România Mare, nr. 1567

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Escrocii politici se ascund la telefon – dar nu și la televizor, unde le place la nebunie să apară.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL Naționalismul este aur curat –și nu aurul proștilor!

Motto: ,,Puștiule, patriotismul e cînd îți iubești cîinele, naționalismul e cînd îi iubești și puricii”.

(CornELIU VADIm TUDor, către DAN NEGRU)

Despre surpriza succesului grupării ,,Alianța pentru Unirea Românilor” am vorbit săptămîna trecută, iar acum repet esențialul: aștept să văd o atitudine patriotică serioasă, nu doar ieșiri forțate și împrăștiate - care pot veni dintr-o intenție serioasă, dar pot fi și o diversiune, care să ducă la căderea în penibil și desuet a ideii de naționalism românesc.

Deocamdată mărturisesc că îmi plac majoritatea demersurilor charismaticei avocate – acum senator – Diana Șoșoacă; sper să văd și alte figuri care să inspire naționalism (cult), nu scandal de peluză și arțag multidirecționat, lipsă de gîndire politică și, mai ales, declarații provocatoare, fără altă logică decît a știrilor de senzație.

E cazul să vedem în ce constă ,,unirea” românilor, că pînă acum am asistat mai mult la declarații de tip ,,singur contra tuturor”, mitralierea tuturor partidelor, implicit și a susținătorilor acestora – deci încă un element de radicalizare (implicit și dezbinare!), suplementar talibanilor de la USR.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

De ce nu cred în AuR

Motto: ,,Mandatul de politician este de patru ani. Patriotismul este pe viață” – LIDIA VADIm TUDor

Motivul pentru care, încă de cînd am auzit de această formațiune politică, am fost reticent, constă în modul accelerat în care s-a derulat ascensiunea lor – în mai puțin de un an – marcată de timpul scurt de înfăptuire și de resursele alocate, ceea ce, privind realist, prin prisma oricărui partid naționalist din ultimii ani, este, practic, imposibil. Cunosc foarte bine greutățile cu care s-au confruntat diverse partide politice de sorginte naționalistă, pentru că Sistemul a făcut

Tripleta de AUR a României –PnL, uSR, uDMR

Orban a demisionat și crede că a făcut un bine acestei țări. Ba crede chiar că trebuie să îi și mulțumim și, ca gest de recunoștință, să fie numit în fruntea Camerei Deputaților. Aceste alegeri au marcat o schimbare, în sensul că poporul român nu mai dorește în Parlament figuri precum cele ale indivizilor de la PMP, ProRomânia și ALDE, ceea ce a reprezentat o ieșire din scenă urîtă pentru Ponta și Tăriceanu, Băsescu rămînînd europarlamentar.

Acum se conturează alianțe pentru guvernare, cea mai bine cotată fiind cea formată din PNL, UDMR și USR, așa cum, de fapt, ne și așteptam. Ar mai exista o variantă – tripleta PSD, AUR și UDMR, dar este una îndoielnică, mai ales că neghiobii din AUR fac o combinație nocivă cu netoții din PSD. În plus, este puțin probabilă asocierea UDMR cu AUR și, de asemenea, este foarte puțin probabil ca cei din partidul lui Simion să facă vreo ispravă la guvernare, neavînd habar de asumarea responsabilității. Este ușor să înjuri de pe margine, așa cum se pare că au reușit să cîștige voturile a 9% din electorat, dar este greu să îți îndeplinești promisiunile, mai ales cînd știi bine că tot ceea ce ai promis este irealizabil. În fond, cei de la AUR nu au avut drept scop decît obținerea unui salariu bun de bugetari, ceva privilegii și a unui viitor sigur.

Importantă este viziunea pe care USR și UDMR o au fiecare, referitor la guvernare.

(continuare în pag. a 20-a)

LIDIA VADIm TUDor

mereu tot posibilul ca acestea să nu beneficieze de finanțare. Este știut faptul că orice investitor din România care s-ar fi implicat fără aprobare de la împărăție nu ar fi avut zile multe.

Prima întrebare referitoare la AUR a fost: de unde au ăștia atît de mulți bani? Dacă luăm în calcul doar cele două manifestații pe care le-au organizat în zona Alba Iulia și, cîteva săptămîni mai tîrziu, la Suceava, putem observa că doar în aceste cazuri costurile au depășit 100.000 de euro. Cei care au vînturat steagurile la Alba Iulia au fost aceiași care au făcut-o și la Suceava – orice om care a fost prezent a putut remarca aceleași figuri, aceleași mașini etc.

(continuare în pag. a 16-a)

„Neaua peste tot s-a pus,/ A venit iarna drăguța,/ Hai copii, pe deal în sus/ Să ne dăm cu săniuța“. (G. Coșbuc)

A nins acum la Ulpia Traiana

A nins acum la Ulpia Traiana nu se mai vede castrul sub zăpezi bandaje albe înfășoară rana acestui neam în care speri și crezi

Ninsoarea face într-o noapte treaba unor întregi milenii de pămînt la Apullum, la Sarmis și Ohaba își dorm strămoșii-n pace somnul sfînt Ard lumînări din cetină subțire la cap au brădănași îngemănați ziorile bocesc a pomenire

Iar mari zăgani dau roată în Carpați virtutea militară să prefire pe sanctuarul bravilor bărbați

CORNELIU VADIM TUDOR, 1980

Naționalismul de tip vadimist – șansa celor care își doresc o Românie măreață!

Pagina 17

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Paza preşedintelui e asigurată de un personaj nedemn: Dumitru Iliescu

F Meniul săptămînii: cuţit la ceaun F Noua arestare a lui Fane Spoitoru

F Presa ticăloşită o fost atinsă de virusul Ebola

F Domnule Ion Iliescu, ştiţi oare că tizul acela mic şi negricios al dvs., Dumitru Iliescu, se laudă la petreceri că vă are la mînă cu nişte chestiuni din viaţa intimă? Cît de naiv sînteți: să încredinţaţi ţara pe mîna banditului Petre Roman, timp de 2 ani, iar propria dvs. viaţă s-o lăsaţi pe mîna altui om fără scrupule, Dumitru Iliescu! Treziţi-vă, d-le Iliescu, fiindcă viața e scurtă, lumea vede şi judecă, iar greşelile în politică se plătesc usturător de scump! Dacă nici acum n-aţi priceput că noi vă preţuim şi vrem să vă ferim de borfaşi, care s-au aciuat ca nişte căpuşi în faldurile drapelului de la Cotroceni, înseamnă că nu sînteți pregătit pentru lupta asta dură, sînteţi o pradă uşoară pentru lighioanele astea. F Aşa după cum era de aşteptat, acest Dumitru Iliescu (care e o copie ceva mai borţoasă şi mai comică a lui Spiroiu) a replicat în diverse forme la Declaraţia Politică pe care a rostit-o lunea trecută, în plenul Senatului, preşedintele P.R.M. Răspunsurile lui au fost ridicole, dacă ar fi numai să ne gîndim cum justifică el încadrarea propriei neveste în subordinea lui, la S.P.P., dar şi avansarea chelneriței Anca Filimon şi cooptarea ei într-o delegaţie oficială, la Paris – şi tot ar fi de-ajuns să ne facem o idee despre privatizatul strehaiot. Dar, faptele sînt cu mult mai grave şi îl asigurăm pe piticuțul ăsta plin de ifose, care cică e revoluţionar (?!), după ce a intrat cu TAB-ul în copiii de la Inter, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 – că nu-l iubeşte nimeni în ţara asta şi că foarte curînd îi vom dezvălui toate matrapazlîcurile şi ticăloşiile, de asta poate să fie sigur. Și, în orice caz, parcă ne fusese vorba ca Dumitru Iliescu să-i asigure protecție și pază lui Ion Iliescu, nu Ion Iliescu lui Dumitru Iliescu F Aidoma lui Spiroiu, care încercase să scape de acuzaţiile publiciştilor Octavian Andronic şi Corneliu Vadim Tudor, pretextînd că aceştia ar fi intervenit pe lîngă el, buricul Universului, să le avanseze fraţii – şi acest Hopa Mitica Iliescu ţipă în gura mare că de-aia l-a atacat senatorul Vadim, pentru că el, jupînul şi prăvăliaşul şef peste S.P.P., a refuzat să-l avanseze pe un plutonier adjutant din garda sa. Ce nevrednice şi infantile mai sînt unele „tabachere“ (ultimii din pluton!) care au ajuns, pe scurtătură, generali și au invadat glorioasa Armată a ţării, după tămbălăul din decembrie 1989! Ce uşor cred ei că pot păcăli milioane de oameni! Deci, nu a existat nici o contrabandă de ţigări, nici un import fraudulos din Israel, nici o găinărie cu pateu de ficat stricat care i-a îmbolnăvit pe soldaţi (în cazul lui Spiroiu), şi n-a existat nici o vilă pe malul Lacului Mogoşoaia, nici o deplasare în Franţa cu chelneriţa-amantă, nici un import păgubos de armament din acelaşi Israel, nici un TAB cu care a strivit nişte trupuri nevinovate, nici o favorizare a inspectorilor mafioţi de la Curtea de Conturi (în cazul lui Iliescu 2) – totul se datorează intransigenței lor, a piticoților strecuraţi pe sub pielea unor şefi, fiindcă ei, piticoţii, n-au vrut să-i avanseze pe nişte subalterni, ci pe alţii. În realitate, senatorul Vadim a simţit că oamenii din jurul lui sînt persecutaţi şi ţinuţi în lanţuri numai pentru că lucrează cu el, başca faptul că ei, subofiţerii ăştia amărîţi şi expuşi riscurilor morţii, cam cu 10 zile înainte de salariu nu mai au un leu în buzunar, în timp ce o gaşcă de bandiţi a făcut averi nemuncite, de miliarde de lei. Şi, apoi, chiar dacă ar fi fost aşa, să zicem că un demnitar intervine pentru avansarea aghiotantului său, pe care îl apreciază pentru devotamentul și pregătirea lui profesională – care-i treaba, Iliescule?, al cui angajat e aghiotantul respectiv?, al demnitarului, sau al vostru, al celor de la S.P.P.? În orice caz, ne e o mila sfîşietoare de acest balaoacheş înfumurat, care, în 5 ani, a ajuns din căpitan,

general, că el e Napoleon din Strehaia care-n pod beleşte oaia mă mir că nu v-ați prins! El n-a priceput nici de data asta că într-o țară sînt forţe mai mari decît Mafia şi Protecţia stăpînirii: e vorba de Spiritul Justiţiar, care îi va da o tăvăleală pe cinste şi îl va reduce la adevăratele lui dimensiuni de cimpoi umflat de vînturile tranziţiei... F Marea şmecherie a ziarului „România liberă“ care de vreo 3 luni ne bombardează cu reclame deşănţate despre aşa-zisul medicament „Colladeter“, inventat de un individ din Congo, cu care cică s-ar vindeca SIDA –începe să ia apă la galoşi şi să fîsîie. Ne doare sufletul pentru suferinţa semenilor noştri atinşi de aripa teribilei maladii, în special pentru copilaşi, dar nimeni n-are voie să speculeze financiar durerea şi speranţele lor, aşa ceva constituie o crimă. Încă o dată se dovedeşte că spiritul malefic al bişniţarului P.M. Băcanu calcă pe cadavre şi e în stare să stoarcă purcoaie de bani şi din maşini, şi din ferme agrozootehnice, şi din cerşeală prin S.U.A. (cerea 3 milioane de dolari, în august 1994, la Los Angeles!) şi din tragedia unor oameni nevinovaţi. Să mulţumim Revoluției că a scos la lumină, din canalele substraturilor sociale, asemenea şobolani lacomi, care acum zburdă în voie ba chiar se reped la beregata oamenilor, de unde pînă în decembrie 1989 îi muşcau numai de cizme, rozătoare cum sînt foştii puşcăriaşi Dide Nicolae, George Pruteanu, Florin Nahorniac, Razvan Savaliuc, Lazăr Cercel, F.A. Rizea şi, iată, acest inepuizabil Băcanu. Şi încă ceva: dacă omul ăla din jungla africană ar fi făcut, într-adevăr, vreo scofală, ar mai fi stat el vreo clipă pe-aici, la mîna bandei de la un obscur ziar falimentar, în loc să zboare, din cracă-n cracă, precum Tarzan, spre patria marilor descoperiri, America, unde ar fi devenit milionar peste noapte şi ar fi candidat cu succes la Premiul Nobel? F Din ce în ce mai stupide şi mai înrăite atacurile publicate de Rodica Ciobanu în ziarul „Adevărul suprem“ (o filială a sectei „Adevărul“). Noi înţelegem că fata e bolnăvioară şi complexată, avem toată compasiunea pentru ea, dar nu sîntem datori să-i suportăm otrava la nesfîrşit. F În privinţa handbaliștilor noştri rămîne cum am vorbit acum două săptămîni: nişte plăvani şi buligani, care au făcut ţara de rîs; fiind ciuca bătăilor la ultima ediţie a Campionatelor Mondiale din Islanda (înfrîngeri ruşinoase la Germania, Danemarca, Egipt şi Bielorusia). Ca dovadă că au stofă în ei, dar sînt brînză bună în burduf de patruped, este şi faptul că au învins Franța, adică exact echipa care avea să cîştige titlul mondial! F Micul găinar ţărănisto-udemerist Nisztor Bădiceanu tot de turnătorii ordinare se ţine, deşi noi l-am lăsat în plata Domnului, de vreo două luni. Ce-a făcut hoţul de ciment? A pîndit absenţa din ţară a senatorului Corneliu Vadim Tudor, a profitat şi de una dintre obişnuitele erori ale afişajului electronic de la Senat şi, hopa cu turnătoria, s-a ridicat în două ciolane, a mai bîţîit şi un al treilea ciolan, adică vrea să facă o ticăloşie la microfon, şi s-a cerut la oală, după care a turuit cu faţa lui de Bourvil mort cum că Vadim apare pe lista de votare, deşi e în Norvegia! Imediat, presa ticăloşită a umflat cu pompa gogoaşa otrăvită a bărbătuşului coanei Sarikaudemerista, adică ete dom’le ce cremenal şi paranormal e liderul P.R.M., cînd nu e-n sală votează, iar cînd e-n sală îi bagă pe unguri în gălbează, pînă îi face chinezi tranşaţi prin geamantane! F „Aşa-mi vine cîteodată/ Să dau cu cuțitu-n piatră!“ - zice un cîntec de succes. Dar nimeni nu s-a gîndit pînă acum să dea cu cuţitu-n ceaun! Noroc cu „Evenimentul zilei”, care joi, 18 mai 1995, pe pagina I a publicat un articol de interes mondial, sub titlul: „Vasile Ceaun n-a murit cînd amicul său i-a înfipt cuţitul în piept, ci cînd i l-au scos medicii“. În mod normal, după o asemenea descoperire cristoiască,

Poliţia trebuia să-i aresteze pe medici, nicidecum pe cel care-l găurise pe Ceaun F Încă unul dintre clănţăii care ne tot înjură pe noi, pictorul afumat și negru de ură (el cică-i creştin!), pe nume Dumitrescu Sorin, o ia pe cocoaşă de la foştii tovarăşi de drum. Înjurîndu-l el în „Evenimentul zilei“ pe Răzvan Theodorescu, Sorinel Legionarul (da-i d-ăla prost!) a fost potcovit de fostul preşedinte al Televiziunii astfel: „Un personaj care pe vremuri nu era lipsit de talent mă socoteşte «un nume compromis». Abia îmi amintesc de vremurile, nu foarte îndepărtate, cînd pictorul Sorin Dumitrescu, bîlbîindu-se de emoţie, îmi telefona slugarnic la fiecare sfîrşit de an, cu linguşeli invers proporţionale cu relaţiile noastre cotidiene. Din fericire, astăzi, respectivul ins lipsit de oarecare «nume» – fie el şi unul «compromis» – are, ca noi toţi, dreptul său la opinie. În ceea ce mă priveşte, a fi judecat astfel de un vag scrib cu ifose culturale şi de cei aidoma lui – mi se pare de-a dreptul flatant“. F Mărturisim că am rîs şi am plîns duminică dupăamiază, urmărind emisiunea Video-Magazin, consacrată naturii şi vietăţilor ei. Multă lume ne-a telefonat să ne spună că demult n-a mai transmis Televiziunea ceva atît de uman, de cald, de emoţionant, în aşteptarea permanentizării acestei idei (măcar o dată pe lună!), să felicităm echipa celor 5 fete cucuiete care ne-au adus un strop de iubire creştină în case: Ioana Bogdan şi Aurora Andronache (realizatoare), Georgeta Chira şi Ana Potra (redactori) şi această artistă plină de personalitate, care e Corina Chiriac (prezentatoare).

F Ziarul „Jurnalul Național“ de vineri, 19 mai, freacă bine de tot, cu maioneză, ridichea primarului-infractor al Municipiului Constanţa, Cornel Neagoe (ştiţi care, golănelul ăla cu CHEIA de gît, care se lăuda că va trece cu buldozerul peste 1 milion de comunişti!). Motivul? Iar s-a învîrtit de-o vîjîială prin lumea largă, pe banii cetăţenilor, de data asta în Israel, într-un port de la Marea Roşie. Băi Nea Goe, nu te temi oare că aia e o mare bolșevică, nu ți-ai luat vreun buldozeraş cu tine, s-o faci una cu asfaltul, din Marea Roşie s-o transformi în Marea Moartă? F În sfîrşit, Poliția l-a legat fedeleş, din nou, pe Fane Spoitoru! Poate că, de data asta, va ciripi (cip-cirip, cip-cirip) şi ne va spune şi nouă care erau personalitățile alea politice care au participat, la Casa Republicii, la botezul puradelului său, ajutîndu-l să spele niște bani murdari (nu mulţi, numai un flecuşteţ de vreo 850 de milioane de lei). Şi, poate, în virtutea inerţiei, va divulga şi numele acelui deputat P.D.S.R., pe care l-a mituit cu 30 de milioane de lei, pentru a-i înlesni închirierea Casei Republicii F Mai sînt polemişti cu braţ de fier şi pe la alte publicaţii, ceea ce pe noi ne bagă-n admiraţii. E vorba de revista „Ţara“, unde Titircă Inimă Rea îi face chelia permanent lui Octavian Paler, ştiţi care, figura aia schimonosită de ulcerul minciunii, care scria că s-a născut într-un regat şi vrea să moară tot într-un regat (sau într-un rahat, nu s-a desluşit prea bine, că eram chior de beat cînd am citit). Dar, iată replica din revista lui Fănuş Neagu şi Horia Alexandrescu: - „Ultima găselniţă a nomenclaturistului Octavian Paler, fost membru supleant al C.C. al P.C.R., fost redactor-şef al organului Frontului Unităţii Socialiste, comunist de nădejde, este că naţionaliştii au confiscat Opoziţiei ideea naţională, imediat după decembrie ’89, cînddupă spusele lui Paler, în emisiunea TV la care l-a invitat subalterna sa Gilda Lazăr - ei, opoziționiştii, au cam neglijat problema asta. Deci, cine ar fi oportuniştii, cei care s-au gîndit din primul moment la apărarea identităţii și integrităţii României - sau cei care ies la rampă abia acum?! Măi Palere, retrage-te, domnule, că te umpli de ridicol și, vorba aia, eşti om bătrîn şi nu se cade. Ți-o fi venit bine cînd ți-a reamintit Emanuel Valeriu că îl cenzurai de zor în vremurile comuniste? Ce-o să zică Alianța Civică, unchiule?“. F Următoarele publicaţii au fost atinse de virusul Ebola: „Ziua“, „Azi“, „22“, „Barikada“, „Evenimentul zilei“, „România liberă“, „Cotidianul“, „Expres Magazin“. Se tratează cu flit.

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 mai 1995)

Édith Piaf – o viață trăită la extrem

105 ani de la nașterea celei supranumite „Vrăbiuța” muzicii mondiale

Motto: „Există tăceri care spun multe, aşa cum există cuvinte care nu înseamnă nimic” ÉDITH PIAf

Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Fără bijuterii, fără machiaj de scenă, cu o rochie cenușie, înfige cu forță picioarele în podea, își trece ușor mîinile prin părul tuns scurt, și începe să cînte. Despre iubire, tristețe, destine sfărîmate și iubiri pierdute, amintiri fierbinți și clipe reci. Vocea ei puternică dezvăluie ani de cîntări pe stradă sau în cabarete elegante, dureri ale accidentelor, bolilor, drogurilor sau alcoolului.

O copilărie de saltimbanc

O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Édith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei se va desfăşura pe stradă pînă la vîrsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Édith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi rîie, sugînd din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mînă de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Édith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Édith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mînca pe sponci, nişte pîine, uneori înmuiată în vin. Édith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decît o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamăta… pe bune!“. Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe cînd avea 10 ani, Édith cîntă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă pînă cînd se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi. La 17 ani, întîlneşte un mărunt agent comercial cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Édith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Încă din primele cîştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci cînd o localizează – cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Édith a apucat să facă pentru ei mai multe decît au făcut ei pentru ea. Totuşi va cînta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre mame şi femei, decît dacă sînt prostituate, ca omagiu indirect, prin cîntecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.

Vremea protectorilor

În octombrie 1935, Édith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întîlneşte, în cartierul şic Étoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lîngă ChampsElysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie și o angajează imediat. Din ziua următoare, tînăra artistă cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale.

,,Tăticu” îşi botează cîntăreaţa mică şi fragilă ,,Fetişcana Vrăbiuţă“ (,,Mome Piaf“), întrucît ,,Fetişcana Vrabie“ (,,Mome Moineau“) exista deja. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cînta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, bătăile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea înainte de toate, iubirea. O învață mișcările scenice, îi fixează repertoriul. Pentru primul spectacol își tricotează singură o rochie neagră, ținută care va deveni, așa cum spune chiar ea, o uniformă: ,,Sînt un soldat și aceasta este uniforma mea”. Are un succes colosal. Urmează o campanie agresivă de publicitate făcută de Leplée care-i aduce lui Édith primele înregistrări, dar și colaborări cu multe celebrități ale vremii care vor cînta în deschiderea spectacolului ei. Întotdeauna, însă, Édith a plătit scump clipele de fericire. Nenorocul o lovește din plin în aprilie 1936, cînd Leplée este găsit împușcat mortal în apartamentul lui. Cu trecutul său plin de relații și activități dubioase, artista nu putea scăpa de suspiciunile poliției. Presa de scandal îngroașă cu titluri mari și articole stufoase legătura ei cu cel asasinat. Chiar și după ce reușește să-și demonstreze nevinovăția, are mult de luptat cu efectele dezastruoase ale campaniei de presă ațintite asupra ei. În timpul unui turneu realizat în afara Parisului, își dă seama că are nevoie de ajutor pentru a-și reabilita imaginea și cariera.

pe care le vor folosi ulterior în actele false cu care vor evada. După război, mulți dintre ei vor declara că viețile lor le datorează cîntăreței. În 1944 îl cunoaște pe tînărul și fermecătorul Yves Montand astfel: impresarul ei îi făcuse rost de un contract de două săptămîni la Moulin Rouge, iar în deschiderea spectacolului apărea un cîntăreț cu nume necunoscut în lumea muzicală. Édith îl vede și se îndrăgostește de el, de talentul lui, de stîngăcia, de timiditatea lui. În această perioadă ea scrie versurile unuia dintre cele mai mari succese ale sale: „ La vie en rose”. Apar primele conflicte: el vrea să se înfrupte cu lăcomie din visul strălucitor al gloriei deja dobîndite, în timp ce ea se teme că ar putea fi părăsită; prin urmare, pleacă.

Anii ’50 reprezintă anii de glorie ai cîntăreței: concerte explozive, cîntece care devin imediat succese internaționale. Perioadele lungi de efort necruțător, alternate cu zile de cure de dezintoxicare, îi afectează grav sănătatea. În 1958, Georges Moustaki devine amantul său. Este co-autor al șansonetei „Milord”, care devine hit european. Topurile britanice, destul de exclusiviste, de altfel, includ pe primele locuri cîntecul cu accente dramatice, extrem de impresionant. Mai tîrziu, în același an, cei doi au un accident de mașină în urma căruia Édith se alege cu răni grave pe față. În 1960, în timpul unui concert la Waldorf Astoria din New York, vomită sînge pe scenă și leșină. Este internată de urgență și i se face o operație la stomac. Dar nu se oprește. Chiar și așa, este hotărîtă să își termine turneele programate, și, din nou, leșină pe o scenă din Stockholm. De data aceasta, medicii o obligă să se reîntoarcă la Paris.

Muzică pentru naziști și prizonieri francezi

Ia legătura cu unul dintre cei mai faimoși compozitori, Raymond Asso, afacerist și veteran al Legiunii Străine, care se îndrăgostește fulgerător de ea. Își asumă necondiționat refacerea carierei artistei, îi schimbă numele din Édith Gassion în Édith Piaf, îi îndepărtează de lîngă ea pe toți cei care ar fi putut să îi pună în pericol imaginea și cariera. Le învață, pe ea și pe sora ei, cum să se machieze, dar, cel mai important, îi formează un repertoriu original care să se potrivească cu personalitatea puternică și cu vocea aspră risipită în mii de nuanțe pline de dramatism a cîntăreței. Începînd cu ianuarie 1937 înregistrează unele dintre cele mai mari hituri ale sale: „Mon Legionnaire”, „C’est lui que mon coeur a choisi”, „Le petit monsieur triste”. Succesul este covîrșitor, iar Édith Piaf devine noua stea a muzicii franceze.

În toamna lui 1939, Raymond Asso este recrutat. Începe cel de-al doilea război mondial. La începutul anului următor, Édith înregistrează una din compozițiile proprii, „L’acordeonist”. Mai tîrziu, în timpul ocupației naziste, Piaf îl va ajuta pe evreul Emer, compozitorul piesei, să fugă din Franța. În absența lui Asso, începe o poveste de dragoste cu actorul-cîntăreț Paul Merisse, de la care învață rafinamentul și cultura înaltei societăți franceze. Dar relația lor începe să se deterioreze curînd, deoarece Édith nu poate rezista prea mult într-o relație amenințată de uzură. Se mută împreună cu sora ei într-un bordel de lux. La acea vreme, Parisul era deja ocupat de naziști, iar printre clienții prostituatelor se numărau deseori ofițeri Gestapo. Multă vreme, Piaf a fost suspectată de colaboraționism, sau, cel puțin de o atitudine prietenoasă cu nemții ocupanți. Cîntă pentru ei, participă la petreceri private, în același timp în care se întîlnea cu pianistul evreu Norbert Glanzberg și compunea cîntecul-protest „Unde sînt micii mei prieteni?”. Naziștii i-au cerut să înlăture din repertoriul său acest cîntec, dar ea a refuzat. Piaf se folosește de celebritatea sa și face cîteva fotografii în lagărele de prizonieri francezi, cărora le trimite pozele cu autograful său. Aceștia își decupează propriile chipuri din fotografii,

Revine, după o perioadă scurtă de convalescență, în studiourile de înregistrare. Un compozitor celebru al Franței i-a dăruit melodia pereche a sufletului ei: „Non, je ne regrette rien”. O va cînta nu numai pentru cei de atunci, ci și pentru eternitate. Din cauza suferinței, a patimilor îndurate, Piaf arăta la 45 de ani ca o femeie trecută de 60. În iarna lui 1961 îl cunoaște pe cel care avea să îi devină cel de-al doilea soț. Și ultimul.

Adio, Édith

Theo Lambouka, un grec cu jumătatea vîrstei ei, o îngrijește cu devotament. Bîrfele îi înconjurau, deoarece nimeni nu putea crede că un tînăr frumos poate fi îndrăgostit de o femeie cu ani mulți, măcinați de abuzuri și suferințe. Îl învață să cînte, îi găsește nume de scenă – Sarapo. Iubirea lui o ajută să își regăsească puterile, astfel că se căsătoresc în octombrie 1962, iar Piaf își reia cariera artistică. Urmează ultimele concerte pe scena Olympia. În ciuda slăbiciunii fizice – într-una din seri abia se mai putea ține pe picioare – vocea lui Piaf răscolește sufletele celor care o ascultă. După o altă serie de înregistrări, la începutul anului 1963 Édith Piaf intră în comă. Are cancer. Sarapo, împreună cu sora ei, o duc la reședința lor din Riviera franceză pentru a o îngriji. Are dese momente de pierdere a cunoștinței. Pe 11 octombrie, cu ochii umeziți de lacrimi, moare, în aceeași zi cu Jean Cocteau, marele ei prieten dramaturg. Trupul ei a fost dus în secret la Paris. Arhiepiscopul de Paris a refuzat să îi facă slujba de înmormîntare, din cauza trecutului ei mult prea îndepărtat de rigorile creștine. Dar pentru ea s-au rugat peste 40.000 de oameni veniți la cimitirul Pѐre Lachaise. Prieteni, iubiți, soți, compozitori, artiști, necunoscuți, anonimi îndrăgostiți de muzica ei au venit să o conducă pe ultimul drum.

Édith Piaf n-a murit. Se odihnește doar puțin, revine mereu, în orice colț al lumii unde se aud primele acorduri, apoi vocea gravă, cu umbre de tristețe și bucurii frînte. Ne cîntă cînd vrem răgaz de cîteva clipe în iubire sau dor.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Ninge bestial de frumos

Ninge de la ora prînzului. Ninge molcom, ca un cîntec de vioară într-o cîrciumă cu petrecăreţi ce-şi plîng iubitele în aburii alcoolului perfid... Dar nu-i o zăpadă abundentă. Ici-colo, cade un fulg, ca o mînă de ţînţari ce se învîrt în jurul becului la lumina nopţii singuratice sau ca un norişor de mîţişori de plop sub bolta albastră, la marginea crîngului... Vîntul suflă, dar nu aşa de tare încît să nu poţi ieşi din casă... Se aude cum se rostogoleşte pe străzi, printre blocuri... Pe jos s-a așternut un strat de zăpadă gros de un deget. Şi ninsoarea continuă să cadă lin... Pe alocuri se văd urmele paşilor unui trecător grăbit... În jur totul este alb... Aerul rece îţi dă parcă mai multă poftă şi curaj pentru viaţă... Fulgii dansează în zborul lor poetic, alergînd unii după alţii să se prindă în căderea lor lină, pe pămîntul pe-alocuri umed... Din cînd în cînd cîte un pescăruş, cu ţipătul lui strident, sparge tăcerea iernii pustii... Am putea zice, aşa cum ninge, că asta e zăpada mieilor... Dar nu, pînă la zăpada mieilor mai e vreme multă de stat în casă, la o cană cu vin fiert... Calendaristic, sîntem în plină iarnă... Pînă acum, vremea a ţinut cu soba săracului... Dacă s-ar fi zbîrlit conform tradiţiei, ar fi însemnat

consum mai mare de lemne, gaze, curent electric, iar toate acestea ar fi dus la o majorare a facturilor... Nu te poţi pune cu intemperiile vremii... Ştiu cum sînt iernile noastre, am experienţă; din păcate, prea se bate monedă pe chestia asta... Se declară stare de urgenţă... Se fac conferinţe şi se dau comunicate de presă... Discursurile continuă de dimineaţa şi pînă noapte tîrziu, la unison cu buletinele de ştiri ale meteorologilor... Cod galben... Cod roşu... Cod verde... Vine apocalipsa... Ninge... Ninge bestial de frumos!... Deși zăpada este doar de o palmă-două în tot Bucureştiul, cîrduri-cîrduri, maşinile de la salubrizare aleargă ca în stare de război, cu motoarele încinse, înlăturînd de pe carosabil cei cîţiva fulguşori de nea... Iarna s-a instalat în toată țara, dar, adeseori, prea mult circ fac aleşii noştri, oameni politici, cu funcţii administrative. De ce? Să arate celor care i-au ales că le pasă de ei... Dintr-o statistică sumară a informaţiilor de la Poliția rutieră aflăm că tot mai multe drumuri sînt închise din cauza viscolului... Care viscol?... Viscolul de pe hîrtie?... Viscolul de prin cancelarii?... Lumea a uitat că iarna începe din noiembrie

Programul Alimentar Mondial, laureatul Premiului Nobel pentru Pace 2020

Premiul Nobel pentru Pace din acest an a fost acordat Programului Alimentar Mondial (PAM) al ONU care, din Yemen şi pînă în Coreea de Nord, ajută la hrănirea a zeci de milioane de persoane din lume, acolo unde foametea, adevărată „armă de război”, riscă să avanseze din cauza pandemiei de COVID-19, informează agențiile de presă. PAM se prezintă drept ,,cea mai mare organizaţie umanitară”, o necesitate deoarece, conform estimărilor sale, 690 de milioane de persoane - una din 11 - sufereau de subalimentare cronică în 2019. Iar în acest an numărul va fi fără îndoială mai mare din cauza pandemiei.

Programul Alimentar Mondial este recompensat pentru ,,eforturile sale de luptă împotriva foametei, pentru contribuţia la îmbunătăţirea condiţiilor de pace în zonele afectate de conflicte şi pentru că a jucat un rol esenţial în eforturile de a împiedica utilizarea foametei ca armă de război”, a declarat preşedinta Comitetului Nobel, Berit Reiss-Andersen, notează Agerpres.

Organismul ONU a intervenit pentru a distribui mîncare cu ajutorul elicopterelor dar la fel de bine şi cu ajutorul elefanţilor ori a cămilelor. Programul Mondial Alimentare se prezintă drept cea mai mare organizaţie umanitară din lume.

Nobelul pentru Pace este considerat cea mai importantă distincție politică pe plan internațional și are o valoare în bani de 10 milioane de coroane suedeze (aproximativ 950.000 de euro). Anul trecut, premiul i-a fost decernat premierului etiopian Abiy Ahmed, recompensat mai ales pentru inițiativa sa de rezolvare a conflictului de la granița țării sale cu statul vecin Eritrea.

Premiul a fost creat de Alfred Nobel (1833-1896), inventatorul dinamitei, care și-a investit averea în înțelegerea între popoare, dezarmare și pace.

În mod tradițional, decernarea premiului are loc la Oslo pe 10 decembrie, ziua morții lui Alfred Nobel.

La Geneva, purtătorul de cuvînt al Programului Mondial Alimentar - Tomson Phiri a aflat vestea premiului în timp ce se afla într-o conferinţă de presă: ,,Acceptăm acest premiu cu multă smerenie, a declarat el. Cred că anul acesta ne-am făcut mai mult decît datoria. Într-un moment în care totul era oprit iar statele lumii impuneau populaţiei carantina, Programul Alimentar Mondial şi-a intensificat acţiunile şi am reuşit să ajungem în comunităţile care aveau cel mai mult nevoie de ajutor. La un moment dat, am fost cea mai mare companie aeriană din lume. A fost momentul în care toate avioanele erau nevoite să rămînă la sol iar

şi ţine pînă primăvara şi ea dăinuie aici de cînd Dumnezeu ne-a așezat pe aceste pămînturi... Şi iată că ninge... Şi lumea se precipită... Este iarnă, bucuria copiilor să facă oameni de zăpadă, să se bulgărească şi să se dea cu săniuţa... Nu e cazul să ne speriem de o nimica toată de iarnă. Acum, în mileniul trei, oamenii au ajuns să se alarmeze din pricina unor fulgi de zăpadă şi de un vînt specific anotimpului alb, iar edilii din administraţia locală încep să se agite, făcînd din ţînţar armăsar... Dar cum nu toată lumea este lămurită ce se întîmplă, se lasă manipulată, în ciuda faptului că lucrurile stau altfel în realitate... O realitate pe care o văd cu ochii lor, dar nu vor să înţeleagă că aşa e iarna... Să ningă... să viscolească... să geruiască să crape piertrele... Din păcate, oamenii politici ştiu să-şi facă campanie pînă şi pe o biată și nevinovată ninsoare... La noi e ca la nimeni: fie că ninge sau că plouă, autorităţile ştiu să facă spectacol ca să cîştige popularitate şi simpatie din partea unui segment de populaţie naivă, care prea uşor se lasă dusă de nas cu lucruri de nimic.

ION MACHIDON, directorul revistei „Amurg sentimental“

noi am reuşit să livrăm ajutor alimentar oamenilor ce erau dublu expuşi – la foamete şi la coronavirus”.

Secretarul general al Naţiunilor Unite, Antonio Guterres s-a declarat încîntat de acest premiu ,,atribuit celor care au intervenit în prima linie pe frontul insecurităţii alimentare”

Fondat în 1961, cu sediul la Roma şi finanţat în integralitate din contribuţii ale unor voluntari, organismul a ajutat anul trecut aproape 100 de milioane de persoane, în 88 de ţări.

În ciuda progresului înregistrat în ultimele trei decenii, obiectivul stabilit de Naţiunile Unite, de a eradica foametea pînă în 2030, pare a fi de neatins în acest moment, dacă sînt continuate tendinţele actuale, sînt de părere experţii. ,,Războiul poate fi în acelaşi timp cauza şi consecinţa foametei iar populaţiile ce trăiesc în ţările afectate de conflicte sînt mult mai expuse unei sub-nutriţii”, susţin responsabilii Programului Alimentar Mondial.

Directorul executiv al acestui program, David Beasley, atenţiona, în aprilie a.c., că am putea să fim confruntaţi cu o foamete de proporţii biblice în cîteva luni, iar în iunie declara că în aşteptarea unui vaccin medical, mîncarea este cel mai bun vaccin împotriva haosului. Între 80 şi 132 de milioane de persoane suplimentare ar putea suferi de foamete din cauza recesiunii mondiale, estima ONU în această vară.

Este a 12-a oară cînd Nobelul pentru Pace este consacrat Naţiunilor Unite, unei agenţii ONU ori unei personalităţi din acest organism.

Pentru Nobelul pentru Pace de anul acesta au existat 318 candidați: 211 personalități și 107 organizații au fost propuse în termenul-limită acceptat pentru premiul din acest an, potrivit Comitetului Nobel norvegian. Este al patrulea cel mai mare număr de candidați din istorie, dar sub valoarea de 376 de nominalizări din 2016. Pentru alegerea cîștigătorului Nobelului pentru Pace este responsabil un juriu numit de Parlamentul norvegian.

Polemici « Controverse

Gabriel Ștrempel – o viață închinată cărții

Ne-a părăsit chiar în ziua în care, la scară redusă, din cauza pandemiei – 1 Decembrie 2020 – se sărbătorea Ziua Unirii tuturor românilor. Gabriel Ștrempel –directorul general onorific al Bibliotecii Academiei Române, Membru de onoare al Academiei, om de înaltă cultură, s-a dus la Ceruri să serbeze acolo, alături de marii patrioți dispăruți (oare este interzis cuvîntul patriot?), întregirea Țării, din care azi lipsesc Basarabia și Bucovina de Nord – două lacrimi pe catapeteasma Bisericii din sufletul nostru.

Dumnezeu i-a hărăzit ani mulți pe acest pămînt, avea 94 de ani și trăia fiecare clipă ca și cum ar fi fost prima, nu ultima. Vorbeam cu dumnealui la telefon și era bucuros că n-a fost uitat. Oare cum poate fi uitat un mare director al unei biblioteci de valoarea celei a Academiei Române, care primea în cabinetul său, de la etajul I, pe oricine solicita cercetarea ,,fondului secret”, la care nu avea acces oricine?

Bartolomeu Valeriu Anania. Îmi permit să redau cîteva rînduri din cele scrise de mine atunci, în 2006. Cînd a venit la Biblioteca Academiei Române, tînărul Gavril Ștrempel a tăiat secolul în două: 1950. A rămas în slujba acestei instituții, completînd cealaltă jumătate de secol, pătrunzînd cu ani buni și în cel următor, al mileniului trei. Prin atașamentul de o viață față de această bibliotecă unică în țară – păstrătoare de comori scrise inestimabile, prin lucrările de cea mai mare însemnătate pe care le lasă culturii românești, se înscrie în rîndul marilor Bibliotecari și Cercetători de documente, de talia lui Ion Bianu sau, mai aproape de clipa pe care o trăim, a Părintelui Arhimandrit Grigore Băbuș care, alături de viitorul Mitropolit Bartolomeu Anania, a pus bazele și apoi a păstorit Biblioteca Sfîntului Sinod.

Rîndurile mele din acest volum se încheie cu o suită de epigrame – lucru rar într-o carte dedicată unui Membru de Onoare al Academiei.

S-a născut într-o zi de miercuri, pe 8 septembrie 1926, în comuna Pomi, județul Satu Mare, ca fiu al lui Ioan Ștrempel, agricultor, și al Mariei (născută Crișan). Urmează școala primară în satul natal, între 1933 și 1937. Liceul îl începe la Satu Mare (1937-1940), apoi, în refugiu, îl continuă la Liceul ,,I.C. Brătianu” din Pitești (1942-1945), după aceea revine la același Liceu ,,Mihai Eminescu” din Satu Mare, pe care îl termină în 1947.

Urmează Facultatea de Istorie a Universității din București (1947-1951). Își ia doctoratul în Istorie în 1967, la Universitatea din Cluj. Încă din 25 octombrie 1950, este angajat ca ajutor de bibliotecar la Secția manuscrise – documente istorice a Bibiliotecii Academiei Române. La 1 februarie 1953, este delegat să conducă serviciile unite de manuscrise și documente. Parcurge treptele de bibliotecar pricipal, paleograf principal, șef de serviciu, cercetător principal, șef de sector, șef de secție cercetare științifică, director (1 februarie 1994) și Director general al Bibliotecii Academiei Române, la 1 ianuarie 2004.

S-a căsătorit la 5 aprilie 1951 cu Gabriela Anghel, profesoară de Istorie, colegă de an la facultate, decedată la 2 iunie 1994. Unicul lor fiu – Costin Ștrempel, a devenit medic primar cardiolog, doctor în științe medicale. Acesta a fost un dar de la Dumnezeu: și-a îngrijit tatăl, în ultimii ani de suferință ai acestuia, cu un devotament rar întîlnit la urmașii din fostul Regat. În ultimul timp, îl sunam pe Domnul Director, pe telemobil, fiind imobilizat la pat. A rămas lucid și înțelept pînă în ultima clipă. La vizita pe care i-am făcut-o, în locuința de pe strada care unea Dorobanții cu Polonă, mi-a arătat cărțile realizate; mîngîia cele 4 volume – Catalogul manuscriselor românești și edițiile de opere Antim Ivireanu, pentru care, în 1972, a primit Premiul Manuscriptum. Deși, în actele de naștere, figura ca greco-catolic, frecventa biserica ortodoxă din spatele casei. Tot ortodoxă a fost și slujba de înmormîntare de la Cimitirul Bellu. În ziua în care împlinise 80 de ani, a fost sărbătorit în Aula Bibliotecii din Bulevarul Dacia. Cu această ocazie, s-a realizat monumentalul volum de 850 de pagini, In honorem GABRIEL ȘTREMPEL LA 80 DE ANI... o viață închinată cărții, Satu-Mare, 2006. Am avut onoarea ca rîndurile scrise de mine să apară în această carte și, astfel, numele meu figurează alături de mari personalități ale culturii românești, de academicienii Fănuș Băileșteanu, Florin Constantiniu, Virgil Cândea, Dinu Giurescu, Constantin Mălinaș, Răzvan Theodorescu, Dumitru Vatamaniuc, Teodor Vârgolici ș.a., precum și de Mitropolitul Clujului –

Permanent prezent în biroul său de lucru, primește pe oricine și oricînd în audiență, după ce e anunțat de vigilenta secretară Nicoleta, aprobînd diverse cerceri și dînd lămuriri. De cînd mă știu, de la începuturile activității mele de cercetător științific (atunci, orice cadru didctic universitar – de la preparator pînă la Profesor [cu P!] – trebuia să-și justifice o treime din salariu prin lucrări științifice), l-am găsit acolo, neclintit, atent la tot ce se întîmplă în acest sanctuar al culturii românești. Într-o ținută impecabilă, calm, cu un surîs uitat în colțul gurii, cu o exprimare, uneori, diplomatică, răspundea oricărei solicitări ,,motivate”. Și-i citeai bucuria în ochi cînd te prezentai cu o carte nouă – rod al orelor, zilelor, lunilor petrecute în sălile de lectură ale acestei ,,sfinte” Biblioteci, fără să simți că înțepenești de frig, că-ți îngheață coatele pe cristalul gros al mesei. Nu lăsa din mînă cartea dăruită pînă n-o cerceta, în mare, nu te lăsa să pleci fără să se intereseze la ce mai lucrezi. Era încîntat să asculte o epigramă nouă care făcea spiritul să tresară. Mi-a dat întreaga măsură a înțelegerii ,,mecanismului” acestei vieți cînd, ascultînd catrenul În căsnicie, vorba-aceea/ El duce crucea, el – Bărbatul!/ O fi ducînd-o,-așa-i e datul,/ Dar urcă Golgota Femeia, a făcut următoarea completare: ,,Și femeia duce în spate o cruce, e Crucea Timpului și, cum Timpul pentru mulți e invizibil, nici Crucea femeii nu o văd decît oameniioameni”. I-a plăcut și următoarea strofă dintr-o poezie: Eu sînt clepsidra-n care Timpul cîntă/ Cioplind catarge albe de ninsori/ Cînd depărtarea noi cărări frămîntă/ Și rătăcesc prin parcul de viori. L-am întîlnit, după vreo săptămînă, și e greu de exprimat ce am simțit cînd a luat cartea mea în mînă și mi-a mărturisit că l-a impresionat poezia ,,Casa colindelor” care-i amintea de comuna sa natală din nordul Transilvaniei, cu nume latinesc –POMI -, de casa copilăriei. Redau cîteva strofe:

E casa-n care stîlpii-s înălțați

Din sufletele calde de părinți

Ce-au strîns în lăzi iubire de bărbați, Miros de fîn și flori de pe catrinți

E casa-n care duhuri de femei

Zidite-n temelie și-n ștergare Mai aburesc și azi în stînjenei, Cu rodul jertfei lor și cu visare

Această casă ce-a zidit părinți

Și cu nădejdi la capătul cărării, Cu aripi ce ne apără fierbinți

De grindina tăioasă-a depărtării

Cu ochi ce zarea vieții-ntregi cuprinde, Veniri, plecări și pașii veșniciei

E casa-n care-au înflorit colinde

Din roua caldă a copilăriei

Om de o solidă cultură, unul din puținii cărturari dotați să cerceteze textele vechi, păstrător al lor, Acad. Gabriel Ștrempel le-a păstorit o viață. Încă din 1957, prin teza de doctorat, se afirmă în acest domeniu pretențios și de mare specializare, se consacră manuscriselor de pînă la 1800, presupunînd un număr uriaș de descifrări, de stabilirea ordinei în miile de codice anonime. Cele peste șase mii de manuscrise românești de la Biblioteca Academiei sînt descrise, împreună cu adnotările și însemnările copiștilor. Spațiul articolului nu ne permite să enumerăm mulțimea lucrărilor sale (în volumul omagial amintit, sînt specificate 127, în Notița Biografică întocmită de Ion Lebi). Elev și continuator al lui Ion Bianu care ,,sa zidit pe sine într-o instituție devenită inima culturii române” (cf. Dan Zamfirescu), Gabriel Ștrempel ne-a lăsat nu numai editarea lucrărilor lui Antim Ivireanu, Ion Neculce, N. Costin ș.a., ci și ,,uriașul și necesar ca aerul” Catalog al manuscriselor românești din Biblioteca Academiei. ,,Cele patru volume care descriu 5.920 de codici ar fi fost suficiente spre a-i asigura autorului un nume nepieritor în cultura română și recunoștință mereu reînnoită a rîndurilor de vieți închinate ei”.

Pentru meritele sale, a obținut nenumărate aprecieri și diplome, premii, precum și decorații și medalii, dintre care amintim Ordinul Steaua României în grad de ofițer, Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, Medalia Muncii, Medalia Mihai Eminescu

Gabriel Ștrempel s-a contopit cu instituția pe care a servit-o, și numele său va rămîne pentru totdeauna în cultura română. Contemporanii și cei care vor veni îi sînt recunoscători pentru contribuția sa la tezaurul de valori naționale.

Dr. ELIS RâPEANU

Maxime i cugetri despre via

♠ ,,Încearcă să fii un om de valoare și nu neapărat un om de success”. - Albert Einstein

♠ ,,Averea cea mai de preț e viata, și viața noastră, vă rog să mă credeți, nu atîrnă decît de un fir de păr”. - Alexandre Dumas

♠ ,,Viața este ultima obișnuință pe care trebuie s-o pierdem, pentru că este prima pe care am căpătat-o”. - Alexandre Dumas fiul

♠ ,,Viața este o ciudată comedie care amestecă împreună și dureri, și bucurii, punînd lacrimi lîngă zîmbet, punînd zîmbet lîngă plîns”. - Alexandru Macedonski

♠ ,,Întotdeauna între oamenii inteligenţi există un limbaj comun”. - Alexandru Paleologu

♠ ,,O viață frumoasă e un gînd al tinereții înfăptuit la maturitate”. - Alfred de Vigny

♠ ,,Viața este o ofensivă orientată împotriva mecanismului repetitiv al Universului”. - Alfred North Whitehead

♠ ,,Viața e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiție umană”. - André Breton

♠ ,,Adevărul e că, de îndată ce nu mai sîntem nevoiți să ne îngrijim de viața noastră, nu mai știm ce să facem cu ea și o irosim cu totul”.André Gide

♠ ,,A reflecta asupra vieții - asupra vieții în fața morții – nu înseamnă fără îndoială decît a ne aprofunda interogația”. - André Malraux

♠ ,,Crează o viziune şi nu lăsa niciodată mediul, convingerile altor oameni sau limitele trecutului să îţi afecteze deciziile. Ignoră înţelepciunea convenţională”. - Anthony Robbins

Gabriel Ștrempel (1926­2020)

Polemici « Controverse

Votul

Se spune că, alegînd, votul cetățeanului de rînd devine stăpîn. Numai că cel ,,ales” merge la ,,cules”, iar cel ce l-a votat rămîne tot sărac.

Pentru ,,aleșii” vremelnici, România s-a trezit întrun vîrtej amețitor. Glasul ei urcă spre cer, iar ecoul duce departe gîndurile milioanelor de oameni care cer să se oprească jaful și jocul urii. Pe altarul timpului se aprind lumînările speranțelor care mereu, de bine-de rău, sînt aprinse de ,,guvernul meu”.

În zadar am votat, votul meu n-a contat. Partidul cu votul cetățeanului în plus este considerat în minus și ,,rău”, nefăcînd parte din ,,guvernul meu”. Și primul-ministru va fi ales nu de majoritatea votului dat, ci după bunul-plac.

Ca un cetățean onest, căruia îi pasă ce se întîmplă cu țara sa, am lăsat acasă spaima de Covid și m-am prezentat la vot, unde am constatat că nici o măsură de protejare nu s-a luat, așa cum a promis fostul ,,prim”. Ba am mai avut și o dispută - că am ținut buletinul de identate în mînă, deschis la pagina cu datele de identificare, și nu i l-am dat celui de la masa la care m-am prezentat. Acesta, după ce mi-a notat pe o hîrtie datele de identificare, mi-a spus că trebuie să merg în camera următoare, unde figurează adresa mea. Mă întreb: atunci de ce a notat datele mele, dacă nu figuram pe listele sale? Poate mă voi trezi cu cine știe ce surpriză, cum s-a pomenit celebra doamnă Monica T., trecută pe o listă ca membră a unui partid de care habar n-avea.

Votul meu n-a contat. În zadar am votat, și acum mă rog Celui de Sus ca la vot să nu-l fi întîlnit pe Covid. Fiindcă vedem cum mor oameni pe capete, răpuși de acest virus. Mai ales bătrîni... Nu se știe cîți dintre aceștia s-au stins în azile și cîți pe un pat de spital, la ATI. O țară europeană, la care ne uităm cu invidie, și-a recunoscut vina pentru faptul

Despre costumele poeților

Unul din subiectele cele mai spectaculoase ale discuțiilor ce-l antrenau pe G. Călinescu – scria criticul literar și autor de monografii Emil Manu (1922-2005) într-un eseu pe această temă, publicat în 1978 – era bizareria de geniu a scriitorilor, comportarea ieșită din comun, insolitul vestimentar sau chiar ciudățeniile domestice. El însuși, susține autorul, cultiva anumite insolitudini pe care mulți dintre cei din jurul său nu le-au înțeles.

Ideea de la care pornește E. Manu în compunerea acestui eseu este că, insolite sau bizare, costumele poeților rămîn în biografie, opera intră în eternitate, iar amintirea costumelor sau a caselor devine o anexă, o consecință memorială a operei.

Merită să reproducem în continuare cîteva din argumentele autorului în acest sens.

* ,,Îmi amintesc o vizită la Castelul Iulia Hașdeu, ocazie în care G. Călinescu elogia bizareria amfitrionului spiritual ca pe-o mitologie necesară fixării în istorie a scriitorului, neopozabilă operei sale cu mesaj rațional și social. Mitologia singurătății sau poate a însingurării, cu consecințe arhitectonice – în cazul castelului haședeian – nu afecta cu nimic ideile din Răzvan și Vidra și nici descoperirile sale epocale din domeniul filologiei. Cine ar amesteca miturile biografiei cu opera unui scriitor ar face o confuzie de planuri. După unii, nu e exclusă nici reverberația insolitului biografic în opera literară. Dar nu se poate face din aceasta o regulă”.

că cele mai multe victime ale virusului au fost vîrstnicii din casele de bătrîni, pe care sistemul lor de sănătate i-a neglijat. Cei infectați nu erau admiși în spitale - li se dădea doar paracetamol și, cînd starea lor se înrăutățea, li se administra morfină... Au murit mii de bătrîni.

La noi, Piața de flori s-a reprofilat: a devenit Piața de Coroane. De coroane mortuare ieftine, pentru oameni săraci: ei au dat cel mai mare tribut morții.

Democrația din România s-a rătăcit în labirint, iar din labirint e greu de ieșit.

Nu-i de glumă, după 30 de ani se întîmplă: caloriferele sînt reci și în casă îngheți. Atunci de ce L-am ucis pe Isus în decembrie ’89, doar ca să plouă cu speranțe rămase în vacanțe, iar noul primar să dea mereu vina pe celălalt?

Vorbele poetului rămîn și azi la fel de actuale:

,,Tu nu mai știi ce-i aia «trai decent» În beznă stai, te speli cu apă rece, Mai cald e-afară ca-n apartament Exterminați sîntem, din zece-n zece”.

Motto: ,,Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; și nu lasă nepedepsit pe cel rău” – Naum 1.3

Multe state au datorii foarte mari, iar plata dobînzilor aferente acestor datorii încarcă și mai mult bugetul. Așa se explică de ce administrarea statului ajunge în prea multe cazuri într-o situație critică. Deficitul anual pretinde noi credite. Mulți se întreabă: ,,Cît timp mai poate merge așa?”. Ceea ce se desfășoară la nivel înalt este o realitate cruntă și în viața privată. Multe persoane au achiziționat cu credite bunuri pentru care acum trebuie să plătească cu dobînzi majorate. Mulți dintre ei gîndesc așa: ,,Dacă aș putea să scap de aceste datorii…!”.

Există însă o altă datorie care ne produce și mai multă suferință: greșelile noastre împotriva lui Dumnezeu! Această datorie sporește la tot pasul, cu toate că încercăm să o dăm la o parte. Orice nedreptate pe care am făcut-o față de oamenii din jurul nostru este în același timp un păcat împotriva lui Dumnezeu. Astfel ne-am făcut datorii mari înaintea Lui în decursul vieții. Este posibil să ne eliberăm de această vină?

TETELEA

(,,Marea umilință” – Corneliu Vadim Tudor) Nu ne rămîne decît să ne rugăm: Apără-ne, Tu, Doamne! LILIAnA

* ,,Epoca romantismului a adus nu numai o literatură insolită, ci și o recuzită insolită pe plan vestimentar. La fel simbolismul sau chiar alte curente și grupări mai moderne, care au adus o anumită ținută, atrăgînd atenția prin anumite caracteristici de gardorobă, prin anumite regii. Sînt de amintit aici fularele simboliștilor, lavalierele neoromanticilor”.

* ,,Alexandru Macedonski a fost un personaj cervantesc al literaturii române, un ciudat ideator de mobilier și decorații interioare, un inventator de strămoși nobili (ca și Hașdeu), cultivînd o heraldică domestică și o mitologie a eului său. Dar toate acestea n-au forțat cu nimic opera sa cu implicații proproletariene, n-au modificat antidinastismul său și n-au alterat dragostea stenică pentru poezie”.

* ,,Opera lui Mateiu I. Caragiale nu ni se pare azi cu nimic mai bizară sau mai lipsită de contemporaneitate pentru faptul că autorul ei cultiva inactualitatea heraldică sau heraldescă”.

* ,,Cine și-l amintește pe Pallady traversînd străzile Bucureștilor, în costumul său voit desuet, fixat la o anumită modă pariziană, oprind cu gestică de inchizitor mașinile sau trăsurile, își dă seama că omul poate fi decupat ușor din fresca temporală a istoriei, dar opera rămîne în evoluția acestei istorii. Tablourile lui Pallady nu suferă din cauza vestimentației omului care le-a dat viață. Ele sînt și rămîn mereu moderniste, pe cînd costumul pictorului, vetust”.

* ,,Fularele divers colorate, ochelarii cu ramă groasă, lavaliera sau pălăria cu boruri largi cu care Ion Minulescu străbătea Calea Vlictoriei, atrăgînd atenția purtătorilor de alte veșminte, făceau chiar servicii operei sale, demonstrîndu-i simbolurile și simbolismul.

Dumnezeu nu ne scutește de datorii, pentru că El pretinde o plată. Dar, pentru problema vinei noastre există o soluție care corespunde cerinței Sale: dacă ne recunoaștem păcatele noastre înaintea Lui și credem în Isus Christos care a plătit cu viața Sa pentru noi, Dumnezeu ne spune că sîntem eliberați de orice nedreptate. Astfel, vina noastră este ștearsă pentru totdeauna.

Aceeași costumație la Alexandru Teodor Stamatiad nu mai spunea nimic și mai ales nu mai spune azi nimic”.

* ,,Ne vom aminti cîndva obiectiv de boema lui Tudor George și de barba lui Leonid Dimov, de patina vestimentară bine regizată a lui Romulus Vulpescu, așa cum ne amintim de ținuta stilizată englezește a lui Miron Radu Paraschivescu. Vom face sau nu trimiteri la operă, important e faptul că vestimentația nu e nocivă pentru operă, și talentul sau originalitatea nu descind din costum”.

* ,,Mesajul unei opere, ideile unei creații artistice, nu se impun prin caracteristici și conjuncturi biografice. (Petru Vintilă și-a prezentat un volum de debut, de versuri, așezat într-o vitrină în Timișoara, dar s-a impus tîrziu prin cărți pe care i le-au prezentat criticii)”.

* ,,Un poet cu o garderobă ciudată poate să scrie poeme politice de cea mai mare valoare estetică, și un poet cu o comportare vestimentară uniformă (în salopetă) poate să comită erori”.

* ,,Nu vestmintele, nu ciudățeniile estetice (G. Călinescu ne-a primit odată în pantaloni scurți de ziua lui, obligîndu-ne să venim cu haine negre și cravată) ci lecturile, ideile, gîndurile lui de autor au consecințe în operă”.

* ,,Desigiur, un mare poet nu-și permite să devină un măscărici, nu poate apela în mod deliberat la insolitudini retrograde sau minore, el are oricînd gustul bizareriei de calitate. Știm că pe Paul Cézanne copiii din Aix-en-Provence îl socoteau nebun și-l arătau cu degetul, pentru că nu era ca toți oamenii. Strănepoții acelor copii îi admiră cu venerație opera în muzee și nu-i mai deranjează, ci chiar îi încîntă bizareria costumului”.

Concluzie: ,,Dincolo de o anumită opacitate a mediului, ciudățeniile extraartistice ale creatorilor –ciudățenii ce nu afectează morala socială – nu sînt și nu devin izvoare ale operelor”. R.M.

George Topirceanu, caricatură semnată de Ion Sava

File de istorie

Poziţia domnului

Lucian Blaga

faţă de creştinism şi ortodoxie

Mai zilele trecute m-am uitat prin scrierele mele trecute și m-am aplecat asupra unei cărți a teologului Dumitru Stăniloae, care este o polemică ideologică dintre acesta și filosoful Lucian Blaga, în special pe teme de religie. M-am gîndit că nu ar fi lipsit de interes să spicuiesc cîteva dintre ideile apărute în această carte.

1. Românism și Ortodoxie. Lucian Blaga susține că ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească și biyzantină. Se pare că Lucian Blaga ocolește să dea un răspuns precis alternativei: face sau nu ortodoxia parte din spiritualitatea românească? Nu-i convine să dea un răspuns afirmativ, pentru a nu fi considerată ca neromânească filosofia sa antiortodoxă. Dar se sfiește și de un răspuns negativ, întrucît aceasta ar însemna că poporul român nu are nici o religie, ceea ce nu stă în acord cu realitatea și cu teza domniei sale despre imposibilitatea existenței vreunui popor fără religie.

2. Religie și stil. Cauza pentru care Marele Anonim pune în om finele stilului este tendința religioasă a acestuia. Odată ce n-ar mai exista în om această sete după Absolut, manifestată prin religie, stilul nu și-ar mai avea rațiunea de-a fi. Probabil domnul Lucian Blaga căutînd cum să slăbească religiozitatea omului voiește să desființeze stilul și, prin urmare, titlul de glorie al filosofiei sale. Prin urmare, spiritualitatea românească nu poate fi concepută fără ortodoxie, întrucît nu poate fi concepută ca stil ce funcționează în gol, ci ca stil aplicat esențial impulsului mai adînc religios, dînd ca rezultat ortodoxia.

3. O filosofie religioasă anticreștină. Caracterul anticreștin al filosofiei lui Blaga pornește din teoria gnoseologică a domniei sale, dublată de o viziune corespunzătoare despre centrul existenței sau Marele Anonim. Lucian Blaga nu recunoaște o Revelație divină nici pentru creștinism, aplicîndu-i și acestuia gnoseologia stilistică dedusă dintr-un Mare Anonim rău și fricos. După Blaga, cunoașterea are rost chiar dacă nu e o cunoaștere pozitivă. Cunoașterea negativă e o autentică realizare a spiritului.

4. Definiția Religiei. Cum ajunge Lucian Blaga să respingă Revelațiunea creștină și dumnezeirea lui Isus Christos? Între religie și metafizică, Lucian Blaga nu găsește altă deosebire, decît că în cadrul celei dintîi, omul tinde cu toată ființa spre ultimele coordonate ale existenței, iar în cadrul ultimei, numai prin cunoaștere. Domnul Lucian Blaga a înlăturat din definiția religiei tocmai elementul caracteristic al ei, credința. Punctul de vedere al lui Lucian Blaga nu e decît o combinație din Feuerbach și Spencer, care considerau religia un produs al fanteziei, un mit. În concluzie, Lucian Blaga trebuia să introducă credința în definiția domniei sale.

Domnul Lucian Blaga își mai sprijină teza religiei fără credință și fără ființe cu trăsături personale prin budism. Buddha, spune Lucian Blaga, a fixat suprem țel al omului scufundarea în Nirvana, în golul absolut. Lucian Blaga identifică religia chineză cu un panteism, tot cu intenția de a șterge din religie credința și ființele divine cu trăsături personale.

Un alt element specific și necesar al oricărei religii, pe care Blaga îl neglijează, este credința în autorevelarea realității divine. Este o convingere universală la credincioșii tuturor religiilor că divinitatea s-a revelat sau se revelează ea însăși, și știrile despre ea nu sînt o construcție a minții sau a fanteziei omenești.

Un lucru e cert. Conștiința umană universală așteaptă și crede într-o salvare a omului de sub

puterea măcinătoare a naturii sau a unor forțe rele, într-o ridicare a destinului său peste destinul trecător al lucrurilor din natură. Așteptarea e un instinct adînc al firii omenești, credința e puterea tainică dată omului deodată cu oricare religie. Numai o divinitate crezută și revelată este o divinitate a religiei. Credința și Revelațiunea sînt elementele specific religioase și dau și acest caracter și ideii de divinitate.

5. Adevărul religiei. Pe cînd orice religie afirmă cu certitudine că realitatea are în fruntea ei o putere sau mai multe de caracter oarecum personal, Lucian Blaga spune că nu știm absolut nimic, decît că există o realitate misterioasă. Un mit ca cel construit de Lucian Blaga despre un Mare Anonim, care nu e purtat de nici un interes pozitiv, favorabil către omenire, ci e dominat numai de teama să nu fie răsturnat, este contrar liniilor generale pe care le cunoaște conștiința universal-umană ca fiind proprii divinității.

6. Adevărul Creștinismului. Nici miturile grecoromane, nici revelațiile divinității prin persoana istorică a lui Buddha, Lao-țzi sau Mahomed, nu afirmă o sporire radicală a Revelației divine. Miturile sînt produsul conștiinței despre distanța între om și divinitate. Cînd omul nu mai simte atît de viu prezența și inițiativa divinității întru a se revela, fantezia își exaltă nestingherit aviditatea ei creatoare.

Creștinismul se distinge radical nu numai de religiile miturgice, ci și de cele dominate de conștiința unei revelații speciale printr-o persoană istorică. Creștinismul se prezintă ca o întregire reală și maximă posibilă a Revelației. În creștinism, Dumnezeu nu-Și descoperă o seamă de porunci noi, ci El Însuși devine om ca oamenii, un Tu al fiecăruia dintre noi, pe cîtă vreme în toate celelalte religii cu revelație specială, El rămîne tot la spatele unui om, care vorbește în numele lui Dumnezeu.

Puterea de revendicare a lui Isus Christos e uriașă, e totalitară nu numai prin faptul că El a murit bărbătește din iubire pentru noi și ne dă o pildă de puritate morală, ci prin faptul că e Dumnezeu și ca atare obligă orice conștiință în mod absolut.

Poporul român a fost tare, deoarece în Isus Christos avea realitatea masivă a lui Dumnezeu. El n-a trăit din mituri, nu idoli neputincioși i-au fost puterile tutelare, ci realitatea adevărată a lui Dumnezeu.

7. Ortodoxia românească și mitul domnului Blaga. În Spațiul mioritic, Lucian Blaga privește ortodoxia numai ca stil, ca produs imanent și fatal al spiritului răsăritean, nu ca revelație.

Pe cîtă vreme catolicismul și protestantismul domnul Blaga le vede caracterizate prin efortul omului de a se organiza în slujba transcendenței, ortodoxia e dominată, după D-sa, de convingerea că omul nu trebuie să facă nici un efort, căci transcendentul coboară de la sine. Domnul Lucian Blaga prezintă pe omul ortodox ca pe o ființă cu totul inactivă, ce așteaptă în pasivitate completă coborîrea transcendentului. Dacă privim serios lucrurile, observăm că teoria lui Blaga cade, întrucît nu există creștinătate care să facă atît de mari eforturi în vederea învrednicirii de harul dumnezeiesc, ca cea ortodoxă. Posturile, îngenuncherile, milosteniile, vegherile sînt ceva ortodox.

Pînă azi Apusul refuză privațiunile postului și ale celorlalte forme de asceză monahală și obștească, atît de obișnuite la popoarele din Răsărit. Nu prin subconștient e credincios răsăriteanul, cum afirmă Lucian Blaga, ci printr-o victorie continuă asupra tuturor patimilor și gîndurilor ce pornesc din subconștient, printr-o victorie a treziei, a spiritului asupra subconștientului.

În Răsărit există un activism interior, el e pus în slujba adevăratei perfecțiuni a omului. Dimpotrivă, activismul apusean nu are caracter religios. El e exterior, se îndreaptă asupra naturii, nu asupra omului pentru a-l desăvîrși, are scopuri cu totul imanente și materialiste.

Protestantismul cel puțin mărturisește categoric că mîntuirea se dobîndește fără fapte. Omul nu poate face nimic pentru a contribui la mîntuirea sa. Omul dobîndește o neîngrădită libertate în a face ce-i place, nemaifiind împiedicat de scrupule morale. Așa se explică marea putere colonială și comercială la care au ajuns popoarele calvine, nestingherite, în avîntul lor de cîștig și de dominație, de considerații morale și religioase. Așa se explică admiratele virtuți de disciplină, ordine și tenacitate pe care le au popoarele apusene, dar și lipsa virtuților cu adevărat creștine ca bunătatea, iertarea sau ospitalitatea.

Ideea principală a mitului filosofic construit de Blaga este cea a existenței unui Mare Anonim care, departe de-a se coborî iubitor spre făptură, sau de-a o lăsa pe aceasta să se apropie de el, veghează cu teamă la păstrarea distanței. E un Mare Anonim mic la suflet și fricos. E o plăsmuire absurdă căci o ființă supremă trebuie să aibă atributul de absolută, iar absolutul nu se poate teme și nu are de cine se teme. Viziunea unei vieți pămîntești ce se desfășoară sub fatalitatea distanței de divinitate e mai degrabă caracteristică protestantismului.

Dumnezeu lipsit de trăsături părintești, nepăsător la căutările făpturii, e Dumnezeul lui Calvin, iar ideea pesimistă că orice ar face făptura nu se poate împărtăși în viața aceasta de harul divin, e ideea fundamentală a întregului protestantism.

Filosofia lui Lucian Blaga se vădește a purta nu numai pecetea filosofiei germane, ci a protestantismului, în care aceea își are substratul. Filosofia lui Blaga este o filosofie a substanței, ea nu poate fi privită ca o expresie autentică a spiritului românesc, care e libertate, păcat și virtute, e răspundere, e har și blestem, e revelație de iubire, e dincolo și altceva decît automatism și fatalitate.

8. Cosmologia domnului Lucian Blaga. Lucian Blaga este un cugetător de talent, înzestrat și cu un remarcabil dar de scriitor. El cugetă elementele lumii ca repetînd exact substanța Marelui Anonim, însă nu prin apariție din nimic, ci ca rezultat al unei emisiuni din El.

Diferențialele sînt singurele entități provenite direct din Marele Anonim. Toate individualitățile lumii, începînd de la atom și pînă la om, nu mai sînt o creație directă a lui, ci una indirectă, adică un rezultat al diferitelor agregări, integrări ale acestor diferențiale, proces în care Marele Anonim nu mai are nici un rol.

Actul prin care frînează Marele Anonim cunoașterea omului este cenzura transcendentă, iar cel prin care zădărnicește în parte revelarea misterelor este înfrînarea transcendentă.

Lucian Blaga e un adept al lui Democrit și în special al atomismului materialist, care considera că lumea cu tot ce e în ea ca un produs, prin agregare și dezagregare al părticelelor ce stau la baza tuturor și care nu se mai pot diviza. Atomii lui Lucian Blaga sînt diferențialele divine.

Dacă totul divin emite diferențiale din eternitate și ele nu dispar apar două infinituri: Totul divin și lumea.

Toate aceste greutăți și imposibilități logice nu există pentru Dumnezeul creștin, deplin suveran peste substanța scoasă din nimic. El e cu adevărat Dumnezeu mare și atotputernic, așa cum Îl impune conștiința omenească și logica.

Dumitru Stăniloae își exprimă regretul că Lucian Blaga a zădărnicit posibilitatea ca ,,atît creștinismul, cît și, în special, ortodoxia românească să poată arăta în D-sa un exponent al lor, un luminător al unor taine fermecătoare ale lor”.

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Polemici « Controverse

Naționalismul este aur curat –și nu aurul proștilor!

(urmare din pag. 1)

Povești cu Călin Georgescu nu țin, pentru că nu poți veni cu figuri din afara cercului tău și să spui că este soluția ta - pe care, de fapt, nu o cunoști, la care nu ai contribuit cu nimic și nu ai oamenii care să o aplice. Iar Călin Georgescu e o ,,poveste” bună pentru visători – de fapt, pentru amețit visătorii; un inginer agronom, susținut de Isărescu, care nu a pus în practică nimic – și al cărui „program”, un cumul de idei frumoase, a circulat și în alte zone, printre care și… PER. Plus prin zona Băsescu – de unde a fost plasat la PER, mult timp apropiat de PDL.

Pînă acum AUR primește un ajutor extraordinar din partea celor care îi atacă, pentru că le ridică nivelul notorietății – dar, atenție, este o notorietate ca un balon… ce poate exploda la prima înțepătură în acul realității concrete.

Și, din nou atenție… la popularitatea din mediul cu nivel intelectual scăzut și pretenții mari, gen lumpenproletariatul marilor orașe. Aceeași greșeală au făcut-o și legionarii – un fenomen mult mai amplu și cu un nucleu intelectual de o valoare mult, mult mai mare!

De asemenea, amestecul stupid și semidoct între naționalism și anticomunism naște o monstruozitate: preluarea, sub forma „naționalismului” a spălării pe creier făcută de ocupantul euro-atlantic – ștergerea din conștiința românilor a mărețelor realizări ale României sub Nicolae Ceaușescu și sub o parte a epocii Dej!

De aceea, în finalul editorialului de azi voi reproduce cîteva dintre rîndurile rămase de la Petre Țuțea despre Nicolae Ceaușescu. O lectură obligatorie pentru cei de la AUR - și pentru oricine pretinde că este patriot!

Cum să te pretinzi ,,naționalist” – sau măcar ,,patriot” – dacă nu îți aperi trecutul?! Cum să nu respecți și să elogiezi realizările fără excepție ale națiunii tale – o națiune unită întru împliniri mărețe, pe toate planurile?!

Ce-i aia… ,,sînt de dreapta”?! ,,Sîntem români –și punctum!”, spunea Eminescu – și cu această idee forță s-a ridicat România lui Ceaușescu, poate singura dată cînd nu s-a mai promovat dezbinarea românilor, indiferent de politică sau etnie! Epoca în care NU străinii și alogenii impuși au condus România, cînd legionarii sau țărăniștii NU au mai fost paria, ci li s-a recunoscut calitatea majoră –aceea de bun român! Da, șeful grupului de presă al lui Ceaușescu a scris în presa legionară; da, Radu Gyr a fost menționat în Istoria literaturii scrisă de Manolescu în acea perioadă (după 1990, același autor nu l-a mai menționat), da, Aron Cotruș a fost publicat în perioada Ceaușescu, alături de impresionante studii despre el, scrise de Ion Dodu Bălan. Da, Ceaușescu a dat o importanță extraordinară studiilor de daco-tracologie și istorie veche, dar și istoriei, în general. Este cel care îl readuce pe Mircea cel Mare pe piedestalul de figură marcantă a epocii sale – și de prim conducător român de importanță internațională. Și cîte și cîte figuri mari, despre care azi nu se mai vorbește decît în penibile broșurele cu povești „de alcov”!

Se reproșează acum marelui președinte că a „politizat” istoria – introducînd în ea… naționalismul! Că a șters din cărți și studii aspecte mai puțin curate ale istoriei României – cum ar fi cele din perioada Antonescu - dar și că a exagerat dimensiunea unor figuri istorice. Că a redat numele dacice (sau daco-romane) unor orașe precum Cluj Napoca sau Drobeta Turnu Severin! Ceaușescu a redat marii literaturi

române importanța – prin ediții excepționale, prin studii critice de mare amploare, prin alocarea unor bugete impresionante (azi!) pentru Educație. Opera cinematografică din acea perioadă, muzica de calitate, investiții majore în instituții de cultură și educație. Da, pentru toate astea merită să fie contestat de naționaliștii de azi!

Și, da, i se reproșează că a transformat istoria și cultura română într-un mod de ridicare a nivelului conștiinței naționale! Da, rău a făcut Ceaușescu că ne-a transformat într-un neam de patrioți, da, rău a făcut că a construit țara și a așezat-o pe același rang cu puterile lumii!

Rău a făcut că ne-a învățat să fim patrioți pentru măreția figurilor istoriei, pentru cultura românească, pentru frumusețile patriei – și nu pentru ,,raftul cu produse românești” de la supermarketul străin sau pentru ,,participarea românească în teatrele de operațiuni” ale NATO. Rău a făcut că a preamărit România, nu ,,spațiul NATO”, rău a făcut ridicînd România și nu ,,integrînd-o în UE și NATO”!

Da, pentru toate astea, noii ,,naționaliști” sau ,,patrioți” ai zilelor noastre – inclusiv unii lideri AUR - trebuie să fie anticomuniști, pro UE și proNATO!

Vai de noi, dacă acesta este noul ,,naționalism” – sau măcar noul „patriotism”! Dar, așa cum am scris săptămîna trecută, sper să fie doar o primă ieșire în public, stîngace și repezită – o prostie de tinerețe. Altfel, dacă prostia persistă, vorbim fie de retard – fie de minciună și diversiune.

De aceea, pentru a ajuta la ridicare nivelului de cultură și conștiință al ,,dreptei”, voi încheia cu pasaje rămase de la un apostol al gîndirii naționaliste, Petre Țuțea – despre marele conducător al ,,Epocii de aur”, sintagmă corectă a lui Octavian Paler.

Petre Țuțea dixit:

„Cînd voi muri eu, după mine rămîne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cît de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!”.

,,Aţi văzut, domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l­au omorît înaintea mea”.

,,Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era «bine» pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu!”.

,,Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Atatürk pentru Turcia și Abdul Nasser pentru Egipt: Tatăl Națiunii!”.

,,Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumînării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane…”.

,,Nu știu dacă, păstrînd proporțiile, există performanțe asemănătoare în istorie – poate Ramses cel Mare. Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar și... autostrăzi. În 24 de ani amărîți a plătit datoriile și a dublat populația urbană”.

,,De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc, veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat demnitatea acestui popor de... tîmpiți”.

Da, despre asta e vorba – deci cei care vor să fie naționaliști și patrioți, să lase prostiile în seama slugilor ocupanților! Naționalismul trebuie să fie aur – dar nu aurul proștilor!

AUR pentru diaspora Pamflet

Pentru că au susținut plenar intrarea în Parlament a renumitului grup infracțional format din actuali și foști condamnați penal, toți cei care vor reveni în țară de la cules de sparanghel și se vor restabili în România vor primi din partea AUR cîte un lingou de aur cu inițialele F.C. –fondatorul de facto al Alianței pentru Unirea românilorcare-pe-unde-au-apucat-să-plece.

Aurul provine de la bijuteriile furate din Vest de mulți dintre membrii AUR care au ales să adere și să voteze această formațiune politică. Odată revenit în țară, aurul a fost topit și transformat în lingourile care, furnizate diasporezilor reveniți în România, va repune această țară pe un nou făgaș al dezvoltării durabile pentru următorul cincinal.

Din contravaloarea restului aurului se vor finanța defilări prin țară, se vor comanda eșarfe tricolore cu care vor fi spînzurați de urechi cei care se vor opune binelui făcut cu forța de membrii efervescenți ai grupării proaspăt intrate în Parlament. ,,Nici o faptă bună nu trebuie să rămînă nepedepsită” este sloganul celor care asigură confortul, unitatea și securitatea liderilor ,,auriți” din Parlament.

Pentru a da o notă oficială, festivitatea de premiere a fiecărui diasporez mîndru deținător al unui lingou de aur se va organiza în fiecare zi de miercuri, la nunțile de rromi din Ferentari, iar coloana sonoră va fi asigurată de maneliștii cunoscuți pentru ultranaționalismul afișat în ultimii 30 de ani. D.A.

La schi pe acest Chamonix de gunoaie din sectorul Clotildei

1. Pînă acum, regizorii noștri vorbeau cu o superioritate astrală despre absența spectatorilor din cinematografe. Artiștii minimaliști erau nemulțumiți pentru că aveau puțini spectatori. Nu sesizau paradoxul, dar era dreptul lor să fie dezamăgiți. Acum, Alexandru Nanau, regizorul filmului „Colectiv”, e nemulțumit că documentarul lui „a impresionat o lume întreagă, mai puțin pe români”. Și pe urmă tot el a livrat, fără să vrea, o explicație. N-a avut spectatori din politică, „doar procurori și ambasadori ai altor țări.” Normal că ai altor țări, că nu putea veni ambasadorul județului Giurgiu în județul Sălaj. Iar românii care nu s-au arătat interesați de „Colectiv” sînt „corupți și inculți”. Mulțumim, mulțumim, bine că nu ne-ai făcut și comuniști, la 31 de ani de cînd a murit Ceaușescu! Nanau, hai să te scot eu din criza de cinefili autohtoni! Matale n-ai regizat un film documentar, ci un film politic. Și sînt drăguț că nu am scris „film propagandistic”, dar puteam să scriu, fiindcă mi-a plăcut aia cu „au fost procurorii la cinema”. Bine, scuze, nu-i nici film propagandistic! E mai rău. E film omagial – omagiul fiind faza avansată a propagandei. Filmul nu este despre morții de la Colectiv, ci despre salamandrele oengiste care au inventat jegoasa expresie „mafia în halate albe”.

2. S-a făcut un film propagandistic și pe vremea Elenei Udrea – „Bucureșți, oraș inteligent”. Pentru că știa drumul de la Pleșcoi la reprezentanțele Vuitton, Udrea a găsit un brand –National Geographic – care să-i facă lucrarea. Documentarul a fost excelent realizat, iar eu am observat „burțile” (jargon gazetăresc – „bagă niște burți, ca să-ți iasă 5.000 de semne!”) la fel cum le-am observat și în capodopera lui Nanau. Filmul „București, orașul inteligent cucerit de Udrea” a fost programat și rerereprogramat pe National Geographic. L-a văzut toată Planeta. Și, din cîte țin minte, Elena Udrea, așa țărancă de oraș cum e ea, a avut bunul simț să nu apară în film.

3. Anul ăsta, lumea subțire din centrul Capitalei nu merge la schi în Austria, Franța și Elveția, dar poate să slalomeze pe munții de gunoaie din Sectorul 1. Clotilde, cît costă telegondola pe acest Chamonix userist? În astfel de situații se văd caracterele și creierele. Un om superior, care a votat-o pe Clotilde, ar spune „am greșit”. Deștepții au puterea de a recunoaște cînd sînt proști. Dar prostul care se crede deștept va spune „și ce, cu vechiul primar era mai bine?”. RĂZVAN IOAN BOANCHIȘ („Național“)

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Jurnal de pe Frontul de Vest (3) Basarabia şi basarabenii

în componența României Întregite (25)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (25)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (2)

Era pentru a doua oară cînd marele dascăl ardelean accepta o grea şi riscantă misiune în Basarabia. Venise pentru prima oară la Chişinău în martie 1917 unde, după izbucnirea revoluţiei ruse şi pînă în decembrie 1918, desfăşurase o vastă şi intensă activitate culturală, editînd între 1 iunie şi 31 decembrie 1917 revista „Şcoala moldovenească”, apoi, de la 1 octombrie 1917, ziarul „Ardealul”, pentru refugiaţii ardeleni din Rusia, transformat în cotidian la 24 ianuarie 1918, sub titlul de „România nouă”, „organ pentru unirea politică a tuturor românilor” . A revenit apoi în vara anului 1923, unde timp de peste o lună de zile a vizitat oraşele Ismail, Orhei şi Chişinău, a călătorit printr-o mulţime de sate, a fost pe la mînăstiri, şcoli, serbări şi iarmaroace, întorcîndu-se acasă „încărcat de impresii dintre cele mai variate”. Şi chiar dacă pentru meritele sale din acea perioadă fusese decorat cu o seamă de distincţii din cele mai prestigioase – ordinele „Ferdinand” (comandor), „Steaua României” (Mare ofiţer), „Coroana României” (Mare Ofiţer) şi „Bărbăţie şi credinţă” cu spade, decepţiile lui Onisifor Ghibu erau la fel de mari, constatînd în una din scrisorile sale publicate la începutul anului 1926 că „azi nu mă mai vor nici politicienii cei mari de la Bucureşti, care la 1917-1918 se minunau de îndrăzneala cu care m-am înfipt în viaţa Basarabiei, şi nu mă vor nici politicienii basarabeni, care au nevoie de altfel de oameni, de cum pot fi eu. Atunci, ce să caut eu acolo, cu idealismul meu pur şi neîngrădit de nici o posibilitate şi de nici o putere? Ca să-mi fărîmiţez energia şi timpul, în lupta stearpă cu parveniţii şi cu stricaţii de politică, pentru care ţara este făcută să aibă putinţa să se lăfăiască în bunătăţile ei cîştigate cu sudori crunte de alţii?”.

În pofida acestor îndoieli şi cumpănind cu toată seriozitatea îndemnul preşedintelui „Astrei”, Vasile Goldiş, Onisifor Ghibu a ajuns la concluzia că nu avea dreptul de a o refuza: „Fiecare român este dator, în vremurile grele de astăzi, cînd Ţara nu este încă deplin consolidată, să aducă pe altarul naţiunii sale jertfa care i se cere de către cei chemaţi, şi nu eu aş putea să refuz de a merge într-o provincie românească, oricît de depărtată ar fi ea, dacă aceasta are nevoie de ajutorul meu. M-am dus doar în 1917 de bună voie în Basarabia rusească, care era în flăcările revoluţiei; aş putea eu să nu mă duc în timp de pace în Basarabia noastră, cînd aceasta mi se impune ca o datorie patriotică?”.

Decizia lui Onisifor Ghibu de a-şi asuma nu doar „o simplă obligaţie de ordin cultural”, ci de „a îmbrăţişa din toate punctele de vedere întreaga problemă basarabeană, cu un devotament şi cu o hotărîre cel puţin la fel de mare ca şi în clipele hotărîtoare din 1918”, a fost determinată inclusiv de venirea la cîrma ţării a unui guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu – originar din Basarabia, militar de carieră, care şi-a legat numele de marea epopee naţională a luptelor de la Mărăşeşti, devenind ulterior mareşal al României, şi avînd în componenţa sa patru membri ai comitetului de conducere al „Astrei” (V. Goldiş, preşedinte, O. Goga şi Ion Lapedatu, foşti secretari şi Ioan Lupaş). În cadrul unei discuţii avute de O. Ghibu cu Octavian Goga – devenit ministru de Interne în Cabinetul de Miniştri prezidat de Al. Averescu –s-a putut constata că „Guvernul voeşte să îmbrăţişeze cu toată solicitudinea problema Basarabiei [...]”. În plus, o lungă audienţă avută la regele Ferdinand I în zilele imediat următoare eşecului Conferinţei româno-sovietice de la Viena, în cadrul căreia suveranul României evocase „cu cuvinte pline de recunoştinţă [...] vremurile din 19171918, cînd ardelenii îşi dădeau tributul lor pe altarul Basarabiei”, regretînd totodată că acea activitate a fost întreruptă, că „pentru cultură nu se face aproape nimic, iar fără cultură nu se poate zidi temeinic”, l-a întărit pe O. Ghibu în convingerea de a reveni în Basarabia, pentru a-şi relua, în noi condiţii istorice, activitatea din anii 1917-1918.

Sub aceste auspicii favorabile, în ultimele zile ale lunii aprilie 1926 Onisifor Ghibu a revenit la Chişinău şi, după un prim contact cu „realitatea sufletească” din Basarabia, a constatat că „situaţia este mult mai grea de cum o cunoşteam eu şi de cum îşi putea da cineva seama”: „Un pesimism exagerat stăpînea toate sufletele şi un adevărat dispreţ pentru tot ce e românesc. După seria nesfîrşită de decepţii şi de dezastre care avuseseră loc în cei din urmă opt ani, nimeni nu mai credea posibilă o refacere a Basarabiei româneşti. Din partea unor oameni care jucaseră roluri importante în viaţa politică şi culturală mi se spunea hotărît să nu mai cutez a veni acolo cu vreo iniţiativă «românească», căci mă vor boicota şi sabota fără nici o considerare la vechile legături de prietenie pe care le-am avut ani de-a rîndul cu ei. Pentru ei experienţele ultimilor opt ani erau concludente şi orientarea lor nu mai avea nimic comun cu ce puteam aduce eu”.

Referindu-se la starea de lucruri din acea perioadă, S.V. Goraş, învăţător în comuna Briceni, jud. Hotin, menţiona că, „[...] în afară de timidele începuturi ale realizărilor culturale, Basarabia se găseşte sub toate raporturile în aceeaşi părăginire de după război. Această stare de lucruri se datoreşte în cea mai mare parte indiferentismului conducătorilor Basarabiei, care după ce au realizat Unirea, o bună parte dintre ei şi-au socotit rolul îndeplinit, înhăitîndu-se la diferite partide politice în cadrul cărora s-au trudit să-şi anihileze pornirile de curată abnegaţie ce-i călăuzise pînă aci”.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU

(fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (3)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei (2)

„Mergînd pînă în comuna Nicoreşti, am găsit Comandamentul Eşalonului II, care în acel moment era comandat de col. Ionescu, ofiţer de artilerie. După ce neam revăzut am fost gata de plecare pentru comuna din apropiere. Cum şoseaua spre comuna respectivă nu era pietruită şi din cauza ploii care se revărsa în acel moment, pentru maşini era imposibil de circulat; la stăruinţa şi perseverenţa mea am reuşit să-l conving pe Colonel ca tot eşalonul să stea pe loc pînă la primirea unui nou ordin, care a şi sosit pe la orele 21 seara, cînd întreg eşalonul a plecat din loc spre podul cel ieşit din comună. Șoseaua pînă la pod a fost ocupată de armata germană care era în retragere din Basarabia. Armata germană a dirijat traversarea podului şi, după ce am fost plouaţi toată noaptea, udaţi pînă la piele, odată cu răsăritul soarelui am trecut şi noi podul.

24 August 1944. S-a făcut ziuă şi razele soarelui care încălzeşte pe toată lumea au reuşit să ne încălzească şi să usuce hainele de pe noi. În drum spre Focşani, am întîlnit din nou armata germană care nu se retrăgea din aceeaşi direcţie cu noi, ci venea dinspre Bărăgan şi Bucureşti şi căuta prin anumite căi de comunicaţie să se retragă spre Munţii Carpaţi. La un moment dat o unitate de Cavalerie din armata noastră ne ajunge din urmă şi un căpitan ne întreabă dacă cunoaştem evenimentele noi (recente - n.n.)? Noi, mai ales care de 2 - 3 zile tot ai drumului am fost şi fără să avem legătură cu Comand. C.4 A, nu cunoşteam nici o noutate. El atunci ne informase: «Ieri, 23 august, România a capitulat, ne-am rupt de germani şi conform condiţiilor impuse de foştii adversari, de azi începînd sîntem uniţi cu ruşii şi vom lupta împreună cu ei contra nemţilor».

Ce a urmat? Pentru partea activă care era pe front – fuga din calea rușilor care nici nu auziseră că Regele Mihai I dăduse ca pentru sine Proclamația către țară, ca «unică soluție», căci la soldații din prima linie a ajuns mult prea tîrziu, după ce fuseseră luați prizonieri de 2 - 3 ori «de aliatul sovietic», iar alții s-au întors după cîțiva ani sau deloc. Potrivit prevederilor planului de acoperire, în baza ordinului Marelui Stat Major nr. 679.139, din 31 august 1944, cu unitățile sedentare, Divizia 11 Infanterie (după ce dezarmase unitățile din garnizoanele de reședință și luptase la Băneasa) s-a îmbarcat pe calea ferată în garnizoanele Slatina, Caracal şi Rîmnicu-Vîlcea şi a debarcat pe 2 septembrie 1944 la ora 8.00 în gara Mediaş. După un marş pe itinerarul Mediaş - Tîrnăveni ea a ocupat raionul de staţionare: Găneşti, Cuştelnicul, Tîrnăveni, Crăeşti, Corneşti, unde s-au luat măsuri de siguranţă apropiată. Divizia şi-a instalat punctul de comandă în cazarma Regimentului 82 Infanterie din Tîrnăveni (Planşa nr. 1). Pe 5 septembrie, începînd cu ora 00.00, Divizia 11 Infanterie a intrat în subordinea Corpului 6 Armată, în cadrul Armatei a 4-a române, direct în dispozitiv.

Prin Ordinul de Operaţii nr. 2 din aceeaşi zi, ora 10.30, Divizia a primit misiunea «să organizeze de îndată apărarea zonei Tîrnăveni pe înălţimile Nord Păucisoara, Vest dealul Fîneţelor, pădurea Est Bobohalma, pentru a opri pătrunderea inamicului spre Mediaș şi Blaj, interzicînd direcţia Tîrgu Mureş, Tîrnăveni, Găneşti». Pentru îndeplinirea misiunilor primite Divizia 11 Infanterie a adoptat dispozitive de luptă pe un singur eşalon, cu rezervă de două baterii pe jos din regimentul de artilerie. Pînă la ora 23.45, încadrată la stînga de Divizia 9 Infanterie şi la dreapta de Divizia 21 Infanterie, a reuşit să oprească atacurile inamicului din cursul zilei pe aliniamentul Cucerdea, (Războieni), Nord Giulaş, Lăscud, Somostelnic, Dealul Feţi. În ziua următoare inamicul, sprijinit de tancuri, şi-a restructurat dispozitivul de luptă şi a contraatacat puternic în fîşia Diviziei 9 Infanterie române, realizînd o «pungă destul de mare, îndreptîndu-se spre Tîrnăveni». Pentru a umple golul din sectorul vecin Divizia 11 a «dispus cele două baterii pe jos să ocupe imediat poziţie la Est de Dîmbău şi Adămuș» pentru a bara «cu orice preţ intrarea de Vest a orașului Tîrnăveni».

După replierea Diviziei 9 Infanterie, cele două baterii au revenit în sectorul diviziei la Baziaş. Sub presiunea inamicului, Divizia 11 a fost nevoită şi ea să-şi replieze dispozitivul executînd ordinul Armatei 4 prin care s-a cerut ofiţerilor să «lupte pînă la sacrificiu pentru a apăra şi menţine, pînă la sosirea de noi forţe capul de pod la Nord de Tîrnava Mică între Nord-Est Tîrnăveni si Vest Custelnic». Cu toate încercările repetate, unităţile Diviziei 3 Honvezi ce au atacat în fîşia diviziei au fost oprite şi contraatacate cu «hotărîre de dorobanţii regimentelor 2 și 3 care au acţionat în eșalonul întîi, susţinuţi de secţia de artilerie». Un foc puternic de artilerie inamic, declanşat asupra poziţiei românești, a lăsat, însă, divizia fără artilerie. În cursul zilelor de 9 şi 10 septembrie în dispozitivul Diviziei 11 Infanterie au intrat părţile operative.

În baza Ordinului de operaţii nr. 50, din 11 octombrie 1944, dat de Corpul 6 Armată, divizia în cooperare, la stînga cu Corpul 5 Blindat sovietic, a trecut la «ofensivă pentru a ajunge iniţial la Ogra. Ulterior, ea urma să forţeze rîul Mureş din mişcare pentru a pune stăpînire pe Coasta pădurii, dealul Alegriş, dealul Ciru, dealul Mare cu cota 462»“. (va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tudor Arghezi

şi tabletele sale radiofonice

Cu timpul ăsta, care ni se scurge printre degete, mîine-poimîine, se împlinește fix un secol de cînd, pe 1 noiembrie 1928, a început și la noi difuzarea emisiunilor radiofonice literre. Că s-au numit ,,Revista literară Radio”, ,,Scriitori la microfon”, ,,Fonoteca de aur” sau ,,Cartea rusă”, ,,Moment poetic”, ,,De vorbă cu scriitorii” și cine mai știe cum, aceste emisiuni s-au bucurat de mare succes. Și din partea scriitorilor care, oficial, au văzut în ele un mijloc de luminare a masselor, dar, în particular, desigur, și puțină publicitate mascată. Deopotrivă, interesați au fost și ascultătorii, spre lauda lor, mari iubitori de literatură română și străină.

În zilele noastre, nu mai știu cum stau lucrurile, căci n-am mai deschis radioul de atîția ani, din cauza propagandei politice și a reclamelor demențiale, care se revarsă și pe calea undelor. Cît despre izmenelile lexicale – locație, ca și, targhet sau vai mama lor! – proprii indivizilor care, vorba lui Boanchiș, n-au citit, în viața lor, măcar o carte, îmi ajung cele de la televizor. (Și încă ceva. M-am grăbit să aduc în discuție acest jubileu, încă neîmplinit, pentru că, după cum merg lucrurile, parcă văd că, peste 8 ani, pușcăriile vor fi pline cu idioții care au îndrăznit să scrie despre cultura națională. Sau, ca să mă opresc la jumătatea drumului, cu virușii ăștia călare pe noi, mai cumpliți ca bomba de la Hiroșima, nu va mai avea cine să amintească de acest subiect.)

Îmi datorez cariera instituției numită Radiodifuziunea Română. Aveam acasă, în Chitila, un difuzor care funcționa non-stop. Doar noaptea, după ora 0, nu-i mai auzeai glasul. Însă, a doua zi, cam pe la 5 dimineața, odată cu ,,Gimnastica de înviorare”, o luam de la capăt cu existența terestră. Într-o vară, dădeam examen la Litere. Luasem la scris un 6,42, dătător de speranțe, și mă gîndeam că, dacă iau 8 la oral, om m-am făcut. Îmi venea rîndul la examen dupăamiază, căci ne lua în ordine alfabetică, și, înfrigurat, mai răsfoiam manualul de Română de-a X-a. Fixat în perete, difuzorul acela își făcea datoria asigurîndu-mi fondul sonor menit să-mi calmeze tulburarea. Deodată, am ciulit urechea. Criticul literar Alexandru Paleologu vorbea despre romanul ,,Baltagul” – călătoria inițiatică a lui Gheorghiță; misiunea Vitoriei Lipan cu trimiterile ei mitologice la Antigona și zeița Issis; simbolul baltagului și justificarea epică a negustorului evreu. Eram ca Harap-Alb care știe, de la început, că va ajunge împărat, și noi trebuia să știm că nevasta oierului va izbîndi în misiunea ei, întrucît era aleasă să îndeplinească un dat, acela al îngropării morților în pămîntul din care se iviseră. La examen, ce bilet credeți că am tras? Ați ghicit: ,,Baltagul”. Examina marea profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Și, normal, i-am reprodus cele spuse de Alexandru Paleologu la radio. Logică fără cusur, relevînd importanța sugestiei în actul literar, terminologie adecvată, portretul Vitoriei Lipan executat numai din cîtev tușe. Natural, în loc de 8, am luat 10. Și să nu mai zici că premonițiile sînt eresuri vătămătoare la cap. Dar, să nu ne lăsăm copleșiți de nostalgii și să revenim la subiect.

Printre cei mai înfocați susținători ai radiofoniei în țara noastră, s-a numărat și Tudor Arghezi care, adeseori, se prezenta la microfon cu articole din varii domenii sociale și cultural-artistice, recenzii literare, cronici teatrale și de film. A doua zi, multe dintre aceste contribuții apăreau în ,,Bilete de papagal” sub forma atît de cunoscută a Tabletelor. La fel de importante pentru ascultători erau și lecturile din propria creație poetică, regăsite, mai tîrziu, în volumele care urmau să apară. ,,Am colaborat cu Radioul încă din primele momente ale înființării lui, făcînd parte activă din redacția lui de literatură, artă și cultură – mărturisea poetul. M-aș numi poate și mai mult ca un colaborator, de vreme ce am făcut parte din prima echipă de gazetari mai mult auziți decît văzuți de public”. Peste ani, odată cu înființarea

,,Revistei literare Radio”, din aprilie 1966, Tudor Arghezi avea să evoce alte momente: ,,Angajat de ispravă, am ținut și eu, destulă vreme, cîte una sau două conferințe săptămînale cu toate subiectele închipuite. Probabil că mi-au mai rămas din ele cîteva oseminte pe care m-aș gîndi să le prezint cîndva în vitrinele librăriei”.

După cum menționa și scriitorul Iulius Tundrea, fost redactor cultural la Radio, în articolul său, publicat în Revista ,,Manuscriptum”, nr. 7/1972, din îndelungata colaborare cu Tudor Arghezi, au rămas sute de înregistrări cu glasul său, conținînd un valoros fond care, în timp, a fost cercetat și valorificat. Aceste documente sonore, alăturate înregistrărilor cu Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil și Cezar Petrescu, Tudor Vianu sau G. Călinescu, alcătuiesc arhiva sonoră, fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române. Reproducem, în cotinuare, 3 înregistrări cu Tudor Arghezi. Prima a fost făcută pe 9 aprilie 1966, cînd a debutat emisiunea ,,Revista literară Radio”, și poetul a ținut să prefațeze evenimentul. Ï Ò

,,Acum vreo patruzeci de ani – zic vreo patruzeci, pentru că nu mai știu cîți sînt – postul de radio din București, prevăzut cu o lungă lampă de transmisiune, a constituit o gravă problemă, neștiindu-se ce-i un post de emisiune, confundat cu tot ce vrei. Dificultățile de a intra în concertul emisiunilor europene erau infinite. Se mai credea că un asemenea post era cînd în pălărie, cînd în încălțăminte, cînd în vîrful bastonului de plimbare. Am făcut parte din grupul puțin luat în serios de inginerielectricieni, hotărîți să înființeze o stație cu orice preț. Dar, trebuiau colaboratori. Angajat în ispravă, am ținut și eu, destulă vreme, cîte una sau două conferințe săptămînale cu toate subiectele închipuite. Probabil că mi-au mai rămas cîteva oseminte, pe care m-aș gîndi poate să le prezint cîndva în vitrinele librăriei. Acolo, la Radio, am făcut cunoștință de aproape cu Paul Zarifopol, care venea să mă asculte. Fusese colaboratorul meu din Sinaia, la revista mea «Cronica», după o activitate foarte remarcată în Germania la revistele literare berlineze. Paralel cu aceste conferințe vorbea la microfon, dar strălucit, Nicolae Iorga. A rămas din toată activitatea lui literară un volum de mari frumuseți, «Sfaturi pe întuneric», care exprimă toată poezia unei inimi contrariate și în veșnică dispută cu sine însuși. Căutați această frumoasă carte și dacă n-o mai găsiți, cereți editurilor să o publice din nou.

Astăzi, milioane de ascultători urmăresc emisiunile de radio. În fiecare casă, în orașe și la țară, se află cîte o cutie de cîntece și graiuri și nimeni nu se mai înfricoșează de talazul undelor sonore de pe glob. Iubiți ascultători, îmi face plăcere să vă încunoștiințez că odată cu introducerea de față se inaugurează pentru auzul dumneavoastră o rubrică nouă literară, «Revista Radio», care, pe vremuri, apărea tipărită săptămînal.

La bună vedere și bună ascultare, scumpii noștri auditori!”.

Ï Ò

A doua înregistrare a fost făcută pe 5 februarie 1967, cînd s-au împlinit 50 de ani de la apariția volumului său de debut, ,,Cuvinte potrivite” ,,În expresia «cuvinte potrivite» a vrut să încapă definiția versului. Cuvîntul «vers» nu e românesc. E împrumutat. E o potriveală a rimei. Eu n-am conceput vers fără rimă. Cu toate că Verlaine, vorbind de rimă, a spus: «Ce bijou qui ne vaut pas un sou». Această bijuterie care nu face două parale. Asta n-a împiedicat pe Paul Verlaine să practice versul cu finalitatea în asemenea bijuterie. Nu știu versul alb, e o proză încîlcită de obicei, evident că a scrie fără ritm și fără rimă e să faci o proză oarecare. E mai ușor, desigur, să scrii fără

potriveală decît cu potriveală. Scapi de-o greutate și bați cîmpii poeziei așa cum îți place, fără nici o regulă și fără ceea ce natura întreagă concentrează – ritmul. E un ritm – secolul, un ritm – anul, un ritm – ziua, un ritm – noaptea și ziua. Totul este ritmat ca o necesitate a naturii. Primăvara intră în ritm, iarna în ritm, și toată literatura în versuri e un ritm pe care-l cere, am impresia, însăși literatura.

A apărut la vîrsta de 47 de ani. Pînă atunci am avut o sfială care nu m-a părăsit, cu toate astea, nici pînă astăzi de a publica, de a da pe față ceea ce lucram în tăcere și-n întuneric. Socotind că e o vîrstă destul de evoluată pentru a îndrăzni să te înfățișezi cu o carte, s-au ținut cîțiva prieteni ai literaturii mele încă inexistente să public un volum și l-am publicat și mi-am luat, cum se zice, drumul.

De ce a fost o carte de versuri și nu de proză?

Cu toate că și proza are ritmul ei, și proza poate să conțină tot atîta poezie cîtă și versul; după cum nici versul n-are totdeauna poezie; este o formă de care te achiți în adolescență. Versul e concentrat, versul nu dă loc la bălăceala povestirii de cele mai multe ori fără sens, sau cu un sens știut numai de autor.

La un an după «Cuvintele potrivite», am scos «Biletele de papagal». Primul meu volum a fost o carte de versuri și a ieșit de sub tipar la vîrsta de 47 de ani”. Ï Ò

Ultima înregistrare a lui Arghezi, aleasă de noi, a fost făcută la 13 iunie 1967, cînd s-a inaugurat emisiunea ,,Odă Limbii Române”. Poetul avea glasul stins și, peste o lună, avea să se înființeze la poarta veșniciei...

,,SALUT LIMBII ROMÂNE

Mi se comunică pe șoptite că postul de Radio și-a pus în gînd să înceapă o nouă emisiune de Limbă Românească. Ideea o găsesc, deși tardivă, bine venită. Toți vorbim și scrim românește, dar cu aceeași ușurință uităm ce s-a scris cu mult înaintea noastră. Au fost pe vremuri mai mulți scriitori de bună Limbă Românească fără titluri, ieșiți din popor, dar cu o vădită vocație pentru literatură. Îngălbenind subt lampă sau la opaiț, ei au dat Limbii Românești frumuseți neîntrecute.

Fericitul gînd trebuie salutat, aș zice, cu entuziasm. Vechii noșltri scriitori ne-au lăsat o limbă, moștenire pe care nu știu dacă o merităm cu toții. E de dorit ca noua emisiune să pună în valoare autentică toate frumusețile celor care s-au străduit să le găsească. În marii noștri vechi cărturari se găsesc surse de inspirație care întrec vîrtos și definitiv micile surse pe care le întrebuințăm noi astăzi.

Avem astăzi toate mijloacele – și materiale, și intelectuale – pentru a stiliza definitiv, pentru monumentalitatea limbii noastre, vechile izvoare. Evident, la vechile izvoare se adaugă izvoarele mai proaspete și mai noi. Noua emisiune de la care așteptăm lucruri încă nebănuite, începe chiar în programul de astăzi”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (23)

Partea a II-a – VARA

Moș Cocoloș (2)

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum mama a venit la mine în cameră și mi-a spus: ,,Dănuț, colegul tău de școală, a murit. Să mergem și noi la înmormîntare”. La vîrsta cînd încă nu înțelesesem bine viața și moartea, plecarea fulgerătoare a unui coleg, a unui prieten, avea un efect de neimaginat. În acei ani nu percepeam moartea la gravitatea ei maximă, așa că am fost mai mult curios decît afectat de cele întîmplate.

Aceasta era cea de-a doua înmormîntare importantă de la noi din sat, prima fiind cea a unui tînăr locotenent de Miliție, care murise într-un accident de circulație împreună cu soția. Mama m-a trezit în toiul nopții pentru a merge la priveghi și, chiar dacă aveam doar 5 ani, am înțeles cît de dureros este să îți plece cineva, mai ales că era vorba de tineri. Un sat întreg venise la înmormîntare atunci, însoțind trupurile celor decedați, pe drumul către cimitir. La fel s-a întîmplat și cînd a murit Dănuț.

Nu existau pe atunci căruțe trase de cai sau mașini speciale pentru transportul celor morți. În funcție de poziția socială sau de starea materială, aceștia erau duși la groapă fie cu carul cu boi, fie cu un tractor sau un camion. În cazul acestora din urmă obloanele erau rabatate, iar remorca era pavoazată cu o mulțime de covoare peste care se punea coșciugul. Pe marginea dinspre cabină trona tabloul celui care murise, încadrat de falduri de perdea sau de mătase. Agățate de obloane se puneau coroane de flori, iar în remorcă se așezau bocitoarele, care de multe ori erau chiar membre ale

familiei. Așa se întîmplase și la moartea cuplului din 1975, dar și la moartea lui Dănuț. Durerea celor care l-au iubit a fost greu de îndurat. Părinții săi au suferit enorm, efectiv au încetat să mai trăiască din acel decembrie 1978. Copilul lor, de nici șapte ani, era condus la groapă, și un sat întreg îl jelea. Eram și eu acolo, în acea coloană, așezat pe umerii tatălui meu pentru a putea vedea cît mai multe din cele ce se petreceau.

Dănuț, prietenul meu, cel care se speria de tunete și cu care rivalizam în lupta pentru inima Grațielei, era în remorca acelui camion și, încet, se îndrepta spre locul unde trupul lui avea să rămînă pentru totdeauna. Am fost afectat emoțional de plecarea celui cu care petrecusem primii ani de viață, iar imaginea lui îmi este chiar și acum vie în minte: un copil blond, slăbuț, cu ochii mari și fruntea lată, buze subțiri și un zîmbet mereu trist, mult prea trist ca să nu ne gîndim că poate el știa că nu va apuca niciodată să sărute o fată. Locul lui de veci se află la intrarea în cimitirul din sat, la mai puțin de două sute de metri de casa unde s-a născut.

Venirea iernii era asociată cu săniușul, mersul la colindat, Plugușorul, tăierea porcului și, desigur, cu venirea lui Moș Gerilă. Noi, copiii, nu știam prea multe despre semnificația Crăciunului, fiind interesați mult mai mult de socializarea cu toți copiii din sat. Cu cît primii fulgi de nea cădeau mai timpuriu și mai abundent, cu atît mai bine, deoarece zăpada era sursa noastră de distracție, inspirație, și foarte multă bucurie.

În copilărie, sărbătorile de iarnă erau asociate cu guițatul porcilor care acoperea satul în duminica

Dosare secrete ale Istoriei (95)

Misterul Kennedy (8)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi­au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Zapruder i-a spus lui Truly că vrea şă-şi caute un unghi de filmare mai potrivit. Şi 1-a găsit la circa 20 de metri mai încolo, „pe o platformă, în faţa unei mici arcade dominînd peluza care cobora înspre Elm Street”. S-a postat acolo, „chiar la mijloc, între răscruce şi podul autostrăzii”, în faţa lui nu se afla nimeni. Doar „cîţiva curioşi se aşezaseră şi ei pe peluza verde, ca la un picnic”.

Satisfăcut, Zapruder s-a pus să aştepte.

E 12,30 şi cîteva secunde, cînd maşina preşedintelui se încadrează în obiectivul Zoomar al croitorului-cineast. Abe apasă pe declanşatorul aparatului său de filmat. Şi, făcînd aceasta, intră în Istorie. În cîteva zile, numele lui Abraham Zapruder avea să devină celebru, el fiind singurul om care a filmat asasinarea lui John F. Kennedy.

„Lincolnul” se apropie de Abe Zapruder, care stă aplecat asupra obiectivului lui. Merge cu 17,5 km pe oră. Maşina preşedintelui trece pe sub un copac mare. A trecut de el. Zapruder îşi îndreaptă încet aparatul de filmat spre dreapta, executînd unul din acele „travelling”-uri de care cineaştii amatori sînt foarte mîndri cînd le reuşesc.

Un obstacol neprevăzut: un panou de semnalizare se interpune deodată între „Lincolnul” albastru şi obiectivul lui Abe. Atunci se aude prima împuşcătură. „Un pocnet scurt, sec, derutant”.

Ce s-a întîmplat? Natural, Zapruder nu e singurul care-şi pune această întrebare. În maşina preşedintelui, Nellie Connally, soţia guvernatorului, s-a răsucit pe strapontina ei şi priveşte ţintă la preşedinte. Cu o mişcare convulsivă, acesta şi-a dus mîinile la gît.

Nellie Connally avea să declare în faţa Comisiei Warren:

– Am auzit... un zgomot îngrozitor, care venea din dreapta... M-am întors şi am privit peste umărul drept... şi am văzut că preşedintele îşi dusese ambele mîini la gît... n-a scos nici un cuvînt, nici un ţipăt... Apoi a răsunat a doua împuşcătură, care 1-a atins pe John. Cît despre guvernatorul Connally, el avea să depună mărturie în faţa aceleiaşi Comisii Warren în următorii termeni (mărturie înregistrată pe bandă de magnetofon):

– Am auzit un zgomot pe care l-am identificat imediat drept o împuşcătură. M-am întors instinctiv spre dreapta... dar n-am putut să-1 zăresc pe preşedinte decît cu coada ochiului... Atunci m-am răsucit ca să privesc înapoi peste umărul stîng... dar n-am izbutit să ajung în poziţia necesară. Am ajuns în poziţia în care mă aflu acum în faţa dumneavoastră, întors foarte puţin către stînga, şi deodată am avut senzaţia că cineva mi-a dat o lovitură în spate...

Aşadar, în amintirile guvernatorului şi ale doamnei Connally, o certitudine categorică: glonţul care 1-a atins pe Connally 1-a lovit pe acesta după ce prima împuşcătură îl rănise pe preşedinte la gît.

Toate acestea le-a văzut Zapruder, înmărmurit, în obiectivul lui. Toate acestea aveau să le descopere anchetatorii pe filmul color al croitorului-cineast. Cînd examinezi banda de 8 mm, îl poţi vedea clar pe guvernatorul Connally apărînd în dreapta panoului de semnalizare care i-a mascat lui Zapruder, pentru o clipă, maşina. Connally priveşte în dreapta lui. O şesime de secundă mai tîrziu – trei imagini mai departe – apare preşedintele, care pînă atunci fusese acoperit de panou. Faţa lui e convulsionată. Figura lui Connally însă este tot impasibilă.

Preşedintele îşi ţine mîna stîngă pe reverul hainei, iar mîna dreaptă se ridică spre gît.

Imaginile filmului lui Zapruder au fost numerotate. Preşedintele ridică mîna către gît în imaginea 225. În aceeaşi imagine, guvernatorul Connally îşi întoarce

premergătoare Crăciunului, duminica Ignatului, zi în care în fiecare curte se tăia cel puțin un porc. Noi, cei mici, nu eram niciodată într-atît de harnici încît să ne trezim cu noaptea în cap pentru a participa la tăierea efectivă a porcului, dar ne făceam apariția la timp pentru a vedea cum era asezonat pe paie și pîrlit în modul cel mai arhaic cu putință. Nu existau butelii, dar cîte trei, patru baloți de paie se găseau în fiecare curte. După aceea, porcul era bine spălat cu apă fierbinte și curățat cu o perie, urmînd a fi pus pe burtă, în poziție de tranșare. Acesta era momentul nostru: părinții ne încurajau să încălecăm porcul și, drept recompense, primeam coada bine pîrlită. Pentru noi, copiii, era o mare bucurie să contribuim la desfășurarea acestui ritual, care an de an se repeta în ziua de Ignat.

În vara anului 1981 mi-am propus să fac rost de o pereche de ochelari de motociclist care să îmi protejeze ochii atunci cînd porcul va fi ars, deoarece fumul era supărător. Cum nu aveam 80 lei pentru a-i cumpăra, m-am dus timp de patru zile la fermă, pentru a face rost de bani. Astfel, în vara lui 1981, la 11 ani, am cîștigat primii bani: suma de 115 lei aferentă celor patru zile în care am mers la prășit. La mijlocul drumului dintre Smîrdioasa și Zimnicea erau ferme agricole unde zilierii cîștigau 29 de lei pe zi, fapt care vara aducea un plus de bunăstare celor care voiau să muncească. Cu banii cîștigați mi-am cumpărat ochelarii pe care i-am folosit fără succes la tăierea porcului din acel an, pentru că buretele menit a proteja ochii de vînt permitea intrarea fumului în ochi. Prin urmare, prima mea investiție nu a fost rea, dar aplicarea ei a fost greșită.

(va urma)

repede capul spre stînga. Este exact momentul pe care 1-a descris el în faţa Comisiei Warren. Văzînd filmul lui Zapruder în 1966 şi avînd înaintea ochilor probele mărite ale fiecărei imagini, guvernatorul Connally a declarat reporterilor de la Life: – Mă întorsesem spre dreapta cînd limuzina se afla în spatele panoului. Acum mă răsucesc din nou. Ştiu că am făcut mişcarea aceasta spre stînga înainte de a fi fost lovit. Pe chipul preşedintelui puteţi vedea o strîmbătură. Pe al meu nu se vede nici una. Nici nu aveam motive. Nu fusesem încă atins.

În imaginea 230, preşedintele are umerii ridicaţi şi-şi ţine gîtul cu amîndouă mîinile. El îşi păstrează această poziţie pînă la capătul secvenţei. În imaginea 234 se vede cum se prăbuşeşte Connally. – În 234 se poate vedea cum mă prăbuşesc –comentează el. Căderea e foarte pronunţată în imaginea 235. Umerii mi se ridică în sus. S-ar spune că haina mi s-a depărtat de cămaşă. Gura mi s-a schimonosit. Cred că e incontestabil următorul fapt: reacţia mea faţă de rană începe o dată cu această secvenţă.

În ce priveşte efectul produs de glonţ, Connally 1-a descris în nişte termeni cît se poate de precişi şi de evocatori:

– Închipuiţi-vă – a declarat el în faţa Comisiei Warren – că vine cineva din spate şi, luîndu-şi avînt, îţi trînteşte un pumn zdravăn în spinare, chiar sub omoplat. După imaginea 235, Kennedy continuă să-şi ţină strîns gîtul cu mîinile. Jacky „se uită la soţul ei cu o expresie de surpriză şi în acelaşi timp de zăpăceală”, iar agenţii de la Serviciul Secret şi poliţie privesc „drept înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat”. Asta timp de o jumătate de secundă. În timpul acestei jumătăţi de secundă însă, Connally „reacţionează în mod dramatic în urma rănirii lui. În imaginea 236 „are gura larg deschisă şi începe să se răsucească spre dreapta”. În imaginea 238, „umărul drept se lasă în jos, iar el se prăbuşeşte înspre portiera limuzinei”. (va urma)

ALAIn DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –

ROMÂNIA REALĂ

Cu

preºedintele

Academiei Române despre Poporul Român ºi România (1)

Introducere în subiect

Cine urmărește evoluția istoriografiei românești, chiar la un nivel mediu de implicare în problematica specifică acestei activități, este la curent cu anumite viziuni care apar în spațiul public – de multe ori acestea constituind prilejuri de confruntări tematice între diferiți istorici sau autori ai unor teorii care șochează. Desigur, confruntările de idei într-un domeniu atît de vast și greu de cuprins într-o privire circulară, mai ales între generații diferite de specialiști în materie, pot fi considerate benefice în anumite condiții specifice, printre care am enumera: veridicitatea sursei; interpretarea acesteia în lumina contextului în care a apărut fenomenul comentat; pregătirea solidă în domeniul abordat a persoanei care susține teoria respectivă și onestitatea specialistului; prezentarea documentelor care au stat la baza dezvoltării noilor argumente; lipsa politizării subiectului și necondiționarea studiului istoriei de anumite avantaje (materiale sau spirituale) urmărite de autor.

Deși astăzi România nu mai beneficiază de mințile luminate ale unor istorici de talia lui Nicolae Densușianu, Nicolae Pârvan, Nicolae Iorga, David Prodan, Constantin C. Giurescu, avem istorici care se apleacă cu venerație și cu profesionalism asupra documentelor din arhive, pentru a șterge praful multor secole de istorie de pe aceste documente, înlesnindune accesul și cunoașterea de noi surse istorice ale devenirii noastre ca popor și ca națiune, contribuind și la clarificarea unor interpretări neprofesioniste, chiar obscure, ale unora dintre cele mai semnificative momente din Istoria Românilor. Problema acestora din urmă este că acești căutători ai adevărului istoric despre teme ce suscită interes la nivel național sînt, în general, niște oameni cărora nu le place gălăgia publică, nu se dau în spectacol atunci cînd publică o lucrare de importanță majoră într-o problemă de specialitate, lăsînd specialiștii în materie să discearnă asupra demersului lor.

Contrar acestor atitudini, au apărut istorici și ,,istorici”, care, doritori de afirmare cu orice preț (chiar dacă unii au o oarecare experiență în spate), lansează în spațiul public, din cînd în cînd, idei și ipoteze menite să șocheze specialiștii și opinia publică, punînd în circulație teze contrare celor vechi, verificate și confirmate de studii anterioare aprofundate și de trecerea timpului, teze cu care vor să răstoarne ierarhii și dovezi irefutabile, demonstrate ca atare de mai multe secole sau chiar de milenii. Ce-i mînă pe aceștia în angajarea lor într-o luptă oarbă, cu deznodămînt previzibil? Motivațiile (certe ori bănuite) par a fi multiple, dar, cum nu urmărim lămurirea acestei atracții morbide spre sfera scandalului mediatic (cel puțin, nu deocamdată) amintesc doar numele prof. Lucian Boia care după 1989 și-a făcut o preocupare permanentă din a scrie cărți în care lansează o mulțime de teze aberante despre unele dintre cele mai scumpe și profunde teme legate de Istoria (veche sau recentă) a României, în momentele-cheie ale apariției și dăinuirii Țării noastre între Carpați și Dunăre (revista noastră i-a demontat o mulțime dintre minciunile construite pe zeci de pagini de carte, și o va mai face cît de curînd).

Cînd vorbim sau scriem despre acești impostori – pentru că altceva nu sînt – avem în vedere răul

intenționat pe care îl provoacă și îl generează, în special în rîndul tinerilor și așa derutați de diminuarea importanței studiului Istoriei în școală.

Pentru a concretiza, amintesc de un recent atac insalubru asupra propriei Țări al unui domn român care acum trăiește la Bruxelles, de unde trimite săgeți

otrăvitoare către România și către poporul din sînul căruia vine, încercînd să demoleze întregul eșafodaj al filonului național de la Burebista încoace. Cine este acest personaj, acest măscărici internațional pocnit de o abazie interioară, încît să scrie tîmpeniile ,,Sursele antice despre identitatea daco-geților sînt egale cu zero”? Individul se numește Dan Alexe, din Cochirleanca de Buzău, mare ,,specialist” în Istoria Românilor, trepidație din care a scremut cartea cu titlul ,,DACOPATIA și alte rătăciri românești”, publicată la Humanitas, aceeași editură care poluează librăriile cu otrava lui Lucian Boia.

Dan Alexe, săturat de ceea ce a învățat la școală, dorind să se răzbune pe toți istoricii lumii – din Antichitate pînă în prezent – a inventat cuvîntul Dacopatia care înseamnă, în mintea lui de globalist, un susbstituit de identitate, în care românii se împăunează cu o mitologie total inventată pe care trebuie să o aruncăm la coș. Aducînd în prim-plan sursele primare care ne-au alimentat Istoria de la Burebista încoace, Dan Alexe le anulează pe toate, luîndu-le în derîdere și desființînd pe cei mai cunoscuți istorici ai Antichității, care, dacă n-ar fi consemnat în cronici evenimentele la care au luat parte sau de care au auzit, lumea de astăzi ar semăna cu o arătare ivită din neant. Astfel vrea acest ,,român” să ne demonstreze cum a fost pămîntul pe care viețuim noi astăzi: nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, populat de o lume rarefiată, cu grupuri neomogene, migratoare, vorbind ca într-un fel de Babilon!

El zice că îi numim ,,daci” pentru că asta ne-a învățat romantismul naționalist de la Bălcescu și Pârvan încoace! Ce poți să spui?

Scriind cu penița înmuiată în bazinul de decantare al cianurei de la o mină auriferă, Dan Alexe, după

ce îi decapitează pe Starabon și Herodot, trece la ai noștri, scriind despre Nicolae Densușianu, membru corespondent al Academiei Române, autor, printre altele, al studiului ,,Dacia preistorică”, precum și al altor lucrări: ,,Cercetări istorice în arhivele Ungariei și Transilvaniei”, ,Revoluțiunea lui Horea în Ardeal și Ungaria”, ,,Documente privitoare la istoria românilor” (7 volume, în colecția Hurmuzaki), catalogîndu-l ca ignorant și maniac, oculist, fără studii de istorie, iar prin opera sa de căpătîi (,,Dacia preistorică”) dă dovadă de magmă demență, un delir mistic...

Dacă mai adăugăm și alte comentarii ale acestui paranoia înecat în propriile dejecții antiromânești e pericol să nu mai putem respira, asfixiindu-ne de atîta prostie și ignoranță!

Din păcate, după acest atac suburban la rădăcina noastră istorică și la ființa noastră națională nu prea au apărut replici și puneri la punct în mass-media românească sau în interiorul unor foruri de specialitate – cu mici excepții, istoricii români stau în banca lor, ignorînd tezele demolatoare de concepte și fapte din Istoria românească, trecută și acceptată prin furcile caudine ale științei contemporane. Cele cîteva reviste de istorie tac și ele, în afară de probleme generale punînd accente pe cancanuri cu elemente culese din arhivele secrete, ca de pildă: amanții Elenei Ceaușescu, adevăratul Vasile Roaită și sirena lui de la ,,Grivița Roșie”, viața unor spioni, trădări și iubiri în alcovuri regale etc.

Totuși, un glas puternic și un condei autorizat s-au ridicat împotriva impostorilor în Istoria Neamului Românesc – și nu un glas oarecare, ci al unui istoric de frunte al Școlii românești de Istorie, un adevărat om de știință, preocupare pusă în slujba Țării și a poporului care l-au format și l-au pregătit să le apere Istoria, Cultura și Demnitatea.

Despre acest om și replica domniei sale va fi vorba în rîndurile ce urmează.

,,Prin urmare, românii, cu nume provenit de la Roma, cu creștinarea strămoșilor în limba latină, cu gradul lor romanic, sînt indubitabil legați prin mii de fibre de latinitate”

Pentru a intra direct în miezul cărții pe care o vom comenta, am pus acest intertitlu din capitolul Concluzii al respectivului tom – ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI. Pledoarie pentru latinitate”, Editura ,,Litera”, 2019, autor IOAN- AUREL POP. Dacă am citi fișa autorului am descoperi o mulțime de date care să autorizeze persoana respectivă să emită păreri, principii și enunțuri și să susțină dezbateri pe teme istorice, avînd deplină acoperire în datele biografice: academician, profesor universitar, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus Institutul Cultural Român din New York, precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Urbanistică din Veneția, este Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Este, de asemenea, membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting profesor al unor universități din SUA, Franța, Italia. Este autor a peste 50 de cărți, tratate și manuale, și a peste 300 de articole publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relațiile dintre Țările Române, națiunea medievală, raporturile românomaghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor. Din 15 aprilie 2018, acad. prof. dr. IoanAurel Pop a fost ales președintele Academiei Române, cu 86 de voturi față de 56 primite de cel de pe locul 2, acad. Victor Voicu (general medic, farmacolog).

În 345 de pagini, abordînd 47 de subiecte care să se încadreze în genericul sintagmei din titlu, acad. IoanAurel Pop a pornit de la premisa logică a istoricului cu prestanță și cu interes declarat întru răspîndirea și apărarea științei istoriei, așa cum, de altfel, scrie în ,Argument”: ,,Schițele istorice profesioniste și decente referitoare la soarta românilor și la locul lor în Europa și în lume sînt destul de frecvente în manualele de istorie și în diversele mijloace de difuzare în masă din ultimul secol. Cu toate acestea, forța lor de convingere nu este destul de mare, pe de o parte, iar pe de alta, dinamica cercetărilor obligă mereu la interpretări noi, din care rezultă opinii, ipoteze și controverse”.

Dacă acesta este mobilul inițial al președintelui Academiei Române – creionat într-un fel scolastic – viziunea asupra conținutului cărții se adîncește și se concretizează în necesități generate de realitatea istorică imediată speculată uneori pînă la degenerarea ei. Profesorul universitar este îngrijorat de subminarea rigorilor ,,meseriei de istoric” stabilite în Secolul al XIX-lea, de influența unor curente precum modernism, postmodernism, deconstructivism, metaistorie, istoria contrafactuală, la care se adaugă anumite practici în vederea pervertirii și dirijării acesteia spre țeluri improprii, superficiale, străine de fundamentele culturii adevărate. Cunoscînd mediul școlar, prof. Ioan-Aurel Pop a constatat diminuarea îngrijorătoare a interesului publicului pentru cultura generală și, în special, pentru istorie, filologie clasică și literatură – fapte ce au condus la dezvoltarea unor terenuri fertile tocmai bune pentru acțiunea celor ca Dan Alexe.

Reliefînd tarele de care suferă o parte dintre cei care studiază istoria, reflectată intrinsec și în receptarea acestei științe în rîndul maselor, domnul profesor își propune să combată extremele, acele manifestări care ba acceptă teoria dacismului pur al românilor, ba vor să impună teoria exterminării totale a dacogeților în confruntările cu romanii și deportării tuturor celor rămași în viață, pentru ca în provincia Dacia să nu mai rămînă picior de autohton. Deseori peste aceste aberații se suprapune un alt concept, cel al imigraționismului, conform căruia românii nu ar fi autohtoni, ci venetici tîrzii în arcul Carpaților.

Concluzionînd în partea introductivă, istoricul Ioan-Aurel Pop trasează de fapt linia generatoare a întregii lucrări și, așa cum vom vedea, prezentînd documente și izvoare originale, din surse variate, pentru a demonta, pe baze științifice, ceea ce constată în prezent: ,,Percepția comună, susținută și de unii falși savanți, este că românii nu sînt nici urmașii dacilor și nici urmașii romanilor, ci un amestec amorf, obscur și greu de definit și de încadrat în schema familiilor de popoare europene”. De parcă n-ar fi de ajuns această mistificare ordinară și împotriva unei evidențe milenare, dr. Ioan-Aurel Pop mai are ceva de ,,reparat”, anume: ,,Aceleași lucruri se cred și se susțin și în legătură cu limba română, considerată limbă necultivată și primitivă pînă în Secolul al XVIII-lea, cînd ar fi fost turnată în forme latine de către erudiți”.

Pregătind armele istoricului cu care să se lupte împotriva imposturii și tratării superficiale (eu aș spune antiromânești) a unora dintre temele de bază ale Cărții noastre de Istorie, președintele Academiei Române a mizat pe un plan adîncit în izvoarele latinității, dar și pe configurarea unui evantai de probe indubitabile, care răstoarnă toată mizeria acelor teorii pseudoistorice, frizînd nu numai bunul-simț al pigmeilor care se cred monumente lansînd asemenea ignobile versiuni, dar ignorînd și intelectul Poporului Român. Subiectele alese pentru a construi în jurul acestor argumente demonstrative aduc în fața cititorului oglinda ultimelor două milenii, timp în care este proiectată, pe înțelesul tuturor, etnogeneza Poporului Român, în contextul nu întotdeauna propice dezvoltării creatoare a unei entități complexe și aflate mereu în mișcare. Iată cîteva titluri care ne dau măsura valorii acestui studiu, pe de o parte, precum și capacitatea autorului în a se opri asupra unor momente-cheie ale procesului etnogenezei (cu exemple semnificative), pe de altă parte: ,,Limbile și popoarele lumii, poporul român și limba română”, ,,Latinitatea românilor și lupta națională”, ,,Daco-geții”, ,,Ce este românizarea?”, ,,Mărturii medievale privind numele românesc al românilor și al limbii române”, ,,Țările române au fost populate de coloniile romane din timpul lui Traian”, ,,Limba latină s-a topit în patru dialecte speciale... în italiană, franceză, spaniolă, română”, ,,Letopisețul Cantacuzinesc, descălecatul dintîi și latinitatea”. Ajuns în acest punct al considerațiilor despre această carte mă simt obligat să vin cu o precizare: de la prima și pînă la ultima pagină cartea nu este concepută sub aureola de Președinte al Academiei Române, ci sub

emblema istoricului și cercetătorului, a profesorului și a doctorului în științe istorice Ioan-Aurel Pop. Această separație a planurilor are menirea să întărească și mai mult autenticitatea și credibilitatea ideilor și tezelor susținute de autor – mărturie a unei cunoașteri reale a problematicii puse în discuție, dar și a unui travaliu dus la extrem, în vederea descoperirii acelor izvoare care să susțină aceste idei și teze, înscăunînd adevărul acolo unde mai pîlpîie nebuloasa cunoașterii adevărate.

Ioan-Aurel Pop, conștient că trebuie să răspundă unor falsuri sau unor exagerări în materie de popor, de limbă, de origini, de influențe, atacă brusc, nelăsînd nici o îndoială asupra direcției și pragmatismului scrierii domniei sale: ,,După cum se va vedea din această carte, românitatea românilor și latinitatea limbii române nu sînt ipoteze recente și nici găselnițe de pripas, ci constituie o parte componentă fundamentală a identității românești, păstrată încă de la etnogeneză și confirmată de argumente solide”. Stăpînind bine subiectul, istoricului nu-i scapă din vedere faptul că, deși științele contemporane au realizat progrese esențiale în a descifra soarta mai tuturor popoarelor, prejudecățile vechi persistă încă, în timp ce altele noi apar mereu. Ancorat în subiect, Ioan-Aurel Pop ne reamintește că nici românii și limba lor nu au fost scutiți de aceste avataruri, inclusiv de căutarea și afirmarea unor origini legendare. De exemplu, în perioada postbelică, pe fundalul dezbaterilor după încetarea conflagrației mondiale, dar cu tentă vădită de a amesteca istoricul cu politicul, românii au fost considerați, conform tradiției, descendenți ai romanilor, apoi ai slavilor, ai dacoromanilor, ai cumanilor sau, exclusiv, ai traco-dacilor. După cum se știe, toate popoarele romanice vechi s-au născut în Europa, în regiuni care au făcut parte din statul roman, acestea constituindu-se în același timp și în același mod. Academicianul Ioan-Aurel Pop consideră că la temelia oricărui popor romanic stau cel puțin trei elemente etnice de bază, în acest sens enumerînd: elementul vechi, băștinaș sau autohton, elementul cuceritor și elementul migrator, succedate în timp și suprapuse în această ordine.

Personalizînd, cu trimitere la români, autorul concretizează cele trei elemente: ,,În cazul românilor, elementul autohton au fost daco-geții (din familia mai mare a tracilor), elementul cuceritor au fost romanii, iar cel migrator slavii”. În acest loc, pentru a explica particularitatea noastră, domnul profesor deschide o paranteză în care ne lămurește: ,,Românii sînt singurul popor romanic care are în componența sa un element slav (ca element migrator, adăugat la finalul etnogenezei), celelalte popoare romanice avînd ca zestre de acest fel elemente germanice (ostrogoți, longobarzi, franci, burgunzi, vizigoți etc.)“.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Mînăstirea Văcăreşti, un tezaur risipit (1)

Mînăstirea Văcărești, cel mai frumos lăcaș ortodox din sud-estul Europei, a avut parte de o moarte lentă și chinuitoare, de la sentința de demolare semnată de Nicolae Ceaușescu în anul 1984, pînă la nimicirea ultimelor părți ale ansamblului monastic, biserica și galeria estică, în ianuarie 1987. Cu siguranță, demolarea construcției care îmbină grațios elemente de stil brâncovenesc cu motive baroce, ridicată de dom nitorul fanariot Nicolae Mavrocordat în perioada 1716 - 1722, a zdrobit inima întregului oraș.

Prin dimensiuni şi splendoare, monumentul de la Văcăreşti a reuşit, aşa cum s-a şi dorit la vremea edificării lui, să depăşească toate zidirile de cult ridicate în Ţara Românească pînă în primele decenii ale Secolului al XVIII-lea, adoptînd modul de alcătuire al construcţiilor şi stilul specific locului, cristalizat în epocile anterioare, în special în cea a lui Constantin Brâncoveanu, folosind meşterii, din păcate anonimi, care se formaseră la edificarea monumentelor acestuia. Mînăstirea Văcăreşti, apreciată de G. M. Cantacuzino ca „testamentul artei tradiţionale” româneşti, a fost cea mai mare ctitorie domnească din Secolul al XVIII-lea, dar, în primul rînd, culmea stilului arhitectural dezvoltat timp de circa patru secole în Ţara Românească şi care, ulterior, va intra într-un declin rapid. Acesta a fost favorizat, printre altele, atît de instabilitatea domniilor fanariote, cît şi de pătrunderea în spaţiul românesc a influenţelor orientale şi apoi, de la sfîrşitul Secolului al XVIIIlea şi din primele decenii ale Secolului al XIX-lea, a celor occidentale, de sorginte neogotică şi, mai ales, neoclasică.

Mînăstirea Văcărești (macheta proiectului de restaurare din 1973)

mare cu biserica, casa domnească (arhondaricul), stăreţia, chiliile, cuhniile şi turnul-clopotniţă de pe latura de vest. Avînd în vedere însă caracterul unitar al incintei principale, putem considera cu siguranţă că toate clădirile realizate aici, inclusiv galeriile cu arcade de pe latura estică a incintei şi paraclisul cu hramul Sf. Nicolae, construite ceva mai tîrziu de Constantin Mavrocordat, au fost prevăzute de la începutul ctitoririi ansamblului, toate fiind rezultatul unui plan prestabilit. Încheierea etapelor originare de edificare ale Mînăstirii Văcăreşti poate fi apreciată că a fost sfinţirea paraclisului în 18 februarie 1739. Pînă atunci, Constantin Mavrocordat va mai extinde mînăstirea în partea sa vestică prin construirea unei a doua incinte şi a unui turn de gardă. Acesta, împreună cu turnulclopotniţă, biserica domnească şi paraclisul jalonau axul dominant al ansamblului, care cu o rigoare clasică ordona simetric întreaga compoziţie. Din punct de vedere arhitectural, al sculpturii şi picturii murale, Mînăstirea Văcăreşti a constituit o desăvîrşire strălucită a stilului brâncovenesc, remarcîndu-se prin sinteza omogenă între elementele tradiţionale, de factură post-bizantină, cu cele renascentiste şi baroce, la care se adăugau şi unele influenţe oriental-constantinopolitane.

Repere istorice

Aşezat la sud-est de Bucureşti, în apropierea drumului ce ducea spre Dunăre şi apoi la Constantinopol, ansamblul de la Văcăreşti a început să fie ridicat din anul 1716 şi apoi între 1719 - 1722/1724 din porunca lui Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, fiind finalizat între anii 1732 - 1736/1739 de fiul acestuia, Constantin Mavrocordat. Biserica cu hramul Sfintei Treimi a fost sfinţită în 13 septembrie 1724, dar încă din 1721 mînăstirea a fost închinată Patriarhiei de la Ierusalim, iar în tot timpul cît a funcţionat, obştea monahală de la Văcăreşti a depins de aceasta.

Cu o suprafaţă în plan de 18.000 mp, principalele construcţii ale Mînăstirii Văcăreşti datau sau au fost iniţiate din perioada lui Nicolae Mavrocordat: incinta

Pînă după mijlocul Secolului al XIX-lea, Mînăstirea Văcăreşti a rămas una din principalele aşezări monahale din Bucureşti şi împrejurimile sale. Cu toate vicisitudinile epocii fanariote, aşezămîntul de la Văcăreşti îşi păstrează măreţia, chiar dacă, mai ales la începutul Secolului al XIX-lea, este afectat de ocupaţiile militare ruseşti sau otomane (1805, 1807), dar în special de cutremurele din 1802 şi 1838, cînd se produc avarii grave, în special la biserică şi casa domnească. În 1802, turla de peste naosul bisericii se prăbuşeşte, fiind reconstruită din lemn. Spre mijlocul Secolului al XIX-lea, profitînd de etape de prosperitate, se extind şi se supraetajează corpurile de chilii din cele două incinte, se supraînalţă turnul-clopotniţă, se adaugă frontoane la biserică şi foişorul paraclisului etc., stilistic intervenţiile exprimînd opţiunile neoclasice proprii epocii. În anii 1850, pe lîngă alte lucrări de întreţinere, se reface pictura interiorului bisericii, respectîndu-se stilul iniţial, iar pînă în 1864 învelitoarea din olane este înlocuită cu tablă.

Între indiferenţă şi admiraţie

Primul pas în risipirea tezaurului cultural şi artistic pe care-l reprezenta Mînăstirea Văcăreşti se petrece începînd cu sfîrşitul anului 1863, odată cu adoptarea legii secularizării averilor mînăstireşti. Atunci va intra în patrimoniul statului un sfert din teritoriul ţării, stăpînit pînă atunci de mînăstirii, bună parte din ele închinate (dependente) Locurilor Sfinte. Aplicarea însă fără discernămînt a secularizării, asociată cu alte legi privind viaţa bisericească şi monahală, adoptate în aceeaşi perioadă, a afectat grav patrimoniul mînăstirilor, care în majoritatea cazurilor, odată ajuns în proprietatea statului, s-a risipit din cauza neglijenţei administraţiei, de regulă, nepregătită, dar uneori şi indiferentă la valorile culturale pe care trebuia să le gestioneze. În primul rînd, este vorba de biserici şi alte clădiri ale fostelor mînăstiri, majoritatea posibile monumente de arhitectură. Dacă, în general, bisericile au fost preluate de parohii, multe clădiri mînăstireşti au fost folosite pentru şcoli, azile de bătrîni sau sedii administrative, altele au fost părăsite şi apoi demolate din raţiuni de sistematizare ale oraşelor (mai ales în Bucureşti), iar cîteva zidiri monahale, de regulă, din afara localităţilor, au fost utilizate ca închisori. Aşa s-a întîmplat şi cu Mînăstirea Văcăreşti, ale cărei clădiri trec în proprietatea statului şi în 1865 sînt amenajate ca închisoarea oraşului Bucureşti, fără

să mai revină niciodată la menirea lor iniţială, cea religioasă şi culturală, acesta fiind începutul sfîrşitului pentru fosta ctitorie a Mavrocordaţilor. Pe lîngă Mînăstirea Văcăreşti vor deveni închisori alte nouă foste lăcaşuri monahale din Muntenia şi Moldova şi anume: Dobrovăţ, Galata, Bisericani, Cozia, Plătăreşti, Mislea, Tîrgşor, Bucovăţ şi Mărgineni.

Treptat, aspectul iniţial al Mînăstirii Văcăreşti a fost grav mutilat de construcţii parazitare realizate pentru funcţionarea închisorii, fără să se ţină seama vreodată de valoarea de monument de arhitectură a acesteia. Pentru amenajarea celulelor de detenţie s-au zidit arcadele galeriei de pe latura de est a incintei mari. Stăreţia şi casa domnească, inclusiv cele două foişoare ale acesteia din urmă, au suferit în repetate rînduri extinderi şi modificări, în special ale compartimentărilor interioare, dar şi ale faţadelor. În primele decenii ale Secolului al XX-lea, în exteriorul laturii de est a incintei mari s-au ridicat două clădiri, parter şi etaj, care sufocau volumul delicat al paraclisului. Clădirile din jurul incintei mici se transformă în mai multe rînduri şi se construiesc noi corpuri care împart curtea în trei zone. În afara mînăstirii se ridică un alt zid de incintă, de tip penitenciar, cu înălţimea de patru metri şi 60 de centimetri grosime, întărit cu contraforţi masivi şi nouă

foişoare pentru pază. Cel mai puţin a avut de suferit biserica, faţă de care s-a arătat grija cuvenită unui lăcaş de cult, pînă la instaurarea puterii comuniste oficiinduse aici slujbe religioase pentru deţinuţi, contribuind probabil ca frescele bisericii să se păstreze într-o stare satisfăcătoare pînă în momentul demolării.

Poate este o ironie a sorţii, dacă nu ar fi crudul adevăr, că cei mai mulţi dintre cei care au avut posibilitatea să cunoască direct acest monument în ultimul său secol de existenţă au fost gardienii şi deţinuţii („monahii ruşinii”, cum îi denumeşte G. M. Cantacuzino printr-o ironică metaforă) şi nu, cum ar fi fost firesc, marele public interesat, cercetătorii şi oamenii de cultură sau tinerii, care nu au avut niciodată acces liber în Mînăstirea Văcăreşti. Ansamblul de aici nu putea fi studiat nemijlocit, fiind, din păcate, numai un subiect în manualele de istoria artei sau arhitecturii. Mînăstirea Văcăreşti şi atunci cînd exista era o frumoasă necunoscută ştiută cel mult din poveşti.

De la începutul Secolului al XX-lea, mari oameni de cultură – cum ar fi istoricii Nicolae Iorga, Virgil Drăghiceanu, Constantin C. Giurescu sau arhitecţii Nicolae Ghika-Budeşti, I. D. Trajanescu, G. M. Cantacuzino şi Grigore Ionescu, care va trata subiectul şi după cel de-al doilea Război Mondial, alături de Vasile Drăguţ sau Răzvan Theodorescu ş.a. – vor prezenta, foarte bine argumentat din punct de vedere teoretic, importanţa excepţională a Mînăstirii Văcăreşti ca monument istoric şi de arhitectură, probînd creşterea interesului faţă de acesta, însă fără forţa şi susţinerea necesară pentru salvarea şi punerea sa în valoare. În perioada interbelică, Comisiunea Monumentelor Istorice iniţiază studii şi începe unele lucrări de restaurare a bisericii domneşti. (va urma)

Interior al bisericii, 1906

Norilsk, capitala lagărului Norillag

Dominat de viscole și temperaturi de pînă la -50 de grade Celsius, Norilsk este cel mai nordic oraș cu peste 100.000 de locuitori din lume și al doilea ca mărime (după Murmansk) situat dincolo de Cercul Polar. Puțini știu însă că orașul minier din nordul Siberiei ascunde o istorie tragică.

Aflat în nordul regiunii Krasnoiarsk, la poalele Munţilor Putoran și la porțile Peninsulei Taymyr, orașul Norilsk este construit în întregime pe permafrost (soluri complet îngheţate pe parcursul întregului an). Principala activitate economică a orașului este exploatarea și prelucrarea minereurilor, în special nichel. În fapt, aproximativ o treime din rezervele mondiale de nichel, 40% din cele de platină, dar și resurse de paladiu, cupru și cobalt, se găsesc în subsolul din împrejurimile orașului. De altfel, apariția metropolei de 175.000 de locuitori este direct legată de descoperirea la începutul secolului trecut a importantelor resurse minerale. Istoria orașului este însă dominată de sistemul concentraționar de muncă forțată al U.R.S.S., denumit Gulag.

Norillag, Canalul Dunăre –

Marea Neagră al Uniunii Sovietice

Conform Memorial (echivalentul rusesc al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) pînă în 1935, atunci cînd va lua naștere centrul de corecție prin muncă Norillag, în regiunea orașului Norilsk nu se aflau decît cîteva cabane izolate și un centru de prospecțiuni miniere.

Importanța resurselor de nichel era însă crucială pentru Uniunea Sovietică. În fapt, după războiul rusojaponez din 1905, dar mai ales după primul Război Mondial, nichelul a devenit un minereu strategic pentru industria de armament, fiind indispensabil în producția unui mare număr de aliaje și oțeluri speciale destinate tunurilor sau blindajelor. În acest context, fiecare țară urmărea să își asigure o sursă sigură și pe cît posibil independentă de nichel. Or, pentru Uniunea Sovietică stalinistă, descoperirea vastelor zăcăminte polimetalurgice de la Norilsk-Talnakh reprezenta garanția unei producții autarhice mai mult decît suficientă pentru industria de armament, totul cu condiția ca, într-o climă extremă, să dispună de mîna de lucru necesară pentru realizarea exploatării.

Astfel, pe 25 iunie 1935, Stalin decide să înființeze, ca parte a sistemului concentraționar Gulag (apărut în 1930), un lagăr de muncă forțată denumit Norillag, în vederea dezvoltării unui centru minier. Situat la peste 1.000 de km nord de cea mai apropiată rută în condiții de izolare, centrul de detenție și corecție prin muncă avea să se mărească treptat: plecînd de la 1.200 de deținuți în 1935, urcînd rapid la 9.000 în 1937 (în timpul Marii Epurări), pentru a atinge un maxim de 72.500 de deținuți în 1951. În total, pînă în 1957 cînd lagărul avea să fie închis, pe la Norillag au trecut aproximativ 400.000 de deținuți din care cel puțin 300.000 prizonieri politici, în special intelectuali și membri ai diverselor minorități naționale (polonezi, lituanieni, estonieni, ucraineni, georgieni sau armeni).

Din punct de vedere geografic, Norillag cuprindea trei șantiere de muncă forțată importante: Norilsk – al cărui scop era construcția orașului, a uzinelor siderurgice și a minelor metalifere; Kayerkan – situat la 30 de km distanță și unde trebuia construită o mină de cărbune, și realizarea la aproape 100 de km est a portului Dudinka pe fluviul Enisei pentru transportul minereurilor către Murmansk. Prin urmare, pentru Stalin un lagăr atît de mare precum Norillag avea ca obiectiv nu doar exploatarea minereurilor din zonă, ci și utilizarea dușmanilor patriei ca mînă de lucru gratuită pentru realizarea unui proiect mai amplu ce avea să cuprindă urbanizarea zonei arctice și transformarea ei într-un centru industrial.

Activitatea pe cele trei șantiere avea să se desfășoare într-un ritm alert. În iarna anilor 1935-1936 a fost construită o cale ferată către portul Dudinka, inițial cu ecartament îngust și modificată la începutul anilor 1940 cu una cu ecartament larg rusesc, iar în 1939 a început exploatarea propriu zisă a resurselor miniere. Ulterior, la începutul anilor 1950 a demarat construcția unei alte căi ferate care ar fi trebuit să lege Norilsk de centrul carbonifer Vorkuta și mai departe de Moscova, dar proiectul a fost abandonat după moartea lui Stalin.

Costurile umane aveau să fie pe măsură. În cea mai mare parte a anului prizonierii munceau într-un frig insuportabil, îmbrăcați în uniforme de bumbac, cu mîinile și picioarele înfășurate în zdrențe. În zilele cele mai reci deținuții primeau maxim 100 de grame de alcool și o bucată de șuncă. În total, conform Memorial, 16.806 deținuți și-au pierdut viața de lungul existenței lagărului de la Norillag (în special în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cînd resursele de hrană, și așa insuficiente, au fost reduse), iar de cinci ori mai mulți au fost „eliberați” în condiții de handicap sever.

Munca ascunsă a arhitecţilor zeks

Norilsk avea să treacă la statutul de oraș în 1953, pentru ca în 1959 să depășească cifra de 100.000 de locuitori (de la sub 14.000 de locuitori în 1939). La prima vedere, arhitectura veche a acestuia tinde să se asemene cu cea a metropolei Sankt Petersburg/ Leningrad. În fapt, arhitectul V. Nepokoichitsky (atunci în vîrstă de 29 de ani) s-a inspirat în edificarea noii localități din formele orașului în care se născuse și studiase. Totuși, la o privire mai atentă, unele din clădirile în stilul constructivist sovietic de la începutul secolului trecut ascund elemente arhitecturale baltice, dar mai ales neoarmeniene. Cui se datorează aceste influențe exotice?

Golgota Norlisk, monumentul ridicat în memoria prizonierilor din lagăr

Cea mai importantă manifestare non-violentă din Gulag

Un alt episod important din istoria orașului s-a petrecut la scurt timp după moartea lui Stalin, cînd 16.378 de deținuți au intrat în grevă. Manifestarea prizonierilor a început la Gorlag, tabăra numărul 2 a lagărului de la Norillag, și a durat timp de 69 de zile, de pe 26 mai pînă pe 4 august 1953, fiind totodată cel mai lung protest din sistemul concentraționar sovietic.

Debutul revoltei a fost provocat de împușcarea mai multor deținuți la ordinele administrației lagărului, însă a avut la bază cauze multiple. După moartea lui Stalin în martie 1953, în URSS a fost decretată o lege a amnistiei pentru prizonierii cu pedepse sub cinci ani care însă nu se aplica și deținuților politici ce formau majoritatea la Gorlag. În egală măsură, cu puțin timp înaintea izbucnirii protestului, în lagărul de la Norillag au fost aduse mai multe grupuri de prizonieri din alte centre corecționare, ceea ce a determinat o suprapopulare, dar și o creștere a numărului de ucraineni. Cei mai mulți dintre deținuții ucraineni fuseseră condamanți pentru că au făcut parte din mișcările naționaliste OUN și UPA, iar reunirea lor în același lagăr avea să îi ajute ulterior în a organiza protestul. De altfel, liderul manifestării, Yevhen Hrytsyak, este considerat astăzi un erou de către ucraineni, dar și o figură emblematică a rezistenței din Gulag.

Victime ale represiunii staliniste, arhitecții de origine armeană Kevor Kotchar și Mikayel Mazmanian aveau să fie deportați și încarcerați la finalul anilor 1930, la Norillag. Din postura de zeks (denumire sub care erau cunoscuți în epocă toți deținuții politici din Gulag), cei doi arhitecți au lucrat sub conducerea mult mai puținului experimentat Nepokoichitsky în vederea realizării unui sistem urban viabil în permafrostul Arcticii, care să poată funcționa aproape complet izolat de restul lumii. Trebuie spus că nici în prezent nu există o rută terestră care să lege orașul cu 175.000 de locuitori de restul lumii, accesul făcîndu-se cu avionul sau pe cale maritimă în timpul verii. Contribuția celor doi deținuți armeni la concepția arhitecturală a orașului Norilsk avea să aducă un aer ușor mediteranean unui oraș stalinist înconjurat de ghețuri. De la triumfala piață Lenin, la imobilele de locuință dotate cu loggie și pînă la vechile băi ale orașului toate prezentau asemănări importante cu arhitectura Erevanului. Din păcate, fenomenul de termocarst ce presupune apariția unor forme de relief negative (pîlnii sau depresiuni) ca urmare a topirii gheții din permafrost a făcut ca multe dintre clădirile inițiale ale orașului fie să se prăbușească, fie să își piardă elementele decorative ca urmare a reconsolidărilor și renovărilor.

Deși considerată inițial de către autoritățile sovietice ca un act de contra-revoluție prin insurecție armată, manifestarea prizonierilor de la Norillag avea să se desfășoare pașnic, fiind ulterior clasificată în arhive ca „o insubordonare în masă prin refuzul muncii”. În realitate însă, revolta deținuților nu a fost doar o simplă grevă, ci a cuprins și alte metode de protest non-violente precum organizarea de întruniri, trimiterea de scrisori către guvern sau chiar greva foamei. Dintre cererile prizonierilor merită să amintim: renunțarea la execuțiile sumare; scurtarea timpului de lucru în mină; dreptul de a coresponda cu familiile, dar și transferul și internarea deținuților bolnavi și cu dizabilități. În cele din urmă revolta prizonierilor de la Norilsk a fost înăbușită de autoritățile sovietice în august 1953, dar datorită caracterului ei pașnic de a protesta față de situația inumană din Gulag avea să fie denumită ulterior de unii istorici „O Răscoală a Spiritului”.

Un oraş izolat şi geografic, şi politic În prezent, memoria trecutului care stă la baza fondării și dezvoltării orașului este păstrată atît prin muzeul Norilsk, prin clădirile vechi de patrimoniu, cît și prin prezența monumentului „Golgota Norilskului” dedicat prizonierilor care au murit în lagărul de muncă forțată. În egală măsură, orașul situat la 400 de km nord de Cercul Polar rămîne una dintre cele mai izolate localități din lume, cetățenii acestuia considerînd restul Rusiei ca fiind „continentul” cu care singura cale viabilă de comunicare pentru pasageri este avionul. Însă izolarea din Norilsk nu este cauzată doar de geografie, ci și de importanța politică și militară a resursei pentru care a fost dezvoltat. Deși minele metalifere sînt exploatate astăzi de o companie privată (MMC Norilsk Nikel, a miliardarului rus Vladimir Potanin – un apropiat al președintelui rus Vladimir Putin), vizitarea orașului de către străini nu se poate face decît pe baza unei autorizații speciale eliberată de serviciile de securitate rusești.

TURISMISTORIC RO Norilsk

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

De ce nu cred în AuR

(urmare din pag. 1)

Să muți de colo, colo mai mult de 100 de persoane cu tot cu mîncare, cazare, combustibil etc. costă, tată, nu glumă. La asta mai adăugăm diverse materiale apărute în presă, interviuri și, evident, logistica necesară. Costă mai mult decît ai obține pe vînzarea unui apartament, cum se lăuda cineva că se susține financiar.

Ca orice om cu experiență, am început să întreb în stînga și în dreapta, să văd și eu cine se află în spatele lui Simion, fapt care m-a făcut să cred că România va mai fi trasă în piept din nou, de data asta de ,,auriți”. În plus, cei care îl înconjurau pe Simion în deplasări și pe la diverse manifestații erau, în majoritate, cetățeni din Republica Moldova, din diaspora, care cu siguranță erau plătiți. Tot pe lîngă el putem observa și cîteva personaje despre care pot să jur că au legătură cu Serviciul de Informații Externe (SIE), și, ca dovadă, priviți modul în care AUR a cîștigat voturi în străinătate – un argument pentru a suspecta că acest partid nu este tocmai naționalist ,,pentru români”, ci pentru interesele unui grup restrîns de persoane, unele dintre ele de cetățenie română. Este adevărat că, după evenimentele respective, ca să aibă acoperire, ,,auriții” au făcut niște schimbări – au început să strîngă ,,donații” de la membri, iar pe site se percepe o sumă de bani pentru înscriere. Eu sînt convins că, dacă se face pe bune și în profunzime o anchetă a surselor de finanțare ale acestui partid se va ajunge la rezultate prin care mulți români vor înțelege că sînt la fel de mințiți și luați în derîdere precum au fost de partidele care s-au perindat la putere în ultimii 30 de ani. Banii reprezintă cea mai mare problemă a partidelor naționaliste, pentru că nimeni nu le finanțează, sau cel puțin, nu la un nivel care să ducă un partid, format în urmă cu un an, direct în Parlament, cu 10 procente. Este imposibil, în mod normal. Este imposibil pentru un partid autentic naționalist. Dar, ca și în cazul USR, acest lucru este posibil dacă acel partid este al Sistemului, suprafinanțat cu peste două milioane de euro. Aceasta este suma pe care eu, personal, cred că au încasat-o Simion și Târziu în ultimele 12 luni. Și am convingerea că, dacă se va face o anchetă profundă care să meargă pînă la depunerea efectivă a banilor în conturi și la sursă, se va face lumină. Pentru că există o practică în politica românească: cei care finanțează și vor să rămînă ascunși fac mai multe depuneri în conturile mai multor persoane, pe o perioadă de timp mai îndelungată. Dacă, însă, acele persoane sînt luate, la rîndul lor, la bani mărunți, de multe ori se descoperă adevărul. Cu siguranță DIICOT îl poate afla; desigur, dacă se dorește asta.

Cei care aleg să creadă în acest partid sînt cei care nu pot răzbate dincolo de adevăr. Eu, personal, văd doar un radicalism verbal și multă incultură, văd că printre aleși sînt persoane care au sau au avut mari probleme cu Justiția în trecut, îl văd, de asemenea, pe cel care a pus bazele STS și multe altele. Mai văd în AUR și adepți radicali ai #rezist, care probabil au primit misiunea clară să devină naționaliști, văd o țață cu veleități de mare oratoare, care s-a folosit de numele lui Dumnezeu și de criza Covid ca să se facă cunoscută în Iași – fapt pe care românii l-au agreat cînd, de fapt, trebuiau să o scoată pe numita pe păr afară din Biserică. Cît de perfid să

fii să te folosești de numele Domnului ca să cîștigi capital și cît de prost să fii tu, ca alegător, să votezi o asemenea persoană?

În realitate, AUR este, de fapt, o bucată de tinichea, care va cocli mult mai repede decît cred chiar și cei care l-au votat. Cei care au luat țeapă au la dispoziție patru ani ca să înțeleagă că această tinichea este, în fapt, o copie a PPDD din 2012, un partid al proștilor, al inculților și al profitorilor, votat de proștii care, la vremea aia se uitau la OTV.

S-a văzut la ce duce acest lucru: la o disoluție totală a mișcării politice și, pe termen lung, la o creștere a frustrării celor care nu mai cred în nici un fel de mișcare politică.

Nu mă aștept ca membri AUR să devină fasciști, românii nu au astfel de însușiri în sînge și, în plus, nu cred că finanțatorul își dorește asta. Dar mă aștept ca rackeții care îl însoțesc pe Simon pe ici, pe colo, să facă ceva tămbălau prin zona publică împotriva celor care nu sînt de acord cu ei. Și îmi amintesc acum de Hitler, de partidul lui naționalistsocialist și modul în care a ajuns la putere în 1930, dar și de radicalismul naziștilor din acei ani. Este posibil să asistăm la astfel de manifestări cît de curînd pe străzile Bucureștilor, și asta nu pentru că se dorește binele țării, ci pentru că cineva, acel finanțator, acel Soros de România (Florian Coldea) vrea să obțină mai multă putere. Păpușile pe care le vedeți dîndu-și cu pumnii în piept la tv sînt aceleași cîrpe umplute cu cîlți, pe care păpușarul le manevrează așa cum crede el că e mai bine. Mai devreme sau mai tîrziu, proiecția acestui păpușar în zona publică se va vedea, pentru că este clar că cei doi papițoi care se rățoiesc la democrația dîmbovițeană nu sînt deloc elemente de anduranță, așa cum se va constata cît de curînd. A fi naționalist nu înseamnă să fii vreun socialist sau vreun comunist nostalgic. Naționalismul este oriunde se află dragostea de neam, de țară. Implică în primul rînd să ai caracter, să fii vertical, să îți respecți inclusiv oponenții, dar, în primul rînd, valorile. Or, vedem că ,,alama” băgată cu forța în Parlament nu este decît o cumetrie cu tente interlope evidente și cu false esențe ale adevărului. Președintele AUR Bihor s-a ocupat cu furtul din bancomate în trecut, duduia de la Iași a fost o mare admiratoare Kövesi și un mare orator pro #rezist, cel care se dă mare naționalist a fost, pe rînd, fie în stînga lui Băsescu, fie în spatele lui Boc, fie cu Dan Nicușor la masă. Și nici unul nu era întîmplător în postura respectivă, ci pentru că, efectiv, erau implicați nemijlocit în diverse proiecte.

Faptul că ,,auriții” se laudă că 14.000 de români au aderat deja la formațiunea lor, în condițiile în care Monica Tatoiu s-a trezit trecută pe listele lor de admiratori fără să știe, este o dovadă că ei încep să își creadă propriile minciuni, pe care le lansează cu un scop foarte simplu – să își încînte votanții, admiratorii cărora în foarte scurt timp le va ieși votul pe nas.

Operațiunea Albă ca Zăpada, care l-a avut ca exponent pe Mihail Neamțu, de la Noua Republică, a dat chix tocmai pentru că provenea din zona PDL. La fel, și operațiunea ,,Tinicheaua” cu siguranță provine dintr-o zonă obscură, care poate fi PMP (Băsescu), sau, așa cum se zvonește în online, Florian Coldea, nașul USR. Cum am spus: luați urma banilor și veți ajunge la sursă. Doar că nimeni nu va face acest lucru, pentru că românii naivi care cred în AUR nu vor să vadă mai departe de această denumire, iar instituțiile nu au nici un fel de interes să o facă.

Personal, am o temere că acest Simon, împreună cu cel mai Târziu jurnalist, s-au cam inspirat din ideologia nazistă; sigur au citit ,,Mein Kampf”

pentru a reuși, într-un an, să intre în Parlament. Ce făceau naziștii lui Hitler? Defilau cu steaguri și aveau un limbaj abraziv față de evrei. Ce fac ,,alamiții”? Defilează cu steaguri și au un limbaj suburban, amenințător la adresa celor care nu sînt de acord cu ei. Ce fac Simon &Co? Aplică declarația lui Hitler din anul 1928, cînd Partidul Național Socialist a intrat în Bundestag cu 8 deputați. Întrebat ce va face cu doar 8 deputați, cînd oponenții lui sînt peste 300, Hitler a răspuns: ,,Sînt 8 lupi într­o turmă de oi!”. Ce a mai făcut Führerul? L-a atacat politic și frontal pe președintele Germaniei, folosind presiunea străzii, defilări și violență! Ce face acum Simion? Îl atacă direct pe Iohannis, cînd, din punct de vedere legal nu are nici un fel de putere să o facă, dar, dacă va aduce cîteva mii de rackeți din Moldova sau din diaspora pe străzile din București, în mod sigur va reuși. Cu violență verbală sau fizică, cu determinare și cu directive clare, auriții pot forța alegerile anticipate, pot crea haosul atît de necesar preluării puterii. Și de ce pot face asta? Pentru că poporul îi urăște pe cei care au guvernat pînă acum, pentru că trădătorii de neam chiar merită să fie bătuți la fundul gol în piața publică pentru că au adus țara asta de la nivelul de stat național la cel de colonie. Și dacă Simon va face asta, cine îl va opri? Serviciile? Păi ele l-au creat! Nu, nu cred că vor ajunge pînă acolo. O insurecție organizată în București va forța Clujul să își aleagă propriul drum, pentru că proștii ăștia sigur au un rol în marele plan care vizează România, conceput încă din anii ʼ90. Cînd dai naționalismul pe mîna unor aventurieri needucați îl compromiți atît de mult încît nici un român nu îl va mai dori vreodată. Or, Simion și ,,alamiții” lui nu doar că sînt slab pregătiți, dar sînt determinați și acționează în mod organizat pentru a-și duce la bun sfîrșit misiunea pentru care au fost plătiți. Ce, credeți că vor binele României? Nu! Au misiunea clară de a compromite patriotismul prin decăderea limbajului, a culturii și a modului de acțiune. Nu au caracter, nu au nimic sfînt, chiar dacă se pretind apărători ai ortodoxiei.

Sincer, îmi doream ca un astfel de partid să vină în România și să pună cumva piciorul în prag în fața celor care au distrus acest neam. Dar nu îmi doream să fie tot o unealtă a Serviciilor, așa cum este AUR – alama pe care proștii o ovaționează la scenă deschisă, cu gîndul că poate nu va mai fi nevoie să muncească sau că regimul comunist va reveni pe aceste plaiuri, iar ei vor putea să intre cu pistolul în orice casă și să se instaleze acolo pe viață, așa cum au făcut comuniștii după 1948.

Naționalismul, patriotismul, reprezintă o chestiune mult prea sensibilă, mult prea importantă și de suflet a națiunii române, pentru a fi lăsat la îndemîna unor neghiobi. * * *

Vadimismul nu este nici pe departe pe segmentul AUR, așa cum ni s-a sugerat. Vadimismul este un curent dedicat oamenilor inteligenți, celor care gîndesc, celor care își doresc o Românie prosperă, bogată, puternică, o Românie măreață. Spre deosebire de membrii AUR, care au călcat pe cadavre pentru a intra în Parlament, vadimiștii își doresc să aducă la cunoștința cît mai multor români vadimismul, un curent autentic de centrudreapta, un curent naționalist-liberal care să îmbine perfect cele două tendințe. Doar ele pot duce România spre măreția la care a tins mereu: liberalismul și conservatorismul. Cel mai nociv partid din România la ora actuală este PNL, care a compromis total valorile liberale, iar locul lui este lîngă PNȚCD, condus, în perioada interbelică, de un trădător de neam. Mișcarea naționalist-liberală este cheia dezvoltării și prosperității României. Nu comunismul și nici anti-naționalismul liberal pe care îl practică PNL încă din 1990.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Tripleta de AUR a României – PNL, USR, UDMR

(urmare din pag. 1)

PNL este sigur pe rezultatul negocierilor, pentru că am convingerea că Orban și Ciolacu au un plan de conviețuire, așa cum și PDL și PSD au avut în perioada 2005 – 2006, în timpul guvernării Tăriceanu. Din acest motiv, cred că șansele UDMR de a obține șefia Senatului sînt minime, dar nu imposibile. Înțeleg din discuțiile pe care le-au avut reprezentanții celor trei partide că, pentru a se alătura alianței, USR cere președinția Camerei Deputaților și Senatului pentru celelalte două aripi ale tripletei. În schimb, PNL își dorește propriul premier, dar ideea unui președinte ungur la Senat nu cred că le surîde liberalilor. Astfel, de dragul alianței, am putea avea un premier USR-PLUS – Dacian Cioloș, un președinte la Camera Deputaților în persoana lui Orban. Din punctul meu de vedere, șefia Senatului va fi oferită PSD, Ciolacu fiind propus și numit, în schimbul garanției că Orban va ocupa șefia Camerei Deputaților, cu sprijinul tacit al PSD.

Problema cu care se vor confrunta liberalii în viitor este modul în care USR știe – sau mai bine zis, nu știe – să guverneze. Dacă privim în urmă, mai precis în anul 2016, vom observa că USR nu dorește să își asume răspunderea. Ei vor doar să rămînă pe margine și să facă zgomot, iar acest lucru le prinde bine chibiților care nu știu și nici măcar nu vor să facă ceva cu adevărat bun pentru

țară. Și uite că le merge. USR a urcat de la 7 - 8% în 2016, la 15%, și a lăsat loc celor de la AUR, alți gălăgioși puși pe căpătuială, care să le urmeze unor fosile ce demult trebuiau să iasă din politică.

PNL are nevoie rapid de un guvern, deci va face compromisuri cu cei de la UDMR și USR, amenințîndu-i că se vor alia cu PSD, dușmanul roșu de mînie. Dar această alianță nu are șanse să reziste în timp, și asta pentru că PNL și USR, în ciuda așazisei lor prietenii, au valori diferite, de fapt total diferite. PNL se vrea de dreapta și acționează mai stîngaci decît toți la un loc, în timp ce membrii USR se transformă în viitorul PSD, așa cum revista noastră a tot semnalat de-a lungul vremii. Prin urmare, dacă acum vom asista la compromisuri și la un guvern de tranziție, în cel mult un an de zile, după ce trece iarna și, posibil, pandemia, vom observa o nouă configurație a guvernului, care îi va scoate din joc pe cei de la USR, în favoarea unor alte grupări politice, cu sprijinul mutual al PSD.

În decursul acestui an de zile, atît PSD, cît și PNL, vor începe o luptă pentru preluarea cît mai multor parlamentari de la AUR, majoritatea fiind rătăciți prin Parlament fără nici un fel de ambiție, alta în afara propriei bunăstări. Așa cum s-a întîmplat și cu PRM în 2000 – 2004, sau cu PPDD în 2012 – 2016, AUR va fi sfîrtecat, iar parlamentarii se vor îndrepta către cei care le oferă mai mult. Mai multă putere, mai multă bunăstare. Prin urmare, vom asista la formarea unui nou guvern, cu o altă configurație. Fie

Naționalismul de tip vadimist – șansa celor care își doresc o Românie măreață!

Dacă pentru a fi considerat naționalist de către popor este suficient să îmi agăț un steag de gît și să îi înjur pe cei de la putere, atunci nu vreau să fiu naționalist! Dacă pentru a fi considerat de către popor patriot trebuie doar să mă afișez cu Tricolorul la piept și să folosesc un limbaj de șantier, nu vreau să fiu patriot! Dacă pentru a fi acceptat și votat de popor trebuie să primesc bani mulți pentru a mă afișa cu steagul în mîini în fața țării, nu vreau să fiu acceptat! Dacă a fi naționalist înseamnă să mint, atunci refuz sp fiu naționalist! Dacă a fi patriot înseamnă să înjur, atunci nu vreau să fiu patriot! Dacă pentru a fi ales de popor trebuie să fiu plătit ca să arăt ceea ce nu sînt, atunci nu vreau să fiu ales!

Ei bine, unii au reușit să fie considerați naționaliști, patrioți și să fie acceptați de către popor pentru că au procedat exact cum eu nu îmi doresc să fiu!

A fi naționalist nu înseamnă a fi mitocan! A fi naționalist nu înseamnă să fii comunist! A fi naționalist nu înseamnă a fi socialist, fascist, nazist sau orice își doresc alții ca tu să fii! A fi naționalist înseamnă, în primul rînd, să îți iubești patria, poporul și să te îngrijești de viitorul lor! Și pentru a fi așa, nu trebuie să defilezi pe străzi cu Tricolorul de gît doar pentru a-ți asigura ție și familiei tale un viitor! Pentru a fi naționalist nu trebuie să îi înjuri pe cei care au fost la putere sau prin diverse guverne – ești, în cel mai bun caz, un oportunist de cea mai joasă speță. Și nu ești naționalist dacă te urci pe umerii lui Dumnezeu doar pentru a-ți încasa salariul de la buget.

Intrarea unor astfel de aventurieri în Parlamentul României este o mare greșeală, dar nu a celor care i-au votat, pentru că aceia nu gîndesc rațional. Vina este a politicienilor trădători care au făcut ca România să revină în postura în care se afla în anii ʼ20, cînd o

mișcare legionară a încercat mai întîi cu vorba bună, apoi cu violență, să își facă dreptate. Vedem în prezent o gașcă de infractori, interlopi și diasporezi profitînd de furia țării, care, pe fondul unei lipse de educație, a acceptat ca în forul legislativ să fie prezenți indivizi care cu timp în urmă spărgeau bancomate prin Vest, torturau oamenii prin beciurile Securității sau militau pe valul #rezist pentru ca țara să fie călcată în picioare!

Poți fi naționalist și dacă ești om de afaceri și poți să îți asiguri un viitor prin munca ta. Poți fi naționalist și dacă ai o profesie liberală care îți conferă un trai lipsit de griji. Poți fi naționalist și dacă ești ,,dreptaci”. În fapt, România Mare a fost opera unor partide de dreapta, care au practicat naționalismul de tip liberal și care au avut în vedere formarea ROMÂNIEI MARI.

Cei care cred – și sînt mulți, din păcate – că naționalismul este un curent de stînga, sînt doar prost informați. Iar cei care cred că PNL este un partid liberal sînt și mai prost informați. Aripa liberală lansată după 1990 reprezintă cea mai antinațională formațiune pe care România a avut-o în toată istoria ei modernă și contemporană. A compromis total valorile liberale, iar locul PNL, din aceste considerente, este în istorie, acolo unde ar fi trebuit să rămînă, alături de PNȚCD, un alt partid istoric care, din fericire, a dispărut la timp. Naționaliștii-liberali se adresează oamenilor care gîndesc, celor care nu vor ca regimul comunist să revină în România niciodată, și care au drept obiectiv dezvoltarea liberal-conservatoare echilibrată a țării, așa cum vedem ca se întîmplă în majoritatea țărilor europene, începînd cu Franța, Germania și Elveția. Naționalismul luminat de tip liberal a făcut din acestea state puternice, cu cetățeni bogați, educați și foarte implicați. Bogăția, prosperitatea și măreția unei țări sînt date, în primul rînd, de o politică liberală care are drept obiectiv binele cetățenilor.

un guvern minoritar PNL, cu sprijin PSD, fie unul PNL – PSD, cu premier PNL agreat de PSD, situație în care ambele tabere vor conștientiza rapid că este mai bine să lucreze împreună decît unii împotriva cerlorlalți.

Rămîne de văzut. Cert este că noul guvern care va fi învestit pînă în Crăciun va fi unul de sacrificiu, unul intermediar, cu singurul rol de a trece România prin iarnă, manipulînd pandemia. Faptul că PNL propune ca premier o nulitate perfect manevrabilă precum Cîțu este primul semnal că așteptările de la noul guvern nu sînt serioase, de lungă durată, ferme, benefice țării. Totul nu este decît o făcătură, un banditism politic specific unui partid care a compromis total valorile liberale, și care nu mai este de multă vreme național – așa cum îi spune numele, ci antinațional – așa cum faptele o dovedesc. Sînt convinsă că prietenia Orban - Ciolacu, sub oblăduirea președintelui Iohannis, va avea un cuvînt greu de spus în următorii patru ani, așa că este bine să acordăm atenție deciziilor adoptate în viitorul apropiat. Probabil vom observa o mai mare reținere din partea președintelui Iohannis în a ataca virulent PSD, pentru că s-a convins că românii nu sînt chiar atît de naivi. De asemenea, mass-media va reveni la sentimente mai bune față de PSD, în condițiile în care PNL are nevoie de mai mult sprijin politic decît are în prezent. Următorii patru ani vor fi, din punctul meu de vedere, dominați de o guvernare în lumina unei triplete Iohannis – Orban – Ciolacu, așa că nu trebuie decît să așteptăm să vedem dacă timpul ne va da, sau nu, dreptate.

Vadimismul, acest curent care are la bază naționalismul de tip liberal, își propune nu doar să reînvie liberalismul în România, ci să atragă în rîndurile sale tineri care simt că, dacă își iubesc țara, pot avea un viitor minunat fără să fie nevoie să plece departe.

Definiția liberalismului este simplă, iar aplicarea lui ar fi și mai simplă dacă în România ar exista o adevărată dictatură a legii și nu a unor impostori, așa cum vedem că se întîmplă de 30 de ani. Legea trebuie să dicteze, justiția trebuie să vegheze la buna ei aplicare, nu așa cum se procedează în prezent, cînd legile se aplică la semnalul anumitor figuri obscure ale Sistemului.

Vadimismul este o mișcare civică și va fi un curent politic de centru-dreapta, naționalist-liberal, care va combina cele două valori necesare dezvoltării unui stat puternic – conservatorismul și liberalismul – în cel mai bun mod posibil, care va readuce României măreția la care a aspirat mereu, dar pe care nu a avut-o niciodată. Vadimismul se adresează celor inteligenți, celor care gîndesc, celor care văd în politică un mod de a face bine pentru poporul tău, nu pentru toți infractorii care nu vor altceva decît să aibă un post călduț la stat, o pensie specială și, desigur, loc să mai fure pentru ei și pentru neamurile lor.

Vadimismul va reprezenta forța care va guverna România. Poate că nu azi, poate că nu mîine. Dar va fi opțiunea românilor după ce aceștia vor vedea că țara lor nu prea mai există. În anul 2000, Vadim Tudor a fost furat pentru că nu a avut cum să învingă Sistemul. Vor mai exista ocazii pentru ca cei care au crezut și cred în valorile promovate de Corneliu Vadim Tudor să iasă la vot și să aleagă schimbarea, doar că de această dată numărul lor va fi foarte mare, iar Sistemul nu va putea să fure milioanele de voturi exprimate în favoarea României. Poate nu azi, poate nu mîine. Poate nu în acest deceniu, dar cu siguranță așa se va întîmpla. România Mare pe care Corneliu Vadim Tudor și-a dorit-o va fi, într-un final, România Măreață pe care toți românii și-o doresc. D.A.

Warfare History Network (SUA): Roza Shanina și lunetistele sovietice din timpul celui

de-al doilea război mondial

Faptul că în timpul Marelui Război Patriotic peste două mii de femei sovietice s-au supus antrenamentului de lunetist este un fapt cunoscut. Care au fost, însă, destinele acestor super-soldați care au stîrnit ura inamicilor? Publicația americană Warfare History Network încearcă să ofere un răspuns folosind cele mai rare jurnale ale lunetiștilor. În zilele noastre, este comună analiza efectelor războiului asupra sănătății mintale a celor mai buni lunetiști: cum poate rămîne normal un om care a omorît atît de mulți dușmani?

Roza Shanina este una dintre cele mai cunoscute eroine ale Uniunii Sovietice din cel de-al doilea război mondial, deoarece a făcut 75 de victime în doar 10 luni de activitate. S-a născut la 3 aprilie 1924 în satul Edma din districtul Veltsky din provincia Vologda (astăzi satul face parte din regiunea Arhanghelsk). Și-a primit numele în cinstea Rozei Luxemburg. A fost singura fată din familie, a studiat bine și, după ce a absolvit clasa a VII-a a școlii secundare, a decis să intre în școala pedagogică din Arhanghelsk. Deși părinții ei erau împotriva unei astfel de decizii, la doar 14 ani Roza a plecat de acasă, din micul sat în care locuia, pentru a se înscrie la liceul din Arkhangelsk. A trebuit să meargă aproape 200 de kilometri pe jos pînă la gara de tren care să o ducă în oraş, lucru relativ uşor pentru această tînără, obişnuită fiind cu distanţele lungi pe care le parcurgea pe jos. După cîţiva ani, viaţa de adolescent avea să i se schimbe dramatic, odată cu invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în 1941. Roza s-a înrolat în armată în 1943, an în care pierduse deja doi fraţi, iar pînă la sfîrşitul războiului îl va pierde şi pe al treilea.

Roza Shanina era suavă ca o pisicuță, dar și periculoasă ca un tigru siberian. Această fată în vîrstă de 20 de ani a atras atenția multor oficialități din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial prin înfățișare – ochi albaștri, piele deschisă, păr blond cu nuanțe roșiatice. Dar reputația cîștigată pe front a fost formidabilă. Această lunetistă a urmărit și a ucis, conform datelor confirmate oficial, 75 de ofițeri și soldați germani, inclusiv 12 lunetiști inamici.

Roza a fost una dintre cele peste două mii de femei care au primit antrenament de lunetist și care au lichidat mii de oameni de pe listele germane, semănînd teroarea în inimile agresorilor. Alte femei erau și mai periculoase, dar și mai celebre. De exemplu, Lyudmila Pavlichenko a ucis 309 soldați și ofițeri germani și a participat la o vizită organizată de aliații coaliției anti-Hitler în timpul războiului și, ca parte a acestei vizite, s-a întîlnit cu președintele american de atunci, Franklin Roosevelt, la Casa Albă.

Printre primele lunetiste din istorie se numără și Nina Petrova, care a lucrat ca asistentă în prima linie, deși a fost instructor de educație fizică și a pregătit pușcași înainte de război. La început, sovieticii nu au vrut să o folosească din cauza genului și vîrstei ei deja înaintate: avea deja 48 de ani. Cu toate acestea, Nina a fost perseverentă pînă în momentul în care a primit o pușcă de lunetist și, după un timp, i s-a permis să „meargă la vînătoare” în timpul liber. Întrucît lista germanilor uciși de ea era în continuă creștere, a primit permisiunea pentru mai multe ieșiri și, de asemenea,

a început să participe la instruirea lunetiștilor din prima linie.

Alte unități au introdus și altfel de cursuri și, în martie 1942, în satul Veshnyaki, lîngă Moscova, a fost deschisă Școala Centrală de Instructori penttru Lunetiști. Petrova, Pavlichenko și alte femei asemenea lor erau deja pe front, unde au demonstrat rezistență sub focul inamic. Prin urmare, acțiunile ulterioare ale Înaltului Comandament sovietic par a fi destul de logice – dezvoltarea, în decembrie 1942, a unui program separat de trei luni pentru instruirea lunetistelor. În timpul războiului, peste o mie de lunetiști au primit instruire în șapte clase separate ale acestei școli și apoi au fost trimiși pe front.

Femeile instruite în acest program au continuat să uimească ofițerii prin dăruirea, determinarea și abilitățile excelente de tragere. La sfîrșitul lunii mai 1943, acest program a fost redenumit, transformînduse în Școala Centrală de Instruire a Lunetistelor, iar durata antrenamentului a crescut de la trei la șapte luni. O lună mai tîrziu, această școală de fete a fost relocată în satul Amerevo din Cecenia, iar cîteva luni mai tîrziu s-a mutat în orașul Podolsk de lîngă Moscova. Cursantele studiau balistica și camuflajul, calculau distanțe, lucrau în perechi, se camuflau și, de asemenea, petreceau multe ore de antrenament trăgînd la distanțe de la 200 la 1.400 de metri. Au fost învățate să ignore soldații obișnuiți și să se concentreze asupra ofițerilor, mitraliștilor și semnalizatorilor. Au învățat să acționeze cu resurse minime – o pușcă cu lunetă MosinNagant cu muniție, o lopată și un kit de călătorie. Cel mai important echipament din kit erau cele două grenade – una pentru germani și una pentru ele însele, ca ultimă soluție în evitarea capturării, violării, torturii sau morții în mîinile dușmanilor. În timpul războiului, unele femei au preferat să înlocuiască cele două grenade cu un pistol german capturat, ultimul glonț fiindu-le destinat. Aceste femei au învățat importanța urmăririi și uciderii unui dușman de la distanță. Nu au participat la atacuri mortale în masă cu bărbații și nu au păstrat jurnale care ar putea fi utile inamicului în caz de capturare.

partea ei, cînd instructorul politic a refuzat să-i permită să participe la atacuri. Avea nevoie de adrenalină și își dorea cu adevărat să revină în prima linie. „O oarecare forță mă atrage acolo”, scria în jurnal. ,,Mi-e dor de front. Unii spun că vreau să-i văd pe băieți, dar eu nu cunosc pe nimeni acolo. Vreau să văd un adevărat război”.

Într-un atac asupra liniei frontului, s-a constatat că Roza a ucis 54 de germani și a capturat încă trei. Aceste date nu au fost incluse în fișa ei oficială de lunetist, dar povestea a ajuns pe prima pagină a unei reviste din Moscova. Acțiunile sale au făcut ca scriitoarea propagandistă sovietică Ilya Ehrenburg „să-i mulțumească de 54 de ori pentru că a salvat mii de sovietici”. În cele din urmă, Rozei i s-a acordat clasa Ordinului Gloriei III, precum și clasa Ordinului Gloriei II pentru calitatea sa de lunetist. Caracterul și comportamentul ei au contribuit la crearea unui statut aproape mistic în jurul ei, precum și la apariția de noi articole în presa sovietică și internațională despre ,,singura femeie lunetist pe cît de dură, pe atît de drăguță”.

La 1 noiembrie 1944, Roza Shanina s-a întors de pe linia frontului aproape epuizată. „Îmi voi aminti acest război. De 4 ori, orașul (aflat lîngă Pilkallen, în Prusia de Est) a trecut din mînă în mînă. Am scăpat de sub nasul fasciștilor de trei ori. De fapt, un război pe teritoriul inamic este o provocare serioasă”, a recunoscut ea.

Majoritatea lunetistelor au respectat aceste reguli. Cu toate acestea, Roza Shanina a fost fidelă propriilor convingeri și a ignorat cele mai importante directive privind deținerea unui jurnal și ofensivele din prima linie. Jurnalul ei a devenit „confidentul” ei, după cum afirma un analist al vremii. Acolo și-a așternut cele mai personale gînduri și sentimente, chiar și pe cele pe care nu le-a împărtășit celor două prietene apropiate – Alexandra Yakimova și Kaleria Petrova, cu care s-a împrietenit după ce au fost instruite în Podolsk și au format ceea ce ele numeau „troica”.

Deși jurnalul de război timpuriu a fost pierdut în istorie, al doilea jurnal al Rozei a supraviețuit. Conține înregistrări ale tuturor urcușurilor și coborîșurilor din viața acesei lunetiste și o prezintă ca pe o tînără nepoliticoasă care are momente vesele, dar și perioade lungi de tristețe. În jurnal, Roza recunoaște că a plîns de mai multe ori în timpul conflictelor cu șefii ei, că starea de spirit i se schimba frecvent, suferind poate de ceea ce astăzi s-ar numi tulburare bipolară.

La 8 august 1944, tînăra a dezertat în condiții speciale – a început să atace împreună cu restul bărbaților, postură în care și-a dus sarcina la bun sfîrșit: i-a ucis pe germani și a reușit chiar să ia trei prizonieri, dar a fost pedepsită pentru acțiunile sale. A făcut același lucru cîteva zile mai tîrziu și aproape a plătit cu viața pentru isprava sa, cînd unitatea ei a dat peste tancurile germane. Dar din nou a supraviețuit și i-a luat prizonieri pe cîțiva germani.

Aceste acțiuni ale Rozei, precum și alte incursiuni „neautorizate” în prima linie au condus la pedepse suplimentare. Și, de asemenea, la o explozie de furie din

La începutul lunii ianuarie 1945, Roza l-a convins pe comandantul primului front bielorus să îi permită să participe la operațiunea ofensivă din Prusia de Est. După acest atac, pe 14 ianuarie, aparent a avut o presimțire a morții iminente. Iată ce a scris atunci în jurnalul ei: „Esența fericirii mele este lupta pentru fericirea altora... Dacă este necesar să pier pentru fericirea generală, atunci sînt gata pentru aceasta”. Roza Shanina a murit pe 28 ianuarie 1945, cu doar cîteva luni înainte de împlinirea a 21 de ani, într-o bătălie acerbă din Prusia de Est, primind trei gloanțe în piept în timp ce încerca să salveze un ofițer de artilerie rănit. Iată un extras din jurnalul Rozei Shanina, tînăra lunetistă care a murit în război: ,,Esența fericirii mele este lupta pentru fericirea altora... Dacă este necesar să pier pentru fericirea generală, atunci sînt pregătită”. În ultima scrisoare adresată corespondentului de primă linie Pyotr Molchanov, Roza își prevestea moartea: „Poate că mă vor ucide în curînd. În batalionul în care mă aflu acum, din 78 de oameni, au rămas doar 6. Iar eu nu sînt vreo sfîntă”. v v v

Faptele Rozei Shanina au fost extrem de apreciate de scriitorul și corespondentul ziarului Krasnaya Zvezda, Ilya Ehrenburg, care a numit-o pe Shanina una dintre cele mai bune lunetiste din acea vreme și a remarcat că mulți participanți la război erau inferiori ei în ceea ce privește precizia de tragere. Shanina a fost, de asemenea, lăudată în presa aliată, în special în ziarele americane din 1944 - 1945. Cu toate acestea, tînăra nu a acordat prea multă atenție popularității sale și a observat că era supraevaluată. Cu zece zile înainte de moarte, ea a scris în jurnalul ei: ,,Stau șimi contemplu gloria. Sînt catalogată drept cel mai bun lunetist, iar Ogonyok mi-a pus portretul pe prima pagină. Este ciudat chiar să ne imaginăm cum cei pe care îi știu se uită la această ilustrație... Știu că am făcut atît de puține pînă acum... Nu am făcut mai mult decît sînt obligată pentru a apăra Patria-Mamă”. O stradă din Arhanghelsk, din satele Shangaly și Stroyevskoye, a fost numită după Roza Shanina. O placă memorială a fost, de asemenea, amplasată în Arhanghelsk. Sub patronajul școlii satului Eden, unde Roza a studiat între 1931 și 1935, a fost organizat un muzeu dedicat Shaninei. N.K.

Lunetista Roza Shanina și comandantul ei, A. Balaev

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Strada Xenofon - singura stradă în trepte din Bucureşti

Strada Xenofon se află în imediata apropiere a Parcului Carol I, în zona Fîntînii Zodiac. Mica străduţă numără aproximativ 70 de trepte, a fost construită probabil la începutul Secolului XX şi face legătura între Strada Dr. Constantin Istrati (Piaţa Libertăţii) şi rondul Aleei Suter. Construită aproape integral din trepte, Strada Xenofon este singura din Bucureşti care nu a simţit niciodată roţile unui automobil.

Istoric

Deşi în mediul online circulă informaţia conform căreia strada are aproximativ 200-220 de ani vechime, acest lucru este imposibil de crezut. Este greu de imaginat că prin anii 1800, undeva la limita Bucureştiului, cineva a construit pe aceste locuri o stradă în trepte. Mai mult de atît, conform informaţiilor bine documentate de aici, pe locul unde se va construi viitorul cartier eleveţian G.A. Sut(t)er se afla o zonă cu dealuri, mlaştini şi vii ce aparţineau Vicontelui Louis Antoine de Grammont şi Mitropoliei Munteniei. Despre existenţa dealurilor Filaretului (numite astfel după Mitropolitul Ungrovlahiei, Filaret al II-lea) înţesate de viţă de vie (adevărate podgorii) avem astăzi o mărturie certă prin prisma străzii care a păstrat această denumire: Şoseaua Viilor!

Urmînd logica celor scrise anterior, Strada Xenofon ar fi fost reprezentată, în acele vremuri, doar de vreun drumeag ce trecea prin podgoriile mitropoliei, deși este foarte greu de crezut (pentru o mai bună orientare în timp, prima stradă pietruită din Bucureşti a fost Calea

O istorie a farselor (177)

Farse ale angajaților nemulțumiți (2)

Deseori, sabotajele de acest gen iau forma farselor sau festelor. Un angajat furios al unei fabrici de ambalare a cărnii, din statul american Georgia, a trimis un mesaj prin e-mail lucrătorilor din schimbul de zi, prin care anunţa că, într-o săptămînă, vor avea loc foarte multe concedieri. În acea zi s-a discutat cu atîta îngrijorare vestea, încît timpul astfel pierdut a costat compania mii de dolari. Un reporter concediat a fost prins cînd insera imagini pornografice în exemplarele, scoase la vînzare, ale ediţiei de duminică a ziarului Los Angeles Times; un farsor nedescoperit a introdus, în interiorul pachetelor de biscuiţi Cracker Jacks, pamflete ce descriau explicit şi grafic acte sexuale; un angajat al unei companii producătoare de prăjituri cu răvaşe a reuşit singur să invadeze restaurantele chinezeşti cu astfel de bileţele pline de texte macabre. Dintr-un capăt în altul al ţării, oamenii primeau mesaje, precum: „Eşti un dobitoc și ştii foarte bine!“ sau „Meriţi să mori și curînd vei muri!“. Compania producătoare a fost nevoită să retragă de pe piaţă toate prăjiturile, dar nu a reuşit niciodată să îl identifice pe farsor.

Terry din Michigan, îmbuteliind murături pe timp de vară la fabrica „Murăturile mătuşii Jane“, s-a enervat atît de tare din cauza modului în care era exploatată aici mîna de lucru, încît, atunci cînd i s-a spus că nu are voie să vorbească cu alţi colegi în timp ce munceşte, a procedat astfel: descoperind cum să controleze viteza curelelor transportorului ce aducea murăturile în fabrică din camioanele din care erau descărcate, le-a încetinit pentru camioane şi le-a mărit viteza pentru îmbuteliere; astfel, cureaua principală a fost încărcată peste limită. Dîndu-şi seama că aceste curele de transport aveau cuzineţii uzaţi, a aruncat şi mai multe murături pînă cînd curelele au pocnit, oprind producţia. Cureaua principală fiind fixată, a azvîrlit o ladă plină de borcane în maşinăria care îmbutelia murăturile. Recipientele s-au spart; sticla s-a împrăştiat în interiorul borcanelor cu murături; producţia s-a oprit pentru trei zile; compania a pierdut mii de dolari. „Care dintre voi, nenorociţilor, a făcut

Moşilor, în anul 1825). Aşadar, istoria Străzii Xenofon începe, cel mai probabil, cu 100 de ani mai tîrziu, undeva la început de Secol XX. Gustav Adolf Suter, arhitect elveţian, apropiat al regelui Carol I, este artizanul iniţiativei urbane, particulare, realizată la sfîrşitul Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului al XX-lea din sudul Bucureştiului, ce a purtat numele de Cartierul G. A. Sut(t)er.

Cartierul realizat de arhitectul elveţian era modern, cu străzi radiale, construit în unul dintre cele mai denivelate locuri ale capitalei. În planurile cadastrale din acea vreme este menţionată şi Aleea Suter, alee care există şi în zilele noastre cu aceeaşi denumire. La capătul Aleei Suter se află acum Hotelul Carol Parc (vechiul Palat Suter, palat urban clădit între anii 1902–1906, în stil neoclasic cu influențe brâncovenești, de către, bineînţeles, arhitectul Suter), dar şi capătul Străzii Xenofon.

Este important să menţionăm Aleea Suter, parcelată şi vîndută în anul 1912, pentru că, probabil, Strada Xenofon a fost parte a acestei alei pînă la un moment dat. Un argument al acestei presupuneri este Planul

asta?“ a vrut să afle supraveghetorul, aliniindu-i pe toţi muncitorii cu spatele la un zid. Doar Terry ştia ce s-a întîmplat, iar el a negat totul (altfel ajungea mintenaş la murat). Şi conchide: „Frumuseţea acestei fapte este că, atunci cînd supraveghetorul mi-a spus să nu socializez, eram un tînăr muncitor plin de zel. Dar cînd mi-a spus să fiu un robot, am fost robot. Numai că am fost un robot care gîndeşte“.

Imoral? Periculos? Prea puţini farsori de acest gen şi-ar cataloga astfel acţiunile sau, în caz afirmativ, nu îşi cer scuze pentru faptele comise. Înfuriat la culme cînd i s-a reproşat că nu lucrează destul de rapid, problema constituind-o, de fapt, „unul dintre cel mai prost gîndite sisteme pe care le-am văzut vreodată“, un programator de la Banca Americii, pe nume Lazlo, a înnebunit aflînd că îi fusese oprit salariul. Răzbunarea lui? A creat un nou program, care ştergea parola existentă (un fel de „La dracu’ cu voi!” electronic, cum îi spune el) astfel încît, în ziua plăţii remuneraţiilor, nici un utilizator al sistemului PayNet din California de Nord nu şi-a putut ridica salariul. „Recunosc“, spune el, „le-am făcut probleme muncitorilor, dar am şi ruinat credibilitatea Băncii Americii“.

Nu la fel de groaznice sînt farsele bibliotecarilor plictisiţi. Unul din ei, pe nume Art, povesteşte cum el şi alţi colegi de breaslă au pus titluri inventate în fişierele cu publicaţii periodice aşa-zis disponibile în sistem: titluri precum Echilibrul sufletesc public: construcţia şi menţinerea lui sau Orgiile romane: atunci şi acum. El menţionează cum dezvoltarea sistemelor computerizate facilitează aducerea la viaţă a acestor „titluri“, astfel încît oamenii ajung să caute o publicaţie care, de fapt, nu există. Deşi astfel de farse nu aduc prejudicii „sistemului“, ci doar îi determină pe oameni să îşi piardă timpul, e greu să te abţii să nu rîzi în faţa unor situaţii ca aceasta: cînd iranienii au emis o condamnare la moarte scriitorului Salman Rushdie, în urma publicării cărţii acestuia, Versuri satanice, Art a introdus informaţii suplimentare în arhiva bibliotecii: „am specificat existenţa unui domeniu special care indica faptul că, între exemplarele din bibliotecă, se găsea şi o ediţie specială păgînă, cu o copertă de azbest ce protejează o parte din rămăşiţele pămînteşti ale autorului Rushdie”. (va urma)

STUART GORDON

Industrial al Bucureştiului din 1928. Conform hărţii şi a marcajelor făcute, se poate observa cum Strada Xenofon este inclusă în reprezentarea grafică a Aleei Suter. Cînd au fost separate cele două căi de circulaţie? Rămîne încă un mister…

Strada Xenofon în zilele noastre

În urma unor iniţiative bine-venite, străduţa a fost pictată în două rînduri (2014 şi 2015), atrăgînd foarte mulţi vizitatori la momentul respectiv. De altfel, mica stradă în trepte a fost introdusă şi votată într-un top al străzilor de acest gen. Pe atunci, turiştii străini s-au cam perindat prin zonă pentru a fotografia peisajele pictate. Acum, din păcate, vechile trepte se degradează pe zi ce trece iar farmecul străzii pare să dispară uşor, uşor.

CĂLĂTORII CU IZ ISTORIC

ORIZONTAL: 1) Obiceiul colindului; 2) Se simt bine la munte; 3) Lumini stinse! – Aflat pe calea undelor; 4) Bine făcut – Zeul rebusiștilor!; 5) Vii și naturali – Internat de geriatrie; 6) Primiri la recepție; 7) Iese din birou – Afecțiune a inimii; 8) A da din cap – Jocuri pe ape; 9) Aranjament armonios într-un ansamblu; 10) Folosește ácele... fără să producă nici o durere – Se descurcă la înghesuială (fem.).

VERTICAL: 1) Ostași de cavalerie; 2) Umblate pe la țară – Ține moralul sus; 3) Turtit la capete! –Gen de ape sărate răspîndite pe glob (sg.); 4) Văzut cu ochii închiși – Brodată!; 5) Treceri în domeniul statului; 6) A repezi ceva mai tare – Vitrina cu dresuri; 7) Trage contra curentului – Făcut de rîsul lumii; 8) Grila din mijloc! – Durează mult și bine (pl.); 9) Acționează cu pile (pl.) – Aliat de nădejde; 10) Fixate pe linie de serviciu.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,AVERTISMENTE”

1) MEMORABILI; 2) ALITERATIE; 3) RAM – GARAT; 4) IBISI – ERES; 5) NO – ANIMARE; 6) IRITAT – SAN; 7) MALA – AGITA; 8) O –ANINA – UT; 9) SARAC – MARO; 10) ITE –INELAR.

PENTRU ÎMPROSP Ă TA r EA m E mor IEI

Răscoală-te, române! (1)

Astăzi, cînd scriu aceste rînduri, am simţit, pe pielea mea, cea mai rece apă a Mării Negre de cînd vin eu pe Litoral. Afară – zăduf de scoteau cîinii limba la oameni şi oamenii limba la zei. În apă, frigider Arctic, de parcă picioarele îmi erau tăiate cu lame Wilkinson, nu se putea înainta nici măcar pînă la primul val. Acum înţeleg de ce supravieţuiesc atît de puţini oameni unui naufragiu. Pur şi simplu, mor îngheţaţi, sau de inimă. Azi-noapte a fost furtună pe Mare, vai de navigatori! Aşa se explică, poate, curenţii de apă reci care au ţinut la respect sute de mii de oameni aflaţi în vacanţă. Dar, de cînd vin eu la Mare? Prima oară am văzut Marea Neagră în septembrie 1968, trimis cu acte în regulă de bunul, minunatul şi în veci neuitatul (oare unde o mai fi azi?) dr. Corneliu Paloş, şeful cabinetului medical de la Complexul Filozofie-Drept, care şi-a dat seama că maladia coloanei mele vertebrale, căpătată ca urmare a sportului greu al aruncării suliţei, numai cu apă şi soare se poate vindeca.

Nu aveam bani, eram sărac lipit pămîntului. N-aveam nici haine, tot ce purtam provenea de la fraţii mei mai mari. Dar eram tînăr, subţire ca o spadă (gladius, în latină, înseamnă spadă, de aici şi cuvintele gladiolă şi gladiator), aveam plete în vînt şi, mai presus de orice, eram un scriitor cu o oarecare faimă, de vreme ce, cu numai cîteva luni în urmă, se jucase la Radio prima mea piesă.

Aveam 18 ani. Am sosit la Costineşti cu trenul. A fost o vacanţă de vis şi pot spune că atunci m-am îndrăgostit de Mare. La cantina studenţească a staţiunii era mîncare din belşug (1968, ce an!), înfulecam cîte 2-3 porţii de musaca fără să se supere nimeni, se vedea că eram în creştere şi că sufeream de o foame veche, de vreo 500 de ani, eu şi toată familia mea.

Încă ne aflam, cu toţii, sub impresia extraordinară a refuzului strigat, vehement, de Nicolae Ceauşescu, de a participa la invadarea Cehoslovaciei. Ce moment fabulos! Ce hotar al Istoriei! Aceia care contestă, astăzi, acel act eroic al Naţiunii Române şi al conducătorului ei de atunci sînt nişte jalnice figurine de ceară. Şi în veacul trecut erau unii pigmei care îl contestau pe Al. I. Cuza, dar astăzi nu mai ştie nimeni de efemera lor trecere prin lume. Atunci, în septembrie 1968, eram mîndri că sîntem români, că sîntem independenţi, că nu facem parte din haita turbată a acelora care se năpustiseră să sfîşie visul de libertate al unui popor. În toate cîrciumile şi grădinile Litoralului, cehii (care refuzaseră să se mai întoarcă la ei acasă) erau priviţi cu dragoste, îmbărbătaţi. În inima mea clocotea un elan năvalnic şi atunci se desluşea naţionalistul din mine. Politicienii şi doctrinarii de astăzi ai Occidentului ar trebui să priceapă că popoarele din Estul Europei, care au cunoscut, pe grumazul lor, ce înseamnă cizma rusească, nu pot renunţa la filonul de aur al naţionalismului – ar însemna să renunţe la Istoria lor, la educaţia primită de la părinţi, la tradiţii, datini şi obiceiuri, chiar la civilizaţie. Închipuiţi-vă că s-ar extrage, din zăcămintele civilizaţiei româneşti, creaţiile naţionaliste. Am rămîne, instantaneu, fără „Doina”, „Scrisoarea III” şi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (Eminescu), fără cea mai mare parte a poeziilor lui Alecsandri, Coşbuc, Goga, Radu Gyr, Nichifor Crainic, fără „Apus de soare” (Delavrancea), fără Rapsodii şi Poema Română (Enescu) etc.

Naţionalismul românesc n-a fost niciodată agresiv, cum n-a fost niciodată îndreptat împotriva cuiva, ci s-a manifestat pentru ceva, mai

exact pentru independenţă şi unitate naţională, pentru identitate, demnitate, conştiinţă de sine. Şi cea mai bună dovadă este absenţa totală, din Istoria noastră, a războaielor sau persecuţiilor religioase –dimpotrivă, la noi şi-au găsit refugiul toţi prigoniţii, în frunte cu partizanii lui Jan Hus, care au şi întemeiat, în Moldova, o aşezare, Huşi. A le cere românilor să nu mai fie naţionalişti înseamnă a le cere să nu mai fie români. Iată de ce nu reuşeşte să prindă şi să dea roade nici o ideologie de import, plăsmuită în laboratoarele de la Harvard, sau de la Bruxelles ori Strasbourg: pentru că nu ţine seama de specificul Neamului Românesc. Nu sîntem îndărătnici, nici anacronici – sîntem, pur şi simplu, aşa cum sîntem şi dacă trebuie schimbat sau modernizat ceva în mentalitatea românilor, atunci acest lucru nu poate fi naţionalismul, fiindcă fără el sîntem orice altceva, dar nu români.

Astăzi e 14 iulie. Zi mare, vulcanică. Aşa cum în 79 d. Chr. a erupt Vezuviul, tot astfel în 1789 a erupt Parisul. Tot un vulcan. Dar ce vulcan! Eu cred că, după naşterea şi învierea lui Isus Christos, Revoluţia Franceză e cel mai important eveniment din Istoria Umanităţii. Pentru că într-un fel s-a scris această Istorie înainte de 1789 şi în alt fel după 1789. Am mai scris despre acest cutremur formidabil, care a împărţit timpul în două ere, nu-mi place să mă repet. Atunci a apărut, în avanscenă, Poporul ca făuritor de Istorie. El judeca sumar şi executa. În sunetele „Carmagnolei” şi, cîţiva ani mai tîrziu, ale „Marseillezei”. Francezii, ce popor magnific! Evul Mediu putrezea urît şi trebuia ghilotinat. Imense au fost erorile şi ororile acelei perioade, cînd s-a ucis fără alegere, iar sîngele înroşise apele Senei. A meritat? Neîndoielnic că da. La scara gigantică a Istoriei, Revoluţia Franceză a reprezentat hemoragia pe gură, necesară, care, dacă nu se revărsa în afară, ci exploda înăuntru, ar fi fost nenorocire. Am încercat să studiez comportamentul omului simplu în acele zile şi nopţi de groază, mai ales pe vremea Teroarei. De bună seamă că populaţia săracă a Franţei nu mai putea, era deşelată de biruri. „Visez ca fiecare francez să aibă duminica, în oală, cîte o găină!” – obişnuia să spună Regele Henric al IV-lea, pînă cînd a fost înjunghiat el, mai rău ca o găină, în 1610, de un fanatic catolic. Din visul lui s-a ales praful. Bogaţii au devenit tot mai bogaţi, săracii au devenit tot mai săraci. Această forţă a nemulţumirilor avea să fie captată şi teoretizată de un om: Jean-Jacques Rousseau. Acest om era idolatrizat de un tînăr, care îl spiona noaptea, prin fereastră, tremurînd de emoţie că îl vedea la masa de scris: tînărul se numea Maximilien Robespierre şi era un monstru de orgoliu. El n-a putut uita, de pildă, o scenă: pe cînd era adolescent, se vestise că Regele Ludovic al XVI-lea şi Regina Maria-Antoaneta (fiica Mariei Thereza) vor trece şi prin tîrgul unde trăia el, notabilităţile locale l-au sfătuit să pregătească un mic discurs de salut, el a făcut-o, plin de speranţe, dar, ce ghinion, perechea regală a poruncit să se dea bice cailor şi nu a catadicsit să oprească în micuţa aşezare. Putea o fiară trufaşă ca Robespierre să uite un asemenea afront? Nu numai că nu putea, dar a şi pîndit momentul să se răzbune. În 1792, tocmai cînd se pregăteau să fugă din Franţa, tot cu o trăsură, Ludovic şi Maria-Antoaneta au fost recunoscuţi de mulţime, la frontieră, datorită nesăbuinţei muiereşti, de a scoate capul pe fereastră. Au fost întemniţaţi şi, după 1 an, în 1793, ghilotinaţi. La scurtă vreme, călăul lor, Robespierre, avea să le urmeze pe eşafod. Poporul era însetat de sînge!

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor 14 iulie 2000, Eforie Nord

Rugămintea din urmă

(Parodie după George Coșbuc)

Ești schilav tot! Un pierzător Te-ntorci acum la masă, Și ce încrezător erai!

Dar ești tot sus, ce-ți pasă!

Tu vei privi palatul tău Cu umbra lui pe vale, Și bieții de consilieri Plîngînd în cale.

Și eu rămîn să lupt pe-aici Cu ce îmi mai rămîne! Ah, parcă simt că nu mai pot S-ajung ziua de mîine. Partidu-ntreg s-a revoltat Și vrea să mă arunce, Mă simt de-acuma prigonit Și răstignit pe cruce.

Noi de ani buni ne știm, și-am fost Părtași la multe rele.

Eu de-am avut măcar un gînd Am dat tot de belele; Și tu cu gura tot dădeai Să mă împingi-nainte; Să-ți răsplătească Dumnezeu, Dar n-am avut eu minte!

Și-acum auzi! De-or întreba În piață despre mine, Tu să le spui că am Covid, Doar știi să minți tu bine, Că n-am pierdut noi la scrutin, Dar spune-le ce-ți place, Ori premier și ori șomer, Totuna face.

Iar lui Turcan, Doamne, ce-aș vrea Credința s-o înșele –Să-i spui că îl aștept pe Dragnea La Turnu Măgurele.

Dar voi veni cînd voi putea, Aceasta-i rugămintea Că dînsa, slabă-așa, cum e, N-ar duce-o mintea.

Lui Ciucă, fără stele-acum, Să-i spui așa-ntr-o doară, Că dacă-ajunge premier Să nu mi-i dea afară

Pe oamenii mei din guvern Că-s buni, de meserie, Că fără ei, un militar Nimic nu știe.

Și-acum dă-mi mîna! A sunat

Un telefon mai tare, Să-i faci guvernului o cruce Și-o sfîntă-nmormîntare.

Și-ajuns la Cotroceni, te rog, Fă-mi cel din urmă bine: Să bei Stalinskaya cu gheață Și pentru mine!

GEO CIOLCAN

JURNAL DE VACAN� (16)

Partea a II-a

IANUARIE 1995 (9)

Tot luîndu-ne noi cu poveşti adevărate n-am băgat de seamă că în trîmbiţele cerului amurgul a sunat asfinţitul. Se crăpase cerul de cinci şi jumătate. Afară, la orizont, soarele scăpăta peste Crucea Caraimanului, într-o vîlvătaie de jerăgai şi purpură, care imprima zăpezii reflexe de aramă topită, cum nu mai văzusem vreodată. Brazii căpătaseră o nuanţă brună, ca de armură medievală, stropită cu sînge albastru, de nobil. Am zis că înţelept ar fi să plecăm încă pe lumină. Ne-am urcat în miraculosul ratrac, ca să ne ducă pînă la teleferic. Numai că, deodată, am observat că tînărul Stinghe a cotit-o pe sub poala pădurii, pe un drumeag forestier pe cît de abrupt, pe atît de întunecat.

- Ce faci, nea Stinghe? Nu ne duci la teleferic?

- Nu mai merge telecabina, de la ora 5! Ajungem în Poiană cu ratracul.

Aici, o parte de vină a avut-o bunul nostru amic, colonelul Gheorghe Bandea. Şi anume, dacă ne-ar fi spus de orar, am fi lăsat totul baltă şi, la 5 trecute fix, am fi fost în telecabină. Dar oamenii din provincie au alte proporţii ale lucrurilor decît avem noi. Îl întrebi pe un provincial „cît mai e pînă la hanul cutare?“ – el îţi răspunde că 5 minute, dar faci o oră. Aşa am păţit pe 1 Decembrie anul trecut, la înmormîntarea profesorului Mircea Muşat. în clipa în care convoiul funerar pornea din faţa casei sale, unde se dăduse un ultim omagiu, l-am întrebat pe primarul comunei Mihăileşti dacă se poate merge la cimitir pe jos. „Aaa, nici o problemă, sînt numai 2 kilometri!“. Ne-am luat după el, sute de oameni. Şi era un ger cumplit, iar peste drumeagul de ţară, aflat între două bărăgane de sub Curbura Carpaţilor, unde s-au încrîncenat munţii, secera crivăţul ca pe timpul sciţilor, ne îngheţaseră scăfîrlia, şi urechile, şi picioarele, şi tot nu mai ajungeam, bisericuţa se pierdea în zare, ca o Fata Morgana inversă, în loc să se vadă mai limpede, ea dispărea în ceaţa unui lac îngheţat, pentru că nu erau 2 kilometri de mers, ci 7 kilometri, dar aşa sînt oamenii „extra muros”, au o altă măsură a lucrurilor. Cam aşa şi cu bunul, blîndul, nepreţuitul Bandea, al cărui tată murise la 99 de ani, de supărare pe o fiică de-a lui, că-1 înfruntase. Nu exagerez cu nimic dacă spun că drumul de o jumătate de oră cu ratracul, din vîrful muntelui pînă în Poiana Braşov, a fost cea mai primejdioasă aventură a vieţii mele. Am trecut eu peste Hymalaia cu avionul, m-au scuturat zdravăn curenţii de aer peste Spania, peste Insulele Britanice, Scandinavia şi Delta Nilului, dar o asemenea sperietură n-am tras în viaţa mea. Şi nu atît pentru mine – sînt pregătit să mor în orice clipă, fiindcă sînt absolut sigur că asta va însemna revederea cu ce mi-a fost mai drag pe lume, măicuţa mea – cît pentru neprihănita mea fetiţă, care a dat de căldură în cabină şi-a adormit în braţele mele. Aşa

încît aveam de luptat şi cu pantele care se căscau sub picioarele mele, la 45 de grade înclinaţie, dar şi la vreo 30 de grade lateral, ba stînga, ba dreapta, dar aveam de luptat şi cu neputinţa mea de a păstra copilul în poziţie normală, îi cădea mereu capul, în vreme ce eu, alături de şofer, eram tentat să pun frîne. Priveliştea văzută din cabină era terifiantă, în orice caz, mai grozavă decît aceea care li se oferea celor de pe platforma descoperită, din spate. Ce-i drept, maşinăria era puternică şi avea nişte faruri de avion, aducea cu un modul lunar, bietul Stinghe îmi făcea curaj şi-mi spunea că are 4 metri lăţime, şenile de duraluminiu şi colţi de vidia, pentru spargerea gheţuşului şi a altor obstacole, argumentul suprem fiind că „e treabă nemţească, domnule senator!”. Şi, cum umorul nu m-a părăsit niciodată, i-am răspuns: „Da, dar nu uita că nemţii au pierdut ambele războaie mondiale!“. Şi uite aşa coboram noi în picaj, secondaţi stînga-dreapta, în permanenţă, de doi instructori de schi, care zburau ca două rîndunele pe lîngă noi, cînd în faţă, cînd în spate, apoi ne aşteptau, să vadă dacă nu s-a petrecut ceva deosebit, şi iar ţîşneau în necunoscut, tăind uneori pe scurtăturile unor poteci din pădure. (Aveam să aflu, mai tîrziu, că în spate, pe platformă, cel mai dificil lucru pentru cei 7-8 pasageri era păstrarea echilibrului, la pantele mai abrupte, frumoasa soţie a lui Bandea îi spunea aghiotantului meu, Brutus, „Vino peste mine, Brutus, că mă duc la vale!“, ceea ce i-a prilejuit soţului ei o remarcă de spirit, în stilul lui Cezar, adică a strigat omul, în puterea serii de iarnă, „Şi tu, Brutus, fiul meu?!“). La un moment dat, am crezut că gata, ne-a sunat ceasul şi ne-au bătut clopotele, ca-n romanul lui Hemingway: infernala maşinărie s-a oprit într-un munte de zăpadă, s-a aprins un beculeţ de avarie, a început să şuiere dogit şi o sirenă de alarmă, Stinghe a apăsat pe nişte butoane şi a ridicat plugul maşinii, care a împins, şi a tot împins, dar zăpada tot creştea în faţa noastră, iar sirena scotea sunete stridente, ca de lebădă neagră mîncată de Mircea Fă-te Că Lucrezi, pînă cînd, în sfîrşit, după ce ne-au trecut toate apele, obstacolul a fost învins. Cea mai grea porţiune a reprezentat-o pîrtia propriu-zisă, cea care se vede din Poiană, destul de lungă şi complet defrişată. Excelent şofer, Stinghe a făcut un veritabil slalom, deşi n-avea nimic de ocolit, dar mersul în zig-zag atenuează periculozitatea pantelor. La încercările şoferului nostru de a ne tot dovedi că n-avem cum să ne răsturnăm, eu îi răspundeam cu o socoteală simplă: „Domnule, indiferent ce lăţime şi ce aderenţă are magaoaia asta, există o limită a povîrnişului, de peste 45 de grade, la care te dai peste cap, fiindcă e vorba de gravitaţie“. Din fericire, am scăpat cu viaţă. Cînd am ajuns jos, nu ne venea să credem. Văduva lui Muşat şi nepoata ei, Mirela, erau vesele. Colonelul Bandea şi directorul adjunct al staţiunii, Mihai Oprea, bravau, doar mai făcuseră de multe ori drumul ăsta. Îngeraşul meu încă dormea, l-am trecut peste şenilă, din mînă în mînă, pînă cînd celălalt om din garda mea, Dan Popescu, 1-a pus la adăpost, în maşină. Am văzut moartea cu ochii. Iartă-mă, copilul meu, că ţi-am primejduit viaţa. Nu mai face tata... Şi astfel se face că, a doua zi, cînd acelaşi voinic ardelean pe nume Gheorghe Bandea, alături de Gheorghe Achim, a încercat să ne conducă pe nişte povîrnişuri către sălbăticia peisajului care se desfăşoară la Piatra Craiului şi ne-am împotmolit cu maşinile în zăpada unui fel de defileu (americanii îi spun canion) –am renunţat şi am pornit-o, pe jos, înapoi. Aveam însă în scurtă vreme să mă îmblînzesc şi să poposesc la Cabana Plaiul Foii, unde priveliştea e de o neasemuită frumuseţe iar vîntul răsuceşte frunzele altor toamne, ca pe nişte foi din albumul vieţii şi al morţii, scris cu cerneală violetă, ca pe vremea Veronicăi Micle, învolburînd apele unui pîrîiaş cu păstrăvi de porţelan. * * *

Partea a III-a AUGUST 1995 (1)

Am regăsit Poiana Braşov schimbată în bine. E mai multă curăţenie, s-au plantat indicatoare cît mai vizibile, românaşii noştri au acum acces nelimitat, mai ales la sfîrşit de săptămînă. Indiferent unde mă poartă paşii, indiferent ce onoruri cunosc pe alte meridiane ale lumii – tot acasă mă simt cel mai bine, fac parte din acea ciudată specie de oameni care nu pot trăi departe de baştina lor. Am văzut, numai anul acesta, tot felul de români trăitori de vreme îndelungată pe alte meridiane (Spania, Norvegia, Africa de Sud), de asemenea port corespondenţă cu alte pîlcuri de români risipiţi de vîntul Destinului prin colţurile lumii (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Israel, S.U.A., America Latină, întreaga Europă etc), încerc să-i înţeleg, le admir tenacitatea cu care îşi păstrează graiul, obiceiurile şi nobleţea numelui de român, dar n-aş putea fi aidoma lor niciodată. Cea mai lungă călătorie din viaţa mea, unde voi rămîne definitiv, nu va fi la Antipozi, nu va fi la 15.000 de kilometri, nici pe altă Planetă – va fi aici, la 2 metri sub pămînt, lîngă părinţii mei. Atunci, Omul care am fost va intra întrun alt regn şi se va transforma în Rădăcină. Sînt sigur că vor veni copiii săraci ai mahalalelor, pe care i-am hrănit cu mîna mea, şi îmi vor aprinde o lumînare, răspunzîndu-le copiilor lor, care îi vor întreba dacă merit cumva şi o floare: „Da, merită şi o floare, pentru că a fost bun cu noi şi cînd mîncam colivă la răspîntia convoaielor funerare, şi cînd ne încăieram în pulberea drumului pentru gologani, şi cînd nimeni nu ne băga în seamă - el avea grijă de noi, şi ne dăruia jucării, şi dulciuri, şi baloane colorate, şi ne înscria la internate, ca că urmăm o şcoală şi să fîm în rîndul lumii, aşa că uite că ne-am întemeiat familii şi v-am născut pe voi“. Aşa e, dragii mei Ionuţ şi George Călit, sau Nicuşor şi Dragoş, ori voi, cei 163 de orfani bucureşteni ai Revoluţiei, sau voi, cei 14 copii ai familiei Ion Constantin din satul Iazu, comuna Cojasca, judeţul Dîmboviţa? Iubesc mult copiii. E vîrsta la care noi toţi ar fi trebuit să zăbovim mai mult. Am ratat o şansă mare, aceea de a deveni nemuritori.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Cîinele Azorică, minunatul nostru prieten de astăvară, a murit. L-a otrăvit o inimă rea, probabil ca să ne amărască nouă viaţa

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (53)

Orașele Dinastiei Tang (5)

Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (4)

În Chang’an existau mulți comercianți foarte bogați. Unul dintre aceștia i-a spus împăratului: „Am suficienți bani ca să cumpăr toți copacii din Muntele Zhongshan“. Pe atunci, un copac costa cît un sul de mătase, iar prețul unui sul de mătase era egal cu venitul unei familii obișnuite pe timp de un an. În Orașul Imperial exista o administrație care conducea activitatea meșteșugarilor și a artizanilor. Aceștia produceau pentru Palatul Imperial. Administrația avea cinci departamente. Se ocupau cu croitul și vopsitul veșmintelor, cu fabricarea caleștilor și a palanchinelor, cu fabricarea umbrelelor-apărători pentru împărat etc. Doar cu fabricarea bijuteriilor se ocupau 19.000 de bijutieri. Departamentul care se ocupa de construcțiile inginerești avea 15.000 de angajați și se numea „jiangzuojian“. Departamentul „jiangzuojian“ producea armament și avea numeroși lucrători, angajați ai statului. Unele cartiere erau pline de spații publice

Moartea lebedei (6)

Apariţia ei în rolul Floria Tosca pe scena Operei din Paris ne va lăsa o altă amintire uluitoare. „Dacă reprezentaţiile cu Norma din stagiunea trecută –Jacques Bourgeois vorbeşte – au marcat o renaştere veritabilă, se pare că azi, Callas a regăsit folosirea adevărată a mijloacelor sale. Cu «o voce bine pozată» se observă o revenire a purităţii timbrului în acelaşi timp cu omogenitatea registrului. Chiar şi detractorii cei mai nemiloşi ai marii artiste, cu greu ar fi putut găsi, în seara repetiţiei generale, un singur sunet penibil în toată interpretarea rolului Tosca“.

De fapt niciodată la Paris, Callas nu va fi mai frumoasă. Şi ca şi la Londra, scena Scarpia-Tosca, avîndu-1 pe Gobbi egal cu el însuşi, adică actor tot atît de mare ca şi cîntăreţ perfect, rămîne un mare moment al poveştilor noastre de dragoste. Şi cum dragostea nu are preţ, France-Soir notează că Maria Callas cîntînd la Paris cu 25.000 franci pe seară, cere mult mai puţin decît oriunde în altă parte în lume.

Dar amintirea, frumuseţea imaginilor, vor deforma oare realitatea? Cu cîteva săptămîni înainte de a cînta

sau de curți vaste ale conacelor, unde se permiteau jocul de polo sau „jocul cu mingea la picior“, un strămoș al fotbalului. În orașul Chang’an se aflau, de asemenea, clădiri de birouri ale reprezentanților provinciilor, douăsprezece hanuri importante și șase cimitire. Construcțiile din Chang’an aveau pereții albi, iar acoperișurile de culoare neagră sau cenușie. Printre ele se aflau decorațiuni smălțuite în culoarea verde. Pe unele construcții se aflau sculpturi din piatră, care erau vopsite în diferite culori sau erau suflate cu aur. Palatele din Dinastia Tang sînt diferite de cele din Dinastiile Ming sau Qing-manciuriană, acestea din urmă avînd pereții roșii și acoperișurile galbene, iar temelia de piatră de deasupra pămîntului era albă.

În Dinastia Tang, edificiile religioase erau răspîndite în tot orașul Chang’an, aici înălțîndu-se 111 mînăstiri budiste, 41 de mînăstiri daoiste, 38 de mausolee familiale, precum și temple și biserici ale religiilor străine – zoroastriene, creștine nestoriene, moschei. Din această epocă se păstrează pînă în zilele noastre două mari pagode de cărămidă – Marea și Mica Pagodă a Gîștei Sălbatice.

Cîteva cursuri de apă, care erau în legătură cu rîul Chan, curgeau prin partea de est a capitalei Chang’an. Ele erau folosite pentru irigarea și înfrumusețarea parcurilor

Tosca, la Operă, Callas a făcut în sala Wagram a doua înregistrare comercială. Cu Bergonzi, Gobbi şi mereu Georges Prêtre. Şi ne plac, bineînţeles, aceste două discuri, căci strigătele scoase de Tosca în actul al II-lea, răguşite, sînt de o asemenea vigoare – leoaica muşcă – încît ne rănesc pînă în măduva oaselor. Dar oricît de dragă ne-ar fi această voce, aproape sfîşiată datorită faptului că era sfîşietoare, trebuie oare să constatăm, ca un cronicar recent de la revista Lyrica, că vocea este „degradată, iar interpretarea, altădată genială şi instinctivă, apare de acum înainte calculată, subliniată de o trăsătură mai neagră, ca nişte ochi prea fardaţi”? Astfel, imaginea macerată de sucul amintirii biruieşte realitatea rece, întipărită în răşină sintetică de o maşină fără suflet. Oricare ar fi defectele lor, aceste discuri rămîn Marturii neasemuite ale unei arte fără seamăn. În ciuda defectelor, le ascultăm din nou. Fără condiţie?

Nu, dar cu pasiune şi ştiind care este diferenţa între cele înregistrate de Callas în 1953, care ajungeau la marginea sublimului.

Sublimă, cum spun criticii, este şi etapa New York a acestui ultim an cînd mai cîntă. Hai, mai repede, să ne mistuim viaţa şi vocea, cît mai este timp. După Londra şi Paris, opera Metropolitan va asculta în fine Tosca cu Zefirelli-Callas. Şi Tito Gobbi, Corelli şi Richard Tucker în rolul lui Mario. Callas este ovaţionată timp

palatelor imperiale, precum și a grădinilor particulare În partea de sud-est a orașului curgea Fluviul Sinuos, care era împrejmuit de zidurile orașului. Aici era situată „Grădina Lotusului“, unul dintre primele parcuri publice ale Chinei. În zilele de sărbătoare, aici venea un mare număr de oameni în scop de recreere. Pe malul rîului de întindea promenada. La începutul Dinastiei Tang, cu excepția palatelor imperiale, locuințele construite pentru nobili și demnitari erau simple și modeste.

Orașul Exterior avea o lungime de 9,1 km. de la vest la est și 7,6 km. de la nord la sud. Circumferința sa totală era de 33,5 km. Înălțimea cetății era de cca. 4 m. Orașul Exterior se numea și „Capitala Orașului“. Cum am amintit, el înconjura din trei părți – est, vest și sud – Orașul Palat și Orașul Imperial. Pe fiecare dintre părți existau cîte trei porți. Pe partea nordică era deschisă o singură poartă, care se numea „Poarta Păsării Roșii“. De la nord la sud orașul avea 11 străzi, iar de la est la vest, 14 străzi. De la „Poarta Păsării Roșii“ – care lega Orașul Exterior și Orașul Imperial – pînă la „Poarta Virtuții Clare“ din Orașul Exterior se afla strada principală pe axa nord-sud, care se numea Strada Zhuque – A Păsării Roșii. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de douăzeci şi cinci de minute, la căderea cortinei. Se spune că fotoliile de orchestră s-au plătit cu 4.000 de franci noi. Tot New York-ul elegant e prezent, cu Jaqueline Kennedy în frunte – Jacqueline care se pregăteşte să intre în scenă! – este în sală. Avem o înregistrare a spectacolului din seara de 19 martie, dirijat de Fausto Cleva. Callas ni se pare, destul de curios, mai reţinută, mai puţin instinctivă, mai muzicală decît în discuţia din decembrie precedent. S-ar spune că în studio, în sala Wagram, a vrut să mai „adauge“. Şi în acelaşi timp vociferările la adresa lui Scarpia: „Assassino“ sau sfidările ei: „Quanto?“ „II prezzo?“ – sînt manifestările unei tragediene care ştie să-şi „rostească” textul, aşa cum nici o cîntăreaţă, nici Maria Callas „înainte” n-a îndrăznit s-o facă. Corelli ajutînd – un Corelli al cărui strigăt de victorie la vestirea rezultatului bătăliei de la Marengo este aplaudat de întreaga sală. Discurile din 19 martie 1965 sînt halucinante de adevăr şi splendoare vocală. Foarte naturală, cu două note do nu prea reuşite şi Vissi d’arte care se termină prost, Callas rămîne totuşi perfect stăpînă pe vocea sa, părînd încă şi mai prinsă de cîntul ei, mai sigură de ea cînd şi-a spus rolul, decît a fost cu patru luni în urmă.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

Ultimii ani de carieră militară (2)

Cu naivitatea ei, sora Veta interveni:

- Ştii, Neică Fănică, Nicolae a venit în sat cu maşina aia americană. S-a strîns lumea ca la urs!

După un rîs sănătos, Nicolae Genoiu îşi continuă istorisirea.

- După cum ştii, Neică Fănică, am urmat şi cursurile unei şcoli de brigadieri silvici. Acolo am fost remarcat de tovarăşi care m-au repartizat la un ocol silvic de pe Valea Bascovelor. Pe dealuri s-a descoperit petrol şi am primit sarcina să-i conving pe săteni să accepte expropierea în folosul statului şi să primească locuri de case mai aproape de şosea. Şi am reuşit să-i conving. Tovarăşii de la Piteşti au fost mulţumiţi de activitatea mea şi mi-au propus să lucrez la Comitetul Regional de Partid. La Piteşti m-am reîntîlnit cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de loc din Scorniceşti, pe care l-am cunoscut la Bucureşti. El mi-a propus să mă însor cu Aniţa, zicîndu-mi că-i cunoaşte familia.

Inimoasă, Aniţa confirmă.

Geta Genoiu se simţi obligată să intervină şi ea în discuţie.

- Nicolae e cu adevărat un băiat bun. Îl cunosc din anii războiului cînd venea pe la noi şi avea grijă de Florinache. Cred că are să fie un foarte serios tată de familie, ca şi Fănel.

Mărturisirile fratelui Nicolae îl incitară la maximum pe Ştefan Genoiu. Aflat în pragul pensionării, colonelul îşi propusese să-şi încheie cu bine şi în demnitate cariera militară. Observînd înflăcărarea cu care vorbea Nicolae şi dorinţa lui de parvenire politică, fratele mai mare şi-a dat seama, mai mult ca oricînd, că o lume nouă se înfiripa cu alte baze sociale şi alte mentalităţi.

- Măi Nicolae, eu mă simt ca un naufragiat în largul oceanului. Pe Geta am sfătuit-o să se facă membră de partid şi m-a ascultat.

Geta Genoiu îndrăzni să-şi întrerupă soţul.

- Ştii, Nicolae, sînt lectoră la Învăţămîntul Politic din şcoala unde profesez.

Colonelul îşi continuă peroraţia:

- Ei, ce să-ţi spun Geto, ai ajuns şi tu ceva pe lumea asta! Mai bine a ajuns sor-ta, Lolica! După ce s-a despărţit de evreul Katz a făcut o specializare în Uniunea Sovietică şi acum este şefă de secţie la Institutul Pasteur. Şi tot politica a ajutat-o să parvină.

- Aşa e! Unchiul meu, Sandu, a venit la mine şi mi-a zis că are un băiat bun pentru mine, pe Nicolae Genoiu din Dănicei. Unchiul mi-a dat asigurări că pe Nicolae, care mai fusese însurat, Partidul îl verificase ca pe un tovarăş de nădejde!

Nici Mişu nu s-a lăsat mai prejos şi s-a făcut şi el comunist.

Fratele Mişu, tăcut pînă atunci, îi surprinse pe toţi cu realismul ideilor sale.

- Neică Fănică, eşti mai în vîrstă ca mine cu 20 de ani. Eu am citit două romane care mi-au plăcut: ,,Cei trei muşchetari” şi ,,După 20 de ani”. Eu am tot respectul pentru învăţătura matale de carte, dar lumea s-a schimbat radical! Boierii au pierdut puterea politică. La boieri n-aş fi ajuns niciodată ce sînt astăzi: şef de fermă agricolă la Vameşu! Dumneata de ce nu te înscrii în Partid? Doar aşa vei putea ajunge General şi ai fi mîndria noastră!

Fratele Nicolae întări spusele lui Mişu.

- Mişu are dreptate! Înscrie-te în partid, Neică Fănică! Eu sînt gata să-ţi dau recomandarea mea!

Privindu-şi fraţii şi sorbind ultimele picături de ţuică, Ştefan Genoiu se arătă de neînduplecat în convingerile sale.

- Ei bine, nu! Rezist ispitei şi nu mă înscriu la comunişti. Nu am făcut toată viaţa mea politică şi vreau să urmez mai departe sfaturile Generalului Bădescu. Am îmbrăţişat cariera militară şi aşa vreau să mor, ca militar neamestecat în jocurile politice. (va urma)

fLorIn IorDACHE

Maria Callas, regina fără regat (29)

Balada (63)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (61)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (4)

Călător la Baku (3)

Proprietarul e un ins corpolent care, vorba unui localnic, suferă de un rău ciudat: are atîtea terenuri şi, în special, mai mulţi bani decît poate cheltui. El, şi nu altul oferise un dineu pentru care a achitat, fără a crîcni, 200.000 de ruble; el cumpărase cei mai selecţi cai de curse, pe care-i păstra în cel mai strict secret; construise palate al căror număr nu-1 ştia sau nu-1 spunea nimănui, pîndea cele mai frumoase femei şi-şi închipuia că trăieşte fericit pe deplin.

Tînărul şi ambiţiosul străin, dornic să intre în serviciu la firma lui, îi este indiferent şi, peste timp, asta îl va costa. Nici Gulbenkian nu manifestă un interes special pentru primul său patron petrolier, decît atunci cînd e vorba de producţie şi vînzări. De afaceri, într-un cuvînt. Deloc timid şi fără scrupule, nu ezită să-şi propună să suplinească lipsa de interes ori de imaginaţie a lui Montakov. Gîndește atent la nişte soluţii, le cîntăreşte

Memoriile unui celebru criminalist român (141)

Gînduri la final de carieră (4)

Noi avem pretenţia să intervină, azi, în asemenea cazuri, chiar oamenii obișnuiți, animaţi de conştiinţa lor socială. Cu atît mai mult un om însărcinat în mod expres de societate cu această misiune, învestit cu această încredere, trebuie să răspundă „prezent“!

Şi acum, care credeţi că a fost – în finalul prelegerii mele – descoperirea despre care vorbeam și neaşteptatul sentiment pe care l-am încercat? Mi-a fost dat să constat că, în fond, nu le spusesem nici o noutate şi că această massă a auditoriului meu omogen (licenţiaţi şi cu o practică de cinci ani) se integrase de mult timp în etica despre care le vorbisem. Aceşti minunaţi tineri cărora le-am predat ştafeta, deşi se confruntă azi cu o criminalitate în continuă descreştere şi de un scăzut

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (93)

Epilog (5)

La 18 noiembrie, la aproximativ 3 luni şi jumătate de la declanşarea crizei din Golf, 34 de şefi de stat şi de guvern din Europa de Est şi de Vest, Statele Unite şi Canada, s-au întîlnit la Paris pentru reuniunea la vîrf a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, marcînd sfîrşitul războiului rece. Atunci a sosit de la Bagdad un mesaj din partea lui Saddam Hussein care anunţa că toţi ostatecii străini vor fi eliberaţi începînd cu ziua de Crăciun. Această declaraţie nu avea nimic surprinzător. Încă de la începutul crizei, Saddam Hussein a manipulat inteligent problema ostatecilor în speranţa de a slăbi sprijinul opiniei internaţionale pentru un atac armat împotriva ţării sale. Ultima sa iniţiativă ar fi putut respinsă, ca şi precedentele, de către Statele Unite, drept o nouă manevră de propagandă. Într-adevăr, a doua zi dimineaţa, după un mic dejun în compania primului-ministru Margaret Thatcher, preşedintele Bush a denunţat eliberarea cu zgîrcenie, în grupuri mici, a acestor ostateci, declarînd că - dacă Saddam Hussein dorea o soluţie paşnică - nu trebuia decît să se comporte în Kuweit aşa cum se comportase în Iran. „Să facă o întoarcere de 180 de grade. Nimeni nu va considera necesar să tragă un singur foc dacă el face ceea ce trebuie, adică se supune fără rezerve condiţiilor impuse de rezoluţiile ONU“.

Dar, în timp ce se deschidea Conferinţa CSCE, se constata cu claritate că situaţia din Golf devenea din

bine şi merge cu ele la conducătorii din zonă ai societăţii „Mazut”, aparţinînd casei Rothschild. Cum şi aceştia nu-1 depăşesc la capitolul receptivităţii pe Montakov, Calust Sarkis se întoarce la hotel. S-a decis. Ştie ce trebuie făcut și pleacă imediat la drum. Pare lung, dar este cel pe care venise, mai scurt puţin, cu escală obligatorie la Paris. Aici scrie, întîi, studiul pentru „Revue des Deux Mondes” şi aşteaptă ecourile. Cum lipsesc, trece tot el la atac poposind primul la reşedinţa familiei Rothschild, şi oferă acestora propunerile sale plus argumentele blindate cu o exactitate orientală.

Iniţiativa lui şi îndeosebi ideile sînt găsite foarte interesante de baronul Rothschild, care nu ezită să le dea curs, mai ales că s-a aflat deja că, la Baku, preţul de cost este de zece ori mai mic decît la Oil Creek! Numele Gulbenkian nu e chiar nou pentru el, se cunoscuseră mai înainte, pe vremea studiilor pariziene ale lui Calust Sarkis. În plus, azi, interlocutorul îşi lasă o carte de vizită; pe ea e notat şi locul unde încă mai poate fi găsit la Paris – hotelul Ritz! Iar patronul hotelului, celebrul (în epocă şi nu numai) Cesar Ritz, figurează printre prietenii lui apropiaţi şi, cu toate că e doar la începuturi, Calust Sarkis îi şi cunoaşte îndeaproape pe fraţii Nobel (lucru întîmplat, după unele surse, în timpul călătoriei pe meleaguri caucaziene, unde aceştia

grad de periculozitate, sînt mult mai bine înarmaţi; cu o tehnică modernă, cu valori spirituale şi cu o înaltă conştiinţă socială. Cu un asemenea potenţial de apărare a ordinii, orice infracţiune îşi va putea primi rezolvarea.

De altfel, în prezent, munca tinerilor este coordonată de mult mai mulţi criminalişti de înaltă ţinută spirituală, adevăraţi oameni de ştiinţă. Mă simt obligat moral să amintesc doar cîteva nume de prestigiu: Valeriu Buzea, Octavian Pop, Gheorghe Pele, Dumitru Şerban, Ion Anghelescu, Gheorghe Scarlet, Tudor Stănică, Ion Sîntea, Liviu Bideanu, Valeriu Manea, Ion Vicol şi alţii. Prin muncă ştiinţifică ei înfăptuiesc, azi, visul la care am tot visat de-a lungul anilor.

Înalta calificare profesională şi conştiinţa socială a tinerelor cadre sînt condiţii fără de care ei nu şi-ar fi putut căpăta oxigenul – potenţialul de luptă împotriva infracţionismului! Combativitatea şi exigenţa le sînt potenţate de convingerea că slujesc o orînduire de înaltă nobleţe socială. De aceea umanitarismul lor se împacă armonios – la nevoie – şi cu ideea de reprimare

ce în ce mai complexă. George Bush şi secretarul de stat James Baker nu veniseră la Paris numai pentru a participa la conferinţă ci, mai ales, în scopul de a convinge Franţa şi URSS de necesitatea unei noi rezoluţii care să autorizeze o acţiune militară împotriva Irakului. La capătul unei întrevederi între Baker şi ministrul Afacerilor Externe francez Roland Dumas, anturajul Secretarului de Stat a lăsat să se înţeleagă faptul că Franţa era de acord să susţină o asemenea rezoluţie. În acest scop americanii au lansat un zvon după dineul la care se întîlniseră Bush şi Mitterand, Palatul Elysée a făcut şi el repede cunoscut că nu intervenise nici un acord în acest sens. Dacă era de acord în principiu, Franţa refuza să susţină rezoluţia înainte ca ea să fi fost dezbătută în Consiliul de Securitate. În cele din urmă, Mitterand şi-a precizat poziţia în cursul unei conferinţe de presă la închiderea reuniunii de la Paris, declarînd că va fi adoptată o nouă rezoluţie, în mai puţin de trei săptămîni, şi care - după toate aparenţele - va autoriza folosirea forţei. Lucrurile s-au petrecut aproape la fel cu sovieticii. Baker a avut trei întîlniri cu Eduard Şevardnadze, iar Bush a discutat cu Gorbaciov. Sovieticii nu priveau cu entuziasm o rezoluţie „de forţă“ a Consiliului de securitate. Purtătorul de cuvînt al delegaţiei sovietice a afirmat în mai multe rînduri că poziţia ţării sale se baza pe „răbdare“.

Înainte de a părăsi Parisul, totuşi, Gorbaciov a apărut la televiziunea franceză şi - în modul cel mai serios - a afirmat că răspunderea aparţine Irakului şi lui Saddam Hussein: „Situaţia este extrem de periculoasă, a declarat el. Trebuie să acţionăm, să ne arătăm fermi şi hotărîţi. Consiliul de securitate al ONU trebuie să se reunească fără întîrziere pentru a discuta situaţia şi a lua o hotărîre“.

sînt principalii acţionari: după altele, ulterior, tot la Paris). De asemenea, se ştie că, pe drumul de înapoiere, cu multe ocoluri, a stabilit trainice raporturi, pe lîngă cele legate deja cu cîţiva importanţi producători ruşi, şi cu unii demnitari otomani sau egipteni.

Tînărul Gulbenkian are cultul relaţiei în sînge şi-1 probează oricînd şi oriunde, fie că se află doar pentru puţine zile la Cairo, fie că e în trecere prin Roma sau că rămîne pentru multă vreme la Paris. Priveşte departe şi nu-şi permite să rateze o ocazie, cît de mică ar fi ea, care, în viitor, îi poate folosi chiar şi cînd ar putea fi vorba de mărunţişuri. Cel mai mult îl preocupă bancherii şi magnaţii petrolului, fără a-i neglija pe politicienii de pe malurile Senei. Gulbenkian îşi dă seama că nu poate începe oricum drumul său printre ei, care speră să-1 ducă sus, în vîrfuri, în mijlocul celor importanţi. Nu e deloc uşor să-i cunoască pe acei care, acum, se bucură de notorietate şi, evident, să intre în cercurile lor de apropiaţi. El este însă perseverent şi dibaci, atent şi scrupulos, plin de zel şi de imaginaţie în a-şi urmări interesele. Şi, pînă la un punct, aceste interese ajung să coincidă cu ale celor frecventaţi. Contactul cu cercurile respective e susţinut metodic şi-şi dovedeşte curînd utilitatea. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

a faptelor antisociale, de descurajare a infracţiunii, ca măsuri de apărare a sănătăţii societăţii noastre. Mereu prezenţi la necazurile şi bucuriile oamenilor, ei se simt ajutaţi de forţa morală a oamenilor. Odată cunoscuţi şi stimaţi de cei mulţi, vor continua să trăiască atmosfera succeselor! Prin oameni şi alături de oameni respiră întreaga lor fiinţă, existenţa lor! Da, pentru că şi ei sînt oameni! Şi... sînt oameni care prin privaţiuni, riscuri şi eforturi, apără liniştea, viaţa şi bucuriile oamenilor – a creatorilor de valori spirituale şi materiale.

...Uneori, în plimbările mele zilnice pe străzile animate ale oraşului, văd trecînd în goană autoturismul alb-albastru, cu girofarul atît de cunoscut. O nouă misiune, altă generaţie de veghetori ai liniştii şi ordinii publice...

Mă gîndesc că, într-un fel, le-am predat ştafeta. Leam predat-o inclusiv prin intermediul acestor rînduri, din care – sper – vor desprinde cîte ceva...

Sfîrșit

DUmITrU CEACAnICA

Înainte de sosirea la Paris, Bush anunţase că întărea prezenţa americană în Golf trimiţînd încă 200.000 de oameni, ceea ce i-a făcut pe observatori să formuleze două scenarii. Conform primului, o desfăşurare de trupe de o asemenea amploare necesita mai multe luni şi, în consecinţă, orice acţiune militară era imposibilă înaintea sfîrşitului lui ianuarie sau începutul lui februarie. Conform celui de-al doilea, anunţarea efectuării unor întăriri ar fi mai degrabă de natură să disimuleze pregătirea unui atac iminent în cursul lunii decembrie.

Cei care aveau speranţa unei soluţii arabe îşi pierduseră deja iluziile. La începutul lui noiembrie, regele Hassan al Marocului propusese o întîlnire arabă la vîrf pentru rezolvarea crizei. Dar, în timp ce Irakul se grăbea să susţină propunerea, aceasta era la fel de repede respinsă de principalele state arabe, mai ales de Egipt, Siria şi Arabia Saudită. Susţinătorii unei soluţii negociate erau şi ei dezamăgiţi. Mediatorul sovietic Evgheni Primakov, care făcea naveta între ţările Orientului Mijlociu, inclusiv Irakul, în speranţa de a promova o soluţie paşnică, sugera să se propună concesii Bagdadului. Aceasta era, la vremea respectivă, ceva ce Statele Unite nu puteau şi nici nu doreau să accepte. De fapt, Bush, prin propria lui voinţa, se plasase pe o poziţie greu de modificat şi, virtual, imposibil de negociat. Declarase că nu va fi angajată nici o negociere cu Saddam Hussein atîta vreme cît Irakul nu se va fi retras din Kuweit, atîta vreme cît familia regală kuweitiană nu va fi preluat puterea şi cît timp ostatecii străini nu vor fi fost eliberaţi în întregime. În fiecare din interviurile sale, Saddam Hussein respingea aceste condiţii.

(va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Doza de sãnãtate

Sistemul imunitar –scutul de apărare a organismului

Sistemul imunitar este cel mai important sistem din corpul uman. În perioada pe care o traversăm la nivel mondial – pandemia de coronavirus, însoțită de epidemiile sezoniere de gripă – este important ca sistemul imunitar să se afle în echilibru, iar sistemul neuro-vegetativ să fie în permanență activ, pentru a prelucra informațiile energetice primite de la celelalte sisteme ale corpului. O diferențiere între sistemul înnăscut (nespecific) și cel dobîndit (specific) trebuie luată în seamă, deoarece aceste forme de imunitate se întregesc și au diferite funcții.

Sistemul imunitar este un sistem complex și sensibil, format din mai multe echipe de ,,muncă” răspîndite în întregul organism. El ne apără de ,,inamicii” care ne atacă (virusuri, bacterii) și apără, mai departe, organismul de modificările celulare, patogene.

Cu primul sistem imunitar ne naștem, deci îl moștenim de la mamă, dar începînd cu perioada pubertății beneficiem de un sistem imunitar dobîndit. Acestuia îi aparțin mai multe organe: măduva spinării, timusul – centrul unde se dezvoltă celulele imunitare, splina, amigdalele, nodulii limfatici și celule speciale de sînge.

Pentru a putea apăra organismul de noxele toxice care îl atacă în permanență, sistemul imunitar a dezvoltat un mecanism de apărare care are următoarele atribuții:

- recunoașterea și distrugerea noxelor toxice;

- dezvoltarea permanentă a sistemului imunitar dobîndit;

- recunoașterea noxelor toxice externe și protejarea tuturor componentelor interne ale corpului;

- apărarea corpului în cazul apariției unor tumori și vindecarea rănilor.

Sistemul imunitar înnăscut este răspunzător pentru reacțiile imediate și devine activ odată cu nașterea, atacă tot ceea ce nu recunoaște.

Corpul uman mai dispune și de cîteva bariere externe care vin în ajutorul sistemului imunitar înnăscut, și anume: pielea, mucoasele organelor, aciditatea stomacală, flora intestinală, lacrimile, urina și saliva. Se apreciază că aproximativ 90% din noxele toxice nu trec bariera pielii dacă sistemul imunitar înnăscut este în echilibru.

În ceea ce privește sistemul imunitar dobîndit, el intră în acțiune numai cînd cel înnăscut nu mai face față.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție tratamente moderne menite a repune în echilibru sistemul imunitar înnăscut: terapia 4W, dar și alte terapii de deblocare energetică și readucere a corpului în propria balanță.

Dl. Profesor Dr. Dumitru Constantin Dulcan a sintetizat imunitatea noastră prin următorul îndemn: ,,Să ne creștem vibrația corpului la un nivel mai înalt decît cel al virusului”.

Prin tratamentele oferite de centrul german Dermavital din București se reglează cîmpul bactericid și virucid patogen al corpului. Aparatele au la bază fizica cuantică și sînt în măsură să descifreze vibrațiile patogene bactericide și virucide, sau ale altor noxe toxice care depășesc valorile normale (paraziți, micoze, metale grele). Aceste vibrații patogene sînt neutralizate și astfel cresc vibrațiile corpului, adică imunitatea.

Terapiile oferite sînt personalizate și se bazează pe informația energetică a corpului, folosită în scop terapeutic. Sînt recomandate atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

Medicina cuantică –întîlnire între știință

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic

Tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS book CoNSULTINg SRL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPReS DISTRIbUTIoN SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.