România Mare, nr. 1569

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Poporul Român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Starea de popor ingrat

Motto: ,,Ție, popor ingrat, nuți va rămîne nici cenușa mea”.

Ion AnTonEsCU

Am intrat în noul an, răsuflînd adînc, cu speranța că nu vom păstra în piept aerul celui vechi… Oare așa să fie?

Citeam zilele trecute rîndurile excelentului avocat și publicist Marian Nazat – că trecem prin ,,cel mai sinistru experiment încercat de-a lungul istoriei - iar încercarea continuă, nimeni nu e în stare să-i anticipeze finalul, ceea ce sporește și mai abitir isteria globală”. Cu experiența sa vastă în lucrul cu oamenii și problemele lor, avocatul, fost procuror, crede că ,,oricum, traumele vor dăinui decenii de-a rîndul, și cîteva generații nu se vor lepăda curînd de măștile desfigurante”.

Deh, știu și eu? Mă uitam la ce s-a întîmplat de Revelion, la acea canonadă fără sens din București, un oraș cu străzile goale care bubuia de zgomotul asurzitor al pocnitorilor!

O idioțenie, un spectacol al tîmpeniei, a descătușării unor frustrări, asemănătoare cu manifestările descreierate de pe stadioane. Și care nu se petrec numai la noi, ci în toată lumea ,,civilizată”.

(continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Politica fără geopolitică

România este o țară lipsită de politică externă, de orice tip de verticalitate, aflată la cheremul altora, locuită de un popor paralizat în neputință. Aceasta este definiția României acum, la începutul anului 2021. Dacă ne ridicăm puțin privirea și ne smulgem din așa-zisa politică dîmbovițeană – în fapt, un troc între trădătorii de neam – putem spune că țara asta nu are nici un viitor. Se pare că doar România și Ucraina au rămas codașe la capitolul demnitate, practică la care se va alinia în curînd și Republica Moldova. Fără să fi anticipat asta vreodată, pot spune că soarta României, a Ucrainei și a Republicii Moldova este oarecum legată. Și asta nu pentru că românii și ucrainenii

Deconspirarea fricii

Un nou an se așterne în fața noastră, un an plin de speranțe, de proiecte noi, dar dominat de frica unor schimbări radicale. Nu știm ce va fi, nici măcar Nostradamus nu a insistat în previziunile sale asupra evenimentelor anului 2021, poate mînat de gîndul că individul nu trebuie să își cunoască viitorul, ci să participe intens la propriul parcurs.

Se aștern în fața noastră 365 de zile în care avem, fiecare dintre noi, ocazia să fim mai buni în ceea ce facem, mai buni unii cu alții, să fim mai atenți cu familiile noastre și cu persoanele la care ținem și, de ce nu, să fim mai responsabili atunci cînd ne alegem conducătorii. Avem un nou Parlament, dominat de oameni mai vechi, dar presărat cu figuri mai noi, și noi guvernanți de la care nu avem, însă, speranțe prea mari. Avem un premier care nu a strălucit deloc la Finanțe, dar a cărui misiune se pare că nu s-a încheiat, un Orban mai retras, la fel de slab și de ineficient ca întotdeauna, asemenenea cabinetului său. Avem un PSD învingător aflat în opoziție, în fapt aceeași pată pe fața plină de lacrimi a României. Avem un ,,refulator” de furie, un exponent al radicalismului numit AUR, de la care românii au așteptări mari, dar de la care vor primi probabil doar vorbe în vînt și multă gălăgie. Membrii acestei formațiuni au misiunea de a duce furia străzii în forul legislativ, fapt departe de a fi benefic pentru țara noastră.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

ar fi prieteni, ci pentru că această tripletă are același stăpîn – interesele SUA.

Privind în ansamblu la ce se întîmplă acum în Ucraina, revedem evenimentele din România anilor 1990 – 2000: devalizarea totală a industriei proprii, pierderea piețelor de desfacere, căderea monedei naționale, dezvoltarea corupției, o clasă politică captivă, importuri masive de armament american și turcesc, un președinte de mucava.

Iată de ce, privind acum la vecinii noștri ,,prieteni”, cu care nu ne-am înțeles deloc în primele decenii de după Revoluție, observăm cum drumurile converg spre același punct: sărăcie excesivă, robie efectivă, totul împachetat într-o iluzie a prosperității pe care mass-media o inoculează zi de zi celor care sînt dispuși să o asculte.

(continuare în pag. a 16-a)

Anul Nou i face zestre

Anul Nou îşi face zestre de colinde şi poveşti la flori dalbe de ferestre vin coconi împărăteşti

Şi săracul, şi bogatul datina o ţin, solemn ce frumos e-acum în satul mînăstirii dintr-un lemn

Parcă-s îngeri prin poieni rumeniţi sub lună nouă pruncii ăştia de rîmleni

Iar văzduhul rupt în două peste Munţii Apuseni cu florinţi de aur plouă.

CornELIU VADIm TUDor

România

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F S.P.P.-ul funcţionează, încă, ilegal F S-a dezvorţat Tetea Crin Halaicu

F Supărăciosul Bombonel F Actorul Florin Zamfirescu demască gaşca masonico-demolatoare de la UNITER F Toţi informatorii SECU vor primi Legiunea de Onoare

PARTEA A II-A

F Lăsînd băşcălia la o parte, precizam că, în orice țară din lume, primarul Capitalei este silit să demisioneze în vîltoarea unui asemenea scandal.

F În orice caz, Halaicu are puşi deoparte circa 1 milion de dolari (de la tot felul de gangsteri pe care i-a favorizat), pentru ca, atunci cînd se vor apropia alegerile locale, de la începutul lui 1996, să păcălească lumea cu niscaiva amenajări urbane.

F Aşa după cum se ştie, conducerea Partidului România Mare s-a aflat vineri, 26 mai, în judeţul Buzău. Vizita a fost prilejuită de parastasul de 6 luni în memoria ilustrului dascăl de istorie Mircea Muşat, înmormîntat lîngă bisericuţa din comuna sa natală, Mihăileşti. Întrucît mai toţi ziariştii care au participat la trista solemnitate au scris că troiţa ridicată şi sfinţită acum la căpătîiul marelui dispărut a fost donată de Primăria din comuna Bogdan Vodă, unde funcţionează un primar P.R.M., ne vedem nevoiţi să rupem tăcerea delicată pe care neam impus-o şi să precizam următoarele: monumentul funerar provine, într-adevăr, din comuna maramureşeană amintită, dar nu ne-a fost dăruit de nimeni, vezi Doamne, pe motiv că noi avem acolo primari; ci a fost comandat şi plătit, cu peste 1.000.000 de lei, de bunul prieten al profesorului omagiat, senatorul Corneliu Vadim Tudor F SUPĂ-

RĂCIOSUL BOMBONEL. Mimoză senzitivă mai e şi junele Adrian Năstase! Nu poate să-i treacă nimeni pe dinainte, n-are voie nimeni să facă vreun spirit de glumă, fiindcă lui i s-a băgat în cap că va conduce odată şi odată România, iluzie pe care i-o întreţin şi unele sondaje de opinie unde îl devansează pe Ion Iliescu. El ar trebui să ştie că, mai ales, în ultimii 50 de ani de politică românească, nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se kaghe-beşte. Era unul, acum vreo 6 ani, infinit mai bine plasat în cursa pentru succesiune, la Nicu Ceauşescu ne referim, dar uite că s-a ales praful din visele sale de mărire. Ce l-a înfuriat pe eroul romanului „Ciocoii noi cu body-guard“, pe care îl pregăteşte un cunoscut scriitor? În revista „Politica“ de săptămîna trecută a apărut o notă relativ ironică, semnata Păcală, în care Adrian Năstase era lăudat sincer (numit patriot şi inteligent, comparat cu Bill Clinton bronzat), dar se relatau unele ţîfne ale lui, manifestate în cadrul unei întîlniri de lucru de la Palatul Victoria. Atunci, într-un timp record, Adrian Năstase, cu aerele lui de bebeluş uriaş si bosumflat, i-a jignit succesiv pe senatorul Corneliu Vadim Tudor (P.R.M.), pe senatorul Vaier Suian (P.U.N.R.) şi pe premierul Nicolae Văcăroiu Atmosfera creată de inabilitatea agresivă a lui A.N. a fost, la un moment dat, atît de încinsă, încît vicepreşedintele Senatului, Valer Suian, a declarat textual: „Domnule Năstase, dacă veţi mai continua să mai spuneţi numai cîteva cuvinte şi să ne mai insultaţi, că pentru 5.000 de voturi noi am sacrifica interesul național, să știți că am acordul colegilor mei din P.U.N.R., aici de față, şi vom părăsi întrunirea!“. O altă gravă insultă a adus europeistul nostru, tremurîndu-şi piftia tupeului în aspicul unor orgolii stupide, atunci cînd, referindu-se la o intervenţie a preşedintelui P.R.M., a declarat, cu emfaza aia infantilă, care îl face de-a dreptul fermecător: „Este inacceptabil modul în

care se discută aici! Noi nu vom pătrunde în Europa cu Ştefan cel Mare şi cu declaraţii despre vechimea noastră de 3.500 de ani, să ne fie foarte clar!“. (Înregistrarea exactă se află la Guvern). Normal că preşedintele P.R.M. i-a dat o replică pe loc, mult prea civilizată în raport cu inepția colosală a Marelui Măsliniu. Ce contestă Năstase? N-a zis nimic despre Ştefan cel Mare? A zis, martori erau vreo 25 de oameni. Cînd avem în istoria națională un Erou care, în urma cu 500 de ani, ținea piept fundamentalismului musulman şi purta corespondență cu Papa de la Roma, care îi numea „Atlet al lui Christ“ - ar fi o crimă de neiertat să-l uitam, să-l abandonam, să nu-i popularizam faptele de martiraj creştin. Culmea este că în revista „Politica“ nici măcar nu s-au pomenit toate acestea, din decență. Numai că Bombonel a sărit ca ars şi a avut o reacţie violentă, pe care, dacă nu l-am cunoaşte ca tată a doi copii reuşiţi (să-i trăiască!) am fi tentați să o comparăm cu reacţia unui homosexual trădat. Cu o viteză incredibilă, Năstase dă o replică de Cănuță Om Sucit, scriind o epistolă penibilă pe adresa lui... Oliviu Gherman! Ce-are zula cu prefectura? De ce trebuie să fie antrenat în discuţia asta şi venerabilul prezident al Senatului? În ce calitate, probabil, în aceea de „şef“, pe linie de Senat, al d-lui Corneliu Vadim Tudor? Şi acum se produce scurt-circuitul în capul strălucitului complexat: la o notiță de cîteva rînduri, semnată cu un pseudonim colectiv al unei reviste de partid care are numai 20.000 de exemplare, Năstase răspunde împrăştiat, în toate direcţiile, trimițînd scrisorica lui la Rompres, ca s-o publice, fireşte, şi „Evenimentul zilei“, şi „Adevărul“, şi „Cronica Română“, şi „Curierul Național“, şi „Jurnalul Național“ şi, în general, cam toate publicaţiile care l-au călcat pînă acum în picioare, unele numindu-l chiar „Năstase 4 Case“, ceea ce constituie o jignire, fiindcă el are 5 case, plus cabanele de vînătoare ale lui Ceauşescu. Exprimîndu-ne regretul că acest om nu e chiar atît de inteligent cum l-am crezut şi că face dovada că n-are umor decît atunci cînd îi înțeapă el pe alţii, dar şi-l pierde brusc atunci cînd şi-l mai exersează şi alţii pe seama lui, vom face cîteva precizări: 1) Adrian Năstase l-a depăşit net pe Ion Ghica, pentru că acesta nu i-a scris lui Vasile Alecsandri decît cîteva scrisori, pe cînd el, Năstase, poate să-şi strîngă Opere Complete din epistolele expediate pe adresa lui Antonie Iorgovan, Adrian Severin, Traian Chebeleu, Oliviu Gherman, Dumitru Tinu, Ion Marin, Ion Cristoiu şi mulţi alţi destinatari, pe care, cu atîta generozitate, i-a băgat în Cartea de Istorie a Neamului numai printr-o simplă atingere; 2) „Sînt deja obişnuit cu stilul domnului Corneliu Vadim Tudor şi cu sfaturile pe care le dă în stînga şi în dreapta, lucru care m-a lăsat profund indiferent“. Hai că minţi, picantule mic şi creol (profundule!), pentru că, dacă te lăsa indiferent, n-ai mai fi reacţionat de atîtea ori. Şi încă ceva: dl. Vadim dă sfaturi numai în stînga, în dreapta dă palme ca să vă fie vouă somnul lin şi Puterea aproape; 3) „Constat că nu putem să realizăm confidenţialitatea discuţiilor“... Aici, marele democrat se dovedeşte a fi un mic tiran, băgînd căluşul în gura democraţiei şi transparenţei. Ce „confidenţialitate“ visezi, omule, cînd, de cîte ori au avut loc întîlniri de genul acesta, i-ai jignit ba

pe Gheorghe Funar, ba pe Valer Suian, ba pe Ilie Verdeț, ba pe oamenii din Guvern? În loc să mulţumeşti pentru modul civilizat în care reacţionează aceşti oameni, tu mînuieşti zăbala „confidențialităţii“, adică, vezi Doamne, vă calc eu pe voi în picioare, vă arat eu cine conduce ţara şi cine e agreat de Occident, dar voi să tăceţi mîlc, slugilor, naţionaliştilor, comuniştilor, extremiştilor!; 4) Luîndu-şi jucăriile, Adrian Năstase se duce acasă (în care casă din cele 4, plus vila de la Snagov?!) şi îl ,anunță pe „tăticuțul“ nostru, al tuturor, Oliviu Gherman, că nu va mai participa „la asemenea întîlniri decît în măsura în care ele vor fi complet ascunse pentru presă, astfel încît tot ceea ce spun eu (?!) să fie cunoscut direct de către opinia publică, şi nu prin filtrul gazetei domnului Corneliu Vadim Tudor“. Aici avem, în toată grandoarea sa, spectacolul megalomaniei acestui geniu pustiu! „TOT CEEA CE SPUN EU“ –adică eu, eu şi iarăşi eu, că eu sînt Alexandru Macedon călare pe ghidon şi fierb ca un bulion! Te-a apucat dragostea de presă, Adriene, după ce te-a bălăcărit în asemenea hal? Nimic mai simplu: hai să publicam în presă TOT CEEA CE Al SPUS TU la întîlnirea de lunea trecută, inclusiv copita dată penibil în soclul statuii lui Ştefan cel Mare, ia să vedem: o săți mai dea mîna să scoți capul în lume? Cît despre participarea sau neparticiparea acestui monstru de orgoliu, lucrurile sînt foarte simple: să înceteze cu ifosele astea maladive, cu lecţiile „ex cathedra“, cu aerele paternaliste, că el trage concluziile şi că ceea ce zic ceilalţi „este inacceptabil“ – şi „nu mi se pare normal“, iar atunci nu se va mai crispa nimeni şi toată lumea îl va accepta ca pe un partener autentic de dialog; 5) Îl mai sfătuim pe Adrian Năstase să nu joace în deplasare, pe terenul lui Corneliu Vadim Tudor (pamfletul), că pierde la un scor de maidan şi pleacă acasă fără frumosul echipament procurat prin firmele lui tata-socru, adică în pielea goală. Şi mai e ceva: în timp ce Năstase a luat un tren din mers (trenul F.S.N., creat de Ion Iliescu), Vadim a creat singur un fenomen de masă, „România Mare“, pe care l-a transformat în partid şi pe care îl va duce pînă în vîrful piramidei, foarte curînd; 6) Ne-am fi aşteptat ca o viteză similară de reacţie să aibă extrovertitul personaj şi cu privire la nota publicată de noi, conform căreia un om de afaceri german şi-a deschis o Brutărie în Piaţa Dorobanţi, oferind socrilor unui politician suma de 50.000 de mărci, drept filodormă; n-am spus-o atunci, din discreţie, dar sîntem nevoiți să o spunem acum: cele două păsări de pradă sînt Irina şi Angelo Miculescu, socrii lui Adrian Năstase, iar omul de afaceri care le-a dus banii acasă (el n-are nici o vină) e dl. Carol Feig din Berlin; 7) Anunţăm, în sfîrşît, decesul pentru politică al d-lui Adrian Năstase: nu poți să fii posesor de 5 case, implicat în afacerea Hermes-Slobozia, implicat în scandalul Credit Bank (l-a chemat pe un general de poliţie în biroul lui de la Camera Deputaţilor, ca s-o lase mai moale), implicat în operaţiunea „Bani pentru Partid“, în care s-a impus unui ministru tînăr acordarea unor facilităţi pentru nişte escroci internaţionali, implicat în toate afacerile scandaloase ale marelui gangster care e Angelo Miculescu (dat afară de Ceauşescu pentru afaceri cu pietre preţioase şi aur, pe vremea cît fusese ambasador în China) –iar, concomitent, să pozezi şi în democratul năzuros, care strîmbă din nas la naţionalismul românesc, fiindcă el joacă tenis cu George Bush, mă mir că nu v-aţi prins, şi-a pus danteluțe, volănaşe, cotiere şi genunchiere, în vreme ce populaţia şi-a pierdut orice speranţă. În aceste condiţii, dl. Vadim Tudor nu va mai participa EL la nici un fel de întîlnire, cu presă sau fără presă, la care va fi de faţă acest ginerică de profesie. Pînă aici!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 2 iunie 1995)

Destinul fascinant al Principesei Ileana a României (1)

La 23 decembrie 1908 (stil vechi)/ 5 ianuarie 1909 (stil nou), la Bucureşti, se năştea Principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, eveniment celebrat, după cum cerea tradiția, cu 21 de salve de tun. Despre momentul nașterii sale, Regina Maria avea să-și aducă aminte următoarele: „Dacă Mignon era copilul zbuciumului meu, Ileana era, fără îndoială, acela al întregirii mele. […] Nașterea Ileanei a fost o mare fericire pentru mine și mă bucurai că aveam încă o fetiță. Mi-aduc aminte cum stam întinsă pe spate după ce se terminase lupta, strîngînd la piept noua mică pribeagă a vieții și ascultînd salvele de tun: douăzeci și unu de tunuri. Poate că unii vor fi dezamăgiți că nu era băiat, dar eu nicidecum, și pentru mine acele tunuri erau glasul poporului meu bucurîndu-se de nașterea celui de-al cincilea copil al nostru”.

Despre Ileana s-a spus că ar fi fost fiica lui Barbu Știrbey, apropiat al familiei regale. Scrisorile prințului Știrbey către regină nu lasă nimic de înțeles în acest sens, el păstrînd față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea și față de ceilalți copii ai cuplului FerdinandMaria. A rămas însă foarte cunoscută anecdota potrivit căreia sora sa, Elisabeta, un copil adeseori răutăcios, ar fi chemat-o odată pe Ileana la geam spunîndu-i „vino iute, să vezi pe tatăl tău”, atunci cînd Știrbey tocmai sosea pentru o audiență la rege. [...]

Un copil în vremuri de război

Pînă la vîrsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieţi la palat. Declanşarea primului război mondial a obligat familia regală, împreună cu guvernul şi parlamentul, să se refugieze din calea trupelor austro-germane la Iaşi. Educaţia a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti şi de la personalul Curţii. De la mama sa, Ileana a învăţat limbile engleză şi franceză, iar de la tată – germana. A fost crescută cu dragoste faţă de România, poporul, tradiţiile şi limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. A studiat sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu Jean Al.Steriadi. Copilăria Ilenei a fost marcată de două evenimente tragice. Unul, de mare amploare, a fost războiul; celălalt a fost moartea frățiorului ei Mircea, despre care spunea că a fost „marea dragoste a inimii mele”. În primul război mondial, în timpul refugiului de la Iași, Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Dorea să ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. O surprindea, prin atitudinea sa, chiar și pe Regină.

Carol al II-lea:„Un rege care minte nu poate să fie un rege bun”

Ileana a fost, cel puțin în tinerețe, foarte apropiată de fratele ei mai mare, Carol. Își amintea despre el

că îi plăceau copiii și că avea o mare afecțiune pentru ea. Atunci cînd Carol a părăsit țara, în 1925, Ileana a păstrat legătura cu fratele ei, trimițîndu-i pe parcursul anilor numeroase scrisori. Mai tîrziu, Ileana avea să declare că îi era milă de fratele ei, care era departe de familie și se afla într-o situație delicată, dar că totodată dezaproba ceea ce făcuse, căci încălcase modul în care fuseseră ei crescuți, în spiritul datoriei față de țară. Cu toate acestea, cînd Carol a revenit în România, în iunie 1930, Ileana i-a scris pentru a-și exprima fericirea: „Bine ai venit, frate drag, să fie într-un ceas bun pentru tine și pentru țară. […] Nu pot să-ți spun ce bine îmi pare pentru tine și cît te fericesc”. Cîteva luni mai tîrziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe arhiducele Anton de Habsburg, pe care l-a reîntîlnit apoi în primăvara anului 1931, nu întîmplător, ci în urma unei intervenții a Regelui Carol al II-lea. [...] Nunta a fost un prilej de mare sărbătoare pentru țară. Au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean, din Statele Unite ale Americii. Ceremonia civilă a avut loc la Castelul Pelișor, iar cea religioasă la Castelul Peleș, unde mireasa a fost condusă la altar de către rege.[...] În 1934 au cumpărat castelul Sonnberg, aflat la 50 de kilometri distanță de Viena. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încît să fie potrivit ca locuință de familie. Era însă o casă mare, de 35 de camere (dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în următorii ani), în care familia a locuit confortabil timp de zece ani, alături de personalul format din nouă servitori (bucătăreasa, ajutorul ei, doica, trei cameriste, o spălătoreasă, un îngrijitor și un șofer). Pînă la plecarea de la Sonnberg, din 1944, familia s-a mărit considerabil, Ileana dînd naștere copiilor Alexandra (1935), Dominic (1937), Maria Magdalena (1939) și Elisabeta (1942).

Activități clandestine

Anton s-a mutat în România în iulie 1944, după ce Hitler a decis să-i scoată pe toți membrii fostelor familii aristocrate din armată. Întoarcerea armelor l-a prins, așadar, în țară, ceea ce a dus la mari neliniști în familie după 23 august, cînd el și ceilalți membri germani ai familiei, inclusiv cîțiva servitori, au fost plasați în arest la Castelul Bran, cu interdicția de a-l părăsi. Cerința inițială a rușilor, refuzată ferm de guvernul român, fusese ca Anton să fie trimis într-un lagăr de concentrare, iar Ileana cu copiii să fie închiși la o mînăstire din munți. După venirea comuniștilor la putere, Ileana s-a implicat discret în mici acțiuni „de rezistență”. A găzduit la Bran, în mare secret, oameni care altfel ar fi fost arestați. Încă din iarna anului 1945 a început să se intereseze de soarta deținuților politici, la cererile oamenilor care veneau la ea pentru ajutor. În următorii ani, a ajuns chiar să ceară direct membrilor guvernului, precum Ana Pauker, respectarea anumitor drepturi pentru deținuții politici. A colaborat în secret cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne în guvernul Sănătescu, în unele activități clandestine privind mișcarea de rezistență pe care acesta a organizat-o. Aldea va fi ulterior arestat, în mai 1946, și, sub tortură, va vorbi și despre implicarea Ilenei, fără ca mărturisirea lui să aibă repercusiuni asupra domniței (generalul Aldea moare în închisoare, la Aiud, în 1949). În fine, Ileana s-a implicat și într-un proiect de ajutorare a intelectualilor, familiilor deținuților politici și a tuturor oamenilor care nu puteau fi ajutați fățiș din cauza persecuțiilor statului.

Strania prietenie dintre o prințesă și un lider comunist

În februarie 1945, principesa a făcut cunoștință cu un personaj important din structurile Partidului Comunist, cu care va lega o stranie relație de colaborare. Respectivul a venit la spitalul de la Bran împreună cu generalul Vasiliu Rășcanu, sosit în inspecție. Ileana află despre invitat că este un „domn important” și atît. I-a vorbit cu entuziasm despre planurile pe care le avea pentru extinderea spitalului: deschiderea unui salon pentru femei, un altul pentru copii, o secție pentru pacienții externi, una pentru boli contagioase. Avîntul Ilenei l-a convins pe domnul de la București, care s-a prezentat la final, fără ca principesa să-i înțeleagă numele. I-a spus că este secretarul Partidului Comunist și că se bucură că a venit, că și-a schimbat părerea despre dînsa și munca sa. „Cînd vom ajunge la putere, amintiți-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut”. Și așa avea să fie! Emil Bodnăraș, căci despre el este vorba, se va ține de cuvînt și o va ajuta pe principesa Ileana în multe privințe în următorii ani. Prima dată a apelat la el cînd chirurgul-șef de la spitalul din Brașov a fost arestat. Ileana i-a scris atunci lui Bodnăraș, iar acesta a rezolvat imediat problma, ba chiar a intervenit pe lîngă Ministerul Sănătății pentru ca spitalului din Bran să-i fie acordat tot ajutorul necesar. Mai tîrziu, a mers din nou la el cînd au început procesele criminalilor de război și generalii care au luptat pe Frontul de Est

au fost condamnați la moarte. Indignată și îngrozită de situație, Ileana s-a decis să intervină pe lîngă singura persoană cu care putea vorbi: Emil Bodnăraș. Povestea întîlnirii dintre cei doi pare scoasă dintr-un film de acțiune: s-au întîlnit noaptea, în secret, acasă la liderul comunist, fără ca nimeni să știe. Ileana a încercat să-l convingă pe Bodnăraș că ar fi rău pentru partidul său să-și înceapă guvernarea în sînge. În cele din urmă, el i-a spus că dacă regele nu va semna sentința, va susține și punctul ei de vedere. În final, pedeapsa la moarte a generalilor a fost comutată la închisoare pe viață. Apoi, la începutul anului 1946, după normalizarea relațiilor dintre Rege și guvern, odată cu finalul grevei regale, Bodnăraș a invitat-o pe principesă la o petrecere la el acasă, pentru a face cunoștință cu restul guvernului. I-a cunoscut atunci pe Petru Groza, „care, cu felul lui vesel de a fi, știa să fie antrenat într-o societate”; pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, „un bărbat solid și nu neplăcut ca înfățișare”; pe Ion Maurer, „care era poate mai distins decît ceilalți din grup”; pe „antipaticul Teohari Georgescu, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil” și pe Ana Pauker, care îi lasă impresia „că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănîncă pe loc. Greoaie și trîndavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un șarpe”. [...]

(va urma)

H ISTORIA.RO, I STORIA.MD

Principesa Ileana și Regina Maria a României

Principesa Ileana împreună cu familia

Atitudini « Polemici

Trezeşte-te, omule! TABLETĂ

Trezeşte-te, omule! Degeaba se spune că este bine cînd sărăcia macină sufletul bietului român, și nu că vrea el... Poate că așa îi este sortit lui. Poate că așa trebuie să își urmeze destinul. Cine ştie!?...Poate că așa i-a hărăzit Dumnezeu drumul în viață. Așa îi este viața în vremurile pe care le trăim și le tot traversăm de la revoluţia din decembrie. Oare aşa să fie cu neamul lui, să treacă nepăsător şi să îşi lase ţara de izbelişte?... Vedem pe mîinile cui a ajuns! Cei care trebuie să se implice şi să ia hotărîri pentru a pune capăt calvarului prin care trece ţara noastră probabil că ştiu, dar se fac că nu văd, lăsînd lucrurile să degenereze fie din incompetenţă, fie din alte motive... Cine ne poate răspunde la asta, cu date şi dovezi? Din păcate, întrebările pe care le pune zilnic fiecare dintre noi rămîn fără răspuns, deşi vinovaţii se cunosc, dar nimeni nu le dă de urmă ca să-i demaşte. Nu ştim dacă se va spune vreodată cine sînt cei care contribuie cu bună ştiinţă la risipirea în toată lumea a fiilor acestui popor. Cine s-o facă, din hoarda de politicieni mincinoşi şi trădători, nepăsători la necazurile românilor? Asta e ţara în care trăim, omule! Şi am crezut

în tine ca în floarea din copac... Ca în cîinele din ogradă... Am crezut cu blîndeţea inimii, că așa e felul meu de cînd mă ştiu, și sînt fiul acestei ţări, din păcate contemporan cu indivizi puşi pe căpătuială... Am crezut în tine, omule!... Cum să nu cred cînd tu mi-ai oferit atîtea speranţe pentru ţara mea, pe care o iubesc, omule, ca pe o livadă plină de rod, ca pe cerul albastru în serile verilor dogoritoare. Te-am iubit, omule!... Te-am iubit și am mers cu tine la braţ către urna de vot, fără să ştiu că tu joci la două capete. Iată-mă, acum, mă uit cu tristeţe cum trăiesc sărmanii mei români. Şi nu ţi-o spun cu duşmănie, dar asta am înţeles din felul tău de a te comporta: că tu vrei să fii cînd cu tine, cînd cu mine, cînd cu cei cu buzunarele pline... Iată pentru ce îţi scriu acum. Şi-ţi scriu pentru a-mi linişti lacrima din suflet, mărturisindu-ţi că mai mereu mi-ai demonstrat ce caracter ai, pe stradă, în parc, în sălile de spectacol...Aici eşti tu ca și mine. Aici sîntem noi toţi, fraţi care purtăm în vene acelaşi jar al sîngelui venind din rădăcinile străbune. Aici eşti tu, faţă în faţă cu tine, cu felul tău de a fi îndoielnic. Acela care te dă de gol, arătîndu-mi că eşti altfel decît mine şi de alţii ca mine, demonstrîndu-mi cît de lichea poţi fi... Omule... Omule, ce complicată mi-e viața cu tine, cînd văd că mă minţi și trişezi. Și o faci nu de azi sau de ieri, ci dintotdeauna, chiar şi atunci cînd ne-am întîlnit în autobuz, în piaţă sau oriunde, în orice loc public. Azi am simţit în privirea ta indiferenţa la problemele românilor care trăiesc

Ionel Teodoreanu, cronicarul marilor iubiri

Ionel Teodoreanu, autorul celor mai gingaşe şi mai primăvăratice cărţi din literatura română, s-a născut în Iaşi, la 6 ianuarie 1897, în plină iarnă. ,,Nici un alt anotimp – avea el să mărturisească - nu apropie sufletul, ca iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrîneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrînindu-te cu un zîmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mînuţa întinsă după fulgi”. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu şi al Sofiei Musicescu, profesoară de pian la Conservator. Un frate al lui Ionel este Al.O. - Păstorel Teodoreanu, cunoscutul epigramist şi amator de subiecte bahice. Un alt frate, Laurenţiu – Puiu - va muri în primul război mondial, pe frontul francez, unde lupta ca aviator înrolat voluntar. Episodul morţii fratelui este imortalizat în cartea Uliţa copilăriei

Copilăria a fost vîrsta de aur a scriitorului, la care se va întoarce mereu cu bucurie în paginile cărţior sale. ,,Dintîi a fost zarzărul de la fereastra bunicilor, şi abia apoi fetele de la atîtea uitate ferestre ale tinereţii din dulce Tîrgul Iaşiului. De atunci, de la bunici, zarzărul a înflorit de multe ori în paginile mele, începînd cu ale Uliţei Copilăriei, Medelenilor, şi apoi cu ale altor încercări de a-mi ucide moartea... Unora le-a fost drag acel pom în floare. Dar urzica altora a zîmbit cu dinţi. Zarzărul literaturii mele nu e o metaforă sau o obsesie în floare (cum crede oţetul bieţilor deştepţi), ci dorul de zîmbet al unei grele melancolii... zarzărul de la fereastra bunicilor înflorise peste noapte, rîzînd odată cu zorii, nou. Raiul începea cu el, sub cer albastru, în murmur de albine. Zarzărul de la fereastra bunicilor a fost întîia mea mirare. Numai în somn (uneori), amintirea sfîşietor de fragedă a fetelor moarte de timpuriu dă inimii astfel de atingeri”.

le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică atît a Cellei Delavrancea, cît și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atît în setea de lectură, cît și în înclinația pentru scris.

La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se eliberează diploma de licențiat în drept. În același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea care avea să publice sub pseudonimul Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia avînd loc în casa familiei Teodoreanu, de pe Strada Kogălniceanu, în Iași. Un an mai tîrziu, la 3 februarie 1921, s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald-Cezar.

După ce obţine diploma de licenţă în Drept, începe o lungă şi strălucită carieră de avocat. Cei apăraţi de către avocatul Ionel Teodoreanu susţin că pledoariile lui aveau acelaşi stil ca literatura sa.

Anul 1926 este un an important în cariera scriitorului, apare Hotarul nestatornic, primul volum din trilogia La Medeleni, volumele următoare apărînd în acelaşi an şi, respectiv, în 1927. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără romanele Lorelei (la care Ionel Teodoreanu mărturiseşte că a lucrat zece ani), Bal mascat (roman parţial autobiografic), Fata din Zlataust, Să vie Bazarcă! ( publicat postum), dar şi volumele de poezie La porţile nopţii şi Cina cea de taină.

ca vai de ei... Ca vai de noi! Şi m-ai minţit de atîtea ori, pe mine ca și pe alţi români, sfidîndu-ne, trecînd nepăsător peste necazurile amîndorura... Iată pentru ce am ajuns la concluzia că mi-e dor de cîinele meu din ogradă, un maidanez, care vine lîngă mine şi se gudură, arătîndu-mi prietenia sa sinceră.

Tu, omule, m-ai atacat de atîtea ori, m-ai rănit de atîtea ori, așa cum ai făcut și cu ţara aceasta, care a ajuns plină de răni ce nu se mai vindecă. Din cauza ta, plînge măicuţa cu lacrimi în batista străbunilor, că zău, mi-e lehamite să privesc în ochii tăi de cobră, de viperă plină de venin. Zici că-mi eşti prieten, şi ne întîlnim la tot pasul, la magazinul din colţul blocului, în sala de spectocol, fără să te fi bănuit vredată de duplicitate.

Nu sînt supărat pe tine, omule, pe mine, în schimb, da! Că nu am înţeles felul tău de a fi. Mulţi dintre românii noştri au ajuns ca nişte robi, pentru că tu, prin minciunile tale, i-ai adus în sapă de lemn, și azi, brazdele lor de pămînt sînt tot mai sărace. Dacă ei te-ar fi tratat după cum meriți, soarta lor ar fi fost alta.

Oare aceasta să fie ţara noastră, cea pe care o vrei şi tu, şi eu? Acesta să fie poporul nostru, care în fiecare zi plînge ca după mort, după plecarea în străinătate a cîte unui fiu sau a unei fiice?... Trezeşte-te şi luptă pentru ţara aceasta, ca noi să fim stăpîni în ea, întru frăţie şi Hora Unirii, pe care am uitat să o mai jucăm de cînd cu acest capitalism barbar. E timpul să ne dăm mîna, ca între oameni de acelaşi sînge şi cu aceleași rădăcini.

ION MACHIDON, directorul revistei „Amurg sentimental“

mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie. Însă o iubire neîmpărtăşită, survenită după 1938, cînd scriitorul s-a mutat la Bucureşti, se pare că avea să-l marcheze profund. ,,Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit – măturisea Ionel Teodoreanu. Nici unul. Cei care n-au iubit din prudenţă nu mai sînt scriitori, fiindcă scriitorul ca şi eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sînt filozofi, şi încă!”. Vlaicu Bârna, prieten al scriitorului, dezvăluie: „Era în timpul războiului, cînd pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Dar mesajele trimise de el prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu, din istorica familie aristocrată, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, şi la masă nu bea decît rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”.

După o lungă perioadă în care a fost demontat de critica literară (George Călinescu îl numea ,,Metaforel” în analiza sa, deloc binevoitoare la adresa romanelor din ciclul ,,La Medeleni”), pe 3 februarie 1954, în timp ce se îndrepta, printr-un Bucureşti cenuşiu şi înzăpezit, către Tribunal, moare fulgerător, răpus de un infarct, într-un posomorît magazin, astăzi demolat.

Ionel Teodoreanu avea doar 57 de ani cînd s-a stins din viață, într-un oraş trist, lăsînd în urmă o lume şi mai tristă care i-a dedicat, după momentul morţii, doar cîteva rînduri în presa vremii.

,,Am ajuns? Mi-s tălpile sînge

Ionel Teodoreanu urmează cursurile şcolii primaredoi ani la şcoala germană bucureşteană din Pitar Moş, şi încă doi ani, la Iaşi. Urmează Liceul Gheorghe Lazăr, după care se mută la Iaşi, la Liceul Internat şi, apoi, la Liceul Naţional, cu rezultate școlare modeste. Autorul va mărturisi că primele preocupări legate de literatura datează de la 14 ani.

Spre sfîrșitul anului 1918, tînărul Ionel Teodoreanu a întîlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, Lilly. S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tînăra Lilly era rudă apropiată. La rîndul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care

Profira Sadoveanu ne-a lăsat în cartea sa, Stele şi luceferi, un amplu portret al scriitorului la tinereţe: ,,Înainte de vreme, pe cînd nimeni nu ştia că se va scrie «Medelenii», pe străzile Iaşului întîlneai adesea un tînăr original, cu capul gol, c-o cazacă rusească de mătase neagră suită sus pe gît. Avea o figură excentrică, brună tare - cum e coaja verde-neagră a nucilor trecute - cu pomeţii mongolici, ochi oblici şi-o frunte lată, puternică. Părul îi zbura dezordonat, în bucle şatene, dansînd odată cu pasu-i sportiv, cu toată figura-i asiatică, însă o voiciune şi-o expresivitate explozivă depărta deîndată gîndul de la tipul visător şi concentrat al mongolului. Acest copil răsfăţat al Iaşului, pe care toată lumea îl cunoştea, trezea îndată imaginea primăverii debordante, cu copacii zbuciumaţi de vînt, cu pomi îmbrăcaţi cu floare şi roadă, cu ploi repezi pe care ţîşneşte galbenă şi viguroasă ciuboţica cucului”.

Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stîrnit pasiuni printre destule reprezentante ale sexului frumos. Cele

De-atîta pustiu de cale

Stau frînt, aşteptînd pe prag de prăpastie în umeda vale.

Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric.

Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.

Ce vuie-n adîncuri? Tăcerea? Prăpădul?

Ori zvon de-urale?

O, Tată-al speranţei, Te-ntreb, Tu răspunde-mi:

Sînt Porţile Nopţii? Sau Porţile Tale?”

(,,La porțile nopții”, Ionel Teodoreanu)

Capodopera ,,La Medeleni”, un roman al familiei, al unei vîrste, al unor generații, înseamnă și azi, pentru cititorii aflați la vîrsta senectuții, întoarcerea la candoarea copilăriei pe care o retrăiesc cu o durere mîngîiată de personajele atît de îndrăgite cîndva. Iar adolescenților de azi le rămîne plăcerea de a lectura creația lui Metaforel, spre a mai zăbovi în puritate și naivitate. R.T.

Polemici

CÎNTECUL GINTEI LATINE

– Omagiu adus poporului român și limbii române, ca limbă neolatină –

Anul acesta se împlinesc 143 de ani de la victoria poeziei purtînd acest titlu, care a contribuit la cunoașterea neamului românesc și a limbii române, alături de alte limbi occidentale înrudite.

Premiul literar obținut de Vasile Alecsandri cu poezia „Cîntecul gintei latine” a constituit un eveniment al cărui ecou se transmite prin veacuri. Cum s-au derulat lucrurile aflăm din documente, presă și din lucrări scrise în acea epocă, dar și după aceea, pînă-n zilele noastre.

Locul, împrejurările și contextul cultural în care s-a desfășurat concursul pun în evidență nu numai apartenența limbii române la familia limbilor romanice, ci și unitatea românilor, vorbitori ai acestei limbi. Impulsul l-au dat scriitorii și oamenii de cultură dornici de a menține statutul limbii provensale, din sudul Franței.

Denumirile langue d’oc și langue d’oil (ca și truveri și, respectiv, trubaduri) datează din Secolul IX: prima desemnează limba vorbită în sudul Franței (sub linia pornind de la nord de Poitiers pînă la Grenoble), cealaltă vorbită în nord. Aceste denumiri se bazau pe maniera diferită de pronunțare a afirmativului oui: în sud – oc, în nord – oil [în paranteză fie spus, J. A. Vaillant a numit limba română langue d’or]. Limba provensală (d’oc) își pierdea statutul de limbă literară și, în 1854, un grup de scriitori (Mistral, Roumanille, Aubane) au fondat societatea literară „Félibrige” pentru a restitui limbii provensale rangul de limbă literară. Un poet sau prozator de langue d’oc se numea felibru (pl. felibri).

În 1869, la Montpellier ia ființă „Societatea limbilor romanice”, care, la întrunirea din 1875 de la Avignon, fixează statutul felibrilor, printre care se numărau Frédéric Mistral, Graziadio Ascoli, Charles de Tortoulon ș.a. Cu această ocazie, s-a hotărît organizarea, în 1878, a „Marilor jocuri florale”, manifestare care data de pe vremea romanilor. Ca temă pentru concursul de poezie, inițiat de spaniolul Alberto Quintana, se recomandă titlul „Cîntecul gintei latine” sau „Cîntecul latinului”. Propunerea stîrnește admirația poetului provensal Frédéric Mistral (1830-1914), cel care, în 1904, avea să cîștige Premiul Nobel și care a scris poezia „A la Roumanio”. Poetul și diplomatul Vasile Alecsandri află din presa vremii despre această întrecere, compune „Cîntecul gintei latine” și trimite poezia la Montpellier, considerînd că e un bun prilej ca poporul român și România să fie cunoscute peste hotare.

Latina gintă e regină

Într-ale lumei ginte mari

Ea poartă-n frunte-o stea divină

Lucind prin timpii seculari

Menirea ei tot înainte

Măreț îndreaptă pașii săi, Ea merge-n capul altor ginte, Vărsînd lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină

Cu farmec dulce, răpitor; Străinu-n cale-i i se-nchină

Și pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zîmbitoare, Sub cer senin, în aer cald

Ea se mirează-n splendid soare, Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte

De-ale pămîntului comori

Și mult voios ea le împarte

Cu celelalte-a ei surori, Dar e teribilă-n mînie

Cînd brațul ei liberator

Lovește-n cruda tiranie

Și luptă pentru-al său onor.

De obicei, în materiale publicate, sînt redate doar aceste trei strofe, dar mai există una, cea de încheiere, pe care o găsim în volumașul Lira Libertății Colecție de cîntece naționale, imnuri, marșuri eroice, doine, hore, cîntece populare și școlare. Culese de Nicolae Jugănaru, A. AL SPITZ, Str. Princ. Carol, Lugoj [f.a.], p.49-50: „În ziua cea de judecată

Cînd față-n cer cu Domnul Sfînt Latina gintă-a fi-ntrebată

„Ce ai făcut p-acest pămînt?”

Ea va răspunde sus și tare: O, Doamne,-n lume cît am stat, În ochii săi, plini de-admirare, Pe Tine te-am reprezentat!”

Cîntecul Gintei Latine a cunoscut numeroase traduceri: patru în limba franceză, din care trei – una de Vasile Alecsandri, alta de Aug. Clavel, o alta de Fr. Damé, în 1878, a patra de Nathalia Soutzu, în 1884; două în limba italiană – una de Domenico Muti, alta de Marco Antonio Canini, în 1878; două în ungurește – una în 1878, alta în 1881; una în limba polonă (1878), una în limba latină (1878), două în limba ebraică (1878), una în limba provensală, una în dialectul languedocien, una în rheto-romană, două în limba germană (1890 și 1900). Creația lui Alecsandri a devenit cunoscută în toată Europa romanică.

Savantul, aromânul iubitor de neam românesc, Valeriu Papahagi (1906-1983), ne-a pus la dispoziție un volum vechi cu poeziile lui Vasile Alecsandri, în care Cîntecul gintei latine este inserat în ciclul LEGENDE NOUĂ (1880), făcînd aceste precizări:

„Poezia fusese prezentată, de organizatori, la concurs, într-o broșură cu textul românesc, însoțit de o traducere franceză și una italiană și de note explicative, al căror autor – D-rul M. Obedenaru, fusese cooptat ca membru al juriului. Pusă pe muzică de compozitorul italian Marchetti (autorul operei Ruy Blas), poezia fu cîntată la serbarea de la Montpellier din 22 mai 1878”.

Acest „exploziv” Cîntec al Gintei latine a cunoscut și ilustrația muzicală a compozitorului, de origine italiană, Pietro Mezzeti (n. 19 mai 1826 la Medicina – Bologna, m. 19 mai 1894 la Iași). Tot el a pus pe muzică poezia lui Carol Scrob (n. 21 iulie 1856 la Săbăoani – NT – m. 17 ian. 1913 la București), inspirată de ampla rezonanță a poemului lui Alecsandri. Popularitatea acesteia, cu melodie atît de apropiată de cîntecul românesc de sărbătoare, a determinat pentru mulți români confuzia cu însuși Cîntecul Gintei Latine: La festivalurile de umor din țară, la care eram invitați, o cîntam în cor, tonul dîndu-l intelectualul multilateral, cu o memorie fantastică, Profesorul Șt. Cazimir, conducătorul meu de doctorat:

De la Dunăre la Sena Din Carpați la Pirinei Ginta nobilă latină Și-adună poeții săi.

Toți iau lira și-o acordă Și toți cîntă-armonios Numai unu stă deoparte Și suspină dureros

El e fiul cel mai june, E Vasile Alecsandri, El de grija țării sale, Abia poate a zîmbi.

Poetul a primit vestea la Mircești, prin telegramă, fiind anunțat că juriul îi decernează „în unanimitate, premiul pentru Cîntecul latin”. A fost invitat să se prezinte pentru a primi trofeul, dar poetul n-a putut răspunde invitației din motive materiale. La 9 mai 1878, i-a trimis lui Frédéric Mistral o scrisoare în care-și exprima, călduros, mulțumirile: „Veți fi, sînt sigur, mai impresionat aflînd că România a tresărit de bucurie văzînd că surorile ei latine îi trimit, sub forma unui succes literar, manifestarea neprețuită a simpatiei lor, în împrejurările în care se află” (să nu uităm că țara noastră se afla după cucerirea Independenței de la 1877, în preajma Congresului de pace de la Berlin, unde urma să i se recunoască independența ca stat suveran). „Ca orice poezie ocazională, cu un subiect dat pentru un concurs, poezia aceasta a cunoscut un mare succes momentan. Îndeosebi la noi, a avut atunci un extraordinar răsunet. Ea se menține încă în amintirea noastră, chiar Alecsandri o compusese mai cu gîndul de a da felibrilor o probă de limba română”. „În țară, premierea este socotită un triumf național și sărbătorirea poetului ia aspecte grandioase. Poezia este reprodusă în majoritatea periodicelor, difuzată pe foi volante, tradusă în diverse limbi. Studenții din Iași i-au trimis o felicitare în care scriau: «Istoria literaturii noastre vă păstrează pagini de aur». Ziarul OBSERVATORUL, din 14 iunie 1878, îl numește «regele poeților români». Într-un articol din CONVORBIRI LITERARE, 1 iunie 1878, Iacob Negruzzi compară «victoria» de la Montpellier cu victoria armatei române de la Grivița care ne-a adus independența: «Grivița și Montpellier sînt astăzi nedezlipite și deopotrivă scumpe românilor căci reprezintă două victorii strălucite prin care românii au afirmat dreptul și voința lor de a fi».

Vasile Alecsandri nu s-a putut duce în 1878 la Montpellier, dar ecoul premierii sale și, mai ales, semnificația acestui trofeu, a reverberat în multe țări din Apus. „Cu ocazia Congresului literar internațional desfășurat la Londra, în intervalul 9-16 iunie 1879, prezidat de Victor Hugo, Alecsandri a fost invitat oficial să participe. Bardul de la Mircești a putut răspunde abia în primăvara anului 1882 invitației de a merge, de data aceasta, la Montpellier. I s-a făcut o primire sărbătorească: în cinstea lui au fost organizate, timp de trei zile, serbări, conferințe, turnee; în toasturile rostite a fost numit un Victor Hugo al românilor. După aceea, la 12 mai 1882, Alecsandri a plecat la Avignon, fiind, de asemenea, primit cu toate onorurile, iar de aici, [la invitația lui] Mistral, a mers în satul Maillane «reședința de vară» a poetului francez. La despărțire, Mistral i-a oferit cupa și o fotografie cu dedicație, pe care Alecsandri a păstrat-o pe masa lui de lucru de la Mircești pînă în ultima clipă a vieții“.

Și luînd în mînă-o cupă Mama Gintă le grăi: „Cel ce va cînta mai bine Astă cupă va primi”.

Toți poeții-ncep să cînte În grai dulce-armonios Dar nici unu nu-l întrece Pe românul cel duios.

Și luînd în mînă lira Țării sale românești, Toată lumea îl admiră Pe poetul din Mircești.

În 1932, cupa a fost donată Academiei Române de Maria Bogdan, fiica poetului. În 1969, odată cu organizarea Muzeului de Istorie, cupa a intrat în patrimoniul acestuia. „Este un splendid obiect de artă, din bronz, înalt de 38 cm avînd figurată, în basorelief, legenda lui Romulus și Remus. Deasupra basoreliefului se află o dedicație în provensala veche și o inscripție în limba latină: SURGE LUCE (înalță-te la lumină!)” [Cf. Anca Vasilescu, „Povestea unui premiu literar: Montpellier, 1878”, în revista „România Mare”, 9 septembrie, 2016, p.6].

E o bucurie pentru noi, românii, ca, după 143 de ani, să reînviem asemenea evenimente, care constituie o mîndrie și un prilej pentru redeșteptarea sentimentului de apartenență la neamul românesc elogiat de Alecsandri, poetul „veșnic tînăr și ferice”. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Aur

,,Bunicii și părinții noștri ne-au lăsat moștenire o țară fără un leu datorie” – spuse la un interviu un ,,lăstar” de trandafir, cu petale și cu spin, ce-a răsărit dintr-o grădină invadată de mărăcini, acei veșnici ,,ucenici”, niște bieți începători, ducînd România spre nicăieri. Noul Partid, sigur pe sine, are și un nume: AUR. Încă neșlefuit, dar cu mari ambiții, în beneficiul – spun liderii lui – poporului român și al României.

Pe mine, însă, continuă să mă preocupe soarta unui alt AUR al țării: ,,Aurul verde”, cel dătător de viață întregii naturi și oamenilor. Bogăția aceasta a fost supusă unui jaf inimaginabil, peste tot în țară. În prezent, în Munții Făgăraș, copacii plantați de Dumnezeu au devenit, deodată, proprietate privată. Fără milă sînt măcelăriți din rădăcină, de către cei ajunși pese noapte ,,stăpîni”, cu drepturi depline pentru a-i ,,preda” securilor străine. ,,În țara ce-i de veci a noastră,/ noi nu ne-am cumpărat-o din pachet –/ De-a pururi roșă, galbenă, albastră,/ de la Zamolxes – marele profet./ Nu din imperiale cancelarii/ am obținut-o cu proces-verbal,/ La solduri nu ne-au dat pămînt mai-marii,/ neguțători în tîrgul mondial./ Frumoasa noastră țară, dulce, tristă,/ cu mari păduri și rîuri, și cu munți/ Ce seamănă la chip cu Burebista,/ superbul cap al dacilor ne-nefrînți...”. (Adrian Păunescu)

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE Conacul (1)

O veste uluitoare lovi pe neașteptate: conacul „Silvia Pană”, unul dintre cele mai valoroase din Cîmpia Bărăganului, nu mai există! Zace sfărîmat sub dărîmături. Nu aș fi crezut vreodată că poate deveni o ruină. Nici că, în condiții normale, ar exista vreo forță interesată să-l îngenuncheze. Îl știam demult. I-am purtat întotdeauna respect și admirație. De cîte ori îl priveam, îmi înălța sufletul. Îl revăzusem de curînd. Același ca odinioară: zvelt, cutezător, generator de energii, evocator al unei lumi aparte... Iată-l acum demolat din temelii. Nu-mi venea a crede! Ce oameni fără minte, dar și fără suflet, au cutezat a-l schilodi?

Am încercat să-l imaginez în ruine. Imposibil. În minte-mi revenea aceeași imagine, fixată demult în lumina naturală generoasă de cîmpie. Frecvent înecată în parfumul rozelor înconjurătoare, înfățișînd parcă o imensă pictură ce recreează atmosfera aristocratică a unor vremuri apuse. Apoi, grupuri de elevi plutind parcă pe aleea principală, mergînd către scara exterioară în formă de liră, pentru a pătrunde în salonul interior, din care se desprindeau, ca întrun evantai, o terasă și sălile de clasă spațioase și luminoase. O singură dată în minte mi-au apărut întunecate: la prima percepție a conținutului nuvelei istorice a lui Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”, cînd, pur și simplu, asociam sala de lîngă terasă cu locul unde gărzile domnitorului moldav i-au măcelărit pe cei 47 de boieri ademeniți la praznicul de la Palatul Domnesc, după săvîrșirea slujbei la Mitropolie. Pentru ca, peste cîteva clipe, s-o văd parcă pe Doamna Ruxanda, încercănată și tremurînd de frică, împinsă pe ușă și îndreptată către piramida de capete, spre a i se da un leac de frică. Sau gardul înalt de la poarta mare cu clopotniță, care înconjura armanul Duducăi; era parcă locul unde norodul venea în grabă să ceară capul lui Moțoc, scenă atît de vie încît, cînd ajungeam la portița de la ieșire, cîteva clipe rămîneam nedumerit, văzînd că mulțimea nu mai e acolo!

Totul a început cu Legea privind lichidarea patrimoniilor fostelor cooperative agricole de producție, ce derivă din Legea fondului funciar, apărută în consens cu schimbările stipulate de Revoluția postdecembristă din ’89. Încă din momentul aplicării ei, s-au înregistrat

Aproape întreaga bogăție națională ,,a plecat” afară, inclusiv tezaurul național, moștenit de la Decebal. În numele democrației, se săvîrșește orice hoție. În trecut, din codri o frunză nu s-a rupt. Atunci s-a putut. Acum, probabil se vrea ca țara mea, țara ta, să fie a altora, și Ion fără de țară să fie slugă afară. Cinste ție, viitoare fostă Românie! Pădurile s-au tăiat, tinerii din țară au plecat, industria a închis ,,prăvălia”...

Cînd oare Istoria va alege neghina de grîu, pentru ca Adevărul să fie scos la lumină, fără pete negre, iar în lanul de grîu, brodat cu flori roșii de mac, spicele de aur să se desfacă pentru pîinea noastră? Fiindcă doar atunci ciocîrlia va putea cînta din nou ROMÂNIA! Numai așa, prin inima țării va curge iarăși sîngele pămîntului străbun, la a cărui chemare să se întoarcă ,,acasă” fiecare român, plecat, de prea multă sărăcie, în pribegie.

... Anii au trecut, dar, din păcate, caloriferele sînt înghețate, și după 31 de ani de libertate, sîngele vărsat n-a contat. El a rămas doar în Istorie implantat.

A fost, în preajma recentului Crăciun, zarvă mare între inițiale pentru ,,Ăl mai mare”. Covid ne-a împrejmuit, iar PSD, în alegeri cîștigător, nu mai are nici un spor: este exilat din Palat... Poporul e uitat și supus la umilințe, așa cum spunea poetul. Nimic nu s-a schimbat:

,,Cînd lumea plînge-n pumni și n-are bani Nici de mîncare, sau medicamente În timp ce politrucii șarlatani

Fac și desfac Guverne, Parlamente” (C.V. Tudor,,Umilințe”)

frecvente deficiențe de formă, dar și de fond, cu încălcarea multor prevederi, în pofida comisiilor coordonatoare înființate în acest scop. Neregulile erau atît de evidente încît dădeau impresia că asiști la un jaf universal desfășurat, însă, sub ocrotirea legii! Cum s-a întîmplat și în comuna Largu, județul Buzău: abuzuri scăpate total de sub control, dezvăluite în urma unei știri tîrzii, din care, printre altele, rezulta sec faptul că cel mai spectaculos conac din Cîmpia Bărăganului nu mai există!

După ce a traversat întreaga perioadă comunistă, îndeplinind cu succes diverse utilități – sediul I.A.S., școală, bibliotecă, sediu C.A.P etc. – iată că, deodată, o comisie minusculă – fără aprobarea consiliului de conducere al comunei, fără licitație – se trezește să-l vîndă, pentru ca, ciudat, în clipa următoare să-l și demoleze! Parcă totul s-a petrecut în pustiu! Nimeni nu a auzit, nimeni nu a văzut! Nici măcar Oficiul pentru Patrimomiul Cultural Național, în evidențele căruia se afla. Oare primarul, ca să-l invocăm numai pe el, nu exista? Mai ales că totul intra sub incidența noilor reglementări legale conform cărora bunurile confiscate puteau fi retrocedate foștilor proprietari, chiar rudelor, dacă titularii nu erau de găsit. „Norocul” membrilor comisiei (a se citi ,,bandă distrugătoare” – n.n.) a fost că proprietara acelor bunuri – arman, moșie, conac – nu a venit să le revendice, deoarece își dăduse obștescul sfîrșit cu ceva timp în urmă în orașul de la Dunăre, Brăila, unde fusese exilată după confiscarea întregii averi... Dar apariția unor rude nu e încă exclusă...

O deplasare la fața locului dezvălui, din start, imaginea unei priveliști apocaliptice! Asocierea poate părea exagerată, însă mărturisesc că, atunci, nu găseam termenul potrivit care să exprime mai bine uluiala ce m-a cuprins de îndată ce am văzut vraiștea în care se înfățișa fostul sediu al C.A.P., în fapt osatura nobilă a cunoscutului conac, cu dependințe cu tot! Acoperișurile celor 7-8 grajduri erau retezate parcă de un imens obuz, în timpul unui bombardament necruțător. La fel saivanele, fierăria, ghețăria, beciurile bine betonate, garajele, alte clădiri, în sfîrșit – bunuri în proporție de 80-90 la sută mai vechi, moștenite, în majoritate, după naționalizare, provenind din fostul arman al moșieriței Silvia Pană, cunoscută în epocă sub denumirea de Duduca (Dădica, Dăduca, Duduca – n.n.). O domnișoară căreia îi cam trecuse sorocul, extrem de exigentă la capitolul căsătorie („În afara averii pe care o ai, tu ce mai știi să faci?” –îi interpela pe tinerii boieri pretendenți la mîna sa), o

În epoca de ,,tristă amintire”, mereu blamată, cînd nu aveai serviciu, erai luat de pe stradă și băgat la fabrică. Acum, ești luat din fabrică și aruncat în stradă, de unde niște ,,binevoitori” te ,,racolează” la culesul de căpșuni și slugă la bătrîni.

Ani de zile n-am luat în seamă că nepăsarea este teribila noastră dramă. Românul nepăsător nu s-a prezentat la vot, a ,,amuțit”, nu din cauza lui Covid, ci pentru că, din prea multă suferință, și-a pierdut și bruma de speranță și voință. După înfruntări politice, mare război pe funcții și poziții noi. Criza politică e în toi. Și la un sector din Capitală, noul primar a înregistrat prima lui mare scofală: munți întregi de gunoi. Vai de noi...

LILIAnA TETELEA

latifundiară legendară, de mare autoritate și omenie. Un fel de soră mai mare, identificată cu aspirațiile unei comunități rurale care-și desfășura existența, cu evenimentele ei zilnice, la curtea conacului, în preajma stăpînei acestuia. A rămas proverbială generozitatea domnișoarei Pană, manifestată îndeosebi în domeniile învățămîntului si sănătății, prin asigurarea unor localuri pentru școală și dispensar. Pe fiii de țărani sîrguincioși la învățătură îi sprijinea să meargă mai departe la studii prin acordarea de burse, în vederea obținerii unor calificări superioare în agicultură sau în alte ramuri de activitate. A nășit familii tinere, a botezat copii... Nu o dată, în locuințele anexă ale conacului erau găzduite cupluri recent căsătorite, pînă ce acestea reușeau să-și construiască propriile case. Armanul era dotat cu grajduri model, o grijă deosebită fiind acordată cailor pur sînge și de tracțiune, trăsătură caracteristică în localitățile din zonă. Mai spre ieșire era amplasată o imensă magazie de cereale (care dăinuie și azi). Armanul Silviei Pană devenise unul dintre cele mai înfloritoare, în a cărui incintă se afla, cum am mai spus, poate cel mai impozant conac din Cîmpia Bărăganului, care, alături de altele de același fel, constituiau simboluri în timp ale unei epoci distincte în țara noastră.

Privită din interior, construcția conacului era amplasată pe un dîmb ingenios proporționat, pe care se înălțau zidurile albe, configurînd acea clădire zveltă, cu scară exterioară sub formă de liră, cu terasă, cu salon interior, din care se ramificau alte încăperi (folosite ca săli de clasă) și un hol, cu bucătorie, sală de mese, baie, apoi etajul cu birouri etc. Construcția centrală era înconjurată de o „pădure” de trandafiri, apoi, spre extremități, de o perdea de duzi, pruni și alți pomi fructiferi, printre care cîțiva nuci imenși în partea de nord. Urma gardul, din scîndură înaltă, ce împrejmuia întregul arman. La intrarea principală – o poartă imensă cu clopotniță și acoperiș. Cînd sosea cineva care dorea să pătrundă în incintă, omul de la pază trăgea, pentru atenționare, clopotul impunător aflat în permanență acolo, în partea de est, spre șoseaua principală, cunoscutul drum de ieșire în spațiul mioritic, către bălțile Dunării. Același drum pe care treceau regele și alți membri ai Familiei Regale, mergînd către conacul de vacanță din Pădurea Coroanei de la Rușețu. (va urma)

IoAn sToICA

File de istorie

Alexandru Macedon

şi misterul mormîntului său (1)

Alexandru cel Mare a murit în Babilon. Orașul egiptean Alexandria ar fi urmat să devină capitala imperiului său. Mormîntul său se află în Egipt, la Alexandria, dar oare cine știe unde?

Împăratul

roman Augustus

În anul 30 î.Chr., viitorul Împărat Augustus, care pe atunci încă se numea Octavian, s-a oprit în metropola egipteană Alexandria. Acest oraș a fost întemeiat cu mai bine de 300 ani înainte de Alexandru cel Mare. Octavian o învinsese pe Cleopatra a VII-a, ultima regină a Egiptului, și a încorporat țara de pe Nil în Imperiul Roman. De aceea, a folosit prilejul pentru a face un tur prin orașul care a devenit o bijuterie urbană sub dinastia Ptolemeilor.

Generalul macedonean Ptolemeu I a fost acela care, în cursul luptei pentru moștenirea lui Alexandru cel Mare, cu sprijinul generalilor și al satrapilor, și-a asigurat dominația Egiptului atît de atrăgător, atît din punct de vedere economic, cît și cultural. Odată cu moartea Cleopatrei a dispărut și dinastia ptolemeică.

Mumia lui Alexandru cel Mare Împăratul Octavian ținea neapărat să viziteze și mormîntul lui Alexandru cel Mare. A fost condus în templul funerar și i-a fost arătat trupul mumificat al vestitului rege. Împăratul s-a apropiat plin de respect, a atins cu grijă capul cadavrului și atunci s-a produs inevitabilul. I-a rupt o bucată din nas. Evident împăratul Octavian dorise să atingă mortul pentru că, potrivit unei credințe răspîndite în Antichitate, să treacă asupra sa ceva din aura și forța acestuia. Din acea zi, chipului lui Alexandru i-a lipsit o parte din nas. Dacă s-ar cunoaște exact unde sînt rămășițele pămîntești, această particularitate ar putea să ajute la identificare. Dar, în pofida cercetărilor intense pînă în prezent, nu s-a reușit localizarea mormîntului lui Alexandru cel Mare. E adevărat că autorii antici sînt de acord că regele Macedoniei, cuceritor, comandant de oști și descoperitor faimos și astăzi, și-a găsit locul de veci la Alexandria. Însă antica Alexandria este azi un oraș de milioane de locuitori. Locuirea continuă a făcut ca orașul să fie aproape complet reconstruit, așa că investigațiile arheologice sînt foarte dificile.

Moartea prematură a lui Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare a murit la 10 iulie 323 î.Chr., la vîrsta de 32 de ani. El nu a murit la Alexandria, ci la Babilon, în țara dintre Tigru și Eufrat. La Issos, a avut loc marea bătălie și marea victorie în 333 î.Chr., armata sa a învins forțele militare ale regelui persan Drius al III-lea. În urma acelei victorii uriașe, Alexandru Macedon și-a deschis drumul spre interiorul Asiei. Luptînd împotriva persanilor, Alexandru cel Mare

a cucerit mari părți în Asia. În afară de Macedonia și Grecia, în momentul morții lui Alexandru cel Mare, teritoriul stăpînit se întindea din Egipt pînă în India. Eforturile formidabile pe care le făcuse în această campanie și-au luat tributul. După o boală scurtă și grea, Alexandru cel Mare a murit în orașul pe care îl alesese să devină noul centru al uriașului imperiu.

Alexandru cel Mare a murit de tînăr, abia împlinise 32 de ani, dar a avut totuși timp să dea dispoziții cu privire la corpul său după moarte. El a vrut să fie înhumat în Egipt, și anume în Oaza Siwa. Aici se află templul oracolului zeului Amun (pentru greci – Zeus Ammon). În anul 331 î.Chr., la începuturile campaniei sale, Alexandru cel Mare a făcut o excursie în această oază. Cu acea ocazie, preoții templului i-au dezvăluit că el ar fi fiul unui zeu, motiv suficient pentru a dori să fie înmormîntat acolo.

Procesiunea de înmormîntare

Cearta în jurul cadavrului

După cum își imagina Ptolemeu I, trupul lui Alexandru cel Mare îl putea ajuta să-și construiască o bază personală de putere în Egipt. Prezența cadavrului în țara pe care o revendica Ptolemeu I ar fi fost ca o confirmare din partea vestitului rege pentru cîrmuirea lui. Ptolemeu mai știa că trebuia să acționeze rapid pentru că și rivalilor săi le venise aceeași idee, faptul că le-ar fi de folos să aibă în custodie trupul lui Alexandru cel Mare. Mai mult, Perdicas, unul dintre cei mai apropiați confidenți ai lui Alexandru și care după moartea acestuia a ajuns comandant suprem și executor testamentar, nu-și ascundea planul să ducă sarcofagul în țara natală Macedonia.

Ptolemeu a avut grijă ca acesta să nu aibă nici o șansă. Alexandru cel Mare nu a ajuns în Macedonia, ci în Egipt. Unele izvoare relatează chiar despre o adevărată răpire a corpului lui Alexandru de către Ptolemeu. În acțiunea sa hotărîtă, acesta a putut să invoce faptul că la urma urmei nu făcea decît ceea ce însuși Alexandru cel Mare dorise. Dar în depărtata Oaza Siwa, Alexandru n-ar fi putut să-i fie de mare folos. În concepția lui Ptolemeu I, prețiosul cadavru trebuia să fie printre cei vii. Așa că trupul neînsuflețit a ajuns mai întîi la Memfis, vechiul oraș al faraonilor din vîrful Deltei Nilului; el oferea un cadru potrivit pentru mormîntul lui Alexandru cel Mare.

Mormîntul lui Alexandru cel Mare în capitală?

Cîțiva ani mai tîrziu, procesiunea funerară a continuat prin Alexandria. Între timp, în lupta dintre generali, Ptolemeu își asigurase definitiv Egiptul ca zonă de putere. Alexandria era desmnată oficial capitala regatului său. De aceea, era normal ca trupul lui

Călătoria regelui decedat spre Egipt a început abia după doi ani de la moarte. Atît a fost necesar pentru a se termina grandiosul car mortuar cu care urma să fie transportat trupul lui Alexandru. Regele Alexandru cel Mare era culcat într-un sarcofag auriu. Deasupra carului a fost construit un baldachin presărat cu pietre prețioase, asemănător bolții cerești. Picturile care însoțeau convoiul arătau scene din luptele purtate de Alexandru cel Mare. Carul suspendat pe arcuri era tras de 64 de catîri. În orașele prin care trecea convoiul se trăgeau clopotele, pentru a-i atenționa pe oameni și a-i face să se adune. Escortată de soldați și de demnitari, procesiunea a ajuns în sfîrșit în Egipt după mai multe săptămîni. Totuși, sarcofagul n-a ajuns niciodată în Oaza Siwa. Dorința lui Alexandru n-a fost îndeplinită. Regia evenimentului a fost preluată de Ptolemeu I, un vechi tovarăș de arme și camarad de arme al lui Alexandru, care avea propriile sale planuri. Între timp, printre generalii lui Alexandru și satrapi a izbucnit o dispută violentă cu privire la succesiune. La început, fiecare voia să fie noul Alexandru, dar cum acest lucru nu era posibil, au încercat ca la împărțirea imperiului să obțină o bucată cît mai mare de teritoriu. Ptolemeu I pusese de la început ochii pe Egipt, pentru că țara avea o poziție strategică ideală și, datorită bogăției în cereale, avea și o importanță economică deosebită.

Alexandria, orașul fondat de Alexandru cel Mare Alexandru cel Mare, care devenise un fel de legitimare a stăpînirii lui Ptolemeu, să fie adus la Alexandria, pe care el însuși o întemeiase. Noul rege a pus să fie construit un mare templu funerar, în al cărui subsol a fost depus Alexandru la loc de odihnă veșnică. Cu aproape 100 de ani mai tîrziu, unul dintre succesorii lui Ptolemeu I, Ptolemeu al IV-lea Phicopator, a căutat un nou amplasament pentru mormîntul lui Alexandru cel Mare și l-a găsit într-un loc numit în izvoarele antice Berna. Regele și-a înmormîntat acolo și predecesorii. În anul 90 î.Chr. un alt rege din aceeași dinastie, Ptolemeu al X-lea, a înlocuit sicriul din aur cu unul din alabastru. Acest al doilea loc de veci din Alexandria a fost cel vizitat de împăratul Octavian în anul 30 î. Chr., atunci cînd a avut loc pățania cu nasul lui Alexandru. În perioada care a urmat, mormîntul lui Alexandru cel Mare a devenit loc de pelerinaj. Împărații romani și alte personalități importante își exprimau acolo respectul pentru legendarul comandant de oști. Unul dintre ultimii vizitatori atestați a fost împăratul roman Caligula, în anul 215 d.Chr. După aceea, urma se pierde. Cutremure, războaie, noi construcții și jafuri, toate au dus la dispariția mormîntului lui Alexandru din peisajul urban al Alexandriei.

(va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA

Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Chr.)

Harta imperiului lui Alexandru cel Mare

Polemici « Controverse

Starea de popor ingrat

(urmare din pag. 1)

Pe vremuri, eram uimiți de transformarea distinșilor englezi, modelul civilizației contemporane, în acei hooligans cretini! Acum, ne-am ,,democratizat” și noi – adică am început să avem manifestări cretine ca ei, ,,civilizații” – și, evident, ne mîndrim cu asta! Așa că de ce să avem pretenții de la Primarul general al Capitalei sau de la ministrul de Interne să-și ceară scuze pentru ce s-a întîmplat de Revelion în București? Nu, e… ,,normalitatea”!...

De fapt, ,,sinistrul experiment” de care vorbea Marian Nazat nu putea fi pus în aplicare la noi, dacă mai întîi nu ne cretinizau! Ceaușescu a reacționat imediat la pandemia din anii ’70, a izolat cîteva focare, a pus la treabă specialiștii (adevărați!) ai institutelor de cercetare, ofițerii DIE au obținut informații de peste tot și așa mai departe, totul a funcționat bine și gata! Fără panică, fără tragedii – și mai ales fără nebunie în massă!

Deci, întrebarea cheie: va fi în 2021 altfel decît în 2020? Sincer, mi-e greu să cred, pentru că asistăm la un fenomen care persistă: nu prea vrem să depindă nimic de noi! Totul vine de afară – de la vaccinuri, pentru care NU au fost consultați medicii români, organizațiile lor profesionale – pînă la, iată, desființarea SIIJ, construirea reactoarelor nucleare, cumpărarea de armament, participarea la conflicte internaționale etc. etc. Iar ca ,,evoluție spirituală”, iată o simplă constatare: TOATE emisiunile de succes de la televiziunile românești sînt formate de import! Tradus: nimic din ceea îi face pe români să rămînă în timpul lor liber în fața televizoarelor nu e concepție românească. Deci, se dorește ca poporul român să fie dependent de ceea ce se vinde sau se petrece peste granițe! Deocamdată – cît mai există granițe.

Și mai este un aspect – poporul român achiesează la această politică – sau intră în capcană. Mai mult, răsplătește cu ingratitudine pe cei care încearcă să îi scoată din această dependență. Exemplu? Da, Vadim a fost unul – pentru că nimeni nu a fost mai atacat decît liderul naționalist român! Nu puteau să-l facă ,,hoț” sau „corupt”, pentru că era curat ca lacrima! Atunci l-au numit „nebun”! Nimeni nu a fost mai atacat decît Tribunul, iar în final atacurile au dat roade! Poporul ingrat nu și-a mai votat martirul! Poporul ingrat l-a scos din parlament și chiar a rîs de el. Da, poporul ingrat a plîns cînd Vadim a murit – își dăduse seama de greșeală – dar era prea tîrziu. Și, de fapt, remușcarea era doar la suprafață! Ingratitudinea avea deja rădăcini adînci. Alte exemple – Adrian Năstase și Liviu Dragnea. Da, știu, au multe păcate – dar, spre deosebire de Vadim, au fost la conducerea unui tren care trebuia să meargă pe anumite șine - nu puteau opri sau cîrmi pe unde voiau ei. Trebuiau făcute compromisuri cerute: privatizări, alianțe naționale și internaționale mai mult sau mai puțin oneste și multe altele. Dar cei doi au reușit să mențină aprins și felinarul interesului și demnității naționale.

De fapt, pe Dragnea și Năstase îi leagă un fir roșu: au făcut multe lucruri bune pentru România, fiecare într-un context complicat – și, mai ales, au încercat să facă. Sigur, e o diferență uriașă de pregătire și anvergură politică între cei doi, dar intuiția lui Liviu Dragnea l-a pus pe un ecartament apropiat de al marelui său predecesor: a avut viziunea unei Românii suverane, poate chiar așezată la masa rotundă a dialogului internațional. Probabil că nu ar fi reușit –pentru că nu aveau nici el și nici oamenii lui anvergura echipei conduse de Adrian Năstase. Dar… pentru că a îndrăznit să calce pe urmele lui Năstase, Dragnea trebuie nimicit! Ca și Adrian Năstase!

Condamnarea lui Liviu Dragnea este, pentru mine, clar, o făcătură; și după 31 de ani de presă și ceva ani de politică, mărturisesc deschis că nu am încercat să știu ce avere are Dragnea și nici nu mai interesează cum a făcut-o. Asta pentru că văd clanul Joe Biden

conducînd SUA, văd mașinăria George Sörös influențînd lumea, văd afacerea Libia – Sarkozy, văd distrugerea Orientului pentru interesele unor grupuri de „afaceri” – și văd ,,curații” din toate zonele politice de la noi, care țipă ,,Corupții!” după ce au făcut afaceri cu statul!

Văd un președinte al României care sfidează cu nerușinare după ce s-a îmbogățit din case obținute ilegal, prin acte false! Văd un premier implicat în combinații bancare speculative, acuzat de comisioane primite în insule, implicat în retrocedări controversate, incapabil să explice cine și de ce i-a plătit o sumă uriașă pentru studii!... Văd un fost premier care nu-și poate justifica traiul, care a acordat lucrări pe bani uriași, care a ,,gestionat” bătălia pandemiei cu profituri uriașe pentru unii care nu sînt luați la ochi de procurori… Văd oameni de presă bogați – adevărați nababi! Văd ONG-iști cu un nivel de trai extrem de ridicat – în condițiile în care… nu fac mai nimic clar și concret!

Ce e cu toți acești bani? Simplu: puteți să-i numiți rezultate ale hoției, șantajului, șarlataniei, sau impozit pe credulitate și prostie. Oare de ce nu l-am văzut pe Vadim cu bani mulți, bogat și liniștit? Dacă nu era curat și patriot ar fi trăit și acum dacă nu și-ar fi mîncat sufletul pentru poporul ingrat care l-a părăsit pe… ,,nebun”! Oare de ce nu s-a găsit ,,averea” lui Nicolae Ceaușescu? Pentru că NU a existat! Pentru că marele președinte a trăit și a îmbătrînit înainte de vreme muncind de dimineață pînă dimineață pentru țară și popor! Popor ingrat, care neam bucurat cînd a fost împușcat! Popor ingrat, care neam bucurat cînd am alungat patriotul – și, la fel, ne-am bucurat cînd au revenit în țară diverși trădători sau străini ce aveau un sigur gînd: să se îmbogățească, jefuind țara și stricînd poporul! Și au reușit!

Deci, revenind - nu, nu mă mai interesează că Dragnea are o super vilă în Teleorman – care nu costă cît un apartament de lux din Cotroceni sau Dorobanți! Și nici cît șase case la Sibiu, nici cît o vilă la Miami sau una lîngă București.

În schimb, mă interesează că Liviu Dragnea a fost un lider care a venit cu un program pentru oameni și a încercat să îl respecte, în bună măsură. Un lider care a mărit pensii și salarii, care a și-a pus în gînd să mai oprească profitul nesimțit al multinaționalelor, care a înghețat – nu salariile, ci prețurile!

Da, acesta e adevărul, popor ingrat, vorba Mareșalului: îl vreți cenușă pe unul care v-a mărit veniturile, a înghețat prețurile, a taxat marile combinații multinaționale, a accizat exploatările resurselor românești – și a ridicat fruntea în fața stăpînilor de la vest… și mai de la vest! Iar odată cu el, ai ridicat fruntea și tu, popor ingrat! Cenușa unuia care nu și-a dorit România – colonie și teren pentru amplasat baze militare străine! Nu, poporul ingrat i-a susținut pe cei care au înghețat salariile și lasă prețurile să zboare libere, pe cei care vor România îndatorată, acaparată de multinaționale (poate s-or angaja și ei pe-acolo!) – și mai ales ocupată de baze militare străine, plină de armament care să o transforme într-o țintă a unui conflict!

Poporul ingrat vrea pușcării, anchete, vinovați… și culmea, i-a ales să facă toate astea pe unii mai hoți, mai distrugători, mai vinovați! Și mai ales – mult mai fățarnici și mai cinici!

Cam atît despre Liviu Dragnea, Adrian Năstase și (o parte mare din) popor. Paranteză: despre Mareșal, nu mai spun nimic – ne închid revista, ba chiar și pe noi… Asta ne-a adus ,,lumea civilizată” – să nu putem vorbi CUM VREM de personalitățile trecutului NOSTRU!

Sper doar că ingratitudinea este o stare a unui popor – nu o caracteristică. Deși ,,starea” asta s-a repetat de multe ori în istorie, chiar dacă poporul nu recunoaște. Asta e mica mea speranță pentru 2021 – și singura carte din joc care ține de noi: să scăpăm de ingratitudine, de ipocrizie, de atitudinea gregară, de milogi internaționali. Să apreciem pe cei ce ne vor binele, pe cei ce ridică fruntea… nu să ne uităm dacă au sau nu ciorapi flaușați și ,,față de țaran” – așa cum ne învață cei ce ne vor în lesa… în care sîntem deja. Și în 2021.

Decembrie ne-a adus o veste tristă – a decedat Marius-Albin Marinescu, mare jurnalist și patriot, director al uneia dintre cele mai curajoase publicații anti-sistem din România. Pentru mine este și finalul (fizic) al unei vechi prietenii… S-a petrecut la jumătatea lunii trecute, într-o perioadă sfîntă – semn că sufletul său mare s-a ridicat direct la Cer!

Marius-Albin Marinescu a reușit să păcălească boala ani de zile, a suferit mult, dar și-a păstrat curajul, intransigența și luciditatea, fiind un adevărat model pentru ziariștii români, mai ales pentru cei care au decis să nu se lase conduși de „sistem”.

De Marius Marinescu mă leagă o amiciție, de aproape două decenii. Da, pe vremea aceea semna simplu, Marius Marinescu, dar după apariția senatorului cu același nume – politician extrem de activ și mediatizat – a decis să își adauge la semnătura din presă și al doilea prenume.

Omagiu unui mare patriot și ziarist: Marius-Albin Marinescu

Marius a fost mai mult decît un ziarist curajos –a fost un șef de gazetă care a avut temeritatea de a publica textele unor personalități antisistem – sau chiar articole prea temerare, pentru care alte publicații nu șiau asumat riscuri. Din mica lui afacere de la Sibiu a reușit să țină ,,Justițiarul”, o publicație de înalt nivel, în care s-au spus adevăruri despre oameni puternici! Inclusiv despre cel care se află acum în fruntea țării, sibianul Iohannis.

Fără dubii, Marius-Albin Marinescu a fost cel mai mare critic al lui Iohannis, începînd cu primii ani de la Primăria Sibiului. Ziaristul și-a dat seama cu cine are de-a face, l-a urmărit și a dat în vileag… multe!

De fapt, cred că 90% dintre acuzațiile (documentate) din presă la adresa lui Iohannis au pornit din anchetele lui Marius-Albin Marinescu. Tot ce a făcut vîlvă în ultimii ani – casele, dosarele penale, retrocedările –au fost scrise și documentate, cu mult înaintea altor publicații, de „Justițiarul”!

De altfel, și cunoscutul investigator Răzvan Savaliuc, cel care a scris multe analize și anchete fulminante despre președinte, i-a recunoscut întotdeauna meritele lui Marius-Albin Marinescu și l-a elogiat pe excelentul gazetar din Sibiu.

Presa întreagă îl onorează acum - arătînd și faptul că a fost prima țintă a abuzurilor comise în starea de urgență contra presei – ,,Justițiarul” fiind prima publicație a cărei apariție a fost oprită! Marius-Albin Marinescu nu s-a lăsat – și asistat de cunoscutul avocat Dan Chitic – a acționat în instanță pe Iohannis și celelalte autorități vinovate de gestul samavolnic.

Așa cum menționam - și cum puțină lume știa –curajosul ziarist și director de publicație suferea de mulți ani de o afecțiune gravă pulmonară – o formă de cancer. Plămînii săi funcționau doar într-o mică măsură, așa încît, uneori, Marius, un tip sportiv în tinerețe, nu putea să susțină nici măcar o convorbire telefonică. Ei bine, într-un asemenea jurnalist – și într-un asemenea suferind - s-au gîndit să dea cei de la putere!

Ce pot să spun acum… într-un asemenea moment, la aproape 20 de ani de cînd ne-am cunoscut în biroul unui alt mare dispărut, Corneliu Vadim Tudor?...

Pot să emit o idee-speranță: cei care l-am apreciat pe Marius Albin Marinescu să facem tot ce putem ca opera sa, publicația cu nume atît de temerar –„Justițiarul” – să continue! La fel cum facem cu revista ,,România Mare” – unde fiica mai mare a lui Vadim, Lidia, a adunat un grup de apropiați ai ,,Tribunului”, iar marea publicație a naționalismului românesc continuă să apară!

DRAGOȘ DUMITRIU

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Basarabia şi basarabenii

în componența României Întregite (27)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (27)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (4)

De rînd cu organizarea „Astrei” şi relansarea unor ziare de limbă română la Chişinău, lui Onisifor Ghibu îi aparţine o importantă contribuţie la explicarea esenţei „problemei basarabene”, înţeleasă total diferit faţă de cum o interpreta în acea perioadă presa minoritară din Basarabia, anume ca o problemă general-românească şi ca o problemă a latinităţii. Originalitatea interpretării „problemei basarabene” de către O. Ghibu consta în afirmarea tezei potrivit căreia, „deşi politiceşte Basarabia aparţinea de nouă ani unei alte lumi decît cea veche orientală, ea rămînea totuşi înlănţuită de povara trecutului vitreg în care trăise veacuri întregi”. Altfel spus, „problema basarabeană” constituia, în fapt, o problemă complexă a succesiunii generaţiilor, generatoare a fenomenului „basarabenismului cultural”, ideologia căruia constituia „un complex de frămîntări ale ideologiei ruseşti, distruse de evenimentele uriaşei revoluţii, şi de idei şi cunoştinţe căpătate în ultimele clase de liceu şi în sălile de curs ale universităţilor româneşti”. Dacă însă generaţiile mai în vîrstă şi-au subordonat treptat „ideologia rusă, vaccinată în şcolile ruseşti, sentimentului de patriotism”, mult mai complicată era situaţia tineretului basarabean, aflat în acea perioadă „în stăpînirea unui haos de idei”. Din care motiv, „noi am căutat – menţiona în acest sens O.Ghibu – să-i facem pe basarabeni, pe toţi basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniţă între două ţări, ci este un hotar între două lumi distincte şi că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii şi viitorului nostru”.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite.

Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Vest (5)

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (5)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei (4)

Flancul stîng al batalionului 2 Maior Miteanu, rămînînd descoperit şi neexistînd posibilitatea menţinerii cu foc de artilerie, s-a hotărît retragerea şi organizarea «capului de pod la Nord de Mureș pe aliniamentul sud-vest cota 495, colţul sud-vest, pădurea România Mare, de la sud-vest cota 463». Pe acest aliniament a fost dispus Grupul colonel Alecu, capul de pod reducîndu-se doar la cîteva sute de metri.

În zilele de 20 şi 21 septembrie s-au dat lupte grele pentru a cuceri dealul Sîngeorgiului, dar, nereuşindu-se, trupele noastre au trecut la apărare. În ziua de 23 septembrie Divizia 11 Infanterie a reintrat sub ordinele Corpului Motomecanizat. La ora 8.00, după o pregătire de foc de 30 de minute, Divizia a «atacat pe direcţia Ogra, dealul Negrieș, Coasta Pădurii, regiment după regiment, pentru a cuceri dealul şi a uşura atacul Diviziei 9 Infanterie în sectorul Iernut, Cipău». Acţiunea era susţinută de un divizion din Regimentul 5 Artilerie. Datorită faptului că în momentul primirii ordinului noaptea la 2.30, unităţile sale se aflau în deplasare, iar legăturile telefonice au fost întrerupte, a fost nevoie ca ordinul diviziei să fie transmis de ofiţerii din statul major ce s-au deplasat la unităţi. Potrivit acestui ordin, pînă la ivirea zorilor, divizia trebuia să treacă Mureşul «cu mijloace improvizate sub focul armelor automate ale inamicului». Din cauza tirului intens al acestuia forţarea Mureşului s-a făcut, începînd cu ora 9.00, om cu om, de regimentele 19 Infanterie şi 2 Dorobanţi. Regimentul 3 Dorobanţi a rămas pe malul stîng, în zona Sascud. Sesizînd intenţiile de forţare, inamicul a deschis foc automat de la trecerea primului om şi a «bătut cu foc de aruncătoare, mitraliere, tunuri antitanc punctul de trecere. Pînă seara Regimentul 19 a reuşit să pună piciorul doar cu primul batalion (va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUţU

Teme juridice de actualitate

Despăgubirea titularilor libretelor de economii CEC –o problemă nerezolvată (I)

O problemă juridică de actualitate, de interes pentru o parte a populaţiei, o reprezintă necesara egalitate de tratament între persoanele fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, a căror despăgubire a fost reglementată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 156 din 19 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 21 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi titularii libretelor de economii CEC, al căror regim a fost modificat unilateral de Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. prin Circulara din 27.02.2004, aprobată în Şedinţa Consiliului de Administraţie al CEC din data de 03.08.2005, şi, ulterior, prin modificarea denumirii acestei bănci, prin Circulara CEC BANK S.A. din 03.08.2008.

Una dintre cele mai bune ilustrări ale chestiunii se regăseşte în motivele de recurs formulate de recurenţii în dosarul care a condus la adoptarea Deciziei Curţii de Apel Oradea nr. 220 din 11.06.2019, preluate de noi de la https://www.jurisprudenta.com/: ,,Recurenţii aveau încheiat cu intimata un contract de depozit, prin urmare au calitatea de depozitari.

Intimata avea obligația să îi informeze asupra comisionului practicat cu privire la sumele depozitate de către recurenți, întrucît între părți contractul este legea acestora, efectele sale fiind guvernate de principiul forței obligatorii.

Instanța de fond şi tribunalul ar fi trebuit să aibă in vedere dispozițiile legale privind contractul de depozit şi jurisprudența C.E.D.O., prin acordarea posibilității reale a deponenților de a-şi recupera sumele depuse la CEC BANK pe considerentul că sînt în continuare titulari de cont şi proprietari ai sumelor de bani depuse.

Intimata are obligația să restituie deponenților, tot ceea ce s-a depus”.

Este adevărat faptul că nu intimata avea obligația să îi încunoștințeze pe apelanți cu privire la denominarea din anul 2004, însă este ţinută să restituie ceea ce a depozitat, iar în conformitate cu art. 2 din Decretul nr. 371/1958, sumele de bani depuse pe libretele de economii, pe consemnațiuni CEC cu cîștiguri sau sub alte forme de economisire sînt garantate de stat.

Intimata nu a dovedit că i-ar fi informat pe apelanți asupra prevederilor Circularei CEC din data de 27.02.2004, aprobată în Şedinţa Consiliului de Administraţie al CEC din

data de 03.08.2005, circulară conform căreia sumele depuse de ei urmau să fie virate într-un cont unic colector. Circulara anterior menționată de care se prevalează intimata este un act intern, nu are valoare de lege, nu li se poate pretinde apelanților să o cunoască. Mai mult, atîta timp cît acest act intern modifică unilateral contractele de depozit încheiat cu apelanții, intimata avea obligația să aducă la cunoștința apelanților deponenți prevederile acesteia. Nu sînt pertinente nici susținerile referitoare la perceperea comisionului de administrare, în temeiul reglementărilor interne ale CEC BANK S.A., aceasta fiind o altă modalitate de modificare unilaterală a contractelor de depozit ale apelanților, modificare la care aceștia nu rezultă că au consimțit. În plus, intimata nu a dovedit că ar fi convenit cu apelanții în sensul că tăcerea acestora, respectiv lipsa unui răspuns într-un anumit termen la orice modificare adusă de bancă contractelor, este considerată acceptare a noilor condiţii. Atîta timp cît depozitele erau pe termen nedeterminat, intimata nu avea dreptul să declare inactive conturile recurenților și nici să procedeze la radierea lor, aceasta fiind ținută de restituirea sumelor depozitate. În ceea ce privește restituirea sumelor actualizate depuse, era necesar ca instanța de fond şi tribunalul să dea eficienţă jurisprudenței CEDO, înlăturînd discriminarea instituită prin OUG nr. 156/2007, obligînd intimata la restituirea sumelor actualmente depuse de recurenți în perioada 1990 - 1991. În temeiul contractului de depozit, intimata avea obligația de a păstra şi restitui sumele depuse împreună cu dobînzile aferente, însă susține că aceste conturi nu mai există datorită Circularei aprobate de Consiliul de Administrație al CEC din data de 03.08.2005. Din punctul lor de vedere, un astfel de document nu justifică desființarea unui contract de depozit valabil încheiat, care poate înceta fie prin voința părților, fie la termen, fie în alte modalități, dar nicidecum prin voința unilaterală a intimatei, care nici măcar nu le-a adus la cunoştinţă acest aspect.

Prin Circulare interne nu pot fi modificate dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de depozit şi, de altfel, nu pot fi ignorate obligațiile pârâților de a le aduce la cunoștință orice modificări intervenite în derularea raporturilor contractuale.

Intimata avea obligația să îi informeze asupra comisionului practicat cu privire la sumele depozitate de către recurenți întrucît între părți contractul este legea acestora, efectele sale fiind guvernate de principiul forţei obligatorii.

Conform dispoziției legale şi ulterior prin OUG nr. 156/2008 s-a instituit cadrul legal pentru acordarea efectivă, de urgenţă, a despăgubirilor în cazul persoanelor care au constituit depozite la CEC în vederea achiziționării de autoturisme. De asemenea, se poate face referite şi la hotărîrile CEDO; Curtea consideră că echilibrul just nu poate fi păstrat prin privarea recurenților nu numai de valoarea reactualizată a depozitului lor bancar, ci şi de orice despăgubiri în această privință, motiv pentru care s-a constatat o încălcare a art. I din Protocolul nr. l.

Trebuie remarcat faptul că intimata a folosit banii aproximativ 20 de ani şi consideră nelegale şi neîntemeiate motivele intimatei potrivit cărora la momentul de faţă sumele depuse ar fi inexistente, că au fost denominate, cîtă vreme sumele apelanților au fost folosite atîția ani. În opinia lor, instanța de fond ar fi trebuit să dea eficienţă dispozițiilor legale privind contractul de depozit şi jurisprudenței CEDO, prin acordarea posibilității reale a deponenților de a-şi recupera sumele depuse la CEC BANK pe considerentul că sînt în continuare titulari de cont şi proprietari ai sumelor de bani depuse.

La pronunțarea hotărîrii, instanța de apel nu a avut în vedere OUG nr. 156/2007, Legea nr. 232 din 31 octombrie 2008 pentru aprobarea Ordonanței de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozit la Casa de Economii si Consemnațiuni C.E.C. - S.A. în vederea achiziționării de autoturisme şi care la articolul 1, alineatul (l) prevede că „Persoanele fizice care pînă la data de 15 februarie 1992 au efectuat depuneri de sume la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A., precum cele care au transferat aceste sume după 22 decembrie 1989 în conturile Băncii Române pentru Dezvoltare - B.R.D. în vederea achiziționării de autoturisme, au dreptul să obțină despăgubiri bănești dacă depozitele astfel constituite, existente în conturile active ale Casei de Economii Consemnațiuni C.E.C.S.A., respectiv ale Băncii Române pentru Dezvoltare - BRD. - S.A., îndeplinesc condiția neafectării soldului inițial”.

În ceea ce privește valoarea cuantumului libretelor CEC, recurenta (...) a făcut o estimare aproximativă a sumelor, respectiv pentru libretele CEC ale celor doi intervenienți apelanți a apreciat o valoare de 10.000 RON pentru fiecare, iar în ceea ce privește carnetul CEC pe numele acesteia, a apreciat valoarea de 20.000 RON incluzînd şi cheltuielile de judecată ocazionate. Solicită actualizarea celor trei sume separat, raportat la rata inflației, iar pentru carnetul CEC cu dobîndă, calcularea dobînzii, astfel încît să rezulte valoarea reală a sumelor. (va urma)

Av. ION SCĂUNAŞU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

În sfîrşit, cineva care nu mai scrie despre închisori şi războaie

O caracteristică majoră a plantelor și animalelor este adaptarea la mediu, fără de care existența lor n-ar fi posibilă. Uite, spre exemplu, cactusul, menit să-și ducă existența în ținuturile aride. Frunzele i s-au transformat în țepi, pentru a evapora, în cantități infinitezimale, puțina apă pe care o găsește în solul neprietenos. Sau cameleonul, reptila aceea cît palma și atît de simpatică. În funcție de ce se întîmplă în jurul ei, într-o clipită, ia culoarea mediului și, astfel, trece neobservată.

Tot printr-o adaptare la mediu a trebuit să treacă și celebrul Harap-Alb în călătoria sa inițiatică plină de peripeții și personaje fantastice. Citind memoriile istoricul Neagu Djuvara, am dat peste isprava unui oarecare Șerban Ghica, strănepotul scriitorului pașoptist Ion Ghica, tot un fel de adaptare la mediu, și aproape că l-am invidiat. Acest taur comunal din alte vremuri s-a încurcat cu două domnișoare și le-a lăsat pe amîndouă în pozițiune. Și să-l fi văzut pe nemernic la promenadă pe Calea Victoriei, la braț cu două neveste, fiecare împingînd propriul landou, unul bleu și altul roz.

Și mie mi-a fost dat să trec printr-o adaptare la mediu, în armată, cînd cu sculatul la 5 dimineața, cu goarna, mîncarea de la cazan, ordinele superiorilor sau îmbăierile de sîmbăta numai cu apă rece. Dar cel mai cumplit moment a fost primul drum, pe jos, 30 km dusîntors, la poligon, doar ca să vedem cum e treaba și pe acolo. Căci, seara, la întoarcere, nu mai puteam nici să ne tăiem bășicile din talpă cu lama. Dar, după 6 luni, cînd ne-am lăsat la vatră, această nouă situație devenise a doua natură și aproape că plîngeam în hohote că ne despărțeam de superiori și de camarazi pe care cine știe cînd aveam să-i mai revedem. Precum Ion Creangă și satul său natal.

Încă o dată, prestigioasa editură ,,Humanitas” își respectă blazonul arătînd că, și azi, ce face, face bine. Funcționarii ei se alătură confraților din muzee și istoricilor, și scotocesc arhivele, pînă mai ieri ferecate cu lanțuri grele. În felul acesta, ei dau la iveală manuscrise și alte documente vechi, fotografii, hărți și scrieri memorialistice de tot felul. Alteori, editura se arată deschisă la provocări și publică note de la cititori, și ei depozitari ai multor secrete. Puse cap la cap, aceste matriale se transformă în cărți de toate felurile –amintiri din pușcăriile politice și din război, vremuri de altădată, cu familii de aristocrați în prim-plan, note de călătorie, scenarii de film, beletristică.

Mă urmărește și acum fotografia aceea terifiantă, descoperită în memoriile ciobanului Nicolae N. Șucu, luptător în războaiele balcanice și în primul război mondial în armata română și în cea bulgară. Și acolo se pare că este vorba de o mostră de adaptare la mediu. După cum se proiectează peisajul cîmpenesc din fundal, se pare că ne aflăm undeva prin Muntenia sau prin Peninsula Balcanică. În prim-plan, 5 soldați, poate români, poate bulgari, au făcut un popas pe marginea unui drum de țară și scîrmă absenți cu baionetele în ceva care pare conserve. Cu toții au niște figuri chinuite de suferință și de oboseală. Unul este pansat la cap, altul la o mînă. Lîngă ei, armele în piramidă. Dar, ceva mai încolo, un cal zăcînd pe o coastă și cu dinții rînjiți, și un soldat, poate stăpînul calului, cu fața într-o băltoacă. Imaginea se aseamănă cu descrierea făcută de istoricul Gheorghe Brătianu, voluntar în primul război, în cartea sa de amintiri. După o bătălie grea cu nemții, în zona Oituzului, românii cuceresc un deal împădurit. Imediat se dă ordin de organizare a apărării, căci inamicul din vale se pregătește de contraatac. Ai noștri s-au așezat în tranșeele abia săpate și așteaptă calmi lupta. Crengi retezate de schije, cadavre, arme și cartușe fără stăpîn, gropi de obuze. Fum înecăcios. Din resturile de oameni, care atîrnă în copaci, încă mai picură sînge... Cînd te-ai obișnuit cu moartea, nu te mai temi de ea.

Dar, în procesul de adaptare la mediu, un rol determinant îl joacă, împăturit cu multă grijă în bagajul genetic, vocația de a te descurca în viață, care, în limbajul modern, poartă diferite denumiri – arivism, oportunism, carierism, fripturism. Iar în exprimarea comună – noroc porcesc, baftă chioară, cînd vrea Dumnezeu. O clipă, mă gîndeam că ar prinde bine un comentariu despre oportuniștii din literatura noastră – Dinu Păturică și Tănase Scatiu, Iancu Urmatecu și Stănică Rațiu – în prelungirea unor figuri europene mai celebre. Dar, despre aproape toți aceștia s-a tot vorbit la școală, așa că...

Așa că, vă propun o discuție despre necunoscutul boiernaș Dimitrie Merișescu (1797-1856?), autorul lucrării: ,,Tinerețile unui ciocoiaș. Viața lui Dimitrie Merișescu de la Colentina, scrisă de el însuși la 1817” și apărută la Editura ,,Humanitas” în anul 2019, cu notele și sub îngrijirea istoricului Constanța Vintilă Ghițulescu. Să nu-l confundăm cu un alt Dumitrache Merișescu, tot negustor din Țara Românească. El a rămas mai degrabă în istoria măruntă a Bucureștilor prin aceea că, împreună cu frati-su Costache, a refuzat să repare caldarîmul din fața casei lor. Mai apoi, pe la 1843, cei doi frați s-ar fi implicat într-un complot împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu. Revenind la chestie, vorba lui Titu Maiorescu, această ,,narațiune retrospectivă în proză”, cum o denumește prefațatoarea, este o carte de memorii, însă ceva mai plăcute, căci autorul știe să povestească și, în paginile ei, nu se moare decît de bătrînețe sau, după o formulare din zilele noastre, se moare de boli cronice, și atît. Încercînd un portret, cît mai aproape de original, vă invit să răsfoim primele pagini ale lucrării. În felul acesta, vom afla că individul se trăgea dintr-un Foti, grecotei de neamul său și negustor de vite, pe care, toamna, le tăia în zalhanaua de la Colentina. Acest Foti plecase din sudul Dunării și se împămîntenise în Valahia sub numele de Merișescu. Junele Dumitrache sau Tache, supus otoman, se născuse în mahalaua Biserica cu Sfinți din București sub o zodie norocoasă, căci fusese botezat de vestitul negustor Ioan HagiMoscu, cel care își va ține mîna-i proteguitoare asupra sa. Și domnitorul Ion Gheorghe Caragea îi va sta alături. De mic, trezindu-se în el instinctul parvenirii, Tache va avansa de la plăcintar la cavaf pînă la moșier și paharnic. Se împrietenește cu beizadelele domnitorului moldovean Ioniță Sandu Sturza, care-l va însura cu o nepoată a sa. La 20 de ani, călătorește la Constantinopol și în Levant. Deprinde scrisul și cititul la școala din mahalaua natală. Învață grecește, turcește și bulgărește în așa fel încît, în cele 36 de file ale manuscrisului său, limbajul folosit pare un idiom balcanic, redat într-un alfabet chirilico-latin. Aproximativ cum se prezintă și manuscrisul colonelului Grigore Locusteanu, cam din aceeași vreme, și păstrat în depozitele Academiei Române.

Soarta l-a purtat pe Dimitrie Merișescu și prin Moldova, unde va trăi, o vreme, la curtea domnitorului Sturza. Ajunge chiar și un apropiat al cărturarului iluminist întîrziat Gheorghe Asachi care, dibuindu-i darul de povestitor, mai mult ca sigur că l-ar fi îndemnat să-și scrie memoriile. Apoi, mare moșier la Piatra Neamț. Rămîne de mirare că istoricul V.A. Urechia, care a scris o istorie a românilor în 13 volume, nu i-a amintit nici măcar numele. Dimitrie Foti Merișescu ține să menționeze că ideea de a-și scrie memoriile i-a venit citind tragedia ,,Oreste”, a lui Voltaire, precum și ,,Erotocrit”, poemul lui Vincenzo Cornaro, tradus în românește de Alecu Văcărescu. Cum a ajuns tînărul de 17 ani să le cunoască pe bulgăroaice? S-a îmbătat cu niște băieți și s-au luat la bătaie. Un băiat s-a ales cu capul spart și, de frica lui vodă, care l-ar fi tras în țeapă, Tache a fugit la Oltenița. Acolo a cunoscut o

bulgăroaică, Păuna, cu care s-a iubit într-o căpiță de mohor. Fusese neînceput, pe cînd fata știa multe. ,,Aide Iană, la poiană,/ să săpăm o buruiană,/ buruiana macului/ să o dăm bărbatului/ să se ducă dracului”. Nu se prea vorbea românește pe malul Dunării. În afară de bulgărește, se auzea și grecește. ,,Docsa si, o Theos imon, docsa si”, avea să murmure dumnealui gustînd plăcerile amorului, slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Cum-necum, Tăchiță ajunge fecior de casă pe lîngă boierul Grigore Băleanu, mare vornic și mare logofăt la curtea lui Vodă-Caragea. Prin sforile trase de chira Fotini, doica jupîniței Zoe, fata Băleanului, flăcăul nostru devine edecliu și amantul acesteia. Săraca fată nu putea fi acuzată de nimic, fiindcă avea un soț bătrîior și cam bolnav, care o neglija, fiind plecat prin cele străinătăți să-și cate de sănătate. Dacă noaptea îi ținea de urît stăpînei, ziua, craiul de ocazie se preumbla prin București – fetițe, restaurante și cafenele, baia publică. Bun prilej ca, mai tîrziu, pe timpul ciumei lui Caragea, să reconstituie un interesant tablou al societății românești de la începutul Secolului al XIX-lea.

1815: Zoe se recăsătorește cu un tînăr boier din anturajul lui vodă, spre adînca întristare a Merișescului, care o iubea cu adevărat – Zoie mu, psihi mu...”. Curînd, însurățeii pleacă la Stambul, unde soțul tocmai fusese numit capuchehaie. Dar, codoașa Fotini face ce face, și din suita diplomaticească nu lipsește tocmai Dumitrache al nostru. Distingem în jurnal și urmele unei cronici sociale adevărate: speriat de crimele hoților de drumul mare, Caragea poruncește să le taie mîinile, nasul și urechile sau, mai rău, să fie trași în țeapă. (Astăzi e la fel: cu țiganii interlopi în plin avînt și Covidul care face prăpăd, semn că degeaba se repetă istoria, fiindcă nu învățăm nimic din ea.) Mai departe: lui Tăchiță nu puteau să-i scape însemnele civilizației evropenești: haine frumoase, frizura și o nouă identitate – sudit neamț – adică pașaport nemțesc. Și uite-l cum, de la homo ottomanicus, a ajuns frînc, adică purtător de pașaport occidental. Snobism, cosmopolitism, oportunism... Să mai consemnăm și distracțiile vremii, prinse de autor într-un fel de monografie. Caraghioslîcul, teatru de umbre la curtea domnească și în casele boierești. Mascarlîcul, teatru de păpuși pe ulițele tîrgurilor, gustat de prostime, avidă de exprimarea licențioasă. Și la țară, irozii, tot un fel de teatru de păpuși, cu personaje precum Ionel și Mărioara, un popă prost și un bier hapsîn.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (25)

Partea a II-a – VARA Bufnițele

În fiecare iarnă satul era dominat de bufnițe, care se adunau într-o livadă părăsită a unor foști chiaburi situată la mai puțin de 150 de metri de grădiniță. În fiecare an ne pregăteam pentru întîlnirea cu ele, mînați de dorința de a fi remarcați în sat drept vînători de bufnițe. Livada era vizavi de derdeluș, așa că de multe ori, noi, copiii, ne împărțeam sarcinile. Pe măsură ce am mai crescut, la 7 - 8 ani, am început să ne confecționăm arcuri și săgeți, învățați fiind de bătrînii satului cum se fac arcurile bune din lemn de soc sau de dud, bine ars la soare și uscat încă din vară. Arcurile băteau la 100 de metri ușor, iar în 50 de metri doborau lejer o bufniță dacă erau folosite de adulții cu forță. Noi, copiii, nu atingeam astfel de performanțe, dar mînuirea arcurilor și săgeților ne dădea un aer important, de luptători, ceea ce noi chiar credeam că sîntem. Lupta cu bufnițele a durat ani de zile, pentru că veneau în fiecare iarnă și plecau imediat ce zăpada se topea. Noi, copiii, eram foarte contrariați de prezența lor în sat, felul în care stăteau nemișcate pe crengi cît era ziua de lungă ne speria. Cu toate acestea, nu am reușit să doborîm nici una, deoarece puterea noastră era mult prea mică și săgețile mult prea ușoare pentru a produce răni. Dar, de fiecare dată cînd ni se ivea ocazia ne lăudam în tot satul că doboram zeci de bufnițe. Copiii mai mari au reușit, însă, să ucidă o bufniță, și îmi amintesc foarte clar că, atunci cînd au defilat cu bufnița moartă prin tot satul, a fost ultima oară cînd eu și cei din gașcă am mers la vînătoare de bufnițe. Pentru noi, plăcerea era reprezentată de jocul în sine, nu de moartea acelor

păsări maiestuoase. Imaginea cu Florin al lui Dodică și cu încă un adolescent care mergeau pe șosea cu bufința moartă, cu aripile mari întinse parcă cerînd îndurare, a fost punctul în care orice joc de acest gen a fost scos din agenda noastră, a puștilor, pentru totdeauna.

Bobul de la nea Ilie (1)

Pe derdeluș săniile zburdau, de parcă ele se întreceau și nu noi, copiii. Zăpada era numai bună și, chiar dacă frigul ne dădea tîrcoale pe la picioare și pe la mîini, nu ne lăsam prea ușor plecați. Cînd, totuși, nu mai puteam rezista, mergeam repede acasă, ne rezemam de soba fierbinte, unde puneam și ciorapii de lînă, pe care bunicile noastre ni-i făceau an de an.

În ziua aceea săniile erau mai rapide, derdelușul era mai bun, așa cum ne era și dispoziția. Andrei, cel care avea o sanie mică, din fier, bine calibrată, cîștiga cam toate cursele, așa că noi, toți ceilalți, ne lăsam păgubași destul de repede. De departe era cel mai bun. Auzisem eu că un văr de-al meu de la Smîrdioasa, Ilie pe numele lui, ar fi avut acasă un bob – adică o sanie precum cele pe care doar la tv le vedeam, care aluneca foarte bine pe gheață. Fără să stau pe gînduri prea mult, am mers la Alin și i-am spus că e cazul să facem o excursie.

- Hai, măi, la Smîrdioasa! Ni-l dă nea Ilie, că el nu îl folosește!

- Mergem mîine! Plecăm devreme și pînă seara ne întoarcem cu bobu’!

Zis și făcut. A doua zi, dis-de-dimineață, bine îmbrăcați, am pornit la drum. Pe jos, evident, pentru că vremea nu permitea ca autobuzul să ajungă pînă la noi în sat. Drept vorbind, și dacă starea drumurilor ar fi permis, tot nu am fi mers cu autobuzul pentru că riscam ca tot satul să ne afle planurile. Smîrdioasa era

Dosare secrete ale Istoriei (97)

Misterul Kennedy (10)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE

KENNEDY

Kellerman va depune mărturie că ar fi auzit, în timp ce-şi transmitea mesajul şi dădea ordinul respectiv, o „rafală de împuşcături“. E un amănunt care trebuie reţinut. Şi asta „în cele cinci secunde care s-au scurs după prima detunătură”.

Stînd în picioare, pe scara din stînga, în partea din faţă a maşinii de escortă, agentul special Clint Hill era ocupat să-i scruteze pe cei cîţiva spectatori aşezaţi în partea de sud a lui Elm Street. Maşina de escortă venea în urma maşinii preşedintelui, la o distanţă de aproximativ 1,50 m. Deodată, Hill auzi un zgomot pe care-1 luă drept explozia unei pocnitoare. Zgomotul venea din dreapta, din spate. Hill întoarse imediat capul spre dreapta: „Făcînd această mişcare, am avut pentru o clipă în faţa ochilor maşina preşedintelui şi l-am văzut pe preşedintele Kennedy cum ridica mîinile şi se prăbuşea înainte, spre stînga”. Hill sări din maşina de escortă. Pe bună dreptate avea să se vorbească despre „reflexele extraordinare” ale lui Clint Hill. Agentul special alergă spre maşina preşedintelui ca s-o ajungă. Auzi o a doua împuşcătură, la aproximativ cinci secunde după prima, cea care desprinse o bucată din cutia craniană a preşedintelui.

Se pare că acesta a fost momentul în care şoferul Greer ar fi strigat:

– Să ieşim din iadul asta!

El apăsă cu putere pe accelerator. Hill tocmai îşi făcuse vînt ca să sară în partea din spate a scării stîngi a maşinii preşedintelui. Reuşi să se agațe cu o mînă. Acceleraţia bruscă făcu însă să-i scape piciorul. Alergă „trei-patru paşi” fără să desfacă mîna. Atunci văzu cu groază cum Jacky Kennedy s-a urcat pe canapea. Ea căuta, va spune

Hill, să apuce ceva care se afla pe bara de protecţie din spate, în dreapta, peste aripa dreaptă a maşinii.

Deşi raportul Warren nu precizează, deşi Jacky a refuzat întotdeauna să dea explicaţie cu privire la această atitudine extraordinară – chiar şi atunci cînd a fost întrebată de Manchester –, e mai mult decît probabil că acel „ceva” la care căuta ea să ajungă nu era altceva decît o bucăţică din cutia craniană a soţului ei. Acceleraţia bruscă a maşinii o făcu însă să-şi piardă echilibrul. Clint făcu o sforţare supremă ca să se urce pe maşină. Jacky îl văzu şi-i întinse mîna, pe care el o apucă. Sări pe scara maşinii şi-o împinse înapoi pe Jacky. „Ar fi greu de spus care 1-a salvat pe celălalt”, atrage, pe bună dreptate, atenţia Manchester. „Am silit-o să se aşeze din nou pe bancheta din spate – avea să relateze Hill –, apoi m-am urcat pe spătarul banchetei din spate şi m-am lungit acolo”. David Powers, din maşina de escortă a preşedintelui, a asistat la toată scena asta. El a declarat că „doamna Kennedy ar fi căzut fără doar şi poate prin spatele maşinii şi ar fi murit dacă Hill n-ar fi împins-o înapoi în interiorul limuzinei”. În raportul Warren se poate citi: „Doamna Kennedy nu-şi aminteşte să se fi urcat pe partea din spate a maşinii”. Maşina preşedintelui se repezi în tunelul viaductului, ieşi din el cu 100 km pe oră şi se-ndreptă pe autostradă în direcţia spitalului Parkland.

Filmul făcut de Abe Zapruder arată că toată tragedia s-a desfăşurat în şaisprezece secunde!

La locul atentatului era o „confuzie totală”. Un martor văzu nişte „spectatori, culcaţi in iarbă la marginea drumului”. Alţii strigau. Nişte agenţi îşi agitau armele, oamenii din Serviciul Secret îi dădeau la o parte foarte energic pe toţi cei ce le stăteau în drum şi-şi îndreptară pistoalele-mitralieră în sus. (va urma)

ALAIn DECAUX

la o distanță de aproximativ 7 km, fapt pe care l-am aflat de pe indicatorul amplasat puțin mai jos de casa mea. Eram destul de micuți – eu intrasem în clasa 1, iar Alin tocmai ce trecuse clasa a doua – așa că am estimat că toată aventura ne va lua cam o zi. Întrucît nimeni de acasă nu știa ce aveam de gînd să facem, nu ne luaserăm nici măcar merinde, nici haine de schimb, considerînd că destinația este aproape de casă. Am mers pe jos, pe drumul înzăpezit, fără nici cea mai mică reținere sau îngrijorare, dar avînd, totuși, fricile noastre. Nu de cei mari, ci de cei de vîrsta noastră, pe care nu îi cunoșteam, și de care ne era teamă că vor sări la bătaie. Acesta era un eveniment des întîlnit în acele vremuri, cînd era vorba să luăm contact cu copiii din satele învecinate. Am mers linștiți, am ieșit din satul nostru, apoi din comuna noastră care se termina cu satul Păuleasca. Odată ieșiți din zonă, ne bucurarăm că eram la distanță de un sat de Smîrdioasa. Însă, odată ce am ieșit din Păuleasca, în dreptul pădurii, un grup de copii își pierdea vremea. La vederea noastră s-au apropiat de șosea și au început să ne chestioneze. Unul ceva mai mare, cu o figură destul de rea, ne-a abordat.

- Ai cui sînteți, măi? Ce căutați aici?

Noi, destul de speriați, nu prea știam ce să zicem, mai ales că ne aflam deja departe de casă.

- Nene, am plecat la un văr de-al meu, la Smîrdioasa, că avem de luat un bob – am spus eu.

- Dorine, nu le spune, măi, ăstora ce facem noi. Lasă-i că nu e treaba lor – mă apostrofă Alin, care, în general, era ceva mai incisiv cînd relaționa cu străinii.

- Cum adică, măi? Faceți mișto de noi? Cum adică nu e treaba noastră? Hai să vă vedem! Voi vreți bătaie?!

- Nu, nene – începui eu să o dreg, dar deja era prea tîrziu.

(va urma)

SĂMÎNȚA BUNĂ

T.T.

Priviți înainte!

Motto: ,,Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” – Psalmul 23.1

În pragul unui an ne luăm puțin răgaz pentru a ne lăsa gîndurile să hoinărească în viitor. Desigur, nu știm ce va veni asupra noastră. Cu toate acestea, ne întrebăm ce ne va aduce noul an.

Pe furiș se strecoară teama, pentru că, pretutindeni, nesiguranța și confuzia cresc nestăvilite. Domnul însă ne întîmpină și pe noi cu aceleași cuvinte pe care le-a adresat odinioară ucenicilor Săi pe marea învolburată: „Îndrăzniți, Eu sînt; nu vă temeți!“ (Matei 14.27). Nu sîntem nevoiți să mergem singuri în noul an. Fiul lui Dumnezeu, care are toată puterea, merge cu noi și ne susține.

Poate sperăm că Domnul Își va împlini în acest an promisiunea și va veni să ne răpească. Odată cu venirea Sa, așteptarea celor credincioși se va împlini: vom fi veșnic la Domnul nostru și Îl vom vedea în slavă! Dacă ne mai lasă puțin pe pămînt, înseamnă că are anumite activități pentru noi. În locul în care ne-a așezat trebuie să trăim pentru El și să mărturisim despre El. Pentru aceasta, El ne dăruiește în fiecare zi curaj, putere și bucurie.

Un lucru este sigur: Celor care Îi aparțin Domnului Isus nu le va lipsi nimic în noul an. Avîndu-L pe Păstorul cel bun, El le va purta de grijă, astfel încît ei să fie întăriți în credință și ocrotiți. Nu este acesta un motiv să privim cu încredere în viitor?

Celor care nu-I aparțin încă Domnului Isus le adresăm invitația de a-L primi pe Isus ca Domn și Mîntuitor al lor atît timp cît se mai spune „Astăzi“.

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

,,România este o lumînare aprinsă care străluceşte desupra lumii“ (2) – Interviu cu Părintele EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, București –

În continuarea dialogului întrerupt în numărul trecut al publicației noastre, urmat la două săptămîni, datorită sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou, cînd revista nu a apărut pe piață, vă invităm să citiți alte răspunsuri și considerații emise de părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru, în contextul problematicii și evenimentelor care se proiectau în viața socială a României, la data realizării acestui interviu.

G.C.: Referindu-ne la semnificația unei astfel de sărbători în viața religioasă a poporului român acum, în Mileniul trei, aș vrea să vă provoc la un fel de analogie între cele două lumi separate de 31 de ani care s-au scurs de la 1989. Știm cu toții – cei care am prins ambele epoci – că există o linie de demarcație (chiar și imaginară) între cele două lumi. Dumneavoastră, ca duhovnic, cum interpretați acest fenomen?

Pr. E.N.C.: Într-o lume restrictivă cum era perioada dinainte de 1989, românii nu dezarmau, ci țineau și atunci sărbătorile religioase, atît Crăciunul și Paștele, cît și alte sărbători creștine. Sentimentul credinței creștine a fost mereu prezent în conștiința poporului român, indiferent de vremurile care au pus amprenta pe filonul credinței noastre.

G.C.: Vă referiți și la perioada comunistă?

Pr. E.N.C.: Și comuniștii, așa cum erau ei – atei, înțelegeau pînă la urmă că Biserica era o componentă esențială a neamului românesc, așa cum spunea Eminescu: ,,Dacă românul crede în mamă, aceasta este Biserica Ortodoxă”. Atunci înțelegeau și ei acest lucru și chiar dacă luptau doctrinar împotriva credinței, totuși, slujbele aveau loc la biserică, copiii se botezau (unii pe față, alții mai pe ascuns), tinerii se cununau, familiile erau binecuvîntate.

G.C.: Deci, cu un pic de orientare și cu credința în Dumnezeu, și pe vremea aceea Biserica te primea

cu brațele deschise, religia nu mai era percepută ca pe vremea lui Marx, ca ,,opiul popoarelor”. Dar, după 1989 cum stau lucrurile? Avem libertate, s-au ridicat noi lăcașe de cult...

Pr. E.N.C.: Cînd s-a putut, Biserica a ieșit din catacombe, adică din catacomba aceasta numită comunism. Libertatea, uneori prost înțeleasă, pe care am primit-o după anul izbăvitor 1989 a dat posibilitatea oamenilor să-și exprime liberi credința în Dumnezeu, numai că au apărut și nuanțele acestei libertăți. Spune Sfîntul Apostol Pavel: ,,Doamne, cîte sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos”.

În virtutea libertății putem face orice, cum se întîmplă acum, și nu toate lucrurile sînt plăcute lui Dumnezeu. Nu se respectă principiile binelui – chiar dacă la fațadă arătăm palate poleite, în interior acestea sînt mîncate de carii.

G.C.: În această conjunctură nu prea favorabilă, cînd omul este biciuit de politici și doctrine contrare voinței lui, ce ar trebui să facem pentru a nu abandona calea credinței noastre strămoșești?

Pr. E.N.C.: În această negură de credințe noi trebuie să avem discernămînt dublat de înțelepciune, pentru că lumea de astăzi, în speță lumea occidentală, este pustiită de duhuri ale necredinței și ale descreștinării care bîntuie îndepărtîndu-l pe om de Dumnezeu. Trăim o dramă: elementul constitutiv care a civilizat Europa a fost Creștinismul. Acum, europenii, din păcate, neînțelegînd încotro merg, luptă pentru descreștinarea Europei. Unde vom ajunge?

G.C.: Aceasta este o constatare sinistră și greu de înțeles de un creștin ortodox din România. Să fie dezvoltarea economică superioară, la care s-a ajuns în aceste state din Occident, la baza pierderii busolei lor de credință?

Pr. E.N.C.: Poți ajunge la un apogeu economic, dar dacă această dezvoltare nu e sprijinită și de elementele culturale constitutive ale unuia sau a mai multor popoare, lumea se pierde, își pierde identitatea.

G.C.: Cine poate specula acest gol de credință și de identitate din lumea de azi a unor popoare și națiuni?

Pr. E.N.C.: Desigur, în acest caz de debusolare națională vin alte popoare din alte zone ale Globului, care-și afirmă propria activitate culturală. Nu e vina lor. Ei doar își păstrează filonul lor de cultură și spiritul colectiv. Noi, ca europeni, trebuie să ne păstrăm cu orice preț credința.

G.C.: România suferă și ea de această transfigurare socială?

Pr. E.N.C.: Slavă Domnului, cred că România este una dintre țările lumii pe care Dumnezeu a ales-o pentru a păstra credința. România este o lumînare aprinsă care strălucește deasupra lumii.

G.C.: Ce excepțională figură de stil ați construit prin formularea acestei sintagme de valoarea unui simbol! Cum explicați acest miracol?

Pr. E.N.C.: Prin ce strălucim noi? Prin credință. Credința este cea care ne înfățișează în fața lumii ca pe o țară adevărat iubitoare de tradiții. Această axiomă este valabilă și pentru alte țări, toate țările și popoarele lumii – aceasta este frumusețea – să-și păstreze identitatea fiecare și să vină cu zestrea spirituală, tradițională, pe care o au. Noi trebuie să fim într-o

uniune, pentru că nu putem trăi unii fără alții. Nu se poate, așa ne-a creat Dumnezeu.

G.C.: Ușor de formulat, greu de realizat! Nu vedeți ce fierbere e în toată lumea, de parcă nimeni nu se mai înțelege cu nimeni? Ce facem?

Pr. E.N.C.: Nu trebuie să uităm că toate popoarele lumii au aceeași rădăcină – adică protopărinții Adam și Eva. Să privim cu ochii Lui Christos iubirea și lumea de astăzi, și, înțelegînd-o, să o corectăm acolo unde trebuie corectat și să ne ducem spre rădăcini, căci dacă nu mai avem rădăcini copacul se usucă!

G.C.: (adnotare): Nu i-am dat replica la această disertație optimistă, însă, socotind real pînă la ce nivel s-a escaladat treapta spre conflicte armate și pînă la ce nivel a scăzut credința pură în Dumnezeu, cred că deja rădăcinile pomului omenirii sînt aproape uscate.

G.C.: Părinte Cărămizaru, sînteți preot și paroh, conduceți o parohie, aveți experiență în cunoașterea oamenilor. Așa cum se spune, omul – credincios sau nu – atunci cînd este la ananghie apelează la ajutor divin. În această perioadă de pandemie, cînd atîția semeni de-ai noștri sînt greu încercați, ați constatat acest refelex de a implora ajutor?

Pr. E.N.C.: Desigur, fiecare om se manifestă după puterea credinței pe care o are sau nu o are. Nu putem

cuantifica noi cît crede un individ, numai Dumnezeu îi poate vedea inima și sufletul. În general vorbind, oamenii, atunci cînd dau de necaz, se uită către Cer și imploră ajutor. Să știți că Dumnezeu nu se supără pe ei că nu au venit pînă atunci. Dumnezeu așteaptă, bate la ușa inimilor tot timpul și-i așteaptă să vină tot așa cum părintele își așteaptă copilul. Dumnezeu așteaptă orice prilej, dacă omul greșește pe undeva, pentru a-l aduce pe drumul cel bun, pentru că Domnul ne iubește. Dumnezeu este Tatăl nostru cel preaiubitor și ne vrea binele, El, care este iubirea absolută, ne caută întotdeauna ca să ne dăruiască binele, și binele este chiar întotdeauna cu El.

G.C.: Cum putem traversa acest climat care apasă asupra oamenilor speriindu-i sau diminuîndule speranțele de vindecare și, pe undeva, poate, și credința în Dumnezeu? Sîntem și noi vinovați de această nenorocire care s-a abătut asupra omenirii?

Pr. E.N.C.: Deși unora poate nu le convine, răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră trebuie să-l trec prin filtrul credinței în Dumnezeu. Boala, orice boală, în timp ce este îngăduită de Dumnezeu înseamnă că ne este dată ca o lecție spre îndreptare. Acum, că sînt multe teorii și conspirații pe care le vedem în spațiul public – ba e, ba nu e – trebuie să constatăm că frați de-ai noștri au murit, deci virusul există. Important este că noi trebuie să fim precauți și înțelegători, să fim responsabili și să fim rugători. Dacă Dumnezeu a îngăduit lucrul acesta înseamnă că oamenii primesc roadele pe care le merită, întrucît omenirea s-a îndepărtat de sursa adevărului, de sursa vieții, și cînd te îndepărtezi de sursa vieții atunci te întîlnești cu altceva: cu moartea, cu înfățișarea ei, cu înfățișarea răului.

Vedem că și această distanțare fizică, socială, cum i se mai spune, este tot o lucrare demonică, pentru că diavolul ne-a îndepărtat, dar, în același timp, ea este necesară în contextul actual. Boala a adus cu ea, ca

urmare a păcatului, și aceste restricții care ne țin departe unii de alții, de părinții noștri, de bunicii noștri. Acesta este un rod al răului din oameni.

G.C.: Din punctul de vedere al Bisericii, ce antidot putem folosi împotriva acestei boli, și pentru a alunga răul din noi, despre care vorbeați dumneavoastră?

Pr. E.N.C.: Antidotul este rugăciunea. Antidotul este înțelepciunea oamenilor, pentru că Dumnezeu va lumina mintea celor trimiși de El pe pămînt cu un anumit scop, adică să găsească pînă la urmă și rezolvarea acestei boli și să ne apropie mai mult de Domnul, Părintele nostru ceresc, astfel ne îndepărtăm de rău.

G.C.: Aici, în biserică, purtăm acest dialog pe fundalul unor colinde vechi ce curg lin din difuzoare, creînd o atmosferă de sărbătoare și amintind de fascinația zilelor cînd, copii fiind, colindam pe la casele oamenilor cu Plugușorul, cu Steaua, cu Sorcova și cu alte colinde specifice zonei geografice în care ne aflam. Cum ne mai raportăm astăzi la tradiția colindelor, într-un timp al îndepărtării de folclor și al modificării vieții și preocupării copiilor?

Pr. E.N.C.: Aceste colinde fac parte din filonul nostru cultural și spiritual. Vedeți dumneavoastră, dulceața acestora, care ține de sărbătoarea Crăciunului, avea o durată mai mare ca timp: după tradiția veche colindele încep de pe la Sfîntul Andrei și se duc pînă după sărbători. În toată această perioadă ne încîntau glasurile colindătorilor. Sigur că acum, datorită restricțiilor de care am vorbit, este ceva atipic din punctul de vedere al colindatului tradițional.

Pr. E.N.C.: Nu numai a Mînăstirii Văcărești, ci și a acestei biserici. Îmi povestea despre demersurile pe care le-a făcut atît pentru Biserica Sfînta Vineri, cît și pentru Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, pentru că și aceasta a fost în pericol să fie demolată. Mai mulți oameni cu suflet românesc au ridicat atunci glasul în apărarea acestei biserici – biserica unde a primit slujba de înmormîntare voievodul poeziei românești, Mihai Eminescu. Îmi amintesc cum, de multe ori ne întîlneam aici, în timp de rugăciune. Aici, în biserică, nu mai era Vadim vulcanicul, pe care-l știam noi din jungla politică. Cînd venea aici se despovăra, nu-l mai recunoșteai. Era întîlnirea lui cu Dumnezeu în biserică. Mergeam apoi în cancelaria parohială și stăteam și povesteam. Vorbeam despre Sfînta Scriptură, ascultam o muzică bună – un Vivaldi, un Beethoven. Așa se liniștea. Și, la un pahar de vin bun, vorbeam de lucruri care țineau de ceea ce credeam noi – creștini iubitori și purtători de Dumnezeu, și vă mărturisesc sincer că rar am întîlnit un om care să aibă o erudiție teologică așa cum avea el, și o credință vie și nezdruncinată.

G.C.: Corneliu Vadim Tudor a iubit și a venerat Biserica și credința în Dumnezeu, dar a și scris versuri pe aceste subiecte – poezii cu o imensă încărcătură de evlavie și de lumină Christică. Numai citind această parte a operei lui și-ți dai seama cît de profund iubea Corneliu Vadim Tudor Divinitatea și credința

Biserica noastră are corul ,,Divina Armonie”, condus de doamna Paula Ciuclea și de familia Ciuclea – ei sînt cei care întrețin acest cor de la biserica noastră voievodală de 23 de ani. Pe această cale le mulțumim încă odată! Pe 20 decembrie are loc concertul de colinde, păstrînd distanțarea de care vorbeam, cu jumătate din membrii corului, dar, important este că îi vom colinda pe credincioși și anul acesta, fapt pentru care sîntem recunoscători bunului Dumnezeu, pentru că aceste colinde sînt un mesaj al iubirii, sînt un mesaj al credinței, un mesaj care ni-i înfățișează pe părinții și protopărinții noștri, pentru că acest tezaur de la ei îl avem, păstrat ca o comoară din generație în generație.

De la Sfîntul Andrei, cel care a creștinat poporul român în Dobrogea, și pînă azi, s-au perpetuat, de aceea colindele țin de era creștină, acestea exprimînd legătura profundă cu credința, vestind Nașterea Fiului lui Dumnezeu, Isus Christos.

G.C.: Părinte paroh, apropiindu-ne de finalul acestui interviu care s-a dovedit a fi foarte incitant, ceea ce va fi pe placul cititorilor, aș vrea să abordăm un subiect care știu că vă este drag sufletului dumneavoastră de duhovnic, pentru că l-ați cunoscut și i-ați fost în preajmă în cele mai importante momente ale vieții lui. Cred că ați bănuit că mă refer la regretatul Corneliu Vadim Tudor – poetul, jurnalistul, politicianul – dar, în primul rînd, patriotul Corneliu Vadim Tudor, care, în condiții vitrege, a militat pentru apărarea Bisericii de la demolare, așa cum s-a întîmplat cu Văcăreștii.

Pr. E.N.C.: Avea poezii superbe și în plan duhovnicesc, păcat că astăzi sînt prea puțin citite. Poeziile creștine și colindele pe care le-a scris au un profund mesaj uman și înălțător. Corneliu Vadim Tudor iubea animalele, dar, înainte de toate, iubea oamenii. Și mai avea un lucru extraordinar pe care îl mărturisesc cu plăcere: își ținea cuvîntul, ceea ce spunea și făcea.

G.C.: Eu îi mai cunosc o calitate – aceea că, oricît s-ar fi supărat pe cineva, după un timp se împăca, nepăstrînd ranchiuna.

Pr. E.N.C.: Avea un suflet de aur.

G.C.: În încheierea conversației noastre, vă rog să adresați un mesaj cititorilor revistei ,,România Mare”.

E.N.C.: Îi binecuvîntez pe toți, de aici de la Kilometrul Zero al României, din această sfîntă biserică, și Îl rog pe bunul Dumnezeu să le aducă sănătate sufletească și trupească, să le-aducă pace, bucurie, să putem trece împreună mai ușor prin aceste vremuri tulburi, și dacă vom avea credință, ea ne va purta asemenea unei corăbii salvatoare pe valurile înspumate ale mării.

G.C.: Vă mulțumesc! A fost un interviu ca o lecție de Istorie și ca o lecție de Religie, cu un profesor de nota 10 la catedră – om cu suflet mare și cu credință puternică în cuvintele Scripturii și în Dumnezeu. Mulțumesc, părinte Cărămizaru, în numele celor care vor citi răspunsurile dumneavoastră pline de har și de sfîntă duhovnicie! Să ne revedem sănătoși! Sfîrșit

Interviu realizat de GEO CIOLCAN, 13 decembrie 2020

Corul „Divina Armonie“, alături de directoarea Paula Ciuclea și de părintele Emil Nedelea Cărămizaru

Mînăstirea Văcăreşti, un tezaur risipit (3)

Destin postum. Post-restaurare

Imediat după Revoluţia din 1989, în opina publică au avut loc dezbateri privind necesitatea reconstruirii Mînăstirii Văcăreşti, acţiune considerată de foarte mulţi a fi principalul gest reparatoriu pentru nenumăratele distrugeri de monumente făcute în perioada comunistă. La solicitarea DMI, proaspăt reînfiinţată, în 1991-1992, refacerea ansamblului de la Văcăreşti este fundamentată de un studiu de fezabilitate elaborat de institutul de proiectări Prodomus SA (fost ISLGC). Studiul privind reconstruirea Mînăstirii Văcăreşti concluziona că există baza documentară şi soluţiile tehnice realiste pentru refacerea ei, propunînd mai multe variante de utilizare a infrastructurii executate în anii 1988-1989, cum ar fi: ansamblu cultural multifuncţional, complex muzeistic sau necropolă modernă subterană. Pentru reconstruirea mînăstirii se aveau în vedere soluţii tranşante care să redea aspectul iniţial al monumentului, folosind, în primul rînd, elementele de pietrărie salvate în timpul demolării din 1984-1986.

Propunerile de reconstruire a Mînăstirii Văcăreşti au stîrnit discuţii contradictorii, pe lîngă susţinători înfocaţi au fost unii foarte rezervaţi sau în mod deschis împotriva operaţiunii, apreciind chiar că ar duce la un fals fără valoare, realizat în condiţiile unor costuri foarte mari. De asemenea, refacerea Mînăstirii Văcăreşti n-a interesat nici autorităţile statului sau pe cele bisericeşti, dar nici mare parte din opinia publică, care au reacţionat cu aceeaşi indiferenţă ca şi altă dată. Spre sfîrşitul anilor 1990, dar şi în continuare, problema Mînăstirii Văcăreşti s-a reluat mai mult conjunctural, legat de problema edificării unei noi catedrale patriarhale sau mai degrabă cu ocazia unor evenimente festiv-comemorative, interesul pentru reconstruirea monumentului de la Văcăreşti stingîndu-se treptat.

Prin anii 1990, în timp ce în mediile culturale se discuta încă oportunitatea reconstruirii Mînăstirii Văcăreşti pe amplasamentul iniţial, la solicitarea unui întreprinzător particular, administraţia locală a concesionat pe termen lung o fîşie de teren aparţinînd domeniului public, situată pe cornişa taluzului dintre Calea Văcăreşti şi limita fostei mînăstiri, ignorîndu-se că astfel se blochează accesul direct la zona acesteia din urmă. Pe terenul respectiv a fost organizat un tîrg/bazar de mărunţişuri, cu denumirea pompoasă de „Complexul comercial Aleea Castanilor”, adăpostit în construcţii gen „bidonville”. Faptul, avînd consecinţe importante pentru o posibilă refacere a mînăstirii, a trecut neobservat în mediile culturale.

Dar soarta refacerii Mînăstirii Văcăreşti pe acelaşi loc a fost pînă la urmă pecetluită în anul 2006. Atunci, tot fără nici un ecou semnificativ între oamenii de cultură sau în opinia publică, pe baza unui PUZ aprobat de CGMB, s-a autorizat construirea pe locul acesteia a unui mare complex comercial care folosea infrastructura construită în anii 1988-1989. Noul mall, denumit Sun Plaza, cu o arhitectură comercială de import şi avînd accesul principal din Piaţa Sudului, a fost inaugurat în februarie 2010, fără ca nimic să mai amintească de monumentala ctitorie a Mavrocordaţilor. Singurul reper după care numai cei foarte bine informaţi mai pot încă identifica locul Mînăstiri Văcăreşti este o scară cu trepte masive din piatră, tocite în timp, datînd din perioada funcţionării închisorii şi care era dispusă în axul turnului de gardă al fostei mînăstiri/ închisori. Scara porneşte dintr-o mică alveolă a Căii Văcăreşti, aflată pe partea sa estică, urcă pe taluzul acesteia, oprindu-se şi astăzi în bazarul de lucruri ieftine. Acesta funcţionează în continuare nestingherit în spatele unor jalnice panouri din tablă, vopsite în albastru deschis, care se întind din Piaţa Sudului pe două-trei sute de metri, formînd pe Calea Văcăreşti un front mizer, ascuns, măcar vara, de o vegetaţie lăsată să crească sălbatic.

La nord-est de fostul amplasament al mînăstirii, tot la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, începuse în

1988 amenajarea unui mare lac artificial (lucrare rămasă nefinalizată), în al cărui vast perimetru, marcat de taluzuri betonate, în circa două decenii şi jumătate s-a format spontan o microzonă cu floră şi faună specifică, Delta Văcăreşti, declarată parc natural în 2016. Aceeaşi lipsă de determinare s-a manifestat şi faţă de resturile de la Văcăreşti recuperate cu mare greutate pe parcursul demolării. În timp, ele au fost risipite la întîmplare, acum fiind expuse în mai multe locuri, fără şanse ca deţinătorii lor, altfel bine intenţionaţi cu toţii, să fie dispuşi să le cedeze în scopul reunirii într-un centru muzeal unic, dedicat în primul rînd Mînăstirii Văcăreşti, dar şi celorlalte monumente distruse de dictatura comunistă. Propunerea nu are nici o şansă de materializare atît timp cît instituţiile abilitate ale statului, în primul rînd Ministerul Culturii, nu par interesate de problemă, iar cei care deţin vestigii artistice de la Văcăreşti şi alte biserici demolate, mai ales piese de pietrărie, au început deja să amenajeze, de regulă, în bune condiţii, puncte muzeale dedicate subiectului, considerate atractive pentru public şi astfel, poate, profitabile pentru instituţiile care le organizează.

În 1985-1986/1987, cvasitotalitatea elementelor de pietrărie demontate de la Văcăreşti au fost transportate la grămadă cu basculantele şi aruncate în faţa Palatului Mogoşoaia, pentru ca ulterior, tot la întîmplare, să fie depozitate pînă după 2010 într-un şopron metalic aflat în partea nordică a parcului palatului, în apropierea statuilor lui Lenin şi Petru Groza, multă vreme aruncate şi ele aici după ce au fost demolate în primăvara anului 1990. Se apreciază că la Mogoşoaia s-ar afla circa 90% din piesele de pietrărie recuperate de la Văcăreşti, fiind înregistrate 329 de bucăţi, de la capiteluri, fusuri de coloane, ancadramente ş.a., piese foarte mari sau fragmente cu dimensiuni mici, unele cu o decoraţie impresionantă sau simple console, profile mai mult sau puţin ciobite, trepte/ contratrepte şi multe altele, marea majoritate deteriorate în timpul demolării sau transportului.

În anul 1989, din iniţiativa IPS Calinic, atunci episcop vicar de Rîmnic şi Argeş, la Mînăstirea Brâncoveni Olt au ajuns cîteva resturi de pietrărie de la Văcăreşti, ridicate de la Mogoşoaia. Dintre acestea se fac remarcate capitelul, tamburul de bază şi un fragment al fusului de la una din cele patru coloane imense din pronaos (iniţial piese monolit de aproape 6 m înălţime şi care, în 1986, au fost tăiate în bucăţi pentru a putea fi demontate şi transportate), o coloană din pridvorul bisericii şi o alta de la foişorul paraclisului. Au mai fost aduse aici şi alte cîteva fragmente mărunte de la Văcăreşti, fără excepţie disparate, alături de un număr mic de piese, inclusiv pietre tombale, de la alte cîteva biserici (Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Vechi) demolate în Bucureşti la mijlocul anilor 1980. Ulterior, acestea au fost expuse într-un mic lapidariu organizat în beciul Casei Egumeneşti de la Mînăstirea Brâncoveni.

După anul 2000, la Muzeul Naţional de Artă al României – MNAR, în cadrul Galeriei de Artă Veche Românească, se dedică Mînăstirii Văcăreşti o sală unde sînt expuse 15 panouri cu fragmente de frescă din biserica domnească, salvate şi apoi atent restaurate sub îndrumarea lui Dan Mohanu, precum şi cîteva piese de pietrărie, cum ar fi un capitel de la o coloană din pridvorul bisericii, fragmente din portalul de intrare în paraclis sau medalionul heraldic care încununa portalul de intrare în biserica domnească. De asemenea, la Muzeul Colecţiilor de Artă, în lapidariul din beciurile fostei Case Romanit, sînt expuse cîteva piese de pietrărie, cum ar fi alte părţi ale portalului de intrare în biserica mare şi două coloane din foişorul paraclisului, unele fiind bucăţi din acelaşi element constructiv sau din aceeaşi suită de elemente, din care regăsim fragmente şi la MNAR, de care depinde Muzeul Colecţiilor de Artă, dar şi la Brâncoveni sau, mai ales, la Mogoşoaia. Icoanele împărăteşti din iconostas şi o parte a fragmentelor din fresca bisericii domneşti se mai pot găsi şi în colecţia de icoane şi obiecte de cult a Muzeului Municipiului Bucureşti. Mici fragmente de frescă se găsesc şi în colecţia Mînăstirii Stavropoleos. În

Foișor la Văcărești, 1906 condiţiile acestea este dificil chiar şi pentru un specialist să-și facă o imagine completă asupra ansamblului de la Văcăreşti.

Memorialul Văcărești, dincolo de utopia reconstruirii

Totuşi, ideea realizării unui memorial Văcăreşti care să valorifice în primul rînd materialul litic depozitat din 1985-1986 în incinta Palatului Mogoşoaia, propunere vehiculată sub diverse forme din anii 1990, a început să se materializeze cam din 2011 din iniţiativa istoricului de artă Doina Mîndru, în colaborare cu restauratorul Călin Bîrzu. Din 2014, într-o primă fază, în spaţiosul beci al Palatului Mogoşoaia au fost expuse, cu titlu provizoriu, o serie de panouri de frescă recuperate de la Văcăreşti şi restaurate de echipa profesorului Dan Mohanu. La intrarea în parcul palatului, la sud de aleea principală, a demarat construirea unui pavilion (autori arhitecţii Adrian Spirescu şi Mihaela Pelteacu) care, într-un volum parter, cuprinde un lapidariu pentru expunerea pieselor mari de pietrărie, în primul rînd trei din cele patru coloane impresionante ale pronaosului (părţi din a patra sînt la Brâncoveni), coloane din pridvorul bisericii, de la foişoarele paraclisului şi ale casei domneşti ş.a. Tot aici urmează să fie expuse şi panouri cu fragmente din fresca salvată din biserica domnească. Conceput ca un centru de promovare culturală, pavilionul mai include şi un auditorium cu 200 de locuri. Pentru expunerea pieselor mici de pietrărie se va folosi spaţiul unui fost punct termic din apropiere, re-conformat în acest scop. Din toamna anului 2014, cînd construcţia era într-un stadiu avansat de execuţie, iar marea majoritate a pieselor masive de pietrărie erau deja puse pe poziţii şi în curs de restaurare, lucrările de construire, prevăzute iniţial a fi finalizate în primăvara anului 2015, au început să treneze, fiind şi astăzi neterminate din cauza instabilităţii administrative prin care a trecut în ultimii ani Complexul Muzeal Mogoşoaia.

Chiar dacă este un paliativ al reconstruirii Mînăstirii Văcăreşti care, în condiţiile societăţii româneşti, s-a dovedit o întreprindere utopică, demersul muzeistic de la Mogoşoaia, şi el materializat cu o greutate de nejustificat, cu toate că va cuprinde numai o imagine fragmentară şi inevitabil incompletă, promite să fie cel mai edificator memorial care să reflecte, în primul rînd, ce am pierdut prin demolarea Văcăreştilor. Se speră că aici va exista posibilitatea cunoaşterii, măcar parţiale, a unora dintre splendorile monumentului, inclusiv sugerarea unei imagini de ansamblu aproximative, oferind specialiştilor, dar mai ales publicului larg, cu precădere tinerilor, o ocazie de a conştientiza dimensiunile tezaurului cultural şi artistic risipit prin distrugerea Mînăstirii Văcăreşti.

Sfîrșit ARHITECTURA.RO

Hess – povestea unui brand românesc dispărut

De sărbători, bucuria cea mai mare a copiilor a fost dintotdeauna ciocolata. Cîndva, se găsea greu şi era scumpă, fiindcă era adusă din alte ţări. Însă în urmă cu 121 de ani a început să fie produsă şi în Transilvania. Prima tabletă de ciocolată autohtonă a fost fabricată la Braşov, la „Hess – Prima Fabrică de Bomboane şi Ciocolată din Transilvania“, în 1899. Mii de tone de ciocolată, bomboane, halva, siropuri, şerbeturi, rahat şi alte sute de sortimente de dulciuri au ieşit pe poarta acestei fabrici în peste un secol de producţie neîntreruptă. Fabrica Hess, devenită în anii comunismului Dezrobirea, apoi Cibo şi, în final, Kraft Foods Romania, a fost pentru braşoveni sediul bunătăţilor care le-au fermecat copilăria. Dar, după Revoluţie, ca mai toate fabricile din România, şi cea de ciocolată s-a închis, după o perioadă în care a supravieţuit cu investiţii străine. Astăzi, ciocolata made in Braşov a rămas doar o amintire. Iată povestea dulce-amară a celei mai mari fabrici de ciocolată din România interbelică.

În Braşov, dulciuri se mai produceau, însă nu şi ciocolată. Patronii fabricii cumpăraseră pe 9 aprilie 1899 atelierele de zaharicale ale saşilor Tiess şi Teutsch, de pe actuala Stradă Cuza Vodă nr. 3. Clădirile aveau să rămînă, pentru 110 ani, sediul celui mai dulce loc din Braşov, fiindcă pînă în zilele noastre aici se va produce doar ciocolată. Consiliul director, format din dr. Sandor Lederer, Lukacs Verzar, Jakab Adler şi Janos Timar, a plătit 25.000 de forinţi pentru atelier, a preluat datoriile de 26.892 de forinţi şi a cumpărat toate mărfurile existente pe stoc. Numărul muncitorilor era mic, numai 18, dintre care doar şase erau angajaţi permanenţi. Însă aceştia produceau zilnic între 500 şi 800 kg de bomboane de ciocolată. În 1909, acţionar principal a devenit un mare comerciant braşovean, Adolf Hesshaimer, proprietarul magazinului de coloniale şi delicatese J.L.& A. Hesshaimer din Piaţa Sfatului. Iar în 1922 a intrat în afacere şi fiul lui, Adolf jr., devenit ulterior preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie.

devenit Andreas Farsch. În 1942, capitalul social a fost majorat, după care Adolf senior a cedat conducerea lui Richard Thor. Într-o scrisoare din 5 septembrie 1942, el mărturisea: „Cu onoare vă aduc la cunoştinţă că din cauza vîrstei mele înaintate, spre regretul meu, mă văd nevoit a-mi da demisia“. Fabrica s-a extins cu noi hale, un atelier de tîmplărie, o magazie, un grup sanitar, un rezervor de apă şi un atelier mecanic, iar vechile construcţii au fost modernizate.

Bombe peste bomboane

sovietice“. Sau: „Fabrica Hess este cea mai mare fabrică de bomboane şi marmeladă din ţară. Capacitatea de producţie a acestei fabrici este de circa 200.000 kg de produse pe lună, iar cota de zahăr necesară acestei producţii este de circa 15 vagoane a 10 tone pe lună. Fabrica astăzi nu mai dispune decît de 10.000 kg de zahăr, cît pentru două zile lucrătoare“. Cum ministerul nu a găsit nici o soluţie, personalul a fost înjumătăţit. Pe 6 noiembrie 1945, au fost concediaţi toţi angajaţii, mai puţin „15-20 de specialişti fără de care fabrica nu s-ar putea redeschide în caz că va dispune din nou de materii prime“.

O mie de tone de ciocolată

Cu patroni saşi, fabrica de bomboane de ciocolată s-a modernizat şi s-a extins. Hess a devenit marcă înregistrată, iar delicioasa ciocolată de Braşov a ajuns tot mai căutată. În 1923, s-au produs 258 de tone de produse de ciocolată, iar în 1926, s-a ajuns la 1.021 de tone. Director al fabricii a fost numit Hans Hintz, dar printre acţionari au început să vină tot mai mulţi membri ai familiei Hesshaimer, chiar şi soţiile industriaşilor. Anul 1937 a fost un an de vîrf în activitatea fabricii, dar marcat de decesul lui Adolf jr., la numai 45 de ani. Fusese un om de afaceri înnăscut. Membru al Clubului Călăreţilor din Braşov, a organizat concursurile anuale de călărie, desfăşurate sub înaltul patronaj al Regelui Carol al II-lea, evenimente la care asistau Regina Maria şi alţi reprezentanţi ai Casei Regale. În 1940, firma s-a extins la Bucureşti, cu un depozit şi o bombonerie. În acelaşi an, director a

În timpul bombardamentelor din 15 aprilie 1944, magazinul Hess din Bucureşti a fost distrus, iar a doua zi, pe 16 aprilie, o bombă a căzut pe Strada General Prezan din Braşov, în spatele fabricii, distrugînd în totalitate clădirea secţiei de spălat „cutii de tinichea“, dar suflul exploziei a afectat şi clădirea fabricii, cu tot cu utilaje şi materii prime aduse din străinătate. Comitetul de urgenţă a luat măsuri imediate de îndepărtare a molozului şi salvare a bunurilor rămase intacte. A evaluat pagubele la 4.600.000 lei, certificate de Primăria Braşov şi Ministerul Economiei Naţionale. Comisia de Sinistraţi, cum era denumit organul înfiinţat pentru acordarea despăgubirilor, a trimis banii fabricii de ciocolată şi astfel, în nici o săptămînă, pe 23 aprilie 1944, ciocolata a început din nou să fie fabricată şi ambalată la Braşov. Pentru evitarea pe viitor a unor astfel de pierderi, conducerea a cumpărat un spaţiu în Codlea unde a depozitat mărfuri şi utilaje şi a construit un adăpost subteran pentru 400 de persoane. Buncărul a fost proiectat de arhitectul Albert Schuler, realizat de firma Concordia şi s-a aflat în grădina de pe Strada Cuza Vodă nr. 25. În acea primăvară, fabrica a ieşit în pierdere nu numai datorită bombardamentelor, dar şi fiindcă dulciurile trimise în Basarabia şi Moldova au dispărut pe drum. Aprovizionarea cu boabe de cacao din Turcia, pe calea ferată, era tot mai greoaie. Producţia nu a stagnat, ba chiar a fost suplimentat parcul auto, pentru a putea livra dulciuri Armatei române, dar şi celei sovietice.

Comenzi pentru Armata Roşie

Conform legilor noi, a fost numit şi la fabrica Hess un administrator de supraveghere din partea Ministerului Economiei Naţionale. Primul a fost Dumitru Vişa, urmat în 1945 de Vasile Stroe. Conform rapoartelor acestor specialişti, la sfîrşitul anului 1944, la conducerea societăţii erau etnici saşi, dintre care o parte erau stabiliţi în Elveţia şi Germania, dar cu capital în băncile româneşti. Din cei 19 acţionari, 8 se numeau Hesshaimer şi deţineau 99,96% din capital. Cifra de afaceri pe 1944 a fost de 688 de milioane de lei. S-au produs numai 859 tone dulciuri, în condiţiile în care capacitatea era de 2.400 tone. Personalul cuprindea 375 de salariaţi, dintre care 97 erau funcţionari şi 278 lucrători. În anii de după război, situaţia fabricii s-a înrăutăţit. Au fost reduse drastic cheltuielile, s-au sistat livrările pe credit, balurile de caritate şi chiar şi abonamentele la ziare şi reviste. În dese rînduri, conducerea a cerut ajutor de la minister, în special pentru aprovizionarea cu glucoză, cacao şi zahăr. Un astfel de memoriu se încheia cu fraze ca: „Rugăm să ţineţi seama de faptul că fabrica noastră a executat toate comenzile pentru Armata Roşie şi în viitor îşi pune ca scop să execute toate comenzile

Cererea de sponsorizare a PCR a fost refuzată

Fabrica n-a falimentat, conducerea alegînd în locul concedierii masive concediile neplătite pe termen limitat. Foametea cuprinsese întreaga ţară, dar conducerea fabricii n-a putut să îşi abandoneze angajaţii. În perioada interbelică, aceştia erau înscrişi în „Transifac“, Sindicatul Fabricilor de Ciocolată, Cacao şi Bomboane din Ardeal şi Banat. Muncitorii cei mai săraci au fost ajutoraţi prin acţiuni sociale, chiar credite la Banca Ardeleană din Braşov. La propunerea comitetului de femei din fabrică a fost amenajat un cămin de zi pentru 25 de copii ai salariaţilor, în clădirea proprie de pe strada General Prezan nr. 59, unde micuţii erau găzduiţi şi hrăniţi gratuit. Muncitorii mîncau la cantina fabricii, cu o capacitate de 300 de persoane, iar trei sferturi din preţul prînzului era suportat de fabrică. Deşi în Braşov, penuria de alimente atinsese cote maxime, salariaţii de la Hess primeau cinci zile pîine şi două zile mălai, plus cîte două kg de marmeladă lunar fără nici un ban, iar uleiul, carnea, untura, lemnele erau oferite la preţ redus. Tot în această perioadă, pentru angajaţi a fost amenajată o sală culturală, cu bibliotecă şi mese pentru şah şi tenis. Mai mult, pe 3 februarie 1947, documentele firmei precizau că a fost aprobată suma de 25.000 de lei pentru fiecare salariat „drept manoperă pentru întreţinerea de încălţăminte şi cîte o talpă pentru pingele în natură, lunar“. În acelaşi timp, bani cereau şi diferite organizaţii, iar fabrica Hess a decis să le acorde subvenţii în limita bugetului, mai puţin Partidului Comunist Român. În schimb, a acordat ajutor financiar spitalelor braşovene şi Comitetului de ajutor al regiunilor secetoase din judeţ.

Văduvei lui Hess i s-a tăiat pensia La începutul dominaţiei bolşevice, fabrica Hess a fost trecută în subordinea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, de pe lîngă reprezentanţa comercială a URSS. În consiliul de administraţie au fost numiţi şi muncitori. Au apărut divergenţe în luarea deciziilor. De exemplu, familiile celor trimişi la muncă obligatorie în URSS primeau 50% din salariul angajatului, iar la întoarcere acesta urma să fie reîncadrat. Noul comitet de conducere a cerut radierea acestor muncitori de pe statele de plată. A cerut chiar şi „să se înceteze plata pensiei pentru doamna Edith Hesshaimer“, văduva directorului care formase cea mai puternică fabrică de ciocolată din România. În aprilie 1948, cu toate că femeia nu avea nici un venit, iar în casa ei din Dîrste se instalase fără chirie Frontul Plugarilor, i s-a recomandat să se încadreze în cîmpul muncii, „pentru ca prin munca ei să-şi cîştige existenţa“ chiar la fabrica Hess. În şedinţa din 6 iunie 1948, ultima înainte de naţionalizare, directorul general, inginerul Victor Simonis, s-a plîns că în administraţia fabricii există „unele defecţiuni“. Drept răspuns, s-a decis crearea unui colectiv de conducere comunist care să consilieze conducerea propriu-zisă.

La 23 august 1948, circulara de la Ministerul Finanţelor anunţa că „toţi deţinătorii de acţiuni ai societăţilor naţionalizate sînt obligaţi a depune acţiunile, eliberîndu-se deponenţilor chitanţe de primire a lor“. Aceasta a fost ultima zi a celei mai bune ciocolate româneşti din perioada interbelică, punctul terminus al industriei private la Braşov. MONITORULExPRESS.RO

Ambalajele Hess, adevărate opere de artă

Deconspirarea fricii

(urmare din pag. 1)

Cu toate acestea însă, speranța noastră, a celor care încearcă să mențină vie flacăra românismului, rămîne nestrămutată. Nu trebuie să lăsăm garda jos doar pentru că mass-media aservită ne asigură că acolo, în Parlament, sînt oameni care luptă pentru România. Știm cu toții că nu e așa. Ei sînt acolo doar pentru că alții asta și-au dorit, mînați de frica radicalismului pe care românii sînt în măsură să îl manifeste față de cei care ne conduc. Prin această mișcare se pare că Sistemul – această canalie fără chip – a dovedit cît de slab este, a demonstrat că, de fapt, îi este frică de români, îi este teamă că poporul își poate face dreptate. Acesta este, de fapt, marele cîștig al poporului român în anul de grație 2020 – deconspirarea fricii Sistemului de către românii nemulțumiți. Știm că cei împinși în față

Pas tila sãptãmînii Politica fără geopolitică

(urmare din pag. 1)

Acest parteneriat strategic îmi amintește de parteneriatul dintre România și Germania din anii ʼ40, care ne-a fost nu doar potrivnic commercial, ci și total defavorizant. Ce a urmat? Am trecut Prutul și apoi Nistrul, ca să fim învinși pe Don. În prezent, istoria se repetă. Avem un parteneriat super strategic cu SUA, în totala defavoare a poporului român, colaborare pe care mass-media o prezintă drept laptele și mierea care ne lipseau, așa că tot ceea ce urmează este să devenim carne de tun, teren de război.

De ce spun că România și Ucraina au o soartă comună? Pentru că ambele state sînt conduse de aceleași interese. SUA, Germania și Franța, se joacă pe ambele teritorii, lăsînd fără vlagă și demnitate popoarele, dar ceva mai înrăite decît la început. Aceasta este realitatea pe care noi, românii, trebuie să o acceptăm. Trebuie doar să așteptăm să vedem ce planuri au cu noi pînă la urmă. În anii ʼ40, Germania a vrut să meargă cu noi în procesul de cucerire a Moscovei. În prezent, însă, sîntem alături doar de ucraineni, întrucît nu cred că vreun soldat american își va risca integritatea psihică pentru a face ceea ce ,,locuitorii din lumea a treia europeană” se pare că sînt dispuși să facă gratis. În urmă cu un an spuneam că flacăra discordiei se va aprinde în Donbass. Nu a fost să fie – poate datorită pandemiei, poate pentru că lumea nu era pregătită sau poate pentru că stăpînii noștri nu au căzut de acord. Îmi mențin părerea și, din cîte observ, cred că Ucraina va fi împinsă întrun război nebunesc împotriva propriilor cetățeni, de o clasă politică total iresponsabilă, așa cum în 2008 și Miheil Saakașvili a fost îndemnat să facă. Este evident că se dorește clarificarea pozițiilor, iar interesele americane nu doresc recuperarea teritoriilor ucrainene rebele, așa cum se spune, ci un război regional care să atragă și Rusia. Maia Sandu a primit deja foaia de parcurs, măsurile pe care dorește să le adopte împotriva rușilor moldoveni și a transnistrenilor punînd benzină peste focul care deja mocnește.

Sună cumva anormal dacă spunem că România și Ucraina au un prezent comun, dar așa este. Vorbim despre un stat – Ucraina – care deține fără nici o justitificare teritorii românești: Bucovina de Nord si Bugeac. Vorbim de un stat care în anii ʼ90 a blocat Canalul Sulina, a construit Canalul Bâstroe

nu reprezintă aripa patriotismului autentic, dar chiar și așa, toată țara a văzut că accesul lor în Parlament este cea mai reală exprimare a fricii pe care un Sistem, un regim, o expune. Este acel discurs al lui Nicolae Ceaușescu din 21 decembrie 1989, cînd, din frică, le oferea românilor 100 de lei în plus la salariu în vreme ce aceștia își doreau, de fapt, libertate și prosperitate. În anul care tocmai s-a încheiat am văzut cu toții cîtă frică există acolo, sus. Am văzut bugete imense alocate Serviciilor, adică celor care îi păzesc pe politicieni și alte grupuri de interse de furia unui popor iritat. Am văzut cum mass-media calmează și distruge orice potențial ,,inamic al umbrelor”, tocmai pentru a domoli națiunea și a-i induce ideea, falsă de altfel, că ea este cea care a făcut acest lucru. Frica de popor! Asta am văzut în ochii guvernanților în anul care a trecut, iar aceasta reprezintă o mare, foarte mare victorie pentru noi, cei care simțim și gîndim românește. Noi, Revista ,,România Mare”, ne dorim să fim mai buni în ceea ce facem și mai atenți la cerințele

cu riscul de a ne distruge Delta Dunării. Vorbim aici de prietenii noștri ucraineni, care dețin teritorii de la toți vecinii, fie că vorbim de noi, românii, fie de unguri, polonezi sau ruși, ucraineni care nu ne respectă și care nu au grijă de comunitatea românilor cuprinsă în granițele țării lor. Vorbim despre un stat fragil, speriat, care, în dorința de a se consolida, strînge pumnul din ce în ce mai tare, fără să țină seama că, cu cît pumnul se va strînge mai puternic, cu atît mai mulți vor încerca să scape. Iar noi, românii, datorită realității actuale, avem cumva un destin comun cu ei pentru următorii ani.

Dacă privim imaginea de ansamblu, vedem că Kievul nu respectă discuțiile purtate la Minsk în ultimii 5 ani. Vedem că se aprovizionează cu armament american, pe care îl desfășoară pe linia de contact cu cele două republici Lugansk și Donețk. În discursurile lor, politicienii așa-zis radicali de la Kiev fac referire la un ,,scenariu croat”, la preluarea forțată a Crimeei, dar nimeni nu spune nimic –nici măcar aici, la București – despre românii din Cernăuți, despre teritoriile românești ocupate. Fără să ia în calcul propria economie distrusă pas cu pas, Ucraina își taie craca de sub picioare la îndemnul europenilor de a sista orice relație economică cu Rusia. Totul pentru ca piața rusească să fie ocupată de bunii parteneri cu care acum Kievul discută de pe poziții umilitoare, așa cum și Bucureștii o fac. Vedem că armele care stau de multă vreme acolo, în repaus, încep să își piardă răbdarea și probabil că doar situația confuză din SUA, coroborată cu indecizia Berlinului, le face să nu spună încă ultimul cuvînt. Este în interesul Occidentului să declanșeze un conflict regional care să atragă Rusia într-un război, și la care participanții să fie slugile care acum stau și aplaudă frenetic zgomotul tot mai pregnant al armelor.

În București, ambasadorul SUA are cea mai mare influență, așa că sînt sigur că și la Kiev și la Chișinău este la fel. Elitele din Ucraina, România și Republica Moldova au trădat poporul și, în speranța că vor cîștiga în continuare, vor face tot ce este nevoie pentru a se menține la suprafață bogate și nealterate, în dauna propriilor popoare care vor ieși din această glumă mult mai sărace decît sînt acum.

Ucraina, România și Republica Moldova – trei state firave aflate la răscrucea timpurilor, la umbra minciunilor, a manipulării și a trădării generale. Acestea se pare că vor avea o soartă comună: se vor dizolva într-o mare implozie și vor dispărea fără ca popoarele care le compun să aibă ceva de comentat.

cititorilor noștri, să rămînem echidistanți cînd e vorba de politică, dar fermi și incisivi cînd este vorba despre România. În fond, înainte de fi jurnaliști, sîntem români și sîntem vadimiști. Anul trecut am adus în fața cititorilor și simpatizanților noștri curentul vadimist, o mișcare civică întemeiată pe valorile care ne ghidează. Ne dorim ca, în timp, acest curent să fie îmbrățișat de cît mai mulți români, chiar dacă, așa cum știm, nu este aducător de profit și nici parte a unui Sistem.

În acest an ne dorim, așadar, să aducem în fața dumneavoastră o formațiune care să îi adune laolaltă pe cei care vor binele țării, pe tinerii care își doresc un viitor, pe antreprenorii care vor să beneficieze de un mediu de afaceri românesc stabil, pe studenții care vor să se realizeze în România, pe cei care au idei, dar care nu sînt auziți sau finanțați de nimeni, pe oamenii care vor să trăiască într-o Românie puternică, nu în colonia în care sîntem cu toții astăzi.

În acest an ne dorim ca valorile vadimismului să ajungă la cît mai mulți români, iar cei care rezonează cu acestea să vină alături de noi și, împreună, să facem un prim pas spre schimbarea reală a acestei țări.

Avertisment de cenzură

Analistul politic Bogdan Chirieac a reacţionat cu privire la declaraţiile făcute de deputatul USR Iulian Bulai, după programul de Revelion al Televiziunii Române, în care protagoniştii Mugur Mihăescu şi Dan Bittman au ironizat autorităţile.

,,În nici un caz nu este chemat domnul acela politician, Bulai, să stabilească unde începe satira şi unde începe băşcălia. În niciun caz. Sînt două lucruri total diferite, zic eu. Un lucru este performanţa televiziunii publice, banii pe care îi primeşte de la buget şi ce reuşeşte să facă televiziunea publică cu banii aceştia, rating, impact social şi aşa mai departe. Asta e o chestiune pe care trebuie să o analizeze inclusiv Parlamentul, care aprobă legea bugetului. Ăsta e un aspect care ţine de performanţă, fonduri publice şi statutul pe care îl are televiziunea publică în România. Separat de asta, este conţinutul editorial al televiziunii, care nu trebuie judecat de către politicieni! Domnul Bulai procedează, atenţie, corect din punct de vedere al doctrinei partidului său. Acest partid care a inventat plăcuţa suedeza, fără penali în funcţii publice şi alte lozinci de acest gen, acum este deranjat de emisiunea de satiră. Ce vrea dl. Bulai este clar cenzură!”, a declarat Bogdan Chirieac la Antena 3. ,,Repet, dacă domnii parlamentari vor să desfiinţeze televiziunea publică, foarte bine. Este o decizie politică, sănătate, sînt destule televiziuni în România. Dar nu ai nici un drept, absolut nici un drept, şi asta prefigurează pentru toţi gazetarii din ţara asta, să bagi pumnul în gura presei. Şi cu ce a început? Cu emisiunea lui Mugur Mihăescu, a lui Garcea! Ani la rînd, Ion Iliescu a fost făcut praf de Florin Călinescu, de alţi oameni de presă, de actori, în emisiuni de satiră, de umor. Atunci nu a fost nici o problemă. Acum, pentru că ceea ce vor să facă ei în România ar putea fi luat în glumă, lucrul ăsta îi deranjează foarte tare. Şi atunci, toate temerile pe care le avem despre doctrina USR iată că încep să se confirme, uşor, uşor. Oamenii ăştia vor să facă în România o societate neomarxistă, probabil un experiment care în alte ţări occidentale a eşuat, pentru că au avut anticorpi. Dar, după cum ştim, România nu are anticorpi. Este, iarăşi, o lozincă neomarxistă, pe care eu am întîlnit-o şi înainte de ‘89. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră! Dl. Bulai a considerat că programul lui Garcea e împotriva sa şi a USR-ului. Nu are legătură cu măsurile de sănătate publică. Şi dacă îl lua la mişto pe Dan Barna, aveau aceeaşi reacţie!”, a mai spus analistul. Sursa: DCNEwS RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

România

în alb și negru

Finalul anului trecut a adus în atenția publică un eveniment destul de trist, dacă privim realist, și anume crucificarea unui arbitru pentru că a folosit cuvîntul ,,negru” într-o propoziție. Asta în România, unde nu au existat niciodată sclavi aduși pe Dunăre, din Africa; în România, unde nu a existat sclavagism și care nu are nici un fel de problemă cu cetățenii afroamericani din SUA. Dacă în America putem vorbi despre segregație rasială timp de sute de ani, în această frumoasă și extrem de tolerantă țară numită România nu văd nici un motiv pentru a-i ataca pe cei care folosesc termeni cromatici atunci cînd se face referire la o anumită persoană.

Se pare că ,,elita” a găsit un nou mod de a semăna mai multă ură între noi, oamenii de rînd – separația pe culori – și asta pentru că, în urmă cu cîteva sute de ani, cineva a ales sclavagismul ca mecanism economic, și nu despre România vorbim aici.

Obediența nu înseamnă patriotism

Cînd proștii bat din palme e cazul să fugi cît mai departe. În fapt, asta este karma acestui popor –obediența aplaudacilor. Prima oară am văzut că prostia ne iese pe nas la 20 mai 1990, fapt care s-a repetat în 1992. Am văzut apoi o națiune disperată care îl aplauda ferentic pe Constantinescu, în 1996. Lumea era nebună, pentru că ,,ciocuʼ mic, că acum sîntem noi la putere” chiar era la Putere. De data asta, proștii nu au fost cei care au aplaudat, ci cei care au cîștigat, pentru că au avut ocazia să ridice o țară cu cei 15.000 de specialiști, dar se pare că nu au avut nici o șansă în fața celui mai puternic trădător marinar al României: Traian Băsescu. Nici nu s-a încheiat bine mandatul de președinte al lui Constantinescu, că proștii au început să se laude și să

Furia decorativă

De-abia mijiţi într-o spîrcîială de economie de piaţă, avem habitudini modeste şi de început dar ne mijotăm în chestii ce ne depășesc. Pe la alții ele sînt fie deprinderi rezonabil de vechi, fie sînt obișnuințe nu tocmai elegante, de ascuns sub scaun sau sub preș. Să te închini la un vaccin este puțin ca-n lumea triburilor ălora din Amazon, care văd pentru prima oară un aparat de filmat sau de zburat! Mai pui și armata aia moartă de nu a cîștigat nici măcar experiență pe „teatrele de operațiuni”. De ce nu s-o zice pe „terasele de operațiuni”, că ăștia-s plătesc locurile cu vedere la uliță? Alături de ăștia, alte lături de mercenari cu vederea la ofșoruri vorbesc prin pungă sau cîrpă despre strălucirea beznei. Cum ar veni nește ticuri mahalagești de dregători marginali și ridicoli. Ia belete, boiarule!

Dintr-o lume unde economia se comanda și unde școala era mai degrabă un vehicul social şi cu o valoare simbolică, dar se făcea serios am pătruns întrun mărăciniş a cărui ieşire e greu de dibuit şi unde singurul etalon moral, social, politic, pînă și cultural este banul și spoiala. Banul îl face pe om, precum și haina de firmă executată în Bangladeju.

Ei bine, zilierii ăștia de idei și de obiceiuri luate de-a valma și de-a gata după tembelizor sau după rețeTele de socializare, precum și duamnele de bufet de sat numit MAT prind a se căftăni în mare boier, mare jupîneasă, mare caracter. Mai sînt şi alţi baroni locali şi principese de hol de restaurant cu autoservire demn de oraș agroindustrial cu ieșire de metrou. Ba chiar şi prinţi, într-o ţară eminamente republicană şi agrară! Dar pe baronii ăştia îi cheamă cu vorbe prostane, provenite din inventarul de josul curții orătăniilor: Benimboc, Bleojdan, Halcă, Leorban. Nici alții nu-s mai breji, nici o spaimă sau grijă, dar ăștia-s acum pe scenă!

Îmi amintesc de anii mei de studenție în campusul în care locuiam, unde erau oameni din toate colțurile lumii: fie din Coreea, fie din Africa, tineri care studiau aici, în România. Aveam prieteni de culoare din zona Sudanului, de prin Gana, Senegal și Egipt. Nu existau probleme de comunicare, nu eram încrîncenați și nici măcar nu aveam vreo problemă de rasă. Ne spuneam pe nume, nu pe culori, dar niciodată nu credeam că a fi numit ,,alb” sau ,,negru” reprezenta o jignire. Asta se întîmpla în București, capitala României, în anii ʼ80ʼ90 și chiar 2000. În prezent, ca urmare a problemelor cu care SUA se confruntă, slugile mioritice au decis din nou că ce este bine pentru americani este bine și pentru români. Or asta, ca de obicei, este o mare greșeală. Se va ajunge la o separare a oamenilor de culori diferite, deoarece ,,albii” vor evita orice fel de problemă cu cei mai ,,închiși la culoare”. Nu va trece mult timp pînă cînd cei care aparțin altor rase se vor izola unii de alții, tocmai pentru a nu avea probleme cu legea, pentru că nu știi niciodată cum la o sindrofie, beat fiind, faci o glumă sau îți strigi colegul de serviciu altfel decît prevede legea și riști să faci pușcărie.

bată din nou din palme pentru că Vadim a pierdut alegerile. Și uite ce a ajuns această țară: o colonie, printre multe altele. Această practică se repetă din 4 în 4 ani, proștii se bucură, cîștigătorii de asemenea, dar din alt motiv, pînă cînd prostimea înțelege că a mai fost o dată trasă pe sfoară și iese la vot să valideze alți escroci.

Ei bine, și la alegerile care tocmai s-au încheiat proștii au aplaudat pentru că, pare-se, au făcut un hocuspocus și au băgat în Parlament un partid care, chipurile, va face România măreață. Ei bine, pînă în 2024, dacă vom mai ajunge acolo, aplaudacii își vor da seama că au fost din nou păcăliți, dar între timp eu sînt sigur că Sistemul va mai scoate un iepure din pălărie, menit a oferi liniște celor care riscă să se radicalizeze. Pentru că, în fapt, prezența unui altfel de partid în Parlamentul României a fost impusă de Sistem pentru că exista riscul unei răscoale a unei clase total defavorizate, fapt care ar fi deranjat elita trădătoare a României. Ei bine, acum că acel partid se află în legislativ, cu proștii lui

Și de ce nu-și trec ei școala de liceu în siviul copiat după europașaport? Fiindcă și-au schimbat de multă vreme și vorba, și portul, și pașaportul. Și, mai mult decît atîta, nu au liceul. După cum este îngrămăditul și neisprăvitul aista de Fluocimoron Cazzu, care se zice că a ratat treapta de intrare la liceu și a făcut o școală profesională. Se și vede încă din lună! Sau un altul, Floroman, fost ospătar cu liceul la seral. Sau un ministru de incultură care a ratat altceva, bacalaureatul. Sigur că toți au ajuns să-și completeze mica lor existență la distanță, dar diferența dintre ei și ăi cu școli muncitorești și pe puncte este că atunci erau alte condiții iar respectivii chiar erau isteți, spre deosebire de ăștia deacum, proști încleștați, încliftați și mulțumiți de sine. Și după ’90 am avut ceva rector venit din producție și se pare că fără bacalaureat dar, deși post ca noaptea, măcar avusese cîndva talent actoricesc. Ideea asta de-a te decorarisi cu licențe și masterate și doftorate de talcioc este tot complex de lipsă de identitate. Și se asortează la gipanul din vilă și la, pardon, bursele telefonate cu taxă inversăm, de întoarcere. Mofturi de plastic, personaje, nu oameni în cartilaje și oase, ci figuri acre de supramax dezarticulați şi cu mintea la fel de îmbîcsită! Asta au reuşit să compromită nevolnicii de diriguitori şi, fireşte, nu de azi sau de ieri, ci de mai bine de treizeci de ani. Dar nu mă refer, ca să fim extrem de bine înţeleşi, la Iliescu sau Constantinescu, fiecare dintre ei democrat în felul lui propriu și personal, ci la Băsău, că mi-e scîrbă să-i zic altfel, cel care a introdus mîrlănia, mitocănia, vrajba securistă, josnicia golănească de mahala portuară în societate şi s-a năpustit cu totul prin nedreptate şi umilire asupra neamului nostru. Nu numai marionetele care îl înconjoară şi care s-au pripășit pe lîngă inexistența lui sînt de vină, ci el însuşi, ca produs al celei mai ticăloase structuri şi al celor mai prăbuşiți

Din păcate, prin dorința celor de altă rasă decît cea caucaziană de a fi protejați de lege, ei își asumă inferioritatea față de rasa albă. În fapt, toți își doresc să fie Michael Jackson, care s-a născut negru și a murit alb, ne strigă cu disperare că ne sînt inferiori și că au nevoie de o lege pentru a compensa acest statut. Prin asta, recunosc că, de fapt, albii i-au dus în sclavie, pentru că aveau arme de foc și nu arcuri cu săgeți, și că civilizația actuală a fost făurită de rasa albă cu aportul rasei negre, acesta fiind un motiv întemeiat pentru a se considera dezavantajați în fața istoriei.

Din păcate, se poate croșeta mult pe această temă, dar nu justiția este cea care trebuie să decidă relațiile interrasiale în România, ci educația. Așa cum cei din generația mea erau în relații bune și constructive cu cei din Sudan, Egipt, Israel, Palestina în anii ʼ90, și în prezent se poate întîmpla acest lucru, fără ca vreo lege să impună un anumit mod de abordare. Din acest motiv nu pot înțelege de ce ne trebuie o lege ca să ne separe. Pentru a fi și noi americani?

D.A.

total nepregătiți, această clasă a picat în adormire. Prin urmare, timp de patru ani în țară va domni liniștea și elitele își vor bea netulburate cafeaua în fiecare dimineață.

Sistemul, această Fata Morgana care conduce România, știe ce trebuie făcut pentru ca tu, române, să fii calm, obedient și umil. Știe că atunci cînd simți că ești pe cale să explodezi de nemulțumire te calmează o minciună frumoasă, așa cum știe că timpul de care ai nevoie ca să îți dai seama că ești mințit variază de la 3 la 8 ani.

Sistemul știe și are grijă ca tu să fii calm, așa cum și medicii din spitalele de psihiatrie știu ce să administreze bolnavilor ca să îi calmeze. De data asta ai fost injectat cu aur, dar pînă îți vei dai seama, același Sistem va pregăti un alt vaccin care te va liniști. Pentru el nu va fi nici o problemă în a te manevra, deoarece tu nu vei opune nici un fel de rezistență. D.A.

moral din întreaga noastră societate. Mai bine zis nu credeam să existe şmecherie zgomotoasă şi pătimaşă exprimată într-un limbaj aparent coerent, dînd impresia militărească a preocupării din convingere, dar ratînd întotdeauna finalurile de discurs din dorinţa de a se tîngui, arătîndu-se frămîntat şi veşnic nemulţumit. Trebuie să le acorzi prezumția aia de nevinovăție, dar dacă știi ce-au fost și ce-au înfăptuit nu-i faci miniștri și mai mult de-atît!

Fireşte, starea în care ne aflăm era previzibilă, consumul inutil şi mult peste puterile, necesităţile şi virtuţile noastre trebuia decontat, societatea de speculă şi complet neproductivă trebuia să se afunde, împrumuturile trebuia a fi restituite odată şi odată, ca şi alegerile trufaşe, dar totul ar fi putut fi făcut prin cumpătare, nu prin intimidare. E posibil ca hiba extremă să fie doar un viciu de comunicare, dar nu prea cred că el poate fi remediat cu una cu două, cu șapte, cu nouă, și mai ales de liote lipsite de vreo alte însuşiri decît acelea de exporta fonduri și de a trage cu dinţii, fără pic de eleganţă sau înţelepciune, de rămînerea în speteaza Puterii.

nICoLAE ILIEsCU (Ziarul ,,Național”)

10 ani de la Primăvara arabă

Anul acesta, din ianuarie pînă în decembrie inclusiv, va fi marcat de a zecea aniversare a „Primăverii arabe“. De fapt, manifestările dedicate evenimentelor din urmă cu un deceniu au a început deja la finele anului trecut, cînd Tunisia a marcat oficial a zecea aniversare a morții tragice a unui tînăr vînzător ambulant, Mohammed Bouazizi, care și-a dat foc în semn de protest împotriva tiraniei unui oficial local care i-a confiscat bunurile pentru încălcarea regulilor comerciale. Din acel moment, au început proteste în Tunisia, care în ianuarie 2011 au dus la demisia președintelui Ben Ali, conducătorul țării timp de un sfert de secol. După Tunisia au urmat demonstrații, răscoale sau chiar războaie în aproape toate țările lumii arabe. Întreaga regiune a Africii de Nord a luat foc, chiar și Orientul Mijlociu. În unele locuri, aceste incendii continuă pînă în prezent. „Primăvara arabă” a cedat rapid ,,Iernii arabe”.

În ianuarie 2011 au început revolte la scară largă în Egipt, care s-au încheiat cu răsturnarea lui Hosni Mubarak șeful statului timp de trei decenii. Primele alegeri democratice i-au adus pe islamiști – Frăția Musulmană – la putere. Aceasta a fost urmată în curînd de o lovitură de stat militară, care a culminat cu execuția în masă a „fraților”.

Cronica „Revoluției iasomiei”

La 17 decembrie 2010, au început tulburările anti-guvernamentale în Tunisia, denumită ulterior „Revoluția iasomiei”. Un val de nemulțumire națională față de politicile președintelui tunisian Zine al-Abidine Ben Ali a dus la demisia acestuia la 14 ianuarie 2011. Apoi, protestele au cuprins Yemenul. Consecința a fost un război civil care nu s-a oprit pînă în prezent, bombardarea orașelor pașnice de către avioane străine, devastarea completă a teritoriilor, foamete și o criză umanitară de proporții nemaiauzite.

În februarie, manifestările au început în Bahrain. Pentru a salva guvernul local, trupele străine au fost aduse în țară. Revoluția a fost suprimată brutal. În același timp, Libia a luat foc inițiind un război prin bombardarea aviației occidentale și răsturnarea regimului lui Muammar Gaddafi. După aceea, statul (unul dintre cele mai bogate din regiune înainte de aceste evenimente) s-a dezintegrat, de fapt, în enclave separate care nu erau controlate de guvernul central. Luptele continuă pînă în prezent. Nimeni nu poate estima numărul victimelor și refugiaților.

În luna martie a aceluiași an au izbucnit primele proteste majore împotriva guvernului legitim al Siriei, ducînd la un război pe scară largă care a luat viața a sute de mii de oameni. Fluxurile de

refugiați din țara devastată au dus la criza migranților din Europa. Și aceasta nu este în nici un caz o listă completă a consecințelor „Primăverii arabe”, pe care lumea occidentală a întîmpinat-o cu atîta entuziasm atunci. Acum, același Occident dezbate activ „ceea ce nu a funcționat bine”. De exemplu, revista The Economist, care în urmă cu un deceniu era cel mai activ protagonist al revoluțiilor din lumea arabă, este acum nevoită să recunoască faptul că: „ Regiunea este acum mai puțin liberă decît în 2010 ”.

Singura poveste de succes din întreaga serie de revolte, lovituri de stat și războaie este considerată de mass-media liberală aceeași Tunisie din care a început această serie. „Doar Tunisia a ieșit din revoluție cu o republică fragilă, dar reală, de care cetățenii ei sînt pe bună dreptate mîndri”, titrează același The Economist. Acest succes este măsurat exclusiv de numărul instituțiilor presupus democratice create în țară. De exemplu, Financial Times admiră numărul tot mai mare de ONG-uri și creșterea egalității femeilor. Autorul articolului a uitat în mod clar că Bouazizi și-a dat foc, incapabil să suporte rușinea, din moment ce a primit o palmă de la o femeie. Aparent, acum ea ar avea mai multe drepturi, iar el, cel mai probabil, mai puține. Mai mult, în Tunisia modernă, după victoria revoluției, „isprava” lui Bouazizi a fost repetată de zeci (dacă nu chiar sute) de oameni disperați. În doar zece luni au fost înregistrate 62 de cazuri de auto-incendiere a cetățenilor tunisieni. Dar acum nimeni nu le ridică monumente, nu numește străzile în cinstea lor, așa cum s-a făcut în legătură cu Bouazizi, și nimeni nu acordă nici măcar o infima atenție acestor evenimente sau motivelor lor. Într-o țară a „democrației victorioase” acest aspect nu este atît de interesant.

Și dacă sîntem atenți la părerea tunisienilor vlăguiți de criza economică și de condițiile de viață afectate de sărăcie, vom observa că aceștia condamnă practic „eroul-martir” de ieri și pe membrii familiei sale, care au făcut avere după moartea lui și s-au mutat în siguranță în Canada, de unde fac acum apel pentru „continuarea luptei”. „Îl blestem! El este cel care ne-a distrus” – este modul în care tunisienii obișnuiți se referă la Bouazizi.

Ei bine, ce putem spune de „povestea de succes” și de numărul crescut de „instituții democratice”? Potrivit sondajelor de opinie, 50% din populația tunisiană consideră că așa-numita calitate a vieții s-a deteriorat de la Primăvara arabă, în timp ce doar 27% au simțit o îmbunătățire. Șaizeci și trei la sută dintre cei chestionați consideră că viața copiilor lor va fi și mai rea. Adică, tunisienii, spre deosebire de mass-media occidentală, nu au observat nici un succes special în sine. Cu siguranță, mulți dintre ei ar fi fost foarte surprinși dacă li s-ar fi spus atunci, în 2011 că, ieșirea lor în piețe

este nu pentru a îmbunătăți calitatea vieții, ci pentru a crește numărul ONG-urilor – principalul indicator al transformărilor democratice de succes.

Ce putem spune despre alte țări care, ca urmare a „Primăverii arabe”, au fost distruse de războaie civile și bombardamente străine? O înrăutățire a vieții este indicată de 75% dintre sirieni, 72% dintre yemeniți, 59% dintre libieni. În nici o țară care nu a experimentat evenimentele „Primăverii arabe”, numărul celor care au observat o îmbunătățire a vieții nu depășește ponderea pesimiștilor sociali. Cel mai mic decalaj în opinie a fost înregistrat în Egipt, unde 38% dintre cetățeni cred că viața lor s-a deteriorat și 23% că s-a îmbunătățit. Și chiar și atunci un astfel de indicator scăzut al pesimismului pentru lumea arabă se explică mai degrabă prin faptul că revoluția a fost în cele din urmă suprimată (și destul de dur).

Chipul ars al „Primăverii arabe”

Jurnaliștii occidentali, care au jucat un rol semnificativ în promovarea stărilor de protest în urmă cu zece ani, încearcă să-și analizeze greșelile exclusiv într-o singură direcție: ,,Ce am greșit, din moment ce am permis lansarea «reformelor democratice»?“. Ei încearcă să împiedice gîndul că, în multe privințe, responsabilitatea pentru vărsarea de sînge, distrugerea unor state întregi, războaie, bombardamente, tragedii personale a milioane de oameni le revine. Ei au incitat arabii la revolte, au chemat guvernele lor să bombardeze orașe pașnice din Libia sau au închis ochii asupra bombardării Yemenului de către Arabia Saudită. Toate acestea –în numele democrației.

Analiștii occidentali nu vor să admită că aproape întotdeauna răsturnarea violentă a guvernului legitim nu duce la o îmbunătățire a calității vieții oamenilor (pentru care merg la răscoale), ci, dimpotrivă, duce la haos și devastare. Respingerea acestui adevăr evident, care a fost dovedit și de „Primăvara arabă”, dă naștere la numeroase concluzii ale presei liberale despre necesitatea continuării experimentului „democratic” în regiune. The Guardian, de exemplu, deși este de acord cu concluzia cu privire la eșecul complet al „Primăverii arabe”, emite premoniții de rău augur: „Data viitoare va fi diferit”. „Semințele democrației moderne nu au fost încă semănate în mod corespunzător în lumea arabă”, relatează The Economist. „Primăvara arabă nu s-a încheiat niciodată”, scrie întreaga presă străină, promițînd continuarea revoltelor și revoluțiilor, un refren comun, de altfel, în publicațiile occidentale despre evenimentele de acum un deceniu.

Și cel puțin un om ar putea spune: ,,Poate nu este nevoie să impună țărilor arabe modelul de guvernare general acceptat în Occident”. Încercările de a aranja „revoluții de culoare” și de a stabili „regimuri democratice” duc la dictaturi și mai dure și la noi autoincendieri ale altor potențiali urmași ai lui Mohammed Bouazizi. Însă aceste tragedii încetează să mai îngrijoreze Occidentul după ce interesele lui sînt atinse.

N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Batista, accesoriul nobilimii

Lupta oamenilor cu guturaiul se duce de la începutul veacurilor. Cu toate acestea, istoria batistei – acest aliat prețios al omului – începe ,,puțin” mai recent. Dar să nu anticipăm. Articolul ,,Guturaiul, batista și strănutul de-a lungul secolelor” publicat de revista ,,Realitatea Ilustrată” în 29 septembrie 1937 ne oferă cîteva informații interesante pe această temă:

Două degete în loc de batistă

În Secolul al X-lea Roma fu bîntuită de o epidemie de strănutat de pe urma căreia muriră mulţi oameni. De-atunci se spune că datează obiceiul de a dori „sănătate” aceluia care strănută. Găsim însă acest obicei şi la cei vechi. La greci şi la romani, nimeni n-ar fi îndrăznit să nu salute pe cel care a strănutat cu un: „Jupiter să te aibă în pază”.

Despre uzul batistei nu se ştia nimic. Doar la Roma, batista servea pentru ştersul sudorii de pe faţă. Împăratul Nero, inventatorul cravatei, purta batista la gît ca să se ferească de răceală. Încolo, romanii aveau grijă ca înainte de a veni în societate să-şi spele şi să-şi şteargă bine faţa şi nasul. Istoricul Tacit spune că Nero nu pleca la teatru pînă nu-şi curăţa bine gura şi nasul. (…) Din documentele rămase din Antichitate se pare că cei vechi nu întrebuinţau batista. Astfel, într-o comedie a lui Aristofan, un personagiu spune:

„Cînd ai să-ţi sufli nasul, o Demos, să-ţi ştergi degetele de părul meu”. Compatrioţii lui Pericles nu se serveau de batistă, ci întrebuinţau două degete de la mîna dreaptă. Numai nobilii se ştergeau cu mantia lor. La Roma, pe vremea lui Cicero, era o ruşine să scuipi sau să-ţi sufli nasul în public. Romanii purtau un fel de „ştergar” pe care-l întrebuinţau după ce-şi suflau nasul cu degetele. Pe vremea decăderii Imperiului Roman era în uz batista pentru şters faţa care se chema ,,facialiu”. Sub împăratul Aurelian lenjeria pentru şters sudoarea de pe faţă se chema ,,orarium”. Acest ,,orarium” apare, mai tîrziu, în odăjdiile preoţeşti şi poartă numele de ,,sudarium”, care este înfăşurat în jurul mîinii sau în jurul mijlocului, ca o eşarfă. În Secolul al XV-lea oamenii îşi suflau nasul cu degetele şi sculptorii au reprodus acest gest, iar în Secolul al XVI-lea, poporul îşi şterge nasul cu degetele, iar burghezia se folosea de mînecă”.

Apariţia batistelor

O istorie a farselor (179)

Farse ale angajaților nemulțumiți (4)

Alte feste sunt, cu adevărat, de speriat. Dennis, arhitect pentru inginerul antreprenor Bechtel, a muncit cinci ani de zile la un model complex şi extraordinar de scump pentru o centrală electrică alimentată cu cărbune, din Coal Strip, Montana.

Costînd peste cinci milioane de dolari în timp şi materiale pînă cînd a fost terminat, modelul a ieşit plin de echipamente false „complet ridicole“, introduse de Dennis şi prietenii lui pentru simplul motiv de a se convinge după cît timp acestea ar fi observate de către un inginer sau un designer. „Eram o echipă cam nebunatică şi greu de controlat, ceea ce ne distra“, spune el. Poate că aşa a fost, dar ţi se ridică părul în cap la final cînd afli cum, în timp ce lucra la inima reactorului de la uzina nucleară Hope Creek, un prieten de-al lui a modificat schiţele inginerilor prin introducerea unor ţevi ce începeau dar nu se terminau nicăieri şi care nu aveau nici un rost. „Există posibilitatea ca aşa ceva să ajungă în forma finală a modelului şi chiar să fie parţial construit înainte ca cineva să observe“, spune Dennis. Oare sînt eu paranoic sau aşa s-a întîmplat la Ccrnobîl?

Şi farsele continuă. Majoritatea sînt totuşi inofensive, întreprinse mai mult din plictiseală, decît dintr-un motiv profund şi bine ascuns. Ron, director de departament (asta pînă cînd a fost concediat) al unui magazin de jucării din Florida, a îmbrăcat păpuşile Barbie cu hainele pe dos şi apoi le-a reambalat pentru a fi expuse la vînzare. Descoperind o păpuşă Barbie cu jumătate dintr-un picior lipsă, i-a ataşat o pană de lemn şi a revîndut-o sub numele de „Barbie cu proteză la picior”. Cu ocazia Crăciunului, a îmbrăcat păpuşa Ken într-un costum de clovn, pe Barbie a legat-o de un balcon şi 1-a aranjat pe Ken în aşa manieră, încît părea că o biciuieşte pe Barbie. „I-am distrat pe angajaţi”, spune el. „Mi s-a părut o necesitate pentru a supravieţui în genul de muncă pe care o prestez“. Tico, moderator şi director de ştiri pentru un post de radio din Ohio, s-a amuzat inventînd ştiri incredibile, ca aceea despre o femeie care şi-a atacat soţul trădător cu un cuţit

O legendă spune că batista de buzunar a apărut pentru prima dată în anul 1540 la Veneţia şi purta numele de pazzoletto. De aici a trecut în Franţa şi a ajuns la curtea lui Henric al II-lea. Era încă un obiect de lux. În inventarul garderobei Mariei de Medici figura „o batistă cu fir de Genova”. Batistele dantelate apar sub regina Elisabeta a Angliei. Femeile dăruiau amanţilor lor batiste mici brodate, cu năsturei de aur. Bărbaţii le purtau la pălărie în semn de dragoste fidelă pentru amantele lor. În Secolul al XVII-lea, batista nu era complet necunoscută, dar o anecdotă ne arată cît de lipsiţi de jenă erau

electric. Beneficiind de ajutorul inginerului său de sunet, Tico şi-a îmbogăţit relatarea cu zgomotul făcut de un ferăstrău Black and Decker care îl ameninţa pe un bărbat ce ţipa. Ca urmare, toţi clienţii de publicitate ce foloseau segmentul de timp în care fusese transmisă ştirea au început să telefoneze echipei din studio pentru a depune plîngere. Doi dintre ei chiar au reziliat contractul. Tico şi-a păstrat slujba - şi atît.

Dar puţine astfel de renghiuri sînt de folos cuiva. Unul care a reuşit să fie de folos (deşi într-un mod pe care persoane cu mintea la cap şi cu respect faţă de lege nu l-ar aproba) a fost gîndit de „Zeke“. Deabia ieşit din închisoare pentru posesie şi trafic de marijuana, el a obţinut o slujbă la departamentul de înmatriculări al companiei de automobile Motor Vehicles, reprezentanţa din Arizona - doar pentru a afla că datoria lui era de a căuta numere de înregistrare ale maşinilor deţinute de persoane căutate de lege. La puţin timp după începerea lucrului a telefonat un poliţist, i-a dat o grămadă de numere şi a spus: „Mda, ţinem sub observaţie o petrecere cu marijuana. Dar îi aranjăm noi pe tipii ăştia. Dă-mi informaţii despre ei“. Gîndind rapid, Zeke a inventat nişte nume şi adrese, le-a comunicat, după care nu a mai auzit nimic despre acest incident. Săptămîna următoare, a procedat la fel cînd un alt agent de la divizia narcotice 1-a solicitat telefonic. Un prieten de-al său a început să repete procedura şi, timp de zece săptămîni, au „hrănit“ poliţia cu informaţii false. Totul s-a terminat doar cînd detectivii au apărut la sediul companiei şi au discutat cu şeful unităţii, care i-a chemat pe cei doi glumeţi. „Cineva dă poliţiei informaţii false şi nu putem dovedi că e vorba de voi doi“, a spus șeful, „dar dacă se mai întîmplă, vom concedia toţi angajaţii din acest departament“.

Decît să ofere informaţii corecte ce ar fi dus la arestarea utilizatorilor de marijuana, Zeke şi prietenul său au demisionat, dar nu au fost niciodată prinşi în flagrant delict.

O altă farsă comică (şi cu asta închei) a avut loc în ajunul unui Crăciun, cînd un ofiţer federal al guvernului, „Bruce“, s-a decis că ar fi o idee bună dacă toţi angajaţii federali ar ajunge mai repede acasă. (va urma)

STUART GORDON

oamenii anului de graţie 1630. Un mare senior invită la masă floarea galanteriei franceze, printre care pe ilustrul general Turenne şi pe marchizul de Ruvigny. În timpul mesei, d’Hauterive, un distins senior, vrînd să-şi sufle nasul, apăsă cu degetul o nară şi conţinutul celeilalte porni ca o săgeată şi se lipi de cămin, explodînd ca un cartuş. Ruvigny, auzind detunătura, strigă: ,,Nu cumva te-ai rănit?”.

Cu toate acestea, în Secolul al XVII-lea batista devine un accesoriu important în toaleta nobililor. Finețea materialelor din care erau confecționate și eleganța monogramelor cu care erau brodate spuneau multe despre statutul social al celor care le dețineau. Utilizarea batistelor de către oamenii de rînd este permisă abia începînd cu Secolul al XVIII-lea. Batistele japonezilor

Am văzut așadar că istoria acestui delicat ,,pătrat de pănză” numit batistă se întinde doar pe durata a cîtorva sute de ani. Astăzi șervețelele de unică folosință confecționate din hîrtie sînt cele care duc mai departe povestea batistei. Se pare că obiceiul folosirii șervețelelor de hîrtie pentru ștersul nasului este „importat” din Japonia: ,,Japonezii sînt foarte curaţi. În loc de batistă ei întrebuinţează şervete mici de hîrtie subţire, pe care le ţin ascunse într-o cută a hainei. Japonezele au în mîneca lor largă o pungă unde ţin tot felul de nimicuri: scrisori, notiţe scrise pe hîrtie de orez, amulete şi mai ales hîrtiuţe pătrate, pe care le aruncă pe fereastră, după ce-şi şterg nasul”. Reporterul interbelic nu bănuia încă în anul 1937 că peste doar cîteva decenii ,,micile şervete japoneze din hîrtie subţire” vor înlocui în mod definitiv clasicele batiste din pînză...

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT RO

ORIZONTAL: 1) Forță de pătrundere; 2) Prins în anexă; 3) Rămase de obicei în urma înaintașilor – Amplificator numeric; 4) Început de poveste –Secătuit de tot; 5) A primit asigurări – Femei imediat după naștere; 6) Intră în amănunte – Plecat ultimul... la maraton!; 7) Spusă la donare – Remorci trase pe dreapta; 8) Bat la porțile succesului; 9) Cîștigă bani cu carul – Cotă parte (pl.); 10) Domenii geologice –Unitate cu profil de recuperare.

VERTICAL: 1) Lăsare în suspensie; 2) Conducea la ieșire; 3) Fire schimbătoare – Filiforme; 4) Carte de vise – Pilula morții; 5) Dovediți a nu avea nici un amestec – Esența unei farse!; 6) Fereastră a globului deschisă spre lumină – Cafea... măcinată; 7) Dată pe spate! – Dispuși într-un anume fel; 8) Ieșită din vigoare – Dat pe brazdă; 9) Rămîne nepoftită la masă; 10) Au un rol determinant după ce urmează la cuvînt – Jumătate de cuplu.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,ELEGIE”

1) DEPOSEDARE; 2) EDUCATOR – T; 3) NIT – PERETE; 4) AFETURI – IR; 5) TIRAN – TREN; 6) UCENICIE – I; 7) RA – ATA – GAT; 8) ATON – LIANA; 9) ROCADA – TOT; 10) ERA – TIRADE.

Aceşti ticăloşi care ne guvernează...

Zi de zi, românii îşi fac tot mai multe cruci. Sînt uluiţi de ceea ce văd şi aud. Ţara lor a naufragiat. La cîrmă au fost instalaţi nişte timonieri nebuni, care fac răul - bine şi binele îl fac rău. Mă lupt de 25 de ani cu bandele astea de nemernici. Ei sînt din ce în ce mai bogaţi, în timp ce eu sînt din ce în ce mai sărac. Ultimele motive de uimire le-au fost date românilor de cîteva atentate grave la morală, la religia creştină, la fiinţa naţională. Le voi enumera, telegrafic - cu precizarea că îmi înving tot mai greu senzaţia de lehamite şi de vomă.

1) După Catastrofa Băsescu, a urmat Dezastrul Iohannis. Nici unul n-are vreo legătură cu acest popor. Ambii minoritari. Ambii putred de corupţi. Ambii anturaţi de nişte echipe de borfaşi, cu ifose de politicieni. Numitorul comun al acestor impostori e Vasile Blaga, care, cu o agilitate de care nu-l credeam capabil la fizicul mătăhălos, fezandat în palincă, a sărit şanţul dintre PDL şi PNL. Ce simplu! Acum, după 9 luni de la naşterea copilului monstruos Klaus Iohannis, toată lumea a priceput că ăsta e nu numai turist, ci şi autist. L-aţi văzut cum vorbeşte? Cum se mişcă? Parcă a evadat din filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” - mă refer la personajul interpretat de Jack Nicholson, după operaţia pe creier. Are o avere imensă, dar s-a blindat cu tot felul de pretexte şi scamatorii. Ca şi Traian Băsescu, de care nu se lipeşte nici o acuzaţie. Dacă spui că Flota României a dispărut – presa şi avocaţii mînjiţi îţi cer „dovada”. Numai că dovada n-are cum să se vadă, e chiar Flota dispărută. Parcă vedem un film cu proşti. Nici Emil Constantinescu n-a păţit nimic, consumînduşi, în linişte, imensa avere. S-a atins cineva de vreun fir de păr din capetele unor mafioţi ca Virgil Măgureanu şi Ioan Talpeş? Nici pomeneală. De ce sînt, oare, protejaţi cei care au avut acces la secrete? Foarte simplu: aceştia şantajează, aşa că stăpînii plantaţiei sclavagiste nu se leagă la cap.

2) Periodic, dă în clocot scandalul închisorilor CIA găzduite pe teritoriul României. Politicieni şi ziarişti din Occident au efectuat propriile anchete, bazate pe mărturii şi dovezi incontestabile. Numai la noi se neagă evidenţa. Fiindcă personaje ca Norica Nicolai şi Teodor Meleşcanu l-au luat pe „nu” în braţe, încercînd să le fie utili vinovaţilor – americanii. Chiar cu preţul compromiterii ţării.

3) A fost arestat Sorin Oprescu. Era şi cazul, după cîte nelegiuiri a făcut. Dar s-a „ratat” flagrantul, el fiind săltat de pe stradă, cu numai 5.000 de euro în buzunar. Doar atît? Dar martori la percheziţie au vorbit, ulterior, sub protecţia anonimatului, că a fost găsit un seif (îngropat sub coteţul cîinelui Rottweiler!) burduşit cu 25.000.000 de euro. Nimeni însă – nici doctorul şpăgar, nici procurorii DNA – nu are interes să recunoască. Marele hingher pentru a nu fi silit să spună de unde avea suma asta uriaşă şi de ce-a ascuns-o într-un asemenea loc demn de migraţiile din Evul Mediu întunecat – iar anchetatorii, pentru a nu trebui să dea explicaţii cu privire la destinaţia pe care au luat-o banii. Avem cea mai clară dovadă că DNA împarte prada cu Mafia. Cît le-o fi revenit americanilor? Am spus toate astea la televizor, dar presa e speriată de bombe, parcă nici n-a auzit. 4) Ungurii şovini batjocoresc Tricolorul românesc. Aduceţi-vă aminte de adolescenta terorizată şi ameninţată, fiindcă a îndrăznit să-şi pună pe frunte o bentiţă Tricoloră. A păţit cineva, ceva? Aiurea! Zilele trecute, veteranii români n-au avut voie să arboreze Tricolorul în aşazisul Ţinut Secuiesc. Degeaba s-au dus Gabriel Oprea şi Mircea Duşa pe-acolo, de Ziua Drapelului, sărutînd în genunchi Tricolorul, fiindcă poza asta dă bine la popor - acum de ce nu iau nici o atitudine? Ce, le e frică de teroriştii unguri? Cei doi cinstesc Tricolorul numai de Ziua Drapelului, adică o dată pe an? În restul zilelor, pot să-l calce în copite toţi porcii?

Răscoală-te, române! (3)

Odată cu noii domni orînduiţi şi foarte repede schimbaţi, se repezeau în ţară puhoaie de greci lihniţi de foame şi înrăiţi de robia şi mizeria turcească. Curentul acesta de cotropire grecească fu aşa de puternic, că, după un veac, Poporul Românesc îngăduise în sînul său mai mulţi greci decît ar fi putut el mistui şi suporta, năpădirea grecească începu pe la sfîrşitul Veacului al XV-lea. Un secol mai tîrziu, pe la începutul Veacului al XVII-lea, găsim deja numeroase revolte împotriva grecilor. În epoca modernă a Istoriei Ţărilor Româneşti, în afară de căderea lor sub stăpînirea turcească, nu se mai poate cita un eveniment, de o însemnătate tot atît de mare pentru nefericirea Neamului nostru, precum cotropirea pacinică şi perfidă a grecilor. De altfel, fatalitatea grecească asupra românilor este strîns legată de a turcilor, înrîurirea grecească asupra Neamului Românesc fu socială, culturală şi economică. Fără îndoială, în materialul sufletesc, care alcătuieşte conştiinţa românească, grecii au adus o însemnată parte de bun sau rău, poate chiar bun şi rău.

Legăturile cu ruşii, invaziile lor războinice în Ţările Române, cum şi vecinătatea lor n-au fost fără să lase nici o urmă în sufletul nostru. Cu atît mai mult, cu cît acest element slav găsea în ţesătura sufletului nostru o foarte mare parte de material psihic la fel cu cel rusesc. Pe urmele vechei înrîuriri slave pătrunseră negreşit elemente ruseşti în conştiinţa noastră şi împrospătară, mai ales în Basarabia şi Moldova, în privinţa limbii, vechea înrîurire slavonă. (…) Atît este de adevărată realitatea acestor înrîuriri şi simţul nostru de imitaţie în general că un scriitor francez anonim zicea: „Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor cari i-au guvernat sau protejat, după cum o mărturisea chiar unul dintre ei; ei au împrumutat de la greci lipsa lor de bunăcredinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi de vanitate. Ei au împrumutat de la ruşi desfrîul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor”.

În rezumat, deci, o sumedenie de popoare străine, aparţinînd celor mai diferite rase etnice şi istorice, veniră să contribuiască, cu mult puţinul lor trupesc şi sufletesc,

la plăsmuirea sufletului românesc. Între aceste popoare trebuie să socotim cu siguranţă pe cele următoare: scyţii, geţii, dacii, romanii, grecii, galii, ilirii, goţii, hunii, avarii, slavii, gepizii, marcomanii, pecenegii, ungurii, kumanii, turcii, tătarii, grecii moderni, ruşii şi francezii. Dintracestea, sînt unele popoare cari au lăsat urme foarte puţine şi foarte şterse în compoziţia sufletului nostru: galii, goţii, hunii, avarii, gepizii, marcomanii, pecenegii. Altele au lăsat însă urme stăruitoare şi de temelie, deşi în măsuri diferite, în alcătuirea mentalităţii noastre: dacii, romanii, ilirii, slavii, kumanii, ungurii, turcii, grecii moderni şi francezii. Aceştia din urmă sînt adevăraţii părinţi şi educatori etnici mai de seamă ai Neamului Românesc. Sufletul nostru este rupt din sufletul lor, mentalitatea românească şi-a împrumutat hrana din mentalitatea acestor neamuri. De aceea, pentru a lămuri care este fondul sufletesc al românilor, trebuie să căutăm mai întîi a stabili pe scurt care a fost caracterul şi mentalitatea acestor popoare, şi în ce măsură fiecare din ele a contribuit la formarea sufletului românesc.

Există multe erori aici. Dar şi o seamă de realităţi incontestabile. Am reflectat, aproape fără voia mea, la toate aceste trăsături ale românilor, pentru că trăim un moment în care se pune la îndoială capacitatea lor de a reacţiona. Nu mai protestează. Nu mai mărşăluiesc. Nu se mai revoltă. Doar, uneori, se mai sinucid. Sau îşi plîng soarta în pumni. România are statut de colonie, asta nu se poate contesta. Totul e condus, vămuit, planificat şi controlat de străini. Veţi vedea că mîine o să ni se impună şi o limitare a creşterii demografice, deşi cred că nu mai e nevoie, fiindcă regresul se observă şi aici. Şi ne mai paşte un pericol grav: înmulţirea alarmantă a rromilor care nu numai că nu pot fi asimilaţi, dar ne vor asimila ei pe noi.

Privesc, de pe o terasă, imensitatea zbuciumată a apei. Marea este placenta care a rămas de la facerea lumii. Plaja e un Popor în miniatură. Zilnic, aici întîlnesc moldoveni, ardeleni, olteni, bănăţeni, dobrogeni, bucovineni, bucureşteni. De unde ştiu ce sînt? Foarte simplu: îmi place să-i întreb, atunci cînd vin să le dau autografe pe calendarele mele pentru anul 2000. În imensa lor majoritate, aceşti oameni, cu care destinul a făcut să petrec, cîteva zile, sub soarele torid al Pontului Euxin, au un bun-simţ fenomenal.

5) În fine, problema refugiaţilor. Eu am dreptate, sută la sută. La marile probleme pe care le aveam, exact asta ne mai lipsea. Cine ne obligă? Germania? N-are decît să se spele cu ei pe cap. Aud că vor fi băgaţi în campusurile studenţeşti. Vă daţi seama cîte violuri şi alte nenorociri se vor întîmpla? Nu erau, şi aşa, destui arăboi? Repet ceea ce am mai scris: eu, unul, n-am întîlnit nici un musulman cinstit şi loial pe teritoriul României! În imensa lor majoritate, ei sînt cu „treabă” pe aici, agenţi dubli sau tripli, başca afacerişti lacomi. E posibil să existe şi unii care îşi văd de treaba lor – dar de ce fac copii cu româncele sărace, în timp ce în ţara lor au neveste cu acte legale şi altă droaie de copii?

În 10 ani de „convieţuire” cu mii, sau zeci de mii de musulmani, populaţia României va suferi modificări majore. Aceia care plîng de mila refugiaţilor ar rebui să se gîndească, mai întîi, la milioanele de români care se umilesc peste hotare, în timp ce copiii rămaşi în urma lor se sinucid, sau ajung victime ale pedofililor.

Aici, şi Klaus Iohannis, şi Victor Ponta, şi şefii Bisericii Ortodoxe Române dau dovadă de un servilism prostesc, băgînd ţara într-o fundătură istorică. Ţară care, mai devreme sau mai tîrziu, va crăpa din toate încheieturile. Aceşti arabi şi cei de culoare vin dintr-o altă lume, cu alte obiceiuri şi apucături. Migraţia lor masivă şi bruscă este extrem de dubioasă. De ce nu-i primesc Emiratele Arabe, sau Arabia Saudită, care au şi spaţiu, şi bani? De ce nu-i primeşte America? E clar că ţinta este Europa Creştină. Nu ştiam, pînă acum, de unde va începe al III-lea război mondial. Acum am priceput. Aceasta e „ciocnirea civilizaţiilor”, proorocită de Samuel Huntington. Dacă nu ne vom opune – chiar şi cu forţa – colonizării României cu barbari, românii vor fi nevoiţi să plece, ei, din ţara lor, fiindcă nu se poate convieţui cu puhoaiele de migratori. Doamne, ce cruce grea ne-ai pus pe umeri…

CornELIU VADIm TUDor

9 septembrie 2015

Nu supără pe nimeni, vorbesc frumos, mă mai studiază, uneori, de la distanţă, să vadă dacă sînt om ca şi ei, pe urmă se apropie sfioşi, intră în vorbă, mă roagă să fac ceva mai mult pentru ţara asta şi să vin la Putere, ce mai aştept?! Nu sînt vanitos, dar constat că în viaţa mea n-am dat atîtea autografe ca acum, între 100 şi 300 în fiecare dimineaţă. Dar, asta contează puţin, atît de puţin! Problema e alta: ei, românii simpli, o duc din ce în ce mai rău. Iar cei care îşi pot permite un mic concediu pe Litoral au o oarecare dare de mînă, spre deosebire de restul populaţiei şi, cu toate acestea, îi văd strîmtoraţi, modest îmbrăcaţi, femeile cu tot mai puţine bijuterii, jucăriile copiilor sînt tot mai sărăcăcioase şi mai rare, unii turişti mănîncă, sfios, de la pachet, alţii dorm pe nişte povîrnişuri de iarbă şi îşi păzesc, cu schimbul, hainele, iar seara… Seara, restaurantele sînt goale puşcă! Rareori, ici-colo, cîte un program artistic, la care lumea se uită de afară, peste gardul viu de arbuşti ornamentali, apoi pleacă. Uneori, staţiunile sînt învolburate de vîjîiala maşinilor decapotabile (neapărat decapotabile!) ale unor copii de bani gata, care cheltuiesc într-o noapte, la restaurant sau la cazino, pensia unui bătrîn pe 10 ani. Aici a vrut să ajungă România? I-a întrebat cineva, pe români, dacă asta şi-au dorit? E jale mare, pretutindeni, şi parcă pînă şi peştii şi-au întors faţa de la noi, nimeni nu mai prinde nimic.

Am senzaţia că ţara a încremenit. Să fie, oare, liniştea dinaintea furtunii? În mod sigur, e nevoie de o Revoluţie. Dar una ca Revoluţia Franceză, izbucnită la 14 iulie 1789. Altminteri, totul va merge din rău în mai rău şi Poporul Român se va retrage, iarăşi, în subteranele Istoriei, dar nu ştiu dacă va mai avea puterea să revină la suprafaţă, vreodată. Îmi e o milă sfîşietoare de românii mei. Bunătatea lor faţă de zapciii străini începe să le fie fatală. E nevoie de o furtună purificatoare, care să smulgă din rădăcini arborii corupţiei, ticăloşiei, mîrşăviei, slugărniciei, mizeriei, trădării de ţară. Încep să cred, tot mai mult, că au dreptate aceia care ne cer ca forţele naţionale să cheme la luptă armată Poporul Român, pentru a scăpa de Mafie.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor 14 iulie 2000, Eforie Nord

JURNAL DE VACAN� (18)

Partea a III-a AUGUST 1995 (3)

Toţi ai casei au roit numai în jurul căpriorului. Ghiţă-n sus şi Ghiţă-n jos, am încercat să-i dăm lapte cu biberonul, apoi dintr-un castronaş, am vrut să facem poze cu el şi cu copiii, dar Ghiţă fugea şi se ascundea ba după un fotoliu, ba după fax, fiindcă în lumea lor, la mijloc de codru verde, numai de fax-uri a avut parte, desigur. Şi-a făcut o reintrare triumfală şi cîinele lup Eol, al Poliţiei, care ne mai păzeşte pe timp de noapte împotriva hoţilor şi a lichelelor locale. Îi dăm mereu mîncare şi apă, dar nu se apropie pînă nu primeşte încuviinţarea stăpînului care l-a dresat. Tabloul n-ar fi complet dacă n-aş pomeni de numeroasele veveriţe ce cutreieră prin iarba şi copacii Vilei Pajura, şi roşietice, şi brune spre negru, cu coada lor stufoasă, cu agilitatea de a se căţăra cu paşi mărunţi, ori de a face salturi miraculoase. Instinctiv, mă gîndesc la scena unică din „Năpasta“, în care Ion Nebunul, jucat magistral de Emil Botta (o mai avea Televiziunea înregistrarea?), istorisea întîinirea lui cu veveriţa, care luase chipul Maicii Domnului. Aceea este, poate, cea mai înălţătoare pagină scrisă de Caragiale.  

Sfîntă Marie Mare! Marţi, 15 august. Neîndoielnic, cea mai mare sărbătoare creştină a verii. Mama-mare dinspre mamă a fost Maria. Nume biblic, majestuos, în care vuieşte marea. Nu suport diminutivele de la numele importante. Şi românii, şi englezii, şi americanii, zic Meri. Şi-ar putea imagina cineva că Mama Mîntuitorului ar fi fost alintată de soţul ei, Iosif, ori de alte rubedenii, cu frivolul apelativ Meri? Bunul şi în veci regretatul meu amic Nichita Stănescu s-a rezemat într-o seară de un scrin vechi, care aparţinuse Societăţii Junimea, şi mi-a spus, bătînd cu degetele în lemnul frumos sculptat şi lăcuit:

- Bătrîne, exact în poziţia asta stătea şi conu’ Mihai Eminescu, lăudată fie-i amintirea. El avea trei nume, Vadime: amicii din Moldova îi ziceau Mişu, cei din Muntenia îl strigau Titi, iar draga de Veronica îl alinta „Mitule drag“, după cum reiese şi din scrisori.

Dar, să revin la Sfînta Maria. Ne facem luntre şi punte şi plecăm la Mînăstirea Sîmbăta de Sus. O oră şi jumătate de mers cu maşina, pe sub munte, pe drumul Rîşnovului. O minunăţie! Am văzut multe turme de oi, cirezi de vite, cîrduri de păsări, au început oamenii să se înstărească, pe alocuri se ridică tot felul de case boiereşti, m-au impresionat nespus numeroşii copii ai aşezărilor româneşti, dar şi flamurile Tricolore arborate la porţi şi pe clădiri, că doar e sărbătoare mare, de 2000 de ani! Ştiam că la Sîmbăta de Sus va fi multă lume, din cel puţin două motive: 1) Lăcaşul are chiar hramul Sfintei Maria; 2) Ctitorul său, Vodă Brâncoveanu, s-a sacrificat pe altarul Creştinătăţii la

15 August 1714, aşadar chiar de Ziua Mariei, acesta fiind şi numele soţiei sale, care i-a recuperat trupul decapitat şi l-a zidit apoi la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Chiar aşa: cine ar putea imagina un film artistic despre odiseea trupului de martir, pescuit de nişte greci din apele Bosforului, la rugăminţile Doamnei Maria, care i-a plătit cu bani grei, trup care apoi a înşelat veghea turcilor şi, pe cărări misterioase, pe spinări de măgari ori în cufere de poştalioane, s-a întors în Ţară, după cîteva săptămîni de peripeţii, sfintele moaşte încă neputrezite şi însîngerate fiind păzite ca lumina ochilor de acea femeie evlavioasă, care, vezi bine, nu s-a îngrijit de cei 4 copii ai ei, decapitaţi în aceeaşi blestemată zi, ci numai de rămăşiţele pămînteşti ale bărbatului pe care 1-a venerat şi care intrase în Pantheonul Neamului şi al întregii Creştinătăţi?! Nu cred că mă paşte trufia exagerării dacă afirm că, după martirajul creştinilor aruncaţi la gropile cu lei, moartea românului Brâncoveanu şi a celor 4 feciori ai săi – cărora li s-a promis viaţa dacă îşi reneagă credinţa şi se turcesc, dar au refuzat cu demnitate – este cea mai impresionantă jertfă a umanităţii creştine. Şi pot oare să uit că, de la ferestrele împodobite ale fortăreţei Edicule, asistau la spectacol, voioşi nevoie mare, mîncînd şerbet liliachiu şi rahat pudrat şi înghiţind cu poftă limonade reci, făcînd glume la urechea Sultanului, pentru a-i intra în graţii, TOŢI AMBASADORII CREŞTINI AI ŢĂRILOR OCCIDENTALE?! Atunci s-a pecetluit soarta noastră, a românilor, în Istorie: noi ne sacrificăm pentru Biserica lui Christos şi pentru Civilizaţie, iar Occidentul înfulecă rahat cu apă rece, alături de păgîni! Atunci, la 15 August 1714, s-a instituit primul embargo internaţional împotriva românilor. La urma-urmei, între Edicule şi Yalta nu-i decît o diferenţă de vreo 230 de ani, măruntă în raport cu Infinitul. Bănuiam, deci, că va fi multă lume la Mînăstire, dar am greşit. N-a fost multă lume, a fost omor de oameni, cred că peste 50.000 de suflete. Intenţionat, ne-am aşternut la drum mai tîrziu, fiindcă este, totuşi, greu să străbaţi printr-un potop de oameni cu doi copii mici. Am ajuns cam pe la ora prînzului, la 13.30. Liturghia abia se terminase. Mulţimile se retrăgeau. La un moment dat, şoferul din prima maşină a rătăcit drumul, apoi a vrut să întoarcă, dar nu se mai putea, şuvoaiele ne înghiţiseră. N-am avut încotro şi am coborît, luînd-o voiniceşte la drum. Pe moment, am avut o strîngere de inimă, fiindcă e riscant să te aventurezi într-o asemenea mare de oameni – nu că m-ar fi atacat cineva (asta ar fi culmea, să fiu atacat chiar în Ardealul meu, pentru care îmi dau viaţa!), dar uneori se poate muri strivit chiar de o iubire sufocantă. Ceea ce părea a fi un ghinion, la început, s-a dovedit foarte repede că este un barometru al simpatiei populare, al entuziasmului cu care oamenii înconjoară mişcarea pe care am întemeiat-o. Fireşte, nu m-am dus la Sîmbăta de Sus din raţiuni politice sau electorale, ca dovadă că am pornit la drum cu mult mai tîrziu, ca să evit marile aglomeraţii şi să mă reculeg în linişte. Dar inevitabilul s-a produs! Oamenii care veneau în urma mea – Mitzura Arghezi, Iuliu Furo, Cornel

Ciontu, văduva lui Mircea Muşat şi alţii – pot istorisi mult mai mult despre cuvintele de dragoste pe care le rosteau românii. O replică m-a amuzat cel mai tare: „Uite-l, mă, pe Vadim, ziceau unii că nu umblă decît cu badigorziî (sic!) după el, unde-s badigorzii, că io îl văd în mijlocul poporului, cu o fetită-n braţe şi cu alta de mînă?!“. N-a lipsit, desigur, celebra Tanti – acea bătrînică inimoasă, îmbrăcată în costum naţional şi cojocel vechi de 100 de ani, încinsă cu brîu Tricolor, care e prezentă la toate ceremoniile Patriarhiei de pe Dealul Mitropoliei, dar şi pe la alte sfinte lăcaşuri şi mîndre cununii, oferind flori şi buchete de busuioc sfinţit tuturor, şi preşedintelui Ion Iliescu (deşi i-a scumpit și parizerul, după cîte mi-a mărturisit!), şi Preafericitului Patriarh Teoctist, şi tuturor românilor de vază. L-am regăsit pe Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, într-o formă de zile mari. A mai slăbit puţin, s-a spiritualizat, ochii lui albaştri sînt mai limpezi ca oricînd, poate şi pentru faptul că s-au deschis, pentru cîteva clipe, şi asupra tărîmului de dincolo de fiinţă, în timpul dificilei operaţii pe cord deschis pe care a suportat-o la Cleveland, în S.U.A. Ne îmbrăţişăm şi ne sărutăm cu multă căldură. Îi prezint întreg familionul şi îi rog să-mi binecuvînteze copilele. Ne face cinstea de a ne pofti la prînzul pe care îl oferă în Trapeza Mînăstirii, de fapt, podul ei, amenajat însă cu mult gust. Sînt acolo, încolonaţi la vreo 3 rînduri lungi de mese, cam 200 de invitaţi. Îi recunosc pe reporterii de la Radio Bucureşti, Valeriu Dăescu şi Dragoş Şeuleanu, care au asigurat transmiterea în direct a slujbei. Mitropolitul ne invită în capul mesei, alături de el, pe mine (în stînga lui) şi pe Mitzura Arghezi (în dreapta lui). Oh, binecuvîntată masă monahală, cu fasolea şi sarmalele tale austere, cu măslinele tale de la Athos şi vinul mînăstiresc, greu şi auriu precum chihlimbarul! Şi voi, cîntece nepereche, intonate de Corul din oraşul Victoria, care sună ca şi Madrigalul, sub bolta de lemn a acestui mic templu! Îl iubesc pe Antonie, e un mare patriot şi un cărturar desăvîrşit, ce fericit ar fi poporul român să mai aibă 100 de oameni ca el! Îi spun despre dorinţa mea de a contribui la edificarea unei biserici în Poiana Braşov – e singura aşezare a Ţării, ori staţiune, care n-are un sfînt lăcaş de închinăciune, unde nu răsună de sărbători nici un dangăt de clopot. Îmi răspunde că el s-a gîndit la asta, ba chiar a găsit locul şi l-a sfinţit, într-o procesiune solemnă, dar toată iniţiativa s-a oprit din pricina unei feţe călugăreşti.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (55)

Orașele Dinastiei Tang (7)

Administrația în Dinastia Tang (1)

Încă de la întemeierea Dinastiei Tang, administrația a reprezentat un corp relativ autonom în structura statului. Voința acesteia servea ca și contrapondere atît puterii arbitrare a împăraților, cît și facțiunilor formate la Curtea imperială – cele ale familiilor împărăteselor și concubinelor imperiale, ale generalilor, ale eunucilor etc. Acest mecanism s-a perfecționat în Secolul al VIIlea, dar și ulterior Dinastiei Tang.

Marele împărat Tang Taizong a rămas în analele istoriei și în memoria colectivă a poporului chinez nu numai ca protector al poeziei și artelor, al spiritualității, în general, sau ca și conducător al unei epoci precare pentru marea majoritate a populației, ci și ca un suveran de excepție datorită excelentei sale administrații. Pentru a reda Chinei măreția de odinioară, acesta s-a inspirat din reglementările administrative din dinastia Han. El a perfecționat aceste reglementări și a realizat cel mai remarcabil sistem de acest tip, care a fost vreodată pus în practică. Acest sistem este, însă, atît de complex și complicat, astfel că noi nu îl vom prezenta în toată amplitudinea sa, ci vom alege cele mai importante elemente.

Baza acestui sistem administrativ a constituit-o doctrina învățaților confucianiști, aceștia fiind repuși

Maria

Callas, regina fără regat (31)

Moartea lebedei (8)

Mai rămîne seara de 29 mai, ultima. Nimic nu mai merge. Chiar înainte de a intra în scenă. Ştie oare Callas că nu va putea duce pînă la sfîrşit? Se teme. Toţi partenerii o ştiu. „Nu mai sînt în stare să o priveasc pradă acestei încercări fizice, mintale şi vocale“ a declarat unul dintre ei. În cabina Mariei sînt trandafiri, are parfumul Lanvin care îi place şi i se pare că se simte mai bine, întocmai ca Violetta, îşi revine puţin, face un pas-doi înainte de a cădea definitiv. În fine, se ridică, îşi termină toaleta, îşi pune voalurile întunecate peste rochia albă: nu se mai teme. Prêtre, Ivo Vinco, tînărul Gianfranco Cecchele, care cîntă rolul lui Pollione, sînt alături de ea. Trece un act, apoi al doilea. Ea este o altă făptură, se priveşte cîntînd... Se simte a fi altcineva, cîntă şi se aude. Actul al treilea, duetul cu Adalgisa. În mod brutal totul se schimbă. Cossotto cîntă fără a se opri, ca o disperată, urlă, ne dă gata, ia totul cu ea, o desfide: va putea, va mai putea oare Maria să o urmeze atît de departe? Şi dintr-o dată Callas nu mai este capabilă. Actul se încheie întrun fel de comă în picioare; în culise poate, în fine, să

Balada (65)

Ultimii ani de carieră militară (4)

Florin Genoiu şi mama lui l-au vizitat pe unchiul Ignat în spital cînd avea deja piciorul tăiat pînă sub genunchi. Ignat Lascu l-a mîngîiat pe creştet.

- Florine, să ţii minte toată viaţa că eu te-am scăpat de turbare cînd te-a muşcat cîinele în curtea de la Tecuci...

- Nene Ignat, eu ţin minte cînd veneam la tine la Focşani şi mă puneai la întrecere cu verişoara mea Cristina şi ne dădeai un steguleţ ca premiu ca să învăţăm să mîncăm frumos la masă.

- Ţii tu minte aşa ceva?

- Da!

- Mă bucur! Ce vremuri fericite erau acelea... La cîteva luni de la accident, Ignat Lascu a închis ochii pentru totdeauna.

Florin Genoiu a asistat la înmormîntare. Rudele apropiate şi prietenii lui Ignat Lascu acuzau Securitatea de timorarea şi torturarea absurdă a oamenilor nevinovaţi. Copilul, trecut de vîrsta celor 10 ani, începea să înţeleagă ce se petrece în jurul său. La

la locul de onoare. Așa se întîmpla de fiecare dată cînd un conducător, un împărat încerca să instaureze ordinea la nivelul instituțiilor Statului. Iar împăratul Taizong a reușit cu brio. Menționăm că exista un ideal dublu de a transmite înțelepciunea și de a instaura dreptatea și ordinea în societate, care caracterizează doctrina confucianistă. Răspîndirea procesului de imprimare/ tipărire a favorizat propagarea acestor idei. Tot în spiritul acestor idealuri a fost reorganizată Universitatea. Scopul era acela de a asigura celor mai bune elemente din rîndul poporului accesul la posturile administrative, fără a ține seama de diferențele de rang sau avere.

Codul Penal din epoca Tang a fost mai puțin sever decît cel anterior, iar întreaga structură a administrației a fost pusă la punct în mod minuțios, atingînd o perfecțiune fără precedent. Cei douăzeci și doi de ani de domnie ai împăratului Taizong au fost suficienți pentru a asigura pacea și bunăstrarea timp de un secol, precum și forța ideii de unitate națională.

Domnia unui alt împărat ilustru, Xuanzong, marchează nu doar apogeul poeziei și al picturii, ci și evoluția pozitivă a administrației. De asemenea, Xuanzong a supus multe populații vecine – turci, arabi, tibetani – care au fost supuși și împinși mai departe. Pe teritoriile cucerite s-a instaurat administrația Imperiului Tang. În timpul Dinastiei Tang, birourile Adminstrației Centrale ocupau în capitala Chang’an o incintă fortificată de 4,5 km pătrați, așa-numitul „Oraș imperial“ situat la sud de „Orașul Palat“. Reiterăm

cadă, de acum a ieşit de pe scenă. I se face o injecţie. Cortina nu se va mai ridica la actul al patrulea. Încet, încet, publicul părăseşte sala.

O oră şi jumătate mai tîrziu, susţinută de doi bărbaţi, Callas pleacă de la Operă, nici acolo nu va mai reveni vreodată. Acum Maria traversează o adevărată criză de depresiune nervoasă. Presa a dat totuşi dovadă de multă gentileţe faţă de ea. Cînd a părăsit Opera, nu s-a auzit decît o singură voce, acolo sus la balcon, strigînd „restituiţi-ne banii“. Tensiunea ei rămîne de aici înainte foarte scăzută. Se reîntoarce pe yahtul Christina pentru cîteva zile. Are nevoie de repaus. Onassis a venit şi el lîngă ea şi petrece cele cîteva săptămîni care au mai rămas pînă la viitoarea reprezentaţie cu Tosca, tot la Covent Garden, încercînd să găsească un echilibru: să mănînce normal, să-şi exerseze puţin vocea, să spere că i se va normaliza tensiunea. Dar sîntem, cu adevărat, la ultimele zile şi toţi ne dăm seama prea bine.

Trebuie să sosească la Londra la 28 iunie. Cu două zile înainte de plecare, doctorul său care o examinează este categoric: în starea fizică şi psihologică în care se găseşte, călătoria Ia Londra este o nebunie. Fără a mai vorbi de patru apariţii pe scenă, la Covent Garden! Telefonul funcţionează între Londra şi Paris mereu. Cei de la Covent Garden sînt speriaţi: biletele pentru cele

şcoală era învăţat că oamenii se împart în exploataţi –care sînt foarte mulţi – şi exploatatori care sînt foarte puţini. Exploatatorii erau prezentaţi ca nişte criminali, arătîndu-li-se elevilor poze cu ţăranii împuşcaţi la 1907 şi cu muncitorii împuşcaţi la Atelierele Griviţa în 1933, cînd ucenicul Vasile Roaită a fost omorît în timp ce trăgea sirena.

După înmormîntare, Florin Genoiu şi-a surprins mama cu o întrebare derutantă:

- Mamă, unchiul Ignat a fost exploatator?

- A fost un om bun, care ne-a făcut numai bine!

* * *

Prin Ordinul Ministrului M.Ap.N, colonelul controlor Genoiu Ştefan a fost detaşat la o unitate de cavalerie, încartiruită pe lîngă Tîrgovişte. Aici a întîlnit un comandant foarte tînăr, pe Maiorul Popescu Mircea. Tînărul cavalerist se dovedea un militar destoinic, bun organizator, cu o largă viziune culturală şi umanistă. În serile de vară, în mijlocul pădurii unde era staţionată marea unitate de cavalerie, cei doi ofiţeri de vîrste diferite purtau discuţii extrem de interesante. Cavaleria jucase un rol covîrşitor în Istoria militară a Poporului român. Marii comandanţi, Mareşalii Averescu şi Antonescu fuseseră cavalerişti şi aşa se explică

ideea că „Orașul imperial“ este un oraș administrativ. O noutate în organizarea capitalei Chang’an a dinastiilor Sui și Tang este aceea de a concentra Înalta Administrație de Stat într-un oraș separat, distinct de locuințele înalților funcționari de stat/mandarinilor. Faptul că Orașul imperial este separat de restul capitalei, rămînînd deschis către Orașul Palat, simbolizează faptul că puterea imperială – împăratul este singurul deținător al autorității.

Administrația cuprindea patru organisme principale: 1. Departamentul Afacerilor de Stat, care grupa un ansamblu de șase ministere – funcții publice, finanțe, rituri, armată, justiție, lucrări publice; 2. Cancelaria Imperială, care juca rolul unui centru de transmitere și de control al Decretelor imperiale; 3. Marele Secretariat Imperial, care era însărcinat cu redactarea textelor oficiale. Aceste două ultime organe exercitau controlul asupra politicii generale; 4.Consiliul de Stat, din care făceau parte, în afară de Împărat, mari demnitari și funcționari importanți, care erau, în general, președinții celor șase ministere care alcătuiau Departamentul Afacerilor de Stat.

În afară de acestea, exista o serie de servicii cu funcții mai restrînse, dintre care cel mai important era Tribunalul Cenzorilor, un fel de Inspectorat General al Administrației, a cărui funcție era să depisteze abuzurile de orice fel – cazurile de corupție, delapidările, fraudele etc. – și să primească plîngerile celor administrați (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

patru spectacole au fost vîndute de cum au fost puse în vînzare. Şi Prêtre, Gobbi, Cioni sînt gata să înceapă repetiţiile.

Maria cade atunci la învoială: va merge la Londra, dar nu va cînta decît o singură dată. De îndată ce ştirea a fost cunoscută, presa britanică, totuşi pînă atunci corectă faţă de ea, începe să ia calea senzaţionalului. Ca şi cum n-ar fi înţeles că acum nu mai era vorba de capriciile Mariei Callas; ca şi cum n-ar fi ştiut că Maria Callas, atunci cînd a părăsit la 29 mai Palatul Garnier, era o persoană epuizată, la capătul puterilor. Ca şi cum ar fi trebuit să o hărţuiască pînă în pînzele albe, să o sfîşie; este primadona noastră, hai să o devorăm!

Aşa cum promisese, Callas a sosit la Londra cu două zile înainte de unica sa apariţie. Va fi înlocuită de emoţionanta Marie Collier în seara premierei. Ştim că aceasta, într-o seară furtunoasă, va cădea în noapte ca Tosca „nel teatro“. Pentru că aşa facem – le ucidem pe toate cele pe care le adorăm... În ajunul reprezentaţiei, toată noaptea – a povestit ziarului Daily Express un om de afaceri canadian, vecinul său de cameră de la Savoy – Callas va cînta. ,,Părea că era în voce“, ar fi spus canadianul. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

genialele lor planuri strategice din marile războaie pe care le-au purtat, atunci cînd manevrele de flanc şi de învăluire, proprii unităţilor de cavalerie, le-au asigurat şirul de victorii. Dar tehnica evoluase extrem de rapid şi în mod cît se poate de logic, peste tot în lume, unităţile de cavalerie erau înlocuite de diviziile de tancuri.

De 10 ani (1944-1954), România se afla de fapt sub ocupaţia Armatei Sovietice. Consilierii militari sovietici hotărîseră ca Armata Română să posede mari unităţi de tancuri, avînd în dotare tancurile sovietice T-54. Se desfiinţau în acest fel marile unităţi de cavalerie şi de vînători de munte. Într-o zi ploioasă şi rece de toamnă, colonelul controlor a primit ordinul să inventarieze şi să lichideze patrimonial unităţi de cavalerie. Împreună cu comandantul s-au pus pe treabă. Colaborarea celor doi a fost excelentă şi lucrarea au sfîrşit-o cu bine, primind felicitări din partea Generalului sovietic. Astfel că şi momentul Tîrgovişte, din cariera militară a lui Ştefan Genoiu, a trecut fără incidente. Despărţirea de corpul ofiţeresc s-a făcut printr-o masă tovărăşească festivă. Cel mai emoţionat a fost generalul sovietic. El primise în dar un serviciu de masă complet. (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (63)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (6)

O vizită de pomină Gulbekian intră, fără să ezite, în hol la Foreign Office, sediul Minisiterului englez de Externe. Şeful de cabinet abia schiţează un gest de salut, că Sarkis Gulbenkian, în loc de răspuns, cere sec să fie anunţat secretarului de stat, Sir William Tyrell. Nu aşteaptă decît un minut, uşile îi sînt deschise imediat – ca întotdeauna și ca și lui Sir Basil Zaharoff. Calust Sarkis ajunge în biroul ministrului, care-l întîmpină cu braţele deschise, „ceea ce-i permite să nu-i strîngă mîna”, remarcă ziaristul. „Ce vînt bun vă aduce, Mister Gulbenkian?”

„Nu cel al afacerilor, de astă dată; vin în particular. Aţi auzit, desigur, vorbindu-se de colecţia mea de pictură”. „Desigur, se spune că e cea mai splendidă din Londra”. „Aş fi fericit, Sir William, dacă, într-o zi, v-aţi găsi timp să o vizitaţi. Nu sînteţi numai diplomat ci, de asemenea, şi un luminat amator de artă”.

Trenul de aur (2)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

Cronicar pe urmele Istoriei (2)

La următoarele şapte telefoane acelaşi răspuns: „Pomylka” (greşeală)... Karpinski Eugeni usz: 25.97. 91. Auzindu-mi întrebarea, un copil începe să strige bucuros: „Mamusia, mamusia, l-au făcut pe tatusiu director de bancă!”. E clar... Karpinski Henryk: 26.80.82. Un hohot de rîs contagios. În cascada lui abia disting replica unui bărbat cu vocea baritonală: „Director de bancă! Ha, ha, ha! Măcar o zi de-aş fi fost, mai vorbeai dumneata, ha, ha, ha, cu mine, ha, acuma? Ha, ha!”. Polonezii au un binecunoscut umor negru. Unul m-a trimis la morgă, altul la grădina zoologică. Doi m-au întrebat dacă n-am ceva dolari de schimbat din moment ce tot mă interesez de bancă. Vreo paisprezece nu mi-au răspuns. Se apropia ora prînzului, dăduse o geană de soare şi, cum era zi de sărbătoare, probabil că mulţi varşovieni plecaseră de acasă, în ciuda timpului friguros şi a zăpezii negre de pe străzi.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf

(95)

Epilog (7)

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990 (2).

„Pe baza acestor principii naţionaliste, frăţeşti, sincere şi fidele, şi-a stabilit Irakul relaţiile cu Kuweitul, şi aceasta în pofida realităţii cunoscute a raporturilor trecute şi prezente dintre Irak şi Kuweit.

Motivul prezentei note este acela că, din nefericire, ne vedem confruntați cu o situație care, din punctul de vedere al politicii guvernului kuweitian, nu numai că este în contradicție cu preincipiile naționaliste pe care le-am evocat, dar le pune în pericol în însăși esența lor.

Cu toate că noi am promovat întotdeauna raporturi de sinceră frăţie şi că am vegheat în fiecare moment la păstrarea dialogului cu ei, conducătorii kuweitieni au acţionat metodic şi în cunoştinţă de cauză spre dauna Irakului, încercînd să-1 slăbească în momentul in care ieşea dintr-un teribil război de opt ani în timpul căruia, după părerea tuturor arabilor sinceri - conducători, intelectuali şi cetăţeni, inclusiv şefii statelor din Golf -, Irakul a apărat suveranitatea naţiunii arabe în întregul său, mai ales cea a ţărilor din Golf şi în mod special cea

Sir William Tyrell surîde puţin jenat: „Lucrurile nu sînt aşa de simple cum le credeţi, dragă prietene. Dacă vizitez colecţia dumneavoastră şi dacă o pictură anume îmi place în mod deosebit, mi-o trimiteţi imediat, ca un bun oriental ce sînteţi. E de la sine înţeles că vă voi retrimite tabloul la fel de rapid. Dar imaginaţi-vă o clipă că, între timp, aţi povestit cuiva că mi-aţi oferit un tablou, imaginaţi-vă, şi mai mult, că, printr-o întîmplare neplăcută, nu-i puteţi spune că eu v-am reexpediat tabloul în chestiune. Vedeţi, acest fapt ar fi penibil pentru dumneavoastră şi pentru mine. Or, diplomaţii nu trebuie să se expună la asemenea lucruri dezagreabile”. Va fi fiind corupţia dezagreabilă, dar Calust ştie, tot atît de bine ca şi interlocutorul, că e rentabilă!

De ce este atît de prudent ministrul Tyrell, nu e greu de bănuit: poate că, din fire, dar mai ales fiindcă a aflat deja cum procedează Gulbenkian. Un episod la fel de plin de învăţăminte se consemnează şi cînd Calust Sarkis încearcă să-l contacteze pe ambasadorul ţarist în capitala franceză. Anunţat că respectivul ar fi capabil să mijlocească o pace separată (în primăvara anului 1916, în timpul primului război mondial) între Rusia şi Turcia, „corupînd înalţi demnitari turci”, ambasadorul Izvolski cere, de urgenţă, poliţiei secrete ruseşti eventuale amănunte despre „acest Gulbenkian”. De la Petersburg, odată încheiată consultarea arhivelor şi a

Un film posibil (1)

La numele şi numerele din cartea de telefon vedeam suprapunîndu-se tablouri de demult, păstrate pe retină de cînd aveam nouă ani... Acel septembrie 1939 cînd, la Ploieşti, oraşul meu natal, ca în mai toate oraşele României de atunci, îşi făceau apariţia convoaie de maşini poloneze supraîncărcate cu bagaje, cu oameni desfiguraţi de oboseală, cu copii speriaţi ai căror ochi văzuseră ceea ce eu nu aveam să văd decît la 1 august 1943 şi în vara lui 1944... Refugiaţii aceia polonezi, sute, mii de familii în căutarea unui adăpost erau pentru mine primele imagini ale războiului.

Peste ani şi ani m-am gîndit la un film pasibil despre acel septembrie 1939. Am cercetat presa vremii şi am aflat că, odată cu valul de refugiaţi fusese evacuat prin România tezaurul polonez, un „tren de aur”, urmat de alte două transporturi, care conţineau valorile muzeale ale Poloniei: nestemate, podoabe, manuscrise vechi, obiecte de cult, documente istorice, covoare de preţ, goblenuri, incunabule, tablouri... Comorile lui Ali Baba luînd drumul pribegiei, căutînd calea către singura tară care şi-a deschis porţile vetrei sale poporului în-genunchiat... Am schiţat un proiect de scenariu pe care o casă de filme de la noi 1-a propus unui colectiv de creaţie din cinematografia poloneză în

altor surse disponibile, i se telegrafiază ambasadorului de pe malurile Senei doar atît: „C. S. Gulbenkian, armean, fost consilier al guvernului «Junilor turci» (o foarte scurtă perioadă), posedă interese considerabile în petrolul oriental. Averea sa personală se ridică la circa 250 milioane ruble-aur”. Altceva nu se ştie.

Două lucruri sînt de observat, în acest moment –primăvara lui 1916. Mai întîi, suma averii lui Calust Sarkis e de luat în seamă, deşi, oficial, el nu s-a aflat în prim-planul nici unei tranzacţii. Apoi, în legătură cu puţinele date reproduse mai sus, amintitul Essad Bey afirmă că, deja, e destul, întrucît, „în toată lumea nu există la această oră nici zece oameni care să spună ceva mai mult despre domnul Gulbenkian”. Se face chiar un joc de cuvinte pe seama lui pe care, cu toate că are un farmec aparent pueril, îl reproducem, spre cunoştinţă: „Lui Mister Gulbenkian îi place misterul”. Aceasta pentru că persistă multe întrebări asupra afacerilor sale, a trecutului şi originii fabuloasei averi, pe care o are de pe acum şi şi-o va mări mereu. Cei mai mulţi cunoscători (din foarte puţini cîţi sînt!) îi asociază activitatea de cea a lui Sir Henry Deterding, dar să nu surprindă în vreun fel dacă şi detaliile acesteia lipsesc! Cu o singură excepţie, care nu va deveni o regulă. (va urma)

DUmITrU ConsTAnTIn

vederea realizării unei coproducţii. Cunoscutul regizor Jerzy Kawalerowicz a fost cucerit de idee şi a dat curs propunerii. Documentarea de care dispuneam era însă prea sumară, iar din sursele ei lipsea elementul esenţial – viața, contactul cu cineva care să fi participat direct la acţiune. Auzisem de acel Karpinski, unul dintre foştii directori ai Băncii Poloniei, implicat în evacuarea prin România a aurului polonez. Asta se petrecuse însă în septembrie 1939, iar acum eram în ianuarie 1980. Şi, în cartea de telefon, nu mai puţin de 66 Karpinski, care mai de care mai pus pe şotii.

Eram gata să abandonez. Îmi mai rămăseseră trei, toţi cu prenumele Zygmunt, după care n-aveam decît să iau şirul numerelor de telefon al abonatelor cu numele de Karpinska. Poate că telefonul celui căutat era înregistrat pe numele soţiei, sau al vreunei fiice... Cu ultimul, de pe strada Zelenski, numărul 6, am avut însă noroc. El era. „Prosze Pana (vă rog, domnule) – mi-a spus, după ce, cu vocea gîtuită de bucurie, m-am prezentat, cerîndu-i o întîlnire –, în legătură cu chestiunea care vă interesează am dat toate relaţiile, am scris şi cîteva lucrări, am tras ponoasele cuvenite, nu mai văd ce aş avea de adăugat în plus. Pentru mine este o problemă închisă!”.

(va urma)

IOAN GRIGORESCU

Răbdarea noastră în faţa acestor acţiuni nu se datorează decît înţelepciunii şi cinstei noastre, şi cred că am fi putut suporta chiar mai mult de atît, dar lucrurile luaseră o întorsătură atît de gravă, încît nu am mai putut tăcea. Acest lucru va face obiectul celui de al doilea punct de mai jos. Irakul a păstrat dosarul acestei afaceri, care dovedeşte - cu documente ca probă - toate abuzurile comise de guvernul kuweitian“. (va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

a Kuweitului. Guvernul kuweitian a urmărit deci această politică deliberată de slăbire a Irakului în momentul în care acesta era confruntat cu o feroce campanie imperialistosionistă, din cauza poziţiilor sale naţionaliste adoptate în apărarea drepturilor arabilor. Motivele care animau Kuweitul erau motive egoiste, îngustimea vederilor sale, dar şi motive care se dovedesc a fi de o mare gravitate şi care vor fi dezvoltate în paginile următoare: În primul rînd: Se ştie că, încă din perioada colonială, şi o dată cu împărţirea pe care a impus-o ea Naţiunii arabe, între Irak şi Kuweit a rămas în suspensie o problemă de frontieră, care nu a putut fi rezolvată prin contactele avute în anii ’60 şi ’70 şi care a rămas astfel la momentul declanşării războiului între Irak şi Iran. De-a lungul lungilor ani de război, pe cînd vitejii fii ai Irakului îşi vărsau sîngele pe front pentru apărarea pămîntului arab, inclusiv al Kuweitului, pentru salvarea suveranităţii şi demnităţii arabe, inclusiv cele ale Kuweitului, guvernul acestei ţări a profitat, - exploatînd ataşamentul Irakului faţă de principiile naţionaliste autentice precum şi nobleţea metodelor sale aplicate în relaţiile cu fraţii săi şi în rezolvarea tuturor problemelor arabe - punînd în practică un plan de fărîmiţare premeditată a teritoriului irakian şi clădind infrastructuri petroliere, instalaţii militare şi exploatări agricole pe pămîntul irakian. Ne-am mulţumit să facem aluzii la aceste lucruri, considerînd că între fraţi acestea sînt suficiente pentru a se face înţeleşi, în cadrul acelor principii de fraternitate la care credeam că aderaseră cu toţii. Dar trădarea a continuat cu încrîncenare, ca dovadă că era premeditată şi planificată. După eliberarea peninsulei Fao, am luat iniţiativa - în cursul reuniunii la vîrf de la Alger, din 1988 - să informăm partea kuweitiană despre dorinţa noastră sinceră de a rezolva prieteneşte această problemă, în lumina relaţiilor frăţeşti şi al interesului superior al Naţiunii. Răspunsul său a fost atunci surprinzător. Logic ar fi fost ca toţi conducătorii kuweitieni să primească cu bucurie iniţiativa noastră şi să acţioneze pentru ca această problemă să fie rezolvată cît mai repede. Or, ceea ce s-a putut remarca din partea lor, a fost o ezitare şi o încetineală deliberate, precum şi crearea deliberată de piedici pentru oprirea tratativelor, în timp ce, în paralel, suveranitatea noastră era în continuare încălcată, prin construirea de instalaţii petroliere, militare şi agricole, pe solul irakian.

Doza de sãnãtate

Pandemia provocată de coronavirus și urmările ei

În timp ce întreaga planetă se luptă cu criza acută provocată de coronavirus, cercetătorii studiază posibilele urmări ale pandemiei pe o perioadă mai lungă de timp.

Infecțiile cu Sars-Cov II au manifestări diferite de la persoană la persoană. Se pare că cei cu o constituție limfatică și cu mucozități sînt mai predispuși la îmbolnăvirea cu Covid-19. Mergînd pe această linie, cercetătorii au putut verifica ce se ascunde în spatele diferitelor manifestări ale bolii.

De exemplu, cercetătorii de la MHH Hanovra (Medizinische Hochschule) au stabilit că există o legătură directă între limfocite (răspunzătoare de sistemul imunitar) și evoluția bolii. De asemenea, cercetătorii de la Ruhruniversitaet Bochum au stabilit că aceasta are legătură directă cu sistemul imunitar înnăscut al corpului. Analizele de sînge ale pacienților infectați din grupa de risc au arătat că celulele T ajutătoare nu mai funcționau la capacitatea lor obișnuită. Cercetătorii Centrului german pentru boli neurodegenerative au dat publicității rezultatele unor studii care susțin faptul că celulele de apărare se produc în permanență în masă, dar funcționalitatea lor este dereglată. Cercetătorii centrului amintit au stabilit că există 28 de factori importanți în infectarea cu coronavirus, ca de exemplu: gene, proteine și enzime. Iar punctele fierbinți ale corpului sînt: rinichii, intestinele, și o parte din organele genitale. Alte studii au arătat importanța proteinelor – o anumită proteină PD-1 ar putea fi răspunzătoare de scăderea sistemului imunitar în corpul celui infectat.

Pornind de la sudiile menționate mai sus, putem formula concluzia conform căreia persoanele care au fost infectate cu coronavirus trebuie să ia în considerare urmările grave.

În cazul unei infecții, inima, ficatul, splina, pancreasul și sistemul renal se dereglează cel mai repede. În cazul celor care suferă de Parkinson, nu boala este factorul de risc în cazul infectării cu coronavirus, ci faptul că aceștia suferă adesea de pneumonie, iar asta poate atrage consecințe grave. Analizînd cele menționate – și anume faptul că infecția cu

coronavirus constituie pentru mai multe organe din corp un pericol –acest virus mai este supranumit ,,Multiorgan Virus”, atacînd celulele sîngelui și, prin aceasta, întreg organismul.

Un lucru e sigur: pandemiile sînt comune în istoria omenirii. Este important să privim în urmă și să observăm strategiile de apărare dezvoltate de diferite culturi, să învățăm și să punem în aplicare planuri de prevenție.

Medicina energo-informațională oferă aceste planuri de prevenție, respectiv de autoechilibrare și readucere a organismului în propria balanță energetică. Detoxifierile la nivel celular pe fiecare organ al corpului, însoțite de restabilirea imunității înnăscute și dobîndite, reglarea metabolismului sînt numai cîțiva dintre pașii propuși în tratamente, atît preventiv, cît și pentru persoanele care au fost infectate. Ca să înțelegem universul, trebuie să gîndim în termeni precum energie, frecvențe, oscilații. Universul este asemănător unui vacuum în care energia, informațiile și frecvențele sînt în continuă schimbare. Boala are o componentă energetică de la care ar trebui să pornească orice terapie, și care acționează direct pe cauza bolii.

Pe tot parcursul pandemiei, ne-am tratat pacienții cu ajutorul acestor metode, iar rezultatele sînt excepționale! Numai un organism aflat în echilibru energetic cu el însuși și cu natura din jurul său poate face față solicitărilor care vin din toate direcțiile: mediul înconjurător supraîncărcat, alimentația manipulată, excesul de medicamente de sinteză, stresul permanent.

Mai mult, Centrul German Dermavital vine în ajutorul dumneavoastră cu terapii de eliminare rapidă a efectelor negative lăsate de vaccinul anticovid.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4w se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Medicina cuantică –întîlnire între știință și sănătate sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess book ConsultIng sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPRes DIstRIbutIon sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.