România Mare, nr. 1570

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Eu cred că nu numai Pămîntul e rotund, ci și Timpul. Aceasta e Eterna Reîntoarcere, ilustrată de versetul Regelui Solomon ,,Ce a fost va mai fi”.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL Sfîrșitul suveranității…

sau un nou

început?

Motto: ,,Nu este finalul incredibilei călătorii – ci este doar începutul”.

DonALD TrUmp

Suveraniștii fac azi o mare greșeală – îi privesc pe conducătorii patrioți, chiar naționaliști ai altor state, ca pe niște eliberatori mondiali. Ca pe niște cavaleri care au ridicat lancea și au pornit în galop contra globalismului și progresismului anti-național, alungîndu-le din toate țările! Or, este o greșeală esențială: ei luptă pentru țările lor – și atît! În această luptă, ei pot fi complet insensibili față de alte state, chiar nemiloși.

Vladimir Putin, Donald Trump, Recep Tayyip Erdogan, Benjamin Netanyahu, Orban Viktor – ca să dau exemplele cele mai discutate în România – pot fi priviți ca modele, dar nu ca niște surse ale salvării noastre! Cel mai clar exemplu este chiar Donald Trump, căruia nu i-a păsat de tentativele suveraniste din România –ba chiar i-a lăsat pradă colților globalismului pe cei care au vrut să îl imite. Cel mai bun exemplu este Liviu Dragnea – cel care, așa cum am mai scris, a încercat ceva… I-a fost fatal!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Trumpismul a murit! Trăiască globalismul!

După 11 septembrie 2001, lumea nu a mai fost la fel. Atunci poate că nu am realizat schimbările ce vor urma, dar, dacă privim în urmă, căderea Turnurilor Gemene și avarierea ușoară a Pentagonului au făcut milioane de victime în întreaga lume. Așa cum George W. Bush ne spunea atunci, SUA au fost atacate și, prin urmare, după această dată, lumea nu va mai fi la fel. Acum, la aproape 20 de ani distanță, constatăm că în această perioadă lumea s-a schimbat mult, foarte mult, și nu în bine. Din păcate, acest proces începuse cu 11 ani mai devreme, odată cu căderea Cortinei

Democrația șchioapă

Începutul acestui an ne-a supus atenției o America diferită față de ceea ce știam noi despre ,,cel mai democrat stat al lumii”. Se pare că exportul de democrație pe care SUA l-au practicat în ultimii zeci de ani a atras un mare deficit în plan intern, fapt care nu a putut trece neobservat.

Asediul Capitoliului poate însemna începutul sfîrșitului democrației americane sau, dimpotrivă, renașterea ei sub o altă formă. Este evident pentru cetățenii SUA, dar și pentru observatorii evenimentelor desfășurate pe teritoriul american, că democrația înregistrează de ani buni un recul semnificativ. Puterea votului nu mai reprezintă ceea ce, teoretic, ar trebui să fie – mecanismul prin care majoritatea cetățenilor beneficiază de puterea de a-și expune punctul de vedere. În ultimele decenii am asistat la revoluții mai mult sau mai puțin colorate, care au dus la impunerea dorințelor unei minorități ceva mai active și la cîștigarea mai multor drepturi decît cele ale majorității latente. Or, asta nu este democrație, așa cum credeam noi, ci mai degrabă o modalitate de conducere care combină mai multe forme ale unor regimuri totalitare împachetate frumos într-un ambalaj pe care scrie „democrație“.

În spațiul politic românesc apar mesaje care ne amintesc de epoci demult apuse, de care am reușit să ne dezlegăm plătind cu sînge. Nu putem uita că cei care au murit în 1989 au dorit libertate, în primul rînd, dar și prosperitate.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

de Fier și dărîmarea Zidului Berlinului. Atunci, odată cu înfrîngerea URSS în Războiul Rece, cel mai ,,vlăjgan” din clasă s-a văzut singur și fără oponenți așa că, după ceva timp de meditație și testări ușoare a populației, a demarat o ofensivă pe scară largă – vedem și noi acum că practic SUA sînt peste tot, cu excepția Rusiei, Chinei, Iranului, Coreei de Nord și a altor țări tribale de prin Africa, probabil. În rest, hegemonia americană a cuprins întreaga lume, așa că trebuie cumva să ne așteptăm ca actualul steag al SUA să înceapă să strîngă din ce în ce mai multe steluțe.

Revenind la evenimentele din 11 septembrie 2001, știm că au generat o sumă de legi care, în sprijinul securității globale, au îngrădit și îngrădesc din ce în ce mai mult libertatea individuală.

(continuare în pag. a 16-a)

Casa memorială „Mihai Eminescu“, Ipotești – 171 de ani de la nașterea marelui poet –

Fii binecuvntat pe veci, poete

Fii binecuvîntat pe veci, poete îngenunchez la steaua ta şi tac de-abia cutez, în nopţi nemîngîiate în templul tău să urc, să-mi aflu leac

Îţi caut urma azi, pe îndelete pe străzi şi-n hanuri cu tain sărac poate-ai lăsat vreun semn să mă desfete să uit de naufragiul unui veac

Începe iarna, pacea-i milenară trec pescăruşi pe Dunăre, ţipînd iar burgul prinde albăstrimi de ceară

Eu calc evlavios, cu tine-n gînd văd pietre arse care mă-nfioară şi ştiu că-i urma ta, Luceafăr blînd.

CornELIU VADIm TUDor

Detractorii lui

Eminescu atacă

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F S.P.P.-ul funcţionează, încă, ilegal F S-a dezvorţat Tetea Crin Halaicu

F Supărăciosul Bombonel F Actorul Florin Zamfirescu demască gaşca masonico-demolatoare de la UNITER F Toţi informatorii SECU vor primi Legiunea de Onoare

PARTEA A III-A

F Dar nici cu Crin Halaicu nu ne e ruşine, are bulibaşa un joc de picioare ceva de speriat, zici că-i Myke Tyson! În sfîrşit, Tetea Crin s-a dezvorţat oficial de coafeza Vicky. Slabă speranţă ca fosta lui nevastă să ciripească ceva despre hoţiile individului, pentru simplul motiv că a fost burduşită bine cu cîteva sute de milioane de lei şi cu alte bunătăţi, pentru a-şi reface viaţa şi a trai, ca o boieroaică. Acum, nimic nu-l mai poate opri pe rechinul brunet să-şi ia de mînă concubina, Carmen Neagu (căpităneasă la I.G.P.), şi să se însoare cu ea la schitul „Spoitingir cu Coviltir“ din Ferentari. Naşul nu poate fi altul decît Fane Spoitoru. Va fi o nuntă ca-n poveşti, în semn de preţuire a tinereţii sale eroice, Tetea Crin va veni îmbrăcat nu în costum de ginerică, ci în costumul de pompier pe care îl avea atunci cînd, în pielea goală fiind, a stins incendiul care a luat foc la o sondă de petrol din judeţul Prahova, de s-a pîrlit biata zburătoare atît de rău, încît o aripă zburătăcită i-a fost purtată de vînt pînă i s-a lipit sub nas, de zici că-i mustăcioară. Costumul miresei va fi unul specific trupelor anti-tero, adică: o bască de scafandru, două mitraliere grele şi patru tunuri uşoare, ca Sylvester Stallone în „Greuceanu“, o vestă antiglonţ; două sutiene cu balene, ochelari de sudură, bikini de la un luptător japonez de Sumo şi ciorapi căzuţi. Cununia religioasă va fi oficiată de Popa Ţeavă, care va rosti istoricele cuvinte: „Delo, delo, bahto delo, ia cardeşte-acilea Teteo, de bunăvoie şi nesilit de nimeni îţi, bagi belciugul în nas cu pîrîta Carmencita din La Dolce Vita?“. Răspunsul nu poate fi decît unul singur: „Cra-Cra-

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE

Conacul (2)

Se zice că, uneori, înaltele oficialități opreau pentru o mică pauză aici, la conacul Duducăi. În partea opusă, făcînd margine cu lunca sau islazul, exista o lizieră de salcîmi înalți, iar pe o bună parte din acest hotar natural se întindea heleșteul – vara cu pește, iarna asaltat de tineri pentru patinaj. În apropiere, Popina Călmățuiului.

Am văzut, așadar, un mod primitiv de a „lichida” un patrimoniu de CAP! Ca într-un coșmar, mă întrebam nedumerit: cui folosea acel jaf, acel dezmăț, mai ales că multe dintre respectivele bunuri, evaluate de o minte sănătoasă, puteau fi încă valorificate în beneficiul populației. Priveam consternat, nu înțelegeam nimic din acea sălbăticie! Era, oare, vorba de o răzbunare tîrzie îndreptată la adresa fostei moșierițe? Desigur, nu! Și asta deoarece lumea a comentat-o dintotdeauna favorabil, chiar în lipsă, ulterior confiscării averii, în perioada comunistă. După alungarea de pe propria moșie, în timp, mulți dintre săteni au căutat-o chiar la locul exilului, Brăila, deși era păzită ca un dușman de clasă! Peste ani, într-o noapte, cineva s-a încumetat s-o aducă pe ascuns, cu mașina, pînă la Largu, să mai vadă și ea, o dată, conacul și ce se putea din arman... Se spune că, la sosire, după ieșirea din mașină, a căzut în genunchi, a sărutat pămîntul, podidind-o plînsul. Caracter puternic, s-a

Cra!“, Răspunsul d-nei căpitan nu mai contează, pentru că, uitai să vă zic, ea va conduce echipajul de poliţie care îl va aresta, în noaptea nunţii, pe Halaicu, ce s-o mai fredonăm, subiect de tragedie antică, degeaba va încerca să azvîrle baragladina cu cuţitul, ca Jack Nickolson în „Onoarea familiei Prizzi“, Neaga va fi mai iute de mînă, va scoate insigna pe care scrie că ea e, de fapt, Agentul Cooper din „Twin Peaks“ şi îi va azvîrli cătuşele, priponindu-l pentru 250 de ani. F S-a ales praful de ultima redută a Războiului Rece: postul de radio „Europa Libera“. Americanii nu-l mai finanţează, germanii l-au alungat de la München la Praga şi nici ţambalagiul Mircea Iorgulescu nu se simte prea bine, pentru că a rămas şomer. Veniţi la noi, fomiştilor (e valabil şi pentru cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca), s-o găsi o coajă de pîine şi pentru voi, deşi n-aveţi nici o meserie, poate vă calificăm ca stivuitoridistribuitori de presă, sau îngrijitori la mormintele marilor scriitori români, pe care i-aţi bălăcărit şi cărora le-aţi şubrezit inima: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan ş.a. F În revista „Odeon Magazin“, nr. 1/1995, cunoscutul actor Florin Zamfirescu acordă un interviu în care scoate tarifele din Ion Caramitru, Alina Mungiu, Sanda Manu, Al. Dabija şi UnITEr, pe care îl numeşte „gaşca demolatoare a teatrului“. În speranţa că săptămîna viitoare vom reproduce în revista noastră curajosul material, vă dăm acum o caramea, pentru că am simţit că poftiţi, gravizilor: „Mai am un argument în această zonă contra acestei găşti masonico-demolatoare: premierea acum doi

abținut, reprimîndu-și repede lacrimile, dar în noaptea cu lună plină a mai cerut să oprească în cîteva locuri, unde cobora din mașină, dar nu întîrzia mai mult de un minut-două. La ultimul dintre ele, în apropierea Barierei Scărlătești, la Puțul lui Șomăslină, a fost auzită șoptind rugăciuni, dar proferînd și năpraznice blesteme. Se pare că mai avea o nădejde... În aceeași noapte, s-a întors la Brăila...

Conacul – construit cu puțin înainte de 1900 de meșteri străini – se prezenta într-o stare fizică bună, încă apt de a sluji altor interese ale obștii. De exemplu, de ce nu s-ar fi utilizat în același scop, precum odinioară, pentru elevii comunei, spațiul extrem de luminos și de generos pe care-l asigura clădirea? Mai ales că școala veche tip „Spiru Haret” fusese dărîmată demult, elevii fiind înghesuiți într-un sediu de tip „container”. Cum să sfărîmi, fără ezitare, acele săli largi și înalte ale conacului, cu rezonanță acustică impecabilă, unde un învățător de geniu, Vasile Solcan, pe lîngă citire și aritmetică, presta o activitate didactică de înaltă clasă și la celelate discipline – de la interpretarea de ținuță și dirijarea, de către elevii săi, prin rotație, a pieselor corale cu înalt mesaj patriotic și rafinament artistic, pînă la, de exemplu, măsurarea afară, într-o atmosferă entuziasmantă, în cadrul lecțiilor cu caracter practicaplicativ, a unor distanțe, precum aceea din luncă, dintre Heleșteu și Cornu’ Malului.

Nu trebuia ignorată nici valoarea simbolică, sentimentală a edificiului, astfel încît chiar într-o stare fizică precară de s-ar fi aflat, tot trebuia păstrat ca bun de patrimoniu, așa cum s-a procedat în alte localități

ani a unei piese a Alinei Mungiu, care este o blasfemie la tot ce poate fi creştin, românesc, subtil şi artistic şi punerea premiului în mîna unei prinţese (Margareta – nota red.), care, săraca, nici nu ştie bine româneşte şi nu a ştiut ce premiază, fiindcă, dacă ar fi ştiut, ar fi scuipat sau ar fi fugit“ F Ziarul „Curierul Național“ ne informează (după revista franceza „Voici“) că „Sylvester Stallone înghite zilnic un pumn de Gerovital“. Tot ce se poate, sîntem profund onorați, înghite la pastile Rocky de-i sar ochii, dar ridicăm şi noi trei degete (fiindcă unul îl avem în nas şi altu-n ureche), pentru a întreba: al cui e Gerovitalul la ora actuală? Mai e un medicament românesc? Dacă da, unde sînt banii? Dacă nu, de ce nu mai e românesc şi cine a făcut pirateria asta? F Creşte, în mod alarmant, numărul sinuciderilor în România E un efect direct al lipsei de speranţă a oamenilor, al atmosferei înăbuşitoare, al bombardamentului de presă, cu ştiri apocaliptice. F Dar, lui Corneliu Coposu nu-i pasă. El ne va îngropa pe toţi. Recent, Phantom-Boy se zice că a fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franței. Dacă e adevărat, înseamnă că e un mare Legionar. Cît despre onoare ce să mai vorbim: dacă sora noastră Franţa i-ar decora pe toți informatorii Securității Române, atunci ar ieşi la pepeni, iar însuşi fondatorul preţioasei distincţii, Napoleon Bonaparte, s-ar răsuci în mormîntul său din Domul Invalizilor F La 13 mai, generalul-locotenent (r) Valeriu Buzea a prins în buchetul vieţii cel de-al 71-lea stînjenel. Prietenii apropiaţi îi urează sănătate, fericire, finala Cupei UEFA la fotbal să se desfăsoare între Dinamo Bucureşti şi Universitatea Craiova şi, în general (locotenent!), vorba lui Caragiale, să trăiască! F Cornel Nistorescu a dat faliment, ce-i drept, cu fițuica „Expres“, dar poate credeți că s-a potolit? Aiurea, şi-a mutat şezutul în „foaia vitelor de pripas“, „Azi“, organul tăiat împrejur al Partidului Evreiesc P.D.-F.S.N.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 2 iunie 1995)

unde, în situații de existență a unor deteriorări, au fost inițiate lucrări de restaurare. În acest context, se impune pregnant întrebarea: ce motive au stat la baza dărîmării unei asemenea valori? Ce resorturi confuze, ce sentimente primitive au acționat pentru a-i împinge pe acei oameni să ignore orice formă de mîndrie locală și să accepte strivirea acelei embleme pentru comuna lor? O localitate de altfel modestă, simplă, pe care doar conacul acela, fericit amplasat, la răscruce de drumuri, între satul nou și satul vechi, o înnobila și o scotea din anonimat... Greu de înțeles, aproape imposibil de răspuns! Față de aceste nedumeriri, ne-am îndreptat atenția către nedezmințita înțelepciune populară, în care creația orală, folclorul local, ne-a oferit o posibilă soluție de dezlegare a acestei enigme! În cadrul unor povestiri care circulă, demult, prin viu grai la nivelul comunității, s-a perpetuat credința că, la rădăcina unui nuc imens din curtea armanului, pe un loc de casă viran, dar și încastrată într-unul dintre pereții conacului, s-ar afla cel puțin cîte o comoară! Însăși existența conacului, întreaga moșie a Duducăi, ar fi fost, conform aceleiași paradigme folclorice, rodul valorificării unor comori dobîndite de înaintași. Trecînd, însă, peste toate aceste „cimilituri”, ne întrebăm foarte serios: oare doar mirajul unor asemenea comori să-i fi determinat pe membrii comisiei să procedeze la demolarea unei valori precum conacul „Silvia Pană”?!

Sfîrșit

Destinul fascinant al Principesei Ileana a României (2)

Plecarea din ţară: „Mă simţeam ca ºi cum aº fi participat la propria mea înmormîntare”

Despărțirea de castel, de spital și de prieteni a fost grea. Toată lumea a venit să-și ia adio de la principesă, inclusiv cîrciumarul, despre care Ileana spune că fusese avertizată că era comunist. Acesta a venit la ea să o sărute și i-a spus plîngînd: „Să-ți amintești că tu ești Ilenuța noastră dragă: nimic nu o să poată schimba asta, copilul nostru drag!”. S-au adunat în ziua plecării sale o mulțime de țărani din sat, dar și din sate mai îndepărtate, pe care comuniștii n-au putut să-i oprească să vină. Ilenei i s-au oferit, ca ultim dar, ramuri de brad, simbol al eternității dragostei, al vieții și al credinței.

Odată plecați din Bran, din cauza troienelor grupul a făcut un ocol cu mașinile pe la Tohan, sat considerat „roșu”. Au rămas înzăpeziți, așa că Ileana s-a dus să ceară ajutor de la muncitorii care tocmai plecau de la fabrică, deși gărzile comuniste i-au spus că este imprudent. Oamenii au ajutat-o, iar la final, cînd s-a dus să le mulțumească – din nou, în pofida avertismentelor gărzilor – a vrut să le ofere un ultim dar. Redăm pasajul în care Ileana descrie ce s-a întîmplat atunci: „Vă rog, luați banii aceștia și împărțiți-i între voi. Știu că este puțin, dar asta este tot ce am. – Și le-am întins toți banii care îmi fuseseră lăsați. Oamenii s-au uitat unii la alții și apoi unul a pășit în fața mulțimii. – Nu, domniță, mi-a spus el trist. Nu luăm noi astăzi bani de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte? Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atît de trist – vedeți, nici pămîntul nu vă lasă să plecați. Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu noi ca să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă reîntoarceți?”.

Exilul

Nu m-am îndoit nici o clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, «eul» care exista independent de mama, soția, prietena care eram – «eul» esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal cînd am fost îndepărtată de poporul meu”. După ce a părăsit România, Ileana a plecat cu familia în Elveția. Aici s-a reîntîlnit, după cîteva săptămîni, cu Regele Mihai. A fost o revedere tristă, în care bucuria de a se ști reciproc în siguranță a fost umbrită de durerea despărțirii de țară. Din Elveția, principesa a plecat cu familia în Argentina, unde a înființat un cămin destinat refugiaților români. Apoi, în 1950, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, la Boston. În următorii 11 ani, pînă în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținînd sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării.

În plan personal, anii exilului nu au adus deloc fericire principesei. În 1954, Ileana a divorțat de arhiducele Anton și s-a recăsătorit cu doctorul Ștefan Isărescu. A divorțat și de acesta, în 1961, după ce a luat decizia de a se călugări. Hotărîrea de a-și dedica viața religiei a venit oarecum firesc, căci Ileana avusese de mică o profundă credință în Dumnezeu. A fost grăbită, poate, și de grelele încercări din acei ani: o boală îndelungată a primului său născut, Ștefan, apoi tragedia din 1959, cînd fiica sa Maria Ileana a murit într-un accident aviatic. Astfel, în 1961, principesa Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mînăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut șase ani ca novice. Și-a lăsat trecutul regal în spate, devenind Maica Alexandra. În 1967, a revenit în Statele Unite cu gîndul îndeplinirii visului de a fonda o mînăstire ortodoxă de maici, la Ellwood City, Pennsylvania.

Reginei Maria, atunci o bătrînă de 103 ani, care și-o amintea totuși pe domniță. În ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, iar complicațiile survenite în urma accidentului vor duce la moartea sa. Astfel, Principesa Ileana, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a murit pe 21 ianuarie 1991, și a fost înmormîntată la Mînăstirea Schimbarea la Față din Pennsylvania, fondată chiar de către ea. Sfîrșit

H ISTORIA RO, I STORIA MD

Fotografie care o înfățișează pe Maica

Alexandra (Principesa Ileana), Aprilie 1971

Plecarea în exil a fost, pentru principesa Ileana, o lovitură extrem de dură: „După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi.

Principesa Ileana a apucat să vadă România eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948. După Revoluția din decembrie 1989, Ileana a venit în țară în septembrie 1990, cînd a vizitat cîteva mînăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atît de drag, unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de ea. S-a întîlnit și cu oameni pe care nu-i mai văzuse de mai bine de patru decenii; printre ei, pianista Cella Delavrancea, veche prietenă a sa și a

Nunta Principesei Ileana cu Arhiducele Anton de Habsburg (26 iulie 1931)

Mînăstirea Schimbarea la Faţă din Ellwood City (SUA). Lăcașul de cult a fost ctitorit de Maica Alexandra (Principesa Ileana a României), care a fost stareța mînăstirii pînă la moarte.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Stindardul poeziei româneşti

Despre Eminescu s-a scris și se va scrie cîtă vreme va fi pe-aici picior de român, cu credință în Dumnezeu. Și asta, nu doar cu ocazia unor sărbători mai însemnate pentru neamul acesta străvechi, care a dat nume de răsunet pentru spiritualitatea românească. Eminescu, însă, e cel dintîi stătător în lumina spiritului limbii române. Cu talentul lui de geniu nu a ezitat nici în cele mai grele momente ale vieții sale să o slujească așa cum nici un alt poet nu a făcut-o pînă la el. Iată de ce românii, la mijloc de ianuarie, cu zăpadă sau fără, pe ger sau pe viscol, vin la mormîntul său de la Cimitirul Bellu să-i aducă omagiul lor, de cînd poetul și-a găsit aici locul de odihnă veșnică. Și o fac după reguli strămoșești și cu iubire de Dumnezeu, pentru că Eminescu, aidoma marilor români, este născut din plămada acestui popor legendar, pe care poetul l-a iubit și l-a cîntat cu lacrimi de dor. Căci știe toată lumea cît a avut de suferit pînă ce avea să plece la cele veșnice, lăsînd în urma lui o Românie săracă, în care cei bogați și-au făcut din ea o sursă de averi pentru propriul huzur. Multe din cele spuse aici, în modestele noastre rînduri, sînt lucuri cunoscute și pe care le găsim în scrierile poetului, în mai toate versurile sale, curgînd ca o apă ce se petrece pe sub umbra sălciilor, pe maluri de lacuri, cu istoria lor. Iată de ce Eminescu este iubit și evocat parcă mai mult în zilele noastre, cînd românul este amăgit de cei ce s-au trezit peste noapte stăpîni, crezîndu-se îndreptățiți, cu aroganță și șmecherie, să ia totul de pe aici, lăsînd în urma lor cohorte de oameni sărmani și fără nici un viitor... Și totuși, oamenii din țara asta încă mai speră că o să le fie și lor bine. Iar așteptările sînt pe măsura votului nu demult dat, încheindu-se astfel o nouă etapă din istoria românilor. Nu comentăm felul cum a decurs votarea și nici cine sînt aleșii. Ne interesează însă cum va decurge viața românilor de-aici încolo. Vorba ceea: ,,Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, adică

Prietenia

dorim ca și neamului acestuia să-i fie bine, să treacă de această pandemie, care a făcut atîția morți și a lăsat mulți oameni disperați și traumatizați. Am divagat puțin de la șirul acestor rînduri închinate geniului poeziei românești, dar revenim cu gîndul plin de pioșenie la bunul nostru Eminescu, întrebîndu-ne: oare ce ar fi zis de vremurile acestea tulburi, cu un asemenea capitalism anemic care ne afectează profund? Fără ezitare răspundem că nu ar fi lăsat plaivasul din mînă fără să fi luat atitudine în stilul lui caracteristic, de mare gazetar, folosindu-se de toate mijloacele de exprimare, în cel mai curat grai românesc. El rămîne la fel de actual ca în vremea sa, căci în poezia lui de revoltă socială răzbate simțămîntul adînc de român patriot. Prețioasele lui scrieri de aceea au stîrnit în rîndul multora dintre contemporanii săi invidie, și abia după plecarea lui la Ceruri, poetul s-a bucurat de recunoașterea ce i se cuvenea pe bună dreptate.

Da, e ianuarie, și Eminescu ne privește de undeva, dintre puzderia de stele pe care le-a cîntat cu înțelegerea filozofică și măiestria doar de el cunoscute și nedeslușite de noi pe de-a-ntregul. Cu cît trece timpul, cu atît Eminescu devine mai actual și mereu contemporan cu visele și aspirațiile românilor, chiar dacă el de-o veșnicie parcă nu mai este printre noi și nu mai aparține acestei lumi pămîntene. Să ne aducem aminte de el ca de zborul lin al păsărilor cerului, înaripatele măiastre care, odihnindu-se printre ramurile teiului de deasupra criptei sale, îi închină cîntul lor fermecat, întru liniștea somnului său veșnic. Să-l păstrăm mereu în minte ca pe un brav român, care a știut a-și iubi țara și poporul, cărora li s-a dăruit cu strădania condeiului său strălucitor ca soarele peste Carpați. Astăzi, dacă vorbim și scriem despre Eminescu, nu o facem din complezență, ci ca o asumare a tot ceea ce el a făcut pentru întreg neamul românesc.

Eminescu este și va rămîne stindardul poeziei românești din toate timpurile de pînă acum și din cele care vor urma, întru nemurirea limbii române, a tradițiilor și credinței noastre.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

dintre Creangă și Eminescu

În perioada în care a lucrat ca revizor școlar, Eminescu l-a cunoscut pe Ion Creangă, cu care se împrietenește. Eminescu intuieşte geniul de povestitor al humuleşteanului şi îl introduce la Junimea. La îndemnul poetului, acesta pune pe hîrtie Soacra cu trei nurori, care, citită la Junimea, trezeşte entuziasm. Prietenia lor a devenit legendară. Un mare poet, un metafizician care tradusese pe Kant şi îl ştia bine pe Schopenhauer, şi un „bivol de geniu” (cum l-a numit G. Călinescu), fără multă ştiinţă de carte, iată o ecuaţie paradoxală.

,,Din cele întîi zile s-a stabilit mare prietenie între Creangă și Eminescu, sau mai drept, Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă.

Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu totul de carte. Cu toate acestea, dacă limbagiul și ideile erau străine, rămăsese însă la dînsul un fond aproape inconștient de aspirații și de năzuinți naționale. Creangă a trebuit prin urmare ca să-l captiveze imediat, căci el reprezenta pentru Eminescu tipul românului simplu, nefalsificat de ideile și cultura modernă.

Eminescu, ca să poată găsi un tip de român vechi, își plimbase eroul, Sărmanul Dionis, prin veacul lui Alexandru cel Bun, și ca să poată avea înaintea lui case vechi cu cerdacuri largi și cu obiceiuri bătrîne, trebuia să le inventeze. Creangă, cu tipul său de țăran îmbrăcat în haine nemțești și cu toate expresiile arhaice care-i presărau vorbirea, repet, îi realiza visul lui Eminescu. Legătura se stabili astfel încît pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu; amîndoi veneau la «Junimea», amîndoi ieșeau de la «Junimea». Noi, ceștilalți, ne duceam, după

«Junimea», cîteodată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale Iașului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare plăcere. Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izolă cu totul de noi, dîndu-se în societatea aceluia numai.

Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopți întregi?

Ce făceau și unde se duceau, știu. Plecau amîndoi și rămîneau pe la vreun crîșmar de prin Tătărăși, Păcurari sau Nicolina, adică prin părățile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede – căci mulți cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu, și a lui Creangă – nu; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viață simplă și primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se așeze într-o odaie din fundul unei crîșme, pe lăviți de lemn, cu brațele rezemate de o masă murdară, serviți de un băiețel naiv. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mîncau cîrnați cu usturoi – și vai de lume cum erau preparați – ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întîmplat, și după ce mîncau pastrama, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă crîșmarul le da voie. Cînd crîșmarul voia să închidă, ei plecau în altă parte a orașului, unde

Scriitorul Ion Machidon, pe care cititorii noștri îl cunosc și în calitate de vechi colaborator al revistei ,,România Mare”, semnatar al rubricii ,,Tabletă de scriitor”, a publicat recent la Editura ,,Amurg sentimental” romanul în trei volume, intitulat ,,Călit la focul durerii”. Potrivit propriilor mărturisiri, autorul lucrării, plecat din lumea satului pe care a iubit-o și a evocat-o în operele sale, și-a dorit, prin această scriere vastă, să eternizeze locurile copilăriei sale, cu țăranii săi, cu bune și rele, pe care i-a cunoscut și despre care a scris ,,fără patimă, pentru nemurirea lor”. El a dat naștere, astfel, unui tablou epic al vieții pline de chin dusă de locuitorii satului, în care eroul principal păstrează nestinsă amintirea a tot ceea ce a trăit, la fel cum, cu mulți ani în urmă, mai exact în 1948, Zaharia Stancu ni-l înfățișa pe Darie, în romanul ,,Desculț”, iar Marin Preda, în cele două volume scrise în 1955 și 1967, pe Niculae Moromete, în romanul ,,Moromeții”. Cunoscînd și iubind lumea satului în care s-a născut și a copilărit, scriitorul, un povestitor desăvîrșit, reușește să ne introducă în această lume, plină de întîmplări și emoții alimentate de tristețe și sărăcie.

Dedicația autorului: ,,Pentru revista «România Mare» - care strălucește pe firmamentul celor mai prestigioase publicații și care, avînd în frunte pe redactorul-șef Lidia Vadim Tudor, ne reamintește, număr de număr, de cel care a fost Patriotul, Românul, Omul politic Corneliu Vadim Tudor, ale cărui creații întrețin flacăra românismului, întru dreptate, iubire și adevăr – acest roman ce însumează 1440 de pagini, care se vrea a fi o frescă a satului copilăriei mele, Urecheștii Bacăului. Gînduri bune tuturor și tradiționalul «La Mulți Ani»! Ion Machidon, 30 decembrie 2020”.

știau că localul stă deschis pînă în ziuă, și vorbeau, vorbeau, vorbeau, dar nu beau.

Ce vorbeau între ei? Nu știu. Eminescu și Creangă rar primeau cîte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind povești din bătrîni și de la țară, Eminescu făcînd teorii metafizice și croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Se înțelegeau, cum se zice, ca gîsca cu rața; îi uneau aceleași aspirații.

Cîteodată întrebam pe Eminescu: – Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?

El zîmbea, și cu acea privire vagă și rătăcită care-i era caracteristică, răspundea în mod evaziv: – Vorbim și noi ce ne trece prin minte!... Și atîta tot.

Cîteodată, Creangă și Eminescu dispăreau cîte treipatru zile; nu se știa ce au devenit. În timpul acesta, ei ieșeau din oraș pe jos, cutreierau Galata cu tîrgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dormeau pe o laviță la vreun han sau la vreo crîșmă, mîncau ce găseau, și erau fericiți.

Cînd se întorceau, erau de nerecunoscut: hainele neîgrijite, figurile obosite de veghere, de trudă și puțin de băutură, însă foarte încîntați de asemenea escursiuni, gata să le reînnoiască a doua zi.

Cîteodată noi îi îndemnam să meargă pe la crîșmele noastre boierești: mai totdeauna refuzau.

– Nu, nu mergem, preferăm să mergem la chir Costache, crîșmarul de la Nicolina. Să vezi ce pastramă minunată are! Cer – adaugă Creangă – să-mi aducă pe un hîrb de strachină vreo trei cărbuni și-mi pun eu singur pastrama pe dînșii de se frige. Apoi este băietul Chiță, care e un drac și jumătate! Vinu-i cam turbure și cam acrișor, dar bun. Și stăm de vorbă pînă-n ziuă. Nu-i așa, Eminescule?

Eminescu, cu figura plină de mulțumire, zîmbea.

Apoi amîndoi plecau ca oamenii cei mai fericiți din lume”.

GEORGE PANU (1848-1910)

Polemici « Controverse

Eminescu ºi contemporanii săi

Autorul Luceafărului rămîne, și azi, la împlinirea a 171 de ani de la naștere, învăluit în mister, în jurul vieţii lui sînt multe împrejurări nelămurite. Misterioase sînt, mai ales, vălurile care îi ascund firea de om. Avem destule încercări de „amintiri” despre el. Toate, convenţionale, simple însemnări banale, după moda timpului care cerea ca un poet să fie „modest, tăcut, palid, melancolic, visător, prost îmbrăcat, dezordonat, cast“. Sînt puține mărturii despre Eminescuomul, așa cum era el în viața de zi cu zi, cele mai multe evocîndu-l în postura sa de poet și de cugetător.

Despre ce-i plăcea

lui Eminescu

Ioan Slavici (1848-1925), care a devenit unul din cei mai buni prieteni ai poetului, și-a publicat, în 1924, cu un an înainte de a muri, memoriile, cu titlul Amintiri, unde se regăsesc și cele despre Eminescu. Aflăm, astfel, că acesta era un om al singurătății, că prefera să citească acasă și nu în bibliotecă, că fuma puțin, dar iubea cafeaua, iar centrul vieții lui sociale erau întrunirile literare ale Junimii

,,... Om de o rară disciplină intelectuală, el ținea să fie disciplinat și în practica vieții lui, se ferea de excese și mă fericea pentru destoinicia mea de a face de regulă numai ceea ce eu însumi voiesc. Se bucura dar cînd îi veneam prin stăruințele mele prietenești într-ajutor și nu se-mpotrivea. Boala îi era însă, precum se vede, legată de o anumită vîrstă și nu i-a venit deodată, ci încetul cu încetul, și astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpînească. El fuma puțin, dar bea multe cafele. Știa că ele nu-i fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără ca să-și dea seama despre ceea ce face. Era dar destul să ridic degetul pentru ca să stingă focul aprins la mașină.

Băutor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prietenii cu care stătea de vorbă, puțin cîte puțin, și numai vinuri ușoare, curate și bune. Vinul îl făcea vioi,

ACTUALITATEA CLASICILOR

MIHAI EMINESCUContemporanul nostru (1)

* Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima, şi nu vorbită numai cu gura.

* Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori.

* Calităţile morale ale unui popor atîrnă abstrăgînd de clasă şi de rasă, de starea sa economică.

* Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică.

* Iubeşte acest popor blînd, omenesc, pe spatele căruia diplomaţii croiesc hărţi şi războaie, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gînd nu-i trece.

* Dacii sau romanii, romanii sau dacii, e indiferent, sîntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce am fost sau ce-am trebui să fim, voim ceea ce sîntem: „ROMÂNI“.

* Ţăranul este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obicei, purtător al istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului.

* Stejarul nu crește pretutindeni, buruienile în tot locul.

* E pietroasă şi încovoiată calea dreptăţii, dar e sigură.

* Munca este legea lumii modeme, care nu are loc pentru leneşi.

* Fiecine, şi mare, şi mic, datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte.

vesel, comunicativ și doritor de a îmbrățișa și de a ferici pe toată lumea. În ceea ce privește viața sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. El nicioată nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a ființei lor și disprețuia pe oamenii care aleargă după «fuste» ori vobesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrșire platonice, lucruri despre care se vorbește numai cu un fel de religiozitate, și numai ademenit și răpus putea el să aibă și legături, care nu sînt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua cînd a putut să-mi zică «În sfîrșit, am scăpat!». Păcatul lui cel mare și hotărîtor era lipsa de rînduială în traiul zilnic, cînd se așeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mînca zile întregi și petrecea nopțile în nedormire. Uita să mănînce și nu se-ndura să doarmă, deși părerea lui statornică era că cea mai plăcută parte a vieții e cea petrecută în somn, cînd ești fără ca să fii și să simți dureri”.

Eminescu – poet

Nici unul dintre contemporanii lui Eminescu nu s-au ridicat pînă la el, toţi au înţeles şi admirat din el cam cît ajungea propria lor statură. Citind cărțile de amintiri despre poet îţi dai seama cît de puţin a fost înţeles Eminescu de contemporanii lui. Nu e vorba de aceia care au trăit în acelaşi timp cu autorul Luceafărului fără să-1 înţeleagă, ba luptînd împotriva lui. Ci de aceia care îi erau mai aproape, care l-au iubit, care au fost discipolii lui oarecum.

Au fost doi oameni însă care ar fi putut să ne redea icoana unui Eminescu adevărat: Maiorescu şi Caragiale. Amîndoi inteligenţe superioare. Dar erau temperamente atît de specifice. Se pare că autorul Scrisorii pierdute nu gusta deloc poezia lirică. Era prea tăios şi din cale afară de puţin sentimental. Iar Maiorescu, om bogat, cu viaţa mai mult sau mai puţin liniştită, cu educaţie clasică, a încercat printr-o abilă delimitare să elimine

* Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii, noi nu ne-am convins încă că puterea şi mîntuirea noastră în noi este.

* Trebuie să simţim şi să ne înţelegem cu acurateţe, unul pe altul, pentru ca să facem de ruşine viclenia inamicilor noştri comuni, a căror ţintă rămîne totdeauna aceeaşi şi care nu vor nimic mai puţin decît de a ne dezbina totdeauna.

* Oare să fim un popor atît de bătrîn încît să fi pierdut memoria trecutului, să nu ştim că numai în trecut şi în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului?

* Ideea statului e ideea armonizării intereselor.

* Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atît de venali şi atît de mojici poate să mai aibă conştiinţă de stat şi respect de lege, în existenta cărora nici nu crede?

* Patria, un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, țara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a „imigraţiunii din cîteşi patru unghiurile lumii“.

* Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sînt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cîntăreţe pribege ale cafenelelor străinătății. Un aer bolnăvicios din corupţie, de frivolitate, de cîştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacţie puternică, în sensul naţional şi istoric al cuvîntului ar mai fi cu putinţă la noi în tară, ar însemna a se face jertfa unei deşarte iluzii. Patriotismul, cu toate

pe Eminescu-omul din consideraţiile critice şi să păstreze numai pe poet. ,,Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexive mai peste marginile iertate, pînă acum așa de puțin format încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este dl. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în «Convorbiri literare», care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lîngă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice”. Titu Maiorescu (1872,,Direcția nouă în poezia și proza română”)

Același critic literar a scris, cu o senină convingere, că nu trebuie să ne preocupe decît cel din urmă, poetul: ,,Şi nici de nefericiri, care ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu, nu credem că se poate vorbi”. „Dar dacă ne-am întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu!” Îl contrazice, însă, însuși autorul Melancoliei, cel care a scris Despărţire, care a gîndit Scrisorile: „Sunt sătul de-aşa viaţă... nu sorbind a ei pahară

Dar mizeria aceasta, proza asta e amară (...) Da... visam odinioară pe-acea ce m-ar iubi, Cînd aş sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi, Aş simţi-o că-i aproape și ar şti c-o înţeleg...

Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg... N-o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cîntec vechi.

Setea liniştei eterne, care-mi sună în urechi; Dar organele-s sfărmate, şi-n strigări iregulare Vechiul cîntec mai străbate cum în nopţi izvorul sare, P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mal curată

Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată. Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună. Şi în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit Aspru, rece sună cîntul, cel etern neisprăvit... Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!” Şi această cumplită viziune o avea atît de zguduitor senină cel care peste doi ani era să fie internat în ospiciu, iar peste alţi cîţiva, avea să moară în casa de sănătate din Str. Plantelor.

R.M.

acestea, nu este iubirea țărînei, ci iubirea trecutului, fără cultul trecutului nu există iubire de țară.

* Pretutindeni demagogia, avidă după putere şi după voturile alegătorilor, exagerează foarte chestiunile în paguba țării şi a populaţiei respective, şi c-o superficialitate vrednică de inferioritate intelectuală a acestui soi de oameni crede a putea seca, mări şi pustii ţări printr-o trăsătură de condei.

* Cu cît țara se saturează cu elemente străine, cu atît ea decade economic, intelectual şi moral.

Statul demagogic nu are respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui, e statul egoismului. Statul demagogic e un mecanism fără imoralităţi, fără suflet, fără ideal.

* În statul nostru demagogic, o oligarhie istorică nu se mai poate stabili la noi: țara a ajuns pe mîna unor declasaţi din pricina cărora rasa degenerează, parazitismul e în floare, intriga şi minciuna sînt mijloacele de ajungere oricît de sus.

* O naţiune din sînul căreia nu se ridică oameni de muncă, ci paraziţi ce debitează fraze, e o naţiune pe care o aşteaptă ruina şi demoralizarea...

* E curios într-adevăr de-a vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o istociune îndestul de vie, și-a prefăcut tocmai adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun, într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, ale cărei exemplare gîndesc şi vorbesc tot atît de ciudat pe cît de ciudat arată.

(va urma)

Culese de ec. IOAN STRĂJAN

(Revista Dacoromania, 2015)

Polemici « Controverse

Starea de neliniște

Motto: ,,În fiecare zi o nouă neliniște,/ O nouăntrebare, o nouă cădere/ Ce s-a mai întîmplat în Ogradă?/ Ce s-a mai întîmplat în Soare?” (Adrian Păunescu)

În casă, sloi de gheață! Aseară, cînd m-am culcat, peste pijama am îmbrăcat un halat plușat, mi-am tras gluga pe cap și, caloriferul fiind foarte rece, în picioare mi-am pus șosete. În fața patului, am o oglindă ovală. Trecînd prin fața ei, am văzut o ,,matahală”. Am tras un țipăt ascuțit, însă mi-am revenit cînd m-am recunoscut în halatul plușat, uitînd că l-am îmbrăcat. Cu 30 de ani în urmă, eram mult mai tînără, soțul era în viață și, seara la culcare, îmi spunea: ,,Îmbracă-te, iubita mea”, deși privirea lui mă dezbrăca.

În prezent, neliniștea e starea mea. În timp ce noi tremurăm în casă de frig, e mare Tocmeală la Marea Împărțeală: ,,Dă-mi și mie, na și ție”. Și uite așa se conjugă verbul A AVEA, scăpînd din vedere că din tot

Pledoarie

pentru epigramă

De mai multe decenii se bate monedă pe expansiunea epigramei în cîmpul literar românesc, cu aspectele pozitive şi negative ale fenomenului: pe de o parte, specia cîştigă în valoare printr-o nouă spiritualitate, prin supleţe şi cizelare prozodică, pe de altă parte, datorită inflaţiei, este confundată cu orice improvizaţie în patru versuri, de cele mai multe ori fără sare şi piper şi – nu de puţine ori –publicată. La o lansare de carte de anul trecut, profesorul de literatură Ion Rotaru spunea că epigrama a fost ca un glonţ al spiritului, un afront de boierie intelectuală, dar a distrus-o gazetăria.

Înflorirea epigramei româneşti se datorează, în primul rînd, rolului pe care l-a căpătat umorul, în general, în societatea modernă cu haos şi schimbări de guverne. Tudor Vianu afirma că surîsul este primul semn al civilizaţiei. Dacă rîzi, nu poţi ţine sabia în dinţi, dacă surîzi nu poţi ridica bîta. Nevoia de rîs e sinonimă cu nevoia de a te încrede în perfectibilitatea fiinţei umane.

În al doilea rînd, înflorirea epigramei se datorează faptului că acest catren buclucaş se potriveşte ca o mănuşă firii şi spiritului românului înzestrat cu umor, dar şi cu har de versificator şi cu ureche muzicală. Ce scriitor – mare sau mic – n-a scris catrene (lirice sau epigramatice)? Dar nu orice catren, oricît de perfect ar fi din punct de vedere prozodic, este o epigramă, după cum nu orice poantă sau vorbă de duh pusă în versuri poate constitui un catren epigramatic. Spiritele fine înţeleg acest lucru, ştiu că nu mergi la cucerirea unei cetăţi cu praştia. Un catren devine o epigramă (sau epigramatic) atunci cînd conţine o ciocnire de idei (exprimată sau subînţeleasă, care, printr-o întorsătură ingenioasă de condei, se descarcă în poantă. Deci, în spaţiul strîmt a patru versuri, epigrama închide o poantă motivată de tensiunea ce ia naştere în interiorul catrenului, o scăpărare neprevăzută de umor care răstoarnă premisele primelor versuri, aruncînd, în final, o străfulgerare, o revelaţie, implicitul devenind explicit. Poanta e comisă cu intenţie, implicarea autorului fiind, de cele mai multe ori, totală. Atributul esenţial al tuturor acestor trăsături este spiritualitatea: epigrama trebuie să aibă spirit – de la umorul ce declanşează rîsul sănătos, balcanic, la revelaţia produsă de fineţea gîndirii sau forţa imaginii. Epigramistul stăpîneşte acele modalităţi de exprimare care amplifică echivocul, mărind distanţa dintre implicit şi explicit. De aici, duplicitatea epigramistului: e ca şi cum ar lua cititorul de mînă şi l-ar conduce pe un drum greşit; încrezător în el, cititorul îl urmează şi autorul îl înşală de dragul surprizei.

Epigrama concentrează esenţe şi operează asocieri neaşteptate. Cele mai gustate creaţii sînt cele care dau senzaţia că „au curs“ dintr-odată, firesc, de la început pînă la explozia poantei, comunicînd „frăgezimea spontaneităţii“ la care ţinea atît de mult Şerban Cioculescu. Chiar dacă nu provoacă rîsul, ele stimulează gîndirea, creează o bună dispoziție și o anumită intimitate între autor şi cititor: oferă o legătură directă cu cel care le receptează, îi comunică o idee, o nuanţă la care nu s-a gîndit, un aspect din realitate neluat, în general, în seamă, dar important. Între autor şi cititor nu mai sînt personaje

ce avem, nimic nu ne aparține, doar ne folosim de niște bunuri, plecînd din lume așa cum am venit. Doar Sufletul ia cu sine ce-a făcut rău și ce-a făcut bine. Atotputernicul dispune, dînd sentințe tuturor: Rai, Iad sau Purgator, după faptele lor. Omul încearcă să pătrundă dincolo de marginile firescului, dar revine în panoramicul îngust al timpului, din care se naște speranța unei reîncarnări, într-o viață viitoare. Ar fi cea mai mare nebunie să luăm viața de la început, cu biberonul, și sfîrșind cu bastonul. De ce trebuie să trecem prin toate acestea, nimeni nu știe. Este evident că finalitatea vitală trebuie să aibă o cauză, deoarece în natură totul are o cauză pe care logica o impune spiritului nostru, numit Suflet.

Oare ce conștiință au avut cei care, țesînd o pînză de păianjen bine ticluită, au întors o filă a Istoriei poporului român, prin crima săvîrșită în Sfînta zi de Crăciun? Atunci au însîngerat inimile a sute de oameni și ale celor ce au murit la Revoluție. De acolo, de Sus, din preajma lui Isus, își fac probabil sfînta Cruce, cînd văd pentru cine au devenit Eroi. Și pentru ce, dacă după 31 de ani de libertate ,,bate vîntul” în toate?

intermediare, acţiuni complexe, ci o relaţie directă între cei doi factori ai actului de comunicare.

Un catren epigramatic îndeplinește „trei condiții necesare și suficiente”:

-prozodie corectă (armonia versului)

-mecanismul epigramatic (moșirrea poantei) și

-poanta (motivată de preambul și declanșată de întorsătura ideii). De exemplu:

Suită de jocuri populare

Nici pe treapta de putere

Jocul popular nu piere Joacă-n Parlament suita –Stînga, dreapta și-nvîrtita.

Epigramistul – cel care scormoneşte tainele firii umane cu vocaţie de detectiv de geniu – îşi ascute săgeata pe piatra filozofală şi scrie cu limba… soacrei. Acest „miştocar“ înnăscut, dar şi moralist înnăscut îşi asumă o responsabilitate civică, el contribuie la întreţinerea unei vieţi spirituale bogate în ţara lui. Prin epigramă, îşi exprimă încrederea în capacitatea vitală a societăţii care se gîndeşte pe ea însăşi în devenirea ei. Pentru el, umorul e un fel de denunţare: rîzînd, contestă în numele vieţii, îi contestă pe toţi cei care ne împiedică să trăim frumos. El simte suflul timpului său, pulsul gîndirii lui e racordat la ritmul ideilor din acel timp. Pe de altă parte, umorul epigramelor sale îi ţine loc de platoşă care să-l apere de propria-i sensibilitate. Epigrama poate fi comparată cu dragostea la care se referă Eminescu într-o „strigătură“: Tolba dragostei-i de aur, Dar săgeata-i otrăvită.

Arta epigramistului nu este întrecută de nici un alt creator de literatură umoristică. În epigramă joacă fiecare expresie, luceşte parcă fiecare cuvînt; nu e vorba numai de puterea cuvintelor propriu-zise, ci şi de puterea creatorului de a le pune în contextul care să le dea conotaţia dorită. În aşa-zisele jocuri de cuvinte – ce antrenează, de fapt, jocuri de idei – expresiile execută piruete, oprindu-se în poziţia cu cel mai mare cîştig spiritual sau umoristic.

Cei ce nu produc şi nici nu gustă umor duc o viaţă mai cenuşie decît cei cu simţul umorului, chiar dacă au alte compensaţii. Dacă altor creaţii umoristice li se cere să fie oportune, efectul epigramei se produce în orice împrejurare în care se adună oameni de spirit, ea e binevenită oricînd pentru că se vor găsi oameni care să-i guste poanta şi să intuiască rostul înţepăturii. De aceea epigrama cunoaşte o adevărată înflorire în contemporaneitate. În 1939, în revista VESELIA (2 noiembrie) se specifica: „Sîntem singura ţară în care EPIGRAMA, această floare rară a spiritului, este cultivată într-un mod oarecum organizat (apăruse revista EPIGRAMA – nota ns.). În afară de Spania şi de ţările neolatine din America de Sud, unde apar din cînd în cînd acele «Flor de epigramas», antologii de epigrame folclorice, nici una din celelalte ţări n-a cunoscut o afluenţă atît de mare de volume conţinînd epigrame şi numai epigrame. În concluzie, ÎNFLORIREA EPIGRAMEI ROMÂNEŞTI în actualitate este o evidenţă care nu mai are nevoie de demonstraţie. Se poate afirma chiar că ea a devenit un fenomen cultural: a pătruns în toate mediile sociale, se consumă cu rapiditate, e căutată în paginile publicaţiilor şi tot mai mulţi cititori sînt atraşi de sfera ei, încercînd să compună catrene. De aici, creşterea numărului de

Se fac alegeri parlamentare din patru în patru ani, cu cheltuieli enorme și cu promisiuni niciodată onorate. ,,Mai-marii” uită că o țară nu poate exista fără oameni, și oamenii nu pot exista fără o țară. Și unde-s cele 2-3 milioane de oameni care s-au rupt de familie și de rădăcinile lor? Unde este avuția națională? Aceasta este drama poporului român, ajuns la cheremul străinilor care ne impun legi ce nu ne aparțin. După ce aleșii poporului ,,își văd sacii în căruță”, dau bice cailor prin ogor, uitînd că ogorul este al tuturor și că:

,,A servi cinstit poporul

Nu-i un fapt înjositor.

Sîntem oameni între oameni”... (A.P.)

LILIAnA TETELEA

epigramişti, dar şi inflaţia de epigramă din ultimii ani; totuşi, chiar dacă multa nu înseamnă şi multum, în noianul de producţii apărute, îşi face loc un număr îmbucurător de catrene epigramatice antologice. Se poate spune că superproducţia în domeniu întreţine atmosfera de efervescenţă din care ţîşneşte marea epigramă

Preluînd tot ce e valoros în epigrama clasică, epigrama actuală şi-a adaptat mijloacele de expresie şi aria de cuprindere gustului şi felului de a gîndi al contemporanilor dornici de noutate. Poanta se bazează pe jocul de idei percutante, pe expresia/imaginea şocantă, mînuite cu ingeniozitate artistică şi ascuţime de minte.

Ca produs spiritual prin excelenţă, epigrama se circumscrie sferei contemporane de sensibilitate şi receptare, fiind în consonanţă cu reprezentările, ideile, simbolurile omului din zilele noastre. Cresc, pe de o parte, dimensiunea poetică a epigramei, pe de altă parte, gradul de obiectivitate. Metafore greu de bănuit în economia catrenelor conferă subtilitate şi forţă ideilor. Cîştigă în valoare şi epigrama aforistică, prin semnificaţiile de universalitate, precum şi cea politică Autorul este un microunivers care încearcă să se identifice cu macrouniversul – lumea şi vremea lui –, dar de pe poziţii specifice: deşi produsul său literar determină o anumită atitudine, el îşi menţine o rezervă de bunătate activă şi lucidă faţă de cei din jur, toleranţă explicabilă prin simţul umorului şi prin acumularea de experienţă umană. Produsul muncii sale conştientizează faptul că meseria de epigramist nu e o pierdere de vreme, un joc pentru timpul liber, ci este trudă, plăcerea de a suferi pe idee şi pe vers pînă devin scînteietoare. Atîta timp cît nu se simte fenta, curbura zborului, totul aterizează într-o geometrie banală. Prin rostogolire, ideile se fasonează, se reaşază şi ajung la adevăr. Gîndul se mişcă tot timpul ca o giruetă printre planurile semantice, soluţia stînd sub semnul anihilării contrariilor. În epigrama modernă, se extinde aria ironiei, care reprezintă o atitudine, după cum spunea E. Lovinescu. Pe de altă parte, creşte gradul de obiectivitate, printr-o aparentă detaşare a epigramistului de obiectul vizat, se exprimă direct idei de mare forţă, dublate de imagini de o vigoare plastică surprinzătoare. Detaşarea e aparentă pentru că obiectivitatea e masca de sub care epigramistul condamnă sau ia în derîdere, demitizează instituţii (preşedinţia, justiţia etc.) şi îi dezeroizează pe reprezentanţii lor.

În ultimii ani, a apărut, deci, un număr impresionant de cărţi de epigrame – peste 50 de titluri anual, şi orice carte de epigrame constituie o victorie a spiritului, o invitaţie la luciditate, punînd în mişcare un întreg demers intelectual. Între coperţi, se închid fragmente şi simboluri ale realităţii care, prin insistenţă şi acumulare, realizează un adevărat spectacol de idei. Să i se respecte, deci, demnitatea de către cei care o scriu sau o descriu.

Acest produs umoristic n-are cum să fie expediat în afara literaturii, nici la subsolul ei, nici la gardul ei, cu toate rebuturile care circulă nestingherite, aşa cum nici poezia, cu toate nereuşitele publicate în volume simandicoase, nu poate fi izgonită din cetatea literelor româneşti. Dacă, totuşi, epigrama stă la gardul literaturii, stă în interior şi priveşte departe, peste el. Dr. ELIS RÂPEANU

File de istorie

Alexandru Macedon

şi misterul mormîntului său (2)

Alexandru cel Mare a murit în Babilon. Orașul egiptean Alexandria ar fi urmat să devină capitala imperiului său. Mormîntul său se află în Egipt, la Alexandria, dar oare cine știe unde?

Multe căutări dificile

Dar mormîntul n-a dispărut și din mintea oamenilor. Cercetători amatori și arheologi profesioniști au avut mereu ambiția să descopere locul de veci al lui Alexandru cel Mare în substraturile Alexandriei moderne. Astfel în cursul Secolului al XIX-lea exista deja o ofertă largă de posibile localizări. Un vag indiciu a fost dat de o afirmație a geografului antic Strabon, un contemporan al lui Augustus, care a trăit în a doua jumătate a Secolului I î.Chr. Potrivit acestuia, mormîntul era situat într-o necropolă din zona palatului regal al Ptolemeilor. Palatul se afla în apropierea portului. În urma cutremurelor și a altor procese tectonice, cea mai mare parte a palatului în care trăiseră cîndva regii, de la Ptolemeu I la Cleopatra, s-a scufundat în mare. În ultimii ani arheologii subacvatici aveau să documenteze această opțiune. Totuși, n-au fost în măsură să anunțe descoperirea unui mormînt regal.

În orice caz, nu e sigur că informația lui Strabon este exactă. De aceea, arheologii și-au concentrat cercetările și asupra altor zone din Alexandria. Astfel, numărul presupunerilor localizării a crescut rapid. Așa au fost descoperite aproape 140 de posibile morminte ale lui Alexandru cel Mare. În cele mai multe cazuri au urmat imediat dezmințirile, presupusul mormînt dovedindu-se a fi un templu roman sau o necropolă creștină.

Totuşi au fost şi piste promiþătoare

Foarte recent oamenii de știință au luat din nou în vizor un loc în care s-a mai aflat cîndva în centrul interesului. Încă de la începutul Secolului al XX-lea, în vechiul cimitir din Alexandria au ieșit la iveală blocuri de alabastru. Acestea proveneau, după cum s-a putut stabili fără echivoc din vremea vechilor Ptolemei. Oamenii de știință au cercetat dacă putea fi vorba de resturile unei camere mortuare regale, care să implice folosirea alabastrului. Nu existau încă rezultate definitive. Totuși locul unde s-a făcut descoperirea se află mult în afara zidurilor antice ale

orașului Alexandria. Să fi ales Ptolemeii, care puneau un preț atît de mare pe atenția publicului, un loc ascuns? Pe de altă parte, stilul arhitectural se aseamănă cu acela a unei cripte descoperite în anul 1977 la Verginia, în nordul Greciei, și care a fost identificată de arheologi ca mormîntul monumental al lui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare. Prin tomografia computerizată, unul dintre scheletele găsite în mormînt a putut fi atribuit fără echivoc lui Filip al II-lea. La un os de la articulația genunchiului a fost identificată o rană de suliță, ce fusese menționată în izvoare.

Locul de veci al lui Alexandru cel Mare ar fi putut să fie adus în Macedonia?

În anul 2012, arheologii greci au apărut din nou pe prima pagină a ziarelor. Motivul a fost descoperirea unui tumul monumental în zona orașului antic Ampfipolis. În vremea lui Filip și a lui Alexandru cel Mare, orașul portuar aparținea zonei de influență a regilor macedoneni. Oamenii de știință au datat cu prudență mormîntul între anii 325 și 300 î.Chr.. În public au apărut imediat speculații că ar trebui să fie vorba despre un mormînt regal. Iar datarea ar fi în favoarea lui Alexandru cel Mare. Cercetătoarea care a descoperit mormîntul a devenit star mediatic, dar s-a străduit să tempereze așteptările. Desigur, era vorba de mormîntul unei personalități însemnate. Dimensiunile și decorațiunile fastuoase pledau categoric în acest sens. Zidul înconjurător de formă circulară avea lungimea de 497 de metri și înălțimea de 4,5 metri. Decorațiunea era splendidă: marmură albă adusă din Insula Thatos, iar intrarea era păzită de sfincși. Dacă am dori să vedem în construcția de la Ampfipolis mult căutatul mormînt a lui Alexandru cel Mare, rămîne totuși o mică, dar semnificativă dificultate: nu există nici cel mai mic indiciu că trupul ar fi fost readus vreodată în Macedonia. Cei care doresc să intre în istorie ca descoperitori ai mormîntului lui Alexandru cel Mare ar trebui să-și încerce în continuare norocul la Alexandria.

Macedoneni latini, macedo-români şi machedoni

Macedonia a jucat un rol extrem de important în Antichitate. Ea a dat istoriei universale personalități de mare importanță. Este vorba de strălucitul strateg militar de excepție Alexandru cel Mare, apoi pe regii din familia Ptolemeilor, care au condus Egiptul peste 300 de ani (în scrierile lor au făcut referiri și la moșii și strămoșii noștri). Apoi pe Maica Tereza, născută Anje Gonxhe Boiaxhiu, din tată aromân și mamă albaneză. Originea macedonenilor este confirmată din marele neam al tracilor, din care au făcut parte și moșii și strămoșii noștri, traco-geto-dacii. Surse istorice și geografice, printre care Harta lui Ptolemeu, recunoscută

și de Iulius Caezar, Plinius, Strabon, atestă prezența geto-dacilor dincolo de teritoriul lor tradițional Carpato-Danubiano-Pontic, spre nord pînă la Carpații Bescizi și Tatra la izvoarele Vistulei, Oderul de Mijloc către vest pînă la Marck în Germania, Cîmpia Panonică, spre sud-sud-vest pînă la Marea Egee, și pe teritoriul asiatic și Marea Adriatică. Contemporan cu Burebista, Strabon, geograf, scriitor, istoric și filozof, ne-a lăsat însemnări de mare importanță care ne legitimează privind trecutul și originea poporului nostru: ,,Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, Burebista l-a înălțat atît de mult prin exerciții, abținerea de la vin și ascultare față de porunci, încît în cîțiva ani a făcut un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungînd să fie temut chiar și de romani”.

În zilele noastre, Macedonia are o suprafață de 25.713 kmp și o populație de 2.383.000 de locuitori. Capitala ei este Skopje. În Macedonia trăiesc și latini macedoneni, numiți: macedo-români latini, macedoromâni vlahi sau machedoni. După ultimele statistici, numărul lor atinge 250.000 de persoane. Limba pe care o vorbesc în familie este foarte asemănătoare cu limba română cu cîteva dialecte specifice. De remarcat că toți se mîndresc cu apartenența națională la România.

Din păcate, guvernele României într-o perioadă îndelungată de timp nu au dat o atenție deosebită, materială, spirituală și culturală, acestor confrați ai noștri. Nu este vorba doar de cei din Macedonia, ci și din alte țări: Grecia, Serbia, Muntenegru, Albania,

Statuia lui Alexandru cel Mare din Skopje Kossovo, Germania, Italia, Spania, Anglia, Orientul Mijlociu, Statele Unite ale Americii etc. Mulți sînt supuși la o permanentă deznaționalizare, pierzîndu-și în timp și rădăcinile. Din păcate, în Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Ucraina, au existat școli românești susținute de stat, dar în ultima perioadă au fost desființate. Din partea guvernelor României a existat și mai există multă nepăsare și ploconire față de străinătate, foarte greu de înțeles. În același timp, în alte state sînt impuse interzicerea folosirii limbii române, a culturii și tradițiilor multiseculare, precum și construirea de biserici românești.

Dacă în România minoritățile au asigurate drepturi cuprinse în Constituție, în unele legi sînt date în plus folosirea limbii, învățămînt și tradiții culturale. De ce pentru românii din diaspora nu se aplică egalitatea și drepturi sub controlul Consiliului Europei? De ce românii sînt marginalizați? Sînt întrebări la care se așteaptă răspunsuri clare.

Dacă în România se respectă toate drepturile prevăzute de Uniunea Europeană, de ce alte state nici nu vor să recunoască că pe teritoriul lor trăiesc și români?

Sfîrșit

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA

Alexandru cel Mare

Moartea lui Alexandru cel Mare

Polemici « Controverse

Sfîrșitul suveranității… sau un nou început?

(urmare din pag. 1)

I-am auzit pe mulți pesediști acuzîndu-l pe Trump că, sub domnia lui, a fost băgat Dragnea la pușcărie. Greșită supărare… care pleacă de la așteptări eronate! Trump, ca președinte al SUA, nu a fost niciodată o speranță concretă pentru alții – ci doar un exemplu. Trebuie făcut și un calcul simplu: cu cît forța statului vizat de globaliști este mai mare, cu atît eforturile acestora vor fi mai mari; împotriva lui Donald Trump s-au concentrat forțe pe care noi nici măcar nu ni le putem imagina – așa au reușit să-l doboare! Chiar crede cineva că președintele care încerca să revoluționeze SUA avea timp și resurse pentru România… și Dragnea?! Finalul ciudat al mandatului lui Trump, cu acea ,,cucerire” a Capitoliului (pe care, sincer, nu știu cine a pus-o la cale!) este o lecție pentru întreaga lume! Sensul lecției este: la voi se poate, la noi nu! Adică la voi, români, ucraineni, ruși, arabi, chinezi ș.a., e permis și chiar încurajăm, dar la noi nu permitem! La voi putem provoca ce revolte vrem, dar la noi nu permitem cetățenilor să își manifeste nemulțumirea, decît în limitele stabilite de noi! Dublă măsură? Da, dar nimeni nu are curaj să o spună, că pățește ca Dragnea și ca alții! Mă gîndesc dacă nu cumva Trump a fost partea a doua a lecției Obama; puterea ,,din umbră”, sinarhia, a vrut să arate că pot pune în frunte și un dansator de culoare, călcînd peste WASP-ul tradițional pentru Biroul Oval, dar și un miliardar conservator – și că tot ei fac jocurile cum vor! În ciuda bunelor sale intenții, a trecutului său musulman, dar mai ales a Premiului Nobel pentru Pace primit, ca o bătaie de joc, în primele luni de mandat, mandatul Obama a înregistrat cele mai multe victime și cel mai mare dezastru în țările musulmane! În ciuda bunelor sale intenții în susținerea tradiționalismului și conservatorismului suveran, Trump pleacă lăsînd o amintire… ca o pată pe onoarea SUA – ocuparea Capitoliului! O lovitură de imagine dată de cineva care a învățat mult din mizanscena de la 11 septembrie! Există vreo legătură între cele două incidente bizare și ilogice? Părerea mea este că da!...

Culmea este că, la sfîrșit, Donald Trump a dat un mesaj la care ar trebui să gîndească mulți: ,,Acesta nu este finalul incredibilei călătorii – ci este doar începutul”.

Or acesta este cel mai mare adevăr: este un nou început pentru cei care înțeleg că povestea ajutorului venit ,,de undeva” a luat sfîrșit! Este lecția de învățat la încheierea aventurii numite ,,America lui Donald Trump”, sau ,,America, speranța libertății și suveranității!”.

Românii suveraniști sînt singuri, nimeni nu îi va susține… Nici rușii, nici chinezii, nici… nimeni! Știu, românii suveraniști sînt puțini, nu numai singuri; dar în orice teorie există o noțiune esențială: massa critică. Acea cantitate, acel cuantum, de multe ori extrem de mic, care răstoarnă totul, care provoacă revoluții. Această massă critică trebuie să fie atentă la un singur aspect: corectitudinea judecății. Or din această corectitudine face parte și evitarea greșelii pe care o expun aici. Vorbeam de Liviu Dragnea… A fost Dragnea un suveranist? ,,Oarecum”… veți spune. Problema este că NU poți fi suveranist atît timp cît te bazezi pe elemente externe, cum ar fi cei care, pînă la urmă, îți domină ,,strategic” decizia statului! Strategia vizitei la Trump a fost greșită! Orban Viktor nu a aplicat-o! Rezultatul: Liviu Dragnea e la pușcărie, Orban Viktor e puternic! Dragnea și Dăncilă au bătut cîmpii cu Israelul – cu mult vehiculata ,,ședință comună” de guvern; ce să zic!... Uite-așa s-au dus de-a dura cu strategia lor cu tot!

Lecția suveranismului e clară – și o predau cîteva state, nu chiar puternice. România nu a aplicat-o, nici măcar pe vremea lui Dragnea. Cum să fii suveran, cînd altcineva îți dictează pe cine să privești ca prieten sau ca dușman – sau cînd îți comandă propria ta armată și o parte din Servicii?! Iar tu nu faci nimic să îți pui oameni de încredere și de calitate?! Nu faci nimic ca să cultivi oameni de calitate și care să creadă în suveranism?...

Mă uit cu groază nu la românii care au fost ,,asimilați”, cei care gîndesc pentru ziua de azi, adepții ,,carpe diem” – ci la cei cu calități evidente, inteligenți, patrioți… dar care sînt convinși că nu se poate face nimic fără străinătate! Că e străinătatea lui Biden și Bruxelles, că e a lui Trump sau Putin – fiecare cu opțiunea lui, dar străinătate să fie! Acolo e soluția ,,suveranismului” românesc! Așa a gîndit românul de bună credință, de la Ion C. Brătianu, la Liviu Dragnea! Da, România, chiar cînd a fost Unită, România Mare, a fost ca să satisfacă interesele unor ,,Mari Puteri”, ale unor „strategici”. Îmi aduce aminte de țarina Ecaterina cea Mare, care dorea să refacă Regatul Daciei… sub controlul Imperiului rus… Nu a făcut-o ea, au făcut-o puterile Antantei, beneficiind de resursele noastre, pe care apoi le-au luat nemții!

De fapt, unirea românilor, decisă cam în perioada aceasta a lui ianuarie, a avut la bază tot o decizie a Marilor Puteri, axată pe o condiție pe care au apărat-o în primul rînd mulți români: Domn străin! Cum vine aia suveranitate.. cu Domn străin? Da, vor spune unii, dar multe regate au familii domnitoare străine; e altceva, acolo e forța unui stat care asimilează național domnitorul, beneficiind de alianțe. La noi, e invers! La noi, Domnul străin asimilează națiunea, subminînd suveranitatea! Cel mai grav este că am acceptat singuri –ca membri ai Uniunii Europene - și am cedat o parte din suveranitate! O spunem deschis, fără rușine! Spunem deschis că, pentru niște cîștiguri ale emigranților – așa zisa ,,diaspora” – și pentru cîteva bătăi pe umăr, am cedat ceva pentru care generații au muncit, au suferit și chiar și-au dat viața! Ce înseamnă că ,,am cedat o parte din suveranitate”? Suveranitatea e indivizibilă, ca țara! Nu poți ceda „o parte” – ori o ai, ori nu!

Închei cu ideea care mi-a venit tot în urma lecției Trump; am fost împotriva ieșirii din UE. Nu mai sîntem în situația în care Bruxelles nu acceptă condițiile suveranității României, așa cum a gîndit-o marele Alexandru Ioan Cuza și Nicolae Ceaușescu! Da, cei doi martiri ai suveranității națiunii, amîndoi condamnați ca dictatori – singurii care au reușit să pună lumina suveranității pe istoria României.

Am început cu Donald Trump și închei cu el - va avea curajul să lanseze un nou partid suveranist bazat pe deviza sa ,,America first”? Dacă da, atunci excentricul american va fi într-adevăr un model de urmat. Dar, oricum, drumul nostru… e al nostru, asta să ne fie clar, după lecția Trump.

Ce n-avea domnul Liiceanu? N-avea nici o grijă

Într-o dimineață primăvăratică din ianuarie 2021, domnului Gabriel Liiceanu îi lipsea ceva. Ce n-avea Gabriel Liiceanu? N-avea nicio grijă. Așa că s-a apucat să se lupte cu Nicolae Ceaușescu și „complicii săi” – Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu.

Domnul Liiceanu a încropit un text pentru care îi mulțumesc. M-a făcut să mă simt din nou tînăr, să trăiesc în perioada înfierărilor din 1990 – 1992. Trebuie să ai triunghiul de avarie pus în fața automobilului Siegfried (așa își alintă domnul Liiceanu mașina, e un act de tandrețe care ne depășește) ca să te războiești în 2021 cu tovarășul Ceaușescu. 2021 minus 1989 egal 32 – o operațiune aritmetică folositoare sănătății. Îi rog să facă această gimnastică a creierului pe toți prestatorii de anticomunism la seral. „Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu sînt cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu”. Păunescu l-a cobzărit pe Ceaușescu așa cum Arghezi i-a cobzărit pe Carol al II-lea și pe Gheorghiu-Dej. Iar Liiceanu l-a cobzărit pe Băsescu. ,,Ați fost la înălțimea unei bune părți a inteligenței din țara asta (…) Timp de 10 ani, cît ați fost, sînteți președintele României, nu ați făcut decît să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem că e binele în chip matur al României (un mic anacolut născut dintr-o mare iubire – n.m.) Și pentru asta vă mulțumim”. Am citat din cartea „Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale”, scrisă de Radu Călin Cristea și editată de RAO. Adrian Păunescu – tunet și fior. Liiceanu – cum ați văzut mai sus. Domnul Liiceanu a prins boală și pe statuia lui Păunescu din Parcul Grădina Icoanei. Acea statuie are, într-adevăr, două defecte. E prea mică și e pusă prea în lateral.

Cîteva vorbe și despre Sergiu Nicolaescu. După revoluție a avut multă putere, și nu merita să aibă, dar n-a făcut studiourile Buftea cadou vreunui prieten. Alții au primit edituri. Sergiu Nicolaescu a regizat cîteva filme bune („Nemuritorii”, „Osînda”), era lipsit de umor, la fel ca Liiceanu, dar a produs „Nea Marin miliardar.” Filmele lui Nicolaescu sînt dinamice, spre deosebire de mortăciunile regizorilor de azi, care mănîncă un sfert de oră de peliculă cu dialoguri plate, în bucătărie, între bărbat și nevastă. Dacă mă interesează o discuție în bucătărie, mă duc cu nevasta-mea în bucătărie, nu la film. După ce a înjurat doi morți iluștri, domnul Liiceanu a lăudat-o pe Clotilde Armand, care a dat numele Elisabetei Rizea unui parc. Elisabeta Rizea a fost o martiră îndumnezeită, dar Clotilde a uitat să spună asta. Parcul se află lîngă Casa Presei, însă nu este al Primăriei Sectorului 1 și nici al ADP. Este un parc în litigiu, este un parc revendicat. Acolo au fost grajdurile regale în perioada interbelică. Doamna Armand a investit bani publici într-un parc care nu se găsește în apropierea unor blocuri sau case. Femeia are fler. Și se pricepe la administrație publică. V-ați ales bine eroina, domnule Liiceanu!

RĂZVAN IOAN BOANCHIȘ (,,Național.ro”)

Ambasadorul SUA, Adrian Zuckerman, își încheie mandatul

din România

MAE român a anunțat că ministrul Bogdan Aurescu l-a primit luni, 11 ianuarie a.c., la sediul MAE, pe ambasadorul Statelor Unite la București, Adrian Zuckerman, „în vizită de rămas-bun”. Zuckerman a fost numit în 2019 de către Donald Trump, al cărui mandat de președinte se încheie pe 20 ianuarie. „Cu această ocazie, ministrul român de Externe a trecut în revistă realizările înregistrate pe parcursul anului 2020 în cooperarea dintre România și SUA, în domenii de interes comun, inclusiv dezvoltarea componentei economice și de energie a Parteneriatului Strategic”, a anunțat MAE. Pînă în momentul publicării acestui material, Ambasada SUA nu a oferit nici o reacție oficială. Plecarea din funcție a ambasadorului Zuckerman nu e o surpriză. Defense Romania a contactat mai mulți analiști politici cu privire la acest eveniment. Andrei Vlășceanu a explicat că plecarea lui Zuckerman este o consecință a alternanței de putere de la Washington. „În general, ambasadorii numiți politic își termină mandatul împreună cu președintele în funcție care i-a numit”, a precizat Vlășceanu. Acesta a explicat că ambasadorul Hans Klemm, care a fost ambasador pe o perioadă mai lungă, din 2015, pînă la numirea lui Zuckerman în decembrie 2019, a fost numit de către Departamentul de Stat. La fel s-a întîmplat și cu ambasadorul Mark Gitenstein, numit și el politic, direct de către președinte Obama. „La ora actuală, din punct de vedere diplomatic cred că sînt niște lucruri tehnice. La nivel politic avem relații excelente și din punct de vedere strategic, și instituțional cu tot ceea ce înseamnă administrația de la Washington, indiferent de culoarea politică, dar inclusiv la nivel politic prin actualul nostru ambasador din SUA, George Maior. În perioada în care a condus SRI-ul, a lucrat în mare parte din timp cu administrația Obama și și-a creat automat legături politice, pe lîngă cele instituționale, cu establishmentul democrat”, a conchis Andrei Vlășceanu.

Totodată, analistul politic Radu Magdin a precizat și el că retragerea ambasadorului Zuckerman e una normală, considerînd că a „îmbrățișat clar stilul trumpist”. Analistul e de părere că va urma o perioadă de interimat al adjunctului misiunii americane.

Sursa: DCNEWS

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (28)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (28)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (5)

Într-un context mai larg, necesitatea sincronizării civilizaţiei române de după 1918 în contextul culturii şi civilizaţiei europene a fost argumentată, între primii, de ilustrul critic literar Eugen Lovinescu (1881-1943), care a realizat în anul 1925 o excepţională Istorie a civilizaţiei române moderne în 3 volume.

Referindu-se, bunăoară, la împrejurările istorice în care se constituise poporul român, E. Lovinescu afirma că, „şi prin constituţie etnică, şi prin poziţie geografică, acesta (poporul român.- n.n.) se află la hotarul a două lumi: a Răsăritului şi a Apusului”. În accepţia aceluiaşi autor, chiar dacă „tragice împrejurări istorice ne-au statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene”, „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforţărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formaţie naţională”.

Momentul istoric al acelui proces era cît se poate de favorabil, deoarece „axa vieţii politice şi culturale – precum afirma E. Lovinescu – s-a schimbat din Răsărit în Apus”; prin urmare, „se va schimba şi axa vieţii noastre sufleteşti. Timpul roade chiar şi lungile deprinderi intrate în inconştient, să-i aşteptăm, deci, acţiunea”. În atare mod, contactul cu Occidentul era considerat de autorul Istoriei civilizaţiei române moderne drept „o reluare a adevăratei continuităţi etnice şi ideale: descătuşîndu-ne, deocamdată, de formele sociale, ne va dezrobi, mai tîrziu, de invizibilele lanţuri spirituale ale Ţarigradului, ale Athosului sau ale Kievului, adică de formele ancestrale ale obscurantismului şi ale inerţiei, pentru a ne pune pe calea regăsirii de sine şi a progresului”. Concluzia generală a lui E. Lovinescu era univocă: „în veacul şi de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux!”. (va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite.

Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Vest (6)

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (6)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei (5)

Trecerea celorlalte subunităţi a fost mult îngreunată datorită iluminării vadului de trecere tot timpul cu rachete” şi a focurilor de aruncătoare şi arme automate».

Deşi au forţat Mureşul, ofensiva n-a avut tărie din cauza pantelor abrupte ale dealului Negrieş. Atacul diviziei a fost prescris pe 24 septembrie şi completat prin Ordinul de operaţii nr. 18. El a început la ora 8.00 după o pregătire de foc de artilerie şi s-a soldat cu «un cîștig mic de teren» la Regimentul 19 Infanterie şi cu o luptă «metodică de curăţire a pădurii de la Nord Cipău». Regimentul 2 Dorobanţi, în cooperare cu Divizia 9 Infanterie, a ajuns la sud de cota 463, pe pantele de la vest de Oarba de Mureş. Grosul forţelor Regimentului 19 Infanterie au trecut în cursul nopţii de 24 spre 25 septembrie. La orele 7.20 batalionul II din acest regiment a fost «introdus în luptă prin depășire» pentru «continuarea loviturii spre cota 421, dealul Negrieş». Lovite din flancuri, cele două batalioane românești au suferit grele pierderi, din «resturile» lor alcătuindu-se puţin mai tîrziu un singur batalion bun. Cotele 463 şi 421 puternic apărate au ţinut în loc ofensiva. La ora 14.00, la cererea regimentului, Divizionul 1 din Regimentul 5 Artilerie a neutralizat contraatacul unui pluton inamic ce se pregătea de pe pantele de la nord de Ogra. În acest timp, la flancul sting, Divizia 9 Infanterie, sub presiunea puternică a inamicului, era nevoită să se replieze lăsînd descoperit flancul Regimentului 2 Dorobanţi. Către orele 15.00 observatorii au descoperit 5 tancuri la ieşirea de Sud a satului Dileul Vechi. Focul eficace al trupelor noastre a silit inamicul «să se ascundă în sat». În acest fel s-au dus luptele şi-n zilele următoare, cînd Corpul Motomecanizat a stabilit «atacul diviziei pentru a cuceri dealul Negrieş», dar aceasta nu a reuşit decît «să menţină capul de pod», cauza principală fiind lipsa artileriei. (va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU

Teme juridice de actualitate

Despăgubirea titularilor libretelor de economii CEC –o problemă nerezolvată (II)

În numărul anterior am arătat care au fost motivele de recurs formulate de recurenţii în dosarul care a condus la adoptarea Deciziei Curţii de Apel Oradea nr. 220 din 11.06.2019. Continuăm cu prezentarea considerentelor și dispozitivului deciziei menționate, cu precizarea că textul este preluat de pe https://www. jurisprudenta.com/:

,,Intimata pîrîtă CEC Bank nu a formulat întîmpinare însă, prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 27 mai 2019 a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Examinînd recursul declarat prin prisma regulilor de drept aplicabile, conform prevederilor art. 483, alin. 3 şi 4 din Cod procedură civilă, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 1, alin. 1 din O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni

C.E.C. - S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2008, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele fizice care pînă la data de 15 februarie 1992 au efectuat depuneri de sume la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., precum şi cele care au transferat aceste sume după 22 decembrie 1989 în conturile Băncii Române pentru Dezvoltare - B.R.D. - S.A., în vederea achiziţionării de autoturisme, au dreptul să obţină despăgubiri băneşti dacă depozitele astfel constituite, existente în conturile active ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., respectiv ale Băncii Române pentru Dezvoltare - B.R.D. - S.A., îndeplinesc condiţia neafectării soldului iniţial.

În sensul acestei ordonanţe de urgenţă, depozitele existente în conturile active care îndeplinesc condiţia neafectării soldului iniţial sînt acele depozite constituite din sume reprezentînd avansuri sau depuneri integrale în vederea achiziţionării de autoturisme, existente în sold, fără dobînda aferentă şi din care nu s-au efectuat retrageri (art. 1, alin. 2).

În raport cu aceste dispoziţii, este esenţial să se stabilească dacă sumele depuse de către recurenţi au vizat achiziţionarea de autoturisme, adică dacă sumele respective au reprezentat parte (avans) din

preţul de achiziţie a unui autoturism. Din libretele de economii depuse la dosarul cauzei rezultă că nu aceasta a fost destinaţia sumelor în discuţie, fiind vorba despre economii cu dobîndă şi cîştiguri în autoturisme. Această posibilitate de a cîştiga autoturisme nu schimbă natura juridică a sumelor menţionate, acestea avînd natura unor depozite bancare.

Din cuprinsul recursului, Curtea a constatat că recurenţii ignoră Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, modificată şi completată, care stabilea următoarele: la data de 1 iulie 2005, moneda naţională a României, leul, va fi denominată, astfel încît 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi preschimbaţi pentru 1 leu nou. Denominarea reprezintă acţiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare (art. 1, alin. 1 şi 2). Aşadar, este eronat (de exemplu) să se aibă în vedere, în prezent, aceeaşi sumă de 5.000 lei, întrucît aceasta a devenit 0,50 lei, conform denominării. În baza tuturor acestor considerente şi în temeiul art. 496, alin. 1 din Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat”.

Așadar, în acest caz, instanța de recurs a reținut că, pe de o parte, nu poate fi acordată egalitatea de tratament, în temeiul O.U.G. nr. 156/2007, titularilor libretelor de economii CEC cu titularii depozitelor la CEC în vederea achiziţionării de autoturisme, iar, pe de altă parte, că denominarea, eveniment petrecut în anul 2005, a avut rolul de face nesemnificative sumele depuse la CEC anterior anului 1989 cu titlu de depozit.

Înainte de a trece la marile soluții pronunțate în materie, la esența dezbaterilor pe aceasta temă și la considerațiile noastre, să privim și motivele de nelegalitate invocate într-o recentă plîngere prealabilă formulată de un petent, titular al unui libret de economii CEC, Ministerului Finanțelor Publice: ,,Prin depunerea sumelor pe libret s-a constituit un contract de depozit între subsemnatul deponent şi CEC Bank, iar, potrivit art. 969 Cod civil, aceste contracte reprezintă legea părţilor şi trebuie să fie executate cu bună credinţă. Astfel, la data depunerii, între subsemnat si CEC Bank s-au născut raporturi juridice contractuale de depozit şi mandat care, potrivit art. 969 C. civ, reprezintă legea părţilor, şi pe care acestea trebuie să le execute cu bună credinţă. Vă rog sa reţineti că subsemnatul şi-a executat

obligaţiile asumate, prin aceea că am respectat condiţiile specifice ale acestui fel de contract, anume că nu am efectuat mişcări de solduri din aceste conturi pe toată perioada, pînă la data prezentei, sumele depozitate rămînînd la dispoziţia CEC Bank, care, în baza aceluiaşi contract, le-a folosit pe toată perioada, iar faptul că pe parcurs CEC Bank a modificat unilateral regimul juridic al acestor tipuri de depozite, prin adoptarea circularelor din 27.02.2004 şi cea din 03.08.2008, fără acordul celeilalte părţi contractante, nu prezintă relevanţă juridică faţă de subsemnatul reclamant întrucît, potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil, convenţiile legale pot fi revocate prin consimţămîntul mutual al ambelor părţi.

În acest sens, vă rog să dispuneți plata sumei depuse, actualizate cu indicele de inflaţie, motivat de faptul că subsemnatul are dreptul să primească acelaşi gen de despăgubiri ca și persoanele care au efectuat depuneri în vederea «achiziţionării de autoturisme», despăgubite în temeiul art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 156/2007, întrucît, conform art. 16 alin. (1) din Constituţia României, cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate juridică, aşa încît, la situaţii de fapt asemănătoare, trebuie să corespundă un tratament juridic egal, la situaţii de fapt diferite, tratamentul juridic poate fi diferit.

Violarea principiului egalităţii apare atunci cînd se aplică un tratament juridic diferenţiat unor situaţii de fapt asemănătoare, fără să existe o motivare obiectivă rezonabilă sau dacă există o disproporţie vădită între scopul urmărit şi tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Astfel, din moment ce alţi deponenţi au primit despăgubiri si subsemnatul are dreptul să primească acelaşi gen de despăgubiri.

Deşi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni în vederea achiziţionării de autoturisme nu reglementează în mod expres situaţia libretelor deţinute de subsemnat (produse de economisire cu dobîndă și cîștiguri), acest act normativ se poate aplica şi în speţa de față, considerînd că există similitudine între un libret de economii (cazul subsemnatului), şi contul special reglementat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 156/2007, în care se depunea suma de 70.000 ROL, reprezentînd preţul integral al unui autoturism DACIA”. (va urma) Av. ION SCĂUNAŞU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Detractorii lui Eminescu atacă în haită

Pe vremea cînd Revista ,,Dilema” se smulgea din mîini și, ca să apuci un exemplar, trebuia să te scoli cu noaptea-n cap și să fii printre primii la chioșcurile de ziare din Berceni sau din dosul Ateneului,

Ei, bine, pe vremea aceea, mai-marii ,,Dilemei” au promis cîte o dezbatere pe teme diferite din litertură, sociologie, politică etc. Și răspunderea – cu alegerea colaboratorilor, direcția de atac și de analiză, corectura, misiunea de ,,cap limpede”, ba chiar și difuzarea –cădea pe capul redactorului de număr, obligat, bietul de el, și cu încropirea unui așa-zis ,,Argument”, de fapt, o predoslovie justificativă de maximum o pagină A4 dactilografiată.

În numărul 265 al respectivei publicații, din perioada 27 februarie – 5 martie 1998, s-a dezbătut o temă mai specială prin importanța și vastitatea ei - ,,Eminescu”, nume scris pe prima pagină cu litere de-o palmă, avînd dedesubt, ca ilustrație complementară, bancnota de 1.000 de lei din acea vreme, cu chipul poetului tras la xerox, după cunoscuta fotografie ,,astrală”, realizată la Praga în 1869.

Asocierea dintre tema propusă dezbaterii și amărîta bancnotă, devalorizată prin inflația zilnică, se dorea o ,,mișcare” subtilă, dar a scandalizat prin grobianismul cu care se urmărea căderea în derizoriu a Poetului Național, ajungîndu-se, pentru moment, la ,,demitizarea” și reevaluarea lui critică, pentru ca, întrun final nu prea îndepărtat, să fie scos din manuale și chiar izgonit de la ,,Bellu”.

Și cel însărcinat cu alegerea invitaților și coordonarea discuțiilor a fost necunoscutul C.P.-B. (de fapt, Cezar Paul-Bădescu), care, prin tonul agresiv folosit, i-a determinat și pe ceilalți să arunce, fără nici o judecată, diatribe la adresa lui Eminescu. În felul acesta, încă de la bun început, s-a compromis ideea care începuse să circule, de a-l citi și înțelege pe Eminescu într-o altă cheie, conformă vremurilor de azi, cînd, odată cu ivirea lui Arghezi, Blaga și Nichita, ar trebui rectificată imaginea sa ca un personaj divin, un sfînt mîntuitor.

Cei 11 profanatori ai imaginii lui Eminescu, un ,,adevărat comando filo-semit cu ingrediente țigănești”, cum l-a numit poeta Leonida Lari, și textele lor incriminatoare, tipărite în ,,Dilema”, sînt următorii în ordinea numerelor de pe tricouri, ca o adevărată echipă de fotbal: 1) Cezar Paul-Bădescu - ,,Argument”; 2) Nicolae Manolescu - ,,E o întrebare”; 3) Ion Bogdan Lefter - ,,«Poetul național» între comunism și democrație”; 4) Răzvan Rădulescu - ,,Eminescu văzut de departe”; 5) Șerban Foarță - ,,Eminescu rustavelizat”; 6) Pavel Gheo Radu - ,,Eminescu sîntem noi”; 7) Mircea Cărtărescu - ,,Fapte”; 8) T.O. Bobe,,Poezie, haine grele”; 9) Z. Ornea - ,,Poet național”; 10) Cristian Preda - ,,Cultură și cultură politică: două observații”; 11) Alexandru Paleologu (în dialog cu Tita Chiper) - ,,Imagini succesive”.

Aș putea să mă laud, dar nu mă lasă conștiința: nu, n-am avut în mînă nr. 255 al ,,Dilemei”. Și nici nu știusem că generase atîta tărăboi în epocă. Eram la curent doar cu ieșirile tîmpite de la televizor ale unora, mai mereu aceiași, de 15 ianuarie și de 15 iunie. În schimb, mai norocos, am răsfoit, recent, un fel de antologie xerografiată de 266 de pagini, cuprinzînd, pe lîngă balamucul provocat de cei 11 rebeli, în fapt niște jegoșenii ordinare, plănuite de prietenii noștri din afară și executate, întocmai și la timp, de supușii lor de pe aici. Au urmat, firesc, protestele apărute în ,,Adevărul”, ,,Curentul”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,România Mare” și alte publicații.

Textul ,,Argument” de la pagina 11, semnat C.P.Bădescu, ar putea fi luat drept un prolog, de fapt, o punere în temă, o justificare a atacului concertat împotriva lui Eminescu. Dar, cu puțină imaginație și un fel de mărturisire a unui învinovățit, făcută în fața anchetatorilor. Dar, pe ultimele pagini ale lucrării, poate speriat de consecințe, suspectul C.P.-B. Revine cu un epilog, semănînd mai degrabă cu depoziția, sub jurămînt, în fața instanței, care nu mai seamănă deloc cu ce spusese la ancheta preliminară, motivînd că atunci se făcuseră presiuni asupra lui.

În primul ,,Argument”, inițiatorul anchetei, mai ceva ca un copil răzgîiat căruia nu-i mai place lăpticul, informează planeta că s-a săturat de Eminescu. Scurt și fără drept de apel! Deși o profesoară de Română îi spusese că Eminescu e deasupra tuturor, indiscutabil și absolut, și că, abia după el, vin alfa Arghezi și cei trei beta Bacovia, Barbu și Blaga. ,,Poezia lui Eminescu nu mă incită – își începe C.P.-B. confesiunea. De fapt, ea nici nu exista pentru mine, decît cel mult ca obligativitate

școlară – era, deci, lipsită de substanță. La rîndul lui, poetul însuși era ceva incert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart”.

Să dăm cuvîntul, în continuare, altui reprezentant al tinerei generații de atunci, care avea scuza că, necopt fiind, ori nu știa ce spune, ori era sub contract, ca să folosim un termen fotbalistic, la modă astăzi. Ca de exemplu, Răzvan Rădulescu, care în textul său, ,,Eminescu văzut de departe”, ține să ne transmită: ,,Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot recunoaște meritul de a fi fost mai mult decît onorabil poet de Secol XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă cînd limba română literară nu se așezase (...) Nu sînt un fan al poeziei lui Eminescu și poezia lui mă lasă rece”. Sau: ,,Eminescu văzuse marea vreme de 3 săptămîni, trimis, într-o fază medie a bolii, să-și curarisească, prin inhalații de aer sărat, infecția luetică”. Necunoscutului T.O. Bobe, se pare un student precoce la data incidentului, compunînd însăilătura ,,Poezie, haine grele”, i-a venit boala lui Calache pe statuia poetului, turnată în bronz de Gheorghe Anghel și amplasată în fața Ateneului Român, ,,expresia celui mai trist caraghioslîc și a divorțului tragi-comic de spiritul critic în favoarea amantlîcului cu găunoștenia emfatică și cu ohtatul porcesc”. Închipuiți-vă, ricanează el, cum le-ar fi stat lui Maiorescu, Sadoveanu, Hortensia PapadatBengescu sau Dosoftei în pielea goală. ,,Un Eminescu dezbrăcat nu stîrnește rîsul, pentru că, în imaginarul cultural românesc, el a fost demult asimilat cu Isus. Cel mai mare poet e musai să fie un Christos, un întemeietor de religie, profetul mîntuitor anunțat de Alecsandri, adevăratul Mesia”. Și delirul nu se mai oprește: ,,Maiorescu e un fel de Petru, Călinescu un adevărat Pavel, convertit la iubirea nebună față de bădița Mihai, iar Veronica Micle, o duduie adulterină, disponibilă și cu fumuri literare, devine o Maria Magdalena”. Un alt demolator al prestigiului eminescian se arată a fi veteranul elitist Nicolae Manolescu, celebru prin dorința sa de reevaluator al poetului, conform esteticii veacului. Avînd o vîrstă, el se face vinovat de mai multe păcate acumulate în timp, chiar și înainte de 1990, cînd Monica Lovinescu, de la microfonul ,,Europei Libere”, i-a binecuvîntat politica de împărțire a scriitorilor în ai noștri și ai lor. În ,,contribuția” sa ,,E o întrebare!”, Manolescu afirmă: ,,C. Noica a văzut în «Caietele» tînărului studios o operă capitală a culturii române și s-a bătut pentru editarea ei. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatură. Importanța lor e auxiliară, biografică și exegetică, dar atît”. Ceva mai la vale, el mai afirmă: ,,În fond, problema actualității lui Eminescu mi se pare compromisă moral... Depărtarea de Eminescu era obligatorie pentru a se avea speranța să facem din el contemporanul nostru...”. Dar, cel mai mult îl înfurie pe Manolescu sintagma: ,,Eminescu – Poet Național”. Ia auziți colea: ,,Nefericită formulă! N-am băgat de seamă ca germanii să-l considere pe Goethe poet național. Și nici englezii pe Byron”. Și Ion Bogdan Lefter, cîndva o

speranță a postmodernismului, cînd aude de Eminescu, simte că i se zburlește părul pe spinare: ,,«Doina» este o poezie jenantă prin notele xenofobe și derajantă pentru Uniunea Sovietică. Admisă în circuitele publice după 1989, poezia rămîne estetic modestă”.

Î n virtutea dreptului la replică, se cuvine să dăm cuvîntul și celorlalți scriitori, apărători ai lui Eminescu. Și să începem cu universitarul Constantin Barbu, care îl ia în coarne pe mai vechiul său ,,amic” Zigu Ornea, care văzuse în Eminescu un antisemit feroce și care ,,în 1878, în articole incendiare, refuzase evreilor posibilitatea împămîntenirii lor”. C. Barbu răspunde că Eminescu se ridicase doar împotriva unor indivizi evrei, nu împotriva evreității, genială ca și budhaitatea sau grecitatea. În plus, Eminescu era putrefiat de cultura germană, care, cum se știe, este eminamente iudaică. Tot Z. Ornea scrisese în ,,Dilema” că: ,,Prin anii ’80 Noica a formulat definiția aberantă despre Eminescu: «Omul deplin al culturii române», contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri”. Și iarăși C. Barbu are dreptate: ,,Toți trebuie să știm că despre Isus Christos s-a spus că este un om deplin. Să nu fi citit Z.O. Biblia în greaca veche?”. Acad. Eugen Simion în intervenția sa, ,,Despărțirea de Eminescu”, avertizează asupra politicii păguboase de contestare moral și estetic a mai toți marii scriitori ai noștri. Evident, nici Eminescu, care ese un cult pentru români, nu putea scăpa neterfelit. Și prima obiecție a fost expresia ,,Monumentul Eminescu”, lansată de Nicolae Iorga prin anii ’30, și care însemna că nici un rînd, nici o literă nu trebuie pierdute. Vorbe mistice, propoziții care trădează o iubire spirituală necondiționată. ,,Spre rușinea ei, insistă E. Simion, «Dilema» descoperă că monumentul Eminescu este gol pe dinăuntru și că evlavia cu care este înconjurat este semnul unei alienări intelectuale (...) Sintagma «Poetul fără pereche» a fost pronunțată de G. Călinescu într-un moment în care marii poeți ai momentului erau A. Toma și Dan Deșliu, și avea un înțeles polemic subtil...”. George Alboiu în articolul său ,,Iar veniră detractorii?”, întins pe 5 numere ale Revistei ,,România Mare”, atrage atenția asupra unei perfidii puse la cale la B.N.R.: au făcut o listă cu simbolurile noastre naționale pe care, punîndu-le pe bancnotele devalorizate, urmăreau, de fapt, să distrugă aceste simboluri. Ce e mai ofensator și degradant pentru un artist decît să-l cobori la prețul unui kil de ceapă? A doua chestiune abordată de G. Alboiu în articolul său a fost gestul incalificabil al lui Mircea Cărtărescu de a-l prezenta pe Eminescu sub chipul unui monstru: ,,Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de sus, și cele de jos, credeai că e omul lui Darwin (...) Avea platfus la ambele picioare (...) Nebărbierit, cu dinții mari și galbeni, murdar pe haine și fără îngrijire, părea un vagabond...”. De ce procedează Cărtărescu așa? Aparent, pentru a-l demitiza pe Eminescu dar, de fapt, a-i terfeli opera și numele, dorința secretă a unora care, iată, au ajuns în paginile ,,Dilemei”. Și scrie G. Alboiu, punînd pistolul pe masă: ,,Și viu, și mort, Eminescu a fost un degenerat, insinuează cu obrăznicie acest M. Cărtărescu. El nu are curajul să-l atace direct pe Eminescu, omul politic, el vrea să-l extermine literar prin metoda parodiei negre”. În contribuția sa, ,,Poetul între «demitizare» și «privatizare»”, criticul Viorel Sâmpetrean se ocupă de Cristian Preda (asistent la FSPA, Universitatea București) și devenit ulterior europarlamentar pe spinarea silfidei Elena Udrea pe care, în momentele ei grele, n-a ezitat să o umple de noroi. Și zice V. Sâmpetrean că ar fi scris acest Cr. Preda, în aceeași ,,Dilema”: ,,Eminescu trebuie contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. După care criticul îl tăvălește nițel pe același Cr. Preda: ,,Ce să spui la asemenea afirmații? Dacă aș îndrăzni să nu văd și altceva decît ceea ce mi se propune, aș izbucni în rîs. Și, la o șuetă, poate aș întreba: cine își poate permite să găzduiască asemenea «contribuții», fie și într-o gazetă autodeclarată de fondatorul Andrei Pleșu «de tranziție»? Las pe seama cititorilor să răspundă la această «dilemă»”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (26)

Partea a II-a – VARA

Bobul de la nea Ilie (2)

Cel care ne abordase începu să ne lovească – pe mine, e adevărat, parcă mai încet, dar toți au tăbărît pe Alin, pe care îl vedeau mai agresiv. Dar cum Alin nu era genul care să stea la încasare, începu și el să împartă pumni în stînga și în drepta, fapt care îmi dădu ceva curaj. A început o bătaie pe cinste, cu pumni și picioare împărțiți la întîmplare, care, dacă ar fi fost văzută de adulți ar fi fost de rîsul curcilor.

Totuși, frigul și efortul ne secară repede de resurse, așa că toți, parcă la un semnal, ne-am oprit și am trecut la altercații verbale. În timp ce ne îndepărtam de grupul respectiv începusem să dezabatem bătaia la care tocmai fuseserăm parte. Eu resimțeam o durere destul de seriosă în spate, iar Alin avea o mînă vînătă, semn că lovise destul de tare inamicii. După această mică aventură, ne urmarăm călătoria cu un obiectiv clar stabilit: un bob cu care să ne dăm pe derdeluș și, astfel, să cîștigăm respectul și admirația colegilor de joacă.

Șoimu, următorul sat, era la o aruncătură de băț, așa că nu am băgat de seamă un camion Carpați, albastru, care a oprit lîngă noi. La geam ni s-a ivit o față cunoscută: un vecin cu ai cărui copii ne jucam cîteodată.

- Ce faceți, măi copii, tocmai aici? Nu sînteți cam departe de casă? Ai voștri știu unde sînteți?

Ne vorbea frumos, calm, prietenește. Era, însă, convins că ai noștri habar nu aveau pe unde umblam

noi la ora aia, mai ales că era un fapt total neobișnuit să vezi doi copii de 7 ani la 5 km de casă, chiar și în cele mai frumoase zile de vară.

- Noi mergem la Smîrdioasa, la o rudă – a preluat Alin discuția, fără să intre în amănunte.

- Bine, haideți în mașină, că vă duc eu – spuse el calm și zîmbitor.

Odată urcați în cabina camionului, căldura ne-a moleșit, așa că nu mai aveam nici cea mai mică intenție de a ne da jos și nici nu am protestat prea vocal cînd am văzut că vecinul binevoitor ne-a adus direct acasă, fără să mai facă escală la destinația noastră inițială. Ne-a lăsat în fața casei, fără să scoată nici un cuvînt, fără să ne pîrască la ai noștri. În aparență, eram destul de supărați că nu am reușit să ajungem la nea Ilie, dar în sinea noastră I-am multumit lui Dumnezeu pentru drumul de întoarcere acasă, în cabina călduroasă a camionului.

Nu am ajuns niciodată la Smîrdioasa și nici în ziua de astăzi nu știu dacă nea Ilie avea vreun bob, dar pot spune că drumul în sine, făcut pe jos, bătaia cu puștii de la Păuleasca și drumul cu camionul au reprezentat un argument în plus în consolidarea poziției noastre de mari aventurieri. Eu și Alin eram renumiți în tot satul pentru năzbîtiile pe care le făceam, mai ales cînd era vorba de fapte ceva mai ieșite din comun.

Bîlciul de la Conțești (1)

Antagonismul dintre noi, cei din sat, și cei ,,de peste pădure”, respectiv cei din Conțești, era vechi, mai vechi decît noi, și de neînțeles. Nu am știut niciodată cărui

Dosare secrete ale Istoriei (98)

Misterul Kennedy (11)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi­au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE KENNEDY

Oamenii de culoare păreau cuprinşi de spaimă. Îşi închipuiau că „nişte extremişti de dreapta au hotărît să-i masacreze pe toţi ai lor şi că se trage asupra lor de sus de la ferestre”. Nişte părinţi „se aruncară peste copiii lor, pe care îi culcară pe iarbă şi-i acoperiră”. Unul dintre ei, John Draster, urlă: – Lynch, they lynch us!

Din mulţime se aude un strigăt:

– Asasinul a fost prins!

Nişte poliţişti l-au înconjurat pe un tînăr blond. Un ziarist, Douglas Kiker, alerga, fluturînd în mînă legitimaţia de ziarist. Se întîlni cu Marianne Means, altă ziaristă. Aceasta plîngea. Exista între ea şi preşedinte o mare intimitate. Atît de mare, încît se bîrfea pe socoteala lor. Se spunea chiar că, dacă Jacky ţinuse săşi însoţească bărbatul în Texas, acest lucru se datora faptului că aflase că va merge şi Marianne Means... Lacrimi mari se prelingeau pe obrajii tinerei fete: – S-a întîmplat ceva cu Jack, vai, e îngrozitor! Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă!

Din cei şaizeci de poliţişti de la Serviciul Secret, mai mult de jumătate au rămas pe locul dramei. „Zăpăceala lor îţi făcea mai mare mila – spune Nerin E. Gun. – De şaizeci de ani, în cadrul corpului acestuia specializat se executau cu regularitate manevre care aveau drept scop să-i pregătească pe oameni ca să ştie ce urmează să facă în caz de atentat. Puşi însă în situaţia de a acţiona, ei au fost total dezorientaţi, ca nişte copii care s-au pierdut deodată în mulţime, departe de părinţii lor”. Şi o remarcă usturătoare şi, totodată, amară a lui Gun: „Serviciul Secret, care are atîta autoritate cînd e vorba să-i intimideze pe ziarişti, poartă o mare parte de răspundere în această tragedie îngrozitoare”.

Încet, încet, pe Elm Street se restabili calmul. Oamenii începură să se mai înţeleagă. Tînărul blond s-a justificat. Atunci, unde e asasinul? De unde s-a tras? Şi cu asta am ajuns chiar în miezul a ceea ce a fost numit „misterul Kennedy”. Căci studierea declaraţiilor făcute de martori ne lasă complet dezorientaţi în privinţa locului din care au fost trase focurile de armă. Douăzeci şi cinci de persoane au venit singure să depună mărturie în legătură cu acest subiect în zilele de 22 şi 23 noiembrie. Douăzeci şi două au afirmat că focurile au venit din direcţia unei coline aflate în dreapta podului peste care trecea linia ferată – podul sub care se afla şi pasajul subteran cu trei nivele. Această colină e mărginită, înspre stradă, de un gard de lemn, tufişuri, copaci şi o pergolă, construcţie de forma unei rotonde cu coloane. În spatele gardului se făcuse un parking. Dintr-o sută douăzeci şi patru de martori, nouăzeci şi doi au afirmat „direct sau implicit” – de exemplu privind sau alergînd într-o anumită direcţie –că împuşcăturile ar fi venit de pe colină. În total, scrie Mark Lane, avocat american care a anchetat neobosit de la moartea preşedintelui ca să rezolve enigma, „58 de martori au declarat că focurile au fost trase de pe dîmb, iar despre 34 se ştie că în momentul cînd s-au auzit împuşcăturile au alergat spre dîmb sau şi-au îndreptat atenţia spre el”.

În momentul atentatului, cîţiva muncitori feroviari şedeau chiar pe podul căii ferate, deasupra pasajului subteran cu trei nivele. Au fost interogaţi de un reprezentant al Comisiei Warren. Şase din cei şapte martori care şi-au exprimat părerea cu privire la locul de unde au fost trase focurile, au specificat că „ele fuseseră trase de pe un deluşor înverzit – cu alte cuvinte de pe «dîmbul» pomenit mai sus – aflat între pod şi depozitul de manuale”. Se va putea obiecta că adeseori în asemenea cazuri ecoul a dus la erori.

(va urma)

ALAIn DECAUX

fapt se datora această luptă, rivalitatea pe care tinerii de la noi din sat și cei din comuna vecină o aveau unii față de alții și nici măcar nu am încercat să găsim un răspuns de la bătrînii comunității. Ori de cîte ori mergeam în pădure aveam inima strînsă pentru că ne era teamă că ne vom întîlni cu ,,rivalii” noștri cu care, vrînd nevrînd, ne luam la bătaie. Uneori, cei mari organizau meciuri de fotbal cu cei de o seamă, care se desfășurau într-o poeniță frumoasă aflată pe insulița pe care rîul Vedea o făcuse în dreptul comunelor noastre și care devenea automat un teritoriu al nimănui, pe care îl revendicam și noi, și ei. În afară de aceste meciuri, nu îmi amintesc să fi avut contacte pașnice cu cei din Conțești, cu toate că, atunci cînd mergeam la ei în comună pentru diverse cumpărături sau la ,,bîlci”, nu exista nici un fel de problemă.

Spre deosebire de satul nostru, care nu dispunea nici de gară și nici de un drum de acces rapid spre orașe, fiind o localitate de frontieră situată la capăt de lume, cei din Conțești erau bine poziționați pe un drum care făcea legătura dintre Giurgiu și Alexandria. În plus, erau renumiți pentru trupa lor de Călușari, pe care o vedeam destul de des la TV sau la Cîntarea României. Erau buni în ceea ce făceau și, de cîte ori treceau pe la noi prin sat era o bucurie să le urmărim spectacolul. Conțești, însă, pentru noi, copiii, însemna în mod special bîlciul care se desfășura în fiecare vară. Era o bucurie să mergem acolo și să ne luăm turtă dulce, să ne dăm în ,,comedii” sau, cei mai curajoși, în ,,tiribombe”. De fiecare dată ne cumpăram pălării negre de cowboy, cu o stea argintie lipită pe partea frontală, pe care o legam de gît cu elasticul atașat.

(va urma)

SĂMÎNȚA BUNĂ

T.T.

Mai lasă-l și anul acesta!... dacă nu, îl vei tăia

Motto: ,,Domnule, … mai lasă-l și anul acesta, pînă îl voi săpa de jur împrejur și îi voi pune gunoi. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia” – Luca 13.8,9

În îndurarea Sa de nepătruns, Dumnezeu a permis să înceapă încă un an. Mulți dintre semenii noștri nu au mai prins această cumpănă dintre ani. Dar, dacă inima dumneavoastră încă vă mai bate în piept, nu uitați că aveți motiv să fiți mulțumitor, căci unde vi s-ar fi aflat sufletul acum, dacă ați fi ajuns la capătul vieții? Dumnezeu ne-a amintit de vremelnicia vieții în repetate rînduri. Dar am ascultat noi vorbirea solemnă a lui Dumnezeu și ne-am cercetat inima? Sau am rămas indiferenți și neclintiți în fața tuturor acestor semnale de alarmă? Dumnezeu ne iubește și permite unele evenimente, ca să fie trezită conștiința noastră adormită. El dorește fericirea și mîntuirea noastră veșnică.

În anul care a trecut poate Dumnezeu a spus: „Mai lasă-l și anul acesta!“. Oare o va mai face încă o dată și în acest an? Sau va spune: „Taie-l! De ce să mai cuprindă și pămîntul degeaba?“. Dumnezeu caută la noi rod al pocăinței. Este îndelung-răbdător și ne roagă stăruitor să ne întoarcem la El. Ferice de acela care ia aminte la glasul Lui! El ne spune: „Dacă vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada“. Dar vai de acela care respinge toate dovezile de îndurare, fie că Dumnezeu acționează în bunătate, fie că vorbește prin disciplinare! Dacă toate atenționările și îndemnurile lui Dumnezeu rămîn fără răspuns, atunci pentru păcătosul împietrit și încăpățînat mai rămîn doar aceste cuvinte: „Taie-l!“.

Oare nu simțim noi că bunătatea lui Dumnezeu vrea să ne conducă în acest început de an la pocăință?

Cine este sigur de faptul că va trăi pînă mîine, ca să poată citi următoarea filă?

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Cu preºedintele Academiei Române despre Poporul Român ºi România (2)

Cartea academicianului prof. univ. dr. IoanAurel Pop ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI –PLEDOARIE PENTRU LATINITATE” ne aduce în față o istorie reală a devenirii noastre ca popor, ca țară, cu documentele de sprijin necesar, în contextul înmulțirii coriștilor care cîntă după ureche partitura creării din neant a Poporului Român, a dispariției și a reapariției acestuia pe scara istoriei, la cheremul oricărui istoric sau cărturar care dorește neapărat să iasă din frontul comun al acelor istorici și arheologi care au buchisit pînă la pierderea vederii documente de arhivă sau au făcut campanii lungi și costisitoare numai și numai pentru a scoate din arhivă și din piatra istoriei mostre din ADN-ul poporului nostru. Problematica atacată de autor, în deplină cunoștință de cauză, îmbracă în totalitate aspectele de ordin capital din Istoria noastră milenară, punînd la îndemîna oricui dorește să se documenteze un valoros instrument de lucru, purtînd girul unui istoric, persoană care nu degeaba deține, în prezent, înalta funcție de președinte al Academiei Române.

Dimitrie Cantemir – sînt dovezi că Școala Ardeleană a continuat într-un fel tradițiile, ridicîndu-le pe o treaptă superioară în noile condiții de emancipare națională, pe baza curentului iluminist.

Urmîndu-și realizarea demersului propus, acad. Ioan - Aurel Pop ne mai prezintă o pagină de Istorie veritabilă, care vine să demonstreze continuitatea noastră în afirmarea latinității limbii și poporului român. De data aceasta o face prin prisma Școlii Ardelene, cunoscută de toți românii ca mișcare ideologică și culturală cu caracter iluminist a intelectualității românești din Transilvania de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea și începutul Secolului al XIX-lea. Problematica respectivă este dezvoltată în capitolul ,,Școala Ardeleană și civilizația occidentală prin latinitate”.

Chiar din primele rînduri ale acestui capitol, autorul ne introduce brusc în temă, îndreptînd din start o ipoteză considerată de domnia sa ca fiind eronată: ,,În ciuda evenimentelor și proceselor istorice timpurii și premergătoare (umanismul, unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, Dimitrie Cantemir), reluarea fermă, vizibilă și trainică a legăturilor civilizației românești cu Occidentul s-a produs prin Școala Ardeleană, despre care unii știu și cred doar că a impus ca pe o dogmă românitatea românilor și latinitatea limbii lor”. Cînd se referă la dogmă, autorul face trimitere la teza exagerării Școlii Ardelene în teoria latinității românilor, amintind că aceasta a fost repudiată la vremea ei, exagerările fiind opera unor epigoni, curentul fiind, deci, posterior activității benefice a Școlii Ardelene.

Pentru a ne rupe din contextul general european, domnul profesor ne explică de ce Școala Ardeleană se înscrie într-o mișcare mai largă de sincronizare a culturii și civilizației românești cu ritmul european occidental, apelînd la exemple anterioare Școlii Ardelene care, chiar dacă s-au manifestat timid și parțial, pot fi considerate antemergătoare fenomenului ce urma. Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), aparținînd unei arii de cultură general-europeană, ungară, slovacă și românească, pătrunderea și în Moldova și în Țara Românească prin opera unor cronicari precum Constantin Cantacuzino și

Dezvoltîndu-se în Transilvania, ,,Școala leană a fost un curent culturalideologic iluminist, cu un conținut prevalent erudit, afirmat din a doua parte a Secolului al XVIII-lea pînă spre anul 1821, și care a urmărit emanciparea politică, în primul rînd prin cultură, a națiunii române din Transilvania”. Pentru susținerea afirmațiilor de mai sus, acad. IoanAurel Pop face o adevărată incursiune în Istoria Transilvaniei Evului Mediu, în special în Secolele al XVI-lea și al XVIIlea, cînd aici erau considerate națiuni doar maghiarii, sașii și secuii, cu religiile acceptate: calvină, luterană, unitariană și catolică. Românii, care formau două treimi din întreaga populație, și religia lor ortodoxă, erau considerați de rang secund, adică supuși, iar religia lor forțată să se calvinizeze. De altfel, așa cum se cunoaște, în schimbul unor promisiuni, românii din Transilvania s-au unit cu Biserica Romei la începutul Secolului al XVIII-lea, păstrîndu-și specificul răsăritean (sărbătorile, calendarul și tradițiile) dar acceptînd practici care să-i apropie de catolicism: existența Purgatoriului; recunoașterea autorității supreme a Papei în Biserică; împărtășania și cu pîine sau azimă nedospită; purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul. Bineînțeles, drepturile promise au fost doar o amăgire, un fel de stratagemă pentru a-i obliga pe români să treacă la catolicism, operație nereușită, o mare parte din populația transilvăneană nerenunțînd la ortodoxie.

Odată cu trezirea sentimentelor naționale moderne, în conștiința colectivă s-au manifestat principii și atitudini coerente, venite în sprijinul eliberării naționale, prin formarea, în sînul populației, de drepturi asupra unui anumit teritoriu. Cum acest drept asupra unui spațiu locuit de o anumită colectivitate conferea prioritate popoarelor cele mai vechi și mai nobile ale regiunii respective, autorul clarifică poziția Școlii Ardelene astfel: ,,În acest context, reprezentanții Școlii Ardelene s-au străduit să demonstreze originea romană a românilor, latinitatea

limbii române, vechimea și continuitatea de locuire a românilor în Transilvania (în spațiul Daciei antice), tradițiile și cutumele romane ale românilor, valoarea creației lor materiale și culturale etc.”.

În altă ordine de idei, dar rămînînd tot în interiorul aceleiași axiome, Ioan-Aurel Pop ne lămurește: ,,Curentul latinist, deși exagerat la un moment dat, a făcut din nou vizibilă între români și în Europa romanitatea românilor și latinitatea limbii române, contribuind și la impunerea definitivă și generalizată a alfabetului latin. Această mișcare a demonstrat absurditatea perpetuării unui veșmînt slav pentru o limbă neolatină. Ca urmare, pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, după mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă din Secolul al XVI-lea se scria în românește, sporadic, și cu alfabet latin) s-a impus oficial uzul exclusiv al literelor latine”.

Sintetizînd capitolul ,,Școala Ardeleană și civilizația occidentală prin latinitate”, cu trecerea în revistă a celor mai de seamă lucrări ale învățaților Școlii Ardelene, care s-au situat pe tărîmul istoriei și filozofiei, cu importanța elaborării de manuale în limba română și cu referire la corifeii acestei perioade, acad. Ioan-Aurel Pop consideră că Școala Ardeleană a rămas în istoria culturii drept cea mai importantă formă de manifestare a iluminismului românesc. ,,Reprezentanții Școlii Ardelene au strîns toate mărturiile romanității românilor accesibile lor și existente încă din Antichitate și Evul Mediu și leau conferit rigoare științifică (...) originea romană a românilor și latinitatea limbii române sînt realități perene, pe care învățații Școlii Ardelene le-au sistematizat și nu le-au inventat”. Dincolo de această realitate, cartea distinsului istoric ne deschide alte file, cu alte întrebări și răspunsuri, toate așezate sub un generic universal – Romanitatea: ,,Pentru a înțelege în detaliu romanitatea românilor este nevoie mai întîi de definirea lumii neolatine de astăzi și apoi de o incursiune profundă în istorie, iar această călătorie trebuie să înceapă cu fondarea Cetății Eterne, urmată de expansiunea sa în Europa și în lume”. În capitole de o condensație științifică și istorică pură, precum: ,,Latinitatea românilor și lupta națională”, ,,Contestări absurde ale latinității românilor”, Podul «dacic» de la Drobeta”, ,,Daco-geții”, ,,Ovidiu și limba geților”, ,,Ce este romanizarea?”, ,,Ce credeau străinii de

Bust în marmură al lui Traian

Columna lui Traian, Forul lui Traian, Roma

demult despre latinitatea românilor”, ,,Latina este matricea italienei, românei, francezei și spaniolei”, ,,Letopisețul Cantacuzinesc, descălecatul dintîi și latinitatea” etc. autorul, risipind o imensă cantitate de timp și de energie, ne poartă pașii prin meandrele Istoriei, îmbogățindu-ne cunoștințele istorice despre poporul din rîndul căruia facem parte, făcîndu-ne să visăm cu ochii minții la acel trecut înnobilat de sorgintea noastră latină.

O constatare permanentă pe care am făcut-o odată cu lectura acestei cărți a fost aceea a geniului autorului de a condensa teme de o importanță majoră, cu trimiteri în profunzimea Istoriei, într-un spațiu relativ mic, în scopul reliefării înțelegerii mai depline a temei, în limita unui spațiu de timp rezonabil. Astfel se întîmplă în capitolul ,,Latinitatea românilor și lupta națională” unde, în doar trei pagini și jumătate, demonstrează prioritatea românilor în Bazinul Carpatic, anulînd falsa teză a locuirii ungurilor mai înainte pe aceste teritorii. ,,Ungurii nu puteau nega că veniseră abia în 896 d.Chr. în Cîmpia Panonică, dar puteau «cosmetiza» această venire tîrzie, ceea ce au și făcut prin două «amendamente»: 1. Erau, de fapt, urmașii hunilor, care descinseseră în aceleași regiuni încă din Secolul al IV-lea d.Chr. și 2. La sosire ocupaseră (și nu cuceriseră) într-o clipă întreg «Bazinul Carpatic», lipsit de locuitori, ceea ce le conferea «drepturi istorice» majore. Pînă la urmă, amîndouă aceste idei s-au dovedit false”. Și, după ce explică maghiarizarea secuilor și faptul că sașii fiind germanici și ,,oaspeți”, nu aveau origini transilvane decît din Secolele al XII-lea și al XIII-lea, dar și-au deplasat sosirea cu cîteva secole mai devreme, pe vremea regelui și împăratului Carol cel Mare (1768814), ca să-și sporească vechimea, vine cu rezultanta acestei demonstrații, afirmînd în mod clar: ,,Singurii care puteau invoca, la modul credibil și prin surse autentice, în regiunea în care trăim, o origine nobilă și o vechime de necontestat (sau greu de contestat) erau românii”. Și, mai departe, cu dovezi palpabile, acad. Ioan-Aurel Pop ne luminează mintea și gîndirea cu explicațiile domniei sale pertinente: ,,Ei (românii – n.a.) nu trebuiau să inventeze nimic și nici să pretindă nimic discutabil în Secolul al XVIII-lea, fiindcă toate mărturiile vechi despre ei, provenite încă din cancelariile bizantine și papale, începînd din a doua jumătate a Mileniului I, îi declarau pe români urmașii romanilor. Tocmai din pricina acestei incontestabile origini romane a românilor, pe care nici un învățat serios nu a încercat să o nege în mod direct, s-a inventat venirea tîrzie a acestora din Balcani spre Transilvania, cu turmele lor de păstori sărmani, pe furiș, prin Secolele al XIII-lea - al XIVlea. Astfel, românii, deși «nobili», erau destinați de unii să fie venetici, adică să nu fie atît de vechi în țară încît să poată pretinde egalitate și «statalitate»“.

periculos: de unde, nu cu mult timp înainte, dacii erau excluși complet din etnogeneza românilor, s-a ajuns la o exagerare contrară, irealistă și pur neștiințifică: aceea că românii nu se trag deloc din romani!

Așa cum a spus Euclid: QUOD ERAT DEMONSTRANDUM!

O critică realistă (act pe care nu l-ar putea duce la capăt decît un istoric autentic și loial profesiunii sale) o face președintele Academiei Române unor teorii mai vechi (dar și mai noi) care duc pînă la extensii maxime exagerările privind etnogeneza românilor. După o etapă de echilibru pe acest plan, s-a declanșat o acerbă ofensivă a traciștilor (tracomanilor) sau a daciștilor (dacoromanilor) împotriva oricăror idei de latinitate. Astfel, s-a ajuns la un paradox

Mergînd spre rădăcina acestor aberații istorice, autorul nu are nici o reținere în a demonstra false teorii emise chiar de unii istorici de renume precum Nicolae Densușianu, cu a sa lucrare ,,Dacia preistorică” Paradoxal, remarca Ioan - Aurel Pop, ideea purității traco-dacice a românilor nu a apărut în perioada istoriografiei romantice (stadiul în care se valorificau baladele, basmele și legendele), ci în plină ,,școală critică”, pozitivistă, în primii ani ai Secolului al XX-lea. După ce ne reamintește de Bogdan Petriceicu Hașdeu, ,,cu ale sale fantastice «genealogii» ale unor oameni și grupuri, formulate pe criterii lingvistice discutabile”, autorul ajunge la punctul culminant al ,,durerii” sale – Nicolae Densușianu și ,,Dacia preistorică” – cuprinzînd în cuvinte alese cu grijă nedumerirea omului de știință în fața unor exagerări impardonabile, venite – culmea! – tot de la un istoric: ,,În cele aproximativ 1.200 de pagini, autorul dezvoltă teoria unei civilizații preistorice avansate, pe care o numește civilizație pelsagă, cu leagănul în spațiul României de astăzi și care ar fi dat naștere (în viziunea lui Densușianu) întregii civilizații europene. Dacii ar fi fost expresia cea mai avansată a acestei civilizații și din ei s-ar trage romanii, un fel de daci rămași geniali peste milenii”.

În sprijinul nesusținerii tezei lui Densușianu, acad. Ioan-Aurel Pop îi scoate la lumină pe Alexandru D.Xenopol, unul dintre cei mai mari istorici români din toate timpurile, redîndu-i cuvintele: ,,Teoria autorului că dacii ar fi închegat întîia civilizație a omenirii arată că avem a face cu un product al șovinismului și nu cu unul al științei”, apoi pe Vasile Pîrvan –fondatorul arheologiei științifice românești, citînd din lucrarea acestuia ,,Getica”, critici la adresa autorului ,,Daciei preistorice”: ,,Romanul său fantastic «Dacia preistorică», plin de mitologie și de filologie absurdă, care la apariția sa deșteaptă o admirație și un entuziasm nemărginit printre diletanții români în arheologie”.

Revenind la propria-i critică, președintele Academiei Române aduce dezbaterea mai aproape de zilele noastre, menționînd că ,,«Dacia preistorică» este o îmbinare între erudiția de tip romantic, asezonată cu naive construcții lingvistice, și imaginația cea mai dezlănțuită, care frizează absurdul”, atrăgînd atenția

asupra degenerării conceptului densușian în epoca interbelică, dar mai ales în partea finală a regimului comunist, cînd ,,se formase o pleiadă de pseudosavanți grupați în jurul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă Comitetul Central al PCR, condus de Ion Popescu-Puțuri, un activist cu oarecare lecturi disparate și prost asimilate. Între ciracii săi se aflau Augustin Deac, Nicolae Copoiu, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu și alții, care erau oripilați de «proslăvirea imperialismului roman» de către istoricii și arheologii români de profesie și voiau să le găsească românilor cele mai neaoșe origini posibile, în sprijinul unui protocronism dus pînă la extrem. Unul dintre aceștia (menționatul Nicolae Copoiu) a ajuns pînă acolo încît a propus «cu mîndrie patriotică» schimbarea numelui țării noastre din România în Dacia, deoarece nu s-ar cuveni ca «prin numele de România, să-i glorificăm pe invadatorii și cuceritorii romani»”.

După aceste acuze grave la adresa unor istorici postbelici ale căror cărți ne-au marcat tinerețea și studiile noastre despre istorie, prof. univ. dr. IoanAurel Pop atacă din nou, la baionetă, în capitolul ,,Daco-geții”, plecînd de la premisa (normală, după părerea mea) că: ,,Civilizația daco-getică nu poate fi evaluată în mod realist decît prin cercetarea izvoarelor scrise și arheologice rămase, iar o astfel de evaluare profesionistă nu o pot face decît specialiștii, aceia care s-au calificat prin studii sistematice ca să reușească să descifreze asemenea lumi revolute”. Dintre cei care au scris sub aspect științific despre geto-daci autorul îi amintește pe Vasile Pîrvan, Hadrian Daicoviciu, Ion Horațiu Crișan, Ionel Glodariu, Constantin Petolescu și Gelu Florea – istorici care au evidențiat și elogiat urmele civilizației geto-dacice pe pămîntul României, aducînd în prim plan figurile lui Burebista, Decebal, Deceneu și Vezinas.

Respectînd seriozitatea cu care tratează problematica geto-dacilor, după pasajele în care sînt recunoscute aceste virtuți, autorul ne face încă o dată dovada exigențelor domniei-sale în materie de istorie: ,,Dar mai mult decît toate acestea și deasupra tuturor acestora, atestate de surse și, probabil, demne de crezare, nu se mai pot spune lucruri certe. Nu se știu detalii clare despre înrudirea dintre traci și daco-geți, pe de o parte, iar pe de alta, sînt istorici și lingviști care consideră că dacii și cu geții nu erau două ramuri ale acestui popor, ci două popoare înrudite distincte. Din limba geto-dacilor – dacă era o limbă și nu un dialect – ne-au rămas doar cuvinte disparate (substantive comune, adjective, substantive proprii) al căror sens îl bănuim, dar nu-l cunoaștem sigur”.

Pentru a încheia acest capitol în nota de geneză și de superioritate a românilor, domnul Ioan-Aurel Pop preia un citat din Vasile Pîrvan care este edificator: ,,De aceea, concluzia lui Vasile Pîrvan, conform căreia «îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvîntăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc» rămîne în continuare valabilă”. Deși voiam să scriu două episoade pe marginea cărții președintelui Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, ,,De la romani la români – Pledoarie pentru latinitate”, cele două milenii cuprinse între coperțile acestei cărți precum și multitudinea și gravitatea problemelor aduse în discuție – multe dintre acestea cu acute controverse de ordin istoric, arheologic și de interpretare – au dat peste cap acest proiect, considerînd o datorie jurnalistică aceea de a parcurge volumul pînă la capăt, chiar dacă, în unele locuri, textul mi se pare a fi dur și demolator de mituri și legende...

(va urma)

GEO CIOLCAN

Decebal, regele dacilor

Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, prietenia trainică începută în studenţie

Mihai Eminescu: „Nu cunosc mîndrie mai mare decît să fii român”

Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au fost pentru o bună perioadă de timp prieteni nedespărţiţi. Deşi complet diferiţi, cei doi s-au înţeles atît de bine încît au ajuns să locuiască sub acelaşi acoperiş. Slavici a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului nepereche şi cel care a lăsat posterităţii date preţioase în ,,Amintiri” despre omul Eminescu, pe care l-a considerat un bun prieten.

Ioan Slavici l-a întîlnit pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, unde amîndoi urmau cursurile universitare. Un ,,copt înainte de vreme”– aşa l-a văzut Slavici pe Mihai Eminescu care, deşi avea doar 20 de ani, trăise pînă la vîrsta studiilor universitare o viaţă zbuciumată, umblînd ani de zile răzleţ ca sufleur în trupe de teatru şi care cunoscuse lipsurile, sărăcia şi părţile urîte ale vieţii. La cursul de Economie naţională de la Facultatea de Filosofie, figura lui Eminescu printre sutele de studenţi străini i-a inspirat lui Slavici apartenenţa la o altă naţionalitate. Albanez sau persian a crezut tînărul Slavici c-ar fi fost studentul ,,oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot, cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna cu un zîmbet batjocoritor pe buze”. După ce s-au împrietenit, pentru Slavici Eminescu a fost un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi îndrumări bune.

,,Un om de o veselie copilăroasă, care rîdea din toată inima, încît ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strîmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuiretăra-l făcea să se cutremure, orişice scîrţîietură îl scotea din sărite”, povesteşte Slavici despre studentul Eminescu.

Slavici locuia într-o casă situată undeva în zona Piaţa Amzei din Bucureşti. Lipsa de rînduială în traiul zilnic era cel mai mare defect al lui Eminescu. ,,Cînd se aşeza la masa de lucru, fie că scria sau citea, nu mînca zile întregi şi nu dormea nopţile. Nu suferea de insomnie şi nici de lipsă de poftă de mîncare. Om de o rară disciplină intelectuală, el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face, de regulă, numai ceea ce eu însumi voiesc. Boala îi era însă, pesemne, legată de o anumită vîrstă şi nu i-a venit deodată şi încetul şi astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpînească. El fuma puţin şi bea multe cafele. Ştia că nu îi fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără să-şi dea seama de ceea ce face”, spune Slavici despre poet. „Era apoi în stare să doarmă 24 de ceasuri şi să mănînce o dată cît pentru trei inşi”. Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Cînd scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. ,,Îi băteam în perete, el stingea lumînarea şi se liniştea, dar era de rea-credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, mai povesteşte Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau.

O cameră a casei, din bunăvoinţa soţiei, îi fusese oferită, fără a plăti chirie, lui Mihai Eminescu, pe care Vintilă Russu-Şirianu, nepotul lui Ioan Slavici, îl descrie, în amintirile lui, din povestirile tatălui său, ca fiind „de statură mijlocie, puţin adus de spate, nu prea înalt, păr negru dat pe spate şi lung cu mustaţă stufoasă, un chip palid şi o privire adîncă şi tristă. O frunte înaltă luminoasă, ochii mari fierbinţi cu luciri de cărbune, cu buze pasionat arcuite”.

Ioan Russu-Șirianu, tatăl lui Vintilă Russu-Şirianu, avea 18 ani cînd l-a cunoscut pe autorul „Luceafărului”, acasă la Slavici. „Cînd întîia oară mă aflam în faţa lui Eminescu, m-a străbătut un cutremur, în orele acelea de iureş, în sufletul meu, n-am băgat de seamă grozava «orînduială» din camera lui Eminescu. Nici n-am

simţit mirosul de acru şi tutun, nici n-am văzut mucurile aruncate pe podele, nici motocoalele de hîrtii… L-am văzut numai pe Eminescu. M-am spălat, mi-am desfăcut bocceaua. «Aşadar, tu eşti fiul surorii lui Ioanici» – aşa-i spunea Eminescu lui Slavici – «şi semeni cu un cioban». Din acea clipă tot aşa mi-a spus: «ciobane». Eram ca un fluture de noapte care s-a izbit, subit de o lampă mare…”.

Nepotul venise la familia Slavici, la Bucureşti, pe jos. În opinci a traversat Ardealul pentru a găsi de lucru în capitală. Eminescu l-a poftit să ia un loc, a făcut două cafele mari, apoi l-a ţinut mult de vorbă. La prînz a venit şi unchiul său, Ioan Slavici. A urmat o convorbire fulger între el şi nepot, pe urmă l-a instalat într-o odaie, oferindu-i ca pat o laviţă pe hol, sub fereastra camerei poetului. „Pînă în zori lampa lui Eminescu nu se stingea. Nici el nu se liniştea. Se auzeau paşii pe podeaua veche, scormonitul prin lăzi, o carte căzînd, zgomotul maşinii de cafea cînd măcina boabele. Şi tusea”. Chiar de a doua zi, Slavici şi Eminescu îl iau pe Ioan Russu-Şirianu în redacţia ziarului „Timpul”, ca ucenic, fără salariu, unde lucra de zor la arhiva redacţională şi tocea cu sîrguinţă gramatică, literatură, istorie.

„Bate vîntul prin patul tău, ciobane, aşa-i?”, îi zicea Eminescu lui Şirianu, în noaptea cu vînt turbat de toamnă. Din acea noapte a început complotul. Fără să ştie unchiul, poetul îi lua laviţa prin fereastră seara şi-l instala pe nepot în camera lui lîngă sobă. Dimineaţa scoteau laviţa pe fereastră. Şi aşa au urmat sfintele nopţi în care au adormit în aceeaşi încăpere Mihai Eminescu şi Ioan Russu-Șirianu.

Cină cu lăutari şi „Lacrima Christi”

Era prin 1883. În Bucureşti, zile de vară cu miresme de tei. Marele prieten al teilor era mohorît, înciudat, învelit în culori cenuşii. Se anunţaseră nişte oaspeţi. Trei dintre actorii cu care autorul „Luceafărului” străbătuse ţara veniseră pe neaşteptate în Bucureşti, cu bucuria de a-l vizita. Hotărîseră ca seara să se întîlnească undeva, să mănînce şi să guste un pahar cu vin. În buzunarele lui Eminescu bătea vîntul. N-avusese succes nici cînd a vrut să împrumute nişte bani. Actorii trăseseră la grădina şi hotelul „Dacia”, iar poetul îl roagă pe nepotul lui Slavici să meargă acolo şi să contramandeze întîlnirea.

Revoltătoarea sărăcie a făuritorului de opere geniale îl îndurerase pe tînărul lui coleg de redacție peste măsură, aşa că s-a dus la I.L. Caragiale acasă, i-a povestit tot cu vorbă înfierbîntată şi gest agitat. Dramaturgul a ascultat atent şi serios, l-a privit lung, apoi au străbătut împreună un drum în tăcere. S-au oprit în faţa unei case impunătoare unde autorul „Nopţii furtunoase” a intrat. După cîteva minute s-a întors și i-a zis nepotului lui Slavici: „Russule, deschide bine urechile. Spune-i lui Mihai: «L-am întîlnit pe domnul Caragiale care venea spre domnia ta. Mi-a zis să-ţi comunic că eşti poftit diseară la orele 21.00 la grădina Union, la cină. Va fi şi Negruzzi care a sosit ieri şi alţi domni. Eu i-am spus că domnia ta ai trei oaspeţi actori, deci nu se va putea… Domnul Caragiale a zis: Cu atît mai bine, aceia sînt veseli convivi, să vină cu dînşii. Negreşit!». Aşa să-i spui. Mihai e foarte sensibil. Dacă îşi dă seama de complotul nostru, vai de tine! Şi de mine!… Russule!”.

Toate s-au schimbat ca după o magică poruncă. Seara, la grădina „Union”, în răcoroasa vară, cu luna

călătorind peste plopii care străjuiau mesele voioase, în zumzetul de taraf şi lăutari, izbucniri de petrecere sănătoase, Eminescu fericit, întinerit, glumeţ și gălăgios, la pastrami, a ciocnit multe pahare cu vin „Lacrima Christi”, vinul preferat, cu amicii actori şi prietenii lui Caragiale. Spre zori, cînd s-a întors acasă, fredona un cîntec de petrecere.

Ortografia, demnitatea vestimentară a cuvintelor

Ziarul „Timpul” îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari şi multă lumină. Era ceva anost, prăfos, cu aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia talentului slujind publicaţia politică. În faţa ferestrei erau două birouri mari. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stîng pe masă greu pe-o parte, atunci cînd citea articolele altora, le corecta şi le comenta. „Într-o după-masă de iarnă, lucram în redacţie, cam zgribuliţi, căci soba nu trăgea, povestește Russu-Șirianu. Eminescu cu paltonul pe umeri la biroul cel vechi, eu, la masa mea de croitorie. Biroul scîrţîia, Eminescu murmura ceva de neînţeles ciupindu-şi mustaţa, cu pana ridicată ca un pumnal izbea înciudat manuscrisul pe care-l corecta. Trăgeam cu ochiul îngrijorat, ştiind bine că enervările îi dădeau dureri de cap. Gemea. Pufăia. Îşi frămînta mustaţa, trăgea de ea. Deodată se ridică, aruncă paltonul de pe umeri, apucă în pumn hîrtiile de manuscris, dă cu ele de pămînt şi izbucneşte: Ce nemernicie! Şi prost şi neruşinat şi obraznic. «Ciocoiaşu care îndrăzneşte să scrie». Aruncă foile împrăştiate. Se încruntă şi vorbeşte pe ton de Cicero: Nerozii, ciobane. Să scrii fără talent, că dă poruncă şeful să se publice. La fiecare rînd, cîteva greşeli de ortografie. Ştii ce-i ortografia, ciobane? Este demnitatea vestimentară a cuvintelor. Cuvîntul e titlul de nobleţe al omului. Cuvintele trăiesc, cuvintele rămîn”.

Cel mai frumos tărîm:

împărăţia cuvintelor

De-a lungul anilor între Eminescu şi „cioban” se legase o prietenie durabilă. Uncenicul avansează şi devine corector. Mergeau împreună la teatru şi la un vin „Lacrima Christi”, iar cînd ajungeau la fundul sticlei, urmau confesiunile. Eminescu, euphoric, asculta cum tînărul se plîngea că n-a scris decît patru versuri. Autorul poeziei „Veneră şi Madonă” îl consola: „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frămîntă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mînat ca de o poruncă a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Acesta este, simplu zis, talentul. Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărîm. Nu poţi fi scriitor şi, mai cu seamă, poet, dacă nu eşti prieten aproape al cuvintelor. Ele au viaţa lor. Sînt ca nişte fiinţe noi, cu chip, au înţeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Şi o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi şi ele şi vor veni în chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gîndul, simţămîntul. Să-i zidească poezia”.

Lîngă Eminescu bolnav

Un om complet schimbat faţă de prietenul din tinereţe a găsit Slavici în Eminescu după primele episoade de boală. La Sanatoriul Şuţu, acolo unde Eminescu era internat, Slavici s-a dus să-şi viziteze amicul din studenţie şi colegul cu care împărţise ani buni locuinţa din Bucureşti. ,,Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădini recitînd cu mult avînt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada”, evocă scriitorul. În amintirile lui Slavici, Eminescu a rămas cel care a fost sufleteşte mai presus decît alţii: un geniu scîrbit de lume, pentru care viaţa nu e vrednică să fie trăită. rrm

Mihai Eminescu și Ioan Slavici

OVESTI ADEVARATE p

Pe urmele lui Mihai Eminescu, printre zăpezi ºi flăcări

Într-o zi de iarnă grea, pe 15 ianuarie 1850, îşi începea drumul în lume poetul considerat ultimul mare romantic al Europei, iar la 21 ianuarie Mihai Eminescu era botezat la biserica Uspenia, din Botoşani. Ani mulţi Ipoteştiul şi Botoşanii şiau disputat onoarea de a-l fi dat poeziei pe Mihai Eminescu. Dacă s-a născut în căsuţa din Ipoteşti sau în clădirea din zona veche a Botoşaniului, dispărută demult în flăcările unui incendiu din alt veac, şi dacă ziua venirii lui pe lume a fost sau nu cea de 15 ianuarie a anului 1850 – sînt întrebări al căror răspuns a încercat mereu să se transforme într-un frumos „a fost odată…” pentru o istorie mereu „repovestită de o străină gură”.

În apropiere de Biserica Uspenia din Botoşani, în zona veche a oraşului, cea care a supravieţuit demolărilor comuniste, pe peretele unei prăvălii, o plăcuţă memorială marchează locul în care a început drumul celui venit pentru a împlini „devenirea” întru poezie a cuvîntului limbii române şi care mai bine ca nimeni altul a ştiut să o oprească în loc şi să o facă să se minuneze de propria frumuseţe: „Tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor care n-au fost niciodată (…) prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeauna”.

„Pe locul acestei clădiri a fost casa lui Gheorghe Andriescu, în care s-a născut Mihai Eminescu”. E tot ce a rămas din casa din Botoşani, în care familia Eminovici locuia în acea vreme. La Ipoteşti, se mutau de obicei vara. Nu au rămas niciodată peste iarnă la căsuţa din comuna ce avea să-i fie atît de dragă lui Mihai mai tîrziu, pentru că locuinţa de atunci nu le permitea, era veche de peste 60 de ani şi mult timp fusese nelocuită. Abia mai tîrziu, prin 1855, căminarul, tatăl poetului, avea să ridice acolo o nouă construcţie, cu bani obţinuţi din vînzarea posesiunilor din Botoşani.

Aşadar, devine evident că drumul lui Eminescu prin lumea cea mare în care noi, „copii ai lumii mici, facem pe pămîntul nostru muşuroaie de furnici” a început în căsuţa din apropiere de biserica Uspenia, unde pe 21 ianuarie a şi fost botezat. Şi s-a sfîrşit la Bucureşti, în spitalul de pe strada Plantelor. Iar de la cristelniţa în care a fost botezat şi pînă la masca mortuară luată de Filip Marinescu Marin, în 1889, se întind imensităţi „de gîndiri şi de imagini”, se deschid abisuri de trăiri, se aşază lumi întregi de cuvinte. Cuprinse toate în mica bisericuţă a familiei Eminovici de la Ipoteşti, unde astăzi sînt aşezate cristelniţa în partea dreaptă, cum intri, iar masca pe stînga, lîngă linguriţa de împărtăşanie a poetului şi iconiţa cu Maica Domnului şi Pruncul la care se ruga Mihai în copilărie, cînd se întorcea de pe dealurile Ipoteştiului. În rest, Botoşani a păstrat prea puţin din urmele trecerii lui pe aici. Nici casa în care Harieta l-a îngrijit cu un an înainte să părăsească Moldova pentru totdeauna nu mai există acum. Pe locul ei este o altă clădire, pe care stă o plăcuţă memorială: „În această curte cu tei a fost casa în care a locuit Harieta, sora lui Mihai Eminescu, şi unde în anii 1887-

1888 l-a îngrijit pe poet în timpul convalescenţei sale”. Trecînd prin faţa casei nu poţi să nu-ţi imaginezi marea de foc care a cuprins întregul cartier în vara lui 1887, cînd Harieta a scos disperată totul din casă, dar n-a îndrăznit să mişte patul în care poetul zăcea, sub tratamentul cu mercur. Ce flăcări vor fi ars atunci mintea poetului, rătăcită în ea însăşi, nu se poate şti… Peste puţin, peste foarte puţin timp, Mihai avea să plece din Botoşani şi curînd şi din lume. E locul din care Veronica Micle, chemată cu mare dor la Botoşani de Eminescu în primăvara lui 1888, după ce Harieta reuşise să-l ridice din patul suferinţei, îl va lua cu ea spre Bucureşti şi spre nefiinţă. Început de drum...

Dar povestea a început cu mult înainte… în satul cu nume de legendă. La Ipoteşti am mers pe urmele lui Eminescu. Printre dealuri şi coline, unde liniştea are alte definiţii decît cele din dicţionar, se zăreşte, cînd cobori dinspre Botoşani, Ipoteştiul… Casele împrăştiate între Cătămăreşti Deal, Cătămăreşti Vale se duc apoi spre Stînceşti. Iar de departe, în valea Loieştei, dai peste satul „cel mai iubit” al literaturii române. Unde, deloc întîmplător, mulţi ani mai tîrziu avea să se împlinească un mare vis: facsimilarea caietelor poetului, cu ajutorul celui care, mai bine ca oricine, a ştiut să-l iubească pe Eminescu: Constantin Noica, filosoful de la Păltiniş. Însă în 1850 timpul nu începuse încă să se grăbească. Atunci Ipoteştiul începea să devină ceea ce este astăzi sau, mai bine zis, ceea ce ar trebui să fie. Micuţul Mihai începea să crească în casa care se deschide acum oricărui călător ce se încumetă să bată drumul pînă la această lume de la capăt de lume… în locuinţa cu cerdac şi pereţi albi, refăcută după fotografii din vreme, Mihai a descoperit cărţile… Tatăl lui, căminarul Gheorghe Eminovici, avea o bibliotecă serioasă, cotată cam a treia din întreaga Moldovă. Între cărţi şi pădurile Ipoteştiului, între asprimile tatălui, care de multe ori îl aştepta cu biciuşca să se întoarcă din peregrinările pe dealuri, şi blîndeţea mamei Raluca, între „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” spuse de maica Fevronia, călugăriţă la schit la Agafton, şi poveştile de iubire pe care singur începe să le trăiască în curînd, Mihai îşi croieşte drumul spre el însuşi.

În casa memorială din complexul de la Ipoteşti sînt păstrate astăzi cîteva obiecte importante care au aparţinut familiei poetului. Pe lîngă dulapurile din lemn de trandafir şi scoarţa cu dungi în culorile tricolorului din odaia Ralucăi Eminovici, „dulcea mamă” cea credincioasă, în inima căreia a pîlpîit toată viaţa regretul că nu s-a putut călugări împreună cu celelalte două surori ale ei, Fevronia şi Olimpiada, maici la Agafton la schit, în prima cameră se află caseta de machiaj a lui Mihai, din vremea cînd a colindat ţara cu trupa de teatru a lui Fani Tardini. Mereu „alte măşti”, mereu „aceeaşi piesă…”. De data asta, viaţa lui. În care, pe rînd, a jucat şi rolul principal, şi roluri secundare.

Un tei la mormîntul mamei În spatele casei sînt acum cele două biserici – cea micuţă, bisericuţa satului, cumpărată de Raluca şi care i-a aparţinut apoi familiei, şi cea ridicată prin efortul lui Nicolae Iorga în 1939 şi în care, în memoria poetului, sfinţii sînt pictaţi cu aureole negre. În faţa bisericii e un brad uriaş plantat de Iorga, iar ceva mai în spate, la mormîntul mamei, care a vrut să fie îngropată lîngă bisericuţă, e teiul sădit de Mihai la moartea ei, în 1876. Astăzi are mai bine de 140 de ani… Moşia întreagă, de peste 400 de hectare, pe care familia Eminovici a avut-o aici la Ipoteşti, a fost vîndută curînd după moartea Ralucăi. În 1878, Gheorghe Eminovici pierde pentru totdeauna moşia de la Ipoteşti, e nevoit s-o vîndă din cauza datoriilor. Și, odată cu ea, Eminescu simte cum se pierde şi se afundă în neguri tulburate copilăria lui. Încearcă să facă rost de bani să răscumpere proprietatea, dar într-o scrisoare adresată

unui prieten nu se poate împiedica să nu-şi critice tatăl: „Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea – e, cu toate astea, înzestrat c-o deşertăciune atît de mare, încît ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritîndu-se sora mea, el i-a promis o zestre de două mii de galbeni. Este ridicol cînd un om promite în scris ceea ce nici are, nici poate realiza; dar obligaţiunea faţă de cumnatul meu este pozitivă şi bătrînul meu este ca şi ruinat. (…) Am fraţi mai mari şi mai mici decît mine, fără poziţiune-n lume – şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfîrşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin streinătate, fără subsistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrîn”.

Mihai se străduieşte din răsputeri în anii ce vin să împrumute bani ca să răscumpere aceste locuri care mereu i-au fost dragi. Dar suferinţele începute cu moartea mamei nu s-au sfîrşit, căci la începutul lui 1884 moare şi tatăl, iar în primăvară fratele Nicu se sinucide.

Copilăria şi Ipoteştii îi sînt în suflet din ce în ce mai departe: „E mult de-atunci, Harietă, de cînd eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sînt toate pe lumea asta… Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele…”.

Lacul codrilor albastru...

între poveste şi realitate

La vreo trei kilometri de casa copilăriei lui Eminescu din Ipoteşti, dacă o apuci prin codrii Baisei, ajungi la celebrul lac încărcat de nuferi galbeni… Prin pădurile din preajma lacului hălăduia Mihai cînd era copil, se avînta de unul singur spre schitul Agafton, unde îl aştepta Maica Fevronia, sora mamei, cu poveşti. De aici, de la călugăriţele iubitoare, micuţul Mihai a plecat de multe ori cu mintea învăpăiată de „poveşti şi basme, ghicitori, eseuri”, pe care le va fi trăit apoi cu bucurii şi spaime pe drumul de întoarcere spre casă, înnoptînd pe malul lacului din vîrful dealului.

Pe vremea cînd familia Eminovici locuia la moşia de la Ipoteşti, lacul nu se afla însă pe domeniul lor. Şi nu s-a aflat niciodată. Nici astăzi lacul cel minunat, înălţat de Eminescu şi transformat în spaţiu de vis şi

Pădurea Baisa, lacul ,,codrilor albastru”, Ipotești punte spre alte tărîmuri, nu aparţine Memorialului Ipoteşti. Dar cei care străbat drumul pînă la Ipoteşti nu pleacă de aici fără să vadă locul primei iubiri a lui Eminescu, locul primelor disperări, al primelor bucurii şi al primelor mari suferinţe. Moartea primei iubiri în prag de adolescenţă, în 1863, avea să-l marcheze pentru totdeauna. Căci cu ea rătăcise prin codrii dimprejur, cu ea petrecuse seri după seri pe malul lacului singuratic: „O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,/ C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci,/ Mi-aş sfărîma viaţa-n jalea cea cumplită,/ şi de durere n-aş putea muri”.

Astăzi lacul „scînteie” la fel sub soare şi e plin tot de nuferi galbeni. Că printre ei plutesc şi sticle goale, cutii sau pungi de plastic e o tristeţe care întunecă frumuseţea unui loc pe care şi natura, şi poezia l-au făcut perfect. ZIARULMETROPOLIS.RO

Casa în care s­a născut Mihai Eminescu. După anul 2010, la parter au fost deschise o sală de jocuri de noroc și un magazin de haine second­hand

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Democrația șchioapă

(urmare din pag. 1)

Nu știau ce va urma, dar sîngele lor a fost trigger-ul care a dus la schimbările radicale din țara noastră. Este trist că acum, la 30 de ani de la Revoluție, observăm politicieni ale căror discursuri ne amintesc de cenzura și abuzurile regimului comunist.

Din păcate, lumea noastră nu mai este atît de liberă pe cît ne dorim. Liberalismul a fost total compromis de un partid așa-zis liberal – PNL – ai cărui membri sînt unii dintre cei mai antinaționaliști exponenți ai politicii românești. Social-democrația PSD este, de asemenea, compromisă, la umbra ei politicienii acestui partid prăduind, efectiv, țara. Se pare că marile curente politice ale lumii s-au împiedicat în România, dacă vorbim despre liberalism și socialism. Naționalismul, patriotismul sînt pe cale să fie, de asemenea, compromise și alăturate conservatorismului, un alt curent pe cît de neînțeles, pe atît de lipsit de forță.

Putem să întrezărim încă de pe acum ,,democrația” pe care o vom avea în viitor, pentru că se pare că pe orice curent pe care îl vom adopta va scrie ,,democrație”, chiar

Pas tila sãptãmînii Trumpismul a murit! Trăiască globalismul!

(urmare din pag. 1)

Am asistat la declarații de război fără ca cineva să se mai sinchisească să consulte ONU, așa că tăvălugul a trecut peste Afganistan și Irak fără prea mari probleme, iar acolo unde nu a fost loc, revoluțiile colorate sau primăverile arabe au intrat în acțiune.

Lumea a devenit mai săracă, mai dură, mai instabilă și mult mai profitabilă pentru cei bogați. Haosul oarecum controlat și bine susținut de către mass-media domină totul, chiar și în țările în care, teoretic, acest lucru pare imposibil. Avînd de partea lor putere și bani, adepții globalismului neomarxist care s-a instalat în lume în ultimii zece ani nu au la acest moment nici un fel de oponent, iar cei care au proasta idee de a li se opune sfîrșesc destul de rău, fie prin pușcării, fie umiliți mediatic pentru fapte mai mult sau mai puțin reale.

Și, pentru ca lucrurile să fie pe înțelesul tuturor, evenimentele care au loc în America de 4 ani, demonizarea lui Trump și expedierea lui pe toboganul istoriei demonstrează că cei care gîndesc naționalist, așa cum Trump a recunoscut că este, sînt eliminați, îndepărtați, marginalizați, umiliți și uitați repede. Ce am văzut în SUA în ultimele luni se îantîmplă în România în ultimii ani. Ce am văzut în SUA în ultimele zile am văzut în România, Ucraina, Serbia și în alte state unde au avut loc revoluții colorate fie de sîngele celor morți, fie doar de uniformele participanților.

Acum, după evenimentele din 6 ianuarie 2020, cînd demonstranții au intrat în Capitoliu – Parlamentul SUA – și au devastat totul, mă întreb ce va urma la nivel global sub conducerea democraților americani. Oricum, în ceea ce ne privește pe noi, românii, indiferent cine ar fi cîștigat alegerile pentru funcția de președinte –Biden sau Trump – pentru noi, ca țară, nu era nici mai rău, dar nici mai bine. Poate doar pentru elita noastră mioritică, bine ancorată financiar în valorile democrate ale Americii. Dar pentru omul de rînd, nici o șansă. Deci, oare ce ne așteaptă pe noi, ca umanitate, în noua ordine mondială în care Biden&Co vor face legea în SUA și nu numai? Oare vor bloca Rusia total? Vor face pace cu Iranul? Vor merge la Kiev pentru a discuta cu foștii angajatori ai lui Biden Jr.? Oare Biden Sr.

dacă în esență nu va fi decît un comunism mascat sau vreo altă bazaconie totalitară. Lumea se schimbă de la o oră la alta. Tehnologia contribuie intensiv la acest proces tocmai pentru a ne modela un viitor pe cît de neclar, pe atît de incert. Dacă în America sistemul de vot a ajuns să fie pus sub semnul întrebării, la ce ne putem aștepta de la țările mai mici, precum România, unde vedem în direct imagini cu reprezentanți ai justiției și ai unor partide scotocind nestingheriți în sacii plini cu voturi. Nu putem uita aceste imagini, așa cum nu vom uita multă vreme nici alegerile americane din 2020 și asediul Capitoliului din 2021.

Democrația șchioapătă în lume, și asta nu de ieri, de azi, ci de peste 20 de ani. Corupția, setea de putere, dorința de control a unora au dus la situația cu care mare parte din lumea civilizată se pare că se confruntă în această perioadă. Vestul devine tot mai puțin liber, chiar dacă mass-media nu recunoaște acest lucru, iar țările din fostul lagăr comunist, cu mici excepții, devin din ce în ce mai mici, mai nesigure, mai sărace și mai expuse totalitarismului. Se cheltuie mult prea mult pe armament și se pune mult prea mare accent pe controlul populației, totul la adăpostul unor declarații pe cît de liniștitoare, pe atît de false, conform cărora ,,securitatea

va veni în România pentru a da mîna cu Băsescu și a-i oferi sprijin în procesele pe care fostul președinte le va avea?

Imaginea lui Biden din seara zilei de 6 ianuarie, cînd, în cadrul unei conferințe de presă, a declarat că ,,o minoritate” care nu reprezintă țara și valorile americane a devastat Capitoliul provocînd o insurecție, mi-a adus aminte de modul în care același Biden privea cu totul diferit demonstrațiile organizate în capitalele unor țări precum România la 10 august 2018, Ucraina în 2014, Serbia în urmă cu un an, ca să mă limitez doar la acestea. Ceea ce în SUA este catalogat drept ,,insurecție”, în București a fost ,,demonstrație în favoarea statului de drept și a tinerilor pentru libertate”, cu toate că la nivel național cei din Piața Victoriei erau doar o minoritate, parte a altei minorități. Maidanul nu a fost insurecție și nici lovitură de stat, pentru că ,,demonstranții luptau pentru statul de drept”, și pentru că acest lucru îi convenea lui Biden. Acum, cînd la el acasă lumea e nemulțumită sau prost dirijată, e cu totul altceva. Nu are rost să enumăr aici cazurile în care SUA nu au reprezentat deloc acel judecător drept care se pretind. Nu sînt! Nici măcar în relațiile cu România, cel mai strategic partener, nu se comportă corect. Cu toate că americanii dețin în această țară trei baze militare – Deveselu, Kogălniceanu și Cîmpia Turzii – deci o capacitate mare de protecție a teritorului, nu văd nici un mare investitor american să vină aici să contribuie la dezvoltarea economică a țării. În fapt, nu există investiții americane majore. Ce ne spune acest lucru? Că noi avem un alt scop și că soarta noastră, ca națiune, încă nu este clară. Cel puțin din punctul de vedere al SUA.

La capitolul investiții, în ultimii 4 ani în România nu s-a făcut nimic notabil, nici un fel de mare proiect. Totul s-a oprit la studii de fezabilitate și de caz, după care proiectele au murit fie din cauză că UE nu era de acord, fie pentru că alții nu și-au dorit. Acest lucru ne demonstrează că noi, românii, avem o soartă încă incertă ca țară, ca popor, ca națiune. Și asta cred că trebuie să ne pună pe gînduri, așa cum și pe Biden l-au pus pe gînduri acei americani care au ieșit în stradă și l-au acuzat că a fraudat alegerile.

Da, după data de 6 ianuarie 2021 o nouă etapă va începe, și noi surprize vom avea. Vom vedea că virusul nu va da înapoi –exceptînd China – că mășile vor fi accesoriu obligatoriu pe viață, pentru fiecare dintre noi, iar vaccinul va reprezenta cheia prin care vom găsi, unii dintre noi, mai repede drumul spre eternitate.

noastră” este mai importantă. Îngrădirea noastră ca indivizi a fost precedată de îngrădirea noastră ca stat național și transformarea într-o colonie, așa cum vedem chiar în aceste zile. Ni s-a impus ce să producem, ce să cumpărăm și de unde să cumpărăm și, cel mai trist, ni s-a impus pe cine să urîm și pe cine să iubim. Totul se impune, nimic nu este lăsat la voia întîmplării, iar acum, prin prezența noului coronavirus, restricțiile sînt și mai dure, dar justificate medical, de această dată.

Democrația românească s-a născut în decembrie 1989, dar, din păcate, încă din luna mai 1990 a început să șchioapete și acum a ajuns să se tîrască efectiv, pentru că nimeni nu o mai aplică și nimeni nu o mai respectă, nici măcar cei care au fost aleși în baza regulilor ei. Cei care trebuie să apere democrația apelează la ea doar cînd e vorba de atingerea propriilor interese sau în preajma alegerilor, iar cei care încă mai cred în valorile democratice sînt doar niște nebuni care vor dispărea și ei din peisaj, împinși de falsitatea exponenților puterii și de impasibilitatea unui popor inert.

Viitorul românilor este cenușiu, prezentul este neclar, iar trecutul devine din ce în ce mai încețoșat. Istoria și geografia sînt pe cale să dispară din programa școlară, strămoșii noștri vor fi dați uitării, iar noua istorie va fi inoculată viitoarelor generații fără ca ele să poată face vreo diferență între adevăr și minciună.

Timpul – cea mai importantă resursă a umanității

Ceea ce am învățat în acest prim sfert de secol de democrație este că tot ce este bun este proiectat undeva în viitor, în timp ce prezentul este la fel de anost, de trist și de sărac. De la un scrutin electoral la altul, promisiunile ne dau iluzia laptelui și mierii care, însă, în realitate nu se concretizează niciodată. Pentru orice român responsabil, rememorarea tuturor promisiunilor electorale făcute de politicieni în ultimii 30 de ani este o obligație, un mod de a evalua realitatea, nicidecum un moft. Problema este că timpul lucrează împotriva românilor. Cu cît binele și prosperitatea sînt proiectate mai departe în viitor, generație după generație ajunge să îmbătrînească, să plece, fără să vadă vreodată cît de bine va fi pe aceste meleaguri.

Da, cea mai importantă resursă a omului este timpul. Nu banii, nu resursele naturale și nici măcar datoriile acumulate de un guvern iresponsabil nu sînt mai importante decît timpul pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Politicienii știu deja asta, și profită din plin de timpul lor, de bogățiile lor, de viețile lor. În schimbul acestui trai, vin în fața dumeavoastră și vă promit marea cu sarea, că vă va fi mai bine undeva, cîndva, cînd anii pe care îi veți acumula poate că nu vor mai conta. Așa fac din 1990 încoace, și așa vor face pe mai departe pentru că s-au prins că le merge treaba. Ceea ce am apreciat la comuniști este că ei au înțeles că timpul e important, așa că marile realizări pe care le-au avut, și cu care clasa politică și socială de acum încă se laudă, au ținut seama de timp. Industrializarea, Transfăgărășanul, Bicazul și Vidraru, Casa Poporului și sistemul de irigații – ca să enumăr doar o parte dintre ele – au fost făcute cu eforturi financiare consistente, dar în timp scurt. De ce? Pentru ca generația care le-a făcut să se bucure de ele. După 1990, nimic notabil nu s-a realizat, dar promisiuni au existat din plin. Cînd construcția unui pasaj subteran de 200 de metri (Pasajul Băneasa) durează doi ani, ce așteptări să ai de la clasa politică românească? Nu mai zic de cei ,,trei ani”, care de fapt au fost 10, pînă să se dea în folosință Metroul din Drumul Taberei. Să vorbim și despre acele autostrăzi care în 30 de ani puteau să ne confere un grad mare de confort, siguranță rutieră, dar și bunăstare? Nu, nu e cazul. Românii nu își apreciază și nu își valorifică timpul, pentru că încă nu au înțeles că acesta reprezintă resursa cea mai importantă a vieții, ceva ce nu se mai poate recupera niciodată. Banii se pot face la loc, datoriile se pot eșalona, petrolul se poate importa, gazele naturale se pot recupera etc. Poate că se vor face autostrăzi, dar generația următoare va fi cea care se va bucura de ele. Poate că va fi prosperitate în această țară, dar nu pentru tine, cel care îți duci traiul zilnic acum. Poate că sînt frumoase promisiunile celor care conduc țara asta, dar doar pentru ei sînt realizabile, pentru că tu îi alegi crezînd în minciunile lor, cînd, în realitate, ei își mai asigură ani de zile de bogăție, iar tu, române, nu faci decît să pierzi.

Cînd românul va înțelege cu adevărat că timpul lui este prețios și că nu este de vînzare, atunci țara asta va avea șansa renașterii. Pînă atunci, însă, e puțin probabil să se întîmple ceva bun în România. Un prim pas pe care ar trebui să îl facă fiecare român care gîndește și care își dorește o țară liberă, prosperă, este să treacă cu adevărat în revistă minciunile politicienilor din ultimii 30 de ani, să se întrebe cine achită facturile ziariștilor care îl informează ,,gratuit” și cine anume are de cîștigat din asta. Dacă fiecare român va înțelege că cei care numără voturile nu respectă votul sau că Serviciile își fac nevoile pe sistemul electoral și pe valorile democratice, poate că, la momentul potrivit, fiecare român se va ridica din genunchi și va cere ca dreptul la viață să îi fie respectat. Dacă fiecare român ar face acest mic exercițiu avînd la bază prețuirea reală a timpului său, în anii următori șansa ca schimbările să se producă este foarte mare.

Timpul fiecăruia dintre noi este cea mai importantă resursă. Cei care nu cred asta să meargă prin spitale și să îi întrebe pe cei care se roagă la Dumnezeu să le se mai ofere măcar o zi în plus pe acest pămînt. Și după aceea poate că vor înțelege că pasivitatea și frica lor de dreptate reprezintă, de fapt, combustibilul alimentează bogăția celor pe care i-au ales.

D.A.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Medicii nu ne pleacă!

Îi alungăm noi!

S-a vorbit și se tot vorbește cu vădită ușurință despre faptul că, după ce sînt școliți aici, în țară, tot mai mulți tineri absolvenți de Medicină părăsesc România și se îndreaptă către cele patru zări ale lumii. Și, odată plecați, se opresc acolo unde sînt mai bine plătiți, unde găsesc condiții mai bune de exercitare a profesiei și unde se simt respectați. Un fel de „ubi bene, ibi patria”, adevăr existent doar pe jumătate – o să înțelegeți și de ce.

Indiscutabil, ne pleacă tinerii din țară, care încotro. Și nu numai tinerii medici, ci tineri de toate profesiile. Dar nu pleacă din snobism, pentru că ,,așa dă bine” sau pentru a se făli! Nu! Nu acestea sînt motivele determinante! Plecările lor nu au la bază suficiența, superficialitatea, lipsa de patriotism, cum ar fi unii tentați să creadă, ci, mai degrabă, disperarea și groaza existențială! Numai că noi, românii, sîntem obișnuiți să generalizăm imediat și să bagatelizăm totul cu o condamnabilă ușurință, mergînd, uneori, pînă la anularea propriei entități! Și nu ne explicăm faptele, nu încercăm să găsim cauzele pentru care se petrec asemenea fenomene – lipsa de respect, de exemplu –, ne grăbim să tragem repede concluzii. Mai mult, îi auzi pe unii, aflați parcă în fața unor descoperiri epocale, cerînd imperios să-i punem la plată pe tinerii studenți: „Cum se poate, domnule, îi pregătim pentru străini? Să achite școlarizarea și apoi să plece!”.

Abia acum, în acești din urmă ani, cînd asupra țării s-au abătut atîtea nenorociri – culminînd cu incendiul de la Spitalul din Piatra Neamț și cu atacurile pandemice ale coronavirusului – lumea a început, în sfîrșit, să înțeleagă cum stau lucrurile la capitolul sănătate în România! Uneori, s-au cheltuit bani mulți pe te miri ce, alteori s-au efectuat lucrări superficiale pentru salvarea aparențelor, dar tot cu mulți bani. Au existat situații cînd administrarea spitalelor a fost încredințată unor neaveniți, iar dotarea cu aparatură s-a făcut greoi, necorespunzător, sau a rămas învechită etc.

Pe lîngă toate acestea, la nivel organizatoric se petrec unele fenomene greu de acceptat: la repartiții nu apar decît foarte puține posturi, parcă mușcate de sub unghii, cele mai multe rămînînd blocate ori ocupate de persoane în vîrstă, demult pensionabile (excepție făcînd personalitățile de marcă), astfel încît puține sînt posturile apte a fi titularizate de către proaspeții medici specialiști (cu examenul luat după stagiul de rezidențiat). Așa se face că, anual, foarte mulți medici tineri rămîn pe tușă, cum s-ar zice. Chiar ani de zile, pînă apare un post vacant. Ce fac ei în acest răstimp, din ce trăiesc? Fac gărzi în locul unor titulari mai în vîrstă, cînd aceștia vor să renunțe, ori participă la operații cînd, uneori, sînt solicitați de colegii titulari pentru o mînă de ajutor. Și tot așa, ani de zile, pînă apare un post. Iar posturile apar extrem de greu, chiar și la spitalele mari! Și anii trec foarte repede, iar absolvenții noștri nu au realizat mai nimic. Unii nu au nici viață personală, pentru că, firesc, vor mai întîi să se realizeze profesional și abia după aceea să aibă în vedere întemeierea unei familii! Gîndiți-vă: 6 ani de facultate, de la 3 la 7 ani rezidențiatul (depinde de specialitate), apoi după 3 – 5 ani un post (dacă-l

Credința lui Trump a învins sistemul satanic

Motto: ,,Cine poartă război cu Diavolul, ține pacea cu Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de Aur)

Deși toată mass-media americană este vîndută Noii Ordini Mondiale, iar cea românească îi calcă pe urme în proporție de 95%, iată că frauda electorală din 3 noiembrie 2020 nu a putut fi ascunsă. De fapt, chiar Joe Biden a declarat cu seninătate că ,,Partidul Democrat deține cel mai performant sistem de fraudare a alegerilor prezidențiale”. Astfel, pe listele alegătorilor au apărut peste 30 de milioane de morți, alte cîteva milioane de voturi prin corespondență au fost înregistrate cu o dată ulterioară datei la care au avut loc alegerile, iar voturile au fost contabilizate pe servere din Germania, înregistrate pe o firmă deținută de Bill Gates și care are ca obiect de activitate montarea termopanelor. S-a aflat și faptul că fiul lui Joe Biden s-a implicat în tot soiul de matrapazlîcuri pentru a face rost de bani pentru alegeri, efectînd în acest sens și cîteva vizite în România. Mai mult, oficialitățile ucrainene au anunțat oficial faptul că Biden se face vinovat de anumite ,,învîrteli” de tip mafiot. Să nu omitem nici faptul că președintele rus,

Procesul invers al îmbătrînirii

Oamenii de știință din Israel au arătat că pot opri procesul ireversibil din acele părți ale corpului despre care se crede că sînt responsabile pentru deteriorarea sănătății survenită odată cu vîrsta. Pe măsură ce îmbătrînim, capacele de protecție de la capetele cromozomilor, numite telomeri, se scurtează, deteriorează ADN-ul și determină oprirea replicării celulelor. În același timp, celulele senescente se acumulează în corp, prevenind regenerarea.

Scurtarea telomerilor este unul dintre principalele motive pentru limitarea numărului de diviziuni celulare și îmbătrînirea celulară. Creșterea lungimii telomerului și scăderea celulelor senescente reprezintă subiectul multor cercetări anti-îmbătrînire, necesare dezvoltării de noi formule medicamentoase. Oamenii de știință de la Universitatea din Tel Aviv au arătat că administrarea de oxigen pur persoanelor în vîrstă într-o cameră de presiune crește lungimea telomerilor cu 20%, ceea ce nu s-a mai făcut pînă acum. Potrivit cercetătorilor, o astfel de creștere ar putea însemna că telomerii participanților la test cresc la nivelul aferent vîrstei de 25 de ani. Terapia a redus, de asemenea, numărul de celule senescente cu 37%, permițînd dezvoltarea de noi celule sănătoase.

Vladimir Putin, nu l-a felicitat pe așa-zisul cîștigător, iar asemenea au procedat și oficialități din China, Australia, India, Brazilia sau Argentina.

Oare cum își vor drege imaturitatea politică Iohannis, Orban, Ciolacu, Barna, Ponta și alți cîțiva președinți ai unor asociații de proprietari care l-au felicitat pe Biden chiar a doua zi după alegeri? De ce televiziunile românești nu fac precizări legate de aceste aspecte? Lumea trebuie să știe că Trump și echipa sa au filigranat buletinele de vot și plicurile în care au fost expediate voturile, iar cînd sacii au fost schimbați – ca la alegerile pentru desemnarea primarului Sectorului 1 din București – frauda s-a predat singură.

Știați, de exemplu, că oficialitățile statului Texas au anunțat că se vor retrage din federația americană dacă această fraudă inimaginabilă va trece neobservată? Exemplul a fost urmat de alte 20 de state americane. Este de reținut faptul că vîrfurile bisericii americane și-au anunțat decizia de a-l susține pe Trump pînă la victoria finală, iar marii generali ai armatei au propus instituirea legii marțiale, adică cedarea puterii în mîinile Armatei, urmînd ca fraudele electorale să fie judecate de tribunalele militare.

Studiile la animale au arătat că îndepărtarea celulelor senescente extinde viața cu mai mult de o treime.

„Deoarece scurtarea telomerilor este considerată graalul sfînt al biologiei îmbătrînirii, multe intervenții farmacologice și de mediu sînt studiate pe larg în speranța de a face posibilă prelungirea telomerilor”, a declarat profesorul Shai Efrati de la Școala de Medicină Sagol de la Universitatea Tel Aviv și Școala de Neurobiologie. Creșterea dramatică a lungimii telomerilor prezentată în timpul și după aceste protocoale unice oferă comunității științifice o nouă bază pentru înțelegerea faptului că îmbătrînirea poate fi într-adevăr inversată la un nivel biologic celular de bază. Mulți oameni de știință cred acum că îmbătrînirea în sine este cauza unor boli grave precum Alzheimer, Parkinson, artrită, cancer, boli de inimă și diabet. De asemenea, se știe că obezitatea, fumatul, lipsa activității fizice, deficiențele de vitamine și inflamațiile pot accelera contracția telomerilor, demonstrînd efectele lor mari asupra longevității.

Studiul a implicat 35 de adulți sănătoși cu vîrste de peste 64 de ani, ce aveau ca punct comun faptul că nu au suferit modificări ale stilului de viață, nu țin diete și nu iau medicamente. Fiecare pacient a fost plasat într-o cameră de presiune cinci zile pe săptămînă timp de trei luni, pentru de 90 de minute, în timp ce subiectul a respirat

prinzi)! Adunați și veți vedea că abia în jurul vîrstei de 40 de ani un absolvent de Medicină poate să dispună (cu ceva noroc) de un loc de muncă sigur! În acest context, două ar mai fi căile pentru un absolvent de Medicină de a ieși din acest impas. Cea dintîi, un nou rezidențiat, optînd pentru altă specialitate (poate mai inspirată decît prima). Aceasta se poate face în două moduri: cu examen sau fără. La cea fără examen, trebuie să plătești, pe tot parcursul rezidențiatului, o taxă lunară. La cealaltă, cu examen, primești salariu de medic rezident, dar trebuie să plătești, la rîndul tău, o taxă lunară! Și într-un caz și în altul – oare de ce? Mai ales că, după atîția ani, pe părinți nu te mai poți bizui prea mult. Ca să vedeți cam cum stau lucrurile... A doua cale pentru un absolvent de Medicină este aceea de a pleca în altă țară, cu riscul de a înfrunta multe necunoscute. Și, evident, pe lîngă o bună pregătire, trebuie să mai ai și ceva noroc. Abia după ce te realizezi cît de cît, începi să te gîndești serios la felul cum te-ai putea întoarce acasă. Pentru că, să știți, cei mai mulți tînjesc după revenirea în țară!

Iată principalele motive pentru care mulți dintre tinerii noștri medici, după absolvire, vor să plece afară! Oare Statul român, în loc să se tot lamenteze de exodul acestora, nu ar fi mai bine să facă ceva concret, ceva eficient pentru ei? Măcar pentru cei rămași în țară așteptînd... Cum ar fi, bunăoară, o mai corectă ritmicitate în gestionarea posturilor apte a fi scoase la concurs, ca să ne referim doar la acest aspect. Pentru că, „regulile” existente acum, în vederea integrării în muncă a absolvenților, mai mult îi alungă decît îi stimulează să rămînă acasă!

IOAN STOICA

Cert este că, pe zi ce trece, Trump este din ce în ce mai iubit în America, mai ales că a decis relansarea economiei naționale prin alocarea a 900 de miliarde de dolari, iar fiecare cetățean american va primi nu 600 de dolari, cum a decis Congresul, ci 2000 de dolari ca ajutor în urma pandemiei. De asemenea, Trump a întocmit o listă cu politicienii care doresc să își doneze salariul în scop caritabil, dar, pînă în acest moment, doar el s-a înscris.

Iată de ce nu pot fi crezute minciunile potrivit cărora Trump ar fi nebun, dictator, extremist. Adevărul este că acest om este credincios, patriot și foarte inteligent, primul președinte american care nu a deschis nici un război, în prezent toată armata aflîndu-se în țară.

Vivat Trump! Ăsta da președinte! În tot acest timp, românii își ling rănile exclamînd ,,Vai, ce bun ar fi fost Vadim Tudor acum!”.

VALENTIN TURIGIOIU

P.S.: Acest articol a fost scris în data de 29 decembrie 2020, cînd mass-media din toată lumea anunța faptul că, la începutul lunii ianuarie, la Washington va avea loc un miting istoric în cadrul căruia patrioții americani vor înconjura Casa Albă cu scopul clar de a împiedica plecarea lui Trump. Asta da știre!

100% oxigen prin mască. Camera sub presiune permite dizolvare oxigenului în țesuturi și simulează o stare de „hipoxie” sau lipsă de oxigen, despre care se știe că are un efect regenerant. Studiile anterioare au arătat că alimentația sănătoasă poate păstra lungimea telomerilor. Și antrenamentul de înaltă intensitate timp de șase luni prelungește telomerii cu pînă la 5%. Echipa israeliană a demonstrat anterior că terapia cu oxigen sub presiune poate îmbunătăți declinul cognitiv. „Pînă în prezent, s-a dovedit că intervențiile precum modificările stilului de viață și exercițiile fizice intense au un anumit efect inhibitor asupra scurtării scontate a telomerilor”, a spus dr. Amir Hadanni, cercetător medical șef la Centrul Sagol pentru Medicină și Cercetare Hiperbară. Ceea ce este remarcabil în studiu este că, în doar trei luni de terapie, cercetătorii au reușit să realizeze o astfel de prelungire semnificativă a telomerilor – cu o rată mult mai mare decît orice intervenție sau schimbare a stilului de viață disponibilă în prezent. „Cu acest studiu revoluționar, am deschis calea spre studii suplimentare asupra efectelor celulare pe termen lung ale terapiilor anti-îmbătrînire. După ce ne-am dedicat cercetările efectelor asupra funcției creierului și declinului cognitiv legat de vîrstă, am descoperit mai întîi efectele biologice la nivel celular la adulții în vîrstă sănătoși”. D.A.

Bill Gates, Zoom și Baby Shark: evoluția Internetului în 2020

Credeți sau nu, 2020 a adus cu sine nu numai o pandemie, ci și o serie de evenimente și inovații în lumea tehnologiei. Ce noutăți și tendințe din domeniul IT și Internet au fost furnizate utilizatorilor rețelelor sociale anul trecut?

Omul anului – Bill Gates

Bill Gates a devenit unul dintre cei mai importanți oameni ai anului 2020, trecînd de la a fi un filantrop și co-creator Windows, la statutul unui expert în sănătate, datorită fundației sale filantropice și industriei medicale. De-a lungul anului 2020, co-fondatorul Microsoft a făcut predicții despre pandemie, a vorbit despre importanța purtării măștilor și a vaccinării și a liniștit populația globului, argumentînd că situația se va îmbunătăți semnificativ anul viitor.

O astfel de activitate nu a trecut neobservată în rîndul utilizatorilor de internet, care au început brusc să îl suspecteze pe Gates de o conspirație – motivul ar fi fost că omul de afaceri ar fi vrut să cîștige bani pentru vaccinările împotriva coronavirusului, să microcipeze întreaga populație și, în plus, că este chiar unul dintre creatorii COVID-19. Miliardarul face referire la aceste zvonuri într-un mod filozofic –după el, sînt atît de neîntemeiate, încît nu are rost nici măcar să le comenteze.

Aplicația anului - Zoom

Aplicația de comunicații video Zoom poate fi numită cu siguranță unul dintre progresele tehnologice ale anului trecut – dacă pînă în 2020 doar cîțiva știau despre ea, acum este un instrument larg răspîndit pentru organizarea de conferințe, întîlniri, lecții și chiar petreceri. În aprilie, cînd primul val al pandemiei a lovit lumea, numărul de utilizatori Zoom a ajuns la 300 de milioane, în creștere față de 10 milioane în ianuarie.

În ciuda mai multor scandaluri legate de criptarea slabă a datelor utilizatorilor, această platformă nu și-a pierdut popularitatea. Experții consideră că ușurința în utilizare este unul dintre factorii-cheie care au propulsat Zoom către succes. Cu toate acestea, administrarea aplicației nu ar trebui să se așeze pe lauri – anul acesta lumea va reveni treptat la întîlniri și evenimente față în față, ceea ce înseamnă că aplicația va trebui să vină cu noi modalități de a reține publicul.

Pierzătorul anului - Cyberpunk 2077

Cyberpunk 2077 era așteptat în aprilie 2020 – lansarea jocului video a fost amînată mai întîi pentru septembrie, apoi pentru noiembrie și apoi pentru jumătatea lunii decembrie. În ciuda faptului că dezvoltatorii au avut mult mai mult timp pentru a pregăti proiectul, acesta a văzut lumina zilei în formă brută și neterminată. Acest lucru a fost evident mai ales pe consolele generației anterioare – PlayStation 4 și Xbox One. Cyberpunk 2077 este literalmente plin de bug-uri și erori, iar optimizarea sa lasă de dorit. Dezvoltatorii, reprezentați de creatorii The Witcher, CD Projekt RED, s-au opus atît investitorilor companiei, cît și jucătorilor obișnuiți, nemulțumiți de produsul final. Acest lucru a provocat multe discuții pe internet – puține jocuri se pot lăuda cu același hype ca Cyberpunk 2077, în ciuda faptului că s-a făcut cunoscut în mare parte datorită criticilor care au planat asupra proiectului.

Cu toate acestea, dacă ne abținem de la o optimizare proastă, atunci în RPG-ul de acțiune din studioul polonez puteți găsi un complot bun, un oraș de noapte foarte frumos și personaje detaliate. Sperăm că CDPR poate remedia erorile cu patch-uri, astfel încît jucătorii de pe toate platformele să se poată bucura de această poveste neon.

Jocuri ipotetice de război

Există undeva, la nivelul mental al societății românești, ideea că rușii ne vor ocupa. Pare absurdă, la o primă vedere, pentru orice om care gîndește cît de cît rațional, fie că se bazează pe faptul că NATO este garantul securității noastre, fie că nimeni nu crede că marele URSS de la Răsărit mai poate observa mica colonie cu care se învecinează indirect la Marea Neagră. Să nu uităm că la această idee contribuie din plin și rusofobia agresiv cultivată în societatea românească, dar și lipsa de cunoștințe istorice a majorității românilor.

Totuși, la o analiză ceva mai profundă a realității geopolitice din proximitatea granițelor noastre, coroborată cu faptul că interesele SUA sînt dominante în această zonă, putem ajunge la concluzia că cei care se tot dau de ceasul morții că rușii ne vor ocupa au șanse să își vadă visul împlinit. Și asta poate chiar mai repede decît e cazul, dacă cumva cei de la Washington decid că aici, în centrul Europei, este nevoie de ceva ,,flamă”.

La o privire mai atentă la evenimentele din Ucraina, Republica Moldova și România, putem spune că aceste trei țări pot ajunge în punctul de fierbere cu Rusia. Pentru aceasta este nevoie ca Ucraina să decidă preluarea Donbass prin forța armată, iar Rusia să nu intervină imediat în conflict, limitîndu-se să ajute regiunile rebele cu sprijin militar, fără a se implica direct.

Pasul 1

Bătălia anului – PlayStation 5 și Xbox Series X

În ciuda pandemiei de coronavirus, care a forțat mulți producători de gadget-uri să amîne lansarea de noi dispozitive pînă anul acesta, Microsoft și Sony au lansat consola PlayStation 5 și Xbox Series X / S de generație următoare. Consolele au fost lansate în aceeași perioadă, în noiembrie 2020. Ambele console reprezintă o descoperire în divertismentul interactiv, oferind cei mai rapizi timpi de încărcare pentru jocuri și o calitate îmbunătățită a imaginii. În același timp, practic nu diferă unul de celălalt în ceea ce privește caracteristicile – singurele excepții sînt proiectele exclusive care sînt disponibile numai pentru proprietarii unui anumit dispozitiv.

Avînd în vedere popularitatea crescută a jocurilor în perioada de autoizolare, PlayStation 5 și Xbox Series X / S erau la mare căutare pe piață, iar primele loturi de console noi s-au epuizat aproape instantaneu. Va fi posibil să se calculeze și să se efectueze o analiză comparativă a vînzărilor de set-top box-uri de nouă generație abia în decursul acestui an, dar este deja evident că lansarea lor a devenit una dintre cele mai de succes din istoria Sony și Microsoft.

Recordul anului – Baby Shark

În 2020, primul loc în ceea ce privește numărul de vizionări pe YouTube a fost ocupat de videoclipul Baby Shark, publicat de canalul coreean pentru copii Pinkfong în 2016. La momentul scrierii acestui articol, videoclipul era vizionat de 7,5 miliarde de oameni, ceea ce nu este cu mult mai mic decît populația lumii. Anterior, primul loc în vizualizări timp de trei ani a aparținut videoclipului melodiei „Despacito” a lui Luis Fonsi și Daddy Yankee. Despacito se află în prezent pe poziția a doua.

Baby Shark este un cîntec pentru copii cunoscut în toată lumea, însă adevărata sa origine nu este cunoscută, la fel ca și motivul popularității piesei în 2020. Probabil că versiunea Pinkfong ar putea fi cunoscută pe scară largă pentru mișcările sale de dans captivante. N.K.

Kiev, ca urmare a unor pretexte mai mult sau mai puțin reale, și cu sprijinul deschis al SUA, decide să își recupereze teritoriile rebele Lugansk și Donețk, precum și Crimeea. Pentru a face acest pas, știut fiind faptul că Rusia își va apăra teritoriul, SUA vor da asigurări pe linie diplomatică ale faptului că vor ajuta, cel puțin logistic, armata ucraineană.

Pasul 2

Văzînd că Rusia nu intervine direct, ca urmare a unei slăbiciuni, Republica Moldova, la îndemnul partenerilor occidentali, îi va cere retragerea trupelor de menținere a păcii din Transnistria, respectiv a ceea ce a fost cîndva Armata a 14-a, oferind un ultimatum Moscovei. Primind un răspuns negativ, așa cum este clar pentru mulți, Chișinău va demara operațiuni militare limitate în zona transnistreană pentru a forța trupele ruse să se retragă, sau va semna un plan de retragere. Totodată, Transnistria este presată și la granița ucraineană din același motiv: excluderea rușilor din zonă.

Pasul 3

Văzînd că Republica Moldova este la ananghie, SUA va recomanda Bucureștilor să intervină militar în favoarea fraților noștri de peste Prut, cu potențiala promisiune că Republica Moldova va reveni în granițele României Mari la finalul conflictului, sau că Iohannis va mai primi o nouă șapcă. Armata Română, atît cît a mai rămas din ea, primește ordin și va trece Prutul pentru a-i ajuta pe frații moldoveni.

Pasul 4

Polonia nu va face nici un pas agresiv către Rusia, dar este posibil ca cele trei țări baltice în interiorul cărora influența SUA este deplină să facă pași militari în direcția Moscovei. Acest lucru se va întîmpla ținînd cont de evoluția armatei Ucrainei.

Pasul 5

Rusia va interveni militar pentru a-și apăra cetățenii, fie că vorbim de cei din Donbass, fie de cei din Transnistria. De Crimeea nici nu vorbim. Totodată, pentru a elimina total amenințarea de la graniță, va duce conflictul pînă la Kiev, spre vest, și pînă la București, spre sud – vest.

NATO nu va avea cum să intervină, pentru că nu se aplică punctul 5 conform căruia România a atacat prima trecînd granița cu Moldova și atacînd trupe rusești de menținere a păcii. Prin urmare, fiind vorba despre România, o colonie germană cu valențe franțuzești și cu jupîn american, nu va exista consens de aplicare a acelui punct. Totodată, nici un militar american nu va fi implicat în acest conflict, pentru că nimeni nu dorește declașarea celui de-al treilea război mondial din cauza unor țări mici și relativ insignifiante precum Ucraina, România și Republica Moldova.

În loc de concluzii

Rusia va ocupa fără nici o reținere aceste trei țări și va începe negocierile pentru o nouă arhitectură europeană. Nici un stat occidental nu își va risca prosperitatea și bunăstarea pentru a dezvolta un război cu rușii, așa că vor negocia o nouă realitate geopolitică. Acesta este singurul scenariu care poate duce la un conflict militar și la o potențială ocupare a României de către Rusia. Evident că această mutare, dacă se va întîmpla, va aduce mai multe nenorociri țării noastre avînd în vedere faptul că noi, ca stat, nu prea avem prieteni. O negociere ruso – franco – germană a Europei, cu SUA pe post de observator, va fi dură și plină de surprize neplăcute pentru noi, românii.

Prin urmare, așa cum am spus în repetate rînduri, pe aliații noștri europeni nu îi interesează cine și ce face prin Donbass sau a cui este Crimeea. Pe ei îi interesează să atragă Rusia într-un conflict armat convențional. Dacă va pierde acest război – să zicem că Flota va fi distrusă, iar Crimeea va fi ocupată – tot la negociere se va ajunge, dar în defavoarea Moscovei, fapt care va duce, în timp, la dezintegrarea statului rus și la contractarea semnificativă a teritoriului. Dar, dacă va învinge pe fondul expus mai sus, în țara noastră realitatea va fi destul de tristă, dar nu mai catastrofală decît acum.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Casa Melik, cea mai veche locuință din București

Casa Melik a fost construită în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, pe cînd Napoleon Bonaparte devenea prim-consul, iar dinastia Medicii din Italia se încheia. Deşi au trecut mai bine de 200 de ani, Casa Melik se găseşte în acelaşi loc în care a fost construită în 1770, în inima Cartierului Armenesc. Pe atunci, un boier cu rang de spătar se decide să-şi ridice casă la bariera de răsărit a Bucureştiului, ce se întindea de la Podul Tîrgului de Afară (în prezent Calea Moşilor), pînă la Hanul Solacolu. Astfel, apare strada Spătarului, întîlnită şi astăzi în Cartierul Armenesc. De asemenea, în apropiere de strada Corbeni a existat pînă în anul 1970 un havuz cu o fîntînă ce purta denumirea de „puţul spătarului”.

Casa Melik a fost construită în anul 1770, unele surse istorice luînd ca referinţă chiar anul 1760. Este ridicată de meşterii locului care obişnuiau să construiască locuinţele după cum au învăţat din străbuni. Clădirea din actuala strada Spătarului, nr. 22, prezintă planul unui conac boieresc de ţară. În 1815, casa este cumpărată de la urmaşii spătarului de către Chevorc Nazaretoglu. Apoi, casa este lăsată moştenire lui Agop Nazaertoglu, care la rîndul său îi lasă moştenire locuinţa Anei Nazaertoglu ce se mărită cu Iacob Melik în 1847. După ce Iacob îşi finalizează studiile la Paris, cei doi se mută în casă.

Azil pentru revoluţionarii paşoptişti

O istorie a farselor (180)

Farse ale angajaților nemulțumiți (5)

Aşadar, dîndu-se drept imaginarul „Steve Watkins“ de la Comitetul Executiv Federal - un organism ce stabileşte politica agenţiilor federale din anumite regiuni ale SUA - i-a dat telefon directorului regional al tuturor operaţiunilor federale din nord-est.

– Bună, Ralph, a început el discuţia, pe un ton mult mai încrezător decît ceea ce simţea în realitate. sînt Steve Watkins de la Comitetul Executiv Federal. Ce faci?

Aparent, directorul regiunii de nord-est nu şi-a dat seama că, de fapt, nu auzise niciodată de Steve Watkins sau, dacă şi-a dat seama, nu a vrut să se dea de gol că nu ştia.

– O, bună Steve, tu ce faci? a răspuns el.

– Ralph, a continuat „Steve Watkins“, m-am gîndit ca ar fi mai bine să dau un telefon. Ne-am hotărît ca de la ora 3 p.m. să le dăm drumul puilor din ogradă.

– Minunat! spune Ralph.

I-a mulţumit farsorului pentru telefon, au făcut schimb de urări specifice sezonului şi gata! Ralph a anunţat vestea bună tuturor şefilor de agenţie. Curînd, chiar şi cei mai mici ofiţeri, de la sute de kilometri depărtare, din şase state americane diferite primiseră ştirea. Puteau cu toţii să plece acasă - şi era oficial! Cît îl priveşte pe Bruce, el se mîndreşte în continuare că „singur a reuşit să le obţină sutelor de angajaţi ai sistemului federal o pauză binemeritată, pentru cumpărăturile de Crăciun de ultim moment“.

Cel puţin, Ralph a fost un angajat nemulţumit care s-a gîndit la toţi ceilalţi angajaţi nemulţumiţi - şi a făcut ceva în sensul acesta. Putem să spunem că a fost în spiritul Crăciunului...

Farse antisemite (1)

Antisemitismul sau satanismul şi ura iraţională faţă de evrei persistă de cel puţin o mie de ani, dînd naştere unor farse oribile menite să justifice această ură. Un iudeu (în ebraică Yehudi) este un membru al Iudei, însemnînd tribul lui Iuda, la origine unul dintre cele douăsprezece triburi ce revendicau Pămîntul

În perioada studenţiei pariziene, Iacob Melik se împrieteneşte cu cei ce urmau să devină revoluţionari paşoptişti, iar în 1848 îi ascunde în podul casei pe Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, ce fugeau de oamenii agiei. „Pentru această faptă, Iacob Melik, ca simpatizant şi participant al Revoluţiei de la 1848, după eşuarea revoluţiei, este obligat să se exileze”, precizează muzeograful Mihaela Murelatos. Iacob, împreună cu şoţia sa Ana, dar şi cu socrul său, trăiesc timp de nouă ani în exil. O parte o petrec în „Stambul” şi alta în Paris. În decursul celor circa 250 de ani, casa a trecut prin mai multe renovări, însă structura sa a rămas aproape neschimbată. Influenţele balcanice, singurul aspect ce iese din tiparul conacului boieresc, sînt reprezentate de olanele rotunde turceşti. Deşi studiase arhitectura la Paris, Iacob Melik decide să păstreze arhitectura originală a locuinţei atunci cînd este realizată renovarea casei, în 1857. După moartea Anei Melik, casa devine azil pentru femeile sărace

Făgăduinţei. După ce exilul izraeliţilor în Babilonia s-a terminat în anul 538 î. Chr., termenul de „Yehudi“ a fost folosit de toţi adepţii iudaismului. După revolte continue împotriva guvernării romane (de la revolta Macabeilor din 167 î. Chr., pînă la cea a lui Simeon bar Kochba din 132 d. Chr.), evreii au fost înrobiţi şi exilaţi. După ce împăratul Constantin cel Mare (279-337 d. Chr.) a proclamat creştinismul ca religie unică a Romei, singurul drept civil al evreilor consta în posibilitatea de a alege: ori se convertesc la creştinism... ori împrumută bani cu dobîndă (specula cu bani: un Păcat Mortal). În funcţia lor de cămătari, evreii dispreţuiţi dar folositori s-au răspîndit în întreaga Europă. Fiindu-le interzis prin legea iudaică să se căsătorească cu femei de altă religie şi, pe măsură ce isteria cruciadelor a cuprins întregul continent după anul 1096 d. Chr., evreii au devenit treptat-treptat calul de bătaie al prejudecăţilor fanatice; exista, de exemplu, credinţa că Antichristul va fi un evreu din tribul lui Dan sau că evreii ce îl neagă pe Christos măcelăresc copiii creştini pentru a le folosi sîngele în ritualurile specifice sărbătorii lor de Paşte. Această minciună nemiloasă, denumită „calomnia sîngelui“, răsare o dată cu ,,Hugh de Lincoln“ în Anglia anului 1255; curînd, va fi folosită pentru a justifica toate atrocităţile. Evreii supuşi torturilor încercau în zadar să explice că ei nu consumă sînge sub nici o formă, dar nu au reuşit să oprească răspîndirea generală a credinţei în evreii „satanici”. În 1290, evreii au fost alungaţi din Anglia, în 1395, din Franţa şi în 1492, din Spania. Forţaţi să se strîngă în ghetouri prin întreaga Europă de nord, evreii au fost învinuiţi pentru Moartea Neagră ce a decimat populaţiile între 1348 şi 1350. Se spunea că ei au otrăvit puţurile şi fîntînile. În 1349, locuitorii oraşelor Bruxelles, Frankfurt, Mainz şi Köln asasinau fiecare evreu pe care îl întîlneau „deoarece, în felul acesta, credeau că Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu“.

Vremurile moderne aveau să exacerbeze uimitor acest mit al evreilor demonici. În 1903, în Rusia a apărut un text cu adevărat mişelesc: Protocoalele înţelepţilor din Sion, aşa-zisa dovadă a unei „Conspiraţii evreieşti internaţionale“ de cucerire a lumii, despre care se spunea că a fost emisă de Congresul Iudaic de la Basel în 1897. (va urma)

STUART GORDON

din comunitatea armenă, iar apoi este locuită de chiriaşi ce o aduc într-o stare de degradare avansată. „O casă norocoasă”

„A fost o casă norocoasă pentru că la anumite intervale de timp a beneficiat de cîte o renovare care i-a mai prelungit existenţa. Prima renovare a avut loc în 1822, a doua renovare realizată de Iacob Melik în 1857, a treia în 1920 şi ultima în 1970, ce a pregătit casa să devină muzeu”, declară Mihaela Murelatos. „A avut norocul că nu a fost aşezată într-o zonă de demolare. În apropiere se află linia tramvaiului 16 şi atunci cînd a fost construită s-a trecut peste case. Dacă se construia în apropiere de Casa Melik, aceasta nu mai exista în prezent”, adaugă muzeograful. În prezent, Casa Melik s-a transformat în Muzeul „Theodor Pallady” ce găzduieşte peste 800 de desene şi gravuri ale artistului. Frumuseţea casei a rămas şi în mintea colecţionarului Gheorghe Răut, director în perioada interbelică al filialei Băncii Marmorosch Blank din Paris. Atunci cînd acesta decide să doneze statului român o mare parte din colecţia sa de opere de artă aflate în apartamentul său din Paris îşi exprimă şi dorinţa de fi expuse în Casa Melik. Statul român acceptă propunerea lui Gheorghe Răut, casa este eliberată de chiriaşi şi trecută în custodia Muzeului Naţional de Artă a României, iar după 50 de ani de la ultima restaurare, în 1970, casa este din nou renovată şi pregătită pentru a deveni muzeu. O altă dorinţă a lui Gheorghe Răut a fost ca muzeul să poarte denumirea bunului său prieten Theodor Pallady. În decembrie 1971, pentru prima oară, casa îşi deschide porţile pentru vizitatori. rrm

ORIZONTAL: 1) Măsură de protecție; 2) Procedeu prin excludere; 3) Străbătută cu greu – Trage în zbor; 4) Rezultat cu multă sudoare – Crescut în piele – O para chioară!; 5) Pune ventuze la rece; 6) Călcată... în picioare! – Arde pămîntul; 7) Vîrful Omul! – Dă frumos din coadă; 8) Lipsiți de vigoare – Primele înscrise în repertoriu; 9) Mereu murdar la gură – Luate pe brațe; 10) Nu poate avea copii.

VERTICAL:

1) Prind cu mreaja; 2) Feriți pe parcurs – Ținute în mînă!; 3) Pastă făinoasă de culoare galbenă – Epave pe valurile vieții; 4) E una dintre noi – Plecat din Orient!; 5) Ramuri uscate! – N-au nimic de pierdut; 6) Diferență specifică (masc.) – Bătut la table; 7) Servea cîndva la comandă – Cui turtit; 8) Intrări în lumea viselor – Întrebare medie!; 9) Desfacere cu amănuntul – Florile răului... pentru visători; 10) Măsuri ale perenității! – Se poartă cu bună cuviință. GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CUMPĂTARE”

1) TENACITATE; 2) ALATURAT – P; 3) RITURI – ORI; 4) AMU – ASANAT; 5) GIRAT –MAME; 6) ANALIZA – AT; 7) NA – I – ATASE; 8) ATACATORI; 9) ROTAR – RATE; 10) ERE –SPITAL.

r

De ce este România o ţară atît de săracă?

Motto: „Boala de care suferă societatea românească e lipsa de caractere” – nICoLAE IORGA

Tîrziu de tot, după ce am cutreierat 50 de ţări ale lumii, am înţeles un lucru esenţial: valoarea şi dezvoltarea unei ţări sînt date nu de bogăţiile naturale, ci de oameni. Pare un truism, folosit drept clişeu de cultura realist-socialistă („Omul, ce minunat sună acest cuvînt!” – Maxim Gorki), dar dacă ne gîndim bine şi apelăm la exemple concrete, ajungem, mai devreme sau mai tîrziu, la acest adevăr. În Istorie au existat ţări care, aidoma unor pomi plini de roade, s-au surpat sub povara propriilor bogăţii, sau au fost trădate de „caii troieni”, devenind sclave ale unor forţe mult mai puternice. În definitiv, pe aşa ceva s-a bazat şi colonialismul, în toate epocile. La ce i-a folosit Daciei uriaşa ei bogăţie? Sau Americii latine? Ori Africii? De cealaltă parte, vedem peisajul unor ţări aride, ca Anglia, Germania, Suedia –care au clădit imperii prin puterea inteligenţei şi forţa armelor.

Neîndoielnic, România e o ţară bogată. Dacă ţinem seama de prospecţiunile şi evaluările făcute de americani – chiar foarte bogată. Unii afirmă că, practic, rezervele de gaze naturale şi de petrol sînt nesecate. Adică nu s-au epuizat de-a lungul atîtor jafuri succesive, ci au regenerat, mai ales cele de pe Valea Prahovei. Şi atunci, de ce e ţara săracă? Şi nu de ieri, de azi, ci de amar de vreme, din timpurile în care s-a născut bocetul scurt „Săracă ţară bogată”?! Săracă a fost şi pe vremea Ducăi Vodă, cînd ţăranii mîncau azimă făcută dintr-o făină nebună: coajă de copaci pisată. Săracă a fost şi pe vremea fanarioţilor, cînd s-a

născut cuvîntul „ticălos”: venea zapciul, să încaseze birul, dar rumânul nu avea de unde să-i dea, aşa că grecul punea ochii ba pe o velinţă de pat, ba pe o icoană, o ridica în soare şi zicea: „Tii, kalos!” –„Tii, ce frumos!”; ţăranul a reţinut expresia, după care zicea „Iar a venit ticălosul!”. Săracă a fost ţara asta şi pe vremea ocupaţiei Principatelor de către trupele ţariste, cînd generalul Kutuzov a spus: „Nu le voi lăsa valahilor decît ochii, ca să plîngă” – el vorbea de ochi, care avea o clapă neagră, acoperind o orbită goală… Săracă a fost ţara şi în vremea (mult lăudată astăzi) a lui Carol I, de vreme ce s-au răsculat oamenii, cutremurul social din 1907 fiind un semnal al cutremurelor politice şi militare din întregul Secol XX. Furtuna sărăciei a măturat lumea românească şi pe vremea lui Carol al II-lea, şi pe vremea ocupaţiei staliniste, şi în cei 25 de ani de domnie a lui Nicolae Ceauşescu. Perioadă în care parcă-parcă s-a simţit o nivelare, dar nu pot să spun că se trăia bine, că tot omul avea o casă, un serviciu etc. Epoca aceea creşte azi în valoare şi generează nostalgii din simplul motiv că, în comparaţie cu catastrofa ce a urmat, se trăia, totuşi, omeneşte. Nimeni nu mă va convinge, în ruptul capului, că Ceauşescu a fost corupt! Toate invenţiile alea, cu robinetele de aur de la baie, cu miliardele de dolari prin bănci străine sînt flatulaţiile unor nemernici, care spurcă tot ce ating. Nu sînt cîtuşi de puţin un nostalgic – ci un om corect, care şi-a cîştigat dreptul moral de a spune ce gîndeşte.

Astăzi, nivelul de sărăcie din România e imposibil de descris în cuvinte. Ce ar putea să mai mergă într-o ţară pe care nişte bande, succesive, de hoţi au făcut-o praf? Îmi plînge inima în mine cînd văd în ce hal a ajuns ţara asta. Cînd aflu, de la televizor, că au murit 2 bătrîni, sau 6 copii asfixiaţi

Klaus Iohannis înoată în minciună ca peştele în apă

Am folosit această metaforă într-o intervenţie telefonică pe care mi-a solicitat-o postul România TV. Nu cred că se potriveşte altă exprimare. Omul e putred, din cap pînă-n picioare. Minte cum respiră. Toată viaţa şi-a construit-o pe minciună. Nu ştiu dacă aşa e din născare, sau l-a influenţat nevasta româncă – dar ştiu că el face de rîs rasa germană. Dar este el, oare, un exponent al lumii germane? În vacanţele de şcolar, pe care le-am petrecut în oraşul mamei mele, Braşov, auzeam destul de des această formulare: „Saşii sînt ţiganii nemţilor!”. Nu prea pricepeam eu cum vine treaba asta, dar era ceva rău, în orice caz.

Mai tîrziu, am cunoscut destui saşi, printre care şi o studentă la Institutul de Educaţie Fizică, Wanda – o fată de o mare frumuseţe, care mi-a lăsat o amintire imposibil de uitat. Pînă la urmă, hai să admitem că există oameni şi oameni, indiferent de etnia lor. Totuşi, ce fel de om e acest Mălai Mare, care chiar crede că el e şeful Statului Român?

Dacă saşii sînt ţiganii nemţilor, el e bangladeşul saşilor. Caricatura şi scursura lor. Şobolanul fiert în ulei de frînă. „Ghinion!” – zice el. Dar a minţit şi atunci. Cică nu se referea la românii de rînd, care n-au putut agonisi o avere atît de mare, ci la el însuşi (?!). Dar ce ghinion e acela care te face să ai 6 case?! În realitate, Salamul de Sibiu are mult mai multe case, de ordinul zecilor. Asta este, de fapt, profesiunea lui: e geambaş de case. A tîlhărit oraşul Sibiu. Atunci cînd n-a mai putut vinde copii, a jonglat cu casele. A retrocedat în stînga şi-n dreapta, şi cînd era cazul, şi cînd nu era. Tot cu ochii după furat. Prima preocupare: lui ce-i iese? Şi a avut grijă să-i iasă, din belşug. Nu l-a controlat nimeni. A avut viclenia de a acoperi oala: foarte multe imobile le-a trecut pe alte nume. Şi în ţară, şi în străinătate. Dar, iată cum sună o notă, apărută pe pg. 1 a ziarului „Tricolorul“ din 16 decembrie 2014: „Voiajul lui Klaus Iohannis în SUA, pe lîngă scopul principal, acela de a se întîlni cu reprezentanţi ai Serviciilor Secrete americane (care i-au trasat, înainte de învestire, sarcini) a avut şi alte caracteristici“.

de o sobă defectă, cu care au încercat să se ferească de frig. Poetul care sînt suferă ca un cîine cînd vede că românii mei îşi vînd rinichii, sau fură şi cerşesc pe toate meridianele lumii – de foame, de disperare. În vremea asta, alţii au făcut averi inimaginabile. Iar ceea ce iese acum la lumină e doar vîrful aisbergului. Nu ţara e de vină – ci oamenii care o conduc. Sînt prea lacomi. Bolnavi de Putere şi de Avere. Boală pe care nu o vindecă decît sapa şi lopata. Sau plutonul de execuţie. Această veritabilă „Noapte a Valpurgiei”, adică valurile de defilări în cătuşe, neapărat televizate, nu reprezintă decît diversiunea prin care se încearcă acoperirea unor nenorociri şi mai mari. Mai exact, se încearcă distragerea atenţiei de la: 1) Explozia, fără precedent, a preţurilor şi prăbuşirea nivelului de trai sub limita suportabilităţii umane; 2) Presiunile infernale, pe care FMI, Chevron, Gold Corporation şi alte caracatiţe mafiote le fac pentru ca România să le cedeze toate bogăţiile sale, de la aur, argint şi uraniu la cele 12 companii naţionale energetice, la care se adaugă şi Centrala Nucleară de la Cernavodă; 3) Războiul în care, matematic, va fi tîrîtă România.

Iar lichelele care se tot perindă la putere nu îndrăznesc să sufle nici o vorbă critică. Nimic. Tăcere de mormînt. Iată de ce am fost eliminaţi noi, patrioţii şi justiţiarii de la Partidul România Mare, de peste tot. Deranjăm. Punem probleme. Îndrăznim să ne opunem. Nu vrem ca ţara lui Eminescu să ajungă o leprozerie, sau un bordel. Dar Dumnezeul acela pe care nelegiuiţii nu Îl au o să-i bată crunt. În scurt timp după aruncarea ţării în război, populaţia înfuriată le va sări leprelor în spate. Cine ştie? S-ar putea ca aceea să fie unica şansă de salvare a ţării din fălcile acestei Mafii rapace.

CornELIU VADIm TUDor 17 februarie 2015

„Conform unor surse din Serviciile Secrete, începînd din anul 2001, Klaus Johannis petrece circa două luni pe an în SUA, pînă acum el stînd în Florida circa o lună de zile înaintea vacanţei de Paşte şi încă aproximativ o lună înaintea Crăciunului. Excepţie a făcut acest an, cînd în perioada dinaintea Sărbătorilor Pascale a rămas în ţară, înaintea alegerilor europarlamentare, şi după ce a fost «ales» preşedinte, cînd voiajul a fost unul mult mai scurt decît de obicei, el stînd doar 8 zile, din care 3 în Florida, restul timpului petrecîndu-l la Washington, în discuţiile secrete cu oficialii americani.

Sursele noastre spun că, în fapt, finii lui Klaus Iohannis, familia Vecerdea, sînt doar la vedere proprietarii vilei de aproape 200 de metri pătraţi, plus piscină, amplasată în Coconut Creek, localitate situată la circa 50 km de Miami. Respectiva localitate, aflată pe unul dintre cele mai căutate trasee de vacanţă la Ocean din SUA, respectiv Miami-Fort Lauderdale-Pompano Beach, este una din cele mai scumpe zone pentru proprietăţi de vacanţă din Florida, casa, deşi nu foarte mare, fiind evaluată la circa 800.000 de dolari. Mai mult, sursele noastre spun că proprietarii din acte, care mai deţin o proprietate în zonă, finii Vecerdea, nu sînt decît un paravan, adevăraţii proprietari ai imobilului fiind Klaus şi Carmen Iohannis. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că acea proprietate a fost achiziţionată de finii lui Iohannis în 2003, adică la circa 3 ani din momentul în care el a fost ales în primul mandat de primar al Sibiului. Acest Iohannis mai are clădiri de birouri în Los Angeles, Germania şi în mai multe zone din România, pentru care primeşte mari sume de bani de la chiriaşi”.

Acum, vin nişte ziarişti de la Rise Project şi-l dau de gol cu privire la valoarea chiriilor nedeclarate. Dar acela e doar vîrful aisbergului. Acest Klaus Iohannis e un gangster, care ar trebui arestat chiar din Palatul Cotroceni.

CornELIU VADIm TUDor 24 august 2015

JURNAL DE VACAN� (19)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (4)

Mai mult ca sigur, Poiana Braşov va avea în curînd o biserică nouă, trainică şi frumoasă, faptele au pornit pe un făgaş ireversibil. Simt nevoia, totuşi, să împodobesc aşezarea asta binecuvîntată cu o bisericuţă veche de vreo 200 de ani, transportată pe trailere din Maramureş. Asta, pentru că nu există nimic vechi în Poiană, iar turiştii români şi străini sînt însetaţi de aşa ceva. Îmi amintesc cu bucurie în suflet cum preşedintele Senatului Africii de Sud, dl. Hendrik Iacobus Koetsee, care fusese în februarie 1995 aici, povestea prietenilor săi, într-o seară, în jurul unui foc de tabără ridicat în inima savanei, cît de fabuloase sînt priveliştile din România, ce grozav s-a simţit cînd a alunecat cu sania trasă de telegari albi, dinspre Herghelie spre Stîna Turistică, într-un decor feeric, sub streşinile pline de zăpadă ale unor păduri de basm, invitîndu-i pe bogaţii sud-africani să-şi facă vacanţele în România, unde e şi mai frumos, şi mai ieftin ca în Elveţia şi Austria.

Da, dar pentru asta trebuie o strategie naţională rapidă în domeniul turismului: 1) siguranţa absolută a vieţii turiştilor, fie români, fie străini (dacă îţi cade o familie cu elicopterul, cum s-a întîmplat acum 2 ani, tot în Poiană, cu nişte englezi, nu mai vine nimeni aici, pe 3 generaţii din familia respectivă sau din concitadinii ei); 2) cinstea desăvîrşită a personalului din turism, cu pedepse exemplare pentru cei care îşi mănîncă omenia, de la camerista de hotel şi ospătar, pînă la directorul staţiunii şi chiar mai sus; 3) crearea unui mecanism al infrastructurii, care să funcţioneze cît mai aproape de perfecţiune (drumuri bune, apă curentă caldă şi rece, grupuri sanitare strălucind de curăţenie, lifturi bune şi sigure, alcătuirea unor programe şi atracţii permanente, care să-l facă pe turist să se simtă bine şi să-şi cheltuiască banii bucuros etc.). Înaltpreasfîntul ne spune că, totuşi, Isus a scris ceva, în contradicţie cu opinia tuturor exegeţilor, care îl pun pe acelaşi plan (din acest punct de vedere) cu Socrate, care nici el nu a lăsat nimic scris. Ce-a scris Isus? A scris pe nisip, înaintea gloatei dezlănţuite, care se pregătea să o lapideze pe păcătoasa Maria din Magdala (Maria Magdalena): „Acela dintre voi care nu are nici un păcat, să ridice primul piatra!“ – a tunat vocea Mîntuitorului. Şi atunci, spune una din cele 4 Evanghelii, Isus a scris pe nisip şi, pe măsură ce scria, atacatorii se risipeau, rîndurirînduri, plecînd ruşinaţi.

- Ce-a scris Isus, Înaltpreasfinte?! – îl întreb. Şi iată ipoteza tulburătoare a acestui exeget al Bibliei.

- Eu cred că le-a scris, tuturor, păcatele. Fiindcă El le ştia. Numai aşa se explică de ce au bătut toţi în retragere, imediat, şi au lăsat pietrele jos. S-au recunoscut şi le-a fost teamă să nu fie ei înşişi lapidaţi pentru cele făptuite. Iar atunci, a rămas numai Isus cu Maria Magdalena, care îşi acoperise faţa, îngrozită. Ea ştia că, după spusele lui Isus, exista un om care ar fi putut să o ucidă, fiindcă era singurul fără păcat - iar acesta era chiar El, Mesia. Dar nu putea s-o facă, fiindcă ar fi fost în contradicţie cu întreaga lui doctrină.

Masa ia sfîrşit. Ne retragem în filegorie, adică în cerdacul brâncovenesc al Mînăstirii, pentru a ne bea cafeaua. Mitropolitul Ardealului e în vervă, a ţinut o slujbă memorabilă. Îi relatez despre femeile evlavioase de afară, care stăteau culcate în iarba înaltă şi îşi puseseră la casetofon slujba proaspăt imprimată. Se modernizează Biserica Străbună! Aflăm despre unul dintre proiectele cele mai frumoase ale acestui român desăvîrşit: înălţarea Academiei de la Sîmbăta – un aşezămînt de vară, pentru religie, artă, cultură şi ştiinţă, pentru oaspeţi români şi străini, ceva cam în genul Şcolii de Vară de la Vălenii de Munte.

- Chiar aşa, domnule Vadim, unde-i culca Iorga pe oaspeţii lui?

Pe la săteni? Eu mă gîndesc să construim şi spaţii de cazare pentru vreo 200 de oameni. Avem nevoie numai de vreo 2 miliarde de lei.

Mitzura Arghezi scrie de zor. Cred că nou înfiinţatul Consiliu Naţional pentru Problemele Românilor de Pretutindeni, unde e numită secretar de stat, ar putea să se implice, fie numai şi parţial, în această întreprindere de importanţă naţională. Şi ce ne mai spune ilustra noastră gazdă? Despre operaţia grea pe care a avut-o şi pe care, dacă nu o făcea, ar fi murit în somn. I-au fost înlocuite toate cele 4 artere ale inimii, prelevate de la un picior –singurul mod în care nu sînt respinse de organism.

- Ai fost Dicolo, Înaltpreasfinte? Ai amintiri de pe lumea cealaltă, ai văzut ceva, ai auzit ceva care să semene, cît de cît, cu experienţele relatate de Camille Flammarion şi Raymond Moody?

Îmi răspunde cu cîteva scîntei jucăuşe în priviri, de sub potcapul de catifea vişinie, fixat într-o cruce bătută în pietre scumpe:

- Da, ceva-ceva parcă a fost. Întîi am simţit inima cum bate o dată clar, apoi a doua oară, iar a treia oară s-a oprit la jumătate. „Gata, s-a sfîrşit, sînt în mîinile Domnului” - mi-am spus. Atunci s-a produs detaşarea de inima mea, care trebuia operată, şi cuplarea la o inimă artificială. N-am mai simţit nimic Şi totuşi, în toiul operaţiei, sub cea mai profundă anestezie, avînd ochii acoperiţi cu tifon, am văzut cu claritate un medic care lucra de zor asupra inimii mele. I-am reţinut figura cu uşurinţă, pentru că era spîn, iniţial am crezut că e o femeie. Şi imaginea asta s-a dovedit a nu fi o proiecţie a subconştientului – cînd m-am trezit, după reanimare, l-am recunoscut imediat, era o persoană reală.

Soarele a scăpătat demult. Dinspre munţi, stratificaţi în zare, ca nişte monumente megalitice împădurite, vine o brumă uşoară ca rouă şi albăstrie, care e mama negurilor viitoare. E vremea rămasului-bun. Ne petrec pînă la ieşire Mitropolitul, apoi stareţul Mînăstirii, Irineu, ca şi stareţa Spiridona de la Mînăstirea Predeal, părintele Pîrvu, părintele Oancea şi alte curate feţe bisericeşti. Afară, serbarea cîmpenească încă nu s-a isprăvit. Încă mai sînt bazare deschise, încă mai petrece lumea cu bere rece şi cărnuri fragede pe jerăgai, soldaţi cu tinere fete îşi schimbă verighetele de iarbă şi îşi jură să se aştepte reciproc, se mai vînd iconiţe şi cruciuliţe sfinţite, broşuri bisericeşti, dar oare cum aş

putea să-i uit pe cei bolnavi, ciungi şi ologi, exhibînduşi rănile şi tumorile, aduşi cu paturile lor la Izvorul Tămăduirii din curtea sfîntului lăcaş?! Aceştia chiar sînt bolnavi adevăraţi, le vezi şi le pipăi gravele beteşuguri, credinţa lor îi va mîntui. Memorabilă întîmplarea pe care celebrul pastor american Billy Graham, prieten cu Antonie Plămădeală, i-a istorisit-o acestuia iar el, la rîndul lui, ne-a împărtăşit-o şi nouă:

- Avea loc o ceremonie religioasă pe un stadion din S.U.A. Zeci de mii de oameni în faţă, lîngă scenă, numeroşi cerşetori pe targă ori în cărucioare cu rotile, paralizaţi, şchiopi, vai de capul lor. Deodată, unul dintre organizatori s-a apropiat de microfon şi a spus: „Atention, please! Atention, please! Acum s-a primit o informaţie că aici, sub scenă, s-a plasat o bombă!”. Ştiţi cine au fugit primii, mîncînd pămîntul? Paraliticii, care erau nişte prefăcuţi. După ce tînărul a anunţat că fusese vorba de o alarmă falsă, a putut începe adevărata slujbă.  

Joi seara s-a petrecut ceva foarte neplăcut: aghiotantul meu, Dan Popescu, a încercat să mîngîie un cîine ciobănesc, care vagabonda prin faţa Hotelului Şoimul, dar acesta, sălbăticit de foame şi hăituit probabil de oameni răi, s-a întors şi 1-a muşcat de obraz, destul de rău. Bine că nu i-a scos ochiul. Cam aşa era să păţesc şi eu în ianuarie, cu cîinele Bălan, care era cît pe-aci să-mi facă ferfeniţă mîna dreaptă. Atenţie, deci, la cîinii cei mari ai munţilor, pentru că sînt foarte aspri, învăţaţi cu greutăţi teribile, şi ar fi o greşeală să-i confundăm cu cîinii-jucărie ai apartamentelor noastre orăşeneşti. Nevoia i-a învăţat să nu mai creadă în nimeni. De trei ori a trebuit să fie operat, bietul băiat, şi la Braşov, şi la Spitalul Militar din Bucureşti.

Ani de zile n-am ştiut că familia noastră se înrudeşte cu poetul braşovean Şt.O. Iosif! Mama nu ne-a spus-o. După trecerea ei în veşnicie, am aflat asta de la o soră a mamei, care ştie bine genealogia familiilor înrudite Vlădăreanu, Bumbea şi Prişcu, din Braşov. Nu ştiu ce să aleg din opera acestui minunat poet al Ardealului şi al Naţiunii, care s-a sinucis din dragoste: poema „La Arme!“, elegia „Ştefan Vodă al Moldovei/ Ştefan Vodă nu mai este” (pusă pe muzică) sau bucolica „Înfloresc grădinile/ Ceru-i ca oglinda/ prin văzduh albinele/ Şi-au pornit colinda...“.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Centrul de echitație, Poiana Brașov

Stîna Turistică, Poiana Brașov

Mînăstirea Predeal, județul Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (56)

Orașele Dinastiei Tang (8)

Administrația în Dinastia Tang (2)

O altă instituție – Înalta Curte de Justiție hotăra în ultimă instanță în cazurile cele mai litigiose și era singura abilitată să pronunțe condamnările la moarte. Alte servicii au avut drept sarcină administrarea căilor de apă și a canalelor, a Arsenalelor, a Bibliotecii Imperiale, a Universității de Stat, a Gărzilor Palatului, a serviciilor interne ale Palatului, a Casei Prințului Moștenitor etc. De această Administrație Centrală depindea întreaga administrație a provinciilor, mai exact spus a marilor regiuni în care era împărțit teritoriul Imperiului Tang. La nivelul cel mai de jos se aflau subprefecturile, circumscripții cu cel mult cîteva zeci de mii de locuitori. Un grup de subprefecturi – în medie 4 sau 5 – formau o prefectură, al cărei sediu se afla în principalul centru urban. Prefecturile aveau o importanță diferită. Cele mai multe erau obișnuite și se numeau zhou. Altele erau prefecturi superioare și se numeau fu. Prefecturile erau de dimensiuni variabile, în funcție de densitatea populației; cele mai întinse fiind și cele mai slab populate. Ele corespundeau, în general, unui departament de întindere medie din Franța de azi. Funcționarii Administrației imperiale numiți în

Maria Callas, regina fără regat (32)

Moartea lebedei (9)

Dar în seara de 5 iunie, publicul londonez – să iertăm Londrei, nu era decît publicul monden al premierelor; cel care plăteşte o sută de lire un bilet pentru că este pentru o operă de binefacere – rămîne ca o stană de piatră, atunci cînd Tosca intră în biserică. Ea, cea care era întîmpinată cu aplauze de cum striga prima dată „Mario“, încă din culise. Totuşi cîntă, şi critica, recunoscînd că vocea ei nu era în mod deosebit de puternică în acea seară, va face cronici favorabile.

La ultima ridicare de cortină, Maria vine să salute împreună cu Gobbi, Renato Cioni, Georges Prêtre, apoi apare singură. Afară o aşteaptă un automobil care o va duce la Savoy. Niciodată, pe nici o scenă din lume, Maria Callas nu va mai cînta vreo operă.

Paris-Jour, din 7 iulie 1965, două zile mai tîrziu, anunţă pe o pagină din interior: „Triumful londonez care ascunde o dramă: Callas îşi va pierde vocea!”.

Balada (66)

Ultimii ani de carieră militară (5)

Cu lacrimi în ochi, de părere de rău că părăseşte România, i-a strîns bărbăteşte mîna colonelului Ştefan Genoiu şi a schimbat cu acesta cîteva replici, le putem socoti, memorabile.

- Ai făcut războiul în Răsărit, tovarăşe Colonel?

- Da!

- Pînă unde ai ajuns cu frontul?

- Pînă la Kotelnikovo!

- Departe, foarte departe! Voi, militarii români, din cîte am putut constata, îl consideraţi pe Antonescu un mare strateg! Am studiat arta militară la Academia Frunze şi acolo am luat cunoştiinţă de planul bătăliei de la Mărăşti, conceput de colonelul Antonescu. Strălucit plan! Dar la Kotelnikovo, Antonescu s-a comportat ca un caporal prost. Trupele române se puteau retrage şi să evite încercuirea! Dar Antonescu a preferat să-şi vadă Armata nimicită! De ce crezi că a procedat aşa, tovarăşe Colonel?

- Din cavalerism, tovarăşe General!

- Din cavalerism nu devii un criminal! Ştiţi, v-o spun la despărţire: noi, ruşii, nu avem încredere în voi, românii. Aveţi obiceiul să vă trădaţi aliaţii în momente

provincii erau puțini – de exemplu, într-o subprefectură erau unul sau doi. Din această cauză, funcționarii imperiali erau asistați de un personal recrutat pe plan local. Acești funcționari erau străini de regiunile în care rămîneau la post doar cîțiva ani. Ei trebuiau să obțină sprijinul notabilităților locale și să manevreze cu atenție în executarea ordinelor Guvernului central. Totuși, în calitatea de funcționari imperiali, ei se bucurau de un prestigiu considerabil. Deasupra prefecturilor existau servicii specializate, cuprinzînd uneori regiuni foarte vaste, cel mai des avînd caracter militar sau financiar. Aceste structuri aveau ca scop coordonarea și controlul activității prefecturilor. Aceste servicii erau încredințate unor funcționari de rang înalt. Administrația Tang s-a extins și asupra zonelor intrate sub puterea Imperiului chinez în timpul Dinastiei Tang.

Revenim la structura Administrației Centrale a Imperiului Tang, menționînd că în interiorul Orașului Imperial sînt amplasate cele șase ministere. Mergînd de la sud la nord, la est se aflau Ministerul de Război, Ministerul de Justiție, Ministerul de Finanțe și Ministerul Riturilor. La vest se aflau Ministerul de Război, Ministerul de Justiție și Ministerul Lucrărilor Publice. Exemplificăm cu faptul că în prima jumătate a Secolului al VIII-lea aici lucrau în total 1.293 de funcționari de toate rangurile. În această incintă se aflau și alte organisme, instituții administrative, biblioteci, arhive. În ea își aveau sediul și Cele Nouă Curți, printre care și Curtea Proclamațiilor cu Voce Tare, ce era

Tu, in questa tomba (Aida) (1)

S-a vorbit mult, s-a vorbit prea mult de ultimii ani ai Mariei. S-a făcut mult zgomot în jurul tăcerii sale. Şi toţi cei din apropierea ei de atunci, chiar şi cei mai la distanţă, au cîte ceva personal de povestit. Marei zarve a ziarelor, care desfăşurau deasupra sa, în viaţă fiind şi în plină carieră, aripile lor din hîrtie ruptă şi triste meschinării, i-au urmat în privinţa unei Callas tăcute; azi moartă, alte zvonuri. S-au ivit dintr-odată o mulţime de prieteni, fiecare dorind cu înflăcărare să povestească cîte ceva. Unii se declară prieteni apropiaţi, familiali sau intimi, alţii pretind că i-au luat un interviu de douăzeci de minute la TV sau i-au adresat vreo întrebare în cadrul unor dezbateri publice. Atunci se vorbeşte despre ea şi mai ales fiecare îşi istoriseşte prin ea propria poveste. Aşa încît despre aceşti ultimi ani nu aş vrea să relatez decît ceea ce este strict legat de ea, într-adevăr. Să încerc poate acum – acum cînd totul s-a terminat – să înţeleg. Să ştiu. Cu această precauţie asupra ultimilor ani ai vieţii Mariei Callas, fiecare are părerea sa, punctul său de vedere şi cum problemele sale sentimentale, financiare şi profesionale deveniseră foarte încurcate, fiecare are impresia că el este singurul deţinător al adevărului, deci încă o dată întreg adevărul, nimic decît adevărul. Pentru

cruciale! Şi sînt convins: cum i-aţi trădat pe nemţi, ne veţi trăda şi pe noi!

* * *

În timp ce se afla la Tîrgovişte, o telegramă fulger i-a anunţat vestea tristă a morţii tatălui, bătrînul Gheorghe Genoiu, la vîrsta de 80 de ani. Ştefan Genoiu a alergat într-un suflet în satul său natal, Bădenii Dăniceilor, dar nu a mai apucat să asiste la ceremonia înmormîntării. A plîns şi s-a închinat la mormîntul proaspăt şi a resimţit vechea remuşcare de a nu fi putut să-şi ajute fratele, Alexandru, ca să nu meargă pe front, unde a căzut prizonier şi s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Luîndu-şi rămas bun de la rude, colonelul Ştefan Genoiu a plecat la Sibiu, unde a preluat funcţia de Şef de Spate la Şcoala de Artilerie. Revedea Sibiul după mulţi ani. Aici absolvise Şcoala de Infanterie pentru ofiţeri activi şi se perfecţionase în meseria armelor. Era fericit că se afla într-o cazarmă cu rezonanţă în Armata Română, pe care avea ordinul să o gospodărească în bune condiţiuni.

Cu colonelul-comandant M.P., artilerist de talent, s-a împrietenit în doi timpi şi trei mişcări. Aveau foarte multe trăsături comune. Le plăceau la amîndoi ordinea, disciplina, curăţenia şi relaţiile corecte dintre oameni. Erau dominaţi de puternice sentimente patriotice şi regretau ciopîrţirea României Mari, fiind

destinată primirii celor care erau obișnuiți să vorbească cu voce mai tare decît chinezii, anume străinii, care beneficiau și de găzduire. Posturi de poliție și alte clădiri oficiale și semioficiale erau repartizate în diferite cartiere ale capitalei.

Astfel, Prefectura Capitalei și locuința privată a prefectului se găseau în cartierul Virtuții Strălucitoare. Capitala Chang’an se afla sub supravegherea strictă a administrației, poliției și armatei și era inima unei imense rețele administrative și militare care străbătea întreg Imperiul, regiunile aflate sub protecția sa și țările tributare.

Provinciile și teritoriile sub tutelă inspirîndu-se direct din structurile dinastiei Han, cei din Dinastia Tang au reușit să domine un Imperiu reunificat. Acesta a fost împărțit în 15 provincii. Din cauza Rebeliunii lui An Lushan dintre anii 755-763 – care primise o mare putere militară și intenționa să ocupe tronul Chinei – s-a recurs la o nouă împărțire administrativă a Imperiului. În loc de 15 provincii se instituie 34, pentru a preveni plasarea de trupe prea numeroase sub comanda unui guvernator regional. Sistemul instituit în Epoca Tang va dura pînă în timpurile moderne. Imperiul Tang este împărțit în provincii, teritorii sub protecție și zone speciale de frontieră. La rîndul lor, provinciile se împart în prefecturi, care se divizează în subprefecturi sau districte, acestea din urmă fiind cele mai mici unități administrative. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

a nu contraveni faţă de nici unul din aceste adevăruri –care ar putea să impieteze asupra adevărului pe care şi noi credem că-1 deţinem, fiind total de bună credinţă – să ne luăm deci precauţia şi să anunţăm ca în cel mai reuşit roman foileton – dar oare această viaţă nu este un roman foileton? – că orice asemănare cu persoane care există sau au existat nu ar fi decît întîmplătoare...

Să înţelegem şi să ştim cum şi de ce am ajuns aici. Noi: publicul său, ea în mijlocul nostru, care am silit-o să cînte pînă la capăt, pînă cînd în sfîrşit a tăcut. Să înţelegem de asemenea tăcerea sa. Cortinele care cad una după alta, uşile care se închid asemenea blocurilor de piatră –zăgăzuind mormîntul unei divinităţi faraonice sau Aida zidită de vie în piramida ei de tăcere. Fără ca totuşi să fie alături nici un Radames care să cînte împreună cu ea. Callas închisă în apartamentul ei din Avenue Georges Mandel, între Bruna şi Ferruccio, care vor veghea asupra ei pînă la capăt – şi apoi nimic. Bineînţeles, în primul rînd, este vocea ei. Sau mai curînd nu mai este vocea ei. A rămas un instrument stricat capabil încă de accentele cele mai frumoase uneori, dar pe care Maria ştie prea bine că nu mai poate conta. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

totuşi conştienţi că în condiţile istorice date nu se putea întreprinde nimic, nici politic şi nici militar. Aşa că se supuneau necondiţionat consilierului sovietic, avînd grijă să nu se încalce legea şi regulamentele militare.

În schimb, îi nemulţumea pe amîndoi mitocănia locţiitorului politic, căpitanul Cornel Radu, ajuns ofiţer, cum se zicea pe atunci, ,,pe puncte”. Culmea obrăzniciei acestuia a fost cînd a venit cu o falcă în cer şi una în pămînt ca să ceară socoteală pentru modul în care sînt hrăniţi caii de la brişcă.

- Tovarăşe colonel, caii sînt prost îngrijiţi! Nu vor să meargă la trap!

Colonelul indendent a răbufnit.

- Ascultă, căpitane, dacă vrei ca nenorociţii ăştia de cai să-ţi alerge după pofta inimii, pune-le nişte beţe în fund!

Locţiitorul politic s-a înroşit la faţă şi a rămas fără replică.

* * *

Într-o zi de iarnă geroasă a anului 1955, colonelul Ştefan Genoiu a fost chemat de urgenţă în cabinetul Colonelului-comandant. Acesta îl avea lîngă el pe consilierul sovietic, un General rus care făcuse întreg războiul de la Moskova la Berlin. Cei doi erau surescitaţi. (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (64)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (7)

Afacerea Mosul (1)

Să ne întoarcem, pentru o scurtă vreme, în ultimele trei decenii ale secolului trecut. Penetraţia germană în Asia Mică are în vedere, evident, petrolul şi e de notat că, încă în 1871, ajunşi în Mesopotamia – pe teritoriul Irakului de astăzi – geologi germani descoperă însemnate zăcăminte de ţiţei. Identitatea locului nu este ţinută în secret: se află în apropiere de capitala irakiană de azi, Bagdad, şi de Mosul.

Şaptesprezece ani mai tîrziu, Abdul Hamid al IIlea, suveranul Imperiului Otoman, ajuns pe tron în 1876, acordă lui „Deutsche Bank” – care beneficiază şi de ajutorul Ministerului de Externe de la Berlin –concesiunea construirii unei lungi căi ferate. Linia ferată, care ar urma să plece din Berlin şi, parcurgînd o bună parte din centrul şi estul european – România şi Balcanii – ar ajunge la Bagdad, apoi, traversînd deşertul, ar avea ca punct terminus Portul Basra, situat

Trenul de aur (3)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

Un film posibil (2)

I-am explicat că nu vroiam decît să-1 văd, că pentru asta am venit special la Varşovia (minţeam, eram acolo pentru o conferinţă a Comitetelor naţionale pentru apărarea păcii), că lucrez la scenariul unui film, că totul n-avea alt scop decît documentarea mea, ca autor, în vederea realizării unei coproducţii cinematografice româno-polone pe care urma să o regizeze marele cineast polonez Jerzy Kawalerowicz...

– Şi chiar vrea să facă Pan Kawalerowicz un astfel de film?

Din întrebarea lui am înţeles că partida era cîştigată.

– Proiectul este gata, sinopsisul scenariului aprobat, sînt însă detalii legate de acţiunea pe care numai dumneavoastră o cunoaşteţi, am fi fericiţi dacă ati accepta să fiţi unul dintre consilierii noştri.

– Şi cum se va chema filmul?

– „Trenul de aur”.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (96)

Epilog (8)

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990 (2).

„În al doilea rînd: Guvernul kuweitian a adoptat de cîteva luni încoace, mai precis de cînd Irakul a cerut cu toată forţa drepturile poporului palestinian şi a avertizat împotriva prezenţei americane în Golf, o politică nedreaptă, al cărei obiectiv este prejudicierea naţiunii arabe şi în special a Irakului. Astfel, cu complicitatea Emiratelor Arabe Unite, Kuweitul a pus la punct un complot al cărui scop era inundarea pieţii petrolului cu un surplus de producţie în afara cotei alocate de OPEC, invocînd pretexte nefundamentate, iraţionale şi injuste, şi care nu au fost împărtăşite de nici o altă ţară producătoare înfrăţită. Această politică a provocat o scădere periculoasă a preţului petrolului. Într-adevăr, după scăderea înregistrată acum cîţiva ani în comparaţie cu mediile mondiale situate atunci la 24,29 şi 28 de dolari barilul, atitudinea guvernelor

în extremitatea nordică a Golfului Persic. O parte deloc neglijabilă a noii căi ferate ar trece prin terenurile petrolifere din apropierea Bagdadului şi se va numi, desigur, „Bagdadiana“. Proiectul respectiv depăşeşte interesul stîrnit în jurul lui, întrucît concesiunea acordă, în paralel, şi dreptul de exploatare pe o distanţă de 20 km, de-o parte şi de alta a viitorului traseu al căii ferate. Aşa cum e concepută, „Bagdadiana“ va străbate terenuri petrolifere, ce ar conţine „tot atîta ţiţei nedescoperit cît Arabia Saudită”, considerată în anii ’70 cea mai bogată ţară în petrol de pe glob. Cuiva însă, proiectul respectiv şi agitaţia permanentă a experţilor germani în petrol îi trezesc suspiciuni, mai ales că interesele germane sînt cuprinzătoare şi circumscrise unei întregi orientări politice, ce se accentuează pe zi ce trece. Este vorba de însuşi ministrul Finanţelor şi trezorierul particular al sultanului din Constantinopol, Hagob Paşa; decis să clarifice lucrurile, acesta îi cere lui Calust Sarkis Gulbenkian să supravegheze activităţile germane la Constantinopol. De ce s-a recurs la acesta nu e greu de ghicit: deşi tînăr, el are deja reputaţia de specialist internaţional în petrol şi se evocă, în sprijinul afirmaţiei, absolvirea facultăţii de mine de la Londra, precum şi bunele observaţii făcute în timpul vizitei în regiunea Baku, evidente în studiul publicat în „Revue des Deux Mondes“.

Mi-a fixat o întîlnire la ora cinci după amiaza la el acasă.

«Românii, tot români...»

Din fericire aveam la mine sinopsisul scenariului însoţit de referatele consilierilor ştiinţifici român şi polon (Ion Ardeleanu şi Zbigniew Szczygielski), ambele în principiu favorabile dar nelipsite de unele remarci critice. Referatul polonez arăta că „Acordul guvernului român cu privire la tranzitul aurului polonez a rezultat înainte de toate din energica acţiune diplomatică desfăşurată la Bucureşti de către ambasadorii Poloniei, Franţei şi Marii Britanii. Acţiunea aceasta a fost sprijinită printr-o telegramă trimisă de premierul de atunci al Franţei, Daladier, prin care se indica traseul aurului polonez spre Franţa prin România, Turcia şi Siria. O contribuţie favorabilă rezolvării problemei a avut-o premierul român Armand Călinescu, a cărui orientare era mai curînd proaliată decît progermană. A lega asasinarea premierului Călinescu, la 21 septembrie 1939, de acordul său cu privire la tranzitul aurului polonez nu se justifică – scria consilierul polonez. Este ştiut că acesta a fost ucis ca simpatizant al aliaţilor, în timpul încercării unei lovituri de stat pusă la cale de Garda de Fier progermană. Merită subliniat faptul că atentatorii au capturat pentru scurt timp staţia de radio Bucureşti, difuzînd o declaraţie, ca şi faptul că

Kuweitului şi Emiratelor a provocat o scădere bruscă a preţurilor, făcîndu-1 să scadă de la preţul minim, deja modest, stabilit în cadrul OPEC, şi fixat la 18 dolari barilul, la un preţ situat între 11 şi 13 dolari barilul. O simplă operaţie aritmetică ne poate face să aflăm pierderile considerabile suportate de către ţările arabe producătoare de petrol.

1) Media producţiei arabe de petrol era de 14 milioane de barili pe zi, iar scăderea preţurilor înregistrată între 1981 şi 1990 a privat ţările arabe de cca. 500 miliarde de dolari, din care 89 reveneau Irakului. Dacă totalitatea ţărilor arabe n-ar fi pierdut aceste sume considerabile, ea ar fi putut consacra jumătate din ele dezvoltării naţionale şi ajutorării ţărilor arabe sărace. Luînd drept punct de plecare nivelul minim al preţurilor fixat de OPEC în 1987 - adică 18 dolari barilul - pierderea suportată de ţările arabe se ridică la 25 miliarde de dolari şi este datorată scăderii bruşte a preţurilor.

2) La flecare scădere de 1 dolar al preţului petrolului, Irakul pierde 1 miliard de dolari pe an. Anul acesta, cum preţurile au scăzut cu mai mulţi dolari sub cei 18 dolari fixaţi de OPEC, datorită politicii kuweitoemiratiene, Irakul a pierdut cîştiguri de mai multe miliarde de dolari într-un moment în care economia sa suferă greutăţi financiare datorate cheltuielilor militare

Calust Sarkis trece imediat la lucru şi ascultă pe rînd experţii germani aflaţi în Mesopotamia, insistînd asupra posibilei existenţe a unor zăcăminte de petrol de-o parte şi de alta a liniei ferate. Este rapid în acţiune şi spiritul de observaţie îi e ascuţit; concluziile şi le expune tranşant, dar sînt limpezi şi convingătoare în raportul predat ministrului. Hagob Paşa ia notă de conţinut, îi acordă credit integral tînărului expert şi, la fel de prompt, dispune expropierea – fără despăgubiri – a terenului aflat de-o parte şi de alta a căii ferate. „Deutsche Bank“ şi „Societatea Anatoliană de Căi Ferate“ trimit proteste după proteste, ameninţă şi aşteaptă nerăbdătoare repunerea în drepturi. Berlinul presează pe toate canalele posibile, neacceptînd să-i fie compromisă doctrina „înaintării spre răsărit“, de la care aşteaptă atîtea. În zadar, concluziile lui Gulbenkian, atît de bine argumentate, rămîn în picioare iar pe nemţi guvernul turc îi asigură că, dacă se vor exploata cîndva zăcămintele respective, Germania va beneficia de un tratament preferenţial în faţa altor firme străine.

Lucrările la calea ferată „Bagdadiana“ debutează în 1904. Evocînd întîmplările ce-o au în prim plan, pe ea dar mai ales ţiţeiul din regiunea respectivă, istoricii petrolului susţin că „apogeul existenţei misterioase –care este Calust Sarkis Gulbenkian – se numeşte Mosul“. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

regele Carol s-a ascuns atunci de eventualii atentatori, undeva în afara Bucureştiului. De reţinut – continua Szczygielski – că nu întreaga cantitate de aur evacuat din Polonia a fost lăsată să treacă pe teritoriul României. Ultimul transport – circa 4 tone – a fost reţinut de către jandarmeria română şi dus la Banca Naţională de unde a fost revendicat în 1947...”. Consilierul polonez mai arăta în referatul său că „arhivele polone nu dispun de acte şi documente privind problema evacuării aurului prin România, şi de acţiunea diplomatică legată de aceasta. Evacuarea aurului a fost descrisă în diferite publicaţii editate în Polonia şi în străinătate de către autori care ori au participat direct la acţiune, ori au fost legaţi de ea prin funcţiile diplomatice pe care le îndeplineau”.

În schimb, referatul consilierului român făcea trimiteri la documente aflate în arhivele Ministerului Afacerilor Externe, privitoare atit la evacuarea aurului polonez, cît şi la operaţiunile legate de tranzitul prin România a celorlalte două transporturi conţinînd valorile muzeale ale Poloniei, sau la primirea pe teritoriul ţării noastre a întregului guvern polonez şi a cîtorva zeci de mii de refugiaţi Din păcate, proiectul meu era tributar mai mult imaginaţiei decît documentelor indicate. Acum aveam ocazia să procedez la confruntarea pe viu”. (va urma)

IOAN GRIGORESCU

consimţite pentru apărarea legitimă a teritoriului său, pentru siguranţa sa şi a bunurilor sale sfinte, precum şi pentru apărarea teritoriilor arabe, a bunurilor lor sfinte şi a securităţii lor, de-a lungul epopeii celor opt ani de război. Aceste pierderi considerabile datorate prăbuşirii preţului ţiţeiului nu au fost suportate numai de ţările producătoare. Efectele lor au fost resimţite şi de alte ţări prietene, care beneficiau de ajutorul acestor ţări; capacităţile acestor ţări de a oferi ajutor pentru dezvoltarea altor ţări au scăzut în asemenea măsură încît au fost silite, în unele cazuri, să le suspende. Şi situaţia organizaţiilor panarabe specializate s-a degadat. Ele au cunoscut momente dramatice de criză şi se află în prezent într-o conjunctură din cele mai delicate, căci subvenţiile de care au beneficiat s-au diminuat sau au fost suspendate.

Guvernul Kuweitului nu s-a mulţumit cu aceste prejudicii. El s-a făcut vinovat şi de altele, în special la adresa Irakului. A instalat o infrastructură petrolieră în partea sudică a cîmpului petrolifer irakian de la Rumaylah de unde a început să extragă petrol. S-a văzut că inunda piaţa mondială cu petrol din care o parte provenea de la Rumaylah“. (va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Doza de sãnãtate

Oexcursie în interiorul corpului

,,Dacă dorești să înțelegi universul, trebuie să înveți să gîndești în termeni precum: energie, frecvențe și vibrații” –spunea Nikola Tesla, genialul fizician și electroinginer. Căutînd răspunsuri la întrebarea ,,Ce ține universul unit?”, fizicienii s-au lovit mereu de micile dimensiuni, prin aceasta descoperind existența unor noi structuri ale materiei și a unor puteri energetice necunoscute pînă atunci.

Tot ce ne înconjoară în viața de zi cu zi este construit pe materie, care are trei forme diferite: protoni încărcați pozitiv, electroni încărcați negativ și neutroni.

Începînd cu Secolul XX au apărut numeroase studii care atestau o altă față a lumii, diferită de cea mecanică unanim cunoscută. Mari cercetători fizicieni, precum Max Planck, Albert Einstein, Werner Heisenberg, Erwin Schroeder, au ajuns la concluzia că materia se dizolvă cînd poate pătrunde adînc în straturile subatomice. Max Planck spunea în urmă cu 80 de ani că ,,nu există nici o materie. În spatele tuturor lucrurilor este o inteligență spirituală”. Cea mai mare parte a universului este un vacuum cuantic plin cu vibrații, prin care omul este în permanentă legătură cu propria conștiință, dacă se află în rezonanță cu el însuși și cu mediul înconjurător.

Dacă totul constă în energie, nici corpul nostru nu poate fi altceva decît energie. Prin urmare, și bolile trebuie să aibă o componentă energetică, iar cauza lor trebuie tratată în sistemul energetic al fiecărei persoane. Cînd sistemul energetic este dereglat, corpul material se îmbolnăvește, boala fiind o pierdere a capacității de reglare energetică a organismului.

Stresul, mediul înconjurător agasant, toxinele din alimentație, radiațiile permanente din jurul nostru, apa pe care o consumăm, medicamentele, lipsa subsțantelor vitale din organism, frica au o influență negativă asupra mentalului, care are legătură directă cu capacitatea de autoreglare a corpului. Specialiștii în sănătate din țările asiatice știau în urmă cu 2000 de ani de existența corpului energetic care înconjoară corpul nostru fizic, și aplicau tratamentele corespunzătoare.

Lipsa de energie duce la îmbolnăvire. Cum detectăm deficitul de energie înainte ca acesta să ne afecteze organele? Somnul neliniștit, frica, oboseala cronică, lipsa de vitalitate, lipsa de concentrare, irascibilitatea, apatia sînt doar cîteva dintre simptome.

Celulele corpului numite mitocondrii sînt in mare parte răspunzătoare de energia din organismul nostru, asemenea unei centrale atomice. Fiecare celulă este încărcată energetic, ca o baterie, spre interior pozitiv și spre exterior negativ. Corpul folosește jumătate din energia lui pentru funcționarea celulelor și cealaltă jumătate pentru funcționarea lui. Atunci cînd ne îmbolnăvim, energia din celule se reduce automat, iar metabolismul și imunitatea sînt afectate, proces care duce la o dereglare în toate straturile energetice ale corpului. Mai mult, fiecare celulă emite o luminiță asemănătoare unui bec electric care se vede de la o distanță de 20 km în întuneric, doar că deosebirea este dată de calitatea luminii emisă de celulă și calitatea luminii emisă de un bec electric. Această lumină se numește biofoton, iar descoperirea aparține cercetătorului biofizician german Fritz Albert Popp.

Medicina energo-informațională tratează organismul, nu organul, în totalitatea lui, cu meridianele și chakrele energetice ale corpului. Cînd un meridian este blocat energetic, organele aferente se îmbolnăvesc, dar deblocarea meridianului activează procesul de autovindecare. Conform teoriei biofotonilor, corpul celular este înconjurat de o rază de lumină prin care intervin aparatele de biorezonanță care au la baza de funcționare fizica cuantică, reglînd disfuncționalitățile existente pe organul bolnav. Diagnosticarea energetică stabilește blocajele energetice ale corpului și statutul acestuia, și este urmată de stabilirea ședințelor de terapie care au ca scop readucerea fiecărui organ în bioritmul propriu și întreruperea fenomenului de autodistrugere.

Funcția fiziologică a corpului ieșit din echilibru arată că pe sistemul respectiv există o suprasolicitare psihică. Psihostructura personală a fiecărui individ este răspunzătoare pentru sănătatea lui. Numai un corp echilibrat energetic poate face față unui mediu înconjurător extrem de poluat, alimentației manipulate, agresiunii toxice. Informația și energia fac posibilă viața. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări

Telefon:

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Medicina cuantică –întîlnire între știință și sănătate

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess book CoNsultINg sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPRes DIstRIbutIoN sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.