România Mare, nr. 1571

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

O posibilă explicație a doliului care marchează, de mii de ani, existența Poporului Român: Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră. CornELIU VADIm

TUDor

EDITORIAL

De acum începe

dictatura banilor otrăviți și mînjiți de sînge

Motto: ,,O abatere a atenției de la cea mai penibilă înscăunare de la Casa Albă”.

CONsTANTIN GhEORGhE

Evenimentul cel mai important este înscăunarea lui Joe Biden, adică victoria globalismului, pe seama celor care nu înțeleg ce a însemnat noua metodă de dominare a lumii, introdusă după 2001 de grupurile de putere din sUA. De fapt, e dictatura banilor mînjiți de sînge, de otrăvuri și poluare, pe care popoarele tot mai imbecilizate ale Occidentului o numesc PROGREs.

Da, deși e confruntată cu mari probleme din cauza pandemiei și a crizelor subsecvente – economică, socială, de încredere în sistem etc. – societatea occidentală are încă o problemă: asigurarea profitului pentru domeniile inutile. Adică pentru domeniile bazate pe înșelarea opiniei publice și pe propagandă. De exemplu, pentru industria de război, mare parte americană. Folosește cuiva ea? Numai celor care atacă, iar aceștia sînt, în maxima majoritate a ultimilor 7 decenii, chiar sUA!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Twitter, Facebook, Google și Amazon – cei patru cavaleri ai Apocalipsei digitale

Motto: ,,Davos este locul în care miliardarii vin să le explice milionarilor cum ar trebui să trăiască săracii” – Klaus schwab

În ultimele săptămîni am primit semnale din ce în ce mai clare că ceva se pregătește. Vedem că există tabere, că nu a fost decis încă un învingător, chiar dacă lupta este total inegală. Vedem o clasă socială puternică și încă ceva necreionat, fără formă – o opoziție mai mult sau mai puțin activă.

Asediul Capitoliului, executarea mediatică a lui Trump, blocarea contului de Twitter al acestuia și cenzurarea a tot ceea ce înseamnă altceva decît valorile corporațiilor care sînt în

Despre Whatsapp și așa-zisa securitate a datelor personale

În ultimele zile, ca urmare a schimbării politicii companiei, Whatsapp a pierdut milioane de utilizatori, fapt care a băgat în ședință capii companiei. În disperare, aceștia au anunțat că întîrzie cu trei luni decizia de implementare a „noilor politici”, doar pentru a stopa procesul de mutare a utilizatorilor pe alte platforme. Postarea lui Elon Musk, directorul executiv al companiei Tesla, prin care îndemna utilizatorii să migreze spre aplicații precum signal, Telegram sau Viber, a fost factorul declanșator care a determinat abonații Whatsapp – mai ales pe cei care înțeleg importanța securității datelor personale – să își dezactiveze conturile.

Whatsapp a fost achiziționată de Facebook, prin urmare datele personale ale mai multor milioane de utilizatori au fost „scăpate” către diverse instituții americane, private și de stat, fapt care a generat o revoltă mediatică împotriva Facebook. Cu toate acestea, Justiția nu a intervenit. se pare că divulgarea datelor personale ale utilizatorilor din întreaga lume este o practică sUA, americanii fiind cei care au voie să facă astfel de mizerii, pentru că, dacă oricare alt stat din lume ar fi procedat astfel, ar fi fost deja în război. Mai ales dacă statul respectiv ar fi avut ghinionul să posede ceva resurse, fără a avea armele nucleare necesare apărării.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

plină formare ne pot convinge, fie că vrem, fie că nu, că democrația a cam dispărut la nivel global. De fapt, democrația în forma cunoscută de noi toți a murit demult, fiind susținută ca o ultimă speranță doar de inerția unora dintre noi. Acest efort util la o primă vedere, se pare că este inutil. Democrația a murit, valorile ei fiind bine creionate doar în perioada Războiului Rece, pentru că Occidentul trebuia să pară lumea aia liberă despre care ni se povestea la Europa Liberă și la Vocea Americii. Însă, cînd oponentul a dispărut – marele URss – cînd Zidul Berlinului s-a prăbușit și asasinii economici au trecut fîșia care ținea loc de Cortină de Fier, cei care țineau strîns ghidonul democrației au cam început să se evapore, să lase locul altora și, evident, cînd nu mai ai oponent, nici că te mai interesează prosperitatea și libertatea propiilor cetățeni.

(continuare în pag. a 16-a)

„Amurg nins“, tablou de Anca Bulgaru

Independena

Prietene mai tînăr, dă-mi mîna ta și taci să ascultăm cum curge izvorul în cadență înfiorate raze țes aur prin copaci: vorbeşte fiul Țării despre Independență!

În epoca aceasta de frămîntări dantești cînd flamurile cinstei sînt prea adesea rupte aici, în sanctuarul durerii româneşti, un om se îndîrjeşte să spere și să lupte

Iar țara îl urmează cu-ntreagă ființa ei prin el vorbesc tribunii care-au muşcat pămîntul şi oastea calcinată a puilor de lei îi binecuvîntează din Pantheon cuvîntul

Şi ca un antic menos care îi dă puteri istoria îl face să-și poarte demn povara el nu-și va lua cuvîntul nicicînd și nicăieri vorbeşte fiul Țării, vorbește însăși țara!

N-avem nimic pe lume mai nobil și mai sfînt decît cuvîntul care ne poartă Idealul Independența este înaltul jurămînt ce leagă-n veci Moldova, Muntenia, Ardealul!

Nu vrem ce nu-i al nostru, n-avem ambiții mari respingem şi protecții, și milă dinafară sîntem un neam de oameni cinstiți și gospodari vrem doar dreptate-n lume și vrem belşug în țară

Independență scrie pe lujerul de crin Independență cîntă pădurile de grîne atîtea generații care se trec şi vin zidesc Independența scripturilor române.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Experienţa comunistă: un tezaur extraordinar F Noapte Bulă, copii!

F Un maniac care strică cheful de viață al românilor: Cristian Tudor Popescu F Cine îl trage de coadă pe motanul paranormal Costică?

F U.D.M.R. trimite bombe

PArTEA I

F Surpriză formidabilă în tenisul mondial: în Turneul de la Roland Garros, tînărul jucător român Adrian Voinea l-a bătut, două zile la rînd (sîmbătă şi duminică, fiindcă meciul s-a întrerupt din cauza ploii), pe supercampionul german Boris Becker, cu 6-3, 6-4, 3-6, 7-5. Mai bine îl bătea pe Boris Elţîn

F Indiferent ce mai zic unii și alţii, România are una dintre cele mai puternice Naţionale de Fotbal din lume şi, în orice caz, între primele 5 din Europa În continuare, noi tot nu înţelegem ce caută Israelul în Campionatul Europei! F Un maniac care strică cheful de viaţă al românilor este Cristian Tudor Popescu. Noi l-am botezat „contabilul nebun“ care are „un cap de cartof bărbierit“, dar la ora aceea nu ştiam de ce performanţe verbale e capabil gugumanul. Am deschis întîmplător televizorul în după-amiaza zilei de joi, la o emisiune de ştiinţă (programul I) şi am rămas ca la dentiştii ăia de le zice stomatologi. Iată cîteva dintre perlele „scuipate“ cu viteză, ca boabele de fasole printre dinţi, de acest căpiat (respectăm întru totul exprimarea sa): „Termenul economie de piaţă e folosit în sensul aburelii!“;

„Am ajuns la concluzia că n-am ce-au ei p-aicea“; „În Cehia, dă pildă, pă mine m-a speriat ce nivel dă viaţă e acolo“; „Nu mai e urmă dă comunism, comunismul e o mîzgă care se vede pă străzi, pă maşini“; „Noi avem un tezaur extraordinar: experienţa comunistă! Acolo am învăţat CA sĂ NU! Ceea ce am băgat io dă seamă pă pielea mea, io am în oase, am în sînge, ştiu de la faşe pîn’la barba albă“; „Fieru’, dom’le, trebuie să restructuram fiarele... Lucrul care este demenţial, io îmi vine să înnebunesc (hai ca nu mai e nevoie, s-a şi făcut - nota red.) cînd mă gîndesc la el. Acest demers este demenţial, nu poţi să dai afară pă nimeni, ala nu mai vine la servici, mă scuipă, mă înjură (n-ar fi singurul - nota red.). Cum să managerizezi ceva?“; „Pot să badinez acum la modul foarte inteligent pă tema asta“ (badineria este o mişcare cu caracter dansant, în suitele şi sonatele din secolul 18, carevasăzică sonatul a vrut să se mai şi bîţîie la televizor, bine că nu l-au lăsat şi l-au tras de picioare pînă a căzut sub scaun - nota red.). Săracul C.T. Popescu! Cu cît se zbate să pară mai inteligent şi mai decisiv în judecăţi, cu atît necesită mai imperios o cămaşă de forţa. Şi zdruncinatul ăsta e redactor-şef adjunct la ziarul „Adevărul“, fiindcă el cică a fost dizident şi anticomunist, fiind autorul cîtorva broşurele de science-fiction, în care se plimbă nişte crocodili cu o trotinetă atomică prin cosmos, dar îi prinde colonelul Şoricică fără carnet. F Dar nici cu Marina Almaşan nu ne e ruşine: „Trebuie să ne luăm Pa de la dragii noştri telespectatori“ - a dat ea pe gură la „Ceaiul de la ora 5“, cam în jurul orei 7. F O altă exprimare nefirească este şi aceea aparţinînd unui realizator de emisiuni religioase, care, joi dimineaţa, şi-a început emisiunea astfel: „Bună dimineaţa şi Christos s-anălţat, vă spunem de la Craiova!“. Era, într-adevăr, ziua sfîntă a Înălţării Domnului, dar o asemenea formulă bună pentru deltaplan noi încă n-am auzit şi orice inovaţie în domeniul acesta poate fi supărătoare. F Micul animal scofîlcit şi pipernicit, pe nume Cristoiu Ion (fost comunist) face, pe faţă, o deşănţată politică promaghiară. Într-un număr al „Eveni-

mentului zilei“, Băşica lu’ Peşte scrie cu labele alea boante că Vadim Tudor şi Adrian Păunescu au „stîrnit circul după Congresul U.D.M.R.“. După cîteva zile, pocitania bătută de Dumnezeu îşi intitulează un denunţ după chipul şi asemănarea sa: „se anunţă o bulibăşeală (?!) electorală de proporţii“. Reproducem cu dezgust: „Fiecare ieşire iresponsabilă în genul celor practicate de Gheorghe Funar, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor este menită a nelinişti minoritatea maghiară din România. Şi, fireşte, a aduce, prin aceasta, un nou spor de capital politic partidului care e U.D.M.R.ul (...) O altă parte a electoratului a fost sedusă în schimb de retorica extremist-naţionalistă. Ea a votat pentru P.U.N.R., P.s.M. şi P.R.M.“. Un huligan din aceeaşi făină a chiorilor (C.C. al U.T.C.), care face aceeaşi propagandă antiromânească, este şi fostul informator plătit al securităţii, s.R. stănescu. Într-un articol abject, intitulat „Tembelismul antimaghiar“, acest personaj, care are toate datele lombroziene ale unui potenţial asasin, scrie nişte fraze demenţiale: „Congresul U.D.M.R. a fost o întrunire cît se poate de normală. Esenţial în conţinut este faptul că această importantă (?!) formaţiune politică nu solicită autonomie teritorială pe baze etnice (?!). Nu am pretins niciodată inteligenţă, cinste şi realism partidelor din arcul guvernamental, care şi-au umflat bojocii şi au suflat isteric în buhaiul naționalist. De aceea le şi denumim «Patrulaterul Roşu»“. Lucrurile sînt clare. Între Ion Cristoiu şi s.R. stănescu (foşti ţucălari pe la revistele C.C. al U.T.C., primul dîndu-i celui de-al doilea recomandarea de intrare în P.C.R., pe care am publicat-o noi), nu există nici o diferenţă. Ei ar putea umbla în aceeaşi salopetă, ca piticii de la Circ, fiindcă fac aceleaşi mişcări şi aceiaşi paşi, cu aceleaşi nevoi fiziologice, pe care şi le satisfac unul în buzunarul celuilalt, şi primesc aceleaşi sute de milioane de lei pe lună de la unguri – este inutil să mai aşteptăm dovezi de la serviciile secrete româneşti, care consumă zeci de miliarde de lei pe an de la buget, deci de la gura copiilor noştri, pentru A TĂCEA inteligent şi enigmatic. Aşadar, cele două caricaturi murdare ale presei române nu suflă, de ani de zile, nici o vorbă cu privire la şovinismul unguresc şi la provocările U.D.M.R.-ului. În ultimele lor porcării de presă nu se va citi nici un cuvînt referitor la arborarea ostentativă, la Cluj-Napoca, a steagului Ungariei, la intonarea, pînă la vomă, a imnului aceluiaşi stat, la compararea de către un ţigan ungur, din Budapesta, a României cu Zairul în carantină, la declararea U.D.M.R.-ului ca „stat în stat“, la acuzarea Tratatului de Pace de la Trianon ca un diktat din care Ungaria a ieşit mutilată, la umilirea Tricolorului românesc ca fiind... drapelul Budapestei, la instigarea izolării României de către s.U.A. ş a.m.d. Toate fărădelegile astea de o gravitate excepţională nu există pentru cele două ouă clocite şi sulfuroase pe nume Cristoiu şi stănescu, deşi le-a văzut şi le-a auzit o ţară întreagă. Cei doi derbedei sînt plătiţi să vadă şi să incrimineze numai reacţia de apărare a unor lideri români, care răspund astfel apelurilor exasperate ale milioanelor de concetăţeni. Ei, liderii români, sînt tembeli, extremişti, demagogi, lipsiţi de inteligenţă, necinstiţi, duşmani ai propriei ţări, România – în vreme ce udemeriştii sînt „un partid important“, nişte europeni adevăraţi, plini de cele mai bune intenţii, nişte mieluşei terorizaţi de

bestiile de români, deşi au declarat că nu vor autonomie şi nici nu pun în pericol integritatea teritorială a României, au auzit ei asta, Cristoiu şi stănescu, pe cînd înfulecau un gulaş stropit cu palinkă la cîrciuma „Carriocas“ a lui Cornel Nistorescu! Iertaţi-ne neputinţa, stimaţi cititori, dar e pentru prima oară cînd nu găsim în limba română cele mai potrivite expresii pentru ceea ce merită, cu adevărat, canaliile astea cu maţe putrede. Mai judecaţii şi dvs., că noi am obosit, sînt puţini, da’ proşti, aveţi cea mai eficace armă de a-i pedepsi exemplar pentru ureea neagră care li se varsă în sînge şi pentru mîrșăvia cu care uneltesc la sfîrtecarea României: nu le mai atingeţi deloc cocinele alea infecte, „Evenimentul zilei“ şi „Ziua“, boicotaţi-le prin toate mijloacele, fiindcă ungurii n-or să poată pompa bani la infinit şi nici patronii ăia de firme nu pot fi chiar atît de inconştienţi încît să publice reclame scumpe în nişte fiţuici falimentare. Ţineţi minte aceste două nume, Cristoiu şi Roşca-stănescu: dacă n-or să se încaiere păduchii ăştia pe hîrdău, în aceeaşi celulă, să nu-mi spuneţi mie Alcibiade! F Mămăliga aia arsă şi rîncedă, pe nume Vasile Manea Drăgulin, face foarte mult rău societăţii româneşti. Nu numai că el n-a finalizat nici un dosar al mafioţilor şi trădătorilor de Ţară, dar îi urmăreşte pe românii adevăraţi, care au îndrăznit să-l întrebe cu ce treaba e el pe-acolo, prin Procuratura Generală, şi cît mai are de gînd să păcălească o ţară întreagă. Nici n-a apucat senatorul Corneliu Vadim Tudor să-şi exprime public stupefacţia (în presă şi la Televiziune) pentru miraculoasa dispariţie a dosarelor infracţionale Romanseverin - Băsescu, şi V.M. Drăgulin (alt individ care şi-a luat numele după nevasta sa, ca şi s.R. stănescu) l-a înarmat pe un consilier de-al său, V. Pop, să înceapă urmărirea penală (?!) împotriva preşedintelui P.R.M., care cică l-ar fi calomniat pe Nicolae Adrian Cine e acest N. Adrian nu mai e nevoie să spunem: un puşcăriaş de drept comun, condamnat înainte de 1990 pentru fals în acte publice. Procurorul Marian Capotă stabilise, în ianuarie 1995, că nu există nici o urmă de calomnie în micile pamflete literare semnate Alcibiade la săptămîna pe scurt, aşa că a decis neînceperea urmăriri penale. Ce face însă şmecherul ăla de V.M. Drăgulin? Se răzbună! Aşa cum, de altfel, s-a răzbunat şi pe cerbul care l-a tăvălit bine de tot cu coarnele, la Palatul Elisabeta din Capitală, fiindcă animalele au un instinct impecabil şi nu iubesc beţivanii, dar, din nenorocire, bietul căprior a fost ucis, ca să se facă pe plac alcoolicului, după cîteva zile. În cazul de faţă, același procuror încălcă grav legea, infirmînd soluţia dată de redutabilul profesionist Marian Capotă, fără a-l consulta şi pe acesta, cum ar fi fost normal, ştirbindu-i autoritatea în faţa unor gangsteri. Mai mult decît atît, o piesă importantă a Dosarului, care este Declaraţia scrisă de mînă de către preşedintele P.R.M., ajunge pe mîna găştii de hoţi de la „Ziua“, în speţă, în posesia altui puşcăriaş de drept comun, Răzvan savaliuc, sluga lui Dide, care o publică în fotocopie, ceea ce este total împotriva legii (pe vremea lui Ceauşescu se făcea închisoare pentru aşa ceva). Concluzia: după ce timp de 3 ani a ticăloşit Justiţia română, după ce n-a făcut nimic concret pentru tragerea la răspundere a borfaşilor, a udemeriştilor şi a trădătorilor de ţară, cioara asta rebegită de V.M. Drăgulin se aliază cu trei puşcăriaşi (Nicolae Adrian, Nicolae Dide şi Răzvan savaliuc) pentru a se răzbuna pe doi campioni ai dreptăţii (Corneliu Vadim Tudor şi Marian Capotă). Se pare că în toată mişculaţia asta sinistră un oarecare rol au avut nevasta infractorului N. Adrian, care e procuroare pe la un sector şi face presiuni infernale, precum şi „ziarista“ Adina Anghelescu. Nu vă speriaţi, o să găsim noi soluţia pentru ploşniţele astea. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 9 iunie 1995)

Alexandru Ioan Cuza, între calităţi şi defecte. Cum era, de fapt, omul din spatele simbolului istoric al Micii Uniri

Motto: ,,Şi cît va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan I” M. KOGĂLNICEANU

Un om care nu iubea fastul, averile, dar nici munca. Nepăsător, zeflemist, dar cinstit şi milostiv, iubitor al femeilor frumoase şi pasionat de cai. Aşa îl descriu istoricii pe Cuza, domnitorul Micii Uniri.

Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859. De numele lui se leagă înfăptuirea Unirii celor două Principate româneşti. În scurta sa domnie, Cuza a militat pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante, pentru înfăptuirea unităţii constituţionale şi administrative, lucru realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România şi capitala la Bucureşti.

Coborîtor dintr-o veche familie de dregători, menţionată documentar pentru prima dată la 1638, care şi-a cîştigat faima prin intervenţiile ei în destinele politice ale Moldovei, uneori cu rezultate tragice, ca în cazul marelui spătar Dumitresco Cuza (1717) şi a urmaşului său, marele spătar Ioniţă Cuza (1778), Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bîrlad, tatăl său fiind Ioan Cuza, ispravnic de Fălciu, apoi în Ținutul Covurluiului, iar mama sa Sultana, născută Cozadini, dintr-o familie de origine greco-italiană, din Constantinopol, dar românizată.

A învăţat carte mai întîi la Iaşi, în pensionul francez al lui Victor Cuenin, unde a avut colegi între alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi pe Vasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori, apoi la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul în Litere în 1835, la Sorbona, obţinînd calificative lăudabile, după care urmează cîtva timp Facultatea de Drept. Se întoarce în ţară însă la scurt timp, unde îşi continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană. În perioada noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în ştiinţele războiului şi probabil le-a continuat pe cele de Drept. Intră în armată, în care vedea un mijloc de împlinire a idealurilor naţionale, în anul 1839, dar în februarie 1840 îşi dă demisia. La începutul anului 1842 ocupă o funcţie publică, şi anume, cea de prezident al judecătoriei Covurlui.

Numele lui Cuza este legat de cele mai importante momente din procesul de înfăptuire a Statului Român modern. În spatele domnitorului care a realizat Mica Unire a stat un om cu calităţi şi defecte, o personalitate controversată asupra căreia s-au aplecat mulţi istorici. Despre cum era, în realitate, omul Cuza s-au scris mii de rînduri. „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbînzile sale diplomatice”, este portrerul făcut domnitorului de Bolintineanu în volumul ,,Viaţa lui Cuza”.

luxul, iar masa şi traiul său erau cumpătate. S-a spus că bărbatul Cuza a avut două mari plăceri: femeile frumoase şi caii, deşi nu era un talentat călăreţ.

Milostivul domn

Cuza

Despre omul Cuza s-a spus că avea, însă, ,,o mare delicateţă de simţăminte” şi evenimentele relatate de istorici dezvăluie o latură milostivă a domnitorului. ,,Pe cînd Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lîngă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mîndru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrîndu-l conştiinţa, i-o restituie”, mai relatează Xenopol. Portretul făcut de istorici scoate la iveală un om foarte mîndru, care nu pleca uşor capul înaintea altuia. În spatele domnitorului Cuza a stat un înfocat naţionalist şi patriot, un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru răsturnarea privilegiilor.

Defectele domnitorului

Despre omul Cuza s-a mai spus că era neserios, zeflemist, nu iubea munca şi că era prea nepăsător în legătură cu soarta lui. ,,Cuza apoi, deşi foarte inteligent, cuprinzînd uşor lucrurile, nu prea iubea munca. Pe de altă parte îi plăcea mult a rîde şi a-şi bate joc de acei ce-l înconjurau mai de aproape, şi ţinea în seamă, prin o mare simpatie, pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsă adeseori treburile pe mîinile oamenilor săi de încredere şi de se constitui aşa numita lui camarilă: (Librecht, Docan, Pisoschi) tocmai în momentul cînd el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat”, mai relatează Xenopol.

Ca om politic, Cuza a fost un iubitor al loviturilor zdravene şi neaşteptate.

Controverse

,,Cînd îl atingeai, niciodată nu-ţi rămînea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sînt de comandă. Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi făcut avere mare”, relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din ,,Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza. Domnitorul nu iubea

Deşi i s-a pus eticheta de cartofor şi s-a scris despre Cuza că era un mare amator al jocurilor de noroc, se pare că domnitorul nu avea patima jocului. Şi deşi s-a spus despre Cuza că a fost un afemeiat, mărturiile contemporanilor săi dezmint acest lucru. „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decît jocuri ordinare cu amicii, de cînd se numise domn. Îl acuzau de mîndrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să rîdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decît apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plîngă nici o mamă pentru fiica sa răpită”, scrie Bolintineanu în ,,Viaţa lui Cuza”.

Cuza şi femeile

Viaţa amoroasă a lui Cuza s-a împărţit între soţia Elena şi amanta Maria Obrenovici. Elena l-a iubit pînă la moarte şi a acceptat să-i crească copiii rezultaţi din relaţia extraconjugală cu amanta. Marea iubire a domnitorului a fost Maria Obrenovici. Se spune că aceasta, cu experienţă în seducerea bărbaţilor puternici, s-a folosit

de frumuseţea şi inteligenţa ei pentru a obţine nu atît dragostea domnitorului Cuza, cît avantaje materiale. Despre Cuza se spune că a fost vrăjit de farmecele fizice ale Mariei. ,,Femeie foarte frumoasă, cu un bogat păr negru şi ochi albaştri, ce făceau un contrast reuşit şi produceau un efect minunat”, este descrierea rămasă de pe urma frumoasei Maria Obrenovici. Faptul că era o bună cunoscătoare a lumii politice, după ce trăise o vreme la Curtea Sîrbă, a fost un alt atu al Mariei Obrenovici în cucerirea domnitorului Cuza. Frumoasa brunetă era inteligentă, vorbea mai multe limbi străine, iar Cuza a fost vrăjit de toate calităţile sale. I-a dăruit domnitorului în următorii ani doi copii: pe Dimitrie şi pe Alexandru. Domnitorul şi-a convins soţia, pe Doamna Elena, să înfieze băieţii, varianta oficială fiind că cei doi sînt orfani salvaţi în urma unor inundaţii. Deşi cunoaştea relaţia domnitorului şi originea copiilor, Elena a adoptat cei doi băieţi şi i-a crescut ca pe proprii ei fii. Puterea de control a Mariei Obrenovici asupra domnitorului a crescut în timp. A ajuns să facă parte din camarila acestuia şi nu s-a mai mulţumit cu casa dăruită, ajungînd să petreacă nopţile la Palat, sub acelaşi acoperiş cu soţia lui Cuza. Se spune că pe perioada relaţiei lor, atît Cuza, cît şi Maria Obrenovici au avut alte relaţii amoroase. Ei i s-au atribuit legături amoroase cu membri ai camarilei lui Cuza cu care se spune că ar mai fi avut chiar şi alţi copii. Pe perioada relaţiei cu Obrenovici, Cuza şi-a păstrat obiceiul de a frecventa bordelurile la braţ cu ministrul Kogălniceanu. Despre Maria Obrenovici se spune că ar fi jucat un rol important în ,,Monstruoasa coaliţie” care a pus la cale abdicarea lui Cuza. S-a spus că ar fi fost plătită cu bani grei pentru a contribui la trădare. O altă variantă ar fi că Maria ar fi acceptat participarea la complot tocmai ca să-l salveze pe domnitor pe care îl păştea pericolul uciderii.

În noaptea de 11 februarie 1866, cînd complotiştii au dat buzna în dormitorul lui Cuza, Maria a fost femeia găsită în patul lui. Cei doi amanţi au împărţit camera alăturată de cea în care dormea doamna Elena cu copiii soţului şi ai amantei. Se crede că Maria a fost cea care a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a deschide uşa complotiştilor în aşa fel încît aceştia să pătrundă nestingeriţi. Planul la care se spune că ar fi luat parte amanta era ca domnitorul să semneze forţat actul abdicării. La două zile de la noaptea complotului Cuza a plecat în exil, părăsinduşi soţia şi copii. Maria Obrenovici l-a urmat. S-au stabilit într-un prim popas la Viena. Amanta a rămas o vreme alături de domnitorul văduvit ţară şi putere, dar l-a trădat, într-un final, înşelîndu-l cu un apropiat al lui Cuza. Maria l-a părăsit pe Cuza în 1870, după ce acesta se îmbolnăvise.

ADEVĂRUL.RO

Alexandru Ioan Cuza și Elena Cuza

Maria Obrenovici

,,Întru realizarea eternei dorințe a neamului nostru: Unirea Principatelor”

Anul acesta, poporul român aniversează 162 de ani de la Unirea Moldovei cu Muntenia, sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Unirea din 1859 a reprezentat un proces, o epocă de adînci prefaceri care au avut un impact esențial asupra structurilor socialeconomice și politice, deschizînd societății românești numeroase perspective de progres. Privită astfel, Unirea nu apare ca un simplu moment, ci ca un fenomen complex, precedat de o serie de manifestări și acțiuni care, într-o formă sau alta, constituiau o manifestare a tendinței de împlinire a idealului național, anume formarea unui stat modern și independent, fie în limitele unei uniri integrale a tuturor provinciilor locuite de români, fie, într-o primă etapă, în condițiile unei uniri parțiale a două dintre provinciile istorice care, din punct de vedere al statutului internațional, se bucurau de o situație mai bună.

Un asemenea proces a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831 și 1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturior vamale între cele două provincii începînd cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv, Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv Imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context în sprijinul realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două principate, a cunoscut însă o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate: la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizînd unirea politică. Statul național român creat la 24 ianuarie 1859 a fost o încununare a energiei, curajului, inspirației și inteligenței poporului român.

Trebuie remarcate, în acest context, reformele înfăptuite în epoca Unirii, pentru reorganizarea și

Toate pentru țară, nimic pentru noi!

Sînt în viața oamenilor evenimente de acelea în care limba omenească e în neputință de a exprima sentimentele ce mișcă inimile. Evenimentul zilei de astăzi e de acelea ce nu se exprimă; toți îl pricepem în acest minut în adîncul inimii noastre. Unirea e săvîrșită, ni s-a zis. Acest cuvînt e un cuvînt înalt! El cuprinde făgăduința mîntuirii și viitorul țării. De aceea el a circulat ca o scînteiere electrică în inimile noastre, ale tuturor, și sînt încredințat că, dacă există nemurirea sufletelor, după cum religia ne încredințează, strămoșii noștri au simțit și ei acea înfiorare, și cu lacrimi de bucurie ne binecuvintează din înălțimea cerurilor. Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decît ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o, nu s-a făcut; de s-a făcut, n-a ținut decît un moment.

În adevăr, cei din veacurile trecute fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar: și de ce aceasta, e lesne de înțeles. Pricina neizbutirii lor fură mijloacele ce întrebuințară. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciuni, a cuvîntului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților. Unirea noastră dar, de astăzi, se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre

modernizarea instituțiilor statului național, dar mai ales măsurile întreprinse de Cuza însuși în vederea creării unei administrații organic închegate. Astfel, reforma agrară din 1864 trebuie apreciată din perspectiva multiplelor ei implicații social-economice, de o mare însemnătate în cadrul procesului de descătușare a societății românești de servituți feudale. De asemenea, întărirea armatei naționale – misiune dintre cele mai dificile – a reprezentat unul dintre pivoții politicii de fortificare a statului național în raporturile sale externe, mai ales cu puterea suzerană. La finele domniei lui Cuza, armata română trăise un proces de adînci mutații. Era o armată nouă, modernă, care un deceniu mai tîrziu va putea da măsura capacităților ei.

Epoca Unirii a marcat nu numai apariția statului național, ci și începutul afirmării lui distincte în concertul statelor libere ale lumii. Cu toată suzeranitatea otomană, prin politica externă promovată, dar mai ales printr-o serie de acțiuni înfăptuite, Cuza contribuia în măsură decisivă la consolidarea statului național român pe planul raporturilor interstatale. Din această perspectivă, Unirea Principatelor Române – cunoscută și sub numele de Mica Unire - reprezintă un prolog nu numai al neatîrnării, ci și al desăvîrșirii unității statale. Se poate afirma, așadar, că între Unirea din 1859, independența din 1877 și desăvîrșirea unității statale din 1918 există o succesiune indisolubilă, o condiționare necesară.

După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de la putere în 1866, unirea a fost consolidată sub domnia succesorului său, principele Carol de HohenzollernSigmaringen, iar Constituția adoptată în acel an a denumit noul stat – România. R.M.

cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca biserica noastră: ,,Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăzneacă a mai despărți”; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările-surori; ne trebuie și unirea între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși. La din contră, aceea binecuvîntare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sînul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sînt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunile discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc.

24 Ianuarie fu o zi asemenea de înfrățire între noi; dar din nenorocire nu eram încă pregătiți; de aceea o și văzurăm sfîșiată a doua zi. Atunci ne lipsea încrederea. Mai multe împrejurări, ce trebuie să le dăm uitării, slujiseră încă a întemeia între noi acea neîncredere. De aceea, avînd aceeași dorință, aceeași țintă, ne aflăm cu toate aceste în neunire; temerea unora și îndrăzneala prea mare a altora se pretălmăcea într-un fel năpăstuitor, și de aci răul dezbinării mergea crescînd, Acum ne cunoaștem mai bine. Pînă aci voiam toți același lucru, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenuncheați, să scriem astăzi: Toate pentru țară, nimic pentru noi! Să trăiască România!

BARBU CATARGIU

(Discurs rostit în Parlament, la 11 decembrie 1861)

TABLETĂ DE sCRIITOR

Adio iarnă, la români!

Iată că au trecut sărbătorile de iarnă, cu masa încărcată de tot felul de bucate, cu petreceri şi chefuri prelungi, dar în bradul de Crăciun nu a strălucit un fulg de zăpadă... De Bobotează, din lipsă de ger năpaznic, nu s-a mai putut face cruce din gheaţă, aşa cum îi datina, în schimb vremea a fost însorită de parcă ar fi fost Săptămîna Mare a Paştelui şi nu Crăciunul... Şi nu Boboteaza... Nici vorbă de gerurile aspre ale Bobotezei, ca în vremea copilăriei mele, cînd ulițele erau pline de nămeţi, iar crivăţul urla prin ţepuşele casei, de credeai că mută satul din loc. Tot atunci, lupii, în haite, dădeaua iama în gospodăriile sătenilor după hrană... Oamenii stăteau la gura sobei şi depănau poveşti la o cană cu vin fiert; cu toate că aveau greutăţile lor, ei ştiau trăi frumos, în credinţă și bunătate unii fată de alţii... Ştiau să aibă grijă de codrii care se înălţau din toate părţile pe dealurile din împrejurimi, de pajişti şi vîlcele, curăţindu-şi şanţurile primăvara, podeţele de la porţi, văruindu-şi gardurile, înlocuind pomii uscaţi cu alţii de sezon... Aşa i-am văzut în fiecare primăvară, odată cu topirea ultimului fulg de nea şi apariția primelor fire de iarbă, în preajma cărora începeau să se ivească cele dintîi gîze, înviorate de razele soarelui. Din păcate, astăzi, nu se mai întîmplă aşa ceva... Pentru cei în vîrstă, toate acestea au rămas simple amintiri, mai ales imaginea iernii, cu mirificele ei ninsori, pline de candoarea poeziei... Acum nu mai putem vorbi că am avea patru anotimpuri, pentru că nimic nu mai e cum a fost cîndva: iarnă, primăvară, vară şi toamnă, fiecare cu farmecul ei... Asistăm neputincioşi la schimbarea vremii la nivel global, fără să putem face ceva pentru remedierea acestei situaţii triste... Privim cum anotimpurile se comprimă unul în altul, cum plouă cînd nu trebuie şi viscoleşte în locuri în care niciodată nu a căzut vreun fulg de nea... Toate aceste schimbări ale naturii se petrec din cauza omului, în general, care a distrus codrii seculari, strămutînd albii și rîuri, dislocînd norii cu salve de tun. Din păcate, remarcăm că de la un an la altul sîntem tot mai săraci în iernile noastre de poveste... Nu-mi amintesc ca în copilăria mea dealurile din împrejurimile satului meu, uliţele, să nu fi fost vreodată îmbrăcate în mantia pufoasă a iernii şi nu doar de sărbătorile de iarnă ci chiar de mai înainte. Şi asta se întîmpla de la începutul lunii decembrie, cînd cădeau primii fulgi, iar ninsorile bogate țineau pînă tîrziu, spre primăvară. Acum parcă totul este de-a-ndoaselea. Unde ne sînt iernile? Unde ne sînt românii de altădată, blajini, cu inima caldă ca o rugăciune de seară, cu dragoste de ţara lor? De ce oare natura s-a întors împotriva noastră?... Sînt întrebări la care omul fără îndoială va găsi un răspuns convenabil, dar fără a merge la esența problemei. Și asta, în timp ce va continua să pună la pămînt codrii întregi, în mod barbar, lăsînd munţii şi dealurile despădurite, pentru a-şi umple buzunarele. Va continua să secătuiască bogăția aurului nostru verde, fără să se gîndească la sănătatea lui, a copiilor şi nepoţilor, a pămîntului, în general... Dacă lucrurile merg în ritmul acesta, nu ne vom mai bucura în nici un fel de cele patru anotimpuri ale anului, fiecare cu gingăşia poeziei lui. După cum merge lumea, nu avem să ne așteptăm la nimic bun, rămîne să ne ducem mai departe crucea. Şi nu ne mai miră faptul că nimic nu mai este ca în anii copilăriei... Nici obiceiuri... Nici datini... După felul galopant în care se precipită lucrurile, zău că-mi vine a spune: Adio iarnă, la români!

ION MAChIDON, directorul revistei „Amurg sentimental“

GALERIA MARILOR ORATORI ROM â NI

Polemici « Controverse Personalitatea epigramistului (1)

Universul spiritual al epigramistului

Cuvîntul epigramist nu ne duce, în primă instanță, la definirea lui conform teoriei literaturii, ci la epigramistul propriu-zis care poartă nume bine cunoscut. Și nu doar la unu, ci la mai mulți, la nume care țîșnesc, parcă, în mintea noastră cînd le auzim: Cincinat, Păstorel, Quintușii, Al. Clenciu, N. Ghițescu ș.a. Totuși, pentru ca iubitorii acestei specii literare, numită epigramă, să pătrundă în specificul ei, nu e rău să-și facă o idee, să cunoască particularitățile, structura, spiritul celui care mînuiește condeiul ascuțit cu care o pune pe hîrtie.

Epigramistul este un autor dotat cu har și cu condei, dar e și stăruitor în „pritoceală” ca să moșească poanta, scriind epigrame demne de a ieși cu ele în față. Este un creator cu personalitate distinctă printre scriitori pentru că un epigramist adevărat este un scriitor adevărat și nu unul oarecare, ci un scriitor aparte, pentru că orice epigramist este scriitor, dar nu orice scriitor poate fi epigramist. Ca orice artist, cum spunea neuitatul Toma Caragiu, el întîi se naște și numai după aceea se face. Se naște, dar se construiește și se reconstruiește singur, prin strădania continuă a condeiului și a minții, în tiparul dat de capitalul genetic. Îl caracterizează, în mod preponderent, umorul, istețimea, simțul de observație ascuțit. E un autor dotat cu har și cu condei, dar e și stăruitor în „pritoceala” care să moșească poanta, scriind epigrame demne de a ieși cu ele în față. El nu este un om pe care-l definește neapărat rîsul, el e bucuros cînd declanșează rîsul și energia spirituală, buna dispoziție la alții. Și numai un om serios, în sensul larg al cuvîntului, este dotat cu asemenea însușiri. Acestea implică înzestrări precum darul comunicării, vigoare intelectuală și rigoare în mînuirea condeiului. Deși fire temperamentală, epigramistul dă dovadă de iubire față de oameni, pe care-i vrea buni și corecți, prin foamea de cuvînt îi determină să se retrăiască, prin forța rostirii face să crească în cititor un copac calm, înfruntînd iubirea prin zîmbet sau rîs. Orice cuvînt pus în catren trece prin mintea și sufletul său prin exercițiul efortului susținut. În aceste vremuri, în epoca internetului în care tineretul nu știe ce e o carte (mai exact, o carte a unui scriitor clasic român), nu are acel sentiment extraordinar de a fi singur cu un autor ca astfel să nu ajungă la degradare sufletească, epigramistul îi pune la îndemînă o formă literară scurtă, percutantă, care animă spiritul și, de multe ori, induce starea de bine și de bună dispoziție.

Îndrăznesc să fac o afirmație care, poate, va frapa spiritul unor cititori: epigramistul viețuiește pe aceste meleaguri românești din vechime, de cînd există creația populară orală și el se impune odată cu progresul culturii noastre. Caragiale, în „Cîteva păreri” subliniind cît de puternică e tradiția literaturii populare, ceea ce e inoculat în fibra ființei noastre de român, amintește și de catrenul popular: „Auzim patru versuri populare în care prosodia este cu desăvîrșire nesocotită, rima imposibilă, vedem o scenă de clovni de o simplitate cît s-ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfînt bizantin, care șade bățos între două coloane și găsim la ele, fără multă osteneală, ceea ce nici epopeea, nici drama, nici tabloul nu ne-au putut da” (OPERE, vol. 3, ESPLA, 1952, p.255). Dacă facem abstracție de cronicari, catrenele scrise de primii scriitori români se deosebeau foarte puțin de folclor. Să-l luăm exemplu pe Prale (1769-1847), care a rămas în literatură cu un singur epitaf:

Toată grija mi-am luat Și de lume am scăpat, Eu de dînsa, ea de mine Și să ne fie de bine.

Sînt și alte nenumărate exemple, care atestă legătura intrinsecă a primilor autori cu literatura populară, printre alții, Iancu Văcărescu (1792-1863), Anton Pann (17961866) cu al său renumit epitaf Aici zace nevastă-mea din bună norocire, zace-atît pentru a mea cît și a ei liniștire (foarte asemănător cu cel scris de tatăl lui Clément Marot, la sfîrșitul Secolului al XV-lea: Ci gît ma femme,

oh, qu’il est bien/ Pour son bonheur et pour le mien), la Al. Donici (1806-1866)

Sub piatra asta zace

Un doctor învățat

Cu moartea lui de moarte

Pre mulți el a scăpat la Al. hrisoverghi (1811-1837) care, deși a trăit numai 26 de ani, a lăsat cîteva creații epigramatice valoroase, printre care

Domnului XXX

Toți îți par că-s nătărăi,

Dar nu-i lucru de mirare

Căci galbene îi par toate

Celui ce-are gălbinare sau la Ion Catina (1828-1851), care s-a stins la 23 de ani lăsînd cîteva creații literare, printre care și următorul catren, adresat domnitorului, publicat în „Pruncul român”, catren care a cunoscut circulație liberă: Ia-ți lădița și domnița Și te cară azi din țară

Căci românii nu-l mai vor

Pe Bibescu domnitor!

Sînt autori care au cunoscut catrene umoristice populare, proverbe versificate, ghicitori etc, precum Mîndra cînd mi-e rumenită

Cu 300 nu-i plătită

Dar, cînd se desrumenește

Nici un ban nu mai plătește!

Cîte fete sînt la joc

Toate-s strîmbe de mijloc

Numai mîndruleaua mea E dreaptă ca secera.

Numărul de epigramiști care ară literatura română, odată cu apariția presei și, în special, a publicațiilor de umor, scoase de N.T. Orășanu (creatorul primei reviste de umor – „Țînțarul”, la 28 februarie 1859, cel ce domină timp de trei decenii acest gen de presă, considerat de G. Călinescu imitatorul lui Béranger), hașdeu, Caragiale ș.a., este considerabil. La sfîrșitul Secolului XIX apar primele volume cu titlul EPIGRAME. Odată cu pregătirea tinerilor în Occident se produce o deschidere a orizontului cultural, și spiritul românului nu putea să rămînă indiferent la influența literaturilor occidentale – în special a celei franceze – care, găsind aici germenii primitori, au dus la nașterea epigramei culte. Și, de-a lungul timpului, flacăra epigramei s-a stins încetul cu încetul în Occident, unde predomină gluma, bancul, caricatura, dar cărbunii, odată aprinși la români, sînt alimentați pînă la incendierea spiritului umoristic, astfel încît, în contemporaneitate, această specie lirică înflorește, cu predilecție, la acest popor și la fiii lui, oriunde s-ar afla. Responsabilitatea care-i revine epigramistului e cu atît mai mare, cu cît el e dator s-o mențină la nivelul atins, în secolele trecute, în propria literatură și, mai ales, să-i asigure progresul și să-i respecte statutul. El e singurul garant al îndeplinirii acestor cerințe.

Ca orice creator, prin ceea ce scrie, epigramistul se adîncește în gîndurile sale, se reconstruiește pe sine, se descifrează, iar cititorul răspunde la întrebări pe care nu și le pusese mai înainte. Iată o Axiomă

Nu intră nici la blînd îndemn, Nici la poruncă de satrap, Chiar orice cui în orice lemn, Chiar orice gînd în orice cap! (Sorin Pavel)

Personalitatea epigramistului se devoalează prin înseși epigramele sale – oglinzi ale profilului său ca reprezentant al unui timp istoric, ca om cu un anumit statut existențial, etic, de educație, de cultură etc. Totuși, aspectul care iese, de la început, în evidență, este darul, aptitudinea, capacitatea de epigramist autentic. Mulți glumesc versificat sau versifică bancuri păstrînd chiar și dialogul, în spațiul restrîns al catrenului, însă calea dintre aceste improvizații și adevărata epigramă este parcursă de cei cu talent specific epigramistului, adică înclinație de umorist cu ingeniozitate, „meșter” în tehnica versificării și concentrării, în puține versuri, a unei idei cu nuanțele ei aparent contradictorii, cu o demonstrație logică surprinzătoare, menită să conducă la întorsătura din final, care produce scînteia poantei. Pentru că epigramistul de vocație este cu adevărat spiritual,

aduce imagini noi și ingenioase. Unui începător care simte chemarea spre epigramă i se cere multă muncă pe text. Rareori „o brodește” de la început, cum se întîmplă la improvizațiile pe loc, dar – pentru că există totdeauna un dar, adică il y a toujours un mais, chiar doi mais – performanța, în asemenea cazuri, le reușește celor cu multă experiență,adică marilor epigramiști. Iată un exemplu: cînd Al. Clenciu l-a văzut pe Ion Larian Postolache (1916-1997) îmbrăcat cu o haină din piele de vițel, i-a „trîntit-o”: Prieteni, adevăr zic vouă Învăpăiatul menestrel Arată-n haină de vițel Ca un poet la poarta nouă!

Postolache, dă replica după cinci minute: Se-ntîmplă, mai ales cînd plouă, Să mă apuce-o boală grea Ce mă preschimbă-n poartă nouă Cînd Clenciu stă în fața mea.

Așa iau naștere și duelurile epigramatice. Se poate întîmpla, însă, și al doilea dar, și nu numai la autorii mai puțin experimentați, ca improvizațiile să rămînă ca atare. Într-o însemnare din 3 noiembrie 1928, referitoare la scrisul său, Mateiu Caragiale (1885-1936) își exprimă satisfacția pe care i-o dă „dificultatea învinsă” („celle de la difficulté vaincue“), adică „umplerea unui gol care pornește dintr-un punct al începutului”. (Cf. Marian Papahagi, Eros și utopie, Ed. Cartea Românească, 1980, p.52). Epigramistul se luptă cu ideea, cu vocabularul, dar și cu eul său pentru „a învinge dificultatea”. Condeiul se liniștește cînd se potolește furtuna frunții în concordanță cu structura sa spirituală. Unui epigramist mai puțin experimentat i se cere multă lectură în domeniu, care să-i ofere modele de urmat, o anumită înțelegere a valorii și, mai ales, a lipsei de valoare a unor așa-zise „epigrame” publicate sub această denumire, pentru că și în acest domeniu există „corupție”: autorul e corupt de dorința de a se face cunoscut cu orice preț. Deci, în ultimă instanță, i se cere onestitate, conștiința propriilor posibilități, facultatea de a evalua calitatea a ceea ce el însuși pune pe hîrtie sub denumirea de epigrame. Am mai spus-o și-o mai spun, să nu se uite vorba lui Cănăvoiu (1938-1992) din Tîrgu Jiu:

De nu scrii epigrame bune, roiu!

Notează bancuri că le prinzi ușor Și nu uita ce-a spus chiar Cănăvoiu: E greu să fii major… în gen minor Scrierea unei epigrame presupune o tensiune spirituală benefică și un efort în același timp. Un efort care se revarsă în reușita epigramei, a versului „descîntat”/ frămîntat, a ingeniozității întoarcerii „macazului” ideii care să motiveze poanta. Pătruns de această energie, epigramistului i se încarcă bateriile, antrenînd întreaga lui ființă. Epigrama, odată creată, este ca o nouă renaștere. Odată poanta ivită în minte, gîndirea epigramistului procesează ideea receptată, alege expresia adecvată în care se poate încadra/spune cuvintele și adaptarea lor la mecanismul logic pentru realizarea întorsăturii generatoare de poantă. Pentru că epigrama cuprinde tot spectrul spiritual, toate nuanțele de sens și conotații ale literaturii: de la judecata de valoare, la mimarea naivității, de la umorul specific românului, la ironie și satiră. Adunînd impresii, aspecte selectate cu spiritul de observații specific, peregrinînd cu gîndul în lumea ideilor fulgurante sau căutate de „potrivirea” necesară „moșirii” poantei (mecanismului epigramatic), epigramistul se adîncește în sine și reușește să se cunoască, să se autodescifreze, ajungînd la o trăire personală a judecăților de valoare pe care le exprimă și le transmite receptorului ca-ntr-un fel de dialog monologat. Prin aceasta, creatorul își manifestă firea umană, prețuirea față de oamenii în mijlocul cărora viețuiește, prețuirea față de acel bine și frumos, conștient de opoziția apreciere pozitivă ~ apreciere negativă, vizînd aspecte din varii domenii. De la nici un epigramist nu lipsește tema femeia eterna poveste, în cele mai neașteptate împrejurări dar, mai ales, privind aspectul ei, cochetăria, infidelitatea (că dumnealui e sfînt, Doamne iartă-mă) sau rolul ei de soacră

Zice nora către soacră

Cum c-ar fi o poamă acră, Dar și soacra vrea să spună C-are-o noră… poamă bună! (V. Matei) Dr. ELIs RâPEANU

Polemici « Controverse

Haiku-uri

În sfîrșit, noul an a sosit. ,,Mălaiul” s-a împărțit, ,,inițialele” s-au pricopsit, dar împărțeala nu s-a sfîrșit. Sacii sînt urcați în căruță, se dau bice cailor spre un ogor pe care îl cred ,,al lor”.

La ,,Casa seniorilor”, dispută. O tînără ,,bîrsană” dă speranță ,,defavorizaților”, asigurîndu-i că le va mări pensia înaine de a le crește o cucută în grădina sfîntă.

Sărbătorile de iarnă le-am petrecut acasă, în ținuta elegantă - o pijama groasă și o pernă electrică pe post de geantă. Căldura din calorifer nu este nicăieri. La Meteo, o veste care ne încălzește: urmează un val de căldură de vară.

La televizor, ediții speciale, anunțuri și reclame. În anul care a început, zile libere mai puține. O mașină a ,,parcat” într-o vitrină, manechinele au ajuns pe trotuar. Pe șoselele țării, accidente grave, cu morți ,,pe capete”.

,,Spălați-vă pe mîini!”, a fost îndemnul ,,solemn” de Anul Noul și de Crăciun. Împotriva virusului ucigaș, azi s-a înțepat în braț primul injectat. Toți așteaptă cu interes să vadă dacă injectatul moare.

Cu gîndul la spectacolele de altădată, din... ,,epoca de piatră”, cînd bunul-simț era la el acasă, urmăresc, la televizor, reclame în loc de spectacole. Reclame la orice. Șosetele compresive pun sîngele în mișcare: 3.200 de rotații pe minut; Fregamax te scapă de praf; Vitarid îți prelungește viața, ajutîndu-te să-ți ții nepoții în brațe;

Exilul poetului rus Aleksandr Puşkin, la Chişinău

În anul 1820, la vîrsta de doar 21 de ani, Aleksandr Puşkin (1799-1837), unul dintre cei mai importanţi poeţi şi dramaturgi din perioada romantică, considerat fondatorul literaturii ruse moderne, a intrat în conflict cu autorităţile din timpul întunecatei domnii a ţarului Alexandru I. Puşkin avea deja notorietate în ţară şi a scris o epigramă destul de acidă la adresa generalului Aracceev, favoritul ţarului, intitulată Odă a Libertăţii, practic, un protest împotriva despotismului şi robiei. Reacţia autorităţilor a fost pe măsură şi au hotărît expulzarea sa în Siberia, dar intervenţia istoricului Karamzin l-a salvat, fiind pedepsit doar cu trimiterea la Chişinău, provincie românească aflată sub dominaţie rusă din 1812.

În perioada șederii lui la Chișinău, poetul nu și-a schimbat năravurile. El va stabili legături cu membrii asociației secrete decembriste din sud, dar și cu cei ai mișcării eteriste, întreținîndu-se personal cu Alexandru Ipsilanti și frații Cantacuzino. Viața în Chișinău, o gubernie de la periferia imperiului, atît de diferită de cea din Petersburg, fără soicietate aleasă, fără saloane luxoase, fără discuții politice, nu era deloc pe placul tînărului poet. Însă, în scurt timp, Pușkin descoperă farmecul aparte al acestei așezări. Aflat la confluența dintre Europa și Orient, Chișinăul era un oraș cu femei frumoase. Îmbinarea dintre tradițiile orientale, aparent exotice, și strălucirea șarmantă, europeană, a avut un efect fericit asupra femeilor din Basarabia. Viața petrecută în exil a fost presărată cu numeroase incidente cu boierii moldoveni, cu dueluri - care-i vor atrage și o poreclă din partea localnicilor: ,,conașul Pușcă” - și cu aventuri amoroase. Dintre acestea din urmă, de notorietate au fost cele cu Pulcheria Bartolomeu și Calipso Polihroni, „greaca cea frumoasă”, care umbla înfășurată într-un șal negru și despre care se spunea că ar fi fost amanta lui Byron.

Poetul îi dedică acesteia poezia ,,Șalul negru”: ,,Pe cînd fusesem tînăr și neîncrezător, trufaș,/ O tînără grecoaică iubit-am pătimaș”.

La Chișinău, Pușkin a stabilit relații strînse cu C. Stamati (cel care avea să traducă în limba română Prizonierul din Caucaz) și cu Costache Negruzzi, care-l numea pe marele poet „Byron al Rusiei”. Henry Troyat, autorul unei excelente biografii a poetului, spune următoarele în legătură cu modul de viață al lui Pușkin în capitala Basarabiei: „Da, de bună seamă că din pricina tristeții, a plictiselii și a sărăciei, își bate joc de cei din jurul său, se deghizează, se bate în duel, se îmbată, joacă la cărți și face curte la femei. Căci iată un fapt de netăgăduit. Pe unde trece Pușkin, femeile răsar ca din pămînt, și legăturile galante se înfiripă. Nici un moment viața lui nu va fi scutită de dragoste. Întotdeauna vor roi în jurul său: Marii, Eudoxii, Natalii, rînd pe rînd, tot altele”.

Comparat adesea cu Don Juan, Aleksandr Sergheevici Pușkin, cel mai mare poet al Rusiei, a trăit 113 povești de dragoste. A murit tînăr, la două zile după ce a fost împușcat într-un duel, în care înfruntase moartea în numele onoarei și al dragostei. S-a stins pe 10 februarie 1837, la ora 14,45. Ceasornicul din camera poetului a fost oprit de prietenii săi exact la ora morții. Așa a rămas încremenit pînă astăzi. Pentru frumoasele sale poezii de dragoste, cît și pentru curajul cu care incriminase regimul despotic al țarului, Pușkin era deja considerat poetul neamului. Vestea morții sale s-a răspîndit cu repeziciune, iar strada pe care se afla casa lui s-a umplut de o mare de oameni. Autoritățile erau vădit îngrijorate de o posibilă demonstrație antițaristă. Astfel, în mare taină, din ordinul lui Nicolae I, sicriul este ridicat în miez de noapte, ascuns într-o troică și dus la Mihailovskoie. Acolo, Pușkin va fi îngropat lîngă mama sa, în zorii zilei. Astfel s-a stins marele poet al Rusiei. În focul dragostei. Sub focul unui pistol. Dincolo de moarte, rămîne în memoria omenirii nu doar prin versurile sale, care se înscriu în patrimoniul literaturii universale, ci și prin felul nebunesc în care a celebrat dragostea și viața.

În cei trei ani petrecuți în exil, la Chișinău, Pușkin a scris unele dintre cele mai frumoase poezii ale sale: Pumnalul, Prizonierul din Caucaz, Frații haiduci, Fîntîna din Bahcisarai și a început să lucreze la capodopera sa, Evgheni Oneghin

Casa în care a locuit vreme de 3 ani este astăzi muzeu, unde se păstrează o parte din amintirile poetului.

sursa: hIsTORIA.RO, WIKIPEDIA

Home Video - tigaia dublă dă gust la friptură; HD, apa purificată îți lungește viața, iar Corsetul strîns pe trup te scapă de junghi...

,,Trai pe vătrai” – sufletul comerțului te duce în Rai. Cumpărați! Nu mai așteptați.

În Spania, românii plecați la muncă protestează în stradă pentru viața amară. Cîndva, la ei în țară, în uzine erau stăpîni, acum sînt slugi la străini. Avea dreptate poetul Corneliu Vadim Tudor:

,,Nu sîntem singuri

Ne guvernează discret

Lumea umbrelor”

,,Isus va veni

Nu-L răstigniți vă implor

Mai bine zîmbiți”

,,Albina duce Pensia la toți crinii

Bătrînii zîmbesc”

,,Jucați cu toții În filmul vieții mele

Fiți demni de asta”

LILIAnA TEELEA

ACTUALITATEA CLASICILor MIHAI EMINESCUContemporanul nostru (2)

* Statul demagogic devine o unealtă în mîna politicienilor.

* Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul păsurilor, corupţia, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernămînt.

* E condamnat acest popor ca paginile istoriei lui să fie mînjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligență o asemenea suplantare.

* Conducerea țării e pe mîna stîlpilor de cafenele, partidele au ajuns stat în stat, oamenii lipsiţi de merit trăiesc din politică şi prin politică, o clasă dominantă s-a format din oameni neproductivi, clasele pozitive sînt doar o masă impozabilă şi exploatabilă.

* Aceşti oameni declasaţi sînt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că sînt cele mai coruptibile cu care se servesc străinii pentru a exploata țara, populaţiile ei autohtone.

* Înaintea negrei străinătăţi, care împînzeşte ţara, cad codrii noştri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreşterea populaţiei îndeplinesc apoi restul: stîrpirea fizică a neamului românesc.

* E deci... iubirea de adevăr din partea feluriţilor noştri adversari politici de-a nu mai vedea altă cauză de rele în tară, decît reacţiunea.

* Şi cu toate acestea, ar trebui să ştie toţi că dacam fi închipuiţi şi dacă n-am şti bine că nu există nici putinţa unei adevărate reacţiuni în ţară, am trebui să fim măguliţi de acest epitet.

* Scrieri cosmopolite şi nihiliste din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naționalitate sînt mofturi.

* O țară care ar apuca căile americanismului deplin devine indiferentă pentru român şi devine cel mult o expresie geografică, o firmă, un hotel, nu o patrie, nu un stat naţional.

* Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteligență, fără inimă, străinii pun mîna pe un pămînt sfînt a cărui apărare ne-a costat pe noi rîuri se sînge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre.

* Românii nu mai sînt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi, negoţ, funcţii publice, proprietate funciară, toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China.

* Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă şi mai împăcioase, căci cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor şti să ameţească capetele oamenilor pînă şi a conducătorilor noştri cu promisiuni lucii dar etern M-I-N-C-I-N-O-A-S-E. sfîrșit

Culese de ec. IOAN sTRĂJAN (Revista Dacoromania, 2015)

Casa-muzeu „Pușkin“, din Chișinău

200 de ani de la izbucnirea Revoluþiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, personalitate marcantă a istoriei moderne şi martir al neamului românesc

La 23 ianuarie a.c., aniversăm 200 de ani de la citirea Proclamației de la Padeș, document programatic care a condus la declanșarea Revoluției din Țara Românească, condusă de Tudor Vladimirescu, eveniment ce a determinat sfîrșitul epocii fanariote în Țările Române și revenirea la domniile pămîntene. De asemenea, Revoluția de la 1821 a fost un preambul la evenimentele importante care vor avea loc în Țările Române în Secolul al XIXlea, Revoluția pașoptistă și Mica Unire de la 1859.

Personalitatea de excepție a Revoluției de la 1821 și conducătorul acesteia, la care mă voi referi în cele ce urmează, este Tudor Vladimirescu.

Conducătorul Revoluției de la 1821 din Țara Românească s-a născut în anul 1780, în satul Vladimiri din județul Gorj, în familia lui Constantin Ursu. Părinții săi făceau parte din categoria moșnenilor (țărani liberi). Tudor a învățat, în copilărie, în satul natal, cu preotul Pîrvu Cihoiu, apoi la Craiova cu Dionisie Lupu. În adolescență a intrat în slujba boierului oltean Ioan Glogoveanu, completîndu-și studiile în casa acestuia. A fost promovat administrator al moșiilor lui Glogoveanu, Baia de Aramă și Glogova. Tot sub îndrumarea acestuia a început să practice negustoria cu vite, ceea ce i-a permis să ajungă la o situație materială satisfăcătoare. Au urmat intrarea în slujba domniei și preluarea unor funcții în administrația Țării Românești: mare comis, vătaf de plai la Cloșani, sluger. Între timp și-a continuat activitatea negustorească, în comerțul cu vite, cereale, seu, pește sărat, a cumpărat pămînt, a deschis o cîrciumă, a luat pămînt în arendă.

Tudor Vladimirescu a participat la războiul rusoturc din 1806 – 1812 în fruntea cetelor de panduri olteni. Aceștia erau țărani liberi, cu pregătire militară, care pe timp de pace asigurau ordinea în zonele lor de baștină. Alături de panduri, Tudor Vladimirescu a luptat în armata rusă, la Negotin, Rahova și Fetislam (Cladova). A devenit locotenent al armatei ruse și a fost decorat cu Ordinul Sf. Vladimir cu spade.

În 1814, a întreprins o călătorie la Viena, din însărcinarea boierului Glogoveanu. Aici a luat cunoștință de dezbaterile pricinuite de Congresul de la Viena, în cadrul căruia marile puteri luau în discuție reorganizarea Europei la sfîrșitul perioadei napoleoniene. Într-o scrisoare trimisă din Viena, Tudor Vladimirescu se arată preocupat de eventualele hotărîri pe care Congresul le-ar fi putut lua cu privire la Țările Române: „Se așteaptă, la octombrie, din toate părțile miniștri pentru Congres și vine și împăratul Rosiei. Se sună că atunci va fi ceva și pentru locurile acelea; ci mult a fost, puțin a rămas”.

Aflate între Rusia și Imperiul Otoman, în plin regim politic fanariot, Principatele Române aștep-

tau momentul prielnic înlăturării acestui regim opresiv și corupt, văzut ca o prelungire a dominației otomane. Speranțele revenirii la domniile pămîntene și limitării amestecului otoman în Țara Românească și Moldova au fost legate, către 1820, de Eteria, organizație secretă grecească, constituită pe teritoriul Rusiei, la Odessa, în 1814. Aceasta, condusă de Alexandru Ipsilanti și sprijinită tacit de țarul Rusiei, Alexandru I, urmărea răscularea popoarelor creștine din Turcia europeană, pentru înlăturarea jugului otoman. În Principate au fost create eforii (filiale) ale Eteriei, din care făceau parte mulți boieri români. Există documente care confirmă și apartenența lui Tudor Vladimirescu la Eterie. Conform planului Eteriei, urma să declanșeze, împreună cu pandurii săi, o amplă mișcare de revoltă în Oltenia, care să permită armatei eteriste traversarea Moldovei și a Țării Românești către Dunăre. Dincolo de planul inițial, Tudor Vladimirescu a transformat mișcarea din Oltenia într-o revoltă cu caracter social și național, îndreptată împotriva regimului fanariot și abuzurilor boierești.

În ianuarie 1821, după moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Șuțu, la cererea „Comitetului de oblăduire” format din mari boieri, membri ai Eteriei, ce urmau să asigure conducerea provizorie a Țării Românești, Tudor Vladimirescu a plecat în Oltenia pentru a declanșa revolta plănuită.

Centrul inițial al mișcării a fost fixat în zona Mînăstirii Tismana, pe care Tudor Vladimirescu a fortificat-o. La Padeș, în vecinătatea Tismanei, s-a constituit Adunarea norodului și a fost făcută publică Proclamația, care preciza obiectivele revoltei. Mișcarea s-a extins cu repeziciune în Oltenia și Muntenia. În februarie, împreună cu armata sa, Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre București, urmînd să sosească și armata Eteriei, în frunte cu Alexandru Ipsilanti. După un popas de aproape o lună la Țînțăreni, Tudor Vladimirescu a ajuns la București. Sosirea sa a fost vestită prin proclamația adresată de la Bolintin locuitorilor Capitalei. Între timp, mișcarea sa, care cuprindea un mare număr de țărani, luase un caracter net antiboieresc și părea să iasă de sub control, depășind planurile inițiale. O parte dintre boieri au preferat calea exilului. Țarul Alexandru I a dezaprobat acțiunile Eteriei, din cauza exceselor armatei eteriste și dezvăluirii imprudente de către Alexandru Ipsilanti a implicării Rusiei în constituirea mișcării eteriste antiotomane.

Tudor Vladimirescu a condus, practic, Țara Românească între 21 martie și 15 mai 1821. În condiții complexe, a intervenit ruptura dintre el și Alexandru Ipsilanti, instalat, la rîndul său, la București. Pentru evitarea intervenției externe otomane, Tudor Vladimirescu a ajuns la un acord cu boierii și în cele din urmă a acceptat să părăsească Bucureștii și să se retragă cu armata sa în Oltenia. Alexandru Ipsilanti și-a instalat trupele la Tîrgoviște și a luat sub administrația sa zona Dîmbovița – Prahova – Muscel.

Lui Tudor Vladimirescu

Născut ești pe colinele oltene

Cu sînge de român curgînd în vine Și-ai vrut să aperi țara de hiene, De-mbogățiți, de liftele străine

Că Eteria-nseamnă libertate

Știai, dar mai era și Ipsilante

Ce-a vrut să mergi cu el spre a te bate

Pe greci să-i scapi de trupele-ocupante

De la Golești te-au dus la mîini legat Și la Tîrgoviște ajuns-ai viu

Acolo, tu român te-ai declarat, Nu grecotei, ci-al neamului tău fiu

Și te-au scurtat de cap aghiotanții, Din pieptul tău se-aud și azi suspine

Că nu lipsesc nici astăzi ,,ipsilanții”, Nici cei ca Basta vrînd să ne dezbine

În ziua-n care giulgiu-l îmbrăcași

Lăsat-ai inima arzînd afară să ai pe plaiul românesc urmași să apere de jaf această țară

Pe verticală tu ne-ai ține neamul

Cel ce-i hrănit cu sînge de norod Și tot ca-n Eminescu, rîul, ramul s-ar bate să ne scoată iar din glod

De-ar fi posibil, Tudore, să-nceapă Etapă nouă, ne-ai salva pe toți, Pandurii tăi azi s-ar scula din groapă Și ne-ar scăpa de profitori și hoți

Pe România-apasă vremuri hîde –Un nou Vladimirescu-ar prinde bine, Dar cum să speri? hoția-n nas ne rîde Turnîndu-ne otravă-n gînd și-n vine

Noi, Tudore, te vom cinsti mereu, Vom spune rugi spre cerul cel albastru Și să te rogi și tu la Dumnezeu să ne ferească țara de dezastru.

ELIS rÂPEAnU

La 21 mai 1821, pe drumul spre Pitești, Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Alexandru Ipsilanti, Iordache, Hagi Prodan și Dimitrie Macedonski, acuzat de înțelegere cu Imperiul Otoman și ucis în tabăra eteristă de la Tîrgoviște. O mărturie atribuită unui martor ocular susține că, în ultimele ore ale vieții sale, Tudor Vladimirescu ar fi spus: „Vreți să mă omorîți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții. Turcii sînt în țară, dar nu sînteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dînșii cu ispravă”.

Personalitate marcantă a istoriei naționale, Tudor Vladimirescu aparține galeriei eroilor naționali din prima jumătate a Secolului al XIX-lea, fiind contemporan cu mari conducători de mișcări politice naționale: Rafael Riego (Spania), Karagheorghe (Serbia), Simon Bolivar (America Latină).

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană satu Mare

Polemici « Controverse

De acum începe dictatura banilor otrăviți și mînjiți de sînge

(urmare din pag. 1)

Statisticile oficiale sînt grăitoare, iar cei care cercetează văd că și alte războaie, între alte națiuni, au în spate tot ,,mîna” celei mai mari ,,democrații” din lume. De exemplu lungul război Irak – Iran. Și altele.

De exemplu nebuniile recente – Primăvara arabă, revolta din Siria, „Maidanul” kievean. Sigur, sînt și alte națiuni care nu s-au dat în lături de a dezvolta sau chiar a crea conflicte, pentru că au de asigurat profitul unei industrii de ,,apărare”. Cum ar fi Franța.

Pe lîngă asta, e vorba de strategia energetică, direct legată de mersul conflictelor. De fapt, un analist militar cunoscut, comandorul Valentin Vasilescu, demonstra cum conflictele Orientului apar și se dezvoltă de-a lungul zonelor vizate de traseele unor conducte de gaze sau în areale petroliere. Altfel spus, ,,energeticienii” de tip nou sînt, în mare parte, oameni din Servicii și zona militară, personaje cu influență în mass-media – nicidecum contractori de baraje și termocentrale, ca pe vremuri. Ei sînt marile costuri ale unui domeniu care a încetat de ceva timp să mai fie pentru binele popoarelor – ci pentru marile jocuri de putere.

Și, evident, mai este zona farmaceutică și medicală, folosită cu maxim cinism de profitorii ,,democrației” și ,,pieței libere”. De fapt, cînd vorbim de Sănătate, azi ne referim la profit și influență! Vedem și acum vaccinuri impuse ,,strategic”, susținute de campanii media uriașe, de dezinformări profesioniste etc. etc. Oare întîmplător principalii acționari de la Pfizer – fabricantul vaccinului cumpărat de Uniunea Europeană și acceptat fără discuții de România – sînt aceiași cu cei ai Raytheon, producătorul rachetelor ,,Patriot”, cumpărate de România fără crîcnire, cu banii în avans, în ciuda deficitului mare, a crizei, a necesităților de tot felul, ba chiar a majorării pensiilor și alocațiilor? Despre ce vorbim aici?!

În sinteză – Apărarea nu apără, Energia nu încălzește, iar Sănătatea nu vindecă. Ci toate sînt dezvoltate pentru profit și putere!

Ei bine, pentru a păcăli popoarele, există cele două capete ale balaurului, care se hrănesc unul pe celălalt: ,,democrația” și teama inoculată față de ,,dușmanii democrației”.

Așa-zisa democrație creează instituții peste instituții profitabile pentru ,,apărarea” sa – adevărate spălătorii internaționale pe creier. Ele ne învață că Apărarea se face NUMAI în modul în care o fac americanii, cu ,,războaie preventive” și fără a ține seama de ,,pagube colaterale”, că Energia trebuie cumpărată mult mai scump de la ,,democrații”, ca să devină arma de șantaj a ,,dușmanilor democrației”, iar Sănătatea, desigur, nu poate fi asigurată decît dintr-un sistem democratic sănătos!

În același timp, ,,democrația” are grijă să scoată la iveală inamicii și pericolele, pe care fiecare cetățean al democrației trebuie să le simtă, ca atare, personal! Va amintiți de ,,Liviu vine și îți fură sanvișul și Victor îți ia jucăriile!”?... Sigur, o prostie, ceva ridicol spunem, dar, de fapt, asta auzim zi de zi – mult mai insistent și mai profesionist inoculat.

,,Dușmanii democrației”, ,,amenințările la adresa democrației”, ,,pericolele” – sînt atît de necesare pentru ca națiunile, oricît de sărace și oricît de neamenințate de conflicte ar fi, să plătească bani mulți pentru armament și pentru ca ,,Big Bro” să ne apere! De cine? Nimic clar, dar ne trebuie! Mai mult decît spitale, drumuri, locuri de muncă!

Paranteză - România se află chiar în cea mai ridicolă situație: oficial, sistemele americane ne apără de un eventual atac din Iran și Coreea de Nord, două

state cu care, în timp, am avut cele mai bune relații și ale căror elite sînt parțial create în școlile românești! Și, culmea, ne apără de bombe tocmai cei care au bombardat România, făcînd și cel mai mare masacru prin bombardament aerian din istoria țării noastre!

Revin; văd acum cazul Navalnîi și mi se pare o diversiune atît de clară, încît rămîn uimit cum de poate fi folosită? Vorba amicului Bogdan Duca: ,,Povestea cu Navalnîi, eroul rus căruia kaghebiștii lui Putin i-au băgat noviciok în chiloți și acum se întoarce în Rusia să îi bată pe toți, are o singură morală: publicul țintă al propagandei anti-rusești, dispus să înghită rahaturi din astea, este chiar idiot...”.

Din păcate, cred că dreptatea e de ambele părți – și a lui Duca, și a propagandei: cei cărora se adresează propaganda sînt idiotizați.

Și, da, reținerea lui Navalnîi nu era o surpriză, era anunțată și bazată pe o decizie judecătorească. Oare lumea nu vede că reacțiile ,,dure” din UE și SUA sînt absolut stupide și au un scop departe de așa-zisele drepturi ale omului?

Un alt analist de top, Constantin Gheorghe, atrage atenția asupra faptului că Navalnîi ,,nu a răspuns cererilor justiției ruse, bună-rea, în legătură cu incidentul de la Irkutsk” – cel cu așa zisa ,,otrăvire”. De ce? ,,Scandalul e asigurat, începe delirul rusofobilor”, scrie analistul.

Pe de altă parte, analistul ridică o întrebare, ,,pe care mulți uită să o pună, cînd este vorba despre Navalnîi: care e proiectul lui pentru Rusia?”. De fapt, ce propune rușilor, drept alternativă la proiectul lui Putin? „Ce înseamnă «liberalismul» lui, dincolo de discursul de doi bani despre democrație și libertate? Care este proiectul lui de societate?”, întreabă fostul consilier politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase. Și, desigur, analistul mai atrage atenția asupra unui fapt, pe care manipulatorii îl ascund - scorul electoral pe care-l are așa-zisul ,,cel mai important opozant al lui Putin”. Aproape zero!

,,De ce nu reușește să impresioneze electoratul tînăr și educat (aproape) occidental? Clasa aia de mijloc în formare de ce nu-l acceptă?”, întreabă Constantin Gheorghe. ,,Poate nu înțeleg eu ce e în Rusia. Poate greșesc. Dar sigur nici el nu își înțelege publicul, și nici țara nu și-o cunoaște”. În schimb, observă experimentatul consilier politic – Navalnîi, ,,ca circar, e bun - și acum își face datoria: schimbă agenda publică, mută atenția de la cea mai penibilă «înscăunare» de președinte la Washington, cu zeci de mii de soldați din Garda Națională pe străzi și în clădirile federale, inclusiv la Capitoliu, către Moscova și «tiranul» Putin”, scrie analistul, conchizînd –,,Jalnică faună politică!”. Și ticăloasă, adaug eu. Pentru că trebuie să fii un total ticălos să iei banii de dezvoltare și sănătate ai națiunilor pentru motive false, cu scopul cinic și criminal al profitului și al puterii!

Despre asta e vorba în cazul ,,listelor negre”, al ,,dictaturilor”, al ,,dușmanilor democrației”. Și despre asta e vorba și în cazul Navalnîi. Anunță scandalul Navalnîi cum va fi mandatul Joe Biden? DA, mandatul Biden începe bine.

Și nu, nu e vorba de Rusia – ci de o criză totală a unui sistem care nu mai are alt mod de a supraviețui decît prin minciuna și înșelăciunea prin care își maschează, cu un cinism unic în istorie, dictatura. Acea dictatură cu care am început articolul: a banilor mînjiți de sînge, de otrăvuri și poluare, pe care popoarele tot mai imbecilizate o vor numi PROGRES. Despre asta e vorba în lumea întreagă. Și asta se va amplifica acum, odată cu victoria globaliștilor lui Joe Biden.

Acuzație bombă: Dragnea și traficul de influență al lui Klemm

Imediat după ce Liviu Dragnea a fost dus la DNA pentru a i se aduce la cunoștință calitatea de acuzat într-un dosar în care sînt anchetate vizitele sale în SUA, logodnica fostului șef al PSD a venit cu dezvăluiri șocante. De fapt, tînăra Irina Tănase a relatat ce i-a povestit chiar Liviu Dragnea, imediat după întîlnirea cu procurorii.

Cel puțin una dintre informații este de-a dreptul șocantă – și confirmă că fostul președinte al PSD a fost executat pentru că nu a făcut ceea ce i s-a cerut ,,strategic”. Și, atenție - declarațiile Irinei Tănase au fost făcute joi, 14 ianuarie, dar pînă acum nu vedem nici o reacție a oficialilor. Faptul pune pe gînduri principala publicație dedicată Justiției – LuJU.ro, care comentează ironic: ,,Nu care cumva ca Direcția Națională Anticorupție să-i clintească un fir de păr fostului ambasador american la București, Hans Klemm”. Dar, aceeași publicație, citită cu mult interes de oamenii legii, titrează acuzator: ,,HANS KLEMM, TRAFIC DE INFLUENȚĂ LA DRAGNEA”. Concluzia publicației lui Răzvan Savaliuc se bazează pe dezvăluirea incendiară a Irinei Tănase făcută în emisiunea lui Victor Ciutacu.

,,Mi-a povestit Liviu că hans Klemm a fost in birou la el, cerîndu-i să intermedieze un ajutor pentru niște firme”, a spus Irina Tănase. ,,Liviu i-a explicat ca asta-i infracțiune-n România, că nu face așa ceva. Klemm a mers cu firmele la MApN și Ministerul Economiei. N-are nici o calitate în dosar. Nici măcar martor”.

Deci, subliniem – Klemm a intervenit la Dragnea pentru firme din domenii gestionate de MApN și Ministerul Economiei! Deci, firme din zona militară și energetică!

Interesant este și aspectul că noul dosar, în care acuzația se referă la o vizită și un lobby în SUA, nu ține seama deloc de… SUA! Adică, pe lîngă faptul că nu se ia în seamă acuzația care îl vizează pe Klemm și unele firme americane, iată că nu sînt luate în seamă nici anchetele din SUA! Mai precis, ancheta care l-a vizat pe lobbistul Elliott Broidy și în urma căreia acesta a spus clar că NU a primit contracte sau favoruri din România.

,,A existat această anchetă în ceea ce-l privește pe domnul Broidy în America, unde dînsului i s-a și luat declarație și a fost întrebat, evident, și despre România: «Vi s-a promis de către cei doi lideri invitați (Dragnea și Grindeanu, n.n.) orice fel de contract sau favor pe care să-l obțineți în România în urma acestei invitații?». Și domnul Broidy a răspuns că nu”, a relatat Irina Tănase.

Iar logodnica lui Dragnea vine cu un argument puternic în susținerea relatării: ,,În urma investigațiilor desfășurate de către procurorii americani - care cu siguranță au modalități de a investiga mai multe și mai bune decît la noi, în România - domnul Broidy a fost trimis în judecată pentru niște fapte de corupție care s-au petrecut în legătură cu Malaysia - situația cu România, cu Dragnea și Grindeanu, nefiind trimisă în judecată. De ce? Pentru că nu exista nimic acolo”.

Încheiem cu un aspect semnificativ: principalele acuzații contra PSD – Dragnea au fost corupția (nedovedită în instanță) și IZOLAREA. De fapt, ce a însemnat asta? Exact lobby-ul străin, al firmelor americane și occidentale de a li se pune România pe tavă! Ceea ce a și făcut guvernarea liberală! Și va face mai departe! De altfel, urmașul lui Klemm, Zuckerman, a făcut fără nici o reținere și complet ilegal propagandă anti-PSD și pro-PNL.

În compensație, s-a văzut ceva în afară de șapca lui Iohannis? Da, mai multe plăți făcute din sărăcia României. Ceea ce Dragnea a refuzat. Și a fost executat.

DRAGOȘ DUMITRIU

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (29)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (29)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (6)

Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decît îmbogăţirea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene.

În aceeaşi ordine de idei, convins că cele mai multe din problemele cu care se confrunta Basarabia după Unirea din 1918 nu mai puteau fi soluţionate de generaţia veche, „crescută şi trăită sub ruşi”, care „cu greu se mai poate schimba”, întreaga atenţie a „Astrei” conduse de O. Ghibu a fost îndreptată spre noua generaţie şi, în special, spre tineretul universitar, pentru a-l pregăti „să ia în mîinile sale conducerea vieţii publice a Basarabiei”. În cunoscutele sale conferinţe ţinute în faţa studenţilor basarabeni din Bucureşti şi din Iaşi în 1927, O. Ghibu menţiona, pe bună dreptate, că primul război mondial transferase graniţa lumii occidentale de pe rîul Prut pe rîul Nistru. „Bătrînul Tyras – Nistrul nostru de astăzi”, afirma Stoian Stanciu, învăţător din jud. Cetatea Albă, „stă din nou, aşa cum era pe vremuri, hotar prăpăstios între două lumi cu structură deosebită”, din care motiv, „Basarabia toată şi mai cu seamă cea de la Nistru – intelectualii în primul rînd – are un suflet al său: un suflet de hotar”. Ca urmare a acestei modificări esenţiale, lucrul cel mai important, în accepţia lui O. Ghibu, pe care tineretul basarabean urma să-l înţeleagă în mod definitiv şi irevocabil, era că, „de acum încolo, nu mai are ce căuta cu privirile peste Nistru, unde stăpîneşte o altă concepţie decît cea care este temelia civilizaţiei apusene. El trebuie să-şi întoarcă faţa spre Occidentul originii şi al misiunii noastre istorice”.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU

(fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Vest (7)

De la Oarba de Mureș la satu Mare și Carei (7)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei (6)

„Orice acţiune tactică, în acel sector, ori în altul la fel de bine apărat, nu putea să aibă şanse de succes cu o pregătire de artilerie de cinci, zece sau treizeci de minute.

Ploaia a îngreunat ofensiva. Hainele oamenilor erau complet ude şi pline de noroi. Armamentul automat n-a mai funcţionat fiind îngreunat cu noroi. Trupele se găseau epuizate din cauza valurilor de contraatacuri ale inamicului susţinute şi cu tancuri dar oprite de artilerie. Luptele s-au dus continuu, pînă la finele lunii septembrie, ziua şi noaptea. Fiecare cotă disputată a fost pentru scurt timp stăpînită prin alternanţă. În timpul nopţii s-au constituit subunităţi mici care au făcut «incursiuni pentru capturi şi derută», iar cercetarea prin luptă a permis descoperirea dispozitivului inamic. Ripostele s-au dat uneori fără «pregătire de artilerie pentru a surprinde», dar încercările au fost respinse în scurt timp de contraatacuri tăioase. În acest fel s-au dus luptele pînă la finele lunii septembrie. Pierderile diviziei în luna septembrie au fost de 5 ofiţeri, 9 subofiţeri şi 230 de morţi şi extrem de mulţi răniți. În baza Ordinului Armatei 4 cu nr. 304.440, Divizia 11 a intrat în subordinea operativă a Corpului 2 Armată. Acesta, cu Ordinul de operaţii nr. 9 din 30 septembrie, hotăra să atace cu Divizia 11 pe direcţia cotei 421, dealul Negries. Atacul avea să fie amînat un timp deoarece pentru a «cuceri cu orice preţ poziţia», acţiunea diviziei trebuia sprijinită de focul a şase divizioane de artilerie. De asemenea şi pentru că «tirul de reglaj al artileriei a căzut pe poziţiile noastre din cauza ceţii»“.

(va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALEsANDRU DUŢU

Teme juridice de actualitate

Despăgubirea titularilor libretelor de economii CEC –o problemă nerezolvată (III)

Am prezentat în numărul precedent care au fost motivele de nelegalitate invocate într-o recentă plîngere prealabilă formulată de un petent, titular al unui libret de economii CEC, Ministerului Finanțelor Publice. Argumentația, în acest caz, sfîrșește astfel:

„Pentru a stabili valoarea actuală a depozitelor subsemnatului, vă rog să aplicați metodologia de actualizare a sumelor reglementată de O.U.G. nr. 156/2007. Chiar dacă acest act normativ nu reglementează în mod expres situaţia depozitelor de tipul celor deţinute de subsemnatul, ci pe cea a libretelor ce au avut ca obiect achiziţia de autoturisme, apreciez că el se poate aplica în speţă, avînd în vedere că şi acest tip de libret (pentru achiziţia de autoturisme), are acelaşi regim juridic cu libretele deţinute de subsemnatul, respectiv a unui depozit neregulat. În ceea ce priveşte perceperea de către CEC Bank a comisionului de administrare lunară apreciez că această operaţiune este efectuată cu nerespectarea condiţiilor legale, atîta vreme cît subsemnatul nu a fost înştiinţat în nici un mod despre acest comision şi nu a consimţit la plata acestuia.

Invoc, în acest sens, principiul irevocabilitații actului juridic civil, înţelegînd faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia dintre părţi. Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Prin urmare, raţiunile care servesc ca justificare existenţei principiului forţei obligatorii sînt, în acelaşi timp, şi raţiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic. De asemenea, invoc principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, regula de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul contractelor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte cuvinte, executarea actului juridic civil este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă. În aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul convenit în momentul încheierii contractului (C.S.J., s. com., dec. nr. 890/1995, în B.J. 1995, p. 313; dec. nr. 1086/1996, în B.J. 1996, p. 278) şi nici clauza referitoare la modalităţile

de plată a preţului (C.S.J., s. com., dec. nr. 78/1995, în B.J. 1995, p. 287). De altfel, în actuala reglementare, din art. 1270 alin. (2) C.civ. rezultă foarte clar că, exceptînd cazurile expres prevăzute de lege, contractul nu poate fi modificat decît prin acordul părţilor”.

În cele două spețe prezentate pînă acum, recurenții, respectiv petentul, au invocat, credem noi legitim, principiile egalității de tratament și forței obligatorii a contractelor pentru a-și susține pretențiile. Este momentul să arătam că, la 26 martie 2019, procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, arătînd că „în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept vizînd «existența și întinderea dreptului titularilor de librete C.E.C. de economii cu dobîndă și cîștiguri în autoturisme de a obține din partea CEC Bank și a Statului Român despăgubiri pentru sumele depuse pe aceste mijloace de economisire, despăgubiri constînd în restituirea sumelor depuse și a dobînzii aferente, actualizate în raport de indicele inflației»”.

Recursul în interesul legii arată că, în soluționarea acțiunilor titularilor libretelor CEC avînd ca obiect restituirea sumelor depuse și a dobînzii aferente, actualizate în raport de indicele inflației s-au conturat două orientări (cităm din textul recursului în interesul legii):

1. ,,Majoritatea instanţelor de judecată au respins acţiunile formulate împotriva C.E.C. Bank S.A. şi a Statului Român vizînd restituirea sumelor depuse şi a dobînzii aferente, actualizate cu rata inflaţiei, apreciind că acestea nu sînt întemeiate nici prin raportare la legea specială (O.U.G. nr. 156/2007), nici prin raportare la dreptul comun (Codul civil)”.

2. În a doua orientare jurisprudențială, instanțele au admis acțiunile de acest gen cu diverse motivări.

O instanţă de judecată a considerat că CEC Bank S.A. trebuie să plătească reclamanţilor, persoanele fizice care au constituit depozite pe librete C.E.C. de economii cu dobîndă și cîștiguri în autoturisme, sumele depuse de către aceştia, care să fie actualizate cu indicele de inflaţie, motivat de faptul că, prin depunerea sumelor pe librete, s-au constituit contracte de depozit între deponenţi şi

Bancă, iar, potrivit art. 969 Cod civil, aceste contracte reprezintă legea părţilor şi trebuie să fie executate cu bună credinţă. Astfel, s-a apreciat că, la fiecare dată a depunerilor, între reclamant şi pîrîtă s-au născut raporturi juridice contractuale de depozit şi mandat care, potrivit art. 969 C.civ, reprezintă legea părţilor, şi pe care acestea trebuie să le execute cu bună credinţă. […] O altă instanță a admis acţiunea în pretenţii formulată de persoana fizică titulară de librete CEC de economii cu dobîndă şi cîştiguri în autoturisme, și a obligat Banca să plătească reclamantei, în solidar cu Statul Român reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publicesumele depuse de către aceasta, care să fie actualizate cu indicele de inflaţie, motivat de faptul că, reclamantul are dreptul să primească acelaşi gen de despăgubiri ca și persoanele care au efectuat depuneri (70.000 ROL) în vederea „achiziţionării de autoturisme”, despăgubite în temeiul art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 156/2007. [...] Într-o altă cauză, instanța a apreciat că, deşi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni în vederea achiziţionării de autoturisme nu reglementează în mod expres situaţia libretelor deţinute de reclamant (produse de economisire cu dobîndă și cîștiguri), acest act normativ se poate aplica şi în speţa dedusă judecăţii, considerînd că există similitudine între un libret de economii (cazul reclamantului), şi contul special reglementat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.156/2007, în care se depunea suma de 70.000 ROL, reprezentînd preţul integral al unui autoturism DACIA. [...] Într-o altă cauză instanța a considerat că reclamantului, persoană fizică deținătoare de librete CEC de economii cu dobîndă și cîștiguri în autoturisme, i se cuvine să primească de la pîrîta CEC BANK S.A. suma depusă pe instrumentele de economisire, actualizată cu indicele de inflaţie la care se adaugă o sumă, reprezentînd dobînda legală pentru perioada 01.01.1996-09.05.2016.

Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, recursul în interesul legii formulat, că opinia jurisprudențială în sensul respingerii acţiunilor formulate împotriva C.E.C. Bank S.A. şi a Statului Român vizînd restituirea sumelor depuse şi a dobînzii aferente, actualizate cu rata inflaţiei, este în litera și spiritul legii.

(va urma)

Av. ION sCĂUNAŞU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Secrete ale scriitorilor, ascunse publicului larg

Prin ultima sa carte, ,,Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, apărută la ,,Polirom” în anul 2019, scriitorul Andrei Oișteanu (n. 1948) se impune nu numai ca un cunoscător al antropologiei culturale românești – istorie, religie, sociologie, obiceiuri și tradiții – dar și ca un istoric literar plin de fantezie. Posibil ca el să fi înțeles că nu poate să meargă în direcția statornicită de G. Călinescu în 1941, odată cu lansarea monumentalei sale lucrări ,,Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent”. Dacă s-a uitat, marele critic hotăra să se elibereze de toate constrîngerile stilistice și de poncifele utilizate, pînă atunci, în critica și istoria literară. Și ce a adus la schimb? O manieră apropiată de jovialitatea rabelaisiană, înțepăturile mergînd pînă la satira abia mascată la adresa unor maeștri, minuția descrierilor balzaciene și fabulosul de tip folcloric. Odată cu el, eseurile, studiile critice, biografiile și celelalte scrieri de aceeași factură au început să fie citite cu pasiunea și destinderea aplicate scrierilor beletristice. Andrei Oișteanu a înțeles că nu poate merge pe acest drum pe care au apucat-o, la vremea lor, criticii Al. Piru, L. Ulici, D. Micu, I. Rotaru, N. Manolescu sau, mai recent, M. Popa, poate nu întîmplător și profesori universitari, procălinescieni mai mult sau mai puțin declarați. Pentru că i-ar fi trebuit un bagaj epic voluminos, erudiție, putere de transfigurare, intruziuni psihologice de adîncime și, nu în ultimul rînd, o ureche lingvistică foarte fină și cu aplecare spre cele poetice. Și el nu le avea, așa cum a demonstrat, poate involuntar, în singurul său roman - ,,Cutia cu bătrîni” (1995), reeditat în 2005 și 2012, cu multe modificări, adaosuri și amputări, dar tot degeaba, așa cum procedase Zaharia Stancu anterior cu romanul său, ,,Desculț”, pe care l-a stricat detot.

De data aceasta, inspirat sau sfătuit de bine, Andrei Oișteanu și-a desfăcut larg aripile asupra literaturii române de ieri și de azi, alegînd să cerceteze un teritoriu puțin umblat pe la noi, anume rolul jucat de substanțele narcotice și halucinogene în cultura română – alcoolul, tutunul și cafeaua, dintre cele cu folosire zilnică, micile noastre droguri vitale; mătrăguna (mandragora sau belladona), boabele de mac și cînepă, ciumăfaia, odoleanul, omagul, avrămeasa sau cucuta; sau de-a dreptul opiul, eterul, morfina, marijuana și cocaina. Toate obținute pe căi ocolite.

După cum se învăța, pînă de curînd, la școală, artiștii adevărați, pe lîngă harul lor, aveau nevoie de multă muncă, nebunie și măcar un dram de noroc. Dar, după ce am citit cartea lui Andrei Oișteanu, am mai aflat ceva. Anume că mulți autori de cultură, savanți și artiști de la noi și străini, pe lîngă ingredientele știute, foloseau și narcotice. Experimental sau hedonistic. Savanții, ca să fie bîntuiți de premoniții și să viseze mult-dorita invenție (precum Mendeleev cu Tabelul său celebru). Și artiștii, surzi (ca Beethoven cînd cu Simfonia a IX-a), orbi sau amenințați cu pistolul (ca Dimitri Șostakovici, la ,,Simfonia Leningradului”, sau poate Aram Haciaturian, la ,,Dansul săbiilor” din baletul ,,Gayané”, sau poate chiar amîndoi. Le pusese Stalin pistolul la cap: dacă pînă mîine dimineață nu-mi compui ceva care să glorifice Armata Roșie...).

Și Andrei Oișteanu își începe istoria literaturii române cu Dimitrie Cantemir (1673-1723), care a stat vreo 20 de ani la Sambul ca ostatic, student și ambasador. Cum se știe, turcii nu beau alcool. Cu excepția sultanului Murad, mare consumator de vin. În schimb, fumau ca la balamuc din narghilele și ciubuce, și consumau opiu, ,,sucul de mac”, ceva obișnuit în epocă, așa că nici luminatul domn nu s-a dat în lături... După războiul româno-ruso-turc din 1711, Cantemir și-a găsit exil în Rusia, unde țarul Petru I i-a dăruit o moșie la Harkov. Și după obiceiul locului, dimineața și seara, bea cafea și trăgea dintr-o narghilea. De ceai se atingea doar cînd era bolnav. Participa la multe petreceri, căci era o fire veselă și știa să vorbească. Natural că se desfăta și cu Afyon (suc de mac), ca toate fețele alese. Nu lipseau nici chefurile cu vodcă și șampanie, garnisite

cu violențe și vulgarități. După care ,,cădea la pat cîte 15 zile”, după cum susține fiul său, Antioh, într-o scrisoare. Se pare că de la alcool i s-a tras moartea, căci, pe lîngă supărările provocate de Petru I, țîcnit de-a binelea, mai suferea și de diabet și i se amputase un picior.

Patima fumatului cu narghileaua o avea și Costache Negruzzi (1808-1868). Într-o scrisoare, fiul său, Iacob Negruzzi, își prezintă tatăl astfel: ,,Cînd ochii ți se desprindeau cu atîta fum, zăreai în fund, șezînd turcește pe o sofa, un om bine închegat, stînd de vorbă cu Kogălniceanu. Alături, feciorul ciubuciu aștepta în picioare. Cînd boierul bătea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgînd cîteva fumuri de încercare, apoi îl trecea stăpînului. Obiceiuri de boier bătrîn...”. Era la Iași, pe la 1861.

Nu se cade să-l uităm tocmai pe poetul bucovinean Daniil scavinski (1805-1837). ,,Daniil cel trist și mic”, după cum l-a încondeiat Eminescu, era un poet depresiv și ipohondru. Lucrase într-o spițerie din Odessa și nu i-a fost greu să-și procure opiu și mercur. S-a sinucis chiar sub ochii lui Negruzzi: ,,Apoi Scavinski luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi...”. Probabil și luetic, fiindcă lua și laudanum (opiu + alcool). Lua și mercur, ca să-i crească mustețile, dar efectul a fost catastrofal.

Alexandru Odobescu (1834-1895) s-a sinucis cu morfină - (,,moarte fină”), care era folosită și ca medicament, și ca stupefiant. Într-o scrisoare către soția sa, Alexandra Prejbeanu, fiica lui Pavel Kiseleff, el mărturisea: ,,Nu de durere vreau să te aud gemînd și să te simt contorsionată în prima zi a venirii tale aici. Eu nu sînt morfina, ci altceva mai bun, care va servi la injecții și, pentru a le face, există, gata pregătit, un ac frumos și gros, care te va penetra, nu mai puțin ca morfina. El te așteaptă cu o vie nerăbdare”. Cauza sinuciderii lui Odobescu, își încheie Oișteanu caracterizarea, a fost probabl o combinație nefericită de încurcături financiare și refuzul amantei sale, Hortensia Racoviță, de a se căsători cu el. Dar și soția lua morfină. În ultimii ei ani de viață, susține Călinescu, fiica lor, Ioana, îi injecta morfină de 4 ori pe zi. ,,Adevărul despre Odobescu nu îl aflăm în operă, ci în corespondență” (Em. Cioran).

Alexandru Macedonski (1854-1920) deschide capitolul ,,Decadenți și simboliști”, între altele, și fiindcă a scris poezii erotice cu femei, homosexualitate, narcotice. A rămas notat pe o hîrtie de-a mea violul pe care i l-a tras poetei Maica Smara, în redacția Revistei ,,Literatorul”, cu complicitatea involuntară a lui Cincinat Pavelescu. Macedonski a inaugurat la noi literatura stupefiantelor, procedeu de factură romantică, influențat de Théophile Gautier și de Charles Baudelaire. Cu ce narcotice se delecta Macedonski? Hașiș, opiu, tutun? Nici Oișteanu nu ne spune. Știm doar că adora crinii albi, precum Regina Maria - ,,Să mă-mbăt de dulci lumini,/ De mirosul de pe crini...”. Și trandafirii - ,,Orgia de roze”. Pe lîngă atîtea păcate, Macedonski mai avea unu: era un mare dandy cosmopolit. Iată cum îl descrie Isaac Peltz pe vremea cînd era redactor la ,,Literatorul” (1918). Poetul își bea cafeaua și ceaiul la Cafeneaua ,,High-Life” de pe Calea Victoriei cu tot dichisul. ,,Maestrul avea masa lui, chelnerul lui. Ocupa o lojă încăpătoare: niciodată nu putea să știe cine mai vine și cîți. Se interesa de chelner (nu cumva să nimerească într-o zi cînd omul era liber) și cînd acesta sosea zîmbind, poetul îi făcea doar un gest din cap, ca să fie înțeles. I se aducea un ceai la serviciu, o imensă tavă «specială» cu tot felul de cești și ceșcuțe, maestrul avînd o manieră personală de a-și alcătui ceaiul. După ce servea de cîteva ori, își aprindea țigara, privea prin cafenea și observa: «S-au împuținat clienții. A început să se strice și localul ăsta! Ce vrei, l-au năpădit ageamiii». Și apoi melancolic: «Ce era aici, dragă, înainte de război. Dacă oglinzile astea ar vorbi! Numai oameni de soi!»”. Lista fumătorilor e foarte lungă. Arheologul Cezar Bolliac, bazîndu-se pe o informație preluată de la Strabon,

susține că geto-dacii fumau, dar nu tutun, deoarece Cristofor Columb încă nu plecase spre Indii, ci boabe de mac și cînepă pe care le puneau în pipele de lut, aprinse, și fumul le dădea o stare de euforie. Odobescu îl contrazice: într-adevăr, geto-dacii inhalau fum, dar nu foloseau lulele. Hașdeu fuma mult, își făcea singur țigările și apela la portțigaret. Și Eminescu abuza de tutun și cafea. Ipohondrul Ibrăileanu trecea flacăra chibritului peste capătul țigării, să distrugă eventualii microbi. Brâncuși fuma peste 100 de Naționale pe zi. Mircea Eliade fuma pipă, pentru el, un exercițiu de concentrare. Rebreanu a murit la numai 59 de ani din pricina cafelelor și a țigărilor: cancer hepatic și pulmonar. Sau Mateiu: așa s-ar explica decesul său la numai 51 de ani, dintr-o congestie cerebrală, cauzată de alcool, cafele și tutun. Simțea o presiune a sîngelui în cap și culegea din Grădina Botanică plante cu efecte somnifere, analgezice și sedative: verbină, mentă, coada-șoricelului, virnanț, odolean. (Nu se gîndea, precum Pliniu cel Bătrîn, să folosească verbina în diplomație, unde a și lucrat o vreme, întrucît îmbună dușmanii, leagă prieteniile și, dacă ne ungem cu ea, obținem de la viață tot ce vrem. Mateiu, realmente, se simțea bolnav.)

Tot de la intoxicația cu alcool, cafea și tutun, Nenea Iancu ajunsese să ,,vadă enorm și să simtă monstruos”. A murit în 1912 și la autopsie inima lui arăta îngrozitor de sclerozată. E de mirare că trăise și 60 de ani. Mai adăstînd o clipă la scriitorii interbelici, să amintim că și alții recurgeau la droguri, convinși fiind că le stimulează orgasmul (,,La petite mort”) – domnii – sau că au de-a face cu un excelent afrodisiac (opiul) –doamnele. Totodată morfina, eterul, cocaina, hașișul erau considerate ca stimulante ale imaginației, poarta de acces spre inefabil, putința de a pătrunde în lumea metaforelor încă neexprimate, ,,erotico-narcoticele”, ,,visele de opiu”, iluzia de a fi atins perfecțiunea în artă, ,,beția de ficțiune”. Sorana Gurian, Henriette Yvonne Stahl, Ion Vinea, Geo Bogza, Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, B. Fondane, Max Blecher, Tistan Tzara și toată generația avangardiștilor.

Printre ei, un loc important l-a ocupat poetul Ion Barbu, un împătimit de sex și de narcotice. Lua eter zilnic și cocaină săptămînal. Primindu-l la Cenaclul ,,Sburătorul”, Eugen Lovinescu declara: ,,Ori ese poseur, ori ese realmente țîcnit”. Împreună cu Nina Cassian, forma o pereche de erotomani și narcomani. Doi amanți dezaxați. Iar cunoscuta poezie ,,Riga Crypto și lapona Enigel”, considerată arta poetică a lui Barbu, conține, puternic metaforizată, o părticică din biografia lui, mai precis epoca nefericită cînd se droga și o iubea, fără speranțe, pe daneza Helga. Dacă admitem că scandinava Helga este lapona Enigel, trebuie să admitem și că regele-Crypto, ciuperca criptogramă necoaptă, este Ion Barbu, pleșuv de tînăr, ,,craiul, perpetuu flăcău”, priapicul într-o eternă agitație sexuală. De reținut opoziția ,,șamanița” Enigel din nordul Europei și craiul Crypto din sudul însorit (Giurgiul natal). Dar, se naște o întrebare firească: de ce și-a ales poetul ca alter-ego o ciupercă, o criptogramă care nu face flori? ,,Aici e o întîmplare cunoscută”, a afirmat Tudor Vianu, fără să dea vreo explicație. De fapt, nici nu era nevoie. Fiindcă Riga Crypto este o ciupercă roșie cu pete albe (tipică pentru reprezentările infantile), adică o ciupercă halucinogenă, ,,Amantia muscaria” (Muscarița sau Pălăria-șarpelui sau Buretele pistruiat), care, mîncată în cantități mici, dă stări halucinogene, tulburări ale minții. În cantități mari, este letală. Agrippina și-a ucis soțul, împăratul Claudius, cu această ciupercă, să-l aducă la tron pe fiul ei, Nero. Enigel este o șamaniță, vrăjitoarea din Nordul îndepărtat și rece, păstorița de reni și în alternanță lexicolă pastor. Regele Ciupercă este nebun, cum era Ion Barbu în 1923, cînd a venit în România de la Göttingen, fără mult-doritul doctorat, și s-a internat la Mărcuța, pentru dezintoxicare. În acest punct, el s-ar poutea întîlni cu Eminescu, întors și el din Germania fără doctorat, însă cauza care i-a întors din drum pe cei doi mari poeți nu este identică.

In cartea sa, Andrei Oișteanu nu face apologia drogurilor. În afară că, pentru unii artiști, scriitori, actori și cîntăreți, pictori și sculptori, sînt o sursă de inspirație și un mijloc de a ajunge la esența artei lor, droguri de orice fel duc iremediabil spre nebunie și moarte.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (27)

Partea a II-a – VARA Bîlciul de la Conțești (2)

În talie purtam o centură de care erau atîrnate două teci în care țineam două pistoale cu capse. În anii ʼ70 - ʼ80, firmele americane western erau în vogă, iar John Wayne era idolul nostru. Ne plăcea ca, purtînd costumația necesară, să defilăm țanțoși pe ulițele satului, fălindu-ne cu acele pistoale cu capse care ne plasau în lumea plină de farmec a Hollywood-ului.

Bîlciul, eveniment așteptat cu mare interes de copiii, dar și de adulții satului, reprezenta una dintre puținele distracții pe care le aveam în timpul anului. Niciodată nu am reușit să mă dau cu acele ,,comedii”, fie că erau căluți, fie mașinute, deoarece amețeam imediat, iar prima oară cînd am încălecat un căluț de ipsos era cît pe ce să cad din șa. Pentru mine, mai interesante erau ,,tiribombele”, mult mai mari, care se învîrteau cu o viteză amețitoare. Scaunele din fier erau legate cu lanțuri puternice, iar atunci cînd se învîrteau, flăcăii satului aveau grijă ca în fața lor să fie fata pe care o plăceau, pe care, în joacă, o amețeau complet învîrtind și ei scaunul pe care aceasta stătea. Tiribomba, așa cum îi spuneam noi, era, practic, examenul de maturitate pe care noi, copiii, simțeam că trebuie să îl dăm în fața celor mari. Eu am reușit să fac acest pas cînd aveam 12 ani, dar cum amețeam extrem de repede, aceasta a fost prima și ultima oară cînd am încercat.

La bîlci mai existau și alte atracții, cum ar fi cuștile cu maimuțe, care se dădeau în vînt după țigările Carpați, pe care le consumau cu plăcere. De

asemenea, tarabele înțesate de produse comercializate de mici întreprinzători particulari sau de cooperativele meșteșugărești erau asaltate de curioși și de cumpărători, mai ales că în restul anului nu se găseau pe nicăieri acele produse. Pentru noi, copiii, turta dulce de diverse forme, sau salbele de turtă dulce pe care le purtam la gît, erau la mare căutare, dar și înghețata sau merele glazurate comercializate de rromi.

Bîlciul de la Conțești era așteptat în fiecare an cu mare interes. Nu știu dacă în prezent pe la sate se mai organizează astfel de evenimente, dar atunci erau foarte îndrăgite de toți locuitorii din Conțești, dar și din comunele din jur. În fapt, pot spune că la evenimentele de acest gen veneau țăranii din toate satele și comunele din partea de sud-est a județului. Căruțele trase de cai erau predominante, în acei ani Daciile fiind, totuși, destul de rar întîlnite prin acele locuri. Noi, mai norocoși, mergeam cîțiva kilometri pe jos, traversînd insula. În perioada bîlciului, între noi și cei din satul vecin intervenea un fel de armistițiu, astfel încît nici un fel de interacțiune nu se solda cu bătaie, toți avînd alte obiective în acele zile de sărbătoare.

,,Cursurile” de înot și mersul pe bicicletă (1)

Dosare secrete ale Istoriei (99)

Misterul Kennedy (12)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE KENNEDY

Dar, remarcă Edward Jay Epstein, un tînăr profesor universitar american care a închinat o teză studierii raportului întocmit de Comisia Warren, „cinci dintre aceşti martori au declarat că au văzut şi un nor de fum care se ridica din apropierea deluşorului”. Un martor, mai cu seamă, a declarat: „Am văzut perfect norul de fum şi am auzit zgomotul venind de sub copacii aceia de pe deluşor“.

Opt martori se aflau pe partea cealaltă a străzii care mergea de-a lungul colinei înverzite. Toţi opt au declarat „că, după părerea lor, împuşcăturile au răsunat din direcţia aceea”.

În dimineaţa zilei de 22 noiembrie, nişte reprezentanţi ai poliţiei îl însărcinaseră pe un salariat al societăţii „Union Terminal Company”, Holland, să noteze numele feroviarilor care doreau să privească de sus, de pe podul căii ferate, trecerea convoiului prezidenţial. La orele 11,45, Holland s-a dus la pod şi a început să verifice identitatea muncitorilor. Cînd convoiul s-a apropiat de pod, Holland se afla tot acolo. A auzit împuşcăturile. S-a uitat imediat în stînga, deci în direcţia dîmbului înverzit, a gardului, tufişurilor şi copacilor. „S-a înălţat un norişor de fum de 2–3 m înălţime chiar deasupra pomilor”. Holland a declarat că a auzit cu certitudine patru focuri: „Sînt absolut sigur că am văzut fumul înălţîndu-se deasupra copacilor”. Holland şi-a dat imediat seama că e martorul unei tentative de asasinat. Şi avea impresia că ucigaşul sau ucigaşii sînt ascunşi în spatele îngrăditurii de lemn. „Aşa că, imediat după ce au fost trase focurile, am alergat la capătul podului, după gard, ca să văd cine se află acolo”. Cînd ajunge acolo, el găseşte pe colină doisprezece sau cincisprezece poliţişti; cu toţii, aşadar, au avut acelaşi reflex: cu toţii

îl căutau pe asasin pe colină. „Un timp am căutat cu toţii cartuşe goale”. Ei cercetează şi cele mai apropiate maşini din parking. „Îmi amintesc – spune Holland – de un al treilea automobil. Jos, lîngă gard, staţiona un camion cu spatele la gard, era al treilea automobil acolo jos, şi o porţiune de teren pe o suprafaţă cam de nouăzeci de centimetri pe şaizeci arăta de parcă ar fi fost cineva acolo timp îndelungat... Pe bara camionului era noroi în două locuri”. Holland este întrebat:

– Ca şi cum cineva şi-ar fi şters tălpile pantofilor, sau...

– Da – a răspuns Holland –, ca şi cum cineva şi-ar fi şters tălpile pantofilor, sau s-ar fi suit pe bară ca să se uite peste gard.

Ofiţerul de poliţie Seymour Weitzman a fost unul dintre primii poliţişti care au ajuns la gard. Mark Lane vede în Weitzman unul dintre poliţiştii ,,cei mai capabili din Dallas”: el avea să recupereze ulterior, în partea dinspre sud a lui Elm Street, o porţiune din craniul preşedintelui; mai tîrziu a descoperit în depozit carabina care, fără îndoială, fusese folosită pentru a se trage asupra preşedintelui. În momentul în care trecea „Lincolnul” preşedintelui, Weitzman se afla la intersecţia dintre Main Street şi Houston Street. Cînd maşina se apropiase de colină, Weitzman a auzit focurile de armă; el a alergat înspre dîmb. Mai tîrziu avea să declare că „a urcat dîmbul şi a sărit peste gard”. El avea să descrie zăpăceala „ce domnea îndărătul gardului în timp ce soseau şi alţi poliţişti”. Şi avea să precizeze: „Am întrebat pe un muncitor de la căile ferate dacă a văzut sau a auzit ceva în timp ce trecea preşedintele. Mi-a răspuns că are impresia că a văzut pe cineva aruncînd ceva într-un tufiş”. Weitzman 1-a întrebat „de unde venise, după părerea lui, zgomotul”, iar feroviarul a arătat „spre porţiunea de perete unde se afla un desiş de arbuşti”.

(va urma)

ALAIn DECAUX

În majoritatea zilelor anului rîul era potolit și destul de limpede. Apa verzuie ne îmbrățișa mereu cu dragoste, iar noi respectam natura pentru tot ceea ce ne oferea. Ne era teamă de șerpi, de șobolani de apă, de broaște sau de alte vietăți, mai ales de lipitori. Eram speriați la gîndul că un organism viu ne ,,suge sîngele”, dar și de ,,somnii imenși” care ajungeau în Vedea din Dunăre, și care mîncau pe nerăsuflate cîte-o gîscă. Am prins frică și de știucă, și asta pentru că, împins de Necuratul, pesemne, am băgat un deget în gura unei știuci, în ideea că va ceda mai repede. Ei bine, nu doar că nu a cedat, dar m-a și mușcat.

În ziua aceea de vară frații noștri mai mari, Viorel și Florin, ne-au asigurat pe mine și pe Alin că ne vor învăța să înotăm. Nu am stat mult pe gînduri și am purces spre gîrlă. Odată ajunși, ne-am aruncat hainele pe mal și am intrat în apă aștepînd să începem ,,cursurile”. Ne-am trezit amîndoi luați pe sus și aruncați direct unde era apa mai mare. Fără nici un fel de reținere, cei mari, care erau, totuși, foarte aproape de noi, ne dădeau indicații despre cum și cînd să dăm din mîini și din picioare, iar cînd ne duceam la fund, imediat o mînă puternică ne aducea la suprafață.

(va urma)

s ĂMÎNȚA BUNĂ

T.T.

Era o zi călduroasă de vară, așa că eu și Alin am decis să mergem la gîrlă la scăldat. Cum nu știam încă să înotăm, ne mulțumeam să ne bălăcim la apă mică în timp ce îi priveam pe adulți cum se bucurau de joaca noastră. În locul unde mergeam la scăldat, fundul rîului era acoperit de nisip, astfel că puteam să sărim cu capul înainte fără riscuri sau să dăm la pește cu mîna, pe mal fiind multe scorburi. Cîțiva metri mai jos erau două sălcii, la rădăcinile cărora apa forma vîrtejuri destul de periculoase și, în plus, șerpii își făceau cuib printre ramuri. Nu, nu ne era teamă de înec și nici de alte incidente grave, în acel colț de lume niciodată nu se petrecuse nici un eveniment tragic, cel puțin în copilăria mea.

Omul care „se ruga blestemînd“

Motto: ,,Dar, înainte de toate, … să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pămînt, nici cu vreun alt fel de jurămînt, … ca să nu cădeți sub judecată.” – Iacov 5.12

Un credincios a trecut într-o seară pe lîngă un om care blestema, dar n-a avut curajul să intre în vorbă cu el. Conștiința lui a fost însă neliniștită toată noaptea.

A doua zi dimineața s-a dus în același loc, cu speranța că îl va reîntîlni pe cel care blestemase. Și, într-adevăr, l-a întîlnit. Bărbatul a fost dintrodată abordat prietenește: „Bună dimineața, prietene! Vă așteptam“. – „Domnule, cred că este o eroare, pentru că eu nu vă cunosc.“ – „Nici eu nu vă cunosc, dar v-am văzut aseară cînd mergeați acasă de la muncă și acum am venit să vă revăd.“ – „Trebuie să fie o greșeală; nu știu să vă fi văzut vreodată.“ – „Nicidecum, prietene, doar v-am auzit aseară rugîndu-vă.“ – „Acum sînt sigur că este o eroare; eu nu m-am rugat niciodată în viața mea.“ – „O“, a spus credinciosul, „dacă Dumnezeu v-ar fi ascultat aseară rugăciunea, în dimineața aceasta n-ați mai fi fost aici. V-am auzit rugîndu-vă ca Dumnezeu să vă ia ochii și să vă pedepsească sufletul.“ Omul a început să tremure și a spus: „Dumneavoastră numiți aceste cuvinte rugăciune? Da, așa am spus.“ – „În dimineața aceasta, dorința mea este ca din această clipă să vă rugați pentru mîntuirea sufletului dumneavoastră, la fel de fierbinte cum v-ați rugat pînă acum pentru pedepsirea lui. Și doresc ca Dumnezeu să asculte în har rugăciunile pe care I le veți înălța“.

Conștiința l-a mustrat pe acel om care blestemase și el s-a întors din toată inima la Isus, lăsîndu-se convins că de atunci are un Mîntuitor și un Apărător.

„… binecuvîntați, și nu blestemați“ (Romani 12.14).

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI

ROMÂNIA REALĂ

Tudor Vladimirescu –200 de ani de la Proclamaia de la Pade

Motto: ,,Într-un puț cu ape seci/ doarme Tudor somn de veci/ și-n adînc de ochi senini/ a prins țara rădăcini” – CORNELIU VADIM TUDOR, fragment din poezia ,,Baladă pentru domnul Tudor”, din volumul ,,Carte românească de învățătură”, Editura ,,Fundația România Mare”, 1992.

Ce repede trec anii măsurați pe scara Istoriei Naționale, mai ales atunci cînd aceștia sînt marcați de evenimente cu impact definitoriu asupra Istoriei însăși! 50 de ani, 100 de ani, 150 de ani, 200 de ani... atîția am numărat pe calendarul de aur al României (chiar dacă, pe vremea aceea, Țara de azi era descompusă în trei Principate) de la luminoasa zi de 23 ianuarie 1821.

Padeș, 23 ianuarie 1821.

În fața oastei de panduri, la început mai firavă, dar ajungînd într-un timp scurt la un efectiv de 20.000 de oameni, un voinic gorjan, cu plete negricioase și cu fața cam încruntată, ținînd o mînă pe paloșul înfricoșător, citea cu voce răspicată de pe o foaie de hîrtie scrisă nu cu mult timp înainte, vrînd parcă să dea glas Poporului obidit de dubla asuprire (locală și fanariotă): ,,Fraților locuitori ai Țării Românești veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întîmpina răul cu rău! Șarpele cînd îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mișcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atît cele bisericești, cît și cele politicești, pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele din noi? Veniți, dar, fraților, cu toții cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!”.

Valuri de urale se înalță spre cer purtînd ecoul departe, spre Munții Lotrului, Munții Căpățînii și Munții Făgărașului, pierzîndu-se în apa neastîmpărată a Oltului. Era începutul a ceea ce Istoria a consemnat cu sintagma ,,Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu”. 23 ianuarie 1821 era, de fapt, începutul Golgotei lui Tudor din Vladimiri, sfîrșit după 125 de zile sub tăișul iataganelor grecului Ipsilanti, printr-un act de trădare.

Tudor Vladimirescu, așa precum îi este și numele,

s-a născut în comuna gorjană Vladimiri, într-o familie de țărani liberi (moșneni) ceea ce i-a oferit posibilitatea să se instruiască prin învățătură, ocupîndu-se, apoi, de negoț și primind diferite slujbe în administrație. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, post pe care l-a păstrat pînă la izbucnirea revoluției. Luptînd în războiul ruso-turc din anii 1806-1812 de partea rusă, în fruntea unui corp de panduri olteni, a avut un bun prilej de a căpăta experiență militară, fiind decorat cu Crucea ,,Sfîntului Vladimir” – motiv pentru care credem că, în slujba armatei țariste, ,,falanga” olteană și-a făcut datoria din plin! De altfel, înălțarea la gradul de locotenent face parte tot din aprecierea de care se bucura comandantul pandurilor.

Tudor Vladimirescu a călătorit în străinătate, a învățat cîteva limbi străine și a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene prin intermediul lui Gheorghe Lazăr cu care legase o strînsă prietenie, devenindu-i un sfetnic apropiat.

Începutul Secolului al XIX-lea găsește Europa sub un val de frămîntări sociale și politice, ecoul Revoluției franceze aducînd un suflu nou și mișcărilor din Balcani. Primii care se revoltă sînt sîrbii, urmați de greci, într-o dublă acțiune – în Grecia propriu-zisă, și în Țările Române, prin acțiunea conducătorului Eteriei, Alexandru Ipsilanti, venit din Rusia. Făcînd front comun împotriva dominației otomane, Tudor Vladimirescu se alătură revoluției grecilor cu un corp de 8.000 de panduri, mulți dintre aceștia avînd experiența frontului din Rusia. Ce-l durea pe Tudor Vladimirescu cel mai mult, nedîndu-i nici o clipă de liniște, era soarta românilor supuși de secole unei duble asupriri care depășise orice limită de suportabilitate.

Pentru eliberarea acestui popor, în primul rînd de sub jugul otoman, a ridicat Tudor Vladimirescu norodul la luptă, punîndu-și în practică idei și acțiuni studiate cu mulți ani înainte.

Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă ,,Cererile norodului românesc”, urmate de alte documente emise de Tudor Vladimirescu, fac dovada inconfundabilă a modului coerent de pregătire a momentului declanșării Revoluției. Nimic din ceea ce era esențial pentru a produce schimbări radicale în societatea românească nu era trecut cu vederea. Administrația publică trebuia să fie în afara elementului fanariot; domn pămîntean, numit, în continuare, de Poartă, care trebuia să conducă țara în unire cu ,,Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, ,,ales și hotărît de întregul popor român”, ar fi trebuit să exercite guvernarea efectivă; numirile în toate dregătoriile trebuiau să se facă de acum înainte prin ,,alegerea și voința a tot norodul”, numai din rîndul celor potriviți și dintre cei ,,pămînteni și patrioți”; modernizarea și simplificarea aparatului administrativ, urmînd să fie desființate toate organele socotite ,,jăfuitoare”: Hatmania Divanului, Spătăria cea mare, Vornicia Capitalei etc.; se prevedea o reformă a justiției prin desființarea ,,legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută ,,cu voința a tot norodul”; învățămîntul trebuia să devină obligatoriu și gratuit; construirea unei armate naționale permanente, alcătuite din panduri și din 200 de arnăuți... Tudor Vladimirescu era conștient că, în ceea ce privește lupta pentru înlăturarea domnilor fanarioți, putea să aibă de partea lui participarea claselor și păturilor sociale, dar, cînd era vorba de alte prevederi din program, care veneau în atingere cu statutul unor clase sociale, situația putea deveni explozivă.

Totuși, programul care urmărea să pună capăt abuzurilor introduse în administrație și să frîneze ilegalitățile domnilor fanarioți, reclamînd instalarea unui principe național și o Constituție potrivită cu nevoile țării, a atras de partea Revoluției o parte dintre boieri și din clerul bisericesc. În acest sens avem dovada ,,Cărții de adeverire” pe care Mitropolitul țării, episcopii de Buzău și Argeș și un număr de 54 de boieri de diferite grade o dau la 23 martie 1821 lui Tudor, prin care recunosc că: ,,pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici de parte a fiecăruia, nici a patriei, ci folositoare și izbăvitoare”.

Deasemeni, la 15 ianuarie 1821 cei trei mari boieri ai Țării Românești Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu și Barbu Văcărescu, membri ai Căimăcăniei (alături de alți boieri) ca urmare a decesului domnitorului Alexandru Suțu, au întărit acțiunile lui Tudor, dîndu-i o împuternicire pentru a declanșa acțiunile militare: ,,Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre, drept aceea că niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului (pe) dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”.

Deșartă declarație! La o lună și ceva de la aceste vorbe viclean ticluite, pe 28 februarie, cînd au luat cunoștință că țarul dezavuase acțiunea lui Tudor Vladimirescu, cei trei au fugit la Brașov.

Proclamația lui Tudor, răspîndită în toată Țara Românească, ajungînd și în celelalte Principate, a apărut ca o declarație de război adresată boierilor și orînduirii feudale. În Oltenia se declanșează revolta țăranilor, aceștia nefăcînd diferență între boieri atacă conacele și distrug tot ce întîlnesc în cale, fapt neagreat de Tudor, care nu dorea o răscoală cu iz de răzbunare. În această paradigmă trebuie să ținem seama și de strategia conducătorului revoluției, aceea de a face excepție cu boierii care se vor alătura mișcării, oferindu-i sprijin politic, atitudine neînțeleasă de masa de țărani, aceștia nediferențiind un boier de altul, în raport cu opțiunea lui pentru sprijinirea acțiunii lui Tudor.

Tudor Vladimirescu simțea puterea din spatele lui, miile de români care-i ieșeau în întîmpinare, mulți înrolîndu-se în armata sa de panduri, ceea ce-i statornicea impresia de exponent al tuturor păturilor sociale aflate sub asuprire autohtonă sau străină. Cu acest crez în inimă și în gînd, la 11 februarie 1821 se adresează printr-o scrisoare marelui vornic Nicolae Văcărescu, în care, după o introducere înșelătoare – ,,Cu multă plecăciune sărut

Proclamația de la Padeș

mîna cinstită a dumitale” – Tudor trece la un adevărat rechizitoriu vizînd clasa politică, relevînd personalitatea sa în situația dată: ,,Dar, nu socotiți dumneavostră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor? Și cer ca să-mi arăți dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva poporului? Că eu alta nu sînt decît numai un om luat de către tot norodul țării cel amărît și dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treba cererii dreptății lor”.

Astfel, cu atuul adeziunii populare și cu o armată formată din 5.000 de olteni pedeștri, printre care și ardeleni, și 1.500 arnăuți călări, la 16 martie 1821 Tudor ajunge lîngă București, la Bolintin Vale. Aici află o veste care-l tulbură și-i dă planul peste cap: Țarului nu-i convine răzmerița provocată de Tudor Vladimirescu, și-l amenință cu intervenția armată, în același timp retrăgîndu-i calitatea de cavaler al Ordinului Sfîntului Vladimir și de protejat rus. Totuși, olteanul Tudor nu descurajează. La 21 martie intră în București și își instalează tabăra militară la Cotroceni, încercînd o nouă stratagemă în situația distanțării Rusiei de acțiunile lui din Țara Românească. Tudor Vladimirescu încheie o înțelegere cu boierii care nu luaseră calea Transilvaniei, printre care marele vizir Alexandru Filipescu.

În tabăra de la Bolintin Vale Tudor Vladimirescu lansează prima Proclamație pentru bucureșteni, pentru expunerea programului său.

Punînd stăpînire pe Capitală, Tudor își stabilește cartierul general în casele brâncovenești de lîngă Mitropolie, organizînd un sistem defensiv, avînd ca întăriri naturale mînăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și Mînăstirea Mitropoliei, așa cum procedase și în Oltenia unde, în vederea rezistenței pe termen lung, fortificase mînăstirile Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistrița, Polovragi, Crasna. Devenind singura autoritate ascultată în țară, Tudor Vladimirescu prevede înțelegere între Muntenia și Moldova, cerînd să fie ,,la un gînd și într-un glas cu Moldova”, ca ,,unii ce sîntem de un neam, de o lege”. Ia măsuri organizatorice, întărind armata, chemînd la arme țărănimea și înarmînd-o cu puști și cu pistoale, învățînd-o să lupte.

Sub titlul ,,Cererile norodului românesc” lansează un plan de reforme, precum: suprimarea vămilor interne; înlăturarea elementelor nepămîntene din dregătoriile publice și cele bisericești; crearea unei armate de 6.000 de suflete, scutiți de dări. În acest context al realizării unui astfel de complex de măsuri, la sfîrșitul lunii martie lansează cea de-a doua Proclamație către bucureșteni: ,,Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și ca niște frați, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toții împreună, firește care după destoinicia sa, cîștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”.

După entuziasmul inițial în care Tudor își punea planul în aplicare, vin și zile negre și furtunoase, atît duplicitatea boierilor din Capitală, cît și neînțelegerile

cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, la care se adaugă două elemente de ordin militar: distanțarea Rusiei și pătrunderea trupelor otomane în țară îl determină pe Tudor Vladimirescu să purceadă la schimbarea planului. Cînd sosi scrisoarea țarului prin care și acțiunea lui Ipsilanti a fost dezavuată și, mai mult, autoriza Poarta să intre cu armata în Principate, conducătorul Eteriei se retrase cu armata sa spre Tîrgoviște în așteptarea unei schimbări în atitudinea Rusiei. În noile condiții date, Tudor ocupă mînăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă și Mitropolia, care prezentau puncte dominante, arestează Comitetul de oblăduire în frunte cu Mitropolitul țării, Dionisie Lupu, care era pe picior de fugă la Tîrgoviște, în tabăra eteriștilor, Tudor încercînd să-și exercite prerogativele de stăpîn pe Capitală și pe o bună parte din țară. Cu programul cu care pornise la luptă, Tudor Vladimirescu avea de partea sa masele, care îl numeau Domnul Tudor, deși acesta nu s-a proclamat niciodată Domnul Țării. Cunoscînd puterea turcilor, Tudor a încercat o alianță cu boierii și cu clerul în perspectiva unui acord cu Poarta, pentru a-i ,,adormi” acesteia vigilența. Ajuns la acest punct intră în legătură cu pașii de la Vidin, Silistra și Brăila, asigurîndu-i că el s-a ridicat numai împotriva domnilor, raporturile cu Poarta rămînînd nealterate. Turcii însă n-au mușcat din nadă, pașii cerîndu-i, în mod ultimativ, să depună armele, căci ,,cu mîinile înarmate nu se face cerere de privileghiuri și dreptăți”.

Situația devine critică. Tudor a înțeles că fără arme programul promis nu va putea fi realizat. Încercarea de a camufla răscoala antiotomană într-una antifanariotă și antiboierească era pe cale să fie deconspirată, oastea turcă traversase deja Dunărea, îndreptîndu-se spre București. A fost momentul în care Tudor Vladimirescu, pentru a nu periclita viețile bucureștenilor prin purtarea unui război cu trupele otomane pe teritoriul Capitalei, hotărăște să părăsească Bucureștii, la 15 mai, îndreptîndu-se spre Pitești, pentru a se retrage în mînăstirile întărite din Oltenia. Înainte de a părăsi tabăra de la Cotroceni, Tudor ține o cuvîntare înflăcărată, prilej cu care își reiterează crezul său în a salva poporul român de asuprirea otomană, declarînd: ,,Trebuie să deșert pușca noastră în carne de turc, de vor năvăli la noi și să facem numele nostru lăudat în a ne vesti toate noroadele că am stat voinici împotriva vrăjmașilor noștri”.

Colac peste pupăză, cum spune un vechi proverb, în rîndurile armatei de panduri creșteau nemulțumirile, se cocea un fel de revoltă. Motivul acestei stări explozive era generat de exigența lui Tudor care, neacceptînd unele fapte antisociale în rîndul unora dintre panduri, a ordonat pedepsirea acestora. Chiar în tabăra de la Golești, unde se oprise forțat de trupele eteriste ale lui Iordache Olimpiotul, a executat pe unul din căpitanii recalcitranți. Descoperind corespondența lui Tudor cu turcii, șefii eteriei speculează momentul și, pe fondul nemulțumirilor din Tabăra pandurilor, pun la cale arestarea lui Tudor Vladimirescu. Cum s-a întîmplat acest lucru, deși Tudor se afla în mijlocul pandurilor săi, la Golești, unde se presupune că era apărat de garda personală?

Răspunsul la această întrebare ni-l dă tot Istoria, așa cum s-a întîmplat și în alte cazuri de trădare la români cu Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul, Mareșalul Ion Antonescu, fostul președinte al republicii, Nicolae

Ceaușescu. În fiecare caz în parte, cu deosebire de context și de autori, trădătorii au pactizat cu forțe din afară, fie ostile actului de guvernare din interior, fie interesați de un anume cîștig. În cazul lui Tudor Vladimirescu deznodămîntul a fost rapid: după ce căpetenia eteristă Iordache Olimpiotul a venit în tabăra lui Tudor, arătînd corespondența lui Tudor cu turcii, cu ajutorul lui Hagi Prodan și Dimitrie Macedonschi și a unor căpetenii de panduri nemulțumiți de comportamentul dur al lui Tudor, l-au arestat pur și simplu, fără ca vreun pandur să încerce să-și apere comandantul!

Arestat, Tudor Vladimirescu a fost dus la Tîrgoviște în fața lui Alexandru Ipsilanti, apoi, fără vreo judecată, și după multe chinuri îndurate, este omorît la 27 mai 1821, ciopîrțit cu sabia și aruncat, mai rău ca un cîine, într-un puț părăsit...

Așa a pierit speranța norodului și spaima boierilor!

Rămasă fără conducător, o parte din armata pandurilor s-a împrăștiat care încotro, alta s-a unit cu eteriștii și a luptat împotriva turcilor la Drăgășani, unde otomanii au obținut o victorie categorică, o parte s-a retras în Oltenia, la mînăstiri, unde au rezistat mai bine de o lună atacurilor turcești. Ipsilanti împreună cu un grup de ieniceri au fugit în Transilvania unde a fost prins și dus în Austria, unde a murit în exil.

Mișcarea revoluționară de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a avut un caracter foarte larg, ea cuprinzînd o mare parte a poporului român, în această sintagmă fiind cuprinsă și o parte din boierime precum și din burghezia incipientă – aceste două categorii sociale făcînd front comun cu Tudor împotriva domniilor fanariote și a stăpînirii otomane. Deși înfrîntă, Revoluția lui Tudor Vladimirescu a dus la abolirea regimului fanariot, după

Monumentul Proclamației de la Padeș 110 ani de la instaurare, făcînd posibilă revenirea la domniile pămîntene. Analizată prin componentele ei, Revoluția lui Tudor se distinge prin cîteva caracteristici esențiale: 1. A fost pregătită cu mult timp înainte; 2. A dispus de forțe armate; 3. A cuprins masele populare și toate clasele sociale; 4. A existat o strategie și o tactică militară, ceea ce a permis ajungerea forțelor armate ale Revoluției la București; 5. Timp de aproape două luni, forțele revoluționare au deținut puterea politică în stat; 6. A beneficiat de un program politic, formulat în Proclamația de la Padeș, în proclamațiile de la București și în alte documente.

La 200 de ani de la Proclamația de la Padeș (în realitate, a fost la Tismana) – momentul declanșării mișcării revoluționare de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu – rememorînd tragismul Istoriei noastre, nu pot încheia decît cu versuri din emoționantul poem ,,Capul de la Torda”, scris de Adrian Păunescu, pus pe note și cîntat cu mult succes în Cenaclul Flacăra. Ideile exprimate potrivindu-se de minune și în situația pandurului Tudor Vladimirescu. ,,Nu mai acuzați străinii/ Că ne taie domnitorii,/ Că intimidează Țara/ Cu guverne provizorii./ Eu atît aș vrea să aflu,/ Arătîndu-ne obrazul/ «Totuși, undeau fost românii/ Cînd a fost tăiat Viteazul?!»// Eu de-o singură-ntrebare,/ Mă scîrbesc și mă mai mînii:/ «Totuși, unde-au fost românii?!/ Totuși, unde sînt românii?!»”.

GEO CIOLCAN

Proclamația lui Tudor Vladimirescu către bucureșteni

Steagul lui Tudor Vladimirescu

Cutremurul care a schimbat cursul istoriei

Portugalia a fost dintotdeauna una dintre cele mai puternice și prospere țări din lume. Dar la 1 noiembrie 1755, orele 9.20, totul s-a schimbat. Chiar în ciuda popularității crescînde a peisajelor și a obiectivelor turistice din Lisabona și Porto, cu toții percepem în continuare Portugalia ca o țară în care ar fi frumos să mergem, dar după ce am vizitat deja Italia, Spania și Franța. Și, dacă lăsăm deoparte simpatiile turistice, devine evident că Portugalia nu este un pilon economic al Europei. Cu doar două secole și jumătate în urmă, situația era radical diferită. Portugalia deținea toată Brazilia, coloniile din Paraguay, Mozambic, Angola, Azore, Goa, Macau și Malacca. Și, de asemenea, o flotă imensă care permitea comerțul intercontinental.

Ziua tuturor sfinților

Adesea, poveștile despre evenimente fatale încep cu expresia „A fost o zi complet obișnuită”. Realitatea este că, la 1 noiembrie, catolicii celebrează Ziua Tuturor Sfinților – și, prin urmare, 1 noiembrie 1755 a fost o zi neobișnuită. Numeroase centre comerciale din Lisabona au fost închise în acea zi, iar cei care aveau obiceiul de a dormi pînă înainte de prînz s-au trezit devreme pentru a prinde slujba de dimineață la biserica cea mai apropiată de casa lor. La începutul slujbei, toate bisericile din oraș erau pline: oamenii se înghesuiau atît în interiorul lăcașelor de cult, cît și pe trepte, iar preoții purtau veșminte albe. Soarele, de obicei arzător, lumina templele prin vitralii colorate. Flăcările lumînărilor ce împodobeau altarele pîlpîiau, iar aerul era încărcat de suflarea a mii de închinători. Era în jur de 9.20 dimineața.

Aproape simultan, corurile bisericești din diferite colțuri ale Lisabonei au început să cînte. Deodată, flăcările lumînărilor încep să se legene. De nenumărate ori. Cineva se sprijină de banca din față, se aud șoapte, apoi țipete. Trepidațiile nu se opresc. Apoi, lumînările încep să se răstoarne. Florile de hîrtie se aprind, podoabele din altar ard și ele. Statuile sfinților cad de pe piedestalele lor. Se părea că pietrele bisericilor seculare au prins viață pentru a cădea la picioarele nefericiților. În confuzia care a apărut, aproape nimeni nu a observat că toate clopotele bisericilor din oraș sună – atît de mare a fost forța primului cutremur. Este imposibil de descris ceea ce a urmat după acea panică. Apocalipsa.

Oamenii cuprinși de groază s-au repezit afară din biserici, dar au fost mulți cei care au rămas în interior continuînd să se roage frenetic. Cei care au reușit să ajungă pe străzi au regăsit o imagine cu adevărat biblică. Cutremurul de trei minute a distrus imaginea obișnuită a orașului. Casele s-au prăbușit acoperind străzile, luînd pe lumea cealaltă și pe cei care alergau mînați de groază. Lisabona s-a cufundat în întuneric. Praful care s-a ridicat din ruine a acoperit instantaneu soarele.

Al doilea șoc care a urmat la cîteva minute s-a dovedit a fi catastrofal: Lisabona era deja la pămînt. Nici un război, nici un singur asediu nu ar fi putut face cu acest mare oraș, de-a lungul anilor, ceea ce a făcut natura în cîteva minute. Al treilea cutremur, cel mai scurt, de un minut, nu a întîrziat să apară și, în cele din urmă, pămîntul s-a liniștit. Preoți însîngerați, cu hainele rupte, au străbătut ruinele chemînd la pocăință. Gemete și strigăte de ajutor au fost auzite de pretutindeni de la cei îngropați de vii sub dărîmături. Teama ca un alt șoc să se producă i-a mînat pe oameni spre coastă. Portul era plin de persoane care doreau să se îmbarce pentru a se depărta de acel coșmar. Curînd, din mulțimea celor care căutau refugiu în port, s-au auzit strigăte: „Uite, uite, oceanul!”. Într-adevăr, ceva ciudat se întîmpla. Nivelul apei a scăzut brusc chiar sub privirile cetățenilor înspăimîntați ai Lisabonei. În cele din urmă, sub șoaptele și suspinele unei mulțimi de oameni, oceanul s-a retras complet de pe debarcader,

expunînd scheletele navelor abandonate și o grămadă de gunoaie. Se părea că apa a decis să fugă din acest „oraș al lui Dumnezeu”, părăsit de Dumnezeu. După alte cîteva minute, oceanul a început să revină în matcă. Și mulțimea a început din nou să țipe, pentru că ceea ce se petrecuse depășea înțelegerea umană.

La aproximativ o oră și jumătate după primul șoc, Lisabona a fost acoperită de un tsunami de 17 metri, care a distrus toate navele din port și a luat viețile a mii de persoane. Zone orașului care au scăpat de tsunami au fost mistuite de incendii. Lisabona a ars timp de cinci zile. În foc au pierit nu doar locuitorii, ci și picturile lui Rubens și Titian, hărți neprețuite din timpul descoperirilor geografice și întreaga bibliotecă din Lisabona, ce număra 80 de mii de volume rare. Pe măsură ce focurile s-au stins, soarele a luminat din nou ceea ce, potrivit unui călător, „a fost, dar nu mai este Lisabona”. A devenit evident că orașul nu a fost doar distrus, ci s-a transformat în iad pe Pămînt.

Din praf și ruine

În timpul cutremurului, regele Jose I, soția sa Maria Anna Victoria și cele patru fiice ale acestora se aflau în reședința regală din Belém, la periferia Lisabonei, și nu au fost răniți. În urma unui raport legat de distrugerile provocate de dezastru Jose I a refuzat să locuiască în palat (claustrofobia, de altfel, nu îl va părăsi pe rege pînă la moartea sa), preferînd corturile. Prima măsură adoptată a fost să abandoneze orașul distrus și să proclame o altă capitală. Din fericire, avea în cercul apropiat un bărbat care s-a dovenit a avea idei mai bune, pe care avea capacitatea de a le pune în aplicare. Se numea Sebastian José di Carvalho y Melo, viitorul marchiz de Pombal. Activ și îndrăzneț, Carvalho nu aparținea vîrfului aristocrației, ci s-a infiltrat în această pătură socială prin două căsătorii de succes. Era un administrator talentat. În timp ce regele gîfîia după aer, alergînd între corturi, Carvalho a devenit regele de facto al Portugaliei într-o secundă. Potrivit legendei populare, la întrebarea regelui „Ce vom face acum?”, Carvalho a răspuns: „Vom îngropa morții și îi vom hrăni pe cei vii”.

Primul punct al acestui plan laconic s-a confruntat cu dificultăți. Biserica Catolică recunoaște înmormîntările numai în pămînt sfințit, dar ministrul nu a avut timp sau teren pentru procedura corespunzătoare. Timp de cîteva zile, Carvalho a încercat să convingă Sfînta Biserică de imposibilitatea organizării înmormîntărilor la nivelul catolic adecvat. În cele din urmă, cu binecuvîntarea condiționată a preoților, el a încărcat trei șlepuri pline cu trupuri, care au au fost apoi scoase în largul mării și scufundate. Un alt motiv de îngrijorare a fost posibilitatea răspîndirii infecției din cauza rămășițelor în stare avansată de descompunere, aflate sub dărîmături. Realitatea este că focul care a ars timp de cinci zile a transformat Lisabona într-un gigantic crematoriu și, prin urmare, a redus posibilitatea infectării.

Chiar înainte de înmormîntarea comună, Carvalho a adoptat o altă măsură importantă: a ordonat ridicarea a șase spînzurători în diferite districte ale Lisabonei. Mai ales pentru cei care, profitînd de ocazie, au decis să profite de bunurile de valoare găsite în ruine. Spînzurătoarea a avut drept obiectiv să aducă orașul distrus într-o oarecare legalitate. În jurul Lisabonei, soldații lui Carvalho au capturat bărbați puternici și sănătoși care doreau să fugă în provincie, și i-au trimis să stingă incendiile și să curețe orașul. După aceasta, Carvalho a emis un decret care interzicea construcția neautorizată a clădirilor. Pentru prima dată în istoria europeană, inginerii au fost însărcinați să proiecteze clădiri cu structuri rezistente la cutremure. Pentru a testa o clădire cu această structură, un regiment de soldați a fost invitat să mărșăluiască în jurul ei. Reamenajarea Lisabonei nu a fost încredințată unui arhitect eminent –așa cum am fi tentați să credem – ci unui inginer militar

în vîrstă de 78 de ani, care s-a concentrat nu pe partea estetică, ci pe siguranța cetățenilor în cazul reapariției dezastrului. Astfel, străzile au devenit mai largi, iar căile de ieșire/ intrare mai numeroase.

La șase luni de la dezastru, la cererea lui Carvalho și sub supravegherea sa, pe întreg teritoriul Portugaliei au fost distribuite chestionare cu întrebări legate de cutremur. Conform rezultatelor, se estimează că acest cutremur a ucis aproximativ 100 de mii de oameni.

Nu doar Lisabona a avut de suferit. Un tsunami de trei metri a lovit coasta marocană, de la Tanger la Agadir. Lîngă orașul Meknes, pămîntul a zguduit, s-a deschis și a înghițit, conform evidențelor starețului Mînăstirii Regale din Meknes, „un sat cu toate colibele, oamenii, caii, cămilele, catîrii, vacile și alte animale”. Izvoarele termale din Teplice au început brusc să scuipe lut. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd chestionarele lui Carvalho s-au răspîndit în tot imperiul, s-a dovedit că semnele dezastrului iminent începuseră a fi observate în toate regiunile din Spania și Portugalia cu o săptămînă înainte. Unele rîuri erau secate, altele, dimpotrivă, se revărsau, iar animalele domestice erau anxioase.

Chestionarul Carvalho este considerat prima încercare de a înțelege natura cutremurelor. Din aceste pagini care se găsesc în Arhivele Naționale ale Portugaliei a izvorît știința seismologiei. Seismologii moderni estimează puterea cutremurului din Lisabona la 9 puncte pe scara Richter.

A crede sau nu în Dumnezeu?

A spune că tragedia de la Lisabona a fost cel mai mare șoc pentru Europa este prea puțin. De fapt, acest cutremur a schimbat nu numai cursul istoriei, care, în special, s-a exprimat prin slăbirea Ligii Catolice a Lumii, ci și mentalitatea europenilor. Schimbările, așa cum se întîmplă adesea, au început cu pătura intelectuală a societății. În epoca Iluminismului, filozofii erau parte a acestei tagme – și, din moment ce tipărirea ziarelor tocmai se dezvolta în Europa, fiecare foaie tipărită, ticsită de noi detalii ale tragediei, le furniza în mod regulat informații noi pentru dezbatere. Voltaire a fost revoltat de intervenția divină. „Îndrăznești să spui, îndurerat de sacrificiul făcut, că Dumnezeu S-a răzbunat pentru viața plină de păcate a omenirii?”. Rousseau a pus și el întrebări. De ce toate lucrările timpurii ale lui Kant popularizează ideea că orice încercare de teodicie, adică justificare a lui Dumnezeu, este jalnică și lipsită de sens? Că, după tragedia de la Lisabona, justificarea lui Dumnezeu nu este doar o prostie, ci și un act lipsit de etică?

Unele întrebări, așa cum este cazul în filozofie, au dat naștere altora și toate au rămas fără răspuns. Este Dumnezeu atît de însetat de sînge încît are nevoie de sacrificii umane obținute într-un mod atît de nemilos? Este etic să continuăm să-L justificăm pe Dumnezeu? La urma urmei, de ce a ales Dumnezeu pentru focul furiei sale nu analogul modern al Sodomei și Gomorei – Parisul, cu aerul său romantic – ci „orașul lui Dumnezeu”, care nu s-a oprit niciodată să se roage zi sau noapte? În limba lui Voltaire, „nefericita Lisabona era mai criminală decît Londra și Parisul?”.

Alegerea zilei dezastrului a fost, de asemenea, nedumeritoare – Ziua Tuturor Sfinților. Mai mult, cei care se aflau în biserică nu aveau nici o șansă să iasă întregi, în timp ce concetățenii lor mai puțin religioși, lipsind de la slujba de dimineață, puteau supraviețui. Mulți dintre cei care au dezbătut aceste lucruri au remarcat că, deși toate bisericile din Lisabona s-au prăbușit, Cartierul Roșu a rămas, în mod miraculos, în picioare.

Desigur, Portugalia și-a pierdut pentru totdeauna puterea economică. Dar, poate, nu acesta este cel mai important lucru. Mult mai important este faptul că, împreună cu bisericile din Lisabona, creștinătatea s-a prăbușit și ea. De fapt, la 1 noiembrie 1755, ateismul s-a născut în forma în care îl observăm acum, în era noastră post-creștină. Pentru că nici o execuție a Inchiziției, nici o cruciadă sîngeroasă nu a demonstrat lumii la fel de ușor ca și cutremurul de la Lisabona că Dumnezeu ne poate întoarce de la păcat. D.A.

Sebastian José di Carvalho y Melo (1699-1782)

Fabuloasa viaţă a lui

Audrey Hepburn –imaginea supremă a eleganţei şi a feminităţii

Fără formele voluptuoase ale lui Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, dar cu ochii ei migdalaţi, surîsul cald și distincţia sa, a rămas imaginea supremă a eleganţei și a feminităţii. Dar și a generozităţii. Viaţa ei a fost o călătorie în căutarea iubirii și a binelui, dar și o lecţie pentru Hollywood despre cum succesul și imaginea de fashionicon trebuie să aibă în spate mai mult decît decorurile de carton sau armata de PR-iști. În ciuda eleganţei impecabile, a siluetei fine şi a aerului aristocratic, actriţa a suferit în timpul războiului de malnutriţie, a dezvoltat grave probleme respiratorii, dar şi tuberculoză. S-a stins din viaţă la 64 de ani, la 20 ianuarie 1993, în urma unui cancer abdominal.

Trebuie să fi fost orele de balet pe care le începuse încă de la 5 ani, dar și descendenţa ei aristocrată, chiar dacă pe jumătate imaginată de tatăl ei, care i-au dat aerul acela de neuitat, o graţie și o eleganţă genetică, ce nu pot fi nicicum replicate. Audrey Hepburn s-a născut pe 4 mai 1929, în Elsene, o municipalitate a Bruxelles-ului, ca fiică a baronesei Ella van Heemstra, o aristocrată olandeză, și a lui Joseph Victor Anthony Ruston, un bancher bogat, originar din Boemia, care și-a luat ulterior numele de Hepburn, după ce, studiindu-și arborele genealogic, a ajuns în mod eronat la concluzia că este descendentul lui James Hepburn, al treilea soţ al Reginei Maria a Scoţiei.

Dar, dincolo de șarmul ei de pariziancă, Audrey radia graţie sufletească în stare pură. Iar acesta era secretul frumuseţii ei. Nimic nu era fals la ea. „Ca să ai ochi frumoși, privește binele în ceilalţi. Și ca să ai buze frumoase, rostește cuvinte frumoase“, spunea actriţa care în 1953 se lansa la Hollywood, alături de Gregory Peck, în acea „Vacanţă la Roma“ de neuitat. Cînd „Prinţesa Ann“ și-a cumpărat o pereche de sandale romane, s-a tuns pixie și a savurat o îngheţată pe străzile Romei, dedîndu-se cu nesaţ micilor bucurii ale vieţii, precum oamenii simpli, lumea a descoperit un nou tipar al frumuseţii. Androgina Hepburn, la cei 1,69 m și 50 de kilograme, cu sîni mici, dar ochi jucăuși, era frumuseţea anti-Marilyn. „Sex-appealul înseamnă mai mult decît măsurile fizice. N-am nevoie de un dormitor ca sămi dovedesc feminitatea. Pot transmite tot atîta sex-appeal culegînd mere dintr-un copac sau stînd în ploaie“, spunea ea. Și, desigur, a mai fost și Hubert. Hubert de Givenchy, cel care i-a desăvîrșit statutul de fashion-icon. „Nu era deloc genul bombastic, voluptuos, care domina printre clientele mele“, avea să-și amintească, ulterior, creatorul de modă. Iar în 1953, cînd Audrey, împreună cu costumiera ei, Gladys, s-a prezentat la ușa lui Givenchy, nici măcar n-o cunoștea. Auzise de Hepburn, dar se aștepta să fie Katharine Hepburn. Iar cînd fetiţa aceea cu o pălărie de paie de gondolier pe cap, pe care scria „Venezia“, i-a comandat cu aerul ei ingenuu 15 rochii pentru următorul ei film, „Sabrina“, Hubert a luat foc. Îi era imposibil să facă atîtea rochii într-un timp atît de scurt. Dar Audrey a insistat, probînd o mulţime de modele care-i veneau perfect… Iar Hubert a cedat. Așa s-a născut o prietenie care a durat pînă la sfîrșitul vieţii ei și care a născut imagini-simbol pentru lumea modei, ce dăinuie și azi ca etalon al eleganţei. Și asta dacă ne gîndim doar la rochia neagră de neuitat a lui Audrey din „Mic dejun la Tiffany“.

Audrey cunoscuse greutăţile vieţii cu adevărat, de la o vîrstă fragedă. Pe cînd avea 6 ani, tatăl ei a plecat de acasă. Iar vremurile erau cumplite. „Aveam nevoie cu disperare de tatăl meu“, spunea actriţa. Și să nu vă închipuiţi că fiica unei baronese a trăit în puf. De-aici venea și autenticitatea zîmbetului ei cald și aerul aristocrat, complet dezbrăcat de orice snobism toxic. Iar războiul o marcase pe viaţă, amintindu-şi mereu cum ea şi fraţii ei (din căsnicia anterioară a mamei) mîncau hrană pentru cîini, din cauza sărăciei, cum pîinea de la masa lor era verde, fiindcă singura făină disponibilă în vremuri de război se făcea din mazăre… Iar dincolo de lipsuri, mai era și durerea surdă a trădării duble a tatălui. Căci, pe lîngă infidelitatea lui și nepăsarea pentru copiii săi, Joseph devenise nazist. În aceste vremuri, la doar 11 ani, Audrey era deja o mică eroină, ajutînd rezistenţa din Olanda, în Arnhem, orașul natal al mamei, unde se mutaseră. Și a făcut asta destulă vreme, căci studiase baletul la Conservatorul din oraș, iar în 1944 dansa la diverse ocazii ca să strîngă bani pentru rezistenţa olandeză. Mult timp după, abia în 1964, Audrey avea să-și regăsească tatăl în Edinburgh. O întîlnire rece, dar în urma căreia ea avea

să-i trimită, lunar, cîte un cec, pînă la moartea lui, în 1984. Gestul unei fiice iertătoare şi învingătoare, care depăşise greutăţile copilăriei, deşi lipsurile din timpul războiului o lăsaseră anemică, cu probleme respiratorii şi edem. Din 1945, Ella şi Audrey s-au mutat la Amsterdam şi apoi la Londra, unde viitoarea actriţă a continuat să studieze baletul cu Sonia Gaskell, cea mai mare stea a baletului olandez, apoi la baletul londonez Rambert. Aşa a ajuns să joace în musicaluri pe scenele din West End şi să fie remarcată pentru rolul principal dintr-o piesă pentru Broadway, „Gigi“. De-acolo pînă la „Vacanţă la Roma“ n-a mai fost decît un pas. Dar unul făcut în forţă, rolul Prinţesei Ann aducîndu-i un premiu Oscar, iar ulterior, cel al Sabrinei, o nominalizare a Academiei.

Dar Audrey continua să rămînă îndrăgostită de scîndura scenelor de pe Broadway. Aşa avea să înceapă o colaborare cu actorul Mel Ferrer, pentru piesa „Ondine“. Care a însemnat şi începutul primei ei mari poveşti de iubire. Ea avea 25 de ani, Mel, 37 – plus două căsnicii în spate şi patru copii. S-a îndrăgostit iremediabil de el, încercînd cea dintîi reţetă a mariajului: unul care ar fi trebuit să împletească perfect dragostea conjugală cu colaborarea profesională. Dar pesemne că această colaborare s-a transformat curînd într-o concurenţă acerbă pentru Mel. Mai ales cînd, după „Ondine“ ea a primit premiul Tony, nu el. „Mel era sinistru“, comentează pentru revista Paris Match Doris Brynner, cea mai bună prietenă a actriţei, fosta soţie a actorului Yul Brynner. Iar un alt apropiat dezvăluie: „O critica violent pentru... urîţenia ei. Tocmai el, care nu era dintre cei mai frumoşi bărbaţi. Era pură răutate“. O răutate născută, probabil, dintr-o invidie profesională şi o dragoste otrăvitoare. Dar Audrey îşi dorea cu disperare copii. Curînd avea să-şi împlinească visul, dînd naştere, în 1960, primului copil, Sean Ferrer, împărţindu-se apoi între datoria de mamă şi carieră. Şi au urmat atîtea succese: de la „Mic dejun la Tiffany“ la „Şarada“, „My Fair Lady“ sau „Cum să furi un milion“. În paralel cu aceste comedii romantice clasice, în teatru îşi ostoia apetenţa pentru dramă, Audrey fiind capabilă să dea viaţă oricărui gen de personaj. În „The Children’s Hour“ a lui William Wyler, de exemplu, a abordat lesbianismul cu o subtilitate remarcabilă. Succesul profesional nu era, însă, dublat şi de cel în căsnicie. „Făcuse tot timpul tot ce putea pentru a-l integra pe Mel în castingurile ei, căuta mereu să-l pună în valoare. Dar o surprindeam la repetiţii sau filmări cum îşi urmărea cu ochi trişti soţul care flirta cu figurantele. Nu se plîngea, însă, niciodată de tratamentul lui. Şi, într-o bună zi, m-a sunat de la casa lor din Tolochenaz (n.r. Elveţia)“, îşi aminteşte Givenchy. „Părea tulburată. Mi-a spus: «S-a sfîrşit cu Mel!». Am încercat s-o liniştesc: «Ai un copil cu el». «Cu-atît mai rău, dar nu mai pot continua să sufăr. Sînt prea nefericită». Iar cînd ea lua o decizie, era irevocabilă“.

Audrey şi Mel s-au despărţit în 1966, definitivîndu-şi divorţul în 1968. În acel an, apropiindu-se 40 de ani, actriţa a

simţit nevoia unei evadări, pentru a-şi limpezi mintea. Şi a acceptat invitaţia într-o croazieră pe Marea Egee cu iahtul unei prietene. La bordul vasului: un italian superb. „Era cu adevărat fermecător. Audrey a fost subjugată pe loc“, comentează Givenchy despre Andrea Dotti, psihologul cu nouă ani mai tînăr decît ea. S-au căsătorit pe 18 ianuarie 1969 şi aşa s-a lansat actriţa într-o nouă aventură: reţeta numărul doi a mariajului, cea epurată de orice invidii profesionale. Dăduse greş cu Mel, amestecînd cariera cu familia. Acum era decisă să reuşească. Era gata să facă totul pentru Andrea, mutîndu-se cu totul la Roma şi îndepărtînduse de Hollywood. Şi, într-adevăr, în cei 13 ani de căsnicie cu Dotti, n-a mai făcut decît trei filme. Se voia femeia casnică, mama şi soţia devotată, pentru ca Andrea să nu se simtă complexat. Un an mai tîrziu i-a dăruit şi lui un fiu, pe Luca. Şi îi venea excelent această nouă imagine, căci Roma o adora. Rămăsese un simbol pentru oraş încă de la primul ei film. Paparazzi o protejau în timp ce ieşea pe Vespa ei, cu cîte-un batic chic prins sub bărbie, mergînd la cumpărături. „Mereu se arăta surprinsă de eforturile pe care femeile le făceau ca să arate mai tinere. Ea era fericită că îmbătrîneşte, pentru că asta însemna mai mult timp pentru ea, mai mult timp pentru familie şi distanţarea de obsesia pentru tinereţe şi frumuseţe de la Hollywood. Marele regret pe care îl am e că nu şi-a cunoscut nepoţii. Pentru că ar fi fost o bunică extraordinară, gătindu-le prăjituri şi spunîndu-le poveşti“, relatează Luca Dotti pentru Vanity Fair, amintindu-şi de bunătăţurile ei cu ciocolată, de brioşele sau îngheţata pe care le prepara. Da, marea stea a Hollywodului, femeia aceea strălucitoare, chic şi cu aer nobil era realmente o femeie de casă acum. Dar în zadar. „Andrea era un afemeiat“, spune frust Doris. Iar Luca intervine, pentru a echilibra lucrurile în privinţa tatălui său: „El a trebuit să-şi asume că e soţul lui... Căci vedeta tot ea era. Avea 40 de ani cînd s-au cunoscut, dar de fapt avea mai mult, dacă ne gîndim la tot succesul din spatele ei. Iar tata era cu un deceniu mai tînăr. Să trăieşti în preajma unui icon, iar tu să fii un tînăr doctor... Dacă ecuaţia ar fi fost inversată, dacă tata ar fi fost cel mai în vîrstă cu zece ani şi dacă ar fi avut mai multă încredere în el, cred că lucrurile ar fi mers mai bine între ei“. Cînd ziarele au publicat poze cu Andrea în compania unei femei mai tinere, povestea de dragoste de la Roma s-a stins, din nou, în suferinţă pentru Audrey, care s-a retras ulterior la casa ei din Tolochenaz.

Abia în ultima parte a vieţii a cunoscut iubirea aşa cum o visase, atunci cînd l-a întîlnit pe actorul Robert Wolders şi s-a dedicat muncii pentru UNICEF. Colabora cu organizaţia de mai multă vreme, dar acum venise timpul pentru misiunile adevărate, în cele mai afectate zone ale Africii, unde Robert îi era mereu alături. În sfîrşit găsise un bărbat care nu se temea de numele Hepburn, care vedea adevărata femeie din ea şi care îi împărtăşea idealurile. Iar munca pentru UNICEF a absorbit-o complet, Luca amintindu-şi cît de neobosită era. Cum le cerea, cu atîta căldură, lui şi fratelui Sean s-o înţeleagă că trebuie să se dedice şi altor copii. Imaginile din copilăria ei o urmăreau, dîndu-i elan. „Nu doar o dată am stat în gară, văzînd trenuri încărcate cu evrei. Îmi amintesc foarte clar şi acum un băieţel, stînd pe peron cu părinţii lui, foarte palid, blond, cu o haină mult prea mare pentru el... A urcat în acel tren. Eram un copil urmărind alt copil...“. Pe acel băieţel nu l-a putut ajuta. Acum, însă, avea această putere de a ajuta alţi copii. La întoarcerea dintr-o misiune în Somalia, în august 1992, Audrey a început, însă, să se plîngă de dureri abdominale. La Los Angeles, medicii i-au descoperit un cancer de colon cu evoluţie galopantă. Înainte de operaţie, doctorul i-a chemat pe Sean şi pe Luca pentru a-i anunţa că mamei lor i-au mai rămas doar trei luni. Sean rememorează cutremurătorul moment: „Am fost bulversaţi. Iar ea... ea ne privea surîzînd: «E bine, încă mai am timp să mă ocup de copiii mei. Ăsta e mersul firesc al lucrurilor». Ne-am întors acasă şi am organizat pentru ea cel mai frumos Crăciun, pe care nu-l vom uita niciodată. Ne-am spus atunci atîtea lucruri, cu adevărat importante...“.

Frumoasa Audrey s-a stins pe 20 ianuarie 1993. Iar fiii ei au înţeles că au datoria să ducă eforturile ei mai departe, înfiinţînd Fundaţia Audrey Hepburn Hollywood For Children, banii din tot ce poartă marca ei intrînd în conturile acestei fundaţii. Aşa se transformă tot glamourul lăsat de ea în urmă în muncă umanitară. Căci aceasta a fost şi esenţa lui Audrey. N-a fost doar un ambalaj, doar o imagine, modă înţeleasă prost, lux inutil. A fost eleganţă şi distincţie, născută din materia unui suflet nobil, o lecţie pentru Cetatea Filmului care trebuie să vadă şi dincolo de hainele dragului ei Givenchy.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Twitter, Facebook, Google și Amazon – cei patru cavaleri ai Apocalipsei digitale

(urmare din pag. 1)

Fără să fi dorit asta, fără să fi anticipat, generația noastră asistă la un altfel de sacrificiu, de data asta unul ce ține de valorile democrației. Am fost martori ai execuției comunismului, iar în prezent vedem că democrația este executată la scenă deschisă, dar bine păzită de forțele de ordine. Vom trece, practic fără să ne opunem, la o nouă orînduire, pe care nici Marx și nici Engels, nici Lenin, Stalin și nici Troțki nu au anticipat-o, și anume la corporaționism, un fel de comunism, în cadrul căruia locul statului va fi luat de consiliile de administrație ale marilor corporații, ale multinaționalelor. Într-un fel, fie că vrem, fie că nu, acesta este viitorul foarte puțin îndepărtat. Clasa politică, statul, vor dispărea, iar locul le va fi ocupat de cîțiva directori generali sprijiniți de echipe de consilieri, aleși de acționarii corporațiilor prin vot.

Este oarecum de înțeles faptul că marile corporații doresc să dea la o parte politicienii. În ciuda unor aparențe, ele conduc și acum doar că prin intermediari, prin niște păpuși de paie care pozează la TV și ne vorbesc pe la radio. Și vedem cum, de la generație la generație, acest gen de animal care se numește politician devine din ce în ce mai prost, mai bandit, mai ineficient. Prin urmare, o întreagă clasă de băieți ceva mai citiți și mai deștepți doresc să îl îndepărteze pentru că a ajuns greu, foarte greu de digerat chiar și de cei care l-au ales. Nu este nici o surpriză. Uitați-vă și voi ce fel de oameni sînt în Parlamentul acestei țări, cît de proști și ineficienți sînt. Mai adăugați la această masă de prostie și un buget pe măsură, care le asigură lor un trai nesimțit de prosper fără să facă nimic pentru țară, pentru oameni. Și după aceea poate veți înțelege de ce clasa politică trebuie ori profund reformată, ori eliminată, iar locul politicienilor să fie ocupat de cei care au puterea, decența și dorința de a face ceva.

Corporaționismul – acest comunism ceva mai modern, caracterizat prin absorbția statului într-un malaxor sau prin reducerea lui la nivelul simbolic al unui drapel – se pregătește de ceva timp în această lume care, din cîte vedem, aparține în totalitate unui altfel de Zeu – cel al Profitului. Conform spuselor lui Klaus Schwab, în ,,COVID 19 – Marele Reeboot”, pandemia care ne-a dictat viața în ultimul an este parte a acestui proces, o primă treaptă pe care unii nu vor apuca să o depășească, iar noi ca civilizație vom fi din ce în ce mai puțini pe măsură ce trecem de la o treaptă la alta.

Ce argument mai puternic în favoarea acestei idei poate exista cînd directorul unei companii – Twitter –a decis, de capul lui, fără decizia vreunei instanțe, să închidă canalul de comunicare al președintelui american în exercițiu? Degeaba s-au oripilat mulți, massmedia a tăcut, iar țipetele slabe ale celor care nu sînt de acord cu acest lucru au fost rapid reduse la tăcere de zgomotul motorului mediatic al globaliștilor, al ,,corporaționismului”. Întocmai a procedat și Facebook, al cărui președinte a făcut în așa fel încît, de capul lui și cu propriile puteri, să interzică orice utilizator al cărui comentariu contrazice tezele conspirației sau exagerarea efectelor COVID-19. Or, cînd o companie pune botniță unui președinte de stat, nu mai este loc de democrație, nu mai există libertate de exprimare. Acolo este vorba despre fascism, bolșevism, nazism, comunism. Dar, cum aceste cuvinte sînt interzise, haideți să le numim ,,covidism corporatist de stat” sau ,,statul corporatist bolșevic”. Acest gen de cenzură se aplică demult în social-media. Lumea a fost șocată de ceea ce i s-a întîmplat lui Trump, dar au existat și proști care s-au bucurat, întrucît ei nu pot înțelege că libertatea de exprimare și de gîndire reprezintă fundația pe care s-a clădit Statele Unite ale Americii.

Una dintre marile probleme ale omenirii este că în acest moment cîteva companii gestionează toată zona de social-media la nivel global. Twitter, Facebook, Google, Amazon sînt cei patru cavaleri ai Apocalipsei digitale care va urma, caii troieni introduși în fiecare casă, în fiecare familie, în gîndurile și mințile celor care au căzut în această plasă, și au rolul de a dezbina, de a manipula și de a impune noile reguli după care societatea trebuie să funcționeze. Legea monopolului – care în SUA, cel puțin, a fost aplicată mereu – se pare că este uitată undeva, în vreun sertar al Congresului. Nimeni nu întreprinde nimic pentru a distruge monopolul acestor giganți care nu doar că dispun de posibilități financiare aproape nelimitate, dar se pare că au planuri mari cu soarta omenirii. Planuri pe care noi nu le știm, dar pe care le intuim, și care au fost elaborate fără ca cineva să fie întrebat. Trump a încercat să se lupte cu acești ,,cavaleri ai Apocalipsei” și a fost înfrînt, fapt care ne ridică multe semne de întrebare legate de forma oarecum ireversibilă a viitorului nostru ca indivizi, dar și ca societate.

Dar, se pare că nu este totul pierdut, pentru că încă mai există o formă slab definită care se opune acestui proiect de viitor. La o primă vedere, mulți ar fi tentați să creadă că țările ,,rebele” fac parte din acest club select al Opoziției mondiale a corporaționismului – vorbim de Rusia, Venezuela, Iran, China, Cuba sau chiar Coreea de Nord. La o a doua vedere, însă, vedem că și ele sînt la fel de implicate, de aliniate și de devotate pandemiei, fapt care ne induce ideea că această opoziție ori este de fațadă, ori a intrat și ea în horă, dar încă își mai negociază poziția. Noul coronavirus – denumire care acum mi se pare cel puțin stupidă, pentru că nu poți să spui despre COVID-19 că este ,,nou” cînd ne-a invadat de peste un an de zile –este prezent acum peste tot, mass-media vorbește zi de zi despre acest subiect oferindu-ne cifre care ne induc ideea unui dezastru. Or, se pare că dezastrul nu este în direcția în care privim noi, ci acolo unde nici măcar nu putem să privim, adică în viitor. Acolo se află adevăratul dezastru al civilizației noastre, și nu în niște cifre pe care este evident că nu le putem verifica, nu le putem controla. Nu se fac autopsii ale celor care mor de COVID-19, familiilor nu le este permis să își vadă rudele decedate, spitalele sînt închise din cauza acestui virus, iar investițiile în sistemul medical sînt zero. Niciodată nu am afirmat și nu voi afirma că NU există acest coronavirus. Din contră, există și are forme extrem de severe. Dar gripa porcină a fost mult mai dură, iar în contextul ei se dorea implementarea ,,marii resetări”, așa cum se numește poarta prin care supraviețuitorii vor vedea viitorul. Doar că atunci, cei care erau la timona statelor, nu prea au fost dispuși să facă acest pas. Acum, în doar cîțiva ani, clasa politică a ajuns la concluzia că merită să facă un astfel de compromis.

Unde se află opoziția, unde sînt cei care au ceva putere și care nu doresc un astfel de viitor al omenirii, care nu doresc ca Turnul Babel să capete formă?

Nu știm, dar putem să intuim că se află în spatele unor oameni politici ceva mai verticali. Sau al unor oameni politici care nu împărtășesc aceleași valori cu mai-marii lumii, așa că încearcă să se opună unor schimbări atît de majore, atît de radicale. Poate că acești oameni care se opun sînt francezi, nemți, suedezi sau ruși. Cel puțin, Rusia ocupă cu siguranță o poziție fruntașă la capitolul opoziție, dar din păcate corupția de la Moscova o face total ineficientă în această luptă. Este interesantă o informație care circulă în mediul online conform căreia scopul rachetelor Avangard, acele arme nucleare hipersonice care pot face tumbe în aer și care nu pot fi interceptate, este acela de a distruge capacitatea de comandă a acestor elite, și nu este vorba de aspectele militare. Practic, se pare că undeva se vor face publice informații precum adresele marilor căpetenii ale lumii, ale acelor îmbuibați de bani și de putere. Rusia dorește să îi atace întîi pe ei și după aceea va discuta cu expoentul lor militar. Poate că Republica chineză se luptă să nu fie așa, mai ales că pentru chinezi statul este baza, și mai puțin corporațiile, o realitate care se schimbă pe măsură ce China devine tot mai dependentă de piețele de desfacere occidentale, de capitalul ,,socialismului cu specific chinezesc”. Nu știm

încă unde sînt, dar știm sigur că există, corporaționismul fiind foarte aproape de momentul implementării totale. În această schemă România nu are absolut nici un rol. Noi ne-am aliniat ca țară la acest curent de globalizare, mass-media controlează total mințile românilor, cei care se opun sînt îndepărtați – se pare că Dragnea este sortit pieirii, că nu va ieși niciodată de la închisoare decît poate între 4 scînduri (Gelu Vișan dixit) – iar politicienii sînt absorbiți de propriile lor averi, astfel că nu vor face nimic pentru a stopa degradarea României. Mă întreb de ce de foarte mulți ani în această țară europeană numită România nu se mai fac investiții, nici măcar un proiect? De ce stăm și așteptăm și nu se face nimic? Răspunsul e simplu: nu se știe încă ce soartă vom avea – probabil că sîntem pe lista scurtă a unui conflict de amploare, fără să știm încă de partea cui ne poziționăm. Sau dacă acei oponenți ai globalizării nu vor să cedeze și doresc să pornească lupta avînd ca linie de contact Nistrul.

Indiferent ce ni se spune, indiferent ce minciuni ni se servesc ca fiind mari adevăruri, un lucru este cert: ceva se pregătește, iar ceea ce urmează va fi îngrozitor de radical.

Trump va intra în istoria SUA

Vestea că pe 13 ianuarie a.c. Camera Reprezentanților SUA, cu 232 de voturi împotrivă, 197 pentru și 21 de abțineri, a aprobat inițierea procedurilor de punere sub acuzare a celui de-al 45lea președinte american Donald Trump, nu a fost surprinzătoare. Nu a fost surprinzător nici faptul că 10 congressmani din „partidul elefantului” s-au pronunțat împotriva președintelui aceluiași partid. Pe fondul furtunii informaționale care a fost întreținută de mass-media globală controlată de Deep State-ul american după „invazia Capitoliului de către teroriștii interni”, acesta este chiar un rezultat foarte modest. Mai mult, Senatul, camera superioară a Congresului, a refuzat să continue această procedură într-un mod adecvat, astfel că audierile nu se vor putea încheia înainte de 20 ianuarie, apoi își vor pierde sensul deoarece din punct de vedere juridic este pur și simplu absurd să declari punerea sub acuzare a președintelui care și-a încheiat deja președinția. În același timp, Partidul Republican a declarat că nu intenționează să rezolve cererile democraților și consideră „problema lui Trump” deja soluționată și închisă. Adică, planul de a-și priva principalul dușman, „Big Donald”, de dreptul la revigorare politică și răzbunare nu a funcționat.

Meritul principal al președintelui american – nu numai pentru America, ci pentru întreaga umanitate –indiferent de soarta sa politică și personală ulterioară, ar trebui să fie recunoscut ca deschizător al mecanismelor de acțiune și al izvoarelor secrete ale Deep-State. În această calitate, Donald Trump va intra în istorie. Cu toate acestea, desfășurarea ulterioară a evenimentelor ar trebui să fie considerată imprevizibilă. Deși probabilitatea unui transfer mai mult sau mai puțin lipsit de conflicte și legitim al puterii prezidențiale în 20 ianuarie crește, nu este încă un fapt cert și nu anulează exacerbarea în viitor a conflictului intraamerican. Astfel de sentimente, predominante întrun fel sau altul în tabăra „învingătorilor lui Trump”, îngustează catastrofal coridorul oportunităților pentru următoarea perioadă.

Dacă privim în istorie, cel mai recent eveniment de acest gen este venirea la putere a lui Hitler în Germania anului 1933: incendierea Reichstagului, „reeducarea” masivă a oponenților politici din lagărele de concentrare, pogromurile și propaganda Goebbels. În urmă cu 87 de ani, Hitler a rezolvat o problemă similară cu Reichswehr, organizînd o Noapte a cuțitelor lungi pentru conducerea SA, condusă de Rem.

Statele Unite intră în mod clar într-o zonă de turbulențe socio-economice, militar-politice și ideologice – eliberînd poziția de lider global pe care o deținea încă de la începutul anilor ‘70. Iar acest lucru deschide oportunități gigantice pentru alte centre de putere din lumea modernă. N.K.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Despre Whatsapp

și așa-zisa securitate a datelor personale

(urmare din pag. 1)

Siguranța datelor personale în acest secol este vitală, pentru că prin utilizarea lor se pot aranja alegeri, se pot falsifica rezultate, acte, se pot distruge vieți. Foarte mulți nu au înțeles acest lucru și tratează problema cu indulgență, mai ales cînd este vorba despre SUA. Din momentul scurgerii datelor personale parcă nici alegerile nu prea mai sînt ceea ce au fost. Nici măcar în SUA, darămite în alte țări mai slabe de înger și de... democrație.

Revenind, însă, la Whatsapp și la balivernele lor legate de criptarea conversațiilor și de securitate, vă amintesc faptul că acestea sînt valabile cînd doi neica nimeni vorbesc despre vremea de afară. În schimb, cînd conversațiile conțin date importante, criptarea lor este egală cu zero. În acest sens, să ne amintim ziua de 2 octombrie 2018, cînd jurnalistul american de origine saudită Jamal Khashoggi a fost

ucis în mod sălbatic în consulatul Arabiei Saudite din Istanbul. Atunci, surse bine informate au declarat că acesta a fost urmărit prin decriptarea discuțiilor pe care le-a purtat pe Whatsapp cu un apropiat. Arabia Saudită – sau mai precis Serviciul ei odios de secret – a avut acces la aceste informații prin intermediul unui soft israelian. Dacă aceste informații sînt adevărate – și am convingerea că sînt – politica Whatsapp este apă de ploaie. Și acum, cînd toate informațiile vor fi partajate cu Facebook, putem fi siguri că tot ce se discută în social media – Whatsapp în speță – va ajunge acolo unde trebuie. Și nu este o glumă, este un adevăr. Chiar dacă mulți îl semnalează pe Mark Zuckerberg ca fiind capul acestui plan, eu văd în spatele lui și a tot ceea ce înseamnă Facebook și Whatsapp zîmbetul larg al unor Servicii de informații americane. Dar, cum am spus deja, tot ce este interzis lumii este permis Americii. Acel jurnalist american a fost măcelărit în consulat, dar nu au fost aplicate sancțiuni împotriva nimănui, Germania nu a făcut scandal, iar Franța nici atît. Turcia a fost ceva mai vocală, dar se pare că banul are proprietăți curative majore indiferent de cît de sîngeros este un eveniment.

Balerina atipică și soldatul ei cu sabie de lemn

De curînd, în Parlamentul României și-a făcut apariția o nouă specie de deputați și senatori. De fapt, hoții fără școală, dar cu diplome, sînt prezenți de foarte mult timp pe holurile legislativului și au început să fie mai mult decît tolerați, să își dorească din ce în ce mai multă putere, să fie numiți șefi!

Să ne îndreptăm atenția asupra a doi președinți de partid: unul care are la activ niște studii de sub-inginer și altul care a urmat cursurile unei facultăți private la fără frecvență, fapt care l-a făcut nu doar specialist în informații, ci chiar doctor sau mai știu eu ce. În realitate, este doar un submediocru analfabet, nimic mai mult, care nu știe să lege două cuvinte, dar care se bucură de mare popularitate în rîndul proștilor care îl susțin pe el și elita securistă care îl acoperă.

Așadar, Parlamentul este plin de proști. Proști, dar cu putere, salarii mari, joburi bune, și cu posibilitatea unor bătrîneți liniștite. Indivizi total inutili societății, în majoritate, au ajuns să le dicteze celor care și-au ales singuri modul de viață în care doresc să trăiască.

Și asta nu e tot. Unii, aleși de curînd, nu doar că se ascund deși nu îi caută nimeni, dar insistă să convingă lumea că ei sînt niște victime ale securiștilor, chiar dacă toți știu că, dacă securiștii nu voiau, tinichelele nu ajungeau niciodată să se așeze pe fotoliile de parlamentari. Ei știu că nu au cum să facă ceva bun pentru țară, că nu pentru asta au fost „aleși“, așa cum știu că nu sînt puși în funcții pentru a face asta. Au rămas setați pe modul vocal, convinși fiind că lumea le crede inepțiile, mai ales cele în care se se victimizează

și se cred urmăriți de criminali în serie sau dementorii din Harry Potter.

Acum ceva timp, șeful de un suspect alb închis al tinichelei se tăvălea pe jos în fața camerelor de luat vederi, țipînd că sistemul vrea să îl omoare, că el este luptătorul cu sabia de lemn care luptă pentru țară. Acum se pare că s-a multiplicat, pentru că varianta lui feminină, dar de un gabarit ceva mai depășit, crede că va fi ucisă (?!) de nu știm cine, cu un buchet de flori. Cum să fie ucisă tocmai persoana care la Iași s-a urcat pe umerii Lui Dumnezeu pentru a ajunge mare senatoare, după ce, înainte de a aborda mesajul comunist, era mare fan #rezist, călare pe umerii fermi ai cuplului C&K? Și mulțimea de proști o ascultă, evident.

Cel mai mult mă scot din sărite cei care nu fac nimic, dar țipă că alții sînt hoți. În loc să le mulțumească celor care i-au ales pentru faptul că acum au un job bun, ei aruncă diverse idioțenii în piață, știut fiind faptul că nu au cum să își îndeplinească promisiunile. Oare chiar atît de proști sînt cei care i-au ales încît nu înțeleg că ceea ce fac preferații lor este doar o continuare sterilă a unei campanii electorale bazată pe vorbe goale, minciuni sfruntate și o imensă lipsă de respect față de electorat?

Reprezentanții celorlalte partide sînt conștienți de faptul că poporul îi consideră niște bandiți care nu doar că fură de sting, dar care își încasează salariile degeaba. Ăia măcar tac și își vad de amantele și de prosperitatea lor grețoasă. Nu ai ce să le ceri. Dar ăștia noi, care fac mult zgomot, se pare că sînt precum bobocii în primul an de facultate: ei chiar cred că se vor duce zi de zi la cursuri, că vor învăța și că nu vor avea nici o restanță.

Băsescu are brandul mai tare ca Iohannis

„E viața noastră făurită/ De doi bărbați cu brațe tari/ Și cu voința oțelită/ Cu minți deștepte, inimi mari” (Ioan Nenițescu, „Pui de lei”). Acești dresori de lei și valută sînt Iohannis și Băsescu.

Sasul elocvent ca un Trabant și încercatul matelot s-au vaccinat, iar presa și panaramezii de pe Facebook s-au transformat în ziar de sport. „Ce bine arată Iohannis și ce fizic de aprozarist pensionat are Băsescu!”. Matrozul a spus o chestie interesantă: „Io nu am aranjat cu pozarul să mă photoshopeze”. Toată lumea ha-ha-ha, dar dacă are dreptate? Sînt atehnic, întreb și eu, fiindcă nu știu. Băsescu știe. Știe de la „flacăra violet” la „pixelul albastru”, cu „influențarea telepatică și energetică”. Sper că nu l-ați uitat pe parapsihologul Aliodor Manolea. În realitate, Băsescu a fost un sportiv mai bun ca Iohannis. Herr Spielhosen Brrr Brrr e tenisman și schior amator. Dar nu-i un

amator de week-end – cunoașteți expresia veche „șofer de duminică”. Iohannis e sportiv de mijlocul săptămînii. A fost filmat la teleschi miercuri, cînd îndrăznesc să cred că trebuia să fie la Cotroceni. Dar nu ne luăm acum de la minivacanța unui om de odihnă. Băsescu a fost un adevărat performer. Dar era individualist, nu-și respecta coechipierii. Nu ciocnea cu ei. Dacă ar fi ciocnit, Băsescu era mai tare în brand

Era Whatsapp și Facebook ar trebui să apună, monopolul lor pe piață să înceteze, iar oamenii să găsească alternative. Din fericire, alternativa Whatsapp este reprezentată de aplicații precum Signal sau Telegram, și sper ca influența Facebook să nu acapareze toate aplicațiile de mesagerie. Normal ar fi ca abonații tuturor aplicațiilor de social-media să aibă posibilitatea de a alege. Să sperăm că Trump se va ține de cuvînt, investind în astfel de platforme, sau dacă nu o va face, un stat european de preferință să ofere lumii alternative, ca Signal, Telgram sau Viber să nu fie cumpărate de Whatsapp, iar Twitter și Facebook să aibă curînd concurență. Abuzurile acestor două plaforme ar trebui să fie motive suficiente pentru a ne gîndi că o alternativă este întotdeauna bine venită, pentru a nu fi mereu la cheremul unui grup de interese. Sînt convinsă că în lume vor exista oameni, alții decît cei care controlează deja social-media, care să investească în acest domeniu.

Este de apreciat deținătorul Telegram, Pavel Durov, care, fiind forțat să ofere Serviciilor de informații rusești cheile de criptare ale aplicației, a preferat să refuze, riscînd astfel prezența Telegram în Rusia decît să cedeze unor Servicii siguranța utilizatorilor.

Măi, copii ai durerii – ca să îl parafrazez pe Corneliu Vadim Tudor – veți deveni plastilină în mîinile celor cu experiență iar cînd ordinele să fiți decimați vor fi realitate, PSD și PNL vor mușca din voi în carne vie. Mă doare mintea cînd văd că sînt români care cred astfel de idioțenii, fumigene venite din partea acestor comuniști care s-au aciuat în cea mai mare clădire din Europa. Pentru că tot ce spun ei este de fapt doar zgomot, unul odios, metalic, care ne amintește de sunetul mantalelor sovietice care mărșăluiau în coșmarurile românilor în anii ʼ50, și care pătează în modul cel mai abject memoria tinerilor morți în 1989.

În anul 2011, i-am transmis lui Mihail Neamțu, printr-un articol, că prin faptul că i-a mințit pe cei care așteptau o mișcare politică curată va stîrni penibilul și va cădea în uitare. Ei bine, Mihail Neamțu a intrat mult mai repede în uitare, iar faptul că, din cînd în cînd, își mai scoate capul este doar un reflex ocazional al Sistemului, doar ca să pară că păpușa lui de paie nu a murit încă. Noua Republică – Albă ca Zăpada, cum a fost de fapt denumită Operațiunea Mihail Neamțu –s-a dovedit a fi o escrocherie pusă la cale de PDL, cu Băsescu în frunte și cu Lăzăroiu și Boc la cîrmă. Acum, după 12 ani, le spun celor care zdrăngăne din tinichele că vor sfîrși în penibil și uitare mult mai repede decît cred ei. Dacă lui Neamțu i se spune acum ,,Usturoi”, cei doi ,,roaită” care tot trag sirena făcînd un zgomot inutil și deranjant pentru mulți vor sfîrși ca un cuplu al penibilului: un soldat de plumb cu sabie de lemn care va avea alături o balerină atipică care se învîrte într-o copaie, avînd în brațe un imens buchet de garoafe presarate cu piper și multă indiferență din partea românilor. TAno

și decît multiplul campion olimpic Nicu Vlad. La Los Angeles, Nicu Vlad a ridicat 222 de kilograme la stilul aruncat și 172,5 la stilul smuls – ambele au fost recorduri olimpice. Băsescu a ridicat sticla de șampanie și a băut direct, fără pahar, în Piața Universității. Dar cîte a făcut pentru țară campionul Băsescu! Hagi s-a întors la echipa națională. Ca să joace împotriva Ungariei. Băsescu s-a întors la „Cireșica”. Pentru a-și asculta solista favorită. Nadia Comăneci a fost „Zeița de la Montreal” și a schimbat tabela electronică a concursului, care n-avea patru cifre pentru nota 10.00. Se oprea la 9.95. Băsescu a fost „Zeul de la Golden Blitz” și a schimbat ora de închidere a stabilimentului. Întotdeauna comandantul părăsea ultimul nava.

Băsescu a fost uriaș, a fost ca Maradona în 1986. La Campionatul Mondial din Mexic, toate mingile treceau pe la Diego. Între 2009 și 2014, toate dosarele treceau pe la Traian. RĂZVAN IOAN BOANChIȘ (National.ro)

Represalii politice – ce se va întîmpla

cu Trump în mandatul lui Biden

Președintele SUA, Donald Trump, ar putea să nu fie pus sub acuzare pînă la sfîrșitul mandatului său prezidențial, care expiră pe 20 ianuarie, dar ar putea să ajungă în fața instanței după această dată. Evenimentele din ultimele zile, începînd cu „capturarea Capitoliului” de către susținătorii săi în 6 ianuarie, au avut un impact serios asupra sorții lui Trump. Camera Reprezentanților Congresului SUA a dat publicității textul rezoluției care conține capetele de acuzare a lui Donald Trump, document publicat pe site-ul CNN. Președintele încă în funcție este acuzat de incitare la rebeliune. Potrivit autorilor inițiativei, șeful statului a arătat prin comportamentul său din ziua revoltelor de la clădirea Capitolului că „va rămîne o amenințare la adresa securității naționale, a democrației și a Constituției dacă i se va permite să rămînă în funcție”.

În ziua tulburărilor de la Washington, 6 ianuarie, Congresul SUA urma să se întrunească în ședință pentru a valida mandatul reprezentantului Partidului Democrat, Joe Biden. Susținătorii lui Trump au organizat un protest în zona Capitolului, provocat de un mesaj postat pe Twitter de acesta: „Nu vom renunța niciodată, nu vom admite niciodată înfrîngerea, vom opri acest furt!”, îndemîndu-i, de asemenea, pe cei care îl susțin, să meargă la Capitoliu. Protestatarii au spart cordonul de securitate al Congresului și au pătruns în clădire. Președintele Camerei, democratul Nancy Pelosi l-a acuzat pe Trump că i-a incitat pe susținătorii săi la revoltă. Într-un interviu acordat CBS, ea a spus că președintele trebuie să plătească pentru asta. Prim-miniștrii britanici și canadieni Boris Johnson și Justin Trudeau au fost, de asemenea, acuzați că au încurajat insurgența lui Trump. După incidentul de la Capitoliu, nu numai politicienii, ci și administratorii

rețelelor de socializare s-au întors împotriva lui Trump. De exemplu, Twitter a blocat contul politicianului pentru totdeauna „din cauza riscului ridicat de incitare la violență”. Platforma de streaming Twitch a procedat la fel, iar Trump a fost, de asemenea, interzis pe Facebook, Instagram și chiar Snapchat. Pinterest, precum și deja problematicul TikTok al lui Trump au restricționat utilizarea hashtagurilor care însoțesc mesajele de sprijin. În plus, în aceste zile Trump a pierdut sprijinul susținătorilor săi din Congres, în principal al vicepreședintelui Mike Pence, care prezidează Senatul. Pence a refuzat să conteste rezultatele alegerilor din statele-cheie. Vicepreședintele și-a explicat refuzul prin faptul că acest lucru nu face parte din atribuțiile sale, „în cea mai mare parte ceremoniale”. Pence nu a zădărnicit confirmarea victoriei lui Biden.

Viitorul lui Trump este extrem incert, dat fiind faptul că va preda președinția rivalului său pe 20 ianuarie. Experții sugerează faptul că Trump nu riscă punerea sub acuzare, dar, cu toate acestea, viitorul său este încă foarte nesigur. Trump face totul pentru a rămîne în politică, iar administrația face totul pentru a-i distruge cariera în acest domeniu. Trump este prezentat acum ca un dușman intern în Statele Unite, acuzat că a incitat la rebeliune, fiind privat de instrumentul principal în influențarea opiniei publice și a propriilor săi susținători – rețelele sociale. Nu întîmplător se spune că blocarea conturilor de socializare ale lui Trump poate să nu fie temporară, ci permanentă. Acest lucru este necesar pentru a-l împiedica să exercite mai multă influență. Într-o mare măsură, viitorul lui Trump depinde de atitudinea membrilor partidului său față de el. Acum este imposibil să spunem fără echivoc dacă republicanii vor fi gata să-l accepte în rîndurile lor, deoarece nu se știe sigur dacă Trump face mai mult bine sau rău partidului.

Va trăi omenirea pentru totdeauna?

5 posibile scenarii ale unui viitor îndepărtat

Oamenii de știință afirmă că nici o specie nu poate exista la nesfîrșit. Deci omenirea va dispărea, cu siguranță. Dar care va fi cauza? Catastrofe accidentale, cum ar fi căderea unui asteroid, moartea naturală a unei specii sau moartea Pămîntului însuși? Sau ceva complet diferit?

Am trecut în anul 2021. Ne putem imagina pe noi înșine în 2030 și, cu mai multă imaginație, în 2040. Oamenii de știință ne vor spune cum va fi anul 2100. Din ficțiunea de la Hollywood, ne putem da seama cum vor arăta navele spațiale care străbat Universul într-un an, cum ar fi 2200-2400. Chiar și în filmele S.F., Pămîntul din acea vreme îndepărtată pare complet nerealist. Dar cum va fi anul 3000? Dacă nu vom putea călători în spațiu? Judecînd după scenariile cinematografice, aceasta va fi singura activitate în viitor. Dacă ne blocăm pe Pămînt, ce scenarii viitoare fantastice ne așteaptă? Sau poate ne așteaptă sfîrșitul istoriei și moartea civilizației? Iată cinci scenarii aflate în discuție.

Reîncărcare fără sfîrșit

Unul dintre instrumentele pentru a-l împiedica pe Trump să continue activitatea politică poate fi urmărirea penală împotriva acestuia după ce demisionează din funcția de președinte și, prin urmare, își pierde imunitatea. Trump va fi ori încarcerat, dacă va fi declarat vinovat, ori i se va interzice să ocupe orice funcție oficială. Dacă se va deschide un dosar penal împotriva lui Trump, acesta va lupta, continuînd să folosească orice instrument mass-media, dar și rețelele de socializare care îi vor fi disponibile pentru a influența și a îndemna partizanii să-l susțină.

Dacă Trump va fi închis, privat de rețelele de socializare, poate că electoratul va fi dezorganizat pentru o vreme, dar acest lucru nu îi va forța pe susținătorii lui să adere la alte valori. Dimpotrivă, acest lucru va duce la radicalizarea acestora pînă în 2022-2024, cînd un nou personaj asemenea lui îi va lua locul.

Urmărirea penală a lui Trump după încheierea mandatului său prezidențial este foarte probabilă, deși nu va fi ușor de implementat. Pot fi aduse acuzații politice împotriva președintelui în exercițiu, dar va fi foarte dificil să se demonstreze că Trump a incitat oamenii să asalteze Capitoliul, mai ales că a condamnat deja public acest lucru. Pe de altă parte, Trump ar putea folosi acest lucru în avantajul său, pentru a-și consolida popularitatea, întrucît în afara Biroului Oval nu va mai fi constrîns de funcție.

Soarta afacerilor lui Trump rămîne însă deschisă, mediul de afaceri fiind unul dintre pilonii independenței actualului președinte. De aceea, este posibil ca adversarii să caute să îl falimenteze. În multe privințe, fenomenul Trump și succesul său în politică s-au datorat faptului că nu depindea de partid, acesta fiind întotdeauna un instrument de strîngere de fonduri, Trump finanțîndu-se singur. Cel mai probabil, va fi acuzat nu numai de incitare la rebeliune, ci și de manipulări financiare. Pe de altă parte, afacerile lui Trump sînt în continuă expansiune și sînt șanse mari să reziste acestei bătălii.

noi înșine și cu natura, sub supravegherea inteligenței artificiale. Peste o mie de ani, doi, zece mii... Va veni vremea cînd veacurile nu vor fi atît de diferite unul de celălalt precum sînt astăzi.

Indiferent de ce pretind experții, specia umană, spre deosebire de alte specii biologice, este foarte tenace. Omul s-a stabilit pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, și peste tot a găsit ceva cu care să se hrănească. Orice catastrofă globală, fie că este o cădere de asteroizi, un război atomic sau ceva de genul acesta, poate distruge miliarde de oameni. Dar populațiile umane mici de pe planetă vor supraviețui cu siguranță. Vor supraviețui în orice condiții. Și peste sute sau chiar mii de ani vor intra pe o cale stabilă de dezvoltare. Această repornire poate continua atîta timp cît Pămîntul este capabil să mențină condiții acceptabile pentru viață. Pe de o parte, descendenții noștri vor primi din ce în ce mai puține minerale, iar pe de altă parte vor putea, dacă

ne decriptează scrisorile, să folosească cunoștințele civilizațiilor anterioare.

Omenirea va ceda planeta unei alte specii

Ce se întîmplă dacă, într-adevăr, sîntem o verigă intermediară pe această planetă? Dacă ne tragem din maimuță, vom renaște sub forma unui „supraom” condiționat. Poate că va fi un produs al manipulării genetice. Poate rezultatul unei sinteze a tehnologiei și a individului. Oamenii din viitor nu se vor îmbolnăvi și vor deveni insensibili la frig și căldură. Vor putea să-și țină respirația zile întregi și să locuiască astfel pe fundul mărilor și oceanelor, sau chiar să iasă în spațiu fără costume spațiale. Nu vor avea nevoie de haine, vor trăi pentru totdeauna și își vor pierde interesul pentru reproducere. Dar asta va fi o altă poveste. O altă civilizație. Nu considerăm istoria primatelor ca fiind trecutul civilizației noastre. Deci, acest viitor nu va fi despre noi.

Conexiune matrice

Toată lumea are un telefon inteligent în buzunar. Dar în curînd, așa cum ni se promite, fiecare dintre noi îl va avea în cap. Diverse interfațe neuro sînt un simbol al viitorului apropiat. Și dacă istoria merge pe acest drum, atunci nu gadgeturile noastre, ci noi toți vom fi conectați la World Wide Web. Apoi vom face cu siguranță sport de dimineață și vom merge mult pe jos, ceea ce este bine nu numai pentru sănătatea noastră. Componentele electronice vor trebui alimentate de curentul generat de mișcările noastre. Micile centrale electrice împrăștiate în tot corpul vor alimenta interfețele radio, scanerele, senzorii, bobinele de încălzire și multe altele, făcîndune viața și mai confortabilă.

În general, vom face o mulțime de lucruri utile. Vom fi bine. Vom fi sănătoși. Vom trăi în armonie cu

Într-o zi ne vom întîlni

Acum extratereștrii sînt preocuparea ufologilor și a scriitorilor de science-fiction. Dar mai devreme sau mai tîrziu, dacă luăm în calcul o perioadă suficient de lungă de timp, ne vom întîlni cu ei. Cu siguranță în următorii opt mii de ani. Sau vom zbura. Este foarte îndoielnic că aceștia vor parcurge un drum atît de lung doar pentru a ne spune „Bună ziua!” și ,,Pa!”, ci vor veni ca să rămînă. Există sonde automate pentru expediții științifice. Navele cu echipaje sînt doar pentru relocare, iar în curînd vom înțelege acest lucru, mai exact din momentul în care primul „Bună ziua” extraterestru de pe planeta noastră nu va mai fi al nostru. Și aceasta nu va mai fi istoria rasei umane, ci o nouă istorie a unei noi civilizații pe planeta noastră. Și imediat ce se va obișnui cu ei, Pămîntul peste 10.000 de ani va fi puțin diferit de o altă planetă similară locuită în universul populat de extratereștri.

Ei bine, cel puțin ceva bun?!

Aparent, nu va fi. Epoca de aur a umanității este cea în care trăim tu și cu mine. Puțini dintre noi ar fi de acord să trăiască în trecut. Nu în acel standard de viață, medicina nedezvoltată sau absența sa practică și multe altele pe care nu le-am dori. Și viitorul ne sperie: șomajul, suprapopularea, epuizarea resurselor, epidemiile. Există și inteligență artificială, de la care nu știi la ce să te aștepți, dar cu siguranță există. Cu toate acestea, mulți oameni din secolele trecute s-au gîndit la același lucru și au fost destul de fericiți. Orice mister viitor dezvăluit va dezamăgi. În mod clar nu va fi ceea ce ne-am dori.

Pagină realizată

AȘA VĂ PLACE IsTORIA?

O scurtă istorie a ceaiului

Cultura ceaiului are o vechime de aproape cinci mii de ani şi, deşi istoria ei a fost studiată temeinic, au rămas totuşi multe lacune. Încă mai este disputată problema ţării de origine a ceaiului. Mult timp s-a crezut că este China, dar s–au descoperit rămăşiţele foarte vechi ale unor plante de ceai într-una dintre provinciile Indiei, fapt ce a pus sub semnul întrebării preeminenţa Chinei. Există şi varianta care plasează pe primul loc, din punct de vedere diacronic, Vietnamul, de unde ceaiul ar fi pătruns mai apoi în China. Una din legendele care explică originea ceaiului datează din timpul dinastiei Tang. Legenda atribuie răspîndirea ceaiului unui călugăr budist care petrecuse zile şi nopţi în rugăciuni şi meditaţii, pînă cînd într-o noapte a încălcat jurămîntul. Cînd s-a trezit şi a fost cuprins de mustrări de conştiinţă, şi-a tăiat pleoapele din cauză că l-au trădat, iar după ce acestea au căzut pe pămînt din ele a crescut un arbust de ceai. Din frunzele lui, călugărul a preparat băutura care îi conferea o voiciune uimitoare. Interesant de menţionat este faptul că în limba chineză atît cuvîntul care înseamnă ,,ceai”, cît şi ,,voiciune, robusteţe” sînt redate prin aceeaşi hieroglifă.

În ceea ce priveşte cuvîntul care denumeşte planta respectivă, originea lui este chinezească: ,,cea” înseamnă în limba chineză ,,frunză tînără”. Chinezii au fost primii care au preparat o băutură din frunzele unui ceai. Conform unei alte legende din primele secole dinainte de Christos, ceaiul era considerat o băutură revigorantă, care alunga somnul, drept pentru care era pregătit exclusiv pentru ceremoniile nocturne. Tot legenda spune că aceste proprietăţi deosebite ale ceaiului au fost descoperite accidental de păstori. Aceştia au observat că animalele care mîncau frunzele

O istorie a farselor (181)

Farse antisemite (2)

În document se afirma că el poate reprezenta modul în care evreii se vor folosi de artă, de presă şi de mişcările socialiste moderne pentru a submina creştinismul şi statul-naţiune, stabilind astfel un imperiu mondial evreiesc. Autorul (probabil rus) acestui document rămîne necunoscut, dar textul plagiază un pamflet politic franţuzesc din 1864 care îl ataca pe împăratul Napoleon al III-lea. Nu se făcea absolut nici o menţiune la evrei sau iudaism.

Promovată de poliţia secretă a ţarului care voia să instige la antisemitism, această capodoperă de mîrşăvie turbată a fost respinsă de către ţar, care a numit-o o farsă „infamă”; dar după revoluţia din 1917, lucrarea a devenit puternic influenţabilă, fiind crezută cu multă pasiune de către antisemiţii din întreaga lume. În 1919, Armata Albă rusească a măcelărit aproape 60.000 de evrei, considerîndu-i vinovaţi pentru revoluţie; producătorul american de maşini Henry Ford a sprijinit campania atît de vehement, încît liderul nazist Adolf Hitler s-a mulţumit să păstreze o fotografie cu Ford pe biroul său şi nu mai tîrziu de 1921 ziarul londonez Times a denumit Protocoalele autentice.

În Mein Kampf (o altă farsă: acest jurnal nu a fost scris în întregime de către dictator), Hitler s-a folosit de Protocoale pentru a-şi justifica ura faţă de evrei (e posibil ca el însuşi să fi avut ceva sînge de evreu). În 1933, după ce a căpătat puterea în Germania, a iniţiat un pogrom ce a condus la „soluţia finală”: încercarea de a extermina toţi evreii. Aproape şase milioane de evrei au murit, mulţi dintre ei în camerele de gazare de la Auschwitz şi Belsen. O ironie şi mai cruntă constă în faptul că mai există chiar în zilele noastre extremişti, precum istoricul britanic neonazist David Irving, care pretind că acest masacru, Holocaustul, nu a avut loc niciodată. Că totul, s-ar părea, nu este decît o născocire a iudeilor...

Nu există modalitate de a opri aceste minciuni pline de ură. În Statele Unite, numele de George Washington şi Benjamin Franklin au fost recent asociate cu textele antisemite false. Avertismentul emis de puterea de

unor asemenea arbuşti deveneau neobişnuit de vioaie. Modalităţile de cultivare şi de producere a ceaiului au fost ţinute mult timp în secret. În Secolul al XI-lea, pentru prima dată, seminţele de ceai au fost duse în Japonia. În Europa, primele informaţii despre ceai datează din 1584. Ceaiul a fost propagat mai ales prin intermediul ambasadorilor, care aduceau frunzele din China. Iniţial, în Secolul al XVI-lea, ceaiul a apărut în Portugalia, apoi în Olanda. În Anglia a pătruns prin intermediul Companiei Indiilor Orientale, în 1664.

Meridianele ceaiului

Încetul cu încetul, ceaiul a ajuns să fie o băutură des consumată de către chinezi. S-a păstrat o descriere, din secolul al IV-lea d.Chr., a modului de preparare a ceaiului. La acea dată pudra din frunze zdrobite de ceai se amesteca bine cu orez, mirodenii, lapte, ceapă şi coajă de portocale. Din această compoziţie se făcea o turtă, care apoi se pisa şi devenea pulberea de infuzat pentru ceai. Obiceiul acesta îl mai păstrează şi azi tibetanii care adaugă în ceai unt, smîntînă şi ceapă.

În Secolul al XVI-lea marinarii portughezi au adus din China primele frunze de ceai în Europa. Negustorii medievali care aprovizionau Europa cu mirodenii, aducîndu-le cu mare greutate, prin multe pericole, pe Drumul mătăsii, au fost cei care au răspîndit ceaiul în toată Europa. Olandezii au fost primii care au descoperit plăcerea de a taifăsui în preajma unei căni cu ceai. Ei aveau chiar o cameră specială în casele lor, camera ceaiului, în care se bea parfumata licoare. Tot ei au dus ceaiul şi în America, mai întîi în Noul Amsterdam, care avea să fie numit mai tîrziu New York. Americanii sînt cei care au ambalat pentru prima oară ceaiul în pliculeţe, porţionîndu-l astfel pentru ceainării. Tot ei sînt şi cei care au preparat pentru întîia oară ceaiul cu gheaţă.

Pe la 1650 s-a deschis prima ceainărie în Anglia, la Oxford, şi în 1652 la Londra. Pe la 1683 existau aici

la Washington şi foarte des citat, în care evreii sînt numiţi „paraziţi... şi cei mai mari duşmani ce stau în calea fericirii Americii“, nu este decît o versiune modificată a atacului fostului preşedinte împotriva speculatorilor de valută. Cît priveşte „Profeţia lui Benjamin Franklin“, care avertiza că, dacă evreii nu vor fi înlăturaţi din America, „în mai puţin de 200 de ani, ei vor domina şi devora pămîntul nostru şi ne vor schimba forma de guvernămînt“, această falsificare a apărut prima dată în gazeta pronazistului William Dudley Pelley din Carolina de Nord. Pelley a spus că a găsit afirmaţia în Jurnalul Convenţiei Constituţionale a lui Charles Cotesworth Pinckney. De fapt, nimeni nu ar trebui să fie surprins că nu există un astfel de jurnal. Nici unul dintre aceste manifeste nu afirmă că evreii sînt mai buni decît ceilalţi oameni de altă religie. Dar nu sînt nici mai răi.

Farse de la hollywood (1)

Centrul mondial al unei industrii devotate producţiei şi vînzării de fantezie, dramă şi visuri pe peliculă de celuloid, Hollywood şi farsele (de un fel sau altul) sînt sinonime. Ce altceva poţi să înţelegi dintr-o afacere multimiliardară anual, bazată pe iluzie optică şi situată într-o regiune care, acum o sută de ani, nu era altceva decît deşert? Tot ceea ce poartă amprenta Hollywoodului este un fel de miraj. Nimic nu este ceea ce pare. „Filmele cu mişcare“ sînt produse din „imagini statice“. Pe platouri se construiesc oraşe false, care nu au nimic în spatele faţadelor. „Valorile familiale“ sînt promovate de producători care n-au nici cea mai mică idee ce înseamnă ele. Publiciştii promovează farmecul „starurilor“ de cinema ale căror vieţi, cu atenţie prezentate publicului, sînt opusul celor trăite în particular.

Să luăm de exemplu toţi acei actori principali, chipeşi şi puternici, a căror virilitate proiectată pe ecran le-a determinat pe femeile din întreaga lume să leşine de adoraţie de-a lungul a cel puţin o jumătate de secol. Ce spuneţi de Errol Flynn? Nu doar un spion al naziştilor, ci şi amantul încîntătorului Tyrone Power. Sau Cary Grant, alias Archibald Leach? (va urma)

sTUART GORDON

deja peste 2000 de prăvălii în care se putea cumpăra cafea şi ceai. De aceste prăvălii de ceai se leagă şi istoria jurnalismului. Clienţii acestor prăvălii erau mereu dornici de noutăţi („news“), asa încît proprietarii prăvăliilor, ca să-şi atragă clienţi, au început să le ofere acestora foi (,,news-papers”) pe care erau scrise ultimele ştiri. Aşa a început jurnalismul. Primul jurnal cunoscut a fost „Lista lui Lloyd“, apărută în 1734, numită aşa după numele proprietarului unui magazin de ceai. „Lista lui Lloyd“ este, aşadar, cel mai bătrîn ziar din lume, care mai apare şi astăzi şi poate fi citit pe internet. Ducesa de Bedford a introdus, pe la 1800, moda ceaiului de la ora cinci după-amiaza, ceai la care a invitat prieteni şi cunoscuţi. Era la modă pe atunci să se bea ceaiul din porţelanuri de China.

În Rusia ceaiul ajunge încă de pe vremea ţarului Alexis, pe la 1618, adus de ambasadorul chinez în această ţară. De-abia după aproape două sute de ani, pe vremea Ecaterinei cea Mare, ceaiul devine o băutură populară şi pentru ruşi.

Ceaiul a dezvoltat adevărate ritualuri în ţările care l-au adoptat în calitate de băutură naţională. Şi în Rusia s-a întîmplat acelaşi lucru. Chiar dacă nu are nici un fel de conotaţii religioase, băutul ceaiului este într-adevăr o artă şi de aici invitaţia de a bea ceai este considerată o dovadă de preţuire.

IsTORII REGĂsITE

Sofisme

ORIZONTAL: 1) Cîștigători la curse; 2) Agent de asigurare; 2) Un brunet... băut –Cutia noastră... de amintiri; 4) Dus mai departe – se simte în largul lui; 5) Chemarea salvării în caz de urgență – Rdedări la întîmplare; 6) Tratată la băi – Îi stă mîța-n coadă; 7) Cotită la dreapta! – Aflați pe calea dreaptă; 8) Coborîre în adîncuri – spații vitale; 9) Aspru la voce – Cotă medie!; 10) Citat în lipsă – Vin spumos.

VERTICAL: 1) săritură de la înălțime; 2) Un tip... maleabil; 3) A strînge laolaltă –Început de idilă!; 4) Aprins la față! – Rezultat rotunjit; 5) Căzut de la putere – Primele în concurs!; 6) Îngustează punctele de vedere –Trasul la poartă; 7) Fel de fel – Inferioare în grad; 8) Domeniul cuptoarelor; 9) Realizează cîștiguri cu carul (pl.) – Două jumătăți; 10) Unire de miri! – Luate la ochi.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,AXIOMATICE”

1) sECURITATE; 2) ELIMINATOR; 3) DURA – ELICE; 4) UD – NEG – PA; 5) CARACATITA; 6) ATA – OLAR – M; 7) TITAN – RIMA; 8) O – ATOLI – AB; 9) RIT –MINECI; 10) INIMITABIL.

PE n T r U Î m P ro SP Ă TA r EA m E mor

Gunoiul de dimineaţă

Menajera mea e o unguroaică foarte ciudată, face totul pe dos. O ademenesc udemeriştii să se dea cu ei – ea se încăpăţînează să ţină cu românii. În toată presa, inclusiv în revistele mele apar materiale critice la adresa preşedintelui Ion lliescu – ea îl simpatizează nespus şi îl numeşte chiar „prietenul ei”. Dar, cea mai mare ciudăţenie mi-o face zi de zi, de 6 ori pe săptămînă, atunci cînd vine în zori şi-mi răstoarnă pe biroul de lucru un maldăr de gunoi. Da, aţi citit bine! Toate menajerele din lume fac ceea ce trebuie făcut, adică strîng gunoiul din casele oamenilor şi-l aruncă Ia coş, ori la ghenă, ori în maşina-crematoriu a gunoierilor. Numai a mea face exact invers, strînge mizeriile de prin tot oraşul, ca o femeie îndărătnică ce e, de-aia şi poarta numele „scorpiei” Katalin, din piesa lui Shakespeare.

Aştept şi eu o nouă zi de muncă, mă uit pe fereastră, văd teiul de la poartă majestuos ca un templu, aud ciripitul vrăbiilor care au scos pui gureşi în iedera de pe casa bătrînească – şi, cînd îmi e lumea mai dragă, trosc, buff, se revarsă pe masa mea un morman de zdrenţe, şi zgîrciuri, şi resturi, şi cartilagii şi noroaie, şi gheare de şobolani, şi zoaie scîrboase prin care înoată viermii şi care îmi întorc stomacul pe dos şi îmi mută nasul din loc. Acest gunoi e PRESA zilnică, pe care o cumpără biata femeie de pe la diverse chioşcuri şi mi-o aduce ca pe un trofeu, crezînd că îmi face un bine. La început, citeam cu destulă atenţie toate aceste publicații, ca orice ziarist care are în sînge şi un strop de cerneală tipografică. Treptat, am constatat că unele au început să horcăie şi să dispară, pe limba lor: „Cuvîntul”, „Ultimul cuvînt”, „Viitorul liberal”, „Liberalul”, „Luceafărul“ „Expres”, „Caţavencu”, „Ora”, „Zig-Zag” si altele, pe care nici măcar o memorie tangenţială nu le mai reţine. Altele însă se zbat voiniceşte să reziste, îşi cer dreptul la viaţă. Dau din coate, înjură. Scuipă. Mint de îngheaţă apele. Pîrăsc. Bagă intrigi. Pe scurt, e o luptă pentru supravieţuire de-a dreptul sălbatică. Frunzăresc din ce în ce mai grăbit gunoiul ăsta. Fireşte, un gunoi poate fi frunzărit. Culmea este că mai dăm şi bani pe ele. Mai nou, în 5 minute termini vreo 15 publicaţii, care apoi se întorc acolo unde le e locul, la coş. „Evenimentul zilei” (roşu şi albastru), „Libertatea” (care a devenit o remorcă şleampătă şi fără roţi a celor dintîi), „Cotidianul”, „România liberă”, „Ziua”... Îi cer soţiei un Emetiral sau un alt antivomitiv. Îl înghit stoic. Rezist, merg mai departe. „Ia să vedem – îmi spun – ce-am mai făcut azi? Pe cine am mai omorît? Pe cine am mai violat pe mormîntul lui Eminescu? Ce moşii am mai înfulecat şi cîte sute de mii de ţărani am jupuit de vii? Cîte limuzine am mai primit ca mită?”. Nu se poate ca aceste publicaţii să nu conţină, în fiecare zi, un atac la adresa mea sau a familiei mele. Ele sînt obligate să facă treaba asta, pentru că, altminteri, şiar pierde oricare credit în faţa stăpînilor din umbră, care le îndoapă cu bani. Consemnul este ca, imediat cum se ridică un român în ţara asta, să i se dea în cap. să fie redus la tăcere, fiindcă România trebuie să aibă statut de colonie, iar oamenii ei să se obişnuiască, din generaţie în generaţie, cu viaţa de slugi. Pe undeva, caut să-i înţeleg pe toţi aceşti „ziarişti”. Îmi e milă de ei. Trebuie să mănînce şi ei o pîine. Și să bea o bere, că oameni sîntem. Altceva ce ştiu ei să facă? Bine, totuşi, că nu le-a intrat în cap să practice chirurgia ori să piloteze avioane. Ar fi murit oamenii pe capete. Aşa, în presă, nu se cere nici o diplomă, nici un certificat. Se prezintă la redactorul-şef nişte haidamaci neguroşi, cu priviri viclene şi scrîşnet de măsele, de le iese viermele foamei din mărul lui Adam, şi strigă: „Sefuʼ, pe cine ai de lichidat? Băiatu’ e bun la toate, nu mă dau în lături de la nimic. Pentru matale, şefu’, şi pă mama din groapă o scot şi-o caut la dinți, poate mai are vreo lucrare de aur. Mergi pă mîna mea, şefu’, mie să-mi dai numai ținta şi p-ormă las’ pă mine! A dat un

adversar al matale mîncare la săraci, şi medicamente, şi flori? Io voi dovedi că, de fapt, a furat de la săraci!”.

Acesta e prototipul. Pe cîțiva îi ştiți şi dvs., au început să-şi facă un „nume”, în imensa lor majoritate provenind din „şcoala de autopsieri” a unui dezechilibrat psihic, căruia îmi e silă să-i pronunţ și numele, fiindcă și aşa l-a bătut Dumnezeu destul: Dan Andronic, Mihai Valentin Neagu, Adrian Halpert, Andra Manta, Mihai Toader, Bogdan Tiberiu lacob, Lucian Mătăchescu, Lucian Gheorghiu, Dan Preisz, Emil Berdeli, Mircea Mihăeş ş.a. Ați auzit vreodată de ei, înainte vreme? Nici pomeneală, doar sînteţi oameni serioşi. Ultima invenție a acestor minți bolnave este aceea că eu aş fi colaborat cu Securitatea. Aşa ceva le lipsea din inventar, încă nu morfoliseră şi un asemenea subiect, iar cînd am publicat zeci de materiale din Dosarele interceptărilor efectuate de Securitate la telefonul meu, au tăcut mîlc. Acum, speculînd o inepţie colosală a acestui țîşti-bîşti din Strehaia, pe nume Dumitru lliescu, s-au repezit ca şacalii asupra prăzii. Undeva, la mîna a doua, ca în lanțul cărămizilor de la Bumbeşti-Livezeni, alte lichele, ca şi ei, o serie de corespondenţi străini de presă, vor prelua gogoaşa asta înfuriată și o vor transmite mai departe, ca să vadă întreaga omenire ce monstru poate naşte naționalismul românesc: şi violator al propriei sale mame, şi plagiator, şi poet de curte al lui Ceauşescu, şi jefuitor al ţăranilor, şi hrănitor al cîinilor vagabonzi (cînd lumea moare de foame, nu-i aşa?), şi ocupant abuziv al unei imense vile (4 suflete în 4 cămăruțe), şi autor de presiuni pentru ca aghiotanții săi să fie făcuţi generali (săracii băieţi, ei sînt în realitate sergenţi şi plutonieri, cine poate crede o asemenea nerozie?), şi apărător al lui Ion lliescu, şi, concomitent, duşman al lui Ion lliescu (aici înverşunarea „Evenimentului zilei”, de a băga zilnic intrigi între mine şi preşedinte, este absolut penibilă). În fine, şi colaborator al odioasei Securităţi. A fost uitată oare vreo anomalie, vreo aberație sexuală, vreo infracţiune? Mîine, negreşit, în aceeaşi „presă” o să apară că mi-am căsăpit fetițele cu polizorul, că am torturat şi prădat cu sînge rece nişte oameni nevinovați, că am smuls tuburile incubatoarelor de la Maternităţi şiau murit copiii asfixiaţi, că primesc milioane de dolari nu numai de la ambasadorul Irakului, ci şi de la diplomaţii Libiei, Iranului, Groenlandei, Antarcticii (fireşte, atunci cînd vor sosi la post în Bucureşti). Și uite aşa merge înainte maşinăria asta infernală!

Fireşte, într-o țară unde a fost posibil ca Poetul Național, Mihai Eminescu, să fie lovit în cap cu un bolovan şi să moară la Ospiciu, după care a mai fost şi terfelit prin cărți şi ziare, fiind taxat ca „fascist, legionar, huligan, pornograf şi sifilitic”, într-o țară unde Eroul Național, Mihai Viteazul, a fost numit, în presă, „paranoic”, într-o țară care i-a lăsat nepedepsiți pe asasinii Dascălului Național Nicolae Iorga, într-o țară unde însuşi poporul român e făcut „drojdie” şi „cireadă” – totul este posibil şi nimic nu-i împotriva aşteptărilor. Problema e: ce face opinia publică? Există ea oare în România? Dacă există, cum sancţionează ea asemenea crime? N-avem cumva de-a face cu un act de laşitate colectivă? Pericolul cel mai mare nu vine de la aceste canalii care folosesc pixul ca pe un ciomag şi maşina de scris ca pe o mitralieră. Pericolul cel mare vine de la sentimentul de lehamite, şi scîrbă, şi zădărnicie pe care îl încearcă oamenii cinstiţi.

Mă uit pe fereastră. La ora cînd scriu aceste rînduri, luni, 24 iulie, afară e linişte şi pace. Nu mi-am putut lua încă o zi de concediu. Sînt obosit. Îmi fierb creierii de căldura lunii lui Cuptor şi de indignare. Fetițele mele se stropesc cu apă prin curtea îngustă şi cimentată, ca două flori ce riscă să se ofilească de timpuriu. N-am timp de ele. Încă nu le pot duce nicăieri, afară din oraşul ăsta fanariot. Eu stau pe baricade! Pe care baricade? Ale luptei cu gunoaiele! Am atîtea lucruri mai bune de făcut. Ultimele performanțe de „eficiență socială”: numai într-o sigură zi, luni, 24 iulie, am soluţionat încă o problemă vitală, a acreditării unei Facultăţi creştine particulare, precum şi situaţia dramatică a Fabricii de Zahăr din Zimnicea –cu ambele n-aveam nici o legătură, fireşte, dar studenţii ei, respectiv, muncitorii, au apelat la mine pentru ajutor.

Braga – virus în focar

În criminala pandemie

Mi-e dor să ies la o beție

Și liru-liru-trandafiruʼ sun un amic la BRAGADIRU

Și dornic de călătorie

Pentru un strop de bucurie

Mi-am luat în taină și clondirul

Că nu aveam... Remdesivirul?!

Fiind ,,focar de veselie”

Mi-am zis să punem de-o beție

Că în localitatea dragă

E și focar de... virus BRAGĂ?!

Și liru-liru-crocodiluʼ

Mă-ndrept vioi spre Bragadiru

să aflu gust giugiuc, de saga, Din vremea turcului, cu BRAGA

Amicul meu nu este agă

E pensionar și nu-mi ia biruʼ

Iar eu venit-am cu clondiruʼ

să-l umplu cu vestita bragă

Că-n Bragadiru-n pandemie

E și focar de... veselie

Și numai dintr-o întîmplare

Ea e cuprinsă-n Bragadiru

Cu BRAGA ai giugiuc savoare

Iar ce rămîne-i ca... zefiruʼ

LIVIU ZANFIREsCU

Ca şi atîţia ţărani, şi pensionari, şi veterani de război, şi artişti, şi profesori din Bucureşti, laşi, Braşov, Baia Mare, Codlea, Piteşti, Craiova, Buzău, Constanța, Brăila, Timişoara, Chişinău, Cernăuţi, şi din atîtea alte zone ale României. Poate că aceasta e singura mea calitate: de mediator, de gospodar, de „om care face”. Cu asta mă ocup de aproape 25 de ani, cu „traficul de influenţă” dezinteresat şi uman, pentru a mai zvînta puţin lacrimile de pe obrajii semenilor. Poate un om ca mine să-şi permită luxul macabru de a pierde timpul cu puşlamalele de presă, care, hărțuindu-mă pe mine şi mizînd pe temperamentul meu vulcanic, mă împiedică să lupt pentru binele obştesc şi creează adevărate pagube acelora care aşteaptă umărul meu frăţesc? Pentru fiecare faptă bună pe care o fac (ridicarea unei statui a Mareşalului Antonescu, „Cina Creştină”, pentru peste 100 de bătrîni, împărţirea cîtorva containere de bunuri pe care Ie-a adus în țară misionara creştină Trudy Tate, din S.U.A., care însă nu vrea să se facă nici o publicitate, burse pentru studenţi, ajutoare pentru copii săraci, ctitorirea unor biserici, salvarea a mii de animale) –înghit zilnic cîte o găleată de lături. Şi merg înainte! Scuip sînge de scîrbă şi de mațe întoarse pe dos, dar nu mă dau bătut.

Într-o bună zi, gunoaiele mă vor sufoca, desigur. Asta e soarta creştinilor în lume, ea nu poate fi alta decît aceea a întemeietorului acestei religii. Doamne Isuse, Îti mulţumesc că faci părtaşă nevrednica mea făptură, la martirajul Tău. Îți mulțumesc că sînt scuipat, pălmuit, biciuit, înjurat, acuzat, hăituit, umilit, batjocorit, vînat, urcat pe cruce şi bătut în cuie. Toată campania asta satanică împotriva mea arată că sînt pe drumul cel bun. Aş fi fost îngrijorat abia dacă n-ar fi fost aşa.

Mîine în zori, menajera îmi va răsturna iar o ladă de gunoi pe biroul de scris. Din ce în ce mai putred şi mai imposibil de respirat. Biată Ţară Românească, ce vremuri de ruşine şi ocară ţi-a fost dat să apuci, acum, la bătrîneţe...

CornELIU VADIm TUDor

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 28 iulie 1995)

JURNAL DE VACAN� (20)

Partea a III-a

AUGUsT 1995 (5)

Duminică după-amiază, picnic pe malul rîului Bîrsa, lîngă Cabana Plaiul Foii. Pereţii abrupţi ai Masivului Piatra Craiului sînt impresionanţi. Amfitrion este unul dintre cei mai valoroşi poliţişti patrioţi ai Ardealului, acelaşi colonel Gheorghe Bandea. Nu pot însă avea cuvinte de laudă pentru explozia incredibilă a preţurilor de la Restaurantul Cetatea din Braşov: din ianuarie pînă în august 1995 preţurile au înnebunit de 3 ori, ceea ce are darul să sperie pe toată lumea. Îl sfătuiesc pe talentatul om de turism care este directorul Albu să revină, împreună cu echipa lui, la sentimente mai omeneşti faţă de turiştii români şi străini, care îşi cîştigă banii, totuşi, prin munca lor.

 

Care e hrana mea spirituală la Poiana Braşov? În primul rînd, multă muzică, mi-am cumpărat din ultimele vizite peste hotare, în special din casa galbenă a lui Mozart, din Salzburg, vreo 15 casete cu muzică (evident, Mozart, dar şi „Simfonia Jucăriilor“, scrisă de tatăl său, Leopold Mozart, precum şi Beethoven, Handel, ascult cu mare plăcere oratoriul „Messiah”, apoi Haydn, Verdi, Wagner, Schubert ş.a.). Citesc ca de obicei, cu o carioca fluorescentă în mînă, verde sau roşie, mai multe cărţi: Noul Testament, de care nu mă despart niciodată, „100 de meditaţii din închisoare“, de pastorul Richard Wurmbrand, „Reţelele omeniei“, de amicul meu Adrian Riza (carte consacrată operaţiunilor de salvare a evreilor de către românii din Ardealul de Nord-Vest, beneficiind de o prefaţă a lui Raoul Şorban), „Figuri din Antichitatea Clasică“, de prof. univ. ieşean I. M. Marinescu, ediţia princeps din 1929, „Educaţia sentimentală“, de Flaubert (primită în dar, cu dedicaţie, de la o bătrînică pe nume Trandafira Ciolacu), „Paranormal – Sufletul nu moare niciodată“ de Camille Flammarion (primită cadou de la colaboratoarea mea, Maria Popescu), „Istoricul Partidului Naţional Liberal de la 1848 şi pînă astăzi“, ediţia princeps de la 1923, „Scrisori de pe strada Maica Domnului“, o carte de poezii scrisă şi oferită cu dedicaţie de minunata poetă a Basarabiei, Leonida Lari (unde există, la paginile 57-58, poezia „Rugă de Noiembrie“, dedicată „Fratelui Vadim“). Aşa după

cum se vede, nu e loc şi pentru „gunoiul de dimineaţă“, adică pentru presă. Pur şi simplu o ignor. Aşa cum ignor Radioul şi Televiziunea. Mi-au biciuit destul telegarii vieţii în restul anului. Basta!  

În fiecare concediu, prima săptămînă este, obligatoriu, sacrificată pe altarul a două boli: răceală şi enterocolită. La mine ele merg mînă în mînă, atît la mare, cît şi la munte. Mai mult ca sigur, e vorba de schimbarea mediului şi a climei. În privinţa stomacului meu altminteri, destul de bun - necazurile pleacă de la apa calcaroasă a robinetelor. Nu, nu beau apă de la chiuvetă (sînt un prizonier al apei minerale) –dar apa asta intră în componenţa cafelei de dimineaţă, a ciorbei de prînz, tot cu ea mă spăl pe dinţi şi, oricît de fiartă ar fi, tot îşi păstrează proprietăţile corozive. Aşa că, timp de aproape o săptămînă, am luat medicamente cu pumnul, în primul rînd antibiotice. Ticăloasa presă locală, care a scris că am făcut chefuri pînă noaptea tîrziu (?), nu poate pricepe că un om ca mine nu numai că nu se îmbată niciodată, dar în perioada asta n-a putut să bea nici măcar o bere, aşa cum îşi permit pînă şi vagabonzi ca ei. De altfel, zilnic au încercat să dea buzna peste mine, în locuinţă, atît cei de la ziarul agramat „Bună ziua Braşov“ (tot fără virgulă!) cît şi cei de la Canalul 8 al unei televiziuni particulare, ambele patronate de penibilul partid antiromânesc P.D. - F.S.N., cu bani de furat. Normal că oamenii mei i-au pus pe fugă. Troglodiţii ăştia n-au auzit de „viaţă privată“, dacă ar putea, te-ar poza şi te-ar filma în pat cu nevasta, sau cînd îţi faci toaleta de dimineaţă. Murdară pîine mai mănîncă! Eu de ce n-am dat buzna, în viaţa mea, peste familia cuiva? A auzit cineva ca reporterii mei să se îndeletnicească cu aşa ceva? Mă consider un ziarist vechi, cu contract în presă din 1972, la ora la care mulţi „paparazzi“ din ăştia („ţînţari“ – cum le zice Federico Fellini) nici măcar nu erau născuţi. Ce fel de presă o mai fi şi asta? Cui foloseşte? Ce valenţe morale are? Culmea este că piraţii de la Canal 8 (ăştia chiar că provin din canale!) au îndrăznit ulterior să-mi ceară un interviu, pe stadion. I-am refuzat cu oroare. Ce dialog aş putea să port cu nişte indivizi (de teapa lui Nicolae Goia) care mi-au ţinut familia sub teroare, cu tot felul de alarme demenţiale, cum că vin două camioane cu „revoluţionari“ de la Ghimbav şi Făgăraş, să ne asasineze probabil, şi că ei, „binevoitorii“ noştri, n-au putut să le oprească, acum sînt pe la mijlocul drumului spre Poiană, păzea, că ne lichidează la minut?! Ce nemernici!

amici. Femeile ne făceau galerie din tribună, ca la turnirurile medievale. În special Mitzura, se vede că a fost actriţă, are o voce de păleşte şi clopotul din Şchei. N-am rezistat prea mult, după vreo 45 de minute m-am tras la umbră şi-am băut apă rece. Apoi m-am dus la Hotel Cristal, unde am plonjat în apa albastră a piscinei, cu ceas cu tot. Încins cum eram, am răcit imediat. Primele două zile m-au durut rinichii ceva de speriat, credeam că am pietre. Nu mai vorbesc de febra musculară.

 

Da, dar ce bine e să înoţi vreo 6 ture în bazin! Infractorii care au luat cu japca vilele şi spaţiile turistice, după decembrie 1989, gen Petre Roman, Adrian Severin, Vladimir Cohn, Agop Kîrmîzian şi alţii, au piscina lor, sînt pionieri – noi, ceilalţi, la grămadă, cu poporul, şi tot ei ne atacă pe noi şi ne fac hoţi şi neo-comunişti!

 

 

De răcit, aveam să răcesc foarte simplu: lunea trecută am bătut mingea pe stadionul Poienii, împreună cu cîţiva

Chiar aşa: ce streche l-a apucat pe rătăcitorul ăsta de Neulander! De vreo 3 săptămîni, parcă a căpiat, călăreşte judeţele României într-o campanie electorală ridicolă, le vorbeşte ţăranilor de agricultură (el, care a distrus agricultura şi a lăsat în ruină sistemele de irigaţii!), le explică muncitorilor cum vrea să renască el industria (el, care declarase că industria României e un morman de fiare vechi!), încearcă cu disperare, cu fălcile dezvelite a rînjet, pînă la rădăcina măselelor tribale, să recîştige terenul pierdut, să pară simpatic, să arate oamenilor ce popular este el, cît de mincinoase sînt treburile care se tot scriu în presă, ori prin Raportul Anticorupţie al Parlamentului, pe scurt, avem de-a face cu o campanie neruşinată a acestui pui de evreu stalinist, susţinută în mod ilegal şi fraudulos de conducerea Televiziunii. Pe noi, care oferim Cina Creştină la peste 100 de familii de bătrîni, ne difuzează după 12 noaptea, trunchiat şi la repezeală, numai şi numai după implicarea directă a profesorului Titus Raveica, preşedintele C.N.A., care şi el e minţit cu neobrăzare de cîţiva şmecheri din Calea Dorobanţi. Bine, în schimb, că banda de răufăcători, străină de legea Neamului Românesc, e vîrîtă seară de seară, pînă la vomă, pe gîtul populaţiei. Fiindcă, dacă Neulander n-are gît, populaţia, totuşi, are.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Cabana Plaiul Foii

Masivul Piatra Craiului

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (57)

Orașele Dinastiei Tang (9)

Administrația în Dinastia Tang (3)

În afară de această împărțire administrativă oficială, de care ne-am ocupat anterior, mai existau ca unități mai mici cantoanele, comunele sau satele și, în sfîrșit, căminele sau familiile, ce aveau fiecare un conducător care nu făcea parte din ierarhia administrativă.

Cu cît se urca mai mult în ierarhie, exista o concurență mai acerbă între funcționarii civili și militari. Cei aproximativ 50 de milioane de locuitori ai Imperiului Tang erau repartizați în cca. 350 de prefecturi. Numărul de subprefecturi pe fiecare provincie este variabil. Existau două tipuri de provincii: provinciile așa-zis autonome, unde însuși guvernatorul fixa cifra la care se ridica contribuția la Bugetul de Stat, în funcție de nevoile de apărare sau de circumstanțe speciale –inundații, secete – și provinciile care depindeau direct de Curtea imperială. Gradul de autonomie internă al acestora din urmă era mai mic, iar contribuțiile lor erau, în general, direcționate către capitală.

Maria Callas, regina fără regat (33)

Tu, in questa tomba (Aida) (2)

Iată o tristă şi oribilă constare: Maria Callas nu mai are încredere în vocea ei. Aceasta se înălţă în cantilene superbe, elansate în pagini de Bellini sau Puccini şi apoi, aşa dintr-o dată, nu mai este nimic. O notă care pare că scîrţîie – un gol. Acel sunet strident ori răguşit abia ne aminteşte vibraţia atît de criticată de unii dar care ar putea să ne mişte pînă la lacrimi. Sau notele grave cu sonorităţi metalice îndepărtate venite din adîncurile gîtlejului. Bineînţeles că Maria cîntă notele do şi re, dar uneori nu le poate lua şi deci nu mai poate îndrăzni de aici înainte să atace o scenă.

Dar este ceva şi mai rău decît atît. Maria în special nu mai are încredere în ea. S-a vorbit despre frămîntările şi tracul din ultimele spectacole cu Norma: Şi dacă toate acestea ar trebui să înceapă din nou? Frica şi corzile vocale se leagă. Vidul total. „Nu vocea mea e bolnavă, ci nervii mei“, va mărturisi ea într-o bună zi. Şi nu este o cochetărie. Maria ştie acum, după spectacolele cu Norma de la Paris şi Tosca de la Londra, că nu mai poate rezista. Sănătatea ei va deveni din zi în zi mai nesigură. Vitamine, coramină, cafea, injecţii, tot felul

Balada (67)

Ultimii ani de carieră militară (6)

Colonelul M.P. l-a luat din scurt pe colonelul cu intendenţa.

- Tovarăşe colonel, te informez că în cursul nopţii, depozitul de muniţii a fost spart şi jefuit. Au dispărut arme şi mai multe lăzi cu muniţie. Te consideri vinovat?

Generalul sovietic l-a fixat pe bietul român ca un şarpe cu ochelari. Dar fiul de ţăran argeşean i-a dat rusului un răspuns impecabil prin ţinută şi calm.

- Nu!

Generalul sovietic se balansă de pe un picior pe altul.

- Gavari, bolişe, tovarişci!

- Tovarăşe General, eu toată viaţa mea nu am făcut politică! Nici înainte de 23 august 1944 şi nici acum. Nu am nici o legătură cu luptătorii din munţi. Nu-i cunosc, nu mă interesează ce vor şi pentru ce luptă! În consecinţă, nu mă simt vinovat!

Generalul rus se aşeză tacticos într-un fotoliu.

- Tî, svabodnîi, tovarişci!

În curtea cazărmii, argeşeanul trase puternic aer în piept. Se aştepta la ce putea fi mai rău: Tribunalul Militar, condamnarea, trimiterea la Canal, degradarea militară.

Țările tributare erau, teoretic, organizate în același fel ca provinciile Imperiului, cu aceleași subdiviziuni și aceeași ierarhie de funcționari. Curtea imperială chineză se mulțumea să numească conducători locali în posturi de responsabilitate pentru ca aceştia să facă cele necesare pentru a asigura pacea în teritoriile lor și să plătească un tribut, adesea simbolic, Fiului Cerului/Împăratului, recunoscîndu-i astfel suzeranitatea. Această metodă permite vechilor conducători să se menţină la putere cu permisiunea puternicului lor vecin, Imperiul Tang, și îi permite Chinei să îşi exercite autoritatea în aceste mici regate, adesea turbulente, evitînd o prezență militară costisitoare. În Dinastia Tang, numărul prefecturilor din țările tributare se ridica la 800. Administratorii lor locali erau investiţi cu titluri chinezești și își transmiteau ereditar funcţia, fără intervenţia autorităților chineze. Aceste prefecturi, care corespundeau triburilor sau clanurilor, erau grupate în şapte protectorate repartizate, pe de-o parte, între Manciuria și Turkestan, iar pe de alta în nordul actualului Vietnam.

În China Dinastiei Tang, situaţia din administraţia locală se asemăna cu cea din Administrația Centrală. Aceasta va rămîne neschimbată pînă la instaurarea Republicii (l912) și practic va dura pînă la instaurarea Republicii Populare Chineze (1 octombrie l949).

Magistratul districtului era primul magistrat cu care lua

de comprimate: „se pune pe picioare“. Tensiunea ei este foarte scăzută, trebuie dopată. Maria surîde blînd, un surîs abia schiţat: „Da, sînt mai fragilă decît par...“. Cum ar putea deci să se hotărască să reînceapă totul?

Pînă în 1974, totuşi, şi timp de opt ani, Maria va continua. Va continua să spere: să spere să cînte la operă, în concert, pe disc, într-un film. Va cînta chiar o serie de concerte în 1973, cu un succes uluitor. Şi apoi, unica ei grijă – să continue să facă muzică, să interpreteze. Citeşte muzică, cîntă la pian şi mai ales va da, în 1971, 1972, fabuloasele ei lecţii de canto, acele „masters clases“ de la Philadelphia şi de la Julliard School of Music, la New York. Toţi cei care au urmat aceste lecţii îşi amintesc cu o emoţie care depăşeşte de departe predarea obişnuită. Va continua, va pune chiar şi o operă în scenă, în 1973.

Apoi va fi altceva. Va fi marea poartă din piatră care se închide pentru Aida, fără Radames.

Începînd din 1965 situaţia matrimonială a Mariei se definitivează. După procesul de la Brescia, Meneghini revenise asupra generozităţii sale iniţiale. El atacase, se apărase şi reclamase: în cursul verii 1965, o ultimă hotărîre a justiţiei ajunge la o reglementare pe care Maria poate să spere că va fi definitivă: separarea este pronunţată, ca fiind din vina ambilor soţi. Judecătorii de la Milano o blamează, bineînţeles, pe Maria pentru legătura sa cu Onassis, „care depăşeşte cadrul unei

A doua zi a discutat cu Colonelul-comandant toată situaţia.

- Fănică, revino-ţi! Ai avut noroc! Rusul te consideră nevinovat! Ast’noapte a fost arestat grupul diversionist Dejeu!

- Cine mai e şi ăsta?

- Se zice că ar fi legionar. L-ar fi demascat chiar frat’su!

Argeşeanul se uită lung la Colonelul-comandant.

- Domnule colonel, îmi este scîrbă de ce trăim! Înţeleg să ne umilească ocupantul, dar să ajungem să ne pîrîm între noi, este o ruşine incredibilă!

- Asta e, Fănică!

După aceste întîmplări cel puţin ciudate, colonelul Ştefan Genoiu a fost din nou chemat în cabinetul comandantului. Colonelul M.P. l-a întîmpinat cu jovialitate.

- Fănică, te felicit! Ai fost mutat la Bucureşti! Asta-i milităria. Cînd eşti jos, cînd eşti sus! Mă bucur pentru tine şi-ţi urez noroc. Voi ţine minte că am colaborat excelent împreună!

* * *

La Bucureşti, colonelul Ştefan Genoiu a fost numit profesor-instructor la Catedra Militară din Învăţămîntul artistic. Studenţii de la institutele de artă, conform reglementărilor de atunci, făceau pregătirea militară concomitent cu pregătirea de specialitate. În acest fel, colonelul Ştefan Genoiu a intrat într-o ambianţă culturală

contact populaţia. Districtul, numit și subprefectură era în Dinastia Tang, ca și în zilele noastre, unitatea de bază a întregului sistem administrativ. În calitatea sa de prim reprezentant al Autorității, al Tronului, magistratul districtului era, ca și Fiul Cerului/Împaratul, „mamă şi tată“ pentru supuşii săi. Posturile inferioare celui de magistrat al districtului/subprefecturii şi care erau cele de conducător al cantonului, al satului, precum și de conducător al neamului, al familiei, nu reprezentau funcţii oficiale care să aibă loc în ierarhia administrativă propriu-zisă. Titularii acestora din urmă se aflau sub responsabilitatea directă a magistratului districtului. Conducătorul cantonului și cel al satului erau numiţi sau revocaţi de către magistratul districtului. Ei nu aveau acces la cariera mandarinală. Magistratul era însoțit de un sistem ceremonial menit să inspire respect şi teamă. Și era unicul intermediar între majoritatea numeroasă a populaţiei Imperiului şi sistemul administrativ. El era singurul care realiza legătura dintre cei doi poli – autoritatea imperială și poporul de rînd. Atribuţiile sale erau importante şi cuprindeau domenii variate. El împărțea dreptatea, colecta impozitele, efectua ceremoniile oficiale cu caracter religios.

(va urma)

ChRIsTINA MEIŢĂ-TANG

simple prietenii“ – dar îl consideră şi pe Meneghini vinovat de a-i fi produs Mariei „prejudicii grave“ şi de a se fi lansat în interviuri susceptibile să-i dăuneze. Recursul lui Meneghini ca separarea să fie imputată numai Mariei a fost respins, cu toate protestele micului domn gras care continuă să se declare ultragiat, dar se pretinde a fi imaculat ca neaua. „Întotdeauna am fost un gentleman perfect...“ afirmă el. De data aceasta Meneghini a ieşit din viaţa ei definitiv. Dar viaţa Mariei cu Onassis se va dovedi uneori dificilă. S-a spus că Onassis o admira pe Maria: era o idolatrizare. Îi recunoştea frumuseţea şi talentul – şi era mîndru să-şi spună că acest talent şi această frumuseţe îi aparţineau. Le cumpărase. Dar Maria iubea. Îl iubea pe Onassis, şi adesea la nebunie, cu energia disperării celei care ştie că nu poate iubi altfel: bărbatul care nu trebuie iubit, cu o pasiune oarbă, care distruge totul, şi pe ea, şi el, şi dragostea lor. Căci Maria geloasă, Maria pasionată, Maria îndrăgostită, era insuportabilă. Pentru Onassis şi numai lui singur, îi era sclavă. Dar nu era micuţa Liu a prinţului Calaf din Turandot! Mai curînd Turandot însăşi, principesa îndrăgostită, alegînduşi sclavia. Atunci inventează un întreg ceremonial de ritualuri care trebuie respectate, prietenii ce trebuie îndepărtate, uri necesare a fi întreţinute. Se va căsători, nu se va căsători? Chestiunea rămîne mereu deschisă.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

şi artistică de prestigiu. Se afla în relaţii de serviciu cu artişti precum Costache Antoniu, Rectorul Institutului de Artă teatrală şi cinematografică, George Calboreanu, George Vraca, Victor Eftimiu, Aura Buzescu, Sorana Coroamă şi mulţi, mulţi artişti, regizori, pictori, muzicieni.

Studenţii lui se chemau actorii Constantin Rautzki, Mircea Albulescu, Silviu Stănculescu, Ştefan Tapalagă, George Constantin – o întreagă generaţie de un talent ieşit din comun. De această atmosferă elevată a profitat din plin Florinache. Copilul a avut ocazia să asiste la o sumedenie de spectacole cu distribuţii memorabile: ,,O Scrisoare Pierdută”, ,,O Noapte Furtunoasă”, ,,Năpasta”, ,,Hagi Tudose”, ,,Apus de Soare”, ,,Vlaicu Vodă”, ,,Cadavrul Viu”, ,,Hoţii”, ,,Regele Lear”, ,,Avarul”, ,,Ion Vodă cel Cumplit”, ,,Înşiră-te, Mărgărite”, ,,Omul care a văzut Moartea”, ,,Trei Surori”, ,,Azilul de Noapte”, ,,Ultima Oră”, ,,Steaua fără nume”, ,,Sînziana şi Pepelea”, ,,Cuza Vodă şi Unirea”, ,,Gaiţele”, ,,Bădăranii”, ,,Viforul”, ,,Luceafărul”, ,,Ecaterina Teodoroiu”, ,,Omul cu arma”, ,,Livada cu vişini”, ,,Secunda 58”, ,,Mielul turbat”, ,,Opinia publică”, ,,Domnişoara Nastasia”, ,,Take, Ianke şi Cadîr”, ,,Fîntîna Blanduziei” şi lista ar putea continua. Ştefan Genoiu se gîndea în mod serios să facă din fiul său un actor de talent. I se părea o meserie frumoasă şi rentabilă. (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (65)

CALUsT sARKIs GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (8)

Afacerea Mosul (2)

Sîntem în vremea cînd nu numai în rîndurile oamenilor obişnuiţi ci şi printre specialişti în petrol, bancheri sau oameni politici, nume ca Mosul trezesc nedumeriri, cei ce-l aud se reped la hărţi sau, din comoditate, cer amănunte şi precizări unor consilieri pe care-i vor enciclopedişti. Ce ar putea spune, deci, despre Mosul, unul dintre aceştia? Să-i dăm cuvîntul: „Mosul începe în locul unde se sfîrşeşte regatul petrolier al lui William Knox d’Arey (despre acesta vom vorbi şi noi în alt loc). La marginea frontierei persane se întind vilaietele turceşti (de la acea oră n.n.) Bagdad şi Mosul. Două popoare inamice (pe atunci n.n.), arabii şi turcii, rătăcesc aici pe cîmpia sterilă. Femeile arabe extrag din puţuri căldări cu petrol. Tot ele mînă turmele de animale. În numeroase locuri, flăcări aprinse ţîşnesc din pămînt [...] Geografia, nu e nici ea mai complicată. Geologii au constatat că între Kirkuk şi Mosul se întinde una

Trenul de aur (4)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

«Românii, tot români...» (1)

La ora stabilită, înarmat cu o listă de întrebări şi cu un salam de Sibiu (pentru orice polonez care a fost vreodată în România aceasta constituie o duioasă şi apetisantă amintire), sunam la uşa apartamentului din Strada Zelenski. Mi-a răspuns lătratul unui cîine şi ușa a fost deschisă de o doamnă în vîrstă al cărei chip arăta că fusese cîndva o mare frumuseţe. Aș fi dat orice să pot schimba salamul pe un buchet de flori. Cîinele, un sîrmos cu ochi cumpliţi, m-a mitraliat cu un hămăit isteric, declarînd un război deschis pantalonilor mei. Am coborit strategic salamul înfăşurat în hîrtie de pergament spre colţii lui. Coada a început să-i penduleze ca un ştergător de parbriz.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (97)

Epilog (9)

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990 (3)

„Irakul a fost astfel supus unei duble prejudicieri: în primul rînd slăbirea economiei sale în momentul în care avea şi mai mult nevoie de resursele sale naturale. Valoarea petrolului extras de Kuweit din cîmpul petrolifer de la Rumaylah recurgînd la această metodă contrară regulilor de bună vecinătate şi socotind la preţurile în curs între anii 1980 şi 1990 este estimată la 2.400 milioane de dolari.

Înregistrăm în faţa Ligii Statelor Arabe şi în faţa totalităţii ţărilor arabe dreptul Irakului de a-şi recupera sumele care i-au fost spoliate, precum şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile care i s-au adus. Am expus deja pericolele politicii Kuweitului şi Emiratelor pentru ţările arabe producătoare de petrol, inclusiv pentru Kuweit şi pentru Emirate. Ne-am plîns de acest lucru şi i-am pus în gardă. La întîlnirea la nivel înalt de la Bagdad, preşedintele Saddam Hussein a reamintit această problemă în faţa şefilor statelor arabe şi în prezenţa părţilor implicate, cu sinceritate

dintre cele mai abundente vîne petrolifere din lume. La nord de Kirkuk, în regiunea Mosul, se află regiunile petrolifere Hamman Ali şi Ayayara. La sud, există ţiţei la Tous Khourmati, Kefri şi Kasr-i-Chirin, cît şi lîngă Omiki Iman. Mai jos, de-a lungul Fluviului Tigru, înspre Bagdad, vîna merge de la El Hadr pînă aproape de Mendeli. Dar la două ore de mers de la Kirkuk se află visul tuturor petroliştilor, satul Babagourgour, cel mai bogat zăcămînt al Mesopotamiei. [...]

Valoarea petrolului conţinut de solul arid de la Mosul se evaluează în miliarde de lire-aur. Aceste miliarde vor fi ţinta încercărilor lui Gulbenkian”.

Pe acesta din urmă, titluri sau onoruri îl lasă rece. El preferă mereu umbra şi susţine că o acţiune abil dirijată e mai rentabilă astfel decît dusă pe faţă, în văzul tuturor. Se întîmplă însă, ca, în viaţa de toate zilele, pînă şi Calust Sarkis să se contrazică în suficientă măsură chiar dacă e vorba de Mosul şi de împrejurările în care ajunge în prim-planul evenimentelor referitoare la această regiune. Înainte de a le aminti însă, se impun cîteva precizări.

Politică și istorie (1)

Ne aflăm, cum spuneam, în timpul domniei de 33 de ani a lui Abdul Hamid al Il-lea, urcat pe tron în 1876. Cu barba lui roşie, cu energia lui, cu renumele lui, are o idee fixă: ca suveran al Imperiului trebuie să-i

M-am prezentat; i-am sărutat mîna doamnei şi imediat am fost poftit să intru. În încăpere mă aştepta un bătrîn impozant, înalt, cărunt, slab, drept ca o şipcă, întinzîndu-mi o mînă noduroasă şi arătîndumi un fotoliu. Cîteva clipe ne-am măsurat din priviri reciproc. Eu observîndu-l mai discret, el scrutîndu-mă cu insistenţă, cîntărindu-mă bătrînește din ochi ca şi cînd şi-ar fi pus la încercare flerul pentru a vedea dacă se înşela, sau nu, asupra bunelor mele intenţii. Cîinele sîrmos era mult mai franc în sentimente. Mă lătra furios ori de cîte ori îndepărtam pachetul cu salamul de la nasul lui.

Pan Karpinski oferea imaginea perfectă a înaltului funcţionar de stat, veteran, ieşit de mult la pensie. Era sobru, auster, cu o mină severă care îmi impunea. Soţia lui, cu cel puțin un sfert de veac mai tînără, părea că descinde din aristocraţie. Avea un surîs îngăduitor care nu reuşea să-i ascundă curiozitatea. Se putea ghici că cei doi soţi discutaseră îndelung despre inopinantul meu demers și poate chiar avusese loc între ei o dispută cu privire la oportunitatea primirii mele. Camera era destul de modestă, cu pereţii încărcaţi de tablouri și fotografii înrămate. Am pus salamul pe măsuţa de lîngă fotoliu și m-am aşezat.

şi într-un spirit fratern. (Textul discursului Excelenţei Sale domnul Preşedinte este anexat acestui document). Am fost convinşi atunci că guvernele Kuweitului şi Emiratelor vor renunţa la această politică, mai ales că întîlnirea de vîrf de la Bagdad reuşise să realizeze un climat pozitiv de apropiere. A fost dureros să constatăm că în realitate toate demersurile bilaterale şi contactele cu ţările surori pentru ca acestea să intervină pe lîngă guvernele Kuweitului şi Emiratelor, convingîndu-le să renunţe la această metodă, au rămas fără nici un rezultat şi că, în ciuda discursului preşedintelui Saddam Hussein la întîlnirea la vîrf de la Bagdad, aceste două state şiau continuat în mod deliberat politica anterioară. Unele oficialităţi ale acestor ţări au mers pînă la a face remarci insolente la auzul adevărurilor pe care le-am afirmat aici, faptelor de care ne-am plîns.

Iată de ce nu ne rămîne altceva de făcut decît să tragem concluziile cuvenite din acţiunile guvernelor kuweitian şi ale Emiratelor. Este vorba într-adevăr de o politică premeditată, cu scopuri obscure, şi s-a adeverit că această politică ce a dus la prăbuşirea preţului petrolului urma să prejudicieze, în ultimă instanţă, chiar economia acestor ţări.

Nu ne rămîne decît să tragem concluzia că cei care au impus de o manieră atît de netă şi de directă această politică, cei care au susţinut-o şi încurajat-o, nu sînt decît executanţii unei părţi din planul imperialosionist împotriva Irakului şi a Naţiunii arabe, cu atît mai mult cu cît momentul ales pentru aplicarea sa

restabilească splendoarea din perioada de aur, pentru că numai astfel istoria îi va ierta crimele comise.

Deşi ocupantul „Pavilionului Stelei” („Yldiz Kiosk”), Abdul Hamid al Il-lea, este cunoscut ca fiind beneficiarul unei educaţii moderne, un adept al înnoirilor, imperiul său, ca orice imperiu, nu poate rezista la nesfîrşit: eroziunea din afară este însoţită de una, nu mai puţin serioasă, internă. Pe rînd, teritoriile europene se desprind de sub tutela otomană şi acelaşi lucru se întîmplă, îndeosebi după 1900, cu cele arabe, aşa încît, cînd Abdul Hamid al II-lea este alungat, în aprilie 1909, iar la putere ajung „Junii turci”, ţara are cu totul altă întindere geografică (incomparabilă!) faţă de imperiul pe care-l conducea el la urcarea pe scaun. Politica sferelor de influenţă nu ocoleşte nici această zonă, mai ales că pe aici miroase insistent şi pătrunzător a petrol. Germania o vizează cu precădere – Berlinul fiind conştient că avansul Londrei, al Parisului şi al Olandei, la ora aceea este prea mare ca să fie recuperat chiar în coloniile respective.

Astfel, împăratul german Wilhelm al II-lea merge la Stambul şi Ierusalim, în 1898, şi pretutindeni afişează mina unui fidel apărător... al Islamului. Ca urmare, concesiunea acordată construirii căii ferate „Bagdadiana” nu apare întîmplătoare.

(va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

– Ce aveţi acolo – m-a întrebat Pan Karpinski – un magnetofon?

– Nu, o mică atenţie din România. Toţi prietenii mei polonezi îmi cer să le aduc aşa ceva și m-am gîndit că... Sîrmosul își pusese labele pe măsuţă și adulmeca pachetul. I l-am întins doamnei, care 1-a desfăcut cu grijă, de parcă aș fi ascuns în el o bombă. – Ia uite, Zygmunt, ce zici de asta? Românii, tot români. Beţi o cafea?

Am mulţumit dînd din cap afirmativ.

– Sper că aveţi sinopsisul acela în polonă – m-a întrebat bătrînul, neacordînd nici o atenţie cadoului meu. Doamna s-a dus în bucătărie să fiarbă cafeaua, urmată de cîinele scandalagiu. Pan Zygmunt s-a cufundat în lectura paginilor pe care i le-am întins.

– Știţi, nu este decît o schiţă de proiect care...

Mi-a făcut un semn autoritar să tac. Înţelegeam că nu eu, ci el avea să conducă dialogul. Lectura a durat pînă am băut cafeaua. Doamna Karpinaki m-a întrebat cum este iarna la Bucureşti, dacă zăpada e tot aşa de mare și de murdară; dar n-am apucat să-i răspund. Soțul ei i-a cerut cu un ton imperios să păstreze liniştea. Parcurgea ultima pagină.

(va urma)

IOAN GRIGOREsCU

coincide cu ameninţările proferate de către Israel şi de către imperialişti împotriva lumii arabe şi în special împotriva Irakului. Într-adevăr, cum am fi putut face faţă acestei ameninţări serioase, păstrînd în acelaşi timp acel echilibru de forţe pe care Irakul a reuşit să îl instaureze cu preţul a tot ceea ce a îndurat în timpul războiului, cînd principala sursă de venit irakiană a fost brusc diminuată, ca şi în alte ţări arabe exportatoare de petrol, adică Arabia Saudită, Qatar, Oman, Yemen, Egipt, Siria, Algeria şi Libia? Să adăugăm la toate acestea consecinţele dezastruoase ale acestei politici asupra capacităţilor acestor ţări de a face faţă gravelor probleme economice şi sociale cu care sînt confruntate.

Ce destin oferă naţiunii arabe guvernele Kuweitului şi Emiratelor în aceste momente grele, delicate şi grave? În slujba cărei politici se află ele şi pentru îndeplinirea căror obiective acţionează ele?

După ce am expus această problemă tuturor fraţilor noştri, după ce am cerut direct celor două guverne implicate să pună capăt acestei politici distructive, explicîndu-le enormele ei prejudicii - şi toate acestea înainte, în timpul şi după întîlnlrea de la Bagdad -, după ce am trimis emisari şi scrisori, condamnăm acţiunea guvernelor Kuweitului şi Emiratelor considerînd-o o agresiune directă împotriva Irakului şi, absolut evident, împotriva Naţiunii arabe în totalitatea sa“.

(va urma)

PIERRE sALINGER, ERIC LAURENT

Doza de sãnãtate

Alzheimer – o afecțiune care poate fi tratată preventiv

Cu toate că boala Alzheimer a fost descoperită în anul 1906 de medicul neuropatolog german Alois Alzheimer, nici pînă astăzi nu s-a inventat un medicament care să vindece sau să prevină această boală care distruge personalitatea umană. Pacienților și aparținătorilor, această afecțiune le aduce multă suferință.

Boala Alzheimer este caracterizată de depunerea a două proteine diferite în creierul pacientului: Beta-amiloid și Tau. Acestea dereglează comunicarea între celulele nervoase, proces care duce la moartea multor celule nervoase și împiedică în același timp formarea de celule noi. În creier sînt atinse regiuni care corespund gîndirii, memoriei, vorbirii, orientării, hipocampul și cortexul cerebral.

Un studiu publicat de O.M.s. arată că oamenii care se hrănesc sănătos, fac mișcare fizică constantă și își antrenează creierul fiind mereu în contact cu alte persoane au șanse mult mai mici de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Printr-o viață antrenantă creierul nostru este mereu activ, iar circulația îmbunătățită, celulele nervoase deteriorate se refac, iar cele sănătoase se încarcă energetic. De exemplu, persoanele cu vîrste de peste 65 de ani ar trebui să facă zilnic 7.000 de pași. În vederea formării sinapselor (legăturile dintre celulele nervoase) este recomandată învățarea unei limbi străine, cîntatul la un instrument, cititul.

Prin intermediul unei alimentații bazate pe un aport semnificativ de minerale și oligoelemente (fructe, legume, ulei de măsline, nuci, pește) capacitatea creierului este îmbunătățită. Ce este bun pentru corp este bun și pentru creier. De asemenea, contactele sociale sînt extrem de importante.

Dintotdeauna individul a încercat să își țină sănătatea în echilibru prin diferite metode precum sauna, postul, excursiile la munte sau la mare. Trăim într-o perioadă în care mediul înconjurător este extrem de încărcat cu noxe toxice, neplăceri care se manifestă prin diverse forme: boli autoimune, cancer, dureri reumatice, dureri de cap, migrene, probleme cu somnul, forme dese de infecții, afec-

țiuni multiple ale tractului gastrointestinal, care, în loc să se vindece, se acutizează.

Medicina energo-informațională este în măsură să ne ajute să întîrziem îmbolnăvirea indiferent de afecțiune, sau să elimine multe probleme de sănătate pornind de la principiul fizical conform căruia orice formă de viață emite frecvențe, fenomen valabil și pentru viruși și bacterii, paraziți sau micoze, candida sau metale grele. Aparatele de biorezonanță au la bază fizica cuantică, fiind menite a neutraliza frecvențele patogene emise de orice formă de viață. Astfel, este întrerupt un proces de distrugere și este activat sistemul de autovindecare a corpului. Terapiile debutează cu o diagnosticare energetică ce evidențiază problemele de sănătate cu care pacientul se confruntă, apoi terapeutul nostru recomandă ședințele de terapie necesare. În cazul unor probleme de sănătate mai grave, chiar cronice, metabolismul și imunitatea sînt deregulate. Terapiile 4W de restabilire a imunității înnăscute sînt cele mai solicitate terapii în centrul nostru. Pacientul este singur în cabinet și, prin intermediul unui card special conectat la un aparat, întins comod pe un pat, face terapia care durează 60 de minute.

Medicina energo-informațională tratează omul în totalitatea lui: spirit corp și suflet. Numai o medicină integrativă poate acționa pe cauza dereglărilor energetice din organism care au dus la boli grave sau la boli care nu se vindecă. Individul modern are la dispoziție o serie de informații pe care trebuie să le folosească în propriul beneficiu.

Prevenția ar trebui să ne determine să punem ,,caii înaintea căruței”, să începem din timp să ne îngrijim de sănătatea noastră, dinainte ca primele simptome să apară. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice. sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și

sănătate

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic

Tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press Book ConsulTInG srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPres DIsTrIBuTIon srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.