România Mare, nr. 1572

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Sînt oameni politici atît de imorali și corupți, încît n-au dreptul să deschidă gura, decît, cel mult, la dentist.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu!

Motto: ,,Pentru că voi, fără mine, nu existaţi. Sînteţi nişte umbre pe pereţii unei peşteri”

CornELIU VADIm TUDor

2020 a fost fără îndoială cel mai ciudat an, un an al impotenței mondiale – fără drame, doar cu o maximă și penibilă impotență. De la est la vest nimeni nu a putut, într-un an de zile, să vină de hac acestei… molime, pandemii, intoxicări, conspirații mondiale sau… ce naiba o fi! Și, din păcate, neputința continuă și în acest an. Mai grav, cred că definește ce se va petrece de acum încolo. O lume mai mult sau mai puțin închipuit bolnavă, care ascultă cele mai ciudate comenzi și care, atenție – NU are nici o confirmare concretă că eforturile și sacrificiile făcute sînt cu vreun folos! De fapt, lumea de azi trăiește într-o mega iluzie, fantasmagorie - sau într-o minciună!

Lipsa certitudinilor, a explicațiilor clare din partea specialiștilor contribuie la această situație care tinde să se transforme într-un episod dramatic, poate chiar tragic, ce ar putea rămîne consemnat în istorie drept cea mai bună dovadă a neputinței și mizeriei sistemului capitalist impus de ,,lumea civilizată”.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Carantina ca model politic

„COVID-19: Marele reboot” este titlul volumului numit de unii „Cartea anului”, iar de alții „Scandalul anului”. Dacă citiți cu atenție această carte, ambele etichete v-ar putea părea adevărate.

Mulți oameni se întreabă cînd vom putea, în cele din urmă, să ne întoarcem la viața normală. Pe scurt: niciodată! În prezent se conturează o „nouă normalitate”, radical diferită de cea pe care o vom lăsa treptat în urmă... Aceasta este ideea formulată în cadrul unei cărți care a fost deja catalogată drept „Cartea anului”, ai căror autori ne explică: în viitor, nu vor mai exista proprietăți, nici bani, nici democrație, întrucît am distrus în mod deliberat și cu succes lumea într-o asemenea măsură încît nu mai există cale de întoarcere. Cartea este intitulată ,,COVID-19: The Great Reboot”, a fost scrisă în vara anului 2020 de Klaus Schwab (omul care a

„Zăpezile de altădată“, tablou de Anca Bulgaru

Ce se ascunde în spatele COVID-19?

Ne-au schimbat viețile cu un virus, iar acum ne asaltează cu un vaccin. Pașapoartele medicale le vor înlocui pe cele normale. Nu vom mai avea cărți de identitate, ci doar codurile serului aplicate pe propria piele. Asaltul medical asupra omenirii este la început și nu cred că se va termina curînd. La început ne arătau camioane cu sicrie și gropi comune. Acum se spune că e mai rău, dar locurile de veci au fost înlocuite în jurnalele de știri cu dozele de vaccin. Au trecut la un alt nivel. La început spuneau că un vaccin eficient nu poate apărea mai devreme de doi ani, dar uite că, după doar cîteva luni, vaccinuri produse de mai multe companii sînt deja pe piață.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

creat și conduce Forumul Davos) și jurnalistul futurist de stînga Thierry Malleret.

La ce sînt buni teoreticienii conspirației? În opinia lor, o mînă de oameni puternici, aflați undeva în umbră, implementează pas cu pas programul de distrugere a vieților noastre doar de dragul puterii lor nelimitate. Dacă i-am întreba pe acești teoreticieni care sînt dovezile teoriilor lor, am afla cu stupoare că acestea nu sînt altceva decît propriile concluzii, nicidecum teorii bazate pe dovezi concrete. Dar dacă aceste idei sînt formulate în mod deschis, prin cărți sau manifeste, sau chiar prin intermediul discursurilor primului-ministru canadian Justin Trudeau sau ale oamenilor din echipa electorală a lui Joe Biden (prin formule de tipul „noua normalitate”, „epoca medicinei”, „construim totul din nou, dar mai bine”), atunci aceasta nu mai este o conspirație, ci o încercare de a ne intimida.

(continuare în pag. a 16-a)

Arta educaiei

Aceasta-i arta de-a trăi, copile:

Să fii curat la suflet şi la trup

Iar viaţa ta să n-o măsori în zile

Ci-n fapte bune precum mierea-n stup.

Tu pe părinţi să îi asculţi orbeşte

Priveşte doar ce sacrificii fac!

Cu fiece copil pe care-l creşte

Un om îşi taie-o cruce în copac.

Pe dascăli să-i cinsteşti cum se cuvine

Fără de ei tu nu eşti om întreg

Poate că unii-s mai săraci ca tine

Dar jertfa lor doar zeii o-nţeleg.

Tu să saluţi întîiul, pe oricine

Fii respectuos, şi-ai să primeşti respect Nicicînd să nu dai cinstea pe ruşine

Priveşte-n ochii tuturor, direct.

Fereşte-te de anturaje rele

Sînt pline puşcăriile de cei

Ce-au săvîrşit păcate mari şi grele Influenţaţi de nişte derbedei.

Nu lua ce nu-i al tău, nu pune mîna

Pe bunurile altuia, îţi cer

Petrece-ţi ora, ziua, săptămîna Ştiind că Domnul vede tot din cer.

Nu sîntem singuri, îngerul de pază

Ne stă alături, fără un cuvînt Ne apără şi ne supraveghează

Din sfîntul leagăn pînă la mormînt.

Atunci cînd o să creşti şi-o să-ţi iei zborul Fii bun ca pîinea caldă, nu uita Şi-acelui care-ţi cere ajutorul

Dă-i mîna ta în clipa cea mai grea.

Este atît de multă suferinţă În fiecare zi sînt tragedii

Lumea îşi pierde bruma de credinţă Chiar pe Christos, din nou, L-ar răstigni.

Istoria s-a-ntors la barbarie Holocaust uman şi animal –Nu-ţi pierde firea, Biblia să-ţi fie Şi pavăză, şi etalon moral.

În tot ceea ce faci, tu te gîndeşte: Isus ce-ar fi făcut în locul meu?

Şi negura atunci se risipeşte

Şi ploaia se transformă-n curcubeu.

Aceasta-i arta de-a trăi, copile:

Lui Dumnezeu dă-I slavă ne-ncetat

Şi vei trăi în veci, sătul de zile

Şi ai să fii un om adevărat.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Experienţa comunistă: un tezaur extraordinar F Noapte Bulă, copii!

F Un maniac care strică cheful de viață al românilor: Cristian Tudor Popescu F Cine îl trage de coadă pe motanul paranormal Costică?

F U.D.M.R. trimite bombe

PARTEA A II-A

F Să mai pomenim de greşelile fără sfîrşit ale dactilografelor care pocesc limba română atît la subtitrarea filmelor, cît şi la anunţuri de interes mai larg? Fetele sînt incurabile, şi degeaba le mai atragem atenţia, ne răcim gura de pomană. Ca mîine vom citi pe micul ecran: „Noapte Bulă!“; „Dentiţie specială“ ; „Ora Ţapului“ etc. F Dar, nu vrem să se creadă că vînăm greșelile Televiziunii. Toată lumea o critică, dar nu poate nimeni să conceapă o zi fără ea. Pînă una-alta, să consemnăm îmbunătăţirea calității filmelor difuzate. De pildă, ne-a ţinut pe toţi cu sufletul la gură şi cu gura la sticla de bere filmul de suspans „Instinct fatal“ cu Sharon Stone, difuzat vineri seara. Păcat că o deşteaptă de pe la redacţia „Filme“ i-a schimbat numele original, care era „Foarfecă“ („Scissors“, în engleză). F Oricum, principalul vinovat pentru numirea în înalta funcţie de procuror general a acestui beţivan fără caracter, care a făcut Justiţiei române mai mult rău decît 100 de Gh. Robu, este Valeriu Dorneanu, ministrul pentru relaţiile cu Parlamentul, care a pledat pe la toate cabinetele că „ce băiat bun e Lică“. Iar Lică a ajuns la mîna a 3 deţinuţi, care i-au atîrnat un ţambal de gît şi-l pun să joace tontoroiul. Auzi, teteo Lică din Ferentari, nu te îneca precum ţiganul la mal, pune mîna pe pușcă și dă iama pe la Palatul Elisabeta, mai sînt vreo cîteva căprioare pe-acolo, ciuruieşte-le şi pe-astea, bulibaşo, că doar ai toată puterea, cine se pune cu matale, cogeamite procuror general?! F Ruşinea presei româneşti, „Ziua“, publică Topul Preşedinţilor României. Reproducem făcătura scoasă din burtă în ziua de sîmbătă, 3 iunie: 1) Petre Roman, 29.910 puncte; 2) Paul Goma-Balamuc, 27.634 puncte; 3) Nicolae Manolescu, 27.342 puncte; 4) Horia Rusu, 27.117 puncte; 5) Corneliu Coposu, 26.058; puncte. Următoarele locuri sînt ocupate de trei infractori: Adrian Severin, Traian Băsescu şi Dinu Patriciu Săraca ţărişoară, a ajuns de rîsul veneticilor! Mai nou, Adrian Severin a cerut la Consiliul Europei şi federalizarea... Italiei! F Un sincer ,,Bravo“ senatorului P.D.S.R. Ioan Solcanu, care a declarat recent la Iaşi că finanţarea U.D.M.R.-ului de către Statul Român e absolut ilegală! F Ardei Umplut nu scapă nici un prilej de a se lepăda din nou de Ceauşescu! O întîmplare tragică, petrecută la Grădina Zoologică din Călăraşi, capătă la animalul asta de pradă o gravă semnificaţie politică, vezi Doamne, fostul preşedinte al României face victime şi după moarte: „De 1 Iunie, copilul Claudiu Matei a fost sfîrtecat de doi urşi care au aparţinut lui Ceauşescu“. Alături, pe aceeaşi pagină I, apare şi-al treilea urs: Doru Viorel Ursu, care se zice că ar fi implicat în afacerea „Posada“, cea cu jefuirea patrimoniului naţional. De remarcat că, atîta timp cît a făcut parte din P.D.-F.S.N., deputatul respectiv n-a fost niciodată atacat de Monstrul din Găgeşti; imediat cum s-a declarat independent şi a luat distanţă de Neulander (patronul lui Cristoiu) se scot la iveală toate episoadele pierdute în ceață. Aşa se probează caracterul pirateresc şi slugarnic al unei publicaţii. F Ioan Gavra de la P.U.N.R. are un stil repezit, dar inegalabil. Comentînd aberaţiile U.D.M.R.-iste, vicepreşedintele P.U.N.R. şi al Camerei Depu-

taţilor a rostit un adevăr memorabil: „Cînd ai fost ce-ai fost, este greu să accepţi schimbarea, sigur, nu aşa cum a făcut-o de ocară Ilona Ciocciolina cu sexul primitiv“. Adînc mai cugetă Gavra! Dacă am înțeles noi bine, faimoasa putană unguroaică avea şi ea un sex civilizat, ca toată lumea, dar a pus-o necuratul să-l schimbe cu un sex primitiv, ceea ce a provocat reacţia justificată a fostului client al rubricii noastre „Istoria universală a nudului“. F O nesimțită: Corina Caramete, corespondenta „României libere“ la Timişoara. De ce? Iată cu ce se laudă ţigăncuşa asta după vizita lui Ion Iliescu la Timişoara: „Cînd preşedintele mi-a întins mîna, i-am spus: «Eu nu pot să dau mîna cu dumneavoastră». Privind pieziş, mi-a replicat: «Mai sînt şi neajutoraţi printre noi»“. Sărmanul nea Nelu, cîte mai înghite şi el, de la toţi nespălaţii! Poate că-i mai bine că n-a apucat să intre în contact cu Caramete asta, fiindcă cine ştie ce boală ar fi luat, viruşii ăştia de la maimuţe sînt f.f. nasulii! Lăsînd gluma la o paișpe: totuşi, dragă Octavian Paler, aşa „ziarişti“ ţii în bătătură? E posibil ca un şef de stat să întindă mîna, şi o golancă de-asta să comită grosolănia de a-l lăsa cu mîna întinsă, de a da pe gură şi o prostie, după care să se umfle-n pene că şi-a bătut ea joc de preşedinte? Ce „şcoală de gazetărie“ creşte acum, sub ochii noştri! Mitocani, dar analfabeţi. Proști, dar ticăloşi. Le-a dat necuratul de toate, în compensaţie. F Dar, Ardei Umplut nu e numai un bau-bau care ne face să ne scuipam în sîn – atunci cînd vrea el, poate fi şi foarte comic. Este cazul „Revistei fenomenelor paranormale“, pe care o patronează şi o hinghereşte, ca să-i aducă mai mult de 50 de milioane de lei profit pe lună, fiindcă, deşi a slăbit și s-a stafidit, încă mai are mațul gros, care cere mîncăruri scumpe şi băuturi alese, şi trebuie să plătească nişte femei cu bani grei, ca să prindă momentul acela astral al omenirii, cînd penisul său va întrece în lungime testicolul său, adică 5 centimetri. În ultimul număr al acestei reviste mult prea trasă de păr şi colorată țipător, ca un clovn, o anume Dana Dumitrache publică articolul intitulat; „Motanul paranormal Costică practică postul şi meditaţia“. Sinceri să fim, mai întîi şi mai întîi bucuratu-ne-am, fiindcă după Motanul paranormal Arpagic a apărut şi perechea lui, Motanul paranormal Costică. Ce, e de ici, de colea, pentru o țară care vrea să intre în N.A.T.O. să aibă doi cotoşmani metafizici, care ar putea să fie folosiţi ca arme psihotronice în stare să ciocnească sateliţii-n zbor şi tărtăcuţele celor doi prostănaci acreditaţi la Senat, Andra Manta şi Bogdan Tiberiu Iacob? Motanul Arpagic al Anei Blandiana mergea cu Mercedesul negru şi cînd îngropa el ceva, undeva, prin nisip, nimeni nu mai găsea, decît poate numai americanii, cu satelitul ăla care umflă mingia de baschet suflînd prin saxofonul lui Bill Clinton. Motanul Costică al lui Ardei Umplut pare însă şi mai înzestrat, fiindcă face nişte chestii care nu s-au mai pomenit în lumea pisicească. Dar, s-o luăm mărunt, prezentînd curiozităţile acestui pisoi trăitor în casa d-nei Ana Popescu din Bucureşti: 1) „Apropo de capacitatea lui de înţelegere: Costică, exceptînd cazul cînd îl strigi pe nume, nu răspunde niciodată la formula «pis, pis»“. Aici, el are dreptate, fiindcă nu poate veni aşa, orice neiniţiat, să se bată pe burtă cu el şi să strige Costică, Costică, fă lampa mai mică, mai ales că numele lui adevărat e

Constantin, ca să nu mai vorbim de situaţia în care poate să apară un ştirb, să şuiere prin gingii, în loc pe „pis, pis” - „piş, piş“; 2) „De două ori pe an, acelaşi Costică ţine posturi între 10 şi 30 de zile, perioadă în care nu mănîncă nimic“. Mai ştim noi pe unul, Dumitru Iuga de la Televiziune, care are aceeaşi meteahnă: exact de două ori pe an, nu bagă nici el nimic la ghiozdănel, ajungînd recent la performanţa de 38 de zile, cînd vedea Salamul de Sibiu şi Berea Tuborg duble, dar el nu le îngurgita, nici pomeneală, numai se uita cu un ochi la ele şi cu un ochi la Consiliul de Administraţie al Televiziunii, să vadă: a intrat Gabriel Liiceanu sau nu?; 3) De aici încolo, minunile se ţin scai de coada îmblănitului! Întrucît, după cum ne asigura un subtitlu, „Motanul Costică... meditează”. Noi, cu toţii, am văzut pisici torcînd şi picotind de somn, după sobă, dar nici una dintre ele nu medita profund, aşa cum o face cotoiul Piticului Utecilă; „Anul trecut, un tînăr yoghin, George Macovei, a locuit timp de 4 luni de zile la familia Popescu. George practica cu regularitate, dimineața și seara, exerciții de meditaţie şi concentrare, simultan cu... Costică. Încă din prima seară, pisoiul s-a întins pe picioarele în poziţie de lotus ale yoghinului şi a «purces» la «meditaţie». După cîteva minute, capul i-a alunecat, cu ochii larg deschişi, lipsiţi de expresie, peste coapsa tînărului, limba i-a ieşit printre dinţi şi aşa a rămas timp de o oră, cît a durat exerciţiul de yoga, revenindu-şi în fire în acelaşi timp cu George“. Aoleo, săracul cotoi! Ce-i făcuşi, Georgică, lui Costică? E posibil să-l împingi cu meditația pînă acolo încît să-i alunece capul, să-i iasă limba printre dinţi şi să se holbeze în gol? Dacă trecea vreun şoarece pe-acolo, sau vreo pisică, ori vreo puicuţă moțată din haremul lui Cristoiu? În orice caz, dacă toate pisicile care scot limba –meditează yoghin, atunci e plină lumea de yoghini de-ăştia; 4) Dar, calvarul animalului avea să continue, întrucît Georgică s-a jurat să scoată din el un guru care să ia locul escrocilor Bivolaru şi Marinov: „Timp de 4 luni, dimineaţa şi seara, consecutiv, Costică a urmat cu scrupulozitate insolitele şi, pe bună dreptate, dificilele exerciţii de yoga. În timpul meditaţiei, Costică nu reacţiona la nici un impuls exterior, indiferent dacă îl trăgeai de coadă, urechi, mustăţi sau îl strigai pe nume“. Misterioase întîmplări mai au loc la domiciliul d-nei Ana Popescu! Să tragă ea motanul de coadă şi el ioc! Să-l mai tragă şi de mustăţi, şi de urechi, iar pisicul leneş, precum Gînditorul de la Hamangia, nimic! La ce s-o gîndi oare Costică atît de profund? Fiind supranatural, el vorbeşte ca şi cîinele Tequila, din serialul TV: „Ce proşti sînt ăştia, miorlau, mă trag de coadă de pomană, fiindcă eu mă topesc de lene, şi degeaba mă strigă Costică, pentru că pe mine mă cheamă de fapt Georgică, a avut loc un transfer de personalitate cu zăpăcitul asta de yoghin care de pomană stă cu picioarele-n tavan şi cu mîinile-n Taiwan, fiindcă nu-i mai vine mintea aia la cap, ete-te şi la fraierii ăştia ai lui Ardei Umplut, vor să scoată bani din mine, miorlau, au terminat cu găinile, cu prezervativele, cu cadavrele din geamantane, ia să mă dau eu mort în păpuşoi!“; 5) „O altă ciudăţenie a pisoiului Costică este aceea că, deşi foarte curtat, îşi respinge suratele şi, mai mult, este respins“. Aici, Ardei Umplut vrea să-1 scoată pe Costică impotent, ca şi el, dar nu ţine, ce-i al lui Costică e pus deoparte, el nu se poate încurca chiar aşa, cu oricine, le aşteaptă pe Ileana Lucaciu de la „Expres Magazin“ şi pe Rodica Zafiu de la „România literarăׅ“. Una peste alta, motanul paranormal Costică ne-a luat piuitul. Vorba lui Eminescu: „De-ar fi-n lume-un stat de mîţe, zău că-n el te-aş pune vornic!“

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 9 iunie 1995)

161 de ani de la naterea celui mai important dramaturg rus Viaţa

lui Anton Pavlovici Cehov

Motto: „Nuvelist şi dramaturg, Anton Cehov a creat opere care au intrat în fondul de aur al literaturilor rusă şi mondială. În creaţia lui Cehov spectatorii găsesc căutarea sensului existenţei umane, spulberarea iluziilor, fidelitatea datoriei civice, explozia sentimentelor, tot ceea din ce se compune viaţa, cea de ieri şi de mîine” –G.B. Shaw

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adîncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale. Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sînt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare. Concentrîndu-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfîrşitul Secolului XIX.

Copilăria şi tinereţea

Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vînzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blîndeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul. În toamna lui 1879, Cehov s-a alăturat familiei la Moscova, unde a rămas pînă în 1892. S-a înscris imediat la Facultatea de Medicină, pe care a terminat-o în 1884, devenind medic. La această vreme, era deja principalul susţinător financiar al părinţilor şi fraţilor săi, pentru că tatăl nu mai reuşea să obţină decît posturi prost plătite. În calitate de cap neoficial al familiei, Anton a dovedit un simţ remarcabil al responsabilităţii şi rezerve nesecate de energie, susţinîndu-şi neobosit mama şi fraţii mai mici din sumele cîştigate ca ziarist independent şi autor de schiţe umoristice – muncă pe care o îmbina cu studii medicale conştiincioase şi cu o activă viaţă socială. Cehov şi-a început cariera scriitoricească publicînd mici texte comice, semnate cu pseudonim, în reviste de satiră şi umor. Pînă în 1888 devenise foarte popular în rîndurile publicului fără pretenţii şi produsese mai multe scrieri decît toate textele sale ulterioare luate la un loc. În plus, pe parcurs, transformase specia schiţei umoristice de circa 1.000 de cuvinte într-o formă minoră de artă. Cehov a avut şi încercări de a scrie literatură serioasă, studii ale nefericirii şi disperării omeneşti care contrastau bizar cu anecdotismul textelor sale comice. Treptat, această latură gravă a devenit predominantă şi, curînd, a ajuns să prevaleze asupra celei umoristice.

Maturitatea literară

Progresul literar al lui Cehov în tinereţe poate fi cîntărit după primele apariţii ale scrierilor sale într-un şir întreg de publicaţii din Sankt Petersburg, capitala Rusiei, fiecare mai serioasă şi mai respectată decît cea anterioară. În 1888, Cehov publică primul său text într-o revistă literară majoră, Severnîi vestnik (Curierul de Nord). Odată cu această scriere – o nuvelă intitulată Stepa (Step) – el renunţă la ficţiunea umoristică. Stepa, descriere autobiografică a unei călătorii prin Ucraina văzute cu ochii unui copil, este prima dintre cele peste 50 de povestiri publicate într-o varietate de reviste şi colecţii între 1888 şi 1904, anul morţii sale, care,

alături de dramele mature compuse în aceeaşi perioadă, reprezintă elementele de bază pe care şi-a clădit reputaţia. Deşi 1888 este primul an în care Cehov produce aproape numai lucrări cu caracter serios, umorul – acum subiacent – rămîne întotdeauna un ingredient important al textului. Scriitorul e mai preocupat de calitate decît de cantitate, căci numărul textelor publicate scade drastic de la peste o sută în anii de vîrf 1886 şi 1887 la numai 10 nuvele în 1888. În afară de Stepa, Cehov a creat în această perioadă cîteva povestiri profund tragice, dintre care remarcabilă este O poveste banală (1889), o investigaţie pătrunzătoare în mintea unui bătrîn profesor de medicină muribund. Ingenuitatea şi perspicacitatea acestui tur de forţă psihologic sînt cu atît mai remarcabile cu cît aparţineau unui scriitor încă foarte tînăr. În aceeaşi perioadă, piesa Ivanov (1887-1889) culminează cu sinuciderea eroului, apropiat de vîrsta lui Cehov. Împreună cu O poveste banală, ea aparţine unui grup de scrieri cehoviene numite „studii clinice”, care explorează experienţele unor personaje bolnave fizic sau mental într-un mod ce aminteşte cititorului că autorul însuşi era medic prin formaţie – şi a continuat să practice medicina, chiar dacă sporadic.

(1894) şi Trei ani 1895). Aşa cum s-a remarcat de multe ori, opera sa oferă o panoramă a Rusiei vremii, şi încă atît de exactă încît poate fi folosită chiar ca sursă pentru cercetări sociologice. În unele povestiri din perioada Melihovo, Cehov a atacat implicit învăţăturile lui Lev Tolstoi, celebru romancier şi gînditor şi respectat contemporan mai vîrstnic. Pescăruşul este singura operă dramatică a lui Cehov datată cu precizie în perioada Melihovo. La premiera din 17 octombrie 1896 (stil vechi), această dramă în patru acte, greşit subintitulată „comedie”, a fost prost primită, practic fluierată. Profund afectat, autorul a părăsit sala în al doilea act, după una dintre cele mai traumatizante experienţe ale vieţii sale, jurînd să nu mai scrie niciodată pentru scenă. Doi ani mai tîrziu însă, piesa a fost resuscitată de nou-înfiinţatul Teatru de Artă din Moscova, unde s-a bucurat de un mare succes şi a restabilit reputaţia de dramaturg a lui Cehov. Pescăruşul este un studiu al conflictului dintre generaţii, reprezentate de două actriţe şi doi scriitori, în care unele detalii i-au fost sugerate autorului de episoade din vieţile prietenilor săi.

Perioada Ialta: 1899-1904

Către sfîrşitul anilor 1880, mulţi critici începuseră să-i reproşeze lui Cehov – acum suficient de cunoscut pentru a le atrage atenţia – lipsa unor convingeri politice şi sociale ferme şi faptul că nu îşi înzestra operele cu o anumită tendinţă. Asemenea aşteptări l-au iritat pe scriitor, care nu manifesta nici un partizanat politic sau filozofic. La începutul anilor 1890, a căutat brusc să se elibereze de agresiunile vieţii intelectuale urbane întreprinzînd o expediţie sociologică de unul singur pe o insulă îndepărtată, Sahalin, situată la aproape 9.650 km de Moscova, în celălalt capăt al Siberiei, şi renumită ca sediu al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus. Călătoria a fost o lungă şi periculoasă aventură cu trăsura şi pe apă. După ce a ajuns nevătămat, a studiat situaţia locală şi a realizat un recensămînt al locuitorilor insulei, Cehov s-a întors să-şi publice descoperirile sub forma unei lucrări de cercetare care îşi are şi azi un loc de cinste în analele penologiei ruseşti: Insula Sahalin (1893-1894).

Scriitorul a ajuns pentru prima oară în Europa occidentală însoţit de A.S. Suvorin, un înstărit patron de ziar şi editorul unei bune părţi din opera lui Cehov. Prietenia lor lungă şi apropiată i-a adus lui Cehov o anume lipsă de popularitate, din cauza caracterului reacţionar al ziarului deţinut de Suvorin, Novoe vremea (Timpuri noi). Ulterior, scriitorul a rupt relaţiile cu Suvorin din pricina atitudinii pe care ziarul acestuia a adoptat-o în timpul celebrei afaceri Dreyfus din Franţa, cînd Cehov a fost un susţinător înfocat al lui Dreyfus.

După ce a contribuit, atît ca medic, cît şi ca administrator medical, la ameliorarea consecinţelor foametei cumplite din 1891-1892, Cehov a cumpărat o moşie în satul Melihovo, la circa 80 km sud de Moscova. Aceasta a fost reşedinţa sa circa şase ani şi, în acelaşi timp, un adăpost pentru vîrstnicii săi părinţi şi pentru sora lui, Maria, care se îngrijea de gospodărirea casei şi care nu se măritase special pentru a-şi putea îngriji fratele. Perioada Melihovo a fost cea mai fertilă din viaţa lui Cehov în domeniul prozei scurte, pentru că acum compune Zvăpăiata, Vecinii (892), Povestea unui necunoscut (1893), Călugărul negru (1894), Omorul şi Ariadna (1895), între multe alte capodopere. Viaţa rurală devine una dintre temele principale ale scrierilor sale, îndeosebi în Ţăranii (1897). Fără vreo intrigă spectaculoasă, această secvenţă de schiţe excepţional redactate a provocat în Rusia un scandal mai mare decît orice alt text al autorului, în parte datorită refuzului său de a se supune convenţiei conform căreia scriitorii prezentau, în mod normal, ţărănimea rusă într-o lumină sentimentală şi edulcorată.

Continuînd să creeze numeroase portrete ale intelectualilor vremii, Cehov a descris lumea negustorilor şi a fabricanţilor în texte precum Împărăţia femeilor

În martie 1897, Cehov a suferit o hemoragie pulmonară provocată de tuberculoză, ale cărei simptome se făcuseră simţite mult mai devreme. Silit să se recunoască pe jumătate invalid, scriitorul a vîndut moşia de la Melihovo şi şi-a construit o vilă la Ialta, staţiunea de coastă din Crimeea. De atunci, el şi-a petrecut mare parte din ierni în Ialta sau pe Riviera franceză, rupt de viaţa intelectuală a Moscovei şi Petersburgului, lucru cu atît mai frustrant cu cît piesele lui începeau să atragă serios atenţia lumii literare. În plus, Cehov s-a îndrăgostit de o tînără actriţă, Olga Knipper, care juca în piesele sale şi cu care s-a şi căsătorit în 1901; căsnicia aceasta a fost, probabil, singura poveste de dragoste profundă a vieţii sale. Dar, cum Knipper şi-a continuat cariera actoricească, au trăit separaţi în cea mai mare parte a lunilor de iarnă, iar căsnicia lor nu a produs urmaşi.

Perioada Ialta a marcat un declin în producţia de povestiri, dar o mai mare concentrare asupra scrierilor dramatice. Ultimele două piese ale lui Cehov – Trei surori (1901) şi Livada de vişini (1904) – au fost amîndouă compuse pentru Teatrul de Artă din Moscova. Oricît de mult le era îndatorat Cehov celor doi fondatori ai teatrului, Vladimir NemiroviciDancenko şi Konstantin Stanislavski, el n-a fost mulţumit de repetiţiile şi reprezentaţiile la care a asistat. Afirmînd, în mod repetat, că dramele sale tîrzii erau comedii, nu tragedii, Cehov a fost tot mai îngrijorat de insistenţa producătorilor asupra unei abordări grave, care accentua exagerat situaţiile – e drept, frecvente –cînd personajele tună şi fulgeră împotriva plictiselii şi a inutilității propriei vieţi. Trei surori a avut premiera la Moscova pe 17 ianuarie 1904 (stil vechi). La mai puţin de şase luni după aceea, Cehov murea de tuberculoză, la doar 44 de ani, la sanatoriul Badenweiler, aflat în regiunea Baden din Germania. Trupul său neînsufleţit va fi transportat în Rusia, într-un vagon de stridii, fiind înhumat în Cimitirul Novodevichy din Moscova.

Deşi preţuit deja de publicul literar rus la vremea morţii sale, Cehov nu a devenit celebru pe plan internaţional decît după primul război mondial, cînd traducerile au contribuit la popularizarea operei sale. Şi totuşi, stilul său evaziv, aparent stîngaci – în care ceea ce rămîne nespus pare adesea mult mai important decît ceea ce e spus – i-a împiedicat pe criticii literari să facă o analiză eficientă a scrierilor sale, iar pe alţi scriitori să-l imite. Abia la 40 de ani de la moartea sa, odată cu publicarea Operelor complete în 20 de volume (între 1944 şi 1951), Cehov a fost, în sfîrşit, prezentat în limba rusă cu un profesionalism demn – deşi cu unele rezerve – de valoarea sa. Opt volume ale acestei ediţii cuprind corespondenţa scriitorului, estimată la cîteva mii de scrisori. Excepţional de vivace şi de spirituale, ele contrazic convingerea – comună în timpul vieţii lui Cehov – că era un pesimist înrăit.

I STORII R EG ă SITE

Atitudini « Polemici

Gheorghe Brătianu –o viață dedicată neamului românesc

Motto: ,,Dați-ne, așa cum s-a spus de atîtea ori, o Românie a Românilor, dar dați-ne, în același timp, și o cîrmuire a demnității, o cîrmuire a cinstei”.

La 28 ianuarie a.c., s-au împlinit 123 de ani de la nașterea lui Gheorghe (George) I. Brătianu. Viitorul mare istoric medievist și important om politic (șef de partid) s-a născut în 1898 la Ruginoasa (Palatul Cuza), în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I.C. Brătianu și al prințesei Maria MoruziCuza, văduva lui lui Alexandru Cuza (fiul cel mare al domnitorului Al. I. Cuza). Deși părinții săi s-au despărțit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tînărului George. Relațiile dintre tată și fiu au fost sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între aceștia. Abia după 1918, Gheorghe I. Brătianu îl va frecventa pe I. I. C. Brătianu, cerîndu-i sfatul și sprijinul. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, în București.

rapturile teritoriale (Basarabia, nordul Bucovinei, nord-estul Transilvaniei) din vara anului 1940 sînt directe și fără menajamente.

La 6 decembrie, la Institutul de Istorie Universală ,,N. Iorga”, are loc ședința de deschidere festivă a anului academic. În cuvîntarea pe care a rostit-o cu acest prilej, directorul Institutului, profesorul Gheorghe I. Brătianu, a spus: ,,Adevărul rămîne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însă încredințat să vă asigur: că atît timp cît acest așezămînt va avea ființă și va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieții sale și i-a luminat, cu licăriri de fulger, ceasul întunecat al sfîrșitului. Tot ea ne călăuzește și în viitor; o cuprind doar întreagă aceste două cuvinte: NAȚIUNE și

În 1924, în calitate de profesor universitar, ocupă catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940, predă la Universitatea din București. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române și membru titular în 1942. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași (19351940) și apoi al Institutului de Istorie Universală ,,Nicolae Iorga” din București (1941-1947). Încă din deceniul al treilea al Secolului al XX-lea, Gheorghe Brătianu a fost ales membru corespondent al Societății Ligure di Storia Patria din Genova (1925), în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936, al Societății de Științe și Litere din Boemia. În 1926 a fost desemnat membru al Comitetului Internațional de Științe Istorice

În anii ‘30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului Național Liberal, pe care o înființase. Gheorghe I. Brătianu se înscrisese în 1926 în Partidul Național Liberal, iar la 12 octombrie 1927 ajunsese șef al organizației Iași a PNL. În 1930, nemulțumit de politica partidului, va crea o grupare liberală dizidentă: PNL Gheorghe Brătianu (Georgist), în perioada 1930-1938.

În 5 octombrie și 26 noiembrie 1935, Gheorghe I. Brătianu, în intervențiile sale în Parlament, demonstrase pericolul pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul României, ca și imposibilitatea de a le impune plecarea de pe teritoriul românesc, atîta vreme cît Uniunea Sovietică avea pretenții asupra Basarabiei, arătînd că deschiderea granițelor înseamnă de fapt o invitație spre bolșevizarea țării. Comuniștii nu-i vor ierta niciodată aceste intervenții în parlament, ca și întrevederile avute cu Adolf Hitler.

La 11 noiembrie 1940 (după ce, cu o lună mai înainte devenise profesor titular la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București, în locul lui Nicolae Iorga, care se pensionase), susține lecția de deschidere ,,Idea națională la unguri și la români” pentru cursul de istorie universală Evoluția ideii naționale, în cadrul căreia afirmă: ,,Dacă se zice că lauda dușmanului ne indică o greșeală, s-ar putea inversa; că insulta ne confirmă dreptatea, și de aceea am intenția să continui”. Referiririle la

LIBERTATE”.

În 1947, în cadrul represiunilor dezlănțuite de autoritățile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea Institutului de Istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 - odată cu reorganizarea Academiei Române - care ia acum numele de Academia R.P.R. - i se retrage calitatea de academician ca, de altfel, altor 97 de personalități științifice și culturale românești.

Sfătuit de prieteni să se expatrieze, Gheorghe I. Brătianu a replicat ferm: ,,Brătienii nu dezertează din România!”. A acceptat o singură ,,abatere” de la acest principiu: în ianuarie 1944, cînd, în condițiile în care frontal germane-sovietic se apropia de granițele estice ale României, și-a trimis cei trei copii în Franța, la Paris, unde se aflau rudele din partea soției, spunîndu-le la despărțire, cu o premoniție uluitoare, că s-ar putea să nu se mai vadă vreodată.

În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat de organele Securității și întemnițat la închisoarea din Sighet, fiind reținut aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat.

Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953, a murit în închisoare, la vîrsta de 55 de ani, în condiții încă neelucidate. A fost înmormîntat în Cimitirul săracilor de pe malul Izei, fără cruce la cap și fără să se știe exact mormîntul. În anul 1971, autoritățile române au permis familiei (cele două fiice, Maria și Ioana) să strămute osemintele de la Sighet la Ștefănești-Argeș, în necropola Brătienilor de la Florica. A fost înhumat într-o nișă, alături de unchiul său, Constantin (Dinu) Brătianu, sub inscripția: ,,Au murit la Sighet, neclintiți în credința lor”.

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică teza continuității poporului român în spațiul carpatodanubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenței românești în Basarabia sînt reprezentative pentru statura istoricului și conștiința omului politic. I s-a propus, de altfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumîndu-și cu luciditate responsabilitatea. Asemenea celorlalte personalități politice și culturale, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor și a coloniilor de muncă forțată, Gheorghe I. Brătianu se înscrie în constelația luminoasă de savanți și politicieni patrioți, ce legitimează identitatea etnică și culturală a poporului român. R.M.

TABLETă DE SCRIITOR

Poeți și cîrcotași

Poezia a atins în ultima vreme atîtea forme de exprimare, încît nu știi ce s-ar mai putea inventa ca aceasta să fie așezată pe noi piedestaluri de lumină decît cele cunoscute de toată lumea... Fiecare poet are datoria să o slujească potrivit stării lui sufletești, indiferent că vorbim de versuri tradiționale sau de orice alt fel. Depinde de talentul creatorului și de vîrsta lui, ca acesta să se poată bucura sau nu de critica literară, care să-l pună în valoare și să-l ajute pe cititor în alegerea unei cărți bune, chiar dacă opiniile criticilor sînt subiective.

Dacă lucrurile stau astfel, poeții, în majoritatea lor, contribuie, indiferent de mijloacele de exprimare folosite, la înnoirea poeziei, iar orice transformare în bine a acesteia e un semn bun. Prin urmare, dacă mesajul poeziei ajunge la sufletul cititorului înseamnă că totul este în regulă, spre mulțumirea autorului. În volumele de poezii pe care le-am citit în ultimul timp, am găsit versuri mulțumitoare, dar și din cele care m-au decepționat. Desigur, gusturile nu se discută, ci se acceptă la nivel de analiză critică. La unii poeți, mai ales la cei trecuți binișor de vîrsta tinereții, am observat o nestăvilită sete de a scrie poezie tradițională, făcîndu-și din asta chiar un titlu de glorie... Pe cînd alții, cei din generația ceva mai tînără, privesc poezia ca pe o formă de scriere prozaică, extrem de laborioasă, oferind cititorului metafore fără o țintă clară... La ambele categorii de poeți, rostul și scopul lor nu vizează simplificarea scrisului, ci dorința de continuitate a acestui gen de literatură. Pentru acești autori, poezia este de fapt un tot unitar cu propria ființă, cu sensibilitatea și mecanismele proprii de creație. Ei aștern pe hîrtie versuri în termeni știuți numai de ei, unii născocind stihuri fără miză literară. Poezia este, pînă la urmă, o formă de terapie intrinsecă, prin metaforă, în sensul curat al cuvîntului. Este o realitate a lumii noastre literare, pe care trebuie să ne-o asumăm așa cum o știm, cu babe și moși care-și dau brînci pe scările breslei lor, să urce cît mai sus, scriind versuri după ureche. Dar, vorba ceea, nu contează cine ești, contează gloria pe care ți-o creează alții, pentru oarecare atenții!... Cu toate contradicțiile dintre autori, la o halbă de bere, poezia are de cîștigat întru suveranitatea literaturii, iar poeții, în cele din urmă, își strîng mîinile, măcar pentru un moment de bună dispoziție și salut cordial, la vreo paranghelie, prilejuită de lansarea unei cărți... E bine că au loc asemenea evenimente plăcute și polemici între generații, iar noi dorim ca ele să rămînă deschise la dialog, pe principii de colaborare și respect reciproc, chiar între poeți și cîrcotași. Altfel nu se poate vorbi despre progres și evoluție, despre cunoaștere și percepție a schimbării lumii moderne, sub toate aspectele ei. Involuntar sau nu, orice poet își creează propria aură, considerîndu-se un Dumnezeu cînd vine vorba să ia decizii pentru alții. În felul acesta, peisajul poetic autohton s-a îmburuienit cu fel și fel de novici care strălucesc de mediocritate și incultură. Grav ni se pare că aceștia sînt promovați de unii care dețin funcții de conducere în instituții de cultură ale statului.

Noi rămînem la părerea că poezia înfrățește gîndurile oamenilor și-i fac mai buni, mai empatici, chiar dacă nu întotdeauna se întîmplă asta. Important este că fiecare poet se străduiește să țină cît mai sus stindardul creației lui. Dacă reușește sau nu, e o altă discuție, care necesită o dezbatere mai amplă, pornind de la principii de analiză corectă și nu de la premisa unor ipoteze de lucru sau opinii neconcludente, exprimate prin glasul unor terțe persoane.

Deocamdată, nu ducem lipsă de poeți, dar mai ales de personaje care le oferă acestora legitimație de scriitor.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Polemici « Controverse

Personalitatea epigramistului (2)

Gîndirea epigramistului

Spațiul catrenului epigramatic e restrîns, dar al gîndului cuprins în el nu cunoaște margini. Pentru un umorist, în general, pentru un epigramist, în special, gîndirea e, în permanență, acțiune, prin structura cu care a fost dăruit și pe care și-a perfecționat-o în timp: el observă te miri ce, mintea lui decelează din realitatea înconjurătoare, dar și prin ricoșeuri la ideile receptate, prin asociații nebănuite, aspecte care scapă celui neinteresat; din acestea, uneori surprinzătoare, țîșnește scînteia care va străluci în poantă, care e cu atît mai percutantă, cu cît ajunge la „ce cu gîndul nu gîndești”. Și, cum capul este cel care guvernează totul la om, putem afirma că o minte în permanentă acțiune menține tonusul vital; epigrama, deci, e un ferment nu numai al umorului, ci și al activității cerebrale, al condiției umane, care menține, în egală măsură, condiția fizică și spirituală, îi dă vitalitate, prelungindu-i numărul anilor. Neuitatul Nicolae Ghițescu – unul dintre cei mai mari epigramiști contemporani, a spus, de nenumărate ori, că epigrama i-a prelungit viața. Și n-a regretat niciodată că a abandonat profesia de medic veterinar, care i-ar fi adus venituri substanțiale, și a îmbrățișat epigrama. Obișnuia să spună: „Dumneavoastră știți [era de o politețe seniorială] cît de bine mă simt eu între confrați și cîtă explozie de plăcere spirituală îmi produce o epigramă adevărată? Gust creațiile reușite ale altora ca și cum ar fi ale mele, ale noastre, ale celor care ne-am dedicat acestei scrieri și o respectăm”. I-am dedicat următorul catren:

El pacienții și-i iubește

Precum un Chronos tutelar

Și mi-i înghite părintește Că-i medicul veterinar.

Citind o antologie de epigrame, cititorul se minunează de cîte aspecte, idei, concluzii, uneori, haioase le trec prin cap epigramiștilor, cîte asociații pot face între cuvinte/expresii apropiate ca formă și diferite ca sens etc. Parcurgînd, de exemplu, Antologia UMORULUI ROMÂNESC. Epigrama clasicilor (Ed. Grai și Suflet. Cultura Națională, 1998) – cea mai importantă contribuție a lui George Zarafu (n. 1933 comuna Oarja din Argeș, plecat dintre noi pe 31 octombrie 2019, în București) la promovarea epigramei românești, cititorul e surprins de amploarea domeniilor vizate, de aspectele luate în vîrful peniței. Autorul antologiei grupează epigramele pe diverse teme, care ating cifra de 228 și sînt prezentate în ordine alfabetică. Dintre acestea, cităm, aproape aleatoriu, următoarele: actorii, avariția, avocații, banii, cîrciumile și restaurantele, critica literară, dragostea, epigrama și epigramiștii, epitafuri, femeia, fumatul, infidelitatea, justiția, medicii, necinstea, poeții, politica, preoții, scriitorii, șefi și subalterni, vinul, vîrstele etc. Antologia cuprinde creațiile epigramiștilor clasici, din toată țara, dinainte de instalarea regimului „comunisto-bolșevic”. Și fiecare autor, din colțul lui de țară, cu experiența lui de viață, cu amprenta mediului și a timpului în care s-a format, vine cu gîndirea lui, cu universul lui spiritual, cu simțul de observație, cu ingeniozitatea și istețimea lui. Iată ce „spune” unul despre soacră:

A murit acum o lună

Căci a strîns-o Dumnezeu Înainte cu o lună

Ca s-o strîng de gît și eu (Al. Misiuga)

Altul își recunoaște un dar și se adresează clevetitorilor spunîndu-le:

S-a zvonit în lumea-ntreagă

Cum că mi-ar lipsi o doagă, Dar la mine altu-i chinul: Sînt întreg, lipsește vinul! (V. Matei)

De la alți epigramiști aflăm cîte ceva despre femeia care este consultată de doctor:

La doctor mergi ca pacientă, Dar se comportă ca golanii Că dezbrăcarea-i iminentă

Și pîn’ la urmă-ți ia și banii! Iar o tînără pereche – un român și-o „basarabeancă” se redescoperă ca neam:

În parcul plin de flori și fluturi, Pe-alee fericiți se plimbă

Descoperind în lungi săruturi

Și legătura lor de limbă (V. Moleșag)

Unul ajuns foarte sus, de jos se vede tot mai mic, iar în alternanța la putere, cei care pleacă astăzi îmbuibați vor veni mîine leșinați; scade, de asemenea, numărul peștilor în acvarii, dar se-nmulțesc cei de pe stradă etc.

Și „producția” de epigrame amoroase este bogată. Amintim numeroasele volume colective editate înainte de ’90, antologiile apărute în secolul nostru, printre care le menționăm pe cele editate de Uniunea Epigramiștilor români, precum „Antologia epigramei românești”, alcătuită de George Corbu, George Zarafu și Valerian Lică, cu prefață de Valeriu Rîpeanu (Ed. Pro Transilvania, București, 2007), sau cele realizate de Nic. Petrescu de la Pitești (care nu de mult ne-a părăsit) sau, pur și simplu, mulțimea de volume de autor apărute în ultimele decenii și numărul mare de creații cu care epigramiștii participă la concursurile/ festivalurile organizate în centrele epigramistice din țară și la Chișinău. Înțelegem bogăția creației epigramatice cu care această breaslă se poate mîndri, bogăție spirituală cu care contribuie la zestrea literaturii noastre, adăugîndu-i, ca particularitate distinctă, azi, o specie umoristică specifică românilor, care poate fi înscrisă în patrimoniul cultural UNESCO, alături de doină și romanță. Și această bogăție se datorează talentului și specificului de gîndire al fiecăruia dintre zecile de epigramiști valoroși, care vor îmbogăți zestrea spirituală cu epigrame antologice. Pentru că, atunci cînd ne trece prin cap un nume, în mod automat, ne vine în minte, în primul moment, o epigramă a lui. Iată cum îmi vin în minte epigrame cunoscute cînd mă gîndesc la:

N. Ghițescu

* Dimineața pe răcoare, Cînd te scoli fără efort

Și nimic nu te mai doare, Să fii sigur că ești mort! Al. Clenciu * Se tot petrece anual

Aceeași milenară dramă: Culesul viilor pe deal

Și-al „morților”, mai jos, în cramă! Mircea Trifu * Femeia e un alfabet

Pe care îl deprinzi încet

Și-l uiți, deși nu prea-ți convine, ...Atunci cînd îl cunoști mai bine.

M. Ionescu-Quintus * Nu regret c-am fost un an În Guvernul Stolojan, Dar visam să fiu ministru De la Tisa pîn’ la Nistru!

Gh. Corbu * Mîna-i ca un giuvaier

Pînă azi necunoscut, Cît de lesne-i s-o sărut

Însă cît de greu s-o cer!

Eugen Albu * Cu omul neșcolit și prost

Nu lupt că n-are nici un rost, Dar duc o luptă colosală

Cu prostul care are școală.

m Petrone * Tezaurul de la Pietroasa, la Moscova

Nu-s de-acord cu cei ce-mproșcă

Vorbe goale de reproș:

Ei c-un ochi erau pe cloșcă

Și c-un deget pe cocoș!

Vasile Larco * Românilor basarabeni

Doar cei bătrîni mai pot să spună

Ce-au tras sărmanii moldoveni

Cînd s-au culcat cu „noapte bună!”

Și s-au trezit cu „dobrîi deni!”

N. Bunduri * Femeia la 40 de ani

E ca și vinul bun, sadea, De viță nobilă și pură

Dar nu țin toți la băutură!

Gh. Bîlici * Trenule, mașină mică, Eu ți-aș da-ntr-o zi toți banii Să-l aduci pe Ionică Și să-i duci pe toți Ivanii

Efim Tarlapan * Astronomică

Carul Mic și Carul Mare

Pus-ai, Doamne, la loc sfînt

Sus pe cer, dar, din eroare, Pus-ai boii pe pămînt.

Ion Diviza * Catren parodic

Moldovenii cînd se strîng, Mioritici și cuminți

La un colț de masă plîng, La alt colț scrîșnesc din dinți. și dacă-mi permiteți: * Unei prietene De nu mi-ai fi atît de dragă Ți-aș spune că-ți lipsește-o doagă, Dar cum eu te iubesc nespus, Susțin că ai o doagă-n plus!

,,Lista” nu s-a încheiat, am scris aceste epigrame, din memorie. Poate că aceste catrene care se rețin și, putem spune, circulă din gură în gură, constituie adevărata marcă a epigramiștilor respectivi. Se simte un adevăr care nu poate fi contestat: ca orice scriitor, cînd ideea fulgurantă îl îndeamnă să pună mîna pe condei, s-o frămînte, s-o extindă, s-o restrîngă, să caute sinonime care să-i servească la potrivirea ritmului, a numărului de silabe sau a rimei, epigramistul își croiește drumul spre sine, drum deschis și pentru cititor. În acest fel, autorul demonstrează „cu asupra de măsură” (expresie vehiculată azi) că, prin cea mai intimă fibră a sa – așa cum spunea savantul Henri Wald – omul este o ființă dialogală. În felul acesta, în arta sa apare un super-eu, ca tăcerea, ca respirația dintre notele muzicale. Asemenea creații atestă dinamismul gîndirii sale de epigramist de vocație, dar și consistența emoțională, pe care vrea – și, în mare parte reușește – să o transmită. Arta sa constă în învăluirea intenției (a ideii, de fapt), astfel încît cititorul să n-o bănuiască înainte de blitzul poantei.

Regelui Carol al II-lea cînd a instalat statuia lui Carol I, reprezentat călare pe cal și fără chipiu Cînd unu-i mort și altu-i viu,

Eu din dilemă astfel scap:

Prefer pe cel fără chipiu

Acelui fără cap. (Victor Eftimiu)

Prin creația sa, epigramistul depășește cotidianul – el comunică nu un adevăr standardizat, ci unul neașteptat. Abia la sfîrșitul epigramei autorul demonstrează că, de fapt, a jucat cu cărțile pe față și cu atît mai surprinzător e adevărul, uneori chiar dureros, cu cît cititorul nu-l bănuia:

Din zori în noapte, tot o apă Și-n șirul zilelor la fel, Aleargă omul către groapă

De iese sufletul din el. (N. Ghițescu)

Fără complicații, autorul adaptează armonia versurilor la gîndirea lui și gîndirea lui la armonia versurilor, cu mare mobilitate în judecăți de valoare, la logica ideii cu aspect aparent contradictoriu, la limbajul cu expresii înșelătoare care, în final, își dezvăluie, în mod surprinzător, sensul în poanta ingenioasă. Și pișcătura nu e la-ndemîna tuturor purtătorilor de așazis condei umoristic:

Precum bețivul în pahare Răstoarnă vinul guraliv Și vinu,-n semn de răzbunare, La fel răstoarnă pe bețiv. (1899, Vero)

La epigramist se simte puterea de pătrundere, dar și capacitatea disimulatorie care explorează psihicul uman:

Pe vremuri zise odioase

Trăiam mai toți cu frica-n oase; Schimbate-n bine, va să zică, Trăim cu oase fără frică. (Gh. Suciu) (va urma)

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Falnicii copaci

Anul 2020, care ne-a retrogradat, la propriu și la figurat, a plecat, supărat pe dr. Arafat și pe ácele de ,,înțepat” care-i vor veni de hac virusului blestemat. Covid a rămas să-și ducă ,,opera” de artă mai departe. Încă nu se știe cînd va intra în agonie și cînd Clopotul Lumii va bate pentru libertate: ,,Veniți să luați lumină”! Fără să vrem, de întuneric ne împiedicăm, alunecînd, prin retrogradare, în epoca de piatră, cînd va trebui s-o luăm de la început. În economie, Covid a făcut urgie. Iar lupta pentru îmbogățire continuă să fie o teribilă tragedie, în defavoarea românilor și a țării.

Am văzut la televizor imagini de coșmar. Culcați la pămînt, copacii din pădurile României păreau niște soldați căzuți pe frontul de Răsărit. În curînd ne vom întreba: ,,Unde ne sînt munții împăduriți?”. Furtul de lemn este cel mai constant jaf petrecut pe teritoriul României în ultimii 30 de ani. Indiferent ce partid a fost la putere și indiferent de creșteri economice sau crize financiare, pădurile țării au fost decimate în mod sistematic.

Am aflat din reportajele tv. că amploarea tăierilor ilegale din ultimele trei decenii este estimată la 270 de milioane de metri cubi, o cifră atît de mare, că pare imposibil de cuprins cu mintea umană. Imaginați-vă o coloană de camioane încărcate cu lemn furat și așezate bară la bară de-a lungul granițelor României. Înmulțiți lungimea acestei coloane de 26 de ori și vom avea astfel dimensiunea reală a cantității de lemn care a fost furată din pădurile României, din 1990 pînă astăzi. Potrivit datelor culese la fața locului de activiștii unor ONG-uri, în Bucovina, de pildă, există o mafie care

SCRISOAREA SăPTăMÎNII

,,Oameni buni, treziți-vă!”

Îmi propusesem de mult să vă scriu, să-mi spun cîteva opinii cu privire la subiectele pe care să le abordați. În țară se petrec multe: sărăcie, dezordine și abateri inimaginabile de la normele de conduită, de la morală și de la respectul între cetățeni. De la București, fără a călca cu piciorul pămîntul țării, nu se poate cunoaște niciodată realitatea. Apreciez articolele scrise, frumos și documentat, de domnul Geo Ciolcan. Semn că face teren, umblă și caută evenimente care se cer a fi tratate. Din păcate, nimeni nu mai crede, așa cum afirmă părintele Cărămizaru în revista dvs., că ,,România este o lumînare aprinsă care strălucește deasupra lumii”. Credem că România de azi este o ,,Colonie” israeliano-americană, de care își șterg cu aroganță ghetele niște străini care dovedesc că nu dau doi bani pe români. E momentul să ne trezim, să scriem cu litere mari despre batjocura la care sînt supuși românii încorporați fără voie și cu sprijinul unor conducători, în Ucraina.

Țara s-a deteriorat continuu în mandatul președintelui Iohannis și sînt slabe speranțe că o săși revină curînd. Am distrus economia, românul se hrănește cu ciurucurile și firimiturile din Occident; ale noastre produse sînt scoase din Piețe, pe tarabe, în frig și ploi. Fondul forestier se distruge continuu fără ca cineva să sesizeze măcar organele în drept. De la Cotroceni nu se va face nimic!

Bărbații din generația mea (curînd, voi împlini un secol de viață) s-au întors din război și, așa rupți și flămînzi cum eram, am participat la operațiunea de împădurire. Nu știți și poate nu vă interesează ce viață de chin am îndurat – mai ales cei din Moldova și Bucovina. Prin ce sărăcie și tifos am trecut cînd zilele cetățenilor erau curmate: ca spicele cădeau... Așa am muncit. Încet, încet, am început să ne revenim. Astăzi, la aproape 100 de ani, aud niște ,,mironosițe” de pe la A3 și RTV comentînd și jucînd un fel de tenis cu pensiile bătrînilor. Mai cu seamă postul RTV a îmbolnăvit lumea vorbind la nesfîrșit despre pensiile

ne decimează pădurile, un sistem de complicități și interese în care e implicată toată lumea: silvicultori ai statului care pun umărul la prăduirea pădurii pe care ar trebui să o păzească, politicieni locali care fac afaceri cu lemn tăiat ilegal și se bucură de protecție de la centru, șefi de ocoale conectați politic. Potrivit acelorași oamenilor de bine, implicați în dezvăluirea acestor ilegalități, au fost create portițe legislative pentru ca hoții să poată fura cu acte în regulă. În numele democrației, se săvîrșește orice hoție. Să sperăm că nu e prea tîrziu să ne trezim la realitate și să luăm aminte la vorbele înțelepte ale poetului-patriot C.V. Tudor:

,,Sculați, oropsiți! Hai la lupta cea mare! Dar nu pe ciolan, ci pe drepturi și legi! Mafia băgați-o, rapid, la-nchisoare Altminteri muriți precum cîinii pribegi.

E ultima noapte de dragoste, iată Și noaptea dintîi miroase-a război, Luați, azi, înapoi România furată Și dați cu baltagul în cap la strigoi!”.

LILIAnA TETELEA

celor care au muncit. Nimeni nu i-a apărat pe aceștia, dar ajutoarele date celor care nu au muncit o zi oare sînt legale? Mă refer la rromi. Aceștia ne desfid cu chefuri pe bani mulți, nu respectă nici o lege, și nimeni nu ia măsuri în consecință. Aceasta este România normală, teorie pe care o propovăduiește K.W. Iohannis? Școala este o bătaie de joc – este România educată?

Sînt profund nemulțumit de laudele aduse, de editorialistul revistei mele de suflet, d-lui A. Năstase, cel care, alături de Ponta, a scos P.R.M., condus de Vadim, din Parlament. Năstase a vîndut cele mai productive obiective industriale pe nimic. Combinatul de la Galați l-a dat, practic, pe gratis (225 milioane dolari). La acea dată, obiectivul valora 26 miliarde de dolari. Și de arogant ce este, dl. Năstase s-a dus la Londra să semneze înstrăinarea avuției țării, la care nu muncise nici un minut. Inginerul care s-a ocupat de autodotarea Combinatului, cînd a auzit de această vînzare, s-a îmbolnăvit și, în prezent, e dus de mînă de soție. Iar editorialistul amintit îl propune ca în 2024 să devină președinte? Oare nu A. Năstase este cel care a tratat cu primarul (la vremea aceea) K.W. Iohannis pentru preluarea patrimoniului Forumului Democrat German? Acest Forum este urmașul Grupului Etnic German, organizație declarată de Tribunalul Internațional de la Nürnberg ca fiind de factură fascistă, hotărînd scoaterea ei în afara legii, iar patrimoniul acesteia, confiscat. Atunci, printr-un Decret Regal a fost pusă în aplicare hotărîrea Tribunalului. O hotărîre pe care dl. A. Năstase și-a permis s-o încalce!

Au plîns morții din morminte, cei răpuși de criminalii maghiari în revoluția de la 1848-1849, iar același A. Năstase a acceptat reinstalarea busturilor celor 11 generali unguri care i-au omorît pe români.

Țara, România noastră, este la pămînt! Oameni buni, treziți-vă! Este, dacă vreți, blestemul lui Ceaușescu. Am văzut că vă preocupă partidul AUR. Ce este neclar? Nu este voie de întrunire? Ce altceva fac UDMR sau USR? Priviți filmările care arată dezastrul fondului forestier!

Închei, spunînd ,,Cu Dumnezeu înainte!”. Acesta a fost îndemnul pe 23 August 1944, cînd i-am scos afară. Astăzi, cei ce se dădeau mari români i-au adus din nou. U N PENSIONAR DE 97 DE ANI

Rugăciunea Timpului

(cu gîndul la Basarabia și Bucovina) Întoarce-Ți, Doamne, Fața înspre Țară, Ajută-mi frații să se-adune-Acasă Și n-or mai fi ,,românii de afară”, Împinși, ca sluga, la un colț de masă...

În Săptămîna Sfînță, cea Pascală, Simțim pe frunte stropii de aghiasmă, Se-ntinde Țara ca o Catedrală Cu două lacrimi pe catapeteasmă

Fă, Doamne,-n clipa asta o minune, Presară pe hotare busuioc –Azi Timpul stă-n genunchi, la rugăciune, Adună, Doamne, Țara la un loc!

Cînd peste Prut mai viscolesc siberii, Lumina graiului ne dă căldură, Ne apără hotarul de imperii, La Răsărit de Țară e armură

Credința-stîlp ne sprijină pridvorul, Din inimi și din flori clădim altare, Un drum de lacrimi străjuiește DORUL, Ne vindecă de-atîta depărtare!

Fă Doamne,-n clipa asta, o minune, Presară pe hotare busuioc, Azi Timpul stă-n genunchi, la rugăciune, Adună, Doamne, Țara la un loc!

ELIS rÂPEAnU

Artificii

♠ O caldă inimă fără o mare minte poate băga în bucluc o nație, iar o mare minte fără o caldă inimă ține în loc o nație. NICOLAE

IORGA

♠ Există ceva mai presus și mai adevărat decît adevărul: este frumosul. ANATOLE FrAnCE

♠ Natura este haina vie a Dumnezeirii. J.W. GOETHE

♠ Fericirea prin dragoste nu există decît în căsnicie. MADAME DE STAËL

♠ Orice treabă începută cu mult zgomot sfîrșește prin a nu mai fi luată în serios de nimeni. TACIT

♠ Un om poate fi mai inteligent decît ceilalți, dar niciodată nu poate fi mai inteligent decît toți ceilalți. LA ROCHEFOUCAULT

♠ Capodopera lui Dumnezeu este inima Mamei. ANDRÉ BRETON

♠ Nu există pe lume un exces mai frumos decît excesul de recunoștință. LA BRUYÈRE

♠ Greșelile bătrîneții sînt atît de triste pentru că, cel mai adesea, lipsește timpul pentru a putea fi îndreptate. TALLEYRAND

♠ Eretic nu este acela pe care-l arde rugul, ci acela care a aprins rugul. FRANCIS BACON

♠ Cînd o victorie este povestită în amănunt, nu prea mai știi ce o deosebește de o înfrîngere. JEAN-PAUL SARTRE

♠ Încăpățînarea și încercarea de a impune altora, cu orice preț, opinia ta, este cea mai sigură dovadă de prostie. MONTAIGNE

File de istorie

710 ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti al lui BASARAB I cel MARE – întemeietorul statului românesc independent Ţara Românească şi dinastiei Basarabilor (1)

Basarab I (1310-1352) a fost un important om politic și diplomat, comandant de oaste și strateg militar, ctitor de așezăminte, dar și un domnitor de primă însemnătate în istoria românilor, deoarece el reprezintă nu numai o domnie esențială, ci este un simbol al operei de întemeiere a unui stat românesc, moment de referință pentru urmașii care vor face parte din dinastia căreia el i-a pus bazele – cea a Basarabilor.

Basarab I are o domnie întinsă pe cîteva decenii (1310-1352). Pe numele lui de botez, Ivanco, Basarab I face parte din rîndurile voievozilor argeșeni. Potrivit documentelor, ascendența lui este voievodală: fiul voievodului Tihomir (Filium Thocomery) și nepot al voievodului Seneslau, cel pomenit în Diploma Ioaniților (1247).

Procesul de întemeiere a Țării Românești de la miazăzi de Carpați s-a desfășurat într-o perioadă mai îndelungată de timp. Au fost acțiuni de unificare înainte de actul hotărîtor realizat de Basarab I. De altfel, Basarab I a avut la baza actului său de unificare o tradiție românească de luptă. La 1277 are loc ridicarea la luptă a voievodului Litovoi care, conform Diplomei amintite, stăpînea și teritorii transilvănene (de ex.: Țara Hațegului). Lupta s-a încheiat printr-un eșec al lui Litovoi care cade pe cîmpul de luptă (ca și voievodul Gelu în Sec. X), iar fratele său Bărbat, pentru a scăpa de captivitate, plătește regelui maghiar Ladislau al IVlea Cumanul o mare sumă de bani. Răscumpărarea a însemnat însă un succes diplomatic al românilor.

Voievodatul lui Litovoi nu suferea nici o știrbire (voievodat care ajunsese la o fază avansată a acestei instituții românești și devenise nucleu pentru a putea uni pe celelalte în jurul lui), nici în ceea ce privește întinderea, nici puterea economică, politică și militară. Totuși, deși se pare că voievodatul lui Litovoi din dreapta Oltului era cel mai puternic la acea dată, realitatea istorică și documentele dau cîștig de cauză în actul de unificare voievozilor din stînga Oltului: ,,Seneslau din Argeș sau poate urmașul său, Tugomir, sau Tihomir … reuși deci ... să reunească cele două voievodate, situate la dreapta și la stînga Oltului” (Nicolae Iorga). Și: ,,Un lucru însă e sigur: întemeierea se datorează voievozilor din stînga Oltului, și nu celor din dreapta lui, cum s-a crezut mai înainte. De la Cîmpulung și de la Argeș a pornit acțiunea care a vea să ducă la formarea statului muntean” (Constantin C. Giurescu). Admitem deci posibilitatea ca acțiunea de unificare să fi fost începută de unul din înaintașii lui Basarab I, Tihomir tatăl sau chiar Seneslau bunicul. Se știe din documente că Seneslau stăpînea în cadrul voievodatului argeșean și Țara Făgărașului. Contemporan cu Litovoi, el moare înaintea acestuia. Deci, înainte de 1277 este posibilă vreo acțiune de unificare din partea voievodului argeșean. Nefiind atestată în vreun document, chiar de-a existat, ea a fost neînsemnată și, mai ales, fără urmări esențiale. Datările anilor de domnie a primilor voievozi sînt însă aproximative.

Cît privește pe Basarab I, cronica cea mai veche a Țării Românești datînd întemeierea la anul 1290 (în chip greșit și atribuind-o personajului Radu Negru-Vodă), înseamnă că îl socotește ca începînd să domnească din acest an. Știind că Basarab I moare în anul 1352, ne-am găsi în fața unei domnii destul de lungi, de 62 de ani. Admițînd un Basarab I foarte tînăr la urcarea pe tron, la moarte tot ar fi avut peste 80 de ani. Documentele nu consemnează o asemenea longevitate la nici unul din voievozii români. În anul

1290 nu este deci vorba despre Basarab I, ci de tatăl său Tihomir, care se suia, probabil, la această dată în scaunul lui Seneslau și domnea pînă în anul 1310. Este posibil ca, pentru izgonirea tătarilor, Tihomir să fi întreprins și unele acțiuni pe linia unificării. Domnia lui Tihomir încetează, probabil, la 1310, cînd îi urmează fiul său, Basarab I.

Acesta își începe acțiunea de unificare și întemeiere. Originea lui Basarab I și deci a dinastiei instaurate de el, cea a Basarabilor, a fost îndelung dezbătută în istoriografie. Oricît de diferite, părerile se concentrează spre două direcții principale: a autohtoniei; a originii sud-dunărene. Numele vine de la urmașii unei caste nobiliare din Dacia, numiți Sarabi. Aceștia ar fi dăinuit în anii stăpînirii romane (106-271) în ,,Dacia Felix”, iar după retragerea aureliană ar fi continuat să exercite conducerea în Oltenia și Hațeg. În procesul cristalizării primelor stătulețe feudale, ei și-ar fi extins treptat stăpînirea asupra teritoriului de la răsărit de Olt, dînd naștere statului Țara Românească. Din Basarabii olteni, deveniți după întemeiere și munteni, s-ar fi desprins două ramuri care ar fi emigrat spre Moldova: una s-a așezat întîi în Maramureș și ar fi trecut apoi în Moldova, numindu-se Bogdăneștii, alta a trecut direct din Muntenia în Moldova, Mușatinii (B. P. Hașdeu); Basarabii sînt urmași ai unuia dintre triburile trace din Peninsula Balcanică, besii. Aceștia au fost romanizați ca toate celelalte triburi tracice sud-dunărene și aveau capitala la Bessapara, în munții Rodopi. Prin Secolul al VII-lea, besii ar fi trecut în nordul Dunării, contribuind la prosperarea elementului romanic de aici (D. Onciul). Considerentele de mai sus privesc originea etnică a Basarabilor. Cît privește numele de „Basarab” (Băsărabă), el este (N. Iorga) de origine cumană, dovedind legăturile dintre români și cumani din vremea cînd aceștia au fost prin teritoriile patriei noastre. Întemeietorul își va lua un nume de rezonanță în epocă, de origine cumană. Ion Conea admite originea cumană a numelui propusă de Nicolae Iorga, dar pe cei care și-au luat numele de Basarabi îi consideră autohtoni și le găsește vatra acolo unde și numele este mai răspîndit: ,,…deși numele de Basarab poate fi de îndepărtată obîrșie cumană sau de altă natură, esențial

e că vatra numelui de Băsărabă pe pămîntul românesc este în Hațeg și Hunedoara” (Ion Conea). Iată însă și părerea unui istoric maghiar: ,,La sfîrșitul veacului al XIII-lea, familia Basarabilor, cu o mînă de oameni războinici veniți de pe plaiurile dintre Prut și Siret, pe care au locuit cine știe cîte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe șesul Dunării, alcătuind acolo un sat”. (A. Veress). Conform acestei teorii, Întemeietorului i s-ar găsi o altă origine și o nouă direcție de „descălecare”. Respingînd o astfel de interpretare, precizarea distincției dintre originea numelui și cea etnică devine cu atît mai necesară. Numele Basarabilor, peceneg sau cuman, nu implică și originea pecenegă sau cumană a acestei familii. Iată două întăriri pertinente: „…numele Basarab era un nume propriu, de botez, pesemne împrumutat de la Cumani, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lor erau chiar cumani, precum numele slave Vladislav, Mircea, Dan, nu înseamnă că avem a face cu domnitori de neam slavon” (P. P. Panaitescu); „Faptul că Întemeietorul Țării Românești ar purta un nume cuman n-ar avea nimic extraordinar. În acest domeniu, al numelor de persoane, constatăm în toate timpurile și în toate țările influențe străine foarte puternice. Relațiile cu stăpînitorii (și doar pecenegii și cumanii au stat la noi, după cum am spus, peste trei sute de ani), moda, care n-a lipsit nici atunci, pot foarte bine explica alegerea unui asemenea nume străin. Ceea ce nu scade cu nimic românismul lui Basarabă, nici însemnătatea faptelor lui” (Constantin C. Giurescu).

Basarab I începe la 1310 sau în anul următor marea acțiune de unificare și întemeiere. Nu știm cît a durat această acțiune. Ea se desfășoară însă în următoarele condiții interne și externe. Pe plan intern, nu toți voievozii și cnezii de la sud de Carpați l-au recunoscut de bunăvoie pe Basarab I ca „mare voievod”, pentru ca procesul de confederare să fie pașnic și, în unele locuri, a fost nevoie de acțiune armată. În orice caz, acțiunea lui Basarab I începută în anii 1310 – 1311, bazată pe întreaga tradiție de organizare politică și luptă, este încununată de succese în anul 1324. Pe plan extern scăzuse puterea militară a tătarilor, și ca urmare a înfrîngerii lor în luptele din vremea voievodului Tihomir, și pătrunderea lor pe teritoriul românesc. Cît privește expansiunea statului feudal maghiar înspre teritoriile românești, ea a fost întreruptă la începutul Secolului al XIV-lea prin moartea lui Andrei al III-lea (1301), ultimul rege arpadian. Criza politică pentru ocuparea tronului Ungariei s-a manifestat prin lupta dintre doi pretendenți: Otto de Bavaria și Carol Robert din dinastia franceză de Anjou. La 1307, Carol Robert izbutește să se impună ca rege al Ungariei, instaurînd și aici dinastia de Anjou (angevină). Trei ani mai tîrziu, cînd Basarab I se suie pe tronul voievodatului argeșean și începe acțiunea de unificare, el are condiții favorabile atît din partea tătarilor, cît și a noului rege al Ungariei. Carol Robert, neexperimentat, necunoscînd realitățile regatului, o bună perioadă de timp nu s-a aventurat în războaie și intervenții. Chiar la 1324, relațiile dintre Basarab I și Carol Robert erau bune. Într-un document de cancelarie din acest an, Carol Robert îl numește pe Basarab I „voievodul nostru transalpin”. Astfel, pentru a trăi în pace și a-și putea consolida și dezvolta statul abia întemeiat, Basarab I recunoscuse suzeranitatea angevinului. Totuși, șase ani mai tîrziu, conflictul se dezlănțuie. Sfătuit de Toma, voievodul Transilvaniei, și Dionisie, care probabil i-au prezentat regelui posibilitatea măririi regatului prin adăugarea „Țării lui Basarab”, regele a cedat. Acest element minor a coincis cu dorința regelui de a continua vechea politică de expansiune.

(va urma)

mIrCEA PÎrLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Polemici « Controverse

Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu!

(urmare din pag. 1)

Repet ce am mai spus la un moment dat: pentru cei care au trăit în România ,,Deceniilor de înfăptuiri mărețe” este imposibil de acceptat sloganul actual ,,Stați acasă” – ca fiind marea ,,rezolvare” a virusului.

Voi relua niște idei pe care le-am mai scris, undeva, la începutul anului trecut. În primul rînd, aceea că am crescut într-o țară pentru care nimic nu putea opri dezvoltarea – nici inundațiile, nici cutremurul, nici seceta, nici munții, nici rușii, nici americanii! O țară în care nimeni nu ,,stătea acasă” la greu! Și acum auzim soluția după 30 de ani de ,,libertate” și ,,capitalism”: ,,Stați acasă”!

La un moment dat, presa preluase porecla coronavirusului: ,,Virusul fără leac”!... Or, acum, iată că vaccinurile nu sînt certe, nici cînd și cît protejează, nu se știe dacă producătorul livrează la timp etc. etc. Iar de ,,după colț” apar alte „tulpini”, alte amenințări, care nu se știe dacă sînt vulnerabile la vaccin, reiterînd ideea că, de fapt, e ceva… fără leac! Așa ceva, în Secolul XXI?! Așa ceva, să fii fără apărare în ,,Cea mai puternică alianță militară din istorie”? În această minunată ,,lume civilizată”, în Uniunea care ne-a cerut și pielea de pe noi ca să ne accepte în clubul său „select”?! Da, în aceste momente vedem adevărul, sub forma unui fenomen uluitor: neputința marilor state și ,,alianțe”, a ,,lumii civilizate”, capabile să arunce planeta în aer – dar incapabile să facă față unui virus, unei situații de criză – altfel spus, incapabile să își apere populația! Cetățenii!

Nicolae Ceaușescu, în timpul căruia am atins forma cea mai evoluată social și uman a socialismului de orientare națională.

Să spunem lucrurilor pe nume: adevărul e că ,,frumosul” regat al României avea multe județe cu populație majoritar analfabetă – asta o spune chiar Enciclopedia lui Dimitrie Gusti, nu „propaganda” comunistă! Marea majoritate a zonei rurale nu avea lumină electrică, unitățile medicale erau o raritate, școlile la fel… În schimb, oamenii aveau parte de crize politice, căderi de guverne, alegeri cu scandal și

panică, fără să fugă, reconstruind și dezvoltînd! România lui Ceaușescu a înfruntat inundațiile dezastruoase din 1971 sau urmările devastatoare ale marelui cutremur din 1977, la fel cum a avut tăria de a spune NU actului samavolnic al ,,partenerului strategic” din 1968! România lui Ceaușescu era o țară mîndră și puternică, nu una căreia să i se spună… ,,Stai acasă”!

minciuni… ca acum! Și proprietatea asupra majorității economiei era la fel ca acum… străină și evazionistă! Asta a preluat comunismul!

De ce asta? – întrebam în urmă cu un an. Răspunsul este cam același: pentru că, se vede acum, statelor puternice, ,,lumii civilizate”, nu le-a păsat niciodată de cetățeni! De fapt, este neputința sistemului - a capitalismului și a uneltei sale mincinoase, democrația pluripartită - de a face ceva bine pentru oameni, pentru societate, pentru viitor!

Și, da, e foarte clar: capitalismul a denaturat existența umană – din ființă superioară, creatoare, unită la bine și la greu, într-un consumator, gregar, interesat de profitul murdar, fără idealuri, fără noblețe! Da, capitalismul a generat războaie, neocolonialism și sclavagism modern, arme peste arme, dar și otrava socială a promiscuității generalizate, ascunsă sub masca perfidă ,,Trăiește-ți clipa”! Da, omul capitalismului este o efemeridă, ,,muște de-o zi” – nu cel despre care copiii și nepoții să spună peste decenii ,,Tata a construit Porțile de Fier, Vidraru, Transfăgărășanul, Combinatul, Uzina Republica sau «23 August» etc. etc.!...”.

De fapt, ,,lumea civilizată” a vizat doar profitul unor minorități și dominația mondială! Pentru asta nu au dat cetățenilor și popoarelor nici cultură și nici sănătate – ci consum, dependență, incultură și minciuni manipulatorii! Repet marele adevăr pe care vor să-l ascundă: așa s-a întîmplat și în trecutul nu prea îndepărtat, cînd marile puteri, ,,lumea civilizată”, au dat oamenilor… războaie mondiale, atacuri cu gaze de luptă, cu arme nucleare, distrugerea orașelor cu bombe incendiare, holocaustul, crize economice și financiare – dar nu au putut face față marii epidemii de gripă spaniolă, nu și-au scos cetățenii din analfabetism, au ținut continente întregi în sclavia coloniilor, în foamete și subdezvoltare.

Scriu acest editorial – în parte reluat pe o scriere de anul trecut – pentru că e ziua celui care ne-a făcut să fim altfel – de fapt, ne-a făcut… să fim!

Așa că, oricît s-ar strădui ,,lumea civilizată” să blameze comunismul, acesta a adus alfabetizare și cultură de masse, electrificare, drumuri, spitale și dispensare, fabrici – și toate aparțineau poporului! Nu unei minorități sau unor grupuri străine orientate doar către profit cu orice preț! La noi, național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu a adus o dezvoltare puternică, într-un ritm uluitor, în toate domeniile - inclusiv în industria farmaceutică! Da, fabricile care azi produc medicamente necesare – chiar vitale! – în bătălia cu coronavirusul au fost create sau dezvoltate în perioada Ceaușescu!

O precizare esențială: Nicolae Ceaușescu nu a dezvoltat industria farmaceutică și nici vreo altă ramură, din ,,noroc” sau „orgoliu” – ci ca urmare a ,,unei gîndiri corecte”, a faptului că a ascultat și a pus în practică sfaturile celor mai luminate minți ale domeniului - așa cum recunoaște și specialistul de azi! ,,Norocul” e că-capitalismul nu a apucat decît să vîndă această industrie, nu (încă) să și o dărîme. ,,La noi, politica de dezindustrializare a fost cvasicriminală”, spune acum un important director din industria farmaceutică, subliniind: ,,Cinstit vorbind, trăim din fabricile de medicamente făcute înainte de 1989 și care au avut șansa să intre pe mîna unor investitori strategici și nu să fie distruse, ca în alte domenii”. Întrebare: oare ,,experții” și ,,partenerii” din UE și SUA, care ne-au tras de urechi să ne demolăm industria ,,comunistă”, nu sînt de vină pentru această ,,politică de dezindustrializare cvasi-criminală”? Ba da, pentru că ei au fost principalii beneficiari ai ,,dezindustrializării cvasi-criminale”, transformîndune din concurenți în consumători, cărora, iată, acum le spun ,,Stați acasă”! Întrebare: cum oare va afecta epidemia de acum boala de care suferim de 31 de ani - cretinismul și nemernicia cu care aruncăm cu noroi în Nicolae Ceaușescu și epoca de care ar trebui să fim mîndri?!

Acum, de 26 ianuarie, să mai amintim ceva ce a mai adus național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu: puterea națiunii române de a înfrunta orice, fără

Reiau și un exemplu pe care l-am găsit într-o comparație a istoricului Corneliu Pădurean, între atitudinea oamenilor și a autorităților comuniste față de cele capitaliste în fața unei calamități. În textul de mai jos, publicat de ,,Adevărul” în 2011, e vorba de potopul din 1970, cu cele mai grave inundații din istoria contemporană a României. Comparația este cu alte inundații istorice, din 1932. ,,Dacă în 1932, arădenii au fugit cu coada-ntre picioare de apele revărsate, de data aceasta lucrurile au stat altfel”, se comentează în ,,Adevărul”. Iată ce scrie istoricul: ,,În ’70, pur şi simplu oamenii s-au simţit mai apropiaţi în necazurile care-i aşteptau. Autorităţile, la rîndul lor, au luat o serie de măsuri privind ridicarea de diguri, pornind de la învăţămintele inundaţiilor. Spre exemplu, centura de beton care există pe faleza Mureşului a fost ridicată după 1970 tocmai pentru a înălţa digul. Fiecare a participat cu ce se putea. Elevii şi-au întrerupt cursurile şcolare, iar împreună cu soldaţii au fost scoşi pe malul Mureşului la încărcat de saci cu nisip pentru consolidarea digului. Muncitorii de la Vagoane, UTA, Teba, principalele fabrici ale oraşului, au fost, de asemenea, mobilizaţi”.

Rezultatul – în 1970, ,,Mureşul nu a mai ieşit peste oraş”. Românii acelor vremuri, bine conduși, au învins (chiar și) furia naturii. Era România care zăgăzuia ape, tăia munții cu șosele și tuneluri – și, mai ales, însemna ceva atît în lume, dar și pentru cei care erau mîndri de țara lor.

Era România românilor, nu o anexă ,,strategică”, privatizată. Începea ,,Epoca de aur”, nu… epoca ,,Stați acasă”! Era o Românie pentru care NU exista „nu putem face”! Mărturiile încă există, cu tot efortul ,,lumii civilizate” de a le dărîma și chiar de a le șterge din istorie și din memoria românilor ,,euro-atlantici”.

De aceea azi, 26 ianuarie 2021, titrez cu maximă certitudine: avem nevoie de Nicolae Ceaușescu! De voința și puterea marelui conducător, de curajul său de a ridica fruntea pentru a privi viitorul și orice provocare drept în ochi! De înțelepciunea lui de a se baza pe valorile românești, fără a se coborî la golănime - ci de a asculta mințile luminate ale românilor!

Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu pentru a înțelege că în primul rînd trebuie să ne regăsim, ca români și constructori, nu ca emuli gregari, umili și pervertiți!

Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu ca să fim conștienți de ceea ce am realizat în istoria recentă, că am uimit lumea cu puterea de construi, de a produce, de a crea. A-l uita pe Ceaușescu înseamnă a accepta că sînt hoți, curve, săracii Europei, bătaia de joc a Occidentului și lacheii Americii! Și încă niște lachei prost plătiți, ba chiar jefuiți.

Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu ca de o carte de istorie corectă – și pentru a înțelege ce este și ce va fi cu noi!

Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu, pentru că avem nevoie de noi, cei demni și puternici, nu de false și străine modele, perverse și fără de Dumnezeu.

Avem nevoie de Nicolae Ceaușescu. Punct.

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Basarabia şi basarabenii

în componența României Întregite (30)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (30)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (7)

Prin afirmarea respectivei teze, Onisifor Ghibu se plasa în rîndul promotorilor ideii de modernizare a României prin europenism, de asimilare cît mai deplină şi profundă a valorilor culturii şi civilizaţiei Europei Occidentale. Potrivit opiniei lui O. Ghibu, românitatea interbelică – etnică şi politică –impunea ca directive majore trei principii esenţiale şi anume: naţionalismul luminat, patriotismul şi regionalismul constructiv. Mai mult decît tineretul din celelalte provincii istorice, tineretul intelectual basarabean urma să conştientizeze că, „mai ales după experienţele făcute cu concepţiile internaţionaliste, care au dus Rusia la dezastru, principiul naţional trebuie să determine întregul lor crez”. Naţionalismul luminat, în accepţia lui O. Ghibu, „înseamnă, pe de o parte, încrederea deplină în puterea valorilor morale şi intelectuale ale neamului din care facem parte, iar pe de alta, tendinţa permanentă de a ridica pe toate terenele neamul, apărîndu-l de influenţe şi primejdii străine, convinşi că prin naţionalismul luminat şi sănătos se întăreşte umanitatea însăşi”. Ca şi naţionalismul luminat, patriotismul abia începînd cu 1918 urma a fi cultivat şi creat în mediul tineretului basarabean. „Moldovenii pe timpul Ruşilor – afirma în această privinţă O. Ghibu – îşi iubeau pămîntul şi provincia lor, Basarabia, dar conştiinţa de Patrie nu o aveau, precum nu o aveau nici Ruşii. Patriotismul, în vechiul înţeles al cuvîntului, ei nu-l cunoşteau; în noul înţeles abia de acum înainte trebuie să-l înveţe”.

În fine, nu însă şi în ultimul rînd, referindu-se la cel de-al treilea principiu – cel al regionalismului şi, în special, la tezele autonomiste vehiculate în anumite cercuri intelectuale sau politice („Ardealul al Ardelenilor”, „Basarabia a Basarabenilor” etc.) – O. Ghibu le califica, pe bună dreptate, „pure absurdităţi, inventate şi menţinute sau de nişte oameni inconştienţi, sau de nişte duşmani ai neamului şi statului nostru”, România interbelică fiind o ţară unitară şi funcţionînd conform principiului: „fiecare parte a ei este a tuturor celorlalte şi fiecare parte trăieşte graţie legăturii organice cu restul ţării”.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Teme juridice de actualitate

Despăgubirea

titularilor

Jurnal de pe Frontul de Vest (8)

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (8)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei (7)

„În cursul zilei de 1 octombrie, către ora 15.30, totuşi el a pornit, după o pregătire de numai 15 minute, căreia inamicul i-a răspuns cu o contrapregătire dinspre Oarba de Mureş şi pădurea de la nord -vest de sat. Ostaşii români au progresat 200-400 metri dar contraatacurile inamicului i-au obligat să se replieze, să contraatace din nou şi iarăşi să se replieze de cîteva ori. Analizînd desfăşurarea luptelor din primele zile ale lunii octombrie, se poate constata că în continuare Corpul 2 Armată şi-a menţinut concepţia. Aceeaşi idee de atac frontal, fără manevre, deşi această acţiune nu dăduse rezultate. Acelaşi obiectiv şi aceleaşi forţe şi tot cu o sumară şi insuficientă pregătire de artilerie. Atunci cînd pe 2 octombrie «atacul a progresat la centru, la cota 421, angajată fiind lupta la grenade si baionetă», corpul a oprit înaintarea din cauza «ruperii legăturilor la stînga şi dreapta», la trupele vecine. La ora 14.40 pentru reperarea liniei întîi de către artilerişti s-a folosit un procedeu ingenios şi anume: «s-au aprins șomoioage de paie», căci fumul împiedica vizibilitatea. Cu tot sprijinul de artilerie şi vitejia ostaşilor, cota 421 nu a putut fi cucerită. Situaţia a devenit foarte grea. Trupele au ajuns la extenuare, dar Corpul 2 şi-a menţinut ordinul de atac. Obiectivul nu putea fi cucerit doar cu o pregătire de foc de numai cîteva minute. Cu toată prezenţa ofiţerilor din statul major al diviziei în prima linie, ofensiva n-a avut succes nici pe 3 octombrie. Pe 4 octombrie Corpul 2 Armată a hotărît să nu mai continue atacul cu Divizia 11, deoarece aceasta urma să fie înlocuită în vederea unei alte misiuni. Conform planului de operaţii nr. 14, în cursul nopţii de 5/6 octombrie, Divizia 11 a fost înlocuită de Divizia 8 cavalerie”. (va urma)

libretelor de economii CEC –o problemă nerezolvată (IV)

Recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care am început să îl prezentăm în numărul precedent şi a cărui valoare argumentativă nu poate fi tăgăduită, conchide că „titularii libretelor de economii cu dobînzi şi cîştiguri în autoturisme reglementate de art. 2 din Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 1.187/1962 au dreptul la restituirea de către C.E.C. Bank S.A. a sumelor depuse şi a dobînzii aferente acestora potrivit art. 1604 alin. (2) şi art. 1618 din Codul Civil (1864), la valoarea denominată conform Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale şi în cuantumul rezultat după scăderea comisionului de administrare perceput de C.E.C. începînd cu luna august 2005, indiferent de evoluţia ratei inflaţiei între momentul emiterii libretelor şi cel al restituirii sumelor. În aceste situaţii nu sînt aplicabile prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni CEC – S.A în vederea achiziţionării de autoturisme”.

Făcînd o trecere în revistă a istoricului reglementărilor cu privire la CEC, documentul mai arată că ,,prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 156/2007 nu sînt incidente în cauzele privind libretele CEC de economii cu dobîndă și cîștiguri în autoturisme (nici sub aspectul îndreptățirii deținătorilor de librete la despăgubiri prin titluri de stat pînă la concurența valorică determinată potrivit prevederilor ordonanței, nici sub aspectul posibilității utilizării metodei de calcul a valorii despăgubirilor) deoarece acestea sînt produse bancare diferite de depozitele constituite în vederea achiziţionării unui autoturism în considerarea expresă a cărora ordonanța a fost emisă. Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 sînt incidente exclusiv în cazul depozitelor constituite la C.E.C. în vederea achiziţionării de autoturisme, şi nu pot fi aplicate prin analogie în cazul libretelor de economii cu dobîndă şi cîştiguri în autoturisme. Această voinţă a legiuitorului este clar exprimată atît în preambulul, cît şi în prevederile ordonanţei (art. 1, art. 11 şi art. 13), şi se explică prin diferenţele existente între cele două instrumente de economisire; astfel: în cazul libretelor de economii cu dobîndă şi cîştiguri în autoturisme, titularul libretului urmăreşte

obţinerea unei dobînzi pentru suma depusă (scop ce este atins cu fiecare termen de scadenţă a dobînzii), iar dobîndirea autoturismului constituie «un cîştig» obţinut prin tragere la sorţi (comportînd deci un element aleatoriu); în schimb, în cazul depozitelor constituite în vederea achiziţionării de autoturisme, prin constituirea depozitului la C.E.C., deponentul vizează achiziţionarea unui autoturism, scop care este atins numai atunci cînd acumulează în cont suma reprezentînd preţul acestuia. De asemenea, nici principiul nediscriminării nu poate justifica aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 în ipoteze neprevăzute în cuprinsul său, căci, după cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în considerarea principiului separaţiei puterilor în stat, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege, pe care le consideră discriminatorii, şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, neavute în vedere de legiuitor sau inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. De asemenea, tratamentul juridic diferit este justificat în mod obiectiv şi rezonabil de natura şi efectele diferite ale celor două instrumente de economisire şi nu constituie o măsură discriminatorie contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie”.

Este cel puţin contrariantă maniera în care acest recurs în interesul legii, admiţînd natura de contract de depozit a raportului între deponenţii titulari ai libretelor de economii CEC şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni, ulterior C.E.C. S.A. şi CEC Bank S.A., se întemeiază pe actele unilaterale ale băncii, fie că e vorba de statutul acesteia, de norme metodologice sau de circulare adoptate de comitetul de direcţie. Principiul egalităţii juridice care guvernează raporturile între persoane private (iar CEC Bank S.A. nu este altceva decît o persoană juridică privată) este complet străin recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sentimentul predominant este cel al unei viziuni care tinde să califice CEC Bank S.A. ca un fel de organ de specialitate al administraţiei publice, ale cărei reglementări îşi impun forţa juridică obligatorie celeilalte părţi.

Oricum ar fi, prin Decizia nr. 5/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis cu privire la recursul în interesul legii, astfel: ,,Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU

- în soluționarea cererilor formulate de către titularii de librete C.E.C. de economii cu dobîndă şi cîştiguri în autoturisme, avînd ca obiect obligarea C.E.C. Bank S.A. și a Statului Român la restituirea sumelor depuse şi a dobînzii aferente, actualizate cu indicele de inflaţie, nu sînt aplicabile dispozițiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziționării de autoturisme, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2008, cu completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020”.

Prin urmare, a fost refuzată, în cele din urmă, asimilarea titularilor libretelor de economii CEC cu persoanele care au constituit depozite în vederea achiziționării de autoturism, ceea ce, în opinia noastră, reprezintă o încălcare a art. 16 din Constituția României, potrivit căruia cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Este necesar, însă, să precizăm că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este favorabilă rezolvării echitabile a acestei probleme. În cauza privind Asociaţia și Liga pentru Protecţia Cumpărătorilor de Autoturisme ş.a împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, într-o decizie din 10 iulie 2001, următoarele: „Cu privire la faptul că reclamanţii se plîng despre faptul că puterea de cumpărare a economiilor lor a scăzut ca urmare a inflaţiei, Curtea consideră că, din prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu se deduce o obligaţie generală pentru stat de a menţine, printr-o indexare sistematică, puterea de cumpărare a sumelor depuse la bănci sau la organismele financiare (Comisia Europeană, DH X. împotriva Germaniei nr. 8724/79, 6.3.80, DR 20, p. 226).

Cu privire la imposibilitatea pentru reclamanţi de a achiziţiona un autoturism datorită deprecierii puternice a sumei depuse în cont, Curtea reafirmă faptul că art. 1 nu se referă la dreptul de a deveni proprietarul unui bun (Comisia Europeană, D.H. Kuczynska împotriva Poloniei, nr. 25696/1994, 10.9.97, nepublicată şi Comisia Europeană D.H. Rudzinska împotriva Poloniei, hotărîrea din 7 septembrie 1999, nepublicată)”.

Putem să conchidem că rezolvarea problemei despăgubirii titularilor libretelor de economii CEC este una care depinde mai degrabă de decizia politică, decît de factorul jurisdicțional. Sfîrșit

Av. ION SCăUNAŞU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De fapt, ce i-au învăţat coloniºtii romani pe daci?

Întrucît mulți dintre cunoscuții mei abia s-au abținut să nu-mi rîdă în față, cînd, cîștigat de teoriile lingvistului Mihai Vinereanu și ale istoricului G.D. Iscru, privind formarea Limbii și a Poporului Român, am încercat să le demonstrez că nici împăratul Traian, în anul 106, și nici urmașii săi la tron n-au urmărit romanizarea întregii Dacii, care era imensă, așa cum nu o făcuse nicăieri în celelalte teritorii cucerite, fiindcă nu-l interesa din teritoriul Daciei decît 14%, adică zona Munților Apuseni, unde se găseau vastele zăcăminte de aur și argint, și, în plus, n-avea nici gîndul și nici banii să o facă, pe el preocupîndu-l doar jefuirea provinciei, nicidecum civilizarea barbarilor cu școli, institutori, terme și apeducte, Iar doamna Elis Râpeanu, ca o Leoaică ce e și cu ascendent în Scorpion, precum și fostă profesoară universitară cu un doctorat în lingvistică și autoarea unei cărți-eveniment în domeniu - ,,Compendiu de Gramatică a Limbii Române pentru străini” – pe care, spre rușinea lor, confrații s-au prefăcut a nu o lua în seamă, dar și o romanistă de forță, căci mai cunoaște și franceza, italiana, spaniola și portugheza, Așadar, închipuiți-vă că, în baza mai vechii noastre prietenii de peste 20 de ani și în semn de afecțiune și prețuire reciproce, fiindcă nici acum nu ne scoatem din ,,dumneavoastră doamnă/domnule”, deunăzi, am ridicat din sprînceană cînd doamna în chestiune aproape că m-a repezit, fugi, drăguță, cu gogorițele astea!; cînd toată gramatica Limbii Române, trei sferturi din lexic, multe obiceiuri și tradiții, precum și atîtea componente din portul nostru popular sînt de origine latină, matale îmi vii cu basme de-astea? Și a încheiat apoteotic, în manieră eminesciană: Sîntem latini și punctum!

Și urmarea acestor întîmplări a fost că m-am văzut obligat să-mi revăd notițele luate, peste vară, cînd mă delectam cu volumele: ,,Adevăruri incomode despre Limba Română” și ,,Fondul lexical principal”, avîndu-l ca autor pe savantul Mihai Vinereanu, angajat într-un război sîngeros nu numai cu puterile europene, care nu acceptă ca protocronismul românesc să fie baza de plecare a altor întîietăți istorice și culturale, fapt care ar putea duce la rescrierea, cu toate consecințele, a istoriei și civilizației universale. Cît despre istoricii și lingviștii noștri, onor Academia Română, universitățile, întreaga școală românească de ieri și de azi, laolaltă, au acceptat enormitatea cum că geto-dacii erau un popor de mîna a patra, fără o cultură mai acătării, dovadă că nu aveau nici măcar o limbă scrisă. Altfel spus, să nu ne mai dăm mari, pentru că nu sîntem decît o corcitură istorică și lingvistică. Cine ar putea accepta enormitatea că, în loc să-i hărțuiască și să-i gonească pe coloniștii romani din Dacia, veniți după crime și jafuri, cum s-a și întîmplat de altfel în anul 275, strămoșii noștri, bieții de ei, s-au apucat să învețe limba ocupanților. Unde s-a mai întîmplat așa ceva în istoria europeană? Și în loc să ia măsurile care se impun, pentru restabilirea adevărului, autoritățile noastre culturale și politice tac, aprobînd această batjocură.

Și numai șansa face ca, periodic, să apară pe firmament cîte un cărturar care, scormonind bibliotecile și arhivele, să scoată la lumină documente prin care să restabilească adevărul. Așa cum este cazul cu lingvistul Mihai Vinereanu și cărțile sale pe care le-am studiat cu emoție, reținînd ceea ce mi s-a părut mai interesant și mai convingător pentru cei care nu acceptă și alte teorii privitoare la etnogeneza Limbii și a Poporului Român.

Istoria demografică a Peninsulei Italice

Pentru început, ne sfătuiește Mihai Vinereanu, e bine să se știe că strămoșii italienilor s-au numit italo/ latino-faliscii. Pe la mijlocul Mileniului II î.Chr., ei

au emigrat în Peninsulă venind de pe cursul mijlociu al Dunării, aproximativ Panonia și Geția. Cu toții vorbeau aceeași limbă. Peste 500 de ani, au venit în peninsulă osco-umbrii, plecați și ei de pe cursul superior al Dunării și s-au amestecat cu italo-faliscii. Pe toți – italo-faliscii, panonii, geții, osco-umbrii, dacă ați uitat – i-au asimilat sumniții în zona centrală a Peninsulei, în Toscana (Firenze). O ultimă migrație au făcut etruscii (sau tersenii), veniți din Asia Mică. Și ei erau de origine traco-getă. Influența traco-getă asupra civilizației romane a fost hotărîtoare. La origini, chiar și orașul Roma era de origine etruscă.

Pe de altă parte...

Despre originea traco-geto-dacă a lui Traian, Dionysos și Ahil Peleianul am mai vorbit. Ca și despre faptul că, pe la 1450, mai multe țări din nordul Europei (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania) purtau același nume – Dacia Pe de altă parte, vestitul Enea (despre care Vergilius spune că și el ar fi întemeiat Roma, în provincia Latium, patria limbii latine) era fiul lui Anchise și nepotul lui Priam, regele Troiei. Cu toții proveneau din dardanii de la sudul Dunării, adică din traci. Cu excepția provinciei Latium, singurul loc unde se vorbea latinește, în toată Italia (Lombardia, EmiliaRomagna, Toscana, Umbria, Abruzzi, Puglia, Calabria) se vorbea limba traco-geto-dacă. În aceeași situație se aflau și alte neamuri învecinate. Interesant: limba latină vorbită în Latium, cu multe influențe grecești, era limba administrației și a elitelor intelectuale, istorici și scriitori, și reprezenta doar 5% din teritoriul Pensinsulei. Era o limbă minoritară, care a făcut carieră mult mai tîrziu ca limbă moartă, fiind reinventată în Renaștere. În Secolul I d.Chr., ea nu mai era vorbită. Atunci, ce i-ar fi învățat coloniștii romani pe daci? Nu i-a învățat nimic, fiindcă ei vorbeau o pseudolatină, de sorginte populară, numită și latina vulgaris sau volgata, și dacă ar fi făcut-o, ar fi influențat doar 14% din Dacia, cum am spus, nu și pe dacii liberi din restul de 86% al teritoriului. Poetul Ovidiu regretă dispariția limbii latine în Latium și propune să fie învățată în școli. Ceva mai tîrziu, Juvenal reproșa doamnelor din înalta societate romană: ,,Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”. Petronius în ,,Satyricon” precizează: ,,Să nu credeți că disprețuiesc studiul! Am două biblioteci: una în greacă și alta în latină”. Dar ce limbă vorbea majoritatea populației din Pensinsula Italică? Și Mihai Vinereanu insistă: cum ce limbă? N-am fost destul de clar pînă acum? Limba traco-geto-dacă! Romanii n-au impus nicăieri, în nici o provincie cucerită, folosirea limbii latine. Fiindcă n-aveau nici interes și nici bani. Abia se descurcau cu latina în administrație și în armată. Iar romanizarea Daciei, atîta cît s-a făcut, a fost mai mult rodul întîmplării. Cel puțin așa susține istoricul ieșean A.D. Xenopol.

Istoria românilor

Toate tratatele de pînă acum ori ascund, ori ignoră realitatea. Provincia cucerită și stăpînită de romani 174 de ani cuprindea doar 14% din întregul regat dac, centrul Transilvaniei și zona Munților Apuseni aurifere. După cum demonstrează marele istoric italian Carlo Troya, acolo viețuiau daciscii, aflați într-un continuu război cu romanii năvălitori. În restul teritoriului, trăiau dacii liberi, de 5 ori mai mulți, urmași ai amalilor, războinici băștinași, care se luptaseră cu Domițian și Traian. Amalii îi vor conduce pe traco-geto-daci pînă prin anii 500. Gerula să fi fost dacisc, sau amal? Că Sergiu Nicolaescu nu ne spune. Simplificînd, daciscii trăiau în Dacia ocupată, iar amalii în Dacia liberă. Asediați de popoarele migratoare, romanii rămași în Dacia, după

retragerea lui Aurelian cu armata și administrația sa, se vor alia cu amalii, formînd un imperiu uriaș, de la Adriatica la Baltica și Marea Neagră, cam cît fusese imperiul lui Alexandru cel Mare. Imperiul Roman de Apus și-a datorat existența traco-geto-goților. Goții și ostrogoții erau de neam traco-geto-dac și fuseseră conduși de Ermanaric cel Mare, Constantin cel Mare al Byzanțului. Așa se face că foarte mulți împărați romani au fost de origine geto-dacă. Cum este cazul cu Galerius sau cu ostrogotul Teodoric cel Mare. Getodacii din Spania se numeau vizigoți. Ei s-au întins în țările nordice și în Marea Britanie, unde și acum se mai găsesc urmele geto-dacilor de mai tîrziu, goții, ostrogoții, vizigoții: umorul, prazul (însemnul dinastiei palantageneților), numele Gheorghe și Tudor, Crucea Sf. Petru (X). Poate de aceea prințul Charles și-a cumpărat o proprietate în Transilvania. Dar, istoricii noștri au ignorat aceste realități. Să fie din prostie și comoditate, sau să fi fost ,,convinși” de alții?

Cioturi...

Merită să fie cuprinse în aceste notații despre originea pelasgo-iliro-traco-geto-dacă a Limbii și Poporului Român și alte însemnări din cărțile lui Mihai Vinereanu, după cum urmează. ● În urma cuceririi Daciei de către romani în anul 106, s-a crezut și se mai crede că împăratul Traian a trecut rapid la romanizarea, pe scară largă, a populației băștinașe. Greșit! E adevărat, limba traco-geto-dacă se aseamănă cu cea latină, fiindcă provin din limba proto-indo-europeană. ● Dacii n-aveau cum să fie romanizați în cei 170 de ani cît a durat ocupația Daciei. O dată, pentru că, așa cum am arătat mai sus, romanii nu vorbeau latina cultă din provincia Latium, ci un idiom al latinei populare. Și al doilea, că romanii nu au urmărit romanizarea Daciei, ci doar jefuirea, cu cheltuieli minime, a zăcămintelor de aur și argint din zona Transilvaniei. ● Colosal! Coloniștii romani, aduși în Dacia de Traian, erau mineri, agricultori, crescători de animale și constructori de origine iliră, proveniți pe filiera pelasgo-iliro-traco-geto-dacă, aduși din sudul Dunării cu promisiunea că se vor îmbogăți rapid în această regiune supranumită comercial ,,Dacia Felix”. Vorbind cu toții aceeași limbă, ei s-au înțeles rapid cu dacii. Traian n-avusese încredere în coloniștii aduși din toate colțurile Imperiului Roman, legați între ei doar prin cetățenia romană, dar, de fapt, niște țărănoi analfabeți, care habar n-aveau latina literară. Cuvintele latinești din Limba Română (60%) provin din vechea limbă indo-europeană și s-au scurs în limba dacilor. De aceea mare parte din fondul nostru lexical principal este comun cu limba latină, fără să provină din limba latină. Fiindcă toți italicii au migrat din Balcani (siculii și alții), fie pe cursul superior al Dunării (oscoumbrii), fie pe cel mijlociu (latino-faliscii). Mozaicul din Bazilica Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, ctitoria lui Teodoric cel Mare, geto-dacul (475-527), îi reprezintă pe cei 3 Magi (Baltazar, Melchior și Gaspar), veniți să I se închine lui Christos. Ei erau îmbrăcați în straie dacice, urmați de 12 fecioare purtînd catrințe și alte elemente din portul nostru popular, toate preluate din mitologia pre-creștină dacă. Geții lui Zalmoxis și ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Teodoric din neamul amalilor. Religia creștină a moștenit elemente din religia zalmoxiană. Iată cîteva dintre ele: nemurirea sufletului; crucea; practicarea sacrificiilor și a jertfelor; hrană pentru morți (lari și mani). Din mani > pro mani (pomană). ● Iorgu Iordan în ,,Istoria limbii române pe înțelesul tuturor” merge pe urmele lui Edouard Roesler și susține o teorie neromânească. Anume că Poporul Român s-ar fi format în sudul Dunării, între Niș și Scopje, cam prin Secolul XIII, și au migrat spre nord, infirmînd astfel teoria continuității românilor în Dacia, idee îmbrățișată de toți inamicii noștri, în special ungurii.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (28)

Partea a II-a – VARA ,,Cursurile” de înot și mersul pe bicicletă (2)

Nici nu mai știu cîtă apă am înghițit în ziua aia, nici cîtă spaimă am încasat, cert este că, după cîteva încercări nereușite, am învățat să mă țin la suprafața apei. Pînă seara puteam deja să ,,calc apa” și să trec înot, pe de-a latul, porțiunea de apă în care albia rîului era ceva mai adîncă. Atunci, și eu și Alin am învățat să înotăm, sub atenta supraveghere a fraților noștri mai mari. În fapt, cred că acest mod de învățare era comun între noi, copiii, în satul în care am copilărit neexistînd cazuri de înec în anii ʼ70 - ʼ80.

Pentru orice copil, mersul pe bicicletă și înotul reprezentau factori decidenți pentru calitatea copilăriei. Înotul ne-a oferit mai multă încredere în noi și mai multă libertate, puteam să mergem la scăldat și singuri, fără să mai depindem de nimeni, iar faptul că puteam înota la apă mare sau că făceam sărituri de pe mal ne oferea senzații pe care nu le mai experimentasem. Odată depășit acest prag, am decis că e timpul să micșorăm distanțele dintre satul nostru și oraș sau satele vecine așa că am învățat să mergem pe bicicletă.

În acei ani, pe piață existau cîteva modele de biciclete, pe care le cunoșteam după denumirile populare: rusească, bulgărească sau Tohan. Bunicul meu avea un Tohan destul de vechi, care pentru mine era aur pentru că, spre deosebire de celelalte două modele, nu avea cadru, așa că puteam să pedalez fără să mă împiedic. Ceilalți tovarăși de joacă aveau biciclete cu

cadru, fapt pentru care pedalau mai strîmb. Fiind mici, nu ajungeam oricum la șa, prin urmare pedalam fără să fim constrînși și, nu după mult timp, jucam ,,prinsea” pe biciclete fără să avem nici căști, nici genunchere sau altceva care să ne protejeze. Nu existau astfel de echipamente, și, dacă ne juleam coatele sau genunchii, puneam colb pe răni și ele făceau coajă imediat.

Valorile autentic tradiționale pe care le prindeam din zbor de la cei mari, de la părinții și bunicii noștrii, le aplicam pe măsură ce ne confruntam cu diverse situații. Pe nici unul dintre noi, nimeni nu ne-a învățat să mergem pe bicicletă. Dar căzăturile ne-au fost cel mai bun profesor. Și, odată ce înveți, nu mai uiți. Cea mai frumoasă activitate pe care eu am deprins-o în copilărie a fost mersul pe bicicletă, fiind atras de vehiculele cu două roți; la maturitate, locul bicicletei în preferințele mele a fost ocupat de motocicletă. Atunci, însă, în satul nostru nu trecea seară în care copiii de pînă în 8 ani să nu zburde cu bicicletele pe drumul proaspăt asfaltat. Fericirea noastră era completă! Ne jucam ,,prinsea”, joc care, de multe ori, se solda cu căzături și răni urîte, dar pe care noi, copiii, nu le contabilizam. Imediat ce unul dintre noi cădea la pămînt, se ridica și își relua locul în echipă. Rareori accidentările erau mai grave. Îmi amintesc că într-o zi, în timp ce mergeam la vale cu mare viteză, am vrut să mă dau interesant și să fac urme de frînare pe asfaltul proaspăt turnat. Din păcate, tehnic vorbind, Tohanul era destul de vechi, așa că ,,tolpedeul” care prindea sașiul la roata din spate a sărit și mi-a aruncat pedala înapoi și, automat, m-a aruncat și pe mine peste ghidon, așa că am luat o trîntă de zile mari. Nu îmi amintesc exact cum m-am ridicat, dar știu că am

Dosare secrete ale Istoriei (100)

Misterul Kennedy (13)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

În total, din 90 de persoane cărora li s-a pus întrebarea de unde li s-a părut că au fost trase focurile, 58 au declarat că focurile au fost trase din direcţia dîmbului acoperit cu iarbă, iar 32 au emis o altă părere.

E greu să nu te laşi impresionat de o asemenea majoritate. Cu atît mai mult cu cît contraancheta întreprinsă de Mark Lane a dat în vileag unele amănunte pe care Comisia însărcinată cu ancheta oficială –faimoasa Comisie Warren – pare să le fi omis total.

De pildă, o tînără localnică, Julia Ann Mercer, în vîrstă de 23 de ani, trecînd în ziua de 22 noiembrie 1963, dis-de-dimineaţă, prin faţa depozitului, a văzut un camion care staţiona nereglementar, urcat pe jumătate pe trotuar. „În camion erau doi indivizi. Vehiculul bara drumul, împiedicînd circulaţia”. Era un camion „Ford” vechi, de culoare verde, cu număr de Texas.

Pe partea unde şedea şoferul, pe caroserie erau scrise cu negru cuvintele: „Aer condiţionat”. În partea dindărăt a camionului, domnişoara Mercer a văzut „nişte obiecte care păreau a fi nişte cutii cu scule”. Ea a mai văzut şi „un om solid, de vîrstă mijlocie, cu o jachetă verde, aplecat asupra unei roţi din spate a camionului, în timp ce al doilea, întinzîndu-se peste oblonul din spate, scotea un obiect ce părea a fi un toc de puşcă”. Pe porţiunea sa cea mai lată, tocul măsura circa 20 cm „şi se îngusta pînă la circa 10–12 cm”. Domnişoara Mercer a declarat că tocul era de culoare maro, avea mîner şi era lung de 1,10 – 1,25 m.

Celor pe care îi miră un spirit de observaţie atît de dezvoltat, Mark Lane le răspunde că domnişoara Mercer se afla la volanul maşinii sale, că circulaţia era încurcată de camionul cel verde şi că domnişoara Mercer a fost nevoită să se oprească şi să aştepte, înainte de a putea porni, pînă ce porţiunea de pe stînga drumului avea să se elibereze. Tot aşteptînd, ea a avut timp să examineze

camionul, iar nemulţumirea i-a mărit, fireşte, spiritul de observaţie. A văzut deci cum omul s-a îndepărtat de camion cu tocul în mînă: „vîrful tocului s-a agăţat de ceva în iarbă sau de marginea trotuarului şi el s-a aplecat să-1 degajeze. După aceea a pornit-o peste peluză, urcînd colina verde care face parte din pod”. Domnişoara Mercer a putut face o descriere destul de amănunţită a acelui om: era „un bărbat alb ce părea să aibă în jur de treizeci de ani şi purta un veston cenuşiu, pantaloni cafenii şi o cămaşă cu un desen în carouri”.

În aceeaşi zi de 22 noiembrie, Lee Bowers jr., supraveghetor de linie la „Union Terminal Company”, se afla la postul său, chiar în spatele pergolei, în mijlocul parkingului, pe colină. Bowers i-a declarat unui anchetator din Comisia Warren că în jurul orei 10 dimineaţa „circulaţia pe porţiunea dintre pergolă şi Elm Street a fost oprită de poliţie, aşa încît orice mişcare pe această porţiune putea fi observată”. Bowers a afirmat că în jumătatea de oră care a precedat asasinatul a văzut trei maşini intrînd în zona respectivă: un „Oldsmobile” tip 1959 avînd număr din alt stat decît Texasul şi purtînd un afiş „Goldwater for President”; un „Ford” negru tip 1957, condus de un ins „care părea că ţine un microfon în dreptul gurii”; un „Chevrolet” purtînd tot un afiş Goldwater. Automobilul Oldsmobile „a trecut prin faţa Depozitului de manuale şcolare în jos, traversînd două-trei linii de cale ferată şi ocolind porţiunea din faţa pergolei şi cea de la vest de ea, de parcă ar fi căutat o cale de ieşire sau ar fi verificat terenul, iar apoi s-a întors pe singurul drum posibil, acelaşi pe care venise”. Fordul „a mers ceva mai adînc în zonă decît primul automobil” şi, „după ce s-a învîrtit trei-patru minute pe acolo, s-a înapoiat pe acelaşi drum ca şi primul”. Şoferul Chevroletului „a rămas mai mult timp în zonă. El a verificat zona – a ocolit-o şi a făcut o tentativă de a trece prin dreapta pergolei, dar a fost nevoit să dea înapoi pe o distanţă considerabilă; apoi a luat-o încet spre faţada clădirii Depozitului de manuale şcolare”. (va urma)

ALAIn DECAUX

căzut spectaculos în fața unei femei foarte în vîrstă care pierdea vremea la poartă. Nu a tresărit cînd mi-a văzut tumba pe asfalt, și, de altfel, pînă să constat că două unghii mi-au fost smulse din carne, nu am realizat ce mi s-a întîmplat. Nu aveam dureri poate datorită adrenalinei care făcea ca sîngele să îmi pulseze în vene, dar cînd am văzut în ce hal arătau degetele mele am început să urlu sălbatic și să fug mîncînd pămîntul spre casă. În timp ce eu mă dădeam de ceasul morții, bunica mă întîmpină cu o privire senină, spunîndu-mi: ,,Taci, măi copile, că nu se moare așa ușor!”, moment în care m-am calmat.

Teama că unghiile nu îmi vor crește la loc nu s-a adeverit, iar dureri nu am avut deoarece bunica mi-a oblojit rănile și mi-a oferit cel mai bun calmant din lume: liniștea pe care mi-o inspira. Expresia ,,nu se moare așa ușor”, pe care ea obișnuia să o folosească destul de des, mi-a insuflat ceva mai multă încredere în mine și ceva mai mult curaj în ceea ce făceam. Pînă la o limită, evident.

Bicicleta mi-a fost tovarăș ani de zile și m-a dus departe de sat, pînă în satele vecine, pînă în cele mai apropiate orașe. Împreună cu Alin, am făcut excursii la Alexandria și Zimnicea, mergeam destul de des prin satele limitrofe, dar cel mai mult ne plăcea să mergem pe cîmp sau în pădure, deoarece acolo nu erau mașini și nici căruțe cu cai sau care cu boi. Cîmpul ne oferea drumuri denivelate pe care le străbăteam în libertate totală. În pădure mergeam mai rar, pentru că aflaserăm că acolo sînt porci mistreți și ne era teamă că ne pot ataca. Nu am avut ocazia să vedem vreunul, dar trebuie să recunosc că, ori de cîte ori ne depărtam de sat pe cîmp, în bătaia soarelui, ne temeam că acest lucru s-ar putea întîmpla.

(va urma)

Dumnezeu este gata să

T.T.

Motto: ,,Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că El răsplătește pe cei care Îl caută.” – Evrei 11.6

Chemați-L pe Domnul în încercările voastre, adresați-vă Lui în descurajarea sau în remușcările cugetului vostru! El vă va răspunde cu siguranță! Veți experimenta că El este, într-adevăr, un Dumnezeu viu. El răspunde rugăciunilor tuturor oamenilor, fără deosebire.

V-ați rugat lui Dumnezeu? Nu este vorba de a rosti o rugăciune învățată pe de rost, ci de a vă adresa personal și direct Creatorului – Cel care ne cunoaște și care Se interesează de noi – pentru a-I cere ajutorul într-o împrejurare deosebită, o boală gravă sau o situație presantă.

Dar, mai mult, creștinul știe că poate să-I vorbească Domnului și de micile greutăți zilnice. Noi avem un Dumnezeu foarte mare, care face lucruri foarte mari, și totuși nici o problemă a celor credincioși nu este prea mică pentru El. Noi nu-L vom obosi niciodată. Un copilaș care are încredere în tatăl său nu se va teme să-l deranjeze pentru a-i ascuți creionul, pentru a-i lega șiretul la încălțăminte sau pentru a-i răspunde la multele sale întrebări, chiar dacă sînt naive.

Căutați ajutorul și harul lui Dumnezeu, rugînduvă cu îndrăzneală, fiind siguri totodată că El vă ascultă fără nici o condiție! Vorbiți-I despre nevoile voastre, spuneți-I toate îndoielile care vă apasă! Nu așteptați ziua de mîine pentru a avea această legătură cu El! Adresați-vă Lui, El dorește să Se facă cunoscut în răspunsurile Sale!

Apoi nu uitați să-I mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate darurile de care aveți parte în fiecare zi și pentru tot ajutorul pe care îl primiți din partea Lui!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Cu preºedintele Academiei Române

despre Poporul Român ºi România (3)

Citim și scriem în continuare despre conținutul volumului „DE LA ROMANI LA ROMÂNI. Pledoarie pentru latinitate”, apărut sub semnătura unei personalități istorice de înaltă clasă, recunoscută ca atare, în țară și în străinătate: domnul acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, președintele actual al celui mai înalt for cultural și științific din România – Academia Română. Cu cît înaintăm în cuprinsul acestui adevărat manual de Istorie cu atît înțelegem mai mult (și mai real) din etnogeneza poporului român, cu atît mai mult ni se deschid ferestrele spre un trecut atît de îndepărtat, pe care autorul vrea să ni-l aștearnă în fața ochilor, în ipostaza lui primară, cu evoluțiile firești. În capitolele cărții – despre unele deja am scris și le-am comentat –istoricul Ioan-Aurel Pop pleacă de la date cunoscute, în cazul unora dintre ele interpretate în mod eronat (fie exagerate, fie minimalizate), și acolo unde consideră că Istoria este maltratată de cei care vor să iasă în față prin extrapolări nonfigurative autorul merge la izvoare, la acele mărturii care nu lasă loc de interpretare. Acest fel de a căuta adevărul în veșnicia unui timp vetust consider că este dovada cea mai vie că avem de-a face cu un truditor al arhivelor și al dovezilor arheologice – cea mai îmbucurătoare apreciere a muncii și creației unui adevărat istoric. Și Ioan-Aurel Pop este unul dintre aceștia.

O adevărată dezbatere propune domnul profesor pe tema romanizării, după cum știm, o temă perpetuu controversată nu numai la noi, ci și în alte țări unde romanii au colonizat popoare. În introducerea acestui subiect autorul face un tur de orizont pentru a ne pune în temă cu evoluția fenomenului metamorfozei popoarelor, arătînd că astăzi, în lume, nu există popoare ,,pure” și ,,impure”, ,,nobile” și ,,barbare”, ci numai comunități etnice diferite, fiecare cu propria personalitate.

Cîteva incursiuni în Istorie ne relevă considerațiunile de mai sus. Iată, de pildă, ne întoarcem în Mesopotamia, cu mii de ani înainte de Christos. În regiunea dintre Tigru și Eufrat s-au perindat multe comunități și popoare, iar în Mesopotamia, actualmente Irak, trăiesc astăzi islamici fără nici o legătură cu sumerienii, caldeenii, babilonieinii

vechi. După ce face o paralelă și între Egiptul antic și cel de azi, autorul ne aduce cu exemplele de acest fel în Europa, în două ipostaze: Italia și România. ,,În Secolul al VI-lea d. Chr. – scrie autorul – tribul germanic al longobarzilor a cucerit nordul Italiei (regiunea dintre Alpi și Pad) și și-a stabilit reședința la Pavia. De atunci a trecut aproape un mileniu și jumătate, iar din longobarzi nu a mai rămas decît denumirea de Lombardia (odinioară Longobardia) și provincia omonimă, locuită de italieni, nu de germani. Pe teritoriul de azi al României au trăit cîteva grupuri mai mari sau mai mici de geți, huni, gepizi, bulgari, pecineci, cumani etc., care au fondat chiar vremelnici alcătuiri politice, consemnate în chip pretențios drept imperii. Unde sînt toate acele populații, popoare și formațiuni teritoriale? Nu au putut dispărea în neant, dar s-au mutat în alte locuri ori s-au transformat, s-au amestecat cu alte grupuri de oameni”. Ajungînd la miezul problemei propuse pentru sinteză, acad. Ioan-Aurel Pop ne explică modul natural în care, odată cu extinderea Romei în alte spații geografice, se impun peste tot modelele de viață romane cu toate laturile ei: instituții, credințe, veșminte, mîncăruri dar, mai ales, limba latină. Desigur, romanizarea este privită ca un proces istoric îndelungat, prin care populațiile cucerite de romani (sub o influență nemijlocită) au început să-i copieze pe aceștia, ca stil de viață și manifestări sociale. Analizînd procesul de romanizare al unor popoare, autorul ne reamintește că, în studiul Istoriei, mulți istorici consideră două tipuri de romanizări – una superficială și vizibilă, cealaltă profundă, greu de observat la prima vedere. Prima formă de romanizare se produce chiar înainte de cucerirea propriu-zisă, prin comerț, prin influență, prin contactele externe. Cealaltă romanizare, autorul ne spune că ,,este însă mult mai greu de realizat și chiar de explicat. Este vorba despre romanizarea profundă, cea de tip spiritual, prin care se schimbă felul de a comunica și de a percepe lumea, de a crede, de a vorbi și gîndi. Cu adevărat romanizat nu este acela care își face case ca romanii, care se îmbracă precum romanii sau care mănîncă delicatese romane la mese”.

simplă constatare precum aceea că romanii au cucerit și Grecia, și Egiptul, și Panonia etc., fără ca în aceste locuri să existe astăzi popoare romanice – întrebare pe care i-ar fi adresat-o și un student (bun) de la Istorie –președintele Academiei Române ne-a ghicit gîndurile și ne delectează cu o amplă explicație – o adevărată dizertație pe această temă – în capitolul următor, intitulat pragmatic ,,Condițiile romanizării”. Pentru cei care mai aveau îndoieli asupra acestui subiect, demonstația autorului, translată cu dibăcie și cu un suport științific solid, poate risipi orice neclaritate. În concretizarea acestei realități istorice, domnul IoanAurel Pop ne arată care sînt condițiile care pot duce la o romanizare esențială și profundă, acest set de condiții trebuind în mod imperios să se producă concomitent și în același loc: 1. Colonizarea; 2. Conviețuirea dintre coloniști și băștinași; 3. Superioritatea culturii și civilizației romane față de realitățile localnicilor. Înscriindu-se între aceste coordonate, romanizarea presupunea un complex întreg de alți factori adiacenți –obiectivi și subiectivi – care s-au coagulat în cele două moduri de colonizare a Daciei: o colonizare directă masivă și organizată, întreprinsă de statul roman, și alta ,,spontană și haotică, făcută individual, de privați”. Premisele oferite de Dacia din punct de vedere material au atras o populație variată din Imperiul roman, în vederea exploatării resurselor de pe noile pămînturi cucerite: agricultori, meșteșugari, mineri etc. Așa cum scrie Eutropius (istoric roman, a scris o istorie a Romei în 10 cărți, de la întemeierea orașului pînă la domnia împăratului Valena, ,,Breviarium ab Urbe condita”, prețioasă privind informațiile secolelor 3 și 4 d.Chr.), au fost aduse de autorități și au pornit spre Dacia și din proprie inițiativă ,,infinitae copiae ex toto orbeRomano”, adică ,,mulțimi nesfîrșite din toată lumea romană”. Acest exod a fost dominat de speranța unei vieți îndestulate sau chiar de o îmbogățire rapidă, fiind format din oameni de obîrșii și stări diferite: meseriași, socotitori, mineri, negustori, funcționari, agenți ai aparatului birocratic, militari, veterani, pensionari (așa precum consemnează și istoricul I.I.Rusu în ,,Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta latino-romanică”).

Astfel, cum reiese din relatările de mai sus, Dacia a îndeplinit cu brio tot ansamblul de condiții pentru a se romaniza. La nivel statal, autoritățile romane nu au lăsat la voia întîmplării acest proces desfășurat pe durata a aproape două secole. Cucerind Dacia, în special pentru bogățiile ei, romanii au realizat acest deziderat printr-o colonizare masivă cu elemente diverse, pregătite pentru tot felul de munci și activități, organizînd Dacia după modelul lor.

Reproducînd spusele unui mare specialist în istorie romană, care, întrebat cum de s-a putut întîmpla această imensă transformare a unor întregi popoare și populații, acesta ar fi răspuns: ,,Romanii au fost mari cuceritori, dar și mai mari decît cuceritori au fost organizatori, și mai mari decît organizatori au fost legislatori”. Dar, plecînd de la o

În întărirea factorului decisiv de romanizare autorul aduce în prim-plan armata romană, prezență masivă și permanentă. În acest context ne reamintește că în Dacia au acționat mai multe legiuni, dar două au rămas aproape permanent aici și s-au integrat definitiv în viața provinciei: legio XIII Gemina, cu sediul în Apulum (Alba Iulia) și legio Macedonica, cu sediul la Potaisa (Turda). Ca număr o legiune avea în jur de 6.000 de militari. Dacă un dac devenea militar roman în trupele auxiliare, în timp de 25 de ani cît dura serviciul militar la romani, acest individ deprindea toate manifestările și

Coif traco- getic din tezaurul de la Agighiol

obiceiurile romane, ca să nu mai vorbim de însușirea limbii latine, pe care o vorbea la perfecție. După obiceiul din armata romană, militarii își întemeiau neoficial familii pe lîngă garnizoanele în care își desfășurau serviciul militar, apoi, ca veterani ieșiți din rîndul armatei, primeau dreptul de a se căsători oficial, o bucată de pămînt și o răsplată bănească. ,,În Dacia erau atîți de mulți veterani – consemnează autorul la un moment dat – încît ideea de bărbat în vîrstă s-a confundat cu cea de vechi soldat, iar în limba română cuvîntul bătrîn (om în vîrstă) a fost moștenit din latinescul veteranus (soldat în viață)”.

În accelerarea procesului de romanizare a Daciei, autorul volumului scoate în evidență aportul administrativ al acestui proces. Cînd vorbim despre acest capitol ne referim la dezvoltarea administrativă, socială și politică a așezărilor găsite de romani la cucerirea Daciei. Precum ne-a obișnuit, acad. IoanAurel Pop extrage din noianul de elemente concrete exemplul transformărilor tîrgurilor și cetăților în municipii și orașe, admițînd că: ,,În Dacia de dinainte de romani, orașele de tip greco-roman erau inexistente, iar rolul lor era jucat de unele tîrguri (oppida) și de cetăți. Adevărata viață urbană în Dacia au adus-o romanii”. Privind harta Daciei din acea perioadă descoperim numele multor localități care se încadrează în caracteristica etalată de autor cu cîteva rînduri mai înainte: Apulum, Napoca, Drobeta, Potaisa, Romula, Dierna (Orșova), Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jupa), Ampelium (Zlatna) etc.

Demonstrînd ceea ce autorul scria mai sus –aptitudinea statului roman de a fi un excelent legiuitor – în acest capitol ni se relevă principiile superioare și judicioase ale dreptului roman clasic, ceea ce a determinat ca statul să funcționeze mult timp fără sincope în rezolvarea atît a cauzelor civile, cît și a celor penale. Împăratul Caracalla (211-217 d. Chr.) a emis un edict (decret) în anul 212, Constitutio Antoniniana, prin care acordă practic cetățenie romană tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. ,,Prin aceasta – așa cum conchide și autorul – toți provincialii din Dacia și Moesia au devenit, sub aspect juridic, adevărați romani, cu drepturi depline”.

În teritoriile integrate Imperiului, Roma dezvoltă cultura și învățămîntul, fiind descoperite multe urme ale așezămintelor din învățămînt, unde, nu după mult timp de la cucerirea Daciei, copiii au început să învețe în mod organizat latinește. Pentru autenticitate, cităm iar cuvîntul autorului: ,,Pe teritoriul Daciei și în Dobrogea (parte a Moesiei), arheologii au descoperit pînă azi circa 4.000 de inscripții în limba latină – de la pietrele funerare (de mormînt) pînă la table cerate (dreptunghiuri de lemn acoperite cu un strat subțitre de ceară cuprinzînd texte) – elaborate, cele mai multe, într-un interval de circa două secole”.

În încheierea acestui capitol, cred că nu este redundant să reamintim că istoricul Ioan-Aurel Pop reiterează ideea conform căreia ,,Romanizarea însă nu este suficientă spre a exemplifica și justifica prezența popoarelor romanice în Europa de mai tîrziu. În Moesia, Pannonia, Britannia, Dalmația etc., deși romanizarea s-a produs, nu există azi popoare

romanice”. Atunci, cum rămîne cu romanizarea Daciei, în paralel cu ce scrie domnia-sa mai sus? Nu vă descurajați, pentru că tot domnul academician ne scoate din încurcătură, trăgînd linia de demarcație între cele două situații create: ,,Prin urmare, pentru perpetuarea și afirmarea latinității a fost nevoie de condiții istorice favorabile, care s-au semnalat numai în anumite locuri. Unul dintre aceste locuri a fost Dacia, unde s-a format poporul român, numit de unii istorici «un miracol» sau o «enigmă», nu atît pentru felul în care s-a format și care este tipic oricărui popor romanic, cît pentru modul în care s-a conservat pînă astăzi într-o lume neromanică”.

Despre formarea Poporului Român s-au scris tratate și cărți de Istorie, au avut loc dezbateri și s-au prezentat comunicate la niveluri științifice superioare, sute și mii de istorici, de-a lungul timpului, s-au întrecut în a ne propune ipoteza cea mai viabilă! Cu toate acestea, după aproape două milenii de la fenomenul etnogenezei acestui mîndru popor controversele persistă, vederile istoricilor cu privire la acest subiect nu au putut ajunge la un numitor comun. E bine, e rău, că încă nu ne înțelegem asupra nașterii și evoluției noastre, ca Popor, ca Nație, ca Țară? Dacă ne postăm de partea conceptului filozofic al ,,luptei contrariilor”, care presupune dezvoltarea societății, în general, pare că dilema e benefică; dacă, însă, ne raportăm la deruta generală pe care o produce această dublă viziune asupra unui act istoric definitoriu pentru un popor, și dacă ne lăsăm influențați de schisma survenită între istorici – situația actuală nu este de bun augur pentru românul de rînd.

Cunoscînd această dilemă și, mai mult, fiind la curent cu distorsionarea realității cu privire la nașterea și formarea Poporului Român, președintele Academiei Române, prof. univ. dr. istoricul Ioan-Aurel Pop, în cartea despre care scriem, la capitolul ,,Miracolul românesc”, ne aduce argumente ale faptului că ,,Românii s-au format ca orice popor romanic, din mai multe elemente etnice, dintre care trei sînt mai importante, iar dintre aceste trei, unul a fost hotărîtor, anume elementul roman sau latinofon. Prin aceasta s-a produs romanizarea și s-a născut latinitatea postromană”.

După această ,,definiție”, așa cum stă bine unui profesor universitar, domnia-sa ne avertizează că este mult mai greu să ne explice ,,miracolul românesc” –modul de perpetuare aici, printre slavi, și apoi printre maghiari, ,,singurul moștenitor al romanității orientale – poporul român”. Pentru a întări demonstrația, ni se pun pe tapet, comparativ, situații din Europa, din sînul aceleiași flamuri a latinității, care, însă, nu a avut condițiile vitrege ale noastre. Astfel, italienii au fost lîngă francezi, aceștia lîngă provensali, aceștia, la rîndul lor, lîngă catalani, catalanii lîngă spanioli (castelani), spaniolii lîngă portughezi etc. În acest context social și politic, ei au format un conglomerat de latinitate, avînd latina medievală ca drept limbă de cult, de cultură și cancelarie, acest fapt contribuind în mod esențial la fortificarea romanității.

Cu toate că noi, în această ,,mare slavă”, ne-am trezit complet izolați de latinitatea etnică occidentală, deși am dezvoltat un puternic simț al conservării – rezistența și perpetuarea nu sînt fenomene de

neexplicat. În viziunea domnului acad. Ioan- Aurel Pop există o explicație și în acest caz: ,,Chiar inexplicabil nu este, totuși, procesul, pentru că noi, românii, reunim astăzi într-o sinteză latinitatea din Dacia, Moesia și Panonia, adică din trei provincii foarte populate ale Imperiului”. ,,Miracolul românesc” nu e de fapt nici un miracol, ci este o suprapunere de evenimente epocale, de sorginte creatoare de nou, unde peste elementul autohton geto-dacic a venit elementul cuceritor roman, iar după romanizare, cînd daco-romanii erau pe cale să devină români, s-a adăugat elementul migrator, slavii.

În acest capitol, autorul își propune să răspundă la trei întrebări fundamentale: 1. Unde s-a născut poporul român?; 2. Cînd s-a născut?; 3. Cum s-a născut? Deși fila unei cărți, fie ea și cu profil istoric, nu are greutatea unui tratat de istorie, explicațiile și argumentele domnului acad. Ioan-Aurel Pop în această privință sînt pe deplin edificatoare. În concepția sa, patru premise definesc acest proces profund: 1. românii sînt un popor romanic, și ei vorbesc o limbă neolatină, precum italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii, sarzii, friulanii etc; 2.românii sînt și azi singurul popor romanic complet izolat de masa latinității, adică de ceilalți romanici din Europa; 3. românii sînt cel mai numeros popor din sud-estul Europei și nu există nici un indiciu că în Evul Mediu ar fi fost altminteri; 4. elemente etnice vechi din care s-au format românii – traco-geții, romanicii, slavii –au existat secole la rînd și la sud și la nord de Dunăre. Pentru veridicitatea datelor la acest punct important din Cartea de Istorie să dăm cuvîntul

Monument triumfal „Tropeum Traiani“ - ridicat la Adamclisi (jud. Constanța) de împăratul Traian, în amintirea războaielor cu dacii

istoricului: ,,Prin urmare, spre a ști intervalul de timp în care s-au coagulat românii ca popor, trebuie să urmăm datele istorice și să vedem cînd s-au format și celelalte popoare romanice. De aceea răspunsul la această întrebare este mai simplu: românii s-au format în Mileniul I al erei care ține, începînd cu impunerea stăpînirii romane în Moesia și apoi în Dacia (Secolele I-II d. Hr.); procesul ajunge încheiat prin Secolele al VIII-lea – al IX- lea d. Chr... cînd sînt menționați pentru prima oară în surse scrise românii cu numele lor etnic”.

După ce am aflat locul și data, nu este greu să aflăm cum s-au format românii – din trei elemente etnice mai importante (ca toate popoarele romanice): autohton, cuceritor și migrator, dintre care romanii sau latinofonii (elementul cuceritor) a fost factorul decisiv, numitorul comun, esența profilului etnic viitor.

Cît ne-ar părea de complicată și de enigmatică latinitatea, citind ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI. Pledoarie pentru latinitate”, volumul președintelui Academiei Române, acad. dr. Ioan-Aurel Pop, ne dăm seama cît de bine ne cunoaștem rădăcinile, și cît de aproape sînt de noi (deși, în timp, se află la milenii distanță). Păcat că, deseori, repudiem aceste rădăcini! (va urma)

GEO CIOLCAN

Decebal - basorelief de pe Columna lui Traian

Nobilii daci de pe Columna lui Traian

Adevăratele secrete de la Fatima (1)

Primăvara anului 1917. Primul Război Mondial era în plină desfășurare, în Rusia rămăseseră în urmă evenimentele din februarie şi se cocea Revoluţia din octombrie. Lumea întreagă aştepta să vadă ce va urma. Iar în această perioadă, în Portugalia se întîmpla una dintre cele mai mari minuni: apariţia Maicii Domnului, fenomen devenit unul dintre cele mai cunoscute în istorie.

13 mai 1917, o zi caldă şi senină, în Valea Cova da Iria, aflată chiar în inima Portugaliei, în apropiere de micile sate Moita Redonda şi Lomba de Egua, dar şi de orăşelul Fatima, s-a întîmplat ceva uimitor. Trei copilaşipăstori – Lucia de Jesus Santos, Francisco Marto şi sora sa, Jacinta Marto – mînau la păscut o turmă de oi şi, deodată, în aureola luminii solare şi într-o strălucire de fulgere, a apărut în faţa lor Fecioara Maria.

Printre cele mai contrariante mistere ale catolicismului modern sînt presupusele ,,miracole” şi ,,secrete” efectuate, respectiv divulgate de Fecioara Maria la Fatima. În plus faţă de un pretins miraculos ,,dans al Soarelui”, au fost dezvăluite şi trei secrete importante, două dintre ele fiind făcute publice în 1941. Al treilea secret – ţinut bine tăinuit de Vatican – nu a fost făcut public pînă în anul 2000, aşteptarea aflării acestuia născînd mult interes şi multă controversă.

Fecioara se arată...

Apariţiile Fecioarei Maria la Fatima au avut loc în momente istorice tulburi. După căderea monarhiei portugheze în anul 1910 a urmat un val de sentimente anti-biserică, continuat de diverse conflicte revoluţionare şi implicarea Portugaliei în primul Război Mondial.

Pe 13 mai 1917 trei copii păstori aveau grijă de animalele lor la aproximativ 4 kilometri vest de Fatima. Aceştia erau Lucia Santos, de 10 ani, Francisco Marto, de 9 ani şi Jacinta Marto, sora lui Francisco, de doar 7 ani. O rază neaşteptată de lumină i-au făcut pe cei trei să coboare grabnic dealul pe care se aflau; apoi cele două fetiţe au fost martorele apariţiei uimitoare a unei frumoase doamne, radiind în lumină albă, stînd între frunzele unui stejar tînăr.

Lucia a fost singura care a vorbit ,,apariţiei”, care a promis să-şi decline identitatea după şase luni, timp în care copiii trebuiau să se întoarcă la locul întîlnirii în fiecare zi de 13 a fiecărei luni. Femeia misterioasă a spus că toţi trei vor merge în Rai, dar că Francisco, ce nu a putut-o vedea, va trebui să spună multe rugăciuni. Cînd o instruia pe Lucia să spună rugăciuni, băiatul a putut-o vedea pe femeie, dar nu putea să o şi audă. După ce le-a cerut copiilor să se roage pentru sfîrşitul

războiului, misterioasa apariţie s-a pierdut în înaltul cerului. Chiar dacă cei trei copii au convenit să ţină secretă întîmplarea, odată ajunşi acasă micuţa Jacinta le-a povestit părinţilor că a văzut-o pe Fecioara Maria. Ştirea s-a răspîndit rapid, iar pe data de 13 a lunii următoare, cînd copiii s-au întors la locul viziunii, alţi 50 de credincioşi i-au însoţit. Îngenunchind în rugăciune în faţa stejarului, copiii au văzut-o pe femeia misterioasă coborînd din cer şi oprindu-se între frunzele copacului.

Astfel s-a stabilit un soi de ritual care s-a repetat în fiecare lună la data specificată, deşi copiii au fost absenţi pe 13 august, întrucît au fost reţinuţi de autorităţi, care s-au arătat sceptice faţă de povestea acestora şi i-au supus unui mic interogatoriu. Pe 13 iulie cei trei copii afirmaseră că primiseră un secret pe care nu îl puteau face public. Miracolul apariţiei femeii a rămas invizibil celorlalţi privitori, dar cîţiva au afirmat că au văzut un mic nor ridicîndu-se din copac ori o mişcare a frunzelor copacilor, ca şi cînd rochia femeii în urcare către cer antrenase mişcarea frunzelor copacului. Cînd cele şase luni s-au încheiat, pe 13 octombrie 1917, o zi cu vreme ploioasă, nu mai puţin de 70 de mii de persoane, anticipînd un miracol, au venit în locul în care se aştepta să-şi facă apariţia finală Fecioara Maria. Din nou, aceasta s-a arătat numai copiilor. S-a prezentat ca ,,Doamna rozariului” (rozariu - culegere de rugăciuni pentru Fecioara Maria). I-a îndemnat pe oameni să se căiască şi să construiască o capelă în acel loc. După ce a prezis sfîrşitul războiului şi le-a oferit copiilor nişte secrete nedezvăluite la acel moment, Fecioara Maria şi-a ridicat mîinile către cer. Atunci Lucia a exclamat: ,,Soarele!”, iar oamenii, privind către cer, au observat cum un disc argintiu (Soarele) şi-a făcut apariţia dintre nori.

Miracolul Soarelui

Acest ,,miracol” a fost descris în nenumărate feluri. Unii au relatat că Soarele s-a învîrtit rapid ca un titirez, radiind lumină de diverse culori, în timp ce alţii au susţinut că Soarele a dansat. Un martor ocular, dimpotrivă, a văzut clar cum un glob de lumină s-a deplasat de la est la vest, alunecînd uşor şi maiestuos pe bolta cerească. Pentru cîţiva, Soarele a părut că se îndreaptă către participanţii la eveniment. În sfîrşit, alţii au văzut, înainte de ,,dansul Soarelui”, petale albe desprinzîndu-se şi dezintegrîndu-se înainte de a ajunge pe Pămînt.

Ce s-a întîmplat cu exactitate la Fatima a fost obiectul unei controverse prelungite. Cert este că autorităţile bisericeşti au făcut verificări, au colectat mărturii şi au declarat relatările demne de crezare, iar evenimentele –un adevărat miracol. Cu toate acestea, ceilalţi locuitori ai planetei, văzînd acelaşi Soare, nu au observat nimic din cele relatate de unii spectatori de la Fatima; nici observatoarele astronomice nu au observat ca Soarele să fi deviat vreun pic de la traiectul normal (lucru ce ar fi devastat Pămîntul, în fapt). De aceea, explicaţii mult mai pertinente pentru ce s-a întîmplat la Fatima sînt cele care vorbesc de isterie de masă şi fenomene meteo locale cum este parhelia (fenomen optic care constă în apariţia unor pete luminoase rotunde, adesea colorate, în jurul Soarelui – n.n.).

Pe de altă parte, unii dintre martorii oculari la evenimentele din 13 octombrie 1917 de la Fatima au afirmat că s-au uitat direct la Soare, ori, cel puţin, au făcut-o cît timp au putut. Aşa stînd lucrurile, ,,dansul Soarelui” ori alte fenomene solare relatate de participanţi pot fi înţelese ca rezultat al efectelor luminii solare asupra retinei ori urmare a modului de formare a imaginii atunci cînd ochiul efectuează mişcări laterale bruşte, fixînd Soarele, pentru ca imediat să se reorienteze, revenind apoi asupra acestuia pentru scurte perioade. Cel mai probabil a fost vorba de o combinaţie de factori, incluzînd efecte optice şi fenomene meteorologice, cum ar fi, de pildă, observarea Soarelui printr-un strat subţire de nori şi asemănarea acestuia cu un disc de argint. Alte posibilităţi includ densitatea diferită a norilor care treceau prin faţa Soarelui, făcînd astfel Soarele să arate ba strălucitor, ba cu luminozitate scăzută, sau praful şi alte particule din atmosferă care să fi refractat lumina solară, dînd astfel impresia unei variaţii a culorilor luminii. Efectele autosugestiei spectatorilor trebuie, de

Călugărița Lucia dos Santos, cea care a vorbit la Fatima, copilă fiind, cu Fecioara Maria. Aici, la bătrînețe, într-un moment de rugăciune la statuia Fecioarei

asemenea, să fie luate în seamă, căci cei veniţi la Fatima erau credincioşi şi erau convinşi că ceva miraculos trebuie să survină; cei prezenţi au fost îndemnaţi de Lucia să privească la Soare, iar apoi au discutat ceea ce au crezut că au văzut; în acest fel probabil că multe dintre opiniile celor prezenţi s-au format pe baza celor spune de unul şi altul, prin contagiune psihologică. Poate nu este surprinzător că ,,miracole” solare asemănătoare au fost ulterior întîlnite şi în alte locuri cum ar fi Lubbock, Texas în 1989, Mother Cabrini Shrine lîngă Denver, Colorado în 1992, Conyers, Georgia în 1995 ori în alte părţi ale lumii ca Thiruvananthapuram, India în 2008. Tragic însă, în Colorado şi în India mulţi dintre participanţii la ,,miracole” au suferit vătămări ale ochilor, unii fără posibilitatea de a se mai recupera. La Conyers, grupul Scepticii Georgiei au instalat un telescop cu filtre protectoare împotriva Soarelui. Preşedintele grupului a relatat la terminarea evenimentului că mai mult de 200 de persoane au privit Soarele prin telescopul protejat şi nici măcar una nu a observat ceva neobişnuit în ceea ce priveşte manifestarea Soarelui. Probabil că cel mai puternic argument al celor care susţin veridicitatea evenimentelor de la Fatima constă în validarea profeţiilor pe care se presupune că Fecioara Maria lear fi dezvăluit celor trei copii.

Secretele (1)

Aceia care cred în ,,miracolul” de la Fatima adesea citează profeţiile pe care Fecioara Maria lear fi făcut şi le-ar fi dezvăluit Luciei, unul dintre cei trei copii participanţi la viziune. Una dintre profeţii ar fi fost aceea că Jacinta şi Francisco vor muri curînd. Într-adevăr, amîndoi au murit de gripă: Francisco în 1919 şi Jacinta în 1920. Dar mare parte din ceea ce credincioşii cred despre această profeţie provine din memoriile scrise de Lucia între 1935 şi 1941, mulţi ani după evenimentele propriu-zise de la Fatima. Lucia a scris despre prima sa profeţie în 1927, la şapte ani după dispariţia celui de-al doilea copil!

Au mai fost, a pretins Lucia, alte trei secrete care ar fi fost împărtăşite pe 13 iulie 1917. Al treilea volum de memorii al Luciei a indicat că primul secret are legătură cu o viziune a Iadului. Al doilea secret este în legătură cu războiul: primul Război Mondial se va sfîrşi, ,,dar dacă oamenii nu încetează să-L mai ofenseze pe Dumnezeu, un alt război şi mai teribil se va declanşa în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea” – acesta a fost Papă între 1922 şi 1939. Numai că cel de-al treilea volum de memorii a fost scris în august 1941, aşa că aşa-zilele profeţii au fost făcute publice post-factum... (va urma)

OVESTI ADEVARATE p

Savantul Louis Pasteur –fondatorul microbiologiei (1)

Louis Pasteur (1882 - 1895) a fost un chimist şi microbiolog francez, unul dintre cei mai importanţi fondatori ai microbiologiei medicale. Contribuţiile lui Pasteur în domeniul ştiinţei, al tehnologiei şi al medicinei sînt nepreţuite. A fost un pionier al studiului în domeniul disimetriei moleculare; a descoperit că microorganismele cauzează fermentaţie şi boală; a iniţiat procesul de pasteurizare; a salvat industria berii, a vinului şi a mătăsii din Franţa şi a dezvoltat vaccinuri împotriva antraxului şi a rabiei. A deţinut numeroase funcţii academice, iar realizările sale ştiinţifice i-au adus cea mai înaltă decoraţie a Franţei, Legiunea de Onoare, precum şi alegerea în Academia de Ştiinţe şi numeroase alte distincţii. În prezent există circa 30 de instituţii şi un număr impresionant de spitale, şcoli, clădiri şi străzi care îi poartă numele – onoruri acordate doar cîtorva oameni de ştiinţă.

Educaţia primară ºi cariera

în cercetare

Tatăl lui Pasteur, Jean-Joseph Pasteur, era tăbăcar şi sergent-major decorat cu Legiunea de Onoare în timpul războaielor napoleoniene. Probabil că acest fapt i-a insuflat tînărului Pasteur patriotismul puternic care avea să-l caracterizeze atît de bine ulterior. În primii ani de şcoală, Louis Pasteur a fost un student mediocru, dar talentat la desen şi la pictură. Pastelurile şi portretele părinţilor şi prietenilor, pe care le-a realizat pe cînd avea 15 ani, s-au păstrat ulterior în muzeul Institutului Pasteur din Paris. După absolvirea şcolii primare din Arbois, unde se mutase împreună cu familia, şi a şcolii secundare din Besançon, din apropiere, şi-a luat licenţa în Știinţe exacte (1842) la Colegiul Regal din Besançon.

În 1843, Pasteur a fost admis la Şcoala Normală Superioară (un colegiu pedagogic din Paris), unde a asistat la cursuri predate de chimistul francez JeanBaptiste-André Dumas, al cărui asistent a devenit ulterior. În 1845, Pasteur şi-a obţinut masteratul în Știinţe exacte, apoi diploma de studii aprofundate în Știinţele fizice. Ulterior, în 1847, şi-a luat doctoratul. În 1848, a fost numit profesor de fizică la liceul din Dijon, dar la scurt timp după aceea a acceptat un post de profesor de chimie la Universitatea din Strasbourg. În 29 mai 1849 s-a căsătorit cu Marie Laurent, fiica rectorului universităţii. Cuplul a avut cinci copii, dintre care doar doi au trecut de vîrsta copilăriei.

Teoria biologică a fermentaţiei

În 1854, Pasteur a fost numit profesor de chimie şi decan al Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Lille. În acea perioadă, i s-a cerut să ajute la rezolvarea unor probleme cu privire la producţia alcoolului la o distilerie locală, începînd astfel o serie de studii privind fermentarea alcoolului. Această muncă l-a implicat ulterior în abordarea a diverse probleme practice şi economice care implicau fermentaţia. Eforturile sale

s-au dovedit de succes în clarificarea majorităţii acestor probleme, iar din lucrările lui au apărut noi implicaţii teoretice. Pasteur a investigat o gamă largă de aspecte privind fermentaţia, inclusiv producerea de compuşi precum acidul lactic, responsabil pentru acrirea laptelui. A mai studiat şi fermentaţia acidului butiric.

În 1857, a părăsit Lille şi s-a întors la Paris, unde a fost numit manager şi director de studii ştiinţifice la Şcoala Normală Superioară. În acelaşi an, a prezentat dovezi experimentale privind participarea organismelor vii la toate procesele de fermentaţie şi a demonstrat că un anumit organism este asociat cu o anumită fermentaţie. Aceste dovezi au stat la baza teoriei biologice a fermentaţiei și l-au condus la descoperirea neaşteptată a faptului că procesul de fermentaţie putea fi oprit prin trecerea aerului (adică a oxigenului) prin fluidul aflat în fermentaţie, proces cunoscut astăzi sub numele de efectul Pasteur. El a concluzionat că acesta se datora prezenţei unei forme de viaţă care putea funcţiona doar în absenţa oxigenului, ceea ce a dus la introducerea termenilor ,,aerob” şi ,,anaerob” pentru a desemna organisme care trăiau în prezenţa sau în absenţa oxigenului. Ulterior, el a propus teoria conform căreia fenomenul care are loc în timpul putrefacţiei se datorează unor microbi care funcţionează în condiţii anaerobe.

Pasteurizarea

Pasteur şi-a aplicat cu promptitudine cunoştinţele despre microbi şi fermentaţie în industria vinului şi a berii din Franţa, salvînd industriile respective de la un colaps cauzat de problemele produse de producţie şi de contaminarea în timpul exportului. În 1863, la cererea împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, Pasteur a studiat acrirea vinului şi a demonstrat că aceasta era provocată de microbi. Pentru a preveni acrirea, a folosit o procedură simplă: a încălzit vinul la 50 - 600 C, proces cunoscut acum universal sub numele de pasteurizare. Astăzi, pasteurizarea se foloseşte rareori în cazul vinului, care beneficiază de pe urma învechirii, deoarece sînt ucise organismele care contribuie la procesul de învechire, dar se aplică în cazul a numeroase alimente şi băuturi, cu precădere laptele. În urma succesului obţinut în cazul vinului, Pasteur şi-a focalizat studiile pe bere. Dezvoltînd unele tehnici practice de verificare a fermentaţiei berii, a reuşit să ofere o metodologie raţională pentru industria de fabricare a berii. A dezvoltat, de asemenea, o metodă de producere a berii care prevenea deteriorarea produsului pe durata transporturilor de lungă durată cu vaporul. Studiile sale au reprezentat şi un fundament solid pentru noua ştiinţă a bacteriologiei care s-a bazat pe tehnicile demonstrate de sterilizare şi manipulare aseptică.

Lucrul cu viermii de mătase

În 1862, Pasteur a fost ales în Academia de Ştiinţe, iar în anul următor a fost numit profesor de geologie, fizică şi chimie la Şcoala de Arte frumoase. La scurt timp după aceasta, biologul s-a concentrat pe criza din industria mătăsii din Franţa. La mijlocul Secolului al XIX-lea o boală misterioasă atacase crescătoriile franceze de viermi de mătase. Coconii viermilor de mătase nu mai puteau fi produşi în Franţa şi nu puteau fi importaţi nici din altă ţară, pentru că boala respectivă se răspîndise

în toată Europa şi invadase şi regiunea Caucaz din Eurasia, precum şi China şi Japonia. Pînă în 1865, industria mătăsii din Franţa şi, într-o mai mică măsură, cea din estul Europei de Vest, era aproape complet distrusă. Pasteur nu ştia efectiv nimic despre viermii de mătase, dar la cererea fostului său mentor, Dumas, s-a concentrat asupra problemei respective, acceptînd provocarea şi profitînd de oportunitatea de a învăţa mai multe despre bolile infecţioase. A devenit curînd expert în creşterea viermilor de mătase şi a identificat organismele care au provocat boala acestora. După 5 ani de cercetare, are reuşit să salveze industria mătăsii printr-o metodă care a permis conservarea coconilor sănătoşi ai viermilor de mătase şi a prevenit contaminarea lor cu organismele care provocau boala. În aproximativ doi ani, această metodă a fost recunoscută în întreaga Europă; se foloseşte încă şi astăzi în ţările producătoare de mătase.

În 1887, Pasteur a demisionat din funcţiile administrative de la Şcoala Normală Superioară şi a fost numit profesor de chimie la Universitatea Sorbona din Paris. În 1868, deşi era paralizat parţial, şi-a continuat cercetările. Pentru acesta, studiul viermilor de mătase a constituit iniţierea în problema bolilor infecţioase, abia atunci înţelegînd pentru prima dată complexitatea proceselor infecţioase. Obişnuit cu constanţa şi acurateţea procedurilor de laborator, era nedumerit de variabilitatea vieţii animale, pe care a descoperit-o în urma observării faptului că viermii de mătase reacţionau diferit la boală, în funcţie de factorii fiziologici şi de mediu. Investigînd aceste probleme,

Pasteur a dezvoltat anumite practici epidemiologice care i-au fost de folos cîţiva ani mai tîrziu, cînd a avut de a face cu boli transmise la animale şi la oameni.

Dezvoltarea vaccinului (1)

La începutul anilor 1870, Pasteur dobîndise renume şi respect în Franţa, iar în 1873 a fost ales membru asociat al Academiei de Medicină. Cu toate acestea, societatea medicală ezita să-i accepte teoria microbiană a bolilor, în primul rînd pentru că fusese iniţiată de un chimist. Totuşi, în următorul deceniu, Pasteur a dezvoltat principiul general al vaccinării şi a contribuit la punerea bazelor imunologiei.

Prima descoperire majoră a lui Pasteur în studiul vaccinării a avut loc în 1879 şi avea de a face cu o boală numită holera aviară (astăzi, bacteriile care au cauzat boala respectivă sînt clasificate în genul pasteurella). Conform acestuia, ,,Şansa favorizează doar minţile pregătite” şi doar prin observaţie aleatoare a descoperit că de-a lungul generaţiilor culturile de holeră aviară îşi pierdeau patogenicitatea şi păstrau caracteristici patogenice ,,atenuate”.

(va urma)

S CIENTIA RO

,,Louis Pasteur” de Kenneth Rougeau

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Carantina ca model politic

(urmare din pag. 1)

Cine sînt acești oameni care se cred atotștiutori? Într-o serie de comentarii publicate pe forumul „Great Reset” sînt numiți Jeff Bezos – CEO al Amazon.com, familia Walton, Mark Zuckerberg, sau Bill Gates, care, în luna ianuarie a fiecărui an participă la Forumul Economic Mondial prezidat de Klaus Schwab, în orașul elvețian Davos – „locul în care miliardarii vin să le explice milionarilor cum ar trebui să trăiască săracii“. Desigur, utilizarea denumirii virusului încă din titlu a ridicat numeroase semne de întrebare, dar canadianul Trudeau o justifică prin faptul că ,,această pandemie poate fi un nou început”. Schwab, pe de altă parte, spune că pandemia ne-a arătat tuturor „cît de repede ne putem modifica stilul de viață” și îndeamnă politicienii să nu slăbească restricțiile, să nu ridice carantinele, indiferent de rezistența masivă la acestea. „Problema desincronizării dintre cele două grupuri (factorii de decizie și publicul, al căror orizont este foarte diferit), este acută și nu va fi ușor să-i facem față în contextul unei pandemii. Cele două grupuri menționate pot cădea pradă stresului și pot sfida restricțiile. Sîntem, majoritatea dintre noi, gata să respectăm regulile sau nu?”. Președintele Forumului Economic Mondial consideră că oamenii trebuie constrînși să respecte măsurile restrictive prin elaborarea unui document potrivit căruia le

O carte incendiară:

vor fi interzise diverse activități precum călătoriile, practicarea unor sporturi etc.

Membrii forumului „Great Reset” aduc în discuție încercările mai-marilor mondiali de a provoca panică globală masivă în 2009, cînd epidemia de gripă porcină a făcut ravagii. Astăzi, datorită dominanței rețelelor de socializare și a victimelor acestora, pandemia a fost extrem de utilă, deși nu poate fi comparată cu cele anterioare. Gripa porcină, așa cum arată datele oficiale americane, a afectat 1,4 miliarde de persoane, adică, conform acestui indicator, a fost de 25 de ori mai gravă decît coronavirusul. 575 de mii de oameni au murit atunci (Organizația Mondială a Sănătății nu garantează această estimare), dar rata mortalității a fost mult mai mare.

Revista The American Thinker ne atrage atenția asupra unor fapte evidente: nu virusul în sine îngenunchează societățile lumii, ci măsurile de carantină, existînd dovezi asupra faptului că măștile nu ar fi de folos în domeniul medical. Institutul American pentru Cercetări Economice (A.I.E.R.) estimează daunele provocate de măsurile de carantinare, arătînd, de asemenea, că în Statele Unite ratele bolilor mintale, abuzul de droguri, distribuția gratuită a alimentelor, sărăcie extremă, malnutriția, șomajul, bolile, furtul, omuciderea, falimentul au atins cote alarmante, iar speranța de viață a scăzut dramatic. În concluzie, putem spune că America este aproape distrusă de măsurile de carantinare cărora Donald Trump s-a opus de la bun început, drept urmare, frauda electorală împotriva sa a depășit toate limitele.

Cum ne putem folosi de exemplele enumerate de istorie pentru a înțelege ce se întîmplă? Politologul

,,Dăncilă,

Eliminată de la vîrful puterii de actuala conducere a PSD, fostul premier Viorica Dăncilă a făcut un gest la care nimeni nu se aștepta: a dezvăluit întreaga sa aventură politică… într-o carte!

Este vorba de o carte-interviu, o destăinuire completă, făcută de prima româncă premier și președinte al PSD. Interviul a fost realizat (și cartea a fost scrisă) de excepționala jurnalistă și realizator TV Marga Nițu, o perioadă consilier în echipa premierului Dăncilă.

,,Am vorbit despre multe dintre provocările perioadei în care am fost prim-ministru, inclusiv despre relația cu Liviu Dragnea, dar și despre campaniile electorale din 2019 și colaborarea cu cei care astăzi conduc PSD”, a prefațat Dăncilă cartea.

Deci, atenție – și despre ,,colaborarea cu cei care astăzi conduc PSD”. Din informații noastre, în care sînt spuse adevăruri care vor deranja pe mulți din echipa Ciolacu, iar acesta ar fi și motivul pentru care carteacare este deja tipărită! – nu a fost scoasă pe piață.

,,Am fost și rămîn social-democrată și un om de echipă, iar acesta e motivul principal pentru care am amînat lansarea acestui volum pentru perioada postelectorală”, confirmă Dăncilă teoria. ,,Sînt lucruri care trebuie spuse, fiindcă PSD nu se poate reclădi decît pe adevăr și pe analiza obiectivă a problemelor trecutului”.

Într-un interviu despre această carte acordat jurnalistului Răzvan Dumitrescu, Viorica Dăncilă a detaliat mai multe aspecte, unele chiar incendiare. De exemplu, de ce folosește Dăncilă cuvîntul „trădare” atît de des în interviu? ,,Pentru că eu cred că este cheia acestei cărți”. ,,Trădarea nu a fost față de Viorica Dăncilă, ci față de toți cei care au crezut în noi, față de proiectele noastre și față de toți cei care au fost alături de PSD în decursul anului”.

La cine se referă Dăncilă? ,,M-am referit la cei care au jucat un rol determinant în ce s-a întîmplat”. Este răzbunare? ,,Mulți oameni vor crede că acest demers este unul de răzbunare. Nu, nu este răzbunare”, spune Dăncilă. ,,Dacă doream răzbunare veneam cu aceste dezvăluiri înainte de alegerile locale sau parlamentare.

partea ei de adevăr”

Este un demers pentru adevăr, eu cred ca PSD se poate reclădi doar prin adevăr”.

Capitolul căderii guvernului Dăncilă, moțiunea de cenzură, este unul cheie, Dăncilă acuzînd că Marcel Ciolacu, Paul Stănescu și Alfred Simonis au ajutat la succesul moțiunii de cenzură, chiar convingînd parlamentari PSD să voteze împotriva propriului guvern!

,,Am folosit aceste cuvinte pentru actualul președinte PSD Marcel Ciolacu - și cînd am vorbit de trădare m-am referit la moțiunea de cenzură împotriva Guvernului pe care l-am condus, dar și la învestirea noului Guvern, unde Marcel Ciolacu a avut iar un loc foarte important”, a spus Dăncilă.

Viorica Dăncilă intră în detalii și spune că Marcel Ciolacu i-a garantat, cu calcule, că moțiunea NU va trece! ,,Am primit asigurări că această moțiune nu va trece. Marcel Ciolacu mi-a arătat calcule că vom avea minimum 241 de voturi - mi-a garantat asta cu o zi înainte”, spune Dăncilă, trecînd apoi la Simonis: ,,Am discutat și la Senat, mi-au garantat că nu există nici o fisură”.

Concluzia – ,,Mi-am dat seama că am fost trădată din PSD… Marcel Ciolacu a dirijat toate acest lucruri, alături de Simonis”. Și o probă cu martori a trădării: ,,Mai mulți dintre cei care au votat moțiunea au spus că au discutat cu Marcel Ciolacu”.

,,Am pierdut guvernarea, au dat jos un guvern și tot ei l-au acuzat pe Liviu Dragnea că a dat jos două guverne. Păi, ei ce au făcut? Au făcut la fel”, comentează Dăncilă.

norvegian Paul Steigan spune că planul Schwab înseamnă „renașterea fascismului într-o formă nouă”. Aceasta, crede el, este o dictatură nelimitată a capitalului financiar, un război de clasă pentru transferul masiv de putere și bogăție de la clasa muncitoare și clasa medie la clasa superioară. Dar adaptarea noilor fenomene ale istoriei lumii la episoadele din trecut nu este cel mai bun mod de a explica un asemenea proces. Istoria este întotdeauna gata să ne ofere informații extrem de dure, pe fondul cărora o formă specială de rasism agresiv, adică național-socialismul lui Hitler, va părea un fleac. Atunci ar fi mai potrivit să ne reamintim forma extremă a marxismului, adică troțkismul, care s-a dezvoltat independent de națiuni și de deciziile globale.

Klaus Schwab conchide: „Dacă democrația și globalizarea se extind, atunci nu va mai fi loc pentru statul național”. Democrația se va extinde? De fapt, potrivit lui Schwab, ceea ce umanitatea dezvoltă de secole, ceea ce noi numeam în mod tradițional democrație și drepturile omului, nu va mai exista. Totul va fi decis de către grupuri de experți străini de domeniul medicinei, în spatele cărora ar trebui să existe corporații globale „cu responsabilitate socială”. Guvernele și popoarele vor rămîne în trecut (ar trebui creată o singură biomasă).

Să spunem că acesta este globalismul, al cărui ideolog și-a arătat adevăratele obiective. Corporațiile care doresc să conducă o astfel de lume trebuie fie foarte atente. Cel puțin la scară americană, în ceea ce privește cheltuielile bugetare, complexul militar-industrial este astăzi mult mai sărac și mai slab decît noii monștri globali, iar tendința de a începe războaie nesfîrșite va părea o joacă, alimentînd în esență dezvoltarea fricii umane față de străini. Există temeri legate de sănătatea indivizilor, iar dacă în timpul războiului ne puteam ascunde în colțurile pașnice ale planetei, în prezent acest lucru nu mai este posibil.

Și, atenție: ,,După ce a trecut moțiunea de cenzură, Ciolacu mi-a dat un mesaj că îi pare rău că a trecut moțiunea de cenzură”. De fapt, ,,ei au avut un plan al lor pentru a prelua partidul și nu a contat nici guvernarea, nici ce au lăsat în urmă”, aruncă Dăncilă ,,nucleara”.

Trecînd la Paul Stănescu, Viorica Dăncilă nu e mai puțin acuzatoare, iar dezvăluirile curg. ,,Paul Stănescu a trădat din prima clipă… am să dau cîteva exemple. Imediat după condamnarea lui Dragnea, a venit la mine în birou și mi-a spus că trebuie să îmi dau demisia… demisia din funcția de premier!”, povestește Dăncilă. ,,Am întrebat de ce. Nu mi-a dat nici o explicație”.

Deci, spune Dăncilă, ,,eu am considerat și consider că Paul Stănescu avea de fapt altă țintă și alte obiective, avea ca obiectiv ținte personale, preluarea partidului”.

Au urmat alegerile prezidențiale – cînd a ieșit la iveală planul din umbră. ,,Partidul nu a luptat pentru candidat în mai multe județe, era un plan dinainte”. Plan făcut de ,,Marcel Ciolacu, Paul Stănescu, Dragoș Benea, Marian Oprișan, oameni care au venit la mine imediat după ce a trecut moțiunea de cenzură și mi-au cerut să-mi dau demisia din funcția de președinte PSD pentru ca acel grup să conducă partidul”.

Aici se adaugă și acuzația mai veche – că Paul Stănescu i-ar fi spus Vioricăi Dăncilă ,,că trebuia ca Dan Barna să ajungă în turul II la prezidențiale”.

A urmat demisia, cînd Marcel Ciolacu a convins-o să demisioneze. Cel puțin asta se știa. ,,Marcel Ciolacu a zis că se va consulta, că voi merge în Senatul României, că am multă experiență. Atunci m-am gîndit că pentru partid este bine să-mi dau demisia. Am luat această decizie pentru că nu există onoare. Se întîmpla după alegerile prezidențiale. S-a lăsat cu ton ridicat, cu insulte. Educația o ai din cei 7 ani de acasă. Dacă vă amintiți declarațiile date de Marcel Ciolacu, nu trebuia să se întîmple așa… Liderii nu mai trebuie dați la o parte. Nici nu a trecut o lună de zile de la preluarea partidului și au încercat izolarea mea. A fost o demisie de onoare, nu am cedat la presiunile lui Marcel Ciolacu și Paul Stănescu”.

Regretă Viorica Dăncilă că l-a propus pe Marcel Ciolacu în fruntea Camerei Deputaților? Răspuns ferm: ,,DA”.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Ce se ascunde în spatele COVID-19?

(urmare din pag. 1)

I se spune în continuare ,,noul coronavirus” cînd, de fapt, circulă în lume de mai mult de un an. Dar, ca să rămînă nou, precum îi spune numele, începe să sufere diverse mutații, mult mai nocive, băgînd spaima în populație și forțînd oamenii să își facă un vaccin care nu îi imunizează și nu îi scutește de purtatul măștii, dar le dă șansa de a călători liberi prin lume sau de a muri și din alte cauze. Nu știm care sînt efectele adverse ale vaccinului, așa cum nu știm nici dacă oamenii politici care se pozează la ore de vîrf la tv primesc cu adevărat un vaccin sau doar ser fiziologic.

Omenirea este în corzi, elita lumii este pe cai mari, iar canalele de distribuție a vaccinului se întind pe tot mapamondul. Evident că ,,afacerea” trebuie să țină pasul cu Vestul, ca nu care cumva să fie făcut un alt vaccin decît cel care a fost validat de mass-media, altfel cine știe ce se poate întîmpla. Atunci cînd gropile comune inundau mass-media, iar camioanele militare transportau morții spre ultimul lor drum, doar bătrînii erau afectați. Acum, tinerii sînt ținta, iar peste un timp, ca să păstreze presiunea populară, vor fi vizate alte categorii.

Timp de zeci de ani, poate mai mult, am ajuns la concluzia certă că statul nu are nici o tangență cu

binele populației pe care o păstorește. El este atent doar atunci cînd o anumită clasă socială se radicalizează. Și nici atunci pentru mult timp. Ei bine, nici de data asta nu cred că statul și elitele lumii doresc cu adevărat binele populației. Poate că la mijloc este doar o afacere sau poate că obiectivul real este încă bine camuflat în viitorul care ne va ajunge din urmă. Nu știm exact care este scopul, așa cum nu știm nici ce va urma după acest COVID-19. Lumea este afectată, sau cel puțin așa ne spune mass-media. Economiile se retrag pe alte principii, unele afaceri cad, iar altele se ridică pe valul noului curent medical.

În România, economia foarte afectată de această recesiune medicală a propulsat firmele de casă ale guvernanților. Guvernul Orban nu a făcut nimic pentru a ajuta firmele aflate la ananghie, așa cum nici echipa lui Cîțu nu face nimic. Totul este un imens praf de propagandă pe care mass-media îl aruncă în ochii lumii și la adăpostul căruia cei care se gîndesc la propria bunăstare, în detrimentul economiei românești, dau tunuri.

Vom asista la închideri și redeschideri ale economiei, vom vedea cu ochii noștri cum pandemia va avea titlu permanent în viețile noastre, cu mici perioade de reflux sau, dimpotrivă, cu puseuri năucitoare – fapt care ne va duce cu un pas mai aproape de îngrădirea drepturilor personale pe care ONU le garanta cîndva și la un control sporit al statului asupra populației. Figuri cu zîmbete false vor zîmbi din ecrane și ne vor încuraja să mai

Democrația – poleiala oricărei clase politice

Motto: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut” – ALCIBIADE, general roman

Ion Rațiu spunea că ,,Democrația este un sistem social-politic în care ai dreptul să nu fii de acord cu cel care îți vorbește”, adică pe cel care te înjură îl poți contra tot cu o înjurătură sau chiar cu o rangă în gură. Să nu uităm că la 1907 țăranii s-au răsculat sub sloganul ,,Noi vrem pămînt!”, dar puterea politică, în baza principiilor democratice, nu a fost de acord cu ei și le-a dat gloanțe. Tot așa, în 1989, după ce C.C. al P.C.R. a fost ocupat de mulțime, iar Ceaușescu a fost ucis, democrația a fost apărată tot cu gloanțe, murind peste o mie de oameni. Au venit apoi Mineriadele, cînd vinovați au fost nu cei din fruntea statului, care au decis închiderea minelor pe motiv că, sanchi, ar fi fost nerentabile, ci sărmanii mineri rămași cu ochii-n soare. Mai nou, în Statele Unite ale Americii, după ce alegerile au fost fraudate într-un mod inimaginabil – motiv pentru care Trump a apelat la ajutorul Justiției, iar Capitoliul a fost asaltat de manifestanți – concluzia a fost aceea că ,,Trump este un scelerat” (Cristian Tudor Popescu) și că ,,Mulțimea a atentat la valorile democratice” (Bogdan Chireac), deși ulterior s-a constatat că manifestanții violenți care au cauzat distrugeri erau oamenii lui Biden, așa cum minerii lui Cozma, care au intrat în Guvern, erau, de fapt, securiștii lui Iliescu.

Oare una dintre cele mai însemnate valori democratice nu este cumva legată de alegerile libere și corecte? Cum puteți învinovăți tocmai victimele alegerilor fraudate, oameni de bună credință cărora democrația le-a garantat faptul că votul lor contează? Cum se face că mass-media din România, în proporție de 80-90%, timp de circa două luni nu a făcut nici o referire la fraudarea alegerilor prezidențiale din America, iar acum ,,jurnaliștii” acoperiți, descoperiți, dezactivați, deratizați, deocheați... au prins glas și ne intoxică cu fel de fel de imbecilități. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (,,Demisia”).

Oare există vreo legătură între acest mod de a face presă și principiul nr. 4 al Noii Ordini Mondiale conform căruia ,,Trebuie să te supui total Satanei”, sau Protocolul nr. 12 de organizare și

funcționare în care se stipulează că ,,Mass-media va fi cenzurată la maxim și nici măcar un singur anunț nu va ajunge la public fără acordul nostru”? Mai mult, toate acestea se coroborează cu ceea ce a spus David Rockefeller în 1991, la reuniunea Grupului Bilderberg: ,,Sîntem recunoscători celor de la Washington Post, New York Times, Time Magazine si altor publicații extraordinare ai căror directori au participat la întrunirile noastre și și-au respectat promisiunile de a păstra discreția timp de aproape 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să ne dezvoltăm planul mondial dacă presa nu ne-ar fi fost fidelă, ținîndu-ne ascunși de luminile celebrității”. Ce faceți, măi băieți? Ați făcut coadă la Satana? Credeți că dacă vă dați cu gel pe freză, vă puneți cravată și vă parfumați cu levănțică lumea vă va crede? Ați uitat voi, toți cei care vă dați drept elitiști, formatori de opinie, consultanți de politică externă și internă, seniori editori etc, de deontologia profesională, adică de Curaj, Obiectivitate, Independență, Adevăr și Dreptate? Știți că, din cîinele de pază al democrației, massmedia a ajuns o slugă fidelă clasei politice? Adică ,,întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată de plătitorul politic” (Mircea Chelaru, ,,România Moluscă”). S-a ajuns aici și pentru că ,,Poporul român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară” (Corneliu Vadim Tudor).

Vadim a fost naiv din acest punct de vedere, deoarece a crezut în valorile democratice. În final, totul s-a dovedit a fi o mare deziluzie. După ce a fost furat ca-n codru la alegerile prezidențiale și a scris: ,,Ce alegeri? Jaf îngrozitor!/ Mascaradă nemaipomenită!/ I-a lăsat să fure-n legea lor/ Europa asta ipocrită”, mass-media a concluzionat că vinovat în toate cele este... ,,nebunul de Vadim”.

Așadar, dacă se fură alegerile este democrație, iar dacă învinsul, victima, contestă asta, înseamnă că este o faptă penală, pentru că ,,este interzis să atentezi la valorile democratice” (Bogdan Chireac), după cum i se impută astăzi lui Trump.

Cert este faptul că în România democrația nu a existat, nu există, și nu va exista niciodată. La noi, ca de altfel pe întreaga planetă, democrația nu reprezintă altceva decît un termen din DEX sau, cum se spune în popor, praful de pe tobă.

VALENTIN TURIGIOIU

rezistăm încă puțin, și apoi încă puțin, timp în care cei care vor încerca să ridice vocea pentru a pune întrebări vor fi reduși la tăcere.

Pandemia COVID-19 este poate primul pas, prima treaptă spre ceva ce noi, muritorii de rînd, nu întrezărim. În numeroase declarații, acei ,,guru” medicali ne spun să nu se gîndim încă la revenirea la normal a societății, apoi tot ei ne amăgesc cu diverse date calendaristice la care, cred ei, vom fi bine. Nimic nu mai este clar, sigur și previzibil. Totul se reduce acum la obținerea acelor pașapoarte mediale care ne vor permite să călătorim, să intrăm în magazine și să ne ducem traiul de zi cu zi. Iar dovada că această propagandă și-a depășit efectul scontat constă în numărul din ce în ce mai mare de adepți ai curentului pro vaccinare, care se urcă efectiv cu bocancii și calcă în picioare toate principiile medicale care au stat la baza societății pînă în 2019. Și mă refer aici în special la modul în care un vaccin bun ajunge să fie eficient cu adevărat în urma unor testări care durează ani buni, în nici un caz cîteva luni.

Cu toate acestea, chiar dacă am un grad mare de scepticism în ceea ce privește scopul real al acestui vaccin, nu voi nega niciodată rolul imens pe care, în ultima sută de ani, vaccinurile l-au avut în dezvoltarea societății umane. Am speranța că dincolo de propagandă nu există nimic ocult și că cei care conduc această lume chiar sînt oameni de bună credință. Dar și această speranță este acoperită de multe rețineri.

Învățați, învățați, învățați!

De la Clotilde

Ne-am plîns mereu că sîntem provinciali, că nu ne sincronizăm cu marile culturi. Acum avem o șansă uriașă și ar trebui să o folosim. Această șansă se numește Clotilde Armand. Iar sincronizarea Primărie – Corporații ar putea să se facă prin conceptul Open Space. Pe românește, să lucreze toți angajații într-o hală. Ar fi păcat ca doamna Armand să nu pună în practică această idee.

De la dumneai putem învăța și cum se construiește socialismul corporatist. Are doi oameni de încredere care lucrează în Cabinetul 1 al Primăriei și sînt exemple de devotament. Acești eroi de sacrificiu stau cu laptopurile pe jos, pe parchet, pe covor sau ce-o fi acolo (nu stăpînesc detaliile, fiindcă n-are nimeni tupeu să le facă o poză) și, dacă intri la doamna Clotilde, poți să-i calci, din greșeală, pe degete sau pe mouse.

Mai am o pildă de înaltă conștiință revoluționară. Doamna Clotilde vrea să vină cu echipa care a consacrat-o în mediul corporatist așa că, în ultimele zile ale anului 2020, se bîrfește (dar eu nu cred așa ceva) că ar fi apărut un băiat care a zis „cine-i șef la nu știu ce departament? Tu ești? De azi io sînt!”. I s-ar fi cerut actele și s-ar fi constatat că nu are cinci ani de muncă în administrația publică. Îți trebuie minimum cinci ani de experiență în domeniu pentru a fi angajat în primărie. Angajat, nu șef, angajat. Și atunci, destoinicul ar fi ripostat „îmi veniți cu de-astea ca să mă încurcați? Io sînt șef de azi!”. Așa că și-ar fi tras un scaun lîngă vechiul șef. S-a lipit de om și îi făcea marcaj ca Bumbescu.

De-aia îi iubesc pe useriști – pentru că nu știu ei multe, dar vor totul. Vorba lui Arghezi „să vrei peste mie, să poți pînă la șase”. Și mai am un citat, dar nu mai știu din cine. Era un text în manualul de română care se încheia cu o propoziție reverberantă: „De la comuniști am învățat cutezanța”. Și cutezanța s-a transmis peste generații.

Din păcate, există și cetățeni malonești, care n-o lasă pe Clotilde să muncească. Unul dintre ei mi-a scris așa pe whatsapp: „Clotilde ar fi dat ordin să nu se mai folosească, în primărie, cuptoarele cu microunde”. Dacă-i așa, eu o susțin pe Clotilde, pentru că eliminarea acestor cuptoare energofage reprezintă prioritatea Sectorului 1, nici siderurgiștii de la Reșița și Hunedoara nu fac o asemenea pagubă. Mai departe. „Și tot Clotilde a cerut să fie redusă căldura, în primărie, cu 50%, deși instituția are un sistem de termoficare aparte și nu se încălzește de la Termoenergetica. Dumneai vrea economie, chiar dacă a anunțat în ședință că are excedent financiar. Și atunci ce a fost criza gunoaielor? Și unde sînt bursele elevilor?”. Astea sînt chitibușuri, răutăți gratuite. Clotilde ar merita să fie primar general. A zis Nicușor că va da 19 grade? Clotilde poate să vă dea și 16. Dacă se forțează, va da și 12. Va da și andrele să vă tricotați un jerseu.

RăZVAN IOAN BOANCHIȘ (National.ro)

Joe Biden se confruntă cu o mare problemă în relația cu Uniunea Europeană – Atlanticul

Cel de-al 46-lea președinte al Statelor Unite, Joe Biden, își începe mandatul într-un moment în care Washington-ul se confruntă cu un număr mare de sarcini de politică externă nerezolvate, probleme cu care nici unul dintre predecesorii săi nu s-a confruntat. După patru ani de guvernare a lui Donald Trump, noua administrație trebuie să depășească scepticismul legat de capacitatea Statelor Unite de a face față provocărilor severe cu care se confruntă lumea, inclusiv apariția Chinei ca superputere a Secolului XXI, proliferarea armelor nucleare și provocările legate de schimbările climatice induse.

În decembrie, la doar cîteva săptămîni de la alegerea lui Biden, Uniunea Europeană și China au făcut progrese în ceea ce privește un nou acord economic. Condițiile imediate ale Acordului de investiții din China rămîn, însă, neclare – textul nu a fost încă finalizat –dar, în termeni generali, acordul este suficient de simplu și implică formarea unor relații comerciale mai profunde bazate pe standarde comune, aparent obligatorii. Potrivit UE, acordul implică Beijingul printr-o nouă „relație de investiții” care va proteja standardele de muncă și de mediu și va contribui la ancorarea Chinei într-o ordine mondială bazată pe reguli stricte. Astfel, UE își joacă rolul global de „superputere de reglementare”, exportînd și protejîndu-și valorile prin potențialul său economic.

La Washington acordul este perceput diferit. Bruxelles-ul a continuat acordul, în ciuda apelului public al noii administrații americane de a suspenda demersurile în această direcție. Se pare atacurile fostului președinte american Donald Trump asupra UE au împietrit inimile liderilor țărilor din bloc și i-au împins să demonstreze mai multă „autonomie strategică”. În acest sens, apare întrebarea: autonomie față de cine? Și singurul răspuns logic ar fi: autonomie față de Statele Unite. Reticența UE de a aștepta ca SUA să experimenteze o schimbare de putere este un semn al schimbărilor prin care a trecut Planeta de cînd fostul vicepreședinte Biden a devenit șeful republicii federale. Uniunea Europeană de astăzi nu este pregătită să „se consulte” cu Statele Unite înainte de a semna un acord atît de important, așa cum a solicitat consilierul pentru securitate națională al lui Biden, Jake Sullivan.

Într-un anumit sens, problema europeană cu care se confruntă Biden este evidentă: continentul – pe teritoriul căruia Statele Unite a purtat două războaie, a alocat sume de bani colosale pentru a se restabili și, de asemenea, timp de 75 de ani a investit fonduri disproporționat de mari – face acum tranzacții ascunse cu principalul rival strategic al Washingtonului. Acest exemplu arată clar că acțiunile mioape și imprevizibile ale lui Trump au creat o lume despre care el a susținut că exista deja, dar care, în realitate, nu a existat cu adevărat: o lume în care Statele Unite sînt atacate de aliați, care de fapt nu existau.

observate la începutul lunii ianuarie în fața clădirii Capitolului din Washington.

În timp ce SUA are în mod clar provocări serioase de depășit, acestea nu ar trebui să umbrească provocările sistemice cu care se confruntă UE, care, în timp, s-ar putea dovedi a fi mult mai serioase decît cele ale Americii. Potrivit Băncii Mondiale, în 2007, după ani de creștere constantă, economia UE a depășit economia SUA și ambele au fost semnificativ mai mari decît cea a Chinei. Pînă în 2019, economia americană a crescut cu aproximativ 50%, în timp ce economia UE a rămas în mare parte neschimbată.

Între timp, China a ajuns aproape de UE. După cum a subliniat George Magnus, economist la Centrul China al Universității Oxford, tendința ultimului deceniu este clară: o renaștere americană și o Uniune Europeană stagnantă. Din 2010, ponderea Statelor Unite în economia globală nu numai că s-a menținut în limite ridicate, dar a crescut de la 23% la 25%, potrivit datelor Fondului Monetar Internațional utilizate de Magnus. Cifrele pentru UE au scăzut de la 21,5% la 17,5%, chiar ținînd seama de Marea Britanie în ansamblu. Dacă acceptăm punctul de vedere de la Bruxelles, potrivit căruia greutatea economică este, de fapt, o formă de putere, atunci UE este în declin relativ, nu America.

Un aspect notabil al ultimelor săptămîni a fost discreditarea neîncetată a trumpismului ca ideologie politică, dar fără a aduce atingere unei revoluții economice care ar putea submina puterea covîrșitoare a Americii, cel puțin deocamdată. Între timp, UE, în ciuda faptului că a doua sa cea mai mare economie, Regatul Unit, a decis să iasă din uniune, nu a realizat criza puternică pe care o traversează, deoarece declinul său nu este atît de evident. Diplomații europeni sînt îngrijorați de faptul că Europa – inclusiv Marea Britanie – pur și simplu nu beneficiază de baza industrială sau tehnologică necesară pentru a concura cu Statele Unite sau China. Dintre cele mai mari 50 de companii din lume, prin capitalizare de piață, doar trei au sediul în UE și doar una dintre ele se ocupă de tehnologie. În schimb, în SUA există 34, dintre care 10 sînt orientate spre tehnologie. Odată cu Brexit-ul, doar una dintre primele 50 de companii din lume rămîne în UE. În plus, blocul a pierdut centrul financiar global al continentului – Londra. Chiar și peste motorul economiei regiunii –Germania – planează incertitudinea. De exemplu, Tesla valorează mai mult decît toți principalii producători auto din Germania la un loc.

capcană, iar „pensionarea” ei din acest an este puțin probabil să schimbe ceva. Armin Laschet, care a succedat-o ca lider al creștin-democraților de centrudreapta, este un adept moderat al lui Merkel, fiind ușor critic față de Rusia și China în trecut. A doua problemă pentru Biden este că acordul UE cu China arată că Germania suferă de aceeași obsesie ca și Franța legat de autonomia strategică față de Statele Unite. Pericolul este că această ambiție se va împlini, iar UE ar putea încerca să obțină independență economică pentru a face față Chinei, în același timp alăturîndu-se SUA pentru a aborda problema strategică a abilitării economice a Chinei. Poate că Washingtonul va ajunge la concluzia că nu este deosebit de mulțumit de această înțelegere și va căuta noi formate internaționale pentru a controla China. Uniunea Europeană se consideră una dintre cele trei mari puteri economice de pe Pămînt. În mod semnificativ, face eforturi pentru a promova angajamentul cu Beijingul, chiar dacă unii foști susținători ai angajamentului Americii cu China susțin acum că a fost o greșeală, o încercare pe care Beijingul a folosit-o pentru a-și crea propria putere. Ceea ce este remarcabil în legătură cu acordul dintre UE și China, și care ar trebui să demonstreze autonomia strategică europeană, este cît de nonstrategic pare acesta. La prima vedere, acest lucru nu este altceva decît o deschidere tactică pentru anumite sectoare din Europa. Susținătorii acordului – pe bună dreptate – au spus că acordul nu împiedică UE să ia măsuri împotriva Chinei dacă Beijingul nu își onorează încheierea acordului. Cu toate acestea, documentul arată o naivitate extraordinară sau, mai cinic, o mișcare de PR.

Comunicatul de presă care salută acordul vorbește foarte mult despre valorile și angajamentele semnate de China pentru prima dată. Acesta afirmă chiar că Republica chineză a fost de acord să facă „eforturi continue și susținute” pentru a se conforma normelor internaționale împotriva „muncii forțate”, referinduse la persecuția continuă a uigurilor din Xinjiang. Este dificil de înțeles ce este mai rău: includerea în document a unor astfel de expresii fără sens despre sclavie sau ignorarea totală a acestui fapt. Pînă acum, sensul acestor pași nu este vizibil. Imediat după ce a fost anunțat acordul, China a lansat represiuni asupra protestatarilor pro-democrație din Hong Kong și a trimis invitații la controversata întîlnire 17 + 1 avută cu alianța statelor din Europa Centrală și de Est, inclusiv statele membre ale UE. Oare China deja divizează și guvernează?

Totuși, în spatele acestui acord cu China se află o problemă mai mare pentru Biden: nu puterea europeană, ci slăbiciunea din bloc. În mare parte în ultimii ani – și în special în ultimele săptămîni – Occidentul a fost bîntuit de fantoma declinului Americii. Dimpotrivă, UE, personificată de cel mai neașteptat campion al liberalismului, cancelarul german Angela Merkel, a atins apogeul și a devenit adevăratul lider al lumii libere. S-a spus că, desigur, UE are propriile sale probleme, dar nu prezintă nici unul dintre simptomele dureroase care au putut fi

Mai mult decît atît, deși UE a demonstrat o unitate politică remarcabilă față de Brexit, ea rămîne o confederație politică slabă, formată din state cu economii și interese foarte diferite, cu niveluri mai ridicate de inegalitate economică decît chiar SUA. Regiunile sudice mai sărace ale UE rămîn cu mult în urma țărilor nordice. Fostul secretar de stat american Henry Kissinger a numit Germania „prea mare pentru Europa, dar prea mică pentru lume”. În anumite privințe, același lucru se poate spune și despre UE: este suficient de puternică și de coezivă pentru a-și răni fostul stăpîn imperial, dar încă nu este suficient de puternică pentru a ataca singură.

Biden are de luat în considerare două aspecte strategice problematice. În primul rînd, Merkel a fost forța motrice a acestui acord. De fapt, cancelarul german – și Germania, în general – nu vrea să aibă favoriți în conflictul dintre SUA și China. Țara respinge ideea de a crea un grup de democrații care să blocheze ascensiunea Chinei. Nu se dorește o alianță transatlantică în această privință. Prin ajungerea la un acord cu Beijingul, Merkel speră să evite această

Un alt mare cancelar german, Otto von Bismarck, a remarcat în trecut că este întotdeauna mai bine să fii „unul din doi în lumea celor trei”. A uitat Europa acest sfat? Blocul are multe puncte forte și, de-a lungul timpului, s-a dovedit a fi mult mai rezistent decît îndrăznesc să recunoască mulți dintre criticii săi – în principal acei experți din Marea Britanie care păreau să-l anuleze în încercarea lor de a atinge Brexit-ul. Dar blocul rămîne, de asemenea, fundamental mai slab decît SUA sau China și riscă să rămînă în spatele amîndurora.

Așa cum scrie Henry Kissinger în cartea sa despre China, scopul Beijingului nu este o ciocnire decisivă de forțe, ci „obținerea unui avantaj relativ”. Între China, Statele Unite și Europa, cine cîștigă cel mai clar avantaj relativ și își consolidează poziția strategică? UE ar putea dori ca blocul să nu aibă de ales între SUA și China, dar Bruxelles-ul ar putea să nu fie în măsură să evite acest lucru. A fi de partea unei Americi instabile poate fi o alegere mai bună decît a fi singur în viitoarea confruntare dintre două centre de putere.

Cu toate acestea, pentru Biden alegerea este mai ușoară. Administrația sa va ținti angajamentul cu UE și va încerca să restabilească relațiile transatlantice. Cu toate acestea, pe termen lung, problema cea mai mare nu poate fi independența, ci slăbiciunea UE. D.A.

AȘA Vă PLACE ISTORIA?

Baletul – o formă a dansului promovată de Regele Soare

Cu mult înainte să poată vorbi, oamenii și-au exprimat sentimentele și gîndurile prin mișcare. De-a lungul timpului, dansul s-a dezvoltat într-o formă de divertisment. Originile baletului pot fi urmărite pînă în perioada Renașterii și în dansurile de la curțile Franței și Italiei. Orice ocazie ce se menea a fi sărbătorită, naștere sau nuntă, cerea nevoia pentru un dans social. Toate doamnele și domnii de la curte erau învățați aceste dansuri complicate ca parte a educației lor sociale.

În jurul anilor 1400, dansurile de la curte au devenit mai complicate și mai detaliate, apărînd astfel nevoia ca acestea să fie codificate pentru a le menține coerența. Instructori speciali de dans au început să apară. Acești oameni au fost extrem de respectați și erau considerați a fi cele mai bune cadre didactice de dans, creînd dansuri ce au fost utilizate în toată Europa.

Regele Ludovic al XIV-lea a avut o influență profundă asupra progresului baletului. Nu numai că era un susținător avid al dansului, dar era și un interpret iubit de toată lumea. Mai mult decît atît, Ludovic era supranumit „Regele Soare”, un nume primit după ce a apărut împodobit cu aur precum Apollo, zeul soarelui, în „Le Ballet de la Nuit”. În 1661, regele Ludovic al XIV-lea a deschis prima școală de balet din lume, „Academia Regală de Dans”. Pierre Beauchamps, un maestru al baletului de la școală, este creditat cu dezvoltarea celor 5 poziții de bază ale piciorului în balet. Aceste poziții încă stau la baza tuturor pașilor clasici ai baletului și sînt universal înțelese, chiar dacă denumirile lor sînt în franceză.

Un alt dansator proeminent al baletului din acea vreme era Jean-Baptiste Lully, responsabil pentru

Oistorie a farselor (182)

Farse de la Hollywood (2)

Ani de-a rîndul Cary Grant şi-a unit destinul cu Randolph Scott. Cît îl priveşte pe Rock Hudson, alias Ray Scherer, a păcălit milioane de fani, crezînduse că îi face curte frumoasei actriţe Doris Day, asta pînă cînd SIDA 1-a răpus fără milă. James Dean, ca şi Rudolf Valentino, era, în particular, o persoană timidă şi nesigură, nici pe departe una năvalnică. Şi oare ce-ar gîndi lumea despre John Wayne, Kirk Douglas, Omar Sharif şi Karl Malden dacă ar şti adevăratele lor nume: Marion Morrison, Isidore Demsky, Michel Shalhouz şi Mladen Sekulovich? Ar avea oare importanţă?

Minciuna este o parte atît de esenţială a aşa-numitului Tinseltown, încît şi cei care scriu despre el nu sînt deloc ceea ce par. Ani de zile, cei mai mari jurnalişti specializaţi pe fenomenul Hollywood, creînd sau distrugînd cariere, au fost Louella Parsons şi Hedda Hopper, născute Louella Oettinger şi respectiv Elda Furry.

Uneori, această practică e de la sine înţeleasă. Stefanie Powers a renunţat la numele, nu atît de uşor de pronunţat, Stefania Federkiewicz; suavul Laurence Harvey, cu un nume atît de specific englezesc, ar fi întîmpinat probleme să fie reţinut ca Larushka Mischa Skikne. Sau nu? Gina Lollobrigida a refuzat să-şi schimbe numele, în ciuda cererilor exprimate de fiecare studio cu care a lucrat, şi s-a descurcat foarte bine.

E o surpriză să aflăm că actorii Clara Bow, Tyrone Power, Clark Gable, Ava Gardner şi Alan Ladd şi-au folosit cu toţii adevăratul nume? Doar toţi au lucrat în aceeaşi lume a înşelătoriei. Alan Ladd era o persoană atît de scundă, încît, în cadrul scenelor de dragoste unde avea ca partenere de film femei înalte, trebuia să se urce pe o platformă sau actriţa trebuia să coboare într-un mic şanţ. Johnny Weissmiiller (Tarzan) ar trebui felicitat pentru că nu şi-a schimbat numele în Johnny Savage; şi, de asemenea, pentru cele cinci medalii de aur cîştigate la Olimpiada din 1924 şi la cea din 1928, cînd a participat în echipa americană de înot. Problema este că, în momentul cîştigării acestor medalii, el nu era cetăţean american. Toată viaţa

deschiderea Baletului Operei din Paris. Lully nu numai că a început să facă distincția între dansatorii profesioniști și curteni, dar a inclus și femeile. Înainte, baletul era executat doar de bărbați. În perioada pre-romantică, la începutul anilor 1800, mare parte a vocabularului dansului (pașii și pozițiile) folosit astăzi era deja stabilit, iar fustele au fost scurtate la o lungime nemaiauzită, chiar deasupra gleznei. Perioada pre-romantică este originea „en pointe”. Dansatoarea italiană Marie Taglioni este considerată ca fiind prima balerină care a dansat „en pointe” (balansarea și mișcarea pe vîrfurile degetelor de la picioare). Perioada între 1830 și 1870 este considerată Perioada romantică a baletului clasic. Baletul din această perioadă a utilizat o linie foarte specifică a corpului și brațelor. Marie Taglioni a dansat în piesa de balet romantic „La Sylphide” purtînd un corset cu o rochie în formă de clopot, un predecesor al fustei tutu. În această perioadă femeile au intrat în lumina reflectoarelor.

După perioada romantică, baletul clasic rus a luat avînt în Sankt Petersburg la sfîrșitul anilor 1800 cu coregrafia lui Marius Petipa și a asociatului său, Lev Ivanov. Odată cu creșterea capacităților tehnice ale dansatorilor, Petipa a creat pentru ei balete clasice foarte lungi și foarte dificile. Acestea au inclus „pas de deux” pentru o femeie și un bărbat în rolul dansatorilor principali, urmat de un solo dificil pentru fiecare. Costumele femeilor au devenit mai scurte, iar fusta tutu a devenit populară. Această schimbare a permis dansatorilor să se miște mai ușor și spectatorilor să vadă picioarele dansatorilor cînd executau pașii dificili. Multe dintre baletele ale căror coregrafii au fost realizate atunci, precum Lacul Lebedelor și Spărgătorul de Nuci, încă sînt interpretate și astăzi în toată lumea.

În 1909, un impresar numit Serghei Diaghilev a creat Baletele Rusești din Paris. Acestea aveau influențe puternice franceze și rusești și erau responsabile pentru introducerea unor coregrafi precum Vaslav Nijinsky, Enrico Checchetti și Georgi Balanchivadze. Aceste

afirmase că se născuse în Windber, Pennsylvania, dar de fapt se născuse (la 2 iunie 1904) în Freidorf, atunci în Ungaria, astăzi în România. Nici măcar cele cinci soţii ale sale nu ştiau de acest lucru, cu atît mai puţin fiul său, Johnny Jr. - dar, să fim serioşi, Tarzan a fost mereu genul puternic şi introvertit.

Hollywood-ul are întotdeauna grijă să proiecteze o imagine globală de strălucire şi succes, dar uneori aparenţele nu mai înșală. Marilyn Monroe (nu, nici acesta nu era numele ei adevărat şi nici nu era blondă din naştere, ci brunetă) părea foarte sigură pe propria sexualitate, dar viaţa i-a fost la fel de tristă ca şi moartea ei stranie. A fost ucisă? Oare îi ameninţase pe fraţii Jack şi Bobby Kennedy cu şantajul? Ambii erau experţi în secretele Hollywood-ului, în diferitele tipuri de înşelătorie. Tatăl lor, Joe, fusese patronul unui studio cinematografic, iar actorul Peter Lawford le era rudă prin alianţă.

Desigur, Lawford făcea parte şi din gaşca lui Sinatra. Deci cum a devenit faimos aşa-numitul „Ochialbaştri”? În 1942, publicistul George Evans a angajat douăsprezece adolescente, plătindu-le cu 5 dolari fiecare, pe care le-a antrenat să ţipe, să geamă şi să leşine de fiecare dată cînd Frank cînta, apoi umplea o sală de spectacole dînd sute de bilete pe gratis, după care alerta presa. Stratagema a funcţionat mai bine decît şiar fi imaginat vreodată Evans. Cînd cele douăsprezece adolescente au început să se prefacă, ţipînd şi leşinînd, alte optsprezece din public au leşinat în realitate. Isterie în masă. În curînd, evenimentul fiind mediatizat pe scară largă, de fiecare dată cînd Sinatra apărea pe scenă era asediat de mii de fete ce ţipau şi leşinau. Ambiţia şi cruzimea merg mînă-n mînă. Publicistului Al Horwitz îi plăcea la nebunie să le trimită cîte o telegramă actorilor ce se străduiau din greu să-şi creeze un nume în industrie, în care îi avertiza: NU LUAŢI ÎN CONSIDERARE TELEGRAMA PE CARE V-AM TRIMIS-O PRIMA DATĂ. ZANUCK. Victimele sale, presupunînd că mesajul sosea din partea mogulului cinematografiei, Darryl F. Zanuck, cădeau într-o plasă de speranţe false, precedată de chinuri şi dezamăgiri.

(va urma)

STUART GORDON

„Pictură cu dansatori de balet“, de Edgar Degas, 1872

ansambluri de dansatori au colindat toată Europa aducînd cu ei noi coregrafii, costume și decoruri concepute de mari artiști.

În 1926, Baletul Regal din Anglia se deschide, cu Sir Frederick Ashton în calitate de coregraf. Aici o întîlnim pe cea mai mare balerină din toate timpurile, Dame Margot Fonteyn. Contribuțiile celor doi au fost recunoscute de către regina Elisabeta a II-a prin acordarea de titluri de onoare. În 1934, fostul Balet Mariinsky din Sankt Petersburg a fost redenumit Baletul Kirov, recunoscut ca unul dintre cele mai mari din toată lumea și a produs unii dintre cei mai influenți dansatori și coregrafi din lume, printre care Mihail Fokine, Anna Pavlova, Vaslav Nijinsky, Tamara Karsavina, Natalia Makarova, Rudolf Nureyev și Mikhail Baryshnikov. În America baletul a început în New York, odată cu deschiderea Teatrului de Balet și a Baletului din New York City. Aici, Anthony Tudor a realizat coregrafia pentru lucrări de balet, introducînd un amestec de balet clasic și contemporan. Povești de dragoste și, adesea, legende inspirate din folclorul țărilor europene au născut firul narativ mai complex din spatele marilor balete romantice. Dansul devine treptat o invitație la călătorie, la evadare: universul creat de spectacole exercită o atracție irezistibilă pentru spectator. rrm

ORIZONTAL: 1) Angajat de probă; 2) Formă deosebită de respingere – Înscrise la cursurile de zi; 3) Gene date peste cap! – Tăiat în bucăți; 4) Compartiment special al marinei comerciale – A face ceva pentru comunitate; 5) Alergător de cursă lungă pe o singură pistă; 6) Fruct uleios – Unități de alimentație; 7) Trageri de timp; 8) Nume de persoană (pop.) – Gol stînjenitor; 9) Personaj negativ în lumea cărților – Soluție cosmetică aplicată la rădăcina părului; 10) Arme descărcate! – Aflată în faza de suspendare.

VERTICAL: 1) Luptă pentru putere; 2) Plan de muncă; 3) Prinse în smoc! – Cinstiți în lege; 4) Cade în cursă – Nivel de acces la scară; 5) În fundul peșterii! – Declară identitatea; 6) Reușit la război – Capete de ramură!; 7) Căzut de la putere; 8) Variație de temperatură – Boală care se manifestă prin neputința de a înghiți; 9) Amplificator numeric – L-au trecut toate apele; 10) Sînt numai ochi –Indicator de precizie.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,SOFISME”

1) PACALITORI; 2) ACOPERITOR; 3) ROM – SIPET; 4) AMAGIT – LAT; 5) SOS – NARARI; 6) UDATA – ARIN; 7) TA – ETICI – T; 8) ABIS –VIETI; 9) RIDICAT – OT; 10) EL – TORENTE.

PE n T r U Î m P ro SP ă TA r EA m

În România se vorbeşte mult şi se face puţin (1)

Doamnelor şi domnilor, Onoraţi invitaţi, Stimaţi reprezentanţi ai presei, Reuniunea Consiliului Naţional al Partidului România Mare are loc într-un moment greu pentru Ţară. La aproape 10 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, situaţia internă şi externă a României este mai dificilă decît în toată perioada postbelică. Atunci cînd, în primăvara anului trecut, conducerea partidului nostru a adresat organismelor internaţionale un Memorandum în care acuza instaurarea unui stat de tip mafiot, nu bănuiam că, numai după un an, chiar ex-premierul ţărănist Victor Ciorbea va ajunge la vorba noastră şi va afirma exact aceleaşi stări de lucruri pe un post de Televiziune. Am spus-o şi o voi repeta pînă cînd voi avea nu 20 de procese, cîte mi s-au înscenat acum, ci 200: principala cauză pentru care România a ajuns o epavă este jaful. Surse de încredere din interiorul Serviciilor Secrete m-au informat că, în perioada decembrie 1989 – martie 1999, s-au scos din România nu mai puţin de 9 miliarde de dolari, de către persoane fizice şi persoane juridice, bani care au fost depuşi în conturi aflate în băncile străine. Niciodată n-am crezut că va lua naştere şi va prolifera atît de vertiginos o nouă specie a păsărilor de pradă, care, aproape invariabil, mimează cinstea şi preocuparea pentru binele obştesc, la suprafaţă, dar pe ascuns fură vîrtos şi îşi asigură prosperitatea pentru cîteva generaţii de urmaşi. Este epoca de acumulare a marilor averi, iar cancerul corupţiei s-a generalizat, devenind metastază. De intrat, au intrat bani în România, în special din împrumuturi externe, dar ei au căpătat alte destinaţii. În ceea ce ne priveşte, am produs dovezi din belşug, dar, ca într-o piesă de teatru absurd, Justiţia pur şi simplu îşi bate joc şi ne cere noi şi noi dovezi, ori ne hărţuieşte tot pe noi, pentru a ne descuraja şi a ne închide gura. E o luptă cu morile de vînt, care ne uzează ca partid şi ne bagă într-un cerc vicios. Aproape tot ce cîştigăm în faţa populaţiei, care ne percepe ca pe un partid justiţiar, pierdem datorită boicotului exercitat împotriva noastră de o Mafie tenace, cu ramificaţii la toate nivelurile, inclusiv în plan informaţional şi juridic.

De la scandaloasa Afacere Ţigareta, petrecută în urmă cu 1 an, demonizarea partidului nostru a intrat într-o nouă fază şi cu cît produceam mai multe probe ale implicării unor nume ilustre, cu atît mai multe procese şi înscenări ni se puneau la cale. Aşa după cum aţi constatat şi dvs., sînt posturi de Televiziune pentru care Partidul România Mare nu există, indiferent ce acţiuni politice sau umanitare am avea. În acelaşi timp, au ocupat ecranele televizoarelor formaţiuni liliputane, care aspiră către pragul de 1% în preferinţele electoratului şi unii se mai miră că încrederea populaţiei în partide a scăzut pînă la cota de avarie. În România se vorbeşte mult şi se face puţin. Necazul este că societatea românească nu este pregătită pentru adevăr şi diversiunile sînt atît de numeroase şi bine puse la punct, încît lumea a început să confunde planurile, iar tablele de valori morale au fost răsturnate: patrioţii români sînt ştampilaţi ca extremişti, teroriştii de la UDMR sînt prezentaţi ca europeni, deşi ei sapă din interiorul Puterii la temeliile Statului Unitar Român, apoi cine luptă împotriva fărădelegilor şi a incompetenţei este plimbat în cuşca televizorului şi arătat, la toată lumea, ca un duşman al Poporului şi ca un antireformist periculos. Prima scenă a societăţii româneşti duce o lipsă cronică de oameni de caracter şi de repere morale. În perioada antebelică existau nişte monumente de etică şi cultură, ca Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Lucian

Blaga, Nae Ionescu, dinastia Brătienilor, Dimitrie Gusti, Mareşalul Averescu şi o întreagă pleiadă, dintre care unii au plătit cu ani grei de temniţă, ba chiar cu viaţa, demnitatea de a fi iubitori de Ţară şi de a înscrie România pe orbita unităţii şi a identităţii de sine. Astăzi, locul uriaşilor a fost luat de pigmei. Orice homuncul politic îşi dă cu părerea despre Ţară, despre integrarea euro-atlantică, deşi el n-are noţiuni elementare de gramatică, darmite de Istorie şi Civilizaţie! Într-o astfel de „tovărăşie” forţată sîntem sortiţi să acţionăm noi, cei de la PRM. Evident că am provocat invidie, ba chiar, în ultimul timp, o ură înverşunată. Evident că ni s-au pus în spate tot felul de provocări şi lovituri de Stat, pe care, zilele trecute, le-a dezminţit, categoric, chiar conducerea Serviciului Român de Informaţii. Realitatea este că sîntem un partid extrem de incomod, fiindcă spunem cu glas tare ceea ce spun milioane de oameni în şoaptă, ori la cozile interminabile unde pot căpăta un ajutor de şomaj sau o speranţă de două parale. Dvs., cei care veniţi din judeţe, ştiţi mai bine decît noi care e pulsul real al Ţării, fiindcă acolo se scrie adevărata Istorie a vieţii de zi şi noapte. Dacă Bucureştii au devenit Sodoma României, restul Ţării reprezintă Turnul Babel, în care fiecare vorbeşte o altă limbă şi totul se îndreaptă către barbarie. Zilnic, aflăm pe viu, sau din ziare, că se petrec fapte abominabile, care înainte nu puteau fi nici măcar imaginate. Existenţa societăţii româneşti a devenit un film horror, o telenovelă tragică, cu 365 de episoade pe an, în care se întîmplă atrocităţi, crime, scene de coşmar imposibil de înţeles de către o minte sănătoasă. În Ţara lui Eminescu se violează bătrîne de 90 de ani! În Ţara lui Enescu sînt plezniţi ochii cailor cu bîta! În Ţara lui Brâncuşi sînt ucişi prunci neprihăniţi şi sînt aruncaţi la gunoi ca nişte resturi menajere. Cu părere de rău, mă văd silit să afirm că cele 3 instituţii care ar trebui să aibă un cuvînt greu de spus în asanarea morală a societăţii româneşti – Biserica, Şcoala şi Poliţia – nu-şi fac datoria. În special Poliţia se îndeletniceşte cu alte treburi, printre care şi uciderea a peste 30 de mineri, la Stoeneşti, crimă imprescriptibilă, care s-a întîmplat cu adevărat, deşi toţi au păstrat o tăcere complice şi laşă – dar va veni un moment cînd adevărul va ieşi la suprafaţă, ca şi cadavrele pe apele de gheaţă ale Oltului.

Am zugrăvit acest succint tablou al societăţii româneşti pentru că partidul nostru nu e un partid al clişeelor, al surogatelor, al teoriilor savante, din care nimeni nu înţelege nimic. Noi sîntem un partid viu, al oamenilor, şi refuzăm să facem un alt fel de politică. Iar oamenii ne-au perceput ca atare. Ei nu mănîncă programe sofisticate; ei aşteaptă măsuri concrete la probleme concrete. Mărturisesc că uneori mă apucă groaza cînd mă gîndesc cum supravieţuiesc milioane de concetăţeni ai noştri, care o duc mai rău decît ţăranii români în anul de foc 1907. Avem tristul privilegiu de a vedea că s-a ajuns la vorba noastră. Dar mai avem şi amărăciunea – ca să-l citez din memorie pe Eminescu – de a prevedea ce se va petrece, dar de a nu putea interveni pentru împiedicarea nenorocirilor. Plăteşte acum Poporul Român preţul naivităţii sale incredibile, din noiembrie 1996! Un preţ de lacrimi şi sînge, dureros, monstruos. România a ajuns o epavă, un pod prăbuşit, care blochează Fluviul Timpului. Nici un domeniu nu funcţionează cum trebuie şi efectele se simt, în primul rînd, în zona nivelului de trai. Am ajuns să trăim vremurile în care se moare, efectiv, de foame într-o Ţară care nici n-ar trebui să-şi pună problema alimentară! N-am auzit să fi dat cineva socoteală, pînă acum, pentru distrugerea deliberată a şeptelului, în 1997, ca urmare a poruncilor venite de la Banca Mondială. Şi n-am auzit să tragă cineva un semnal de alarmă în privinţa foametei care ne paşte din pricina crimei de a nu se fi arat şi semănat nici măcar o treime din suprafaţa agricolă. Niciodată, în Istoria României,

n-au fost impuşi atîţia miniştri străini de domeniile respective: cred că România e singura Ţară din lume care are un electronist la Agricultură, un jurist la Sănătate şi un jolly-joker francmason la Armată! Şi ne mai mirăm că totul merge anapoda! În ceea ce mă priveşte, am spus toate acestea în diferitele dialoguri pe care le-am purtat cu conducerea actuală a Ţării. I le-am spus şi preşedintelui Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, şi premierului Radu Vasile, telefonic, şi altor lideri ai coaliţiei majoritare. Dar ei nu mai au organ să înţeleagă, parcă sînt hipnotizaţi de Şarpele Monetar internaţional, care se uită fix la ei. Normal, într-o asemenea luptă, atunci cînd epuizezi toate argumentele logice, devine inevitabil să faci şi greşeli. Am bărbăţia de a-mi asuma eu toate greşelile care s-au făcut. Deşi, pe fond, ele n-au fost erori reale, ci au fost prezentate în aşa fel încît să reiasă că noi insultăm, că noi calomniem, că noi sîntem xenofobi etc. Cel puţin în primele 3 luni ale acestui an a fost declanşat împotriva Partidului România Mare un bombardament informaţional şi juridic fără precedent. Nu fac parte din genul de oameni care consideră că tot ce spun ei este adevărat, că tot ce fac ei este bine. Viaţa ne-a maturizat pe toţi, ne-a învăţat să cîntărim mai bine lucrurile, ne-a dat discernămîntul de a separa binele de rău. Astăzi, privind în urmă la trecutul nu prea îndepărtat, ţinînd seama de arsenalul minciunii care a fost pus în funcţiune, recunosc că ar fi trebuit să stau deoparte de ceea ce unii au numit Mineriade. Noi n-am fost implicaţi cu nimic în organizarea şi desfăşurarea lor, dar un simplu mesaj pe care l-am adresat eu minerilor disperaţi a fost răstălmăcit ca o încercare de răsturnare a ordinii de stat. Au fost inventate persoane care nu există, arme pe care le-am fi pus la dispoziţia minerilor, sume mari de bani venite de la Guvernul Chinei şi alte elucubraţii de-astea, care arată de ce sînt capabili unii pentru a-şi extermina adversarii politici. De asemenea, un alt eveniment care a fost exploatat tot în aceeaşi manieră necinstită a fost Jurnalul unei prostituate. Atunci cînd au primit consemne, de unde trebuie, pentru a fi acuzat de fals şi calomnie, ziariştii necinstiţi s-au năpustit împotriva mea – dar aceiaşi ziarişti n-au mai suflat o vorbă în clipa în care s-a aflat tot adevărul, care era cu mult mai grav şi pe care îl aveam înregistrat pe videocasetă. Noroc cu posturile locale de Televiziune, care au difuzat caseta respectivă şi milioane de oameni au înţeles că eu n-am minţit şi n-am fost nici intoxicat –ar fi fost şi greu, la îndelungata experienţă de presă pe care o am. Admit, astăzi, că este sub demnitatea mea să mă implic în poveşti de alcov, care pot degenera în procese politice. Realitatea este alta: eu plătesc politic pentru calitatea mea de ziarist. Întreaga presă e plină ochi de mii şi mii de scandaluri sau notiţe polemice, lumea le citeşte sau nu le citeşte, dar eu sînt studiat cu microscopul şi la mine totul se profilează, fulgerător, pe cerul politicii. Aici ne aflăm într-un cerc vicios: dacă renunţ la revistele mele, sau le cuminţesc, pierdem sute de mii de oameni care văd în „România Mare” şi „Politica” hrana lor spirituală; dacă voi continua să le tipăresc, voi fi asediat de procese de către cei care au toate pîrghiile Puterii în mîna lor şi nu se dau în lături de la violarea legilor şi chiar a Constituţiei. Iar în vreme ce toate procesele intentate de noi împotriva acelora care au răspîndit minciuni incalificabile sînt blocate de o Justiţie mînjită şi aservită politic – ei, bine, procesele intentate împotriva noastră de aceiaşi indivizi care neau calomniat şi-au urmat cursul, au fost accelerate şi au ajuns tocmai la instanţa nr. 1 a magistraturii româneşti, care e Curtea Supremă de Justiţie.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

JURNAL DE VACAN� (21)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (6)

Toţi oamenii cu care vorbesc sînt revoltaţi, atîta lipsă de ruşine nu bănuiam să colcăie în scăfîrlia unui individ, fie el şi evreu maghiar, ca acest Petre Roman - Neulander, provenind dintr-un general sovietic, pe nume Walter Nemethi. N-ar lăsa derbedeii ăştia România să respire, nici morţi! Zadarnic ne-am purtat de-atîtea ori civilizat şi cu mănuşi, ăştia nu ştiu decît de frică – de cătuşe, de tinetă, de curticica interioară a puşcăriilor!

 

În mapa de corespondenţă care îmi vine de două ori pe săptămînă, marţea şi vinerea, odată cu revistele „România Mare“ şi „Politica“, dar şi cu paginile viitoarelor numere de corectat, primesc o scrisoare foarte interesantă: ex-cumnatul lui Dumitru Iliescu, pe nume Ion Stochiţă, îmi scrie că individul şi-a făcut o vilă somptuoasă pe malul Lacului Snagov şi că el, fosta lui rudă, care îi cunoaşte numeroase matrapazlîcuri, se oferă la orice oră din zi şi din noapte pentru a răspunde în faţa subcomisiei senatoriale de anchetă. Asta, deşi a fost ameninţat de Dumitru Iliescu, care e capabil de orice. Sincer să fiu, mi s-a făcut silă de toată afacerea asta. Dacă preşedintele Ion Iliescu şi generalul Vasile Ionel nu înţeleg nici acum că individul e de cea mai joasă extracţie şi că îi trage în mocirlă, eu, unul, n-am cum să-i ajut. Oare cîte dovezi trebuie să producă un şef de gazetă, un senator, un preşedinte de partid, ca să se convingă cei în drept că e vorba de nişte fărădelegi? Aşa a fost şi cu Niculae Spiroiu. Din păcate, chiar colegii mei din Comisia Militară a Senatului, pedeseriştii Radu Timofte şi Constantin Sava, îmi fac senzaţia că ar fi primit dispoziţie să-l scoată basma curată pe mafiotul din Strehaia. Să dea Dumnezeu să mă înşel, dar declaraţiile lor din presă nu prea lasă loc de dubiu. În orice caz, preşedintele nu l-a luat pe Hopa Mitică cu el, în concediu, la Olăneşti. A fost numai generalul Ioan Talpeş. Să fie acesta un semn că actualul titular de la Palatul Cotroceni nu-l mai suportă nici el pe traficantul de arme şi amantul chelneriţei, pe care a avansat-o la funcţia de locotenent-colonel? Cînd se va scrie istoria acestor vremuri neguroase din cronica Ţării şi se va vedea cine ce a furat, cine ce a muşamalizat, cine ce a tăinuit, se vor lua mulţi cu mîinile de cap şi va fi, vorba Bibliei, scrişnirea dinţilor.

 

La „Mioriţa“ e un frumos program folcloric, asigurat de un ansamblu şi de cîţiva solişti excelenţi. Printre ei, Elena Pădure, care îmi face surpriza de a interpreta, împreună cu orchestra, cîntecul meu „Mulţumesc, iubită mamă“. Ea crede că surpriza e plăcută. De fapt, m-a întristat foarte tare. Între orgoliul (firesc) de a-mi auzi versurile cîntate prin lumea largă – şi dorul mistuitor de mama, mult mai puternic e acesta din urmă. Fără voie, pe furiş, mie şi surorilor mele ne vin lacrimile. Ce femeie a fost mama! Ce româncă extraordinară! Ce om cinstit, ce suflet milostiv şi creştin! Niciodată n-am să pot

fi la înălţimea purităţii ei morale desăvîrşite. Transferul de dragoste se face rapid, de la părinţii mei la copiii mei. Eugenia, care a primit numele de botez al mamei, are ochii negri ai ei şi s-a născut la exact 80 de ani de la naşterea mamei: 1914 - 1994. Ce înălţător mai răsunau cîntecele junilor braşoveni, în anii ’20 - ’30! Cîte drumeţii nu făceau ei, pe la Warthe, pe la Pietrele lui Solomon, prin Sprenghi, pe la Noua, de cîte ori nu coborau ei pe drumul Poienii, ori pe cărările Tîmpei, cu o mandolină, cu o muzicuţă şi un banjo, fără nici o grijă, tineri şi teferi, fericiţi că scăpaseră cu viaţă dintr-un război pustiitor, dar neştiind că un altul, şi mai monstruos, îi va pîndi după cotitura veacului! Prin vara lui 1930, mama se întîlnise, fără voia ei, cu Maniu, Argetoianu, Vintilă Brătianu şi încă vreo cîţiva politicieni, care rătăciseră drumul spre reşedinţa de vară a noului rege, Carol al II-lea. I-a descurcat ea, repede, cu destoinicia fetelor de la munte. Înainte de a se pune maşinile în mişcare, ca nişte cărăbuşi negri, unul dintre ei şi-a scos mănuşile albe şi i-a dat, drept răsplată, un pol de argint, adică o monedă de 20 de lei. Cu acei bani şi-a cumpărat mama primii ei ciorapi de mătase. Avea 16 ani şi era o domnişoară frumoasă, înaltă şi îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu. Înşişi părinţii ei erau credincioşi.  

Sărmanul meu unchi Valerică Bumbea, vărul mamei, n-are telefon nici acum. Are 83 de ani, e erou de război, are multe beteşuguri, şi el, şi nevasta lui, tanti Rozi (nemţoaică), mai au nevoie uneori de doctor, dar trebuie să se ducă prin vecini să telefoneze. Vina principală aparţine unui oarecare Curpen, directorul Telecomunicaţiilor pe judeţul Braşov, care, dat fiind faptul că n-am auzit pe nimeni vorbind frumos de el, se pare că e un individ abrutizat şi fără milă faţă de bătrîni, în general. În curînd, aveam să mă lămuresc: Curpen ăsta e ţărănist înfocat, mă urăşte sincer, dar văd că îmi prigoneşte şi familia! Cel mai mult se miră rudele din Germania ale lui tanti Rozi, care vin la ea în vizită şi nu pot pricepe cum nepotul lor, senatorul, nu le poate instala un banal post telefonic, la bloc, cînd atît în Germania, cît şi în România există oameni cu cîte 7-8 telefoane diferite.





Vineri seara îmi face surpriza să apară în Poiana Braşov bunul meu prieten Mihai Ungheanu. Nu e singur, ci cu soţia lui, Geta, fosta mea colegă de la Agerpres. Dar nici ea nu e singură, ci cu o altă familie, din S.U.A.: el român, din Ploieşti, Victor Gaetan, ea americancă get-beget, Eleanor, fiică a celebrei Barbara Kennelly, membră a Congresului S.U.A., femeia aceea aprigă, ce s-a luptat pentru acordarea clauzei către România. Tînăra familie româno-americană şi-a acordat însă mai demult clauza de încredere şi sentimente, avînd 3 copii. Ne întîlnim seara la „Mioriţa“, după care îi invit la mine, la Vila Pajura. Eleanor, care a învăţat binişor româneşte, îmi spune că peste Ocean sînt cîţiva, de teapa lui Cornel Dumitrescu, Vladimir Tismăneanu şi Juliana Geran Pillon, „care demonizează România Mare“, adică ne prezintă în nişte imagini false şi murdare, cu o furie patologică.

– Nu mă miră, Eleanor, pentru că eu leam stricat toate ploile. Cine sînt prăpădiţii ăştia? Ce au făcut ei pentru Ţara asta? Cornel Dumitrescu e un şofer de taxi, bătut de Dumnezeu cu o obezitate de aproape 150 de kg, căruia camarila din jurul lui Mihai de Hohenzollern i-a promis că, atunci cînd vor veni ei la putere, îl vor face ministru de Interne în România. Acel Tismăneanu e un cretin sadea, mestecă sacîzul unor cărţi de compilaţie, cică e ideolog şi politolog, dar ce

credit poate avea odrasla unui agent N.K.V.D., Leon Tismeniţky, care a ucis români cu mîna lui şi a jefuit patrimoniul Ţării? Cît despre muierea aia, nu ştiu decît că e sluga lui Soros şi a tipărit un fel de carte, parcă îi zice „Gaura din steag”, unde românii sînt prezentaţi ca ţigani şi fascişti. Cum să nu mă urască de moarte puşlamalele astea? Dacă noi vom veni Ia putere, ei nu vor mai pune piciorul în România pînă la moarte. Fiindcă vor primi statutul de „persona non grata”, pentru insultarea valorilor şi a însemnelor naţionale.  

A doua zi, sîmbătă, mergem cu toţii la Restaurantul Cetatea din Braşov. Ceremonialul e frumos, ca de obicei. Un trompet, pe creneluri, intonează Marşul Triumfal din „Aida“. În faţa porţii masive stă un halebardier în armură, cu viziera trasă pe ochi. În ianuarie, Lidia trăsese o spaimă de nedescris. Acum, o ţin strîns de mînă şi îi spun: „Nu te teme, fata tatii, nenea e bun cu tine, nu-ţi face nici un rău“. A sosit momentul să batem Ia poartă, cu un inel gros, de fier. De dincolo, se aude o voce solemnă: „Parola!“. Lidioara răspunde, pătrunsă de solemnitatea momentului: „România Mare“. Atunci, zăvoarele porţii sar în lături şi intrăm, nu numai în Cetate, ci şi în plin Ev Mediu. Luăm masa într-un salon ceva mai retras, pentru că în restaurantul propriu-zis e o nuntă. Mireasa e o brunetă frumoasă, o cheamă Monica. Tinerii însurăţei fac o fotografie cu Lidia, eu le dăruiesc un volum de versuri cu dedicaţie. Aruncăm monede în fîntînă şi ne punem o dorinţă. Îi dăm un bănuţ şi micuţei Eugenia, care are pe cap o băsmăluţă albastră cu desene albe – nu vrea să-l arunce în apă, îl ţine cu pumnişorul ei cît o caisă rumenă şi abia după îndelungate insistenţe dă drumul monedei. „E clar, o facem ministru de Finanţe, e mînă strînsă“ – exclamă Cornel Ciontu. Ce poate fi mai emoţionant decît ca într-o zidire medievală, să iei o masă medievală, cu lumînări aprinse, şi să asculţi muzici medievale? Pun la casetofon Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Beethoven, cîteva piese răzleţe de Albinoni, Bach, Vivaldi, dar şi un potpuriu simfonic în care străluceşte finalul acelui Haydn neînţeles, devenit peste ani imnul Germaniei, „Deutschland uber alles“. De ce oare omul modern are nostalgia atavică a Evului Mediu?

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Pietrele lui Solomon

Cetatea Brașovului

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (58)

Orașele Dinastiei Tang (10)

Administrația în Dinastia Tang (4)

De asemenea, el primea instrucţiuni din partea superiorilor săi şi era însărcinat cu executarea lor. Tot el era cel care primea plîngerile, denunţurile şi contestaţiile legate de evenimentele locale. Magistratul îşi exercita autoritatea asupra unui district care cuprindea un anumit număr de cantoane și de sate sau comune.

Așa cum am amintit, starostele satului nu făcea parte din administraţie și răspundea în fața conducătorului de canton, care nici el nu era membru al ierarhiei mandarinale. Aceştia doi din urmă aveau, însă, o sarcină foarte importantă, aceea de a efectua recensămintele, care erau esenţiale din motive fiscale. Ei redactau rapoartele care trebuiau înaintate magistratului districtului. Acesta din urmă avea sarcina de a întocmi listele contribuabililor. Contribuabilii erau împărţiţi în nouă categorii, după avere. Listele erau trimise, pe cale ierarhică, pînă la Ministerul Finanţelor.

Ca prim reprezentant al clasei mandarinale, magistratul districtului era înconjurat de un personal

Maria Callas, regina fără regat (34)

Tu, in questa tomba (Aida) (3)

Şi poate că, în definitiv, Onassis s-ar fi căsătorit cu Maria – dacă Maria nu ar fi cerut zi de zi mai mult şi mai mult, în acelaşi timp ea dînd totul. „Eram o pereche de blestemaţi“ a spus într-o zi Callas, evocînd la televiziune acel timp şi am repetat-o şi noi după ea, „dar aveam atîţia bani!“. Are un surîs nostalgic, puţin amuzat: Callas ştia prea bine ceea ce ar fi devenit cu Onassis, care va fi totuşi singura ei dragoste adevărată. Astfel alături – la cîteva numere unul de altul pe Avenue Foch – dar şi unul la Paris şi celălalt în patru colţuri ale lumii, ei continuă să vieţuiască în situaţiile cele mai rele, dar şi uneori cele mai bune.

Maria va ajunge chiar să aibă legături comerciale cu Onassis! Se vorbeşte despre filme pe care ar urma să le producă împreună, vapoare care se vor cumpăra... Dar uneori totul se termină destul de prost. Ca de exemplu „afacerea Vergottis“, povestea sumbră a unei prietenii

Ultimii ani de carieră militară

(7)

Numai că de la dorinţă la realitate drumul era lung şi spinos.

- Tăticule, ce trebuie să fac eu ca să mă fac actor?

- În primul rînd, să dovedeşti că ai talent şi o memorie excepţională pentru a învăţa rolurile pe dinafară!

- De ce să învăţ rolul pe dinafară dacă la teatru este sufleur?

- Florinache, decît un actor prost şi la mîna sufleurului, mai bine un muncitor bun! Cînd ai să fii la liceu, mai discutăm noi pe chestia asta!

* * *

În vara anului 1956 colonelul controlor Ştefan Genoiu a fost detaşat ca şef de grupă de control financiar-contabil la o mare unitate de infanterie din Sudul Olteniei în apropierea comunei Vînători. Neregulile descoperite cu falsuri în acte contabile au dus la întocmirea unor dosare penale. Cu acea ocazie şi-a luat cu el şi fiul şi s-a încartiruit la o familie de ţărani înstăriţi.

În prima seară, gazdele le-au oferit o cină cu friptură de porumbei. Pe neaşteptate, Safta, soţia olteanului, s-a pus pe plîns cu sughiţuri.

- Aoleo, porumbeii mei! Dacă o ţinem aşa, don’colonel, n-o să mai avem porumbeii noştri.

Ştefan Genoiu înţelese imediat disperarea oltencei. O linişti cu vorbe mieroase.

numeros. Locul unde trăia şi muncea acesta juca, în cadrul subprefecturii, acelaşi rol pe care îl juca Orașul Imperial pentru Chang’an. Magistratul avea la dispoziţia sa un personal civil – consilieri, secretari, copişti, arhivari, aprozi, al căror număr şi atribuții variau în funcţie de importanța districtului – precum și un personal militar – gărzi, forțe de poliție, zbiri, gardieni de închisoare. Pe timp de pace, magistratul civil îi este superior omologului său militar. Cu cît sîntem mai aproape de frontiere şi cu cît vremurile sînt mai tulburi, cu atît se inversează mai mult raportul dintre cele două autorităţi, în favoarea militarilor. Există regiuni unde întreaga autoritate civilă a fost înlocuită de un singur post militar. Funcţia de magistrat al districtului în interiorul ierarhiei mandarinale depindea de importanța districtului respectiv, care varia de la gradul al cincilea, clasa întîi, pînă la gradul al şaptelea, clasa a patra. Fiecare magistrat avea în subordine unul sau doi asistenţi, iar personalul civil era repartizat între Biroul de Finanţe şi cel de Justiţie. Magistratul era plătit destul de modest și nu putea face față nevoilor ce i se impuneau. Obiceiul curent, considerat normal, era de a sustrage sume din banii districtului, pentru a putea asigura existența sa și pe cea a familiei. Acest abuz necesar nu era considerat corupţie. Un magistrat districtual era numit, de obicei,

pierdute cu un om de afaceri grec, pe care Maria îl considera totuşi ca „tatăl ei“. Onassis şi Vergottis au interese comune şi într-o bună zi hotărăsc să cumpere împreună un cargo, Artemision II. Dar cum Maria are bani de plasat, Onassis îi sugerează să ia parte la această tranzacţie. Iată toate amănuntele precise. Cifrele mai întîi; pentru o sumă de 60.000 de lire sterline, ea va avea 25% din acţiuni şi Onassis îi va dărui încă 26% şi astfel va fi majoritară. Dar Vergottis, care deţine acţiunile, se supără din pricina unui telefon mai rece din partea Mariei şi se ceartă cu ea. Cu o încăpăţînare de bătrîn obosit îi va refuza Mariei ceea ce-i datorează şi la care ea are dreptul, pur şi simplu pentru că 1-a plătit, obligînd pe Onassis şi pe Callas să aducă litigiul în faţa tribunalului. Acolo, găsind o tribună, Vergottis va da frîu liber bîrfelor şi va pune întrebări indiscrete. A făcut-o pe Maria să mărturisească tot ceea ce refuzase. A terfelit-o de asemenea... O adevărată furie de distrugere... În cele din urmă, în 1967, apoi 1968, la apel, Vergottis va fi condamnat, dar toată povestea cu implicaţiile sale sordide sentimentalo-financiare are un iz amar. Asta face parte din banii, dragostea şi viaţa cu Onassis. Două fiinţe legate una de alta prin dragoste,

- Nu mai plînge! Cumpăr eu din tîrg carnea necesară hranei noastre. Tu să ne asiguri legumele din grădină!

În timp ce tatăl său lucra la cazarmă de dimineţa pînă seara, Florinache hoinărea prin împrejurimi împreună cu copiii satului. Se ducea la scăldat, bătea mingea pe islaz, juca oină, mînca îngheţată pe băţ de la magazinul sătesc şi mai ales se întovărăşea cu cîinele gazdei, un dulău miţos. În ultima noapte de şedere la Vînători personajele noastre au găsit în patul în care se tot foiau o invazie de purici. Tatăl a avut imediat o bănuială.

- Bă, Florine, nu cumva ai adus cîinele gazdei în cameră?

- Ba da! A dormit cu mine în pat!

- Al dracului copil mai eşti! Dă-te jos din pat! Trebuie să scuturăm salteaua şi cearceaful. De dormit nu se mai putea din cauza blestemaţilor de purici, aşa că tatăl şi fiul au ieşit în curte să privească bolta cerească, luna şi stelele. La vîrsta de 12 ani, Forinache descoperea rînd pe rînd frumuseţile naturii, dar şi puterea ei distrugătoare. Ştia acum ce este viaţa şi moartea şi, fapt esenţial, era convins că omul este prin inteligenţă superior tuturor celorlalte fiinţe care locuiesc Pămîntul.

- Tată, acolo, pe Lună, trăiesc oameni?

- Florinache, îţi spun şi eu ce ştiu de prin cărţile citite de mine. Luna este singurul satelit natural al Pămîntului. Luna se roteşte în jurul Pămîntului timp de 27 de zile, 7 ore şi 43 minute. Distanţa de la Pămînt la Lună este de circa 380.000 km. Orbita ei este o

pentru trei ani într-un district de unde nu provenea nici el, nici soţiile sale. Cariera sa – avansarea sau retrogradarea – depindeau în mare măsură de evaluările pe care le primea de la superiorii săi ierarhici. Aceştia din urmă erau supravegheaţi prin intermediul unui dosar aflat în arhiva Ministerului Funcţionarilor.

Circumscripţia administrativă superioară districtului era prefectura. Poziţia prefectului în ierarhia mandarinală – care era superiorul ierarhic al mai multor magistraţi districtuali – era cuprinsă între gradul al treilea, clasa a doua şi gradul al patrulea, clasa a doua. Prefecţii erau asistaţi de către un adjunct şi aveau în subordine un Birou al Meritelor, un Birou al Hambarelor Publice, un Birou al Finanţelor, un Birou Militar, un Birou al Justiţiei şi un Birou al Lucrărilor Publice. Prefectul era însărcinat cu evaluarea subordonaţilor săi şi cu transmiterea acestor evaluări către Ministerul Funcționarilor. El trebuia să trimită în fiecare an un delegat la Adunarea Curții. Acest delegat putea fi însuşi prefectul și trebuia să se prezinte în capitală în a douăzeci şi cincea zi a unei anumite luni pentru a aduce impozitul perceput şi rapoartele asupra magistraţilor districtelor din subordine şi ale altor funcţionari de sub autoritatea prefectului.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

bani şi bucuria de a nu mai fi nişte bieţi greci săraci. O viaţă totuşi. Viaţa lor, pe care presa o cunoaşte pînă în cele mai mici amănunte şi care dintr-o dată ia o altă întorsătură. La începutul toamnei lui 1968 se află în mod neaşteptat că armatorul grec s-a căsătorit cu văduva unui preşedinte asasinat: Maria va trăi de aici înainte singură. Cu visele şi cu amintirile ei. Mereu cu ea însăşi. Dar Maria nu se declară încă învinsă. I se propun atîtea lucruri, și pune la cale diferite planuri.

Mai întîi va face cinema. Din timpul primei croaziere pe yahtul Christina şi sosirea lui Carl Foremann cu proiectul pe care-l avea de a-i da principalul rol feminin din Tunurile din Navarone, ideea de a face cinema îi umblă în cap Mariei. Chipul ei, frumuseţea, statura. Numeroşi regizori se gîndesc la ea. I s-au făcut diferite propuneri.

Mai realiste au fost ideile lui Visconti şi Joseph Losey. Acesta din urmă pregătea Boom! după o piesă de Tenessee Williams şi ar fi dorit ca Maria să aibă rolul unei vedete încărcată de diamante şi amintiri pe o insulă în mijlocul Mediteranei, vizitată de îngerul morţii. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

elipsă, avînd ca focar Pămîntul. Luna primeşte lumina de la Soare şi noi oamenii vedem numai această faţă luminată. Pe cea întunecată nu o vedem! Fenomenul acesta se explică prin faptul că timpul în care Luna se roteşte în jurul axei sale este egal cu cel de rotaţie în jurul Pămîntului. Luna nu are atmosferă şi din această cauză, după opinia mea, nu poate fi locuită de fiinţe vii ca pe Pămînt. Munţii de pe Lună se observă cu lunete şi telescoape şi au fost descoperiţi de savantul italian Galileo Galilei. Şi mai ştiu ceva: că Luna, prin forţa ei de gravitaţie, produce mareele, adică fluxul şi refluxul.

Acea miraculoasă noapte înstelată aprinse imaginaţia copilului.

- Am înţeles, pe Lună nu pot să trăiască oameni deoarece nu au aer să respire. Dar uite ce multe stele sînt pe Cer! Nu e posibil ca măcar o stea să fie locuită de oameni?

- Florinache, bună întrebare mi-ai pus! Eu cred că măcar una din aceste miliarde de planete este locuită! Aşa a crezut şi Giordano Bruno, care în anul 1600 a fost ars pe rug de Inchiziţie pentru ideile sale.

- Tăticule, îmi aduc aminte ce am învăţat la Istorie. În anul 1600 Mihai Viteazul a făcut prima Unire a celor 3 Țări Româneşti: Ţara Românească, Ardealul şi Moldova!

- Aşa e! Bravo, Florinache, îmi place de tine că eşti un elev silitor şi îţi place învăţătura! Să ţii minte vorba asta: cine are carte, are şi parte! (va urma)

FLorIn IorDAChE

Balada (68)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (66)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (9)

Politică și istorie (2)

Tot germanii sînt prezenţi pe plan militar – au instructori –, financiar şi chiar în domeniul maritim. Cu alte cuvinte, penetraţia germană nu este unilaterală şi se înscrie într-o doctrină mai amplă („Drang nach Osten” – drumul spre răsărit). După debutul aplicării ei, aceasta stîrneşte nelinişte şi panică serioasă în cancelariile diplomatice ale Angliei, mai întîi, Franţei şi chiar Statelor Unite. Contramăsurile nu întîrzie. Londra îl trimite în regiune pe consilierul financiar al ambasadei turce în capitala britanică. Este vorba de Calust Sarkis Gulbenkian, care ajunge pe malurile Bosforului îndată după plecarea silită a lui Abdul Hamid al II-lea. Forreign Office-ul îi stabileşte ca misiune sprijinirea delegatului britanic în zonă, Sir Ernest Cassel, însărcinat cu promovarea intereselor britanice aflate în concurenţă cu cele germane.

Trenul de aur (5)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –Realitatea mai expresivă decît fantezia (1)

– Moj drogi (dragul meu – mi s-a adresat el familiar), prea multă fantezie... în sfîrşit, filmul e film, și viaţa e viaţă. De unde ştii polona?

I-am spus că am stat doi ani în Polonia, din noiembrie 1956, pînă în octombrie 1958, şi că de atunci mă gîndesc la acest film.

– Deci nu va fi un documentar.

– Nu, un lung metraj artistic. Poate chiar în două serii.

– Desigur, subiectul se pretează, dar autenticitatea lucrurilor nu poate fi substituită de imaginaţie. Kawalerowicz vrea să facă un film de aventuri?

– Nu, el zice că-şi doreşte un fel de „strip-tease“ politic. Evocînd momentul acela vrea să dezvăluie mecanismele terorismului, absurditatea și cruzimea războaielor, necesitatea solidarităţii între popoare, nevoia salvării valorilor proprii, specifice unei

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (98)

Epilog (10)

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990 (4)

„Cît despre guvernul Kuweitului, el a comis o dublă agresiune faţă de Irak. În primul rînd însuşindu-şi o parte din pămîntul său, din cîmpurile sale petroliere, şi spoliind bogăţiile sale naţionale. O astfel de acţiune este asimilabilă deja unei agresiuni militare. În al doilea rînd, încercînd în mod deliberat să asfixieze economia irakiană într-un moment în care Irakul făcea deja obiectul unei ameninţări imperialisto-sioniste nemiloase, aceasta fiind la rîndul său o agresiune la fel de gravă ca una militară. Dacă explicăm astăzi fraţilor noştri arabi componentele acestei dureroase realităţi, este în speranţa că ei vor interveni pentru a face auzită vocea raţiunii şi a pune capăt acestei agresiuni, sfătuindu-i pe contravenienţi să reintre pe calea cea dreaptă şi să ţină cont de interesul naţional comun şi de securitatea naţională comună.

Revenit pe sol turcesc, Gulbenkian găseşte un alt climat politic decît cel din vremea „sultanului roşu”, cînd debutaseră şi marile persecuţii împotriva armenilor, din cauza cărora şi părinţii lui Calust Sarkis luaseră drumul Londrei. Într-un singur punct lucrurile nu evoluaseră: trecerea lui pe lîngă „miniştri, generali şi diplomaţi (locali), care nu întîrzie să se plece în faţa voinţei lui”, ca şi cum acesta ar fi, de fapt, succesorul autentic al sultanului. Văzînd audienţa de care se bucură, la Istanbul, Calust Sarkis, pînă şi Henry Deterding dă înapoi: „Singur Gulbenkian se poate descurca în complicata ţesătură de intrigi orientale”, declară el, şi-i dă mînă liberă din partea companiei „Royal DutchShell”.

Odată ajuns în Turcia, acesta ştie ce are de făcut dar, înainte de orice, ştie cum să facă ceea ce şi-a propus. Manevrele de culise reprezintă specialitatea lui şi mai cu seamă acum atmosfera politică i se pare ideală practicării acestora. Succesul nu întîrzie. Pentru început e numit (sau, mai curînd, se desemnează?) director al recent createi Bănci Naţionale a Turciei. Apoi, simte ca nimeni altcineva că aceasta trebuie orientată spre afacerile cu petrol, şi într-acolo o îndreaptă, fără a întîmpina vreo opoziţie locală sau din

naţiuni, a tezaurului ei de suflet, nu numai a bunurilor materiale... Ştiţi mai bine ca mine că, atunci, pe lîngă aurul Băncii dvs., au fost evacuate prin România marile valori artistice ale Poloniei, goblenurile de la Wawel, manuscrise vechi, documente istorice, partiturile lui Chopin, în total au fost trei transporturi...

– Eu nu m-am ocupat decît de primul. Cel cu aurul.

– Povestiți-mi...

– Nu. Nu o să povestesc nimic. Am scris totul aici. În dreptul lui, pe măsuţă, se aflau o broşură și o carte cu coperţi galbene. Mi le-a întins. Broşura se intitula: „Losy zlota polakiego podczaa drugiei woiny swiatowei” (Soarta aurului Polonei în timpul celui deal II-lea război mondial), iar cartea cu coperţi galbene: „O Wielkopolace, zlocie i dalekich podrozach” (Despre Wielkopolska, aur și drumuri îndepărtate). Ambele purtau semnătura bătrînului din faţa mea. Le-am privit admirativ, aşa cum ştiu că îi place oricărui autor, leam răsfoit avid de curiozitate. Bătrînul mi le-a luat din mînă și le-a pus pe măsuţă.

– Din sinopsis se vede că, în linii mari, sînteţi în temă. Minus excesul de imaginaţie... Realitatea a fost însă atît de palpitantă încît cred că nu mai are nevoie de „contribuţii” născocite. Nu vreau să vă jignesc. Scriitorul de aceea e scriitor, să filtreze faptele de viaţă prin fantezia lui. Dar aici mi se pare că n-ar fi cazul. Kawalerowicz are dreptate cînd zice că vrea să arate prin asta un fel de „strip-tease” politic, deşi, mie termenul nu-mi prea place. Oricum, nu ştim decît în

În al treilea rînd: în ceea ce priveşte interesele supreme ale Naţiunii arabe şi legătura dintre bogăţiile arabe şi viitorul naţiunii noastre, vă prezentăm următoarea propunere:

Totalitatea ţărilor arabe, producătoare sau nu de petrol, să se pună de acord, pe baza unei solidarităţi politice durabile, şi să ridice preţul petrolului la 25 de dolari, să creeze apoi un fond de ajutorare şi dezvoltare arabă, aşa cum se prevăzuse la conferinţa de la Amman. Acest fond va fi alimentat pe baza fiecărui dolar suplimentar obţinut pe barilul de petrol vîndut de ţările producătoare cu mai mult de 15 dolari, putînduse astfel strînge suma de 5 miliarde de dolari anual. În acelaşi timp ţărilor producătoare le vor creşte veniturile, putînd să se apere astfel de toate tentativele de slăbire a naţiunii arabe prin scăderea veniturilor petroliere.

Gîndiţi-vă cît de mult va consolida o astfel de sumă fixă securitatea naţională arabă şi în ce măsură va asigura ea mijloace de dezvoltare tuturor statelor arabe pentru a face faţă gravei crize economice cu care marea majoritate dintre noi sîntem confruntaţi.

Irakul supune această propunere pentru a fi studiată cît mai serios, iar următoarea conferinţă arabă de la Cairo ar putea fi o ocazie de a o studia şi a o adopta.

În al patrulea rînd: Trecînd în revistă aceste realităţi dureroase, credem că este necesar să lămurim orice

altă parte. Combinaţiile de culise continuă în acelaşi ritm, demnitarilor autohtoni de diverse categorii le surîde şansa de a nu fi ocoliţi în tranzacţiile dintre marile puteri ale zilei şi, fireşte, ei acceptă soluţiile „salvatoare” propuse cînd cu „linguriţa”, cînd „en gros” de abilul Gulbenkian. Ca urmare, în al doilea an al prezenţei sale se înfiinţează „Turkish Petroleum Company” (TPC); principalii acţionari fiind el şi Banca Naţională a Turciei. „Royal Dutch-Shell” (condusă de prietenul său de afaceri şi cel ce-i cedase „zona”, Deterding) şi „Deutsche Bank” deţin, fiecare, cîte 25 la sută, ceea ce înseamnă că sînt minoritare! Cînd, la 23 octombrie 1912, în marea sală a palatului Bab-i-Ali de pe malul Bosforului se semnează acordul respectiv, iar bancherii, oamenii politici şi petroliştii află detaliile lui, nu le-a venit să creadă şi au trebuit să-i recunoască lui Gulbenkian „victoria”. Este (atenţie!) prima! „De un cumplit acces de furie” va fi stăpînit (cine altul decît) Deterding: face presiuni la Ministerul de Externe englez şi-n acelaşi timp realizează că are în Gulbenkian un colaborator care „este tot atît de puţin dispus să se lase deoparte” în războiul pentru petrol şi în ceea ce implică, de fapt, acesta în ultimă instanţă. (va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

linii mari ce s-a intîmplat atunci în culisele politicii. Și mai puţin ştim noi, însoţitorii polonezi ai trenului de aur, care au fost peripeţiile trăite de români în timpul transportului de la graniţă pînă la Constanța. Presupun că acestea nu au fost puţine, şi nici uşoare, că oamenii însărcinaţi atunci de guvernul român cu asigurarea securităţii tezaurului nostru au trecut prin multe, doar „coloana a cincea” fascistă opera și în România, şi, să zicem că, aici, ar fi loc şi de putină imaginaţie, măcar aşa, de dragul spectacolului. Dar dacă, din toată povestea nu reiese un lucru esenţial, n-am făcut nimic.

– Care anume?

– Faptul că fără promptitudinea hotărîrii noastre de a evacua tezaurul, şi mai ales fără permisiunea guvernului român, cu privire la transferul acestuia prin țara Dumneavoastră, în pofida presiunilor germane, totul ar fi fost pierdut. Era vorba nu de săptămîni, nu de zile, ci de ore...

– Chiar aşa?

– Exact cum vă spun. La două ceasuri după ce trenul cu încărcătura de aur a plecat din gara de frontieră Sniatyn, aceasta a fost bombardată de aviaţia germană. Fasciştii ştiau că vom evacua tezaurul, și nu erau mai proşti decît noi să nu-şi imagineze că ultima posibilitate care ne mai rămăsese era trecerea lui prin România. Poate că nu-și închipuiau că o vom face atît de repede, sau contau pe un refuz din partea Bucureştiului...

(va urma)

IOAN GRIGORESCU

echivoc privitor la ajutorul dat Irakului, pe perioada de război, de către Emirate şi Kuweit.

Toţi arabii sinceri sînt de acord că războiul pe care 1-a dus Irakul nu era destinat să apere numai suveranitatea sa, ci şi graniţa estică a lumii arabe şi totalitatea Naţiunii, mai ales regiunea Golfului. Conducătorii ţărilor din Golf au recunoscut personal acest lucru. Acest război a fost deci o bătălie naţională comună pe care Irakul a luat-o în sarcina sa, pentru apărarea securităţii naţiunii noastre şi în special a Golfului. În timpul războiului, Irakul a primit ajutor sub diferite forme din partea ţărilor surori din Golf, din care cea mai mare parte au fost atunci sub formă de împrumuturi fără dobîndă. Irakul a primit «ajutor» sub această formă la începutul războiului, adică pînă în 1982, apoi nu a mai ridicat problema ajutorului, sperînd că războiul nu va dura mult şi că-şi va reface rapid forţa economică.

Dar războiul s-a prelungit şi cheltuielile au crescut considerabil. Numai echipamentele militare cumpărate de Irak au costat 102 miliarde de dolari, în valută. Fără a mai vorbi de celelalte cheltuieli militare şi civile care ajunseseră la sume considerabile în opt ani de război sălbatic, care se întindea pe un front de 1.200 km“. (va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Doza de sãnãtate

Intestinul și imunitatea

Intestinul gros este cel mai puternic organ din corpul nostru, de el depinzînd în cea mai mare măsură imunitatea noastră. Peste 80% din celulele sistemului imunitar se găsesc în intestine. Flora intestinală este cea care ține imunitatea corpului în cea mai mare măsură în echilibru. Aici are loc o activitate complexă de muncă în echipă.

Corpul uman este asemănător unui autobuz care transportă în permanență viruși, bacterii, paraziți, candida, metale grele și multe alte noxe toxice. Tot mai multe studii de specialitate tratează microbiomul intestinal ca pe un organ de sine stătător.

Intestinul gros are o lungime medie de 1,5 metri. O adevărată uzină, ce trebuie să funcționeze de la intrare pînă la ieșire. Întregul tract intestinal este traversat de canalele sistemului limfatic, limfa trebuie să fie cît mai fluidă, să nu stagneze și să preia toxinele intestinelor ducîndu-le spre eliminarea din corp. Desigur, un mare ajutor este primit din partea celulelor bacteriene, aproximativ 40 de bilioane, în cazul unei persoane adulte, depozitate pe mucoasa intestinelor.

În timpul nașterii, și imediat după, are loc popularea intestinelor cu bacteria numită ,,darm-microbiota”. O persoană adultă are în intestine între 400 și 1000 de forme de bacterii, iar în jur de 90% dintre acestea sînt din gama Fimicutes, Bacteroidetes, Proteobacteria si Actinobacteria.

Infecțiile intestinale, dietele, antibioticele și diferite medicamente pot deregla echilibrul acestor bacterii. În intestinele unui om sănătos există o barieră pentru o apărare naturală a microbiomului. Cînd aceasta se îmbolnăvește, devine penetrabilă, chiar și bacteriile sănătoase pot deveni ofensive dacă depășesc această barieră, fenomen ce explică o imunitate scăzută localizată în intestine.

Readucerea florei intestinale în echilibru, refacerea mucoasei intestinelor, fără medicamente, fără durere, este astăzi posibilă datorită aportului adus de terapiile blînde și personalizate oferite de medicina energo-informațională.

Constipația, sau mai bine zis colonul iritabil, este o afecțiune cu care noi, terapeuții, ne confruntăm zilnic. Intestinul devine apatic, fiind încărcat cu informația lăsată de diferite medicamente sau laxative, care, într-un final, duc la blocaje pe intestine, la blocarea mobilității intestinelor. De cele mai multe ori, pacienții cu asemenea simptome întîmpină și blocaje emoționale, unii la schimbarea domiciliului, alții înainte de examene sau diferite interviuri, toate avînd la bază o stare de stres, care în ziua de astăzi poate fi preîntîmpinată. În general, persoanele care au probleme legate de tractul gastrointestinal nu se pot odihni bine, somnul fiind dereglat.

Să nu uităm că sănătatea ne vine din intestine. Creierul enteric (gastro-intestinal) trebuie să fie într-o permanentă comunicare cu creierul, iar dacă aceasta este întreruptă, tractul gastro-intestinal se îmbolnăvește. Medicina energo-informațională reface comunicarea între procesele fiziologice ale fiecărui organ în parte cu cîmpurile energetice ale corpului și întrerupe fenomenul de autodistrugere.

Diagnosticarea energetică, însoțită de un buletin de analize energetic, durează aproximativ 50 de minute, la finalul cărora pacientul primește diagnosticul care confirmă/infirmă blocajele energetice din corp, dar și prezența noxelor în organism: metale grele, paraziți, candida etc.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Medicina cuantică –întîlnire între știință și sănătate sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess bOOk CONsultINg sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPRes DIstRIbutION sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞtA ROMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.