România Mare, nr. 1574

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Un fir roșu, ca sîngele, leagă Antichitatea de Lumea Modernă: oamenii se iau întotdeauna după falșii profeți și îi linșează pe cei adevărați.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Asaltul Occidentului progresist și greșeala Rusiei

Motto: ,,O revoluţie care nu se dezvoltă constant este o revoluţie care regresează”.

ERNEsTO ChE GUEVARA

În ciuda opiniei mult mediatizate că sovieticii s-au impus prin forță, prin teroare, adevărul este că ideea statului celor ce muncesc, ce produc a captat atenția, simpatia și adeziunea oamenilor din toată lumea. Apoi a prins și ideologia comunistă, creată de minți excepționale, pe baza unor principii corecte –dar, desigur, și pe idei care, odată generalizate, au depășit granița aberației. Puse în aplicare, au avut, de multe ori, derapajul Revoluției franceze, alunecînd în bălți de sînge nevinovat.

Dar, bine scrisă, inteligent și, totodată, pasional promovată, ideologia comunistă a creat imediat adepți – care la rîndul lor au răspîndit ideile… juste, de altfel, într-o lume injustă! Un secret a fost și convingerea cu care comuniștii și adepții prezentau ideile! Dar la asta voi reveni mai tîrziu.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Navalnîi, Calul Troian al Occidentului în Rusia

Mulți spun că Rusia, această țară mai mare ca un continent, nu poate fi cucerită. Rușii se mîndresc cu asta invocînd argumente precum întinderea teritorială, relieful și cei doi prieteni –Armata și Marina.

Da, este adevărat, Napoleon a încercat să cucerească Rusia, aparent sub imboldul unei principese poloneze și al propriului orgoliu, și a sfîrșit destul de prost. La fel și hitler, care a dorit să opună militar URss. Două exemple care îi fac pe unii să se mîndrească și să expună Rusia ca un element total inabordabil pentru orice altă țară sau armată. Timp de cîteva zeci de ani, URss a ținut în șah sUA, așa cum și Occidentul a asaltat puternic URss zi de zi, la nivel mediatic, diplomatic și prin spionaj. A fost o luptă ascunsă, care a avut

PR-ul ca plan de guvernare

Avem un Guvern legitim, dar nici pînă la această oră nu există un buget pe anul 2021. În coalițiile de guvernare, mai ales în cele ,,sincere” și ,,drepte”, au fost mereu probleme la momentul împărțirii banilor. Ne amintim de ,,zona crepusculară” a Convenției Democratice și haosul generat de guvernarea lor, ne amintim fără să vrem de guvernările instabile și absurde care au dus țara în șanț în perioada de după 2004, la pachet cu Băsescu și Tăriceanu, care au reintrat în scenă după 2014, cînd Iohannis și-a impus propria viziune de distrugere a națiunii.

Evoluția guvernărilor PNL, PsD si PDL este în totalitate împotriva maselor. Dacă observăm obediența patologică a celor ,,de dreapta” cînd e vorba de relația cu companiile străine, cu marile corporații, cei care se cred ,,social-democrați” au o viziune ceva mai egoistă, își urmăresc propriile interese. Din păcate, și unii, și alții sînt la fel de nocivi pentru România. Unii apără Portul Constanța de străinătate nu pentru că văd un potențial economic în beneficiul țării, ci pentru că interesele lor egoiste sînt ca acest port să rămînă la stat pentru a-l căpușa. sînt revoltați nevoie mare că se vinde averea țării, dar de fapt problema este că veniturile lor și ale mafiei lor se vor diminua considerabil.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

ca finalitate prăbușirea URss cu tot ce a însemnat această uniune suprastatală.

Ce uită, însă, să spună nostalgicii este că Rusia a fost cucerită în 1917 prin Revoluția Bolșevică finanțată de Germania. Atunci a căzut Imperiul Țarist, cel care se opunea Germaniei și Austro-Ungariei, fapt care a făcut ca aproape întreg Frontul de Est să cadă, inclusiv noi, românii, am avut de suferit. Germania nu a avut tupeu la sankt Petersburg și nici la Moscova, dar prin ,,coloana a V-a“ bolșevică a scos un inamic din luptă și a distrus un imperiu. În fond, bolșevicii au asasinat întreaga familie regală doar ca să fie siguri că au scăpat de un stres, chiar dacă Țarul era văr primar cu George al Angliei. După căderea Imperiului Țarist și în urma unor evenimente tumultoase, fluide și foarte violente, a luat ființă URss, prima formă oficială a comunismului, care s-a consolidat și s-a extins rapid. (continuare în pag. a 16-a)

Romnia pitoreasc

Memento mori

Și dacă tot murim pe lumea asta hai să murim frumos, ca niște prinți eroică și tristă ne e casta iar primăvara și-a ieșit din minți

Precum un viu avertisment al morții ne însoțește umbra pe pămînt e un memento zilnic, luat în porții vendeta celor care nu mai sînt

Și poate că aici e tocmai iadul unui tărîm din alte galaxii sîntem visați, noi sîntem doar răsadul trimis în lung surghiun spre a trăi Dar noi trăim? Îmi pare mai degrabã cobai divinitãții că sîntem e viața noastră broderia slabă țesută de păianjenul suprem

Noi am murit demult, din clipa-n care s-a stins întîiul om în univers iar nașterea e numai o eroare ce se îndreaptă, tot mereu, din mers.

CornELIU VADIm TUDor

Oglinda milionarului român

Paginile 12-13

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F O mare deziluzie: Mircea Crișan F scoaterea dracilor din Ion Cristoiu (fost comunist) F Laurențiu Perpulici a încasat 250.000 de dolari de la un afacerist iranian F Jaf la cosmetice

PArTEA I

F Așa după cum se știe, recentul turneu prin România al lui Mircea Crișan – primul după fuga la Paris, din 1968 – a fost un eșec de proporții: săli goale, lume plictisită, încasări modeste, spectacole anulate. Nu puteam pricepe de ce, întrucît artistul plecase de aici în plină glorie, iar unele dintre scheciurile sale s-au jucat ani în șir la radio și televizor, fără a se preciza autorul. Văzînd sîmbătă seara înregistrarea unuia dintre spectacole, ne-am cam lămurit: clovnul de geniu care a fost Mircea Crișan a murit, de fapt, iar în locul lui a apărut un evreu pisălog și scremut, cu bancuri răsuflate și autoacompanieri onomatopeice, ca să marcheze locul aplauzelor ce nu mai veneau, asta ca să nu mai vorbim de trivialitatea scabroasă a celor mai multe dintre produse, niciodată Televiziunea Română netransmițînd (să ne ierte cititorii noștri!) atîtea gaze de la fasole, prostate, pișați, rahați, closete, izmene, curve, onaniști, morcovi în fund, hemoroizi și alte piese din recuzita tipic evreiască. Ce bună era cenzura aia uneori! Unde e Crișanul copilăriei noastre, care făcea ca lupul la Radiodifuziune, în direct, în noaptea de Anul Nou a anului 1954? Unde e Crișanul care îi amuza pînă la lacrimi pe muncitorii vlăguiți de la Uzina Vulcan, pe gratis, prin anul 1958? Unde e Crișanul care, venind acasă neanunțat, a găsit ușa închisă, a priceput că nevastă-sa, sorina Dan, iar îl înșală, a dat fuga prin spate și, cînd bunul său amic, tot haldău și el, Radu Georgescu, a sărit pe geam, de la parter, la picioarele sale, el, marele comic care și-a pus geniul în viață, ca Oscar Wilde, i-a spus: ,,Aaa, tu ești, Radule? Bată-te norocul să te bată, am crezut că ne înșală?!”. F Din nefericire, cura de Occident și de Israel nu i-a priit lui Mircea Crișan, făcîndu-l să creadă că prin tușe groase și grobiene va smulge mai multe hohote de rîs. Și iată cum un artist odinioară excepțional eșuează lamentabil, supraviețuind gloriei sale. F Dar nu acesta e cazul lui Cristoiu Ion (fost comunist). Așa după cum se știe și după cum s-a precizat prin numeroase comunicări academice, o dată pe an, marele exorcist Ionescu Antidraci este chemat să scoată dracii din cunoscutul editorialist. Operațiunea este absolut necesară, fiindcă, periodic, piticul căpiază și nu se mai înțelege nimenea cu el. La început, cînd arunca pe jos cu scrumiere și se tăvălea cu ghiozdanul în spate prin găinaț, lumea a crezut că e o hîrjoană de-a lor, de-a violatorilor de găini, mai apoi unii au dat vina pe vreo criză de vezică sau de diabet, dar, în final, oamenii de știință au pus cap la cap toate dovezile și manifestările, după care au tras concluzia: ,,Marele analist politic are draci pe el, ba chiar și în el, care trag de corpul lui pînă îl leșină. Noi ne recunoaștem incompetența. Trebuie chemat de urgență cunoscutul exorcist Ionescu”. Și astfel se face că sîmbătă, 10 iunie 1995, după Dreptul la Replică pe care senatorul Vadim l-a citit cu demnitate de român la televizor, piticania a fost lovită de o criză de invidie atît de puternică, încît a spart micul ecran cu dovleacul, a început să cînte cocoșește, cucurigu – cucurigu, și tot el își răspundea gagu – gagu, după care s-a băgat în mașina de spălat și a încercat să prindă Tele 7 – U.T.C. În această situație l-a găsit un echipaj al redacției ,,Evenimentul zilei”, a treia zi, luni dimineața, cînd femeia de serviciu a vrut să ducă rufele la spălătorie: marele analist ronțăia la un furou de-al Ilenei Lucaciu, făcut din Durref (ăsta n-are moarte!) și avea în cap

furtunul mașinii de spălat, de-a crezut lumea mai întîi că-i un extraterestru. Normal că a fost transportat de urgență la spital, cu un furgon al pompierilor, timp în care a scris, pe drum, 10 editoriale, 12 articole, 15 note de călătorie și a dat 100 de titluri șocante, de genul ,,Coafeza Nela l-a mușcat de penis pe Nelson Mandela”, ,,Motanul Costică stă-n cap de 10 zile, ca un guru și i-a intrat coada-n gură”, ,,Mîine, un val de greve va paraliza toată țara, vor deraia trenurile, avioanele se vor ciocni în zbor și holera din Ucraina va trece granița pe la Vama Ungheni, cu destinația precisă Adrian severin, Dinu Patriciu și Gheorghe Frunda”. Nu vă mai spunem ce era la gura animalului mic și scofîlcit, că vedeți și singuri, zi de zi, în fițuica lui. I s-a făcut o injecție. Cu carbid. Nu liniștește nervii, dar face ochii cît cepele, ori cepele, după cum se știe, provoacă somnul. Efectul nu s-a lăsat mult așteptat: în cîteva minute, Ardei Umplut s-a calmat, adică și-a băgat degetul mare de la piciorul mic în guriță, a început să-l sugă și să cînte, în legea lui, ,,O fată singură-n noapte/ Face trotuarul la Lapte”, de Loredana Petru Groza. Rînd pe rînd, în coloane nesfîrșite, a venit întregul spital să-l vadă, în tăcere, cu religiozitate: lehuzele își scuipau în sîn, paraliticii din cărucioare îl atingeau, discret, pe cocoașă ca să le poarte noroc, iar leproșii se bucurau că au văzut, în sfîrșit, unul mai bătut de soartă ca ei. Tuturor, în semn de simpaturism, Monstrul din Găgești le făea semne cu băsmăluța pe care i-o dăduse ca premiu emisiunea ,,Vorbește Moscova”. În jurul prînzului, și-a făcut apariția și cunoscutul exorcist Ionescu Antidraci. N-a venit cu mîna goală, l-a adus cu el și pe Popa Țeavă. Și atunci a început maslul! Întîi i s-au citit pacientului Moliftele Cuviosului Mucenic Papainoagă, un martir din Ferentari, care s-a luptat cu dracii ăia de la Renel și pînă nu i-a dat jos de pe stîlp nu s-a lăsat – normal că el a murit electrocutat, la datorie, ca un erou, dar Renelul a recuperat paguba. Ca prin minune, imediat cum a isprăvit Popa Țeavă să citească Moliftele la căpătîiul celui posedat, în întregul spital s-a stins lumina, ceea ce a fost interpretat de sutele de pacienți aflați în salon ori pe la geamuri, drept un semn ceresc. Atunci, Ionescu Antidraci a rostit niște formule sacrale, de tipul ,,Abracadabra, unde-i baba să-i rup laba, graba strică treaba, Opaschi Victor nu e pictor, ci boa constrictor” – după care Ion Cristoiu (fost comunist) s-a întins cît era de lung (am vrut să zic scurt), a ridicat picioarele în tavan, iar cămașa de forță i-a venit în cap, dezvelindu-l în toată goliciunea lui, pentru că, uitai să vă spun, își mîncase și pampersul. Profitînd de acest moment favorabil, o nebună de la salonul de castratoare s-a năpustit, l-a tras de puță și a ridicat în aer un paloș de-ăla de-al regelui soviețki. A fost imobilizată la timp și scoasă din salon, dar lumea a auzit foarte clar justificările ei: ,,Lăsați-mă! La o paișpe, e pericoloso sporgersi! sînt mama lu’ Mărgelușa! Monstrul a sedus-o pe sărmana moțată, a dus-o la film și-acolo, în fundul sălii, a profitat de ea, posedînd-o pe niște coji de semințe! Răzbunaaare! Dinte pentru dinte, Ion Rațiu președinte, tîrtiță pentru cîrtiță! Onoarea Mărgelușei cine-o mai spală, că a născut pui vii, seamănă leit cu Ardei Umplut?!”. În sfîrșit, spiritele s-au mai potolit. Provocați și biciuiți de aghiazmă, dracii începuseră să se agite, ba chiar unul dintre ei scrisese din interior, pe burta lui Cristoiu cifra 666. Femeile au scos un geamăt prelung, unele, mai evlavioase, au căzut în genunchi și au început să se roage febril: ,,Doamne miluiește,

apără-ne de satana, răpune, Doamne, Antichristul!”. Niște bagabonți fără pic de respect au strigat în cor: ,,Ăsta-i Warlock, fiul satanei, l-am văzut la televizor, caută 6 pietre!”. Și, nici una, nici două, au pus mîna pe niște cataroaie și i le-au aruncat lui Ardei Umplut în cap, pînă l-au lăsat lat. Un drac mai agresiv, care vorbea gros, cam cu vocea lui Varujan Vosganian, a strigat: ,,Aaah, mă arde, nu mai suport să-i văd la televizor pe Văcăroiu, Vadim și Păunescu, sufăr groaznic, fac pe mine, hai prin fabrici și uzine!”. Atunci, Ionescu Antidraci a citit un descîntec și i-a pus lui Ion Cristoiu (fost comunist) o oală cu fluierici în cap, după care l-a bătut în creștet cu bătătorul de covoare de 7 ori și a întrebat: ,,Cîți draci sînteți acolo? Răspundeți! În numele P.D.-F.s.N., și al U.D.M.R., și al R.A.T.B., răspundeți!”. Tensiunea creștea. Cristoiu se zvîrcolea de mama focului, i se desfăcuse cămașa de forță și rămăsese în pielea goală, cum l-a făcut mama lui, avea numai oala pe cap. Dracii scriau pe corpul lui, pe sub piele, tot felul de tatuaje necugetate, cum ar fi: ,,Ne-au sosit copane, de la Zakopane”; ,,Marea Revoluție socialistă din Octombrie”; ,,Am găina mea, sînt pionier”; ,,Foaie verde-a macului/ Tare-s mic și-al dracului” etc. Era clar că intrase zîzania în diavoli. Atunci, Popa Țeavă a preluat inițiativa și, cu un letcon pe care-l avea sub sutană, a lipit țeava pe fundul cratiței, a băgat două degete ale lui Ardei Umplut în priză și a început să prindă tot felul de programe de televizor, prin această antenă de satelit atît de ingenioasă. Din păcate pentru Ardei Umplut, tocmai atunci se transmitea de la Vatican o miuță de fotbal între Papa Ioan Paul al II-lea și Ilie Dumitrescu, care jucau ,,la mălai” și încercau să-i bage goluri acelui nesuferit de portar suedez Ravelli. Normal că totă lumea s-a uitat la fotbal, inclusiv Ionescu Antidraci și Popa Țeavă, microbiștii români strigau ,,hai, Ilie! hai matale!”, iar microbiștii catolici făceau galerie pentru suveranul pontif, țipînd ,,Gincue proșepana! hai, nea Ioane al II-lea, dă-l și pe-al III-lea!”. Atunci, în zăpăceala aia, tocmai cînd Papa i-o dădea printre picioare Broscoiului din Carpați și se îndrepta vertiginos spre poarta lui Ravelli, s-a produs o confuzie fenomenală: medicul care o operase pe sorin Rațiu l-a urcat la repezeală pe Ion Cristoiu (fost comunist) pe o targă și l-a dus val-vîrtej la operația de schimbare a sexului. Lumea n-a băgat de seamă, fiindcă meciul era din ce în ce mai palpitant, Iliuță conducea acum cu un scor de maidan, 22 la 17, Papa se-ncălzise și își scosese veșmintele pontificale, din fericire antena nu se dereglase, pentru că deștele lui Ardei Umplut rămăseseră în priză, antrenorul Fabio Capello se pregătea să facă o schimbare, să-l scoată pe antipaticul ăla de Ravelli și să-l bage pe Rică Răducanu, peste 1 miliard de telespectatori urmăreau electrizanta partidă, care era transmisă ,,urbi et orbi”, Ilie era lac de apă, îi ieșeau prin piele nopțile pierdute și bericile băute cu tot felul de femei, pe cînd Papa era proaspăt, trăgea tare din 16 metri, niște ghiulele de ale lui nimeriseră garda aia elvețiană, costumată de Leonardo da Vinci, pînă au culcat-o palancă la pămînt, vorba lui Ion Creangă – numai de soarta lui Ion Cristoiu nu mai voia nimeni să știe. Operația n-a durat mult, numai 5 ore: pe scurt, sexul de tip ,,buton” al lui Ion Cristoiu a fost tăiat din rădăcină și (inovație mare în materie chirurgicală!) i-a fost transplantat sexul Ilenei Lucaciu. Cînd medicii și-au dat seama de confuzie, era prea tîrziu, Ion devenise Ioana, sau Jack devenise Jacka, ce vorbea el subțire înainte, dar să-l auziți acum! Dracii au ieșit de bunăvoie din nefericita creatură, fiindcă nu mai prezenta nici un interes. Cînd plouă, pe Ioana Cristoiu o doare locul operației. Umblă să se mărite, dar cine să ia o asemenea poznă a firii?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 iunie 1995)

Marilyn Monroe. Moartea unui idol

sinucidere? Mafia? Familia Kennedy?

La împlinirea vîrstei de 20 de ani Norma Jane Baker își schimbă numele și devine Marilyn Monroe. S-a născut la 1 iunie 1926 la Los Angeles – California, S.U.A. Aproape tot ce știm despre Marilyn Monroe este legat de perioada ei de glorie din Cetatea Filmului de la Hollywood. Speculațiile cu privire la moartea ei nu se opresc nici după 58 de ani de la dispariția faimoasei artiste. A fost o mare actriță, fotomodel, cîntăreață, sex-simbol și divă-pop a Secolului al XX-lea.

La Los Angeles, Brentwood, R. 305, Fifth Helen Drive – aici a murit faimoasa actriță de cinema, în noaptea de 4 spre 5 august 1962. După o autopsie dispusă de judecător, medicii legiști au pus diagnosticul ,,(…) probabil sinucidere, prin ingerarea unei supradoze”. Deci, „probabil sinucidere”, nu ,,cert sinucidere” –această mică, dar fină diferență nu dă pace nici astăzi multor oameni, deși de la tragicul eveniment au trecut 58 de ani. Nu e tocmai surprinzător, căci Marilyn Monroe a fost una dintre cele mai senzuale femei ale vremii sale: o vedetă celestă și, pentru milioane de bărbați de pe Mapamond, era prima pe lista sexsimbolurilor. Prin moartea ei, Marilyn Monroe a devenit un adevărat mit.

Despre noaptea decesului

La ora 4 și 25 de minute a dimineții de 5 august 1962, poliția din Los Angeles a primit un apel de urgență de la domiciliul artistei, din partea lui Eurnice Munrray, menajera lui Marilyn Monroe. Sergentul trimis de urgență a descoperit cadavrul acoperit cu un cearșaf. Menajera a declarat că la ora 3 a văzut lumină pe sub ușa dormitorului, care era încuiat, iar la bătaia în ușă nu a existat nici o reacție, după care a telefonat doctorului Ralph Greeson, psihiatru a cărui pacientă era Marilyn Monroe. Medicul a reușit să intre în cameră, spărgînd fereastra exterioară. Actrița zăcea pe pat fără viață, dezbrăcată, cu fața în jos și brațele pe lîngă corp. Arăta de parcă ar fi dormit, a declarat mai tîrziu polițistului. S-a strîns așternutul patului, toată camera dînd impresia că se făcuse curățenie. Greeson l-a înștiințat imediat pe dr. Hyman Engelbert, medicul de familie căruia i-a revenit trista sarcină de a stabili oficial cauza decesului lui Marilyn Monroe.

Ce s-a întîmplat cu adevărat atunci în acea noapte fatidică e foarte dificil de reconstituit și din cauză că în decursul timpului au apărut mereu martori cu presupuse dovezi care atestau exact contrariul rezultatelor investigațiilor de pînă în acel moment. Și pentru că orice persoană care avea de împărtășit ceva ,,original” sau ,,absolut nou” în legătură cu moartea lui Marilyn Monroe putea să conteze pe un ecou amplu în mass-media, tema reapărea în public cu o regularitate aproape previzibilă. Pentru moment e greu de estimat numărul cărților dedicate artistei Marilyn Monroe. Pînă în prezent au apărut peste 2.000 de biografii, cărți ilustrate și romane despre viața și moartea acesteia. Marilyn Monroe – o persoană sensibilă

Marea artistă a apărut în filme de mare succes ca: ,,Domnii preferă blondele”, ,,Șapte ani de căsnicie”, ,,Unora le place jazzul”, în care a fascinat milioane de oameni. La vremea sa, artista a fost cel mai vînat personaj fotografic. Imaginile în care apărea Marilyn Monroe – aproape scandalos de indecentă pentru acele vremuri – se vindeau în revistele ilustrate din toate țările de pe mapamond.

Pentru public, moartea tinerei artiste a venit absolut surprinzător. Numeroșii ei fani au fost și mai șocați cînd ancheta declanșată imediat după deces a sugerat o sinucidere. În corpul ei s-au găsit urme clare ale unei supradoze de pentobarbital și clorhidrat. Dar ce motiv ar fi avut actrița idolatrizată de toată lumea să-și pună capăt vieții?

La o privire mai atentă ne dăm seama că în spatele fațadei strălucitoare găsim unele indicii. Marilyn

Monroe era o personalitate extrem de sensibilă, din ce în ce mai depresivă. La 36 de ani fusese deja căsătorită de trei ori și tot de trei ori a divorțat. Soții ei au fost: James Dougharty (între 1942 și 1946), Joe Dimagio (între 1954 și 1955) și Arthur Miler (între 1956 și 1961). Apoi a suferit cîteva avorturi și nu mai putea să mai aibă copiii pe care și i-ar fi dorit. În spatele persoanei mereu radioase și vesele ce apărea în public se ascundea o ființă evident labilă, ale cărei probleme psihice deveniseră tot mai grave. Și doar spusese ea însăși, chiar dacă privind înapoi la vremea cînd începea să se afirme: ,,Eram o fată

de genul celor pe care le găsești moarte într-un dormitor, cu un flacon de somnifere în mînă”.

În timpul filmărilor la ultimele proiecte ale artistei, apăreau dese dificultăți. Era nevoie ca unele scene să fie repetate la nesfîrșit, fiindcă vedeta părea agitată și nu se putea concentra deloc, fiind incapabilă să rețină chiar și fragmente scurte de text. Din cauza ei și a problemelor sale, a rămas neterminat și ultimul film, care urma să apară în cinematografe cu titlul ,,Something’s Got to Give”

Toanele ei îl aduceau uneori la disperare pe regizorul George Cukor, o experiență despre care ar fi putut să vorbească și colegul lui Billy Wilder, după turnarea filmului ,,Unora le place jazzul”. Din cauza numeroaselor amînări, crescuseră enorm costurile de producție, lucru pus deseori pe seama sensibilei vedete. Se presupunea că toate aceste stări i-ar fi accentuat criza. Se mai vorbea și despre faptul că ea ar fi încercat deja să-și ia viața de mai multe ori. Pe de altă parte, în multe ocazii Marilyn Monroe făcea o impresie pozitivă, pîrînd total degajată. Persoane care o cunoșteau bine declarau categoric că absolut nimic n-ar fi adevărat din zvonurile care circulau legate de o depresie gravă. Actrița însăși declara în interviuri că este lipsită de griji și de complicații. Cu cîteva săptămîni înaintea morții, ea s-a exprimat în fața jurnaliștilor: ,,În ceea ce mă privește, perioada aceasta e cea mai fericită. Există viitor și de abia îl aștept”.

Conspirație și asasinat

Pe baza unor astfel de indicii, curînd după moartea artistei au început să circule primele teorii care vorbeau despre conspirație și asasinat. Un rezultat parțial al autopsiei, care stabilea drept cauza probabilă a morții sinuciderea, îi făcuse deja suspicioși pe mulți observatori. Unul dintre cele două medicamente identificate în cadavru ajunsese în sînge, dar nu și în stomac. Așadar, nu putea să fi ajuns în organism pe cale normală a ingerării orale. În continuare, se trăgea concluzia că moartea artistei este legată de Președintele S.U.A., care pe atunci era John F. Kennedy. Chiar dacă charismaticul președinte cu alură tinerească forma o pereche de vis cu soția sa Jaqueline, totuși el era considerat un afemeiat, cu toate strădaniile Casei Albe de a ține secrete escapadele amoroase ale capului familiei. Jaqueline, născută în 28 iulie 1929 la New York, era o femeie foarte frumoasă cu o aleasă cultură și educație. Ea se bucura de respect în înalta societate americană și s-a dedicat cel mai mult familiei și, în special, a asigurat copiilor pregătirea lor pentru viață. După asasinarea soțului ei, s-a recăsătorit cu Aristotel Onasis, magnat grec cu o avere fabuloasă.

Prin testament a moștenit mai multe sute de milioane de dolari. Una dintre acele relații John F. Kennedy a avut-o în mod vădit cu Marilyn Monroe, lucru de care s-a putut convinge toată America la 19 mai 1962. În acea zi, actrița se afla la Madison Square Garden din New York, invitată la gala zilei de naștere a președintelui. Ca punct culminant al evenimentului, artista îmbrăcată cu o rochie provocatoare sub capa de hermină a murmurat la microfon o serenadă care le-a tăiat răsuflarea celor peste 18.000 de oaspeți. ,,Happy Birthay, Mr. President!” (,,La Mulți Ani, Domnule Președinte”!) a ajuns un imn, considerat de mulți ca o dovadă că John F. Kennedy și Marilyn Monroe erau într-o relație amoroasă. Cei doi s-au cunoscut în anul 1960, după ce John Kennedy fusese nominalizat de Partidul Democrat drept candidat la președinție. Contactul l-a făcut actorul Peter Lawford, care era căsătorit cu Patricia Kennedy. Probabil că după aceea John F. Kennedy și Marilyn Monroe s-au întîlnit des și au avut o relație înfocată. Artista a afirmat către prietenii apropiați că practica lor sexuală îl ajuta pe președinte împotriva durerilor de spate. Dar relația actriței cu clanul Kennedy au mers și mai departe. Fratele lui John, Robert, pe atunci Ministru al Justiției, ar fi intrat de asemenea într-o relație sexuală cu artista. Aceste aventuri ale fraților Kennedy au devenit delicate, contrazicînd reputația întreținută în rîndul publicului, de onești tați de familie și bărbați cu o conduită morală deosebită. Se avea deja în vedere un al doilea mandat prezidențial. Sigur că pînă la următoarele alegeri era timp. John F. Kennedy își preluase funcția în ianuarie 1961. Dar la orizont se întrezăreau deja convențiile partidelor pentru nominalizările la alegeri, care ar fi trebuit să aibă loc în noiembrie 1963. Electoratul american nu trebuia destabilizat prin zvonuri despre relații amoroase și povești de alcov. Cu mîna la gură, se spunea că Marilyn Monroe i-ar fi cerut președintelui chiar să divorțeze. Un astfel de scandal ar fi putut să însemne sfîrșitul vieții politice pentru Kennedy, iar fratele său Robert ar fi putut și el să-și pună ambițiile în cui. Pornind de la aceste date, după moartea neașteptată a artistei s-au amplificat zvonurile potrivit cărora clanul Kennedy ar fi aranjat asasinatul. La aducerea la îndeplinire a operațiunii ar fi fost vorba de un serviciu secret ce-i aparținea. În favoarea acestei teorii părea să pledeze și faptul că Robert Kennedy și Peter Lawford au apărut la locuința lui Marilyn Monroe în ziua dinaintea morții artistei. Desigur, n-au fost ei asasinii, au lăsat treaba pe seama profesioniștilor care i-au administrat actriței substanța letală. În cadrul acestor dezvăluiri s-au pronunțat și Anthony Spietro și Franc Schenis, doi asasini ai Mafiei, angajați de CIA sau de FBI.

Alte speculații

În favoarea acestei teorii nu există dovezi, chiar dacă scriitorii și jurnaliștii au încercat mereu să fundamenteze versiunea din ordin prezidențial. Dar pînă în ziua de azi sînt discutate și scenarii alternative. Asasinatul ar fi putut la fel de bine să fie comis de Mafie în regie proprie, pentru ca apoi să arunce suspiciunea asupra președintelui, a cărui realegere voia să o împiedice, fiindcă se pronunțase pentru o campanie împotriva infracționalității organizate. Aceste teorii se amestecă cu speculațiile privind atentatul căruia Kennedy i-a căzut victimă în anul 1963 la Dallas.

Pe lîngă interpretările politice de acest gen, pînă astăzi sînt încă în circulație și alte speculații. La versiunea sinuciderii s-au adăugat teorii ce implică un posibil accident: o variantă afirmă că vedeta ar fi luat somniferele mortale neintenționat, alta se bazează pe o presupusă greșeală de tratament a doctorului Greeson. Așadar, misterele din jurul morții artistei persistă și astăzi. Cum și de ce a murit diva în noaptea de 4 spre 5 august 1962 e foarte posibil să rămînă pentru totdeauna un secret.

Prof. dr. IoAn CornEAnU

LACRIMA TEOCAN IsTRĂUAN MIRCEA PÎRLEA

« Polemici

TABLETĂ DE sCRIITOR Atitudini

În 1942, evreii au strigat: ,,Trăiască România Mare!” și ,,Trăiască Mareșalul!”

Scriitorul și dramaturgul Mihail sebastian (pe numele său adevărat Iosif Hechter), deși avea vîrsta de 34 de ani, nu fusese mobilizat, ca urmare a unei legi care prevedea că evreii nu pot fi militari, obligațiile lor în această materie fiind de natură fiscală sau de muncă ,,potrivit nevoilor statului”. După repetate amînări, el a fost nevoit să presteze zece zile de muncă în interes obștesc, în intervalul 4-13 martie 1942. Iată notițele sale din acele zile. 4 martie: ,,Doborît de oboseală. Plecat la 5½ dimineața de acasă, m-am întors la 8 seara. Munca propriu-zisă e o batjocură (lucrăm undeva pe o linie de triaj, dincolo de halta Grivița). Ce e extenuant este statul în picioare, drumul, așteptare, formalitățile”. A treia zi, 6 martie, nota: ,,E în detașamentul meu o voie-bună inexplicabilă. Fiecare om trăiește în plină primejdie, de care e conștient. Fiecare din noi știe că ziua de mîine poate aduce mizerii mai mari”. Și concluzia: ,,Sîntem totuși un neam uimitor”. Duminică, 8 martie: ,,Ne-am întors la ora 2”. În cea de-a zecea zi, 13 martie, a primit ,,adeverință C.F.R. cu zece ștampile albastre și una roșie, care arată că «am lucrat la curățirea zăpezii în stația București Grivița de la 4 la 13 martie 1942»”. Următoarea consemnare este din 16 martie: ,,Revăzut în trei zile pe toți oamenii mei obișnuiți: Rosetti, Camil, Aristide, biroul Roman, liceul, Zissu, Leni, Nicușor etc. Nimic schimbat. Totul mereu și mereu la fel. Singurul schimbat între ei, în oarecare măsură, eu: schimbat de soare, de aer liber. Bronzat, puțin slăbit, am ceva din aerul meu de Balcic sau Predeal. Parcă aș fi după o vacanță de zece zile. Și efectiv mă simt refăcut fizicește”.

În ziua de 20 martie 1942 a avut o discuție cu actrița Beate Fredanov și cu Constantin Vișoianu, iar în 22 martie: ,,După-amiază agreabilă, cu Braniște la o bodegă”. 3 aprilie: ,,Spre seară m-am plimbat cu Lereanu și cu Comșa spre lacuri”. Scriitorul recunoaște că nu era prea cumpătat în privința cheltuielilor. La 4 aprilie scria: ,,Cumpărat cu 1.500 lei, cîștigat serile trecute la poker, un quartet milanez de Mozart și al trelea concert brandemburghez de Bach. Ca să-mi fac și mie o bucurie în dimineața asta de primăvară, cu atîta soare, cu atîta tinerețe”. La 16 aprilie: ,,Nunta lui Baby, fiica lui Alice. Cununia la Biserica Amzei, bufetul la dejun în Delea Veche”.

În acest timp, Mihail Sebastian scria piesa de teatru ,,Alexandru cel Mare” și făcea traduceri pentru bani (din engleză și franceză), urmărea, la radio, evoluția războiului. A avut și zile plăcute la domeniul lui Antoine Bibescu de la Corcova (județul Mehedinți), în perioada 25 august-5 septembrie. La 6 septembrie 1942 scria în jurnalul său: ,,Întors ieri dimineață de la Corcova, refăcut, odihnit, calm, ars de soare, cu aerul meu de vacanță – de care pe vremuri eram atît de mîndru. Zece zile de vacanță liberă, în plin soare, în plină libertate, pot face încă din mine un om nou”. Într-un fel, prin aceste zece zile, prietenul său român le-a compensat pe cele în care Sebastian a efectuat munca obligatorie.

,,Moartea e lîngă noi – și noi avem un teatru evreiesc cu fete decoltate...”

La 25 septembrie (vineri) notează că a luat cina împreună cu Jacques Turelle, ambasadorul guvernului de la Vichy, la Bibești, în restaurantul Athénée Palace: ,,Totul se petrece ca și cum aș fi în viața lor (a Bibeștilor) un personaj capital”. Tot în ziua de 25 septembrie scria: ,,I-am făcut două vizite

lui Mircea Ștefănescu”, precum și: ,,Aseară, în grup, cu Leni la Teatrul evreiesc, ca să vedem revista lui Stroe. Totul mi s-a părut – scenă, actori, sală, public – o curată nebunie. Moartea e lîngă noi – și noi avem un teatru evreiesc cu fete decoltate, cu jazz, cu cuplete, cu bancuri, cu goange. Unde e realitatea?”. A doua zi, Sebastian a mers nu la unul, ci la două teatre românești, fiind invitat de Antoine Bibescu: ,,Spunea că n-ar putea suporta să vadă același spectacol de la început la sfîrșit (...). A venit îmbrăcat într-un costum alb de doc, iar în picioare avea niște papuci de casă pe care-i trăgea după el, cu fiecare pas. Am încercat, la plecare, să-l conving să se îmbrace mai ca lumea, dar n-a fost chip”. Au plecat după primul act: ,,Restul serii am petrecut-o mult mai agreabil, plimbîndu-ne pe Calea Victoriei și apoi stînd în Piața Ateneului, foarte confortabil instalați pe piatra grilajului”. Era un adevărat spectacol: un principe român (,,os domnesc”), alături de un scriitor evreu, șezînd la taclale și privind trecătorii în plin centrul Capitalei.

Viața de zi cu zi a lui Sebastian a fost afectată de hotărîrea guvernului de a nu permite ca evreii să aibă servitori români (românce). La 1 octombrie 1941 scria: ,,A plecat Octavia, servitoarea noastră, tînăra țărancă de 18 ani, care se simțea atît de bine în casa noastră. A plîns ca un copil. Viața ne va fi și mai grea. Tot felul de mizerii zilnice, mici, desigur, dar insuportabile, se ridică: măturatul, spălatul vaselor, splălatul rufelor, tîrguielile. Mama, săraca, e prea bolnavă și obosită, noi sîntem prea neîndemînatici”.

Peste două săptămîni a venit o știre bună pentru evrei. În ședința Consiliului de Miniștri din 13 octombrie 1942, la care au participat și guvernatorii Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei, Mihai Antonescu a anunțat că ,,se suspendă toate trimiterile de evrei peste Nistru”. A doua zi, 14 octombrie, Mihail Sebastian nota în Jurnalul său: ,,Au fost liberați aseară toți cei care, în Sfîntul Ion Nou, așteptau deportarea. Oameni întorși de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leșinuri. S-a strigat «Trăiască România Mare!», «Trăiască Mareșalul!». Ce semnificație are această eliberare, nu știu. E o revenire? O suspendare? Se renunță la deportări? Se amînă? Bukarester Tageblatt avea, duminică (11 octombrie 1942), un articol în care se reînnoia asigurarea că pînă în toamna 1943 nu vor mai fi evrei în România”. Respectivul ziar – care exprima punctul de vedere al Berlinului – se înșela. În Transnistria, ca urmare a deportărilor transmise de regimul Antonescu, își pierduseră viața cel puțin 109.000 de evrei. La sfîrșitul celui de-al II-lea război mondial, în România trăia cea mai mare comunitate evreiască din Europa.

IoAn SCUrTU

Metafora, prioritate a creației

La sfîrşitul anului 2018, silvia Lărgeanu a publicat volumul de poezii „Despre noi”, interesant prin savoarea metaforelor şi ţinuta versurilor liricobacoviene, creînd un cîmp de imagini poetice care ţin de starea poetului sfios, stăpînit de timiditate, contrar aparenţelor... Pentru că în compoziţia poeziei sale, cuvîntul este definitoriu, iar metafora are prioritate. Poeta își folosește întreaga strădanie artistică să demonstreze acest lucru, impresionînd prin melosul dramatic al versurilor... Silvia Lărgeanu încearcă, pe cît îi este dat, să-și exprime cu sinceritate gîndurile și sentimentele. Lucru remarcat şi în volumul ei de fabule, „O firavă păpădie”, publicat în 2019, în care se remarcă dezinvoltura condeiului aprig în a demasca societatea în care trăieşte, cu oameni dornici să parvină şi care fac orice să-şi atingă scopul... Aici e lanţul slăbiciunilor. Oamenii, în general, trag spuza pe turta lor, sacrificîndu-i pe cei de lîngă ei... Fabulele sînt pe deplin moralizatoare, de la mesaj pînă la cele mai îndrăzneţe compoziţii poetice, fiind evidentă dorinţa fermă a autoarei de a demasca felul de a fi al unor oameni în anumite momente din viața lor... Subiectele sînt atractive, învăluite într-un timbru poetic hazliu. În fabulele sale întîlnim o lume a şmecherilor puşi pe căpătuială şi pe obţinerea de funcţii nemeritate, de doctorate nemuncite etc....

Iată şi un exemplu, care vine să ne sprijine afirmaţiile că fabulele ei sînt ca un joc de cuvinte, armonios împletite cu arma criticii, prin personificări de plante și animale: „În poiana din pădure, sub crengile de alun/ S-a zgribulit un arici îmbrăcat cu un zăbun./ O ciupercă înfoiată l-a primit sub pălărie,/ Aşa cum se cade, soro, din prea multă omenie/ Căci ploua atît de tare de-ţi venea să-i plîngi de milă/ Avea un aspect plăpînd şi o faţă aşa umilă./ - Mulţumesc, mărită doamnă,/ Cum pot să vă răsplătesc?/ M-aţi acoperit de ploaie că puteam să şi răcesc./ - O plăcere să ajut la nevoie un amic./ Ce să vreau? Doamne fereşte, nu pot să pretind nimic/ După ploaia înteţită, Soarele rotund şi mare/ A-nceput să încălzească în poiană orice suflare/ Şi ariciul, la plecare, a îndrăznit/ Să înfigă ţepii în ciuperca din cărare.// Morala spune răspicat: prietenul adevărat/ nu-i întotdeauna acela pe care l-ai ajutat”. („Ariciul”, pag. 19).

Aceasta este fabulista Silvia Lărgeanu, care locuieşte în arealul cultural giurgiuvean, unde are numeroase oportunităţi de a-și face cunoscute încercările literare. Iar fabulele sale, prin simțul critic de care sînt străbătute, ne îndeamnă să privim mai atent în jurul nostru, decelînd racilele societății în care trăim. Aici trebuie căutată valoarea fabulelor sale care, prin efectul lor moralizator, combinat cu umorul involuntar pe care îl degajă, exprimat cu eleganță scriitoricească, devin un soi de medicament în tratarea apucăturilor omului modern, preocupat să parvină cu orice preț. Ea trage un semnal de alarmă, apelînd la umorul de bună calitate, pentru ca omul, indiferent de statutul său, să nu uite de unde a plecat. Fabulele Silviei Lărgeanu sînt binevenite în peisajul nostru literar, mai ales că sînt scrise cu tîlc şi har poetic. Ele vin să completeze piesajul vieţii noastre literare actuale, bogată în poeţi, dintre care puţini sînt, însă, înzestraţi cu talent... Cît de departe vrea să ajungă autoarea pe latura scriitoricească, numai de ea depinde, de felul în care îşi va cultiva meseria de scriitor. Pentru originalitatea fabulelor sale, în care spiritul critic moralizator este evident, Editura ,,Amurg sentimental” i-a acordat, pe anul 2020, o diplomă de excelenţă.

ION MAChIDON, directorul revistei „Amurg sentimental”

Mihail Sebastian (1907­1945)

Polemici « Controverse Personalitatea epigramistului (4)

Epigramistul ºi picanteria politică

Epigramistul, ca orice român, nu neglijează nici umorul involuntar. Dincolo de bădărănie, există expresii populare pline de înțelesuri și subînțelesuri pe care limbajul „elegant” le respinge, chiar dacă implică pur și simplu picanterie (nu chiar ca „pe ulița mare” cum se întîmpla la „Junimea”, atenționîndu-le pe doamne că e timpul să se retragă). Iată un catren spus de Dem. Rădulescu, la Radio Actualități, pe 19 mai 1996:

N-am uitat că Ceaușescu

A luat pielea de pe noi, Iar acuma Iliescu

Ne dă pielea înapoi!

O vreme, a circulat, stîrnind vervă, catrenul

La școala de ofițerese de la sibiu

Ce bine-arată, dragii mei, Armata noastră de femei!

Aveam și în trecut armată, Dar nu așa de regulată!

Picanteria se poate exprima și în cel mai elegant limbaj, ca în următorul catren cu circulație liberă (care aparține, probabil, lui I.L. Postolache, tatăl caricaturistului Sorin Postolache): Unei bolnave de varice

Clientei doctorul i-a spus

Să steie c-un picior sus, Iar dînsa, adevăr zic vouă, Așa le ține pe-amîndouă.

Ion Larian Postolache (1916-1997) îi adresează scriitoarei s., purtătoarea unei exagerate minijupe, care se lăuda ca a fost descoperită de maestrul P, catrenul (cu acest titlu lung):

I-am cercetat activitatea

Maestrului și-s amărît:

L-ar fi stimat posteritatea

De n-o descoperea atît!

Insinuarea din următorul catren e transparentă:

Orașului cu cele mai fantastice băi de nămol de natură petroliferă

Acest oraș numit Băicoi

Rimează c-un cuvînt de soi

Ce-n lupta noastră cea mai dragă

Participă, dar nu se bagă!

Uneori, epigramiștii (era să scriu „de talia lui Păstorel”, dar, cu greu, aș fi numit doi, trei!), ajunși pe înalte trepte, își permit chiar libertatea de a folosi cuvinte pe care DEX-ul nu le înregistrează (spre deosebire de dicționarele franceze care pun în pagină tot ce există în limba franceză), dar care circulă curent în lumea satelor, unde oamenii nu se sinchisesc nici de cacofonii (și, vai! româna e predispusă la mii de asemenea „combinații”) pe care le scot în relief, cu admonestare, pseudopudibonzii!. Păstorel, în catrenele pe care nu le-a publicat, dar care au cunoscut o largă circulație liberă și pentru care a făcut ani de pușcărie, spunea:

De la Iași la Portartur, Petru Groza, în carlingă N-a găsit atîta cur [e in DEX!] Cît ar fi putut să lingă!

Și mai curajos este Nic. Petrescu, din Pitești, care, imediat după „revoluție”, a lansat catrenul: Acum c-avem și lege-agrară Și-atîta fericire-n jur, Lansez apelul către țară: La muncă, ‚tu-vă……..!

Iar Ghiocel Constantinescu îl întrece pe epigramistul din Pitești, că el scrie catrenul cu titlul „à propos de limbajul din opera lui Marin Preda”: Cică le-ar fi spus ritos, Fără a mai ocărî:

Să vă esprimați frumos Că vă fî în cî pă mî!

Tot de la Păstorel ne-a rămas, pe cale orală, un dublu catren de pomină, adresat poetei la modă Veronica Porumbacu (1921-1977), la publicarea versurilor care sunau cam așa: „O, Europă, te simt în mine,/Te simt adînc în mine!”

Mult stimată Veronică,

Eu credeam c-o ai mai mică,

Dar mărturisirea-ți clară

Din Gazeta literară

Dovedește elocvent

Că în chestia matale

Cu-adîncimi fenomenale

Intră-ntregul continent!

Prin structură și condei, epigramistul se înrudește cu ziaristul – ziarist „angajat” sau publicist. E interesat de „tot ce mișcă-n țara asta”. Atît pentru epigramist, cît și pentru ziarist, noutatea și ingeniozitatea constituie arme de atracție. Sînt condeie care dezvăluie publicului chiar aspecte pentru care pot fi luați la ochi de autorități. Însuși N.T. Orășeanu (n. la Craiova în 1833, m. la București în 1890), cel care, la nici o lună de la Unirea Principatelor, a înființat prima publicație umoristică („ȚÎNȚARUL”), a suportat rigorile legii, fiind închis. E ziaristul care domină timp de trei decenii presa de umor și scriitorul umorist cu o vastă operă. Publică versuri satirice la adresa moravurilor bucureștene („Tîrgul cu idei sau Buletinul Cișmigiului” sau în care persiflează pretențiile pseudoscriitorilor („Căința lui Fil-fi-son”), balurile mascate de la periferia Bucureștilor („Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a orașului”), precum și tarele politicienilor. Datorită aspectelor criticate în revista „SPIRIDUȘ” (1859), „se dau redactorii la criminal pentru îndrăzneala de opinie asupra politicii”. Amintim că însuși Al. Macedonski (1854-1920) a fost arestat și a fost salvat de pledoaria unor mari avocați. Să nu mai vorbim despre Al. O. Teodoreanu (1984-1964) care, după cum am scris, a fost anchetat și arestat pentru epigramele nepublicate, dar care treceau din gură în gură, cu adaosuri sau mici deformări, și care a ieșit din pușcărie în 1964 pentru a intra în spitalul de pe Calea Viilor, revenind acasă pentru trecerea Dincolo. Cine nuși mai amintește de versurile care marcau schimbarea numelui bulevardului, din Bonaparte în Ilie Pintilie?

Mare-ai fost tu, măi Ilie

Mare-a fost și Bonaparte –Nu aici, în altă parte!

Dar, de-o fi cumva să fie

Strada alt nume să poarte, Ea să fie, ea să fie, Ori Napoleon Ilie, Ori Ilie Bonaparte!

Epigramistul se înrudește, de fapt, cu toți umoriștii, cu autorii de scheciuri, cuplete sau texte pentru spectacole de divertisment, de emisiuni de profil la Radio sau TV. Să nu-l uităm pe Valentin silvestru cu neuitata „Oră veselă” de la Radio sau cu emisiunile sale TV. Să nu-l uităm, de asemenea, pe celebrul Constantin Tănase (1880-1945), autor de cuplete comice de mare originalitate și popularitate (cum se scrie și în Dicționarul Enciclopedic). În 1945, marele actor a fost avertizat să nu mai spună, pe scenă: Am scăpat de der, die, das Și-am ajuns la davai ceas, De la Nistru pîn’ la Don, Davai ceas, davai palton, Davai ceas davai moșie

Harașo tovărășie!

Tradiția susține că, în spectacolul din seara următoare, a apărut cu mîinile încărcate de ceasuri și cu o pendulă atîrnată de gît, spunînd: „Am zis eu ceva? N-am zis nimic!”. Și a sucombat la puțin timp după acest act de curaj. Numele său a devenit emblemă a Festivalului bianual de Umor de la Vaslui (orașul său natal), festival care, după plecarea la cele veșnice a neuitatului Valentin silvestru, și-a pierdut mult din strălucirea de-altădată,

cînd cutreieram localitățile Vasluiului, cu spectacole unul după altul, cu primiri oficiale la Huși sau la cabana la care ni se oferea „miel răsucit haiducește deasupra focului”, în compania unor mari actori și actrițe, precum Tamara Buciuceanu-Botez, Cristina stamate, Tori Vasilescu, Rodica Mandache ș.a Epigramistul, cu un acut simț al realității, nu uită că, odată cu existența, omul își începe drumul către altă viață, cea de „dincolo”. E. Faguet face următoarea remarcă spirituală: „L’idée de l’immortalité est née sur un tombe” [Ideea de nemurire s-a născut pe un mormînt] (în lucrarea „Etudes littéraire sur le dixneuvième siècle”). Sînt scriitori al căror nume a rămas în literatură datorită unui epitaf, cum este cazul lui Alexis Piron (1689-1773) care a fost ales membru al Academiei Franceze, dar Ludovic XV a refuzat să-l ratifice: Ci-gît Piron qui ne fut rien, Pas même académicien

[Aici zace Piron care-n viață n-a fost nimic, nici măcar academician.]

Se știe că, în ultima săptămînă de viață, Păstorel i-a rugat pe colegii de la Liceul Internat, veniți să-l vadă, să scrie pe crucea lui un epitaf care-i rămăsese în minte (fiind publicat, în 1940, de Aurelian Păunescu) și care, mult timp i-a fost atribuit sieși, ca autoepitaf: Aici zace Păstorel

Suflet bun și suflet fin

Dacă treceți pe la el, Nu-l treziți că cere vin.

În literatura română, epitaful epigramatic e practicat de nenumărați epigramiști, dînd expresie ingeniozității ideii care-i vizează, mai ales, pe cei în viață, precum și personaje tipice ca soacra, soțul înșelat, dar, mai ales, păcate omenești etc. În 1980, s-a publicat o culegere de „Epigrame pentru eternitate”, cuprinzînd epitafuri scrise de membrii Clubului Epigramiștilor „Cincinat Pavelescu”, la care aderau și confrați din țară, Clubul îndeplinind rolul unei Uniuni sui-generis. Sînt creații în care gîndirea și arta epigramistului exprimă un compliment, meritul celui „dus” sau o înțepătură scoțînd în relief o trăsătură învăluită, cu istețime, într-o relație surprinzătoare. Există și autoepitafuri, chiar și autoepitafuri închipuite de alții, precum:

Autoepitaful închipuit al lui Florin Piersic Spre groapă cînd o fi să trec, Păziți-mi somnul și-am să tac; De mă treziți, în loc să plec, Vă țin de vorbă înc-un veac.

Se înțelege că epigramistul dă dovadă de același neastîmpăr de idei și în epitaful epigramatic. În tot ce scrie, acest mînuitor al condeiului isteț și al minții treze rămîne el însuși. El e sensibil la lucrurile frumoase și la tot ce e semnificativ și valoros; își exprimă prețuirea, chiar adorația, în madrigal. Laudele aduse meritelor/ memoriei unei persoane sau omagiul adresat femeii îmbracă cele mai surprinzătoare întorsături care conferă madrigalului, cuprins în catren, structură epigramatică. Poetului Bacovia

Poete scump, pe frunte,

Porți frunzele de laur

Căci singur, pînă astăzi

Din PLUMB făcut-ai aur. (Al. Macedonski)

Să nu uităm că epigramistul e fiul femeii și el o laudă în catrene omagiale, cu încheiere ingenioasă, precum cel al lui Al. Devechi, din 1942: Forțe

Căderile de ape-au forță mare

Cum n-au avut în vremea lor nici zeii, Dar, dintre toate pururea mai tare

A fost și este… lacrima femeii!

Dar lacrima este omenească, ea aparține ambilor: Partenerul

Cînd vin necazuri rînd pe rînd

Și ochii tăi sînt plini de rouă, Simți parteneru-atuncea cînd

E lacrima-mpărțită-n două. sfîrșit Dr. ELIs RÂPEANU

Polemici « Controverse

Liber, poți s-o spui...

,,Iluminat” de strălucirea și emoția libertății, treci ușor prin ,,frigul” vieții. Trec lunile de iarnă, fără căldură și apă caldă... ,,Liber” poți s-o spui, că tot nu-i pasă nimănui.

Pe cînd era campanie electorală, la orice colț de stradă, vedeai zîmbete și soare. Apoi, TĂCERE. A trecut luna de miere...

În casă, frigul te îngheață. În spitale, bolnavii înfrigurați ajung să moară incinerați. Aflăm că încă unul din pacienții transferați de la Spitalul ,,Matei Balș”, în urma incendiului care a îngrozit întreaga țară, a murit... Al 12-lea deces pînă acum. Plîngem, strigăm de neputință în fața atîtor nenorociri. Nu ajungem nicicînd la liman, parcă sîntem blestemați...

Știm cu toții că spitalele noastre au nevoie de finanțare, pentru a face față actualelor provocări. Pînă să se construiască veșnic invocatele ,,spitale regionale”, e nevoie însă de dotări corespunzătoare, moderne, la unitățile spitalicești existente, care să le facă funcționale, mai ales în condițiile acestei pandemii, care pare să nu se mai sfîrșească. Dar, se pare că autoritățile nu văd lucrul acesta, se fac strategii pe termen mediu și lung, care sînt bune, dar nu pot înlocui necesitățile stringente și urgențele prezentului. Se vorbește de ,,digitalizare”, ,,orașe verzi”, ,,orașe smart” etc., în vreme ce, așa cum o cer edilii din majoritatea localităților din țară, prioritățile, în teren, sînt: spitalele, asfaltările, canalizările și apa. Strictul necesar într-o comunitate. Și prima este sănătatea. Cîtă vreme, cu toate eforturile

autorităților locale, care au adus îmbunătățiri la instalațiile electrice de la ATI și Urgențe, holurile spitalului sînt de mai puțin de 2 metri lățime, unitatea nu va primi niciodată autorizația de securitate la incendiu. Drept care, se impune construirea unor anexe moderne. Unele primării au identificat și terenul necesar. Însă, e nevoie de finanțare (5-10 milioane de euro), în condițiile în care tot bugetul unei primării municipale e de doar 7 milioane de euro (e cazul Municipiul Cîmpulung Moldovenesc, de 22.000 de locuitori, al cărui spital se adresează și celor 70.000 de oameni din împrejurimi – potrivit Mediafax). Apoi, nu există ghidurile care să permită autorităților locale depunerea de proiecte cu finanțare europeană pentru construirea de spitale. Ministrul Sănătății ar trebui să dispună trimiterea de specialiști în teritoriu, care să stabilească necesarul: ca investiție, ca mărime, ca număr de paturi.

În schimb, ce vedem? După incendiul de la ,,Matei Balș”, președintele K.W. Iohannis a declarat că vrea un proiect de reformă în Sănătate, cîtă vreme, acum, e nevoie de măsuri urgente și eficace de prevenire a unor evenimente tragice precum cele - 6 la număr - produse în actuala guvernare. După care, a plecat să se relaxeze la ski... Primul-ministru, Florin Cîțu, își exprimase anterior convingerile de libertarian, potrivit cărora prioritățile guvernului trebuie să fie: NU Sănătatea, NU Educația, ci investițiile, de preferință, cele străine... Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, are alte priorități: constituirea unui grup de ,,elită” la minister, format din foștii colegi, proveniți din ONG-urile la care dumnealui a activat. Cei doi demnitari, Cîțu și Voiculescu, se sfătuiesc cu

Enciclopedia „România Mare”

Vesalius, primul anatomist modern (1)

Andréas Vesalius, care, în Madridul lui Filip al IIlea, regele dement, vînează cadavre pentru disecție, pe care le va ascunde sub patul în care doarme, este german de origine. Strămoșii săi, care se mai cheamă Wesel, pleacă din orășelul cu același nume de pe Rin la Bruxelles, unde se stabilesc încă din Secolul al XV-lea.

Aici se naște, la 13 decembrie 1514, Vesalius, primul anatomist modern, unul din cei mai mari biologi ai tuturor timpurilor, spirit îndrăzneț și curios, certat cu superstițiile alimentate de clericalismul reacționar, înrudit ca temperament și destin cu Columb, Vasco da Gama, Dürer, Paracelsus și alți mulți deschizători de drumuri noi din epoca sa. Vesalius este doar o mască, un psedonim ca Agricola, Oecolampadius sau Paracelsus însuși. Pe cînd se mai numea Wesel, el studia medicina la Löwen, apoi la Paris. Voia să pătrundă în constituția tainică a naturii, și drumul cel mai scurt pentru atingerea acestui țel era medicina sau alchimia. Adevărat că aceasta din urmă comporta și unele riscuri: ducea uneori pe cei care o profesau la spînzurătoare; ceea ce nu înseamnă că medicii au scăpat totdeauna de ea. Așa și Vesalius, care era cît pe ce să sfîrșească în ștreang.

Care

era

situaţia

medicinei la începutul Secolului al XVI-lea?

Vechile școli și teorii medicale, ca acelea ale lui Agricola sau Galenus, fuseseră depășite de noul suflu primenitor, pe care descoperirea de noi continente, teoria lui Copernic și activitatea lui Paracelsus îl iscaseră în lume. Nu se mai disecă leșuri de maimuțe, cum făcea în antichitate Claudius Galenus, ci cadavre omenești. La Praga, la Veneția, la Viena, Padova și Paris, universitățile pun mîna din cînd în cînd pe cîte un trup omenesc, fie furîndu-l din funia spînzurătorilor, fie cumpărîndu-l de la gîde, fie – în sfîrșit – exhumîndu-l din vreun cimitir nepăzit. Firește, cei care erau prinși asupra faptului, sufereau rigorile unei legi necruțătoare, inspirată de bigotismul religios al claselor dominante.

organizațiile neguvernamentale și cu consilierii lor de la partid, în loc să se consulte cu adevărații specialiști din domeniul sănătății, dar și cu ingineri, tehnicieni, electricieni, chimiști etc. Iar, mai recent, primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a decis să retragă (?!) finanțarea a 4 mari spitale din București. Stai și te crucești!

Libertate, libertate, ești atît de departe, împărțind doar nedreptate. Ești liber s-o spui, că tot nu-i pasă nimănui. Cînd speranța moare, ce ne mai rămîne oare?

,,Încerc să înțeleg un animal

O pasăre, un pește sau un cal

Să intru-n mintea și-n tiparul său

De ce e unul bun și altul rău?

Ne vede el cum îl vedem și noi?

Trage speranța vieții de Apoi?

Acei savanți ce cred în evoluții

Ajung într-un blocaj și n-au soluții.

Zadarnic tot încerc ca să explic

Că din nimic, se naște tot nimic”. (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

Vesalius avea să riște totul spre a dezlega tainele constituției interne a corpului omenesc. La vîrsta de 26 de ani este profesor la aceeași universitate din Basel unde nu de mult ținea prelegeri Paracelsus. Doi ani mai tîrziu, în 1543, el publică cea dintîi anatomie modernă, care – fiind scrisă în latineasca științifică –poartă titlul complicat De humanis corporis fabrica În traducere românească, aceasta înseamnă ,,Despre fabrica trupului omenesc”, titlu care lasă să ghicim viziunea contemporană pe care o avea Vesalius despre corpul nostru, socotit un ansamblu indestructibil de țesuturi și funcțiuni, o uzină cu rosturile ei precise și severe. Atlasul acesta de anatomie este una din cele mai impresionante victorii ale spiritului omenesc căutător de adevăr. Haeckel susține despre el că atinge perfecțiunea în materie de anatomie descriptivă și că anatomiștii de după Vesalius n-au avut de corectat nimic la el, cel mult de adăugat și de completat unele detalii. Așa ceva nu se prea întîmplă în domeniul științelor pozitive, unde primii descoperitori bîjbîie încă în întuneric, ca abia urmașii lor să perfecționeze treptat cucerirea inițială. Volta descoperă curentul electric, dar nu-l știe aplica încă; primele lentile relevă ochiului uimit microorganismele active, dar cei care scriu despre ele fac erori după erori; Vesalius însă începe să disece trupul omenesc și duce, cu extraordinară dibăcie și tenacitate, la bun sfîrșit întreprinderea aceasta.

Ani întregi, Vesalius a dormit cu unul sau mai multe cadavre sub patul său. Unele erau ciopîrțite, altele intraseră în putrefacție. Mirosul pe care-l răspîndeau putea atrage atenția zbirilor Inchiziției, și Vesalius se folosea de felurite chimicale, spre a masca emanațiile fetide ale trupurilor în descompunere. Noaptea, în dosul geamurilor oblonite, ajutat de cîțiva discipoli însuflețiți, el diseca migălos trupurile anonime scoase de sub pat. În munca aceasta a fost secondat de genialul pictor van Calcar, elevul lui Tizian, care desena mușchii, tendoanele, vinele și oasele relevate de Vesalius; Calcar, cel căruia istoria picturii îi consacră un loc de cinste, a fost napolitan prin adopție, și german de origine. A murit la vîrsta de 47 de ani, cîșigîndu-și merite nepieritoare datorită colaborării sale cu Vesalius.

(va urma) Dr. ALEXANDRU CULCER

Coperta atlasului anatomic al lui Vesalius, desenată de Calcar

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (1)

Pentru prezentarea în massmedia a unor aspecte importante din istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, este nevoie de un studiu profund, de niște informații privind sistemele și doctrinele ideologice, politice din întreaga mișcare comunistă și muncitorească internațională, în special rolul și însemnătatea „Internaționalelor I și a II-a socialiste”, precum și a celei de-a treia Internaționale comuniste, cu sediul la Moscova, cu organul său de lucru, „Cominternul”. Acesta a fost fondat în anul 1919 de către Vladimir Ilici Lenin și de Partidul Comunist Rus (Bolșevic), și care avea ca scop lupta prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin lupta armată, pentru răsturnarea burgheziei mondiale și pentru formarea unei ,,Republici Sovietice Internaționale”, ca un stadiu de tranziție către abolirea definitivă a Statului. În anul 1919 acest organism a avut și o publicație apărută la Moscova și Petrograd, ,,Pravda”, decretînd lozinca: „Proletari din toate țările, uniți-vă !”. Cominternul, ca organism de conducere ideologică, politică și organizatorică, acționa ca un centru unic de orientare pentru toate partidele comuniste și muncitorești din întreaga lume.

din Europa și Asia). Acest partid a fost înființat în anul 1903, la Bruxelles, capitala Belgiei, de către V.I. Lenin și Alexander Bogdanov. După preluarea puterii, bolșevicii și-au schimbat numele partidului, în anul 1918, în Partidul Comunist. În anul 1940 s-a numit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Cuvîntul bolșevic nu a mai fost folosit.

Sovietizarea este un termen folosit în general cu două înțelesuri distincte, dar înrudite: adoptarea sistemului politic bazat pe modelul sovietic – Sfaturile Muncitorești și adoptarea modului de viață și a mentalității modelate după modelul Uniunii Sovietice. În sensul cel mai larg, este vorba de sovietizarea Europei de Est, după cel de-al II-lea război mondial, și a inclus adoptarea prin forță armată a instituțiilor, legilor, obiceiurilor, tradițiilor și a modului sovietic, renunțînduse pînă la dispariție la cele tradiționale pentru țara supusă imperiului sovietic. Perioada cuprinsă între anii 1945 și 1948, în România, a fost caracterizată prin lovituri puternice și decisive, aplicate sistemului democratic românesc de către reprezentanții Partidului Comunist, susținut cu forța de U.R.S.S. în toate domeniile de activitate: politic, militar, economic și social.

de conducere. I.V. Stalin a murit în 5 martie 1953 înainte de începerea procesului, dar i-a fost prezentat un raport întocmit de Albakumov privind arestarea medicilor, în care propunea eliberarea lor pentru lipsa de probe. Enervat de această propunere, I.V.Stalin l-a demis pe loc și a dispus arestarea lui. Îl numește pe IGNATIEV ministru al Securității, uitînd că acesta a fost recomandat de L.P. Beria. Cu ocazia Congresului al XIX-lea al P.C.U.S., N.S. Hrușciov a declarat: „Dacă nu-i faci pe medici să vorbească și să mărturisească, îți pierzi capul. Să-i bați, să-i bați și iar să-i bați.”

De la început, autorii prezentului studiu s-au oprit la două chestiuni importante, și anume, să explicăm ce reprezintă bolșevismul și sovietizarea, care au dominat viața politică de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea și începutul Secolului al XX-lea. În acest studiu se vor găsi capitole importante, din Istoria Rusiei, apoi a U.R.S.S.ului. În decursul timpului, foarte multe documente nu au fost cunoscute, ele nu au fost publicate, au fost sigilate și trecute la categoria strict secret și de importanță deosebită. Deci, cu acest prilej, cititorii vor cunoaște aspecte privind: Moartea lui Stalin; Stalin și Lavrentie Beria; Afacerea halatelor albe; Familia lui Stalin; Declarația de război; Stalinismul văzut de aproape; Nopțile de insomnie ale lui Lavrentie Beria; Destituirea și moartea lui Lavrentie Beria; Armata și Biroul Politic al P.C.U.S.; Viața particulară a lui Lavrentie Beria; Documente din arhiva lui Lavrentie Beria. Autorii au folosit documente de arhivă, presa scrisă, diverse știri, memorii ale persoanelor participante la evenimente, rapoarte și hotărîri la cele 27 de congrese ale P.C.U.S., o bogată literatură și note biografice aparținînd unor personalități la care ne vom referi: Vladimir Ilici Lenin, Victor Semionovici Albakumov, Konrad Adenauer, Iacov Saulovici Agranov, Nadejda Sergheievna Allilueva, Svetlana Andreievici, Lavrentie Beria, Mihail Bodrov, Nikolai Ivanovici Buharin, Nikolai Alexandrovici Bulganin, Victor Cernenkov, Mihail Edisarevici Civreli, Gheorghi Pîrvanov Demianov, Vladimir Dimicev, Gheorghi Mihailovici Dimitrov, Dimo Navacov Dicev, Felix Edmundovici Dzerjinski, Iacob Iașa Iosipovici Djugașvili, Lev Davidovici Troțki, Ilia Grigorovici Ehremburg, Lev Tolstoi, I.G. Etinger ș.a.

Bolșevic (majoritar) este numele care a fost dat unei persoane avînd calitatea de membru al formațiunii bolșevicilor din Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia, un partid marxist, condus de V. I. Lenin, care a preluat puterea în Rusia în anul 1917, în timpul „Revoluției din Octombrie”. (De remarcat și faptul că V.I. Lenin a fost masiv susținut financiar de Germania și de alte țări occidentale interesate de desființarea Imperiului Țarist, un stat a cărui politică externă era mereu pregătită pentru războaie de cucerire de teritorii

Procesul halatelor albe

Anul 1953 a consemnat trei evenimente tragice care au zguduit regimul politic din U.R.S.S. Este vorba de Procesul Halatelor Albe, moartea lui I.V.Stalin și arestarea și executarea grupului condus de către Lavrenti Beria. Abordăm acest subiect în baza studiului documentar de arhivă, a presei scrise, a aprecierilor personale ale lui Iosif Vissarionovici Stalin și ținînd cont și de mărturisirile lui Lavrenti Pavlovici Beria după arestarea lui, de cele ale lui Nichita Sergheievici Hrușciov, precum și aprecierile făcute la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist al U.R.S.S.

„Procesul halatelor albe” inițiat de I.V.Stalin înainte de a muri, la 5 martie 1953, a avut un caracter xenofob mascat, fiind acuzați 9 medici, din care 6 erau evrei, de fapte de spionaj în interesul Angliei și al S.U.A. și de otrăvirea și uciderea unor înalți demnitari de partid și de stat sovietici în scopul răsturnării orînduirii socialiste și al reinstaurării celei capitaliste. În ziarul Pravda (Adevărul) din data de 18 ianuarie 1953 a fost publicat Comunicatul Oficial al Agenției T.A.S.S,. purtînd titlul scris cu litere groase „Arestarea unui grup de medici criminali”. Se menționa arestarea următoarelor persoane: MIRON VOVSI - medicul personal al lui I.V.Stalin; profesorul V.N. VINOGRADOV; profesorul M.B. KOGAN; profesorul B.B. KOGAN; profesorul P.I. IEGOROV; profesorul A.J. FELDMAN; profesorul I.G. ETINGER; profesorul A.M. GRINSTEIN; profesorul G.J. MAIOROV. Acești oameni nevinovați, arestați din dispoziția lui I.V.Stalin și torturați, au mărturisit că l-au ucis pe A.A. JDANOV, în baza unui diagnostic fals, că la fel a fost asasinat A.S. SCERBACOV, că au plănuit asasinarea mareșalilor A.M. VASILIEVSKI, L.A. GOVOROV, I.S. KONEV, S.M. STEMENK, a amiralului P.J. LEVTSENK și mulți alții. În articol se menționa faptul că prin arestarea la timp a acestor criminali s-a pus capăt planurilor lor, ei făcînd parte dintr-o organizație evreiască burgheză și șovinistă numită „JOINT” (unit) pusă în slujba spionajului american și britanic.

Comunicatul din 18 ianuarie 1953 anunța și măsuri de epurare în rîndul medicilor eminenți, a unor importanți cercetători din diferite domenii științifice și a unor cadre

Spitalul de la Kremlin, care dispunea de o bibliotecă alimentată cu traduceri de la Centrul Special nr.3, era de fapt o închisoare unde erau internate cîteva sute de prizonieri, mari specialiști, cu misiunea de a cerceta și traduce în limba rusă publicații din domeniul sănătății din întreaga lume. Această enormă documentare era organizată pe fișiere, sub directa răspundere a unui deținut german, Schneider, prizonier de război condamnat la moarte. Accesul la această bibliotecă era permis numai unui număr strict de persoane. La acest spital a fost încadrată ca medic radiolog LIDIA TIMACIUK, colaboratoare a Serviciilor Secrete, despre care L. Beria spunea că era foarte ambițioasă și o ,,adevărată tîrfă care într-o noapte putea schimba și trei amanți”. Pentru a se remarca, L.Timaciuk i-a înaintat lui L.Beria un raport ce cuprindea acuzații grave împotriva grupului de medici, menționînd faptul că erau evrei ce dețineau otrăvuri, că au făcut strangulări și nu au dat oxigen la bolnavi, astfel fiind ucise 10 persoane. L. Beria a dispus mutarea ei într-un lagăr de femei, fapt ce a determinat-o să trimită o plîngere la I.V.Stalin, în care acuza medicii ca fiind criminali ce pregăteau noi asasinate, vizîndu-l chiar pe ,,conducătorul iubit”. I.V. Stalin a primit și o scrisoare de la mareșalul I.V. KONEV, în care acesta se plîngea de faptul că un grup de medici evrei de la spitalul de la Kremlin au vrut să-l otrăvească și aceștia intenționează să facă același lucru și în privința lui Stalin. Ancheta medicilor arestați a fost condusă, prin interpuși, personal de I.V.Stalin, medicii fiind torturați ziua și noaptea în mod îngrozitor, unii dintre ei murind chiar în prima noapte de cercetare. Urmare a torturilor, aceștia au recunoscut acuzațiile și s-a declanșat o campanie antisemită fără precedent. Tot ziarul PRAVDA scria că „Numai oportuniștii de dreapta au putut să uite avertismentele tovarășului I.V.Stalin și, furați de succese și victorii, să creadă că pericolul de sabotaj și de spioni a trecut. Vigilență, la asta ne învață tovarășul I.V.Stalin”. De asemenea: „Medicii arestați erau plătiți ca agenți ai Serviciilor de Informații străine anglo-americane”, contactele dintre aceștia fiind ținute prin profesorul Cimelivici și actorul Mikhoels. La mai puțin de o lună după moartea lui I.V.Stalin, din inițiativa lui L. Beria, prezidiul P.C.U.S. aprobă o amnistie generală, prin care sînt amnistiați toți cei care au fost condamnați pînă la cinci ani, precum și cei arestați în utimele zile ale lui Stalin. La 31 martie 1953 toți medicii au fost exonerați de orice acuzație printr-un decret semnat de noul ministru de Interne, Lavrenti Pavlovici Beria. Principalul anchetator, M.D. Riumin, a fost arestat, iar mai tîrziu executat. N.S. Hrușciov a adresat un atac dur împotriva lui Beria în ședința P.C.U.S. din 26 iunie 1953, acuzîndu-l pe acesta de spionaj în slujba Marii Britanii. A fost arestat imediat împreună cu oamenii lui de încredere. A fost acuzat de activități criminale împotriva partidului și statului, fiind declarat vinovat de trădare, terorism, activitate contrarevoluționară. El și oamenii săi au fost judecați de Curtea Supremă a U.R.S.S., fără drept la avocat și recurs. Toți au fost condamnați la moarte și executați imediat, la 23 decembrie 1953.

(va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECsEI

Vladimir Ilici Lenin (1870­1924)

Polemici « Controverse

Asaltul Occidentului progresist și greșeala Rusiei

(urmare din pag. 1)

Ah – și încă un aspect: rolul esențial al intelectualilor în crearea și promovarea comunismului; spre deosebire de capitalism, intelectualul era respectat pentru pregătirea și titlul său obținut prin studiu, prin muncă de înalt nivel, inaccesibil pentru marea massă. În capitalism, intelectualul era tratat după nivel său financiar – iar în plan profesional, după profitul pe care munca sa îl aducea. Acest aspect îl vedem și azi. Idolii capitalismului au fost mereu cei cu bani, ,,șmecherii”, nu intelectualii, nu cei care aduceau plusvaloare și evoluție societății!

În virtutea acestor idei, se impune o observație: este mincinoasă și greșită ideea că în România interbelică nu au existat comuniști! Publicațiile vremii vorbesc de numeroșii simpatizați comuniști din uzine, dar și de revoltele intelectualilor vremii cînd autoritățile statului capitalist – ,,liberal”! – s-au năpustit asupra noului PCR… Da, mulți inițiatori ai mișcării comuniste erau alogeni, mulți erau evrei – și instruiți în URSS. Dar, în ciuda unui anume antisemitism – nu era încă forma programatică, ucigașă, ci aceea populară, în care evreului nu i se spunea… evreu din răutate și dispreț…, ci pentru că așa se pomenea în societatea și vremea respectivă. Am amintit de comuniștii de origine evreiască pentru că ei sînt cel mai bun exemplu pentru a înțelege fenomenul comunist; cum de aveau succes cuvintele lor, chiar dacă erau dintr-o etnie nu prea… ascultată?

Simplu: pentru că ei credeau sincer în ceea ce spuneau, pentru că puneau suflet în ceea ce făceau și astfel insuflau convingeri celor din jur! Nu erau simpli trimiși ai URSS cu un mesaj al unei puteri interesate – ci erau purtători ai unei convingeri, erau un fel de misionari ai noii orînduiri! Iar cînd această trăire reală a misiunii comuniste a murit, rămînînd doar în filme, atunci și comunismul a început să moară…

De ce? Pentru că niciodată comunismul nu poate face față capitalismului fără un salt valoric al conștiinței umane; dimpotrivă, capitalismul se bazează pe viciile umane, și pe comoditatea decadenței! Comunismul impune muncă și evoluție. Capitalismul te trimite de mic la făcut bani pentru distracție, în timp ce comunismul te trimite la școală și la ridicarea nivelului tău și al societății. Ce va alege omul simplu? Milioanele de distracții, cît mai vicioase, ale capitalismului, scutirea de disciplina educație – sau drumul greu al comunismului? Veți întreba, precum Napoleon pe Laplace, de ce nu apare credința, Dumnezeu în această ecuație; răspunsul e clar - Dumnezeu NU va fi în nici un caz de partea decăderii umane. Cum vă imaginați că în România interbelică, monarhia, cu al său ipocrit ,,Nihil sine Deo”, a ținut românii la un nivel de analfabetism absolut sinistru? Și nu e doar cazul României.

Ei bine, ajung la situația de azi, cînd vedem o altă înfruntare între Vest și Est; de data asta, între un Occident dominat de ,,progresismul” ateu, antinaționalist, și o Rusie care se vrea apărătoarea tradițiilor, credinței, a sentimentelor naționale, suverane, conservatoare.

Ciudat, nu, cum s-au inversat polii? Și nu e vorba numai de o inversare totală a ideologiei – ci și a metodei. Occidentul a devenit exportatorul de ideologie, cel care trimite misionarii noii ordini, pe cînd Rusia este într-un fel de apărare!

Occidentul trimite valuri de ,,misionari” ai progresismului, îndoctrinați, bine plătiți, ,,însuflețiți” de ideea de a schimba lumea! Și, da, chiar o schimbă – chiar dacă pervers, hidos, contra naturii – dar o schimbă, pas cu pas! Au cîștigat președinția SUA,

au cîștigat mai demult Bruxelles… această capitală a Europei decadente unde nu mai poți spune cu voce tare că ești creștin! Deci, da, legiunile progresiste cîștigă, pas cu pas – ba chiar salt cu salt!

Și ce le opune Rusia? Mie mi se pare că opune doar o apărare pasivă, făcută cu oameni care nu simt lupta, ci bifează îndeplinirea, cum-necum, a unor puncte de pe ordinul de zi!

Rusia de azi îmi aduce aminte de URSS-ul anilor ’70, cînd cetățenii marelui stat al proletarilor… nu mai credeau în partid, în idei și idealuri! Da, rușii erau tot patrioți, pentru că rușii nu au cum să fie altfel, e un dat de la Dumnezeu! Dar nu mai aveau acea minte revoluționară, contribuitoare - ci erau oameni ai sistemului. Ai ,,aparatului”! Primeau de la superiori un program, niște etape de parcurs, le bifau fără să mai adauge un pic de contribuție – ba chiar evitau să riște, ca să nu greșească! Concepția era să-și ia banii și gata! Nu mai aveau trăirea revoluționară a anilor ’30, ’40, ’50, chiar ’60…

La fel se întîmplă și acum – cei care se opun asaltului ,,progresismului”, rușii și alții, execută fără să simtă, fac treaba cu o singură grijă – să nu aibă probleme, să nu greșească – și să își ia banii. Nu e nevoie de ,,misionarism”, nici de contribuția personală - acel plus, generat de cunoașterea specifică profundă a unei realități pe care centrul nu avea cum să îl știe în detaliu. Mă uit pînă și la oamenii bisericii… în afara lui Teodosie Tomitanul, cîți au avut curaj de a pune întîi credința, apoi supunerea față de statul progresist?

Revenind la ruși, pentru că sînt cel mai bun exemplu, ei par a fi în starea care a dus la pierderea ,,Războiului rece” în anii ’80. Atunci, rușii nu mai credeau în ceea ce îi dusese pe culmile gloriei – în ideile revoluționare, în vocația de a fi exponenții unei revoluții mondiale, a unei gîndiri pe care să o împrăștie în întreaga lume!

Rușii de azi au un mare conducător - pe Vladimir Putin. Probabil că, după Stalin, este cel mai mare conducător de mare putere al ultimei sute de ani. Rușii au crezut și cred în el, dar… Putin e un om, nu o idee! Putin nu reprezintă o ideologie care schimbă lumea, un ideal de tip spiritual – așa cum a reprezentat Stalin comunismul, marxismul!

Rusia de azi e un fel de sistem economic liberal, bazat pe oligarhi… rușii se mută în Occident, se lăfăiesc în cele mai luxoase locuri - ceea ce pune Rusia cam pe aceeași fundație cu Occidentul. Altfel spus, bătălia – care continuă între Est și Vest – se duce cu armele Vestului, adică acolo unde acesta are toate avantajele, rezumate într-un singur cuvînt: banii. Și, ca acoperire, Occidentul are o societate deja imbecilizată, care crede și face tot ce i se transmite prin propagandă!

Rusia nu are nici pe departe banii Occidentului – și nici o societate pasivă, imbecilizată, care să accepte abaterile de la propria stare și ființă pe care le cere modelul occidental. Da, vesticii ies în stradă cu pandemia, cu salariile, dar acceptă tot ce înseamnă noile ,,ideologii”…

Pe de altă parte, rușii devin din ce în ce mai singuri – pentru că ei NU mai exportă idei și principii – ca sistem. Da, Rusia este considerată apărătoarea religiei creștine și a familiei tradiționale – dar asta o consideră alții, nu e modelul promovat, exportat de ei! Pe cine și cum vrea să atragă în felul acesta pasiv Rusia, de partea ei? Pentru că, fără dubii, ai nevoie de aliați, chiar dacă ești cea mai mare țară din lume!

Da, Putin este sprijinul Rusiei – iar aparatul central este performant la nivel de vîrf, deciziile majore sînt remarcabile dar, mai departe… ce undă pleacă din Rusia? Nici una, ci doar o replică a undei capitaliste, occidentale!

Întrebare: poate rezista o țară uriașă, fără un sistem care să pătrundă adînc în fibra fiecărui cetățean?

Și care să transmită ceva, din om în om, la nivel planetar? Așa cum spuneam, efectul de ,,a bifa” se regăsește azi la ruși așa cum se regăsea la cei din anii ’70-’80. Rușii se mai bazează încă pe conștiința celor de peste 60 de ani, care au cunoscut decăderea anilor ’90 și anilor ’80, sînt rușii suficient de maturi ca să înțeleagă miracolul adus de Vladimir Putin. Sînt rușii care cred în el aproape ca într-o ideologie, pentru că au cunoscut ce rău era fără el. Cei mai tineri însă, care nu au simțit pe pielea lor, direct, ce înseamnă să ai un conducător slab și țara ta să o ia la vale, pentru ei Putin reprezintă doar o comandă, care trebuie urmată pentru a-și încasa banii…

Iar lumea care vrea să pornească o contraofensivă la progresismul occidental are nevoie de un imbold mult mai mare decît mesajul sterp al unor aparatnici!

Asta trebuie să înțeleagă Rusia. Și să recitească cuvintele din ,,Motto” – inspirate, la un moment dat, chiar de (fosta) ea.

Noile măsuri luate de Guvernul Cîțu

Guvernul condus de Florin Cîţu a luat mai multe măsuri care au scandalizat opinia publică. În decurs de doar cîteva ore, mai multe categorii sociale au fost lovite de noile tăieri sau amînări.

1. Pensiile NU mai cresc în 2021

Preşedintele

Camerei Deputaţilor şi al PNL, Ludovic Orban, a anunţat că pensiile vor mai creşte abia la 1 ianuarie 2022, ceea ce înseamnă că acestea vor fi îngheţate în 2021. „Există o decizie luată cu privire la pensii. Pensiile vor crește de la data de 1 ianuarie 2022. La baza creșterii punctului de pensie stă formula care a existat în Legea nr. 263, și anume: compensarea proporției de sută la sută a pierderii puterii de cumpărare ca urmare a inflației și, de asemenea, creșterea puterii de cumpărare prin creșterea punctului de pensie cu 50 la sută din creșterea salariului mediu brut pe economie”, a spus, luni, 8 februarie a.c., Ludovic Orban.

Pensionarii nu au primit deloc bine vestea şi anunţă proteste de durată.

2. Studenţii, gratuitate limitată la călătoriile cu trenul

Guvernul Cîţu a decis ca studenţii să nu mai beneficieze de călătorii gratuite nelimitate cu trenul. Acelaşi Ludovic Orban a anunţat că la nivelul Executivului se discută decontarea unui anumit număr de călătorii efectuate pentru întoarcerea în oraşul de domiciliu şi deplasarea spre cel de studiu.

Studenţii au reacţionat deja şi afirmă că această tăiere va impacta şi CFR-ul, nu doar pe studenţi.

3. Fără vouchere de vacanţă în 2021

Nici cei care îşi plănuiau vacanţe pe baza voucherelor nu primesc veşti bune. Echipa de la guvernare a decis prelungirea valabilităţii celor emise în 2020 şi a anunţat că nu vor mai fi emise noi vouchere în 2021. Astfel, românii care au apucat să consume voucherele de vacanţă din 2020 au rămas fără această facilitate în acest an. sursa: DCN EW s. RO

Polemici « Controverse

Coco Chanel ºi viaţa ei secretă în Parisul ocupat

S-au împlinit 50 de ani de cînd Gabrielle „Coco” Chanel a murit la Paris, la vîrsta de 87 de ani. Inventatoarea ,,Little Black Dress” este apreciată astăzi de mulți ca un mare designer de modă care a avut un impact profund asupra vieții femeilor. Este citată, regulile ei sînt încă respectate.

În urmă cu 50 de ani, la ora 21:00, la 10 ianuarie 1971, Gabrielle ,,Coco” Chanel a murit într-o cameră a Hotelului Ritz din Paris. Faimoasa creatoare care a revoluționat lumea modei avea 87 de ani, iar moartea ei i-a impresionat profund pe cei care i-au admirat cariera.

„Mademoiselle Coco Chanel a murit duminică seara”, raporta agenția franceză de știri, iar „sfîrșitul ei a fost foarte blînd”, recunoștea unul dintre prietenii apropiați ai designerului. „Sîntem șocați, deoarece nimic din ce s-a întîmplat în zilele precedente nu sugera că această tragedie s-ar putea produce”. Cu o zi înainte, Coco Chanel se afla la casa ei de modă de pe Rue Cambon – lucra la o nouă colecție – iar acum Parisul aștepta să își ia adio, la 13 ianuarie 1971, de la un sicriu acoperit cu flori albe, la Biserica Sf. Maria Magdalena. Coco Chanel a fost înmormîntată la Lausanne, Elveția, unde a locuit după război.

Perioada de viață din timpul și după cel de-al doilea război mondial a rămas mult timp nescrisă în biografia ei, fiind înconjurată doar de zvonuri. „La începutul războiului, Chanel și-a închis casa de modă și s-a mutat pe malul lacului Geneva, unde a trăit timp de 15 ani din încasările vînzării parfumurilor sale”, a

declarat necrologul oficial al agenției franceze de știri. S-a întors la Paris din Elveția în 1954 pentru a revigora casa de modă Chanel, dar nu a locuit în Franța decît nouă ani. În timpul războiului a continuat să locuiască la hotelul Ritz, unde s-a stabilit în 1937, dar pentru o lungă perioadă de timp lumea a uitat acest fapt, precum și ceea ce făcea faimosul designer de modă, fashion-icon și prieten al lui Sergei Diaghilev și Winston Churchill. În 2011, scriitorul și jurnalistul american Hal Vaughn, care a lucrat mulți ani în Franța, inclusiv în misiunea diplomatică a SUA, a publicat cartea ,,În pat cu dușmanul: războiul secret al lui Coco Chanel”, în cadrul căreia acesta lansează știrea conform căreia în timpul războiului, Coco Chanel a lucrat pentru Abwehr, agenția militară a Germaniei. Conform Financial Times, Hal Vaughn a reușit să afle acest lucru studiind biografia lui Gregory Thomas, fostul șef al Chanel Inc., filiala americană a casei de modă. În timp ce lucra, a găsit documente care confirmă faptul că în 1941 creatoarea de modă a devenit agent al Abwehrului sub numărul F-7124 și a primit numele de cod „Westminster” (probabil în cinstea fostului iubit al Coco Chanel, ducele de Westminster, Hugh Richard Arthur Grosvenor).

De asemenea, Chanel era suspectată că ar fi colaborat cu naziștii și înainte de publicarea cărții – se știa că în timpul războiului, iubitul ei era baronul Hans Gunter von Dinklage, atașat la ambasada Germaniei, care conducea departamentul de propagandă. Cu ajutorul

Teme juridice de actualitate

Comentariile personale ale avocatului cu privire la informații care sînt deja cunoscute presei (2)

Regulile de concurență profesională cuprinse la art. 175-176 din Statutul profesiei de avocat limitează și ele exprimarea unor comentarii cu privire la informații cunoscute publicului. Astfel, comunicarea sau răspîndirea în public de către un avocat de afirmaţii cu privire la firma sa ori activitatea acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie favorabilă în dauna unor concurenţi, ori comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspîndirea de către un avocat de afirmaţii mincinoase relative la un concurent sau cu privire la serviciile acestuia, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al activităţii avocatului concurent, pot reprezenta, atunci cînd sînt săvîrșite prin preluarea unor aserțiuni formulate prin intermediul mass-media, cazuri de concurență neloială înlăuntrul profesiei de avocat și pot fi calificate drept abateri disciplinare grave.

Iar în ceea ce privește publicitatea formelor de exercitare a profesiei de avocat, privim ca limitări justificate ale manifestării dreptului la opinie cu privire la fapte cunoscute deja presei pe cele care privesc interdicția de a incita public la iniţierea unui litigiu sau a unui conflict sau la amplificarea acestora [art. 244 alin. (2) lit. i) din Statutul profesiei de avocat]. Tot astfel, afirmațiile contrare demnităţii persoanelor, profesiei sau justiţiei, indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, nu pot fi justificate prin preluarea unor informații publice și sînt, în mod corect, prohibite de art. 2491 alin. (2) lit. f) din Statutul profesiei de avocat.

Nici normele deontologice nu pot fi ocolite în analiza dreptului la opinie al avocatului cu privire la informații deja cunoscute mijloacelor de informare în masă. Astfel, Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, adoptat prin Decizia Comisiei Permanente a Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1486/2007, susține că avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună ştiinţă, o informaţie falsă ori vreo informaţie de natură să îl inducă pe acesta în eroare. În absența oricărei distincții, apreciem că avocatul ar trebui să manifeste reținere în a prezenta instanței aserțiuni vehiculate public cu privire la veridicitatea cărora există anumite îndoieli.

Într-o decizie a fostei Comisii europene a drepturilor omului din 1984 (despre care amintește prof. dr. Corneliu Bîrsan în ,,Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți”, Editura All Beck, București, 2005) acest organism jurisdicțional a statuat că atunci cînd un avocat face declarații publice, mai ales prin presă, are ,,obligații și responsabilități specifice”. Comisia nu le-a definit în materie, dar a lăsat să se înteleagă că este vorba despre obligația de reținere cu privire la criticile pe care un avocat le aduce puterii judiciare. Așadar, unui avocat nu îi este permis să formuleze comentarii pe baza unor considerații și informații preluate de presă, care tind să submineze autoritatea instanțelor de judecată. Între timp, jurisprudența a devenit mai nuanțată. Curtea europeană a drepturilor omului a arătat, mai nou, că avocații au dreptul de a face afirmații publice în ceea ce privește

său, Coco Chanel, care avea 57 de ani în 1940, a reușit eliberarea nepotului său, Andre Palassa, din închisorile germane.

În aprilie 1943, după cum s-a dovedit ulterior, Gabrielle Chanel a călătorit la Berlin, unde s-a întîlnit cu șeful serviciului de informații externe al serviciului de securitate Walter Schellenberg. Chanel a călătorit, de asemenea, de două ori la Madrid și, în timpul unei astfel de călătorii, prietena ei Vera Lombardi, care urma să predea o scrisoare de la Mademoiselle Coco primului ministru britanic, a expus-o public ca spion german. Chanel și Dinklage au reușit să se întoarcă din Madrid înapoi în Parisul ocupat.

După eliberarea Franței în 1944, creatoarea de modă a fost reținută sub suspiciunea de colaborare, dar a fost repede eliberată – așa cum suspectează biografii ei – grație intervenției lui Winston Churchill. Acest lucru a fost confirmat într-o conversație cu Hal Vaughn de nepoata designerului de modă Gabrielle Palace-Labruny, care și-a amintit că mătușa ei s-a întors după ce a fost reținută și a exclamat: „Churchill m-a eliberat”.

S-a întors din Elveția în 1954, cînd pasiunile s-au potolit. La vîrsta de 61 de ani, Coco Chanel a trebuit să-și relanseze casa de modă și să facă pace cu coproprietarii Chanel, frații Wertheimer, care în 1924 au ajutat-o să creeze imperiul parfumului și dețineau 70% din acțiunile Chanel. Aceștia au iertat-o pe Chanel că, în timpul războiului, a încercat să profite de originile evreiești ale Wertheimerului și să le ia compania – ceea ce nu a reușit, deoarece în 1940 au plecat în Statele Unite, iar controlul asupra Parfums Chanel a fost transferat temporar omul de afaceri Felix Amio. Moștenitorii Wertheimerilor, care încă dețin Chanel, nu au confirmat antisemitismul lui Chanel după publicarea cărții lui Hal Vaughn, deși au recunoscut că activitățile ei din timpul războiului rămîn „un element de mister”.

D.A.

administrarea justiției, cu condiția ca aceste critici să nu depășească anumite limite (cauza Reznik c. Rusiei, nr. 4977/05, hot. din 4 aprilie 2013, în Vasile Bozeșan și alții – Limitele libertății de exprimare. Politicieni, jurnaliști, magistrați. Comentarii și jurisprudență, Editura Hamangiu, 2014, pag. 89 și urm.). În speță, era vorba despre informații deja aflate în dezbatere publică, preluate de șeful Baroului din Moscova, care a exprimat opinii critice cu privire la conduita unui centru de detenție.

Aceeași curte a arătat însă, în cauza Morice c. Franței, nr. 29369/10, hot. din 11 iulie 2013, că libertatea de exprimare aparține și avocaților, care au dreptul de a vorbi în public despre funcționarea justiției, dar critica nu trebuie să depășească anumite limite. Avînd în vedere rolul-cheie al avocaților în acest domeniu, ei ar trebui să contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar și, prin urmare, la încrederea publicului în justiție (în Vasile Bozeșan și alții – op. cit, pag. 97 și urm.).

Pentru a conchide cu privire la acest subiect, vom reproducer art. 227 din Statutul profesiei de avocat. Astfel, exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa, independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de confraternitate sînt principii esenţiale ale profesiei de avocat şi constituie îndatoriri ale acesteia. Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională, precum şi în viaţa privată.

După principiile enunțate mai sus trebuie să se ghideze și avocatul în exercitarea dreptului la opinie, a libertății de exprimare cu privire la informațiile întîlnite în spațiul public. sfîrșit Av. ION sCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Comentarii pe marginea unor fotografii care nu se văd

Ca atîția alți concetățeni, am și eu momente cînd îmi trăiesc viața ca un român absolut, vorba lui Petre Țuțea. În sensul că nu pun mîna să fac ceva folositor, mie sau patriei, atunci cînd am timpul, banii și dispoziția necesare. Nu, o lălăiesc, mă scarpin pe burtă, avînd grijă să nu ating negul de lîngă buric, și mă întorc pe partea ailaltă, las’ că fac mîine. În schimb, mă apucă nebunia stahanovistă exact cînd toate mi se pun de-a curmezișul.

De vreo cîțiva ani, mă urmărește un gînd. Nu să mă duc spre locuințele lacustre, ci să reconstitui crîmpeie din evoluția literaturii noastre, folosind fotografiile descoperite în ,,Istoria literaturii române”, a profesorului Marian Popa, și cele vreo 50 de numere ale Revistei ,,Manuscriptum”, abia achiziționate. Unele rarissime, prin care, parcă fără voia lor, scriitorii noștri ne arată că și ei au fost oameni obișnuiți, cu patimi și slăbiciuni. Iar dacă mai adăugăm și scurtele comentarii de sub fiecare poză, mă gîndesc ce mama dracului mi-a lipsit să ajung și eu măcar un scriitor de duzină, că și eu am fost zgîrcit și risipitor, bețivan și afemeiat, ofticos și intrigant. Dar, ce n-am fost! (Iată o mostră cu Victor Eftimiu, care stă pe un fotoliu, și iată ce scrie Marian Popa dedesubt: ,,În alte ocazii, în exact aceeași poziție, dar nu cu o țărancă în spate, ci cu o angajată a Teatrului Național în față, convocată pentru fellatio”).

In fața casei mele din București e un Xerox, unde lucrează cîteva fetișcane. Ce m-a împiedicat să iau la subțioară cele două volume masive ale cărții lui Marian Popa sau 3-4 numere din ,,Manuscriptum” și să multiplic fotografiile de acolo, care mă interesau?

Lenea și nepăsarea, că de-aia sînt român absolut, și fac din lene o virtute. Că nu pot să uit ce scrisese Marin Preda, anume că lenea nu e o rușine, rușine e să fii puturos, să miroși urît. Căci lenea e o reminiscență în ADN-ul nostru de pe vremea cînd omul locuia în Paradis și freca menta la umbră, de dimineață pînă seara. Degeaba se tot fîțîia biata Eva pe lîngă Adam, fiindcă boul, tot bou, le soilea pe coadă. Noroc cu diavolul deghizat în șarpe, că le-a deschis ochii, salvîndu-i de la o depresie groaznică... În schimb, gîndul de a vizita un Xerox mă chinuie taman acum, cînd în bazarul din centrul Mălăieștilor, unde locuiesc de ceva vreme, e un singur aparat. Care ori e defect, ori fata aia blondă n-are timp de mine, care îi dau 1 leu pe pagină, în timp ce la alte raioane cu îmbrăcăminte, încălțăminte și unelte de muncă, unde tot ea servește, e coadă ca la balamuc. Iar în București nu mă mai trage inima să mă duc, de frica milițienilor care aud că te cocoșează cu amenzile dacă te-au prins fără mască. Să le facă pe plac alogenilor din fruntea țării, care așa ar merita un proces ca la Nürnberg, pentru genocid. Dar, a veni ea și vremea aceea, Făt-Frumos... Taman acu’ te-ai apucat de poze, cînd țara arde?, m-ar fi tras de urechi biată mama. Pînă cînd vremurile îmi vor permite să fac mult-doritele cópii, dați-mi voie să vă ofer măcar un vîrf de linguriță din șerbetul pus deoparte special pentru prieteni. Și să apelez la noua metodă, pentru cinefilii nevăzători, folosită în filmele românești, unde replicile actorilor se suprapun cu acțiunea și mișcarea personajelor, explicate de o voce feminină din off.

S i aș avea cu ce să mă laud. Uite-l, de exemplu, pe Marin Preda la mare, alături de poeta Aurora Cornu, a doua lui soție, frumoasă și îndrăgostită. Marin Preda este tînăr, slab și urît, poartă nelipsiții ochelari de miop și un slip caraghios, pînă la buric, cum purtau săracii prin anii ’60, cînd n-aveau bani nici măcar de ștrand și se duceau la gîrlă. Dar, după cum se observă lesne, Monșerul era foarte dotat.

De-aia se prăpădea după el Aurora. Nu același lucru îl putem spune și despre Camil Petrescu, surprins și el tot într-un slip alb și pregătindu-se să sară în cap, probabil la Ștrandul ,,Lido” din Capitală, unde clienții sus-puși se defătau cu valuri artificiale și nisip adus de la Eforie.

Iată o altă fotografie, pentru eternitate – cu silviu Brucan. Sau ,,Bestia”, cum l-a răsfățat presa în nețărmurita ei iubire, care este surprins la o masă tovărășească, cu cozonac și vin dinainte. La vremea aceea, avea tot părul pe cap, încă nu-l vopsea, și părea vesel, ha!-ha!-ha! Și de ce n-ar fi fost, cînd, toată viața, domnului profesor cu 4 clase primare i-a mers de la excepțional în sus, pe toate planurile. După ce o jumătate de secol servise stalinismul, băgînd în pușcărie și în pămînt atîția români, uite-l pe nenorocit la bătrînețe, regretînd rătăcirea de-o viață și năpîrlind în capitalist. Sub respectiva poză nu și-ar avea loc decît vorbele-i profetice - ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri” – rostite nu mai știu cu ce ocazie. Și care fac pereche cu vorbele altui stalinist, Aurel Baranga, dar cu școală mai multă. Ce personaj de roman social sau dintr-un film ar ieși din Silviu Brucan! Cu Băsescu în rolul principal.

Și mai iată o fotografie interesantă: Mateiu Caragiale, la vîrsta de 50 de ani, și Marica, prea iubita lui soție, aproape adolescentă. De fapt domnișoara era cu 25 de ani mai în vîrstă. Mateiu va muri pe 15 ianuarie 1936, la 51 de ani, iar Marica pe 9 noiembrie 1944, cînd avea 84 de ani. După cum se va vedea într-o fotografie rarissimă, la moartea soțului, bătrîna Marica va fi consolată de Alexandrina Caragiale, văduva dramaturgului, mai tînără cu 12 ani. Inadvertența cronologică se explică prin aceea că, în prima fotografie, avem de-a face cu un colaj.

Incă un caz asemănător. Unchiul Mihai Eminescu, mort la vîrsta de 39 de ani, alături de nepotul său, Gheorghe Eminescu, mort la vîrsta de 95 de ani. Aici n-avem de-a face cu o fotografie, ci cu o vecinătate a mormintelor de la Cimitirul ,,Bellu”. Pentru un necunoscător, situația ar genera multe nedumeriri. Dar, să nu uităm că cei doi au trăit în epoci diferite.

Lîngă mormintele Eminescilor se află cavoul familiei Rebreanu – Liviu, soția Fanny, Puia-Florica, fiica lor, de fapt, numai a dumneaei, și ginerele Radu Vasilescu. Pentru cine nu este inițiat în istoria fotbalului românesc, trebuie știut că Radu Vasilescu, alături de Virgil Economu, figurează printre primii comentatori la radio ai meciurilor de fotbal de la noi. Un fel de precursori ai lui Ion Ghițulescu, Sebastian Domozină sau Ilie Dobre din zilele noastre. Pe Radu Vasilescu n-am apucat să-l aud la radio. În schimb, l-am văzut la televizor, cînd eram copil, iar el bătrîn. Era într-o duminică și avea părul negru, străbătut de o șuviță albă în față. Se dădea cuplajul Rapid-Progresul, în deschidere, și Steaua-Dinamo, meciul vedetă. În pauza de o jumătate de oră dintre meciuri, Dumitru Tănăsescu, sau, alteori, Emanoil Valeriu invita oameni de fotbal să discute diverse. Așa l-am văzut pe ginerele lui Rebreanu și pe un fost fotbalist dintre cele două războaie cu un nume neobișnuit: Sucitulescu. Vă dați seama: Suditu-Sucitulescu, l-am băgat lesne la cap. (Nașii mirilor Puia și Radu, cununați în rit greco-catolic, au fost Iuliu Maniu și Maria, văduva lui George Coșbuc.)

T ot pe vremea aceea, le-am văzut la televizor pe Natalia Negru, văduva succesivă a poeților Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, și pe Ecaterina Caragiale-Logadi, cea de-a treia fiică a lui Nenea Iancu. (Primele două, Ioana și Agatha, au murit

de mici.) Două doamne în vîrstă. Una vorbind cu o oarecare jenă despre soții ei, cealaltă glorificîndu-și părintele...

Nu știu cum se face, dar, ori de cîte ori apare cîte un articol despre Alice Voinescu (1885-1961) – eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și doctor în filozofie la Sorbona – nu se găsește, spre ilustrare, decît fotografia aceea de la bătrînețe, cu părul alb, prăbușită și fără chef de viață. Cînd, de fapt, fusese și ea tînără, ca toată lumea, avusese momente fericite și se fotografiase zîmbind. Din fericire, posed 2 fotografii din tinerețe ale marei doamne Alice Voinescu și pot spune că era chiar frumoasă, deși, în memoriile ei, pretinde că, de fapt, era cam urîtă și că de-aia o înșela soțul, avocatul Stelian Voinescu, dar, dumneaei îi ierta numeroasele infidelități.

De multe plăceri a avut parte Mihail sadoveanu și nu și-a refuzat nici una. Motiv pentru care Marian Popa să-l încondeieze ca pe un tiran. Nu admitea să-l contrazici. Dacă vreun editor îl amîna cu plata pentru vreo carte, nu pleca din biroul aceluia pînă nu-și primea banii. A trecut prin toate partidele și s-a avut bine cu toți conducătorii. Dar mai ales îi plăcea să se comporte ca un boier rus, bătînduși fetele cu biciul. Tot sus-numitul critic vorbește de cea mai mare plăcere a scriitorului: pornirile narcisiste l-au făcut să se dea în vînt după fotografii, tablouri, busturi și filme cu el în toate ipostazele. La pescuit și la vînătoare, în ședințele Academiei și ale Masoneriei, la tribuna Marii Adunări Naționale, în restaurante. Dar, în afara familiei, nu l-a văzut nimeni pe Sadoveanu dormind. Eu am avut norocul ăsta, răsfoind Revista ,,Manuscriptum”, unde maestrul doarme dus într-o cabană de munte, unde l-au purtat pașii în incursiunile sale pescărești și cinegetice.

În anul 1976 a făcut vîlvă descoperirea unei fotografii cu Eminescu. Obișnuit să pozeze doar bust, de data aceasta, poetul a fost surprins într-un cabinet foto în picioare și din profil. Poartă o canadiană, cizme și ține o pălărie în mîna dreaptă. Emoții, discuții, păreri și regrete pentru unii. În cele din urmă, Șerban Cioculescu a pus capăt supozițiilor. Acesta nu poate fi Eminescu! În primul rînd, pentru că el nu purta monoclu (care se vede puțin în poza cu pricina). Al doilea că, fiind pedanteria întruchipată, el n-ar fi ieșit în lume în cizme și în canadiană, ca un jockeu sau, mai degrabă, ca un orzar oarecare. Punct. În schimb, fotografia lui Eminescu în București, făcută la 1887, publicată de ziarul ,,Certitudinea” în 2019, pare adevărată. Era cam pitic poetul. La fel ca Tolstoi.

In încheiere, să amintim și de alte fotogrfii din albumul meu literar, care așteaptă vremuri mai bune, să apară și în revista noastră, nu doar comentate. Pentru început, iată-l pe Ion Creangă destul de tînăr, la Băile Slănic, împreună cu 2 admiratori care vor deveni Ioan Bogdan, biograful său, și A.C. Cuza, marele profestor naționalist de la Iași. Iată-l și pe Tudor Arghezi la una dintre ultimele sale aniversări, ciocnind un pahar cu Ceaușescu tînăr. Asistă Emil Bodnăraș, care nu pare în apele sale. Bodnăraș știa că Ceaușescu știe că, în tinerețile sale, îl ucisese pe Ion Foriș, rivalul său. Nicu îl avea la mînă și putea să-i rupă gîtul dacă i-ar fi ieșit din cuvînt. Cel puțin așa susține Ștefan Andrei în memoriile sale. Au făcut epocă desenele în peniță executate de pictorița Ligia Macovei după poeziile lui Eminescu. Cîteva sînt reușite. Altele, însă, de tot hazul. Zaharia stancu în 1928 într-un portret făcut de Dem Demetrescu. Zăricuță este văzut ca un personaj din basme, în tușe hotărîte, numai energie și inteligență. Și, rețineți, încă nu era președintele Ununii Scriitorilor. Iată un tablou cu Eliade Rădulescu tînăr, parcă ar fi elev de liceu bucureștean. Pe Eliade, la 1848, colonelul Lăcusteanu l-a amenințat cu sabia: ,,Am să te tai cu sabia, cîine, să nu mai dai proclamații!”...

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (30)

Partea a II-a – VARA

Kartul cu rulmenți și deltaplanul din ,,foaie de ceapă” (2)

Am făcut, așadar, acel kart, care era departe de schița inițială, dar avea cam tot ce îi trebuia: blat, roți, volan și direcție. Pentru tot ceea ce lipsea, am mers acasă la Alin, al cărui tată avea un atelier cu toate cele necesare, iar fratele lui ne-a ajutat cu asamblarea. Acest atelier era un vis pentru orice sătean care își dorea să facă ceva în construcții, fiind dotat cu banc de lucru, aparat de sudură, mașină de găurit etc. Alin era foarte iscusit la astfel de lucruri, spre deosebire de mine, care aveam idei multe, dar zero îndemînare. De fapt, acesta a fost secretul tuturor activităților noastre din copilărie: eu veneam cu ideile, dar partea tehnică era pusă în practică de Alin, asistat de mine.

Construcția kartului nostru motorizat se apropia de final, aveam aproape toate elementele, mai puțin acel electromotor. Bateria era luată cu împrumut de la o Dacie, iar restul componentelor încropite. Pînă într-o zi, cînd soarta ne-a surîs: Ion, unchiul meu, a venit acasă cu un tractor și l-a lăsat în curte pentru cîteva zile. Era clar că aceasta era șansa noastră. Am inspectat mașinăria. Prin urmare, tot căutînd, am găsit ceva ce semăna cu schița din revistă, așa că am luat electromotorul și am plecat să îl instalăm pe kart. Nu a durat mult, cu ceva șuruburi, tablă și sîrmă era fixat. După o zi de muncă am pus toate elementele cap la

cap, am fixat bateria, am legat firele și, entuziasmați, am decis să pornim. Am apăsat pe butonul de pornire și … nimic. Am reluat tot procesul: circuite, fire, schiță, tot. Am reîncercat. Nimic! Eram destul de dezorientați pentru că totul era ca în schiță. Am schimbat butonul de pornire cu gîndul că era defect. Nimic! Am scos butonul și am legat firele direct între ele. Nimic! Am dat vina pe baterie. Ne-am întors la tractorul care se afla la mai puțin de 20 de metri de noi ca să îi luăm bateria. Dar nu avea. Am căutat alta timp de o zi întreagă, pe un camion defect care zăcea pe lîngă C.A.P. Am reîncercat. Nimic! Era clar că schița nu era bună, și chiar ne gîndeam să le scriem celor de la ,,Tehnium”, deoarece eram furioși. Ne doream un mijloc de locomoție, un kart cu care să ne plimbăm prin sat la vale și la deal.

A doua zi după aceea, am renunțat, dar încă nu înțelegeam ce se întîmplase. Nu mică mi-a fost mirarea cînd l-am auzit pe Ion țipînd în curte:

- Băi, care mi-ați furat alternatorul de la tractor?

Era clar că știa cine a furat și era evident că eu eram ținta furiei lui. Am negat, mai ales că eu știam că am luat electromotorul de la tractor, nu alernatorul. Nu m-a crezut și nu s-a lăsat pînă nu a găsit în șopron, bine ascuns, kartul.

Dosare secrete ale Istoriei (102)

Misterul Kennedy (15)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi­au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Brennan a precizat că a văzut cam 70-85% din armă în momentul cînd s-a tras, precum şi trupul bărbatului de la brîu în sus. Puşca era îndreptată spre sud-vest, „spre partea în care Elm Street trece pe sub pasajul subteran cu trei nivele”. Brennan 1-a văzut pe bărbat trăgînd o dată. El a avut impresia că n-a auzit decît două împuşcături.

– Am fost convins că prima împuşcătură fusese un rateu de motor şi probabil c-am mai auzit o împuşcătură, dar nu i-am dat atenţie; nu-mi aduc însă aminte de ea; n-aş putea să jur c-am auzit-o.

Imediat Brennan s-a grăbit să raporteze poliţiei ce a văzut. Acolo va afla că nu era singurul care-1 zărise pe cel ce trăsese din depozit. Un elev de şcoală, Amos Lee Euins, din clasa a IV-a, în vîrstă de cincisprezece ani, se afla şi el chiar în faţa depozitului în momentul în care „Lincolnul” albastru al preşedintelui o cotea la încrucişarea dintre Houston Street şi Elm Street. Iată declaraţia lui Euins:

– Stăteam acolo, şi în momentul în care convoiul a dat colţul străzii, mă uitam drept la imobil. Am văzut un fel de ţeavă care ieşea de la o fereastră; nu i-am dat însă prea multă atenţie. După aceea, cînd s-a tras primul foc, am început să privesc împrejur, gîndindu-mă că era un rateu de motor. Toţi oamenii au început să se uite în jurul lor. Atunci mi-am ridicat ochii spre fereastră şi el a tras din nou.

După primele împuşcături, Euins a alergat şi s-a ascuns în spatele unei bănci. L-a văzut pe bărbatul acela cum trăgea din nou, de la o fereastră situată la etajul cinci din extremitatea de sud-est a depozitului. Euins va spune că „bărbatul avea o mînă pe puşcă, iar cealaltă pe trăgaci”. După Euins, s-au tras patru focuri de armă. Imediat după asasinat, tînărul a dat fuga la sergentul D.V.Harkness de la poliţia din Dallas ca să-i aducă la cunoştinţă cele văzute. I-a făcut aceeaşi declaraţie şi lui

James Underwood de la postul de televiziune KRLDTV din Dallas.

Robert H. Jackson era fotograf la Dallas Times Herald. Stătea într-o maşină a presei care venea în urma convoiului ce-1 însoţea pe preşedinte, fiind a opta sau a noua maşină din coloană. Jackson a auzit prima împuşcătură pe Houston Street „cam pe la jumătatea distanţei dintre Main Street şi Elm Street”. Cineva din maşină a spus: „Parcă e un zgomot produs de o pocnitoare”. După aceea, Jackson a auzit alte două împuşcături. Iată ce a declarat el în faţa Comisiei Warren:

– Ne-am dat seama sau ne-am gîndit că împuşcăturile proveneau de la o armă de foc, dar din locul în care ne aflam noi nu puteam vedea maşina preşedintelui. Am continuat să înaintăm încet şi, după cea de-a treia împuşcătură, am avut impresia că intervalul dintre ultimile două a fost mult mai scurt decît dintre ele și prima împuşcătură. După ultima împuşcătură, cred că pur şi simplu am început să ne uităm în toate părţile, iar eu mi-am îndreptat privirea în faţă, adică în direcţia Depozitului de manuale şcolare. Am băgat de seamă că la o fereastră se aflau doi negri care încercau să vadă ce se petrece deasupra lor. Am urmărit direcţia priviririlor lor şi am văzut la fereastra de la etajul siuperior o puşcă sau ceva asemănător cu o puşcă, cam jumătate din armă. Şi chiar în momentul în care mă uitam eu, puşca a început să se retragă încet, în interiorul imobilului. N-am văzut pe nimeni la fereastră, nici măcar o siluetă. În aceeaşi maşină a presei, împreună cu Jackson se aflau James Underwood de la postul KRLD-TV, Thomas Dillard, fotograf-şef la Dallas Morning News, Malcolm O. Couch şi James Darnell, operator de filme de actualităţi televizate. Dillard, Couch şi Underwood au confirmat şi ei faptul că Jackson „strigase deodată că a văzut o puşcă la fereastră”. Imediat, Dillard – dînd dovadă de o mare prezenţă de spirit – a făcut două fotografii ale imobilului. Pe aceste fotografii se disting „trei negri la ferestrele de la etajul patru şi exact deasupra lor, la etajul cinci, fereastra întredeschisă”. (va urma)

ALAIn DECAUX

Noi am rămas cu gîndul la tot ceea ce ne lipsea de pe kart, dar, cum eșecul a fost răsunător, am renunțat la plan și am pornit spre alte provocări.

Cel mai frumos lucru în zona noastră, în copilăria tuturor tovarășilor mei, era entuziasmul cu care lucram la diverse proiecte, dar la care renunțam imediat ce apărea o activitate mai interesantă. Am găsit degrabă în revista ,,Tehnium” schița unui deltaplan, fapt care ne-a stîrnit imediat imaginația. Problema era că, pe măsură ce aprofundam problema, ne dădeam seama că nu puteam găsi materiale. Am decis să îmbinăm barele de aluminiu cu bețe de străin sau de dud, în locul pînzei am pus o țiplă, apoi o ,,foaie de ceapă” luată de la o geacă mai veche, dar tot nu am ajuns la forma regăsită în schiță. Eram atît de atașat de proiect, încît, la 11 ani, am mers la primarul comunei să îi spun că vreau să înființez pe cetate o fabrică de planoare și deltaplane. În replică, el m-a privit blajin și m-a trimis acasă. A pus mîna pe telefon și l-a sunat pe tatăl meu în Alexandria, spunîndu-i că ar fi bine să vină în comună la o discuție, pentru că fiul lui are viziuni capitaliste și asta îi poate cauza probleme. Tatăl meu a venit, a ascultat, mi-a spus că ceea ce îmi doresc eu să fac este imposibil și că mai bine mă pun cu burta pe carte. Asta am și făcut, că doar nu puteam să finanțez o fabrică de planoare cu cei doi lei pe zi pe care îi aveam de la bunici să îmi cumpăr bomboane și, uneori, cîte un pachet de ,,Naționale”. (va urma)

T.T.

După scandalul de rigoare, care începea întotdeauna cu formula ,,Leano, vino la ăsta că iar mi-a furat ceva!”, a început să fie curios și să întrebe ce voiam să facem. Cum între timp ne strînseserăm mai mulți copii în curte, am început să îi explicăm. I-am arătat schița kartului și ne-am exprimat nedumerirea că nu funcționează. Vizibil impresionat, a recunoscut că sîntem băieți deștepți, dar că este imposibil ca acel kart să meargă din moment ce am confundat alternatorul cu electromotorul. Și-a luat scula înapoi, și a plecat.

De fapt, pe ei îi aștepta libertatea! s ĂMÎNȚA BUNĂ

Motto: ,,Deci, dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi” – Ioan 8.36

În sud-vestul insulei Mauritius se înalță conul vulcanic Morne Brabant, cu o înălțime de 556 de metri. Stîncile sale înalte, aproape verticale, se văd de departe ca un far. La începutul Secolului al XIXlea, cîțiva sclavi au fugit de pe plantații pe această insulă și s-au cățărat pe munte. Ei au locuit acolo pe un vîrf împădurit, hrănindu-se cu porci mistreți și cu maimuțe, cu fructe de pădure și cu miere sălbatică, trăind cîțiva ani fără nici un contact cu lumea exterioară.

În anul 1832, toți sclavii de pe insulă au fost declarați liberi, iar pe 1 februarie 1835, cîțiva soldați au urcat pe Morne Brabant pentru a le aduce această veste bună și foștilor sclavi. Dar aceștia, văzînd soldații, au crezut că vin să-i prindă și să-i facă din nou sclavi. De aceea s-au aruncat în mare de la multe sute de metri. Au vrut mai degrabă să moară, decît să fie făcuți din nou sclavi. De fapt, pe ei îi aștepta libertatea! Chiar și în zilele noastre, populația de pe Mauritius comemorează în fiecare an pe 1 februarie acea faptă necugetată.

Ce tragic! Libertatea se apropia, dar ei au înțeles greșit intențiile mesagerilor și au preferat să moară! Astăzi este la fel. Dumnezeu, în iubirea Sa, îi cheamă pe oameni și dorește să-i elibereze de legăturile păcatului. Evanghelia este adusă oamenilor care sînt sclavii păcatului, dar oamenii resping harul și dragostea lui Dumnezeu și, prin aceasta, libertatea. Ei resping vestea bună și rămîn sclavi ai păcatului, iar urmarea va fi pierzarea veșnică. Ce tragic!

Dar cine primește iertarea lui Dumnezeu este liber; Christos a plătit pentru el prețul de răscumpărare! Și în zilele noastre, libertatea este o problemă a credinței și a încrederii!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI

ROMÂNIA REALĂ

Oglinda milionarului român (1)

Milionar. Miliardar. Cuvinte intrate în uzul cotidian al vorbirii, circulația acestora în societatea românească postdecembristă fiind din ce în ce mai intensă. Înainte de 1989 le citeam în presă, atunci cînd ni se aducea la cunoștință, aranjamentele (cîteodată dramele) miliardarilor americani de pe Wall Street. Nu-i vorbă, am avut și noi un milionar comunist, dar nu l-am putut lua ca exemplu pentru că a fost condamnat la moarte, în urma unui răsunător proces, pentru fals, delapidare și înșelăciune, păgubind statul cu 4,5 milioane de dolari. E vorba de cazul Gheorghe Ștefănescu, falsificatorul de vinuri, din anul 1981.

În România de astăzi nu e rușine să fii miliardar sau milionar, ba dimpotrivă. Și nu constituie nici atragerea vreunei anateme, oficiale sau publice, numai pentru faptul că porți eticheta de milionar (miliardar). De altfel, Constituția României stipulează clar posibilitatea de a face avere, aceasta reieșind atît din art. 44, alin. 8: dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă”, cît și din art. 45: ,,Accesul liber al persoanei la o activitate economică, liberă inițiativă și executarea acestora în condițiile legii sînt garantate”.

Despre acest segment al populației României, în condițiile aplicării prevederilor Constituției, vom scrie astăzi, pornind de la un clasament sui-generis, întocmit la finele anului trecut de revista ,,Capital”, sub genericul 2020 - 300 cei mai bogați români”. ajuns la ediția a XVIII-a, este realizat pe baza datelor de la finele anului 2019 și este menit de a schimba ideea românilor despre bogații României, idee creată între timp, așa cum ne explică redactorul-șef al revistei: ,,În România ultimelor trei decenii ne-am obișnuit sau am fost obișnuiți să îi privim cu o atitudine negativă pe oamenii bogați. Am crescut cu ideea că sînt doar oameni care au dat tunuri, au fost ajutați de o mînă nevăzută la momentul oportun, au fost protejați. Numai că ideea mi se pare păguboasă, mai ales pentru tinerele generații, pentru cei care vor duce societatea înainte”.

gestiona. Desigur, este un lucru destul de dificil să realizezi un astfel de clasament oricîtă experiență ai avea. Factorii subiectivi și cei aleatorii pot fi elemente perturbatorii într-o atare clasificare la nivel național, pentru că evaluarea averii unui om depinde de o serie de date și cifre, de statistici care, la momentul documentării, pot fi anihilate de așezarea acestora într-un alt nivel de interferență decît cel

clasificat într-o ordine aleatorie, formînd anumite capitole în care am separat milionarii pe criterii cum ar fi: profilul activității economice; dezvoltarea companiilor actuale pe platforma unor unități de Stat (dinainte de 1989); atragerea forței de muncă; cum a demarat la unii milionari prima lor activitate; companii de interes public; companii intrate în insolvență; milionari controversați; milionari cu sponsorizări și donații vizibile; în fine, milionari penali. Numai cunoscîndu-i în toate aceste ipostaze și citind într-un fel și printre rînduri, în cheia interpretării umane a fenomenului, vom putea privi cu obiectivitate lista celor 300, putînd împărtăși concluzia editorului: ,,Cei 300 de milionari prezenți în acest top reprezintă, în sine, povestea evoluției economiei românești de după 1990. Nu mai este un secret pentru nimeni că începutul anilor ʼ90 a fost în România un soi de Vest sălbatic, în care se vînau comori, se vindea și cumpăra orice, apăreau peste noapte milionari, care dispăreau la fel de repede. Povestea oamenilor prezenți în acest top, majoritatea fiind niște tineri îndrăzneți în anii ʼ90, arată că perseverența, seriozitatea, adaptarea la cerințele pieței și perfecționarea sînt cheile succesului. Poveștile oamenilor de afaceri din acest Top arată că lumea aparține celor serioși, profunzi și curajoși, iar cei inteligenți, dar superficiali vor fi întotdeauna doar o cometă spectaculoasă, dar care

Chiar dacă sînt de acord cu îngrijorarea domnului redactor-șef, cunoscînd România reală, invoc două amendamente la mesajul de mai sus, și anume: 1. de multe ori ,,atitudinea negativă” au generat-o chiar unii dintre bogătașii României, în urma unor abateri grave de la conduita normală a unui ,,om de milioane”; 2. uneori, mai pe față, mai subteran, unii dintre cei care au ajuns milionari au fost ajutați, nu de ,,o mînă nevăzută”, ci chiar pe politicieni destul de vizibili și de Guvern, încheind sute de contracte cu încredințare directă. În cuprinsul acestui material, cu exemple concrete, vom demonstra acest aspect.

Revista cu pricina cuprinde, în peste 200 de pagini, 300 de povești de succes, 300 de moduri în care poți deveni milionar și tot 300, de data aceasta, de posibilități de a-ți pierde identitatea în marasmul unei lumi pe care nu întotdeauna o poți

valoarea fiecărei participații deținute de milionari, adăugîndu-se apoi evaluarea proprietăților imobiliare, pe baza datelor furnizate de firmele de profil. Acolo unde s-au primit informații s-au adăugat sumele din conturi și valoarea celorlalte bunuri deținute de cei analizați. Ca ultimă sursă, menționează revista, s-a apelat personal la cei care erau candidați la un loc în Top 300, procedeu rămas fără ecou la o parte din cei solicitați.

Din ultimele rînduri care presupun o diminuare a veridicității – ,,acolo unde s-au primit informații”, de asemenea, o incompletă bază de calcul – ,,Alții însă nu ne-au răspuns la întrebări, făcîndu-ne demersul mult mai complicat”, se poate insinua o oarecare marjă de probabilitate în clasificarea generală. Cum însă nu punem în balanță unele inadverdențe în alcătuirea acestui original clasament, apreciind efortul jurnaliștilor de la ,,Capital”, care au plonjat într-un ocean de cifre și date orientative pentru a da pe piață o astfel de lucrare, dorim să privim și noi în oglinda în care se reflectă chipurile metafizice ale milionarilor noștri, cu lumini și umbre, precum în viața cotidiană a fiecăruia dintre noi. După lectura cu pixul în mînă a fișelor celor 300 de ,,premianți”, mi-am dezvoltat mai multe păreri, pe care le-am

Pentru a ști cu ce... capital plecăm la drum, ni se spune că suma medie a averilor din acest top este de 29,5 miliarde de euro, cunoscînd o creștere față de anul anterior cu 5%. Pentru un novice această cifră rămîne la periferia unei informații banale din care rămîi cu ideea că afacerile în România merg bine deoarece volumul lor crește de la an la an. Întîmplarea face că, chiar în ziua în care scriu acest material, Agerpres dă o știre în legătură cu datoria publică a României, care, la finele lunii noiembrie 2020, era de 463.963 de miliarde de lei, ceea ce reprezintă 44% din PIB, față de 35,3% din anul precedent. Acum, cu cele două cifre față în față, involuntar facem comparație între semnificația celor două creșteri: în timp ce piața privată de capital crește și companiile din acest sector se dezvoltă vizibil, Statul Român sărăcește, îngropîndu-se în datorii din ce în ce mai mari!

De altfel, cam în aceeași perioadă (în decembrie 2020), într-un clasament european al țărilor care fac parte din UE, România era pe locul II la rata sărăciei. Rata persoanelor aflate în risc de sărăcie din România era de 23,8%, mai mult cu 0,3% față de anul anterior și cu 7% față de media europeană. În acest punct al analizei apare paradoxul dintre privatul care merge fluierînd și Statul Român, dator vîndut pe viață la cămătarii financiari. Desigur, veți spune cu emfază: iată diferența dintre o companie privată și una de Stat, dintre imaginea progresului și cea a regresului!

Pe cei fără memorie sau pe cei care s-au născut după 1990 vă invit la o comparație între cele două Românii – cea de dinainte de 1990 și cea postdecembristă, unde, conform aceleiași Constituții (art. 44, al. 2) ,,Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, dar și ,,Proprietatea publică este

Frații Dragoș și Andrei Pavăl, ocupanții locului I în Top 300

garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale” (numai că pe proprietatea publică a fost pusă zălog, după cum arată datoria României la zi!). Dar, să nu omitem comparația la care v-am invitat. Iat-o:

România comunistă acumulase pînă la finele anului 1982 datorii externe în valoare de 11 miliarde USD, găsindu-se sub controlul malefic al FMI. Dacă am fi continuat în acel ritm România ar fi intrat în blocaj financiar, ceea ce ar fi însemnat acapararea Țării de hrăpăreața finanță mondială, fapt neacceptat de președintele Țării, Nicolae Ceaușescu, care a dejucat planurile FMI hotărînd accelerarea plății datoriei. Cu sacrificii din partea poporului, frustrat de o serie de neajunsuri alimentare, în martie 1989 România lui Ceaușescu reușea să returneze toate datoriile externe, nemulțumind Occidentul pentru că le scăpa din mînă o Țară bună de muls.

În acest moment al demonstrației mele sînt nevoit să fac două precizări necesare înțelegerii corecte (și oneste) a fenomenului: 1. Împrumuturile acumulate de România Socialistă nu au fost făcute pentru a acoperi plata salariilor sau a pensiilor (așa cum se procedează în prezent), ci pentru reconstrucția și dezvoltarea economico-socială a Țării, inclusiv a nivelului de trai (care nu consta numai în prezența salamului de Sibiu în galantar); 2. Lovitura de Stat din decembrie 1989 a găsit în visteria Țării economii de 3,7 miliarde USD și creanțe de aproape 8 miliarde USD. Ce s-a întîmplat cu aceste miliarde? Pînă ne vor răspunde unii ca Ion Iliescu și Petre Roman, răspunde ,,România Mare”: banii Țării, aurul și industria s-au ,,evaporat” prin grija noului regim haotic de la București. A rămas amintirea acelei Țări independente din punct de vedere financiar, și au rămas milioanele de șomeri și milioanele de români nevoiți să se piardă în lumea largă în căutare de lucru...

Întorcîndu-ne la cei mai bogați 300 de români popularizați de revista ,,Capital”, acum, după ce am văzut starea de fapt a României în două ipostaze din viața Țării, în mod firesc se naște următoarea întrebare: cînd vom putea asocia dezvoltarea sectorului privat din România cu eradicarea sărăciei generale a românului de rînd? Dacă stai la birou confortabil și ești rupt de realitatea din cotidian, poți eluda răspunsul la întrebarea de mai sus rezumîndu-te la postarea între coordonatele convenavile (totuși, reale) – ce rost ar avea invocarea sărăciei generale cînd posesorii celor aproape 30 de miliarde euro, și alții ca ei, au creat mii de locuri de muncă și le asigură (prin salariu) existența umană a acestora și a familiilor lor? Dacă o parte a acestei întrebări poate fi socotită valabilă, esența rămîne neelucidată, neputința Statului de a îndeplini dispoziția art. 47, alin. 1 din Constituție – ,,Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să

asigure cetățenilor un nivel de trai decent” – dînd naștere faliei dintre concepția poporului cu privire la formarea averilor milionarilor României și realitatea din teren (în majoritatea cazurilor).

Cu plăcere scriu numele firmei de pe locul I –cel mai mare retailer local de bricolaj și cel mai mare business dezvoltat de antreprenori români – Dedeman, firma fraților Dragoș și Adrian Pavăl, moldoveni dintr-un sat sucevean. Studiind dezvoltarea și profilul acestei companii de succes, înainte de a lua cunoștință despre cifra de afaceri și profitul realizat în anul 2019, trebuie să notăm numărul total de angajați la care s-a ajuns – 10.769. Această cifră generează două constatări pozitive: este o firmă cu capital autohton și oferă de lucru la cîteva mii de români! Pentru curioși, iată statistica: cifra de afaceri pe an – aproape 2 miliarde de euro; profitul net pe anul 2019 – 1,3 miliarde de lei. Pentru a aprecia caracterul fraților Pavăl, reiau din revistă spusele lui Dragoș Pavăl, ca pe o declarație de credință: ,,Cînd am luat credite peste credite, au fost și momente în care m-am gîndit că putem pierde tot. Dar ne-am născut într-o familie săracă. Ce putea să ni se întîmple? Să ne întoarcem de unde am plecat”. Sinceră și originală declarație! Cazurile și profilurile morale ale multora dintre

Gruia Stoica, deținătorul

Grupului Feroviar Român

cei 300 din Top nu pot fi cunoscute doar din cifrele și din fotografiile care însoțesc prezentarea companiei respective și a celui (celor) din fruntea acesteia. Dacă nu faci trimiteri adiacente la unele situații mai puțin lăudabile ale acestora, oglinda în care privește milionarul nu reflectă imaginea corectă. De pildă, despre Gruia Stoica și Vasile Didilă, frați, deținători ai firmei de transport pe calea ferată Grampet, citim că au multe realizări în domeniu: ,,Grampet este prima multinațională fondată cu capital românesc ce este prezentă în mai mult de 10 țări europene, fiind și prima companie europeană care aderă la Ruta de Transport Internațional Trans-Carpatica”. Ce nu aflăm din ,,Capital” (nici nu se punea problema!) este că, în 2015, atît Gruia Stoica cît și Vasile Didilă au fost puși sub urmărire penală de DIICOT într-un dosar de constituire a unui grup infracțional organizat și spălare de bani, în legătură cu privatizarea companiei Transbordare Vagoane Marfă S.A., condamnați în 10 aprilie 2020 de către Tribunalul Iași, la cîte trei ani și jumătate de închisoare. Sentința nu este definitivă. Și asta nu e totul. Pentru că la început am reprodus reproșurile conform cărora i-am acuza (românii) pe unii milionari de ,,tunuri” sau că au fost ajutați de ,,o mînă nevăzută”, iată că ,,mîna” era la... vedere! Cred că îl cunoașteți pe Tănase Stamule, politicianul liberal care nu scapă nici o ocazie de a-și propaga ideile liberale în platourile televiziunilor. Ei bine, Tănase Stamule a deținut funcția de consilier de

stat la cancelaria primului-ministru Ludovic Orban (pînă cînd a fost dat afară de Cîțu). În același timp ocupa și funcția de președinte al Consiliului de Administrație al companiei Iprochim S.A., al cărei acționar majoritar este Statul Român (cu 73%), prin Ministerul Economiei. Acum urmează bomba – al doilea pachet de acțiuni ca importanță la Iprochim (17,45%) este deținut, conform Registrului Comerțului, de către Vasile Didilă, fratele lui Gruia Stoica. Vedeți încrengătura malefică? Guvern, funcții în guvern, acțiuni la companiile de stat –politicul se interferează cu economicul și fabrica de bani funcționează perfect!

Ceea ce am scris eu aici nu este un rechizitoriu și nici vreo acuzare, ci doar o constatare.

Pentru că vorbim despre sectorul feroviar haideți să deschidem Cutia Pandorei și să consemnăm o practică josnică, de sabotare a CFR, așa cum declarau în protestul organizat chiar de Ziua Unirii în fața Palatului Victoria sindicaliștii din Confederația Meridian. Despre ce este vorba? Cunoaștem cu toții că, în timp, s-au format cîteva companii private, care au organizat transportul de călători și de marfă pe (și) în locul unde era doar CFR. Mai cunoaștem și situația dezastruoasă în care se află CFR, în ceea ce privește starea precară a infrastructurii, calitatea și viabilitatea materialului rulant, dotarea insuficientă a atelierelor de întreținere și reparații sau chiar vînzarea acestor active. Dar pînă acum n-am cunoscut faptele grave acuzate de sindicaliști, anume: Guvernul, Autoritatea pentru Reforma Feroviară și conducerea CFR Călători saboteză calea ferată! Motivul? Favorizarea companiilor străine care, nu peste mult timp după liberalizarea pieței, vor prelua transportul pe calea ferată în România. Există și un termen știut – deși era programată pentru anul acesta, operațiunea s-a amînat pentru anul 2023.

Iată un exemplu de autodistrugere a propriei societăți de transport sau, cum spun sindicaliștii, de sabotare, cu mîna ta, a entității de unde primești salariul: la Tîrgu Mureș, pe o secție de cale ferată de 120 de kilometri, atunci cînd s-a întocmit ,,Mersul trenurilor”, documentul care reglementează circulația în timp și spațiu a tuturor garniturilor de tren (chiar și a unei locomotive izolate) pe toate secțiile de cale ferată, trenurile operatorului de transport feroviar privat au fost programate cu 15-20 de minute înaintea trenurilor CFR Călători. Consecința? Călătorii se urcă în primul tren care trece prin stație, iar garniturile CFR circulă la intervalul de 15-20 de minute mai mult goale, deci pregătind falimentul! Putem vorbi aici de ,,mîna nevăzută” a destinului care împinge trenurile societății private în detrimentul societății cu capital de stat? Răspunsul nu poate fi decît ,,Da”, cu o mică adnotare: ,,mîna nevăzută” este conducerea CFR! Gurile rele spun că această paradigmă se va schimba în curînd, generalizînd sabotajul, conform schemei: mai întîi a fost sabotat operatorul statului român, CFR Călători, în favoarea operatorilor privați, apoi sabotajul s-a extins, stratagema afectîndu-i și pe cei din urmă, cei cu capital românesc, pregătindu-se terenul (de fapt, calea ferată) pentru stăpînirea CFR de către companiile străine în urma politicii de liberalizare totală a econimiei românești de către partidul lui Iohannis, urmașul urmașilor Brătienilor...

(va urma)

GEO CIOLCAN

Misterul morții generalului Omar Torrijos, inițiatorul Canalului Panama (1)

Generalul Omar Torrijos Herrera, care a condus una dintre cele mai mici țări din America

Latină ­ Panama, a intrat în istorie ca unul dintre cei mai proeminenți politicieni și conducători ai continentului în Secolul al XX­lea. În plus, el a rămas în mare măsură o figură misterioasă: opiniile sale politice și activitățile sale practice nu se încadrau în scheme general acceptate. Moartea generalului este, de asemenea, învăluită în mister.

Omar Torrijos a fost liderul ofițerilor naționaliști ai Gărzii Naționale (o formațiune paramilitară, corespunzătoare funcțional Jandarmeriei) care a efectuat lovitura militară de la 11 octombrie 1968 și a condus Panama pînă la moartea sa, în 1981. A fost șeful guvernului și comandantul Gărzii Naționale; în plus, statutul său a fost definit în Constituție ca „lider suprem al revoluției panamene”. După lovitura de stat, Torrijos a declarat că scopul principal al guvernării sale a fost de a restabili zona Canalului Panama în țară. În următorii nouă ani, el a purtat negocieri dificile cu Statele Unite, care s-au încheiat la 7 septembrie 1977 cu semnarea Tratatului Canalului Panama cu președintele SUA J. Carter, care prevedea transferul treptat al Zonei Canalului Panama în jurisdicția Panama pînă la 31 decembrie 1999. „Nu vreau să intru în istorie, vreau să intru în zona canalului”, repeta adesea Torrijos. Întrucît transferul canalului a implicat o confruntare cu Statele Unite, Torrijos s-a trezit în rîndul naționaliștilor de stînga și antiimperialiștilor. El însuși s-a numit socialist, deoarece pentru el socialismul a însemnat o politică socială puternică, dar fără încălcarea proprietății private, care corespunde ideilor social-democrației moderne (în America Latină, social-democrații sînt, de obicei, numiți socialiști).

De ce ar fi intrat Torrijos în zona canalului? Numai din motive de prestigiu național? Desigur, acest lucru este important: nici o națiune nu se poate simți completă dacă o parte a teritoriului său național este înstrăinată de un alt stat. Dar generalul panamez a fost ghidat de alte considerente: era conștient că Panama are puține oportunități de dezvoltare – resursele naturale sînt rare, oportunitățile pentru turism sînt minime, populația este slab educată, cultura muncii este scăzută, iar elita nu este calificată. El a vrut să transforme canalul într-o sursă de existență confortabilă pentru poporul panamez, adică să facă din Canal ceea ce este petrolul pentru monarhiile arabe din Golful Persic sau turismul pentru Maldive.

Sarcina principală a generalului lider al revoluției a fost să strîngă bani. Care, la rîndul lor, au fost cheltuiți pentru reforme sociale – la urma urmei, fără finanțare este imposibil să asigurăm educație sau să oferim cetățenilor medicamente de înaltă calitate, să realizăm o reformă agrară. Desigur, atît primul, cît și al doilea aspect au fost expuse în Constituția Panama cu mult timp în urmă, și chiar al treilea în 1962. Dar nu erau suficiente școli și spitale, nici și profesori sau medici,

lui Omar Torrijos, Panama

iar reforma agrară nu a putut fi realizată din cauza lipsei de fonduri pentru achiziționarea de echipamente agricole și îngrășăminte, din cauza inaccesibilității împrumuturilor ieftine pentru țărani. Toate implicau sume mari de bani.

Dar generalul nu avea să amîne reformele. După lovitura de stat din Pana ma, a fost stabilit un salariu minim în industrie, a fost introdusă interzicerea concedierilor nejustificate și un al 13lea salariu. Muncitorilor li s-a acordat o săptămînă de lucru de 40 de ore și dreptul la grevă, iar locuințe confortabile au fost construite pentru cetățenii cu venituri mici. În cei zece ani de domnie a lui Torrijos, învățămîntul primar a devenit gratuit, iar numărul analfabeților din Panama a scăzut de la 35% la 7%. Au fost construite centre medicale multifuncționale cu o rată de 1 pentru fiecare 10 mii de persoane, poliomielita, difteria, malaria și febra galbenă au fost complet eradicate, iar mortalitatea infantilă a scăzut de la 44 la 24 de persoane la mia de născuți. Reforma agrară a avut ca scop nu atît transferul pămîntului latifundiarilor către țărani, cît stimularea proprietarilor de terenuri să gestioneze economia folosind metode moderne, intensive. Dacă terenul nu era folosit, acesta era transferat țăranilor. Pe terenurile redistribuite au fost create 250 de cooperative, care au primit împrumuturi preferențiale, iar marii proprietari au fost forțați să se transforme din latifundiari tradiționali în antreprenori moderni.

Fidel este „singura persoană străină care nu m-a învățat ce să fac”. Se poate presupune că discuția dintre cei doi politicieni a fost dedicată unui subiect foarte specific. În orice caz, după acea întîlnire din Panama a apărut fostul ambasador cubanez în Argentina, Emilio Aragones Navarro, care a devenit directorul Băncii Financiare Internaționale – o organizație foarte bogată și complet opacă. La acea vreme, cea mai promițătoare mișcare revoluționară din America Latină, din punctul de vedere al lui Fidel Castro (Moscova nu era deloc de acord cu asta), era Montoneros, peroniștii-montonieri și troțkiștii de stînga din Armata Populară Revoluționară. Aceste grupuri au fost implicate activ în activități de înșelăciune – de exemplu, la 19 septembrie 1974, membrii Montoneros i-au răpit pe frații Jorge și Juan Born, fiii șefului celei mai mari companii argentiniene, Bunge și Born. Compania a plătit 64 de milioane de dolari pentru răscumpărare (în prețurile din 2020: 320 de milioane de dolari), cea mai mare valoare din istorie. Cea mai mare, dar nu singura: C.E.O.-ul Kodak, Antonio de Cruz, a plătit Montoneros încă 8,7 milioane de dolari, directorul sucursalei ITT, Vincenzo Russo, și directorul Vesty, Ronald Grove – 5,48 milioane de dolari fiecare, C.E.O.-ul Mercedes Benz Argentina, Enrique Metz – 5 milioane de dolari,

În 1978, PIB-ul pe cap de locuitor din Panama a devenit unul dintre cele mai mari din America Latină, după unele estimări, chiar cel mai mare. Cum s-a realizat acest lucru dacă canalul tocmai începuse să fie predat panamezilor în 1977 și deducerile nu erau atît de mari? Torrijos a transformat Panama într-un „paradis fiscal”: țara a creat cele mai favorabile condiții pentru a face afaceri. Deja în 1973, existau peste 50 de sucursale ale celor mai mari bănci internaționale în țară, cu depozite care depășeau 1,5 miliarde de dolari. Dîndu-și seama că este dificil pentru Panama să concureze în atractivitate financiară cu Elveția sau cu companii off-shore precum Jersey sau Insulele Cayman, Torrijos a atras o varietate de fonduri, în mod clar „murdare”. Cartelurile de droguri din Columbia au apărut la sfîrșitul anilor 1970 și s-au refugiat imediat spre Panama, dar chiar mai devreme în America Latină circulau mulți bani de origine cel puțin îndoielnică – de la contrabanda cu tot și cu toată lumea, la fonduri strînse din comerțul ilegal în aur, pietre prețioase, sînge donat, lemn, marijuana. Generalul știa acest lucru, dar nu s-a opus și asta nu pentru că își primea partea în afacerea cu cocaină, ci pentru că banii „murdari” ridicau cu siguranță economia panameză la fel ca banii unor „Chase Manhattan” sau „Lyon Credit”. Panama a finanțat, de asemenea, organizațiile insurgenților și terorismului, ceea ce reprezintă sume imense de bani. Torrijos a restabilit relațiile diplomatice cu Cuba și în 1974 a vizitat țara, întîlnindu-se cu Fidel Castro. Generalul a răspuns evaziv la întrebările jurnaliștilor despre această întîlnire, spunînd doar că

La rîndul lor, troțkiștii au efectuat 170 de jafuri bancare și au primit sume de răscumpărare pentru cel puțin 185 de persoane – acest lucru le-a adus 80 de milioane de dolari, sau mai mult de 400 de milioane de dolari în prețurile din 2020 (inclusiv pentru eliberarea unui mare comerciant de petrol, V. Samuelson –15 milioane de dolari, președintele Roberts C.

Omar Torrijos și Jimmy Carter, la semnarea Tratatului Panama Lockwood – 10 milioane de dolari, președintele Firestone, J.R. Thompson – 3 milioane de dolari). Majoritatea fondurilor au fost pompate prin Panama către grupările rebele din Nicaragua, guatemalieni, salvadorieni, columbieni, care, de asemenea, au efectuat răpiri și au spălat bani în Panama. Finanțarea teroriștilor și spălarea banilor „murdari” s-au realizat în Panama prin diferite canale, iar Torrijos pur și simplu a acaparat numeroase structuri financiare „negre” și „gri” care funcționează și astăzi în Cayman, Bermuda, Seychelles etc. Pentru băncile din Panama a fost mai ușoară spălarea fondurilor teroriștilor și a cartelurilor de droguri, deoarece autoritățile au închis în mod deliberat ochii în fața unor astfel de operațiuni. În orice caz, în Panama, acești bani au fost alocați pentru construcția de școli, spitale și case pentru muncitori și fermieri.

Canalul trebuia să salveze Panama de dependența de banii „murdari”, să îi ofere un venit solid și legal; generalul plănuia, de asemenea, un alt proiect: extracția și exportul minereului de cupru, dar companiile miniere au considerat că nu este rentabil.

(va urma)

Mausoleul

Castelul uitat al lui

Mihai Viteazul

La începutul anului 1601, Mihai Viteazul a devenit stăpînitorul ereditar al castelului Kinsberg (Kynsburg, Kinspurg, Künigsberg), numit astăzi Zamek Grodno, situat în localitatea Zagórze Śląskie din Silezia (Polonia). Cu toate că momentul stăpînirii lui Mihai Viteazul nu este ignorat de promotorii turistici şi de responsabilii castelului, acesta este, în continuare, aproape necunoscut publicului român.

Castelul Kinsberg este una dintre cele mai pitoreşti reşedinţe fortificate din Silezia Inferioară, o regiune care nu duce lipsă de castele. Situat pe o înălţime de 450 de metri deasupra văii Bystrica Świdnicka (numită, în trecut, Kynau), în localitatea Zagórze Śląskie, înconjurat de o pădure de pini care are astăzi o suprafaţă de peste 19 hectare, castelul are origini aproape legendare. Prima sa atestare documentară datează din anul 1315, perioadă în care castelul Kinsberg era o fortificaţie de graniţă, ridicată la hotarul Sileziei cu Boemia. În timpul domniei lui Carol al IV-lea de Luxembrug, Silezia trece, odată cu castelul, în stăpînirea Coroanei Boemiei şi a Sfîntului Imperiu, iar castelul îşi pierde vechiul rol de cetate de graniţă. Împăraţii germani îl vor dona, succesiv, diferitor credincioşi de-ai lor, dintre care unii, aventurieri lipsiţi de scrupule, vor contribui la sporirea faimei sale. Aşa cum au stat lucrurile în Secolul al XV-lea, în perioada în care domeniul a fost stăpînit de Georg Mühlheim, faimos cavaler-tîlhar al epocii, sau de Hermann de Czettritz, adept al „ereziei” husite, care a transformat castelul într-un refugiu pentru proscrişii vremii sale. În 1545, împăratul Ferdinand I de Habsburg a donat castelul familiei de Logau, ai cărei membri l-au reconstruit în stil renascentist. La sfîrşitul Secolului al XVI-lea, văduva lui Georg von Logau, înglodată în datorii, este însă nevoită să renunţe la castel, pe care îl cedează creditorilor săi. Este momentul în care castelul este promis de împăratul Rudolf al II-lea unui nou erou al Imperiului şi al Creştinătăţii: Mihai, principele Valahiei. Castelul Kinsberg devine, astfel, o parte integrantă a marii istorii a lui Mihai Viteazul.

Potrivit unei mărturisiri mai tîrzii a împăratului Rudolf al II-lea, intenţia de a-i dona castelul lui Mihai a apărut încă din vara anului 1598, cînd Sigismund Báthory a părăsit pe ascuns ducatele Oppeln şi Ratibor şi s-a reîntors în Ardeal, fiind proclamat din nou principe. Mai mult decît atît, în primăvara anului următor Sigismund a cedat tronul princiar vărului său, cardinalul Andrei Báthory, făcînd astfel jocurile Poloniei şi Turciei şi dînd o grea lovitură intereselor imperiale în zonă şi războiului Ligii Sfinte. Astfel, primăvara anului 1599 este momentul în care Rudolf al II-lea le propune solilor lui Mihai, Balogh şi Marco Dobrovnic (Raguzanul), aflaţi la Praga, donarea castelului din Silezia în schimbul implicării directe a voievodului în înlăturarea lui Andrei Báthory. Scrisoarea lui Rudolf către Mihai este datată în 8 aprilie 1599. Prin aceasta, împăratul îl asigură oficial pe Mihai de intenţia sa fermă de a-i dona castelul Künigsperg, aflat în Silezia, împreună cu ţinutul său şi cu jurisdicţia acestuia, ca adăpost pentru el şi pentru familia sa.

Demersurile care au dus, în cele din urmă, la intrarea castelului în posesia lui Mihai au fost însă îndelungate şi anevoioase, atît datorită situaţiei politice din Transilvania, cît şi din cauza faptului că în statele imperiale existau legi şi proceduri care trebuiau respectate şi pe care nici măcar împăratul nu le putea evita. La începutul anului 1600, într-un moment în care Mihai îl învinsese pe Andrei Báthory şi devenise stăpînitorul Ardealului, castelul nu putea fi încă donat, cu toate că Rudolf îşi dorea amarnic acest lucru pentru a se asigura de credinţa voievodului. Camera Sileziei nu reuşise încă să recupereze castelul

de la creditorii baronesei von Logau, care aşteptau încă să primească din partea fiscului imperial suma de 27.000 de taleri, reprezentînd contravaloarea lucrărilor de extindere a castelului efectuate de familia Logau. Mai mult decît atît, donarea castelului, deşi dorită de împărat, trebuia să fie acceptată şi de Dieta Sileziei, iar această acceptare era departe de a fi o simplă formalitate. Nobilii silezieni nu erau, din principiu, prea încîntaţi să primească în mijlocul lor diferiţi favoriţi ai curţii imperiale, şi îşi doreau, în orice caz, ca viitorul senior de la Kinsberg să se prezinte el însuşi la punerea în posesie şi să presteze, în faţa Ordinelor Sileziei, jurămîntul obligatoriu care trebuia depus de toţi nobilii silezieni posesori de domenii. În plus, în 12 februarie 1600, Camera Sileziei comunica curţii imperiale un alt motiv pentru care punerea în posesie a lui Mihai trebuia amînată: castelul era nelocuit de mai mulţi ani, fiind complet lipsit de mobilier, veselă, alimente şi băuturi. Onoarea Sileziei şi a Curţii Imperiale nu permitea, fără îndoială, ca Principele Mihai să fie pus în posesia unor ziduri goale. În 23 februarie 1600, Camera Sileziei reuşeşte să identifice o soluţie pentru problema financiară: datoria către creditorii familiei von Logau putea fi plătită dacă Majestatea Sa Imperială era de acord, din veniturile ducatului Oppeln, care fusese părăsit, după cum ştim, de fugarul Sigismund. Intenţia împăratului fiind în continuare fermă, Camera Sileziei solicită şi un ajutor de 1.000 de taleri pentru mobilarea şi înzestrarea castelului. În 16-17 martie 1600, Rudolf al IIlea se adresează cancelarului şi camerei Sileziei, aprobînd toate aranjamentele financiare propuse de aceştia, făcînd un istoric al întregii chestiuni a donaţiei şi a meritelor viteazului voievod şi reafirmînd hotărîrea sa de a susţine intrarea cît mai grabnică a castelului Kinsberg în posesia lui Mihai. Răspunsul Camerei Sileziei la lungile scrisori imperiale, redactat pe 19 martie, este sec şi aproape telegrafic: din păcate, Dieta Sileziei nu va binevoi să se întrunească decît după Rusalii (care cădeau, în 1600, pe data de 21 mai), cînd va lua în discuţie întreaga chestiune. În aşteptarea sesiunii Dietei, Cancelaria Imperială redactează, la mijlocul lui aprilie, actul de donaţie, iar Camera Sileziei reuşeşte, la începutul lunii mai, să recupereze castelul de la creditori, după achitarea sumelor datorate acestora. Cu toate acestea, datorită evenimentelor tumultuoase din vara şi toamna anului 1600, castelul Kinsberg a intrat în posesia lui Mihai abia la începutul anului 1601, în perioada refugiului său la Curtea Imperială.

La 15 februarie 1601, Rudolf al II-lea îi acordă lui Mihai, în mod oficial, dreptul de stăpînire ereditară asupra castelului, care, după aprecierea ambasadorului Spaniei, Don Gullien de San Clemente, avea o valoare de 20.000 de scuzi. La 26 martie 1601, o relatare a ambasadorului Veneţiei arată că Mihai avea intenţia de a merge să îşi

viziteze baronia din Silezia. Mai mult chiar, el pare să fi fost dispus să cumpere şi un castel în Moravia, contra sumei de 100.000 de taleri. Într-adevăr, la 28 martie, împăratul comunica Camerei Sileziei că Mihai va veni în persoană, în cel mai scurt timp, pentru a lua în stăpînire domeniul Kinsberg şi pentru a îndeplini toate procedurile care urmau să îl transforme întrun nobil cu drepturi depline al Sileziei şi al Sfîntului Imperiu. Această vizită a lui Mihai la castelul său din Silezia nu a mai avut, însă, loc niciodată. Situaţia militară de la hotarele Transilvaniei se precipitase, iar Mihai a fost obligat să se îndrepte de urgenţă spre Caşovia (Kosice), pentru a se împăca cu Basta şi pentru a pregăti, împreună cu acesta, campania împotriva lui Sigismund Báthory. Mihai s-a văzut nevoit, în această situaţie, să desemneze un reprezentant al său pentru a lua în posesie castelul silezian. Îl va găsi în persoana milanezului Carlo Magno, un prieten apropiat al său şi un diplomat imperial de carieră, bun cunoscător al uzanţelor şi procedurilor care trebuiau îndeplinite. Procura lui Mihai pentru Carlo Magno este redactată pe 4 aprilie 1601, ultima zi pe care Mihai o mai petrece la curtea imperială înainte de a porni spre Transilvania. Carlo Magno, venit nu se ştie de unde, a intrat în posesia procurii pe 6 aprilie, şi a pornit fără întîrziere spre Kinsberg. El era înarmat şi cu o împuternicire semnată de Rudolf al II-lea însuşi, prin care împăratul le poruncea silezienilor să se supună şi să îndeplinească toate cele necesare punerii în posesie. Trebuie să mai spunem, de asemenea, că toate cheltuielile de preluare a castelului, suportate de Carlo Magno din propria sa pungă (şi decontate, ulterior, de Mihai şi, după moartea acestuia, de împăratul Rudolf) s-au ridicat la suma, deloc modestă, de 1.051 de florini şi 40 de creiţari. Suma includea, cu siguranţă, diverse taxe care trebuiau achitate şi, de asemenea, obişnuitul ospăţ pe care Mihai, prin intermediul lui Carlo Magno, l-a acordat nobililor silezieni, categorie din care, din acel moment, făcea şi el parte. Carlo Magno a preluat, aşadar, castelul, pe care l-a încredinţat, la rîndul său, administratorilor desemnaţi de Mihai: Dionisie Ralli Paleolog, mitropolit de Tîrnovo şi, în 1600, mitropolit al Moldovei şi căpitanul Lucian Pernica, care fusese, în 1599-1600, comandantul cetăţii Deva. Aceştia, împreună cu alţi cîţiva slujitori ai lui Mihai, au administrat domeniul pînă în octombrie 1601. Puţinele date legate de această administrare sînt destul de controversate. Se spune că una dintre primele iniţiative ale mitropolitului după instalarea sa la Kinsberg ar fi fost înfiinţarea unei berării (atelier de producere a berii); lucru perfect normal în condiţiile unei epoci în care consumul apei era evitat datorită temerii îndreptăţite legate de transmiterea unor boli. Pe de altă parte, documentele afirmă că slujitorii voievodului ar fi dat iama în pădurile din jurul castelului, devastîndu-le într-o manieră care a provocat furia locuitorilor din zonă. În noiembrie 1601, la mai bine de două luni după asasinarea voievodului, Rudolf al II-lea a preluat din nou domeniul în administrarea imperială, sub pretextul datoriilor neachitate ale voievodului, refuzînd să îl lase în stăpînirea soţiei şi fiului lui Mihai. Împăratul a poruncit însă să fie achitate, din veniturile castelului, sumele cuvenite mitropolitului Dionisie Ralli şi căpitanului Lucian Pernica, ţinîndu-se însă seama şi de plîngerile Camerei Sileziei legate de devastarea pădurilor domeniului de către slujitorii lui Mihai. În 1602, domeniul Kinsberg a fost cumpărat, contra sumei de 50.000 de taleri, de un anume Johann Bernhardt Funfkircher, un paşnic consilier al camerei aulice imperiale. În 1603, acesta este reprezentat într-o gravură realizată de Egidius Sadeler, faimosul portretist al lui Mihai, purtînd o cuirasă epatantă, împreună cu titlurile de baron de Stanaprun şi Kinsperg (Kinsburg). Gravura a ajuns mai tîrziu să facă parte din colecţia lui Ludovic Filip de Orleans, rege al Franţei între 1830 şi 1848, fiind păstrată astăzi în colecţiile castelului Versailles.

Peste alţi cîţiva ani, în 1607, castelul a ajuns, printr-o interesantă coincidenţă a istoriei, în posesia unui personaj dintr-o familie bine cunoscută nouă: contele Johann Georg de Hohenzollern-Sigmaringen. Familie ai cărei urmaşi îndepărtaţi, avîndu-l ca model pe Mihai, vor realiza, trei secole mai tîrziu, România Mare. ADEVARUL.RO

Castel Kinsberg, Silezia

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Navalnîi, Calul Troian al Occidentului în Rusia

(urmare din pag. 1)

Problema a fost că nazismul din Germania și comunismul din URSS au colaborat doar o perioadă, pînă cînd Hitler l-a atacat pe Stalin, realitatea tristă fiind că la finele războiului URSS era mult mai puternică și mai inteligentă decît la început. Acestea au fost poate cele cinci minute de glorie ale comunismului, pentru că, odată cu începerea Războiului Rece, se pare că soarta regimului a fost pecetluită, fiind doar o chestiune de timp pînă la destrămare.

Ironia sorții este că la baza prăbușirii URSS a stat tot Germania, țara care a finanțat inițial Revoluția bolșevică, mai exact pe liderii acesteia, Lenin și Troțki. Germania l-a ,,convins” pe Gorbaciov să cedeze Estul, oferindu-i în compensație o serie de garanții verbale și un Premiu Nobel pentru Pace. Cel care l-a convins pe Gorbaciov să fie receptiv la dorințele nemților a fost ultimul ministru de Externe al URSS, Eduard Șevardnadze, cel care a primit după aceea protecție pe viață din partea Germaniei și președinția Georgiei pentru o perioadă. Și tot Germania l-a convins pe Boris Elțîn că un comunist mediocru poate fi conducătorul Rusiei dacă forțează ruperea URSS, fapt care, după cum se știe, s-a și întîmplat. Germania a fost cea care a dictat marile realizări, dar și cele mai mari eșecuri ale Rusiei –să nu uităm că, pe lîngă aceste două evenimente (1917 / 1991), Rusia a avut în Ecaterina a II-a, nemțoaică la origine, o regină puternică.

Acum, în aceste zile, asistăm la revolte în Rusia, pentru că un individ acuzat că a extorcat sute de milioane de ruble este la închisoare. Asta după ce a fost tratat preferențial în Germania, spitalizat, testat și tot din Germania s-a întors în Rusia, doar că pe post de Cal Troian, se pare. Mai observăm chestiunea legată de Nord Stream II, o conductă care a înghițit miliarde, dar care se îneacă la propriu ,,ca țiganul la mal” pentru că nici SUA, nici Europa nu o doresc, fapt care va aduce Rusiei prejudicii financiare majore.

După 2007, cînd Putin a înțeles că programul lui, ,,Europa – de la Lisabona la Vladivostok”, nu va funcționa, Rusia a demarat un program accelerat de înarmare și, practic, chiar dacă nu se află la nivelul URSS, armata rusă este acum capabilă să îndeplinească misiuni de lungă durată în afara granițelor, așa cum vedem în Siria, și să pună din nou baze militare prin lume, așa cum se întîmplă în Sudan, Venezuela și, se pare, chiar în Cuba. Armata rusă este schimbată, modernizată, și se pare că acest program de înarmare accelerată se va întinde pînă în 2030. Căderea URSS, și, automat, a Rusiei, în 1990, a făcut ca cei care au fost contemporani cu aceasta să nu mai permită țara lor să treacă din nou prin așa ceva. Ceea ce uită ei, însă, este faptul că tinerii ruși – care nu au cunoștiințe solide legate de URSS, Revoluția din octombrie sau Marele Război pentru Apărarea Patriei (cel de-al II-lea război mondial) – nu pun preț pe astfel de valori; ei vor libertate chiar dacă habar nu au în ce se bagă, de fapt. Ca și prietenii lor de la Kiev, care au murit și au strigat pe Maidan că vor libertate, și tinerii imaturi din Rusia reclamă acum libertatea unui individ care pute de la o poștă a ,,marionetă”, ieșind în stradă cu miile și luptînd cu poliția; asta în timp ce toate cancelariile occidentale, ca și România, de altfel, au ieșit cu declarații în care ,,condamnau” evenimentele sîngeroase și îi cereau lui Putin să îl elibereze pe Navalnîi.

Mai observăm acum, în Rusia, încă un aspect pe care noi, românii, l-am experimentat din plin cu Ceaușescu și cu Dragnea: condamnarea publică a lui Putin pentru proprietatea de 160 de hectare pe care, zic cei care îl atacă, ar avea-o la Marea Neagră, pentru că, vezi Doamne, e făcută din bani furați de la gura poporului. Pentru noi, românii, care deja am trecut prin asta, este de rîs. Dar naivii de la Kiev și de la Moscova se pare că nu vor înțelege. Dacă oficialii de la Kiev văd cum țara lor este acum divizată, săracă și distrusă pas cu pas, așa cum și România este de mai multă vreme, cei de la Moscova își oferă țara pe tavă, urmînd ca resursele nucleare să se vîndă laolaltă cu toată țara, de fapt, cu întreaga federație.

Ce nu înțelege nimeni la Moscova este faptul că degeaba Rusia are arme moderne, hiper-rachete, rachete nucleare, sateliți și avioane invincibile. Toate acestea sînt fix zero. Și URSS avea la momentul căderii o armată puternică, rachete, 9 portavioane și o flotă maritimă care putea acționa oriunde în mările și oceanale lumii. Avea și triada nucleară, cu care Rusia

se mîndrește și în prezent. Odată ce trădarea a produs rezultatele scontate, totul s-a risipit. În perioada 1992 - 1993 Rusia era atît de slăbită încît, dacă era atacată de România, aveam șanse să ajungem la Moscova fără probleme. În acest moment, Rusia este puternică. Dar va fi distrusă la fel cum a fost în trecut din cauza trădării celor de la Kremlin, dar și a imploziei pe care acest mega-stat o va face. Generațiile care vin din urmă au uitat sacrificiul soldaților sovietici, au uitat tot ce înseamnă valorile Rusiei. Acum toți vor să se plieze pe valorile occidentale, de orice natură sînt. Tinerii ruși vor să trăiască într-un stil occidental pe care nici măcar nu îl cunosc pe de-a-ntregul, dar li se pare frumos pentru că asta li se inoculează. Și, cu cît își doresc mai mult asta, cu cît sancțiunile îi presează mai tare, cu atît reacția lor va fi mai puternică, mai dură. Pentru că, așa cum este și în România, corupția în Rusia este pe măsura țării, iar frustrările pe care rusul de rînd le are sînt și ele amplificate de acești factori care îi consolidează sărăcia și, în același timp, le și sporesc bogăția oligarhilor care, așa cum am spus, stau mai mult prin Europa și mai puțin prin Rusia.

Cum-necum, Germania, de acolo, din umbră, dictează și se pare că obține tot ce își dorește de la Europa, de la lume în general. Germania este motorul Europei, dar și computerul de bord, așa că, prin semnarea acelui acord cu China, a tras un semnal clar asupra faptului că Rusia trebuie să o lase mai moale și să rămînă la nivelul în care se află; imperiul Germaniei, al 4-lea sau al 5-lea Reich, va ajunge cumva să domine nu doar Europa. Dacă Germania va acapara Rusia, într-un fel sau altul, cu marile resurse pe care le posedă și cu modul nemțesc de a proceda, este evident că nimeni nu o va mai opri, mai ales că Franța slăbește pe zi ce trece, iar Marea Britanie s-a retras din calea ei, locul acesteia fiind lîngă SUA. Manifestările de pe străzile Rusiei sînt premabulul unui eveniment major care acum se pregătește și, cum corupția la Kremlin este la fel de puternică precum era în anii ʼ90, este doar o chestiune de timp pînă cînd Putin va fi ,,măturat” de la putere, iar în locul lui va fi pus un Iohannis rus care nu va face nimic altceva decît să meargă în vacanțe, în timp ce prădătorii vor culege tot ce mai e de cules. Nu degeaba o parte din elitele Rusiei se refugiază în țările europene dezvoltate, așa cum nu degeaba o altă parte a elitelor de la Moscova își pregătește copiii în SUA sau prin alte țări occidentale.

Navalnîi, acest Cal Troian, este acum la închisoare pentru următorii doi ani. A fost deja propus pentru Premiul Nobel pentru Pace, pe care îl va primi în mod sigur, pentru că, de ceva ani, această distincție este politizată la maxim. În acest mod, Occidentul îl va ajuta din ce în ce mai mult pe Navalnîi să crească în ochii tinerilor ruși, de la stadiul de infractor penal la cel de mare luptător pentru pacea mondială. Or, o astfel de ,,emblemă” internațională pusă pe imaginea bloggerului pușcăriaș va atrage nemulțumirea rușilor, care vor manifesta și mai puternic, și mai ,,năvalnic” împotriva regimului actual, fapt care poate duce la implozia Rusiei, așa cum știm că s-a mai întîmplat, în ultimii 103 ani, de încă două ori. Putin pare de neclintit, dar asta este doar o aparență. Pentru ca Occidentul să îl compromită pe Miloșevici, i-a ucis toți colaboratorii, învinuindu-l, însă, public, chiar pe el, sub pretextul că avea obiceiul de a-și elimina complicii. În realitate, însă, crimele au fost puse la cale de o altă organizație, nu sîrbească, care după ce i-a distrus pilonii de susținere, a facilitat acuzarea și închiderea lui. Putin, de asemenea, are niște piloni – unul dintre ei este Șoigu, pentru că Lavrov este deja mult prea bătrîn ca să mai conteze. Nu o dată, avionul în care Șoigu se deplasa în interes de serviciu, peste hotare, a fost urmărit de avioanele NATO sau ale altor puteri inamice ale Moscovei. Eliminarea ministrului Apărării ruse, cel care, practic, a adus Armata rusă la nivelul de azi, l-ar lăsa pe Putin singur în fața șacalilor de tipul bețivanului Boris Elțîn, care vor face orice compromis doar pentru a fi puternici în imperiul rus. Cîți știu că Boris Elțîn, care a fost președintele Rusiei pentru de două mandate, obișnuia să bea cîte doi litri de vodkă pe zi? Cumva, Rusia va fi distrusă și redusă la tăcere, dar nu prin arme – pentru că e clar că nimeni nu vrea asta – ci prin vechea metoda a ,,coloanei a V-a”, singura care funcționează. Sancțiunile dure au ca rol sărăcirea rusului de rînd, armînd astfel o mare masă de oameni nemulțumiți, care, la un moment dat, bine organizați pe Tik-Tok, vor ieși cu zecile de mii în stradă, fapt care va duce, în mod inevitabil, la căderea statului rus sau, în cel mai bun caz, la mari modificări structurale. Fiecare zi în care Putin vorbește despre pace și prietenie, fiecare zi care trece fără ca Rusia să ia măsuri este o zi în favoarea Germaniei și a celor din spatele ei, care vor și ei o bucată din Maica Rusia. Nu, Rusia nu va fi cucerită cu armele poate niciodată. Dar mereu a funcționat acolo trădarea.

Într-o atmosferă de obositoare ezitări și poticneli anchilozante, factorii de decizie ai țării au dispus, în sfîrșit, reluarea cursurilor școlare la toate nivelurile, reglementînd astfel o situație pe care s-au îndărătnicit să o „mutileze” abuziv de mai multă vreme. Să nu-și închipuie, însă, cineva că grijuliii guvernanți s-au lăsat convinși de aceasta înainte de a-și asigura clauza unor încorsetate scenarii colorate, astfel încît să poată stopa oricînd elanul studios al elevilor la prima adiere pandemică...

De remarcat marile discrepanțe de opinie dintre cei doi miniștri aflați în fruntea acestor domenii prioritare, Învățămînt și Sănătate: în timp ce primul se arată sufocat de complicate programe curriculare și manageriale, celălalt e plin de zîmbete goale, care nu pot ascunde lipsa totală de afinități și competențe cu medicina în vîrful căreia s-a cocoțat pentru a doua oară!

Nu a venit nici o veste dinspre guvern în legătură cu ajutorul financiar solicitat de tînărul agent silvic Daniel Butnar din Suceava, necesar pentru a se trata în Germania, îmbolnăvit grav în urma unor bătăi crunte aplicate de bande infracționale românești și străine, pe care a îndrăznit să le stopeze de la jefuirea masei lemnoase din ocoalele silvice pe care le avea în pază. Se pare că sprijinul necesar îi va veni, totuși, dar nu din partea statului pe care l-a apărat, ci din partea tînărului lider al formațiunii politice AUR, George Simion, dispus să-și cedeze salariul personal în acest scop. Cu fiecare zi ce trece, tragicele evenimente care au avut loc recent la Institutul „Matei Balș” din București par a se răzbuna pe toți aceia care s-au grăbit să diminueze proporțiile catastrofice ale incendiului, fapt ce a condus la carbonizarea unor bolnavi lipsiți de apărare. În loc de patru cadavre carbonizate, raportate inițial – pentru care au fost adresate felicitări în vederea promptitudinii intervenției de limitare a nenorocirii – între timp s-au mai descoperit încă zece victime, numărul lor ridicîndu-se în prezent la 14 semeni de-ai noștri, internați acolo pentru a se însănătoși! „Original” ni se pare gestul de a doua zi al șefului statului, dl. Johannis, care, pas cu pas, a încercat să se debaraseze grabnic de stresul ce îndrăznea să se insinueze în sufletul său, astfel încît s-a văzut nevoit să se îndrepte către cele mai apropiate pîrtii de schi, unde a dovedit o virtuozitate si o condiție fizică excelente, aplaudate la scenă deschisă de cei circa 70 la sută dintre votanții săi, rămași în extaz încă de la alegerile prezidențiale! De necrezut sînt zvonurile care circulă despre „iuby Cîțu”, conform cărora, după ce, alături de fratele său, și-a tras o „halcă” din mirificele plaiuri vîlcene, pe baza unor rațiuni de diplomație financiară, a catadicsit să-și transfere o parte din fondurile personale la adăpostul unor serioase cuiburi bancare din străinătate! Toate ca toate, dar cînd o să ne explice primul–ministru, mai în detaliu, pe ce s-a cheltuit amețitoarea sumă ce apare ca datorie externă, în dreptul țării noastre, provenită din împrumuturi și pentru care mai multe generații vor munci din greu să o înapoieze? Nu de alta, dar nu e normal să planeze asupra guvernanților vești neîntemeiate într-o chestiune atît de serioasă.

Lumea fierbe, diverse categorii de cetățeni își manifestă nemulțumrea în stradă, dar nimeni dintre guvernanți nu pare a se sinchisi în vreun fel legat de aceasta, ei par a urmări imperturbabil un drum pe care și l-au fixat dinainte. Un singur exemplu, printre atîtea altele: cît de cinic poți să fii să nu rostesti un cuvînt despre acele pensii speciale ce depășesc chiar și salariile unor șefi de stat, în timp ce oamenii se află la limita subzistenței?! Oare acei inși, cărora le revin asemenea sume uriașe, au urnit munții din loc în timpul prestării activității în serviciu?! Cît va mai dura bătaia de joc la adresa majoritații pensionarilor onești din țara asta?

IoAn SToICA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

PR-ul ca plan de guvernare

(urmare din pag. 1)

Ceilalți, însă, vînd nu pentru ca țara să o ducă mai bine, ci pentru că formațiunea din care fac parte încasează un comision gras din această tranzacție. Guvernanții sînt incapabili să înțeleagă că este greu să fii un adevărat om de stat, așa cum România a avut cîndva. Tranzacțiile care se fac acum reprezintă expresia nebuniei și dorinței de ,,a da lovitura” a fiecărui ministru sau secretar de stat, de a-și împărți comisioanele și de a-și părăsi repede posturile – viața de ministru în România este foarte scurtă.

În ultimii ani, nimic notabil nu s-a făcut în această țară. Dacă privim în spatele fiecărui om politic care a avut acces la guvernare o să observăm în mod sigur o evoluție financiară spectaculoasă. Din păcate, în România nu prea mai există o presă reală, așa cum era în anii ʼ90, care să facă anchete și să prezinte societății realitatea. În prezent, presa de investigație se reduce la dosarele Serviciilor care devin brusc

publice dacă cineva, vreun nesăbuit, nu împarte cum trebuie „cașcavalul“. Există numeroase exemple de așaziși jurnaliști care reacționează doar la anumiți stimuli și doar în direcția indicată de Serviciile care îi susțin și îi controlează. În prezent, orice campanie mediatică debutează cu PR-ul și, dacă ținta vizată nu se domolește, cariera i se încheie fie la închisoare, fie în izolare.

Revenind în prezentul trist pe care națiunea română îl traversează, nu observăm nici un act serios de guvernare. Tot ce se face reprezintă cîrpeli, reacții pompieristice, gesturi de amatori, marile manevre făcîndu-se în spatele ușilor și pe la colțuri. Așa a fost întotdeauna, în mod special după anul 2008, mai ales de cînd nimeni nu a mai avut puterea, nu a mai avut sprijinul necesar pentru a apăra această țară. Premierul actual, ca și cel precedent, guvernează prin intermediul mass-media, iar promisiunile lor sînt irealizabile. Totul este o mare înșelătorie pe care partidele de la guvernare o pun în scenă alături de mass-media aservită, bine plătită

În România, justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată! (2)

tot de ei, în care poporul este lăsat baltă, uneori chiar lăsat să ardă la propriu prin spitale, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Mizeria morală în care partidele s-au afundat, odată cu cei care le compun, este atît de mare încît va fi practic imposibil pentru oricine să o elimine din societate. Este mult prea tîrziu pentru această țară să mai spere la ceva bun. Chiar dacă cei care ghidonează mințile românilor cu mare succes le-au dat acestora un os bun de ros, sub forma unui așa-zis partid patriotic care este, chipurile, românesc, totul este în realitate o altă bombă mediatică, o altă fumigenă care acționează pe post de anestezic pentru cei mulți, dar cu minte puțină. Pînă cînd masele vor realiza impostura, va trece suficient timp, iar Sistemul va pune în scenă o altă piesă la fel de credibilă, dar tot atît de inutilă pentru țară.

Guvernarea se face la TV, iar cei guvernați se pare că sînt încîntați de această modalitate de lucru, atîta vreme cît încă își mai pot da cu părerea și înjura, așa cum Marin Preda ni-i prezenta pe Moromete și ai lui, în Poiana lui Iocan, în anii dintre cele două războaie.

Motto: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați!/ Asta nu-i justiție, la braț cu hoții,/ E jurămîntul pe care-l încălcați!” –

VADIm TUDor

CornELIU

De fapt, legea 303/2004 reprezintă cea mai mare bătaie de joc la adresa echității sociale, beneficiarii ei fiind componenții acestui sistem satanic. Astfel, la art. 79, alin. 1 se spune că ,,Judecătorii și procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit, ce însumează 35 de zile lucrătoare”, iar la alin. 5 este stipulat faptul că ,,Judecătorii și procurorii în activitate sau pensionari, precum și soții și copiii aflați în întreținerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze”. Mai mult, acești boieri bugetari beneficiază și de transport gratuit pentru șase călătorii pe teritoriul țării, cu trenul, mașina, avionul sau decontarea a 7.5 litri de combustibil la suta de km (Art. 80).

Să nu uităm faptul că lucrătorii în domeniul justiției au cele mai nesimțite pensii și salarii, totul în schimbul protecției în fața actului de justiție pentru toți cei care le sînt complici: Servicii, politicieni, clanuri ș.a.m.d. Așa au apărut celebrele protocoale care funcționează conform principiului ,,Ești om cu mine, sînt om cu tine!”. Oricum, este clar pentru toată lumea că ,,Lipsiți de conștiință, magistrați în robe pătați/ Își bat joc de cauze și oameni disperați/ În mîna lor Legea-i un moft, chiar nulă/ Păcat! Act al Dreptății, îți plîng de milă!” (subsemnatul).

Îmi aduc aminte de vremea în care președintele Traian Băsescu a fost acuzat de faptul că a încălcat Constituția țării de 21 de ori, motiv pentru care i s-a solicitat demisia. Curtea Constituțională a validat acuzațiile și urma să emită decizia oficială, moment în care Băsescu a ieșit public cu dosarele unor foști colaboratori ai Securității privind judecătorii C.C.R., decizia finală fiind întoarsă ca la Ploiești într-un mod jenant: ,,Da, Băsescu a încălcat Constituția, dar nu grav!”.

Sînt multe de spus, dar cert este că, în România, justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată, iar pentru a mă exonera față de principiul ,,Actori incumbit probatiu” (,,Cel care acuză trebuie să probeze”), haideți să vedem ce a scris Mihai Eminescu în ziarul ,,Timpul”, în 1887: ,,Justiția subordonată politicii a devenit o ficțiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cît se poate de scandaloasă și se denunță. Acest om este menținut în funcție,

dirijează el însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegîndu-l în Senat. Mita e-n stare să pătrundă orișiunde în țara aceasta; pentru mită, capetele cele de mai sus ale administrației vînd sîngele și averea unei generații. Oamenii care au comis crime grave se plimbă pe stradă, ocupă funcții înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie... Funcțiunile publice sînt, adesea, în mîinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă și întreprinzători șarlatani, se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești. Partidele, la noi, nu sînt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie. Oare de ce constată, că, în timp ce zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc țara lor ca șoarecii o corabie care arde?”.

Așadar, tot ce a scris Eminescu în urmă cu 150 de ani reprezintă o copie fidelă a celor trăite astăzi, dar, pentru asta, marele geniu a plătit scump: a fost săltat de pe stradă, băgat în cămașă de forță, apoi ucis! Asemenea lucruri se petrec și în zilele noastre, dar trebuie să știm că nimeni nu va scăpa de Judecata de Apoi a Bunului Dumnezeu, mai ales că Justiția are un profund caracter divin, pe lîngă toate celelalte valori care o caracterizează: Dreptatea, Adevărul, Legea.

Nu putem spune că un act de justiție s-a înfăptuit legal, cînd, de exemplu, după ce eu, personal, am fost încătușat și dus la tribunal fiind acuzat de incest (?!), ulterior judecătorii au declarat că a fost vorba despre ,,mici greșeli”, și au propus ca celor implicați în acest dosar să le fie acordată distincția ,,Meritul juridic clasa I” chiar de către președintele țării. Cînd această poveste a ajuns la urechile ministrului Justiției din acea perioadă, acesta mi-a spus: ,,Nu credeam că în justiția din România își fac veacul asemenea imbecili”. Acest lucru mă duce cu gîndul la Napoleon Bonaparte, care a declarat: ,,Justiția ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”.

Recent, am primit la adresă o decizie definitivă privitoare la un recurs deschis în cauza Dosarului civil nr. 30218/300/2016, demers declarat nul de către judecătorii Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, motivația fiind aceea că ,,recursul a fost susținut doar scriptic”. Știind că orice acțiune în justiție se face

doar în scris, iar în etapa recursului nu mai poți face uz de acte, martori, interogatorii, expertize etc., m-am întrebat cu ce altceva îmi puteam susține recursul. Sincer, mi-a fost greu să înțeleg, dar cînd mi-am amintit că trăiesc în România, mi-a ,,picat fisa”, cum se spune. Pur și simplu, judecătorii au cerut mită, citită printre rînduri și încasată, eventual, în gangurile de pe Șelari. Solicitarea s-a produs direct, cu mult tupeu, fapt ce-mi amintește de acel judecător de la T.M.B. care, uitînd că microfoanele din sala de judecată nu sînt închise, și-a acoperit fața cu un dosar și i-a spus colegului său: ,,Hai să amînăm pronunțarea, că am uitat ce parte ne-a dat șpagă!”. Ce mai putem spune despre acei judecători care au decis eliberarea unor violatori pe motiv că ,,minorele de 8-12 ani și-au dat acordul”? Amintiți-vă și cazul celor două judecătoare de la Curtea de Apel București, care emiteau decizii în funcție de blănurile și excursiile primite cadou. Concluzia: ,,Justiția noastră de rahat/ A stat capră, să ia ciubucul/ Asta-i țară? Ăsta-i stat?/ Cum de nu v-a înghițit pămîntul?”.

Și pentru că veni vorba de supunere, haideți să vedem ce a scris Mircea Chelaru în cartea sa, ,,România moluscă”: ,,Justiția este oarbă de-a binelea și asta pentru că mai întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic. S-a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparținea unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai încrederea în actul justiției, ci însăși conștiința dreptății”.

Ce să înțeleagă de aici bucureșteanul Virgil Bărbuia, de exemplu? Acesta are acte de proprietate pe o suprafață de 2.500 de metri pătrați, dar nu își poate întocmi cartea funciară deoarece peste terenul său se suprapune un alt proprietar (S.C. ELVILA S.A.) cu 1.600 de metri pătrați. Actele acestuia au fost anulate chiar de cei de la O.C.P.I., care acum declară că ,,nu există geometria terenului”. Păi, măi băieți, cum ați eliberat voi cartea funciară pentru cei de la S.C. ELVILA S.A. din moment ce vă lipsește harta zonei, din care se pot constata forma proprietății, vecinii, dimensiunile și poziționarea terenului, ca să nu mai vorbim de faptul că actele de proprietate ilegale au fost revocate chiar de voi? Vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de criminali, hoți, corupți, străini... îi apără pe ăștia de noi”. De fapt, vorbim despre o strategie veche de cînd lumea, și anume aceea de a intra în politică pentru a te salva de orice, după cum a constatat și Eminescu: ,,Partidul ține morțiș a-l reabilita, alegîndu-l în Senat”. (va urma)

VALENTIN TURIGIOIU

La moartea unuia dintre membrii Rothschild – teorii ale conspirației

La 15 ianuarie 2021, la vîrsta de 57 de ani, bancherul Benjamin de Rothschild a murit în urma unui atac de cord pe proprietatea familiei, Château de Pregny, din Elveția. A fost fiul bancherului Edmond de Rothschild (1926-1997), unul dintre cei mai importanți membri ai familiei Rothschild, șeful filialei elvețiene a corporației – a treia ca importanță după filialele engleză și franceză.

După moartea tatălui său în 1997, Benjamin, în vîrstă de 35 de ani, a preluat holdingul Edmond de Rothschild, care administrează active în valoare de peste 175 de miliarde de dolari (bănci franceze și elvețiene, restaurante, hoteluri, organizații caritabile etc.). Averea personală a lui Benjamin, în momentul morții sale, era estimată la 1,5 miliarde de dolari. Comparativ cu cei mai bogați oameni din lume, cifra este modestă, dar, deși Benjamin de Rothschild s-a clasat doar pe locul 1.349 în lista Forbes (2019), el a fost adesea catalogat drept cea mai influentă persoană din elita financiară globală. Doar că membrilor familiei Rothschild nu le place să fie în lumina reflectoarelor, o parte semnificativă a activelor lor fiind greu de definit sau identificat.

Rothschild (1955-1996), fiul celebrului baron Victor Rothschild (1910-1990). La 8 iulie 1996, acesta a fost găsit mort în baia camerei sale de la hotelul Bristol

„argumentelor medicale” în tranziția către o nouă ordine mondială, iar în 2009, în paginile L’Express, el a salutat debutul unei pandemii virale.

Există multe semne indirecte ale faptului că familia Rothschild a fost implicată în pregătirea unei pandemii globale cu COVID-19. Astfel, coperta revistei The Economist de Anul Nou (din 2019) este grăitoare în acest sens, potrivit experților în descifrarea coperților ezoterice ale acestei reviste, cititorilor li s-a dat un indiciu de iminentă pandemie virală. Coperta îi prezenta pe cei patru călăreți ai Apocalipsei – călărețul, care este considerat a fi o „ciumă”, a fost prezentat cu o coroană pe cap (coronavirus), iar călărețul ce simboliza „războiul” seamăna cu Statuia Libertății americane, iar fața lui era acoperită cu o mască medicală.

Lista celor mai cunoscute povești asociate cu numele lui Benjamin menționează fuziunea activelor ramurilor franceze și britanice ale familiei Rothschild în 2007. Meritul pentru acest lucru este atribuit lui Benjamin. O poveste învăluită în mister este legată de falimentul Wall Street Bank Lehman Brothers din 2008, Benjamin fiind, pare-se implicat. Prăbușirea acestei bănci a fost factorul declanșator al crizei financiare globale din 2008-2009. Benjamin s-a implicat si în politică de-a lungul timpului, însuși președintele francez Emmanuel Macron se presupune că este un protejat al familiei Rothschild și că Benjamin a fost responsabil pentru accederea sa la președinție.

În acest punct, este nevoie să ne îndreptăm atenția asupra a două caracteristici ale familiei Rothschild: rata ridicată a mortalității membrilor și misterul care planează asupra deceselor acestora. Există două motive pentru aceasta. În primul rînd, presupusele intervenții ale unor oponenți politici în viețile conducătorilor familiei, iar în al doilea rînd, încălcările grave și repetate ale membrilor Rothschild asupra „cartei interne” a familiei, elaborată de fondatorul dinastiei, Mayer Amschel Rothschild (1744-1812), în urma căreia „consiliul familiei” ar putea

din Paris. Conform versiunii oficiale, acesta s-a sinucis, spînzurîndu-se cu cordonul halatului. Rupert Murdoch a ordonat jurnaliștilor din întreaga lume să treacă povestea sub tăcere, astfel că mass-media s-au limitat la știri scurte despre sinucidere. Rezultatele anchetei poliției nu au fost publicate în presă niciodată.

Moartea lui Benjamin Rothschild pare, de asemenea, suspectă. Baronul s-a stins din viață în urma unui atac de cord, desi nu a avut niciodată probleme de sănătate. Moartea sa a dat naștere la diferite versiuni. Aproape toată lumea presupune că aceasta este o crimă; majoritatea versiunilor asociază această tragedie cu evenimentele politice din Statele Unite, Benjamin și restul membrilor Rothschild fiind susținătorii lui Trump. Unele voci susțin, astfel, că baronul a fost ucis de susținătorii lui Biden. Alții, dimpotrivă, cred că membrii Rothschild l-au susținut pe Joe Biden, iar Benjamin a fost unul dintre principalii sponsori ai candidatului democrat, căruia i-a acordat ajutor. Ambele versiuni sînt doar presupuneri, deoarece există prea puține informații. Sînt voci care susțin faptul că scopul principal al familiei Rothschild era slăbirea Americii. Pentru a face acest lucru, trebuiau încurajați, finanțați, atît democrații, cît și republicanii, provocînd un război între ambele tabere. Fapt care a devenit realitate în prezent, dacă ne raportăm la evenimentele recente petrecute în SUA. Aproape toți membrii Rothschild își ascund afinitățile față de Trump și Biden, dar există excepții. De exemplu, Lynn de Rothschild a susținut-o în mod deschis pe candidata democrată Hillary Clinton în anul 2016.

Există motive întemeiate să credem că Benjamin Rothschild a fost implicat în pregătirea operațiunii COVID-19, iar despre acest lucru scrie unul dintre cei mai mari specialiști în teoria conspirației, Benjamin Fulfor. Pe 18 ianuarie 2019, acesta a postat un articol pe site-ul său, ce prezintă o scanare a unui brevet pentru un test PCR , înregistrat de unul dintre membrii clanului, Richard Rothschild. Brevetul a fost înregistrat cu trei ani și jumătate înainte de începerea isteriei iscate în jurul coronavirusului. Printre informațiile deținute de Fulfor se numără și o scrisoare secretă a serviciului de informații britanic MI6, trimisă serviciilor de informații aliate. Scrisoarea (nedatată) indică faptul că în lume se pregătește o operațiune globală specială în domeniul sănătății publice, cu obiective pe care britanicii nu le înțeleg pe deplin. Se face referire la brevetul lui Richard Rothschild ca unul dintre semnele unei provocări iminente.

Potrivit lui Fulford, COVID-19 înseamnă Certificat de identificare a vaccinării 2019. El crede că operațiunea COVID-19 trebuia să înceapă în 2019, dar a avut o mică întîrziere. Din decodificarea numelui, rezultă, de asemenea, că pandemia ar trebui să se încheie cu vaccinarea în masă și cu identificarea digitală universală a tuturor locuitorilor planetei. Potrivit lui Fulford, FMI, Banca Mondială și Banca pentru Decontări Internaționale (BRI) sînt implicate în finanțarea operațiunii COVID-19. De altfel, experții au atras atenția asupra faptului că există o legătură secretă între șefa FMI Kristalina Georgieva și Benjamin Rothschild, Georgieva fiind nepoata primei soții a tatălui acestuia, Edmond Rothschild. În ceea ce privește Banca Mondială, se stie că această instituție financiară a alocat fonduri pentru implementarea programului „Combaterea pandemiei COVID-19”. Prima fază a programului este concepută pentru cinci ani, pînă în 2025.

Pentru a înțelege atitudinea Rothschild față de America, este bine să acordăm atenție vorbelor economistului Jacques Attali, purtătorul de cuvînt neoficial al familiei. În analiza expusă în cartea „O scurtă istorie a viitorului” (2006), Attali a împărțit evenimentele din următoarea jumătate de secol în cinci etape. Prima etapă este slăbirea Americii și pierderea statutului său de superputere, în timp ce ultima este înființarea unui guvern mondial (în care toate pozițiile, în mod firesc, aparțin Rothschild). În 1979, tînărul Attali sugerase utilizarea

Rezumînd faptele, Benjamin Fulford ajunge la următoarele concluzii. În primul rînd, Benjamin de Rothschild a participat la pregătirea actualei operațiuni speciale COVID-19. În al doilea rînd, adversarii, concurenții și partenerii săi au acumulat suficiente informații despre implicarea decedatului în această operațiune. Și în al treilea rînd, nu a existat nici o crimă pe 15 ianuarie: moartea lui Rothschild din cauza unui atac de cord a fost o alegere inspirată. Rețineți că informațiile despre moartea baronului sînt foarte puține, provin de la rude, iar înmormîntarea a avut loc într-un cerc foarte restrîns. Fie baronul se temea că operațiunea COVID-19 ar putea eșua și va ajunge la un nou Tribunal de la Nürnberg, fie a simțit faptul că partenerii săi nu au încredere în planul său. În general, se crede că baronul a ales să dispară.

despre moartea lui Amschel

Povestea lui Benjamin de Rothschild prezentată de Fulford este doar o versiune a realității și pare mai probabilă decît altele. Și în istoria dinastiei Rothschild, tendințele evidente se profilează: pregătirea constantă a revoluțiilor, conspirațiilor si războaielor. COVID-19 și „Marea Resetare” sînt în același plan. Tendințele în sine sînt dictate de obiectivul evident de a deveni stăpînii lumii. N.K.

Stema familiei Rothschild

AȘA VĂ PLACE IsTORIA?

Maica Smara – povestea unei statui din Ci ș migiu

Sînt multe statui în Bucureşti. Unele foarte cunoscute. Pe lîngă altele trecem fără să ne gîndim cine au fost acei oameni care au meritat acest omagiu. ,,Maica Smara – educatoare a poporului, scriitoare” stă cuminte şi demnă pe o alee din Cişmigiu. Bustul este cel al unei femei mîndre, iar la baza soclului sînt doi copii. O lucrare a sculptorului Mihai Onofrei.

Există şi date oficiale, din care putem afla cine a fost Smara. Am ales să ne bucure o istorisire a lui Radu D. Rosetti, din ,,Vechituri”. Se întîmpla la începutul anilor ’30 ai secolului trecut.

,,Smara. În sala Ateneului Român, pe trei sferturi goală, Societatea Institutorilor din România a sărbătorit dumineca trecută, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de viaţă, pe colega lor Smaranda Gheorghiu, cunoscuta scriitoare Smara. De ce să ascundem adevărul? Cînd zicem Smara, majoritatea publicului românesc nu se descoperă cu respectul cuvenit acestei harnice albine de pe terenul nostru cultural, ci, rememorîndu-i glumele talentatului Ranetti de pe vremea cînd inimoasa propagandistă, îmbrăcată în costum naţional, a depus o coroană la picioarele columnei lui Traian din Roma, alături de V.A. Urechia şi de Badea Cîrţan, continuă s-o zeflemisească pentru această mare crimă. Aproape sfioase erau elogiile ce i se aduceau ieri la mişcătorul jubileu serbat într-un cadru prea modest după părerea mea – şi, dacă a mişcat participarea diferitelor societăţi masculine şi femenine, cari şi-au spus cuvîntul lor de recunoştinţă, n-am auzit acolo nici vocea vreunui scriitor, nici a vreunui membru de la Liga Culturală, nici a ministrului Cultelor, care ar fi trebuit să fie prezent, cu răsplata morală cuvenită atîtor ani de muncă. Nu numai că nu i-am auzit, dar nici nu i-am văzut... În schimb, am lăcrămat sorbind cuvintele generalului Dragu, care a istorisit cum Smara şi-a oferit serviciile Cultului Patriei; ale unei spectatoare, artistă la operă, Tana Nanescu, care-a povestit cum, odată, Smara la Paris, asistînd la o conferinţă în care oratorul insulta femeia română, s-a repezit ca o leoaică pe scenă să-l dezmintă, provocînd aplauze entuziaste; ale fostului copilaş Fati, azi student, reprezentînd societatea Tinerimea studenţească, regele

Oistorie a farselor (184)

Farse de la hollywood (4)

Telegrama era, însă, purtătoarea unui cod ce avea ca ţintă o farsă aranjată cu ceva timp înainte la Hollywood. „ERROL FLYNN, UCIS PE FRONTUL SPANIOL”, anunţa ziarul Daily News din New York; o afirmaţie la puţin timp modificată de către studioul Warner Brothers, în Paris. Flynn nu era ucis, doar rănit. Apărînd în Barcelona cu braţul stîng ostentativ bandajat, curajosul Căpitan Blood a „hrănit“ presa, după care a plecat în grabă. Cît priveşte obiectivele declarate de Flynn, Seldes notează: „Nu au existat nici un fel de ambulanţe, de spital, de provizii de medicamente sau de hrană pentru Spania şi nici măcar un cent. Corespondenţii de război au declarat cu amărăciune că a fost vorba de una din cele mai crude farse ale timpului. Flynn s-a dovedit una dintre cele mai josnice persoane de pe lumea asta, folosindu-se de un război groaznic pentru a-şi face reclamă filmelor sale de doi bani“. Cînd afacerea a fost dată în vileag, mulţi ani mai tîrziu, Flynn a renunţat la procesul de calomnie prin care cerea despăgubiri de 2 milioane de dolari doar cînd Seldes şi alţii au ameninţat că vor depune mărturie împotriva lui. Cînd actorul a murit la vîrsta de cincizeci de ani, în 1959, revista Life remarca: „Adevărul nu-şi mai avea loc în inima lui cînd minciuna aducea publicitate mai mare“.

Aceasta este lumea divertismentului. Acesta este Hollywood.

Farse de război (1)

„Pe timp de război“, declara Winston Churchill, „adevărul este atît de valoros încît ar trebui mereu protejat de o gardă personală de minciuni“. Acest

Ferdinand, evocînd simplu dar frumos zilele ocupaţiei, cînd inamicul transformase şcoalele în grajduri, fără să reuşească să demoralizeze pe «maica cea bună» care ţinea cursuri în aer liber, învăţînd picii să cînte Pe-al nostru steag e scris unire... şi strecurîndu-le în palmă cîte un steguleţ tricolor de hîrtie. Acesta a fost meritul mare al scriitoarei: perseverenţa în naţionalism. Fată de boer, născută în Tîrgovişte, lîngă mormîntul Domniţei Elena Matei Basarab, n-a fost numai călătoare pe pungă proprie pentru preamărirea românismului pe meleaguri îndepărtate, ci iniţiatoarea a o mulţime de opere patriotice cu care ne mîndrim. În lucrările ei «Stîlpi de pază», «24 Ianuarie», «Spade strămoşeşti» etc. se vede iubirea de ţară neţărmurită. În «Altiţe şi Bibiluri», revistă pe care o scoate la 1883, îndeamnă periodic fetele şi soţiile române la cusăturile şi ţesăturile naţionale. Acestea au fost simţămintele pe cari le-a sădit pe rînd în sufletele atîtor copile, eleve ale ei, aproape jumătate de veac; poveţe date şi propriilor ei fiice, dintre care una, dna. Zoe Gîrbea Tomellini, soţia medicului legist al oraşului Genova, continuă în Italia opera mamei sale. Smara a luat iniţiativa reparării Mitropoliei din Tîrgovişte, ea a pus o cruce pe mormîntul uitat al lui Tudor Vladimirescu şi tot ea a adunat banii pentru facerea unui bust lui Grigore Alexandrescu, poetul încrezător în «soarele României».

A fost prima femee din ţara noastră care s-a urcat la tribuna Ateneului Român, cea dintîi feministă la noi, după cum a recunoscut doamna Ella Negruzzi, în meritatele laude pe cari i le-a adus (e bine să se ştie că dna. Smara a

faimos citat din timpul celui de-al II-lea război mondial a condus la folosirea termenului de „gardă personală“ pentru înşelătoria pusă la cale de către forţele aliate cu scopul de a-i deruta pe germani. Trebuia ca aceştia să fie convinşi că adevărata invazie a Europei din „Ziua D“ va avea loc la Pas de Calais, la o distanţă de 160 de km faţă de obiectivul stabilit iniţial. În realitate însă, nu Churchill a inventat această expresie. El îi spusese unui asistent personal că o auzise la Stalin, care o amintea ca pe un vechi proverb rus. De asemenea, liderul sovietic le mărturisise lui Churchill şi preşedintelui Roosevelt că, în lupta cu naziştii, sovieticii „făcuseră uz considerabil“ de tancuri, avioane şi aerodromuri marionetă şi că „transmisiile radio fictive s-au dovedit la fel de eficiente“. Folosirea farselor pe timp de război are o istorie veche. În punctul culminant al prozei epice europene timpurii, Iliada lui Homer (cca 850 î. Chr.), se povesteşte cum, după un asediu de zece ani, oraşul Troia a fost cucerit de către asediatorii greci doar cînd, eşuînd în toate acţiunile de atac direct, Ulise i-a convins pe greci să construiască un imens cal de lemn, să-1 lase la porţile oraşului şi apoi să se retragă; troianii, crezînd că grecii abandonaseră războiul şi oferiseră acest cadou ciudat în semn de recunoaştere a bravurii duşmanilor lor, au deschis porţile cetăţii trăgînd înăuntru creatura artificială, moment în care luptătorii greci ascunşi în calul de lemn au sărit afară şi au preluat iniţiativa. Astfel s-a prăbuşit marele oraş Troia. În Secolul al XlV-lea a mai existat un astfel de asediu. În timpul războiului de o sută de ani dintre Anglia şi Franţa, oraşul francez Angoulême se afla în mîinile englezilor sub conducerea contelui de Norwich, dar Franţa asediatoare a ducelui de Normandia i-a forţat pe englezi să ajungă pe picior de predare.

(va urma)

sTUART GORDON

cerut încă din 1900, în scris, drepturi civile pentru femei precum şi abolirea războiului, în congresul de la 1904 ţinut la Haga – n.a.), şi printre cele dintăi scriitoare din România, alături de Matilda Cugler Poni şi Veronica Micle (...)”. Smaranda Gheorghiu (Maica Smara i-ar fi spus Veronica Micle) a scris cărţi pentru copii, romane, versuri şi teatru.

Şi Rosetti încheie cu un tablou emoţionant: ,,Ultimul ei gest, donaţia de 100.000 lei, pe vremurile acestea, făcută Societăţii institutorilor, pentru a se cumpăra cărţi elevilor săraci, evidenţiază şi el sufletul nobil al acestei femei. Iată de ce m-am dus să asist şi eu la această aniversare rară, aplaudînd cu toate puterile cuvintele calde ale sărbătoritei, care, îmbrăcată ostentativ tot în costum naţional, a mulţumit mişcată iniţiatorilor, îndemnînd generaţiile tinere să ţină trează flacăra naţionalismului, şi de ce m-am întors mîhnit, constatînd încă o dată indiferenţa culpabilă a celor ce trebuiau să fie lîngă mine”.

Smaranda Gheorghiu s-a născut la 5 octombrie 1857 şi a murit la 26 ianuarie 1944, la Bucureşti. A fost considerată ,,educatoarea poporului”.

BUCUREsTI555.RO

Un careu... verde

ORIZONTAL: 1) Plantă erbacee cu tulpina terminată cu un spic de flori brune-verzui; 2) Servește masa la iarbă verde – Director la masa verde;

3) Autorul piesei corale ,,Codrul verde nu mai este” (Gheorghe) – Stăpînii întinderilor verzi de la munte;

4) Prin lume! – Pasc iarbă verde din Tibet – Esență de zgadă!; 5) Autorul poeziei ,,Verde”, cuprinsă în volumul ,,Mișcarea de revoluție” (Aurel) – Pește de baltă de culoare verde-cafenie sau verde-gălbuie;

6) Fără ea împărăția verde n-ar exista – Trecere pentru pietoni pe culoarea verde; 7) A ieși la iarbă verde; 8) Cupa de roșu la masa verde – Spații verzi pentru întreceri sportive; 9) Verdeață uscată! – Îi aparține poezia ,,Piatră verde și albastru” (Florența) – Rădăcină de morcov!; 10) Întîlnit prin pădurile verzi din Deltă – Arbuști cu flori verzi-roșietice.

VERTICAL: 1) Cîștigă la masa verde – Verde la cap!; 2) Partea din interiorul unei plante verzi –A pictat pînza ,,Familie la iarbă verde” (Theodor); 3) Pin (pop.) – Oraș în Camerun; 4) Regizorul peliculei ,,Lanțul munților verzi” (Tadashi) – Vină; 5) Ramură uscată! – Om la răscruce; 6) În volumul ,,Tirania visului”, această poetă ne prezintă titlul ,,Caii verzi” (Carolina) – Furcă de lemn cu patru coarne (reg.); 7) Schimbă isonul – Rîu în Olanda;

8) Pictoriță autohtonă, autoarea pînzelor ,,Fotoliu verde”, ,,Nud pe fond verde” și ,,Femeie în verde” (Elena Chelaru) – Au culoarea verde la ochi;

9) Ne-a lăsat cunoscutul cîntec popular ,,Foaie verde mărăcine” (Maria) – Un nu spus verde în față; 10) Înțepător la gust – Adună frunze verzi pentru ierbar (pl.).

DICȚIONAR: PIM; UAsA; IABA; TIRA; rUr

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,CÎINELE”

1) DEVOTAMENT; 2) ANIMAL – CAI; 3) COPAC – LANE; 4) IT – G – MARs; 5) IM – TERIER; 6) A – ABIL – sNO; 7) sEU – RAsA – R; 8) hAITAsI – NA; 9) EL – IN – ALAN; 10) RENOIR – AsI.

În România se vorbeşte mult şi se face puţin (3)

Electoratul s-a maturizat mult între timp şi nu mai poate fi păcălit de „echipa de zgomote”. Începînd cu luna mai, vom relua seria deplasărilor în judeţe, pentru a simţi pe viu pulsul Ţării. Nu vă ascund că mi-e destul de greu să mă rup de treburile zilnice din Capitală, de cele două reviste, de pregătirea pentru procesele cu care încearcă să mă ţină în lanţuri nişte nemernici. Dar, nu sînt omul care să se plîngă, îmi voi purta crucea cu stoicism. Mă întreb însă: ce vor face şi unde vor trăi toţi aceşti torţionari, atunci cînd nu vor mai fi la Putere?!

Începînd cu acest aprilie, lumea a observat o schimbare de ton în discursul nostru politic. Nu e întîmplătoare. Şi nu e vorba de vreo intimidare sau capitulare a mea, stări de spirit care nu se potrivesc unui om curajos, care a înfruntat primejdii mari în viaţa lui. Însă nu pot uita că eu conduc un partid, care are numeroşi primari, care conduc, la rîndul lor, milioane de oameni. Eu sînt răspunzător în faţa acestor oameni. Intrăm, cu toţii, într-o epocă nouă. A fost bună şi vehemenţa folosită pînă acum şi care ne-a propulsat, de la 5%, pînă la 15-20%. Acum trebuie să consolidăm poziţiile cîştigate. Un proverb românesc spune că prinzi mai multe muşte cu o lingură de miere decît cu un butoi de oţet. Nu uitaţi că şi publicaţiile, şi partidele cuminţi au murit. Secretul succesului nostru a fost lupta. Dar

bătălia pentru Neamul Românesc e de lungă durată şi trebuie să se adopte diferite tactici şi strategii. Vă rog să transmiteţi oamenilor şi simpatizanţilor noştri din judeţe că nu-i vom trăda niciodată şi că ştim bine ce e de făcut pentru Ţară. Îi rog pe cei care au posibilitatea să-i asigure pe fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina că sîntem trup şi suflet alături de ei şi, mai devreme decît bănuiesc unii, Unirea tot se va înfăptui. Noi ne vom urma destinul. Iar cine a scos sabia împotriva noastră, de sabie a pierit, uitaţi-vă cum îi bate Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, îmi exprim speranţa că lucrările Consiliului Naţional al PRM se vor desfăşura în spiritul nostru specific: drept, cinstit, curajos, dar cu credinţa că unitatea partidului e mai presus de orice orgoliu. Tot ceea ce veţi aduce dvs. în faţa forumului nostru ne va fi de ajutor în direcţia pe care o vom imprima activităţii viitoare la nivel central. Astăzi e o zi importantă pentru România. Prevăd că acesta va fi ultimul nostru Consiliu Naţional înainte de a prelua Puterea în Stat – singura garanţie pentru salvgardarea Patriei. Mult succes! sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (1)

Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să încep prin a vă mulţumi pentru invitaţie şi să adresez Congresului Extraordinar al UNORD un mesaj de salut şi sincere urări de succes din partea Partidului România Mare! Este o onoare pentru mine şi pentru ceilalţi parlamentari care mă însoţesc să participăm la acest eveniment foarte important în viaţa social-politică a Ţării. Pentru că reuniunea revoluţionarilor din întreaga Ţară are loc într-o perioadă de comă a societăţii româneşti. S-ar putea ca tot ceea ce se va întîmpla aici, în această aulă, să reprezinte şocul electric atît de necesar pentru resuscitarea la viaţă a unui organism care, altminteri, s-ar îndrepta, ireversibil, spre moarte. Într-o Ţară plină de secături, cum spunea Octavian Goga, şi într-o vreme în care toţi şi-au lipit termenul „Naţional” ca pe-un abţibild, şi PNŢCD, şi PNL, şi Alianţa Naţională, pînă şi jocul piramidal autointitulat Fondul Naţional de Investiţii – eu cred că UNORD este singura organizaţie care are dreptul moral să îşi spună „Naţională”. Aidoma primilor colonişti ai Americii, voi, revoluţionarii de la UNORD, sînteţi cei mai temerari, cei mai revoltaţi, cei mai necăjiţi oameni. Aţi vrut să construiţi o Lume Nouă, cu Biblia în stînga şi cu Puşca în dreapta, aţi ieşit în stradă, v-aţi oferit piepturile dezgolite, fiecare zid pe lîngă care aţi trecut putea fi un zid al execuţiei, fiecare banal stîlp de iluminat stradal se putea transforma într-un stîlp al infamiei, la care vă puteau pune, ba chiar v-au şi pus, cîrcotaşii de profesie, cei care nu v-au înţeles, cei care aşteaptă ca totul să se rezolve de la sine şi îi urăsc, din instinct, pe aceia care nu au laşitatea şi mediocritatea lor. A rememora astăzi, la aproape 11 ani, evenimentele din decembrie 1989 înseamnă a răsuci cuţitul în rana istorică a unui Popor veşnic minţit, batjocorit, tîlhărit. Pentru drepturile sacre ale acestui Popor v-aţi ridicat voi, pentru arborele cu fructe dulci al Libertăţii, gîndindu-vă că aveţi doar o existenţă de trăit şi că e mai bine să fii o zi vultur decît o viaţă întreagă vrabie. Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii! În toate epocile istorice şi pe toate meridianele aşa a fost, mereu au căzut cei mai

buni, iar supravieţuitorii s-au simţit trădaţi, jigniţi, priviţi ca un fel de paria ai societăţii. „Canalia de uliţi”, despre care scria doctrinarul naţional Eminescu, n-are altă bucurie decît să stea pe marginea şanţului şi să aplaude ducerea la eşafod a eroilor, care au vrut să facă ceva bun pentru semenii şi pentru Ţara lor. Vă întrebaţi mereu cum a fost posibil să vă fie furată Revoluţia, care e momentul acela în care voi aţi fost daţi la o parte şi s-au strecurat în scenă, din culise, nişte actori pe care nu-i mai văzuserăţi niciodată. Am să vă răspund prin reproducerea unei stampe dramatice, ce se referă la acel declic istoric care a transformat Revoluţia Franceză în contrariul ei, pînă s-a ajuns, din nou, la dictatură!

Niciodată nu strică un apel la Istorie, pentru simplul motiv că numai aşa vom înţelege seriile logice cu care lucrează destinul, şi numai aşa vom cîştiga înţelepciune. Pentru că asta e drama României la ora de faţă: aproape toată lumea vrea să câştige fie alegerile, fie poziţii privilegiate, fie bani la Robingo sau din alte marafeturi, dar nimeni nu vrea să cîştige minte. Am să reproduc scena tulburătoare, petrecută într-o zi de iulie a anului 1794, la Paris: „E dimineaţă. Apele Senei sclipesc în bătaia soarelui, oamenii zoresc la treabă, în timp ce brancardierii, în număr de 4, care-l transportă pe Incoruptibil la Conciergerie, s-au oprit să mai răsufle la Pont-Neuf. Robespierre e aşezat într-un fotoliu, cu capul învălătucit în bandaje, cu ciorapii căzuţi peste pantofi, cu ochii închişi. (...) O nouă epocă începe, cu noi conducători şi noi victime. Conspiratorii şi-au atins scopul. Franţa îşi însuşeşte victoria lor şi face din ea sfîrşitul Revoluţiei. O dată cu Robespierre, autoritatea iacobină se prăbuşeşte, proorocul e zdrobit şi credincioşii se risipesc în toate vînturile. Conspiratorii care au dat această lovitură de stat nu-şi dau încă seama că nu alcătuiesc un bloc omogen, că s-au adunat laolaltă numai de frica aceluia care acum urmează să moară. Mîine, deosebirile şi duşmăniile dintre ei vor începe. (...) Unde era Poporul ieri, unde va fi mîine? (...) La tot pasul cortegiul se poticneşte. Robespierre deschide ochii şi-i închide, îndată, la loc. Urletele sporesc, cîteva cumetre se iau de mînă şi încing o horă în jurul căruţelor. Un băiat

Fragment din „starea naţiei“

Foaie verde de sulfină

Ne-ai dat, Doamne, o tulpină

Nouă, să simțim infernu’

De pe ,,dreapta” lu’ Guvernu’

Că, deja, avem de toate

La salarii cu dreptate

Pensiile cu măsură

Legea pumnului în gură

Că de-aceea treaba merge

Demonstrînd... că n-avem lege

Dar mai tristă-i tragedia

Ce-a speriat iar România

Cum, cîndva, la ,,Colectiv”

Azi, în focul agresiv

,,Matei Balș” a dovedit

Cum se moare-n nesfîrșit...

Doamne, iartă-ne mînia

Și, din plîns, fă-ne tăria!

LIVIU ZAnFIrESCU

de măcelar înmoaie o mătură într-o găleată plină de sînge de vită şi stropeşte obloanele casei. Robespierre nu vede nimic din această scenă. Sufletul său e atît de îndurerat, încît orice altă senzaţie a dispărut. Simte ca un val ce se sfarmă şi se scurge într-o nedesluşită mulţumire: vino, moarte blîndă, vino repede, frumoasă moarte! (...) Abia pe la 6 şi jumătate seara cortegiul a ajuns la eşafod. Imensa piaţă, de la terasa Tuileriilor pînă la intrarea în Champs-Elysées, e o mare de capete. (...) Din mii de piepturi izbucnesc urlete la fiecare cap care cade în sac. Robespierre a fost lungit pe jos. Nemişcat, el priveşte spre cer, în timp ce prietenii săi mor. Acum, i-a venit rîndul lui Saint-Just. Palid, dar impasibil, cu capul sus – capul lui frumos – el urcă treptele eşafodului; la urechile lui, cerceii se leagănă fără zgomot. Pe dînsul moartea nu-l sperie. Oamenii mari nu mor în pat – a spus el într-o zi. El nu e o victimă a morţii, e stăpînul ei. (...) Robespierre urmează să moară penultimul. Rănitul, legat, e ridicat în picioare şi urcă repede şi hotărît treptele, iată-l acum sub cerul încă luminos al amurgului de vară. Vuietul mulţimii se dezlănţuie ca un uragan. Ce sînt urletele astea? Ce sînt oare miile astea de braţe întinse, miile astea de guri deschise, ochii ăştia? Să fie oare Poporul, Poporul Francez? Nu, e cu neputinţă, am cunoscut doar Poporul, i-am simţit doar răsuflarea, glasul lui m-a mîngîiat noaptea cînd lucram, aplecat peste măsuţa mea. Nu, eu singur ştiu ce e Poporul şi duc taina cu mine în mormînt. Aici, gîndurile îi sînt înterupte. Călăul s-a apropiat de el şi, dintr-o mişcare, i-a smuls bandajul de pe obraz. Îngrozitoarea rană apare, falca atîrnă de un fir, sîngele ţîşneşte din căscătura enormă a gurii. Robespierre scoate un răget atît de puternic, atît de ascuţit, încît e auzit în capătul celălalt al pieţii. O rană care nu mai conteneşte să sîngereze şi un ţipăt atotputernic, de durere – astfel apare în clipa supremă Incoruptibilul, în faţa Poporului, înainte de a fi înhăţat de călău şi culcat sub cuţitul ce cade neînduplecat” – am încheiat citatul din lucrarea „Robespierre”, de Friedrich Sieburg.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (24 august 2000, sala de Festivităţi a hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

JURNAL DE VACAN� (23)

Partea a III-a AUGUsT 1995 (8)

Într-una din după-amiezi, ne deplasăm la Herghelia Turistică. Ne-am aprovizionat din vreme cu zahăr cubic şi cu bomboane pentru cai. Cei mai mulţi, ce-i drept, acum sînt la păşune, dar tot au mai rămas cîţiva în grajduri. Ne extaziem în faţa unui mînzuleţ, fătat de 3 zile. A da mîncare unui cal e o artă – trebuie să ţii palma perfect întinsă, ca să nu te apuce. Epuizăm zahărul. Trecem la bomboane. De ele au parte două cupluri de cai înhămaţi la caleşti, afară, cunoscuţii Breazu şi Cabinet (albi) şi Mugurel şi Dumbravă (roşcaţi). Sînt împodobiţi nespus de frumos, cu un fel de tuiuri împărăteşti, în culori vii, cu zurgălăi de argint şi copite potcovite, date cu negru de fum, ca să strălucească. Bucuria copiilor nu mai cunoaşte margini! Toţi se urcă în caleşti, care pe unde apucă, mai puţin micuţa Eugenia, pe care mi-e frică să o iau într-o asemenea aventură. Drumul de la Herghelie pînă la Vila Pajura, cu hărmălaia copitelor, a zurgălăilor, a pocnetelor de bice şi a strigătelor de copii, a fost o nebunie!

Mi-a trecut pînă şi supărarea pe care, la venire, mi-o prilejuise un idiot. La intrarea pe poarta Hergheliei, acesta stătea la pîndă, cu un aparat de pozat în mînă şi, cum a trecut prin dreptul lui microbuzul cu însemnul „România Mare”, ţac-ţac, a tras nişte poze. Întrebat de oamenii mei de ce stă la pîndă şi cum de face el poze fără să ceară şi asentimentul celor fotografiaţi, derbedeul a sărit efectiv la bătaie (?!), după care, văzînd că nimeni nu-şi pune mintea cu el, a şuierat cu ură, printre dinţi: „Spuneţi-i lui Vadim că i-am stricat ziua de concediu“. Aveam să aflu repede cine e puşlamaua asta bătrînă: îl cheamă Viorel Rusu, e „afacerist“ de prin Cluj-Napoca, şi aici, în Poiana Braşov, trage la Vila Mesteacănul. Circulă într-un Renault. Era însoţit tot de nişte clujeni: Carmen Turcu şi bărbatul ei, precum şi Ioana Voinea, toţi trei prieteni cu prefectul de Cluj, Grigore Zanc, sau cel puţin aşa se laudă ei. Acest Rusu, care sare să lovească o gardă, la fel ca şi Aristide Dragomir, nu-i sănătos şi, cu siguranţă, nu va muri în patul lui... Ulterior, am luat legătura, telefonic, cu prefectul Clujului, care a negat cu vehemenţă că ar cunoaşte asemenea specimene. Totuşi, cam suspectă protecţia pe care unii prefecţi şi şefi de pe la Ministerul de Interne o acordă acestor familii ruso-turce; abia că am devenit curios.

 

Dialog mortal, ca de film sovietic („Micuţa Vera“), între amicul meu, artistul-muncitor Ion Moldovan de la Sînpetru, şi văduva lui Mircea Muşat. Scena s-a petrecut în Dacia soră-mii, Magdalena, unde madam Muşat şi Cornel Ciontu vorbeau chestiuni grave şi importante: politică, istorie etc. La un moment dat, Moldovan, care scoate o vorbă la două zile, rosteşte ca din senin, urmîndu-şi un gînd lăuntric: „La noi la cantină, şobolanii au mîncat toţi biscuiţii“. Stupefiată, madam Muşat s-a întors către el, a rotit ochii ei albaştri şi uşor basedowieni, după care a întrebat cu multă preţiozitate: „Daaa? Şi unde se petrec, mă rog, toate acestea?“. Ofensat de atîta neştiinţă, reprezentantul clasei muncitoare a rostit: „Cum unde? La noi, la Uzina Rulmentul!“. Am făcut mult timp haz de dialogul ăsta suprarealist.  

Îmi trimite mai multe faxuri prefectul nostru de Constanţa, contraamiralul (r) ing. Marcel Dragu. Cea mai arzătoare problemă: acreditarea Universităţilor „Andrei Şaguna“ şi „Ovidiu“. Sînt un adept convins al învăţămîntului particular, cele mai multe şi mai folositoau lucruri le-am învăţat acasă, în chilia mea de lucru, aşa că-i voi ajuta şi pe studenţii constănţeni, după cum i-am ajutat pe atîţia alţii.

Îmi pică în mînă şi cîteva tăieturi din mocirloasa fiţuică constănţeană „Telegraf“, plătită din banii agentului maghiar Sörös. Acolo, ca de obicei, mă înjură într-o manieră demenţială un vagabond pe nume Constantin Cumpănă (infractor notoriu), şi aceeaşi curviştină portuară, cu pielea ei de şarpe, Laura Barbu, pe care clienţii o strigă prescurtat, Laba. Nu le-am făcut nimic, nu i-am deranjat cu nimic. Dar ce-i la gura lor, nu se poate reproduce pe hîrtie, fiindcă face varice. În aceeaşi sordidă foaie a mahalalei constănţene, de care localnicii sînt sătui pînă la vomă, ţiganul lăutar Lazăr Cercel îi declară ţiitoarei Barbu Laura, într-un titlu ameninţător: „Dacă vine acest Marcel Dragu de la P.R.M., mor cu el de gît, aici, pe scări, şi tot nu intră în Prefectură“. Auzi baragladina, e capabilă şi de crimă! Tare rău a mai ajuns biata noastră Ţară, dacă un borfaş cu 3 condamnări penale şi cu ani grei de puşcărie îl ameninţă cu moartea (?!) pe un brav oştean, contra-amiral şi inginer, numit ca prefect prin Hotărîre a Guvernului României, pentru simplul motiv că militarul n-a mers cu tîlharii ăştia la furat. La „mitingul” convocat de cioara cu dinţi şi cu ghiuluri de aur, au participat numai vreo 15 rătăciţi, a rîs tot oraşul de ei. Adevărul e că toate canaliile astea nu mai sperie pe nimeni, lumea e sătulă, oamenii vor să muncească şi să trăiască în pace.

 

Joi seara mi-a venit, de la Bucureşti, unchiul Ilie Sandu. El e fratele mamei mele (numai după mamă), a împlinit pe 23 august vîrsta de 86 de ani, a fost erou de război, luptînd sub comanda Mareşalului Antonescu pînă în străfundurile Crimeii. L-am chemat să mai vadă şi el locurile pe unde a fost casa mamei. În sfîrşit, vineri după-amiază, după îndelungi căutări, o găsim, lîngă Troiţa de pe Deal, pe Strada Căprioarei...

Aşadar, ajungem în Strada Căprioarei. Dar nu a fost deloc uşor, întîi am poposit la Troiţa de pe Deal, cu fotografia în mînă - o poză realizată în urmă cu vreo 15 ani, reprezentînd pe mama şi pe tata în faţa Crucii Sf. Gheorghe, după cum a scris însăşi mama pe revers. Troiţa era păzită de o bătrînică, pe nume Eufrosina Bălăceanu. Stătea pe un scăunel, afară, pe iarbă, şi tricota. Un neg mare, ca o excrescenţă a cancerului, îi împovăra nasul.

– Maică, io parcă te-aş cunoaşte pe d-ta, din televizor, de la Parlament – m-a cercetat, iscoditoare, femeia. Un alt bătrîn, locuind cu casa prin apropiere, o lămureşte cine sînt. Dar asta contează mai puţin.

– Nu mai vine nimeni, să aprindă o candelă, să aducă o floare – se plînge bătrîna. Mă uit înăuntru, în micuţa capelă: pe o cruce de piatră stau scrise numele ctitorilor Ion şi Maria Voicu, şi anul 1910. Unchiul Sandu îşi aduce cu greu aminte.

– Sînt sătul de Poiana Braşov pînă aici – face el semn cu mîna la gît. Aici am făcut instrucţie la Vînători de Munte, prin 1930. Fratele mamei e un mucalit. Ne povesteşte cum a participat la Grevele de la Griviţa, din februarie 1933, cînd ei, cei mai tineri muncitori, îi goneau pe jandarmi cu pietre, pe urmă dădeau şi ăştia un asalt, iar greviştii iar scoteau pietre din caldarîm, ca într-o „intifadă” bucureşteană, după care s-a întîmplat ce era de aşteptat. Adică, în viziunea unchiului Sandu:

– Atunci cînd au început să tragă cu gloanţe de război, ne-am cărat... Hai, că ar fi foarte atractivă Istoria povestită de unchiul Sandu! Mai ales că el are ce povesti despre Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Titel Petrescu şi mulţi alţii, pe care i-a cunoscut.

Pînă la urmă, bătrînul economist Constantinescu – pe care îl rugasem să urce la noi, în microbuz, şi să ne îndrume – găseşte „Casa Vlădărenilor“. E pe coasta Dealului, o căsuţă mică şi veche, de culoare galbenă. „Da, dar Vlădărenii au murit cu toţii!“ – ne asigură călăuza noastră. Am o strîngere de inimă. „Nau murit toţi, domnule, ca dovadă o soră a mamei, de la Bucureşti, care e Vlădăreanu. Ca dovadă noi, cei de faţă, care ne tragem din Vlădăreni” – îi răspund cu tristeţe. Acum, fireşte, în căsuţa de pe Strada Căprioarei nr. 1 stă o altă familie. Ies oamenii pe la porţi, curioşi, să vadă de ce filmăm şi fotografiem. Alături, la nr. 3, locuieşte o bătrînică de 84 de ani, pe nume Valentina Cîrstea.

– Io stau aici de cînd am născut, îi ţin minte pe Vlădăreni, şi pe Ghiţi, şi pe Mariţi. Îmi aduc aminte că nici mama nu folosea reflexivul verbului, şi ea zicea am născut despre propria ei naştere, filologii ar putea să se pronunţe de ce în numeroase zone ale Ardealului se vorbeşte aşa. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (60)

Orașele Dinastiei Tang (12)

Administrația în Dinastia Tang (6)

Instituţiile administrative și puterea –Ministerele (2)

Pînă în 736, acest birou se ocupa cu organizarea examenelor pe care occidentalii le numesc „doctorale“. Acest birou era condus de un Secretar general și de un Secretar auxiliar. Sub conducerea acestora se aflau cincisprezece secretari I, treizeci de secretari II şi patru comişi. 2. Ministerul de Finanţe este împărţit în patru Birouri: a) Biroul Finanţelor se ocupa de recensămîntul familiilor – efectuat din motive fiscale, repartizarea pămînturilor, precum şi a contribuţiilor datorate de fiecare prefectură. b) Biroul Veniturilor Publice era însărcinat cu transportul impozitelor, care erau percepute sub diferite forme: în grîne, în bucăţi de mătase, în monezi. c) Biroul Tezaurului era însărcinat cu calcularea cantităţii resurselor şi contabilitatea monetară. d) Biroul Hambarelor publice era însărcinat cu verificarea şi

Tu, in questa tomba (Aida) (5)

Nimic nu-i convine. Nici proiectele lui Lawrence Kelly, nici cele ale lui Kurt Herbert Adler, pe care nu-1 mai consideră un inamic. Nici ale lui Bing, ale nimănui.

Prinsă într-un fel de capcană a dorinţelor de a începe din nou şi a refuzurilor ei, care nu sînt de fapt reale, o simţim că ar dori să fie încurajată, ajutată, susţinută. Dar se separă de Michel Glotz, şi cei aflaţi în jurul ei o ajută să cultive, poate, acest elan sublim, care o împinge să nu se angajeze. Tu eşti frumoasă, Maria, nu trebuie să accepţi decît ceea ce-i mai bun... Să fie ucigător acest demers? Disperată cale spre o tăcere absolută? Mai curînd resemnată, nesigură... Şi iarăşi, Callas nu îndrăzneşte... O incertitudine absolută şi acea voce pe care nu o mai poate stăpîni.

Două cazuri precise vor ilustra această voinţă de inerţie, aşa cum se spune, o forţă de inerţie: două proiecte de film, Tosca şi din nou Traviata. Mai întîi Tosca. De la spectacolul pus în scenă de Zefirelli, la Londra, Maria se gîndea cu plăcere la proiectul de a face un film cu Tosca. Callas să fie filmată într-unul din cele mai mari roluri ale sale, cînd ştim că nu există decît de două ori actul al

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (1)

Trecerea în rezervă în toamna lui 1957 a colonelului Ştefan Genoiu a coincis pentru fiul său cu primul an de liceu. Concursul de admitere de la ,,Liceul 24 Vasile Alecsandri”, fost ,,Clasic Mixt” – fost ,,Sf. Iosif”, a avut un moment dificil. Acesta s-a datorat profesoarei de matematici M. D. Cu un an în urmă, profesoara îl meditase pe Florin Genoiu, dar fără rezultate notabile. Nemulţumit de felul cum mergea pregătirea la meditaţii, tatăl a renunţat la serviciile profesoarei. Dovedindu-se un caracter răzbunător, inadmisibil pentru un cadru didactic, aflîndu-se din întîmplare ca supraveghetoare în sala de concurs, această femeie rea a refuzat să-i mai dea o hîrtie-ciornă candidatului Florin Genoiu. Cu lacrimi în ochi, băiatului i-a venit o idee salvatoare. Şi-a scos batista şi a făcut pe ea calculele necesare, trecînd printre primii examenul.

Începutul cursurilor liceale a fost pentru Florin Genoiu o imensă bucurie. Era atras mai ales de ştiinţe şi de istorie. Dorea să ştie date ştiinţifice despre alcătuirea naturii, dar mai ales voia să înţeleagă de ce între oameni, buni şi răi, existau atîtea contradicţii care duceau la războaie, revoluţii, contrarevoluţii, la împărţirea lor în bogaţi şi săraci, în imperii şi colonii...

contabilizarea tuturor intrărilor şi ieşirilor de grîne din hambarele publice, care erau destinate, în principiu, stabilizării cursului pieței. 3. Ministerul Riturilor era împărţit în patru Birouri: a) Biroul Riturilor, însărcinat cu riturile şi protocolul, care din 736 se ocupa și cu organizarea examenelor de lectorat. b) Biroul Sacrificiilor era însărcinat cu organizarea riturilor oficiale care presupun ceremonii sacrificiale. c) Biroul Aprovizionărilor pentru Sacrificii era însărcinat cu supravegherea animalelor şi ofrandelor necesare pentru sacrificii. d) Biroul Gazdelor era însărcinat cu primirea principilor sau a emisarilor străini. 4. Ministerul de Război se împărţea în patru Birouri: a) Biroul Armatei era însărcinat cu numirea, avansarea şi atribuirea titlurilor mandarinilor militari. b) Biroul pentru Apărarea Țării era însărcinat cu întocmirea hărţilor militare, cu construcţia şi întreţinerea fortificaţiilor, precum și cu supravegherea barbarilor supuşi. c) Biroul Echipajeler Militare era însărcinat cu fabricarea și întreţinerea atelajelor, precum şi cu creşterea şi transportul cailor. d) Biroul Magaziilor Militare era însărcinat cu fabricarea şi stocarea obiectelor de tot felul, necesare vieţii şi activităţii militare. 5. Ministerul Justiției, al cărui nume înseamna „Ministerul Pedepselor“, era împărţit în patru Birouri: a) Biroul Justiţiei (n.n.: Biroul Pedepselor) era

doilea din Tosca, la Paris şi la Covent Garden, în cópii proaste! Şi încă cîteva minute din Norma, mai precis trei minute, filmate la Paris. Nu mai mult de trei minute, căci atît permit sindicatele muzicienilor din orchestra de la Operă, la Paris. Altfel, chiar un minut dacă ar fi în plus! – trebuie să o iei din loc urgent. Nu avem decît să visăm! Callas în grandioasa punere în scenă a lui Zefirelli, filmată chiar de el. Acestui proiect îi este asociat şi Karajan, Michel Glotz a reuşit să-1 împace cu Maria, cît despre banda sonoră se ezită între trei soluţii: să se folosească Tosca din 1953, aceea a lui Prêtre, din 1964, ori să se înregistreze din nou întreaga operă sub bagheta lui Karajan. Bineînţeles, Maria nu se hotărăşte. Franco Zefirelli, care are multe alte proiecte, ţine totuşi la acesta, în mod special, aşteaptă. Apoi la rîndul său începe să ezite. În fine în cele din urmă se plictiseşte, nu se va mai filma Tosca!

Cît despre Traviata, scenariul este aproape identic. Maria o doreşte. Se înţelege foarte bine cu Karajan, care va face iarăşi parte din organizare, iau masa împreună, se întîlnesc la Berkeley, pe avenue Matignon sau chiar în largul Mării. Pe lîngă film vor mai fi şi discurile: acea faimoasă a doua Traviata, pe care Maria nu o putuse realiza pînă atunci. Dar toate hotărîrile îi aparţin Mariei. Ea doreşte să aibă dreptul prin contract să poată hotărî asupra tuturor lucrurilor pînă la cel mai

La 4 octombrie 1957 omenirea a aflat că Uniunea Sovietică, statul socialismului victorios, a lansat în Cosmos primul satelit artificial al Pămîntului, numit ,,Sputnik 1”. În cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic, sovieticii o luaseră înaintea americanilor. Elev în clasa a VIII-a, prima clasă de liceu, datorită conţinutului programei şcolare, dar şi a informaţiilor furnizate de ziare, pe care le citea cu nesaţ (mai ales ,,Informaţia Bucureştilor”), de radio (asculta împreună cu tatăl său ,,Vocea Americii” ) şi de televiziune, Florin Genoiu ştia mai bine istoria Uniunii Sovietice decît istoria României, falsificată şi cenzurată de Partidul Mincitoresc Român. Cînd a murit Stalin, ,,tătucul popoarelor” şi ,,ocrotitorul copiilor”, a plîns în curtea şcolii împreună cu alţi colegi. Cunoştea viaţa romanţată a lui Lenin, aşa cum era prezentată în manualele şcolare, un fel de factotum al revoluţiei bolşevice, cel ce a dus la făurirea Uniunii Sovietice în anul 1922, după un sinistru război civil, subiect de nenumărate filme sovietice. Apoi, cunoştea amănunte despre marile bătălii ale Armatei Roşii, citite într-o carte de propagandă – ,,De la Moscova la Berlin”. Vizionase filmul sovietic ,,Căderea Berlinului” şi era absolut convins de vitejia soldatului sovietic şi vedea în Hitler un criminal odios! Vizionase, de asemenea, un film cu urmările bombardamentului atomic de la Hiroshima şi citise poemul lui Eugen Jebeleanu ,,Surîsul Hiroshimei”. Urmarea a fost că devenise un adolescent cu fixaţii antiamericane. În urma războiului

însărcinat cu redactarea Legilor şi Regulamentelor. b) Biroul Condamnaţilor era însărcinat cu organizarea închisorilor. c) Biroul Controlului Judiciar era însărcinat cu supravegherea fraudelor. d) Biroul Frontierelor era însărcinat cu supravegherea străinilor care treceau frontierele Imperiului. 6. Ministerul Lucrărilor Publice era împărţit în patru Birouri: a) Biroul Lucrărilor Publice era însărcinat cu conceperea şi executarea lucrărilor publice în capitală. b) Biroul Garnizoanelor se ocupa de coloniile militare stabilite pe pămînturile cultivabile atribuite soldaţilor, aproape de frontierele Imperiului. c) Biroul Pădurilor se ocupa de păduri şi de vînătoare. d) Biroul Apelor se ocupa de rîuri şi canale, transporturi pe apă şi irigaţii.

Fiecare din cele șase Ministere era condus de un preşedinte, care era mandarin de gradul al treilea, clasa întîi. După modelul Ministerului Funcţionarilor, fiecare Birou avea în frunte unul sau doi Secretari generali, cărora le erau subordonaţi Secretarii auxiliari, care, la rîndul lor aveau în subordine secretarii I și II, copiştii şi ceilalţi angajaţi. Aceste șase Ministere reunite formau departamentul Afacerilor de Stat, care controla toate serviciile administrative din Imperiu. (va urma)

ChRIsTINA MEIţĂ-TANG

mic amant de distribuţie sau de fotografie – sau cam aşa. Atunci, se supără Karajan. Şi nu se mai vorbeşte despre această Traviata. Cît despre noi ca în privinţa filmării de către Zefirelli a operei Tosca, nu avem decît să visăm. Pentru a încerca să aranjeze lucrurile, Callas lansează în ultimul moment numele lui Giulini. Dacă l-ar înlocui Giulini pe Karajan? Dar Giulini nici nu a fost consultat, acum e prea tîrziu, iată ce a ieşit din proiectele mirifice ale întoarcerii Mariei Callas!

Unul dintre ele va lua totuşi fiinţă, va fi Medeea lui Pasolini. Şi aici pătrundem într-un domeniu, în care imaginea suverană este prezentă ca să sprijine legenda: pentru prima oară, plină de viaţă şi în culori! Callas ne este redată în toată frumuseţea ei uimitoare.

Ideea lui Pier Paolo Pasolini era foarte simplă, după cum realizase şi Oedip, îngemănat total cu peisajul descris. În faţa Mariei Callas-Medeea, pe care o admirase şi o îndrăgise pe principalele scene din lume, îşi spunea că va putea construi un film unde interpreta şi personajul se vor confunda total cu peisajul brutal, pustiit. Fără dialog, sau aproape deloc, dar cu scene construite ca nişte secvenţe de operă, de o crupzime dincolo de real. Nici urmă de cîntec evident, nobil, sublim, de la un capăt la alt, Maria va tăcea. Sau aproape.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

din Egipt, datorat agresiunii anglo-franco-israeliene de la Port-Said, a căpătat şi fixaţii antievreişti. Ca să nu mai lungim vorba, Florin Genoiu la cei 14 ani ai săi, era bine îndoctrinat cu propaganda comunistă pentru a deveni un bun şi mîndru utemist, spre îngrijorarea şi stupefacţia multora, dar mai ales a tatălui.

Cea mai bună elevă din clasă era o copilă slăbuţă, dar cu ochi extrem de vii, pe nume Popovici Nicoleta. Spre surprinderea părinţilor şi a profesorilor săi, elevul Florin Genoiu şi-a propua un obiectiv temerar: să ajungă la sfîrşitul anilor de liceu, şef de promoţie. Aşa a început o cursă contracronometru, de multe ori istovitoare, pentru a avea note de 9 şi 10, asociată cu activităţi extraşcolare de muncă patriotică sau de manifestări artistice şcolare. Regizorul Şerban Cantacuzino i-a remarcat talentul în interpretarea rolului Leonida din comedia lui Caragiale ,,Conuʼ Leonida faţă cu reacţiunea”. Aşa se face că adolescentul se visa actor.

Dar gîndul de a juca pe o scenă adevărată l-a părăsit cu ocazia unui eşec usturător, cînd, la o serbare, s-a blocat şi a uitat versurile din sonetul eminescian ,,Ai noştri tineri”.

- Tată, m-am hotărît! Mi-a ieşit din cap că vreodată voi putea fi actor. Am trac şi uit ce am de spus. Îţi voi urma sfatul şi voi învăţa cît se poate de bine ca să ajung inginer.

(va urma)

FLorIn IorDAChE

Maria Callas, regina fără regat (36)

Balada (70)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (68)

CALUsT sARKIs GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (11)

Cinci la sută (2)

Pînă atunci, o primă tentativă de a insufla încredere francezilor aparţine englezilor. Undeva, într-o măruntă localitate din Asia Mică are loc o întîlnire între reprezentanţi ai Marii Britanii şi Franţei, ajunşi celebri mai tîrziu, prin acordul – rămas secret multă vreme –ce le-a preluat numele: Georges Picot şi Mark Sykes. Primul vrea să ştie ce obţine Franţa în schimbul jertfelor nenumărate de pe front. Al doilea are instrucţiuni puţine şi clare – trebuie să ofere cît mai mult. La 16 mai 1916, acordul dintre cei doi este ratificat. Ce conţine? Întrevederea debutase cu gestul larg şi hotărît prin care Sykes a întins pe o masă imensă o hartă amănunţită a zonei. Apoi, cu un creion colorat, a început să tragă o linie în jurul Siriei, Ciliciei şi Anatoliei orientale. Cel mai delicat a fost momentul cînd a ajuns în dreptul

Trenul de aur (7)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

O adevărată odisee... (2)

Duminica următoare am ţinut o şedinţă a Comisiei de devize. Atunci ne-am zis că, pentru orice eventualitate, să mai evacuăm o parte a tezaurului din Varşovia la fortăreaţa din Bresć. Cei mai mulţi considerau că încă nu putea fi vorba de ocuparea Varşoviei. Că linia frontului se va stabili, undeva, în vest, şi că aliaţii noştri direcţi, Franţa şi Anglia, vor deschide cel de al doilea front.

– Unde se aflau atunci nemţii?

– Reduta Westerplatte, de la Gdansk, căzuse. Se dădeau lupte în toată zona vestică a Poloniei, din Silezia Inferioară pînă în Prusia Orientală... Dar, cum v-am spus, varşovienii erau încă optimişti. În

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (100)

Epilog (12)

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990 (6)

„Aceasta ar trebui să fie logica naţiunii, dacă ar exista un sentiment cît de mic al apartenenţei la comunitatea arabă şi o grijă cît de mică pentru securitatea Națiunii. În loc de toate acestea, vedem două din guvernele Golfulul, pe care Irakul le-a protejat vărsînd sîngele fiilor săi și la îmbogăţirea cărora contribuit, care încearcă azi sa distrugă economia irakiană micşorîndu-i resursele în timp ce unul dintre ele, cel al Kuweitului, merge pînă la a fura bogățiile celor ce i-au protejat pămîntul.

Prezentăm aceste amare adevăruri conştiinţei fiecărui arab sincer şi, în primul rînd, poporului kuweitian frate, ca să ne poată înţelege atît durerea cît şi prejudiciul care ne-a fost adus.

Tarik Aziz, viceprim-ministru, ministru al Afacerilor Externe al Republicii Irak.

Bagdad, 15 iulie 1990“.

Scrisoarea din 24 octombrie 1990, adresată de viceprim­ministrul şi ministrul Afacerilor Externe al Irakului, Tarik Aziz Secretarului General al

importantului (de acum) vilaiet Mosul. Mîna lui Mark Sykes a ezitat. Pe urmă, poate şi-a amintit de instrucţiunea limpede cu care plecase de la Londra – să dea „cît mai mult” – sau, cuprins el însuşi de un acces de generozitate, ori invers, de indiferenţă, în zona trasată introduce şi Mosulul.

Lawrence intră în scenă (1)

Cum anticipam, acordul va fi cunoscut de foarte puţini. Dar războiul e în plină evoluţie. Curînd, nemţii şi turcii, aliaţii lor, ocupă Mosulul. Pentru Paris e o nouă lovitură, însă Londra nu stă deoparte. În octombrie 1916, omul său din zonă, colonelul Thomas Edward Lawrence, poreclit ulterior „regele neîncoronat al Arabiei”, primeşte noi însărcinări şi, cu abilitatea-i ajunsă vestită, va trebui să recupereze vilaietul plin de petrol chiar dacă n-are habar – sau mimează asta la perfecţie – de acordul Sykes-Picot.

T. E. Lawrence, aşadar, primeşte o misiune concretă, ce-1 găseşte pregătit să treacă la acţiune. Pînă spre finele anului, cînd Sykes şi Picot semnează acordul lor, 1916, Lawrence stă la Cairo, ca mărunt funcţionar al rezidenţei locale a Intelligence Service-ului. Ignorat de şefi, dar plin de idei noi şi dornic de acţiune, mînuieşte hărţi, hîrtii fără semnificaţie şi aşteaptă clipa revanşei,

duminica aceea s-a aflat că Marea Britanie, şi odată cu ea Canada, Australia, India şi Noua Zeelandă au declarat război celui de al III-lea Reich. Am trăit atunci ultimul moment de speranţă că Polonia mai putea fi salvată. Mii de varşovieni s-au adunat în faţa clădirii ambasadei engleze, de pe Nowy Swiat, în balconul căreia, ministrul Afacerilor Externe, Juliusz Beck, s-a îmbrăţişat cu Sir William Kennard, ambasadorul britanic. Toată lumea cînta „Polonia încă n-a pierit”, vechiul cîntec al lui Dombrowski din timpul campaniei napoleoniene. În aceeaşi zi expira şi ultimatumul francez dat Germaniei cu privire la retragerea trupelor sale de pe teritoriul Poloniei. Și la Ambasada Franţei s-au adunat mii de varşovieni cîntînd „Marseilleza”. Ambasadorul Leon Noel privea jenat mulţimea care implora ajutorul Franţei... Parcă ştia că, încă mult timp, ţara lui nu avea să acţioneze.

– Cînd aţi primit ordinul definitiv de evacuare?

– Miercuri, 5 septembrie.

Ambuscada germană (1)

...5 septembrie. Înainte de a veni la întîlnirea din Strada Zelenski, abia lăsasem din mînă, la hotel,

Naţiunilor Unite. „Am onoarea de a vă transmite alăturat o scrisoare adresată la 22 noiembrie 1969 ministrului de interne al fostului regim kuweitian de către directorul general al Departamentului Securităţii Naţionale. Acest document periculos demonstrează existenta unei conspiraţii intre acest guvern şi guvernul Statelor Unite pentru destabilizarea situaţiei din Irak.

Am vorbit deja despre această conspiraţie într-o scrisoare din 4 septembrie 1990 adresată miniştrilor Afacerilor Externe din diferite stătea ale lumii. În această scrisoare explicam, cum puteţi vedea, dedesubturile istorice ale chestiunii, precum şi uneltirile şi conspiraţiile conducătorilor Kuweitului împotriva Irakului.

Trebuie deci să tragem concluzia că liderii vechiului regim doreau să-şi continue conspiraţiile pentru a distruge economia Irakului şi a-i destabiliza sistemul politic. Nu ne putem imagina că un regim ca cel aflat anterior la putere în Kuweit se putea implica întrun complot de o asemenea anvergură împotriva unei ţări atît de întinse şi atît de puternice ca Irakul fără a beneficia de susţinerea şi protecţia unei mari puteri. Această putere nu dste alta decît Statela Unite.

În scrisoarea mea, remarcam, de asemenea, următoarele:

spre a demonstra ceea ce învăţase, aflase sau presimţea în Arabia. Dintre toţi superiorii lui are cuvinte de preţuire numai pentru comandantul rezidenţei cairote – generalul Clayton.

Sprijinind pe faţă revolta arabă împotriva turcilor –al cărei mobil naţional este evident, englezii urmăresc un dublu scop: înfrîngerea turcă şi, implicit, stoparea „drumului spre răsărit” al Germaniei; în al doilea rînd, au în vedere consolidarea zonei lor de influenţă, în care intră neapărat Canalul de Suez, ce asigură securitatea căii lor spre India şi celelalte colonii din Extremul Orient. În toate contactele si convorbirile lui cu Hussein Ibn Ali, şeriful Meccăi, şi cu cei patru fii ai acestuia – Zeid, primul copil, frate vitreg cu Abdullah, Feisal şi Ali – pe T. E. Lawrence îl interesează care din ei toţi posedă calităţile unui conducător capabil să strîngă în jurul lui grupurile şi familiile arabe şi să ducă la îndeplinire, cu succes, revolta în condiţiile de acum cînd „săbiile nu mai sînt la modă în zilele noastre, faţă de alte instrumente mai eficace şi mai ştiinţifice”, cum sînt noile tipuri de arme perfecţionate, inclusiv tunurile tractate mecanic şi, puţin mai tîrziu, avioanele.

(va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

volumul ai doilea al lucrării lui William Shirer „Cel de al Treilea Reich, de la origini pînă la prăbuşire”. Ultima pagină citită se referea la această zi. Abia se încheiase ,,bătălia pentru coridor”, prin joncţiunea armatei a IV-a a generalului von Kluge, care cobora din Pomerania, şi armata a III-a a generalului von Küchler, care venea dinspre Prusia Orientală. Atunci s-au ciocnit tancurile generalului Guderian cu „Pomorska” – celebra brigadă de cavalerie poloneză: „Caii contra tancurilor! – scria Shirer –, Lancea cavalerului împotriva ţevii de tun de pe tanc! În ciuda curajului lor, a eroismului şi a temerităţii, polonezii au fost striviţi sub asaltul german. Era prima lor experienţă – şi a lumii întregi – cu privire la războiul-fulger: brutalul atac-surpriză, vuietul avioanelor de vînătoare şi al bombardierelor, efectuînd zboruri de recunoaştere, lovind, lansînd foc şi teroare, vaierul Stukas-urilor în picaj; diviziile de tancuri făcînd spărturi într-o cadenţă de 50 sau 60 de kilometri pe zi; tunurile grele auto-tractate, cu tirul rapid, rulînd cu 50 de kilometri pe oră... (va urma)

IOAN GRIGOREsCU

Acest document dovedeşte, limpede şi fără echivoc, că C.I.A. americană şi Serviciile de Informaţii ale vechiului guvern kuweitian erau înţelese pentru a complota împotriva securităţii naţionale, integrităţii teritoriale şi economiei naţioanle ale Irakului. V-aş fi recunoscător dacă aţi face să circule această scrisoare şi anexa sa ca documente oficiale ale Consiliului de securitate.

Tarik Aziz

Vice-Prim ministru, ministru al Afacerilor Externe al Irakului Bagdad, 24 octombrie 1990“. (va urma)

PIERRE sALINGER, ERIC LAURENT

Este evident, conform expunerii mele istorice şi descrierii pe care am făcut-o evenimentelor, că acest dezacord nu se referea numai la problemele obişnuite de economie sau frontiere. În douăzeci de ani, am avut numeroase diferende de această natură încercînd mereu să păstrăm cele mai bune relaţii cu vechii conducători ai Kuweitului, în pofida proastei lor comportări şi a atitudinii lor josnice faţă de Irak. În realitate, era vorba despre o conspiraţie organizată, la care vechii conducători ai Kuweitului participau deliberat, cu sprijinul Statelor Unite, pentru destabilizarea economiei Irakului, pentru a-i submina capacităţile de apărare împotriva scopurilor imperialiste ale Israelului şi agresiunilor lumii arabe. Pentru aceasta, ea trebuia să submineze sistemul politic irakian şi să întărească hegemonia Statelor Unite asupra regiunii, în special asupra resurselor petroliere. De fapt, aşa cum a declarat preşedintele Saddam Hussein, la conferinţa la vîrf de la Bagdad, şi aşa cum am arătat în scrisoarea pe care am adresat-o secretarului general al Ligii arabe, se declarase război Irakului!».

Doza de sãnãtate

Laxativele ne îmbolnăvesc!

Studii medicale recente, dar nu numai, indică evitarea recomandării tratamentelor de detoxifiere a corpului cu ajutorul diferitelor laxative. Acestea suprasolicită organele de eliminare (ficatul, intestinele, limfa, plămînii, pielea, rinichii), îngreunează fluxul energetic în organism și duc la blocarea chakrelor și a meridianelor energetice.

Medicina energo-informațională recomandă tratamente de detoxifiere la nivel celular – o microdetoxifiere personalizată care susține în mod deosebit refacerea metabolismului și a imunității și în urma căreia ficatul nu este suprasolicitat! Motilitatea intestinului gros este, astfel, refăcută din punct de vedere energetic, iar biomul intestinal, flora intestinală, se reface într-un mod armonios, susținînd reglarea scaunului.

Introducerea drenajului limfatic în terapiile de detoxifiere microcelulară este o obligație a terapeutului. Cu toții sîntem conștienți de rolul dominant pe care îl are limfa în detoxifierea corpului, sistemul limfatic fiind al doilea sistem imunitar al corpului. Lifa este apa care spală celulele corpului, iar noduli limfatici sînt ,,stațiile” în care se depozitează toxinele. Acești noduli se găsesc în spatele fiecărui organ, inclusiv în creier. Studiile de neurobiologie din toată lumea subliniază aportul deosebit al limfei în menținerea sănătății noastre. Mai mult, studii recente fac legătura între limfa încărcată de toxine și bolile neurodegenerative ca: Alzheimer, Parkinson, demență sau scleroze.

Detoxifierea microcelulară personalizată în urma măsurării potențialului energetic al pacientului reprezintă o terapie modernă ce trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să reprezinte un antioxidant;

- să susțină sistemul imunitar;

- să fie imuno-mudulator, să neutralizeze factorii patogeni din corp (bacterii, viruși, candida, metale grele, paraziți);

- să susțină repunerea comunicării energetice la nivel de celulă - organ – sistem;

- să repună organismul în echilibru energetic;

- să facă o curățenie generală a organismului fără să agaseze organele de eliminare din corp.

Omul modern este expus mai mult ca oricînd unui mediu înconjurător extrem de agasant, unei alimentații manipulate și unui consum excesiv de medicamente de sinteză. Organismul nostru are nevoie de o detoxifiere la nivel celular odată cu schimbarea unui anotimp, deci cel puțin de patru ori anual. Un corp detoxifiat și readus la un potențial energetic de comunicare este în măsură să facă față problemelor de sănătate cu care se confruntă.

Medicina energo-informațională tratează individul per ansamblu: psihic, trup și suflet – de aceea oferă rezultate excepționale dacă în paralel ne ,,detoxifiem” și sufletul. Este o medicină blîndă, fără efecte secundare, fără durere și fără produse de sinteză, recomandată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

Fundamentul medicinei clasice reprezintă tratarea tuturor oamenilor care suferă de aceeași boală, cu același medicament, pornind de la premisa eronată conform căreia cauza bolii este aceeași, indiferent dacă pacientul este bărbat sau femeie, în vîrstă sau tînăr. Medicina energoinformațională privește, analizează și tratează viața pornind de la principiul că organele din corp sînt conectate într-un sistem complex, asemănător unei plase de pescari. Pentru a diagnostica un pacient nu îl putem privi ca pe o mașină dezmembrată, ci ca pe un întreg funcțional energetic. Medicina a fost și este o ,,artă”, așa cum spune Prof. dr. med. August Bier, de la Universiattea Berlin, renumit medic chirurg la această universitate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute. Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice. sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și sănătate

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic

Tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea sistemului imunitar Diagnosticări

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess book ConsulTIng sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPRes DIsTRIbuTIon sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.