România Mare, nr. 1575

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Românii au o slabă memorie a răului.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Dubla ticăloșie: executarea Dianei Șoșoacă

și acoperirea lui Cîțu

Motto: ,,Dar, hai, să minţim fără nicio ruşine,/ Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,/ Că poate prin rău vom ajunge la bine,/ Minciuna supremă va fi adevăr”.

ADRIAN PĂUNESCU –,,Minciunile”

În ziua de luni, cînd am scris acest articol, televiziunea de maximă audiență, Antena 3, a început de la ora 7 să ruleze un promo cu textul: ,,Va reuși AUR să-i ia toate funcțiile Dianei Șoșoacă?”. Asta de două ori în fiecare calup publicitar, deci de 2 ori cam din 15 în 15 minute! În plus, la fiecare grupaj de știri, erau prezentate acuzații ale dinamicei politiciene împotriva AUR, cu adaosul că „este ziua de foc, în care se încearcă eliminarea Dianei Șoșoacă din toate funcțiile”. Sigur, o reclamă excepțională pentru noua politiciană, dar te întrebi: cum oare de presa – nu numai Antena 3 – se ocupă de Diana Șoșoacă în timp ce sîntem în mijlocul unei crize, iar Guvernul și Coaliția încearcă să ascundă adevărul tăierilor bugetare?! Simplu: tema Diana Șoșoacă a fost oferită pe tavă de așa-zisa opoziție, AUR! (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Noi nici acum nu ştim să ne rugăm: Ne plîngem ca milogii, implorăm.

Ba chiar Îi cerem bani lui Dumnezeu Adică „ochiul dracului“, la greu.

În mintea noastră e ceva confuz Ne stăruie şi-un cîntec în auz.

Unii aplică, maşinal, clişee Dar placa nu-i creştină, ci atee.

Ne facem cruce scurt, cu gesturi mari De parcă alungăm nişte ţînţari.

Să fim de acord că NU sîntem de acord

Noi, oamenii, sîntem diferiți. Diferiți din punct de vedere fizic, intelectual, al modului în care percepem bolile, realitatea socială, cea economică, verticalitatea și onestitatea. Sîntem diferiți chiar și în fața legilor, și asta de cînd lumea. Sîntem diferiți în exprimare și, chiar dacă avem în fața ochilor aceeași realitate, o percem diferit. Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale democrației este acceptarea și protejarea libertății de exprimare.

Libertatea, în sensul general acceptat –libertatea de gîndire și de exprimare – a fost, poate una dintre cele mai importante valori pe care noi, românii, le-am adoptat întotdeuna cu mare deschidere. Toți oamenii cerebrali, care apreciază cu adevărat aceste deziderate, știu că libertatea de gîndire și de exprimare reprezintă valori sacre ale democrației, care, însă, se termină acolo unde începe îngrădirea celor cu care te confrunți în argumente. Ion Rațiu a spus, cu ani în urmă: ,,Democrația îmi permite să mă lupt pînă la ultima picătură de sînge pentru ca tu să nu fii de acord cu mine”. Vorbe mari pe care puțini le-au apreciat cu adevărat și, poate și mai puțini le-au aplicat în realitatea cotidiană. Da, democrația garantează libertatea de gîndire, de percepere diferită a realității și expunerea ei în societate, în cercul de prieteni. Vremurile în care trăim sînt dure, dar și mai dure sînt reacțiile unei majorități poate prea puțin educate.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

Ne fuge gîndul de la cele sfinte Imagini fără rost ne trec prin minte.

La cine ne rugăm? E greu de spus La Dumnezeu, sau poate la Isus?

La nişte Sfinţi? La Precista Maria? Cine-ar putea să-şi facă datoria?

Începem hotărîţi, cu primul pas Dar ne grăbim şi ne uităm la ceas.

Şi care este tonul potrivit: Cu voce tare? Poate doar şoptit?

Ori doar în gînd, cu pleoapele lipite Lumină să nu intre, nici ispite?

„Păsările de aur, Măiestrele și Coloana fără de sfîrșit... sînt niște proiecte care, odată mărite, ar putea să umple toată bolta cerească și să o susțină” – C. Brâncuși

Pastila sãptãmînii

Trădătorii (1)

În calitate de simplu cetățean al acestei colonii numită România îi acuz de înaltă trădare și de subminare a intereselor poporului român pe toți cei care s-au prindat pe la putere după anul 1990: președinți, miniștrii, secretari de stat, directori de Servicii sau activiști numiți în funcții-cheie doar pentru a semna. Toți aceștia au distrus zi de zi, clipă de clipă, suveranitatea, prosperitatea și speranțele românilor și nu au nici o scuză.

(continuare în pag. a 16-a)

ANUNȚ IMPORTANT!

Abonamentele la revista „România Mare“ se pot face prin intermediul Poștei Române.

Eu cred că rugăciunea cea mai bună Care alungă norii de furtună

Şi-aduce pacea-n suflet, tuturor La ceruri ajungînd fulgerător

Este căderea în genunchi, smerită Iar forţa ei în cer e înmiită.

Vrea umilinţă Domnul de la noi –E aur pur în Ziua de Apoi.

Întîi şi-ntîi să-I mulţumiţi, mereu Cu lacrimile-n glas, lui Dumnezeu

Fiindcă El, doar El ne ţine-n viaţă Ne dă puteri din slava Lui măreaţă.

Ce-i viaţa noastră decît scumpul har Pe care Dumnezeu ni-l dă în dar?

La gura voastră îngerii se bat: E limba unui clopot fermecat.

Iată de ce aduceţi mulţumire Fărîmei noastre de dumnezeire.

Lăcaşul ei e-n inimă sădit De cînd părinţii dragi ne-au zămislit.

„Particula lui Dumnezeu“? Posibil! Acela e chivotul cel sensibil.

Acolo, zilnic, să vă spovediţi Şi o să fiţi, de-a pururi, fericiţi.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F O mare deziluzie: Mircea Crișan F Scoaterea dracilor din Ion Cristoiu (fost comunist) F Laurențiu Perpulici a încasat 250.000 de dolari de la un afacerist iranian F Jaf la cosmetice

PARTEA A II-A

F Noi am scris mai demult că marele bețivan al Secolului XX, Boris Elțîn, va duce Rusia la dezastru. Și iată că, odată cu acțiunile sinucigașe, de tip kamikaze, ale cecenilor, tragedia acestui popor mîndru, care vrea să trăiască liber, s-a răsfrînt și asupra poporului rus. Curge sînge de oameni nevinovați, și de-o pare, și de alta, și e mare păcat. Cu fiecare litru de vodcă îngurgitată de iresponsabilul de la Kremlin, se varsă o sută de litri de sînge omenesc, absolut inutil. Și în vreme ce comandoul de ,,desperados” cecen ținea sub teroare un spital întreg din orășelul rusesc Budionovsk, călăul făcea pe saltimbancul prin Canada la Circul din Halifax! F Doi slujitori ai Poliției – colonel Tudor Amza și general Costică Voicu – și-au dat doctoratul în drept. Felicitări! F Scandalul declanșat de nerușinarea israeliană la Palatul Cotroceni încă mai face valuri. Se aude că acest brosco-porc pe nume Shaul Carmel a tipărit în 1956 „Raze de soare“, în 1958 „Întîia făclie“ şi în 1967 „Jurnal de front“ (vom face rost de ele). Timp de 6 zile, cît a durat chiolhanul la Mare, în Deltă, la Bucureşti şi la munte, prostul ăsta a umblat cu valiza de cărți după el, oferind cîte o dedicaţie tuturor persoanelor pe care le credea el influente (redactori-şefi din presa centrală, realizatori de Radio şi Televiziune, miniştri ş.a.). Din păcate pentru Shaul cel Nesătul, n-are strop de talent, e bîtă – şi asta o ştim de la nişte posesori ai broşurelelor lui. În privinţa lui Ulici, lucrurile se vor complica rău pentru el, avînd în vedere că noi nu ne lăsăm aşa uşor: am promis că trimitem nişte controale pe capul bandei de răufăcători, şi chiar o facem! Nu vrem să intrăm acum în amănunte, dar vom reproduce pe scurt o informare primită de la un consilier municipal Bucureşti: „Ulici a încheiat anul trecut o afacere foarte murdară: a semnat un contract în valoare de 250.000 de dolari cu Cosmopolit an Ltd. (patronată de un iranian), care deţine vreo 50 la sută acţiuni la Credit Bank, pentru a-i închiria cel de-al doilea sediu al Uniunii Scriitorilor, Casa Vernescu, de pe Calea Victoriei 133. Şi ştiţi pentru ce? Pentru a face acolo bordel şi cazinou pentru jucătorii pătimaşi din întreaga lume, care nu mai sînt primiţi pe la nici un tripou din lume, unii fiind dați în urmărire de Interpol, în acelaşi timp, Regia Guvernului, care se ocupa de Patrimoniu, a închiriat iranianului, pe 25 de ani, vreo 4 vile, ca să-i cazeze pe bandiți. Vă daţi seama ce focar infracţional şi chiar criminogen va apărea atunci cînd afacerea va fi derulată?“. Da, ne dăm seama. Vom reveni cu amănunte. F Cine credeţi că a sărit la beregăţi, din senin? Nimeni altul decît Cap de Cauciuc! Aflat el cu treabă mare prin Israel (de fapt, numai pe-acolo îşi face veacul), Răzvan Theodorescu a dat un interviu la Radio Cohl din Tel-Aviv, afirmînd, nici mai mult, nici mai puţin, decît că Partidul România Mare e format din „mici javre antisemite“ şi „naţionalişti inculţi“. Academic limbaj, nimic de zis. Să

sperăm că preşedintele Asociației de Prietenie Israel-România va putea să şi dovedească murdăria asta. În instanţă, fiindcă un mare număr de membri ai P.R.M. îi vor da în judecată. Aşa face orice idiot avid de carieră: se leagă la cap (şi ce cap, ca o băşică lucioasă de porc, ca ăia trei chelioşi care fac reclamă televizată la Mirinda!) exact cînd nu-l doare. Martori ne sînteţi dvs., stimaţi cititori, că de vreo 3 ani, noi nu l-am mai ironizat deloc pe R.T., ba chiar, săptămînile trecute, i-am luat parte în polemica lui cu pictorul Sorin Dumitrescu. Dar, de data asta, Cap de Cauciuc a comis gafa vieţii lui, aşa că îi vom da o arvună: 1) În ziua de 22 decembrie 1989 a pătruns în casa lui Ceauşescu, de pe Bd. Primăverii, şi a furat o bijuterie rară: porumbelul de aur, încrustat cu pietre scumpe, pe care fostul preşedinte al României l-a primit de la Şahul Iranului; 2) Ajuns satrap al Televiziunii, escrocul şi-a făcut un fond de valută personal, de care dispunea numai el, după bunul lui plac, deşi sutele de mii de dolari proveneau din reclame şi contracte; 3) A intrat într-o afacere ordinară cu unul Scumpia, din S.U.A., căruia i-a vîndut un mare număr de videocasete cu programe româneşti (filme, romanţe, emisiuni de Revelion, documentare turistice, materiale de arhivă etc.), escrocul le-a tot difuzat pe un canal al Televiziunii Americane, unde îşi băga şi spoturi publicitare cu cîrciuma lui, dar în loc să plătească 60.000 de dolari, cît era contractul, a dat, după îndelungi presiuni din partea contabililor şi juriştilor TVr, numai 3.000 de dolari; şarlatania a ieşit complet la iveală, atunci cînd Răzvan Theodorescu şi cu nevastă-sa, Roxana, au fost invitaţi în S.U.A. de acest borfaş, pe masă şi casă gratuită, dar pînă la urmă afacerea s-a muşamalizat; unul dintre şefii de atunci ai TVr, celebrul George Marangoci, a făcut un amplu raport, pentru că văzuse cu ochii lui, în S.U.A., spoturile publicitare ale partenerului lui R.T. şi s-a ajuns cu problema pînă la Ministerul de Externe, dar Mafia Evreiască, în care a intrat Cap de Cauciuc, pe post de slujnică, a fost mai tare; 4) Încă nu se ştie cum de a muşamalizat acelaşi Răzvan Theodorescu scandalul în jurul fraudei de 100.000 de dolari săvîrşite (tot la reclame!) de Victor Ionescu; 5) Politica lui greţoasă şi servilă faţă de tot ce e pistruiat n-a întîrziat să-şi arate roadele: preţiosul ridicol, care graseiază ca Iorga şi vorbeşte cu frînă de picior la limbă, a fost făcut membru corespondent al Academiei, dar nu ACADEmICIAn, cum semnează el FRAUDULOS prin presă şi sub unele prefeţe de albume, ba chiar şi-a făcut şi o carte de vizită cu falsul ăsta grosolan; 6) Nici nevasta lui n-a scăpat neavansată - de unde pînă în 22 decembrie 1989 ea era şefa Serviciului de Expoziţii a Uniunii Artiştilor Plastici şi-i teroriza pe pictori şi sculptori să realizeze portretele familiei Ceauşescu (aşa l-a torturat pe Ion Jalea, să-i facă bustul lui Nea Nicu în 3 zile!), iată că acum pozează şi coana Roxana în dizidentă, devenind recent director general adjunct al Muzeului de Artă; 7) Într-o discuţie purtată cu un cunoscut ziarist, fostul ambasador al Germaniei la Bucureşti, dl. Terflott, s-a mirat că

înainte de decembrie 1989 Răzvan Theodorescu era nelipsit de la toate recepţiile, fără nici un fel de restricţie, ironie care sugera că îl suspecta a fi fost securist, fiindcă numai ăştia puteau circula, fără probleme, în aceeaşi zi, şi la Ambasada S.U.A., şi la Ambasada U.R.S.S. etc. În concluzie, pentru uriaşa lui porcărie, Cap de Cauciuc se poate aştepta la o tăvăleală non-stop din partea noastră. Noi nu ne simţim cîtuşi de puţin „mici javre antisemite“, dar el este, sigur, un infractor şi o „mare javră antiromânească“. Ce caută un gheşeftar penibil ca asta în Consiliul Naţional al Audiovizualului din România? De ce nu s-o muta el, cu tot neamul lui de chelioşi rîrîiţi, la postul de Radio Cohl Israel? Ne-am săturat de asemenea lichele, care fac un rău imens poporului român! F În legătură cu emisiunea de joi seara, de la Tele 7 abc, ne-a telefonat mai multă lume scandalizată: cică Laurențiu Ulici ne-ar fi insultat, în lipsă, iar telefoanele erau ,,aranjate“ (adică, s-au selecţionat numai alea injurioase la adresa noastră, în schimb cele de bun-simţ au fost cenzurate fără scrupule). Nu-i nimic, Perpulici, tu să fii fericit. Mai ales că ai apartament luxos pe str. Apolodor, dar ai căpătat, peste rînd, prin nişte şmecheri de la Primărie, pe care i-ai băgat în U.S., un apartament splendid și pentru zăpăcitul de fiu-tău, în centrul Capitalei, deşi atîtea familii de tineri căsătoriţi n-au unde să stea. Şi să mai fie fericit şi Florin Iaru (Rîpă), despre care am auzit că, pînă la a se crede scriitor şi a sta pe scaunul de vicepreşedinte al lui Marin Preda, a fost nu numai pozar, ci şi... magazioner la Depozitul Editurii „Cartea Românească“. Lume bună, nimic de zis. F Hai să-i dăm una după ceafa aia afumată şi lui Gabriel Dimiseanu, alt „grevist“ de la Palatul Cotroceni. Ne-a telefonat un cunoscut poet şi ne-a spus: „Acest Dimiseanu este evreu grec, din Brăila. Văzînd el că nevastă-sa, Geta, îl înşală pe faţă cu Paler, Dimiseanu s-a înhăitat cu Doina Uricariu, care e tot evreică. Cu ochii mei am văzut o scenă incredibilă pe plajă, la Neptun, înainte de 1990: stăteau alături, pe aceleaşi cearşafuri, Octavian Paler cu nevasta lui Dimiseanu, acest Dimiseanu cu Doina Uricariu, iar ceva mai în spate, bărbatul ăsteia, un critic obscur, cu cei 2 copii ai lor. Ceea ce mi se pare de-a dreptul inuman este că «lupul moralist», Paler, o duce pe Dimiseanca în casa lui, peste nevastă-sa, Mioara, care mi se pare că e paralizată, şi se pupă cu borfeta acolo, care umblă în minijup şi în papuci de plastic, sub ochii bătrînei. Am auzit că scenele astea odioase l-au făcut pe fiul lui Paler să-şi ia lumea în cap şi să fugă din țară. Revenind la Dimiseanu, ăsta era tot timpul secretar P.C.R. la «România literară» şi răspundea de editorialele politice. Odată, prin anii ’80, i-a masacrat unui scriitor un articol, eliminînd de peste tot cuvîntul «român» şi explicîndu-i autorului, uimit, că pe frontispiciul revistei scrie «Proletari din toate ţările, uniți-vă!”». Apoi, odiosul cenzor a continuat: «Noi nu sîntem, tovarăşe, români, ci proletari, care ne unim pentru victoria socialismului în întreaga lume!». Şi puşlamaua asta, fără operă, fără cărți şi fără talent, să provoace scandal la Palatul Cotroceni, pe motiv că el e democrat?! Sictir!“

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 iunie 1995)

Îndrăgostitul disperat Titu Maiorescu, zis ,,Muerescu” (1)

Povestea vieţii lui Titu Maiorescu, născut cu o pată violacee în frunte, despre care se spunea că e om însemnat şi va deveni cineva, începe în urmă cu 181 de ani, la 15 februarie 1840. Studiază la Viena și la Paris, își dă doctoratul în Filosofie la Sorbona, apoi se întoarce în țară. Cariera strălucită în avocatură și literatură a fondatorului „Junimii” a fost umbrită de gîndul sinuciderii din dragoste.

Căsătoria, înființarea

Societății Literare

„Junimea”, la Iași În timpul școlii, ca să aibă un ban în buzunar, Titu Maiorescu dă lecții copiilor bogați ai Imperiului Austro-Ungar. Studia la Viena cînd o cunoaște pe contesa Olga Coronin, frumoasa și răsfățata saloanelor vieneze, și trăiește primul fior al dragostei. În ianuarie 1859, predă lecții de franceză celor patru copii ai consilierului Kremnitz: Clara, Helene, Wilhelm, Herman. Se îndrăgostește de Clara, nemțoaică palidă și spălăcită. „Sînt mai hotărît ca oricînd să-mi trăiesc viața cu Clara și nu-mi voi schimba hotărîrea pentru nimic în lume”, se confesează prudent jurnalului intim. Licențiatul în Drept cu doctorat în Filosofie la Sorbona avea 21 de ani cînd își lasă barbă și mustață, poartă redingotă, vestă și papion și se căsătorește cu nevrotica Clara. La 23 de ani devine profesor universitar la Iași, director la Școala de Fete și tatăl unei fetițe, pe nume Livia.

cumnată. În 7 aprilie 1874, Maiorescu este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Nevroza Clarei se accentuează, el o declară nebună cînd își retrage fata de la pensionul mamei sale și o trimite în Elveția la studii. Mama dorea să-ți țină fiica departe de relația sentimentală a tatălui ei. Amanta adorată și cumnata Mite îi naște un băiat. Clara, Wilhelm și Titu locuiau în aceeași casă, iar Mite își plimba cu mîndrie fiul prin fața cumnatei și a fratelui ei, Wilhelm. Cele două familii se mută în București într-o locuință nouă, pe strada Vineri, cu un salon mare în care înflorește alt vlăstar al „Junimii”, unde se citesc opera lui Creangă și comediile lui Caragiale, se fac traduceri, se discută filosofie. Mite nu era femeia ideală pentru autorul primului tratat de „Logică”, dar era superioară Clarei. Livia avea de acum 14 ani, înțelegea suferința Clarei, pe cînd tatăl ei încolțit de gîndul divorțului, scria în jurnalul intim: „Sufletește nefericit. Avocatura bine, am scăpat de datorii, însă dorul de fericire mă chinuiește (…). De la venirea doamnei Mite Kremnitz în casă nu mai pot. M-am gîndit mult la sinucidere și mi-am zis că nu pot face asta cît timp nu las bani mulți familiei. Ieri, întins puțin pentru culcare, îmi zugrăveam moartea, o adormire în neant cu un burete de cloroform pe față”.

Rosetti în salon. Dacă la început o cita soției ca pe un exemplu de eșec feminin, că era urîțică și cam bătrînă, după un timp se simte atras de femeia brunetă, dar cu poziție pe lîngă rege. Nevasta nu mai însemna nimic pentru el, iar amanta îl trădase cu Eminescu. Simțea nevoia să-și ia revanșa. Domnișoara Rosetti, cu 14 ani mai mică decît el, era fiica Casiei Rosetti, admisă în cercul de la Palat împreună cu sora sa, Zoe Bengescu, ca domnișoare de onoare ale Reginei Elisabeta. Tatăl Anei, Radu D. Rosetti, fusese prefectul Poliției Capitalei. După moda vremii, trecuseră multe luni pînă cînd Ana și Titu și-au declarat iubirea veșnică. Într-un an, de Mărțișor, și-au oferit spre citire jurnalul intim despre care scria prin 1906: „Azi e baba Anicuței. Acum 26 de ani i-am dat jurnalul pasional. De atunci am rămas în cuget și-n simțiri”. Disperatul îndrăgostit Maiorescu avea 40 de ani, visa la divorț, își dorea o femeie pe care să o iubească, dar care să asigure căminului stabilitatea socială. Au urmat ani grei. Clara nu voia divorțul, Mite lupta ca să nu fie îndepărtată, Ana aștepta umilă în taină ziua cînd îi va purta numele.

Revelioane, excursii, dineuri, cu nevasta și amanta

Clara învață limba română, se adaptează printre prietenii soțului, apropiați prin lecturi, înțelegerea vieții și noblețea spiritului, care țineau conferințe la Pogor acasă cînd Titu Maiorescu propune înființarea unei societăți literare. Așa a fost întemeiată „Junimea”, avînd ca membri fondatori pe Maiorescu (24 de ani), Pogor (33 de ani), Carp (25 de ani), Rosetti (27 de ani), Negruzzi (22 de ani) și revista „Convorbiri literare”.

Este victima unei calomnii la Școala Centrală de Fete, în care este implicată și Veronica Micle. Are loc un proces celebru în epocă, la Curtea Criminală din Iași. Suspendat din toate funcțiile, este nevinovat, dar pînă la sentința definitivă se ocupă de „Junimea”, meditează la un studiu de filosofie a culturii, traduce din opera lui Shakespeare, este recunoscut ca îndrumător cultural al epocii, intră în Barou ca să cîștige bani din avocatură pentru a-și întreține familia și mama, se visează politician. Autorul volumului „Critice” devine membru al lojii masonice. Necazurile nu-l ocolesc. Are primele simptome ale surdității, îi moare fiul de 3 ani, bolnav de difterie. Ajuns la Botoșani pentru un proces, îl cunoaște pe Eminescu, ultimul membru al „Junimii”. Cîștigă procesul, revine în învățămînt, își primește salariul din urmă.

Cu nevasta, amanta și copilul din flori în aceeași casă, la București

Cel care a fost șeful ziarului „Timpul” scria, cîștiga bani din procese, avea notorietate cînd Wilhelm, fratele Clarei, se căsătorește cu Mite, femeia frumoasă și capul „pătrunzător și inteligent, dar nu spre lucruri înalte”, așa cum declara jurnalului său Titu. Familia Kremnitz se stabilește la Iași. Plăcerea lecturilor, plimbările și gustul pentru aceeași muzică îl apropie prea mult pe avocat de

Clara pleacă la Geneva și acceptă cei 850 de franci pe lună, urmînd să trimită consimțămîntul divorțului printr-o scrisoare. Titu își aduce mama să locuiască la el, trimite bani soției pentru două luni, pregătește bagajele și pleacă cu Mite și băiețelul într-o călătorie, lăsîndu-l pe cumnat să păzească casa. La gară, urcă toți în Orient Express, iar Wilhelm nu-i dă tocmai valiza cu lucrurile lui personale. Își dă seama abia la Viena, cînd e nevoit să-și cumpere haine. În vacanță, printre doici și sora Mitei, scria în jurnal: „Plictiseală. Aș vrea să stau de vorbă cu Mite, în care m-am răsfrînt sufletește. Thea e mereu de față. Mereu constrîngerea altora inoportuni”. O telegramă îl cheamă la București pentru un proces. Se întoarce în casa pustie, într-un oraș cu aer de șatră. Pe masă zăceau teanc scrisorile Clarei.

Casă nouă, amantă nouă, un jurnal pasional și amintiri despre Eminescu

Prin 1878, Eminescu ajunge în București la chemarea avocatului. Ca să aibă din ce trăi, îi dă lecții de limba română lui Mite. În urma întîlnirilor lor se înfiripă o dragoste și o carte despre poet: „Amintiri fugare despre Eminescu”. Între timp, Wilhelm devine medicul regelui Carol. Eseistul suferea în tăcere și medita adînc: să țină o casă în Geneva și alta în București era prea mult, iar iubita lui se cuplase cu Eminescu. O aflase chiar din gura ei bogată, cumnata notînd în amintirile sale cum își dorea să fugă cu autorul „Luceafărului” în Dobrogea, dar n-a mai făcut-o. În 1878, Clara și Livia se întorc la București și tot atunci Maioreștii și Kremnitzii se mută într-o casă nouă pe strada Mercur, cu un salon de primire mult mai mare, unde, pe lîngă Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă venea o lume pestriță care frecventa și vechile grădini bucureștene, era la curent cu ce se întîmpla în casa avocatului poreclit „Muerescu”. Caragiale, cu hazul lui cinic, se străduia să detensioneze atmosfera din salon. În toamna lui 1879, cînd se reiau seratele „Junimii”, apare Ana

Clara, Livia și Ana pleacă în excursie nouă zile pe traseul Nămăiești-Bran-Sinaia. Clara își dădea încet seama că scăpa de Mite. Isteria ei împotriva Anei în fața tuturor nu era ceva nou. Titu se plimba în trăsură la Șosea, singur: „N-am nevastă, mă prăpădesc fizic. Gîndul sinuciderii mă urmărește asiduu”. Clara, Ana, Livia și Titu pleacă în străinătate. Ana, Anette, Anicuța, cum era alintată, avea 27 de ani, iar în numele lui Maiorescu era admisă peste tot. Titu cumpără loji la teatru pentru el și familia Anei, ca să fie văzuți împreună. Era deja o regulă nescrisă în societate: cine îl invita pe avocat în lume trebuia să o invite și pe Anette. Au urmat multe revelioane, excursii, dineuri, cu nevasta, amanta, fiica și restul.

O operație reușită și familia fericită doar la Berlin (1)

În 1883, la alegerile fixate pentru revizuirea Constituției, Maiorescu este ales deputat de Vaslui cu 23 de voturi. Caragiale e pe fază, se inspiră din realitate, scrie piesa de teatru „O scrisoare pierdută” și o citește apoi în salonul din strada Mercur. Avocatul renumit devenise deputat, își împlinise visul de a intra în politică, muncea enorm, întreținea nevasta, amanta, fiica, mama și sora. Scăpase de scenele Clarei, se afișa în societate cu Ana cînd primește de la Berlin o telegramă prin care era anunțat că nevasta avea cancer ovarian și trebuia operată urgent. Pleacă la Berlin, caută cel mai bun chirurg londonez, plătește tot, îl podidește plînsul înainte de operație, răsuflă ușurat după însănătoșirea soției. Petrec zile frumoase toți trei, vizitează muzee, merg la teatru, doar la Berlin. Se întorc la București. În gară sînt așteptați de către familia Kremnitz și Ana. Cinează toți acasă la familia Maiorescu. Din nou sînt nevoiți să fie nedespărțiți: Titu, nevasta, fiica, amanta.

Se îmbolnăvește Eminescu. Junimiștii îndurerați strîng bani, îl duc la sanatoriu la Viena, apoi la sanatoriul din strada Plantelor unde are loc decesul poetului. Junimiștii îndoliați. Maiorescu uită de dragoste și politică, se ocupă de înmormîntare.

(va urma)

ZIARULMETROPOLIS.RO

Atitudini « Polemici

Brâncuși, în ipostaza de fotograf

La 19 februarie a.c., se împlinesc 145 de ani de la nașterea marelui sculptor român Constantin Brâncuși. De cîțiva ani, data nașterii sale - declarată ,,Ziua Brâncuși”este celebrată la nivel national, prilej cu care sînt evocate diverse aspecte din viața și opera genialului artist și sînt scoase la lumină amănunte mai puțin cunoscute marelui public.

Astfel aflăm că, pînă în 1957, cînd a murit, sculptorul Constantin Brâncuși a realizat peste 1.000 de fotografii. Se pare că interesul artistului pentru fotografie a început cît se poate de banal și de pragmatic. Nemulțumit fiind că, în urma unei ședințe foto, o lucrare a sa în bronz nu mai are strălucirea obișnuită, îl întreabă pe fotograf ce s-a întîmplat. Acesta îi spune că, pentru a obține o fotografie bună, a fost obligat să atenueze efectele luminoase ale bronzului, prin pudrare. Furios, Brâncuși renunță la serviciile acelui fotograf pentru ca, începînd din acel moment, să își fotografieze singur lucrările.

tocmai acesta a fost, de a-și promova opera și imaginea atelierului său în afara Parisului. Totodată, fotografiile demonstrează că Brâncuși folosea aparatul de fotografiat pentru documentare, acesta obișnuind să-și înregistreze pe peliculă diferite stadii ale unei lucrări, dar și locul acesteia în cadrul creațiilor de pînă atunci. Nu în ultimul rînd, prin celebrele autoportrete de atelier, Brâncuși își putea stabili clar relația cu opera sa.

După incidentul care a stat la baza deciziei lui Brâncuși de a-și realiza singur fotografiile, artistul îl cunoaște în 1921 pe Man Ray, cel care avea să-i devină prieten apropiat. Acesta îi dă primele sfaturi, îi recomandă tipul de aparatură pe care să-l achiziționeze, mai mult, îl ajută să-și amenajeze o cameră obscură într-un colț al atelierului.

Pentru Brâncuși, fotografia a reprezentat, de fapt, un mijloc de a-și face cunoscută opera, excepție făcînd fotografiile cu animale sau cu casele în curs de demolare. De altfel, cercetătorii operei lui Brâncuși sînt de părere că principalul scop al fotografiilor realizate de artist

O selecție de 40 de tiraje modern realizate după fotografiile originale făcute de Brâncuși se află la Muzeul Național de Artă al României, acestea reprezentînd o donație a Centrului Pompidou, din Paris. Centrul Național de Artă și Cultură „Georges Pompidou” este o instituție policulturală situată în cartierul Beaubourg, din Paris, deschisă în ianuarie 1977, în prezența președintelui Valéry Giscard d’Estaing, dar inițiativa construirii lui i-a aparținut președintelui Georges Pompidou, care a dorit în inima Parisului o instituție culturală originală, dedicată creației moderne și contemporane, în care artele plastice să se învecineze cu cărțile, designul, muzica și cinematograful. În Piața ,,Georges Pompidou” din Paris se găsește și muzeul dedicat sculptorului român Constantin Brâncuși, care a decis să lase moștenire statului francez operele sale, cu singura condiție ca atelierul în care a lucrat să rămână exact așa cum l-a lăsat. Între timp, clădirea în care a funcționat atelierul a fost demolată, pentru a face loc Centrului Cultural Pompidou, însă acesta a fost reconstruit întocmai cum era. Micul, dar valorosul muzeu al sculptorului român, care îi poartă numele, este o replică a camerelor sale de lucru. Aici, pe un spațiu relativ mic, sînt adunate marile sale realizări artistice ce au revoluționat sculptura mondială.

R.M.

În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te binecuvîntă, lăcrimîndu-şi deasupra ta geometria înaltă şi sfîntă.

Ai trăit cîndva în funduri de mare şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape. În păduri plutitoare-ai strigat prelung deasupra întîielor ape.

Grigore Hagiu, poetul care m-a încurajat să devin luciferist

Nu pot spune că, la vremea în care am debutat în literatură, trăiam în mediul unor scriitori de renume ai vieții literare. Am mai spus-o şi o voi spune ori de cîte ori voi avea ocazia: sînt fiu de ţăran şi am avut parte de o familie de oameni nevoiaşi. Statutul meu de om simplu nu-mi permitea accesul în anturajul unor oameni gomoși și ,,cu pretenții”. Nici nu cunoşteam pe nimeni din breasla scriitorilor, şi nici nu-mi permiteam să umblu prin cîrciumile prin care aceştia erau de găsit la un pahar de băutură, în compania vreunei ratate poetese. Lucrurile acestea se ştiu, de-asta nu insist, și nu cred că ar avea vreun rost să dezbat eu aici această problemă... Mă limitez doar la acele aspecte ce privesc în mod direct persoana mea... Era prin 1983, într-o zi de miercuri, spre ora prînzului. Urcam scările la etajul doi, al clădirii în care se afla sediul redacţiei revistei „Luceafarul“. Nu era pentru prima oară, mai fusesem de cîteva ori, în speranța că mi se vor accepta spre publicare cîteva din creațiile mele poetice, după ce, prin decembrie 1980, mi se publicase o poezie, graţie concursului de creaţie literară „Tinereţea patriei“. La vremea aceea, ,,Luceafărul” era cea mai rîvnită revistă dedicată tinerilor scriitori, vehiculîndu-se ideea că „România literară” era mai degrabă a scriitorilor vîrstnici, membri ai Uniunii Scriitorilor... În realitate, însă, situaţia era alta, în ambele publicaţii se găseau nume de scriitori, de toate vîrstele... Dar nu despre politica editorială a revistelor mi-am propus să vorbesc

în rîndurile de faţă, ci despre întîlnirea mea cu regretatul poet Grigore Hagiu (1933-1985) sau Gri..., cum îi spuneau apropiaţii, care era redactor la „Luceafărul“, revista tinerilor scriitori. Foarte greu îl găseai la redacție, deoarece tot timpul era plecat ,,în interes de serviciu”! De fiecare dată secretara îţi dădea acest răspuns, motivînd astfel absența redactorului. Unii dintre colaboratori, cu state vechi în aşteptarea pe băncuţele din faţa redacţiilor, spuneau că mai degrabă pe Gri îl poți găsi la „căsuţă“... adică la restaurantul Uniunii Scriitorilor, decît în Casa Scînteii. Nu am verificat niciodată acest lucru, pentru că nu mă privea. Şi după ce mă m-am uitat lung la ceasul de perete de pe holul lung şi întunecat, ce ducea spre redacţia revistei „România literară“, pe care niciodată nu l-am văzut luminat, numai ce zăresc un om înalt, ca un munte, cu brațele lungi atîrnînd pe lîngă trupu-i viguros, cu o şapcă de piele, parcă maronie, trasă spre frunte, înaintînd pe culoar. Surprins de prezența mea acolo, mi se adresă:

– Cu cine doriţi să vorbiţi, cu mine sau cu Ion Gheorghe? El e plecat din Bucureşti şi vine peste o săptămînă... Puteţi intra, îmi zise cu vocea sa de poet boem, cu un statut solid în breasla poeţilor.

Trebuie amintit că la vremea respectivă cel ce avea șansa de a apărea în această publicaţie era considerat nu doar poet talentat, ci avea deja asigurat drumul spre consacrare. Pentru că revista în cauză era cea mai căutată şi citită de iubitorii de literatură. Avea prestigiul ei şi, dacă nu aveai talent literar, nu te băga nimeni în seamă. – Cu dumneavoastră, zic eu. Mă numesc... şi am nişte poezii.

Nu cred că mă cunoştea, dar de văzut, sigur mă mai văzuse pe-acolo. De vorbit, niciodată nu vorbisem cu dumnealui pînă atunci, și nu avusesem nici vreo ocazie să-i arăt cîteva din poeziile mele. Și, iată-mă, în sfîrșit, antrenat într-un dialog cu dumnealui. Se uită la mine cu

Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat? Făptură ţi-am zice, potir fără toarte, cîntec de aur rotind peste spaima noastră de enigme moarte.

Dăinuind în tenebre ca în poveşti cu fluier părelnic de vînt cînţi celor ce somnul şi-l beau din macii negri de subt pămînt.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte ne pare lumina din ochii tăi verzi. Ascultînd revelaţii fără cuvinte sub iarba cerului zborul ţi-l pierzi.

Din văzduhul boltitelor tale amiezi ghiceşti în adîncuri toate misterele. Înalţă-te fără sfîrşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

LUCIAN BLAGA (1929)

TABLETĂ DE SCRIITOR atenție. Privirea lui parcă mă hipnotiza. În fața ușii întredeschise, mă luă uşor de umăr cu mîna lui mare, ca o labă de urs, şi mă invită în biroul său. Politicos, mă pofti să iau loc pe scaunul din faţa sa, deoarece aşa era protocolul: colaboratorii să ia loc, să nu rămînă în picioare, chiar dacă stăteau un minut, două, doar cît săși tragă sufletul încărcat de emoţie şi să-și tempereze poticnelile în exprimare.

Gri m-a invitat să iau loc pe scaunul acela, pe care cine ştie cîţi mari sau mici scriitori au stat. Deși stăteam cu inima strînsă, neștiind dacă îmi va accepta poeziile, mă gîndeam că sînt, totuși, un om fericit pentru că am avut prilejul să poposesc cîteva momente în biroul unui mare poet şi că acesta mi-a citit scrierile pline de stîngăcii şi cine ştie ce greşeli gramaticale...

Gura mi se uscase de emoție, în așteptarea verdictului său. A început să trieze materialele cu rapiditate și, dintr-un maldăr de vreo douăzeci de pagini, se făcuseră două. Oprise, cred că erau vreo cinci pagini, pe care le vîrîse în mapa lui de pe birou, după care se ridică în picioare, și-mi zise, înapoindumi celelalte manuscrise:

– Sînteţi liber... Am oprit ceea ce am găsit de cuviinţă că poate fi publicat.

În numărul din 15 octombrie 1983 al revistei, mi-a apărut una dintre acele poezii, fără nici o modificare. Bucuria pe care am trăit-o în acele momente este greu de descris prin cuvinte. Am înțeles atunci că Grigore Hagiu era înzestrat, ca nimeni altul, cu harul lucrului necondiționat cu omul. De la această întîlnire minunată, în paginile revistei ,,Luceafărul” mi-au apărut și alte poezii, pentru că neuitatul Gri a avut mînă bună cu mine.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental” Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuși

Polemici « Controverse Oameni de cultură români

şi străini despre Brâncuşi

Unii l-au numit ,,Titanul”, alții, ,,părintele sculpturii moderne”. Oricum ar fi numit, creatorul genial, recunoscut de întreaga planetă, s-a născut și a plecat din Gorj, din satul Hobița, aflat la doar 25 de kilometri distanță de Tîrgu Jiu. El este românul care a avut o contribuție esențială la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană uni versală, un inovator, împletind ca nimeni altul spiritul și sensibilitatea, exprimînd însăși esența lucrurilor, dinamismul formelor, combinînd în operele sale simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene.

Scriitorii n-au fost nişte specialişti, poate cu rare excepţii, ci doar nişte admiratori și adeseori susținători ai săi, care l-au omagiat pe Brâncuși, inclusiv prin promovarea operelor și concepțiilor lui artistice în publicațiile vremii.

Cercetările efectuate de Barbu Brezianu şi Marin Oprea au relevat că un merit substanţial în a evidenţia, de la început, valoarea lui Brâncuși, l-a avut revista „Luceafărul” din Sibiu, care, începînd cu anul 1907, va publica cronici, articole şi informaţii despre succesele obţinute la expoziţiile din Bucureşti şi Paris. „Luceafărul” este prima revistă, aşa cum afirma directorul acesteia, Octavian C. Tăslăoanu, reproducînd cîteva din operele acestui sculptor, care, ,,ca un adevărat erou, şi-a cucerit laudele străinătăţii”. Barbu Brezianu spune că Brâncuși, fiind prieten cu Octavian Goga, ori de cîte ori venea în ţară, se ducea să-l vadă. În 1938, cînd poetul se stinsese din viaţă, Brâncuși, după o scurtă escală cu avionul la Cluj, a plecat în pelerinaj la Ciucea. A promis Veturiei Goga că personal va ridica un mausoleu în cinstea bardului Ardealului, dar, amînînd, soţia poetului a renunţat la oferta sculptorului. Pentru poeţii avangardişti români - Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Geo Bogza şi alţii -, Constantin Brâncuși, Tudor Arghezi şi Ion Barbu erau adevărate modele în materie de creație. Revista „Contimporanul”, apărută în perioada iunie 1922 - ianuarie 1932, continuatoare a „Contemporanului” (Iaşi, 1881), devine, în 1924, prima revistă a avangardei româneşti. În acelaşi an, în luna decembrie, sprijină organizarea, la Bucureşti, a unei expoziţii internaţionale de artă modernă, cu participarea lui Constantin Brâncuși.

Revista ‚Integral”, organ al mişcării moderniste din ţara noastră şi din străinătate, apare în Bucureşti, în perioada martie 1925 - iulie 1927, cu Ilarie Voronca printre redactori. Această revistă consacră numere speciale lui Constantin Brâncuși şi lui Tudor Arghezi, în care Ion Minulescu, Gala Galaction, Ilarie Voronca și B. Fundoianu comentează elogios operele celor doi mari artişti. Un asemenea omagiu adus lui Brâncuși este semnat de Ion Minulescu, în revista „Integral”, numărul 2, 1925, cu titlul „Constantin Brâncuși”. Iată cîteva fragmente: „Constantin Brâncuși, cu chipul aidoma al marelui Creator, un ţăran din judeţul Gorj, se hotărî să îndrepte rînduiala creaţiei divine pe care maeştrii atîtor veacuri de înflorire artistică o copiaseră cu atîta îndemînare, că aproape o stricaseră cu desăvîrşire!” (…) „Şi iată cum, treptat, treptat, opera unui om începe să depăşească, cu voinţă şi conştiinţă, cadrul creaţiei artistice profane, pentru a se confunda cu creaţia exemplarelor unice sau mai bine-zis cu primele entităţi viabile care constituie opera creaţiei divine!” (…) „Şi totuşi, opera lui Constantin Brâncuși este o simplă şi firească îndeletnicire spirituală a unui ţăran român din judeţul Gorj”.

Ion Vinea (I. Iovanaki), poet avangardist, scrie poezia „Pasărea măiastră”, datată 1920 şi publicată în „Contimporanul”, în 1925. Lucian Blaga publică în „Gîndirea”, VI, numărul 2, martie 1926, „Pasărea sfîntă”, încorporată în volumul „Laudă somnului” (1929). La tinereţe, Brâncuși a fost bun prieten cu Tudor Arghezi şi cu pictorul N. Dărăscu. Tudor Arghezi scrie în 1914 un omagiu dedicat „Omului de la Hobiţa”: „...dintr-un atelier multă vreme sărac, arunca din cînd în cînd pe fereastră cîte un bolovan scobit, care, ciudat, începe îndată să umble şi să impresioneze, ca o fiinţă vie”. Geo Bogza i-a închinat lui Constantin Brâncuși un minunat poem, scris în stilul său obişnuit: ,,S-a născut la Hobiţa în 1876. Tăind piatra şi lemnul cu mîinile lui de ţăran din Gorj, el a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers. El este mai mult decît un sculptor, este un profet. Tăind piatra şi lemnul cu mîinile lui de ţăran din Gorj, el a impus materiei fluiditatea spiritului. El este mai mult decît un profet, este un artist de geniu. Tăind piatra şi lemnul cu liniştea sufletească şi înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers direct la esenţe, la expresivitatea formelor primordiale, la sîmburii vieţii şi ai cosmosului. El este mai mult decît un artist de geniu, este un vizionar. Tăind piatra şi lemnul cu mîinile lui de ţăran din Gorj, el a descătuşat din miezul materiei zborul unic al păsării măiastre. El este mai mult decît un sculptor, este un profet. Tăind piatra şi lemnul ca mîinile lui de ţăran din Gorj, el a descătuşat din miezul materiei Coloana fără sfîrşit, geometrie şi ritm al infinitului. El este mai mult decît un profet, este un artist de geniu. Tăind piatra şi lemnul cu mîinile lui de ţăran din Gorj, cutezător întotdeauna şi niciodată încercat de oroare, el a îmbogăţit muzeele lumii şi cerul ce se bolteşte deasupra pămîntului cu opere ce prevestesc filosofia şi arta viitorului. El este mai mult decît un artist de geniu, este un vizionar. Tăind piatra şi lemnul cu mîinile lui de ţăran din Gorj, el a impus materiei fluiditatea spiritului, a descătuşat din miezul ei fierbinte Pasărea măiastră şi Coloana fără sfîrşit, a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers. El este mai mult decît un sculptor, mai mult decît un profet, mai mult decît un artist de geniu. Este un Demiurg. S-a născut la Hobiţa în 1876 şi nu va muri niciodată”.

Petre Pandrea, unul dintre cei mai distinşi avocaţi din toate timpurile, a fost un apropiat al lui Constantin Brâncuși: „Şi eu am fost în Arcadia lui Brâncuși. L-am cunoscut personal la Paris şi Bucureşti, am stat la lungi taifasuri sub vraja marii personalităţi artistice şi filosof al vieţii. Ne despărţeau 28 de ani”. Brâncuși i se adresa cu apelativul „nepoate”, iar Petre Pandrea, cu „neică”. Petre Pandrea deţinea 40 de epistole brâncușiene scrise în limba franceză, în care tratează probleme de etică şi filosofie. Publică „Brâncuși. Amintiri şi exegeze”, Editura Meridiane, 1967. Şi Mircea Eliade a fost atras de personalitatea fascinantă a sculptorului român subliniindu-i capacitatea de a transfigura piatra, „de a-i aboli materialitatea, greutatea, pentru a ne arăta cum se urcă şi zboară, ca în Pasărea Măiastră”. În mintea lui Mircea Eliade, s-a născut ideea de a scrie despre „Coloana cerului” în folclorul românesc şi în concepţiile megalitice, în acelaşi timp, despre „Coloana nesfîrşită” a lui Brâncuși, care este un „Axis Mundi”, un Stîlp cosmic. „Coloana” este „fără sfîrşit”, deoarece simbolizează „ascensiunea ca transcendenţă a condiţiei umane”. Două remarcabile personalităţi ale literaturii şi culturii române, Eugen Jebeleanu şi soţia sa, Florica Cordescu, graficiană si pictoriţă, au avut rarul privilegiu

de a-l vedea pe Brâncuși, în toamna anului 1956, cu cinci luni înaintea morţii. Imaginea lui Brâncuși, atins de bătrîneţe şi de suferinţele bolii, a fost imortalizată în desenele Floricăi Cordescu. Iar poetul avea să descrie astfel întîlnirea cu renumitul sculptor, cunoscut prin simplitatea şi omenia lui: „L-am regăsit la Paris, întrun fel de magazie pe săracul, săracul miliardar. El, care îmbogăţise de 2000 de ani sau poate mai demult, nu numai Patria mea, nu numai planeta noastră, ci Universul întreg, într-o magazie. Şi nu-mi vorbea în esperanto, ci româneşte. Şi era bătrîn, şi era bolnav, dar cît de vesel! Şi obrazul meu, ruşinat şi pentru alţii, s-a înfundat în zăpezile curate ale bărbii lui, şi el m-a strîns tare, tare la piept, şi sufletul lui tot vesel. Neschimbat. Ca totdeauna!”. Jean Negulescu, un craiovean, fusese trimis de tatăl său la Paris, pentru studii economice, dar, nerespectînd sfatul acestuia, nu mai primeşte bani şi, în această situaţie, este nevoit să presteze munci similare cu ale lui Brâncuși. În aceste circumstanţe, îl cunoaşte pe gorjeanul Brâncuși, pe care îl vizitează în repetate rînduri şi, nu de puţine ori, prînzeşte cu celebrul sculptor. Prin intermediul lui, face cunoştinţă cu artişti ai avangardei, apropiaţi ai lui Brâncuși. Apoi, Jean Negulescu pleacă în America, unde desfăşoară o carieră cinematografică, ca regizor, scenarist şi producător de film, intrînd în istoria cinematografiei mondiale. A scris o carte, „Drum printre stele” (1984), tradusă şi în româneşte, în care îi consacră un capitol lui Constantin Brâncuși. Marin Sorescu publică un microeseu, în volumul „Insomnii”, Editura Albatros, 1971, din care cităm: „La intrarea în opera lui Brâncuși ar trebui o răzătoare să te ştergi pe picioare de toate legendele pe care le-ai auzit despre el. Iar ieşind, să te speli pe mîini de păcatul profanării şi să taci!”; „…dacă pui Cocoşii, Păsările şi Coloanele laolaltă, îţi iese o pădure măiastră, fermecată, de lemn, de bronz, piatră, ca pădurile din basme”. Nu putea lipsi din „catrenul” lui Nichita Stănescu, Brâncuși: „Cel mai frumos catren pe care aş putea să-l scriu vreodată este: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși”. Dintre scriitorii străini, îl amintim, în primul rînd, pe romancierul româno-american Peter Neagoe, ardelean la origine. Cei doi se cunosc la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, prietenia lor continuă în voiajul de studii, ca „păsări călătoare” pînă la München. Peter Neagoe se stabileşte în America, revine la Paris în 1926, îl revede pe Brâncuși, rămînînd prieteni pentru toată viaţa. Acesta scrie romanul „Sfîntul din Montparnasse”, în care prezină cronologic o biografie romanţată. Realitatea bazată pe aspecte faptice, documentare şi pe convorbirile cu Brâncuși se împleteşte cu ficţiunea, avînd ca fundament prietenia celor doi, cu durata de peste o jumătate de secol. James Joyce (1882-1941), irlandez la origine, autorul romanului modern „Ulisse”, a fost prietenul lui Brâncuși timp de 16 ani, o prietenie avînd la bază unele afinităţi evidenţiate de Petre Pandrea: emigranţi voluntari, nu pecuniari, singurătatea, „înrădăcinările indelebile” în solul ţărilor lor de baştină, Irlanda şi România. „Marile mişcări, spune James Joyce în „Ulisse”, care declanşează revoluţiile spiritului, nasc din visurile şi viziunile unui cioban de pe coline, pentru care pămîntul nu e un cîmp de exploatare, ci o mamă vie” ( „Cuminţenia pămîntului”). James Joyce îl introduce şi pe Ezra Pound, poet modern şi eseist american, în intimitatea lui Brâncuși, pe care îl admira în eseuri ditirambice. Acest poet şi teoretician al avangardei, imediat după moartea lui Brâncuși, exilat în Italia, scria: „Brâncuși mi s-a părut un sfînt./El este primul/Pe lista mea a valorilor”. Paul Morand, căsătorit cu principesa româncă Elena Şuţu, fost ministru plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, scriitor de prestigiu internaţional, prefaţatorul „Catalogului” cu operele lui Brâncuși, contribuie din plin la promovarea artei sculptorului român pe plan internațional. Lui i se alătură principesele române de la Paris, Ana de Noailles, Marta Bibescu şi Elena Văcărescu, factori decisivi în această privinţă. Previziunea lui Paul Morand s-a înfăptuit: „Operele lui Brâncuși vor împodobi pieţele lumii întregi”.

SURSA: GORJEANU RO

Polemici « Controverse

Zbor deasupra cuibului de cuc

Înfricoșați cum sîntem de anii care vin și se duc, pare că ne-am ascuns, fiecare, într-un cuib de cuc. Sîntem diferiți prin fapte, comuni sîntem doar prin moarte, cînd, în ceasul hotărît, ne mistuim în Cuib de cuc.

Ne uităm în jurul nostru și nu vedem nimic care să ne dea măcar impresia că lucrurile se îndreaptă. Din contră, sub pretextul pierderilor în economie generate de pandemia de Covid, guvernanții noștri năruiesc, treptat, toate speranțele românilor: înghețări de pensii și salarii, tăieri de sporuri pentru salariați, de vouchere pentru concedii, stoparea finanțării unor spitale de urgență ș.a.m.d.

Pensionarii nu mai au nici o șansă, ei trebuie să facă față noilor și numeroaselor scumpiri de produse și servicii, cu aceeași pensie de anul trecut. Renunță să-și mai cumpere medicamente, să-și urmeze tratamentele. Spitalele sînt rezervate bolnavilor de Covid. Nu sînt bani pentru creșterea punctului de pensie, deși există lege, deși sumele necesare, potrivit declarațiilor de anul trecut, ale premierului Vasile Cîțu, erau ,,prinse în buget”. Și atunci, oare ce s-a întîmplat? Se spune într-una că sînt prea mulți pensionari față de numărul de angajați. Dar, din cifrele date publicității, am aflat

că sînt aproape 5 milioane de pensionari (inclusiv cei ce primesc indemnizații sociale). În același timp, statisticile oficiale spun că, spre exemplu, la pilonul II de pensii, figurează cca. 7 milioane de salariați. Și mai este ceva: ce se întîmplă cu contribuțiile la pensii în cazul celor care, după 30-40 de ani de muncă, n-au mai apucat să se bucure nici măcar o zi de calitatea de pensionar? Cum sînt gestionați banii depuși de ei în contul pensiei care li se cuvenea? Sumele alea rămîn la stat.

S-au anunțat tăieri de sporuri. Guvernanții, însă, pun semnul egalității între sporurile pentru condiții de muncă și sporurile pentru performanță, deși, tot ei, politicienii aflați la putere, spun că susțin meritocrația. Se taie în carne vie și la numărul de angajați la stat. Doar că... de cînd au venit la putere noii guvernanți, au mai angajat – pe criterii politice – 14.000 de bugetari... Și pentru că pe aceștia n-au cum să-i trimită în șomaj (doar sînt de-ai lor, ,,profesioniști” transferați de la privat, unii cu studii făcute pe sponci și care nu-și mai găsesc nici diploma de Bacalaureat), se dă iama printre puținii muncitori care-au mai rămas pe plaiurile mioritice. S-au închis, în ultimii ani, mii de exploatări de cărbune, au fost aruncați în stradă zeci de mii de mineri. Am urmărit, într-un reportaj TV, mărturia unuia dintre ei, tatăl a doi copilași, îmbătrînit înainte de vreme, care spunea că și lor le-au înghețat salariile, li s-au luat din sporuri. Echipele care erau formate din 10 mineri, s-au redus la 2 oameni și, acum, se doresc alte disponibilizări. El povestea cum

Enciclopedia „România Mare” Vesalius, primul anatomist modern (2)

Înainte de a-și scrie opera de căpetenie, Vesalius a avut prilejuri nenumărate de a da o raită prin lume. Ca medic practicant a rătăcit prin mai bine de jumătate de Europă, servind la diferite unități militare, l-a slujit pe Carol Quintul, ai cărui mercenari au prădat fără scrupule Roma, a fost medicul de curte al sîngerosului Filip al II-lea. Pretutindeni, el se afla pe urma armatelor combatante, disecînd zi și noapte, fără să obosească, tot ce-i cădea în mînă. Între timp, a ținut prelegeri la universitățile din Padova, Pisa și Bologna, după ce Baselul l-a alungat și pe el, întocmai ca pe Paracelsus.

Vesalius, primul doctor care s-a luptat cu luesul

Este greu de priceput cînd a avut Vesalius răgazul necesar alcătuirii unei astfel de opere minuțioase, care presupunea răbdare și stăruință. El avea de furcă pe atunci cu diferite epidemii, dintre care cea mai răspîndită era luesul. În Secolul al XIV-lea, ciuma a secerat, se zice, numai în Germania, peste 1 milion de oameni. Pe lîngă ea, luesul (sifilisul), sau, cum i se spunea pe atunci, ,,franțul”, era mult mai cumplit.

coboară în mină cu liftul la 400 m sub pămînt, iar de acolo, mai străbate încă 4 km pînă la punctul de lucru. Condițiile sînt cumplite: este atît de cald în măruntaiele pămîntului, încît minerii lucrează complet dezbrăcați, doar cu cizme de cauciuc în picioare, în care toarnă apă, ca să poată suporta fierbințeala solului. Cînd unuia i se face rău, altul îl cară în spinare, pe post de targă...

Oare guvernanții ăștia care ne conduc au habar ce se întîmplă cu oamenii care trudesc din greu în țara asta?

... Încet-încet, zilele zboară, prin Poarta Vieții, anii se strecoară. Purtăm în noi un drum anume, ducînd mereu spre Soare-apune. Rămînem tot mai singuri, înfricoșați de tot ce ne-nconjoară, ne izolăm apatici și fără de speranță în cuibul nostru trist, de cuc fără de țară.

LILIAnA TETELEA

Brâncuși, despre operele sale

v Păsările măiestre sînt o serie de obiecte diferite, născute dintr-o căutare unică, rămasă prin timp încontinuu aceeași. Idealul realizării acestor sculpturi ar fi o mărire care să umple întreaga boltă cerească, în ultimele două variante ale Păsărilor – cea albă și cea neagră – m-am apropiat cel mai profund de o dreaptă măsură – și am realizat acest lucru cu atît mai mult, cu cît reușeam să mă detașez de persoana mea.

v O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Și încerca să iasă bătînd în geam și nu găsea ieșirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a așezat apoi să se odihnească. Și a încercat din nou și a ieșit. Sculptura este la fel: dacă găsești acel geam (acea ieșire), te ridici înspre cer, intri în împărăția cerurilor...

* * *

Poate că Vesalius ar mai fi dat la iveală și alte lucrări dacă zbirii Inchiziției spaniole nu l-ar fi descoperit disecînd un cadavru furat din cimitirul spitalului catolic. Vesalius a fost încercerat, torturat și condamnat la moarte. În ultima clipă, Filip al II-lea, care nu-i uitase serviciile aduse, i-a comutat pedeapsa capitală în surghiun la Ierusalim. Vesalius s-a supus, a plecat în Palestina și a îndurat toate mizeriile și neajunsurile rezervate peregrinilor cerșetori la ,,Sfîntul Mormînt”. În 1564 el s-a îmbarcat pe o galeră venețiană, spre a se întoarce în Europa. N-a ajuns însă niciodată acasă, deoarece pe Marea Ionică galera a naufragiat și toți cei ce se aflau pe ea au pierit în valuri. În fața Insulei Zante, căreia corăbierii îi spun ,,Fior di Levante” – Floarea Levantului – și-a aflat sfîrșitul, la numai 50 de ani, omul pe urmele căruia anatomia corpului omenesc a luat un avînt uriaș, ducînd la cuceririle contemporane ale medicinei, pe care nici Vesalius nu s-ar fi încumetat să le profețească.

Sfîrșit

Dr. ALEXANDRU CULCER

Viața lui Vesalius coincide cu perioada celei mai sălbatice recrudescențe a grozavei boli venerice. Un alt anatomist celebru, italianul Fallopius, susține că boala ar fi fost adusă în Europa de mateloții lui Columb, întorși din America. Prin intermediul unor femei de moravuri ușoare, ei l-ar fi răspîndit intenționat printre soldații italieni și francezi la asediul Neapolului. Cert este că primii care s-au îmbolnăvit au fost francezii, de aici, apoi, denumirea populară de ,,franț”. Luesul era pe atunci mult mai virulent ca astăzi, astfel că majoritatea victimelor putrezeau de vii în cîteva luni. Vesalius și-a întocmit atlasul de anatomie peste rîurile de sînge ale războaielor și în gemetele nefericiților muribunzi luetici. Ziua tămăduia, noaptea diseca și scria cu febrilitate. În Italia, Germania sau Spania, el n-a încetat o clipă, nici chiar după apariția cărții sale, să disece, să învețe și să lămurească problemele migăloase ale constituției anatomice umane. Preparatele sale erau desăvîrșite, model de seriozitate și iscusință profesională.

v Sculptura mea Cocoșul nu mai este cocoș; iar Pasărea măiastră nu mai este o pasăre: au devenit simboluri. Eu am căutat mereu naturalul, frumosul primar și direct, nemijlocit și etern! Doresc ca Păsările și Cocoșii mei să umple odată întreg Universul și să exprime marea Eliberare!...

v Natura zămislește o vegetație vînjoasă care crește drept în sus, de la pămînt înspre ceruri. Iată, Coloana mea fără sfîrșit trăiește într-o grădină frumoasă – din România... De jos și pînă sus, ea are aceeași formă și nu îi trebuie nici piedestal și nici soclu ca să se sprijine; iar vîntul nu o va dezrădăcina niciodată, căci Ea va rezista pe propriile-i puteri...

v Coloana infinirii se aseamănă și cu o plantă exotică – la care vor să viseze (veșnic) adolescenții. Sau cu însuși pendulul timpului, răsturnat.

v Nu vedeți, oare, acești ochi? Profilul acestor doi ochi (uniți – în Templul sărutului)?... Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămîne oare (din noi) în amintirea celorlalți, după moarte?... Numai amintirea ochilor! Și a privirilor! Cu care ne-am revelat dragostea pentru oameni și pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porții sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat și femeie.

v Acum, la bătrînețe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cină cea de taină... Linia Mesei tăcerii... vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, unește și apropie...

File de istorie

145 de ani de la naºterea sculptorului

Constantin Brâncuºi (1876 – 1957)

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobița, comuna Peștișani (județul Gorj) și a murit la 16 martie 1957, la Paris.

Din anul 1885 pînă în 1895, cînd se înscrie la Școala de arte și meserii din Craiova, Constantin Brâncuși a lucrat ca băiat de prăvălie la Tîrgu Jiu, Slatina și la bodega lui Ion Zamfirescu, din Craiova. În 1897 este trimis la Viena pentru lucrări decorative în lemn, comandate pentru Castelul Peleș.

În anul 1898 se încrie la Școala de Belle Arte din București, pe care o absolvă în 1902. Apoi, pleacă din București - prin Viena, München și Elveția - la Paris, în anul 1904. Brâncuși își începe activitatea artistică cu ceea ce învățase de la profesorii săi, sculptorii Vladimir Heghel și Ion Georgescu, sfătuit apoi să continue cu Rodin și A. Mercié, adică o sculptură figurativă, realistă și de o rară execuție tehnică sculpturală, demonstînd un talent precoce (Cap de copil, Pictorul Dărăscu, Orgoliul, Semnul).

Contactul cu Parisul, cu noile tendințe, opuse celor din secolul anterior, curentele aflate în plină ascensiune, ca impresionismul, expresionismul, arta neagră, fovismul, cubismul, care în prima decadă a Secolului XX legiferau liberatea de creație, au avut un impact puternic în creația lui Brâncuși. În anul 1904, cînd Brâncuși a sosit la Paris, la vîrsta de 28 de ani, gloriile noi ale Parisului însemnau Matisse, Picasso, Léger, Kandinski, Chagall, Max Ernst.

La Paris expune prima dată în anul 1906, și este semnificativ că Brâncuși refuză să lucreze în atelierul lui Rodin (,,Nimic nu crește la umbra marilor copaci”, spunea el). Dar se va alătura inițial, devenind prieteni, lui Modigliani, Henri Rousseau, Apollinaire, Max Iacob, Walter Pach și Marcel Duchamp. Este momentul în care Brâncuși refuză dominația modelului și a modelajului realist după natură. Schimbarea concepției sculpturale îl apropie de acei artiști care încep să exprime totodată o întoarcere la originile culturale și spirituale, la acele forme de o manieră arhaică prin care căutau acel adevăr secret al naturii. Brâncuși preferă puritatea formei. În atelierul său sînt văzuți acum James Joyce, Jean Cocteau, Max Ernst, Henry Moore, Oskar Kokoschka, J.J. Sweeney, Fernand Léger, Tinguely, Wilhelm Lehmbruck, Carola Giedion și alte figuri ce reprezentau sau susțineau noile curente artistice.

atras de misterioasele forțe ale Universului, de formele primordiale și de forma pură, în sine, a lucrurilor, fără să se desprindă total de sursele de inspirație autohtone. Brâncuși spunea că a venit la Paris purtînd în traistă legendele străbune românești. Asemenea mituri și legende existente în creația sa pot fi sintetizate astfel: originea lumii, mitul ascensiunii, tema dragostei și a fertilității, mitul morții și al somnului, nostalgia infinitului și a cosmosului.

Prin apelul la substanța tradițiilor populare se pot explica și unele elemente novatoare pe care le aduce în sculptură: reducerea formei artistice la simplu și general, căutarea acelor forme prin care se realizează geometric ritmul și echilibrul, tendința spre puritatea expresivă a formei, esențializarea ideii personale și a expresivității colective, trecerea de la real la simbol, atingerea semnificației umane la o valoare universală.

anul 1938 termină ridicarea Coloanei fără sfîrșit Continuă să expună la Londra (1938), la New York (1939), la Galeria Buchholz (1941), Craiova (1941), Cincinatti (1946), New York (1947), Amsterdam și Londra (1948), Chicago, Minneapolis și New York (1948), Amsterdam și New York (1951), Paris, Londra, Philadelphia, Connecticut, Chicago, New York și Paris (1952), la Zürich (1954), la New York și Philadelphia (1955). Înainte de a muri, se organizează o mică retrospectivă la București, în anul 1956.

După stingerea din viață a genialului sculptor, abia la zece ani de la moartea sa au loc, cu ocazia comemorării sale, mari manifestări și recunoașterea plenară a spiritului său novator, modern al Secolului XX. Artistul se desprinsese total de spiritul profesorilor săi și de letargia realistă a figuratismului sculptural, ce era o prelungire a academismului și neoclacismului secolului trecut, pentru a demonstra că simplitatea și puritatea sculpturii pot dezvălui mai profund adevărul ascuns în forma lucrurilor reale sau în legendele populare. Referindu-se la sculptura Sărutul, Brâncuși afirma: „Am vrut, de fapt, să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pămînt, înainte de a-l fi părăsit, pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simțămînt lăuntric”. La rîndul lor, Muza adormită și Începutul Lumii exprimau, prin forma ovoidală, simbolul germinației, a Universului.

În aceeași perioadă, Brâncuși expune și la București, la Tinerimea Artistică, în anul 1908, unde primește un premiu (în 1909). Continuă să expună și la Paris, la Salonul de Toamnă, ca și la Tinerimea Artistică, în 1910. În anul 1912, Brâncuși obține, la Salonul oficial din București, premiul I, concomitent cu expunerea lucrărilor sale la Salonul Artiștilor independenți, la Paris, urmate de participarea la Expoziția Internațională de artă modernă de la Armory Show, din New York, și apoi la Chicago și Boston.

În tot ceea ce va crea după lucrările Rugăciunea, Cumințenia pămîntului, Sărutul, Muza adormită, realizate în această perioadă, Brâncuși se va simți

Brâncuși contină să expună la București, la Tinerimea Artistică, 6 lucrări, în 1914, și la Photo Seccesion Gallery (New York), 8 lucrări. În anul 1917, expune la Societatea Artiștilor Independenți, la New York. Se stabilește la Paris, în atelierul din Impasse Ronsin nr. 11. Acolo, Constantin Brâncuși realizează prima versiune a Coloanei fără sfîrșit. După război participă la Expoziția Arta Română, la București și la Galeriile Societății Anonime, la Muzeul de Artă din New York, iar în 1922, la Expoziția de Artă Contemporană franceză, din New York. În anul 1924, participă la Expoziția de Avangardă Contimporanul, de la București. În anul 1926 este prezent la Salonul artiștilor independenți din Paris, la Art Center, din New York, cu 24 de sculpturi, la Expoziția Trinațională Franceză – Engleză – Americană, la Muzeul Brooklyn din New York și are o expoziție personală la Brummer Gallery, din New York, cu 37 de sculpturi, 5 socluri, o pictură și 27 desene. În 1927 expune la Chicago, Paris și New York. Cîștigă în anul 1928 procesul cu Vama Americană început în 1924. În 1929 expune la Zürich, iar în 1935 are o nouă expoziție personală la Brummer Gallery, din New York, cu 57 de sculpturi și un studiu de frescă. Brâncuși expune la Chicago și în 1936, la Muzeul de Artă modernă din New York. Călătorește în Egipt și India și vine în România pentru execuția Monumentului de la Tîrgu Jiu.

În anul 1937 expune la Paris, la Pavilionul României, din cadrul Expoziției Internaționale. În

Sculptura Prometeu e o reprezentare modernă a începutului eliberării gîndirii. Forma ei ovoidală este cea mai potrivită pentru a înfățișa distanțarea de detaliile fizice, istorice, locale. Ovoidul este forma caracterizantă ca expresie a geometriei și gîndirii înclinate spre generalizare, eliberată și invincibilă. În spirala în care l-a reprezentat pe James Joyce, Brâncuși a văzut mișcarea circulară pornită de la un punct și prelungită la infinit, cuprinzînd cele două sensuri ale existenței: al morții și al renașterii. Cele șapte versiuni ale Noului născut reprezintă, și ele, sensul originii lumii, mitul nașterii prin apelul la oul cosmogonic. Măiastra are o legătură specială cu miturile românești și universale reprezentate de pasărea Phoenix. Pasărea în spațiu a devenit simbolul zborului, al ascensiunii, al lejerității spiritului. Ideea mișcării, a plutirii, sînt ilustrate de Peștele sau Broasca țestoasă zburînd. Și celelalte lucrări, Spiritul lui Buda, Leda, Miracolul, Cocoșul salutînd soarele, pînă la ridicarea monumentului de la Tîrgu Jiu în 19371938, a Coloanei fără sfîrșit, Brâncuși a văzut în artă posibilitatea joncțiunii între formele perceptibile și realitatea esențială, între spațiul exterior și cel interior. Brâncuși, care începuse cu studiul exact al formelor și al mișcării destinate a reprezenta realitatea, avea să devină un pasionat al formei care zămislește realitatea. El a demonstrat bogăția inventivă a formelor, pe care natura este capabilă să le ofere unui artist, avînd astfel posibilitatea să reînnoiască natura.

Opera lui Brâncuși se înscrie ca o pagină însemnată în istoria culturii, ocupînd, incontestabil, centrul artei contemporane mondiale. În decursul anilor, opera sa a fost amplu comentată și interpretată și, în final, recunoașterea ei a devenit plenară, concretizată și în reconstruirea atelierului său, la Centrul Pompidou, din Paris, ca un simbol al artei moderne a Secolului XX.

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Polemici « Controverse

Dubla ticăloșie: executarea Dianei Șoșoacă și acoperirea lui Cîțu

(urmare din pag. 1)

Și, da, subliniez – așa-zisa opoziție, pentru că, în fapt, în afară de Diana Șoșoacă, oare ce opoziție a făcut AUR? Nimic!... Dimpotrivă, i-a închis gura senatoarei cînd acesta lovea într-un punct sensibil al guvernării, campania de vaccinare! Coincidență? Hai să fim serioși, AUR și Simion, liderul asumat de electoratul formațiunii ,,surpriză”, nu au nimic în comun cu un comportament politic clasic, ci cu unul rebel, radical, așa cum s-au definit în campanii! Deci, de unde supărarea pe cea mai fidelă întrupare a stilului care le-a adus succesul? (Mă rog, dacă succesul nu are cumva o altă explicație… mai secretă). Pentru mine, ca ziarist cu experiență și fost politician, este foarte clar: decizia conducerii AUR este o făcătură, o provocare, ca să se creeze o perdea de fum, o acoperire!

Încă un argument în acest sens: faptul că singura luptătoare este îndepărtată de AUR din singura comisie permanentă (relativ) puternică obținută… de AUR! Și nota bene, Diana Șoșoacă este singura juristă de forță din Senat a partidului, singura cu autoritate și notorietate în fața publicului – deci singura care conta în fruntea unei asemenea comisii! Cum să renunți la un asemenea om – și, implicit, cum să renunți în acest fel la o comisie care ți-ar fi adus enorm de multe puncte și imagine în fața electoratului?! Părerea mea este că s-a putut… la ordin! Era clar că dinamica senatoare-avocat va reacționa dur, provocînd alte și alte subiecte de presă, după cum arătam și în debutul articolului. Plus că este susținută de mulți ,,influenceri” de bună credință, care au fost cu ea în stradă, și care acum i-au preluat cazul. Fără să vrea, atît Diana Șoșoacă, cît și acești activiști din mediul online contribuie la acoperirea șmecheriilor care se fac prin legea bugetului, dar și prin măsurile din pandemie și diverse alte nenorociri.

Ion Cristoiu remarca deunăzi - ați văzut cum a scăzut interesul pentru pandemie în România? Da, pentru că a apărut cazul nedreptățirii tumultoasei Diana Șoșoacă! Caz, repet, creat din senin de AUR!

Mai mult, acum văd că liderii AUR au început cu bazaconii gen Servicii din Răsărit, cu rețele care duc la Moscova și alte elucubrații, care vor genera alte și alte nebunii de comentarii, un spectacol bizar, ridicol, un circ la care lumea se uită, ignorînd chestiuni serioase și grave care se petrec între timp.

Și, după cît se pare, AUR mai pregătește o bombă: îl vor exclude și pe generalul Mircia Chelaru! La ora la care scriu, generalul mi-a spus că nu l-au anunțat de așa ceva, dar… Unul dintre cei mai importanți vectori ai naționalismului românesc, profesorul și scriitorul Ion Coja a transmis ieri o scrisoare deschisă, în care îl acuză pe fostul șef al Armatei române, generalul Mircia Chelaru, că ar fi în spatele scindării AUR! ,,Mircia Chelaru este capul diversiunii anti AUR”, acuză Coja. Cunoscutul scriitor și filolog expune cîteva opinii ferme față de ceea ce se petrece în AUR, pornind de la ,,Comportamentul în partid al doamnei Diana Șoșoacă nu a fost corect, se cuvenea sancționat în vreun fel”, așa cum consideră profesorul Coja. Și, atenție: ,,Acest comportament a fost încurajat de intrigile lui Mircia Chelaru și Ninel Peia, lideri în Partidul Neamul Românesc, care au văzut o ocazie de a constitui un grup parlamentar al partidului lor, prin despărțirea de AUR a membrilor PNR”, scrie Ion Coja.

Cert este că venerabilul scriitor are o problemă mai veche cu distinsul general, despre care conchide: ,,Generalul Mircia Chelaru era de multă vreme cazul să se retragă din viața publică. În mod evident nu are ce căuta în Parlamentul României. Decît dacă are o misiune de îndeplinit”. Personal NU cred că e un demers just sau întemeiat, dar un lucru este cert – el a fost făcut, are o adresă clară, iar cuvîntul profesorului Coja are o greutate indiscutabilă. Altfel spus, demersul are o țintă clară și nu aleasă fără sens.

A doua ,,pușcă”, dintr-o altă direcție este jurnalistul Dan Bucura, cel care a încercat o candidatură, cochetînd cu politica. Dan Bucura a scris, tot ieri, că Mircia Chelaru va fi exclus din AUR! ,,Eu v-am spus de multe ori că George Simion e capabil să facă o curățenie generală în partidul AUR. (…) După Șoșoacă și Mihai Lască, mai zboară din partid un nume greu: Mircia Chelaru. E vorba de celebrul general condamnat cu suspendare pentru combinații imobiliare”. Bucura mai adaugă

niște laude implicite la adresa AUR… dar din nou ținta e clară: generalul Mircia Chelaru!

Culmea este că aceste texte au fost scrise înainte ca generalul să aibă vreun semnal oficial de excludere. Și atunci?... E vorba de o orchestrare a unei excluderi, pe baza unor luări de poziție externe? Foarte posibil, pentru că NU ar fi prima! Colonelul Francisc Tobă a devenit persona non grata pentru alde Simion, după ce presa și diverse organizații au început să strige! ,,Nam știut nimic despre el cînd l-am pus pe liste!” – s-a apărat George Simion… Serios? Cînd ești atît de apropiat de Doru Mărieș, liderul revoluționarilor, cel care a lucrat îndeaproape cu procurorul revoluției, Dan Voinea, cum poți să spui că NU ai știut cine este colonelul Tobă?! Deci, opinia mea este că scenariul din cazul colonelului Tobă se repetă în cazul generalului Chelaru. Și generalul Mircia Chelaru, una dintre cele mai remarcabile figuri ale armatei din ultimii 30 de ani –cu toate păcatele lui – este ca și exclus din AUR. Ce va urma? Un nou scandal, pentru că generalul Mircia Chelaru are mulți susținători, inclusiv în activele grupări ale rezerviștilor militari!

Pune AUR la cale aceste scandaluri – acoperire… sau a fost AUR creat cu acest scop – și pentru a acredita ideea că naționalismul este o sumă de scandaluri? (De fapt, au reușit ei la Washington să facă asta, darămite la noi!). Ah, da… naționalism. Așa se definea AUR inițial, dar acum? Primul semn a fost cînd nu s-au dus la grupul naționalist european, ci la cel pe unde trecuse și… Monica Macovei! Cineva îmi atrăgea atenția că și Ovidiu Hurduzeu, scriitorul ,,României profunde”, observă că AUR ,,fuge ca dracu de tămîie de naționalism”. Hurduzeu, fost candidat AUR la Ilfov, fără legătură cu PNR, publică postări favorabile Dianei Șoșoacă, în care devine din ce în ce mai critic la adresa AUR. Nu știu dacă mai e membru... Dar de ce ar fi nevoie de atîta acoperire pentru Florin Cîțu? –ar putea întreba cineva venit de pe Planeta Marte. Pe scurt, așa, ca pentru marțieni, să o luăm în ordinea informațiilor despre care nu trebuie să se discute și care trebuie uitate: Florin Cîțu a fost implicat în scandalul atacului speculativ împotriva leului – ba chiar el a fost inițiatorul -, fiind suspendat din activitatea bancară. Florin Cîțu a fost acuzat de consum de droguri. Florin Cîțu a fost acuzat că încasează comisioane pe conturi offshore pe care nu le declară și scoate anual sume, nefiind clare sursele traiului său bun, Florin Cîțu a fost acuzat că susține bănci străine ca acestea să nu mai plătească datorii statului. Florin Cîțu este acuzat că a desființat o direcție juridică a Ministerului Finanțelor, pe care îl conducea, pentru că avea un interes direct, personal, în retrocedarea unor proprietăți mari. Florin Cîțu este acuzat că a împrumutat sume imense, îndatorînd România și punînd-o în mîna marilor creditori internaționali. Florin Cîțu este acuzat că nu explică unde s-au dus aceste sume uriașe. Florin Cîțu este acuzat că nu vine să dea explicații în fața comisiilor Parlamentului. Florin Cîțu este acuzat că are un trecut școlar penibil și dubios – a picat rușinos, cu nota 4, treapta a doua, apoi a intrat „pe pile” la un liceu, și a căzut de două ori la ASE, pînă să devină student în SUA. Florin Cîțu este acuzat că nu poate explica de unde a avut bani și cine i-a plătit studiile în SUA. Florin Cîțu este acuzat că s-a drogat în fața unor jurnaliști. Florin Cîțu este acuzat că minte despre ce a făcut la Bruxelles și nu prezintă situația reală a tăierilor bugetare.

Acest Florin Cîțu este premierul României – iar pentru asta NU trebuie acuzat el, ci acoperit!

PSD încearcă să acopere cu tema penibilă a ,,pensiilor parlamentarilor”, sau cu ,,bugetul paralel”. E insuficient, pe oameni îi doare în cot – sau înțeleg că sînt prostii... Și atunci a trebuit să apară ,,furtuna”, Diana Iovanovici Șoșoacă. Mărturisesc că m-a mirat cum de sistemul a admis să intre în Parlament o asemenea ,,furtună” – Marine Le Pen de România, cum am supranumit-o eu. Apoi m-am mirat cînd am văzut că primește șefia Comisiei de Abuzuri. Acum m-am lămurit – a fost ridicată sus, ca atunci cînd cade să facă zgomot cît mai mare, să acopere cît mai bine! Asta a fost… Din păcate, rămînem cu acest fenomen, Cîțu! Doamne, ce rușine!... Nu știu, mă gîndesc cînd alde străinii citesc biografia lui, cea reală… Dar, ce mă mir atîta? Poveștile celor din fruntea unor instituții financiare mondiale, ori din fruntea unor guverne, oare cum or fi? Mda, sigur, Cîțu parcă e ceva mai penibil… dar sîntem români liberi și anticomuniști, nu? Așa că trebuie să fim mai tari ca toți la capitolul penibil, nu?...

Ambasadorul rus Kuzmin: ,,Din păcate, în relația cu România nu există o dinamică pozitivă”

Cu ocazia Zilei Diplomatului Rus, Excelența Sa Valery Kuzmin, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Federației Ruse în România, a susținut o conferință de presă în format online. Ambasadorul a prezentat un bilanț al anului diplomatic 2020 și a răspuns la întrebările ziariștilor.

Unul dintre subiectele cele mai așteptate a fost cel legat de relația cu România. ,,Relația cu România… din păcate, nu există o dinamică pozitivă în ultimul an”, a declarat ambasadorul, amintind din prima argumentul principal: gestul liderilor români de a introduce Rusia ca o principală amenințare în Strategia Națională de Apărare – unde Rusia a fost definită ca cea mai mare amenințare în regiune”.

În același timp, Kuzmin a remarcat că în România sînt aduse tot mai multe trupe din SUA și state NATO, a căror prezență a devenit permanentă. Or, atrage atenția Ambasadorul, aceasta se întîmplă în condițiile în care SUA și NATO declară public Rusia ca una dintre cel mai mari provocări – de fapt, un sinonim pentru inamic. ,,Nu am primit semnale de altă natură de la București”, conchide ambasadorul Federației Ruse.

De asemenea, în contextul cazului Navalnîi, Kuzmin a arătat că presiunile statelor UE, inclusiv ale României, sînt pentru ca Rusia ,,să încalce legislația și justiția rusă”. Adică, să intervină peste o decizie a justiție și să nu țină seama de legi și dovezi. ,,Unde este discursul despre «statul de drept», despre «domnia legii»?” – întreabă ambasadorul Kuzmin.

În privința relațiilor economice cu România, Kuzmin spune că acestea au suferit din cauza recesiunii pandemice, ,,dar la finalul anului trecut se constată că totalul schimburilor a fost de circa 3 miliarde de dolari”. ,,Companii rusești continuă să investească în România”, a spus ambasadorul, amintind de mai mulți investitori ruși importanți din țara noastră. Tot aici, Kuzmin și-a exprimat satisfacția pentru încheierea anchetei penale împotriva Petrotel Lukoil, ,,faptul fiind un semnal pozitiv pentru investitori”.

Desigur, ambasadorul a vorbit de schimburile din domeniul umanitar –cultural, consemnînd prezența în România a unor artiști ruși din domeniul muzicii sau al baletului. De asemenea, Kuzmin a menționat și spectacolele organizate de ambasadă și centrul cultural rus. În schimb, un episod nefericit amintit de ambasador a fost legat de scriitorul și istoricul rus căruia i-a fost refuzată intrarea în România, deși avea viza de intrare. ,,Era vorba doar despre o prelegere despre Istoria Antică… este un gest descurajant pentru colaborarea științifică – și nu cred că e un gest de normalitate”, a declarat Kuzmin.

DRAGOȘ DUMITRIU

Polemici « Controverse

Gerda Taro - prima fotojurnalistă ucisă pe front

Gerta Pohorylle, care avea să devină cunoscută sub numele de Gerda Taro, s-a născut pe 1 august 1910 la Stuttgart şi a fost înmormîntată pe 1 august 1937 la Paris, ucisă în Războiul Civil din Spania, unde ajunsese ca fotografă. A fost partenera lui Endre Ernő Friedmann, căruia i-a schimbat numele în Robert Capa, și o artistă cu o existență tumultuoasă, pe care scriitoarea italiană Helena Janeczek o reconstituie în romanul „Fata cu Leica” (Editura Art, 2020).

Gerta Pohorylle, născută într-o familie germană cu origini evreiești, și-a petrecut primii anii în Polonia, a studiat o vreme în Elveția, apoi s-a stabilit la Leipzig, de unde va emigra la Paris, la 23 de ani, în 1933; era mai degrabă un exil, pentru că deja fusese arestată pentru activitatea sa antinazistă. Opunîndu-se din convingere, dar și prin evreitatea sa, nazismului și fascismului, Taro se alătură tinerilor susținători ai comunismului în Paris.

Dacă la Leipzig trăise ajutîndu-și părinții, negustori, pe partea de contabilitate, la Paris va lucra o vreme ca dactilografă pînă cînd, prin intermediul prietenei sale Ruth Cerf, care-și cîștiga existența ca model, îl cunoaște pe fotograful ungur Robert Capa. Pe atunci, acesta abia se făcea cunoscut în cercurile artistice pariziene; încă se mai numea Endre Friedmann, nume pe care nu făcuse decît să îl transpună în varianta franceză – André Friedmann. Împreună cu Gerda, va alege pseudonimul Robert Capa, cu care va deveni unul dintre cei mai faimoși fotografi din istorie.

Capa este cel care îi oferă Gerdei primul ei aparat de fotografiat, bătrîna și credincioasa Leica, de care el își permite să se despartă. Cu aparatul Leica la gît, Gerda Taro îl însoțește în Războiul Civil din Spania, o cauză importantă pentru tinerii evrei cu aspirații comuniste de atunci. Pentru ei, comunismul nu era o

alegere, ci singura cale pe care o puteau urma pentru a milita împotriva nazismului și, implicit, a fascismului. Pentru a se salva.

Există fotografii cu Gerda Taro și Robert Capa în Spania, așa cum există imagini cu ei în cafenelele Parisului în vogă între cele două războaie mondiale. În ultima călătorie pe care o face în Spania, Gerda Taro merge singură sfîrșind într-o explozie. Fotografiile ei din Războiul Civil Spaniol sînt considerate unele dintre cele mai încărcate de emoție imagini surprinse vreodată pe front, însă multe dintre ele s-au pierdut, doar cîteva fiind regăsite mulți ani mai tîrziu, în mileniul nostru.

Helena Janeczek, una dintre cele mai apreciate scriitoare italiene de azi, alege să o înfățișeze pe Taro prin intermediul perspectivelor oferite de alte trei personaje. Unul dintre aceștia este medicul Georg Kuritzkes, cîndva și el un tînăr activist în Paris, membru al Brigăzilor Internaționale din Spania, medic stabilit în Italia și fost iubit al Gerdei. O altă voce îi aparține celei mai bune prietene a fotografei – Ruth Cerf, colegă de apartament în Paris, mereu credincioasă memoriei Gerdei Taro. În sfîrșit, a treia voce (prima, în roman), este aceea a lui Willy Chardack, etern îndrăgostit de Gerda Taro, cu

Teme juridice de actualitate

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (I)

I. Documente politico-juridice istorice esenţiale comunicării (1)

1. Declaraţia drepturilor din 1689

Actul privind drepturile şi libertăţile supusului şi stabilirea succesiunii la tron din 1689, mai cunoscut ca English Bill of Rights, unul dintre marii piloni ai dreptului constituţional britanic, reprezintă şi primul document cu valoare normativă în care regăsim exprimate drepturi şi libertăţi care interesează dreptul comunicării.

La capătul Revoluţiei glorioase din 1688, soldată cu fuga regelui Iacob al II-lea Stuart, şi venirea pe tron a lui Wilhelm al III-lea de Orania, Parlamentul englez a emis un act de o importanţă deosebită, care avea să inspire sistemele constituţionale de mai tîrziu. Redactat după moda timpului, sub forma unei declaraţii, Bill of Rights cuprinde, printre altele, două norme juridice care se află la originea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului din sfera comunicării. Se arată, astfel, că libertatea de exprimare (freedom of speech, în text) şi dezbaterile sau procedurile în Parlament nu trebuie să fie împiedicate sau puse sub semnul întrebării de către orice Curte sau în orice loc în afara Parlamentului şi că este dreptul supuşilor să adreseze petiţii regelui, orice constrîngeri şi acuzări pentru astfel de petiţii fiind ilegale

Remarcăm aici, pe lîngă orientarea din acel moment a statului englez către o monarhie parlamentară şi consfinţirea unor drepturi aferente (precum germenii imunităţii parlamentare de astăzi), folosirea, în premieră, a noţiunii de libertate de exprimare care, alături de dezbaterile parlamentare, implicînd, prin natura lor, comunicarea verbală, sînt protejate de ingerinţele unor alte autorităţi decît Parlamentul. Totodată, supuşii Coroanei britanice pot comunica suveranului nemulţumirile lor, fără teama de a fi pedepsiţi, într-o formă sau alta, pentru conţinutul petiţiei sau pentru formularea ei.

Aceste drepturi şi libertăţi, împreună cu influenţa exercitată de scrierile lui John Locke şi ale lui John Milton, au condus direct la abolirea regimului licenţierii presei în 1695, transformînd Regatul Unit în primul stat din lume cu o presă liberă.

2. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789

Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, adoptată la 26 august 1789 de Adunarea naţională constituantă franceză şi integrată, prin intermediul preambulului, în constituţiile franceze care s-au succedat de atunci, conţine primele texte din domeniul dreptului comunicării redactate într-un stil modern, care a inspirat, desigur, generaţii de legislatori de pe cuprinsul mai multor continente.

Potrivit art. 10 din acest act normativ, nimeni nu trebuie să fie urmărit pentru opiniile sale, chiar religioase, cu condiţia ca manifestarea lor să nu tulbure

care aceasta are o scurtă relație la un moment dat și care acum îi evocă amintirea din America, acolo unde între timp a devenit un cercetător de succes. Sînt cele trei perspective din care este evocat, în același timp, și un Paris interbelic agitat, oraș-refugiu pentru atîția tineri artiști și intelectuali evrei, din mijlocul cărora surîde chipul ironic al carismaticei Gerda Taro, „Gerda noastră”, cum îi spuneau ei.

În ziua înmormîntării Gerdei Taro, la Paris este organizată o mare procesiune, dominată de steaguri roșii, la care participă o mulțime numeroasă și în fruntea căreia se află Robert Capa. Astăzi am spune că moartea primei femei fotograf ucise pe front a fost confiscată de comuniști, care au făcut din Taro, la acea vreme, un simbol. Pe atunci, însă, lucrurile stăteau altfel, mai ales pentru toți acei tineri evrei pentru care părea să nu existe altă opțiune. La scurt timp după aceea, toți au părăsit Parisul, fugind din calea războiului, emigrînd mai ales în America. Printre ultimele gesturi ale unora dintre ei a fost acela de a salva fotografiile și negativele imaginilor realizate de Taro, de Capa, de Fred Stein și de alții. Robert Capa a emigrat la rîndul său în America. A murit în 1954, în Războiul din Vietnam. Numele cu care a devenit cunoscut a fost ales cu scopul de a suna deopotrivă neobișnuit și american, astfel încît fotografiile sale să se vîndă cît mai scump și să fie cît mai căutate. În „Fata cu Leica”, roman deținător al prestigiosului premiu italian Strega, Helena Janeczek reconstruiește, ca într-un puzzle cu detalii minuțioase, o lume fascinantă și tragică, o lume a tinereții și a morții, a artei și a groazei, a căutării și a sfîrșitului, care se întinde din decorul fascinant al Parisului anilor ’30 pînă pe agitatul front al Războiului Civil din Spania și de acolo în Italia sau în America, într-un periplu alert în care te însoțește permanent chipul extravagantei Gerda Taro, prima femeie fotograf ucisă pe front, șoptindu-ți permanent: ,,Am fost aici. Cîndva, am fost aici și am avut o poveste de spus”.

ZIARULMETROPOLIS RO

ordinea publică stabilită de lege. În art. 11 din declaraţie se arată că libera comunicare a gîndurilor şi a opiniilor este unul dintre cele mai preţioase drepturi ale omului: orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să imprime liber, urmînd să răspundă de abuzul acestei libertăţi în cazurile determinate de lege.

Urmare a unui secol de iluminism, noţiunile promovate în acest document de excepţională importanţă se vădesc deopotrivă actuale şi utile. Afirmarea libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii de exprimare a condus la promovarea explicită a principiului libertăţii presei. Într-o elegantă tehnică juridică, limitele acestor drepturi şi libertăţi sînt încredinţate legii, ca act juridic cu caracter normativ.

3. Primul amendament la Constituţia Statelor Unite (1791)

Parte a Declaraţiei drepturilor (primele zece amendamente la Constituţia Statelor Unite din 1887), primul amendament este izvorul, într-o formulă lapidară, a două secole de bogată jurisprudenţă a Curţii Supreme a Statelor Unite, care poartă pînă la cele mai mici detalii ale comunicării cunoscute omului.

Textul primului amendament este următorul: Congresul nu va adopta nici o lege cu privire la stabilirea unei religii sau care interzice exerciţiul liber al acesteia; sau care restrînge libertatea de exprimare sau cea a presei; sau dreptului populaţiei de a se aduna paşnic şi a transmite petiţii Guvernului pentru repararea unor nedreptăţi

Sînt reglementate aici genul, libertatea de exprimare, şi specia, libertatea presei. Este efectul viziunii autorilor Declaraţiei de independenţă şi ai Constituţiei Statelor Unite, pentru care proiecţia lui Montesquieu a separaţiei puterilor în stat a condus la acceptarea, informal, a unei a patra – presa.

(va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tudor Arghezi, cronicar dramatic

Sufleurul, copistul de roluri și, uneori, chiar actorul... Îndeletniciri de care au avut parte mai mulți artiști de ieri și de azi din tagma scriitoricească, încă de la vîrsta adolescenței (Eminescu sau Caragiale). Atrași de mirajul scenei și al culiselor, desigur, dintr-o pasiune irepresibilă, dar poate și împinși de spectrul sărăciei de acasă. Tot la fel au stat lucrurile și cu tinerii care au luat calea mînăstirilor (băieți și fete), după cum alții au îmbrățișat cariera armelor. Cum a fost cazul cu Matei Eminescu sau Constantin Creangă, ajunși elevi la școala militară din Iași, sau ca Laurențiu Fulga, după ce părinții lor au obținut mult-rîvnitul certificat de pauperitate.

Dramaturgul de meserie, ca să zicem așa, profesionistul, creatorul de comedii satirice, de parabole filozofice sau de tragedii... Dar care s-a distins și în alte genuri și specii literare – același Caragiale, Alecsandri, Delavrancea, Camil, Victor Efitimiu, Mihail Sorbul, Sebastian, D.R. Popescu, Th. Mazilu. După cum alții, poeți de mare forță lirică și mînuitori de idei –Eminescu, Macedonski, Arghezi, Octavian Goga, Blaga sau Marin Sorescu – s-au aventurat și pe terenul dramaturgiei, cu rezultate uneori notabile, alteori nici atît. Nici prozatorii n-au rezistat la cîntecele sirenelor și s-au apucat de teatru, măcar ca simplu divertisment, cine mai știe – Costache și Iacob Negruzzi, Eminescu, Slavici, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda și Eugen Barbu, Fănuș.

Dar cum din literatură nu se poate trăi, toți scriitorii noștri sau de aiurea au muncit prin alte locuri – pe la ziare și reviste, funcționari publici, în cinematografie, la radio și la televizor, în justiție, în învățămîntul de toate gradele sau pe unde i-a mînat destinul. Cîndva, la un cenaclu literar, am cunoscut un poet între două vîrste, care tocmai smulsese aplauze cu versurile sale de factură onirică, en vogue în acele vremuri. După eveniment, m-a invitat la un șpriț pe Calea Victoriei, vizavi de Teatrul ,,Cărăbuș”, unde mi-a mărturisit candid că, deși absolvise Literele la fără frecvență, continua să-și cîștige pîinea zilnică la un depou de tramvaie și troleibuze. În schimb, puțini au fost scriitorii care au trăit din scris. Așa cum a fost cazul cu Sadoveanu și Rebreanu, mari muncitori intelectuali, după cum i-a numit G. Călinescu, fiindcă publicau cîte un roman anual și, în general, erau nelipsiți din presa literară a vremii. Dar, citindu-l pe Marian Popa, am aflat că Sadoveanu nu putea să-și permită vreo vacanță, fiindcă avea 14 copii de crescut și pe care, cînd își ieșea din pepeni, ca un boier rus, îi croia cu biciul de nu se vedeau. Noroc cu Masoneria care l-a ajutat și ea cum a putut și sub Carolică, și sub legionari, și sub comuniști. Rebreanu, la rîndul său, a avut o singură fată (care, de fapt, nu era a lui). Dar era la fel de infernală și de cheltuitoare ca mă-sa, o actriță de mîna a patra, și amîndouă îi puneau sula-n coaste (vorba unui nemuritor) să scoată bani și din piatră seacă. Motiv pentru bietul om să se dea și cu ăia, și cu ăilalți și, pînă la urmă, să moară de epuizare la doar 59 de ani. Și bine a făcut, căci după 1945 au sărit pe el boșevicii care, ignorîndu-i strălucita operă, nu l-au scos din criminal, trădător și profascist. Cum avea să li se întîmple altora, precum Alexandru BrătescuVoinești sau Dumitru Drăghicescu, care au scăpat de pușcărie murind cînd trebuia.

Și am ajuns astfel la revistele de specialitate,,Teatru”, ,,Rampa”, ,,Scena”, ,,Arlechin”, sau cum s-or mai fi numit de-a lungul timpului, și la cronicarii teatrali, care populaseră și celelalte publicații deținătoare de rubrici, și chiar pagini întregi. La concurență cu specialiștii, teatrologii, și cu noua tagmă a cronicarilor de cinema, cinefilii. Așa cum, prin anii ’70-’80, alde Fănuș Neagu, Jenică Barbu, Adrian Păunescu, Th. Mazilu, Ion Băieșu, D.R. Popescu sau Dan Deșliu au înnobilat cronicile fotbalistice. Și, după ei, prinseseră curaj și jurnaliștii de profesie, care, astfel, își cîștigaseră

dreptul de a sta în tribună pe Ghencea, în Giulești, sau pe ,,23 August”, alături de marii maeștri în cam toate genurile și speciile literare.

Așadar, am ajuns la subiectul articolului nostru, enunțat chiar în titlu: a fost Arghezi și cronicar daramatic? A fost de toate. Fumător de la vîrsta de 15 ani, cînd îl învățase Nenea Iancu; și poet; și prozator; și dramaturg (,,Seringa”); și jurnalist universal; și ceasornicar; și laborant; și pamfletar; și scenarist de film (,,Doi vecini”, regizat de Geo Saizescu); și vînzător de vișine cu terezia, în fața casei sale de la Mărțișor; și deținut politic la Văcărești, în 1919, cînd se dăduse cu nemții; și în 1943, în lagărul de la Tîrgu Jiu, cînd se pusese rău cu nemții, publicînd pamfletul ,,Baroane”... Dar ce nu fusese maestrul în lunga sa viață?

Consultînd nota publicată de Mitzura Arghezi în Revista ,,Manuscriptum”, nr. 34/1979, aflăm că, în perioada 1905-1910, pe cînd se afla în Elveția, poetul a funcționat ca sufleur într-o trupă de teatru de amatori. De asemenea, tot pe atunci, era nelipsit de la spectacolele de circ și de teatru susținute de trupe de artiști francezi și nemți. Reîntors la București, va participa la nenumărate reprezentații teatrale. De atunci, și pînă în pragul morții, el va scrie nenumărate cronici teatrale, păreri despre arta dramatică, portrete de actori și regizori, prieteni apropiați. O bună parte dintre aceste notații vor apărea în volumul de scrieri intitulat ,,Cortina”. Mai departe, vom publica portretul făcut de Arghezi la doi mari actori: Marioara Zimniceanu (soția jurnalistului Dem. Theodorescu) și Vasile Toneanu (1869-1933).

Zimniceanca

,,Spectacolul senzațional de la Național: «Madame Sans-Gêne»: Sardou. Aș putea mărturisi că n-am părăsit de vreo 30 de ani o sală de teatru cu aceeași încîntare ca în seara de spectacol, de pe vremea cînd umblam din stal în stal și din galerie în galerie, prin țara franțuzească.

Acum, în familie, ne îmbrăcăm pardesiile și fleșflenderițele în loja nr. 19, copiii, doamna și domnul, întinzînd mîinile la cuier veseli și satisfăcuți și pugilînd cu diminutive de vorbe. Se întîmplă destul de rar ca martorii de vîrste și sensibilități contradictorii ai unui divertisment, care pretinde și un grăunte de judecată, să fie influențați identic la ruperea disciplinii și a politeței, cînd pubicul, numerotat de două ori, la bilete și garderobă, caută în destrăbălata debandadă a ieșirii val-vîrtej compensația interdependenței organizate.

– Hai să bem în sănătatea coanei Mărioara și a lui nenea Mitică un pahar bun!, a zis cineva.

Și pe cînd rubinul unei butelii de onoare era sorbit cu picătura, ne cercetam fiecare, ca niște lăutari în pauza orchestrei, coardele la scripci sentimentale, ca să pricepem cum ne găsim la unison, și copiii, și camarazii lor părinții.

Cucoana Mărioara e Doamna Maria Zimniceanu, care, întrecînd, nepermis de mult, toate cotele de talent din teatru, s-a depășit astă dată, dacă s-ar fi crezut cu putință, și pe sine. E greu de crezut că teatrul însuși ar putea dispune azi de o Madame Sans-Gêne, de calitatea Zimnicencei.

– Încă un pahar pentru cucoana Mărioara!

Nenea Mitică e Domnul Dem. Theodorescu, autorul versiunii românești a piesei lui Sardou. Uimitoarele juste echivalențe, inventate de inteligența raționată a creatorului de limbă nouă în fiecare literă pe care o zbîrlește din vocabular incomparabila lui pană, au dat repertoriului românesc și bibliotecii un text mai exact chiar decît originalul.

– Și încă un pahar pentru nenea Mitică!

O beție vine cu alta: după ovații, vin”.

Medalionul, început, dar neterminat și dedicat lui Vasile Toneanu, a fost scris de Arghezi în anul 1958, la 25 de ani de la moartea actorului (20 martie 1933). După cum se poate observa mai jos, și acest mare artist onorează generația slujitorilor scenei românești din perioada interbelică.

Vasile Toneanu

,,Zilele trec, și oamenii cu ele, ca niște mărgele cu scînteieri pe fir de ață și ca niște figurine topite de timp, și toate se sting în oceanul veșniciei. Dar dacă zilele pier detot și pierderea oamenilor succesivă te împrejmuiește ca un gol definitiv, posteritatea aducerii aminte îți lasă putința să le rechemi fantomele cu condeiul.

Au trecut 25 de ani morți peste figura lui Vasile Toneanu, un mare actor. Păcat că dintr-un actor care a dat viață atîtor oameni de închipuire, adunați în cîteva scene semnificative de o idee, nu rămîne decît o efigie de aer și o schemă în manuscrisul fostului cronicar de teatru. Cei 25 de ani n-au reușit să șteargă figura celui amintit celor ce l-au cunoscut. Îl văd în fața mea, la masa rotundă a cafenelei prin care a trecut o întreagă generație, una dintre cele mai dăruite și felurit înzestrate. Acolo își sorbea cafeaua și Ștefan Luchian, al cărui mare hohot de rîs ca zgomotul cu vuiet al unei amfore sparte cutremura tăvile cu pahare. Dacă trebuie să luăm teatrul pe generații, ca literatura pe oameni, și să deosebim epocile pe niveluri, Vasile Toneanu face parte dintr-un șir de artiști ai cărui exponenți tot mai variați nu se poate afirma că au fost întrecuți. Poate că intră în judecata comparativă și subiectivismul lăsat de o tinerețe mai fierbinte, însă neclătinată de durată, de îndoieli și decepții, în așteptarea continuă de alte valori, mai mari. Alături de Gusty, tatăl autentic al regiei, au crescut mai mulți artiști aplaudați acum pe scenele noastre. Nottara, Iancu Brezeanu, Belot și Vasile Toneanu, Niculescu-Buzău n-au corespondenți în teatrul actual, cu oricîtă bunăvoință te-ai așeza pe strapontină – și nu poate fi acuzat că le-ar fi răpit cinematograful susceptibil de alte afirmări, întrucît ecranul românesc, încă dibuitor și tributar minor al teatrului, n-a putut să capete autoritate proprie (...) În trecut, teatru de două ori pe an, Paști – Crăciun. Azi avem 60 de teatre cu amatori pentru scenă, muzică, dans, arte plastice, adevărate școli de artă”.

PAUL SUDITU

Marioara Zimniceanu

Vasile Toneanu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (31)

Partea a II-a – VARA Fumatul nu te maturizează, dar te face să fii mai atent

Etapa maturității trebuia marcată cum se cuvine. Eu și cei din gașcă începuserăm să pufăim țigări pe care le furam de la Ion sau de la tatăl lui Alin sau pe care le le cumpăram de la magazinul din sat spunînd că sînt pentru bunici. Mie îmi plăcea să pufăi ,,Carpați” cu filtru, dar cum nu prea se găseau, mă mulțumeam și cu ,,Naționale”. La vremea aceea nu apăruseră țigările ,,Bucegi”.

Într-una din zilele toride de vară, cînd toți ai mei veniseră de la Alexandria, m-am ascuns între glugile de coceni pentru a trage cu nesaț dintr-o țigară, ferit de privirile părinților. Căldura verii uscase acele glugi destul de mari, fapt pentru care puteam să fumez liniștit. Evident că nu mi-a trecut prin cap faptul că acele vreascuri uscate nu fac casă bună cu focul, așa că am aruncat chibritul pe jos. În timp ce zăceam căzut în extazul fumului pufăit, am zărit o flacără mocnită în dreptul piciorului meu. Într-o secundă glugile s-au aprins. Am încercat să ies din mijlocul lor, dar flăcările îmi blocau calea, așa că am sărit

gardul, scăpînd altfel din micul incendiu provocat. Am ieșit prin spatele casei și am trecut liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, pe lîngă masa în jurul căreia era strînsă toată familia.

- Dorinele, unde mergi așa linișit?, mă întrebă mama care nu apucase să mă vadă de cînd ajunsese acasă.

Păstrîndu-mi calmul, am ieșit din curte, apoi am luat-o la fugă pînă la casa nașilor mei unde m-am ascuns sub un pat. Între timp vecinul nostru a văzut flăcările și a început să strige din toți rărunchii: ,,Foc! Foc! Săriți!”.

Toată lumea a fugit să stingă flăcările. Din fericire, părinții lui Alin aveau o camă în fîntînă și un furtun de pompieri destul de lung care a ajuns pînă la zona incendiului, așa că, spre ușurarea tuturor, nu au existat daune majore. Cu toate astea, riscul ca flăcările să se extindă și să ardă hambarele lor și ale vecinilor fusese destul de mare.

În tot acest timp, eu am stat sub pat, neștiut de nimeni, în casa nașilor mei. După ce focul a fost stins, toți au început să mă caute pentru a-mi cere socoteală și pentru a se asigura că sînt nevătămat. Nu îmi era clar la acel moment, dar știam că meritam o bătaie zdravănă. Într-un tîrziu, spre înserat, foamea m-a răzbit și am

ieșit afară, la drum. Bunicul meu se pregătea să plece la Frumoasa cu bicicleta, așa că m-a luat cu el imediat ca să mă ferească de furia părinților. Între timp, totul s-a liniștit, eu am scăpat teafăr și nepedepsit, dar am rămas cu o frică mare de foc. Un lucru a fost clar: nu m-am lăsat de fumat atunci, dar nici nu am mai aprins țigări în locurile unde existau coceni uscați, baloți de paie sau alte obiecte ușor inflamabile. M-am lăsat de fumat cu altă ocazie și în alt context.

Într-o zi, Ion se apropie de grupul nostru, din mijlocul căruia ieșea fum. Și-a dat seama imediat că fumam pe rupte. A venit calm, a spus că nu ne face nimic, că e bine să fumăm dacă ne dorim și ne-a provocat la un joc. Pe mine, în primul rînd. Mi-a oferit o țigară și mi-a aprins-o, spunîndu-mi:

- Uite, după ce tragi din ea, zi așa: ,,Hiiiiii, caii mei/ La Mărița la bordei!”. Să vezi ce bine e. Eu, care pînă atunci le pufăiam, am făcut întocmai și, după ce m-am înecat cu fumul, nu am mai pus țigara în gură o bună perioadă de timp. Acesta era, de fapt, testul pe care toți tinerii îl făceam, și care ne determina mai degrabă să ne lăsăm de fumat, plămînii noștri nefiind obișnuiți cu o asemenea otravă. După acest episod m-am reapucat serios de fumat la 19 ani, în primul an de facultate, în decembrie 1989. (va urma)

T.T.

Dosare secrete ale Istoriei (103)

Misterul Kennedy (16)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE KEnnEDY

Operatorul de film Couch a zărit şi el puşca la fereastră: ,,După a treia împuşcătură, a declarat el, Bob Jackson, care, dacă-mi aduc bine aminte, se afla aşezat în dreapta mea, a strigat cam aşa: «Priviţi la fereastră, acolo sus! Uite puşca!». Îmi amintesc că m-am uitat atunci spre o fereastră situată la extremitatea dreaptă a etajului, care mi s-a părut a fi al patrulea sau al cincilea, şi am văzut ieşind de acolo circa 30 de centimetri din ţeava unei puşti, care era trasă înapoi în interior”.

Soţia primarului din Dallas, doamna Earle Cabell, care se afla în maşina din spatele maşinii vicepreşedintelui Johnson, a văzut la o fereastră de la etajul cinci „ceva care ieşea în afară”, dar n-a putut preciza „dacă era vorba de un obiect sau de braţul cuiva”.

Doi funcţionari din comitatul Dallas, James M.Crawford şi Mary Ann Mitchel, priveau şi ei trecerea convoiului. La a treia împuşcătură, Crawford a ridicat ochii şi a văzut „mişcînd ceva” la o fereastră deschisă de la etajul cinci – singura fereastră deschisă. El i-a spus domnişoarei Mitchell că, „dacă au fost focuri de armă, ele au fost trase de la fereastra aceea”. Comisia Warren i-a cerut lui Crafword să descrie mai precis „ce văzuse mişcînd”.

– Trebuie să fi fost o siluetă – a răspuns el –, poate partea de la talie în sus a corpului unui om; mişcarea a fost însă foarte iute şi mai curînd neclară şi s-a zărit ceva de culoare foarte deschisă... M-am gîndit imediat că era vorba de cineva care se retrăsese de la fereastră...

Negrii pe care-i zăriseră la fereastra de la etajul patru martorii citaţi mai sus se numeau James Jarman jr., în vîrstă de 34 de ani, lucrător la ambalaje, Bonnie Roy Williams, în vîrstă de 20 de ani, magazioner, şi Harold Norman, în vîrstă de 26 de ani, însărcinat „să strîngă articolele comandate de clienţi”. Ei au declarat că li s-a părut că focurile ,,veneau de deasupra lor”.

– Am remarcat chiar – a spus Norman – nişte zgomote care semănau cu cele făcute de tuburile cartuşelor care cad pe podea şi de chiulasa puştii în momentul în care se descarcă arma. Williams a declarat „că îi căzuse tencuială în cap”. Jarman a zis că el „se gîndise la toate sfărîmăturile

acelea care-i căzuseră în cap lui Bonnie Roy” şi că ar fi spus: „Se poate foarte bine ca focul ăsta de armă să fi fost tras de la etajul de sus, de deasupra noastră”. Jarman a confirmat şi el răspunsul lui Norman: „Cred că aşa e, fiindcă am auzit zgomotul făcut de chiulasă şi cel făcut de tuburile cartuşelor căzute pe podea”.

Cu ocazia reconstituirilor făcute ulterior la depozit, cei şapte membri ai Comisiei Warren, aşezaţi în încăperea unde se aflaseră negrii în momentul atentatului, au auzit clar zgomotul cartuşelor căzînd pe podeaua de la etajul de sus. Lucrul acesta s-a întîmplat la 9 mai 1964, 7 iunie 1964 şi 6 septembrie 1964.

Dacă comparăm declaraţiile referitoare la direcţia de unde veneau focurile de armă, putem trage din această comparaţie nişte concluzii cît se poate de logice:

1. O mare majoritate a martorilor consideră că focurile veneau dinspre „dîmb”.

2. Nici unul dintre martorii care alcătuiesc această majoritate n-a văzut ca cineva să fi tras de pe acel dîmb. Ei pomenesc cel mult de un bărbat care ducea un toc în care s-ar fi putut afla o puşcă şi de un bărbat care fugea după săvîrşirea atentatului.

3. O mică minoritate indică etajul cinci al depozitului ca fiind locul din care s-au tras focurile.

4. Martorii care alcătuiesc această minoritate au văzut fie un bărbat pregătindu-se să tragă, fie o puşcă aţintită asupra preşedintelui.

În rezumat, martorii majorităţii au avut numai impresia că focurile fuseseră trase din direcţia colinei, în timp ce martorii minorităţii au fost în măsură să indice o clădire, o fereastră, un individ care a tras, o puşcă.

Faptul că Comisia Warren s-a raliat declaraţiilor făcute de minoritate, şi nu celor făcute de majoritate, nu are în sine nimic care ar putea să ne mire. Ceea ce ni se pare în schimb foarte susceptibil de critică este faptul că această raliere la minoritate a avut drept corolar respingerea pur și simplu a consecințelor care ar fi putut decurge din mărturiile majorității. Faptul că fusese văzut un individ care trăgea la o fereastră de la etajul cinci al depozitului nu excludea cîtuși de puțin posibilitatea ca nişte complici ai acestui individ să să se fi aflat pe dîmb. De această evidenţă, Comisia Warren a refuzat însă să țină cont. (va urma)

ALAIn DECAUX

SĂMÎNȚA BUNĂ

Oferta divină

Motto: ,,El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, în locașul Său cel sfînt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiți” – Psalmul 68.5,6

Într-un articol din publicația americană „Time“ a fost prezentat cazul unui om al străzii din New-York. Cînd autorul articolului l-a întrebat unde locuiește, omul l-a condus la un adăpost construit din cutii de carton. Omul străzii i-a relatat jurnalistului istoria tristă a vieții sale. Cu mulți ani în urmă, omul lucrase ca inginer la o companie mare. A venit ziua cînd și-a pierdut serviciul. Din acel moment a început tragedia vieții sale: și-a pierdut întîi locuința, apoi soția și copiii, apoi a ajuns pe stradă. Acum nu mai avea pe nimeni.

Dacă acel om ar fi citit Biblia, ar fi aflat că Dumnezeu dă o familie celor părăsiți, celor descurajați, celor necăjiți. Această familie este marea comunitate a oamenilor credincioși care L-au primit pe Mîntuitorul în inima lor. Astfel de oameni și-au găsit Conducătorul. Și-au aflat Sfătuitorul vieții. Ei au la cine să apeleze, au cu cine să se sfătuiască.

Dacă cineva se află într-o situație asemănătoare omului din New-York, îi aducem vestea bună că există o nădejde care nu înșală pe nimeni: credința în Mîntuitorul aduce salvare, eliberare din situații de orice fel și mîntuire pentru veșnicie – tuturor celor care se încred în Domnul Isus Christos.

Ce minunată ofertă divină! Astăzi este ziua mîntuirii, astăzi este ziua harului, ziua în care poți să te decizi să-L primești pe Mîntuitorul în viața ta. Este scris: „Aruncă-ți sarcina asupra Domnului și El te va sprijini“ (Psalmul 55.22). Domnul de-abia așteaptă să vii la El cu povara păcatului tău, ca să te elibereze și să te facă fericit!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI

ROMÂNIA REALĂ

Oglinda milionarului român (2)

Sîntem la a doua parte a materialului scris pe marginea Topului 2020 – 300 cei mai bogați români – clasament făcut de revista ,,Capital”. Privind cu interes preocuparea revistei în încercarea de a face o radiografie a business-ului autohton, în conjunctura cuceririi de teren a pieței libere din România, am căutat să înțeleg (și să scriu despre ele) resorturile economice care împing în față economia de piață, ai cărei reprezentanți – firmele private – ne sînt aduse în prim-plan prin acest catalog sui-generis – un fel de oglindă a milionarului român.

Companiile analizate după criteriile pe care leam expus în prima parte a materialului cu titlul de mai sus sînt din toate domeniile de activitate, cele cu profil de construcții, materiale de construcții, retail, construcții metalice, transport, industrie ușoară, farmaceutică, agricol, IT, dominînd topul. Citind cu atenție atît numele companiilor, cît și numele celor care le conduc, am certitudinea că mulți milionari din România anului 2019 (la nivelul căruia a fost întocmit acest clasament) au rămas pe dinafară, din motive neștiute de noi, dar justificate de cei care nu vor să iasă la ,,lumina reflectoarelor”. Știu și de ce! Sărind peste această digresiune și luînd de bun ce ne prezintă revista ,,Capital”, am coroborat unele date și informații cu

ceea ce a mai apărut în mass-media sau în documente de pe anumite site-uri. Am adoptat acest procedeu nu în viziunea contrazicerii datelor din revistă – noi nu facem nici un clasament – ci pentru a avea o privire complexă asupra unor nume care apar în acest top, admițînd că acestea pot fi citite (și interpretate) și într-o altă cheie decît aceea pe care vrea să ne-o impună ,,Capital”. În prima parte a acestui material scriam că în analiza companiilor cuprinse în acest top 300 o categorie însemnată își are baza de plecare din unitățile economice înființate în timpul regimului Ceaușescu, profitînd de conjunctura favorabilă apărută ca urmare a unor schimbări radicale în economia românească după 1989. După cum știm, cei care am trăit acea perioadă incertă, ,,conjunctura favorabilă” a însemnat, cîteodată, distrugerea cu premeditare a unității economice moștenită din epoca socialismului, aducînd-o la parametrii de faliment, ca apoi să fie vîndută la fier vechi sau să fie ,,renăscută” sub alt nume și, desigur, sub alt statut social. Cazurile de acest fel sînt cu miile, dar cine își mai amintește acum, după 20-30 de ani de la momentul tulburării acelor ape de început a noii ere capitaliste în România, de toate ,,tunurile” date atunci? Mai ales că, în multe cazuri de acest fel, atît de intensă a fost propaganda privatizării, cu incontestabilele ei avantaje, și atît de blamată a fost economia etatizată, încît bieții români (cei mai creduli) au crezut că, întradevăr, X sau Y a fost omul providențial care a salvat fabrica X sau Y de la moarte sigură, redîndu-i nu doar forța anterioară, ci pricopsind-o cu o aură de... prosperitate și dezvoltare de tip capitalist!

Numai că nu prea a fost așa!

Ce s-a construit în locul unor ,,Timpuri Noi”, ,,Electroaparataj”, ,,PUMAC”, ,,Semănătoarea”, ,,Tricotajul Roșu”, ,,Tricodava”, ,,Electronica” (și asta numai în București)? Mall-uri, apartamente, birouri – majoritatea covîrșitoare avînd ca proprietari oameni de afaceri și companii străine! Cîrcotașii iar vor veni și îmi vor reproșa: da, dar aceste firme străine au creat locuri de muncă pentru români! Vă răspund și eu: da, dar dacă nu culcam la pămînt aceste obiective industriale ,,ceaușiste”, nu avem locuri de muncă? Și nu 100-200, ci mii, zeci de mii...

Unul dintre cele mai clasice exemple, care demonstrează neputința Statului (și dezinteresul acestuia) în a-și îndeplini cu succes funcția de proprietar și producător de bunuri, este cazul Insulei Mari a Brăilei. Istoria acestui pămînt smuls dintre apele Dunării (acțiune criticată de mulți specialiști) ne vorbește despre efortul Statului de a îndigui 56.000 hectare de pămînt – cea mai mare suprafață compactă de teren pentru producția vegetală din Uniunea Europeană – ajunsă astăzi pe mîna unui șeic arab. Pentru digul de protecție, lung de 162 de kilometri, în anii ʼ50 au muncit mii de români (printre care și deținuți politici), mulți dintre aceștia găsindu-și sfîrșitul lîngă malul de pămînt reavăn.

Cu scandalurile reflectate în presa vremii, Agenția Domeniilor Statului a concesionat Insula Mare a Brăilei răposatului Culiță Tărîță, acesta a dat-o mai departe lui Constantin Duluțe (aflat pe locul 24, cu 225-235 de milioane de euro), care – după investiții semnificative și rezultate pe măsură, a tranzacționat-o unei companii din Emiratele Arabe Unite, Constantin Duluțe rămînînd cu un pachet de 10% din acțiuni. Tranzacția evaluată de presă între 200 și 250 de milioane de euro este oficială, semnul de întrebare urmînd să apară peste 11 ani, cînd concesiunea are limita de contract. Însă e greu de prevăzut că Statul Român va dispune de fonduri pentru a

răscumpăra investițiile care au curs în acest caz. Privită de la distanță, afacerea pare rentabilă: Statul Român doarme liniștit, redevențele curg, Insula Mare a Brăilei a devenit o emblemă pentru agricultura românească! Întrebarea pe care ar pune-o un bătrîn de la țară ar putea suna astfel: pînă cînd va mai fi Insula Mare a Brăilei pămînt românesc? (40% din suprafața agricolă a Țării a fost înstrăinată!) O afacere similară, însă de o altă amplitudine, este cea din domeniul apelor minerale – această bogăție naturală dată de Dumnezeu pămîntului românesc de mii de ani, gîlgîind din izvoare adînci, doar să o captezi, s-o îmbuteliezi și s-o vinzi cumpărătorului român, în special celui de la oraș. Considerată a fi prea grea munca de captat apa din izvor, Statul Român a scăpat și de această grea povară făcîndu-i milionari pe frații Ioan și Viorel Nicula (locul 26 în top), pe cei care au pus stăpînire pe marca Borsec (locul 31), precum și pe alți întreprinzători. Uzina de vagoane Arad, la capătul unui drum început în 1891 sub denumirea de ,,Fabrica de vagoane și motoare Johan Weitzer”, a ajuns astăzi – după ce devenise o unitate economică-emblemă a României Socialiste, dar lăsată după 1990 să dispară – privatizată, aflată sub conducerea unui manager deștept, care a știut să dezvolte zestrea ei și s-o modernizeze, ajungînd să facă export în țări precum Brazilia, Egipt, Iran, Italia. Culmea ironiei este că vagoanele și tramvaiele cu succes la export nu au aceeași căutare și în România, administrațiile locale preferînd material rulant din import! De ce? Care este avantajul? În județul Alba, în mijlocul unui triunghi format din Blaj, Mediaș (jud. Sibiu) și Tîrnăveni (jud. Mureș), se află comuna Jidvei cu vestitele podgorii și crama Jidvei. Aici, în anul 1949 ia ființă Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS) Jidvei. În 1999 IAS se privatizează, fiind preluată de Claudiu Necșulescu (locul 95, cu 61-71 de milioane de euro). Ducînd mai departe tradiția vinurilor de Jidvei noii proprietari ai acestui domeniu viticol au investit într-un vast program de retehnologizare și modernizare a inventarului de vinificație. În exploatarea celor 2.500 de hectare de vie podgoria Jidvei deține două recorduri: prima școală privată de viță-de-vie din România, în suprafață de 17 ha., care este în același timp și pepinieră pentru producția de material săditor viticol pentru noile plantații; Jidvei deține cea mai mare cramă gravitițională din Europa – cu o capacitate de 5 milioane de litri, procesul de vinificație se derulează datorită energiei gravitaționale, folosind principiul vaselor comunicante. Cu acest principiu tehnologic aici se procesează 300 de tone de struguri în 24 de ore.

De ce, după 1990, Statul Român a lăsat multe obiective economice, unele dintre acestea cu rezultate excelente, să intre în declin economic și profesional, aducîndu-le în pragul colapsului? Este o întrebare care comportă mai multe variante de răspuns, dar, chiar găsind aceste răspunsuri, la ora actuală nu se mai poate schimba nimic. O parte a acestei întrebări s-ar putea îndrepta și spre Drobeta-Turnu Severin, unde există Combinatul de Celuloză și Hîrtie. După evenimentele din decembrie 1989 a mai supraviețuit pînă în 2008, cînd și-a închis porțile,

Fabrica de vagoane Janos Weitzer, Arad

Podgoriile Jidvei

lăsînd pe drumuri sutele de angajați care munceau aici. În nici 10 ani de ,,glorie” ai noii ere, Combinatul ajunsese la o datorie către furnizori de peste 14 milioane de euro, în imposibilitate de achitare a vreunui bănuț. Moarte clinică programată? Întîmplătoare? Cine mai poate spune astăzi care au fost toate dedesupturile sucombării acestei unități de producție!

Urmarea poveștii de mai sus? Ce n-a putut (n-a vrut?) face Statul, proprietarul unității, adică să-l pună pe roate, a reușit un privat, care a avut posibilități să cumpere activele combinatului și să investească pentru redresarea și repornirea acestuia. Acest om se numește Constantin Izvoranu (locul 155 în top), care a preluat fabrica împreună cu toate anexele și facilitățile aparținînd CELROM SA, aceasta devenind ,,Combinatul de Celuloză de Hîrtie S.A ”. Bun manager, după investiții serioase în modernizarea utilajelor și eficientizarea producției, noul proprietar a angajat peste 400 de salariați care lucrează în ture de 24/24 de ore, producînd peste 80 de mii de tone de hîrtie anual. Astfel, dintr-o ruină a neputinței, din 2012 pînă în prezent s-a ajuns ca, în 2019, cifra de afaceri să fie de 31,8 milioane de euro, cu un profit de 2,5 milioane de euro. Interesant este că peste 80% din producție merge la export.

Vă mai amintiți de campania numită ,,Borduriada”, declanșată în București pe cînd era primar general PDL-istul Adriean Videanu? De acea operațiune de înlocuire (fără să fie imperios necesar) a unor borduri sănătoase, din granit, care nu se deformau la o lovitură sau la o schimbare radicală de temperatură, cu unele turnate din ciment slab, care au crăpat la primele ploi? Domnul Videanu – cel care și-a ridicat la Snagov o casă de neam prost – este astăzi milionar, ocupînd locul 179 în Top 300, cu firma Titan Mar, deținînd o avere de 38-40 milioane de euro.

Nu avem timp și spațiu tipografic să descurcăm ițele afacerii de milioane dirijată de fostul primar general al Capitalei, prim-ministru și ministru al Economiei. Ce contează în această cauză, față de exemplul anterior, este faptul că omul cu atîtea funcții oficiale în Statul Român nu a salvat nimic, dimpotrivă, a făcut comerț cu o parte din pămîntul fostei citadele muncitorești Uzina ,,Vulcan”, prin schimbarea modului de folosință a acestuia, mărindu-și substanțial conturile. Ajungînd la o asemenea cotă de dezvoltare, domnul Adriean Videanu exploatează, în continuare, pămîntul unor foste unități economice, avînd în proiect (acum scrie ,,Capital”) ,,construcția unui complex rezidențial cu apartamente, dar și cu spații de birouri și comerciale. Zona ar fi 13 septembrie – Progresul și se referă la un teren în suprafață de 5 hectare. Proiectul include nouă clădiri, fiecare cu 3 etaje în subteran și suprateran de la 12 la 35 de etaje, avînd un regim de înălțime pînă la 120 de metri”.

Paginile acestui top sînt pline de surprize, dacă ști să le descoperi și să le interpretezi în lumina unor întîmplări din trecutul protagoniștilor și a unor documente de arhivă. De pildă, aproape de coada clasamentului (numărul 295), descoperim numele lui Theodor Berna (un fost apropiat al președintelui Traian Băsescu), magnat care controlează cunoscuta companie ,,Tehnologica Radion”. De la o cifră de afaceri de pînă la 150 de milioane de euro, în urma proceselor deschise pe numele său, începînd din anul 2014, proiectele firmei au avut căderi dramatice, ajungînd, în 2019, la o cifră de afaceri de 5 milioane de euro, cu pierderi de 4,5 milioane

de euro. Degringolada acestei firme cuprinde retrocedări de terenuri în valoare de milioane de euro și proiecte cu instituțiile publice care au rămas doar pe hîrtie. Nu știu dacă în schema de înălțare la rangul de milionar trebuie să prevezi și o filieră de exploatare a prostiei sau a neștiinței unora. În CV-ul lui Costel Costanda acest procedeu ar trebui așezat la loc de frunte. Povestea și norocul care au urmărit-o au început cu vreo două decenii în urmă, cînd a obținut în instanță 3 hectare în Satul Francez, într-o zonă rezidențială din nordul Capitalei. Trezindu-se în fața acestei situații, Primăria Capitalei, care deținea pe acea suprafață cîteva imobile, i-a propus un schimb cu aceeași suprafață în Parcul Bordei. Acum începe balamucul imobiliar și judiciar: Costanda a vrut să-și dezvolte proiectul imobiliar pe partea lui de teren, Primăria refuzîndu-i acest drept. Fără să mai lungim povestea, în instanță noul proprietar al unei bucăți din Parcul Bordei a avut cîștig de cauză, Primăria fiind obligată, prin sentință definitivă, să-i plătească omului de afaceri 115 milioane de euro despăgubiri!

Cum Primăria n-a vrut să dea banii, Costel Costanda a obținut în instanță blocarea fondurilor Primăriei Capitalei. Consecința indirectă? O simțim cu toții: oprirea unor mari proiecte în București (construcția Spitalului Metropolitan, Pasajul de la Domnești, înlocuirea conductelor de termoficare etc.). Din acest caz tipic pentru dezvoltarea capitalismului românesc postdecembrist orice român de bună-credință ar putea formula următoarele întrebări: 1. Cum s-a putut vinde un teren cu imobile aparținînd unei instituții a Statului?; 2. Cînd Primăria Capitalei a acceptat schimbul de terenuri nu știa de planul imobiliar al omului de afaceri Costanda?; 3. Dacă Primăria nu ar fi trecut Parcul Bordei, printr-o hotărîre a Consiliului General, din proprietatea publică (existentă încă din 1932), în proprietate privată a municipalității, ce final ar fi avut acest caz? Fiind prea complicate, nu știm dacă cineva va răspunde vreodată la aceste întrebări. Ce știm sigur este că domnul Costel Costanda, milionar român, se află pe locul 32 în Top 300, cu o avere estimată la 165-175 de milioane de euro... Bravo lui!

Nu este pentru prima dată cînd Statul alimentează conturile unor milionari români. Un caz recent, care a fost îndelung mediatizat, este cel al fraților gemeni Ioan și Viorel Micula, ,,regii” apelor minerale din România, cetățeni români care au și cetățenie suedeză, domni care, la finele anului 2019, în urma unui proces cîștigat împotriva Statului Român, au primit despăgubiri (plus penalizări) de aproximativ 300 de milioane de dolari. Speța, ca și în alte cauze, este destul de alambicată, nu ne propunem s-o deslușim aici și acum. Acum, ce să spunem? Dacă Statul Român e prost, să-și plătească prostia! Numai că, în cazul de față, ca și în alte cazuri, prostia și nepriceperea o plătește din buzunarul românului! De ce nu se face o anchetă serioasă și să i se pună paguba în cîrca celui (celor) care au greșit? În ce-i privește pe deținătorii lui

,,European Drinks & Food”, le doresc să cheltuie banii cu chibzuință și să nu-i dea pe mîna lui Victor Micula (fiul unuia dintre cei doi frați), poate așa îl mai țin în frîu, pentru că e plină mass-media de pocinoagele acestuia, mergînd pînă la sfidarea legii. Așa cum scrie adevărul.ro: ,,La finele anului trecut Victor Micula a fost trimis în judecată alături de 4 polițiști acuzați că l-au protejat și i-au permis să acceseze bazele de date secrete ale MAI. Mai mult, în loc să vină la audieri, a sfidat autoritățile și s-a sustras urmăririi penale, plecînd în Elveția, unde va aștepta judecata cu propunere de arestare preventivă în lipsă!“.

Este și acest exemplu expresia în oglindă a tupeului de milionar român? Este!

Întorcînd filele cu degetul, dau la pagina 98 de un titlu cu tentă de propagandă capitalistă: ,,Afaceri cu perspectivă americană”. Pînă să mă dumiresc cum e cu americanii, îmi sare în ochi poza de lîngă titlu –măi, să fie! Cine să fie? Cînd colo, cine credeți că era? Proaspătul ministru al proaspătului minister (Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului), Claudiu Năsui! Familia Năsui (tată, fiu, unchi, văr și mătușă), tot neamul, deține grupul de firme ,,American Internațional Radio (AIR – Airadio-Ageximco)”, specializată în comunicații de tip radio și servicii de tip GPS. Așa cum arată ,,Capital”, firma e abonată la afaceri cu Statul (MApN, MAI), lucrează chiar cu ONU, și Gazprom, LukOil, US Army – ce mai, cu tot Mapamondul! Dacă ați uitat, revista are grijă să ne aducă aminte că ,,Firma familiei Năsui a fost implicată în celebra «afacere Motorola», prin care statul român a fost prejudiciat cu 6 milioane de dolari...”. Realitatea ne arată o situație mult mai gravă decît o prezintă ,,Capital”. În fapt, pe timpul ministeriatului la Apărarea Națională a generalului Victor Stănculescu, firma tatălui actualului ministru și a unchiului acestuia a vîndut, în două tranșe, Ministerului Apărării, echipamente Motorola la prețuri supraevaluate, producînd un prejudiciu de 8.053.147 dolari! Concret, Armata a achitat pentru 1.000 de stații Motorola suma de 6.172.509 dolari, în condițiile în care valoarea de piață a acestor stații era de 600.000 de dolari. Desigur, justiția a intrat în rol și cei găsiți vinovați au fost trimiși în judecată. Cum noi sîntem latini, proverbul ,,festina lente” a funcționat perfect – pînă la finalizarea dosarului... faptele s-au prescris! Aflîndu-se pe locul 47 în clasament, cu 120-140 de milioane de euro, firma familiei Năsui are un reprezentant de seamă prin ministrul USR-ist care, așa cum scrie ,,Jurnalul Național” din 25 ianuarie, a adoptat măsuri precum introducerea obligației funcționarilor de a folosi colile A4 și pe verso! În timp ce ministrul se ține de fleacuri, activitatea în minister este blocată. ,,Nemulțumite de prestația lui Năsui, multe persoane din minister au plecat, iar altele se pregătesc să facă același lucru, ele dorind să lucreze în continuare cu Virgil Popescu, care a preluat Ministerul Energiei”. Încheierea prezentării din ziar este de-a dreptul apocaliptică: ,,Frica de a semna ceva este omniprezentă în instituția condusă de useristul Năsui, mai ales că și el evită să-și asume responsabilitățile funcției, susțin oamenii din minister”. Cu astfel de ministru milionar, cu state de serviciu la firme precum ,,PricewaterhouseCoopers”, BCR, ,,Five Advisory Group” și ,,Muntenia Global Invest”, sîntem siguri că Ministerul Economiei va ajunge primul minister miliardar din România! (va urma)

GEO CIOLCAN

Uzina „Timpuri Noi“, înainte de 1989... ...în prezent, spații de birouri

Fabrica de confecții „Tricodava“, înainte de 1989... ...în prezent, hipermarket Auchan

Misterul morții generalului Omar Torrijos, inițiatorul Canalului Panama (2)

Generalul Omar Torrijos Herrera, care a condus una dintre cele mai mici țări din America

Latină - Panama, a intrat în istorie ca unul dintre cei mai proeminenți politicieni și conducători ai continentului în Secolul al XX-lea. În plus, el a rămas în mare măsură o figură misterioasă: opiniile sale politice și activitățile sale practice nu se încadrau în scheme general acceptate. Moartea generalului este, de asemenea, învăluită în mister.

Negocierile cu Statele Unite au fost foarte dificile: americanii au insistat în menținerea controlului asupra Canalului, citînd lipsa de personal din Panama, au subliniat importanța acestuia în opoziția globală față de comunism și au arătat natura ne-democratică a regimului Torrijos. Prin urmare, generalul a crescut presiunea, mobilizînd statele și conducătorii din America Latină (de la Fidel Castro la Augusto Pinochet) în sprijinul său. După semnarea tratatului, Torrijos a spus că, în cazul în care Senatul SUA îl dezaprobă, Garda Națională Panameză urma să atace obiecte militare și civile americane în zona Canalului –Torrijos era gata să meargă pînă la capăt.

La un an după semnarea tratatului, Torrijos a demisionat din postul de șef al guvernului, păstrînd comanda Gărzii Naționale și și-a anunțat oficial refuzul de a candida vreodată la funcția de președinte. Poate că acestea au fost condițiile nerostite ale americanilor la semnarea tratatului, sau, poate, mai degrabă a fost alegerea sa personală. În orice caz, Torrijos a considerat misiunea sa îndeplinită. În același timp, autoritatea sa era atît de mare încît miniștrii și toți înalții oficiali apelau la el pentru „sfaturi”; prin urmare a continuat să conducă Panama. Cu toate acestea, această practică de retragere formală este foarte răspîndită în America Latină – de la P.E. Calles în Mexic la J. Figueres Ferrer în Costa Rica.

În ciuda contactelor cu Cuba, simpatiei evidente pentru socialism (deși democratică) și a retoricii dure antiimperialiste, Torrijos i-a tratat ostil pe comuniști: probabil atentatul soldat cu rănirea gravă pe care a suferit-o în 1959 într-o bătălie cu partizanii comuniști care au debarcat din Cuba a jucat un rol decisiv. După lovitura de stat din 1968, acesta eliberează toți prizonierii politici, cu excepția comuniștilor, care au rămas să-și ispășească pedeapsa. Deși Uniunea Sovietică a transmis semnale de alarmă generalului panamez, iar presa sovietică era plină de articole laudative la adresa lui Torrijos și a politicilor sale, el nu a fost de acord să stabilească relații diplomatice cu URSS. Sub conducerea sa, Panama nu s-a implicat în contradicțiile dintre Occident și Est, nu a șantajat americanii, așa cum au făcut Jean-Claude Duvalier în Haiti și R.L. Trujillo în Republica Dominicană. După ce a recunoscut dreptul Saharei de Vest la autonomie, Torrijos a sprijinit ferm Israelul în opoziția sa față de țările arabe. În 1980, Panama a oferit azil sutelor de țărani salvadoreni persecutați de armată și de forțele de extremă dreapta și în același an a primit vizita șahului îndepărtat al Iranului, Mohammed Reza Pahlavi.

Astfel, politica externă a generalului, precum și politica sa internă au fost de centru-stînga, independente și pragmatice.

Ar fi greșit să credem că Torrijos era interesat doar de bani. A ajutat la suprimarea ideologică a mișcărilor social-democratice. În 1978 a început să ofere asistență sandiniștilor din Nicaragua: armele au ajuns la ei prin Panama, iar în țară existau centre de recreere și spitale pentru insurgenții răniți. Cu toate acestea, generalul nu dorea să-i sprijine pe comuniști și căuta printre sandiniști oameni cu aceeași concepție. El a organizat o campanie pentru a-i ajuta pe sandiniști în rîndul social-democraților latino-americani: de exemplu, puști FAL fabricate în Venezuela li s-au furnizat prin Panama (Torrijos l-a convins pe președintele acestei țări, social-democratul Carlos Andres Perez să le asigure proviziile). Costa Rica se află între Panama și Nicaragua, unde a condus și președintele social-democrat Daniel Oduber. Torrijos l-a convins pe Oduber să le permită sandiniștilor să organizeze tabere rebele pe teritoriul costarican, să nu interfereze cu mișcarea rebelilor și cu transportul armelor. Președintele Costa Rica, care nu are o armată, se temea de un atac al gărzii Somos, dar Torrijos i-a garantat ajutorul gărzilor sale.

de către CIA. Cea mai șocantă ipoteză este răzbunarea „șoimilor” americani pentru acordul legat de Canalul Panama. Dacă este așa, dacă americanii nu și-ar fi dorit să semneze tratatul, pur și simplu nu l-ar fi semnat sau nu l-ar fi aprobat în Senat. Nu poți vorbi serios despre teama de atacuri ale gărzilor panameze (11.000 de soldați fără avioane și vehicule blindate)! Puțin mai tîrziu a apărut versiunea „amprentei japoneze” asupra morții lui Torrijos: se știe că acesta negocia cu un grup de oameni de afaceri japonezi conduși de Shigeo Nagano construirea unui alt canal care nu ar fi fost controlat de americani. CIA l-ar fi eliminat pe general pentru a preveni acest lucru. Versiunea, în general, este, de asemenea, destul de puțin plauzibilă: Japonia este o țară dependentă din punct de vedere militar de Statele Unite, iar Washingtonul are o mulțime de oportunități de a explica direct oamenilor de afaceri japonezi că nu merită săpat un canal. În plus, canalul transoceanic este o chestiune discutată de mai mulți ani și nu avea rost să-l îndepărteze pe Torrijos, care oricum se pensionase.

Dintre comandanții sandiniști, Torrijos s-a bazat pe Eden Pastora, legendarul „Comandante Zero”, care a efectuat cele mai ample operațiuni împotriva dictaturii de la Somoza. Pastora era socialist și democrat, spre deosebire de alți lideri de front care aveau opinii marxiste. În 1979, el a condus Frontul Sandinist de Sud, care a atacat regimul Somoza din bazele sale din Costa Rica. A fost cel mai puternic front rebel, fixat de la 2/3 la 3/4 din garda Somos. Prin Panama, frontul a fost completat cu voluntari străini – în principal chilieni, argentinieni, columbieni. Puțini au fost cei care s-au îndoit că Pastora, după victoria revoluției, va deveni numărul 1 în guvernul sandinist. Cu toate acestea, marxiștii – frații Daniel și Humberto Ortega, Thomas Borge și Lenin Serna – imediat după victorie l-au împins pe socialistul rebel în plan secund: Pastora a devenit doar vice-ministrul apărării care se ocupa de miliție. Guvernul sandinist din Nicaragua s-a aplecat treptat spre stînga. A format partidul Sandinista, serviciile speciale, a subordonat armata conducerii politice și a eliminat reprezentanții altor partide din rîndurile sale. Sandiniștii au demarat cooperarea obligatorie a țărănimii, au organizat o presiune puternică asupra sindicatelor, a organizațiilor de afaceri și a presei. Țara a fost inundată de consilieri cubanezi și sovietici, precum și de membri ai organizațiilor de orientare ultra-stînga și teroriste din toată America Latină și Orientul Mijlociu. Pastora a criticat din ce în ce mai mulți foști tovarăși de armă, iar la 7 iulie 1981 a plecat în Costa Rica, unde a anunțat crearea Frontului Revoluționar Sandinist (FRS) și începutul unei noi insurgențe. După aceea, Torrijos l-a pus pe Pastora în contact cu reprezentanții CIA, cu care acesta a început negocierile privind asistența militară. Trei săptămîni mai tîrziu, pe 31 iulie, Torrijos a murit: avionul cu care zbura pe raza unui oraș mic din Panama, pilotat de un comandant cu experiență, s-a prăbușit dintr-un motiv necunoscut, deși vremea era ideală pentru zboruri. Desigur, nu se poate exclude posibilitatea unei intervenții. Cu toate acestea, datorită motivelor indicate (profesionalismul pilotului, starea tehnică bună a aeronavei și condițiile meteorologice excelente) această ipoteză este mai mică decît probabilitatea unei tentative de asasinat.

Prima versiune, exprimată de susținătorii generalului din Panama și preluată pe cale amiabilă de aripa stîngă din întreaga lume, este eliminarea lui Torrijos

Unii panamezi susțin că tragedia a fost orchestrată din ordinul lui Manuel Noriega, pe atunci șeful Direcției de Informații Militare și Contrainformații din Statul Major al Gărzii Naționale. După moartea lui Torrijos, Noriega a condus Statul Major General, iar în 1983 a devenit comandantul Gărzii Naționale și dictatorul de facto al Panama. Se știe că Noriega a colaborat cu CIA, dar acest lucru (din motivele prezentate mai sus) nu înseamnă că l-a eliminat pe Torrijos la ordinele lui Langley. „Ananasul”, așa cum i s-a spus lui Noriega din cauza chipului marcat de semne, ar fi putut face acest lucru pentru a-și croi propria cale spre putere. Asasinarea lui Torrijos din ordinul lui Noriega, avînd în vedere trăsăturile de personalitate ale acestuia din urmă (lăcomie, trădare, pofta de putere și aventurism) este o versiune foarte probabilă. Dar nu singura. Refuzul lui Torrijos de a-i sprijini pe sandiniști și, în plus, sprijinul lui Pastora, care a încercat să-și ridice foștii luptători împotriva regimului fraților Ortega, este o lovitură teribilă pentru regimul Managua. A însemnat o revoltă foarte probabilă în țară, precum și pierderea sprijinului pentru influenții social-democrați latino-americani care au condus țări precum Mexic, Venezuela, Costa Rica, Jamaica și Republica Dominicană. Nicaragua s-a trezit izolată în America Latină, excluzînd doar Cuba comunistă și mica Grenada. În plus, Cuba și Nicaragua riscau să-și piardă accesul avantajos și familiar la băncile din Panama.

Nu există dovezi ale implicării Nicaragua și Cubei în moartea lui Torrijos, dar Managua și Havana s-au dovedit a fi singurii beneficiari ai acestei povești tragice. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că Noriega a colaborat nu numai cu CIA (el nu poate fi numit agent, deoarece colaborarea cu CIA a fost reciproc avantajoasă), ci și cu serviciile de informații cubaneze și nicaraguane. Și, de asemenea, cu cartelurile de droguri deja apărute, cu structurile mafiote și Dumnezeu știe cu cine altcineva...

Putem spune că Omar Torrijos a reproiectat Panama – la fel cum J. Batlle y Ordonez a creat Uruguay, iar J. Figueres Ferrer a creat Costa Rica. Panama nu a devenit o țară prosperă peste noapte și a cunoscut numeroase nenorociri – de la tirania Noriega pînă la invazia trupelor americane în 1990. Cu toate acestea, veniturile generate de Canal permit Panama să ofere cetățenilor săi un nivel acceptabil de venit, educație și îngrijire a sănătății. Torrijos a rămas în istorie ca un mare lider nu numai al micii sale țări, căreia i-a redat nu numai Canalul, ci și stima de sine, ca lider remarcabil al social-democrației latino-americane.

Torrijos nu a putut „intra în zona Canalului Panama” –în baza acordului cu Statele Unite, la momentul morții sale, Canalul a rămas sub controlul SUA. Dar generalul a fost îngropat în zona Canalului – pe dealul Ancon, care se înalță peste capitala țării.

Sfîrșit

D.A.

Construcția Canalului Panama, 1912

Palatul Cnejilor de la Durău: un loc mirific bîntuit de ruinare

Dacă ajungi la Durău vei găsi acolo o rămășiță a feudalismului românesc tîrziu – Palatul Cnejilor, sau mai degrabă ce a mai rămas din el. Deși încărcat de istorie, locul nu te frapează prin spectaculozitate: o parcare strîmtă și un turn în paragină. Povestea lui este una demnă de legendă, plină de intrigi și de istorii captivante. Pe vremuri aici se aflau ruinele Mînăstirii Pionul, asezată pe locul unui schit mai vechi și ridicată de Gheorghe Hatmanul, pe la 1640.

Palatul Cnejilor este un sit ruinat din satul Ceahlău, comuna Ceahlău (județul Neamț). El a fost construit în Secolele XVII – XVIII de către boierii din familia Cantacuzino ce stăpîneau moșiile din împrejurimi în incinta fostului schit Hangu. Obținînd dreptul de proprietate în 1839, Cantacuzinii transformă așezarea mînăstirească în curte boierească fortificată, modificînd chiliile, construind anexe, întărind zidul de incintă. Astfel s-a născut Palatul Cnejilor, în fapt o locuință boierească aflată la limita între conac și palat, clădită după toate regulile feudale.

Datorită puternicei influențe a voievodului Vasile Lupu, schitul cel vechi a dobîndit moșii numeroase, întărite și întregite pe tot parcursul Secolului al XVIIIlea. Pămîntul dobîndit astfel, prin voință domnească, a dus la inevitabile conflicte, în cazul acesta purtate cu vestiții boieri Cantacuzini. După obținerea titlului de cneaz în Rusia de către Matei Cantacuzino, fiii săi au revenit în țară, intensificîndu-și atacurile juridice împotriva Mînăstirii Pionul. În ciuda eforturilor mitropolitului Veniamin Costache mînăstirea își pierde cea mai mare parte din moșii, iar în 1840 călugării sînt nevoiți să se retragă la o bisericuță de lemn, Schitișor, aflată la depărtare de vreo 2 km.

Perioada de strălucire a Palatului Cantacuzin de la Schit a durat între anii 1840-1852, cînd a fost vizitat de Wilhelm von Kotzebue, Alexandre Dumas, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi și Alecu Russo. Cheltuind peste măsură pentru a menține un fast nobiliar cu care au fost învățați, Cantacuzinii rămîn datori și își pierd

toate proprietățile. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica le-a scos moșiile la licitație. Moșia Hangu, unde se află Palatul Cnejilor, a fost cumpărată în anul 1852 de Smaranda Sturza pentru suma de 142.000 de galbeni austrieci și olandezi. Totuși cei trei frați Cantacuzino s-au închis în incinta palatului, refuzînd să-l predea noilor stăpîni și încercînd să ridice în sprijinul lor cetele de țărani înarmați. Ei trec printr-o rezistență îndîrjită. Zidurile exterioare ale complexului au fost incendiate cu cîlți și smoală. Unul dintre frați se sinucide, iar ceilalți doi au fost arestați după cîteva zile și duși la Iași, de unde au fost deportați în Rusia. Membrii familiei Sturza nu au locuit în castel, lăsîndu-l în paragină.

Părăsit de călugări, fostul schit a ajuns în uitare în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. După acel moment, Palatul Cnejilor a început să se ruineze. Biserica a fost însă utilizată ca biserică de mir de către localnicii satului Ceahlău. Ansamblul fostului schit Hangu a fost declarat monument istoric în anul 1955.

În prezent, din Schitul Hangu nu au mai rămas decît biserica și ruine de ziduri și turnuri. Palatul Cnejilor se află în proprietatea Primăriei comunei Ceahlău, care nu are bani să-l întrețină. Familia Sturza nu a revendicat această clădire. Ca urmare a lipsei de interes, zidurile

Biserica Arbore, ctitoria unui boier

În 1503 Luca Arbore, unul dintre marii boieri ai lui Ştefan cel Mare, sfetnic de seamă al lui Bogdan al III-lea şi tutore al lui Ştefăniţă Vodă, cel care în 1497 a apărat cu curaj Cetatea de Scaun timp de trei săptămîni împotriva asediului polon, cel care începînd din 1486 a fost portarul Sucevei aproape 40 de ani, a ridicat un paraclis la Curtea sa situată pe valea rîului Solca. În 1523 ,,în luna lui aprilie, în cetatea Hîrlăului, Ştefan Vodă (Ştefăniţă Vodă) au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fi aflat cu hiclenie” (Grigore Ureche). Luca Arbore a fost înmormîntat în ctitoria sa. Chivotul de mormînt al ctitorului (aflat în pronaos) este apreciat ca cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina.

Mînăstirea Arbore a fost construită din cărămidă şi piatră extrasă de la carierele din zonă. Cu plan dreptunghiular la exterior (fără turlă) şi fals-trilobat în interior (absidele sînt două nişe arcuite în grosimea zidurilor laterale), biserica are o formă nemaiîntîlnită pînă atunci la ctitoriile epocii. Silueta deosebit de elegantă a construcţiei este accentuată de prelungirea pereţilor spre vest cu cca 2, 5 metri şi unirea lor la partea superioară prin arcadă, obţinîndu-se astfel un spaţiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Două blocuri de piatră, aflate lîngă mînăstire, atrag atenţia: în bortele lor anume adîncite s-au pregătit neasemuitele culori ale bisericii Arbore. Frescele interioare şi exterioare au fost realizate în 1541 în stil byzantin, de meşterul moldovean Dragoş. Frescele interioare sînt remarcabile prin arta portretului: portretele lui Luca Arbore şi membrilor familiei sale din tabloul votiv, portretul Sfintei Maria, al împăratului Constantin cel Mare etc...

Pictura interioară a fost serios afectată în Secolele XVII-XVIII cînd edificiul, supus vitregiilor istoriei, a rămas fără acoperiş. Tablourile votive (în pronaos şi naos) înfăţişează totuşi desluşit pe ctitor şi familia sa în două ipostaze, figurile fiind profund portretizate laic. Sfinţii şi sfintele (în pronaos) au adesea nimburile în relief şi aurite, semn al opulenţei caracteristice fruntaşilor feudalităţii locale, chiar într-o perioadă de permanente conflicte cu Poarta otomană împotriva căreia se invocă victoria, simbolic, în Cavalcada Sfintei Cruci. Compoziţia dă nota specifică picturii murale din Bucovina.

Pictura exterioară este opera lui Dragoş Coman din Iaşi chemat la 1541 de Ana, fiica lui Arbore, să zugrăvească biserica. Artistul dovedeşte geniu: umblat pe multe meleaguri străine, el inovează, are o viziune nouă faţă de înaintaşi, reuşeşte o sinteză îndrăzneaţă între elementele orientale şi occidentale bine integrată totuşi în tradiţie. Se păstrează canonic Imnul acatist (la miazăzi), dar Asediul Constantinopolului capătă substanţa real-istorică (asediul perşilor din anul 626) reprezintă doar o aliniere formală impusă de moment, opţiunea antiotomană a pictorului fiind evidenţiată prin actualizarea Cavalcadei (în interior). Drumul magilor, Maica Domnului şi alte scene denotă o înclinaţie spre peisajul stîncos, pe un fundal preponderent verde, ca şi la Judecata de Apoi unde găseşte unele soluţii proprii de fluidizare a mişcării personajelor. În Cinul de pe absidă, printre sfinţii martiri figurează şi apărătorul de moarte, Cristofor, cu pruncul Isus, ce umărește o imagine unică şi neobişnuită pentru Moldova, influenţă a picturii murale din ţările catolice.

de incintă și turnurile s-au surpat pe mai multe porțiuni, iar în incinta celor două turnuri rămase încă în picioare au început să crească mesteceni. Una dintre gospodăriile aflate în vecinătate s-a extins pe terenul fostului schit, amenajînd acolo cotețe. Materialele de construcții de la praznicarul aflat în afara incintei au fost depozitate în apropiere de biserică, apăsînd asupra terenului pe care se află beciurile. Toate inițiativele s-au limitat pînă în prezent doar la declarații publice și idei de proiect. Specialiștii de la Complexul Muzeal Neamț au estimat că acest proiect de restaurare ar costa 2,5 milioane de euro.

Legendele ţesute în jurul acestui Palat

În jurul schitului și al palatului s-au țesut mai multe legende. Una dintre ele spune că atunci cînd s-au construit zidurile de incintă, unul dintre boierii din familia Cantacuzino a pus să fie măsurată cu o sfoară umbra cîtorva lucrători robi și a așezat apoi sfoara în fundația zidurilor. Robii și-au pierdut viața la apusul soarelui.

Altă legendă este și mai ciudată și se pare că este una destul de veche pentru că romanul lui Alexandre Dumas, ,,Strigoiul Carpaților”, a cărui acțiune se desfășoară chiar în jurul turnului pătrat al acestui ansamblu monumental, pare inspirat din ea. Se zice că Budu, unul dintre căpitanii lui Alexandru cel Bun (1400-1432), a murit într-o luptă și a fost chemat de iubita sa cu ajutorul unei vrăjitoare. El a venit călare pe un cal înaripat, sub formă de strigoi, și a fost surprins deasupra Ceahlăului de primul cîntat al cocoșului și transformat în stîncă. Legenda spune că în nopțile cu lună plină, cînd umbra stîncii lui Budu de pe Ceahlău se lasă deasupra Palatului Cnejilor, cel care este surprins între zidurile palatului este transformat în strigoi. Misterul comorilor ascunse apare și în relatările despre Palatul Cnejilor. Bătrînii afirmă că uneori noaptea se vedeau focuri albastre pîlpîind deasupra unor pretinse comori ascunse sau umbre care intrau în hrubele adînci, scoțînd sunete sinistre. Acele flăcări albastre ar arde la fiecare șapte ani deasupra comorilor apărate de blesteme.

TURISMISTORIC RO

Proba de geniu a zugravului rămîne însă decorul faţadei de apus. În marea cavitate unde se fac îndeobşte pomeni şi parastase, întregul perete pare o imensă carte de miniaturi care ,,îmbină o viziune parcă de quatrocento italian cu strălucirile emailurilor, stampelor şi covoarelor orientale” (P. Comarnescu). La nici o altă mînăstire nu găsim un asemenea ansamblu de miniaturi considerat de altfel cel mai bine realizat din toată pictura epocii Ştefan cel Mare - Petru Rareş. Întîlnim şi aici pe Adam arînd, pe Eva torcînd (în Geneză), mesenii de la Ospăţul Sfîntului Gheorghe sînt aşezati şi cu spatele la privitor (amplasament străin byzantinismului, introdus de Renaşterea italiană), redarea peisajului, a stîncilor în speţă, trimite spre Giotto, dar personajele au o mişcare mai firească, ,,trăiesc” evenimentul – pe acelaşi fond verde întunecat. Şi tot aici artistul se dovedeşte curajos: la trecerea de pe un zid pe altul, aşază capul balaurului într-o scenă şi coada în alta (aducerea balaurului).

Tranşant, Dragoş Coman introduce în pictura bisericească unul dintre cele mai laice munumente de artă moldovenească.

HISTORIA RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Trădătorii (1)

(urmare din pag. 1)

Chiar dacă invocă faptul că România este membră UE și că, prin prisma acestui statut, au fost forțați să ia unele decizii, în realitate toate acțiunile lor reprezintă o dovadă incontestabilă a trădării. Din păcate însă, politicienii actuali își vor căuta mereu scuze și îi vor ataca virulent pe cei din tabăra adversă. Vedem cum diverși partizani ai partidelor aruncă vina pentru nenorocirea în care se află România, cînd adevărul este simplu și de necontestat: toți au trădat, toți au furat.

Pentru a vedea nivelul la care am ajuns nu este necesară o sentință judecătorească și nici mari studii academice. Este suficient să analizăm ultimii 30 de ani printr-o lupă obiectivă și prin intermediul informațiilor publice din 23 decembrie 1989 și pînă în prezent. Trădătorii sînt încă printre noi. Iar acuzațiile mele se bazează strict pe realitatea în care se află România și pe trista postură de colonie în care, din nefericire, sîntem. O țară decăzută în care statalitatea este în pericol atît din cauza bandiților cu ștate vechi, cît și a celor mai tineri, moștenitorii de „drept” ai primilor. Pentru că, așa cum vedem, cei care ne fură în prezent sînt copiii, nepoții, rudele celor care ne-au furat imediat după 1989.

Îi voi cita pe rînd, ,,în ordinea numerelor de pe tricou” sau ghidîndu-mă după anumite evenimente semnificative la care au luat parte. Lista este deschisă de primul președinte post-decembrist al României, primul comunist devenit brusc capitalist, acel individ care, „cu voia dvs., ultimul pe listă” a ajuns, în fapt, întîiul României.

Ion Iliescu, primul președinte al României post-decembriste

Pentru că a deschis ușa hoților care au prădat această țară. El a fost cel care, prin lașitate și ipocrizie, prin aparența unei așa-zise reconcilieri și prin promovarea unor valori socialiste falimentare, a făcut ca virusul corupției să pătrundă în sîngele economiei românești. El a dat undă verde foștilor securiști, foștii secretari ai PCR pentru a-și reocupa funcțiile. A lansat expresia imbecilă ,,sărac și cinstit”, un fel de revers al ,,botniței liberale aflată pe figura țăranilor români care culegeau struguri pentru moșieri”. Prin privatizarea lentă – sau, așa cum spunea chiar el, ,,să tăiem coada cîinelui puțin cîte puțin” – a făcut ca furtul să devină politică de stat în România. Și-a savurat din plin puterea la adăpostul funcției, în timp ce concepții precum ,,să nu îi lăsăm pe străini să ne construiască autostrăzi” au făcut ravagii în viețile românilor. Lăsînd deoparte modul barbar în care familia Ceaușescu și alte cîteva mii de oameni au fost uciși în timpul loviturii de stat din decembrie 1989 – finalizată oficial ca revoluție – pot afirma că Ion Iliescu a fost primul mare trădător al României. Din păcate, pentru a trece în revistă toate deciziile proaste pe care le-a luat ar fi necesare volume întregi, dar ca să rezum, spun doar că îmi doresc ca nimeni să nu se gîndească să îi ofere numele unei străzi. Merită din plin ca numele să îi fie scris cu litere de-o șchioapă în rîndul marilor trădători de neam, al inițiatorilor marilor distrugeri realizate pe teritoriul țării după ʼ89. Nu uitați că din cauza acestui individ și a găștii care îl seconda, în România au avut și au funcții înalte Petre Roman, Traian Băsescu și chiar Iohannis, figuri nocive, toxice și antiromânești, care ne-au făcut să trăim vremurile triste de acum.

Petre Roman, premier al României în perioada 1990 – 1991

Pentru toate deciziile imbecile pe care le-a luat în mandatul său de premier, și care au deschis larg porțile pentru corupție și devalizarea totală a țării. Ca și Ion Iliescu, Petre Roman a fost ușa prin care trădarea și corupția s-au furișat în sîngele tînăr al democrației românești de la începutul anilor ʼ90. Există mari semne de întrebare legate de modul în care au fost achiziționate avioanele Airbus franceze, de modul în care Roman a distrubuit sume mari de bani în străinătate, în scopuri așa-zis corecte, dar în spatele cărora s-au aflat unele personaje care acum pozează în miliardari, la vremea aceea niște neica-nimeni. Petre Roman a fost pe cît de adulat de femeile de la Apaca, pe atît de toxic

pentru ele și pentru industria României care, restructurată și adaptată la noile provocări, putea merge mai departe. Să nu uităm că expresia ,,industria românească este un morman de fiare vechi” a fost prima oară rostită de acest politician, ca mai apoi să fie atît de uzitată încît toți românii au ajuns să fie convinși de asta. Evident că el se află, alături de Ion Iliescu, în topul marilor trădători ai neamului românesc și, din această cauză, sper că, mai devreme sau mai tîrziu fie Justiția, fie istoria, îl va judeca așa cum e mai bine.

Emil Constantinescu, președintele României în perioada 1996 – 2000

Pentru că nu a făcut nimic pentru a stopa devalizarea țării; dimpotrivă, a ales să se ascundă în spatele unor scuze penibile. În plus, a participat în mod direct la distrugerea efectivă a unor industrii, a unor ramuri industriale, aprobînd tacit deciziile falimentare și lipsite de viziune ale lui Victor Ciorbea. În plus, a mințit în legătură cu aducerea la guvernare a 15.000 de specialiști, fapt pentru care îl acuz și de înșelătorie. El a fost cel care, doar de dragul de a fi mîngîiat pe creștet de diverși indivizi ai cancelariilor occidentale, a deschis spațiul aerian pentru NATO în scopul bombardării Serbiei, în 1999, cu toate că România nu era membră a acestei organizații și nu avea nici o obligație față de Alianța nord-atlantică. Constantinescu a încurajat, tacit, contrabanda, la umbra administrației sale avînd loc numeroase tranzacții dubioase fie cu arme, fie contrabandă cu țigări, totul tăinuit de Serviciile Secrete. Emil Constantinescu a compromis total ideea de ,,dreapta” în România, o aripă a politicii de la care românii aveau mari așteptări. Dimpotrivă, speranțele românilor care dansau frenetic în noiembrie 1996 în Piața Universității au fost distruse.

Victor Ciorbea, premier al României în perioada guvernării de dreapta a Convenției Democrate, fost șef de sindicat, fost primar general al Capitalei

Pentru că a distrus o mare parte a industriei românești împreună cu PNȚCD. Asemenea președintelui Emil Constantinescu, nu a fost în stare să blocheze avîntul corupției pe care FSN o încuraja încă din 1990, cu toate că venirea lui la putere, în 1996, s-a produs pe fondul unui val de simpatie și de dorință de schimbare. S-a dovedit, pînă la final, că Ciorbea nu era cu nimic mai presus de un biet activist de partid al PCR și că nu a înțeles pe deplin expresia pe care o folosea adesea – ,,unui om este mai bine să îi dai o undiță, nu pește”. Tu, Victor, le-ai dat oamenilor și undițe și pește, dar apoi le-ai secat lacul și i-ai lăsat pe drumuri. Așa ai procedat cu mare parte din industrie, și pentru distrugerea țării ai fost răsplătit cu funcția de Avocat al Poporului de gașca pe care ai finanțat-o în timpul guvernării tale.

Victor Ciorbea a demonstrat nu doar că este un om slab, un politician și mai slab, ci un foarte mare balon umflat pînă la refuz cu un gaz toxic, foarte nociv pentru România, pentru toți românii.

Adrian Năstase, prim-ministru al României în perioada 2000 – 2004

Pentru că nu a oprit căderea României de la statutul de țară independentă la cel de colonie, și a semnat vînzarea pe nimic a unor obiective de interes național. Chiar dacă își justifică deciziile prin presiunea mediatică și nevoia de a intra în UE și NATO, Năstase nu are nici o scuză. Așa cum nici miniștrii cabinetului său nu au. În ciuda faptului că a reușit să aducă României o speranță prin creșterea economică sănătoasă, Adrian Năstase nu a fost în stare să vadă dincolo de ego-ul său și să conștientizeze jocurile făcute la nivel internațional. Această lașitate îi oferă un loc la masa trădătorilor de neam; nu doar că nu a stopat corupția din Sistem, dar a lăsat un personaj obscur să preia România și să o transforme într-o colonie. Anii de pușcărie pe care i-a ispășit sînt mult prea puțini în comparație cu răul făcut. România ar fi avut un alt drum dacă Năstase ar fi putut să blocheze, prin guvernarea sa, accederea la Cotroceni a unor aventurieri. Dacă Ion Iliescu a fost, așa cum spuneam, ușa principală prin care veninul trădării a infestat România, Adrian Năstase a fost ușa din spate, fereastra de la drum. (va urma)

ACCENTE (3)

Nu credem că există român adevărat pe care să nu-l bucure redeschiderea școlilor „față în față”, la toate nivelurile, pe întreg teritoriul țării. Lăsîndu-i la o parte pe plîngăcioșii de toate categoriile, țara trebuie să meargă mai departe, copiii noștri trebuie să aibă acces la învățătură, unele detalii mai pot fi puse la punct și din mers. Sîntem un popor cu vocația culturii autentice, de calitate, am dovedit-o în repetate rînduri; nu sîntem – sub nicio formă –un popor cu apucături primitive, cotă la care vor unii să ne coboare cu orice preț! Am ferma convingere că elevii români își vor redobîndi în curînd pozițiile fruntașe la olimpiadele școlare internaționale, pe care le-au deținut pînă nu demult, îndeosebi la cele cu profil științific. Avem dascăli bine pregătiți, sufletiști, cu imaginație creatoare, competenți, formați în tradiția școlii românești adevărate, care știu să găsească cele mai eficiente căi și metode de educare și de pregătire a copiilor noștri. Un cadru didactic responsabil are capacitatea să găsească cele mai adecvate soluții pentru depășirea unor momente dificile.

În eventualitatea în care în mediul școlar ar apărea cazuri rare de coronavirus, nu ar trebui să ne impacientăm și să închidem imediat școlile; putem izola rapid elevul respectiv, dezinfecta și merge mai departe, cum se procedeazaă și în cazul sportivilor de la diverse echipe competiționale.

Există voci din ce în ce mai puternice care spun că primarul Sectorului 1 al Capitalei se comportă cam ciudat, precum un cal nărăvaș, în raport cu cetățenii din sector! Doamna Clotilde Armand, căci despre domnia sa este vorba, vrea să fie degrevată de orice răspundere față de cele patru unități spitalicești de pe raza sectorului, față de adăpostul de cîini din același perimetru, iar Primăria pe care o conduce să reducă la zero orice fel de contribuții bănești pentru elevii din sector: burse, bilete de călătorie etc. La fel, dumneaei vrea să se degreveze de problema curățeniei din comunitate, ca urmare, grămezi de gunoi menajer blochează căile de acces ale străzilor...

Ce ți-e și cu ospitalitatea asta românească: îl primești pe musafir, dai totul de la tine, apoi ești pus la... index. Devii slugă la... Spîn, ca în poveștile cu Harap-Alb!

IOAN STOICA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Să fim de acord că NU sîntem de acord

(urmare din pag. 1)

Am asistat în ultimii ani la defăimarea continuă a celor care adoptau o poziție clară și radicală împotriva unui sistem corupt și bine ,,irigat” financiar, iar mulțimea, în majoritate, pactizează, de fiecare dată, fără să gîndească, cu criminalii națiunii române. Este o realitate tristă pe care mulți acum o regretă, fără însă a face ceva pentru a remedia acest deficit de informare în care românii se scaldă încă. Vedem cum cei care au curajul de a-și expune propria viziune față de realitățile prezentului – fie că vorbim de pandemie, fie de realitatea geopolitică sau de sărăcie – sînt puși la zid de o mulțime necontrolată care, de dragul de a face parte din turmă, se năpustește efectiv asupra țintei și nu se lasă pînă nu o distruge. Zi de zi, mass-media corporatistă pe care românii o finanțează necondiționat îi execută pe cei care nu se aliniază ,,valorilor occidentale”, iar cei care îndrăznesc să se opună sînt numiți inamici ai democrației, cînd, de fapt, aceste organizații străine au dinamitat valorile democratice. Îngrădesc libertatea de gîndire și de exprimare a românilor prin promovarea valorilor unilaterale, lansînd în piață mesaje părtinitoare, fără a tolera nici o altă părere sau orientare de gîndire. Nici măcar în comunism nu cred că era atît de dificil să îți exprimi punctul de vedere. În fapt, acest regim a căzut tocmai ca urmare a îngrădirii libertății de exprimare, de gîndire, iar acum am ajuns să ne autocenzurăm pentru că nu știu ce ziar, blog sau fals profet distruge totul în cale. Unde regăsim democrația? Unde este ,,lumea liberă” cu care Vestul a trecut Zidul în 1989? Unde sînt valorile Americii, pe care o ridicați în slăvi în momentul în care le dictați românilor cum să gîndească și ce să vorbească?

Din păcate, pe fondul educației precare a românilor orice individ cu ceva influență poate spune ce vrea, despre cine vrea, și imediat o gloată aruncă cu pietre fără măcar să își pună întrebarea de ce face asta! Este revoltător, este cu adevărat strigător la cer că am ajuns să fim mînați de instinctul primar al distrugerii pe un fond în care distrugerea națiunii a devenit obiectivul statului român. Cine mai crede în continuare că România este un stat se înșală amarnic. În momentul în care românii vor înțelege că libertatea ne poate fi temelia, că este perfect normal să fim de acord că nu sîntem de acord, poate ne va fi mai bine. Cînd vom înțelege că libertatea fiecăruia dintre noi se sfîrșește acolo unde este încălcată libertatea celorlalți, de asemenea, poate această țară va porni pe un nou făgaș. Dar pînă atunci putem spune că oaia pașnică se transformă întrun lup fioros, de temut atunci cînd este parte a turmei, judecător aspru cu cei care nu gîndesc ca el. Aceasta este realitatea actuală, cînd o imensă turmă de oi judecă și taxează aspru pe toți cei care încă nu s-au aliniat valorilor impuse de lupii care le conduc discret spre îngrădirea totală a libertății lor.

Investiţiile străine, SCĂDERE record în 2020 în România

,,Investiţiile directe ale nerezidenţilor în România au însumat 1,921 miliarde de euro (comparativ cu 4,849 miliarde de euro în perioada ianuarie - decembrie 2019), din care participaţiile la capital (inclusiv profitul reinvestit net estimat) au însumat valoarea netă de 3,953 miliarde de euro, iar creditele intragrup au înregistrat valoarea netă negativă de 2,032 miliarde de euro”, transmite Banca Naţională a României. ,,E un semn foarte rău, dar şi foarte important din punct de vedere al analizei pe care o facem pentru perioada următoare. Anul 2020 nu a însemnat un an al scăderii investiţiilor în toată lumea, mai ales pentru lumea estică, central şi est-europeană. Ni se tot spune că toată lumea este într-o situaţie dificilă. Alţii s-au descurcat, însă, să facă şi altceva. E un moment foarte important pentru decidenţii politici. Să se gîndească asupra intrării României în cercul de interes al investitorilor străini. România a ieşit din acest cerc, pentru că are activităţi care nu sînt deloc în concordanţă cu ce ar trebui să fie o atragere de investiţii străine.

România are o politică total diferită de ţările din jur în legătură cu relaţiile extracomunitare. Croaţia, Polonia, Slovenia le-a înţeles încă din 2008 ca o micşorare a dependenţei contagioase faţă de crizele din Europa şi din vest. Epoca creşterii europene a încetat cînd zona Asia Pacific a crescut. Acolo există mari posibilităţi de investiţie în exterior şi multe ţări au beneficiat de astfel de lucruri, cum ar fi Polonia, Grecia, Italia sau Germania”, a declarat Mircea Coşea pentru DC NEWS.

,,Acum se întîmplă lucruri şi mai grave. Investiţiile din Asia Pacific sînt într-o proporţie imensă. Coreea de Sud face în Ungaria cea mai mare fabrică de baterii electrice pentru automobile, o investiţie de peste 2 miliarde de euro. Asta ne arată foarte clar că unii se orientează spre zona extra-comunitară, fără să elimine relaţia prioritară cu Europa. La noi, apare o chestiune care nu s-a lămurit, acel memorandum trecut prin Guvern, prin care nu se admit la licitaţii pentru investiţii în România firme care provin din ţări fără acorduri comerciale cu România. Vicepremierii spun că există, premierul spune că nu. Ar trebui să fie lămurite treburile. Trecerea din China spre alte zone a unor întregi lanţuri de valori ar putea să aducă în vizor şi România, adică să preluăm şi noi ceva din ceea ce firmele mari occidentale încearcă să mute din China spre alte zone. Asta se întîmplă în Polonia, două firme germane încep să investească acolo în industria de roboţi. Se mai întîmplă şi în ţări din zona Magrebului. România nu e sub nici o formă în această zonă.

2020 a fost un an foarte prost, dar să nu dăm toată vina pe coronavirus. Şi alţii au avut coronavirus şi încă au, dar economia nu a hibernat, ca la noi.

Bugetul de anul acesta nu are un atribut esenţial, acela de instrument de politică economică. Statul orientează economia prin buget, ori cel de anul ăsta nu ne arată aşa ceva. Nu merge spre atragerea de investiţii străine. Aşa cum arată acum această luptă pentru nişte bani, bugetul arată ca un cont contabil în care se încearcă introducerea unor venituri stabile şi cheltuieli variabile. Ori veniturile stabile ar putea fi alimentate prin investiţii străine”, a mai spus profesorul de economie.

În România, justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată! (3)

Motto: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați!/ Asta nu-i justiție, la braț cu hoții,/ E jurămîntul pe care-l încălcați!” – CornELIU

VADIm TUDor

Așadar, cu cît ești mai pramatie sau lichea, cu atît mai repede poți ajunge la vîrful clasei politice, iar dacă ai fost turnător la Securitate sau ai făcut pușcărie ai toate șansele să ajungi ministru și chiar președinte. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este numitul Francisc Tobă, senator AUR. Haideți să vedem ce scrie presa centrală despre acest politician ,,aurit”: ,,Controversatul Francisc Tobă este cel care s-a remarcat la Revoluția din decembrie 1989 și apoi, prin scandaluri de presă, ca acela care a sechestrat peste 400 de cadre ale MAI, cu un rezultat direct: moartea a 108 persoane. Tobă a fost cercetat în dosarul «Revoluția» alături de Constantin Degeratu, Athanasie Stănculescu, Ion Iliescu etc. Pentru cei ce doresc să aprofundeze chestiunea este plin internetul. Tobă conduce acum o asociație – Semperfidelis – cu caracter de «serviciu secret privat», organizație acuzată de presă că se ocupă de culegerea de informații, cu filaje, dar și cu obținerea de documente în scopuri de șantaj, cu penetrarea STS și SPP. Soția lui Tobă, Daniela Tobă, a fost acuzată, apoi investigată într-un dosar, de transmiterea de informații cu caracter secret de la SPP. Scandalul a făcut-o celebră și și-a căpătat porecla de «Cicciolina de la STS». Aceeași organizație cu caracter de serviciu de informații privat a mai fost acuzată de presă, prin persoana lui Francisc Tobă, de tentativă de penetrare a direcțiilor de informații militare și afaceri cu explozibil – C4 – încă de pe vremea lui Călin Popescu Tăriceanu”

(Suntadevarate.wordpress.com). Mai mult, la B1 TV, o bătrînică a povestit în lacrimi cum, în zilele Revoluției din 1989, soțul său a fost împușcat pe un pat de spital din Brașov de către Francisc Tobă, sub acuzația că ar fi fost terorist. Acum, mai multe televiziuni au făcut eforturi disperate pentru a ne dovedi că lui Tobă i-au crescut aripi de îngeraș, acesta luîndu-și libertatea penală de a declara că este ,,președintele Federației de Snooker”, pe care a înființat-o în 2007, dar iată adevărul: F.R. SNOOKER s-a înființat ilegal, întrucît în România nu este legalizată ramura sportivă Snooker (v. Art. 36, pct. 1 și 2/ Legea Sportului), în cazul sporturilor cu bile ramura legitimă fiind biliardul. Apoi, Tobă a fost președintele federației respective pînă în 2014, cînd ÎCCJ, prin Decizia nr. 4006/ 28 oct. 2014, a anulat legitimitatea tuturor organelor de conducere ale federației pe motiv că Statutul a fost încălcat grav, continuu și premeditat. Mai mult, Curtea de Conturi București a consemnat în raportul nr. 45/ 31 aug. 2018 faptul că în anii 2010 și 2011, cînd Tobă era încă președinte, F.R. SNOOKER a obținut finanțări bugetare în mod ilegal, prejudiciul fiind de 222.227 de lei. Să nu uităm că vicepreședintele acestei fundații a fost Marius Locic, condamnat la 7 ani de închisoare pentru fraude fiscale, președinte de onoare a fost generalul Victor Athanasie Stănculescu, condamnat pentru afacerea Motorola, secretar general era un antrenor de baschet, director tehnic un antrenor de judo, iar membru în Biroul Federal era prințul Sturza. A tunat și i-a adunat! Vă puteți închipui ce treabă aveau aceste persoane cu snooker-ul și ce performanțe au avut în acest sport...

Ciudat este faptul că Ministerul Tineretului și Sportului nu revocă avizul de funcționare a Federației

Sursa: DCNEwS RO

de Snooker, deși Art. 48, pct. 1/ Legea Sportului îi dă dreptul să o facă. De reținut este și faptul că România este țara cu cele mai multe federații sportive din lume, circa 100, toate susținute din bugetul statului. Dacă în perioada comunistă exista o singură federație de arte marțiale, în prezent sînt mai mult de 10.

Toți cei care dau faliment în afaceri, politică și alte învîrteli se refugiază în domeniul sportului de performanță, unde înființează federații precum cea a lui Francisc Tobă. Ministerul Tineretului și Sportului dă avize cu ochii închiși, apoi le acordă finanțări, după care Curtea de Conturi aleargă după bani. Așa au apărut federațiile de chambara, karting, majorete, sambo, karfball, darts, poker, iar în așteptare sînt avizele pentru mega-structurile specializate în tăiat lemne, atelaje trase de cîini, caterincă, lapte-gros, bîză, lupte în noroi sau tăiat frunză la cîini, cu sediul chiar în minister. S-a ajuns aici pentru că Justiția nu sancționează ferm orice infracțiune, nu aplică legea și acționează doar în funcție de interese, relații sau ambiții, de unde și zicala ,,Dreptatea este o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar justiția românească/ O greșeală de tipar”. Nicolae Iorga spunea că ,,În cetatea Adevărului și Dreptății tale poți fi ucis. Învins, însă, niciodată”. (In)Justiția românească s-a răspîndit precum o ciumă, ne-a ucis, ne-a și învins, ne-a îngropat cu totul, România devenind un cimitir al nedreptății veșnice.

Alte comentarii fiind de prisos, nu îmi rămîne decît să mă adresez celor care încă mai au toate țiglele pe casă: Rugați-vă, fraților! Mult, puțin, nu contează, dar rugați-vă! Măcar atît: ,,Coboară, Doamne/ În această țară,/ Tu, care lumea/ Zilnic o străbați/ Și reașază,/ Ca pe o lege sacră,/ Dreptatea/ Și pacea între frați”. (Adrian Păunescu, ,,Coboară, Doamne!”). Sfîrșit

Calea vietnameză: Cuba se îndepărtează de comunism

Cuba a permis întreprinderilor private să opereze în majoritatea sectoarelor economiei. Procesul de reformă din țară se desfășoară de mult timp; în 2019, au fost aduse modificări Constituției pentru legalizarea proprietății private. Pandemia de coronavirus a forțat Havana să accelereze restructurarea economică. Cu toate acestea, este încă prematur să vorbim despre tranziția Cubei la capitalism.

Cuba a extins accesul afacerilor private la economie. Weekendul trecut, guvernul comunist al țării a anunțat deschiderea a 2.000 de afaceri pentru micii antreprenori și pentru lucrătorii independenți. Anterior, doar 127 de domenii de activitate erau permise sectorului privat. Acest proces a început după ce Raul Castro a venit la conducere. Într-o anumită măsură, acest proces era deja în desfășurare, dar au evitat denumirea de „proprietate privată” și au spus „activitate individuală a muncii”. Dezvoltarea reformelor economice și politice a început în 2013 și, odată cu venirea lui Miguel Diaz-Canel, care l-a înlocuit pe Raul Castro în calitate de președinte al Consiliului de stat și șef al Consiliului de Miniștri, procesul s-a accelerat.

În februarie 2019, a avut loc un referendum în Cuba, în urma căruia au fost aduse modificări la Constituția țării, în principal în domeniul economic. Astfel, cubanezilor li s-a permis să aibă proprietate privată și

a apărut o clauză în legea de bază care recunoaște piața liberă. În același timp, potrivit noilor modificări din Constituție statul se asigura, prin controale riguroase, ca veniturile din sectorul privat să nu depășească o limită rezonabilă și să nu contravină principiilor justiției sociale. Schimbările au afectat și structura politică a țării, la nivelul organelor guvernamentale: au apărut funcții separate de președinte și prim-ministru, iar puterile președintelui au fost limitate la două mandate de cinci ani. La acea vreme, conducerea țării s-a limitat la aceste schimbări. Cu toate acestea, pandemia de coronavirus, care a provocat daune economiei țării, a forțat autoritățile să accelereze reformele. Astfel, economia Cubei s-a contractat cu 11% în 2020, cel mai slab rezultat din ultimii 30 de ani. Pînă în prezent, activitățile private s-au limitat în principal la sectorul turistic, cel mai afectat de pandemie. Ministrul cubanez al Muncii, Marta Elena Feito, a declarat că doar 124 de industrii vor rămîne sub controlul statului, dar nu a specificat care dintre acestea. „Scopul reformei este eliberarea forțelor productive și continuarea dezvoltării muncii private”, a spus ea.

Cel mai probabil, statul va păstra un monopol asupra industriilor strategice. Sectoarele strategice – apărare, educație, asistență medicală, minerit – rămîn în mîinile statului. Sectorul privat este permis, la nivel mic și mediu, avînd multe asemănări cu modelul vietnamez. Sistemul politic rămîne destul de dur, adică un sistem

SUA creează varianta asiatică a NATO pentru a bloca Beijingul

Statele Unite și aliații săi din Indo-Pacific intensifică eforturile pentru a forma o alianță menită a bloca China. Guvernul japonez a susținut formarea timpurie a Dialogului de securitate quadripartit (QUAD), la care participă Statele Unite, Japonia, Australia și India, într-o coaliție cu drepturi depline pentru a asigura securitatea în regiunea indo-pacifică. Propunerea Tokyo de a găzdui primul Summit al liderilor Cvartetului a venit după ce ideea dezvoltării QUAD a fost discutată în timpul primei conversații telefonice între președintele SUA, Joe Biden, și premierul japonez Yoshihide Suga. Încercarea de a transforma QUAD într-un „NATO asiatic” va deveni unul dintre principalele proiecte regionale ale Washingtonului, ceea ce va exacerba și mai mult lupta pentru conducere în regiunea dintre China și Statele Unite.

După ce ideea organizării primului Summit al liderilor din Statele Unite, Japonia, Australia și India a fost discutată de președintele Joe Biden și de primministrul japonez Yoshihide Suga, secretarul general al cabinetului japonez Katsunobu Kato a oferit o evaluare mai detaliată a acestei inițiative la Tokyo. Menționînd că, în timpul mandatului președintelui SUA, Donald Trump, miniștrii de Externe ai principalilor aliați și parteneri Washington din regiune s-au întîlnit în cadrul Dialogului de securitate quadripartit (QUAD), purtătorul de cuvînt al guvernului japonez a solicitat cooperarea lor în materie de securitate la un nou nivel. „Susținem o astfel de cooperare, inclusiv la cel mai înalt nivel. Folosind diverse oportunități, ne străduim să concretizăm ideea unei regiuni libere și deschise în Indo-Pacific”, a spus Katsunobu Kato.

cu un singur partid, alegeri necompetitive etc., în timp ce economia permite un sector privat larg, în prezent existînd peste 600 de mii de lucrători independenți în Cuba; decizia recentă a guvernului va încuraja creșterea numărului de antreprenori.

Noua lege, teoretic, ar trebui să permită – și, probabil, în viitorul apropiat asta se va vedea – nu numai apariția întreprinderilor și companiilor private mici, ci și a celor de dimensiuni medii. Ceea ce, desigur, nu va funcționa în sectoarele strategice ale economiei, ci doar în domeniul serviciilor, în producția la scară mică, de sectorul turistic, gastronomie.

Cu toate acestea, este prematur să spunem că Cuba se îndreaptă spre capitalism. Regimul actual este un fel de model mixt – dar mecanismele economiei de piață se consolidează.

Raul Castro, în mandatul căruia peste 200 de tipuri de muncă independentă au fost recunoscute ca fiind legale, în timp ce vorbea despre modificările la Constituție, a susținut că nu ar trebui privite ca o restabilire a capitalismului: „întreprinderile private vor funcționa într-un cadru strict definit” iar companiile de stat își vor păstra rolul dominant în economie.

Cuba nu urmează calea capitalismului, ci calea adaptării socialismului la noile condiții moderne ale globalizării. Mai degrabă, Cuba repetă calea Chinei sau a Vietnamului, fără să le copieze, ci se mișcă aproximativ în această direcție și încearcă să combine planificarea de stat cu antreprenoriatul privat.

Joe Biden și membrii echipei sale folosesc din ce în ce mai mult expresia „regiune liberă și deschisă în Indo-Pacific” pentru a reuni aliați regionali și parteneri în ideea de a acapara China, pentru că Statele Unite își propun acest obiectiv, a declarat secretarul de stat Anthony Blinken în prima sa conversație telefonică cu Yang Jiechi, membru al Biroului Politic al PCC. „Secretarul de stat american a reafirmat că Statele Unite va colabora cu aliații și partenerii săi pentru a ne proteja valorile și interesele comune. Obiectivul nostru este să responsabilizăm RPC pentru acțiunile sale care amenință stabilitatea în regiunea Indo-

Pacifică și pentru subminarea ordinii internaționale bazată pe reguli”, a declarat Departamentul de Stat în urma conversației cu reprezentantul chinez.

Potrivit ziarului japonez Asahi, administrația Biden cercetează activ terenul pentru primul summit QUAD din acest an prin videoconferință. Anterior, miniștrii de externe din Statele Unite, Japonia, Australia și India s-au întîlnit de două ori – în septembrie 2019 la New York și în octombrie anul trecut la Tokyo. În acest sens, ziarul Asahi reamintește că Beijingul condamnă dezvoltarea proiectului Cvartetului, văzînd în el o încercare de a crea un „NATO Pacific”.

O altă confirmare a faptului că Washingtonul nu intenționează să amîne ideea dezvoltării QUAD a fost conversația telefonică a lui Joe Biden cu premierul indian Narendra Modi. Unul dintre subiectele principale a fost „consolidarea arhitecturii regionale” în cadrul Dialogului de securitate quadripartit. ,,Liderii au fost de acord să continue să lucreze îndeaproape pentru a promova o regiune Indo-Pacific liberă și deschisă, inclusiv sprijinirea libertății de navigație, integritatea teritorială și consolidarea arhitecturii regionale prin intermediul Cvartetului”, au declarat reprezentanții Casei Albe într-un comunicat.

SUA și China își iau rămas bun de la politicile lui Donald Trump

Creat în noiembrie 2017, QUAD a fost conceput ca o coaliție de aliați și parteneri americani, parte a unei strategii de securitate pentru regiunea Indo-Pacific. Pe lîngă reuniunile miniștrilor de Externe din noiembrie anul trecut, țările QUAD au desfășurat exercițiile navale Malabar în apele teritoriale ale Indiei în Marea Arabiei, cu participarea a două grupuri de portavioane. Scopul lor era să elaboreze acțiuni comune pentru apărarea împotriva „politicii expansioniste și agresive” a Chinei.

Se remarcă faptul că, după schimbarea administrației SUA, încercarea de a transforma QUAD într-un „NATO asiatic” va deveni unul dintre principalele proiecte ale Washingtonului, ceea ce va exacerba și mai mult lupta pentru conducere în regiunea dintre China și Statele Unite. Cu toate acestea, nu va fi ușor pentru Statele Unite să pună în aplicare această idee și multe vor depinde de modul în care relațiile Chinei atît cu noua

administrație din Casa Albă, cît și cu puterile regionale se vor dovedi a fi. „În 2007, vorbind în Parlamentul indian, primul-ministru japonez de atunci, Shinzo Abe, a înaintat propunerea de a forma un «spațiu al celor două oceane» – Pacificul și India. Statele Unite a evaluat potențialul inițiativei de a forma regiunea Indo-Pacific (ITR). Sub Donald Trump, Washingtonul a început să ia în considerare conceptul de personal ingineresc și tehnic pentru a crea un fel de «cordon sanitar» anti-chinez la frontierele de est și sud ale RPC. Dar o astfel de idee nu poate fi realizată fără aliați. De aceea a fost creat mecanismul QUAD, al cărui obiectiv oficial este de a dezvolta un parteneriat strîns în sectorul securității, bazat pe valori și interese comune: statul de drept, libertatea de navigație, respectarea integrității teritoriale și suveranitate. Toate acestea, însă, din punctul de vedere al Washingtonului, Tokyo, Canberra și Delhi, sînt generate de «politica expansionistă a Beijingului». Cu toate acestea, există obstacole serioase în calea transformării Cvartetului într-un «NATO Pacific». Țările membre ale Cvartetului au opinii diferite cu privire la relațiile aliate cu Statele Unite. Dacă Japonia și Australia sînt aliații militari și politici ai Statelor Unite, India este putin probabil să devină un aliat american, în ciuda extinderii cooperării militare-tehnice din ultimii ani“.

Încercările SUA de a forma o alianță anti-chineză cu drepturi depline în regiunea Indo-Pacifică și contraîncercările RPC de a submina sistemul american de alianțe și parteneriate este punctul central al politicii regionale. Dacă Statele Unite încearcă să meargă spre instituționalizarea QUAD și atragerea de noi membri către aceasta, atunci mai mult ca sigur China își va folosi rolul său unic în economia regională pentru a submina construirea unei astfel de alianțe.

Din punct de vedere militar, membrii QUAD desfășoară deja exerciții militare comune – cum au fost manevrele Malabar. Pentru India, QUAD este o modalitate de a-și consolida poziția în fața Chinei, de a demonstra că, odată cu creșterea în continuare a agresiunii chineze, Delhi are o cale de ieșire sub forma unui parteneriat mai strîns cu Statele Unite și aliații săi.

Pînă în prezent, dezvoltarea mecanismului QUAD se confruntă cu probleme. Cu toate acestea, acțiunile prea active ale Chinei, prost gestionate, pot înclina balanța către consolidarea acestei alianțe emergente.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

„Ci ş meaua celor trei popi“

ș

i

alte trei fîntîni bucure ş tene

De unde beau apă, în trecut, locuitorii Capitalei?

În vremurile de demult, cu toate că Bucureștii se aflau pe cursul unei ape mari – Dîmbovița – în care se vărsau altele mai mititele (precum Colentina și Bucureștioara, ca să le numim doar pe cele mai cunoscute), chestiunea alimentării cu apă potabilă a populației nu era dintre cele mai bine puse la punct. Dacă șoltuzii și pîrgarii erau preocupați de cum pot stinge mai grabnic focurile ce se aprindeau din nebăgare de seamă, medicii aveau de lucru atunci cînd apa nu era bună de băut – iar sacagiii, în acest oraș fără suficiente puțuri și cișmele, găseau mereu mușterii la marfa lor.

Adeseori, lumea bea apă direct din Dîmbovița –poate de aici și vorba veche, „Dîmboviță, apă dulce,/ Cine-o bea nu se mai duce”. Del Chiaro însuși remarcă în scrierile sale despre popasul lui bucureștean, ca oaspete al lui Constantin Brâncoveanu, pe la 1700, că „apele Dîmboviței sînt ușoare și sănătoase”. La 1779, Alexandru Ipsilanti a ordonat realizarea a două fîntîni, una în mahalaua Sărindariului, alta pe ulița boiangiilor, date în grija unui suiulgiu-pașa, un fel de inginer de ape sau... mare cișmigiu. El pune de se captează apa de izvor pentru a o duce în tuburi la mari distanțe, și sub el aveau să lucreze meșteri olari și cișmigii, care duceau apa în cîteva dintre mahalale. Pe la 1800, se introdusese apa curentă în cîteva case și curți boierești, de „mergea lumea grămadă să se uite cum iese apa din perete”, cum avea să scrie, la 1865, ,,Trompeta Carpaților”, rememorînd acel moment din istoria Bucureștilor. Fîntîni mai aveau și cîteva dintre bisericile orașului – Batiștei, Răzvan, Biserica cu sfinți (sau cu sibile). Mai erau și la Mărcuța, la Pantelimon și în spatele paraclisului de la Mînăstirea Văcărești.

Oistorie a farselor (185)

Farse de război (2)

Norwich a cerut atunci să vorbească personal cu oponentul său, care presupunea că acesta dorea să se declare învins. „Nu mă predau“, a spus Norwich, „dar cum mîine este sărbătoarea Mariei Fecioara, căreia ştiu că dumneavoastră, domnule, ca şi mine de altfel, îi purtaţi o adîncă devoţiune, doresc încetarea luptelor în această zi“.

Căzînd de acord asupra acestui aspect, Norwich le-a comandat oamenilor lui ca a doua zi să-şi strîngă lucrurile, părăsind cîmpul de luptă şi îndreptînduse către tabăra adversară. Francezii, crezînd că au fost trădaţi şi sînt atacaţi, au alergat spre posturile de luptă; Norwich le-a trimis însă un mesager care să-i reamintească ducelui că: astăzi nu se va purta nici o bătălie. Englezii (cunoscuţi, printre altele, sub denumirea de „armata cu fundul gol“, datorită epidemiei de dizenterie ce se abătuse asupra lor, astfel încît nu mai avea nici un rost să poarte pantalonii lor bufanţi) nu-şi doreau altceva decît să plece de acolo teferi, fără să fie ucişi. Ducele de Normandia, ai cărui soldaţi aşteptau cu nerăbdare măcelul ce urma, în timp ce el însuşi se gîndea deja la recompensa care îl aştepta în urma capturării unor prizonieri englezi de viţă nobilă, precum Norwich, nu a fost încîntat deloc de acest şiretlic, dar onoarea nu îi dădea de ales. „Văd că guvernatorul m-a depăşit în viclenie“, spunea el scrîşnind din dinţi, „dar să ne mulţumim că vom cîştiga Angoulême“. Aşa că armata engleză a trecut printre soldaţii francezi în siguranţă, fără să fie ucisă.

Un astfel de truc n-ar mai funcţiona şi astăzi, dar (în primul război mondial) nu au mai existat mulţi comandanţi englezi la fel de inteligenţi ca Norwich. Tinerii din Marea Britanie (germanii îi numeau „Lei

Fîntînile de pe dealul Filaretului

Acum un secol și mai bine, la Filaret erau trei cișmele. Una dintre ele poate fi văzută și-n ziua de azi, în milocul parcului Carol. Este vorba despre fîntîna ridicată de George Grigore Cantacuzino, zis Nababul, după planurile arhitectului Al. Freiwald și cu ajutorul sculptorului Karl Storck, pe locul alteia mai vechi, care exista aici încă din Secolul al XVIII-lea, construită de mitropolitul Filaret al II-lea. E o lucrare monumentală, care merită, de asemenea, o pagină a ei. O a doua fîntînă se afla mai sus, pe deal, în locul unde duminica se adunau vînzătorii ambulanți de rahat și halviță, oltenii cu fructe și țigăncile cu flori.

Și tot sus pe deal, mai către Biserica Cuțitul de Argint, se afla o troiță de zid, pictată cu sfinți, pe al cărui tavan se găseau Tatăl cu Fiul și Sfîntul Duh și din care curgea un izvor. Aceea era „cișmeaua celor trei popi”. I se spunea așa nu pentru că fusese ctitorită de trei fețe bisericești, ci pentru că acolo obișnuiau să se adune, în ultimul pătrar al Secolului XIX, trei preoți. Primul dintre ei era Niță Antonescu, fost confesor al Regimentului 3 de linie și fost combatant în lupta de la Constangalia din 1862. Cel de al doilea – Radu Răsvănescu – era profesor de religie

conduşi de măgari“) au răspuns la faimosul apel:

ŢARA ARE NEVOIE DE VOI! şi au murit în tranşeele flamande, trimişi în mijlocul focului de către generalii care rareori îşi părăseau domeniile şi vilele de lux de pe coasta mării. Printre ei s-a aflat şi Percy Toplis, „răzvrătitul cu monoclu“.

În ciuda impasului insurmontabil în care se aflau forţele terestre, blocada pe mare a Germaniei de către Marea Britanie a păstrat siguranţa transportului forţelor aliate pe calea apei. Convinşi că singura modalitate de a înfrînge Marea Britanie (SUA încă nu intrase în război, iar Franţa şi Rusia erau încă ameţite) este de a-i închide acesteia rutele comerciale, germanii au recurs la un şiretlic.

În 1916, ancorat în portul Hamburg, vasul Maletta cu trei catarge oferea o imagine aparent inofensivă. Cheresteaua aflată la bordul lui purta numele unor gatere norvegiene; îmbrăcămintea uzată a echipajului, cu etichete norvegiene, ascundea scrisori şi fotografii de familie din Norvegia; existau, pe pereţii cabinelor, tablouri cu regele şi regina Norvegiei - chiar şi lenjeria de corp a căpitanului era brodată cu titlul: căpitanul Knudsen de pe Maletta.

De fapt, Maletta era Seedler („See Eagle“Vulturul de mare), un vas de război german. Construit în Glasgow în 1888 şi capturat de un submarin german în 1915, avînd acum un echipaj german vorbitor de limba norvegiană, aflat sub comanda contelui Felix von Luckner, misiunea vasului Seedler era de a crea o blocadă navală şi de a scufunda vasele britanice cu ajutorul tunurilor ascunse, cu un diametru de 10 cm. Jurnalul de bord era original, furat de însuşi Luckner în Copenhaga, de pe adevărata navă Maletta. Şi în eventualitatea în care britanicii ar urca la bord, „căpitanul Knudsen“ avea şi o soţie, Jeannette – al cărei rol urma să fie interpretat de marinarul Hugo Schmidt, cu ajutorul pudrei, perucii şi altor trucuri. (va urma)

STUART GORDON

la liceul Gheorghe Șincai. Iar Hagiu Voiculescu, ultimul dintre ei, era „preotul bătrîn” al Bisericii Cuțitul de Argint, care, deși avînd înlocuitor tînăr în altar, nu se putea îndepărta de activitatea lui de-o viață în sfîntul lăcaș ce găzduia una dintre icoanele făcătoare de minuni ale orașului. Aceștia trei își făcuseră obiceiul ca duminica, după liturghie, și-n toate zilele, la ceasul amiezii, înainte de slujba de vecernie, să se adune lîngă cișmea pentru a împărtăși gînduri, a face schimb de idei, ori pur și simplu pentru a citi din cărțile sfinte, așezați unul lîngă celălalt, pe băncuță. Uneori, cîte un creștin venea și le cerea sfatul. Alteori pur și simplu oamenii se opreau lîngă ei, privindu-i și primind liniștea copleșitoare pe care o emanau. Despre cișmeaua celor trei popi se mai spunea, pe la începutul Secolului XX, cît încă era pe picioare, că ar fi fost zidită pe la 1751 de către Mitropolitul Neofit Cretanul, spunîndu-i-se cînd „fîntîna mitropolitului Neofit” cînd, printr-o inexplicabilă transformare a informațiilor, „fîntîna mitropolitului Dosoftei”, deși acela trăise cu mult mai devreme, în Moldova și nu în Țara Românească.

BUCURESTI555.RO

ORIZONTAL: 1) Moftul român; 2) Încolonat și trecut în revistă – Aflate în fundul sertarului!; 3) Dusă la arat! – Adevăratele posibilități... ale chimiei (sg.); 4) Strînși la talie – Are post fix; 5) Pămînt rar – Tarabă goală!; 6) Rezultat din împărțire – Cînd sînt în apă, le scoatem după ce s-au înecat; 7) Cum e turcul... și pistolul (pl.) –Bună la inimă!; 8) Liant lexicabil – Prelungiri la trageri; 9) Notă specifică într-o gamă cromatică – Tras cu mîinile goale; 10) Aflată într-o situație fără scăpare.

VERTICAL: 1) Vînd nasturi (fem.); 2) Are sclipiri de geniu; 3) Gol neașteptat într-un moment de neatenție! – Element de compunere cu semnificația ,,(referitor la) celulă” – Este neam cu ea!; 4) Serviciu pentru părinți –Stinsă cu apă; 5) Trecută cu oarecare greutate – Încuiere!; 6) Unii care preferă singurătatea; 7) Primul clasat la olimpiadă – Genul sentimental; 8) Victorii fără dubii – Palatul central!; 9) Scoase din gura cîinilor; 10) Întors la lot – Incorecți... la cărți.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,UN CAREU... VERDE”

1) PIPIRIGUTA; 2) ANIMAL – TAC; 3) DIMA – ITANI; 4) UM – IACI – AD; 5) RAU – CARAS; 6) A – APA – ALEE; 7) RASARI – G – L; 8) MAC – ARENE; 9) VA – ALBU – OV; 10) ENOT – ARINI.

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (2)

Şi în Revoluţia Franceză, şi în Revoluţia Română, îngerul morţii şi-a fîlfîit aripile, cu care a secerat atîtea şi atîtea vieţi nevinovate. În ceea ce ne priveşte, un Occident cinic a vrut un spectacol de 5 stele, în direct, şi l-a avut. După care ne-a abandonat din nou, ca de atîtea ori de-a lungul Istoriei. Am rămas noi cu morţii noştri, să ni-i plîngem, să ni-i îmbălsămăm, să ni-i îngropăm, să le facem slujbe de pomenire, după datina creştină. Peste 1.000 de morţi – şi nici măcar un singur făptaş!

Aşa ceva numai la noi se putea întîmpla! Primul asasinat de răsunet din Istoria modernă a României a avut loc în iunie 1862, cînd, trecînd cu caleaşca pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, premierul întîiului guvern al Principatelor Unite, Barbu Catargiu, a fost împuşcat. Avea numai 55 de ani. Ei, bine, nici astăzi nu se ştie cine l-a omorît, deşi toate bănuielile au căzut pe Aga, şeful Poliţiei. Apoi, s-au produs crime politice cu nemiluita, ceea ce ar trebui să ne facă să ne gîndim serios la legenda conform căreia noi, românii, am fi cei mai blajini oameni din lume. Mă refer numai la două asasinate care au zguduit acest secol XX: împuşcarea savantului Nicolae Iorga şi împuşcarea Mareşalului Antonescu, i-a pedepsit cineva pe criminali? Nici vorbă, au trăit, bine-mersi, pînă la adînci bătrîneţe, unii mai trăiesc şi acum. Mă gîndesc la toate acestea, cu voce tare, pentru că asta vă frămîntă şi pe voi, revoluţionarii, şi e firesc să fie aşa, fiindcă fără morală şi fără dreptate nu putem trăi. Atunci, în preajma acelui Crăciun tragic, s-a murit în sute de feluri, sîngele „mieilor neprihăniţi” a înroşit zăpada, dar, ca un făcut, parcă i-ar fi ucis o ploaie de gloanţe rătăcite, de la vreun poligon prost amplasat, aşa cum am văzut la televizor că s-a întîmplat zilele trecute, cu o femeie din Moldova. Aceasta mi se pare cea mai mare şi mai sinistră MUŞAMALIZARE din întreaga Istorie a României! Nu se poate una ca asta! Ce fel de Justiţie şi Poliţie are România, care n-au fost capabile să prezinte în faţa Ţării nici măcar un singur asasin? Sau poate că n-au avut interesul s-o facă! Am convingerea tot mai fermă că unele forţe politice care s-au perindat dinaintea ochilor noştri n-au vrut să se afle adevărul despre morţii din decembrie 1989. Acei oameni nevinovaţi le mustră cugetul şi nu-i lasă să doarmă, le fac să le sîngereze pîinea în gură, iar icrele negre se fac icre roşii, de sînge, şi morţii aceia le tulbură apa albastră a piscinelor şi vacanţele peste hotare, înspăimîntîndu-i că dolarii din bănci li se fac, peste noapte, scrum şi cenuşă. Numai în pielea unor ucigaşi de copii să nu fi! Aia nu mai e viaţă, e putrezire de viu, parcă furiile Antichităţii greceşti – Eriniile – te hăituiesc şi îţi fac viaţa un iad.

Acum, în clipa în care vă vorbesc, aşa după cum probabil unii dintre dvs. ştiu, trăiesc şi eu nenorocirea unui deces în familie. E cumplit cînd prapurii funerari îţi flutură la poartă, te ghemuieşti în tine, te faci mic, iar în faţa grozăviei care te-a lovit îi dai dreptate Apostolului Pavel, care spunea: „Eu sînt un vierme!”. Şi, totuşi, am scrîşnit din dinţi, m-am mobilizat sufleteşte şi am venit la întîlnirea de azi pentru a lua tărie unii de la alţii, fiindcă avem nevoie şi, dacă nu vom fi uniţi, ne vor aştepta vremuri şi mai grele.

Aduc astăzi, din oraşul-martir Braşov, oraşul iubitei şi regretatei mele mame, un fierbinte omagiu tuturor morţilor ştiuţi şi neştiuţi ai Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, acolo unde sînt, dincolo de bine şi de rău, îi asigur că Patria nu i-a uitat şi le va fi veşnic recunoscătoare! Fără jertfa lor, noi nu ne-am mai fi adunat astăzi, aici, şi nu ne-am mai fi bucurat de cea mai strălucitoare coroană de aur, care e Libertatea. Atunci cînd, prin voinţa lui Dumnezeu şi votul alegătorilor, voi veni la Putere, voi debloca mecanismul infernal al minciunii şi voi afla Adevărul despre genocidul din Decembrie 1989, iar Adevărul, vorba Bibliei, ne va libera! Nicăieri şi niciodată, nimic nu s-a putut construi pe cadavre! Iată de ce n-avem spor şi nu se încheagă nimic, iată de ce se surpă totul şi parcă păşim pe o mlaştină, care ne soarbe la fund, zi de zi, lună de lună, an de an. Şi nu va fi linişte în România şi Dumnezeu nu-Şi va întoarce faţa către noi pînă cînd nu se va şti cine şi din ordinul cui a ucis, cu sînge rece, atîţia semeni de-ai noştri, astfel încît asemenea „abatoare cu public” să nu mai fie posibile niciodată în Ţara noastră! Am să fiu eu apărătorul vostru, tocmai pentru că batjocura la care sînteţi supuşi a ieşit din sfera penală şi a intrat, violent, în conflict cu credinţa creştină care m-a călăuzit întreaga viaţă! Ticăloşia acelora care s-au tot spălat pe mîini, ca Pillat din Pont, deja nu mai intră sub incidenţa Justiţiei – ci sub incidenţa Bisericii. Există crime imprescriptibile, care n-au cum să fie ascunse, şi nici iertate, pentru că însăşi specia umană, prin natura ei, strigă după dreptate. Prea ne cred unii proşti, prea se cred ei nespus de deştepţi, prea se îmbată cu iluzia că dacă ei spală bani negri pot să spele şi petele de sînge din cartea de Istorie. În ceea ce mă priveşte, eu sînt printre puţinii care au consacrat o carte evenimentelor din Decembrie 1989, cu prilejul jubileului de 10 ani – e vorba de „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”. Totodată, de 10 ani încoace, de fiecare Moş Nicolae, desfăşor programul umanitar intitulat „Orfanii Revoluţiei”, prin care acord daruri celor peste 150 de copii din Bucureşti, pe care acele atrocităţi i-au lăsat fără unul sau fără ambii părinţi. Privirea tristă şi mustrătoare a acestor prichindei, care între timp au crescut, fiindcă aşa e legea firii, ne urmăreşte şi parcă ne cere să facem ce trebuie făcut. Totuşi, vreau să vă întreb: unde sînt acei politicieni care, în primii ani, au jucat mascarada evlaviei creştine pe la tot felul de parastase şi troiţe, dîndu-şi ochii peste cap şi făcîndu-şi cruci pînă la pămînt? Au dispărut ca potîrnichile, putred de bogaţi, şi v-au lăsat pe voi cu rănile şi sărăcia voastră! Ani de zile s-a minţit că eu aş fi împotriva revoluţionarilor, dar uite că eu am rămas lîngă voi.

Doamnelor şi domnilor, am insistat mai mult asupra acestei teme, pentru că ştiu că vă frămîntă şi nu vă dă pace. Mai ştiu că nici dvs., nici eu nu sîntem oameni răzbunători. Românul vede, înţelege şi iartă multe, cu o singură condiţie: să nu fie pălmuit obrazul lui moral, cum scria Nicolae Iorga. Astăzi, societatea românească s-a transformat din „zidul plîngerii” în „zidul morţii”, cum vedeam la bîlciurile copilăriei. Aproape tot ce zărim în jurul nostru aleargă cu o viteză ameţitoare, de la politicieni şi pînă la preţuri, de la copiii de bani gata, cu limuzinele lor ucigătoare, şi pînă la komisarii străini care, cu aerul că nu mai pot de dorul nostru, ne împiedică, brutal, să ne gospodărim, să producem şi să exportăm. În întreaga Istorie a României nu a mai existat o asemenea epocă de catastrofă şi jaf. Aceia care citesc revistele şi cărţile mele ştiu că nu mă joc cu vorbele şi că îmi place să îmi întemeiez afirmaţiile pe fundamente istorice. Ei, bine, nici migraţiile barbare ale „mileniului întunecat”, nici năvălirile turcilor, tătarilor, ruşilor şi ale altor seminţii, nici Epoca Fanariotă, nici măcar cele două războaie mondiale n-au reuşit să-i aducă pe români într-un asemenea hal de exasperare, n-au provocat atît de multe sinucideri pe an, ale unor oameni care îşi dau foc, se aşează pe calea ferată pentru a fi decapitaţi, se spînzură, îşi trag bolţuri în inimă ori se aruncă, perechiperechi, de pe clădiri. Cînd s-a mai întîmplat aşa ceva în România? Cînd au mai furat bătrînii ulei de candelă, din cimitire, pentru a-şi prăji o amărîtă de tigaie de cartofi şi cînd au mai presărat anafură de la biserică, peste o roşie,

ca să-şi amăgească foamea? Şi cînd au mai mîncat copiii, la şcoală, o frunză de salată, ca melcii, tot mai mulţi dintre ei leşinînd de foame, stare distrofică în care, pesemne, visează cum odraslele îmbuibaţilor zilei mănîncă, din belşug, toate bunătăţile? În curînd, România n-o să mai aibă nici grîu de colivă. În întreaga Istorie a României n-a mai existat o asemenea tragedie de proporţii de masă. Practic, din 1990 şi pînă acum s-au pierdut pe drum, dacă se poate spune aşa, 1 milion de concetăţeni ai noştri. Absolut nici un domeniu nu merge bine: industria, agricultura, sănătatea, învăţămîntul, justiţia, apărarea naţională, ordinea publică, turismul, serviciile publice, finanţele. Atunci cînd, în toiul Afacerii Ţigareta, în aprilie 1998, noi am ajuns la concluzia că Mafia a fost ridicată la rang de politică de stat şi toţi cei 27 de senatori şi deputaţi ai Partidului România Mare au adresat un Memorandum, în limbile engleză şi franceză, către organismele internaţionale – s-a dezlănţuit teroarea împotriva mea! Astfel, în scurt timp, eu am devenit paratrăznetul furiei bezmetice a acelora pe care nu i-am lăsat să jefuiască Ţara. În cîteva zile, mi-au fost fabricate peste 40 de dosare penale şi civile, pe motivul unor pretinse calomnii. Dacă cineva crede că eu n-am altă treabă decît să mă ocup de Zoe Petre şi Dorin Marian, de pildă, se înşală copilăreşte. Nu i-aş fi băgat niciodată în seamă pe aceşti lachei prezidenţiali, dacă ei n-ar fi primit mită, n-ar fi contribuit la jefuirea Patrimoniului Naţional. La fel şi cu „Cazul Rona Hartner”. La fel şi cu Dragoş Constantinescu. La fel şi cu Valeriu Stoica. Şi iată că, astăzi, aproape toate ziarele publică articole demascatoare despre aceste personaje, iar unele posturi de Televiziune vin şi cu documente filmate. Absolut tot ce-am afirmat şi am publicat eu se adevereşte, zi de zi. Nu am pretenţia absurdă că aş deţine adevărul absolut, dar sînt un ziarist prea experimentat ca să mă pot înşela în probleme grave, care angrenează destinele unor oameni. Nu întîmplător, la noi, la români, şi nu la alt popor, s-a născut proverbul „Adevărul umblă cu capul spart”. Asta înseamnă că cine se apucă să facă lumină într-o problemă, se poate aştepta la orice necaz. Aceşti gangsteri au făcut o mare greşeală: ei s-au purtat de parcă n-ar exista Dumnezeu. Numai că Dumnezeu există, vede şi judecă. Şi iată că din toată „poliţia politică” asmuţită împotriva mea s-a ales praful, n-am pierdut nici un proces penal, n-am fost sufocat financiar, dimpotrivă, duşmanii mei se risipesc ca făina orbilor, care încotro, unii strîngîndu-şi catrafusele pentru a fugi peste graniţă. În aceşti 4 ani blestemaţi, au fost scoase din România şi depuse în băncile din străinătate peste 4 miliarde de dolari. Aceşti bani trebuie repatriaţi, iar vinovaţii să dea socoteală. Trebuie oprită, cu orice preţ, hemoragia Patrimoniului Naţional. Au apărut tot felul de ageamii într-ale politicii, care se cred isteţi nevoie mare, întrebîndu-ne de unde vom lua banii.

Numai că banii nu se iau – decît, fireşte, de către hoţi – banii se fac. Ia să se fure mai puţin, sau deloc, şi să vedeţi cum se vor găsi bani şi pentru şcoli, şi pentru spitale, şi pentru pensionari, şi pentru răniţii Revoluţiei! România trebuie lăsată de organismele internaţionale să-şi relanseze industria, agricultura, zootehnia, turismul. Noi sîntem, probabil, singura Ţară din Europa care nu mai are monedă naţională. Este imperios necesar să fie stopată această falimentare deliberată, care face parte din planurile Noii Ordini Mondiale. Nu sînt anti-occidental, dimpotrivă. Nu sînt nici filorus. Nu sînt nici comunist. Nu sînt nici fascist. Atunci ce sînt? Eu sînt doar atît: român în Ţara mea, o voce care cheamă Poporul să-şi recapete conştiinţa de sine, luciditatea, demnitatea, pofta de muncă şi de viaţă. Anarhia care ne aruncă în haos trebuie să ia sfîrşit! (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

JURNAL DE VACAN� (24)

Partea a III-a AUGUST 1995 (9)

Deci, asta e casa în care a copilărit mama! Asta e poarta pe care, într-o noapte de iarnă, a închis-o ea grăbită, în vreme ce doi ochi fosforescenţi, de lup, o pîndeau din pădure, şi imediat cum poarta cea mare s-a trîntit în urma copilului, fiara s-a năpustit cu labele puternice, zgîlţîind-o din toate balamalele, mai grozav ca vîntoasa de afară! Unde s-au dus toţi oamenii aceia, toate timpurile, şi obiceiurile, şi întîmplările de demult?

Plecăm cu maşinile spre Rîşnov. Aş vrea să urcăm spre Cetatea Ţărănească, dar drumul este imposibil. De altfel, cred că nu exagerez dacă spun că în nici o altă aşezare a Ţării nu sînt drumuri mai proaste ca în Rîşnov. Principalul vinovat e primarul Constantin Soiu (soiu’ rău, glumesc oamenii), care bea cu toţi chefliii, prin cele mai ordinare bombe, ba chiar adoarme pe bănci publice, el îşi zice „Independent”, dar aşa se intitulează toţi cei pe care îi resping, ruşinate de isprăvile lor, toate partidele. Îl sun, pe telemobil, pe ministrul Transporturilor, peuneristul Aurel Novac. Încerc să-l conving că puţine Ţări ale lumii au o cetate de la anul 1327, dar uite că nu se pot apropia turiştii români şi străini de ea, deşi drumul n-are decît 1,5 km, o nimica toată. Ministrul nu zice nu, ca de obicei, el promite totul, după care... dispare!

– Imediat mă voi informa, d-le preşedinte, şi vă voi da telefon, într-o oră vă sun! Cum v-a sunat pe dvs., stimaţi cititori, aşa m-a sunat şi pe mine, de 3 săptămîni aştept telefonul lui. Îi rog pe şefii lui Aurel Novac – premierul Nicolae Văcăroiu şi preşedintele P.U.N.R., Gheorghe Funar – să ia notă de mîhnirea mea că nici una, dar nici una dintre propunerile pe care i le-am făcut „săritorului” ministru al Transporturilor n-a fost rezolvată, începînd de la situaţia grea a ţăranilor din comuna maramureşeană Bogdan Vodă, care îşi scoteau pîinea dintr-un atelier mecanic, şi pînă la drumul catastrofal dintre Podul Iloaei şi Mădîrjac (jud. Iaşi). Fireşte, Aurel Novac nu-i dator să asculte cererile mele – (deşi ele sînt de interes obştesc, eu nu-i solicit să-mi asfalteze drumul din faţa casei mele!) –dar nici eu nu sînt dator să sprijin prezenţa sa într-un Guvern pe care îl dezonorează printr-o inimaginabilă neseriozitate.

Oricum, situaţia Cetăţii Rîşnov rămîne nerezolvată. În continuare pasc caprele şi iezii pe ruinele unui loc istoric, în continuare platoul din spatele fortăreţei e

plin de oseminte şi inventar arheologic, dar nimeni nu se încumetă să investească bani pentru săpături şi conservare. Dar, la Rîşnov mai e o problemă spinoasă: Cimitirul Cultului Creştin după Evanghelie. Am primit o adresă oficială din partea acestor români cu frica lui Dumnezeu, care se plîng că, deşi în şedinţa din 19 noiembrie 1990 Primăria a dat Decizia nr. 103, prin care „se atribuie spre închiriere, în scopul amplasării cimitirului aferent, Cultului Creştin după Evanghelie suprafaţa de 2.000 mp situată în intravilan, str. Vînători nr. 92“ – iată că astăzi locul e scos la... licitaţie publică! Numai că, între timp, au fost îngropaţi 8 morţi în cimitir! Vă daţi seama ce barbarie ar însemna exhumarea morţilor şi peregrinarea lor, de la un capăt la altul al oraşului, în căutarea altor gropi? Îşi poate imagina cineva cum s-ar reflecta procesiunile astea macabre în mass-media internaţională, mai ales că tot caută unele forţe politice vinovaţi pentru degradarea imaginii României?!

Duminică, 27 august, mergem la un fel de Nedee, mai precis la Tîrgul Popular de la Fundata. A plouat toată noaptea şi, deşi în zori s-a mai înseninat, ciutura norilor încă se mai scutură. Pe o vreme ca asta, amploarea unei manifestări populare se reduce la sfert. Ne amestecăm printre oameni, călcînd prin lutul reavăn şi bun ca untul. E frumos, nimic de zis: toată lumea vinde şi cumpără, te miri ce. Cele mai dichisite tarabe sînt cele cu artă populară: cojoace, dulame miţoase, pălării de paie à la Lucreţia Ciobanu, ciubere, coşuri de răchită, fluiere, pălărioare din scoarţă de copac, care imită pielea de căprioară, cuci de ceramică, plini de apă, şi multe altele. Cumpăr nişte icoane naive, de lemn şi de ipsos, viu colorate, unele avînd şi candele, pentru a mai decora pereţii goi ai sediului central al partidului. Ploaia s-a pornit din nou. O ţin pe Eugenia în braţe şi mă tem să n-alunec, pe iarba udă a povîrnişurilor. Ne adăpostim în maşină. După o scurtă rafală de ploaie, se înseninează iar, aşa că Lidia mă trage de mînă, să ne dăm în „lanţuri”. O las pe cea mai mică în grija maică-sii şi cobor o mică vale, pînă la instalaţiile unui fel de „Luna Park“. De fapt, e vorba de două roţi mari: una cu lanţuri şi alta numită „paraşută“, un fel de „ringespiel“, cu o viteză şi o altitudine ceva mai reduse. Optez pentru cea de-a doua aventură, care mi se pare mai puţin periculoasă. Un fel de casieră-îngrijitoare, pe nume Cristina, ne spune că ei sînt tocmai din Drăgăşani. O rog să şteargă scaunele de vinilin, care sînt ude. Mă urc cu Lidia într-un scaun, iar nepoţelul Ducă se aşază în faţa mea, cu această Cristina, pe care o rog să aibă grijă de el. Că multă minte îmi mai trebuie şi mie, oameni buni! Sau, vorba lui tata: „Cu cîtă minte am eu şi cu cîtă îţi lipseşte ţie, aş fi un geniu!“. „Paraşută“ mi-a trebuit? Porneşte nebunia! La început, fără probleme. După care, „paraşuta“ ia o viteză tot mai mare şi, pe alocuri, atinge înălţimi de 15 metri. O ţin strîns pe fetiţă, care s-a agăţat cu mînuţele de o bară de fier. Nu, ei nu-i e frică. Nici mie nu-mi e, dar vîrsta şi beteşugurile încep să-şi ceară tributul. Am rău de înălţime, asta e clar. M-am lămurit definitiv de treaba asta în februarie 1988, cînd, pe acoperişul Domului din Milano, m-a apucat o ameţeală teribilă, ca pe eroul filmului „Vertigo“ de Hitchckock, cu greu m-am calmat, numai după ce am luat nişte pastile homeopatice, cu care

mă înzestrase venerabilul doctor Bungeţeanu. Acum, era să mi se înfunde tocmai la Fundata! Noroc că „jucăria“ era prevăzută să zboare numai 3 minute, după care s-a oprit. Nu cum au păţit notabilităţile acelei comune – primar, notar, miliţian şi popă – care în urmă cu vreo 15 ani s-au urcat în „roata mare“, au mizat pe faptul că n-ar avea motorină decît pentru vreo 15 minute, dar n-aveau de unde să ştie că mecanicul o aprovizionase cu combustibil pentru o zi întreagă, astfel că toată noaptea de sîmbătă spre duminică s-au învîrtit de nebuni, în delir, urlînd după ajutor, parcă erau pasagerii de pe „Corabia Nebunilor“, ori însuşi Olandezul zburător, multiplicat şi modernizat, pînă la urmă cîţiva au ajuns la Balamuc, scenă de Fellini...

La Nedeea asta zgribulită de ploaie, multă lume a strigat „Trăiască România Mare!“, „Nu te lăsa, Vadime, sîntem alături de tine!“. O unguroaică ce-şi vindea artizanatul a întrebat-o pe văduva lui Mircea Muşat, în limba lui Attila: „E chiar Vadim? loi, da’ frumos e!“. Frumos pe naiba, m-am potcovit cu nişte cearcăne la ochi cît două eclipse de lună, mi-a albit părul, nu mai sînt ce-am fost odinioară.

Totuşi, cel mai mult m-a amuzat un tîrgoveţ, care, prin fumul de mititei şi cîrnaţi, specific tuturor serbărilor populare, şi-a dat pălăria pe spate, a ridicat sticla de bere, a salutat şi mi-a strigat, de la distanţă: „Hai, să trăieşti, dom’ Năstase!”.

Am pornit în căutarea unui han, să mîncăm. Luminiţa Olteanu, viceprimăriţa din Bran, pe care am întîlnit-o cu totul întîmplător, ne-a invitat în casa primarului comunei Fundata. Am refuzat-o politicos, nu-mi place să cad pe capul omului, ca iarna pe casă, mai ales cînd nici nu-l cunosc. Am luat-o la vale, cu maşinile, pe serpentine, pînă am trecut hotarul judeţului Argeş. Furaţi de frumuseţea sălbatică şi de verdele profund al păşunilor, nici n-am băgat de seamă cînd am trecut de Rucăr. Atunci m-a străfulgerat ideea să-1 vizitez pe bunul gospodar Gheorghe Oancea, primarul Cîmpulungului de Muscel. Normal, i-am dat un telefon înainte, din mers. Îl filmasem cu o echipă de Televiziune, prin martie sau aprilie 1984, cînd realizam un reportaj de scriitor. Acolo, la Cîmpulung, m-a ajuns ura rabinului Moses Rosen, care se lupta ca un descreierat nu numai să mă interzică, ci să mă bage la puşcărie.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Cetatea Medievală Râșnov

Fundata, Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (61)

Orașele Dinastiei Tang (13)

Administrația în Dinastia Tang (7)

Curțile și Consiliile (1)

În afară de Departamentul Afacerilor de Stat mai existau încă două Departamente: departamentul Cancelariei Imperiale și Departamentul Marelui Secretariat Imperial. Departamentul Cancelariei Imperiale era condus de doi preşedinți – la început, mandarini de gradul al treilea, clasa întîi, apoi, din 767, mandarini de gradul al doilea, clasa întîi; asistaţi de doi vicepreședinți – la început, mandarini de gradul al patrulea, clasa întîi, apoi, din 767, mandarini de gradul al treilea, clasa întîi. Aceşti mari demnitari, care sînt ajutaţi de patru Mari Secretari și de mulţi alţi funcţionari, primesc ordine direct de la Împărat. Tot lor le parvin rapoartele, adresele, cererile, denunţurile trimise Tronului. Ei sînt cei care ratifică numirile funcţionarilor inferiori şi își dau părerea asupra decretelor, edictelor și a altor documente oficiale venite dinspre Curtea Imperială. De acest Departament depinde și Colegiul pentru Dezvoltarea Literaturii, format din cărturari competenţi în domeniile instituţiilor și riturilor. În ceea ce îi priveşte pe cei patru Mari Secretari, aceştia au jucat un rol deosebit de important în Dinastia Tang și se spune că, de fapt, ei deţineau din umbră cele mai importante poziţii din Imperiu.

Maria Callas, regina fără regat (37)

Tu, in questa tomba (Aida) (6)

Franco Rosselini, producătorul principal, şi Pierre Kalfon, în Franţa, sprijină operaţia cu toată energia lor, iar Pasolini – un alt blestemat și el, între toţi cei pe care i-am iubit pînă i-am ucis – reciteşte pe Mircea Eliade şi pe Jung. Nu este vorba să fie copiat Euripide, ci să se regăsească sursele tragediei în subconştientul poetic al lumii mediteraneene fixat în legenda sa. Lui Jason şi Corintului, care sînt ordinea şi poliţia – Atena foarte apropiată ce se va afirma ca raţiune universală – li se opune (şi se va opune în zadar, căci crima ei va fi derizorie) religia îndepărtată şi subterană a Mediteranei. Ea mai crede încă, atunci cînd bărbaţii au ajuns să prefere cununiei sacre, tehnica nouă şi căsătoria burgheză.

Și Maria acceptă. Pentru ce? Ceea ce făcuse Pasolini pînă atunci nu-i place, se pare. Gusturile ei în materie de cinema sînt rudimentare. Văzuse filmul Théoreme şi s-a declarat şocată. „Există destule lucruri arabile în lume, mă duc la cinema să mă distrez şi să mă amuz“.

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (2)

Printre profesorii lui de liceu, o personalitate cu priză la elevi era Alexe Neacşu, un adevărat dascăl de literatură română, fost asistent al lui George Călinescu. Lecţiile acestuia erau fermecătoare, iar erudiţia, de invidiat. Îndrăgostindu-se în mai multe rînduri de colege de clasă şi neavînd curajul să-şi manifeste deschis sentimentele, Florin Genoiu se apucă de scris poezii, pe care într-o bună zi le-a arătat profesorului, la părerile căruia ţinea atît de mult.

- Florine, literatura e altceva decît ce vă învăţ eu, o trecere în revistă a Istoriei literaturii române. Din ce mi-ai dat tu să citesc rezultă că ţi-ai însuşit foarte bine noţiunile predate de mine, dar de ce să te amăgesc… Nu excelezi prin talent literar. Prea scrii mot-à-mot… Continuă să te pregăteşti pentru examenul la Politehnică.

Urmînd sfaturile lui Alexe Neacşu, Florin Genoiu s-a lăsat îndrumat cu sfinţenie de profesorul de

Departamentul Marelui Secretariat Imperial avea aceeași componenţă ca şi Departamentul Cancelariei Imperiale, dar cuprindea șase Mari Secretari. În grija acestui Departament se aflau Sigiliile Statului și de la el proveneau toate Decretele, Edictele, Proclamaţiile, deciziile luate de către Tron. De acest Departament depindeau și Biblioteca Palatului şi Colegiul Analiştilor, acesta din urmă ocupîndu-se cu consemnarea faptelor și a gesturilor Suveranului, precum și a evenimentelor care aveau loc în istoria țării. Sarcinile nici unuia dintre aceste departamente nu se puteau îndeplini fără ajutorul celuilalt, ele exercitau unul asupra celuilalt o supraveghere minuţioasă pentru a se evita fraudele şi abuzurile. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale Administraţiei chineze. Preşedinţii celor trei Departamente sînt, de drept, Mari Miniştri şi membri ai Marelui Consiliu, care se reuneşte zilnic pentru a dezbate treburile Imperiului. Din Consiliu fac parte, cu rangul de Mari Miniştri, înalţii demnitari, cărora le sînt atribuite titluri foarte vechi, care datează din dinastia Zkou, devenite onorifice, de „Trei Duci“ și „Trei Preceptori ai Imperiului“. Iar aceste titluri nu erau neapărat decernate, astfel încît numărul Marilor Miniştri care participau la Consiliu poate varia de la cîţiva la cel mult 12.

Există Nouă Curți, fiecare dintre ele fiind condusă de un preşedinte, cu rangul de mandarin de gradul al treilea, clasa a doua, asistat de doi vicepreşedinţi. În Chang’an acestea își aveau sediul în Orașul Imperial. Ele sînt următoarele: 1. Curtea Sacrificiilor Imperiale, care cuprinde opt Oficii: a. Oficiul Templelor Suburbiilor

Iar acum, dacă vocea ei s-a stins, este o ocazie să ne lase, cu aceeaşi intensitate, să-i vedem chipul. Dincolo de muzică, amprenta unui rol care a fost unul dintre cele mai mari ale sale. De altfel, îi place Pasolini ca om, acesta o distrează, o face să rîdă, şi Maria doreşte atît să fie amuzată. Presa care nu se dă în lături de la nimic, mai ales niciodată în faţa celor mai monumentale lucrări ireale, va merge pînă la a sugera că s-a înfiripat chiar o idilă între ei! Maria o va dezminţi... Dar Pasolini o respectă şi ea vrea de asemenea să fie respectată.

Turnarea filmului va avea loc în 1969, în Asia şi în Italia, Maria, în mod admirabil, se va plia în faţa cerinţelor, jucînd cum i se va spune, între Turcia şi Alep, Pisa, laguna de Grado – pe Adriatică, – în suburbiile Romei, peisajele sînt de fiecare dată în afară de orice context mai pline de dezolare, iar Maria mai dezlănuită. Toarnă o zi întreagă în plin soare, se oboseşte şi leşină. Sau altă dată este gata să ardă de vie, dublînd propria sa dublură, pentru a trece printr-un zid în flăcări, undeva în centrul Turciei. Toată lumea îi admiră conştiinţa profesională, studiul aprofundat pe care-1 face asupra rolului său în fiecare moment, dorinţa puternică de a-1 interpreta. Veniţi de pretutindeni, zeci de ziarişti urmăresc turnarea... Dar de acum înainte, Maria acceptă toate interviurile. Ca şi cum intrată pînă peste cap în

matematici Giurgiu I., dirigintele clasei şi secretarul U.T.M. pe şcoală. Rezolva probleme de geometrie şi algebră, încerca să pătrundă tainele fizicii şi chimiei. Cînd se întorceau de la un cuplaj de fotbal, unde echipa militară CCA învinsese pe Dinamo şi fotbalistul excepţional Ozon distrase publicul, i-a spus tatălui său:

- M-am hotărît! Dacă am noroc, peste cîţiva ani voi fi inginer chimist!

- Să te audă Dumnezeu! Mă voi bucura nespus de mult! Bine că ţi-a ieşit din cap să te faci fotbalist! * * *

Pentru colonelul pensionar inactivitatea reprezenta o pacoste. Se simţea capabil de muncă şi dorea săşi rotunjească veniturile. La un moment dat, ajutat de actorul Sireteanu, a făcut figuraţie la Teatrul Tineretului. I s-a întîmplat să alunece de pe scenă în timp ce juca rolul episodic al unui soldat german în piesa sovietică ,,Tînăra Gardă” şi astfel a renunţat la activitatea de actor amator. În cele din urmă şi-a găsit o slujbă de administrator la un bloc de locuinţe nou construit în perimetrul ,,Sălii Palatului”. În această activitate a fost bine primit de locatari, printre care

şi al Zeilor Solului din cele trei capitale – cea din vest, Chang’an, Reședinţa imperială, cea din est, Luoyang și Taiyuan din actualul Shanxi; b. Oficiul Templului Strămoşilor Imperiali; c. Oficiul Mormintelor Imperiale; d. Oficiul Muzicii Supreme; e. Oficiul Tobelor şi al Instrumentelor de Suflat; f. Oficiul Medicinei Supreme; g. Oficiul Divinaţiei Supreme; h. Oficiul Aprovizionării și al Victimelor pentru Sacrificii. 2. Curtea Bancheteler Imperiale cuprindea patru Oficii. 3. Curtea Însemnelor Imperiale cuprindea trei Oficii. 4. Curtea Administrativă a Familiei Imperiale. 5. Curtea Echipajeler Imperiale. 6. Curtea Supremă de Justiţie – se ocupa, împreună cu Ministerul Justiţiei și cu Tribunalul Cenzorilor cu reexaminarea tuturor condamnărilor grave – pedepse cu moartea sau exiluri în ţinuturi îndepărtate. Astfel de condamnări nu deveneau operaţionale decît după o procedură îndelungată, în mai multe etape, după verificarea minuţioasă a dosarelor. 7. Curtea Ceremonialului pentru Străini juca rolul unui Minister de Externe – un minister de neconceput pentru Dinastia Tang, deoarece presupunea egalitatea între State; elabora protocolul audienţelor prinţilor sau ale emisarilor ţărilor supuse, tributare sau străine. Această Curte cuprindea două Oficii. 8. Curtea pentru Dirijarea Agriculturii – lucra împreună cu Ministerul de Finanțe pentru gestionarea hambareler publice. 9. Curtea Tezaurului Imperial –cuprindea patru Oficii, dintre care cel al pieţelor celor două capitale principale – Chang’an și Luoyang – și cel însărcinat cu menţinerea stabilităţii prețurilor. (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

rolul său de vedetă, de vedetă a trecutului, şi-ar asuma toate riscurile... Mai rămîne frumuseţea ei şi vocea, atunci cînd vorbeşte. Vechile cuvinte greceşti îi vin pe buze asemenea unei limbi aspre, arhaice, un lung strigăt de violenţă, niciodată întrerupt. Cît despre chipul ei... Machiat, modelat, redesenat, mai natural decît natural, umeri superbi, cele mai frumoase braţe din lume, Maria apare asemenea unei statui din carne, arsă de soare, iar groaza a secătuit-o lent. În costumele minunate, concepute de Piero Tosi – care a mai îmbrăcat-o şi la Scala – este o principesă barbară, sculpturală, cu părul despletit: nu încape îndoială că, turnînd acest film, încearcă sentimentul de a putea împlini propria ei legendă. Căci pentru noi, cei cărora nu le rămîne nimic din ea ca actriţă de operă, în afară de cele două, actul al doilea (din Tosca) de la Paris şi Londra, este unul din cele mai stupide scandaluri din istoria teatrului şi a muzicii din aceşti ultimi cincizeci de ani. Cînd Geraldine Farrar, Carmen celebră din epoca de aur de la Metropolitan, a jucat rolul lui Carmen în timpul cinematografului mut! Şi totuşi în Medeea, Maria se dăruieşte total – se dăruieşte: se oferă tuturor acelora care vor dori să-i păstreze o imagine vie.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

se aflau artişti, sportivi şi savanţi. Dar a trecut şi prin momente tensionate. Un ofiţer de securitate cu numele de cod Olaru a început să-l viziteze tot mai des şi să-i ceară note informative despre locatari. În special pe acest Olaru îl interesa cazul sportivei de performanţă Iolanda Balaş…

Onest de felul lui, Ştefan Genoiu refuza ipostaza de informator, care i se părea degradantă şi, cu inima împăcată, îi anunţa pe locatarii ce se aflau în vizorul Securităţii. Cum, însă, notele informative semnate de el, în conţinut, erau numai la modul superlativ despre împricinaţi, într-o bună zi Olaru şi-a ieşit din fire:

- Tovarăşe colonel, dumneata nu ai talente de informator. Dai numai note cu caracter pozitiv. Îţi închipui că noi le vrem răul oamenilor şi nu ai încredere în serviciile noastre de apărare ale Statului socialist!

- Eu am încredere în serviciul dumitale, dar nici nu pot inventa aspecte negative acolo unde nu există! Pentru aşa ceva caută-ţi alt nătărău! (va urma)

Balada (71)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (69)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (12)

Lawrence intră în scenă (2)

După cum constată el, „şeriful din Mecca era prea bătrîn; Abdullah prea deştept (şi neconvenabil intenţiilor Albionului), Ali prea curat, Zeid prea rece”. În Feisal „am aflat conducătorul dorit”.

Campania va fi lungă şi grea, se încheie odată cu războiul, cînd Ministerul de Externe britanic le recunoaşte arabilor calitatea de beligeranţi iar Lawrance va fi numit „regele neîncoronat al Arabiei”, subliniindu-se astfel nu numai prezenţa sa insistentă în cîmpul de luptă al culiselor, ci şi manevrele lui reuşite. Cînd se termină războiul, desluşindu-i iţele complicate

Trenul de aur (8)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

Ambuscada germană (2)

„Uluitoarea mobilitate a acestei uriaşe armate de 1.500.000 de oameni dirijată şi coordonată printr-un labirint de legături prin radio, telefon şi telegraf... Era un monstruos dragon motorizat aşa cum lumea nu mai văzuse niciodată pînă atunci...”.

– La ce te gîndeşti? – m-a întrebat bătrînul.

I-am spus. A zîmbit. Şi-a întins mîna noduroasă peste mustaţă şi m-a prins de braţ.

– Lasă imaginaţia. Sau, confrunt-o mai des cu realitatea. Uite, chiar în seara asta, dacă vrei, uită-te la televizor, pe programul I. Este o emisiune intitulată „Dosarele istoriei”. Va fi o dramatizare a procesului lui Rudolf Hoess, fostul comandant al lagărului de la Auschwitz. Vor fi și secvenţe filmate din procesul de la Nürnberg... Cînd ştii prologul unei poveşti, trebuie să-i afli şi epilogul... Mai ai întrebări?

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (101)

Epilog (13)

„Excelenţei sale şeicul Salem Al Sabah Al-Salem Al Sabah

Ministru de Interne

Conform ordinelor Alteţei Voastre, transmise cu ocazia întîlnirii noastre din 22 oct. 1989, am vizitat sediul Central Intelligence Agency din Statele Unite, însoţit de colonelul Ishaq Abd al-Hadi Shaddad, director al investigaţiilor pentru guvernoratul Ahmadi, la 12-18 noiembrie 1989. Partea americană a insistat ca această vizită să rămînă ultrasecretă, pentru a menaja susceptibilitatea fraţilor noştri din Consiliul de cooperare al Golfului, Iranul şi Irakul.

Vă informez prin prezenta asupra principalelor puncte asupra cărora am căzut de acord cu judecătorul William Webster, director CIA, în timpul convorbirii mele particulare cu el, marţi, 14 noiembrie 1989.

1. Statele Unite vor forma persoane alese de către noi pentru protecţia Alteţei sale emirul şi Alteţei sale şeicul Saad Al-Abdulah Al-Salem Al Sabah. Instrucţia şi antrenamentul se vor face la sediul CIA şi am fixat numărul acestor persoane la o sută douăzeci şi trei, din care unii vor primi misiuni speciale pe lîngă familia regală, misiuni definite de Alteţa Sa prinţul moştenitor.

în această zonă a lumii, istoricii descoperă că Sir Henry Arthur McMahon – înaltul comisar (englez) în Egipt, cel care, cum zice amintitul Lawrence, are o „dibace pătrundere şi încercată experienţă” (şi, ca urmare, îi înţelege de la început planul, „fiind cel ce a aşezat piatra de temelie a acţiunii noastre, înţelegerea cu şeriful din Mecca”) şi a şi furnizat banii necesari acţiunilor militare –, este, în particular, director la „Royal Dutch-Shell”! În aceste circumstanţe, cînd, la 3 noiembrie 1918, trupele engleze intră în Mosul, se spune că, deşi în toată zona se găsesc doar trei regimente de francezi, Parisul îşi reaminteşte imediat de conţinutul acordului Sykes-Picot. Iniţiativa nu convine, în bună măsură, noilor structuri politice şi demnitarilor din zona vizată de tratatul amintit. Acum, Feisal este regele Siriei; al doilea din fiii lui Hussein, Abdullah, este şi el suveran, cu reşedinţa la Bagdad iar Mosulul intră în noul său regat; în fine, primul dintre ei, prinţul Zeid „rătăceşte în deşert, în căutarea promisului tron kurd”. Aşadar, nimeni, nici la Londra, în primul rînd, dar nici la Beirut, Bagdad şi Mosul nu mai are interes să evoce, în vreun

– Sînt abia la început. Ce destinaţie vi s-a dat atunci?

– Lublin. S-a lucrat toată ziua. În ciuda grabei, totul s-a făcut în perfectă ordine. Lăzile cu lingouri, cele cu bancnote şi documente, sacii cu monezi, totul numerotat, sigilat, inventariat în amănunţime.

– Cu ce aţi dus aurul?

– Cu autobuzele municipale, rechiziţionate special pentru asta. Erau nişte „Leylanduri” roşii, cu imperială... Le însoţeau vreo sută de lucrători ai băncii, care nici nu apucaseră să-şi ia rămas bun de la familiile lor.

Eram convinşi că ne vom întoarce după două-trei zile. Nimeni nu bănuia că porneam într-un drum care, cel puţin pentru unii, avea să dureze ani îndelungaţi. Dintre cei cu care am plecat atunci din Varşovia, au ajuns pînă în România vreo douăzeci. Cîţiva dintre ei au însoţit tezaurul în toate peregrinările lui.

– Deci aţi pornit spre Lublin în seara de 5 septembrie.

– Exact. Cînd convoiul de autobuze roşii a ieşit din Varşovia, am văzut oameni ridicînd baricade. De ce baricade? Doar războiul era încă departe şi noi aveam să ne întoarcem curînd. Convins de asta, eu nici nu îmi luasem paşaportul cu mine....

– Cînd aţi ajuns la Lublin?

– În zori.

fel, tratatul secret anglo-francez din mai 1916 şi, înainte de orice, să-i respecte prevederile. Dincolo de teritorii se află şi problema resurselor petroliere, la care Londra nu vrea să renunţe, ca şi autorităţile locale, convinse de valoarea atu-ului din mîna lor.

Franţa nu abandonează uşor şi se ajunge la o întîlnire bilaterală, la San Remo (Italia), în cadrul căreia Philippe Berthelot, reprezentantul său, şi Sir John Cadman, emisarul Imperiului Britanic (şi al firmei „Anglo-Persian”), convin să uite de înţelegerea SykesPicot. Noua înţelegere are unele anexe: Franţei i se recunoaşte mandatul asupra Siriei, iar 63 de societăţi franceze preiau 25 la sută din acţiunile la petrolul din Mosul. Să amintim că e vorba de cele 25 la sută, procente ce aparţinuseră Germaniei, acum înfrîntă în război? În ce-o priveşte, Anglia îşi păstrează, din nou, partea leului: ceea ce avea în Asia, Imperiul Otoman – inclusiv Mosulul – şi aceasta în pofida faptului că Turcia nu acceptă partajul respectiv. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

– Şi la Luck? Ce s-a întîmplat?

– Probabil ştiţi.

– Nu

– S-a repetat povestea de la Lublin. Am descărcat, şi am încărcat din nou. Ştirile de pe fronturi erau catastrofale. Guvernul nostru se evacuase la Lublin. Erau şi cîţiva ambasadori ai ţărilor prietene. Acolo am fost întrebat dacă am paşaportul la mine. Am spus că nu. Mi s-a făcut altul... Ministerul Afacerilor Externe se instalase în vechiul castel de la Krzemienice. Acolo, în beciul castelului, noaptea, la lumina unei lumînări – electricitatea fusese întreruptă în tot oraşul –, am redactat telegramele ce urmau să fie expediate urgent la Bucureşti şi Paris, sau înmînate reprezentanţilor României şi Franţei aflaţi cu noi în evacuare, prin care solicitam ajutorul cu privire la transferarea tezaurului nostru şi punerea lui în siguranţă. (va urma)

IOAN GRIGORESCU

– Eraţi probabil frînţi de oboseală. – Și totuşi, a trebuit să descărcăm, să coborîm aurul în beciurile băncii, să-l asigurăm, să sigilăm uşile. Am rămas la Lublin o singură zi. Abia apucasem să ne mai tragem sufletul, cînd am primit ordin să încărcăm din nou şi să pornim spre Luck. Noaptea următoare am petrecut-o din nou pe drum. Ziua nu puteam circula din cauza raidurilor aviatice. Şi noaptea, înaintam cu farurile stinse prin beznă... De altfel, Lublinul a fost bombardat a doua zi după plecarea noastră.

În această privinţă, interlocutorii noştri americani ne-au comunicat că nu au fost satisfăcuţi de comportamentul forţelor din garda regală la vremea atacului împotriva Alteţei Sale emirul.

2. Am convenit cu partea americană că vor avea loc vizite la toate nivelele între departamentul Securităţii naţionale şi CIA şi că se vor face schimburi de informaţii privind armamentele, precum şi structurile sociale şi politice din Iran şi din Irak.

3. Am solicitat ajutorul experţilor Agenţiei pentru revizuirea structurii Departamentului de Securitate Naţională care, conform instrucţiunilor date de Alteţa Sa emirul, trebuia să fie elementul prioritar în discuţiile noastre cu partea americană. Dorim să apelăm la experienţa lor pentru a încerca o nouă strategie, în funcţie de schimbările din regiunea Golfului şi de situaţia internă a ţării, prin instalarea unui sistem de informatică şi prin pregătirea de specialişti informaticieni în cadrul departamentului Securităţii naţionale.

4. Partea americană ne-a spus că este dispusă să schimbe, la cererea noastră, informaţii privind activităţile grupurilor extremiste Shiah din interiorul ţării şi de pe teritoriul anumitor state din Consiliul de cooperare al Golfului. Domnul Webster ne-a adresat felicitări pentru măsurile pe care le-am luat pentru a combate mişcările sprijinite de Iran şi ne-a afirmat că Agenţia este dispusă la o acţiune comună pentru eliminarea punctelor de tensiune din regiunea Golfului.

6. Partea americană este de părere că relaţiile noastre cu Iranul trebuie să fie de aşa natură încît, pe de o parte, să putem evita orice contact cu această ţară şi, pe de altă parte, să exercităm toate presiunile economice posibile asupra sa, încercînd să susţinem în acelaşi timp alianţa sa cu Siria. Acordul cu partea americană prevede că Kuweitul va evita în public declaraţiile negative la adresa Iranului şi îşi va limita eforturile la reuniunile arabe.

Am convenit cu partea americană că este important să combatem drogurile în ţară, după ce experţi ai biroului pentru stupefiante al CIA ne-au informat că o bună parte din capitalul kuweitian serveşte la promovarea traficului de droguri în Pakistan şi Iran şi că dezvoltarea acestui trafic va influenţa negativ viitorul Kuweitului.

8. Partea americană a pus la dispoziţia noastră un telefon spaţial pentru a facilita un schimb rapid de idei şi informaţii ce nu necesită comunicări scrise. Numărul de telefon, care este cel al liniei personale a lui Webster, este (202) 659-5241.

Aştept instrucţiunile Alteţei Voastre şi vă adresez cele mai bune salutări.

Brigadier Fahd Ahmad al Fahd Director general al Departamentului de Securitate Naţională“ Sfîrșit

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

5. Am convenit cu partea americană că este important să profităm de deteriorarea situaţiei economice din Irak pentru a determina guvernul acestei ţări să definească frontiera noastră comună. C.I.A. ne-a prezentat mijloacele de presiune pe care le considera adecvate, precizînd că va fi nevoie de o colaborare strînsă între noi, cu condiţia ca aceste activităţi să fie coordonate la nivel înalt.

Doza de sãnãtate

Autofagia, esențială pentru sănătatea noastră

Pentru a ne menține sănătoși este important să acordăm atenție alimentației, iar administrarea de suplimente pe bază de vitamine și minerale este esențială pentru individul modern. Alimentația noastră este manipulată, fructele și legumele de orice soi abundă în supermarketuri indiferent de anotimp, iar acesta este, fără îndoială, un efect al globalizării.

Procesul de formare a vitaminelor debutează în faza în care fructul este copt, dar, de cele mai multe ori, majoritatea fructelor sînt culese înainte de maturizare, pentru a rezista transportului. De cele mai multe ori, vitaminele si mineralele pe care dorim să le asimilăm prin fructul cumpărat se pierd în diferitele etape de recoltare și transport.

Cuvîntul ,,autofagie” vine din greacă și înseamnă ,,propria mîncare”. Prin acest proces se elimină părți din celulele dereglate, care pot fi apoi folosite din nou de celule – un soi de program de reciclare a celulelor, extrem de complex. Cercetătorul japonez Yoshinori Ohsumi a primit Premiul Nobel în Medicină în anul 2016 pentru cercetările sale în domeniul autofagiei, un pas important în cunoașterea corpului uman.

Reciclarea de către organism a ,,gunoiului” celular este foarte importantă pentru funcționalitatea celei mai mici particule din fiecare organ în vederea menținerii sănătății. Dacă acest fenomen de reciclare nu funcționează în parametri optimali se ajunge la o acumulare moleculară de toxine în organism, fenomenul de dereglare persistă pe o perioadă mai lungă de timp, iar capacitatea energetică a celulei de a se detoxifia și autoregla oferă astfel un teren fertil de dezvoltare pentru boli.

Mai mult ca oricînd trebuie să ne întrebăm de ce tot mai multe boli, în loc să se amelioreze, devin cronice, de ce oamenii se îmbolnăvesc atît de repede, de ce imunitatea, în general, este scăzută și, mai ales, de ce se declanșează atîtea boli neurodegenerative la vîrste fragede. Sigur că înaintarea în vîrstă îngreunează procesul de reciclare și autoreglare la nivel celular, iar medicamentația de sinteză administrată pe o durată mai îndelungată susține incapacitatea de reciclare în timpul necesar.

Prin reglarea acestui proces de eliminare a gunoiului la nivel celular se încetinește îmbătrînirea corpului, iar neuronii noi pot înlocui cu succes neuronii mai vechi care au ieșit din procesul informativ-energetic al corpului. Acest proces care prelungește, de fapt, viața, poate fi astăzi deblocat. Astăzi, mai mult ca oricînd, omul are acces la informație și poate alege ce e mai bine pentru

el. Am afirmat de mai multe ori, chiar cu riscul de a mă repeta, că individul este un computer biologic care trebuie din cînd în cînd ,,devirusat”, ,,reciclat”. Pentru ca energia să curgă nestingherită în organismul nostru și să transporte informația pînă la cea mai mică particulă din corp este necesară deblocarea meridianelor energetice. Știm cu toții ce se întîmplă într-un oraș atunci cînd se creează ambuteiaje. Ei bine, același lucru se întîmplă și pe canalele energetice ale corpului cînd energia – ,,poștasul informației” – nu mai ajunge la destinație.

Sănătatea este talentul celulei de a se autoregla, iar boala talentul pierdut al celulei în procesul de autoreglare. Terapiile oferite de medicina energo-informațională sînt adresate omului modern și sînt conforme stilului de viață și mediului înconjurător agasant. Pandemia prin care trece întreaga omenire ne arată cît de ,,chimizată” este planeta. Toți cei din domeniul sănătății ar trebui să se documenteze temeinic pentru a putea oferi pacienților terapiile cele mai potrivite pentru a-i menține sănătoși sau a recupera sănătatea. Numai terapiile personalizate și integrative, care tratează omul ca un întreg, acționînd pe cauză și nu pe sistem, pot duce la recuperare.

Desigur, terapiile informaționale pot fi completate cu diferite terapii precum: casca cu ioni negativi (în cazurile în care oxigenarea creierului nu se mai produce la parametri optimali sau metabolismul este dereglat, în cazul în care pacientul se confruntă cu lipsa somnului, cu diferite forme de alergii intolerante), drenajul limfatic (toxinele se acumulează în nodulii limfatici; recomandat în dureri de orice fel, noduli tiroidieni, adenom de prostată, migrene, dereglarea masivă a acidului uric) sau deblocările cervicale, masajul haara (mai ales la persoanele constipate și cu dureri de șolduri). Acestea sînt numai cîteva dintre terapiile oferite de centrul german DermaVital din București.

Diagnosticarea energetică este însoțită de un buletin de analize energetic și durează aproximativ o oră. În urma oricărei forme de vaccinare venim în sprijinul celor interesați cu două terapii de eliminare a posibilelor efecte negative lăsate de vaccin.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4w se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și

sănătate

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea sistemului imunitar Diagnosticări

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book CoNSUltING SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DIStRIbUtIoN SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.