România Mare, nr. 1576

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Cei animați de spirit de dreptate nu au cum să trăiască mult, fiindcă se macină, se mistuie, se autodistrug.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Nu

avem

o

clasă politică - sînt doar niște bieți clovni lași

Motto: „Rămîn un clovn, nimic mai mult. Asta mă face să fiu superior unui politician“.

ChArLIE ChApLIn

Zicerea străveche ,,Peștele de la cap se împute” nu e niciunde mai adevărată decît în cazul unei societăți, a unei națiuni. O suprastructură lașă, incapabilă să spună adevărul în față poporului, e doar o putreziciune, un focar ce va îmbolnăvi întreaga societate. Și ce poate fi mai laș decît să nu îți poți apăra – tu, demnitar… demnitatea funcției?

Drepturile legale, poziția și importanța ei?

Ce demnitari politici sînt aceia care încearcă să se mențină în preferințele publicului doar coborînd la nivelul de clovn care face tumbe, se mozolește pe față și se costumează în caraghiosul de care lumea rîde și aplaudă? Ce demnitari sînt aceia pentru care fuga, în straie schimbate, de oameni umili, este singura cale de scăpare cînd poporul se supără – drept sau nedrept?

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Lupta cu prostia

Nu-mi mai suport contemporanii Sînt primitivi şi egoişti

Nici nu le mai vorbesc, cu anii

Eu sînt solist – ei sînt corişti.

Eu am un ideal în viaţă

Foc viu, ce arde-n sanctuar

Nu sînt egal cu o paiaţă Care trăieşte în zadar.

Mă uit la forfota aceasta De trepăduşi şi de pigmei

Ah, Doamne, de ce-mi dai năpasta Să-mpart acelaşi timp cu ei?

Prostia lor mă doare fizic Fac palpitaţii, mă sufoc

Vadimismul – începutul!

În orice facem, fie că vorbim de alimentație sau sport, fie de viața boemă sau de munca brută, avem nevoie de echilibru. Medicii ne recomandă să avem o viața echilibrată, o alimentație asemenea, în general să fim echilibrați. Chiar și în viața noastră socială se recomandă echilibrul. În fapt, planeta noastră, care ne iubește și care încă ne suportă, dispune de un întreg mecanism perfect echilibrat. Orice șoc ceva mai accentuat poate duce la ,,eliberarea” ei de tot ce înseamnă formă de viață. Este adevărat că uneori ne dorim să facem excese. Și poate că este bine. Important este ca, în timp, echilibrul să primeze. În tot ce facem există o ,,dreapta” și o ,,stînga”, iar noi trebuie cumva, fie că sîntem de dreapta, fie că sîntem de stînga, să mergem înainte, să ținem drumul drept. Așa este și în politică. Există o stînga, pe care o asociem în general cu socialismul conservator, cu comunismul, un regim pe care mulți dintre români l-au experimentat, unii avînd încă nostalgii legate de acele vremuri. Și există liberalismul, un segment politic de dreapta, care pune mai mare accent pe dezvoltare, pe progresul tehnologic.

Ceea ce este important de știut este că, în ultimele sute de ani, zona liberală a fost asociată și chiar a însemnat progresul omenirii. Revoluția industrială și cea informațională reprezintă apanajul liberalismului, al guvernărilor de dreapta. (continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

1 Martie

Pastila sãptãmînii

Trădătorii (2)

Traian Băsescu, ministru, primar general al Capitalei, președintele Românei în perioada 2004 – 2014, actual europarlamentar

A distrus în mod accelerat economia României și a redus la nivel simbolic conceptul de statalitate. După preluarea președinției, sub atenta lui supraveghere s-a format Statul Paralel care conduce acum România, dar care inițial a avut doi piloni: Coldea și Kövesi. Există suspiciuni asupra faptului că Traian Băsescu se află în spatele vînzării Flotei comerciale românești, a cincea din lume ca tonaj în 1989. Dosarul Flota îl semnalează, dar se pare că între timp a dispărut. Există un mit urban care spune că Adrian Năstase, în calitate de premier, a vrut să îl aresteze pe Băsescu, dar a fost oprit de Ion Iliescu urmînd zicala ,,Corb la corb nu scoate ochii”. Se pare că Băsescu nu știa zicala asta. (continuare în pag. a 16-a)

Tuşesc mai rău decît un ftizic Cînd proştii ies pe primul loc.

Nu mai suport această pleavă Ce curge din televizor Turbez cînd văd cîte-o epavă Că-i preşedinte-jucător.

Ei fac greşeli gramaticale

Ca ultimii analfabeţi Închină toasturi, osanale Pînă ce cad sub masă, beţi.

Au haine scumpe, elegante Peste o platoşă de jeg Beau whisky, vin de Alicante Mănîncă un şeptel întreg.

Apoi îi ia pîntecăraia Îşi vîră deştele pe gît

Ca porcii răsturnînd copaia

Ei grohăie şi fac urît.

Într-un tîrziu, adorm bărbaţii Însă femeile-n călduri

Se hîrjonesc cu angajaţii În baie, grajduri sau păduri.

Ce faună dezgustătoare!

Ce animale! Ce desfrîu!

Ca să scăpăm de-a lor duhoare Trebuie jetul unui rîu.

Ce caut eu în viermuiala

Acestei lumi de mameluci? În inimă le fierbe smoala Şi au în creier numai muci.

Rîvnesc blazoane de nobleţe Dispuşi ar fi să dea oricît

Dar balega de prin judeţe Trăzneşte şi îi dă în gît.

De ce mi-ai dat aşa osîndă

Oh, Dumnezeule din cer?

Mă urmăresc şi stau la pîndă Hăitaşii fără caracter.

Normal că deranjez întruna

Normal că-i complexez pe toţi Resping corupţia, minciuna Şi cîrdăşiile cu hoţi.

E clar că nu-s din lumea asta

Am altă tablă de valori.

Nu-i mai suport pe proşti şi basta! Eu sînt etern – ei, muritori.

CORNELIU VADIM TUDOR, 16 iulie 2014

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F O mare deziluzie: Mircea Crișan F Scoaterea dracilor din Ion Cristoiu (fost comunist) F Laurențiu Perpulici a încasat 250.000 de dolari de la un afacerist iranian F Jaf la cosmetice

PARTEA A III-A

F În revista „Curier Naţional Magazin“, Coman Sava publică o notă foarte dură împotriva şarlatanului cu ochii apoşi, Cornel Nistorescu, fostul şef al lui Ion Cristoiu (fost comunist): „Am mai scris, recent, despre Cornel Nistorescu şi o anumită firmă arabă de comercializat produse cosmetice. Atît Nistorescu cît şi firma respectivă vor să scoată de pe piaţă firme româneşti, mai bune şi mai bine aşezate în fragila noastră economie. Drept pentru care spun în dreapta şi în stînga, inclusiv la Paris, că firmele româneşti au dat faliment, că nu sînt serioase, că aşa şi pe dincolo. Fireşte că adevărul este altul. La vremea potrivită vom veni cu întreaga poveste al cărei creier este Nistorescu. Se pare că ăsta cînd dă de bani nu mai are mamă, nu mai are tată, nu mai are nimic“. F Crainica Gabriela Vrânceanu, de la TV, fostă săritoare cu paraşuta (fără nici o glumă) e o prezenţă agreabilă, desigur, dar face gafe. Nu ne referim atît la bîlbe, care sînt omeneşti, ci la greşeli politice: aşa-zisul Partid Umanist Român nu este „partid parlamentar“, cum l-a amintit ea sîmbătă seara, la ambele ediţii ale Actualităţilor, fiindcă la alegerile din 1992 a fost zero, iar „cumpărarea“ unei lichele ca Ion

O operație reușită și familia fericită doar la Berlin (2)

Ultimul bulgăre de pămînt aruncat peste sicriul lui Eminescu, la „Bellu”, îi readuce gîndul negru al divorțului în minte. Ajunge acasă, donează lada cu manuscrisele poetului la Academie, nu mai vorbește cu Clara. Deprimat și preocupat de lecturile filosofilor germani stabilește cu soția ca să divorțeze după căsătoria Liviei. Avea 45 de ani, iar Livia 21, cînd își recomandă fiica Palatului Regal. Uitase că-și dorise pentru fiica sa un soț aristocrat german. „Aici, în România, nu e nimic pentru ea. Să meargă la bal la Șuțu? Să părem ca niște oameni care se îndeasă?” –așa își lămurea soția prin scrisori, ca să scape de ea și să rămînă în străinătate, cîndva.

În casa și salonul din strada Mercur din București se așternuse o liniște aparentă. Gîndul sinuciderii era dublat de cel al divorțului, însă, cu fata în slujba Palatului Regal nu putea divorța decît cu acordul reginei Elisabeta. Clara boicota căsătoria fetei, regina știa povestea familiei, pretendenți erau destui cu situație și poziție socială.

Cu tact, cel care a fost cîndva prim-ministrul României îi promite amantei că vor face public anunțul căsătoriei lor după divorțul de soție și căsătoria fetei, dar pînă atunci nu vor mai putea fi văzuți împreună. Ca să nu-și compromită situația politică, cere audiență la Palat și abandonează domiciliul conjugal. Soția îl amenință că părăsește țara și nu-i dă divorțul. Regina Elisabeta îl ascultă rece pe Maiorescu și la final îi zice: „Rămîi erou!”. Ușurat, aleargă și depune dosarul în tribunal, lumea bîrfește că Ana e însărcinată, acasă are scandal cu Clara. „Am plîns spasmodic”, scria în jurnal cel care a fondat cîndva Academia Română, așteptînd consimțămîntul divorțului de la soție. Clara amînă

Hristu, fost deputat P.R.M., dat afară de noi pentru HOŢIE, nu te bagă, automat, în Parlament! F După îndelungate scandaluri şi după ce a încercat să ocupe, prin forţă, sediul revistei „Timpul - în 7 zile“, condus de Adrian Riza, rechinul pitic, cunoscut sub numele de Aristide Gunoiu, a reuşit, totuşi, să scoată la Bucureşti primul număr al revistei „America Magazin“. De ce la Bucureşti? Fiindcă şi-a mutat şatra din S.U.A., acolo nu mai e de trai pentru el, îl fugăresc nişte păgubaşi să-l linşeze. Individul e un speculant pur-sînge, vrea să dea lovitura cu texte şocante de genul: „Isus Christos se va naşte a doua oară la New York“ Ne-o spune o oarecare Cristina Darmina Iamandi, că Isus „se va naşte anul acesta, de Crăciun, întruna din mahalalele New York-ului“. Cică asta a stabilit, folosind „computerele de la NASA“, un american pe nume Andre Poule, descifrînd textele Bibliei, „care aşteptau de sute de secole să fie înţelese“. Aici se desfăşoară Buhoiu în întreaga lui prostie: toată lumea ştie că cele mai vechi texte din Vechiul Testament au fost scrise în urmă cu cca. 3000 de ani (cel dintîi scriitor al Bibliei a fost Moise), pe cînd, ehei, sute de secole înseamnă zeci sau chiar sute de mii de ani! F Isteria anticomunistă (întreţinută de indivizi precum Mircea Mihăeş,

George Borcescu, George Şerban, Dana Deac, Dide Nicolae, Adrian Severin, Dan Drăghici, Corneliu Neagoe, Lazăr Cercel, Ion Cristoiu, Liviu Vălenaş, Augustus Costache, Daniel Uncu, Dan Preisz, Lucian Gheorghiu, Vali Sterian, Adrian Nicolae, Roxana Iordache şi alţi paranoici) a ajuns pînă şi pe terenurile de fotbal, ciupindu-l de fund pe cine credeţi? Pe negrul Armah, care aterizase din Ghana, tocmai la echipa bucureştegnă Sportul Studenţesc. Eliminată în minutul 74 al meciului Farul - Sportul, apreciata zburătoare a dat din aripioare şi i-a strigat constănţeanului Ciurea: „Comunistule“. Acum, săracul ţăran român ce trebuia să facă? Să-i cîrpească vreo două palme valahe, ca să vadă ăla stele verzi (cu un ochi) şi stele roşii (cu alt ochi)?! Noi, în locul lui, am fi răspuns: „Da, dar mie îmi trece...“ F O blasfemie: la „Căminul Artei“ din Bucureşti poate fi vizitată o expoziţie de sculptură (mai precis, de gunoaie) în care tronează, în chip de exponat, un closet vopsit în roşu, galben şi albastru! Numele impostorului: Cosmin Paulescu F Un articol semiparşiv publică talentatul ziarist Octavian Andronic în „Libertatea“, sub titlul „Martirizarea lui Vadim“. Încheierea e plină de pilde şi de bube dulci: „Nu e suficient să ai dreptate. Că trebuie să fii şi credibil“. Lasă, maistre, că sînt foarte credibili aventurierii şi coreligionarii din kibuţul matale, Silviu Brucan, Al. Lupu, patronul ziarului, pe nume Albert Schwarzenbach şi alte gloabe.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 iunie 1995)

trimiterea scrisorii privind consimțămîntul divorțului, iar soțul ei se confesează dureros jurnalului: „Mi se rupe inima de durere la gîndul Berlinului, îmi pare rău de Clara, nu mă pot mîngîia”. Divorțul se pronunță în iunie 1887. Se încheia un capitol din viața criticului literar Titu Maiorescu după 27 de ani de căsnicie. Jumătate din acești ani s-a chinuit să divorțeze.

Ultima nevastă

și amintirea unui salon literar

În casa albă, cu grădina îngrijită, cu frumosul salon, din strada Mercur, se instalează noua familie Maiorescu. Se admirau reciproc, se înțelegeau, se iubeau. Ana Rosetti fusese săracă înainte de căsătorie, locuise într-o mansardă, trăia din lecții, făcea traduceri. Avea ochi căprui, nas ascuțit și suflet bun. „Tanti Netty suferise mult așteptîndu-l pe nenea Tuti, ca să divorțeze. Îndrăgostită de un bărbat însurat care avea o fată, bunica nu mai voia să-și vadă fata. Fie că era ministru, fie că nu era, două săptămîni de Paște familia Maiorescu fugea în străinătate pe ascuns, ca să nu-i supere nimeni nici cu prezența, nici cu corespondența. Pe acești doi oameni nu ți-i puteai închipui unul fără altul. Au avut o căsnicie la adăpostul nevoilor, plină de viață spirituală”, scrie nepoata Zoe Cămărășescu în ale sale „Amintiri”. Salonul casei cu pian pe unde

trecuseră pașii lui Eminescu, unde parcă se auzea în ecou rîsul homeric a lui I.L. Caragiale, rămăsese o amintire. Nu se mai țineau serate literare, nici muzicale, ci se juca „popa prostul”. Livia, căsătorită Dymcza, ajungea uneori cu fiicele ei în casa din strada Mercur. Căsnicia mentorului „Junimii” a durat 27 de ani, pînă la moartea Anei, cînd Maiorescu a vîndut casa, a ars scrisorile și pozele, apoi s-a izolat ca un bătrîn singuratic pe la neamuri, căci Livia era departe și nu s-a străduit să și-o apropie, căci era mereu îndrăgostit. A murit în 1917, în plin război mondial, în casa familiei Bengescu, singura rudă în legătură cu trecutul și ultima nevastă, pe care o regreta imens.

Sfîrșit

ZIARULMETROPOLIS.RO

Locuința marelui critic literar, aflată la intersecția fostei străzi Mercur cu Strada Nicolae Golescu

Un compozitor de geniu – Frédéric Chopin (1)

Avînd un suflet sensibil și nobil, Frédéric Chopin a fost un artist romantic tipic. Compozițiile sale cu o tonalitate personală au avut un efect determinant aproape o jumătate de secol asupra stilului interpretativ al concertelor de pian, acestea fiind preferate și azi în programele de concerte. Cînd auzim de Chopin ne vine în minte un singur instrument muzical: pianul. Cu toate că niciodată nu i-a plăcut să dea concerte, apărînd doar de 30 de ori în fața publicului, ca pianist era mai bun decît mulți virtuozi ai Secolului al XIX-lea. A contribuit foarte mult la schimbarea muzicii pentru pian. Prietenul său Robert Schumann caracteriza compozițiile cu stil novator ale lui Chopin drept lovituri de tun ascunse într-un buchet de flori.

Copilãria din Polonia

Tatăl lui Frédéric a părăsit Franța încă din tinerețe și s-a stabilit în Polonia, unde a cunoscut-o pe Justyna Krzyzanowska, cu care s-a căsătorit în 1806. Viitorul compozitor s-a născut în Zelazowa Wola, un sat mazovian lîngă Varșovia. După registrul stării civile din biserica satului, s-a născut la data de 22 februarie 1810, dar după afirmația mamei sale, Frédéric a văzut lumina zilei doar în 1 martie. A avut trei surori – Ludwika, Izabela și Emilia – cu care și-a petrecut copilăria fericită.

Frédéric a fost un copil minune. Desena caricaturi, scria poezii și – fără o pregătire formală – cînta la 4 mîini la pian cu sora sa, Ludwika. La vîrsta de 6 ani a luat primele lecții de pian de la un profesor local, care i-a făcut cunoscut repertoriul clasic german, mai ales compozițiile lui Johann Sebastian Bach. Improviza cu plăcere, iar la vîrsta de 7 ani, în 1817, a realizat prima compoziție, o poloneză. Tînărul a fost desemnat cu mîndrie de presa locală drept un geniu. Vestea s-a răspîndit cu repeziciune printre melomani și a fost copleșit cu invitații de a concerta în fața publicului. Debutul său concertistic a avut loc la vîrsta de 8 ani.

De la vîrsta de 11 ani, Frédéric a învățat componistica la Conservatorul din Varșovia, nou înființat. La vîrsta de 15 ani i-a apărut Rondoul în do-minoropus 1 compus pentru pian. Studiile aprofundate le-a început cu un an mai tîrziu, în 1826, sub conducerea profesorului J. Elsner. În acest timp – ca de altfel în toată viața lui – a fost un participant pasionat la serate muzicale, concerte și spectacole de operă. Varșovia însă nu făcea parte din centrele muzicale europene importante. În scurt timp, Chopin a simțit nevoia de a pleca în străinătate pentru a dezvolta, îmbogăți și aprofunda capacitățile sale muzicale. În 1829 tînărul artist dădea concerte la Viena și avea un succes răsunător. Pe vienezi i-a uluit noutatea muzicii sale. S-a întors în Varșovia, dar cu intenția fermă de a realiza o carieră internațională. Nu s-a lăsat nici de activitatea componistică – în această perioadă s-au născut două concerte pentru pian și orchestră și o variațiune.

În 2 noiembrie 1830, la 20 de ani, a părăsit Polonia. Luîndu-și rămas bun de la Varșovia, și parcă

presimțind că nu se va mai întoarce niciodată în țară, a luat cu el un pumn de pămînt natal într-un vas de argint. Cu toate că și-a petrecut numai copilăria și tinerețea timpurie în Polonia, toate compozițiile sale ulterioare sînt pătrunse de un suflu polonez specific și cele mai vesele piese muzicale au o notă de melancolie.

Compozitorul a petrecut opt luni în Viena și a susținut numai două concerte. Din Viena a pornit spre Paris, capitala artistică europeană a timpului. Pe acest drum a aflat că rușii reprimaseră într-un mod sîngeros răscoala poloneză din noiembrie. La aflarea acestei vești, într-o dispoziție disperată, s-a născut studiul ,,Cîntec Revoluționar”. Conform unelor surse, tînărul compozitor era în legătură cu mișcarea revoluționară, avînd ca țel eliberarea Poloniei de sub jugul țarist.

Anii petrecuþi la Paris

Chopin a sosit la Paris în 1831. Capitala franceză i-a devenit a doua patrie, dar compozitorul nu era fericit. În această perioadă trăiau foarte mulți emigranți polonezi la Paris, în anturajul cărora Chopin a intrat în cercul oamenilor bogați și influenți. În schimb, el a rămas sărac. În prima perioadă își asigura subzistența din lecții de pian – serviciile sale fiind solicitate mai mult de polonezi. Însă, după ce a concertat la o serată muzicală a bogatei familii Rothschild, a devenit cel mai căutat profesor de pian din Paris. Pentru cîte o lecție de pian, elevii trebuiau să plătească sume considerabile, și, în scurt timp, Chopin n-a mai dus lipsuri. În scrisorile din această perioadă adresate familiei sale se laudă cu faptul că înaintea lui s-au deschis cele mai renumite saloane, unde se bucura de anturajul aristocraților, al miniștrilor și al deputaților.

În această perioadă Parisul era centrul cultural și intelectual al Europei. Dintre prozatori, trăiau aici Honoré de Balzac, Victor Hugo, Stendhal, George Sand; dintre poeți Alfred de Musset, Alfred Victor de Vigny și Heinrich Heine; dintre compozitori Hector Berlioz, Felix Mendelssohn și Giacomo Rossini și foarte mulți pictori în frunte cu Eugѐne Delacroix. Dar talentul nu era suficient pentru ca cineva să devină renumit în Paris. Neapărat trebuia să participi în viața de societate, care în vremea respectivă se concentra în saloane. Aici, la diferitele întruniri se dădeau deseori și concerte pentru un public cu număr redus, dar foarte select.

Cu toate loviturile istorice suferite de patria sa, nu și-a întrerupt activitatea componistică. În această perioadă a elaborat mai multe compoziții solistice pentru pian. Însă cariera sa ca maestru interpretativ nu a avut o evoluție plină de succese. Nici temperamentul, și nici starea sănătății lui Chopin nu erau potrivite pentru a duce viața plină de surmenaj a virtuozilor care dau concert după concert. În stilul său interpretativ intensitatea sunetelor nu era suficient de mare pentru a umple complet o sală mare de concerte. În plus, înaintea fiecărui concert avea un trac uriaș.

Marea parte a maturității, Chopin a petrecut-o la Paris, făcînd numai ocazional deplasări mai mici sau mai mari. În 1835 a vizitat Dresda, unde s-a îndrăgostit de tînăra Maria Wodzinsla, în vîrstă de 16 ani, cu care a vrut să se căsătorească. Dar părinții Mariei s-au împotrivit acestui mariaj, și astfel idila s-a terminat repede. Tot în același an, prin intermediul unui compozitor romantic german, mai tînăr cu un an, Mendelssohn, l-a cunoscut pe Robert Schumann, un alt compozitor german de aceeași vîrstă, ale cărui elogii au contribuit la răspîndirea renumelui său în toată Germania. Variațiunile sale compuse pe tema ariei ,,La ci darem“ au fost salutate de compozitorul german cu următoarele cuvinte: ,,Domnilor, jos pălăria. Iată un geniu”.

Muzica lui Chopin

Chopin și prietenul său mai în vîrstă cu un an, carismaticul compozitor maghiar Franz Liszt, erau personalități determinante printre pianiștii epocii lor. Legătura lor n-a fost lipsită de probleme, deoarece aveau concepții diferite legate de muzică. Concepția lui Chopin era mai clasică și mai disciplinată: pe pianul său întotdeauna stătea un metronom și făcea excese de furie dacă vreunul din discipoli nu respecta măsura. Stilul interpretativ al lui Liszt, în schimb, era plin de bravadă: îi plăcea să-și etaleze calitățile, era predispus să corecteze compozițiile altora în timpul interpretării. În interpretarea compozițiilor sale, Chopin își permitea o anumită libertate – aceeași compoziție nu era niciodată interpretată la fel. Aceasta era și o consecință a spontaneității muzicii sale, compozițiile lui luînd deseori naștere din improvizații. Cu toate acestea, Chopin compunea încet și atent. Față de impovizațiile sale fluente, activitatea componistică era un proces obositor, în timpul căruia autorul își schimba cîte o frază de nenumărate ori. Un martor a povestit că, dacă era nemulțumit de rezultatele muncii sale, se enerva la culme și se comporta ca un nebun.

Chopin a compus aproape numai piese pentru pian (are două concerte pentru pian și orchestră cu instrumentație făcută de el). Opera sa se compune printre altele din: două fantezii muzicale, 27 de studii, 26 de preludii, 17 poloneze, 58 de mazurci, 17 valsuri, 21 de nocturne, 4 balade, 4 scherzouri, 4 improntu-uri. Mazurcile, valsurile și polonezele compuse încă în Polonia sînt de fapt dansuri stilizate. Mazurcile sînt lirice și intime, iar valsurile sînt compoziții sclipitoare destinate saloanelor. Nu este greu de observat inspirația patriotică în unele piese compuse în străinătate. Chopin a compus ambele concerte pentru pian și orchestră înainte de a pleca în străinătate, și sentimental amîndouă se leagă de răscoala din noiembrie ce a avut loc în Polonia cotropită. Se poate percepe ca o ironie a soartei evenimentul ce a avut loc în perioada răscoalei împotriva Rusiei. După atentatul din Varșovia din 19 septembrie 1862 împotriva guvernatorului țarist, generalul Berg, rușii au răscolit palatul familiei Zamoyski, și au aruncat afară pe fereastră pianul lui Chopin, la care compusese și cele două concerte.

Dragoste ºi boalã (1)

În octombrie 1836 a cunoscut-o pe George Sand, pe adevăratul său nume Aurore Dudevant, o scriitoare franceză cu o fire extravagantă. Aceasta era pasionată de oamenii de seamă și avusese cîteva aventuri amoroase cu artiști romantici. Curînd l-a introdus și pe compozitorul polonez în acest cerc. Sand și Chopin s-au îndrăgostit în vara anului 1838. Iarna următoare au petrecut-o la o mînăstire din Mallorca, unde încercau să vindece boala compozitorului. De cîțiva ani apăruseră primele semne ale tuberculozei, semne care se accentuau în zilele ploioase. Clima mediteraneeană, cît și peisajul minunat au avut efecte benefice asupra lui Chopin, care acum lucra la noi compoziții. A compus aici șiruri de creații minunate, printre ele 24 de preludii, balada în fa-major, polonezele în la-major și în dominor, și mai multe mazurci. În februarie 1839 perechea s-a întors în Franța, pe moșia din Nohant a lui George Sand. De atunci și pînă în 1846 aici și-au petrecut verile. Pe timp de iarnă se întorceau la Paris, unde compozitorul închiria o locuință separată. Cînd nu era ocupat cu lecții de pian sau cu activitatea sa componistică, Chopin își petrecea timpul împreună cu George Sand și cu copiii acesteia, Solange și Maurice. (va urma)

HISTORIA.RO

Monumentul lui Chopin din Parcul Lazienki, Varșovia

Atitudini

« Polemici

1 Martie, sărbătoarea Mărţişorului

Tradiția spune că mărțișorul, micul obiect legat cu șnur împletit roșu cu alb, simbolizînd începutul primăverii, trebuie purtat începînd cu răsăritul soarelui, în prima zi a lunii martie. El se păstrează de la 1 martie pînă la apariția primelor semne ale primăverii: cînd se aude cucul cîntînd, cînd înfloresc cireșii ori trandafirii, ori pînă la sosirea berzelor sau a rîndunelelor. După aceea, mărțișorul nu se aruncă, ci se leagă de un trandafir sau de creanga unui pom înflorit, ca să aducă noroc.

Originile mărțișorului

Nu sînt cunoscute exact originile acestei sărbători, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, cînd Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte, cel cunoscut nu doar ca zeu al războiului, ci și al fertilității și al vegetației. Această dualitae este remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnînd pace, iar roșu – război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie pînă la începutul Secolului al XVIII-lea.

Răspîndit în toate zonele țării, mărțișorul este pomenit pentru prima dată pe teritoriul României de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea ,,Sărbătorile la români” că în Moldova, Muntenia, Dobrogea și în unele părți ale Bucovinei exista obiceiul ca părinții să lege la gîtul sau la mîna copiilor lor o monedă de argint sau de aur. Moneda, legată cu un șnur roșu, un găitan din două fire răsucite din mătase roșie sau albă, sau mai multe fire de argint și aur se numește mărțișor, mărțiguș sau marț. Se considera că mărțișorul le va purta micuților noroc tot anul. În unele zone ale țării s-a păstrat obiceiul ca mărțișorul să se poarte timp de 12 zile, după care să fie legat de ramura unui copac tînăr. Dacă acel copac înflorea și îi mergea bine, se considera că și anul copilului va fi bun.

În prezent, obiceiul care se păstrează în multe dintre satele românești este ca mărțișorul să fie purtat pe întreg parcursul lunii martie, urmînd ca el să fie prins de crengile unui pom fructifer. Se spune că cei ce își pun o dorință în timp ce-l atîrnă de ramuri, aceasta se va îndeplini. În Transilvania, există obiceiul ca mărțișoarele să fie atîrnate de ferestre, uși, sau chiar de coarnele animalelor domestice, pentru a speria duhurile rele.

Mituri și povești legate de Mărțișor

Ziua de 1 martie aduce cu ea două frumoase legende, legate de apariția primilor vestitori ai primăverii și de culorile mărțișorului – roșu și alb.

Prima legendă povestește că Soarele ar fi coborît din ceruri preschimbat într-o fată frumoasă, care a fost luată prizonieră de un zmeu. Un voinic curajos l-a înfruntat pe zmeu și a eliberat Soarele, iar natura a reînviat. În timpul luptei, însă, tînărul a fost rănit și sîngele i s-a scurs pe zăpada albă. În locul acela au răsărit ghiocei, ca vestitori ai primăverii.

Cealaltă legendă rămasă în popor ne spune că Primăvara, aflată în plimbare la marginea unui păduri, a zărit un ghiocel care răsărise de sub zăpadă. Supărată, Iarna a chemat gerul să distrugă floarea, iar ghiocelul a înghețat. Pentru a-l salva, Primăvara a încercat să-l ferească de frig în căușul palmelor ei, dar, pe cînd îndepărta zăpada din jurul lui, s-a rănit la deget din cauza mărăcinilor. Cîteva picături de sînge au căzut pe ghiocel, care astfel a revenit la viață. Prin acest gest simbolic, Primăvara a învins Iarna și de aceea șnurul mărțișorului are culorile alb și roșu.

În tradiția populară se spune că firul mărțișorului reprezintă funia de 365 sau 366 de zile, ce ar fi fost toarsă de Baba Dochia, în timp ce urca turmele de oi la munte. În plan simbolic, firul mărțișorului este deci firul anului, al tuturor zilelor din cuprinsul unui an.

Tradiții și superstiții de 1 martie

Unele tradiții și obiceiuri în zone precum Transilvania ne arată că, pentru a fi protejați de cele rele, oamenii leagă mărțișorul la porți sau deasupra ferestrelor. În sate din Dobrogea, oamenii poartă mărțișorul la gît sau la încheietura mîinii pînă la sosirea berzelor, apoi este aruncat spre cer, în direcția din care vin păsările călătoare, rostindu-se: ,,Ia-mi negrețele și dă-mi albețele”.

Bătrînii din unele sate îi învață pe tineri să considere mărțișorul un lucru sfînt, nu un simplu accesoriu.

Un obicei de mărțișor, specific zonei Galaților, este cel denumit ,,Legarea suratelor”, cînd fetele de la țară fac legămînt de iubire: ,,Du-te, mărțișoru’, să-mi vină prințișoru’”. Potrivit acestei tradiții, din momentul însurățirii, fiecare fată își desfăcea un cercel de la ureche

și îl arunca într-un castron sau într-o cofă cu apă. Apoi, una dintre ele, după ce era legată în prealabl la ochi cu o basma, scotea din apă, la nimereală, un cercel. Stăpîna cercelului care se nimerea a fi scos, devenea surata cea mare și avea datoria – dar și cinstea – de a găzdui toate întîlnirile grupului, care se petreceau la date fixe, stabilite prin tradiție. După constituirea grupului, următoarea întîlnire a suratelor avea loc în ziua de Florii, cînd ,,se bea mărțișorul”. Părinții suratei celei mari, care găzduiau ceremonialul, aduceau un pahar cu vin, iar suratele își aruncau mărțișoarele în el. Tot ei, părinții, le spălau pe mîini, pe rînd, pe fiecare dintre fete, dîndu-le apoi să bea din paharul în care își aruncaseră mărțișoarele. Fetele își luau fiecare propriul mărțișor și îl agățau apoi de creanga unei sălcii, a unui pom fructifer sau de un trandafir din grădină. Așteptau apoi toată vara să vadă dacă pomii înfloresc frumos sau dacă dau roade bune.

Prima zi de primăvară este legată și de o serie de superstiții. Astfel, se spune că nu se face curățenie și nu se spală rufe în această zi, pentru a nu aduce înapoi gerul Babei Dochia și a nu alunga norocul din case. În schimb, în ziua de 1 martie e bine să bei vin roșu, fiindcă vei avea un an de prosperitate. Începînd cu 1 martie se aleg și Babele. Se spune că așa cum va fi Baba aleasă, la fel va fi tot anul, sau că vremea din acea zi corespunde cu firea omului.

În prima zi a primăvarii, se oferă mărțișoare fetelor și femeilor, acest dar, conform unor credințe, înseamnă să îndupleci soarele să te înzestreze, pe tine și pe cea căreia îi dăruiești podoaba, cu prosperitate, sănătate, noroc și veselie. Gestul în sine este un simbol al comunicării și al armoniei, așa că, obicei sau superstiție, mărțișorul aduce cu el și primele zîmbete ale primăverii.

Obiceiul Mărțișorului în alte țări

Tradiția legată de mărțișor se întîlnește și în zone din vecinătatea țării noastre. Obiceiul oferirii acestor simboluri ale primăverii este la fel de plin de farmec și la alte popoare, care obișnuiesc să întîmpine prima zi a primăverii la fel ca noi. Așa se face că mărțișorul este întîlnit și în Republica Moldova, Bulgaria, Serbia, Macedonia sau Albania. Această tradiție comună se datorează tracilor, care sînt strămoșii acestor popoare.

Dacă în România aceste simboluri ale primăverii sînt oferite doar femeilor, în Republica Moldova se bucură

Rugãminte

De 1 și 8 Martie

Sub un soare visător

Torc zăpezile cînd mor Început de Mărțișor Muguri de colindător Ghiocei pentru onor

Verdele triumfător

,,Pandemia“ florilor... Împrimăvăratul dor

Cu parfum seducător

De simfonic iubitor

Din al mamelor izvor

De iubire roditor În credință răbdător În lumina unui zbor

De speranță-n viitor

Iarăși este dirijor...

Numai Tu, Suprem păstor, Doamne, dă-ne tuturor (În pandemicul decor)

Duh și har vindecător!

L IVIU ZANFIRESCU

de aceste daruri și bărbații. În credința populară, aceste mici obiecte legate cu ață albă și roșie sînt considerate purtătoare de noroc, iar cei care le poartă vor fi protejați de boli, ghinion sau deochi, fiind bune și pentru animale sau pentru a avea o recoltă bogată. Împletirea culorii able cu cea roșie simbolizează îmbinarea puterii bărbaților cu spiritul feminin.

În Bulgaria, mărțișorul se numește martenița, iar în ziua de 1 martie bulgarii o sărbătoresc pe Baba Marta. Martenița este alcătuită din tradiționalul șnur împletit din ață albă și ață roșie, însă de el sînt legate două păpuși confecționate din lînă. Păpușile poartă numele de Pizho, aceasta reprezentînd bărbatul, care are culoarea albă, și Penda, femeia, de culoare roșie. Ele sînt ținute fie pînă la sfîrșitul lunii martie, fie pînă cînd cel sau cea care le poartă văd prima barză, prima rîndunică sau întîiul copac înflorit din an. La fel ca în România, atît în Republica Moldova, cît și în Bulgaria mărțișorul este considerat aducător de noroc. Potrivit tradiției bulgare, martenițele sînt dăruite pentru a o îmbuna pe Baba Marta, aceasta fiind o femeie dificilă, a cărei stare de spirit este foarte schimbătoare. După ce au fost purtate, martenițele sînt agățate de o creangă de copac înflorit, pentru ca acesta să fie unul roditor, sau sînt puse sub o piatră. În funcție de creatura care se va afla a doua zi sub piatră, vor ști cît de norocos va fi tot anul pentru ei. Dacă vor găsi un păianjen, e semn că vor avea un an foarte bun.

În Macedonia, mărțișorul este o tradiție la fel de frumoasă ca în România. Aceste simboluri ale primăverii, cu șnurul împletit în alb și roșu, sînt purtate de copii – băieți și fete, în seara de ajun a zilei de 1 martie. După aceea ei le agață de creanga unui pom înflorit, pentru ca acesta să fie roditor. Culorile alb și roșu sînt considerate a fi un semn de recunoaștere pentru rîndunici, care știu, în felul acesta, exact unde să vină și să aducă daruri pentru copii, în preajma Sărbătorilor pascale.

În Albania, mărțișorul este numit lidhka și este purtat de copii, de la 14 martie pînă la apariția primelor rîndunici. Apoi, este agățat de creanga unui copac, fiind privit ca o modalitate de a alunga spiritele rele. În toate aceste țări, ziua de 1 martie este una specială. Tradițiile ei încă mai sînt respectate și îndrăgite de oameni, acesta fiind cel mai frumos și potrivit mod de a întîmpina primăvara.

Surse: ZIUAVECHE RO, DESTEPTI RO

Polemici « Controverse

TABLETĂ DE SCRIITOR

Altă lume, altă primăvară!

Nimic nu mai e cum a fost cîndva, pe vremea copilăriei mele... Nimic... Satul mai ales... Oamenii lui... Totul s-a schimbat. Oamenii nu mai au dragoste de pămîntul lor... De gospodării... Totul e lăsat de izbeliște. Pe nimeni nu mai interesează să planteze un pom sau să curețe un izvor, să bată un cui la gardul casei. Nimeni nu face nimic fără să fie plătit. Cînd a venit primăvara și s-a dus mustul zăpezii, unii oameni de la sat nu prea se învrednicesc cu munca prin gospodării. Și asta se vede după felul cum arată șanțurile necurățate de la poartă și podețele nedesfundate, că la orice ploaie mai zdravănă, se pot trezi cu casa plină de apă. Cît privește înlocuirea pomilor uscați cu alții noi, nici pomeneală... Toate astea sînt treburi care țin, în acest anotimp, de activitatea săteanului gospodar. Așa stau lucrurile de cînd e lumea și satul românesc, cu datinile și obiceiurile lui. Oare să nu mai fie țăranii noștri gospodari? Și da, și nu, dacă ne gîndim că cei mai mulți și-au lăsat pămîntul de izbeliște sau și l-au dat în arendă, iar toamna primesc o nimica toată din recolte, motiv de bîrfă pe marginea șanțului... De fapt, cine să mai muncească pămîntul, că majoritatea tinerilor au plecat – cu sau fără studii – în lumea largă, pentru un trai mai bun. Nu zicem că e un lucru rău, avînd în vedere că trăim într-o lume a globalizării triumfătoare

și fiecare are tot dreptul să facă ce vrea, să meargă unde îi poftește inima. Dar avem și noi dreptul, la rîndul nostru, să constatăm ceea ce se întîmplă și să comentăm. Așa e într-o democrație. Dar ce ne facem cu grădinile noastre, cu straturile de flori din fața casei, cu livezile care nu sînt tratate la timp contra insectelor dăunătoare? Desigur, mai sînt și gospodari iscusiți la sate... Ce-i drept, ei nu sînt foarte numeroși, spre deosebire de cei din vremea copilăriei mele. Atunci, de îndată ce se topea covorul alb al iernii, iar primăvara își făcea discret apariția, satul întreg începea să freamăte de gospodari ieșiți la treabă prin ogrăzi, grădini, pe dealurile cu vii, ca albinele în stup... De ploua sau trăsnea, nu conta, ei se aflau cu sapa printre brazde sau la îngrijirea animalelor. Și nu se lăsau pînă nu-și vedeau viile puse la rostul lor, pînă avea să dea iama căldura, pentru că aveau să crească lăstarii și, la o mică atingere, se puteau rupe de pe viță, astfel încît, toamna, producția de struguri nu mai era cea estimată. Via noastră din grădină nu rămînea nemuncită, pentru că mama, în vrednicia ei, știa să o lucreze meșteșugit, îndemîndu-ne și pe noi să o urmăm la muncă... Toată familia era angrenată la muncile din grădină, nimeni nu avea timp de odihnă, nici de stat la bîrfă, pe marginea șanțului, sau la băutură, prin bodegi, cum se întîmplă acum prin unele locuri, în loc ca oamenii să se îngrijească de ceea ce le-a dat Dumnezeu: pămîntul lăsat lor de strămoși, pe care să-l cultive, pentru hrana lor și a familiilor lor. Ceea ce am scris aici, nu sînt povești, ci o realitate constatată de curînd, după ce am trecut prin mai multe sate românești.

Oameni care au fost, oameni care rămîn: violonistul Ion Voicu

La 24 februarie a.c., se împlinesc 24 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ion Voicu (19231997), considerat drept cel mai mare violonist pe care România l-a dat lumii muzicale, după epoca inegalabilului George Enescu.

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la București, într-o familie de muzicieni: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cîntat la vioară și contrabas. Nu doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și Mircea Voicu alegînd pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul.

La vîrsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai tîrziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să capete un asemenea cadou. Încîntat peste măsură, micuțul nu s-a desprins toată ziua de vioară, iar pînă seara deja reprodusese toate melodiile pe care le cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzîndu-i perspectivele de bun muzician, mama micuțului i-a luat profesor de vioară un student de la Conservator. La 6 ani, Ion Voicu a început studiul viorii, sub îndrumarea studentului de la Conservator. După cîțiva ani, tînărul profesor s-a declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească un profesor mai bun. La 14 ani, Ion Voicu dă examenul de admitere la ,,Academia Regală de Muzică” din București. În 1940, reușește, în doar 3 ani, să absolve cursurile care durau 7 ani. Profesor și îndrumător i-a fost Constantin Niculescu.

Primul său loc de muncă a fost cel de violonist în Orchestra Națională Radio, aflată sub bagheta celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg. La început, Mengelberg nu a fost mulțumit de comportamentul tînărului Voicu și i-a cerut să-și părăsească locul din orchestră și să poftească afară: pentru că violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun. Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tînărului Ion Voicu și l-a sprijinit, rugîndu-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cîntînd o piesă. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus: „Acum înțeleg, el nu e făcut să fie membru al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică”. Astfel, Ion Voicu a devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a oferit lecții gratuite. În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut locul întîi. Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul ,,Ceaikovski” cu violoniști celebri, precum George Enescu și David Oistrakh. În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susținut sute de concerte în întrega lume: la Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo sau Berlin. Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima internațională. Repertoriul lui Ion Voicu a cuprins o mare varietate de piese: de la opere uitate și readuse în actualitate, pînă

Prin urmare, primăvara este anotimpul meu de vis și de poezie; este timpul în care bucuriile mele se regăsesc în florile abia ieșite de sub plapuma iernii, în amintirile despre clipele petrecute alături de mama și frații mei la tăiatul viei în grădină, în cîntecul păsărilor și căldura molatică a soarelui, care ne îmbia la somn nu doar pe noi, copiii, ci și pe mieii strînși în turme, pe dealurile proaspăt înverzite. Acum, părinții stau cu copiii la televizor, navighează pe internet, ori merg la mall-uri, în parcuri, dar nu să se recreeze, să citească o carte - ci să facă selfiuri și să vorbească pe mobil, cu căștile bine înfipte în urechi... Altă lume, altă primăvară!

ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Zeii din vioar

Lui ION VOICU

În coarde plînge-o simfonie-ntreagă

Cu primăveri ce-aprind lumina-n muguri Izvoru-ncearcă visul să-și culeagă

Din valu-n care se ascund amurguri

În corzi arcușul readuce zorii

Pe țărmul ce se pleacă-a rugăciune Plîng îngerii în zbuciumul viorii

Și lacrimi calde picură pe strune

Azurul se rotește și coboară

Tăcută, se strecoară-n vis o stea Lumina Îl preschimbă în vioară

Trecînd arcușul prin ființa sa.

ELIS RÂPEANU

la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini. A cîntat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan sau Igor Oistrah. Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară ,,Stradivarius”, fabricată în 1702, care i-a aparținut lui Joseph Joachim. Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii. Contractul de comodat a încetat în 1986, cînd Ion Voicu a restituit instrumentul Filarmonicii ,,George Enescu”. Ulterior, vioara a ajuns în posesia Muzeului Național de Artă al României.

Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii ,,George Enescu” din București timp de zece ani. A contribuit la crearea ,,Orchestrei de Cameră” în 1969, cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante festivaluri muzicale internaționale.

Sursa: ICR.RO

Polemici « Controverse

Ce mă definește

Eu sînt o albină ce din amar culege nectar. Uneori, îl ofer în dar, ca pe un mărgăritar. În suflet am sădit un trandafir, cu spin din suspin și cu fine petale, pe care le pictez discret în alb, negru, violet, roșu, galben și albastru, roz, auriu, portocaliu... Și într-o clipă, culorile se preschimbă în izvoare de puritate, sobrietate, resemnare, dragoste, gelozie, liniște, fantezie, vis și feerie, speranțe și veselie. Curgînd pe-a vieții vale, izvoarele astfel născute spală pe rînd, minciuna, ranchiuna, răutatea, invidia, gelozia și prostia.

Prietenii cei mai buni îmi sînt versurile pe care le scriu. Nu e meritul meu, ci ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca în ele să înflorească pacea și iubirea noastră.

Făcînd semnul divin și bînd din Izvorul de Apă Vie ce curge din Sfînta Liturghie, cu prietenii mei călătoresc prin întregul Univers, uriaș tablou ,,pictat”

Amintiri de scriitor 4 MARTIE 1977 (1)

Despre seismul devastator produs în România în urmă cu 44 de ani, care s-a soldat cu moartea a peste 1.500 de oameni și importante pagube materiale, se păstrează numeroase mărturii ale celor ce au trăit acele momente de groază și de neputință. Atunci și-au aflat sfîrșitul și o serie de artiști - cîntăreți, actori și scriitori. Ultimele secvențe din viața unora dintre confrații săi care au pierit la cutremurul din martie 1977 sînt evocate de scriitorul Mircea Micu (1937-2010), într-un articol publicat la un an după marele seism care a îndoliat o țară întreagă.

Amintiri răzleţe

Vineri, 4 martie, zi obișnuită, caldă, poate prea caldă pentru începutul lunii. La sediul asociației încerc încă o dată să adun echipa de scriitori pentru o seară literară la liceul ,,Matei Basarab”. Am promisiuni ferme din partea lui Gheorghe Pituț, a lui Fănuș Neagu, care se lasă cu greu dar acceptă, și a poetului Stelian Gruia. Îi convoc pentru ora două, deși întîlnirea urma să aibă loc la șase seara dar... mai bine, mă gîndeam, îi țin ,,stol”, să nu se risipească. Pe la 11 apare Nicolae Ștefănescu, nea Nae cum îl alintam noi, cu obișnuitu-i surîs hîtru înscris pe față. Venise să mă ia cu mașina, cu celebra lui mașină mică și închisă în sine ca o broască țestoasă. Mergem amîndoi la sediul uniunii să ne luăm repartițiile pentru Sinaia. Totul era pregătit, vila, programul de lucru (voia să termine un scenariu), cîte pagini vom scrie pe zi. Ne întoarcem cu repartițiile

de Creator. Poposim pe Pămînt, pe Ape, în Lună și Stele, în Soare și în Grădina nemuritoare. Comparație să fac, coborîm puțin în Iad. Urcăm apoi pe scară, în Primăvară, cînd baierele iernii se desfac, lăsîndu-le Naturii și Omului puterea să renască.

,,În raze vii de soare fereastra-și scînteiază Minunea de podoabă ce-a prefăcut-o toată În cîmp cu flori de stele și frunze-n joc de rază;Începe-o dimineață de iarnă grea, bogată. –

Sclipește-n soare geamul, dar dintr-un colț tresare De parcă-i prinsă-n tremur o ramură-nstelată, De lîngă ea în lacrimi alunecă o floare –Și-ncet, încet, podoaba e rîu de lacrimi toată.

Dar într-un colț rămas-a un petic alb de gheață, Asupră-i cerceveaua stă cruce păzitoare, Pe cînd zvîntata sticlă în soare se răsfață De parcă n-a fost martor atîtui plîns de floare” (Elena Farago)

în buzunar. La birou, Fănuș, indispus, mă anunță că nu mai poate veni la șezătoare. Îl conving, argumentez, mă enervez. Uite, zic, vine și nea Nae... Nicolae Ștefănescu refuză. A stat aseară tîrziu la Nichita și e obosit. Vrea să se ducă acasă să se odihnească. Îmi cere repartiția ca să fie sigur că n-o pierd. Stabilim (mai bine zis, stabilește) să mă ia luni de acasă la ora 10. Îl întreb dacă nu vine și mîine (adică sîmbătă), îmi răspunde că ,,nu se știe”, dar luni, la ora 10, va fi la mine acasă. Mai încercăm o dată să-l convingem. Nu cedează. Vrea să stea acasă, să se facă comod, să bea o vodcă mică și să se odihnească... A plecat cu repartiția mea în buzunar.

Rămîn cu Fănuș, hotărît să nu-l scap. E moroconos, nervos, susține că nu știe ce să citească (era o întîlnire dedicată Zilei femeii), că îi este foame, că are chef de scris și tocmai azi eu... Pînă la urmă mergem la Restaurantul Berlin, împreună cu poetul Stelian Gruia, ,,să luăm o gustare, eu păzindu-l ca pe sfintele moaște. Luăm loc la o masă unde se aflau Romul Munteanu și Matty, și Dan Spătaru, și apoi Băieșu. Pituț urma să ne aștepte în fața liceului la ora șase fără cinci. În timpul mesei, Fănuș îmi declară iar că nu mai merge, că n-are chef, că-l doare un picior, că vrea să se culce. Nu cedez. La cinci și jumătate îi propun ,,să ridicăm ancora”. Plecăm cu greu. Oprim în fața casei sale, îmi dă cheile și mă roagă să-i aduc din bibliotecă o carte, ceva, un volum de-al lui să aibă după ce citi. Urc, caut, găsesc, cobor, răsuflînd ușurat. La liceu ne așteaptă Pituț, e lume multă, Maria Ciobanu, corul cadrelor didactice, apoi intrăm noi. După întîlnire, sîntem rugați să rămînem la o cafea. Fănuș refuză motivînd că n-avem timp. Plecăm... ,,Știu eu un restaurant clasa unu, zice Fănuș, cu vin negru, morun și biftek tartar preparat sub nasul clientului”. La Minerva... Știm noi unde-i Minerva? Nu știm și nici nu se miră. De unde să știm noi, doi ,,ardeleni tolomaci” din Bihor, luxurile Bucureștiului. Noi sîntem băutori de palincă și mîncători de slană, acasă la gura sobei, în mijlocul familiei, să facem economii

Un prieten drag mie, perușul din colivie, binecuvîntat de Dumnezeu cu grai, este o picătură din Rai. Porumbeii sînt și ei prietenii mei. Zilnic vin în stol la geam pentru hrană și-mi ciugulesc boabe din palmă. Darul lor? În zbor, ca o cruce, porumbelul aminte îmi aduce să mă închin Semnului Divin. El îmi va da încrederea fără de care cum aș urca Zidul vieții oare?

Pentru prietenul meu OM, sper să nu devin pom uscat, de fructe devastat. La ușa mea, rar omul mai bate, dar nu mă tem de singurătate: Dumnezeu este în toate.

LILIAnA TETELEA

la buget... Și dă-i și trage-i cu epitete și complimente similare. Este ora 20,45!

Fiţi bine veniţi

în localul nostru (1)

Minerva e un local nou într-adevăr, renovat mai bine zis, hotel cu restaurant la parter, pe Ana Ipătescu, așezat pe colț, în fostul sediu al Ministerului Sănătății. Aranjat cu gust, mobilier nou, șef de sală zîmbitor și amabil, îl cunoaște pe Fănuș, e rapidist și el. Ne conduce la o masă, cam pe la mijloc, nu departe de stîlpul susținător și zice stereotip: ,,Bine-ați venit în localul nostru”. Încep să foiască ospătari și ajutori, băieți cu uniforme vesele, se aduc liste, se fac recomandări. Fănuș comandă biftek pentru toată lumea, apoi pește, șalău pare-mi-se, rasol, și vinul roșu cît de rapid... În timp ce alături, pe o masă specială, doi ospătari se dau de ceasul morții să prepare tocătura aceea de culoare roșie, amestecînd-o cu tot soiul de mirodenii, cu ceapă tocată mărunt și cu ouă crude. Fănuș se uită cu ochi pofticioși, Pituț cu neîncredere și oarecare scîrbă. (...) Vis-a-vis de masa noastră, două femei singure vorbesc în franceză și mănîncă cu eleganță. Se face de 21 și 10 minute, și Fănuș e în vervă verbală, ne face pilaf, zob, pe noi, pe ardeleni adică, în special pe Pituț care-l privește încruntat, fără umor. Gluma tinde să se transforme în ceartă. Îl temperez, Pituț amenință că pleacă. Vine biftekul și lucrurile se domolesc. Mîncăm, plescăim, vinul e bun, atmosfera plăcută. Afară, luna strălucește nefiresc. Are un imens inel de lumină în jur. Ca o aură. Noi n-o vedem. Avem s-o vedem în curînd. S-o vedem și să ne minunăm.

Ora 21, 21 de minute și... Simt un tremur ciudat, un fel de zgîlțîială. Ospătarul dă să servească niște vin. Îl întreb dacă trece vreun tramvai prin dreptul localului. Mă privește stupefiat. Apoi, fără un cuvînt, dispare. Fănuș îmi strigă să nu mă țin de bancuri proaste și să nu zgîlțîi masa. Începe o muzică de pahare și cristale. Trei clienți de culoare se ridică brusc și dispar alertați spre ieșire. Nu înțeleg ce se întîmplă. Îl privesc pe Pituț care la rîndul lui se uită la mine cu nesfîrșită uimire. Cele două femei din fața noastră au dus mîinile la gură. Stelian Gruia sare de la masă și se repede spre stîlpul din mijloc prinzîndu-l cu brațele. Strigă ceva. Nu înțeleg nimic. Pereții încep să se miște, lustrele se leagănă nebunește. Masa saltă ca la ședințele de spiritism aranjate. Frica și uimirea mă țintuiesc pe scaun. Nu realizez nimic. Gruia strigă ceva agățat de stîlpul care i se mișcă în brațe. Dau să mă ridic dar nu izbutesc, fie de frică, fie de rușine să nu par laș în fața femeilor care privesc în gol, fără expresie. Cineva strigă: cutremur! E o învălmășeală generală. Se aleargă spre ieșire. Fănuș se ridică și o ia șchipătînd spre ușa localului. Lumina scade, pălește... (va urma) mIrCEA mICU

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (2)

Moartea lui Stalin

La Kremlin exista un obicei instituit la nivelul conducerii superioare a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.): în fiecare seară, direcția restrînsă, adică STALIN, MALENKOV, BERIA, MICOIAN, BULGANIN, KAGANOVICI și HRUȘCIOV, se reunea pentru a discuta toate problemele U.R.S.S.-ului și a participa la ,,dineul” care se transforma întotdeauna într-un chef monstruos pînă în zori. După preluarea puterii totale în U.R.S.S. și P.C.U.S., Stalin conducea în mod discreționar și dictatorial împreună cu alte 15 persoane numite de el, care nu au fost alese niciodată în mod democratic. În perioada 1939-1952 nu a avut loc nici un congres al P.C.U.S. De cînd Stalin a început să aibă grețuri, ca urmare a chefurilor repetate, pe 22 februarie1953, ,,stăpînul absolut” a interzis și vizitele apropiaților săi la Kremlin. Lavrenti Beria a aflat prin oamenii săi că motivul acestei schimbări bruște era mai profund, de ordin politic și nu medical.

Lavrenti Pavlovici Beria a fost un politician și mareșal al armatei sovietice, ministru al Afacerilor Interne, Comisar al Poporului, însărcinat de Stalin cu Serviciile de Securitate și represiune în regimul sovietic. A fost unul dintre responsabilii epurărilor staliniste și a organizat masacrul a peste 10.000 de ofițeri polonezi la Katyn.

Șeful gărzii personale a lui Stalin, la miezul nopții de 5 martie 1953, a sunat pe „firul roșu” de la cabana din Kuntevo la biroul lui Beria și l-a anunțat că ,,tovarărul Stalin a avut grețuri puternice și a leșinat“. Beria a plecat urgent la Kuntseva.

Matricena Petrovna, bătrîna bonă, a intrat în camera lui Stalin, unde l-a găsit leșinat pe parchet, îmbrăcat în pijama. În timp ce bona stătea la căpătîiul lui Stalin, Beria a luat cheile din sertarul mesei de lucru al acestuia și a intrat în altă cameră, unde a deschis seiful, din care a luat 10 plicuri cartonate. După ce a pus la loc cheile, Beria a predat plicurile șoferului său pentru a le pune în mașină. Apoi l-a sunat pe Malenkov, participant la dineurile lui Stalin, pe care l-a informat că acesta a făcut o comoție celebrală și să vină urgent la Kuntseva, Malenkov fiind ales la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. ca înlocuitor al lui Stalin la conducerea Biroului Politic. Stalin zăcea nemișcat, avînd o paloare mortală, iar lîngă el stătea în genunchi, plîngînd, bătrîna bonă.

Malenkov a întrebat ce spun medicii, iar Beria a răspuns că nu a îndrăznit să cheme nici un medic și că această misiune îi revine lui. Malenkov a dispus să fie informată conducerea restrînsă și a ordonat ca șeful gărzii să-i convoace pe Bulganin, Mikoian și Hrușciov.

De remarcat că Hrușciov a povestit ulterior de mai multe ori despre moartea lui Stalin. (Amintiri, Hrușciov – Paris, R.Lafont 1971, Ed. Lafont pag. 290-303). Malenkov i-a anunțat și pe ceilalți membri ai Biroului Politic, pe Kaganovici și pe Voroșilov. De asemenea, au fost chemați și medicii. Printre aceștia se afla și profesorul Lukomski, care s-a apropiat de Stalin tremurînd de frică, avînd proaspăt în minte ,,procesul halatelor albe”. Beria s-a răstit la el, zicîndu-i: ,,Ești medic, nu? Atunci apucă-i mîna corect!”. Profesorul Lukomski a afirmat că brațul drept nu se mai mișca deloc și piciorul era paralizat. Stalin nu mai putea nici să vorbească, fiind într-o stare extrem de gravă.

Medicii au organizat o gardă în jurul bolnavului, apoi și membrii Biroului Politic au făcut același lucru. Primii care au alcătuit garda, au fost Malenkov și Beria, au urmat Kaganovici cu Voroșilov și, apoi, Bulganin cu Hrușciov. Colectivul de medici a anunțat

că dacă Stalin va scăpa cu viață, el nu va putea să mai lucreze niciodată, dar că boala este întotdeauna fatală. În cursul zilei de 5 martie 1953, Stalin și-a recăpătat total cunoștința. El nu putea să vorbească, dar își mișca ochii și mușchii feței. Apoi a dat mîna cu cei prezenți, folosindu-și mîna stîngă, pentru că cea dreaptă era paralizată. Chiar în timp ce Stalin murea, Beria s-a urcat în mașină și a plecat. Svetlana Aliluieva, fiica preferată a lui Stalin, referindu-se la acele clipe chinuitoare pentru ea, avea să declare: „Am avut sentimentul că existența mea obișnuită, stabilă, durabilă începea să se clatine. Cînd Malenkov mi-a telefonat ca să-mi spună să mă duc la Blijnaia, vila în care locuia tatăl meu la Kuntseva, eram în timpul unei lecții de franceză la

Academie (unde era profesoară – n.n.). Cînd am trecut de poartă, pentru a mă deplasa spre vilă, Hrușciov și Bulganin au sosit și ei cu mașina. Am realizat că totul se sfîrșise. Am coborît, iar cei doi m-au luat de braț. Fețele lor erau scăldate în lacrimi (...) Mi s-a zis că tatăl meu făcuse probabil o congestie în timpul nopții, îmi spuseră că l-au găsit întins pe covor. (...) Medicul tatălui meu, Vladimir Vinogradov, era în închisoare. Tatăl meu murea în chinuri îngrozitoare. Fața i se întuneca, se umfla, era de nerecunoscut, buzele se înegreau (...) Agonia a fost groaznică. A deschis ochii, avea o privire dementă, furioasă, plină de groază. Această privire i-a cuprins pe toți cei prezenți“. (...) (Svetlana Aliluieva - „Douăzeci de scrisori către un prieten”; 1967, Ed.Sevil, pag. 19-24.)

De remarcat este și faptul că toți medicii prezenți în preajma lui Stalin au fost obligați de Beria să dea declarații scrise. Vom prezenta cîteva aspecte din declarația profesorului LUKOMSKI: „Cînd electrocardiograma a confirmat oprirea inimii, s-a instalat moartea. M-am adresat tovarășilor din guvern că Stalin a murit. Erau prezenți Voroșilov, Kaganovici, Hrușciov, Malenkov, Mikoian și Bulganin. Toți au început să plîngă și s-au aruncat în genunchi la picioarele patului unde era Stalin. La ordinul lui Beria, s-a procedat la autopsie. Cînd a sosit ambulanța pentru a-l duce la spital, Malenkov a interzis să fie scos corpul din vilă și a ordonat ca autopsia să se facă în clădirea garajului. Comisia medicală a consemnat procesul-verbal privind autopsia”. Malenkov, cînd a prezentat raportul său asupra morții lui Stalin, adresat Comitetului Central al P.C.U.S., a menționat că Stalin stătea în fața gramofonului care cînta.

În procesul-verbal oficial sînt făcute chiar precizări asupra discului pe care Stalin îl asculta înainte de a muri. Este vorba de Concertul pentru pian nr.23 de Mozart, interpretat de Maria Iudina.

Povestea acelui disc a fost publicată în memoriile celui mai mare compozitor solistic Dmitri Șostakovici: „Zile întregi, mai ales la sfîrșitul vieții, Stalin nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de el. Asculta mult la radio discul. Într-o zi, Stalin a telefonat la Comitetul Radioului, unde erau prezenți directorii. El îi întreabă dacă discul cu Concertul nr.23 de Mozart mai există. Au confirmat că da, există. În realitate nu a existat. Stalin a ordonat să i se aducă discul. Maria Iudina a

fost chemată urgent pentru a face o nouă înregistrare. A doua zi, a fost înregistrat un singur exemplar al discului, care i-a fost trimis lui Stalin”.

După cîteva zile, Maria Iudina a primit un plic care conținea 20.000 de ruble. I s-a spus că plicul a fost trimis din ordinul special al lui Stalin. Față de acel gest, Iudina i-a scris o scrisoare lui Stalin, în care a arătat: „Vă mulțumesc pentru ofranda dumneavoastră generoasă, Iosif Vissarionovici. Am să mă rog pentru dumneavoastră zi și noapte, am să-L rog pe Dumnezeu să vă ierte pentru păcatele grele pe care le-ați făcut împotriva poporului și a națiunii. Bunul Dumnezeu e milos și vă va ierta. Cît despre bani, i-am donat parohiei mele pentru lucrări de restaurare”. (Memoriile lui Șostakovici, amintiri strînse de V.Volkov. Paris. Ed. Albin Michel. p. 236.)

Printre academicienii și profesorii universitari arestați pentru vinovății închipuite - „Afacerea din Leningrad” și „Afacerea halatelor albe” – se aflau și prietenii Marei Iudina. Scrisoarea trimisă de ea a fost deschisă de Beria, care a insistat la șeful cancelariei să fie dată lui Stalin. Norocul artistei a fost că Stalin s-a îmbolnăvit, astfel că ea a scăpat de pedeapsă.

În ciuda tuturor eforturilor Biroului Politic al P.C.U.S. pentru a învălui în mister și în secret boala lui Stalin, ea a fost anunțată mai întîi în străinătate, chiar pe 2 martie 1953, apoi a fost adusă la cunoștință și la Moscova, și la Leningrad. Biroul Politic al P.C.U.S. a publicat, mai întîi prin agenția TASS, apoi prin publicația PRAVDA, din 4 martie 1953, un „Comunicat amănunțit privind boala Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. și Secretarul General al P.C.U.S., tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin”.

Textul comunicatului: „În noaptea de 2 martie 1953, aflîndu-se la domiciliul din Moscova, tovarășul Stalin a suferit o hemoragie cerebrală care a atins zonele vitale ale creierului. Brațul și piciorul drept sînt paralizate. Nu mai poate vorbi. Sînt îngreunate funcțiile inimii și ale organelor respiratorii. Cei mai buni specialiști, academicieni și profesori universitari au fost chemați la căpătîiul bolnavului, sub conducerea ministrului Sănătății, tovarășul A.T. Tretiakov, și sub conducerea directă a ComitetuluiCentralal al P.C.U.S.”. Comunicatul a fost semnat de Guvernul U.R.S.S. și de Comitetul Central al P.C.U.S.

Anunțul autorităților a provocat o stupefacție generală. Muncitorii și-au întrerupt munca și comentau stirea în grupuri. Pe străzi au apărut, în afara agenților obișnuiți, grupe ale unităților militare N.K.V.D., care au ocupat punctele strategice ale Moscovei. Miliția a interzis orice fel de adunare, nici chiar la chioșcurile de ziare. Toate exemplarele au fost cumpărate la primele ore ale dimineții.

A doua zi, joi, 5 martie 1953, a fost publicat un ,,Comunicat privind buletinul de sănătate al lui I.V. Stalin”. Abia vineri, 6 martie 1953, în ziarul Pravda a apărut, în chenar negru, pe toată pagina întîi (...) ,,Anunțul morții lui Stalin”, în care se arăta că ,,moartea a survenit în seara zilei de 5 martie 1953”.

La cîțiva ani după ce a fost șeful guvernului și secretar general al P.C.U.S., N.S. Hrușciov, la întrebarea provocatoare a unui ziarist - ,,De ce Biroul Politic al P.C.U.S. a ținut ascunsă moartea lui Stalin cîteva zile?” –, a răspuns astfel: ,,Este adevărat că Stalin a murit în noaptea de 3 martie, dar noi, toți cei prezenți, am fost șocați și tulburați, încît ni se părea că se prăbușește lumea (...) Atunci Beria a luat hotărîrea să facem anunțuri pe etape (...)”. (Stalinism, R.Medvedev; 1972, Ed. Sevil, pg. 609-610)

Totuși, faptele ne arată o altfel de situație, și anume, cît de înrădăcinată era, în întregul sistem sovietic, teroarea cruntă stalinistă.

(va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Polemici « Controverse

Nu avem o clasă politică - sînt doar niște bieți clovni lași

(urmare din pag. 1)

Vă spun eu: asta nu e o suprastructură, ci e o pletoră de oameni de nimic, de licheni sociali, care ar trebui curățată pentru a nu mai parazita și îmbolnăvi tot organismul, societatea!

Asta e clasa politică de acum – iar una dintre cele mai clare probe este cea de la așa-zisele pensii speciale! Un drept recunoscut al parlamentarilor din lumea întreagă, dar pe care deputații și senatorii români nu sînt în stare să-l apere, să-i susțină justificarea - ci încearcă să-l treacă sau să-l mențină pe șest, după ce tot ei… l-au atacat în fel și chip! De ce? De clovni ce sînt, de asta s-au tîrît în noroiul afirmației mincinoase că sînt ,,pensii speciale”, au făcut tumba ,,tăierilor” ca să le facă pe plac celor stîrniți special de unii care vor să parvină politic sau care vor să dea peste cap statul!

Și cînd s-au găsit să facă ei acest circ? Cînd sînt sindicatele și pensionarii în stradă, sînt probleme bugetare uriașe, mor oameni cu zile din spitale, vaccinarea este în criză, inclusiv de credibilitate!

Parlamentarii nu au avut curaj să spună că problema ,,eliminării” acestor indemnizații este un fals grosolan, o minciună și o manipulare! Și, evident, o FUMIGENĂ pentru ca atenția opiniei publice să fie abătută de la problemele reale și grave, cum sînt cele mai sus menționate.

De fapt, parlamentarii nu primesc ,,pensii speciale”, ci este vorba de indemnizații pentru limita de vîrstă, care nu sînt plătite automat, ci NUMAI la cererea foștilor parlamentari –și NUMAI după ce împlinesc vîrsta de 65 de ani. Deci, cei care vor să nu le ia, pur și simplu nu depun cerere pentru a beneficia – NU era nevoie de circul demisiei cu cîteva zile înaintea mandatului.

A spus cineva din Parlament asta? NU!

Apoi, aceste indemnizații NU sînt plătite din sistemul de pensii, deci NU afectează în vreun fel BASS, iar ele NU se constituie în vreun drept pentru urmașii parlamentarului. Din nou întreb: a spus cineva asta? NU!

Cuantumul pensiei este, în medie ponderată, de circa 4.000 de lei – adică: aproximativ 2.600 pentru 1 mandat, circa 5.000 pentru 2 mandate și circa 7.500 pentru puținii care au avut de la 3 mandate în sus. La ora actuală sînt circa 700 de beneficiari, după 31 de ani de parlamentarism, cifră care se va menține, din cauza firescului deces al unor beneficiari. A spus cineva că astea sînt cifrele reale, NU cele cu care massmedia a fost intoxicată și a intoxicat la rîndul său?

Per total, suma pentru cei 700 de beneficiari cu o medie de 4.000 de lei este infimă la nivelul Bugetului sau al bugetului Parlamentului, reprezentînd circa 1% din totalul așa-ziselor ,,pensii speciale” și ,,de serviciu”.

A spus cineva că, de exemplu, prin achitarea datoriei pe care o avea fosta televiziune de la care Rareș Bogdan făcea campanie contra acestor „pensii”, s-ar fi putut plăti toate indemnizațiile de vîrstă timp de vreo 15 ani? NU, evident!

Apoi – a spus cineva că problema acestor ,,pensii ale parlamentarilor” este… europeană? Că în toate statele UE – dar și din afara Uniunii - există o asemenea formă de recompensare a activității parlamentare?

Cel mai grav: a spus careva dintre clovni că parlamentarismul este o muncă de o importanță socială deosebită? Și că așa este considerat în toată lumea?

Nu, sigur că NU au spus, pentru că ei NU conștientizează asta, pentru că NU fac asta – ci doar se supun unor ordine de partid, ale unor grupuri de interese și ale unor puteri străine! Și cînd e vorba să dea ochii cu poporul, nu au demnitatea funcției, ci… fac tumbe, cum fac clovnii! Sau fug cu haine de cerșetori pe ei!...

A spus cineva că parlamentarismul e o activitate care impune multe restricții și responsabilități în perioada mandatului? Restricții asemănătoare cu cele din Justiție sau Armată în privința obținerii altor venituri? Nu, pentru că mulți dintre clovni vin din zona ,,afacerilor”, de fapt a afacerilor cu statul, pe care și le securizează prin ,,activitatea politică”!

A spus careva că inclusiv la nivel Parlamentului European există pensie pentru foștii europarlamentari – plătită din contribuțiile statelor membre – și care, atenție, în cazul decesului fostului europarlamentar, se plătește soțului văduv toată viața, dar și copiilor, pînă la vîrsta de 26 de ani, dacă urmează studii?

România s-ar găsi într-o situație unică în Uniunea Europeană eliminînd aceste indemnizații, care oricum nu aduc vreo pagubă Bugetului – ceea ce duce la concluzia enunțată mai sus: că totul e o minciună și o perdea de fum!

Dar, mai e o problemă: parlamentarii de azi sînt gata să facă orice ca să își ascundă și să își protejeze PROPRIILE venituri foarte mari – mult mai mari decît cele ale parlamentarilor care au introdus prevederea europeană a indemnizațiilor pentru limita de vîrstă!

De fapt, parlamentarii care azi cer eliminarea ,,pensiilor speciale” nu vor să se vorbească de veniturile mari pe care EI le încasează acum de la Parlament! Concret, dacă pe vremea introducerii indemnizațiilor de vîrstă, indemnizația parlamentarului era de circa 4.200 de lei, acum este de 11.000 de lei! Suma forfetară, care atunci era de 8.000 de lei, acum este de 22.000 lei! Cazarea era 2.500 lei, acum este 4.000 de lei. Plus altele…

Per total, cu impozite, un parlamentar actual costă statul peste 50.000 lei lunar, de peste două ori mai mult față de perioada în care ,,pensiile speciale” au fost introduse! Întrebare logică: merită ei asta?

Mandatul 2004-2008, cînd s-au introdus indemnizațiile, a fost una dintre cele mai grele legislaturi, pentru că a suportat tot greul modificării/armonizării legislației cu cea europeană, România intrînd în 2007 în UE. Volumul de muncă a fost comparabil doar cu cel al mandatului noii Constituții și intrării în NATO (2000-2004) și cel al Constituantei (1990-1992). Întrebare logică: Oare de ce trebuie să aibă parlamentarii de azi aceste venituri uriașe, mai ales că, așa cum a constatat și presa, procesul de legiferare a fost ridicol de mic – iar majoritatea de acum este ,,de dreapta”. Păi tocmai ,,dreapta” se înghesuie la banii statului?! Altfel spus: Ce ar însemna re(a)ducerea veniturilor la nivelul celor din perioada în care s-au introdus hulitele ,,pensii speciale” - adică, reducînd la jumătate, deși ar trebui mai mult? Socoteala e simplă: circa 25.000 lei X peste 500 de parlamentari! Total? De circa 6 ori mai mare decît ,,pensiile speciale” actuale!

În afară de asta, indemnizația de vîrstă este un model european, așa cum menționam anterior, pe cînd cuantumul (nivelul) veniturilor parlamentarilor NU este! Adică fiecare parlament își pune ce nivel de venituri (indemnizații, forfetare, diurne etc.) consideră și votează, nu există un model UE! Eventual, dacă sînt așa de devotați poporului, parlamentarii ar putea renunța complet la indemnizații – sau trăi pe modelul Ludovic Orban, cu 2.000 de lei pe lună de familie, inclusiv întreținere, benzină și cățel!

Concret, păstrînd indemnizațiile de vîrstă (model UE) și reducînd la jumătate veniturile parlamentarilor de azi, s-ar face o economie de CINCI ORI mai mare decît dacă se taie „specialele”, dar se lasă veniturile actuale ale parlamentarilor! De fapt, asta NU VOR parlamentarii de azi să se știe – această mărire de venituri pe care vor să o ascundă! Și cei din USR, și PNL, și PSD Ciolacu, și alții!

Și mai ascund ceva: subvențiile de la stat pentru partidele parlamentare! Sute de milioane de euro! De exemplu, PSD obține, în 4 ani de mandat, circa 180 milioane de euro! AUR, cel mai mic partid, circa 80 de milioane! Bani, nu gluma numită ,,pensiile parlamentarilor”! Cu ei e cumpărată imaginea la TV și influență. Cu ei sînt îndepărtate alte partide care ar putea intra în competiție, dar NU dispun de acești bani!

Așa că lăsați ipocrizia și manipularea, și tăiați-vă subvențiile uriașe și veniturile nemeritat de mari… la cît ,,de dreapta” sînteți… și la cît bateți cîmpii în toate direcțiile! Iar dacă vreți să ajutați Bugetul, pentru că sînt cu adevărat probleme, reduceți-vă indemnizațiile, forfetarele și celelalte încasări – și asta o faceți repede, fără procese, fără contestații la Curtea Constituțională – mai ales că o faceți pe pielea voastră! Ce, e ușor să dai zece bice pe spatele altuia – dar să nu cumva să te atingă pe tine cineva?!... P.S. – Cineva îmi spune că prezentele indemnizații și forfetare nu sînt mari, că au fost obținute cu greu, pentru că nu e ușor să faci poporul să înțeleagă! Așa e, dar nu reușești, pentru că nu reușești să îi convingi ca un demnitar, ci vrei să o faci ca un clovn! Or, clovnii nu merită aceste venituri, cum nu merită nici să fie numiți demnitari, ci clovni.

Joi, 18 februarie, a.c. în incinta Centrului Rus de Știință și Cultură de pe Bulevardul Lascăr Catargiu din Capitală, a răsunat dangătul clopotelor rusești. Ele au fost aduse de la un fabricant din vechiul oraș rusesc Iaroslavli și agățate de o grindă de lemn, ca la biserică – în total, șase clopote, de diferite dimensiuni. Clopotele nu au răsunat cu prilejul vreunei sărbători religioase, ci ca o demonstrație atît a sunetelor lor bogate și nuanțate, cît și a măiestriei de a trage din acestea, scoțînd mai multe melodii religioase.

Cel care a adus clopotele la București este tînărul om de afaceri Denis Latîșev, originar din Chișinău, care, de la vîrsta de 12 ani a învățat, la Catedrala din Chișinău, să cînte la clopote. Între timp, el a devenit om de afaceri, iar firma sa, ,,Russianbells”, furnizează clopote rusești bisericilor și mînăstirilor din România. Astfel, vedem cum tradiția este încălcată, întrucît înainte vreme, timp de cîteva secole, clopotele pentru lăcașurile sfinte românești erau aduse, de obicei, din Austria. ,,Clopotele austriece sînt foarte bune, dar sînt produse pentru piață și pentru bisericile catolice. Eu aduc clopotele turnate special pentru ortodocși, pentru că România este o țară ortodoxă”, a spus Denis Latîșev în scurta sa cuvîntare rostită în deschiderea evenimentului de la Centrul Rus de Știința și Cultură din București, în ale cărui săli a fost desfășurată, cu această ocazie, și o expoziție dedicată artei producerii clopotelor din Rusia.

Denis a adus primele clopote în urmă cu cinci ani, la Mînăstirea Putna; pe urmă, la Catedrala din Giurgiu, la bisericile din Sibiu, la capela militară din Botoșani, la lăcașurile din Suceava, Reșița și în alte localități din România. A detaliat, de asemenea, procesul de fabricare al clopotelor din Iaroslavli –tehnologia care a existat din timpul țarilor nu s-a schimbat pînă în zilele noastre –un ,,lucru manual”: se toarnă în pămînt, forma se pregătește din argilă specială; se păstrează tradiția artizanală autentică. Prezent la eveniment, Ambasadorul Rusiei la București, Valery Kuzmin, a subliniat faptul că ortodoxia este un factor important care unește popoarele noastre și că, în istorie, Rusia a căutat să sprijine comunitățile creștin-ortodoxe atunci cînd ele s-au aflat sub influenta Imperiului Otoman. În România modernă, a spus diplomatul, există cîteva biserici ctitorite de ruși –la Brașov și la Botoșani. În Secolul al XIX-lea se tipăreau și cărți sfinte pentru românii de la Tipografia Sinodală din Sankt-Petersburg. ,,Apreciez foarte mult eforturile poporului român în lupta pentru statalitate, iar Biserica Ortodoxă Rusă a acordat totdeauna sprijinul său coreligionarilor ortodocși”, a menționat ambasadorul.

Polemici « Controverse

Victor Hugo - „Viaţa este pierderea neîntreruptă a tot ceea ce iubim”

Victor Hugo a fost mai mult decît un mare scriitor francez: a fost un important om politic care toată viața a luptat pentru cele trei principii atît de prețuite în Franța: libertate, egalitate, fraternitate. Scriitor romantic, ,,pair al Franței” (o funcție importantă oferită de Regele Ludovic-Filip), senator al Parisului și membru al Academiei Franceze, Victor Hugo a fost un vehement susținător al Republicii, chiar dacă mama sa l-a crescut în spirit regalist și catolic. Viața lui Victor Hugo, petrecută în mare parte în exil în Belgia, după ce l-a numit pe Napoleon al III-lea ,,trădător”, a însemnat o luptă continuă pentru principiile în care credea. Autorul capodoperei ,,Mizerabilii” a fost extrem de iubit de francezi: la înmormîntarea sa au participat peste două milioane de oameni.

tatăl, Joseph, momente în care acesta îi influența cu ideile sale total diferite față de ale soției. Acesta era ateu, un republican convins și un ofițer de bază în armata lui Napoleon. Această incompatibilitate politică între părinți le-a afectat celor trei frați foarte mult copilăria.

Scriitor de succes

ºi politician cu gîndiri liberale

tulbure, în decembrie 1852 se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea. Astfel, Franța intră în al doilea imperiu. Victor Hugo a avut curajul să îl numească pe împărat ,,trădător” după această mișcare politică, lucru care a dus la exilarea sa în Belgia, unde a trăit pînă în 1870. În 1859, cînd Napoleon a oferit amnistie tuturor exilaților, Hugo a ales să nu se întoarcă în Franța, propunîndu-și să revină în momentul în care Napoleon era îndepărtat de la putere.

Cînd acest lucru s-a întîmplat și a fost instalată a treia Republică, Hugo a revenit pe pămînt francez în 1870, devenind membru al Adunării Naționale și al Senatului. Doi ani mai tîrziu a pierdut însă alegerile pentru prezența în Adunarea Națională.

Crescut de părinþi

cu convingeri politice total diferite

Victor Marie Vicomte Hugo s-a născut în Besançon, Franța, pe 26 februarie 1802. Împreună cu cei doi frați mai mari locuia alături de mama lor în Franța, în vreme ce tatăl lor, guvernator al provinciei italiene Avellino, stătea în Italia. Crescut fiind de mamă, Hugo a fost puternic influențat de convingerile politice ale acesteia, o regalistă catolică convinsă. Acesta este și motivul pentru care operele sale timpurii reflectă devotamentul față de Rege și credința. Mai tîrziu însă, în urma evenimentelor care au dus la Revoluția Franceză din 1848, Hugo a început să se revolte împotriva convingerilor sale catolice și să promoveze republica și gîndirea liberă, în schimb. Mama lui Hugo, Sophie Trebuchet, a devenit prietenă foarte bună cu Generalul Victor Fanneau Lahorie, un dușman al Guvernului Francez, pe care l-a ascuns în propria casă. Victor Hugo împreună cu frații săi călătoreau des în Italia să își vadă

Victor Hugo a fost infuențat în scrierile sale de către François-René de Chateaubriand, fondatorul curentului romantic în literatura franceză. La numai 20 de ani, Hugo a publicat primul său volum de poezii ,,Odes et Poésies Diverses”, care l-a plasat instant în topul celor mai talentați scriitori ai vremii. Patru ani mai tîrziu, al doilea volum ,,Odes et Ballades” (1826) nu a făcut decît să confirme ceea ce a demonstrat primul. Întîiul succes răsunător a venit în 1831, cînd a fost publicat romanul ,,Notre-Dame de Paris”, tradus în mai multe limbi. Cartea lui Hugo a făcut catedrala Notre Dame celebră în toată lumea. În 1930 a început să lucreze la cea mai importantă operă a sa, ,,Les Misérables”, care a fost publicată tocmai în 1862.

Hugo a fost ales membru al Academiei Franceze în 1841, după alte trei încercări eșuate. După acest moment, a început să fie din ce în ce mai implicat în viața politică, fiind un important suporter al Republicii. Regele Ludovic-Filip al Franței l-a promovat pe Hugo într-o funcție importantă în cabinetul său, numindu-l ,,pair de France”.

L-a numit pe împăratul Franþei ,,trădător” ºi a fost trimis în exil

După Revoluția Franceză din 1848, cînd Imperiul a fost înlocuit cu Republica, Hugo a intrat în Parlament ca și conservator. Președinte al Franței a fost ales LouisNapoléon Bonaparte, care, profitînd de situația politică

Teme juridice de actualitate

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (2)

I. Documente politico-juridice istorice esenţiale comunicării (2)

4. Declaraţia universală a drepturilor omului (1948)

Eşecul Ligii Naţiunilor, înfiinţată din perspectiva pură a dreptului internaţional public, de a asigura pacea internaţională a condus lumea, îndeosebi Europa, la dezastrul celui de-al doilea război mondial. Din ruinele celei mai mari conflagraţii cunoscute vreodată s-a născut o nouă ,,religie”, cea a drepturilor omului.

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia universală a drepturilor omului. În preambulul acestui document remarcabil, libertatea cuvîntului şi a convingerilor este proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor

Un set de principii fundamentale, diseminate în cuprinsul declaraţiei, constituie, în opinia noastră tot atîtea temelii politico-juridice ale dreptului comunicării. Astfel, potrivit art. 12 din declaraţie, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenţa sa, nici atingerii aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice

persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Orice om, ne spune art. 18 din declaraţie, are dreptul la libertatea gîndirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atît în mod public, cît şi privat […]. Ca o consecinţă a libertăţilor enumerate anterior, orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat (art. 19 din declaraţie) Articolul 20 din declaraţie consacră, de asemenea, principiul libertăţii de întrunire şi al celei de asociere.

Impactul acestor principii a fost decisiv pe scena postbelică. Prin valoarea lor universală, nu numai că ele au fost invocate permanent de apărătorii libertăţii de gîndire şi de exprimare, dar au inspirat şi legislaţiile, şi în primul rînd constituţiile multor state.

5. Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (1950)

La 5 mai 1949, 10 state europene (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda,

Căsătorit cu iubita din copilărie, împotriva dorinþei mamei sale

În ceea ce privește viața personală a lui Victor Hugo, acesta a fost căsătorit cu iubita sa din copilărie, Adèle Foucher. Cei doi îndrăgostiți s-au căsătorit în 1822, la un an și jumătate de la moartea mamei lui Hugo, care era împotriva acestei relații. Cei doi soți au avut cinci copii, dintre care unul a murit la o vîrstă foarte fragedă. Fiica preferată a lui Hugo, Léopoldine, a murit la 19 ani, înecată în Sena în urma unui accident. Tînărul ei soț a murit și el încercînd să o salveze. Vestea l-a devastat pe Hugo, care în acea perioadă călătorea prin sudul Franței cu amanta sa. A citit despre tragica întîmplare într-un ziar.

Spre finalul vieții a avut parte numai de tragedii: a suferit un atac de cord, fiica sa Adèle a fost internată într-un sataroriu de boli psihice, iar cei doi fii care îi mai rămăseseră au murit. Soția sa a murit în 1868, iar amanta sa devotată, Juliette Drouet, în 1883.

Victor Hugo a murit de pneumonie pe 22 mai 1885, la vîrsta de 83 de ani, iar dispariția sa a fost plînsă de întreaga Franță. Deși a cerut o înmormîntare normală, președintele Franței, Jules Grévy, i-a oferit una națională, la care au participat două milioane de oameni în procesiunea de la Arcul de Triumf pînă la Panthéon, unde a fost înmormîntat. Acolo, împarte cripta cu Alexandre Dumas și Émile Zola. rrm

Marea Britanie şi Suedia) au semnat la Londra Tratatul instituind Consiliul Europei, avînd ca misiune favorizarea în Europa a unui spaţiu democratic şi juridic comun, organizat în jurul Convenţiei europene a drepturilor omului şi a altor texte de referinţă asupra protecţiei individului. Organizaţia cuprinde astăzi 47 de state membre, unul cu statut de asociat şi cinci cu statut de observator.

Un an şi jumătate mai tîrziu (4 noiembrie 1950), a fost semnată la Roma Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, primul instrument juridic internaţional care garantează protecţia drepturilor omului. Documentul este însoţit de un protocol adiţional şi a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, prin intermediul a 13 protocoale.

Dispoziţiile care interesează în mod special dreptul comunicării sînt cuprinse în articolele 8-11, care nu au suferit modificări de la adoptarea convenţiei.

Redăm mai jos, integral, aceste texte:

Art. 8 - 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau/şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. (va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cuceritorul Topîrceanu face teoria chibritului

Nu știu dacă poezia ,,Chibriturile” și-a găsit loc în vreo antologie a operei îndrăgitului poet George Topîrceanu (1886-1937). Poate că da. Știm însă că în nr. dublu 80-81/1990 al Revistei ,,Manuscriptum”, la pagina 272 apăruse articolul ,,Exerciții prozodice”, prin care o doamnă, Ana Bițu-Sârghie, se lansase într-un comentariu pe seama acestei poezii. Mai întîi că o primă variantă incompletă fusese tipărită în Revista ,,Argeș”, nr. 3/1986, prin inițiativa profesorului Ion Dan Constantinescu. Care, ca în Caragiale, o obținuse de la profesorul octogenar Constantin Capră, fostul director al Școlii Normale din Cîmpulung, care o obținuse de la Alexandrina Topîrceanu, sora poetului.

Structural, ,,Chibriturile” este o poezie de 21 de catrene, cu 2 versuri a cîte 8 silabe în rimă încrucișată și altele două, în 7 silabe, parțial fără rimă. Ca manieră de execuție, încă de la început, se întrevede stilul șăgalnic cu nuanțe autoironice, tipic topîrcenian, de fapt, o

confesiune pe marginea unei situații imprevizibile, inventate sau reale, în care autorul s-a găsit la un moment dat. Întorcîndu-se la domiciliu după miezul nopții, de fapt o cămăruță la ultimul etaj dintr-o căsoaie probabil din Iași, veșnicul chiriaș Topîrceanu, cum spuneam, pică într-o situație imprevizibilă, dar deloc neplăcută. Casa fiind pesemne amplasată la periferie și nebeneficiind de avantajele iluminatului public electric, ca într-un joc parșiv al destinului, iaca poznă, mai multe locatare au rămas fără chibrituri, dacă nu cumva și fără chicătură de gaz în lambă. Și fiind cam ciupit, căci venea de la un zaiafet, dumnealui poetul nostru are parte de o surpriză pe care și-ar dori-o toți bărbații din lumea asta, tineri sau mai copticei. Anume că, urcînd scările pe întuneric, se trezește că mai multe locatare deschid ușa discret și îi șoptesc: ,,Nu cumva aveți un chibrit?”. Prilej pentru cuceritorul Topîrceanu, cu atîtea dame ieșindu-i în cale, să se aventureze într-o narațiune plină de echivocuri și atît de savuroasă, dar nu și lipsită de pericole. El - care, la fel ca toți piticii din literatura

noastră, cu sau fără talonete la pantofi, Scavinski, Eminescu, Băieșu, Beniuc sau Călinescu - să se viseze un tip impozant și seducător. Și tot așa pînă la ultimul etaj, una după alta, încă 4 cadîne deschid ușa cu mîna fină și, cu un glas provocator, îi cer și ele izbăvitorul chibrit. Se vede treaba că părțile implicate în acest conflict întîmplător s-au cam potrivit în așteptările lor sau, cum spune Creangă, i-a tunat și i-a adunat, căci nu se poate ști unde duce zborul imaginației de o parte și de alta, provocat de un simplu băț de chibrit.

Dar, după cum susține autoarea articolului, poezia aceasta mai cunoaște două variante. Una, păstrată în copie, aparținuse lui Gică Topîrceanu, fiul poetului, care i-o donase lui Ion Solomin Delatopîrcea, colecționar de cărți vechi, fotografii și alte documente literare. Această variantă a fost citită la manifestarea artistică desfășurată la Casa Armatei din Sibiu, cu ocazia centenarului nașterii lui George Topîrceanu.

Cea de-a treia variantă a poeziei, dactilografiată și cu corecturile în creion ale poetului, a fost scoasă la iveală de criticul și istoricul literar ieșan Constantin Ciopraga. De reținut că poezia are un subtitlu, ,,Reminiscențe”, și numără încă o strofă, a doua, careși dovedește necesitatea. Pentru aceste două motive, ultima variantă poate fi considerată varianta definitivă a textului, motiv pentru care o reproducem și noi în articolul de față.

š› š› š› š› š› š› š›

Chibriturile (Reminiscenţă)

Locuiam într-o mansardă

La al patrulea etaj (Strada Universității Casă mare, cu grilaj).

Casa asta, din păcate, Cu-n proprietar bigot, N-avea electricitate...

Dar încolo avea tot;

Scări, balcoane, coridoare Și, ca-n orice case mari

Cu apartamente multe, Fel de fel de locatari...

Într-un rînd, venind acasă

Noaptea de la Cinema, -

La parter, pe întuneric, Aud pași în urma mea

Și-o ușoară siluetă

Îmi vorbi – abia șoptit:

– Dacă nu sînt indiscretă, Domnule, n-ai un chibrit?

O fi tînără? Frumoasă?

Doamnă măritată, sau...?

Fără multe marafeturi, Scot chibritul și i-l dau.

Urc apoi o scară-n fugă, Dar cînd trec prin coridor, Drept în fața mea o ușă Se deschide-ncetișor

Și prin crăpătura ușii

Scoate capul blond zburlit,

O duduie somnoroasă:

– Domnule, n-ai un chibrit?

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Mărţiºor

Am un prieten profesor de istorie, pe care uit în fiecare an să-l întreb cît e de vechi obiceiul românesc și dacă mărțișorul vine de la muguri și ghiocei. Odinioară m-am lăsat să cred că datina e nouă, improvizată de un lipscănar. Avînd din întîmplare nu știu cîte căruțe de fir de mătase și neputîndu-se scăpa de ele, s-ar fi înțeles cu un argintar să-i facă boabe de aur găurite și, tăind firele în bucăți, ciucurile la vîrfuri, a ieșit cu ele în tîrg la vînzare, în ziua primăverii.

În nici o țară, pe unde am trecut, n-am văzut zintîiul de martie sărbătorit, nici în călindar, nici cu firimituri spînzurate la gîtul fetelor și la mîna lor. Pandantivul e altceva, și amuleta de așijderi. Profesorul de istorie ar fi fost îndreptățit să-mi răspundă că originea mărțișorului ar fi salba ori cercelul urechii. Între cei doi cercei, aninați acolo, i se cuvine și Radei, și Domniței un al treilea strop de diamant, dedesubtul bărbiei și în despicătura sînilor din horbotă și cămașe.

Pe-asta o cunosc eu bine, E drăguță ca un paj

O servesc cum se cuvine... Și mai mai urc înc-un etaj

Cînd în razele de lună Zugrăvite pe perdea Ce să vezi? O doamnă brună În pantofi și-n pijama

Este ea! Chiar ea! – Femeia După care mă topesc De vreo zece zile-ncoace Și nimica nu-ndrăznesc!

– Soțul meu e dus de-acasă, Zice ea abia șoptit

Și-am rămas pe întuneric –Nu cumva ai un chibrit?

Un chibrit! Ce fericire! I-aș fi oferit acum

Sau poate că fata frumoasă s-a temut să nu fie deochiată, atunci cînd zodiile încep să joace-n destinul tinereții aproape de îmbobocire și, ca să ocolească farmecul șoptit de cele nouă Babe, care încep să suie Caraimanul, lepădîndu-și în fiece zi cîte un cojoc sau o bondiță, își încinge grumazul cu o ață de păianjen, lipită de un fluture cu ochii de argint. Dar obiceiul panglicii roșii înnodată de ramura pomului din livadă, pentru ca floarea să iasă la timp și pîrgul să nu întîrzie, este, de zintîiul lui martie, românesc.

O cutie-ntreagă, dacă Nu făceam risipă-n drum.

Altă seară, cea din urmă.

Pe culoar aud un zvon...

Ce-i? Un drac de cameristă, Numai în combinezon.

Mă oprește cu sfială

– De nu sînteți prea grăbit

Mă iertați de îndrăzneală,

V-aș ruga... – Ce? – Un chibrit...

Trebuie să-i dau, căci altfel Asta-mi scoate vreun ponos...

Scotocesc prin buzunare, De necaz le-ntorc pe dos.

– N-am decît o gămălie, Ce să-ți fac? Îmi pare rău.

Nu știu dacă s-o aprinde...

S-a aprins? Norocul tău!

Cînd în fine-ajung odată În odaia mea, – Tablou! O amică (are cheile)

M-aștepta ca pe-un erou.

– De trei ceasuri stau în beznă, Zice, – Ești nesuferit! Sînt grozav de enervată, Scoate fuga un chibrit!

Iar chibrit? Simții că-mi sare Țandăra... Curat pîrjol! Ce-s eu? Fabrică de fosfor? Sînt Regie? Monopol?

Ați înnebunit pesemne, Tot chibrit, chibrit, chibrit! Dracu să vă ia pe toate, –Nu mai am, le-am isprăvit!...

PAUL SUDITU

– Dar ce fac copiii, de nu s-au culcat?... E tîrziu și mîine au de lucru pînă în ziuă.

I-am găsit înșirînd pe fulgi de zăpadă toarsă, pestriță, niște lăscăi și scoici de sticlă și metal, învelite în foiță, rînduite în niște cutii mici de carton, scrise pe cutii cu o adresă, pentru poștă. Și le-am ajutat la croit

și lipit, și eu. Unul din crîmpeie era pentru cea mai frumoasă și mai deșteaptă fată, care-i bolnavă, de la Brașov, Gherghineasca. Să o aibă de zintîi... Un oftat și o lacrimă, frămîntate împreună, date-n leagăn într-un scrînciob de borangic.

TUDOR ARGHEZI (1947)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (32)

Partea a II-a – VARA Martor fără voie (1)

Primăvara își intrase pe deplin în drepturi, iar vacanța nu se lăsă mult așteptată. Eu și Alin stăteam la poartă oarecum plictisiți, privind agale spre vale, doar-doar va veni cineva să ne dea o idee despre cum să ne petrecem ziua. Prietenii ori erau ocupați prin case, ori nu apucaseră să vină de la oraș, pentru că, din momentul în care eu am plecat la Alexandria la școală, iar tovarășii mei la Zimnicea sau la Pitești, puține erau zilele în care ne mai strîngeam cu toții laolaltă.

Ei bine, n-a trecut mult, și a apărut persoana pe care o așteptam: era N., fratele mai mare al lui S., dar mai negricios. Cumva, eram rude îndepărtate. Nu avea bicicleta cu el, așa cum se întîmpla de obicei. Era îmbrăcat în pantaloni negri, o cămașă confuză din punct de vedere cromatic, și avea picioarele goale.

- Ce faceți, măi, aici? Nu aveți treabă deloc azi? –ne întrebă el pînă să apucăm să îl salutăm.

Mie, cel puțin, nu îmi plăcea deloc de el, pentru că mereu profita de faptul că era mai mare ca noi cu doi sau trei ani, și era destul de labil: uneori era de treabă,

alteori extrem de răutăcios și violent. Îl ignoram cît puteam.

- Uite, stăm degeaba – îi răspunse Alin flegmatic, puțin în sictir și pe un ton acru.

N. ne privi superior și ne spuse oarecum misterios:

- Haideți la pădure să ,,agățăm” niște conțeștence!

Acest termen era pentru noi destul de vag. La vîrsta aceea aveam propriile teorii legate de relațiile dintre fete și băieți, dar erau complet străine de ceea ce ne propunea N. Dar cum curiozitatea era mare, ne ridicarăm de pe banca de lemn și îi dădurăm de înțeles că eram de acord. În fond, întîlnirile cu fetele erau ceva cu adevărat nou pentru noi.

Coborîrăm la vale în tăcere, N. în față, iar noi, piticii, în spate. Am observat că avea la el un ciomag, dar acest lucru nu ne-a dat de bănuit deoarece în cazul lui era ceva firesc. Ce nu înțelegeam, însă, era ce voia să facă cu o batistă legată cu sfoară la două dintre colțuri. Pe drum, ne povesti că aceasta le va împiedica pe fetele din Conțești să țipe. Noi nu am înțeles ce rost aveau toate acestea, așa că am ales să ne continuăm drumul prin pădure.

Era primăvară, iar explozia naturii era în plină desfășurare. Toate plantele înfloriseră, ceea ce ne făcea să credem că fetele pe care le căutam erau

undeva într-o poieniță unde culegeau flori. Imaginația fiecăruia era diferită, deoarece pe cît de idilic vedeam eu realitatea, pe atît de murdară o vedea companionul nostru. Pînă și Alin, care era destul de insensibil, părea confuz, dar eu eram clar într-o mare eroare. Înaintînd pe poteca ce șerpuia printre copaci, știam că undeva, pe la mijlocul pădurii, era o poieniță, unde frații noștri mai mari jucau fotbal cu cei de vîrsta lor. Era un fel de tradiție. După ce am trecut de acest loc, N. ne-a condus spre sud. La un moment dat, întrun luminiș, ceva mai mare decît poenița, am văzut un grup de fete. Cea mai mare cred că era aproximativ de vîrsta lui N., iar cele mici cred că erau copile de grădiniță. Eu și Alin eram entuziasmați, și ne-am îndreptat spre ele cu încredere.

Însă, pe măsură ce ne apropiam, fața lui N. devenea tot mai întunecată și mai încruntată. Am suferit șocul vieții mele cînd l-am văzut repezindu-se în gîtul fetei mari. Celelalte au început să țipe, dar strigătul de ajutor al femeii – pentru că așa o vedeam – era sfîșietor. Îi vedeam fața desfigurată și ochii injectați, în timp ce N. încerca să o lovească pentru a o reduce la tăcere. În timp ce Alin era paralizat de frică, eu am început să plîng și, neînțelegînd ce se întîmplă, mă rugam de N. să o lase în pace.

(va urma)

Dosare secrete ale Istoriei (104)

Misterul Kennedy (17)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Dar există lucruri și mai grave. La 4 decembrie 1963, raportează Edward Jay Epstein, deci la nici două săptămîni după asasinat, doi agenţi ai F.B.I.-ului au interogat-o pe doamna Erica Walther, martor ocular. Ea a declarat că, în ziua atentatului, se afla pe stradă chiar în faţa depozitului; a văzut un bărbat care ţinea o puşcă la o fereastră a unui etaj superior al clădirii: „Bărbatul ţinea în mîini o puşcă, a cărei ţeavă era îndreptată în jos, şi privea pe Houston Street, în direcţia sud. Purta o cămaşă albă şi avea părul blond sau de culoare deschisă”.

Nimic mai precis decît concluziile dării de seamă întocmite de F.B.I. cu privire la mărturia doamnei Walther:

„Puşca avea o ţeava scurtă şi părea a fi cu capătul lat. I-a făcut impresia că are o pușcă-mitralieră. N-a remarcat la puşcă nimic care să semene cu o lunetă cu vizor, sau cu o bandulieră din piele, sau chiar cu o curea. Nu se pricepe de loc – a spus ea – la puşti şi la revolvere, dar i s-a părut că pușca aceea era diferită de toate cele pe care le văzuse pînă atunci. Bărbatul stătea în picioare în mijlocul sau aproape de mijlocul ferestrei”. Pînă aici, mărturia doamnei Walther nu face decît să confirme celelalte mărturii de care dispunem cu privire la individul care ar fi tras din depozit. Dar iată şi o noutate, şi încă ce noutate! „La aceeaşi fereastră, în stînga bărbatului, lîngă el, ea a observat un alt bărbat care nu se vedea în întregime. Acest al doilea bărbat stătea foarte drept, iar capul lui se afla deasupra părţii din fereastră care era deschisă. Cum ochiul de geam era foarte murdar, ea n-a putut să zărească capul celui de-al doilea bărbat. Era însă sigură că fereastra nu se afla mai sus de etajul şase. După cît se pare, cel de-al doilea bărbat purta un costum de culoare închisă şi singurul lucru pe care a putut ea să-1 vadă a fost partea dreaptă a bărbatului care stătea lîngă el; cineva din mulţime a strigat: «Iată-i...» Şi peste cîteva clipe, doamna Walther a auzit focurile de armă...”.

Doamna Walther n-a fost niciodată chemată în faţa Comisiei Warren şi nici măcar audiată de vreunul din reprezentanţii ei.

Încă un martor, Arnold Rowland, a venit, totuşi, să confirme depoziţia doamnei Walther. Rowland e un martor absolut demn de încredere: mai înainte ca poliţiştii să fi găsit puşca cu vizor telescopic la etajul cinci al depozitului, Rowland a fost în stare să descrie în faţa poliţiei puşca şi vizorul ei. El a declarat că văzuse un om înarmat cu această puşcă la o fereastră de la etajul cinci „şi că mai văzuse încă o persoană la acelaşi etaj”. Comisia Warren a respins ultima parte a mărturiei lui Rowland. Motivul: „Din lipsă de confirmare doveditoare”. Dacă ar fi audiat-o pe doamna Walther, Comisia ar fi descoperit poate această „confirmare doveditoare” care socotea că-i lipseşte...

În convoiul care-1 însoţea pe preşedinte, agentul motociclist Marrion L.Backer mergea cu motocicleta în urma ultimei maşini a presei. Cînd a auzit împuşcăturile, a văzut concomitent cum nişte porumbei îşi luau zborul nu departe de clădirea depozitului. Imediat s-a gîndit că s-a tras de acolo şi, accelerînd puternic, şi-a îndreptat motocicleta spre intrarea depozitului, A intrat în hol valvîrtej:

– Unde-i scara? Ascensorul?

I-a ieşit în cale un bărbat, Roy Truly, însărcinat cu paza, prietenul lui Abe Zapruder.

– Sînt paznicul imobilului. Urmaţi-mă, domnule şef, o să vă arăt!

S-au repezit amîndoi spre colţul de nord-vest al parterului, au trecut prin mai multe încăperi şi au ajuns la cele două ascensoare de marfă. Nici unul din ele nu se afla la parter. Nici unul nu coborî cînd apăsară pe butoane.

– Să mergem pe scară! – a strigat Backer.

Truly a luat-o înainte. Cei doi au apucat-o pe scară şi au ajuns la primul etaj. Truly se pregătea să urce la etajul doi, cînd Backer observă prin geamul unei uşi „silueta fugară a unui bărbat care mergea prin vestibul în direcţia cantinei”. Poliţistul a scos revolverul, a deschis uşa vestibulului şi a dat buzna înăuntru. Acolo a văzut un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă sport de culoare cafenie care se depărta de el fără grabă, mergînd prin sala cantinei. (va urma)

ALAIn DECAUX

T.T.

BUNĂ

„Verdict onest“ SĂMÎNȚA

Motto: ,,Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să-L caute pe Dumnezeu” – Romani 3.10,11

Georg Friedrich Händel (1685-1759) a fost unul dintre cei mai străluciți compozitori ai stilului baroc. Caracterul său impulsiv a dat însă ocazia mai multor anecdote spuse pe seama lui. Astfel, Händel a cumpărat odată la un preț mic un tablou, pe care îl considera a fi o lucrare autentică de Rubens. Cînd cunoscătorii au contestat autenticitatea tabloului, Händel a scris o scrisoare unui cunoscut expert în artă: „Stimate domn, am cumpărat de curînd la un preț mic un tablou minunat al lui Rubens. Sînt unii care îndrăznesc să afirme că minunatul tablou ar fi o copie. Gîndiți-vă: o copie! Ce afirmație nemaiauzită! Eu sînt ferm hotărît ca următorului care va îndrăzni să mai afirme așa ceva să-i rup cîteva coaste. Vă rog să veniți curînd la mine! Pentru mine este foarte important să aud verdictul dumneavoastră onest despre tablou!“. Dar amenințarea din scrisoare punea la îndoială dacă Händel chiar dorea să audă un „verdict onest“.

Iar noi? Putem suporta adevărul fără înflorituri? Verdictul lui Dumnezeu este acesta: „Căci toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu“. Dar urmează oferta harului Său: „Fiind îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Isus“ (Romani 3.23,24).

Dacă recunoaștem sentința lui Dumnezeu și primim mîntuirea oferită de Dumnezeu în Isus Christos, vom fi salvați pentru veșnicie. Omul nu trebuie să se facă mai bun înainte de a veni la Dumnezeu. Dumnezeu îl primește, în harul Său, pe cel păcătos, dacă acesta vine la El cu sinceritate și își recunoaște vina.

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Oglinda milionarului român (3)

Inițial îmi propusesem să scriu acest material în două părți, considerînd că în acest spațiu voi putea descrie o imagine cît mai completă a reflectării în oglinda realității a milionarului român. Întrucît nu am cuprins pînă acum toate capitolele propuse în prima parte, cer îngăduința cititorilor pentru încă un episod cu acest titlu, problematica ce urmează să fie comentată ne va dezvălui noi fațete ale bussines-ului autohton din care avem multe de învățat și de experimentat. Vrem, nu vrem, trăim laolaltă, și interferența noastră umană este inevitabilă.

În Top 300 cei mai bogați oameni din România apar nume de persoane cu averi în dreptul lor, din care lipsesc specificațiile despre modul în care au ajuns aceștia în vîrful piramidei. În această categorie aș încadra-o pe Ana Birchall, locul 275, cu o avere estimată la 25-27 de milioane de euro. Din fișa de prezentare aflăm ce studii are doamna, ce proprietăți deține și ce funcții politice a avut, iar din specificația ,,Bani din America” – fără a ne lămuri cum a făcut acești bani – nu aflăm mare lucru! Altă fixare necredibilă în acest Top o găsim la poziția 86 (71-74 de milioane de euro). E vorba de Casa Regală a României, avînd un titlu mai mult decît sugestiv: ,,Discreție Regală”. Cu toată discreția din titlu, revista ne dezvăluie evaluarea, după 1948, a bunurilor Casei Regale, în cuantumul echivalent astăzi a 860 de milioane de dolari. Iată cîteva dintre acestea: 29 de palate și castele, aproape 4 milioane de acțiuni, zeci de clădiri și cabane în toată România, cinci fabrici, peste 15.000 de hectare de teren arabil, peste 137.000 de hectare de pădure, două yahturi...

După întoarcerea Regelui Mihai, acesta a intrat în posesia Domeniului de la Săvîrșin, a 20.000 de hectare de pădure, 3 imobile și un teren în București, un imobil și terenuri în Poiana Țapului, cîteva cabane și cantoane din Azuga-Predeal, Peleșul și Pelișorul (acestea două în administrația Statului). Palatul Elisabeta, reședința Familiei Regale, este pus la dispoziție de stat spre folosire Familiei Regale (s-o ajutăm, săraca!).

Dacă revista ,,Capital” (director editorial Dan Andronic) ar avea amabilitatea să ne arate cum a intrat Casa Regală a României în posesia acestei averi incomensurabile, da – atunci îi putem găsi și familiei Radu și Margareta Duda un loc de-a adevăratelea în Clubul bogaților României! Pînă atunci, însă...

Nu știu de ce, dar pentru unii miliardari români termenul de pușcăriaș a devenit o emblemă naturală. Cristian Borcea (locul 80) se laudă că a făcut 70 de milioane de euro cînd era în pușcărie: ,,Da, am făcut banii aceștia”; Liviu Cioană (locul 158, cu 40 - 42 de milioane de euro), fostul patron al companiei de construcții ,,Mitliv”, a fost condamnat – conform fișei din revistă – la 4 ani și 11 luni de închisoare într-un dosar de evaziune fiscală cu... materiale de construcții. Nu mai

reamintim și de alte persoane înscrise în acest capitol ca să nu mai tulburăm apele.

Poate că mulți se întreabă cum poți rezista tentației de a nu face și afaceri oneroase în vîrtejul acestor milioane de euro pe care trebuie să le stăpînești. E ușor, e greu să rămîi integru, nu putem da un verdict general. Iar, după cum a procedat cunoscuta firmă eMAG, lumea bussinesului autohton nu este scutită de abateri. Concret, eMAG (poziția 14, cu 345 - 365 de milioane de euro) a fost amendată de Consiliul Concurenței cu imensa sumă de 32,28 milioane lei pentru că, timp de 5 ani și jumătate, și-a favorizat pe site propriile oferte în detrimentul celor ale partenerilor care comercializau pe platformă. Întrebat despre acest caz, Iulian Stanciu, CEO eMAG, a încheiat spunînd că a luat ,,partea bună din această experiență”. Așa să fie!

Pe o pagină de la finalul revistei, Ciprian Mailat, consultant Top 300 Capital, sub genericul ,,Darul de a fi bogat. Cinci întrebări cu și fără răspuns”, are două intertitluri sugestive pentru cadrul în care se desfășoară pledoaria noastră: ,,Banii n-aduc fericirea”, și ,,Bogăția nu înseamnă o viață fără griji”. Meditînd la aceste sintagme le-am aflat și mai mult înțelesul cînd, la numărul 268 din Top, am citit următorul titlu de fișă de prezentare: ,,De la 100 la 0... intenționat?”. Citind textul m-am dumirit, descoperind, în același timp, o altă față a înălțării și decăderii unei afaceri private, după ce a preluat de la Stat o întreprindere profitabilă.

implicați în aceste transformări radicale. Chiar dacă după 2 -3 decenii de la acele evenimente este mai greu să decelăm în mod clar cauzele și interesele care le-au generat, nu sîntem atît de naivi încît să nu vedem procedeul intenționat de ruinare a acelei unități economice pentru a o vinde la fier vechi, a pune mîna pe teren sau a favoriza concurența, ceea ce se poate vedea și în unele din cele 300 de poziții din acest top.

Un caz care s-ar putea plia pe unul dintre tiparele invocate, totuși, cu rezerve de cazuistică, este cunoscuta Fabrică de Porțelanuri de la Alba Iulia. Cine nu a auzit, în anii României Socialiste, de ,,Porțelanul de Alba Iulia”, și cine nu a avut în casă măcar un bibelou strălucitor purtînd marca orașului Unirii de la 1918? Dar – cum au stat lucrurile peste tot în Țară – după alungarea de la putere a celor care creaseră aceste citadele industriale și Fabrica Apulum a intrat în colaps. Inaugurată în 1970, Apulum a mers brici pînă în 1989 și cîțiva ani după, exportul fiind latura ei forte. După aceea totul a luat-o la vale: datorii foarte mari la furnizori, pierderi imense în fiecare an, scăderea surprinzătoare a calității produselor (de parcă nu erau aceeași muncitori!) și, în consecință, pierderea partenerilor externi, concedieri, fabrica ajunsese la pragul intrării în insolvență...

În atare situație, acum, la atîția ani distanță, cînd nu au rămas decît mărturiile orale (și acestea marcate de subiectivism) ale atîtor tragedii economice, ce poți crede?

Fără a insinua, încerc să răspund la întrebările: A fost o întîmplare?; A fost o necesitate?; A fost un sabotaj?; A fost o nepricepere?; A fost o acțiune cu premeditare?

IAS Murfatlar era arhicunoscută pînă în anul 1990 atît pe plan intern, cît și pe plan internațional, datorită vinurilor excelente pe care le producea. După 1989, conform Legii 18/1991, foștii proprietari au solicitat retrocedarea terenurilor, adică plantațiile de vie cu care intrau în noua entitate ,,SC Vie Vin Murfatlar SA”. După mai multe transformări de acționariat și cu ,,sprijinul” unor primari ai localității Murfatlar (povestea e mai lungă și încurcată) unii proprietari își pierd drepturile, începînd alergătura prin instanțe judecătorești. După ce vechea conducere a companiei de vinuri a fost acuzată într-un dosar de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 150 de milioane de euro, pentru salvare compania a fost preluată de firma omului de afaceri Mihail Adrian Andronic, pentru 5 ani, într-un sistem de franciză. După preluarea Murfatlar veniturile au fost de 60 de milioane de euro (2017), în anul 2018 cifra de afaceri a scăzut la 14 milioane de euro, pentru ca anul următor să scadă vertiginos pînă la 700 de mii de euro! ,,Capital” ne mai spune că și o altă firmă controlată de același patron este pe cale de a sucomba – dacă în anii 2016 și 2017, cumulat, a avut o cifră de afaceri de 34 de milioane de euro, anul trecut a înregistrat doar 70.000 de euro! Fără a face un comentariu propriu, rămîn cu privirea pe pagina revistei ,,Capital”, și mai citesc încă o dată: ,,Banii n-aduc fericirea” și ,,Bogăția nu înseamnă viață fără griji”. Totuși, cum să traducem titlul fișei românului bogat de la poziția 268, cu o avere estimată la 25 - 27 de milioane de euro: ,,De la 100 la 0... intenționat?”. Dacă ni se sugerează că distrugerea a ceea ce era odată Crama Murfatlar a fost o lucrare... intenționată, nu răspunde nimeni? Desigur, exemplul nefast de mai înainte nu trebuie și nu poate fi generalizat. Fiecare caz în parte are cauzele și circumstanțele sale, unele comune cu alte cazuri, altele personificate, situație dată de anumite caracteristici tehnice dar, mai ales, de oamenii care au fost

Indiferent în care ipostază ne-am încadra în cazul analizat, pînă la urmă Apulum a avut... noroc! În anul 2007 fabrica a fost preluată (cumpărată) de către doamna Rodica Vasin, care ne declară cu oarecare mîndrie patriotică: ,,Ca urmare a fost nevoie de mult curaj, o oarecare inconștiență și multă pasiune, ca să ne ridicăm mînecile și să trecem la treabă. Acum, însă, sîntem mîndri să constatăm că toate eforturile, energia și sumele investite în acest proiect au dat roade”. S-a investit mult pentru retehnologizare și robotizare (20 de milioane de euro), cheltuieli suportate din fonduri proprii și împrumuturi bancare, ,,societatea nebeneficiind în toată această perioadă de nici un fel de sprijin guvernamental”, ne lămurește doamna Rodica Vasin.

Rezultatele sînt pe măsură: numărul angajaților s-a dublat, ajungînd la 1.200, salariile au crescut în fiecare an cu 10%, s-a trecut la fabricarea unor noi game de produse de nivel superior, destinate unui segment de piață de lux, cifra de afaceri pe lună a ajuns astăzi să fie de 15,5 milioane lei, față de numai 2,5 milioane lei la un an de la preluarea fabricii. Renăscută din propria-i cenușă, Apulum exportă în țări precum: Marea Britanie, Franța, Grecia, Olanda, Finlanda, SUA, Mexic, Australia și altele. O singură adnotare mă simt obligat să fac la finalul acestui exemplu de metamorfoză de la socialism la capitalism a unei citadele muncitorești din România postdecembristă, pentru exactitatea informației: în efortul de a pune Apulum pe roate, investitorul român, doamna Rodica Vasin, și-a luat partener de afaceri pe italianul Alvaro Santini, prin compania Rody Time Italia.

Terminînd într-un cadru optimist, vă spunem că Apulum, Fabrica Românească de Porțelan, a devenit numărul unu în Europa pe acest pretențios segment de piață. Deci, totul e bine cînd se termină cu bine! Și terenul alunecos al mass-media își are reprezentanți în acest Top al bogătașilor din România. Astfel, la pagina 184 revista ni-l prezintă pe Cristian Burci, avînd o avere de 36 - 38 de milioane de euro, cu multiple domenii de activitate: publicitate, media, transporturi. Cristian Burci este cunoscut ca patron de presă prin faptul că deține cotidianul ,,Adevărul”, mai bine zis holdingul cu același nume. Ca și în unele situații prezentate pînă acum, și privatizarea ,,Adevărul” a avut la bază o moștenire lăsată de regimul comunist, cea a celui mai important ziar al epocii respective, cel care dădea linia partidului în viața de zi cu zi, ziarul ,,Scînteia”.

Regele Mihai I s-a întors la Castelul Peleș în iunie 2008, la 60 de ani de la plecarea forțată din țară

Rămînînd în corpul central al Casei Scînteii, ,,Adevărul” se privatizează avîndu-l la cîrmă pe Dumitru Tinu (80% din acțiuni), iar după moartea suspectă a acestuia într-un final ajunge pe mîna magnatului Dinu Patriciu, un om de afaceri cu multe încurcături financiare și juridice, cu ambiții de mare editor de presă postdecembristă. Fără experiență în materie, un megaloman depășit de statutul de mare om de afaceri, provenit dintr-un arhitect, Dinu Patriciu forțează nota, angajînd o redacție de 1.000 de salariați și editînd sute de cărți – o povară imensă chiar pentru un milionar! În fine, ,,Adevărul” se transformă, dar nu dispare, sub un milionar proaspăt, Cristian Burci, începînd cu 2012.

Fără a încerca descîlcirea ițelor privatizării fostei ,,Scîntei”, avem, totuși, nevoie de cîteva precizări: 1. Cristian Burci n-a devenit milionar din afacerea cu ,,Adevărul”, afaceristul (pe care ,,Revoluția” l-a prins în SUA) avînd alte afaceri mai bănoase; 2. Ca om de afaceri cu oarecare vizibilitate socială, se crede că domnul Cristian Burci nu este altceva decît o interfață a holdingului ,,Adevărul”, adevăratul patron fiind un cunoscut personaj din sfera politico-financiară a României; 3. Pentru a completa profilul omului de afaceri Cristian Burci, iată și o știre de cancan: în 2020 DIICOT i-a pus sechestru pe mai multe bunuri din cauza dosarului Romvag Caracal pentru o evaziune fiscală de 6 milioane de euro. Conform presei, Cristian Burci s-ar afla în Abu Dhabi! Chinuri de milionar!

Mai vreți un exemplu din cele aflate sub deviza ,,Hai să demolăm ca să avem ce pune la loc!”, care demonstrează că și proprietatea privată se duce de rîpă atunci cînd există interese în acest sens? Ideea acestui ,,supliment” a apărut cînd pe locul 41 în top 300 cei mai bogați români am găsit familia Păunescu, unde, despre Bobby Păunescu scrie că: ,,se ocupă cu producția de filme, fiind și regizor, producător sau scenarist. Sub conducerea sa se află Bucharest Film Studios, companie ce are pierderi de zeci de milioane în ultimii 10 ani”.

Povestea care la finalul ei are legătură directă cu Bobby Păunescu își are începuturile tocmai în anii ʼ50 cînd, în urma unei hotărîri de Guvern, începe construirea Centrului Cinematografic de la Buftea, viitoarea citadelă a filmului românesc. Cine a intrat vreodată în acel perimetru magnific a rămas impresionat pentru întreaga viață de această construcție: 50 de hectare de teren, platouri de filmare, numeroase ateliere și laboratoare de specialitate, stație frigorifică, rezervor de apă, rezervor de combustibil, cantină, policlinică, pichet propriu de pompieri, stație de pompare, centrală termică, grup electrogen. La Buftea lucrau 2.000 de salariați, specializați în circa 100 de meserii. De-a lungul timpului aici se adunase o zestre de producție cinematografică impresionantă: 35.000 de obiecte de recuzită și 50.000 de costume (dintre care, multe de epocă), baza hipică cu cai pur-sînge antrenați pentru filmări, un parc auto cu mașini de epocă. Să mai amintim ce filme românești s-au turnat aici, și ce nume – staruri mondiale – au lucrat pe platourile de la Buftea? Orson Welles, Kirk Douglas, Jean Marais, Laurence Horvey, Jean-Paul Belmondo. În loc să le păstreze și să le închirieze pe bani grei celor care doreau să facă filme, în 1998 Fondul Proprietății de Stat a vîndut 70% unui grup de firme de specialitate din care făcea parte și Adrian Sîrbu, creatorul Media Pro. În 2009 Adrian Sîrbu vinde Studiourile unei

companii americane, al cărei CEO era chiar el, printre noii acționari numărîndu-se și Bobby Păunescu. După atîtea vînzări și cumpărări, cu proiecte mărețe doar pe hîrtie, Studiourile Buftea ajunseseră, acum doi ani, în pragul insolvenței, avînd pe rol la Tribunalul Ilfov zeci de procese deschise de foștii salariați, toate cauzele aveau ca obiect ,,drepturi bănești”. Și mai grav este faptul că un dosar de executare silită în a cărui rezolvare se punea problema scoaterii la vînzare a unui teren de aproape 5 hectare, la un preț de pornire de 2 milioane de euro, teren cu multe construcții pe el, ar fi pus capac întregului edificiu.

După acest dezastru se pare că Bobby Păunescu și-a îndeplinit angajamentul făcut la preluarea activelor de la Buftea, Google anunțînd că ,,La ora actuală, la Studiourile Buftea există 19 platouri, inclusiv cel mai mare bazin cu apă din Europa Centrală și de Est ce poate fi utilizat pentru filmări acvatice. La mai bine de doi ani de la imaginea dezolantă evocată, Studiourile Buftea au renăscut întrun mod spectaculos. Începînd cu 2019 s-au construit noi cabine pentru actori, s-au modernizat toate cele 19 platouri de filmare, dar și clădirile administrative, s-a asfaltat curtea, s-a reabilitat vechea cantină și s-a construit de la zero un nou restaurant”.

Poate vreodată un economist curios și bine pregătit va face un calcul paralel, avînd ca obiect de studiu obiective economice moștenite de la regimul ceaușist, aduse, apoi, în prag de ruină de către regimul capitalist postdecembrist, după care cumpărate de un oarecare privat. Calculul comparativ trebuie să scoată în față diferența de investiții și costuri între cît s-a plătit pentru achiziționarea ,,ruinei comuniste” și cît ar fi costat o investiție nouă a aceluiași obiectiv construit de la zero, inclusiv cu pămîntul de sub acesta! Desigur, rezultatul la care se va ajunge în studiul comparației propuse nu va contribui la dezvoltarea economiei de piață, dar va da un răspuns corect celor care, orbiți de ură împotriva ,,ciumei roșii”, nu mai văd nimic bun și real din ceea ce am edificat înainte de 1990!

Astăzi, după 30 de ani de economie de piață, cînd, de multe ori, sectorul privat s-a dezvoltat și consolidat cu ajutorul Statului care, nu doar că a renegat o parte din averea sa, dar a și contribuit la pauperizarea fondului economic consistent preluat de la regimul comunist, e oarecum ușor să ieși în față cu realizările din economia privată! Chiar în zilele acestea Guvernul Cîțu, prin Ordonanță de Urgență, a modificat Legea 173/2020 prin care se interzicea pentru 2 ani înstrăinarea participațiilor statului, eliminînd din textul actului normativ interdicția de a vinde activele companiilor de stat. Pentru că Guvernul Cîțu nu are bani pentru pensii, călcînd în picioare Legea cu creșterea pensiilor pe care au votat-o cu mînuțele lor în Parlament. Dacă nu are bani, atunci scoate la mezat cele mai profitabile unități ale economiei românești: Hidroelectrica, Transelectrica, CEC și altele. Acesta este planul A. Planul B este axat pe închiderea (și vînzarea, eventual) a acelor unități cu capital de stat care nu sînt rentabile (mai bine zis, care au fost aduse la stadiul de nerentabilitate!).

Ca să vedeți ,,coincidență”, tocmai acum Consiliul Fiscal a publicat pe site-ul său o analiză a performanțelor din anul 2019 ale companiilor de stat. Concluzia este dezastruoasă, conducînd la hotărîri previzibile după ce ni se arată că anul 2019 a înregistrat în acest sector ,,pierderi nete de ansamblu de 1,8 miliarde lei”. În schimb, ,,companiile din sectorul privat au înregistrat profituri în creștere și niveluri agreate mai reduse ale arieratelor”. Mai mult decît atît, premierul vrea și dispariția spitalelor publice, abordînd o filosofie păguboasă pentru popor, poleită cu glazura privatizării sistemului medical. Ia uitați cu ce promisiuni ne vrăjește: ,,Va trebui să găsim o strategie, o modalitate de a construi

rapid sau de a moderniza rapid cu bani jumătate de la buget, jumătate din privat. Să revenim la parteneriat public-privat, pentru că lucrurile merg mult mai rapid în această formulă, dacă se poate. Trebuie să ne uităm și la această variantă pe termen scurt”.

Dacă în privința creșterii (descreșterii) pensiilor ne-am lămurit, și la rubrica de creștere a salariilor Guvernul Cîțu a dat-o cotită, făcîndu-se că uită formula de calcul propusă chiar de liberali, în 2019. Potrivit acestei formule, din ianuarie 2021 salariul minim brut ar fi trebuit să crească de la 2.320 la 2.400 lei. Dar, pentru că nu le mai ajung banii pentru sutele de sinecuri inventate, pentru sutele de secretari și consilieri de stat (și alți băgători de seamă), Cîțu, Iohannis, cu toți liberalii lor scuipă pe propria hotărîre și întorc spatele unui popor care se uită trist și indiferent la moartea înceată care i se pregătește...

Dar, pentru că tot scriem și vorbim despre privat – sectorul care generează milionarii României – să ne aruncăm privirea asupra atitudinii patronatelor atunci cînd vine vorba despre creșterea salariilor. Iată, spre edificare, declarația lui Dumitru Costin, liderul Blocului Național Sindical (BNS), făcută la finele anului trecut, în urma unei participări la ședința Consiliului Național Tripartit: ,,Reprezentanții întreprinderilor mici și mijlocii au propus o creștere a minimului brut la 2.300, deci cu 70 de lei, iar ceilalți reprezentanți ai organizațiilor patronale au spus unii să se înghețe salariul minim și vom discuta peste trei luni, iar alții că vom discuta peste șase luni. Și a rămas ca în tren. Acum așteptăm să avem Guvern, că ăsta interimar nu vrea să discute despre majorarea salariului minim”.

Păcat de așteptare, domnule Dumitru Costin! Fie interimar, fie oficial, ce mi-e Orban, ce mi-e Cîțu – tot un drac! Tot PNL se cheamă, adică, în traducere, ,,Trăiască Privatizarea. Să moară Statul, cu Proprietatea lui cu tot!”. Dacă n-are timp să citească reviste cu profil economic mondial, îl ajutăm noi pe domnul Cîțu și-i spunem că, în prezent, în țări din UE precum Franța, Italia și Germania au loc naționalizări de răsunet spre a rentabiliza companiile de stat. Ei nu le vînd, ci le oferă un aport de capital public pentru diminuarea dependenței de economia globalizată și încurajarea economiei domestice. Iată ce a declarat ministrul francez de Finanțe, Bruno Le Maire, în acest context: ,,Voi apela fără ezitări la naționalizarea corporațiilor franceze, pentru a salva economia”. Apropo, chiar Comisia Europeană ,,a propus țărilor membre UE, într-o schimbare de paradigmă fără precedent, să își naționalizeze companiile, ca răspuns la problemele financiare provocate de COVID – 19”...

Am răsfoit Cartea milionarului român într-o lectură agreabilă, din cînd în cînd cu iz nostalgic. Oricum, paginile revistei ne-au adus mai aproape România împreună cu o parte dintre cei care pun umărul la desțelenirea noului drum economic pe care pășim spre adevărata economie de piață. Așa precum sînt și șoselele României, calea pe care merg cei 300 mai are, din loc în loc, mărăcini, gropi și noroi. Făcînd reparațiile de rigoare, poate că cei 300 vor fi 3.000, și vor genera în jurul lor doar atmosfera de muncă cinstită și de cîștig onest, fără clinchet de cătușe și suferință!

Milionari sau nemilionari, sîntem obligați să trăim împreună și să ne ajutăm reciproc, să oferim fiecare Țării ce avem în spirit și ce poate da ființa umană, pentru ca, după aceea, să putem cere și noi de la Țară. În fond, oglinda milionarului român este oglinda românului! Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Palatul CEC

Studiourile de film de la Buftea

Conflictul Falklands. Implementarea operațiunii Rosario și rezultatele acesteia (1)

tentativa argentiniană de a recupera insulele prin forţă diferenţiază în mod evident cele două situaţii prezentate.

Repere istorice

Insulele Falkland situate în Oceanul Atlantic de Sud, la aproximativ 500 de km de coasta statului Argentina şi la 13.000 de kilometri de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au fost denumite astfel în onoarea Trezorierului Marinei britanice, vicecontele Falkland, de către primul european a cărui debarcare în arhipelag este consemnată oficial: căpitanul englez John Strong (1690). Acestea cuprind două insule principale: Falklandul de Vest şi Falklandul de Est, ultima găzduind capitala coloniei – Port Stanley, şi un număr de circa 200 de insule mai mici printre care se numără Georgia de Sud şi Sandwich de Sud care nu aparţin arhipelagului, dar sînt dependente de acesta.

,,Colegul meu argentinian şi cu mine am putea dezbate la nesfîrşit bunele şi relele istoriei, şi mă îndoiesc că vom cădea vreodată la înţelegere” – Sir Anthony Parson, reprezentantul britanic pe lîngă O.N.U., rostea aceste cuvinte la 1 aprilie 1982, în cadrul celei mai înalte instanţe a Naţiunilor Unite – Consiliul de Securitate. În ziua următoare izbucnea, violent, diferendul dintre Marea Britanie şi Argentina pe care trecerea timpului l-a transformat într-un nou război uitat alături de conflictul din Coreea, cel care a consacrat conceptul în istoriografia americană. Falkland a reprezentat un punct de cotitură în istoria relaţiilor internaţionale postbelice, atît prin evoluţia încleştării militare, cît şi prin semnificaţiile politice ale disputei. De aceea o reevaluare a evenimentelor din petrecute în Atlanticul de Sud este imperios necesară din perspectiva consecinţelor conflictului şi reprezintă un mic omagiu adus participanţilor la acest război uitat. dintre aceste aserţiuni schimbarea produsă în statutul internaţional al insulelor după 1833 a fost una semnificativă. Din punct de vedere britanic, titlul de suveranitate a fost transferat către Marea Britanie pentru că aceasta a cucerit insulele şi prin acest act şi-a exercitat suveranitatea asupra lor de-a lungul timpului. De asemenea, controlul ambiguu al Argentinei asupra insulelor, transformate din 1832 într-o colonie-penitenciar, şi pretenţiile Statelor Unite asupra drepturilor de pescuit din zonă au oferit Londrei posibilitatea de a le revendica. Dreptul britanic asupra Insulelor Falkland nu este bine argumentat de prima descoperire geografică sau de prima ocupare a lor, însă Marea Britanie putea susţine că începînd cu anul 1833 a avut un drept tot mai fundamentat asupra insulelor derivat din administrarea lor continuă. Argentina, pe de altă parte, nu a acceptat niciodată un transfer al suveranităţii în ceea ce priveşte insulele (aşa cum a făcut Spania în cazul Gibraltarului), protestînd în mod frecvent împotriva ,,uzurpării britanice”, astfel că titlul de posesie argentinian asupra insulelor, din punctul de vedere al Buenos Aires-ului, rămînea la fel de infailibil în 1982 ca şi în 1833, mai ales că britanicii nu au reclamat insulele pe baza principiului juridic ,,terra nulla”. Dacă din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, diferendul de suveranitate dintre Buenos Aires şi Londra poate fi comparat cu disputa dintre Japonia şi Federaţia Rusă privind suveranitatea asupra arhipelagului Kurile în Extremul Orient, atunci

Nu este în intenţia noastră să ne referim la trecutul colonial tumultuos al insulelor, dar cîteva aspecte trebuie menţionate. Descoperite, se pare, la sfîrşitul Secolului al XVI-lea şi începutul Secolului al XVIIlea de către olandezi, insulele care ulterior vor primi denumirea de Falkland au constituit subiect de dispută pe tot parcursul Secolului al XVIII-lea între Spania, Franţa şi Marea Britanie. Despre dovezile referitoare la descoperirea şi la evoluţia colonială a arhipelagului, din perspectiva disputei juridice privind suveranitatea asupra sa dintre Argentina şi Marea Britanie, se poate trage concluzia că aceste dovezi sînt incomplete şi incoerente, adîncind caracterul vag al revendicărilor ambelor tabere cu argumente verosimile. La începutul Secolului al XIX-lea, odată cu cîştigarea, în defavoarea Spaniei, a independenţei de către Argentina, aceasta din urmă a revendicat insulele în baza dreptului de succesiune preluat de la spanioli. Cu toate acestea, Insulele Falkland au intrat, în anul 1833, în posesia Marii Britanii, fiind populate de către coloniştii anglosaxoni, iar Londra a exercitat o suveranitate continuă de aproape 150 de ani pînă în momentul invaziei argentiniene din 2 aprilie 1982.

După cel de-al II-lea război mondial ambele naţiuni au intrat ca membri cu drepturi şi obligaţii depline în O.N.U., acceptînd astfel, potrivit articolului 2, alineatul 3 din Cartă, să-şi rezolve orice dispută internaţională prin ,,mijloace paşnice”, fără a recurge la violenţă. Cînd această chestiune a fost adusă în faţa organelor O.N.U. de către Argentina, Marea Britanie a menţionat că insularii erau descendenţii direcţi ai coloniştilor englezi care beneficiau de dreptul la autodeterminare pe care nu îl exercitau pentru că doreau să menţină legătura politică cu metropola. În schimb, Argentina a pretins că arhipelagul constituia una din ultimele rămăşiţe ale colonialismului european în America Latină şi că principiul autodeterminării nu avea în acest caz nici o relevanţă datorită caracterului britanic al populaţiei din insule menţinut artificial.

Argumente britanice şi argentiniene

Negocierile care au debutat în 1965 nu au ajuns la nici un rezultat deoarece ambele părţi nu au încetat în a-şi apăra poziţia cu argumente solide. Conform unora

Un alt argument argentinian este acela potrivit căruia, din punct de vedere al dreptului internaţional, insulele nu au fost cucerite propriu-zis, deoarece Marea Britanie nu a declarat război statului argentinian, iar acesta nu a dispărut ca entitate politico-militară la momentul incidentelor din 1833 şi nici ulterior. Astfel, se poate emite, din punctul de vedere argentinian, ideea că insulele nu ar fi fost cucerite pentru că cele două ţări nu s-au aflat în stare de război în 1833. În acest context Argentina nu a recunoscut niciodată oficial pierderea arhipelagului. Aşadar, se poate trage concluzia că ocuparea insulelor şi stabilirea de colonişti în Secolul al XIX-lea i-a acordat Marii Britanii pînă în 1982 controlul de facto asupra acestui teritoriu, în timp ce argentinienii s-au folosit de pretenţiile lor de jure şi de drepturile istorice pe care le-ar fi preluat de la Spania, spre a justifica acţiunea pe care au întreprins-o, în aprilie 1982, drept un incident intern, fără implicaţii internaţionale, deşi standardele din domeniu în privinţa folosirii violenţei o catalogau drept o evidentă agresiune.

O problemă complexă

Chestiunea revendicării Insulelor Falkland este una extrem de complexă din prisma dreptului internaţional, legîndu-se de dreptul mării şi de aceea nu intenţionăm a ne implica în această lungă dezbatere referitoare la disputa drepturilor de exclusivitate asupra platformei continentale din zonă. Totuşi, cîteva elemente necesită a fi prezentate din acest punct de vedere. În primul rînd, remarcăm faptul că veleităţile Argentinei faţă de Marea Britanie privesc mult mai extinsa problemă a solicitărilor acesteia şi a statului Chile referitoare la zona britanică din Antarctica, precum şi a disputei dintre cele două naţiuni sud-americane privind suveranitatea asupra Canalului Beagle. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, odată cu trecerea anilor, în cadrul rundelor de negocieri a apărut în tabăra britanică faţă de subiectul disputei o percepere a acestuia ca avînd o importanţă periferică pentru Regatul Unit.

În concluzie, în Falkland s-a acutizat sentimentul insularilor potrivit cărora ar fi fost ,,abandonaţi” de Londra. În paralel, revendicările Argentinei s-au acutizat şi datorită succedării la conducerea ţării, începînd cu 1976, a unor dictaturi militare înclinate în a deturna atenţia propriei populaţii traumatizate de ororile regimului, prin recîştigarea încrederii acesteia cu ajutorul tezelor şi sloganurilor naţionaliste. Astfel, încercarea regimului de la Buenos Aires de a cîştiga suveranitatea asupra a trei mici insule, la sud de Tierra del Fuego, în dauna statului Chile, a sfîrşit lamentabil în 1977-1978, cînd arbitrajul Curţii Internaţionale de Justiţie a acordat cîştig de cauză statului chilian în ,,disputa Canalului Beagle”, determinînd o stare de tensiune între cele două state sud-americane. Îngheţarea disputei cu Chile a determinat reorientarea guvernului militar argentinian înspre est, către alt obiectiv de politică externă, în vederea distragerii atenţiei propriei populaţii de la dificila situaţie economică internă: recuperarea Insulelor Falkland/Malvinas.

Din perspectiva dreptului internaţional, conceptul de conflict asimetric îşi găseşte o puternică susţinere în teoria lui Nigel Purvis care menţiona că ,,... la un nivel elementar, suveranii par să ia în serios proprietatea de a se angaja în discursul internaţional juridic cînd ei caută să-şi rezolve problemele internaţionale”. Această interesantă teorie afirmă că, de obicei, actorii internaţionali se folosesc de dreptul internaţional prin intermediul căruia revendică poziţia lor în termeni de deținere a unor drepturi legale. Astfel, cînd o naţiune decide să apeleze la forţa armată pentru a recupera/ cîştiga un teritoriu, aceasta va prezenta revendicarea sa, invariabil, în termeni de drept internaţional. În acest context, teoria lui Purvis se potriveşte conflictului din Falkland.

(va urma)

D.A.

Harta descriind recucerirea Insulelor Falkland de către britanici

Amiralul Jorge Anaya a avut un rol important în decizia juntei militare de a ocupa Insulele Malvine

OVESTI ADEVARATE p

Peruca – de la obiect sanitar la accesoriu impozitat

Peruca a fost inventată în Antichitate, în urmă cu aproape cinci milenii, făcîndu-și apariția, aproape simultan, în mai multe zone ale lumii antice, mai ales în Egipt, Sumer, Asiria și Persia, și avînd utilizări diverse, de la modalitatea simplă și eficientă de a evita păduchii și pînă la definirea statutului social al purtătorului. Căzută în derizoriu la sfîrșitul Antichității, a revenit puternic în actualitate în timpul Secolului al XVII-lea, cînd moda a situat peruca printre obiectele de vestimentație indispensabile persoanelor bogate.

Egiptenii purtau peruci pentru a se apăra de păduchi

Picturile care îi reprezintă pe egiptenii din Antichitate îi înfățișează avînd, de obicei, podoabe capilare bogate, aranjate în coafuri elegante și sofisticate. Dar, în multe din aceste cazuri, coafurile cu șuvițe spiralate și aranjate cu multă migală erau false. Egiptenii purtau peruci pentru a scăpa de păduchi, care, după cum se știe, trăiesc numai în contact direct cu pielea capului. Purtarea perucilor înlătura problema păduchilor și scutea persoanele deținătoare de asemenea obiecte de vestimentație să-și mai piardă timpul cu aranjarea părului și, în plus, acest accesoriu capilar le putea masca și anumite diformități crescute pe pielea capului. Consultantul englez Joanne Fletcher, de la Fundația de Bioantropologie din Marea Britanie, a examinat cu multă atenție mostre de păr provenit din Egipt și a descoperit, în nisipul din orașul Hierankopulos, cel mai vechi păduche și cea mai veche perucă realizată de coaforii egipteni, mostrele datînd din anul 3500 î.Chr.

După cum apreciază Fletcher, perucile erau purtate de egiptenii bogați, de regi, regine și persoanele din suita lor, cei săraci neavînd bani să și le procure. Mai mult, în timpul lucrului le-ar fi putut murdări și chiar i-ar fi putut incomoda. Din aceste cauze ei se mulțumeau, de cele mai multe ori, cu o simplă meșă, care era mai ușor de fixat și de purtat. Perucile egiptene erau rezistente, fiind tratate cu diferite substanțe aromate, mai ales cu emolienți și uleiuri vegetale și animale. De asemenea, ele erau parfumate cu diferite esențe obținute din flori, cea preferată fiind cea de scorțișoară. Fletcher susține că a descoperit faptul că în Egiptul antic peruca a avut mai multe perioade de evoluție în cursul diferitelor dinastii de faraoni. Dacă la început bărbații au purtat părul lung și femeile părul scurt, după o perioadă de timp moda s-a inversat.

Asirienii își parfumau bărbile false

Asirienii foloseau perucile în special la anumite ceremonialuri religioase, ei preferînd îndeosebi bărbile false, frizate și colorate în diferite nuanțe. Femeile din Palestina antică își rădeau părul înaintea căsătoriei șiși făceau din el o perucă pe care o purtau după acest eveniment, obicei care făcea parte din complicatul ceremonial al nunții, și care s-a păstrat pînă în zilele noastre.

O perioadă destul de lungă de timp, cuprinsă între sfîrșitul Antichității și începutul Evului mediu mijlociu, peruca a căzut în ignorare, fiind neglijată și tratată cu indiferență, acum fiind preferat părul natural, chiar dacă femeile din Veneția obișnuiau să și-l vopsească blondauriu și să-l aranjeze în cele mai variate feluri.

La sfîrșitul Secolului al XVII-lea francezii au redescoperit peruca

Pe la sfîrșitul Secolului al XVII-lea perucile revin în actualitate dintr-o stringentă necesitate de a retușa imperfecțiunile fizice ale individului. Astfel, regele francez Ludovic al XIV-lea (1643-1715), fiind atins de calviție – încă din tinerețe pierzîndu-și o bună parte din părul lung și negru – și pentru că la Curte se considera că un cap pleșuv nu poate fi compatibil cu poziția sa seniorială, a adoptat mai întîi un fel de glugă cu găuri prin care ieșeau suvițele de păr ce-i mai rămăseseră, iar atunci cînd și acestea i-au căzut, pentru ca nu cumva chelia să-i știrbească din autoritate și pentru a nu i

se vedea dizgrațioșii noduli pe care îi avea pe scalp, a introdus, ca modă obligatorie, la Curtea Franței, purtatul perucii. Printr-un decret, monarhul prevedea rangurile nobiliare care aveau dreptul să poarte acest accesoriu capilar și ce lungime trebuia să aibă pletele aflate sub perucă. Conform celor relatate de istorici, pe vremea Regelui Soare atît femeile, cît și bărbații aveau, în mod obligatoriu, cîte un set variat de peruci. Aceste seturi conțineau peruci pentru casă, pentru dineuri, pentru serviciu, pentru serate festive și chiar peruci pentru întîlniri amoroase. Istoricii spun că Ludovic al XIV-lea avea angajați, la palat, 48 de perucheri, înființînd, astfel, prima breaslă de perucheri din Paris, care îi confecționau peruci pentru diferite momente ale zilei. Astfel, cu o perucă cu părul alb și înăclăiat, tăiat scurt, la nivelul urechilor, dormea în timpul nopții sau se odihnea după masa de prînz. O altă perucă, cu părul negru strîns într-o singură coadă care atîrna pe spate, era folosită la diverse întîlniri protocolare, pe cînd o altă perucă specială era folosită de rege cînd mergea la toaletă însoțit de primul valet și de primul medic. O altă perucă făcută din păr castaniu, buclat fin și împărțit în trei șuvițe groase care atîrnau libere, una pe spate și două pe umeri, numită și ,,perucă de vînătoare”, era purtată de rege la partidele de vînătoare, la lupte sau cînd se plimba prin grădinile Versailles-ului. ,,Peruca pentru mesa” era sobră, cu părul șaten, strîns bine pe lîngă urechi și purtată de suveran cînd asista la slujbele religioase ținute zilnic în capelă. Dar cea mai elegantă era ,,peruca pentru bal” pe care regele o purta la întîlnirile oficiale și la balurile de la palat.

Și pentru ca decretul emis de Ludovic al XIV-lea cu privire la purtarea perucii să aducă venituri la vistieria statului s-a înființat un impozit pe perucă. Celui care plătea acest impozit i se punea o ștampilă în interiorul perucii, iar controlorii de impozite aveau dreptul să smulgă, în orice loc, perucile de pe capul oamenilor și să constate dacă au plătit sau nu impozitul.

Printre ocupațiile Evului mediu se număra și aceea de perucher

În timpul lui Ludovic al XIV-lea perucherii erau foarte căutați pentru că un nobil elegant nu putea avea, așa cum am arătat, doar o singură perucă, și apoi acestea trebuiau întreținute, pieptănate și aranjate periodic, iar uneori chiar dezinsectizate pentru că în ele se cuibăreau diverși paraziți. Pentru a-și domoli mîncărimile de sub perucă, nobilii aveau scărpinători speciale, sculptate în fildeș sau realizate din diferite materiale prețioase. Încă din Secolul al XVI-lea exista la femei tendința de a-și arăta la diferite serbări elegante frumusețea părului și a pieptănăturii. Culoarea preferată de femei, în perioada Renașterii italiene, era cea blondă, iar în multe țări europene doamnele își vopseau părul în funcție de culoarea rochiei. Cînd nu voiau să și-l vopsească, femeile, dar și bărbații, preferau să poarte peruci. Moda fiind atît de răspîndită în Evul mediu, părul natural era foarte căutat și se vindea foarte scump. La Veneția, țărăncile își vindeau părul în Piața San Marco, iar la Milano, în Piața Broletto. În Anglia, în scopul comercializării părului, defunctele erau, de multe ori, tunse înainte de a fi înmormîntate. În Secolul al XVII-lea perucile iau forme și dimensiuni diferite, în funcție de starea socială și de meseria purtătorului, dar toate au părul alb și pudrat cu prafuri obținute din amidon fin combinat cu arome de floare de portocal sau

lavandă. Existau, însă și peruci albastre, violete sau roz. La sfîrșitul Secolului al XVII-lea, perucile, îngreunate de pomezi, pudre și ornamente, inițial la modă printre doamnele de la Curtea regală de la Versailles, au devenit simbolul decăderii nobilimii franceze.

Peruca – parte a recuzitei militarilor și judecătorilor

Despre regina Elisabeta I a Angliei (1558-1603) se spune că avea o colecție de 80 de peruci, iar rivala ei, regina Scoției, Maria Stuart (1542-1547), în timpul celor 18 ani de captivitate în Anglia își schimba peruca în fiecare zi. În timpul Evului mediu a existat o vreme cînd și militarii mergeau pe cîmpul de luptă cu peruci cîrlionțate pe cap, iar din cauză că în zonele cu climă mai umedă cîrlionții se întindeau, fierul pentru făcut cîrlionți intră în dotarea obligatorie a militarilor.

Tot în această perioadă peruca făcea parte, alături de robă, din recuzita judecătorilor. În ,,Istoria culturală a prostiei omenești”, autorul Ráth-Végh István arată că judecătorul, odată ce îmbrăca roba și peruca, devenea un fel de robot care aplica legile fără cruțare. Nu exista, la el, nici discernămînt, nici circumstanță atenuantă, nici îndurare pentru cel care a încălcat legea. Prin purtarea perucii figurile aveau o monumentalitate deosebită, ieșind în relief capul leonin, invadat de cîrlionți mari și lungi fie în culori naturale, fie în diferite nuanțe obținute cu ajutorul unor coloranți preparați din plante. De la picioarele subțiri și elegante pe care le etalau în acea vreme bărbații, încălțate cu pantofi cu funde și tocuri înalte, cu ciorapi de mătase și jartiere cu catarame aurite, silueta se lățea prin haina de brocart cu manșete late și mîneci împodobite cu dantele, ajungînd la peruca uriașă cu o cărare pe mijloc ce împărțea cascadele de păr de o parte și de alta a capului și pe umeri, coborînd pînă la jumătatea pieptului.

Deasupra perucii se așeza o pălărie cu bor larg și multe pene, iar pentru ca această complicată structură să poată sta bine pe cap aceia care nu cheliseră și aveau propriul păr trebuiau să și-l radă ori să și-l tundă foarte scurt. Pentru a nu le fi frig atunci cînd nu purtau perucă, oamenii țineau pe cap o tichie de mătase ce făcea deliciul caricaturiștilor din epocă. Cu toate acestea, portretizarea fără perucă nu era o rușine, așa cum ne-o demonstrează mai multe gravuri sau picturi în ulei care i-au imortalizat pe Händel, Voltaire, Diderot, Hogarth, Chardin s.a.

După Revoluția Franceză peruca își pierde din importanță

După anul 1750 perucile își pierd buclele ample, reducîndu-se numai la două rulouri deasupra urechilor și la o coadă lungă lăsată pe spate, împletită cu o panglică de mătase terminată printr-o fundă bogată. Această pieptănătură ciudată i-a uimit atît de mult pe locuitorii din Țările Române în timpul ocupației austriece din 1787-1781 încît în popor perioada respectivă a fost numită ,,vremea nemților cu cozi”.

În 1761, pictorul și gravorul englez William Hogarth ironiza perucile într-o planșă plină de sarcasm în care compara diversitatea formelor perucilor cu stilurile din arhitectură. Și toate acestea pentru că încă era vremea perucilor de mărimi aberante, în care meșterii perucheri imaginau compoziții tematice precum anotimpurile, parcul, grădina de pomi fructiferi sau marea de corăbii, prinzînd diverse obiecte ciudate în păr pentru a-i oferi celui care o poartă originalitate și distincție. După Revoluția Franceză peruca își pierde din importanță, ea devenind desuetă și amintind de o lume definitiv apusă, bărbații redescoperind virtuțiile estetice ale părului tuns scurt, după binecunoscutul obicei al romanilor. Din Antichitate și pînă astăzi peruca a fost, în permanență, obiectul de recuzită indispensabil actorilor, fără de care aceștia nu puteau reda, pe scenă, personajele pe care le interpretau cît mai aproape de înfățișarea lor reală.

Azi, într-o lume dominată de parveniți, peruca a fost scoasă de la naftalină tot mai des de persoanele îmbogățite peste noapte, care, prin ținuta lor extravagantă, încearcă să epateze și să se impună tot mai mult în societate. H ISTORIA.RO

Ludovic al XIV-lea și moștenitorii săi

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Trădătorii (2)

(urmare din pag. 1)

La adăpostul unor fumigene mediatice a lovit puternic la baza antreprenoriatului românesc, distrugînd o serie de afaceri mici pentru a face loc hipermarketurilor. Sub administrația lui s-au făcut cele mai drastice reduceri salariale din mediul bugetar, au fost irosite multiple oportunități prin care România putea deveni un pilon strategic important și a măturat efectiv marile afaceri românești prin intermediul DNA, lăsînd cale liberă companiilor străine. Arestările antreprenorilor români și șantajarea lor, încătușarea patronilor români din mass-media au făcut ca în prezent în România să nu mai existe nici o publicație, post de radio sau TV care să reprezinte interesele românești. Jurnaliștii s-au transformat în agenți de influență străini sau acoperiți ai SRI, care manevrează după bunul plac informația și, implicit, mințile românilor. Mass-media independentă, liberă și echidistantă a murit definitiv odată cu directorul general al ziarului ,,Adevărul”, Dumitru Tinu. După aceea, presa a intrat într-un proces lung de ,,reformă”, care a dus la transformarea ei în instrument de luptă politică. Cîinele de pază al democrației s-a transformat, sub Traian Băsescu, în cîinele de pază al bandiților și trădătorilor de neam. Consider, tot ca simplu cetățean al acestei țări, și, în mod special ca om de dreapta, că nu există pedeapsă potrivită în Codul Penal românesc pentru tot răul pe care acest actual europarlamentar l-a făcut României.

Călin Popescu Tăriceanu, premier al României în perioada 2005 – 2009, președinte al Senatului, în prezent ieșit puțin din decor

Mulți au naivitatea să creadă că acest individ a fost un premier bun. Ei bine, nu a fost! Mulți spun că a fost un om sincer, onest și incoruptibil. Eu nu cred o iotă. Cei care au fost contemporani cu guvernarea lui nu au cum să nu își amintească faptul că Tăriceanu a construit economia românească prin creditare și nu prin producție, fapt care a dus la ruinarea unor industrii întregi în perioada 2009 – 2012. Prin încurajarea creditării – doar cei care nu voiau, nu luau credit – fostul premier nu a făcut nimic altceva decît să ne ofere o spoială a creșterii economice, care a picat repejor laolaltă cu românii care au ajuns datori pe la bănci. Totodată, în timpul mandatului său s-a lansat o campanie de-a dreptul nesimțită de publicitate pentru produsele Renault si Citroen, mașini care erau ,,dilărite” de ATS, firmă care, se știe, era condusă de acest liberal convins. Acest gigolo politic și-a bătut joc de țară, de partidele la care a fost și de toți cei care, din prostie, au crezut în el. Este la fel de trădător, corupt ca restul. Diferența este că el se însura cu fiecare femeie de care se îndrăgostea, fapt care nu s-a întîmplat nici la Iliescu, nici la Băsescu și cu atît mai puțin la Emil Constantinescu.

Klaus Iohannis, actualul președinte al României, ins apt doar pentru funcția de guvernator

Îl acuz de înaltă trădare și de subminare a intereselor României în relația cu propriul popor, dar și cu alte țări. Din 2014, de cînd a fost ales în funcție prin mijloace care nu au legătură cu democrația, nu a făcut absolut nimic pentru ca România să devină un stat, o putere economică. A distrus, în mod neașteptat, prin ignorarea realității și rea-voință,

orice oportunitate care putea pune România pe harta lumii. A anihilat relațiile cu țări cu care România avea o lungă și constructivă relație economică, în schimbul unei șepci. Ani de zile a cultivat ura în rîndul românilor, învrăjbindu-i unii împotriva altora. Cînd a venit la putere, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a distruge ceea ce mai era în picioare. Împreună cu ,,guvernul lui” și cu clica lui de bandiți – politicieni, ofițeri ai Serviciilor Secrete sau jurnaliști – a decimat România fără să construiască nimic. Ca și predecesorul său, Traian Băsescu, a urmat aceeași politică falimentară, a distrus tot ce era de distrus, inclusiv bruma de democrație cu care Băsescu încă se mai laudă. În acest moment, putem spune că în Parlamentul României se află un singur partid, opoziția sau celelalte pîrghii democratice, toți cei care vociferează inutil prin legislativ avînd, de fapt, rolul de a distrage atenția poporului de la ceea ce se întîmplă în spatele ușilor închise. Îl acuz pe actualul guvernator al României de înșelătorie, înaltă trădare și de subminare a statalității țării noastre. De asemenea, îi acuz de conspirație la această acțiune nesăbuită pe toți colaboratorii lui, pe tot ,,guvernul lui”.

Șefii Serviciilor Secrete

Șefii Serviciilor Secrete românești, din prima și a doua linie, din ultimii 30 de ani. Ei sînt, de fapt, de vină pentru toate aceste nenorociri prin care România trece acum. Trădarea lor este de o magnitudine catastrofală și din această cauză politicienii au ajuns să fie doar niște păpuși de paie. În România nu mai există patriotism la nivelul Serviciilor, dimpotrivă. Trădarea și interesele financiare directe sînt cele care dictează. Cel puțin la nivel superior, pentru că nu pot să acuz tinerii ofițeri de informații de trădare, ei fiind, de multe ori, victime ale celor care trădează. Profitînd de slăbiciunea pe care politicienii de după 1990 au manifestat-o în fața devalizării României, de caracterul lor banditesc, reprezentanții Serviciilor i-au lăsat să își facă de cap timp de mai bine de 15 ani, perioadă în care au lucrat și au strîns dovezi pentru fiecare dintre ei. Totodată, pentru o mai bună conlucrare, mulți dintre acei politicieni au fost ,,cooptați’ în echipă fie prin recrutare directă, fie prin plasarea în diverse posturi cheie. Așa-zisele ,,academii de apărare” din cadrul SRI sau al Academiei Militare sînt, de fapt, școli de recrutare a politicienilor de către Servicii. Acolo primesc asigurări că vor ocupa funcții sau că vor fi protejați și ajutați să se îmbogățească în schimbul unor servicii mai mici sau mai mari. Această practică nu este oficială, dar orice om care gîndește poate observa ,,lucrătura”. Prin diverse metode Serviciile au acaparat aproape întreaga economie românească, dar cum dovezile sînt ținute ,,la sertar”, românii încă trăiesc cu iluzia că în aceste structuri există patrioți, cînd, de fapt, în afară de niște foști care încă se vor a fi activi, nu mai există nimic sfînt în zona asta. În plus, cei care au trădat, cei care au transformat România în colonie, sînt, la rîndul lor, protejați de structuri din afară, pentru că altfel nu aveau cum să mai fie în libertate, mai ales că la noi, la români, mîncătoria este o practică extrem de comună. Ca și în Justiție, mizeria din Serviciile Secrete românești se poate curăța doar din interior. Nimeni, absolut nimeni din afară nu poate scoate mizeria de acolo, nimeni nu o poate îndepărta. Treaba e prea serioasă și doar cineva cu mintea luminată, cu ceva sînge de român ar putea-o rezolva. Nimeni, nici președintele țării, nici măcar Parlamentul și cu atît mai puțin vreo comisie de control nu poate face nimic. Iar cei care gîndesc cu adevărat știu asta.

Miniștrii Educației

Toți miniștrii Educației care s-au perindat la guvernare din 1990 pînă în prezent sînt vinovați de nivelul slab de pregătire al generațiilor tinere, de

nivelul scăzut al educației din România. Am ajuns la un nivel atît de jos, încît peste 50% din români sînt în prezent analfabeți funcțional.

Miniștrii Apărării

Toți miniștrii Apărării pe care România i-a avut în ultimii 30 de ani sînt direct vinovați de nivelul scăzut al apărării țării, al distrugerii industriei de apărare și de predarea efectivă, totală, a siguranței naționale în direcția alianței NATO. Aceste decizii au făcut ca noi, românii, să nu mai deținem, practic, industrie de apărare proprie, am dat pe nimic numeroase unități militare, iar sumele pe care economia românească trebuie să le plătească pentru echipamente militare, majoritatea vechi, din străinătate, blochează dezvoltarea economică a țării, ca să nu mai vorbim de stagnarea efectivă a dezvoltării unor domenii cum ar fi sănătatea și educația. Cu semnătura lor, România și-a distrus tot progresul în aviație, în Marină și în echipamente de luptă terestre pe care îl acumulase. Am distrus avioanele MIG 29 pe care le primisem în 1989, avioanele IAR 93 făcute în cooperare cu Iugoslavia în anii ʼ70, am vîndut planurile IAR 99 Șoim, avion de antrenament special. Singurul submarin pe care îl mai avem zace fără baterii din anul 1994, primit, e adevărat, de la URSS în 1988. În schimb, cumpărăm avioane second-hand, fregate vechi, dar avem rachete Patriot în contexul în care întregul sistem de apărare antiaerian este falimentar și total inadecvat apărării țării. Miniștrii Apărării, prin deciziile proaste, au făcut ca în acest moment să nu mai avem nimic care să ne ajute să ne protejăm țara în cazul în care un mare război ne-ar bate la ușă. Cine crede că NATO sau SUA vor risca un război cu Rusia pentru a ne apăra pe noi este cel puțin naiv, ca să nu zic prost. Ei vor doar să ne vîndă muniție, echipamente cît mai vechi și, eventual, visul că vom fi cîndva importanți în această lume.

Miniștrii Sănătății

Toți miniștrii Sănătății pe care România i-a avut din 1990 pînă în prezent. Sînt direct responsabili de nivelul scăzut al sistemului medical din România, de corupția din sistem și de miile de morți pe care această colonie numită România i-a numărat în ultimii zeci de ani. Sînt la fel de vinovați și au pe mîini sîngele celor care au căzut pradă corupției din sistem. În anii ʼ90, pe cînd aveam jurnaliști ,,de front”, exista o vorbă: ,,cea mai puternică mafie din România este cea a halatelor albe”, adică a medicilor, a celor din sistemul medical. Așa era atunci și așa este și acum. Sănătatea este vitală pentru fiecare om, iar faptul că în prezent există farmacii la fiecare colț de stradă este un argument al faptului că acolo se fac bani mulți.

Justiția – cel mai nociv factor al trădării naționale

Se pare că cei care au intrat în arhiva SIPA pentru a schimba un bec au știut ce fac. Acesta este, însă, un subiect pe care puțini oameni din lumea asta îl pot aborda, așa că mai bine lăsăm timpul să limpezească apa mizerabilă care se scurge prin venele Justiției române. Justiția, ca și zona Serviciilor Secrete, se poate curăța, se poate dezvolta doar prin forțe proprii, doar din interior. Nimeni, absolut nimeni din afară nu o poate face.

Mulți dintre cei care citesc acest material vor spune că nu regăsesc cîteva nume îndreptățite să ocupe un loc în această listă. Vorbim de Ciolacu, de Geoană, de Firea sau Dăncilă. Lista poate continua.

Cele expuse reprezintă mai puțin de 1% din ceea ce știm că s-a întîmplat în această țară. Iar cei enumerați sînt doar vîrful icebergului care plutește în derivă în oceanul imens al incertitudinii în care poporul român băltește. Dumezeu să ne ajute, pentru că doar EL o mai poate face!

Sfîrșit

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Vadimismul – începutul!

(urmare din pag. 1)

Există mai multe povestiri conform cărora Serviciile Secrete ale țărilor semnatare ale Pactului de la Varșovia au copiat, au cumpărat sau au furat pur și simplu tehnologie din Vest. Dreapta, ca să mă exprim mai clar, înseamnă progres tehnologic, motorul care împinge întreaga omenire și care a făcut ca noi să beneficiem de înalta tehnologie de care ne bucurăm acum: internet, telefonie, transmisii de date, mașini inteligente etc. Toate acestea se datorează modului în care ideologia liberală abordează prezentul, mentalitate care a funcționat perfect pînă de curînd în Vest, un mod care încuraja dezvoltarea individuală și aducea plus valoare întregii societăți. Spun pînă de curînd pentru că ce se întîmplă acum în lume nu este liberalism, ci un corporatism deșănțat care, prin tot ce face, lovește puternic la temelia clasei de mijloc a societății. Liberalismul, însă, acel mod elegant și frumos descris în definiții, reprezintă motorul dezvoltării tehnologice a umanității. Din păcate, însă, acesta nu a funcționat niciodată în România postdecembristă, așa că mulți români nu au idee despre ce este vorba. Trebuie să ținem cont de cei care doresc să își aducă contribuția atît la bunăstarea lor, ca indivizi, cît și în cadrul comunității în care își desfășoară activitatea. Astfel de persoane privesc spre cei care gîndesc diferit și, într-un fel, îi compătimesc. O mare greșeală pe care o fac mulți, considerînd că toți sîntem la fel, toți gîndim la fel și privim la fel viața. Aroganța lor este oarecum de înțeles, mentalitatea că ei fac lumea să se învîrtă este oarecum justificată. Cei care cred asta greșesc și, înainte de acuza, ar trebui să vadă că fac parte dintre un organism care are două brațe, ei fiind cel drept.

De partea celalaltă, brațul stîng al organismului despre care vorbeam este format din cei care nu doresc să cucerească lumea, să riște, cei care vor să aibă o viață

Linia roșie a Rusiei începe pe Nord Stream 2

De curînd, Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federației Ruse, a declarat, într-un interviu: ,,Dacă vrei pace, pregătește-te de război”, o zicală veche, dar mereu actuală, adăugînd că ,,Rusia este dispusă să rupă relațiile cu UE dacă aceasta va impune sancțiuni care vor afecta puternic economia rusă”.

Diplomat pur sînge, Lavrov a surprins multă lume, mai ales că, în general, de foarte puține ori a ieșit cu declarații care, în mediul rigorilor diplomatice, sînt de-a dreptul radicale. De ce acum, după mai bine de 6 ani de sancțiuni economice, Rusia decide să riposteze, mergînd pînă la ruperea relațiilor? În fapt, tocmai pentru a crea puțină nedumerire, mulți s-au întrebat ce fel de relații doresc, de fapt, să rupă rușii cu UE și care sînt acele sancțiuni care se pare că vor atinge linia roșie, acea graniță pe care Kremlin a trasat-o deja și peste care nu va lăsa pe nimeni să treacă fără să își primească pedeapsa.

După ce Rusia a recuperat Crimeea în 2014, SUA și întreaga Europă au condamnat acest lucru, în mod vehement și oarecum nedrept. Europa a uitat repejor experiența sîrbilor din 1999, cînd Kosovo a fost scos de sub administrația de la Belgrad, victimele militare și colaterale pe care NATO, în beție de sînge, le-a creat. Europei nu îi pasă de istorie, de decență, nici măcar de Europa de Est, România și nici de Ucraina. În fapt, Europa nu face altceva decît să traducă viziunea lui Hitler conform căreia țările din est reprezintă forța de muncă, popoare inferioare spiritului arian.

Rusia încă rezistă asaltului, dar nu știm pentru cît timp. Cert este că linia roșie pe care Lavrov a trasat-o prin intermediul mass-media reprezintă, în fapt, conducta Nord Stream 2, obiectiv economic strategic al Rusiei în care s-au investit mulți bani și care face legătura directă între Rusia și Germania. Acest obiectiv este, de fapt, ,,nodul gordian” pe care americanii vor să îl taie rapid și căruia germanii i se opun. Interesele SUA în Europa – de a vinde propriul lor gaz obținut prin fracturare hidraulică – sînt imense, iar piața pe care Europa o oferă este tentantă. Prin puterea sancțiunilor ei au oprit deja Nord Stream 2 cu 190 km înainte de final, și au obligat vasalii europeni să se opună acestui obiectiv. Prin urmare, Moscova, în aceste condiții, se vede căzută într-o mare cursă, pentru că este obligată să trimită gaz prin Ucraina, un stat ostil în aceste timpuri, fapt

calmă, la umbra ocrotitoare a statului. Ei nu își doresc nici să ajungă pe Lună și nici să trăiască în palate. Unii vor să dobîndească cunoștiințe noi, alții vor să călătorească în spațiul lor de confort sau, pur și simplu, se mulțumesc la un grătar cu prietenii. Așa sînt ca structură. Sînt buni meseriași, foarte concentrați pe ceea ce fac. De asemenea, fac greșeala să îi privească ostil pe cei diferiți, pe cei care riscă și care au succes. Unii vor sa fie astronomi, alții astronauți; de fapt, asta este cea mai bună comparație. Unii vor să vadă stelele în siguranță privind prin telescop de acasă, în timp ce alții vor să le atingă. Asta este diferența dintre cele două brațe, motorul omenirii. Fără pionieri nu am fi ajuns aici, ci am fi sfîrșit ca civilizație undeva, în negura vremurilor, fără să ajungem în spațiul cosmic sau să coborîm în groapa Marianelor. Prin urmare, trebuie să ne respectăm. Pentru că datorită astronomilor avem primele legi și reguli, iar datorită astronauților am ajuns să atingem astrele. Și unii, și alții merită tot respectul, așa cum și ,,stînga” și ,,dreapta” civilizației merită respectul reciproc. Progresul nu era posibil fără cele două brațe, fără stînga și fără dreapta. În fond, o societate nu poate răzbate fără un echilibru perfect între cele două curente, așa cum observăm că se întîmplă în Elveția, Suedia, Germania sau Franța. Totodată, acolo unde societatea acordă mai mult credit ,,dreptei” – vorbim de America de pînă la Ronald Reagan – am asistat la cea mai înaltă creștere tehnologică, așa cum în zona din spatele zidului, unde ,,stînga” era mai puternică, am văzut o încetinire majoră a progresului tehnologic, statul fiind ,,osificat” de prea multe reguli, ceea ce, în general, omoară din fașă orice progres tehnologic, dar dezvoltă alte ramuri, în cazul de față, cele culturale.

Din păcate însă, între aceste două ,,brațe” ale societății, care se completează reciproc, mai există o specie care nu se regăsește nicăieri – o specie parazit, care căpușează societatea umană, o încetinește și chiar o doboară. Specia aceasta nu are în sînge nici riscul și nici cultura tehnologică industrială pe care antreprenorii de dreapta o

au, nu stăpînește vreo meserie și nici nu are capacități intelectuale și culturale impresionante. Ei sînt bandiții, ei sînt politicienii! Mă refer în mod special la România. Uitați-vă ce politicieni avem acum în Parlament și de cine sînt conduse partidele. Uitați-vă la președintele PSD, la foștii premieri PSD, la președintele unui partid liberal care habar nu are ce înseamnă, de fapt, ,,dreapta” și la ultimii președinți și premieri pe care i-a avut România. Toți vin din aripa stîngă a politicii, din zona comunistă, a bugetarilor sau a corporatiștilor. Nu există în Guvern nici măcar un om cu o mentalitate de dreapta autentică. Toți cei cu spate securist au intrat în politică și se dau mari liberali sau democrați cînd, de fapt, sînt doar niște căpușe care se îmbogățesc la umbra statului.

nenumărate ori că armata chineză trebuie să se pregătească pentru un război major și că orice încleștare cu SUA poate duce la un dezastru mondial. Și el, ca și Putin, de altfel, apără interesele țării sale.

Prin urmare, nu se pune problema dacă în acea zonă a Europei se va întîmpla ceva interesant. Se pune problema cînd o să vedem un conflict pe scară largă în zona noastră de interes: Ucraina, Moldova, România, țările baltice, Marea Neagră. Se pune problema cînd ne vom reseta ca popor și ca civilizație est-europeană ortodoxă și cînd ne vom transforma în lupi.

Este normal ca un organism să aibă două brațe, așa cum este normal ca într-un stat să existe mai multe curente: socialist, comunist, liberal, naționalist. Dar în România, cel puțin din 2008 încoace, nu putem să vorbim de dreapta, de stînga, de liberalism sau socialism. În România există un singur mod de guvernare: banditismul. Vadimismul, ca idelologie, reprezintă curentul naționalist-liberal pe care ni-l dorim pentru România. Echilibrul dintre conservatorism și liberalism poate aduce bunăstare românilor pentru că, în fond, cel mai important lucru în viața fiecăruia este timpul prezent. Proiectarea în viitor a binelui este o practică pe care partidele din România o aplică de la un proces electoral la altul, fapt care a provocat starea de lehamite electoratului român și dorința multor miloane de români de a pleca peste hotare. Românii nu pleacă pentru că aici ar fi săraci, ci pentru că nu mai există speranța că ceva bun se mai poate întîmpla. Românii pleacă pentru că văd nivelul la care a ajuns țara. Iar cei care au rămas fie s-au consolat cu situația, fie nu înțeleg ce se întîmplă de fapt și încă mai speră. Noi, vadimiștii, ne dorim să fim începutul unor schimbări de care vor beneficia generațiile viitoare. Să punem o cărămidă la temelia revoluției schimbării în bine a României. care îl face pe Putin să declare că ,,noi, rușii, trebuie să plătim pentru strategiile Occidentului în Ucraina”. De fapt, atît teoretic, cît și practic, Rusia plătește prin transferul de gaze prin Ucraina, o administrație profund ostilă și care numește în mod deschis Rusia stat agresor. Problema pe care Moscova o vede este că, dacă printr-o minune, să zicem provocată, conductele de gaz din Ucraina – stat ostil Moscovei, dar prieten Washingtonului – se vor sabota și vor bloca accesul gazelor rusești în Europa, SUA va veni cu oferta unui GPL mai scump, dar disponibil imediat. Calculele geopolitice se pot face, mai ales că, de curînd, statul ucrainean a naționalizat o conductă de gaz fără nici o explicație clară, în afara faptului că este ,,obiectiv strategic”, fiind adminstrată de o companie elvețiană, nu rusească.

Linia roșie expusă de Lavrov este evidentă. Europenii și americanii știu că Nord Stream 2 este un obiectiv strategic, așa cum și Germania știe, și nu se opune acestui proiect. Rușii știu că ucrainenii, prin diverse metode de propagandă și practici militare sau de diversiune, pot pune ,,foc pe gaz” la propriu și pot bloca Rusia de la export, ceea ce va afecta puternic economia rusă, poate chiar catastrofal. Prin urmare, mesajul lui Lavrov, alături de cel al lui Putin de la Davos, dar și presiunea militară pe care NATO și SUA o pun la granița Rusiei, pot fi asemănătoare evenimentului de la München din 1938, înaine de cel de-al doilea război mondial. Putin, prin intermediul tuturor declarațiilor din ultimul an, a atras atenția asupra faptului că, dacă Occidentul nu încetează cu aplicarea dublului standard, cu amestecul în treburile interne ale Rusiei – vezi cazul Navalnîi – și cu prezența militară de la granițele Rusiei, este posibil ca lumea întreagă să aibă de suferit. În fapt, aceste declarații sînt atenționări, un fel de a-i ,,lua cu frumosul” pe cei care pun la cale fel și fel de operațiuni sub steag fals, o vorbă pentru cancelariile occidentale, iar Rusia cunoaște că la baza acestor decizii nu stau popoarele care vor fi victime sigure ale unui potențial conflict, ci anumite elite care vor cu orice preț să își impună dominația la nivel global. O dovadă a faptului că administrația de la Kremlin cunoaște mai mult decît pare este apariția în mass-media rusă a informației că rachetele Avangard, nucleare și hipersonice, au ca țintă principală punctele de comandă ale elitelor, nu cele militare, ci acei factori decidenți importanți, cei din umbră, cei care decid de fapt. Asta înseamnă că, în cazul unui conflict, Moscova este decisă să taie răul de la rădăcină, să îi elimine pe toți cei care acum doresc distrugerea URS-ului de la Răsărit.

La aceste declarații putem adăuga și anumite cuvintecheie din discursurile președintelui chinez Xi, care a spus de

Priviți în jur și veți vedea ce se întîmplă. Armatele se pun pe poziții, în timp ce Cîțu pune taxe peste taxe. Ucraina fierbe, iar Moldova va ajunge curînd la temperatura necesară, în timp ce Iohannis mai asistă la un incendiu, iar România mai plătește pentru arme noi și niște avioane. De curînd, la Focșani au venit arme noi, artilerie reactivă cu rază de acțiune de 300 km. Priviți în jur! Georgia se înarmează, Ucraina de asemenea, iar Moldova și România aleg să plece capul. Nici o finanțare europeană majoră nu vine la Chișinău, Maia Sandu, o individă confuză asemenea lui Iohannis, nu înțelege nici măcar care este marele joc în această zonă. Ei nu văd că țările lor, românii de pe ambele maluri ale Prutului, se pregătesc pentru un dezastru. Vedeți și voi pe ce se cheltuie banii, ce fel de legi se dau, ce fel de taxe se pun și, în mod special, că nu se construiește nimic în aceste zone. În Moldova, fie că e de dreapta sau de stînga Prutului, nu se mai investește în nimic, și nici în Muntenia, Oltenia sau Dobrogea. În Belarus au luat ființă trei baze aeriene rusești care acoperă zona de sud - vest a unui viitor front de luptă. Asta înseamnă că terenul de luptă între Rusia și Belarus, pe de o parte, și Vest pe de altă parte, a fost deja delimitat. Ucraina, Moldova, România – fără Transilvania – și țările baltice, trec printr-un recul economic sever. O să fie foc aici în curînd. Poate nu azi, poate nu mîine. Dar întrebarea nu este dacă, ci cînd! Moscova simte cum lațul sancțiunilor și presiunilor militare devine din ce în ce mai strîns, mai sufocant. Populația Rusiei suferă deja de sărăcie, iar riscurile de securitate pentru regimul Putin sînt foarte mari cu fiecare zi care trece. O blocare totală a economiei prin dinamitarea tranzitului de gaz spre Europa ar fi scînteia care ar declanșa cel puțin un război regional în această zonă, unul cald, fierbinte chiar, dacă nu cumva mondial, pentru că, așa cum știm, rușii se pornesc greu, dar, odată porniți, nu prea se mai opresc.

D.A.

Bill Gates, the Arhitect!

Bill Gates îmi amintește de trilogia Matrix, film în care mașinile preluau conducerea lumii, iar oamenii deveniseră banale baterii. Undeva, în a doua parte a trilogiei, Neo se întîlnește cu Arhitectul, cel care a făcut Matrix, iar timp de cîteva minute acesta îi explică lui Neo, care luptă pentru libertate, rolul lui în acel joc și de ce oamenii se simt mai bine crezînd că au libertatea de a alege cînd, de fapt, alții o fac în locul lor. Evident că Neo are alte probleme – iubirea declarată pentru Trinity – așa că a lăsat holograma în pace și a plecat să își salveze iubita. Pentru cei care au fost atenți la acel bărbat cu barbă albă, care se autointitula Arhitectul, este demn de reținut că acesta își dorea o lume perfectă pentru omenire, un fel de rai pe pămînt, în care să nu existe excese, individualism, ci o stare de zen absolut. Tot el se plîngea că ,,bateriile mureau” pentru că oamenii nu erau făcuți să crească la

umbra unei siguranțe și a unei monotonii. Ei bine, marele Bill Gates, cel care acum ocupă locul 4 în clasamentul miliardarilor lumii, își dorește o lume ,,safe”, precum un rai, o ,,casă” frumoasă în care oamenii să trăiască așa cum își imaginează el. El fiind cine? Un individ bogat, informatician la bază, un ins care gîndește binar, în termini de 1 și 0; altfel nu îmi explic cum poate crede că are capacitatea de a schimba modul nostru de a fi, de a trăi, de a privi viața. Termeni precum ,,libertate” sau ,,dreptul la alegere” nu mai sînt agreați de tagma miliardarilor, așa că Bill Gates consideră că lumea întreagă trebuie să fie monotonă.

Se vrea a fi nu doar un mare miliardar, ci și o ,,poartă” prin care lumea să intre cu mintea întreagă și să iasă obedientă, zen, indivizi cu zîmbete tîmpe, care mănîncă doar carne artificială și se uită pe Netflix la filme cu fete sau băieți care se aleargă goi prin paturi. Omul ăsta, acest ,,the Arhitect”, alături de alți miliardari precum Soros, de exemplu, vor ceva ce este împotriva firii omului. Este evident că există o majoritate tîmpă care este de acord cu

Efectul Kursk în geopolitica mondială

ei, pentru că mințile celor care nu gîndesc sînt extrem de ușor de spălat, dar ar fi imposibil ca acest fenomen să se extindă la nivel mondial.

Îmi amintesc de un alt film, în care Silvester Stalone se trezește într-o lume a viitorului în care cele mai cerute melodii erau cele din reclame, iar sexul se făcea doar virtual. Ei bine, și în acea lume perfect gîndită existau rebeli, indivizi care preferau să trăiască în canale și să mănînce hamburger din carne de șobolani, decît să fie roboții perfecți ai unor societăți pe cît de perfecte pe atît de retrograde.

Nu știu ce vrea Bill Gates de la noi. Dar sper că va fi mai puternică mentalitatea lui Elon Musk, un miliardar care mănîncă hamburger la colț de stradă și își trăiește viața din plin, în timp ce își cheltuie averea pe un obiectiv cu adevărat realist: cucerirea planetei Marte. Cred că asta este diferența dintre un tip deștept din Africa de Sud și un informatician american, plecat dintr-un garaj, al cărui succes este pus mai degrabă pe seama furtului de idei decît pe propria inteligență.

În ciuda a ceea ce mulți cred, armata germană nu a fost total învinsă în urma bătăliei de la Stalingrad, ci în urma bătăliei de la Kursk, care a avut loc cîteva luni mai tîrziu, în perioada 5 iulie – 23 august 1943. Chiar dacă la Stalingrad, armata germană a pierdut, puterea ei era încă mare, întregistrînd cîteva victorii după ianuarie 1943. Istoric vorbind, Stalingrad este considerat punctul de cotitură al Războiului din Est, dar din punct de vedere militar factorul declanșator a fost marea bătălie de la Kursk, care a avut loc, așa cum am spus, mai tîrziu. O bătălie pe care germanii ar fi cîștigat-o fără prea mari probleme, deoarece în acea zonă Armata Roșie nu avea o linie de apărare suficient de puternică, pentru că și rușii își irosiseră multe resurse militare, umane și materiale în ,,malaxorul” Stalingradului. De fapt, în orașul de pe Volga s-au bătut mai mult orgoliile lui Hitler și ale lui Stalin, fiind mai mult o chestiune de imagine decît de strategie. Pe de o parte, Armata Roșie nu putea pierde orașul care purta numele ,,tătucului” Stalin, iar pentru Hitler o retragere ar fi fost o lovitură de imagine. În fapt, cînd generalul Van Paullus a solicitat ca Armata 6, pe care o conducea, să se retragă în timp util, Hitler a refuzat, mai ales că Göring a asigurat că va face un post aerian puternic numai ca Paullus să reziste în încercuire. Realitatea a demonstrat că Göring avea gura mare, nu și avioane care să facă asta, logistica Lowfaffe fiind destul de slabă pentru perioada aceea din an, dar și pentru ceea ce urma să facă: un pod aerian implica mult mai multe provocări la nivel practic decît în teorie. Deznodămîntul a fost clar: nemții s-au predat și Armata a 6-a a fost total distrusă, majoritatea membrilor ei fiind uciși sau luați prizonieri, inclusiv mareșalul Von Paullus. Orgoliile celor doi dictatori au măcinat resurse imense, fapt pentru care la Kursk ambele armate erau destul de obosite, cu toate că nemții aveau încă mult de spus, mai ales că școala militară germană a fost mereu în top în ceea ce privește pregătirea generalilor săi. Marea problemă a fost, însă, alta: Hitler nici de această dată nu a dorit să asculte de generalii săi și să atace imediat la Kursk, să nu lase Armata Roșie să se pregătească, mai ales că strategia lor era una cîștigătoare. Hitler a vrut ca nemții să aștepte acțiunea noilor tancuri Tiger, cu care, credea el, va da peste cap orice apărare. Generalii nu au avut încotro și au rămas cu arma la picior, în timp ce armata sovietică a început o amplă lucrare de apărare în adîncime. Generalii germani vedeau cum victoria le scapă printre degete, dar Hitler, un caporal pînă la urmă, un afon în ceea ce privește strategia militară, o ținea pe-a lui. Ei bine, tancurile Tiger au ajuns pe front cu o întîrziere de două sau trei luni, întîrziind atacul. Cum am spus, strategia nemților a fost infailibilă, dar, dacă ar fi fost aplicată la timp, rușii ar fi fost rapid dați peste cap. Timpul pe care l-au avut să își pună la punct apărarea a fost suficient, prin urmare nemții au dat greș nereușind să învingă la Kursk, chiar dacă aproape reușiseră să treacă peste apărarea stratificată pe care rușii o puseseră la punct în

acest timp. Mai mult, tancurile Tiger, noile tancuri grele pe care Hitler se baza, au dat rateuri, dovedind că au intrat în luptă mult prea devreme, fără teste solide. Chiar și așa, putem spune că la Kursk s-a purtat una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie și cea mai mare din cel de-al doilea război mondial. Stalin a cîștigat și, din acel moment, armata germană a fost în retragere pînă la final de război.

Efectul Kursk se traduce acum în faptul că amînarea unor decizii într-un moment crucial poate duce la înfrîngerea într-o bătălie și chiar la pierderea unui război. Mulți au învățat din acest efect, și cei mai deciși în acest sens au fost evreii, respectiv Armata Israelului, care întotdeauna, inclusiv acum, face tot ce este posibil, în orice direcție, pentru a nu lăsa dușmanii să își dezvolte arme puternice sau linii de apărare greu de traversat. Prin Mossad sau direct prin Armată, Israelul intervine și elimină din fașă orice tentativă care, odată amînată, poate deveni un real pericol pentru Israel. Vedem cum au procedat în trecut cu palestinienii, cu egiptenii, iordanienii și sirienii. Vedem cum procedează acum cu Iranul și cu mișcările paramilitare spirjinite de Teheran. Israelienii au învățat ce înseamnă efectul Kursk și, din acest motiv, își fac temele la timp.

La nivel geopolitic, însă, vedem că indecizia marilor jucători duce la aplicarea la scară mondială a efectului despre care vorbeam. Vedem cum SUA, care pînă de curînd, dețineau supremația totală militară la nivel global, pierd teren în fața Rusiei și a Chinei, acționînd în mod agresiv doar prin mijloace subversive, îndelung aplicate și îmbunătățite cu alte țări, începînd cu Chile în 1972 și terminînd cu republicile foste sovietice și Hong Kong. În acest timp, Moscova și Beijing aleargă în urma SUA, devenind din ce în ce mai puternice din punct de vedere militar și putînd face față chiar și războiului informațional. Discursul Occidentului referitor la răscoala tinerilor devine din ce în ce mai slab, mai ușor de combătut, mulți fiind cei care deja au început să zîmbească atunci cînd aud glasul mass-media legat de democrație, libertate, cînd, de fapt, toți știu că asta este arma SUA de destabilizare a unei țări. Revoluțiile colorate încă mai funcționează în țările mici, slabe, și înțesate cu trădători, dar, în cazul țărilor unde nucleul celor care înțeleg realitatea este destul de dur, astfel de chestiuni nu funcționează. Cu toate acestea însă, bani pentru acțiuni de acest gen există din plin, iar oameni care se vînd sînt destui. Problema este că în tot acest timp în care SUA forțează în interior, țările ,,rebele” se înarmează într-un ritm galopant, atît Rusia, cît și China avînd capacități militare care pot pune probleme celei mai mari, mai puternice și mai bine finanțate armate din lume, respectiv US Army.

Efectul Kursk se aplică și în cazul americanilor, care pe măsură ce îi lasă pe inamici să se înarmeze, dacă nu le iese pasența sancțiunilor economice, vor avea probleme reale la negocierea sferelor de influență. Una e să ai ,sute de mii de tone” de diplomație pe apă – vorbim de cele zece portavioane americane care pot acționa oriunde pe

glob – și alta e ca inamicul să aibă alte sute de mii de tone care să te contreze. Deci, la nivelul SUA, efectul Kursk este evident, americanii jucînd o carte clară, și anume războiul subversiv; odată ce pierd această carte, americanilor nu le rămîne decît să negocieze la masa verde sau într-un război ceva mai roșu și mai cald.

Efectul Kursk apare însă și în Rusia, care, pe măsură ce se repliază pasiv între propriile granite, este asaltată din interior prin tentative de revoluții colorate, florale, sau doar ,,liberale” ale tinerilor. Pe măsură ce armele lor strategice, anunțate de Putin în martie 2018, nu vor mai conta pe superioritatea despre care președintele rus vorbea atunci, Armata Roșie va fi mai ușor de combătut în teren. Nimeni nu se îndoiește de faptul că serviciile secrete străine nu vor sta cu mîinile în sîn și vor face tot ce e nevoie să le afle secretele. Odată furate, timpul de reproducere sau de contra măsuri este mic, mai ales cînd vorbim de supra-finanțata armată a SUA sau a Chinei.

Un alt efect Kursk se manifestă în China, la Beijing, care tot amînă clarificarea situației din Marea Chinei și a Taiwanului, timp în care SUA își consolidează politica de alianțe militare și strategia de blocare a Chinei în propriile granițe, așa cum se pare că au reușit cu Rusia.

Din păcate, în afară de Tel Aviv, care a înțeles că timpul este prețios și că nu e bine să lași dușmanul să își consolideze poziția, nici Washington, nici Moscova și nici Beijing nu au înțeles că fiecare zi care trece este, cumva, în defavoarea lor. SUA – pentru că vor avea mai mult de furcă în a-și menține hegemonia mondială. Rusia pentru că riscă să revină la nivelul anului 1993, iar China pentru că își poate pierde rolul de platformă industrială a lumii, dar și multe din oportunitățile de extindere a influenței pe care le are acum.

Rezultatul efectului Kursk a fost învingerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial. Poate că nemții ar fi fost învinși și fără Kursk, dar acela a fost punctul de cotitură, așa cum în Războiul din Pacific au fost ,,cele cinci miunte” de la Midway. Amînarea deciziilor este întotdeauna mai nocivă decît o decizie proastă. În prezent, la nivel mondial trăim un astfel de moment de amînare la nesfîrșit a unor decizii, care, fie că vrem, fie că nu, nu vor anula deznodămîntul. Clarificarea sferelor de influență mondiale între marii jucători se va face doar prin război, fie subversiv, fie fierbinte. Vremea negocierilor a trecut demult, ceea ce vedem noi acum este doar o inerție care se va sfîrși mai devreme sau mai tîrziu. Discursul lui Putin de la Davos a fost un fel de ultimatum, mulți făcînd o paralelă cu discursul lui din 2007. Iar declarația ministrului de Externe Lavrov conform căruia ,,dacă vrei pace, pregătește-te de război”, de acum cîteva zile, venită pe fondul unor potențiale ruperi ale relațiilor Rusiei cu UE, poate însemna faptul că vremea amabilităților se apropie de final și că este timpul să se discute serios.

SUA presează, China încasează, Rusia se repliază. Acum rămîne să vedem cît va încasa China, pînă unde se va replia Rusia, pentru că știm deja că resursele SUA sînt suficiente.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Măr þ i º orul: de la o firfirică găurită

la pandantivul cu briliante

Mărţişorul – un micuț obiect prins în piept cu un şnur alb-roşu – simbol al primăverii, al renaşterii naturii și al speranţei, dăruit celor dragi pentru a le aduce noroc. ,,Mărtișorul e un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui. Poporul nostru îl cunoaște și îl ține în mare cinste, și îl poartă copiii, fetele și mai rar nevestele și flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumusețe și de iubire” – spunea George Coşbuc.

Legenda Mărțișorului

,,Iată legenda mărțișoarelor pe care gentilele noastre cetitoare le vor purta cu atît drag luna Martie: Zeul Marte, fiul Junonei, îmbrăcat în haine scumpe de resboiu, pe cînd mergea spre Roma ca să ducă feciorilor săi, Romul și Remus, stindardul roșu al războiului și cel alb al pacei, zărește ieșind din undele mărei pe Venera, și, înmărmurit de frumusețea ei, se repede la dînsa, o cucerește cu iubirea și cu puterea de zeu al resboiului, iar din această dogoare a dragostei lor se naște amarnicul Cupidon. Din fundul infernului, de la soțul ei Vulcan, Venera fură o medalie pe care era săpat chipul amantului său Marte și, la despărțirea lor, frumoasa zeiță îi sfîșie marginele steagurilor, răsucește între degete cele două fire destrămate alb și roșu, și își anină de gît mărțișorul ca să-i stea pe sîn pînă ce el, iubitul ei, se va întoarce. Mii de ani trecură d-atunci; femei și fecioare pe inima lor, între sînuri rotunde și albe, își anină la 1 Martie mărțișoare

Oistorie a farselor (186)

Farse de război (3)

La 23 decembrie 1916, Seedler a ridicat ancora. Aflată în sudul Islandei, nava a fost mai întîi controlată şi apoi a primit permisiunea de navigare din partea inspectorilor britanici. La 9 ianuarie, s-a întîlnit cu un vas comercial britanic, ce transporta cărbune, denumit Gladys Royal. Coborînd steagul norvegian şi ridicîndu-l pe cel al marinei imperiale germane în ultimul moment, pentru a diminua riscul unei alarme prin intermediul transmisiilor radio, von Luckner şi-a luat premiul capturînd echipajul englezesc, după care a scufundat vasul comercial. A doua zi a capturat şi scufundat alt vas comercial, Lundy Island, care transporta zahăr, iar în următoarele două luni a cucerit alte zece astfel de vase. Singurul om care a murit în timpul acestor acţiuni a fost un american, victimă a salvelor de tun trase asupra vasului comercial Horngacth. Seedler a devenit în curînd prea aglomerat. Transferîndu-şi captivii pe un vas francez, Cambronne, von Luckner s-a îndreptat către Pacific. Cambronne a alertat Marea Britanie, care a trimis crucişătoare pe urma vaporului german, dar Seedler şi-a găsit sfîrşitul nu în urma atacului duşman, ci a unui val imens şi înşelător. În timp ce von Luckner şi oamenii săi debarcaseră pe Insula Mopeha din Oceanul Pacific, acest val ucigaş a lovit şi sfărîmat, de recifuri, nava de război. Mai tîrziu, germanii conspiratori au fost capturaţi în Insulele Fiji de către un vapor britanic.

Cel de-al II-lea război mondial a dat naştere şi ciudatului caz al maiorului William Martin - mortul care a cîştigat o bătălie. În timp ce aliaţii cucereau Africa de Nord în 1942, era evident pentru nazişti că venise rîndul Siciliei. Era următorul pas logic pentru Italia. Pentru a-i face să se răzgîndească, Serviciile Secrete britanice au sugerat ca trupul unui curier aparent ucis într-un accident de avion prăbuşit în mare, cu o grămadă de aşa-zise documente top-secrete asupra lui, să fie purtat de curent pe ţărmul Spaniei neutre cu scopul de a fi inspectat de către agenţii germani. Pentru a simula victima unui înec, s-a obţinut cadavrul unui defunct din cauza pneumoniei, ulterior „reînviat” ca maiorul William Martin de la marina regală. El purta asupra sa două scrisori: una de la

Mărțișor vechi de peste 105 ani

purtătoare de noroc” (conform unui articol publicat de ,,Foaia populară”, nr. din 1 martie 1898, semnat Heidel).

Mărțișorul de

la o firfirică găurită la pandantivul cu briliante

Aceasta este doar una dintre legendele care au rămas referitoare la nașterea ,,milenarului firicel împletit”. Simbolul s-a împămîntenit și a traversat secolele. Victor Bîlciulescu ne povestește despre evoluția tradiției mărțișorului de-a lungul primei jumătăți a Secolului XX în volumul său ,,București și bucureșteni de ieri și de azi” (1945): ,,Mărțișorul, care pe vremea copilăriei mele era tradiționalul crainic al primăverii și nu valora mai mult de o băncuță de cincizeci de parale, sau o firfirică cum i se zicea pe atunci, s-a modernizat treptat, pînă ce a ajuns astăzi să nu mai fie firfirica de 50 de parale, și aceea străpunsă ca să i se petreacă șiretul de care se lega de

vicepreşedintele Departamentului General Imperial, care îi explica generalului Alexander din Africa de Sud de ce nu putea invada Sicilia, ţinta invaziei fiind alta; iar cealaltă, de la lordul Mountbatten către Sir Andrew Cunningham, amiralul flotei, ce cuprindea această propoziţie puţin indiscretă: „S-ar putea să aducă nişte sardine [Sardinia] cu el“. Astfel, la 30 aprilie 1943, trupul „maiorului Martin“ a fost încredinţat oceanului de pe submarinul Maiestăţii sale, Seraph. Găsit de un pescar pe o plajă în apropiere de Huelva, spaniolii i-au informat pe britanici. Maiorul Martin a fost îngropat cu toate onorurile militare de rigoare; între timp, agenţii germani interceptaseră scrisorile. Chiar şi Hitler a fost convins că Sardinia era obiectivul principal al atacului aliaţilor. Forţele germane fiind împrăştiate şi desfăşurîndu-se o altă farsă ce sugera invazia Greciei, atacul forţelor aliate asupra Siciliei a fost întîmpinat doar de două divizii armate germane.

Apoi e povestea „radioului negru“. Trupele germane au beneficiat, în timpul războiului, de postul de radio Gustav Siegfried Eins (GS1), care aparţinea, de fapt, aliaţilor. Dar de ce să nu le placă nemţilor? Muzica era bună, ştirile bine dezvoltate şi postul se adresa direct soldatului de rînd. Combatanţii îl ascultau cînd se condamna politica de profit de acasă „în timp ce curajoasele noastre trupe mor îngheţate de frig în Rusia“ sau cînd erau lăudaţi doctorii care, muncind în taberele pentru civili din oraşele bombardate, ajutaseră la micşorarea ratei mortalităţii, în urma holerei şi tifosului, la doar şaizeci de victime pe săptămînă, sau cînd se descriau metodele folosite de dezertorii aflaţi pe fugă, pentru a ajunge în ţările neutre.

Emisiile radiofonice erau realizate cu emiţătoare engleze atît de puternice, încît sunetul lor îl acoperea complet pe cel al altora nemţeşti. Amestecînd adevărul cu minciuna, englezii s-au jucat cu temerile soldaţilor germani aflaţi departe de casă, iar în fiecare seară un avion britanic arunca în tabere sute de exemplare din Ştiri pentru armată – un jurnal bine falsificat, ce semăna perfect cu o adevărată publicaţie a forţelor germane. Între timp, naziştii îl angajaseră pe astrologul elveţian Karl Ernst Krafft să falsifice versetele despre care se presupunea că aparţin faimosului profet francez, Nostradamus (1503-1566), pentru a prezice victoria lor. (va urma)

STUART GORDON

brățara mîinii, ci giuvaericaua ce se chiama pandantiv, care pentru unele pungi reprezintă zeci de mii de lei, pandantivul trebuind să fie alcătuit din aur sau platină și cîteodată chiar surmontat de o piatră scumpă ce începe de la safir, trece prin rubin, smarald, sare cîteodată chiar peste diamante și nemerește chiar bliliantul.

Pe vremea copilăriei mele, mărțișorul acesta de 50 de parale se purta la brățara mîinii în toată luna lui martie, iar la 1 april se cumpăra de el alviță (…). Astăzi mărțișorul nu se mai poartă toată luna lui martie, ci numai două-trei zile și se păstrează frumos în cutiuța lui de catifea, la rînd cu toată giuvaericaua, și nu se scoate decît la recepții, serate, baluri, ospețe, premiere sau alte asemenea ocaziuni, unde se poate scoate în evidență strălucirea pietrelor rare”.

Bătaia halviței

Tot Victor Bîlciulescu își amintea despre un vechi obicei – astăzi uitat – bătaia halviței: ,,La lăsata Secului, membrii familiei se strîngeau și atîrnau de un cui din tavan, legat cu o sfoară, un boț de halviță în care ascundeau un mărțișor – de obicei un bănuț găurit de argint sau de aur. Unul dintre participanți, de obicei tatăl, imprima boțului de halviță o mișcare circulară, astfel încît să treacă prin fața fiecăruia. Toți cei prezenți se străduiau să oprească cu gura mișcarea halviței și să muște din ea. Premiul îl cîștiga cel care reușea să muște bucățica în care era ascuns mărțișorul. Iar premiul – chiar acesta – mărțișorul”.

Lume, lume!

ORIZONTAL: 1) Făcute de rîsul lumii; 2) Spus ca lumea – O lume de legendă; 3) Leul... în lumea dolarului – Unitatea lumii materiale (pl.); 4) Noul primit de toată lumea în mod festiv (pl.) – Veste pentru toată lumea; 5) Dată! – Dragostea în lume – Lene!; 6) O casă părăsită de cel ieștit în lume –Așezare pentru lumea de la țară; 7) Poet contemporan prezent în temă cu volumul liric ,,A noastră e lumea” (Ștefan) - ,,Primăvara lumii”, poezie din creația acestui poet bucureștean (Gellu); 8) Făcut... de ochii lumii – Rîu în Germania; 9) Întins – În volumul ,,Călătorie într-un cosmos interior”, ne prezintă titlul ,,Roata lumii” (Nicolae) – Vine de la inimă!; 10) Prețul supraviețuirii într-o lume ostilă.

VERTICAL: 1) Facerea lumii; 2) O lume dezordonată; 3) Joc de salon – Scuză tipografică; 4) Localitate în SUA – Pază (înv.); 5) Folosit la comparații – Sistem periferic! – Loc în care lumea se adună pentru spectacol; 6) E bine văzut de toată lumea – Model pentru toată lumea; 7) Rău la inimă de care suferă toată lumea – Ruta centrală!; 8) Făcut de rîsul lumii – Pronume posesiv; 9) Făcut de ochii lumii – Numele zeului Osiris în lumea arabă (mit.); 10) A scoate capul în lume – Toată lumea lipsă. Dicționar: ISE; IVA; ARET; USIR GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ECHIVOC” 1) FANDOSEALA; 2) ARTICOL – AR; 3) RT – VALENTA; 4) MICI – INERT; 5) AFINAT – TA; 6) CIT – GALETI; 7) ICOSARI – UN; 8) SI – ETIRARI; 9) TENTA – ILIC; 10) ERMETICA – I.

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (3)

Orice formă de guvernare e mai bună decît anarhia. Trebuie ca toţi românii să iasă din starea de contemplare şi de denunţare a răului şi să intre în acţiunea de stîrpire din rădăcină a acestuia. „Fapte, nu vorbe!” – aceasta e deviza partidului pe care îl conduc. Iar sloganul cu care ne vom prezenta în alegeri sună astfel, şi cred că mulţi compatrioţi se vor regăsi în această alăturare de cuvinte: „Dreptate, Prosperitate, Reconciliere Naţională!”. Indiferent ce se va întîmpla la alegerile din noiembrie 2000, nici o guvernare nu poate fi viabilă, credibilă şi eficientă fără Partidul România Mare, creditat de un ultim sondaj de opinie, ţinut secret la Palatul Cotroceni, cu 17,8%! Şi cu cît mai bezmetică va fi agitaţia partidelor aflate la Putere, şi cu cît mai des se vor împerechea şi desperechea, şi cu cît mai abitir vor lansa candidaţi-fantomă, pe care nu-i urmează nici măcar o ceată de aurolaci, şi cu cît mai neruşinată va fi falsificarea sondajelor de opinie – ei, bine, cu atît mai mult vor creşte şansele forţelor naţionale şi justiţiare. Spectacolul dat de actuala Putere este degradant. Ţara arde, la modul propriu, şi Valeriu Stoica îşi piaptănă şi îşi pudrează peruca albă, de cîteva ori pe zi, în dispreţul unei populaţii înnebunite de foame, de boli şi de mizerie. Nu antraxul e „buba neagră” – adevărata „bubă neagră”, care bîntuie şi pune în primejdie fibra biologică a românilor, este banda de răufăcători care s-a făcut stăpînă pe Ţară şi a transformat-o în colonie străină. La Bucureşti, se desfăşoară în aceste zile caniculare un adevărat război civil între un primar-general abuziv şi nişte români amărîţi, care au crezut în economia de piaţă şi în comerţul liber, unii dintre ei fiind revoluţionari, ca şi voi. În loc să se construiască şi să se ofere noi locuri de muncă – paranoia politică demolează cu buldozerul şi sporeşte numărul şomerilor. În vremea asta, „lupul moralist” Traian Băsescu şi-a extins afacerile în toată Ţara, printre numeroasele sale proprietăţi aflîndu-se şi noua benzinărie construită la ieşirea din Râşnov, precum şi cîteva hoteluri şi restaurante din Băile Herculane şi Timişoara – toate, fireşte, sub acoperirea altor persoane, fiindcă aşa lucrează Mafia, cu mănuşi. Iar forţele de represiune, bine hrănite, mascate ca Ku-Klux-Klanul şi înarmate pînă-n dinţi, bat la oameni ca la fasole, îi umplu de sînge, fie că ei sînt păgubiţi F.N.I., fie că sînt muncitori de la „Steagul Roşu” şi „Tractorul”, fie că sînt grevişti sau simpli comercianţi, care n-au altă sursă de existenţă. Aşa aţi fost stîlciţi în bătaie şi voi, atît în noiembrie 1987, cît şi în decembrie 1989! Aceasta e cea mai bună dovadă că nu s-a schimbat nimic, pe fond, în societatea românească. Înainte, oamenii erau reduşi la tăcere în numele „eticii şi echităţii socialiste” – acum, ei sînt trataţi ca o turmă de animale în numele „democraţiei”, al „reformei” şi al „integrării euroatlantice”. Numai că toate acestea sînt nişte şabloane infantile, care nu mai pot păcăli sau impresiona pe nimeni. Ce fel de democraţie pot produce bastoanele şi gazele lacrimogene? Ce reformă este lichidarea a tot ce produce ceva în România? Şi ce integrare poate aduce slugărnicia guvernanţilor noştri, cu complicitatea cărora România a devenit placa turnantă a crimei organizate, a traficului de droguri, de arme, de uraniu, de ţigări, de cafea, de carne vie, de copii vînduţi pentru „băncile de organe” ale bogătaşilor lumii? Aseară am primit un telefon de la Los Angeles – o bună şi veche cunoştinţă mi-a relatat o scenă incredibilă, pe care a aflat-o de la rudele ei din Zimnicea: cei 60 de bodyguarzi şi paznici ai unui miliardar român, conduşi de arabul Mohammed Sami, au capturat un cioban care îşi păştea oile prin apropierea feudei acestuia şi l-au bătut pînă ce bietul om a intrat în comă! Imaginaţi-vă balada naţională „Mioriţa” în variantă musulmană, în care luna e înlocuită de semilună, oiţa bîrsană devine cămilă, iar nunta ciobanului are loc la un harem al morţii. Aflu de la deputatul nostru de Teleorman că aceiaşi haidamaci au mai băgat în comă alţi 2 români. Zilele trecute, posturile de Televiziune au difuzat reportaje despre o româncă, femeie măritată şi serioasă, care a fost bătută

de 2 chinezi, aceştia trăgînd şi cu arma. Rackeţii ruşi şi ucrainieni zburdă în voie, prin toate judeţele României. Şoferii turci tratează România ca pe un uriaş bordel. Pedofilii străini ne nenorocesc copiii, după care scapă, ajung în Ţara lor şi tot ei ne dau în judecată. Bandele de ţigani ţin sub teroare sate şi oraşe, în special pieţele agro-alimentare, violează, torturează şi chiar ucid fete de români, iar căpeteniile lor organizează, mai nou, concursuri naţionale de barbut, la Hotelul din Staţiunea Olimp, pe poturi care ajung uneori la inimaginabila sumă de 2 milioane de dolari! Iar în vremea asta, Poliţia şi Jandarmeria tac ca peştii, dar se înviorează, brusc, atunci cînd e vorba să-i măcelărească, ori să-i cotonogească pe mineri la Stoeneşti, pe chiriaşii azvîrliţi în stradă, pe păgubaşi, pe vînzătorii ambulanţi, ba chiar şi pe savanţii de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Ce Guvern, din lumea largă, îşi mai ciomăgeşte oamenii de ştiinţă? Aceasta e proba sigură că metastaza corupţiei a pus stăpînire pe toate structurile de Putere: atunci cînd organele însărcinate, prin Lege, să apere viaţa, liniştea şi avutul cetăţenilor, de fapt fură cot la cot cu gangsterii. Şi astfel nu e de mirare radicalizarea fără precedent a oamenilor. În ciuda minciunilor debitate pe seama mea de toţi nevolnicii, eu sînt un om paşnic şi cu frica lui Dumnezeu, n-am cerut niciodată execuţii publice pe stadioane, detest violenţa, nu omor nici măcar o molie de haine. Dar este de datoria mea să nu ignor talazurile tot mai puternice ale populaţiei. Am întîlnit oameni cuminţi şi aşezaţi, prin diferite tîrguri şi aşezări ale Ţării, care mi-au cerut, efectiv, să facă parte din plutonul de execuţie, sau să-i spînzure în piaţa publică pe cei care au nenorocit România. Aceasta este o atitudine care tinde să se transforme într-o stare de spirit şi ura populaţiei s-a manifestat, în cîteva rînduri, deosebit de alarmant, pe spinarea nefericitului Emil Constantinescu, care ştiţi bine la ce vacarm de fluierături, huiduieli şi ameninţări a fost supus, astfel încît el nu mai poate circula liber nicăieri, decît înconjurat de un zid permanent, format din 48 de SPP-işti. Vai de conducătorul care provoacă mînia Poporului său! „Aspru e Poporul cînd scapă de nenorocire!” – scria Eschyl. Aspru a fost în decembrie 1989 şi aspru poate fi în orice moment de acum înainte, dacă nu se vor desfăşura alegeri corecte şi nu vor veni la Putere cei care pot opri prăbuşirea Ţării în prăpastie. Şantajul cu străinătatea trebuie să ia sfîrşit!

Stimaţi delegaţi şi invitaţi la congres, mă arăt astăzi în faţa dvs., aşa cum sînt, fără viclenie, fără promisiuni deşarte, în fond, fără să vă cer nimic. Eu îmi fac datoria faţă de conştiinţa mea şi faţă de acest Popor atît de înzestrat, atît de frumos, atît de nobil. În vreme ce Dumnezeu face „lucrare”, Diavolul face „lucrătură”. Lucrarea lui Dumnezeu pentru Poporul Român nu poate fi zădărnicită de lucrătura Diavolului, care s-a înstăpînit, pentru o vreme, peste Ţara noastră. Am să vă împărtăşesc cîteva dintre gîndurile înălţătoare ale unui vagabond de geniu, pe care, în plimbările mele prin Bucureşti, alături de marele scriitor care a fost Eugen Barbu, îl întîlneam uneori şi îl salutam cu respect, fiindcă făcuse 13 ani de temniţă grea şi era un idealist. E vorba de Petre Tuţea, care scria despre Poporul Român, citez: „Poporul Român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric Poporul Român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale Europei. A reuşit vreo invazie să-şi impună stilul şi credinţele aici? (...) În principiu, am certitudinea invincibilităţii Poporului Român. Aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, aşa va ieşi din orice impas. E atît de viguros Neamul ăsta al nostru că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Istoria lui îmi dă argumente că Poporul Român nu poate fi înfrînt”.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

ACCENTE (4)

Constatăm că, din păcate, la ora actuală, scena politică românească seamănă cu un perpetuu varieteu în care regizorul, scăpînd de sub control cîrma echilibrului și înlesnind o ciudată dezordine scenografică, dă frîu liber unei reprezentații înzorzonate cu cele mai stridente culori, menită să stîrnească în rîndul publicului larg neliniști existențiale, ceea ce-l propulsează violent în stradă! Atît de puternică e densitatea contradicțiilor social-politice de pe platforma națională, încît năstrușnice disonanțe sugerează conturarea, în atmosferă, a unor forțe opuse, gata parcă să se încaiere între ele! Ceea ce apare valabil dimineața, dispare seara, iar ceea ce e alb azi, mîine poate fi negru, un fel de ,,diridam și de-a-ncălare/ peste cîmpuri și răzoare”...

Cum în viziunea lui Cîțu și alor săi totul e putred pe traseul grelei moșteniri pesediste, invocată la nesfîrșit cu atîta consecventă perversitate, iată-i pînă la urmă hotărînd „in corpore”: adio creșteri de pensii și salarii, înghețul să se-aștearnă grabnic peste voi! Urmarea? Așteptare, pînă cînd noile legi și reforme vor intra în vigoare, apoi vom mai vedea – a accentuat apăsat primul-ministru, revenit de la Bruxelles mai revigorat ca oricînd. Nimeni nu e stăpîn pe valorile materiale și spirituale ale unui popor astfel încît să-și poată permite să le înstrăineze după bunul său plac, chiar dacă, vremelnic, e mandatat să conducă treburile țării! ,,Stop «jocului» listatului la bursă a puținelor societăți românești cu capital de stat rămase neprivatizate!” – a sunat ferm glasul poporului ieșit pe baricade. Noi să ne privatizăm, împroprietărindu-i pe alții?! Cunoaștem acel film al naivității și prostiei în care doar cîțiva își umflau buzunarele din comisioane... Sperăm să nu se mai repete vreodată! De neînțeles rămîne rocada făcută de PNL la Ministerul Muncii! După ce fostul ministru, Violeta Alexandru, ne-a amețit, vreun an de zile, cu probleme legate de păstrarea în bune condițiuni a arhivelor caselor județene, asigurîndu-ne că se trece la recalcularea pensiilor, fără ca, de fapt, această operațiune să înceapă vreodată, iată că și noul ministru, Raluca Turcan, vizibil dezorientată, de parcă ar fi aterizat de pe altă planetă, a luat-o de la căpăt, adoptînd același amăgitor refren al recalculării și, mai nou, al prelungirii vîrstei de pensionare pînă la adînci bătrîneți. Scopul? Tragerea de timp și abaterea atenției pensionarilor de la problemele esențiale. De ce să-și amintească lumea că există o Lege a pensiilor parafată și semnată relativ recent de Klaus Werner Iohannis, cel care în nici un caz nu a fost președintele tuturor românilor!?

Surprinzătoare vioiciunea superficialului ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, metamorfozat brusc într-un individ dinamic, îndeosebi din clipa formulării criticilor la adresa sa, cu prilejul moțiunii de cenzură. Noroc că cei ce-l ascultau îl cunoșteau mai demult, altfel ar fi zis că e cel mai grozav ministru din Guvernul României! Neașteptate și nu prea, demisiile prezentate de Florica Presadă și Ilinca Macarie din cadrul partidului de guvernămînt USR-PLUS. Care să fi fost adevăratele motive ale debarcării lor de pe nava „amiralilor” Barna-Cioloș? Marginalizarea apăsătoare, sau sperietura provocată de apelative precum neomarxism, neobolșevism, care bîntuie tot mai frecvent asupra partidului din care au făcut parte?

IOAN STOICA

JURNAL DE VACAN� (25)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (10)

Într-un mic muzeu, găzduind nişte colecţii artistice, m-a găsit Ia telefon ambasadorul Marcel Dinu, de la Ministerul de Externe, care avea sarcină de la Petru Enache să mă pună în gardă cu privire la amploarea pe plan internaţional a scandalului declanşat. Nu m-am îngrijorat nici o clipă, fiindcă tot ce făcusem – făcusem în apărarea lui Mihai Eminescu, iar bunul Dumnezeu ştia că sînt nevinovat. Începînd din acea zi, am fost interzis aproape 9 luni, pînă în noiembrie 1984. Numele meu n-a mai apărut nicăieri, decît pentru a fi batjocorit, de parcă omorîsem pe cineva. Însuşi acel „reportaj de scriitor”, realizat în „marca” străveche a Cîmpulungului, n~a fost transmis decît în preajma Anului Nou, zăcînd în filmoteca Televiziunii vreo 10 luni.

› š

Iată-mă astăzi, din nou, în acest oraş fără pereche. E duminică după-amiază. E soare, pe-aici n-a plouat. Urbea de provincie a lui Tudor Muşatescu şi Ion Barbu şi-a scos supuşii la promenadă. Ne îndreptăm spre Biserica Voievodală. Vreau să le arăt rudelor şi prietenilor mei mormîntul vechi de mai bine de 600 de ani al lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I întemeietorul. Avem plăcerea de a fi întîmpinaţi şi petrecuţi de stareţul mînăstirii de călugări, care a prins viaţă aici, pe nume Vichentie Punguţă. Acest „Punguţă“ mi-a plăcut cel mai mult, m-a dus cu gîndul la „Punguţa cu doi bani“ a lui Ion Creangă. Părintele e un pasionat şi un cucernic, împarte liotei de copii, cu care am venit, iconiţe sfinţite, spre marea lor bucurie. Ne minunăm în faţa mormîntului imemorial, cu o piatră tombală incizată frumos, în frunze de acant, cu vulturul cruciat al Basarabilor, dar sîntem copleşiţi şi de noul policandru care spînzură de bolta lăcaşului, meşteşugit din coarne de cerb, avuţie care nu se afla aici cînd am realizat filmul de Televiziune. O biserică iluminată de cerbi! Ce poate fi mai frumos?

- Noi credem că tot aici e şi mormîntui lui Basarab I – ne spune stareţul. În urmă cu cîţiva ani, am săpat chiar în mijlocul bisericii, sub policandru, şi am găsit un mormînt vechi, dar fără podoabe.

- Înseamnă că l-au găsit alţii înaintea voastră, părinte. Stareţul nu se împotriveşte, dar îşi continuă raţionamentul.

- N-are al cui să fie, din moment ce biserica era ctitorită de Basarab, el a murit aici, în Capitala Domnească, fiul lui avea să fie îngropat tot aici.

Aşa e, totul pare logic. Îl sfătuiesc să aşeze o placă de marmură, sau o pisanie, din care să ştie vizitatorii şi drept-credincioşii că s-ar putea ca acolo, sub dalele de piatră afumată, între candele roşii şi albastre, sub raza luminării şi săgeata soarelui filtrat prin vitralii, să

odihnească osemintele marelui bărbat care i-a zdrobit pe unguri la Posada, în 1330. Chiar aşa: cum ar proceda Basarab întemeietorul, astăzi, dacă ar mai trăi şi ar vedea neruşinarea bandei de nemernici care cer „autonomie teritorială“, nu i-ar mai răbda pămîntul şi înghiţi-i-ar flăcările iadului?! În trecătoarea cărei Posade i-ar băga şi i-ar tăbăci cu bolovani şi suliţe?

Uzina „Tractorul“, Brașov

În fundul mînăstirii se află o bisericuţă mai nouă, de la 1860. Atracţia ei este pictura realizată de Gheorghe Tattarescu. Fresca se degradează pe zi ce trece, atît Departamentul Cultelor, cît şi Ministerul Cultelor trebuie să se preocupe grabnic de restaurarea ei. Din păcate, Casa lui Matei Basarab, monument de pe la 1640, e închisă şi n-o putem vizita. Apare şi primarul oraşului. E neschimbat. Ne îmbrăţişăm cu toată căldura şi sinceritatea. Îmi povesteşte odiseea lui. Nu s-a înscris în nici un partid. Dar, nu mult după evenimentele tenebroase din decembrie 1989, cînd vîltoarea s-a mai limpezit şi gunoaiele şi-au urmat calea firească spre vîrtejul sorbului, cetăţenii urbei l-au rugat să le redevină primar, fiindcă ei nu puteau uita ce lucruri durabile şi minunate zidiseră împreună. Îl rog pe nea Oancea să ne conducă la Crucea Pîrgarilor. Datează de la 1290, e impunătoare. Pe piatra asta ca un altar vertical depuneau jurămîntul aleşii obştei, în virtutea faimosului „Jus Vallachicum“ („Dreptul Valah“). Alături, încorporată în zidul unei case de locuit, se mai păstrează şi o altă cruce, de la 1674, la fel de majestuoasă. Ce oraş extraordinar e Cîmpulungul! Cîtă încărcătură istorică! Ce nobleţe! Ce curăţenie!

› š

Nu acelaşi lucru se poate spune despre grupurile sanitare ale Terasei „Ciobănaşul“, situată chiar în inima pădurii. Degeaba a pus scări de marmură dom’ Popescu, privatizatul, degeaba s-a zbătut şi a investit, dacă toaletele sînt imposibil de vizitat, apa nu curge, iar WC-urile sînt turceşti! De altfel, localul era... închis! Motivul? În noaptea precedentă fusese nuntă, aşa că tot personalul s-a dus să se culce. Peste tot în lume, capitalistul sau, mă rog, privatizatul, nu cunoaşte noţiunea de „lacăt“. (Decît, eventual, „lacăt la gură“). Asta, dacă vrea să cîştige, să facă treabă şi să aibă un renume. Cu chiu, cu vai, prin efortul deosebit al marelui gospodar care e Gheorghe Oancea, reuşim să încropim, afară, o gustare cu brînză, roşii, ceapă şi slănină, de altfel, foarte plăcută şi îndestulătoare. Dar îmi era ciudă de numeroasele grupuri de tineri care dădeau să intre, însă plecau aşa cum veniseră, fiindcă nu avea cine să-i servească. Şi e păcat, fiindcă „Ciobănaşul” e un restaurant plasat într-un cadru natural superb, de care nu se bucură prea multe localuri în Ţara asta. › š

Adevărul este că românii trebuie să înveţe să facă turism. Şi încă foarte repede. Altminteri, ne-o iau toţi înainte. De pildă, mă uit la turiştii străini din Poiană. Cei mai mulţi sînt din Israel. Plătesc circa 20 dolari pe zi, pensiune (casă şi mic dejun). Nu e mult, desigur. Oamenii

sînt civilizaţi, în cea mai mare parte a lor, deşi există şi unii cîrcotaşi, care cer o jumătate de ou (?!), solicită o cafea pentru 4 oameni (!?), sau mănîncă trei sferturi dintr-o friptură, apoi strigă să le vină alta, pe motiv că prima nu era bună, dar de plătit, plătesc tot una. Oricum, israelienii fac solide cumpărături din magazinele Braşovului, dar ar trebui să existe un acord între turism şi comerţ, să beneficieze şi Poiana Braşov de unele cîştiguri, ceea ce nu se întîmplă. Directorul Otilian Neagoe îmi spunea că bulgarii şi turcii practică preţuri de dumping: 5-6 dolari camera de hotel, cu mic dejun cu tot. În privinţa turcilor, e explicabil: i-au dat kurzii complet peste cap, nu se prea încumetă turiştii străini să se aventureze. La un dineu oficial oferit în cinstea ministrului Turismului din Liban, la „Mioriţa“ –unde sînt invitat cu multă curtoazie să particip – tînărul ministru al Turismului, Dan Matei, îmi spunea că şi englezii creează mari facilităţi oamenilor lor. În această vară au fost companii britanice de turism care au oferit o vacanţă de o săptămînă în Italia (avion, cazare, masă, mici servicii) cu 99 de lire de persoană. Lire englezeşti, ce-i drept, nu italiene, dar tot chilipir se cheamă...

Vizita la Uzina „Tractorul“ s-a desfăşurat în condiţii normale. Asta, deşi în ziua respectivă, posturile de radio şi Televizune locale, finanţate de P.D. - F.S.N. (acelaşi Aristotel Căncescu, care îşi zice senator, da’ nu mai pupă el în ʼ96) – anunţau, din oră-n oră, că „preşedintele P.R.M. s-a deplasat urgent la Bucureşti, pentru o întîlnire cu primul-ministru, astfel încît întîlnirea de la «Tractorul» nu va mai avea loc“. Vedeţi de ce-i capabil partidul mincinoşilor? De cele mai neruşinate diversiuni. Totuşi, de pierdut, tot ei aveau să piardă, fiindcă oamenii au venit la întîlnire şi ne-au primit extrem de frumos, dăruindu-ne buchete de flori şi prinzîndu-ne la rever cocarde Tricolore, de parcă ar fi fost Sărbătoarea Naţională. Întîlnirea era programată pentru ora 15.00, dar timp de 45 de minute am dialogat cu conducătorii Uzinei, alături de care s-a aflat şi directorul Uzinei 2 din Braşov (cea care produce armament). Iată, pe scurt, problemele ridicate de aceşti oameni: „La 10 milioane de hectare arabile, România este o Ţară agricolă, deci mereu va fi nevoie de tractoare. În anul 1991, Guvernul de tristă amintire, condus de Petre Roman, a efectuat un import de tractoare în valoare de 135 milioane de dolari, de faţă cu reprezentantul Băncii Mondiale – aşadar, ţăranul român era silit să cumpere tractorul nu cu 5 mii de dolari (pe care, oricum, nu-i avea), ci cu 15 mii de dolari De cîte ori s-au schimbat primul-ministru şi ministrul Agriculturii, noi, cei de la «Tractorul», am avut probleme. Noi avem mari tradiţii, din anul 1946 şi pînă acum am produs 1,3 milioane de tractoare“. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Biserica Domnească din Câmpulung

Crucea Jurămîntului din 1674

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (62)

Orașele Dinastiei Tang (14)

Administrația în Dinastia Tang (8)

Curțile și Consiliile (2)

Remarcăm că aceste Curţi sînt în număr de nouă –cifra yang care simbolizează perfecţiunea și totalitatea Puterii. Cei care le prezidează poartă un titlu ministerial, care datează din Antichitate, din Dinastia Man. Existau şi alte servicii care contribuiau la Administraţia Centrală şi, în special, Direcţiile, care erau în număr de trei sau de cinci, după epocă. Toate aceste servicii lucrau împreună, cu scopul de a preveni corupţia, graţie unei supravegheri reciproce. Toate documentele importante trebuiau să primească două aprobări înainte de a fi ratificate. Desigur, acest scop nu era întotdeauna atins, fiind uneori de nerealizat. Occidentalii au fost frapaţi de corupţia care domnea în China Secolului al XIX-lea. În general, însă, Dinastia Tang a fost mult mai „curată“ din acest punct de vedere.

Administraţia Centrală chineză nu a variat deloc între Dinastia Tang şi Secolul al XX-lea. Semnalăm o trăsătură care semnalează că ansamblul administrativ a fost conceput, urmărindu-se o cît mai mare eficacitate. Întreaga corespondență administrativă poartă un sigiliu

Maria Callas, regina fără regat (38)

Tu, in questa tomba (Aida) (7)

Şi premiera filmului va relua tradiţia echivocă a marilor gale pariziene, acelea despre care France Soir ne înfăţişează, în hiperbole de neşters, primele rînduri de fotolii de orchestră şi lojile de rangul întîi. Din nou acelaşi pomelnic: Regine şi Marie Bell, Maurice Chevalier, unsprezece ambasadori, trei premiul Nobel, doi academicieni..., la ora nouă şi douăzeci exact, în sala Operei din Paris care îşi ţine respiraţia, Maria îşi va face o intrare de regină, într-o rochie lungă din crep de mătase albastru închis. După trei minute soseşte şi doamna Georges Pompidou, flancată de patru miniştri, şi filmul va putea începe. În antract va avea loc tombola rituală şi cum pe pămînt există o justiţie, doamna von Braun, soţia ambasadorului Germaniei, va cîştiga Fiatul 24, tip sport, expus în faţa Operei. Sîntem în 28 ianuarie, 1970. Filmul va cunoaşte o prezentare onorabilă în cinematografele de artă şi încercări. Apoi, Maria se va reîntoarce la ea şi îşi va închide uşa. Vis-

Balada (72)

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (3)

Şi aşa a scăpat Ștefan Genoiu de pacostea de Olaru. Dar nu fără năduf. O femeie de serviciu care locuia în acelaşi bloc de locuinţe cu familia Genoiu, madam Căpăţînă, l-a bălăcărit cum i-a venit la gură.

- De ce te dai grangure, relicvă burghezomoşierească, pleavă a societăţii? Te-ai pus rău cu tovarăşul Olaru şi ai s-o păţeşti!

Ştefan Genoiu a simţit cum i se pune pata pe ochi, cum îl apucă ameţeala, dar printr-un miracol a reuşit să se stăpînească.

- Madam Căpăţînă, vai de capul dumitale! Pe mine nu mă sperii cu fostul dumitale soţ care e cizmar şi prieten cu Ceauşescu. Mai bine ai grijă de fetiţele tale şi nu te mai lua de oameni nevinovaţi. Şi mai e ceva! Nu mai veni toată ziua la uşa mea ca să-mi ceri bani cu împrumut că nu-ţi mai dau!

* * *

Anul 1958 a însemnat pentru istoria României retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, dar şi lupta surdă dintre stalinişti şi antistalinişti la nivelul puterii comuniste. Chişinevski, Doncea şi Miron

care indică data primirii documentului, pentru a asigura primirea unui răspuns, fără a depăşi intervalul stabilit regulamentar. Conform documentelor istorice, acest interval este de cinci zile pentru treburile care nu solicită investigaţie specială și de treizeci de zile pentru treburile judiciare legate de o condamnare gravă, așa cum se întîmpla cu anumite pedepse dintre care cea mai uşoară era exilul temporar.

Administraţia Imperiului TangSenzorii și controlul (1)

În spiritul instituţiilor chineze, aşa cum sînt ele definite după modelul Antichităţii în Dinastia Han, pentru a căpăta în Dinastia Tang un model exemplar, ale cărui forme s-au păstrat pînă în Secolul al XXlea, împăratul este primul deţinător al Puterii. Puterea imperială este susţinută de două categorii distincte de înalţi demnitari, care formează cei doi stîlpi ai autorităţii sale. Pe de-o parte sînt cei pe care se sprijină cînd ia decizii şi, pe de altă parte, sînt cei care au sarcina să pună în aplicare aceste decizii. Anumiţi membri ai celor două categorii sînt însărcinaţi cu misiunea de control asupra autorităţii imperiale. Controlul care precedă deciziile cade în sarcina celor numiţi „reglatori“, în timp ce controlul asupra deciziilor luate ţine de „cenzori“.

a) Cenzorii sînt garanţii integrității funcţionarilor. Ei depind de Tribunalul Senzorilor, în fruntea căruia se află un preşedinte și sînt trimişi în misiune pentru

conti se va strădui în zadar să o implore să fie orice – zeiţă sau simplă burgheză, mare doamnă, conform Almanahurilor Gotha, sau o simplă tragediană – numai să turneze într-o zi pentru el. Maria refuză. A îndrăznit o dată, este prea mult. Doi ani mai tîrziu, Maria iese din nou din izolarea în care se cufundase. De data asta nu e cinema. O face pentru a relua legăturile cu ceea ce a fost gloria şi raţiunea existenţei ei: canto. Maria ne va lăsa cîte ceva din ceea ce ştie, iar celor care o admiră, unele chei, o privire mai directă asupra manierei ei de a fi Callas. Între anii 1971 şi 1972 ea acceptă să conducă în Statele Unite cursuri, acele masters classes, adică cursuri de canto pentru elevi foarte avansaţi. Iar pentru noi, observatorii, pentru noi toţi care am citit şi urmărit ceea ce s-a spus, aceste lecţii vor constitui o ocazie unică să o vedem pe Maria Callas la lucru. Să o înţelegem, astfel, mai bine. Prima serie a acestor cursuri a fost foarte scurtă, căci s-a oprit la a doua lecţie. Institutul de muzică Curtis din Philadelphia nu reuşise într-adevăr să reunească în februarie 1971 elevi destul de strălucitori pentru ca Maria să fie interesată, iar experienţa s-a dovedit un eşec. Dar a reînceput cîteva luni mai tîrziu, şi lecţiile pe care le-a predat la Şcoala de muzică Julliard de New

Constantinescu îşi pierdură funcţiile de activişti de partid. Ion Gheorghe Maurer a devenit cel mai apropiat colaborator al lui Dej, iar printre activiştii de partid se vorbea tot mai mult de tinerii Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu, ca posibili viitori conducători.

Surprinzător, fratele Nicolae nu mai dădea nici un semn de viaţă. Dintr-o scrisoare de la fratele Mişu a putut afla că Nicolae nu se dăduse întîmplător la fund. Securitatea îl avertizase pe activistul de partid Nicolae Genoiu de cazul Olaru şi de lipsa de receptivitate a fratelui său în demascarea duşmanilor poporului.

Una peste alta, ţinînd cu dinţii de puritatea dosarului său de cadre, Nicolae Genoiu ajunsese secretar de partid la raionul Băbeni, avea acum doi copii, o fetiţă şi un băieţel şi îi mergea foarte bine.

Fratele Mişu scria des şi în vacanţa de vară şi-a invitat nepotul, pe Florinache, la Vameşu.

Unchiul Mişu era o fire veselă şi optimistă. Îşi trăia clipa. Serile le petrecea în faţa unei sticle de vin de buturugă. Mucalit nevoie mare, îşi ciocnea paharul plin de sticla aproape golită.

- Hai, să trăieşti, Mişule! Hai, să trăieşti, Genoiule! În Ţara noastră toate bunurile aparţin poporului. Poporul de la popor fură şi deci în Ţara noastră nu se fură...

Fiind brigadier agricol la GAS Vameş, Mişu Genoiu apela la mici găinării pentru a-şi înflori gospodăria. Se

a verifica munca funcţionarilor, fără ca aceştia să fie anunţaţi de venirea lor sau de scopul exact al misiunii lor. „Ochii și urechile împăratului“, cenzorii sînt în contact permanent atît cu Puterea – sînt independenţi de restul Administraţiei şi comunică cu Tronul prin circuite privilegiate, cît și cu populația – pot nu numai să asiste la audiențe și interogatorii, dar sînt în măsură să primească direct plîngerile celor administraţi. Ei reprezintă un mijloc prevăzut de instituţii, în scopul de a stopa abuzurile magistraţilor locali.

b) Reglatorii sînt situaţi de cealaltă parte a mecanismului administrativ și sînt în legătură directă cu împăratul. Ei nu sînt grupaţi într-o instituţie comparabilă cu aceea a Tribunalului Cenzorilor, dar sînt minuţios împărţiţi între Cancelaria Imperială și Marele Secretariat Imperial. Exprimarea lor se poate face în două moduri: 1. adresarea directă, unde se detaliază motivele pentru care îşi exprimă un dezacord față de deciziile imperiale și 2. Veto-ul, care le dă posibilitatea să trimită înapoi, sigilată, o Decizie imperială scrisă pe care nu o aprobă. Sursa acestei instituţii de control a Suveranului se regăseşte în textele din Antichitate, mai ales în Capitolul XV al „Cărţii Pietăţii Filiale“ în care Zengzi citează precepte atribuite lui Confucius: „Pus în fața a ceva ce este contrar datoriei, fiul trebuie să conteste acest lucru în fața tatălui său, iar supusul în faţa Suveranului său“. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

York reprezintă adevăratele moșteniri lăsate de Callas unei întregi generaţii de noi cîntăreţi. Această Şcoală este un conservator de muzică dintre cele mai reputate din întreaga lume; Callas a predat două serii de cursuri: în octombrie-noiembrie 1971 şi februarie-martie 1972. Elevii au fost aleşi cu mare grijă de către responsabilii şcolii şi de către Maria, care a audiat mai mult de 300 de candidaţi. A păstrat dintre aceştia crema... Înscrise în programul normal al şcolii, lecţiile costau însă 240 dolari pentru elevii veniţi din afară. Dar se putea asista la acele lecţii, luînd un abonament ca auditor; de fapt admiratorii Mariei nu au fost informaţi despre aceste lecţii decît în număr foarte mic, aşa că prima serie de douăsprezece lecţii s-a desfăşurat, mai ales la început, în faţa unei săli de o mie de locuri însă pe jumătate goală. Mai apoi, cum Şcoala Julliard nu punea la dispoziţie decît abonamente întregi pentru o serie completă, se pare că s-au înfăptuit unele şmecherii, şi entuziaştii admiratori ai Mariei au avut posibilitatea să se strecoare în sală fabricîndu-şi permise false! Astfel puteau fi văzuţi, adunaţi la întîmplare, tenorul Placido Domingo, veşnicul Rudolf Bing, pianistul Alexis Weissenberg şi sublima Lilian Ghish. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

mîndrea mai ales cu un cîrd de gîşte ce făceau un zgomot infernal. Într-o zi, cu gîştele s-a întîmplat nenorocirea. S-au strecurat prin poarta înredeschisă, au ajuns pe calea ferată şi au fost călcate de tren. Vasilica, soţia lui Mişu, a dat vina pe nepotul Florin. A fost jale mare. Deşi era convins că nu el este vinovatul, Florin Genoiu şi-a făcut imediat bagajul şi a şters-o la Bucureşti. Devenise în ochii lui Mişu Genoiu capul răutăţilor. * * *

Cum-necum şi din motive diferite, dar independente de voinţa lui, Ştefan Genoiu constată deteriorarea relaţiilor cu fraţii săi. Îi părea rău, deoarece cînd Mişu şi Nicolae erau copii, iar el ajunsese ofiţer în putere la curtea Regelui Carol al II-lea, îşi ajutase familia în fel şi chip cu bani şi produse agricole. Dar nici nu vedea vreo nenorocire în faptul că fraţii îl ocoleau cu vizitele şi scrisorile. În fond nu avea nevoie de nimic de la ei. Între timp, în neamul Lascu evenimentele triste şi certurile se ţineau lanţ. După moartea dramatică a lui Ignat Lascu, fostul prefect liberal de Focşani, Jenică Lascu, fratele Getei, ce mai locuia încă la Bacău, divorţase şi se apucase rău de băutură. (va urma) FLorIn IorDAChE

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (70)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (13)

Lawrence intră în scenă (3)

În toate aceste combinaţii Calust Sarkis Gulbenkian pare a se găsi la o parte. Oare? Deşi e un paradox, odată mutîndu-şi sediul la Londra şi intrînd în hăţişurile lui „Royal Dutch-Shell”, nu abdică de la interesele lui. Cînd era gata să se încheie convenţia dintre „Deutsche Bank”, ,,Shell” şi „Banca Naţională a Turciei” el, aflînd imediat, ameninţă cu demascarea dedesubturilor, întru totul compromiţătoare. Rezultatul îl reprezintă cele 5 la sută din acţiuni ce i s-au oferit imediat şi pe care, ulterior, „Societatea Anglo-Persană” şi „Shell” i le vor ceda mereu. În plin război, deşi stă la Londra, iar Anglia are, în Arabia, ţelurile amintite şi slujite de Lawrence, ce vizează întîi eliminarea şi suplinirea prezenţei turceşti, „Domnul 5 la sută” e dispus să-şi ofere serviciile de

Trenul de aur (9)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

,,Elveția ne-a refuzat”

– Nu se mai făcuseră astfel de demersuri?, am întrebat. – Ba da. Cîteva. Elveţia ne-a refuzat, socotind pe bună dreptate că nu există nici o şansă de trecere a aurului polonez pe sub nasul nemţilor. Despre Cehoslovacia ocupată de fascişti, sau despre Ungaria lui Horthy nu putea fi vorba. Am încercat să tratăm cu Suedia, mizînd pe o posibilă transportare a aurului peste Baltica, dar şi această cale s-a dovedit inoperantă. La propunerea noastră ca Banca Suediei să ne pună la dispoziţie, la Londra, o cantitate echivalentă în aur cu aceea pe care aveam să i-o încredinţăm, am primit un răspuns pe cît de laconic, pe atît de net: „Regretăm, dar nu dispunem la Londra de un depozit în aur pe care să-1 putem pune la dispoziţia dumneavoastră”. Ne mai rămînea România. Singura noastră speranţă. În aşteptarea răspunsului guvernului de la Bucureşti, toate depozitele noastre dispersate în provincie au primit ordinul să îmbarce aurul şi să-l dirijeze cu mijloace cît mai rapide spre Sniatyn. În apropierea graniţei.

– Deci, plecaserăţi din Luck. Unde v-aţi mai oprit?

– Ia-mă domol. Mai întîi, imediat după ieşirea convoiului de autobuze din Luck, oraşul a fost bombardat

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (1)

Cîte „vrăjitoare“ au fost trimise la moarte între Secolele XIV şi XVII, cînd a bîntuit aşa-zisa demonomanie? La această întrebare, istoricii oferă o cifră înşpăimîntătoare: 9.500.000. O cifră cu atît mai de groază, cu cît densitatea populaţiei europene din epoca respectivă era cu mult inferioară celei de astăzi. Un singur jude, faimosul inchizitor spaniol Torquemada, a condamnat la ardere pe rug 10.220 femei, în decurs de numai 18 luni. Bilanţul întregii sale cariere în materie de vrăjitoare se ridică la exact 97.371 victime (la care se adaugă, bineînţeles, ereticii, evreii şi celelalte categorii persecutate cu înverşunare de Sfîntul Oficiu).

Într-o lucrare intitulată ,,Il libro delle streghe” (Cartea vrăjitoarelor), apărută în 1981 la Milano, Serena Foglia, cunoscut istoric italian, se ocupă pe larg de această feroce represiune, care a bîntuit mai ales în apusul continentului nostru. De notat că vînătoarea de vrăjitoare nu s-a manifestat nici pe departe cu aceeaşi acuitate în Europa Răsăriteană. În particular, ea a lipsit

consilier financiar guvernului unui stat care-i silise familia să părăsească teritoriul respectiv şi cu care Anglia se află în conflict – cel turc!

Pe teren, situaţia evoluează (ciudat sau nu?) în sensul demersurilor sale. Astfel, trupele franceze comandate de generalul Gouraud avansează treptat şi, după lupte succesive, îl înving pe Feisal, obligîndu-1 să se refugieze la... Londra. Pe acest fundal, la Paris, rapoartele lui Gouraud sînt disperate: „răzvrătirea indigenă fiind susţinută de englezi, aştept întăriri”. Lovitura Parisului nu întîrzie, în oraşul Angora francezii semnează un tratat de prietenie cu cel ce va deveni făuritorul Turciei moderne, generalul (rebel de atunci) Mustafa Kemal Atatürk. Reacţia Londrei e promptă: Feisal, ajuns la Bagdad, ia tronul lui Abdullah, care fuge, în vreme ce, aproape de Mosul, baionetele turceşti sclipesc sub soarele arzător. Alarmele sună peste tot. Înfierbîntarea cuprinde Londra, unde premierul Lloyd George se simte încolţit. Conferă, pe rînd, cu Gulbenkian, încercînd să profite de pe urma şireteniei lui, arhirecunoscute acum.

De fapt, însuşi Gulbenkian este cel care, la Paris, întîlnindu-se cu bunul său prieten, Henry Béranger, îi sugerează ideea ca guvernul francez să preia partea

de Luftwaffe. În panica generală eu m-am rătăcit de ai mei. Vă închipuiţi că nu puteam întreba pe nimeni încotro o luase convoiul cu aur. Bănuiam că spre Dubno, unde se afla cartierul general al armatei.

– Tocmai despre Dubno vroiam să vă întreb.

– Stai puţin, mai e pînă acolo. Mă orientasem bine. Pe şosea am ajuns într-o pădure. Acolo, printre copaci, am văzut cîteva pete roşii camuflate sub crengi rupte. Erau autobuzele noastre. Am pornit odată cu coborîrea nopţii, am trecut prin Tamopol şi, la ivirea zorilor, ne-am oprit într-o pădure de lîngă Mikulinec. Era ultima noastră escală înainte de Dubno. Aici am primit printr-un curier ştirea transmisă de ambasadorul nostru la Bucureşti, Roger Raczynski, prin care eram anunţaţi că guvernul român acceptase tranzitul tezaurului nostru, pe calea ferată, într-un singur transport, pînă la Constanţa, de unde să fie imediat preluat de o navă străină. Ambasadorul ne mai anunţa că îl trimisese la Sniatyn pe consulul ambasadei, Bujnowski, pentru a ne fi de ajutor.

Românii ne-au restituit aurul fără tratative (1)

– Cred că ştiţi că a existat un contencios în legătură cu o parte din acest aur. La el se referea, de altfel, și consilierul polonez căruia i s-a trimis sinopsisul. Mai exact, a fost vorba de reţinerea a 51 de lăzi cu lingouri, în depozit, la Banca Naţională a României.

– Da. Eu nu mă mai aflam la acea dată în ţara dumneavoastră, dar ştiu de la colegii mei, care au însoţit acel convoi, că reţinerea s-a făcut în contul acoperirii datoriilor financiare poloneze către România. Acum pot spune că această mică parte a tezaurului nostru s-a

cu desăvîrşire pe teritoriul Moldovei şi Țării Româneşti. În Transilvania, cazurile înregistrate s-au datorat în mod vădit influenţei exercitate de către „moda“ apuseană. În momente de vîrf ale încordării internaţionale postbelice, denumirea „vînătoare de vrăjitoare“ a fost folosită de politicieni de extremă dreaptă – cum a fost cazul senatorului american Mac Carthy, devenit organizatorul unei adevărate „vînători de vrăjitoare“ –, pentru a desemna o campanie de persecuţii antidemocratice printre intelectualii de stînga, democraţi, în special din lumea filmului, televiziunii şi radioului. Cunoscutul dramaturg american Arthur Miller a scris atunci, în plină epocă a războiului rece (1953), piesa Vrăjitoarele din Salem (montată şi în ţara noastră, unde a fost prezentat şi filmul realizat de Raymond Rouleau, în 1956, după un scenariu de Jean Paul Sartre, cu Yves Montand, Simone Signoret, Mylène Demongeot), în care face rechizitoriul acestui genocid, privit, de data aceasta, de cealaltă parte a Atlanticului, în coloniile americane ale Coroanei britanice (în statul Massachusetts, la 1692), unde, în absenţa inchiziţiei, puritanismul şi bigotismul au avut ferocităţile lor.

Prezentăm în continuare cîteva dintre cele mai semnificative pasaje ale lucrării amintite.

pe care, în 1914, o primise „Deutsche Bank” prin împărţirea petrolului „Companiei Turceşti a Petrolului” – 25 la sută. (Acţiunea lui are un dedesubt, ca de obicei: cum Franţa se arătase dispusă ca „Royal Dutch-Shell” să-i asigure gestiunea ţiţeiului ce-i revine, Calust Sarkis e pe placul celor din „Shell”; apoi, ca şi Deterding, vrea să joace un renghi lui „Anglo-Persian” şi nu scapă ocazia.) Pe urmă, tot Lloyd George îl cheamă, din Franţa, pe Sir Basil Zaharoff, spre a-i afla părerile. E somat, în fine, de Sir Henry Deterding să acţioneze de aşa manieră, încît să nu se piardă ceva din Mosul. Într-o lume în care doar anume interese primează, soluţia o oferă „regele morţii subite”, Zaharoff, iar ceilalţi nu fac decît s-o aplaude în surdină şi s-o susţină pe diverse căi, în practică. Se porneşte războiul grecoturc şi istoricii susţin că „nu creştinătatea şi islamul, Grecia şi Turcia, se bat. Acest conflict opune Anglia Franţei, miza este controlul tezaurului lichid al Terrei; este un război pentru Mosul”. Rezultatul lui este că regele grec Constantin îşi pierde tronul, după ce fusese înfrînt, iar turcii ajung aproape de tezaur. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

bucurat de o soartă mult mai bună în comparaţie cu teribilele aventuri prin care au trebuit să treacă celelalte valori tranzitate atunci prin ţara dumneavoastră.

– Aş vrea să precizaţi.

– Ştiţi că, pentru recuperarea aurului nostru evacuat în Occident, şi îndeosebi pentru restituirea comorilor artistice depozitate în Canada, a fost nevoie, după încheierea păcii, de ani îndelungaţi de tratative şi intervenţii la cele mai înalte foruri internaţionale. Abia în 1959 s-au putut reîntoarce în Polonia manuscrisele lui Chopin şi spada de încoronare din tezaurul palatului regal din Varşovia. Marea colecţie de goblenuri evacuate din castelul Wawel, din Cracovia, n-a revenit în patrie decît în 1961. Or, toate acestea fuseseră tranzitate prin România în 1939. În schimb, aurul rămas la Bucureşti ne-a fost restituit în 1947 cînd, în prezenţa delegaţilor Băncii noastre s-a procedat la scoaterea sigiliilor şi la deschiderea celor 51 de lăzi. Totul era intact. Dacă nu mă înşel, exact la 8 ani de la evacuarea celei de-a treia părţi din tezaurul nostru naţional, în ziua de 17 septembrie 1947, colegii mei Mikolaiczyk şi Polkowski au semnat la Bucureşti o chitanţă prin care se confirma primirea celor 51 de lăzi cu lingouri de aur, declarînd că nu au de formulat nici o pretenţie faţă de Banca Naţională a României. Lăzile au fost aduse imediat la Varşovia la bordul a două avioane.

– Sînteţi de acord să revenim la acel septembrie 1939?

– Da. Cu speranţa că ne apropiem de sfirşit şi că vă epuizaţi întrebările (va urma)

IOAN GRIGORESCU

Minunatul an 1484 (1)

Începînd cu Secolul III d.Chr., creştinismul, proclamat de către împăratul Constantin (306-337) ca religie oficială a Imperiului roman, s-a răspîndit – sau mai bine-zis a fost impus de către clasele dominante – în întreaga Europă. Evanghelizarea masivă a populaţiilor nu a împiedicat totuşi religiile „păgîne“ (mai ales cele romană, germanică şi celtică) să supravieţuiască. În cadrul acestora din urmă, elementele de magie aveau drept scop să procure bani, avantaje şi bucurii imediate, ceea ce venea în contradicţie cu preceptele creştine, pentru care suferinţele de pe lumea aceasta reprezentau o garanţie a veşnicei fericiri pe lumea cealaltă. De aceea codurile lui Teodosiu (379-395) şi Iustinian (527-565) prevedeau pedepse aspre pentru cei ce practicau vrăjitoria. Sf. Augustin (354-430) scria, cu destulă luciditate, că vrăjitoarele nu dispun de maleficele puteri ce li se atribuiau, de exemplu, de a transforma pe oameni în fiare, dar că reuşesc să dea naştere unor stări de halucinaţie, care îi fac să creadă pe cei supuşi „tratamentului“ lor că au suferit o asemenea metamorfoză.

(va urma)

SERENA FOGLI

Doza de sãnãtate

Echilibrul între corp, suflet și spirit

Este obligația noastră să avem grijă de sănătatea oamenilor din jurul nostru deoarece de acest proces beneficiază și generațiile viitoare. De aceea trebuie să ne ocupăm în primul rînd de corpul nostru, să-l îngrijim și să-l respectăm. Un citat grec spune: ,,Corpul meu este templul meu”.

Observăm că în ultimul timp oamenii se distanțează tot mai mult unii de alții (atît în familie, cît și în relațiile interumane), pentru că fiecare este concentrat mai mult pe propriile interese. De ce se întîmplă acest lucru? ,,America first”, ieșirea din Tratatul internațional de protejare a mediului înconjurător, Brexitul și alte decizii politice par mai importante decît natura și legile ei, care nu pot fi influențate și nici păcălite. De ce se produc mereu catastrofe naturale: inundații, tsunami-uri, uragane, furtuni? Pe de altă parte, de ce planeta are parte de perioade de secetă și căldură extremă?

Rolul nostru pe acest pămînt este să facem bine și să ajutăm. Noi trebuie să ne ascultăm semnalele corpului, dar din păcate mulți am uitat acest lucru.

Tiroida joacă un rol hotărîtor care se reflectă în tot organismul, deși o treime din populația globului are probleme cu aceasta. Forma de fluture a tiroidei cu siguranță nu este întîmplătoare, Fluturele simbolizează latura noastră sensibilă. Tiroida are grijă de funcționalitatea fiecărei celule din corpul nostru. Cînd concentrația de hormoni din corp este extrem de scăzută, hipofiza distribuie în corp TSH – hormonul stimulării – nivelul de hormoni din sînge crește, iar cu ajutorul acestora hipofiza retrage TSH. O stare de echilibru în organism susține întotdeauna acest proces de reglare. O tiroidă sănătoasă cîntărește 18-25 gr, dar cînd se află în dezechilibru nu mai produce suficient T3T4, fenomen ce duce la o funcționalitate scăzută. Conform Centrului de cercetare tiroidiană la nivel

global, unul din trei adulți se îmbolnăvește de tiroidă.

Metabolismul și imunitatea corpului pot fi astăzi ținute mereu în echilibru fără administrarea unei medicamentații de sinteză, datorită medicinei energoinformaționale. Reglarea începe de la cea mai mică particulă, adică celulă, sănătatea fiind capacitatea celulei de a se autoregla, iar boala pierderea acestei calități celulare. Celulele formează țesuturile diferitelor organe ca stomac, intestine, oase, iar dereglarea în metabolismul celular este adesea punctul de plecare spre diferite boli. Reglarea energetică însoțită de microdetoxifierea la nivel celular optimizează potențialul de comunicare energetică.

Traumele recente sau mai vechi duc de asemenea la modificarea metabolismului. Fiecare traumă atrage producerea de blocaje energetice în corp, respectiv a meridianelor și chakrelor energetice. Stresul este necesar în funcționarea corpului, pînă la un anumit nivel, dar reacțiile acestuia pătrund în sistemul neuro-vegetativ atunci cînd este în exces.

În fiecare articol încerc să aduc clarificări legate de modul în care funcționează corpul nostru – un computer biologic care trebuie mereu ,,devirusat”, deblocat și repus în circuitul său energetic.

Medicina energo-informațională propune terapii moderne bazate pe fizica cuantică, fără durere sau medicamente, adresate atît adulților, cît și copiilor indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Medicina cuantică –întîlnire între știință și sănătate sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press book CoNsultINg srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPres DIstrIbutIoN srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.