România Mare, nr. 1579

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Scopul politicii este preluarea puterii, iar scopul puterii este înfăptuirea binelui obștesc.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Testamentul lui Nicolae Dabija: ,,Avem o singură Ţară - şi ea se cheamă Limba Română”

Motto: ,,Uneori cred că Basarabia nu e al doilea, ci primul Stat Românesc”.

NICOLAE DABIjA

Dedic acest editorial unui român genial, cu care am avut bucuria să stau de vorbă, să schimb idei și mai ales să simt acel fior al creației care răzbătea din fiecare cuvînt al lui Nicolae Dabija. Am stat de vorbă la redacția sa din Chișinău, locul cel mai drag al acestui titan al culturii – o pană de diamant aparținînd, fără discuție, podiumului literaturii române contemporane. Acum cîteva zile, Nicolae Dabija, arhanghel al Unirii, s-a întors în raiul care îl va primi cu trîmbițele triumfului meritat prin talent și credință – firești, native, dăruite de Dumnezeu. De aceea voi da întîietate interviului cu el, lăsînd deoparte, pentru acest mare spirit, promiscuitatea evenimentelor de zi cu zi.

Mărturisesc că, pînă anul trecut, nu-l cunoscusem pe Nicolae Dabija și citisem prea puțin din publicistica lui.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Blocarea Rusiei și a Chinei

Unul dintre principalele obiective ale administrației americane este blocarea totală a Rusiei în plan geopolitic. Nu este nici un secret, declarațiile oficialilor americani, chiar dacă sînt învelite în forme diplomatice sau propagandistice, susțin asta. Rusia este blocată pe mai multe paliere economice, geopolitice, propagandistice. În lume, nu mai există, decît izolat, locuri în care rusofobia să nu fie atent cultivată, diferența fiind doar la nivelul intensității acestui sentiment. Observăm că cel mai înalt nivel de rusofobie se regăsește la granițele Rusiei, în statele foste socialiste ori foste membre ale Tratatului de la Varșovia, cu excepția Bulgariei și Ungariei, care țin într-un echilibru fragil această ură împotriva Rusiei. O ură care există în România de multă vreme la nivel latent, dar care a fost scoasă la lumină și ridicată la rang de politică de stat în ultimii 20 de ani.

Vestitorii primverii!

România, un stat eșuat

Românii încă speră că se mai poate face ceva în țara noastră, deși cele întîmplate în ultimii 30 de ani ne arată că totul este pierdut. Democrația șchioapă implementată în țara noastră în 1989 a fugit unde a văzut cu ochii. Românul ajuns stăpîn nu își dorește să trăiască într-un regim democratic, ci doar să obțină putere și „valoare” fie prin trădare, fie prin furt. Unii au făcut și una, și alta, și au reușit.

Privesc în jur și observ mizeria morală a unor autorități decise să le închidă gura tuturor celor care nu se alătură turmei. Nu există nici o opreliște legislativă în calea acestor indivizi care își impun din ce în ce mai violent „valorile“. Vedem zi de zi cum guvernanții fac abuz de puterea lor și oferă mai mult, din ce în ce mai mult tupeu celor inferiori din punct de vedere ierarhic. Totuși, ce îi face pe acești indivizi să fie atît de siguri pe ei, atît de liniștiți în mlaștina morală în care se bălăcesc de atîția ani? Cine le asigură liniștea? Cine le va garanta siguranța financiară și fizică după ce nu vor mai fi în funcțiile actuale? În ce țări se vor refugia? Cred că România trebuie să ia exemplul Israelului, capturîndu-i pe acești bandiți și trimițîndu-i înapoi în țara pe care au furat-o, unde să fie judecați public.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

Pentru americani însă, blocarea statului rus este o strategie națională, un examen pe care ei nu au voie să îl pice. Din acest motiv, statele care au intenția de a cumpăra produse rusești, în mod special armament, devin ținte ale sancțiunilor economice americane, așa că, pînă la urmă, în cele mai multe cazuri, renunță. Obiectivele importante de natură economică, cum ar fi Nord Stream 2, pe care Rusia și Germania lucrau, trebuiau finalizate de mai bine de un an, dar uite că această conductă este încă blocată la mai puțin de 190 km de țărmul german.

Țările care înconjoară Rusia, cu mici excepții, au devenit deodată cei mai mari dușmani ai Moscovei – mă refer în mod special la Ucraina, Republica Moldova, Georgia și țările baltice. Țări care, împreună cu Polonia și România, state membre NATO, formează acel ,,coridor sanitar” prin care SUA încearcă, în realitate, să blocheze o potențială și puternică axă Berlin - Moscova. (continuare în pag. a 16-a)

Laud ranului romn

Într-o măiastră, dis-diminecioară, a fost dus în faţa gurilor de foc. Ochii lui, ca nişte pui semeţi de vultur, fură puşi de-o cîrpă neagră sub obroc. Martie acela, de-nceput de secol, poleia cu vlagă firea dimprejur, se topea lingoul de argint al iernii sub dogoarea unui colţ de iarbă pur.

Viaţa lui? Un uger de albină sacră biciuit de demoni, şi rănit, şi supt, plugul umilinţei i-a săpat în carne fluviile unui chin neîntrerupt.

Fericit, ca lumea, n-a fost niciodată, nici o fiinţă parcă n-a trăit mai rău, drept aceea, Christul zugrăvit pe troiţi, lua adesea chipul suferind al său.

Şi cu toate astea, Doamne, ce lumină revărsa făptura lui în univers!

El, ce se hrănise cu pelin şi ştevii, îşi muia în doină inima, şi-n vers! El ştia tocmeala cerului şi-a vieţii ce detună-n arbori şi-n sălbăticiuni, adevărul lumii, căutat aiurea era scris în pumnii lui enormi şi buni.

Cum a dus el singur, în spinare, ţara, înfruntînd prin veacuri seminţii şi legi! jerfa lui ne face, azi, s-avem hotare, grai duios şi-atîtea rînduieli întregi. … ,,Foc!” – avea să strige, blestemata fiară. Pe zăpadă macii înfloriră reci.

Dar, vă-ntreb: cum poate dintr-atît să moară Cel sortit de zodii să trăiască-n veci?

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Cum a fugit nevasta Iui Feldman cu un hăndrălău american F A reapărut pușcăriaşul Lucian Mătăchescu F Adio, generale Nițu! F Mortul care rîde F Fantoma lui Marghiloman sau a lui Brucan? F Oltenii cu cobilița

PARTEA A III-A

F Pînă şi într-un fel de necrolog dedicat lui Emil Cioran, în „Excrementul zilei“, Piticul Utecilă îi înjură pe... Vadim şi Păunescu, obsesiile vieții lui. Pentru cei doi patrioți, cică Emil Cioran „e un trădător“. Micul derbedeu n-are leac, secretă minciuni ca mătreaţa, cu multă naturaleţe porcină. Cînd şi unde l-au făcut Vadim şi Păunescu pe Cioran „trădător“? Dimpotrivă; încă din nr. 2 al „României Mari“, în iunie 1990, revista noastră publica fragmente din capodopera de tinereţe a marelui gînditor, „Schimbarea la faţă a României“. În repetate rînduri, i-am reprodus aforismele, iar necrologul din „Politica“ e grăitor. „Importantă, fundamentală e opera. Adică ceea ce rămîne după tine“ - trage concluzia (ca şi apa la toaletă) măruntul găinar naţional. După Cristoiu, rămîne numai o grămăjoară de gunoi. În acelaşi denunţ scris în „delirium tremens“, el se mai răfuiește cu Marin Sorescu, Eugen Simion, Petre Sălcudeanu şi Viorel Mărginean, ceea ce e odiosasta arată că lui nu-i pasă de ilustrul mort de la Paris, că el se foloseşte de orice prilej pentru a plăti nişte poliţe, pentru a se cufuri iar în public. Ptiu, a dracului e carnea aia afumată de pe tine, cu cine te-o mai fi scos dintr-o găoace de şarpe, ce vrei mă, prăpăditule? Vrei să devii şi tu ministru, deputat, senator? Păi ajungi tu la vreun microfon? Şi dacă ajungi, de pildă la microfonul Sălii Omnia, iar glumeţii ăia doi de Vadim şi Păunescu or să dea drumul la o găină prin sală (că îi duce mintea la ghiduşii!), cum ai să reacţionezi tu, pizmaşule şi pofticiosule mic? Nu-i aşa că ai să dai un strigat de luptă, ca Bruce Lee, care spărgea ţigle cu nasul, cucurigu-gagu, cucurigu-gagu, ai să muşti microfonul cu poftă, şi-ai să te năpusteşti peste bănci, ca la 110 metri garduri, călcîndu-i pe Popa Tatu, Iulian Mincu, Doru Tărăcilă, Ioan Solcanu, Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Coposu, Emil Tocaci, Maria Matilda Țeţu şi cei care or mai intra în Parlamentul viitor, sărind precum Tarzan dintr-un colţ în altul al Sălii, în vreme ce găina va ţopăi ca Benny Hill în Gară la Mizil, va zburătăci

din aripi, va cotcodăci şi va striga „Luaţi-l de pe mine că-i dau cu ciocu-n cap, clo-clo-clo, mai bine săracă şi virgină, decît amanta monstrului, care am auzit că nici n-are puţă!“ şi în vremea asta, prin ninsoarea de fulgi care cotropise Sala Omnia, se auzea vocea lui Oliviu Gherman psalmodiind pe nas Algoritmii după Regulament şi agitînd clopoţelul?! Spune, Cristoiule, nu-i aşa că vrei şi tu să fii demnitar, măcar o zi din viaţă? Vedeţi, stimaţi cititori? Asta-i diferenţa dintre noi şi Ardeiul Capia: în vreme ce el ne consacră tot felul de anchete mincinoase, provoacă declaraţii împotriva noastră, face presiuni pe la Procuratura Generală, ne pîrăşte peste tot - noi nici nu-l băgăm în seamă, ne jucăm cu el în cîteva ştiri mărunte şi comice, îl tăvălim printrun pesmet de zeflemea, fiindcă cea mai mare greşeală ar fi să-l ia cineva în serios pe acest dezechilibrat psihic. De fapt, Cristoiu nici nu există. El nu e un om, ci o marcă de pampers, în care îşi fac copiii nevoile. F „Proşti, da’ mulţi“ - zicea voievodul Alexandru Lăpuşneanu Unul dintre proşti e şi un oarecare Ilie Staicu, care, în „Tinerama“, o face pe Mitzura Arghezi extremistă! Mă, Ilie Lăptărie, de ce-o fi fata genialului Arghezi „extremistă“?! Adu o singură dovadă. Noi credem, mai degrabă, că mai extremistă şi mai periculoasă a fost mă-ta care te-a născut „in extremis“ F Postul de Televiziune „Antena 1“ a difuzat joi seară filmul de groază „Mortul care rîde“. Noi nu l-am văzut, dar am auzit că a fost bătălie pe rolul principal, pentru care şi-au depus candidatura următorii oameni f.f. frumoşi: Corneliu Coposu, Dinu Patriciu, Paula Ivănescu, Andra Manta Iacob, Laurenţiu Perpulici, Mircea Dinescu, Dan Mărăcineanu, Dumitru Iliescu-Fiat, Emil Constantinescu-Țapul, Ion Raţiu. Am aflat că seria a II-a se va intitula „Mortul care plînge“, pentru rolul principal candidînd: Ion Cristoiu, Ileana Lucaciu, Traian Băsescu, Lazăr Cercel, Nicolae Dide, Fane Spoitoru, Octavian Paler, Radu Boroianu, Rîmaru F Presa antiromânească şi putredă pînă în măduva oaselor a născocit că deputatul P.R.M. de Argeş, Dan Cristian Popovici, care e şi preşedintele Comisiei pentru Agricultură a Camerei Deputaţilor, a declarat

114 ANI DE LA NA ȘTEREA CELUI MAI IMPORTANT ISTORIC AL R ELIGIILOR

(2)

că, dacă va veni la putere, P.R.M. va... naţionaliza pămîntul! Minciună colosală, fireşte. Prezent vineri la Conferinţa de Presă a partidului din care face parte, deputatul amintit a demontat, punct cu punct, toată această diversiune. Ei, bine, știți care a fost urmarea? Nici unul dintre ziariştii prezenţi n-a publicat nimic pe tema asta, ca semn că nu se joacă deloc cinstit. Doamne, ce vremuri trăim! F Aflăm din revista „22“ că un cunoscut prozator şi-l amintea pe liceanul Vladimir Tismăneanu (odrasla călăului culturii române, Leon Tismineţki), „jucînd fotbal cu portocale în curtea liceului ştabilor din Bucureşti“. Şi-atunci ce mai vii mă, holeră, să ne ţii teoria chibritului şi să ne acuzi pe noi, românii, de extremism şi comunism? Noi pe-atunci făceam foamea, iar voi, evreii stalinişti, batjocoreaţi tot ce-avea mai sfînt acest popor! F Tot un personaj de primă linie al ovreimii staliniste este şi Maria Banuş. O altă pistruiată, Elisabeta Mondanos, se zbate s-o recupereze şi îi închină o emisiune întreagă la Televiziune. Dar nu o filmează în Bucureşti, ci în vila ei de la Chaville, lîngă Paris, fiindcă bătrîna dogmatică are greţuri să mai locuiască în România. Cu ce bani o fi cumpărat coana Banuş ditamai vila cu verdeaţă, lîngă Paris? Şi cu ce bani s-a deplasat echipa de filmare pînă acolo? F Încă o dovadă a jocului periculos şi sfidător pe care îl practică Redacţia Culturală a Televiziunii Române: în seara zilei de 15 iunie, cînd se comemora moartea lui Eminescu, nu s-au găsit să comenteze viaţa şi opera acestuia decît tot doi copii ai lui Israel, stalinistul Paul Cornea şi traducătoarea Irina Mavrodin. După aia, a sunat ca nuca-n perete Imnul de Stat cu care se încheia emisiunea, „Deşteaptă-te, române!“, fiindcă românul doarme pe el, iar îi scriu alţii cultura şi existenţa. F În „Ziua“ a apărut un articol şocant: „Îmbrăcată în palton cu guler de blană, cu joben şi baston - Fantoma lui Marghiloman bîntuie prin fostul domeniu“. Ba, mai curînd, noi credem că e vorba de Silviu Brucan F Laureaţii cu Menţiune, pe anul 1993, ai Revistei „România Mare“, Miron Dinulescu, Mihai Matei, Ştefan Suciu şi Traian Furnea sînt invitaţi să aducă la redacţie cele mai recente caricaturi ale lor, pentru a le include în Almanahul pe care îl pregătim în aceste zile pentru tipar. F „Oltenii cu cobiliţa“ se intitulează „romanul capodoperă“ publicat de inimosul V. Alexandru Sadovan la Editura ALCRIS Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 iunie 1995)

religioase”, în 3 volume, la Editura Payot în Franța și proiectează „Enciclopedia religiilor”, în 16 volume apărute postum, în SUA, 1987.

Mîndria de a fi român, Parisul ºi yoga creaţiei sale (2)

În cuprinsul scrisorii adresate părinților săi, Eliade continuă: „În ianuarie 1945, am fost scos din cadrele Ministerului Propagandei, ca cel din urmă conțopist. Cinci ani de muncă în străinătate și în serviciul țării, 25 de volume publicate n-au servit la nimic. O serie de învîrtiți, de mediocri și de inculți au continuat să rămînă la posturile pe care le aveau, iar un Mircea Eliade a fost dat afară cu picioare în spate”. În 1949 librăriile pariziene vindeau o altă carte monumentală: „Tratatul de istorie a religiilor”.

ªase luni în America, alte şase în Europa şi apogeul celebrităţii

Prin intermediul primei iubiri, Sibylle, profesoara de latină de la Paris, în primăvara lui 1948 o cunoaște pe Christinel Cotescu, marea dragoste: „Nu-mi închipuiam că această angelică blondă cu ochi albaștri și plete alunecînd-i pe umeri, ca la o adolescentă, poate rîde în hohote și, mai ales, cînta cu atîta voie bună și umor. O priveam și o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întîmplă cu mine, nu știam că sîntem ursiți

unul altuia”. Ceea ce i s-a refuzat în România, i se acceptă în America. În 1956 este invitat să țină cursuri de Istoria Religiilor la Chicago. Urmează călătorii, conferințe, congrese. Șase luni în America, alte șase în Europa. Trei decenii, cît a fost profesor de Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago, au constituit pentru Mircea Eliade apogeul celebrității. În timp ce americanii îl stimau ca profesor, în Franța îi apăreau publicate studiile, chiar și în lagărul socialist din Polonia era recunoscut și publicat, în România era știut doar ca legionar și pornograf maniac. După o rușinoasă tăcere de un sfert de veac de la primele cărți care au văzut lumina tiparului, prin 1967 îi sînt publicate niște nuvele. Au mai trecut niște ani pînă cînd, treptat, i s-a publicat opera integrală.

În 1976, la Universitatea Sorbona din Paris, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Nota în „Jurnal”: „Ceea ce mă impresionează cel mai mult este că înaintea mea singurul român căruia i s-a decernat acest titlu a fost Nicolae Iorga, pentru care aveam o adevărată venerație în vremea tinereții mele”. În 1977 devine membru al Academiei Belgiene. În 1979, Gh. Bulgăr, aflat la Lyon, îi scrie despre propunerea făcută de el de a i se decerna Premiul Nobel, dar nu s-a întîmplat. Mircea Eliade publică tratatul de „Istorie a credințelor și ideilor

Marea trecere ºi lumea altfel, fără Eliade… În 16 decembrie 1985, biroul cabinetului său de lucru a luat foc. Au ars cărți, manuscrise, corespondență. Marcat profund, la cîteva luni face o congestie cerebrală. Tot atunci se constată că avea metastaze în corp. Titanul culturii române părăsește lumea noastră marți, 22 aprilie 1986, ora 9.40, la Chicago.

Ion Petru Culianu, care i-a fost alături în acele cumplite zile, notează în însemnările sale: „Deși ochii mi se îngreunează din cînd în cînd, deși lumea va arăta altfel fără Mircea Eliade, totuși i-am acceptat moartea cu împăcare. Slujbe pentru odihna sufletului său au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockefeller Chapel din Hyde Park, campusul Universității din Chicago, a fost cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. În locul elogiilor, Saul Below, Paul Riocoeur, Wendy O Flaherty și subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris pînă la sfîrșitul vieții: română, franceză și engleză”. (Mircea Handoca, „Viața lui Mircea Eliade“, Editura Dacia, 2000)

Sfîrșit

Z IARULMETROPOLIS .RO

104 ANI DE LA NA ȘTEREA LUI DINU LIPATTI, CEL MAI MARE PIANIST ROMÂN Cînd tragedia vine pe muzică de Bach

Viaţa lui Dinu Lipatti s-a scurs într-un allegro brillante, cu bemolul modestiei şi diezul exigenţei la cheie. De la „micul Mozart“ a ajuns să fie reputat de propriul său nume, în numai 33 de ani. Pe 19 martie se împlinesc 104 ani de la naşterea sa, aşadar peste un secol cu Lipatti şi nici o zi fără, căci avea dreptate cînd considera că operele magistrale trăiesc veşnic.

Luna mai, 1922. La Ateneul Român din Bucureşti se desfăşoară un concert de muzică clasică, cu sala plină, cum se obişnuieşte. Pe scenă, un băieţel de 5 ani, îmbrăcat din cap pînă-n picioare într-un costum de catifea neagră, stă aşezat, cuminte şi cam timid, în faţa unui pian, în timp ce tatăl său stă aplecat asupra lui şi îi şopteşte încurajări, să cînte. Începe. Nimic din repertoriul internaţional, băieţelul cîntă o serie de piese compoziţie proprie! Sala este în extaz, aplaudă în neştire. Totul a fost minunat. Bucureştii au fost martori la opera timpurie a unui viitor maestru al pianului, fapt de netăgăduit. La finalul concertului, drept răsplată, băieţelul a primit un căţeluş fox terrier şi a părăsit incinta Ateneului strîngîndu-l la piept, încîntat. Acest întreg episod a fascinat o fetiţă aflată în audienţă, şi ea tot în vîrstă de 5 ani, care avea să devină tot pianistă şi, în plus, soţia artistului.

Ritmul

Micul interpret care a uimit spectatorii Ateneului Român în primăvara lui 1922 se numea Constantin Lipatti. I se spunea Dinu, ca alint. S-a născut în Bucureşti, în cea mai grea vreme cu putinţă, în timpul războiului mondial. În 1917, cînd România se afla sub aspra ocupaţie germană, pe 19 martie, în casa familiei Lipatti, pe strada Grigore Alexandrescu nr. 17, a apărut primul născut. Micul Dinu intra într-o familie de împătimiţi ai muzicii: Theodor Rosetti, diplomat de carieră, era pasionat de vioară, iar Anna, născută Racoviceanu, era pianistă. În fine, interesul mergea şi mai departe, pînă la bunicul Constantin Lipatti, care era un mare cîntăreţ la chitară şi flaut. Micul Lipatti a simţit ritmul muzicii înainte de a învăţa să meargă. N-a durat nici măcar un an pînă cînd copilul a dat semne că simte ritmul muzicii. Nu pronunţa încă prea multe cuvinte cînd reproducea întocmai fragmente scurte de melodii, fredonate murmurat de către bona sa. Era un băieţel mereu serios, cu ochii mari şi negri, sensibil şi gingaş, care se distra numai cu jucării muzicale – ce găseau şi părinţii prin Bucureştii prăpădiți de război sau ce încropea el din obiectele găsite prin casă. Totul pînă-ntr-o zi, cînd Theodor Lipatti şi-a găsit băiatul în faţa pianului – cîntînd, nu zdrăngănind. Mare i-a fost uimirea: cînta, nici mai mult, nici mai puţin, un menuet de Mozart, pe care probabil îl memorase doar auzindu-l la mama sa. Astfel că s-a luat decizia ca lui Dinu să i se aducă un profesor de muzică.

În 1921, după ce deja susţinuse primul său concert de pian public, sub egida unei societăţi caritabile, Dinu a fost botezat religios. Theodor Lipatti, mare colecţionar de viori, se împrietenise cu maestrul George Enescu. I-a cerut lui să-i fie naş de botez. Şi-a fost. Şi Dinu Lipatti a concertat la propriul botez, în compania restrînsă a familiei.

Povestea cu păcăleala

Cînd a împlinit 8 ani, Dinu a început riguros studiile muzicale. De acum înainte avea să se afirme precum eroii din basme, ca vîntul şi ca gîndul. „Într-o zi mohorîtă de toamnă, un copil mic, plăpînd, îmi era adus de părintele său care îmi cerea să-i servesc odraslei drept dascăl muzical. Cînd l-am întrebat ce ştie, mi-a răspuns - «Nimic». Nu cunoaşte nici numele notelor, însă cîntă la pian după ureche şi compune. Mai văzusem eu de-alde ăştia în camera mea, aşa că nu-mi făceam iluzii. Plictisit, i-am cerut copilului să se aşeze la pian. De data aceasta, însă, păcălitul eram eu“, nota profesorul Mihail Jora, în 1925. Jora nu l-a învăţat numai pianul, ci l-a instruit şi în ceea ce priveşte solfegiul şi armonia.

Deşi era şcolit acasă, din cauza stării sale fizice fragile, Dinu Lipatti a fost un elev model. Primul mare test al său a fost pe 13 mai 1928, cînd a revenit pe scena Ateneului Român în cadrul unui festival organizat de Societatea Principele Mircea. A fost un succes.

La 11 ani, Dinu Lipatti era o vedetă pe scena culturală bucureşteană. Tot în acest an a fost acceptat la Conservatorul din Bucureşti, sub îndrumarea severei şi faimoasei profesoare Florica Musicescu. În şcoală a făcut progrese rapide şi-a terminat cu brio studiile, după patru ani.

O viaţă nouă, cu cinci franci în buzunar

Din 1936, Lipatti a început concertele – întîi în Franţa, Elveţia, Italia, Germania, iar apoi, chiar la începutului celui de-al doilea război mondial, la Bucureşti, unde a colaborat îndeaproape cu George Enescu. În septembrie 1943, a plecat alături de logodnica sa, Madeleine Cantacuzino – micuţa care-l privea captivată pe scena Ateneului în concertul dat la vîrsta de 5 ani – într-un turneu în spaţiul scandinav. De acolo merg în Elveţia şi hotărăsc să se stabilească la Geneva. Destinaţia era de înţeles: o ţară neutră, cînd lumea era prinsă în vortexul războiului. Problema era că, la momentul intrării în ţară, dispuneau de un capital financiar ce însuma cinci franci. Atunci, Lipatti a acceptat să intre profesor la Conservator. Însă s-a declarat uşor decepţionat de experienţă, căci s-a întristat să vadă că nu toţi elevii săi erau la fel de riguroşi aşa cum fusese el: „Am convingerea că sînt un pedagog prost, căci propun în loc de a impune şi asta nu dă rezultat decît cu elevii rari, care-şi înţeleg interesul şi mă urmează“, îi scria Floricăi Musicescu în aprilie 1946. Totuşi, în acest timp a continuat să concerteze şi să înregistreze discuri şi asta i-a menţinut moralul ridicat. Însă după mutarea în Elveţia, cînd viaţa cuplului Lipatti se aşeza în linişte, au apărut primele probleme. O boală necunoscută îl afecta pe Dinu. Nici un tratament nu dădea rezultate, ba dimpotrivă. O situaţie care i-a curmat brusc turneul pregătit pe continentul american. Nu avea să părăsească Europa vreodată. Într-un final, a venit şi diagnosticul – leucemie, mai exact, limfomul Hodgkin. Dar Lipatti nu s-a despărţit de pian, a continuat să concerteze, să-şi găsească noi tehnici, să compună, să înregistreze, săşi păstreze respectul suprem faţă de muzică. În vara lui 1950 avea să imprime, cu casa Columbia, cea mai mare parte a discurilor. A fost ultimul şi cel mai mare efort pe care l-a depus. Iar pe 16 septembrie, simţindu-se mai în putere, după un tratament puternic cu cortizon, susţine ultimul său concert public, la Besançon, în Franţa, pe care îl încheie cu fragmentul „Jesus bleibt meine Freude“, de Bach. În a doua zi de iarnă, după amiază, Dinu Lipatti se stingea din viaţă. Asculta Bach şi ţinea în mîini partitura Quartetului în Fa minor de Beethoven.

Ovizită în satul fericirii

lui Dinu Lipatti

Persistenţa memoriei lui Dinu Lipatti este de netăgăduit în satul Ciolceşti, din comuna argeşeană Leordeni. Aici se găseşte Casa Memorială „Dinu Lipatti“, un muzeu în care a încăput tot trecutul de geniu al celui mai mare pianist român. Ciolceşti era raiul pe pămînt al lui Dinu Lipatti. Aici a găsit el fericirea. Satul este, de fapt, locul în care a

crescut familia sa, unde marele pianist venea adesea în copilărie şi în adolescenţă. O vizită la Casa Memorială este, fără îndoială, o experienţă de un farmec inefabil. Drumul şerpuitor, ce pleacă de la şosea şi care pentru mai bine de un kilometru merge paralel cu un pîrîu, este o uvertură încîntătoare la colţul de paradis al lui Lipatti. Plouă mărunt şi molcom, de parcă şi ploaia se sfieşte să nu tulbure magia locului. Cum te apropii de casă – de fapt, un conac în toată regula, construit în stil neoromânesc – descoperi că semnalul telefonului mobil se pierde. Ceea ce este foarte bine. Lipsa comunicaţiilor moderne nu produce disconfort, ba dimpotrivă. Te face să intri şi mai profund în atmosfera acestui spaţiu atemporal, adîncit într-o linişte totală.

Conacul este la marginea satului, chiar peste drum de casele unde odinioară locuiau părinţii şi bunicii lui Dinu Lipatti. Familia Lipatti s-a stabilit în zona Ciolceşti în Secolul al XIX-lea, cînd Constantin Lipatti, grec de origine, a cumpărat aici o întinsă moşie. Din păcate, neamul Lipatti s-a stins. Nici Dinu, nici fratele său, marele diplomat Valentin Lipatti, nu au avut copii. Aşa a fost să fie. În stînga casei memoriale, aflată la liziera unei păduri, doi cai maronii, coborîţi parcă dintr-un tablou de Degas, se bucură de libertatea unui spaţiu nelimitat. De fapt, chiar sentimentul libertăţii descrie cel mai bine locul. În parcarea generoasă din faţa casei memoriale sîntem întîmpinaţi de gazdele şi ghizii noştri. Expoziţia propriu-zisă este la parterul casei. Piesa de rezistenţă, aflată între trei pereţi plini cu poze ale familiei Lipatti, este pianul Bechstein: „A fost cumpărat de părinţii lui Dinu Lipatti în 1939. Şi familia Lahovary mai cumpărase două asemenea piane în acea perioadă“, aflăm de la doamna Pănescu. Pianul e străjuit de zeci de fotografii de arhivă, din copilăria lui Dinu Lipatti, alături de familie, de soţie, realizate în ţară şi în străinătate. Sub imaginea unui tînăr zîmbitor, senin, cu mîinile ţinute lejer în buzunarele pantalonilor, stă scris: „Dinu Lipatti în ultima perioadă a vieţii“. Pe lîngă sutele de fotografii, expoziţia găzduieşte partituri şi premii ale lui Dinu Lipatti. Pînă nu demult, aici era şi un bust al pianistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu, însă acesta a fost mutat la Muzeul Judeţean Argeş. O diplomă de dimensiuni considerabile atrage atenţia în cadrul expoziţiei. Este vorba de premiul al II-lea obţinut de Dinu Lipatti la Concursul Internaţional de Pian de la Viena din 1933. Istoria casei de la Ciolceşti este una specială. Dinu Lipatti îşi dorea o locuinţă aici, unde să stea cel puţin şase luni pe an, după cum reiese şi dintr-o scrisoare descoperită de marele compozitor Vladimir Cosma. Casa a fost terminată în noiembrie 1942. Parterul a fost ridicat cu banii obţinuţi din muzică de Dinu Lipatti. Etajul – de către tatăl său, Theodor Lipatti, care, pentru a putea finaliza casa, a fost nevoit să vîndă o parte din lemnul de pe cele 250 de hectare de pădure pe care le deţinea. „A vîndut şi fructe pentru a strînge bani pentru casă“, mai precizează doamna Aurora Pănescu. Însă, ironia destinului, Dinu Lipatti nu a apucat să stea în casa de la Ciolceşti. În 1943, la doar cîteva luni după ce casa a fost terminată, a plecat în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, iar în acelaşi an a decis să se stabilească în Elveţia, unde a devenit profesor de pian la Conservatorul din Geneva. În martie 1949, moşia familiei Lipatti a fost distrusă de mai mulţi muncitori comunişti, care au furat tot ce le-a picat în mînă. Casa, terminată în 1942, a scăpat neatinsă, iar motivul e simplu – la vremea respectivă era goală. După cîteva zile, Valentin Lipatti i-a povestit fratelui său despre dezastrul făcut de comunişti, iar Dinu Lipatti şi-a dat demisia de la Conservatorul din Geneva, dorind să revină acasă, de teamă să nu îi ia cineva casa de la Ciolceşti. Starea precară de sănătate nu i-a permis însă să se întoarcă acasă. Conacul de la Ciolceşti a devenit casă memorială abia pe 17 decembrie 1985, după doi ani de renovări. Toate lucrurile ce alcătuiesc muzeul au fost donate de către Valentin Lipatti, fratele marelui pianist. Anul 2017 a fost declarat de Ministerul Culturii „Anul Lipatti“. De la începutul anului au avut loc evenimente diverse – de la concerte la expoziţii fotografice – în centrele culturale româneşti din ţară şi din străinătate.

ADEVARUL RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Casa care nu mai e

De multe ori stau și mă gîndesc cu nostalgie la grădina din copilărie. La casa în care am crescut, casă modestă de la țară, dintr-un sat cu oameni harnici și voioși, puși mereu pe glume din orice. Iar cînd cineva se afla la necaz, cu mic, cu mare, toți săreau numaidecît să dea o mînă de ajutor. Îmi amintesc cum, odată, un sătean ce trecea pe lîngă poarta noastră, a început să strige cît îl țineau puterile că ne-a luat foc casa... Era o toamnă ploioasă și friguroasă, iar noi făcuserăm un foc atît de zdravăn, încît flăcările țîșneau în afară, învăluind acoperișul, și așa destul de firav. Cu gălețile cu apă, în mare grabă, am urcat în pod și am reușit să stingem flăcările care ne-ar fi lăsat fără acoperiș deasupra capului. Între pereții acestei case ne împărtășea mama gîndurile ei, de femeie încercată greu de nedreptățile vieții. Că nu i-a fost ușor, sărmana: rămasă văduvă mult prea devreme, a trebuit să se îngrijească de cei șapte copiii, încă mititei, fără nici un sprijin din partea cuiva. Nu știu dacă mama s-a ridicat vreodată de la masă cu burta plină... Cu siguranță că nu! Dar cu ochii plini de lacrimi, da. Toți cei din casă am trăit la fel. Viața noastră a fost aceeași, fără ca vreunul dintre noi să fi fost favorizat mai mult sau mai puțin de mama. Și, chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cum s-o facă, deoarece sărăcia nu-i dădea pace...

Astăzi, ajuns la vîrsta senectuții, după ce fiecare dintre noi ne-am făcut un rost, m-am trezit că am rămas fără casa și, mai ales, ogada fermecată a copilăriei, locul unde, cînd am început să merg copăcel, îmi împleticeam picioarele prin nalba înaltă pînă la brîu... Și asta s-a întîmplat pentru că unii dintre frați, gîndind că totul li se cuvine, le-au vîndut fără să le fi păsat de sentimentele mele față de acest sat mirific, blagoslovit de Dumnezeu. Așa că, dintr-odată, m-am trezit fără casa părintească. Acum, casa în care m-am născut și în care am copilărit s-a dărîmat, în locul ei fiind construită o alta nouă, cea care este astăzi și care nu ne mai aparține... De aceea mă încearcă o mare tristețe. Îmi amintesc de plimbările pe care le făceam de multe ori, zilnic, pînă la pîrîu, cînd ascultam și luam aminte la tot ce îmi înveselea inima și sufletul. Pentru

Vechi istorii bucureştene

„Locul osîndei“

Un poet bucureștean a avut buna inspirație de a tipări în vara anului 1847 în ,,Curierul Românesc” al lui Heliade niște versuri menite să păstreze peste veacuri ceva din atmosfera capitalei Țării Românești din leatul premergător revoluției. Omul se plimba cu un prieten prin Lipscănii, amestecîndu-se în aglomerația străzii, așa cum astăzi se înghesuie lumea pe bulevardele noastre centrale. Se apropiase de Hanul lui Manuc, cînd i se oferi o priveliște demnă de a fi reținută: ,,Ce să vezi la Pușcărie?... Femei, oameni, moși, copii/ Lume multă adunată, zgomot, rîsuri, gălăgii./ Se zgîia la o muiere cu osînda ei de gît./ Rasă tigvă sta în soare cu un aer amărît”. Era obișnuitul spectacol de la poarta Pușcăriei, în timpurile de atunci. Dar oricît de

că, de felul meu, am fost un copil trist. Am suferit cînd a murit tata..., cînd a plecat unchiul în armată. Am suferit cînd am pățit accidentul. N-a fost vina cuiva, totul s-a întîmplat dintr-o joacă de copii. Și nu că ar fi fost vorba de vreun pariu, între mine și Nicu al lui Ghiuș, pe o bască de nuci, cum lansase vorba Vasile al lui Ghiță Rusu. Toți trei ne-am cățărat pe acel stîlp de înaltă tensiune, din Talpău, ca să vedem de la înălțime cum apune soarele, și-apoi să ne lăudăm la școală cît de voinici am fost – fără să știm cît de primejdios este să atingi un fir de curent electric. Iute de picior cum eram, numaidecît i-am întrecut pe ceilalți doi, trezindu-mă în perimetrul morții nevăzute... De acolo mi se trag toate necazurile vieți. Toate dramele prin care aveam să trec pînă în prezent. Și am învins, zic eu, în ciuda gradului de handicap pe care l-am căpătat. Dar rănile din suflet mi s-au adîncit parcă mai mult de cînd am primit vestea că frații mei au înstrăinat casa noastră. Acum, la bătrînețe, nu ne mai putem întoarce acolo, să depănăm amintiri despre cei pe care i-am cunoscut la vremea noastră și care de mult sînt oale și ulcele...

Grădina, însă, era oaza mea de liniște, cea care îmi oferea gura de oxigen de care aveam nevoie în clipele de depresie cumplită... De cîte ori m-au încîntat atunci, în copilărie, cîntecul păsărilor și mîngîierea vîntului, cînd mama mă lua cu ea la muncă și mă punea în trocuță, la umbra butucului de vie, să adorm...

Am iubit ograda copilăriei pentru toate cîte mi le-a oferit în anii aceia. Mama, însă, ca o leoaică s-a luptat vîrtos pentru noi toți... A dorit cu tot dinadinsul ca neamul nostru să nu fie umilit. Toate acestea aveam să le înțeleg odată cu trecerea anilor...

Grădina copilăriei și casa vor rămîne veșnic vii în amintirea mea și le voi pomeni cu drag cîtă vreme voi trăi. Și dacă se va găsi careva să le refacă așa cum erau odinioară, îi voi fi recunoscător... Pentru că aici am trăit cele mai frumoase clipe din viață, aici mi-am scris primele stihuri. Iar din aceste locuri minunate, unde am crescut sub privirea unei mame văduve și extrem de sărace, am plecat, într-o bună zi, spre lumea necunoscută a Bucureștilor...

ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimntal”

amărîtă ar fi părut femeia cu capul ras descrisă de poet, în sinea ei avea, totuși, motiv să se felicite că scăpase ușor: abia cu cîteva decenii mai înainte, pentru aceeași vină o aștepta, fără discuție, moartea în chinuri!

Acum, însă, vremurile se schimbaseră. În domniile regulamentare pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu ocna pe viață. Este drept că gîdele încă își mai primea leafa regulat, dar acum el nu mai tăia căpățîni și mîini, ci doar rădea părul din cap! Dar altădată locul acela de lîngă Pușcărie cîte neînchipuite orori văzuse!

Aici, în apropiere, pe Strada Șepcarilor în sus, în fundul Curții Vechi, se găsea pînă în a doua jumătate a Secolului al XVII-lea Pușcăria, adică magazia sau locul unde se păstrau ,,puștile”, cum erau numite tunurile. Tot acolo era și o garnizoană locală a seimenilor, precum și sălașurile faurilor, care modelau și ascuțeau armele. În locul acesta, unde era pază puternică, se închideau vinovații, dar numai cei de rînd, fiindcă cei cu rang boieresc se ,,bucurau” de cinstea de a fi închiși în turnul de deasupra porții. La acea Pușcărie veche, se executau și pedepsele capitale. Acolo se ridicau spînzurătorile (cînd nu se prefera să se execute vinovații în mijlocul mulțimii de la Tîrgul de Afară) și tot aici se ridicau țepile în care se înfigeau osîndiții. Ar fi greșit să se creadă că acest înfiorător supliciu a aparținut numai veacurilor îndepărtate și, cumva, numai voievodului cu porecla. Din nefericire, s-au înălțat țepile, și nu numai ca sperietoare,

Replic ă la catrenele doamnei Elis Rpeanu din num ă rul trecut al revistei

Cu referire la tatl epigramei

Eu chiar te cred pe drept cuvînt

Că tatăl este Duhul Sfînt

Și, uite așa ne-am dat seama

Cît de sfîntă-i epigrama!

Referitor la naterea din lacrima mamei

Așa cum spui, tu te-ai născut

Dintr-a mamei lacrimă.

Chiar de-ai plîns la început, Ai scris, apoi, cu patimă!

n legtur cu definiia femeii În definiția ce-ai dat

Femeia-i soarele din ram

Pesemne, însă, ai uitat

Că e din... coasta lui Adam!

Despre Ana lui Manole Manole o zidi pe Ana În zidul mînăstirii, vie, Dar nu că i-ar fi fost icoana, Ci dintr-o pură gelozie!

GEO CIOLCAN

pînă la domnia lui Mavrogheni și chiar a lui Caragea.

Mavrogheni poruncea la 1 iunie 1786 să se ridice pe la toate ,,răspîntiile” din țară țepi de ,,cherestea groasă și țeapănă” ca să intimideze pe nemulțumiți și revoltați sau, cum spunea vodă, pe cei ce ,,la vremea primăverii (...) au cuget a se porni pe fapte hoțești și tîlhărești!”. Printre faptele rele, pasibile de tragere în țeapă, era însă și... neducerea la biserică!

Peste aproape 30 de ani, Caragea găsi de cuviință să dăruiască clerului curții domnești o bucată de loc din vecinătate. Ceea ce se și făcu la 3 iunie 1814. Dar cînd aflară boierii, se produse mare nemulțumire. Locul acela nu putea fi cedat, deoarece avea o destinație precisă: era ,,locul osîndei”. Prin cuvenita anafora, ei îl lămuriră pe domn că lîngă zidul Pușcăriei, de la poartă în sus pînă unde se sfîrșea zidul, era un ,,drum de obște” și că pe acea bucată de drum, după străvechiul obicei, se trăgeau în țeapă osîndiții și se înfigeau în pari capetele celor tăiați. Dacă, Doamne ferește, se dăruia locul, se strica o venerabilă tradiție! După cum se vede, greșeala putea să fie gravă, așa că domnitorul reveni în grabă asupra donației, și ,,drumul de obște”, cu sinistra lui tradiție, rămase mai departe rezervat pentru viitoarele execuții, cunoscut ca ,,locul osîndei”. Prin anii ’60, arheologul P.I. Panait, executînd săpături în acea zonă, a găsit numeroase schelete fără mîini și fără cap, provenind, desigur, de la cei supuși supliciului.

Așa că, dacă vă se întîmplă să urcați frîntura de drum ce trece pe la altarul Bisericii Curtea Veche, de la Manuc în sus, spre Bărăție, aduceți-vă aminte că acolo dedesubt pămîntul este frămîntat cu multe lacrimi și cu mult sînge și că este un loc asupra căruia s-au adunat blestemele nenumăratelor victime ostîndite. Grăbiți pasul!

N. VĂTĂMANU

Polemici « Controverse

Andrei Ciurunga – un mare poet al temniţei şi al „cumplitului Canal“

Copilăria şi studiile în Basarabia

Robert Eisenbraun, cel ce avea să fie cunoscut sub numele de Andrei Ciurunga, s-a născut în orașul Cahul (astăzi în Basarabia) la 28 octombrie 1920, într-o familie de coloniști germani. Tatăl său, Herman Eisenbraun, era profesor de limba germană. Tînărul Robert va începe studiile în orașul natal, de unde va pleca la Bolgrad pentru a urma ultima clasă de liceu.

Debutul său literar va avea loc în anul 1932, în cadrul Liceului ,,Ioan Vodă”, pe care l-a frecventat în Cahul. Prima sa poezie avea ca subiect Unirea Principatelor Române. Debutul editorial se produce în 1936, cu placheta de versuri Melancolie. Ulterior începe să publice în cîteva reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. Publică la Chișinău, în 1944, cartea de poezii Cîntece de dor și de război

În Brăila – Prima arestare

Cel de-al II-lea război mondial aducea cu sine pierderea Basarabiei. Odată cu retragerea trupelor române împinse dincoace de Nistru de puhoiul sovietic, familia Eisenbraun trece granița în Romania, stabilindu-se la Brăila (1944), Robert sperînd să scape de NKVD, care-l hăituia. Robert continua să scrie, publicînd în cîteva reviste brăilene cu pseudonimul

Robert Cahuleanu

Într-unul din articolele sale plublicate în Expresul, în noiembrie 1945, îi îndeamnă pe români să respingă comunismul. Este arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestației din 8 noiembrie 1945. Pregătită de tineretul universitar, manifestația, care avea ca scop sărbătorirea zilei onomastice a regelui Mihai, a devenit rapid o amplă mișcare de susținere a monarhiei și de respingere a regimului comunist. În urma intervenției în forță a autorităților, manifestația s-a soldat cu zeci de morți, răniți și sute de arestări. Poetul va fi eliberat după 29 de zile de arest.

Îşi schimbă numele

în Andrei Ciurunga

În anul 1946, Robert Eisenbraun hotărăște să își schimbe numele în Andrei Ciurunga. Noul nume a fost ales la întîmplare, dintr-o carte de telefoane. În 1947 își tipărește, fără știrea cenzurii, un volum de versuri cu puternice accente anticomuniste, intitulat: Poeme de dincoace. Este denunțat de un cunoscut, dar nu va fi arestat atunci.

În Bucureşti – A doua arestare. De la Jilava, în lagărele de la Canal

În 1949 hotărăște să plece în București, unde va fi angajat la revista Flacăra, va mai colabora cu publicațiile: Contemporanul, Viața Românească, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viața militară, Urzica, Rebus. Este arestat la 2 februarie 1950, în urma altui denunț al unui coleg, și va primi o condamnare de 4 ani pentru „crimă de uneltire împotriva păcii”. Între timp, volumul incriminatoriu fusese distrus, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul, mult mai vechi, Cîntece de dor și război

La Jilava ajunge în vara lui 1951 și povestește că cea mai grea tortură a fost foamea: „Într-o bună zi, plimbarea obișnuită s-a suspendat: ni se aduseseră în curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia să-i sortăm. Unii dintre noi, cei mai flămînzi, care au mîncat atunci cartofi cruzi «la discreție», s-au îmbolnăvit grav, iar doi au și decedat”. De la Jilava a luat drumul Canalului, unde sute de mii de detinuți politici își ispășeau „vina” de a se împotrivi comunismului. Trăind în barăci neîncălzite, fără asistență medicală, sub bătăile și torturile diabolice inventate de brigadieri, intelectualii și preoții români erau forțați să taie albia viitorului Canal Dunăre – Marea Neagră.

În mijlocul acestui iad, poezia lui Ciurunga a fost ca un balsam pentru sufletele zdrobite ale românilor, așa cum de la Aiud un alt mare poet al temniței, Radu Gyr, salva suflete prin versuri. Toată durerea unui neam forțat la robie transpare din versurile poeziei ,,Canalul”, care i-au adus lui Ciurunga supranumele de ,,Poet al Canalului”.

Poezii scrise pe săpun, saci de ciment sau pieptare

Poeziile erau scrise inițial pe hîrtia sacilor de ciment sau pe plăci de săpun, și circulau prin viu grai. În timp, a desoperit o metodă ingenioasă pentru a păstra poeziile: ,,Cu toată slăbiciunea germanului pentru curățenie, nu dezbrăca pieptarul-bibliotecă niciodată, încît într-o noapte, rugat să-l scarpine pe spinare, camaradul Gulan a găsit printre manuscrisele sale interzise… un șoarece. Iată deci și șoareci de bibliotecă într-un lagăr fără cărți”. (Nina Negru – Gazeta Bibliotecarului, Chișinău).

La Canal se lucra aproape continuu: treziți din noapte, deținuții luau în fugă ,,ceaiul” – apă colorată cu puțin zahăr – și o bucată de pîine de 100-200 de grame, apoi erau transportați aproape pe întuneric în șiruri fantomatice dincolo de gardul de sîrmă ghimpată. Acolo, în ger cumplit sau călduri toride, mii de schelete vii săpau, cărau piatră și pămînt pînă seara, cînd erau aduse înapoi la barăci, unde primeau o zeamă fără calorii și unde începea reeducarea prin bătaie și durere.

Pe schimbul lui „a înviat Christos” În timpul nopții, o parte din ei asigurau paza perimetrului: ,,Andrei Ciurunga, poetul, era planton într-o noapte. Singur alesese să stea treaz de la 11 noaptea la 1 dinspre zi: rîvnea cu mare arșiță sufletească să audă clopotele Învierii sunînd și răsunînd zglobiu dinspre mica biserică din Valea Neagră. Cînd aceasta se împlini, se socoti vrednică slugă a Domnului său, Christos. Îl rugaseră și cîțiva dintre prieteni să-i trezească pentru a ciocni cîte un ou nevopsit, primit în pachet de acasă, și a-și face urările cuvenite și îmbucurătoare. Mai trecu ce mai trecu, și se pomeniră că intră caraliul în dormitorul coloniei unde-și ispășeau condamnările. Proaspeții deșteptați se adînciră sub pături și se puseră pe un sforăit vîrtos. Datoria celui de planton era sa cuvînteze: «Domnule (gradul), sînt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întîmplat nimic. Raportează deținutul Cutare».

Însă Andrei Ciurunga era prea cutremurat de evenimentul cosmic ce tocmai avusese loc. Așa încît nu se putu păzi de a mărturisi: «Domnule (gradul), sînt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu a înviat Christos!». Pe loc a fost dus și închis în carcera îngustă din curte. A rămas acolo, cum povestește, «trei zile încheiate, cît au durat sărbătorile Paștilor». Trebuie știut că hrana i se compunea, în condițiile noi, dintr-un sfert de pîine pe zi și-o cană de apă. Atît. Iar de dormit, n-o putea face decît sprijininduși spinarea pe unul dintre pereții carcerii sau ghemuinduse ca un cîine pe glodul de pe jos, fiindcă noua locuință era prea nespațioasă” (Mihai Rădulescu, Pateric al Închisorilor Române).

Eliberat şi rearestat În 13 mai 1954, Ciurunga este eliberat, după ce mai efectuase încă 100 de zile supliment față de condamnarea oficială. S-a întors în București, unde statutul de fost deținut politic nu îi permite să ocupe decît slujbe precum acelea de om de serviciu, portar, magazioner de șantier și, abia după ce a mai trecut ceva timp, contabil și pedagog pentru elevii de liceu. Reușește chiar să publice cîte ceva, folosind diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Gradinaru etc., în revistele Rebus și Urzica

Hibernare

Pe drumul iernii, dezgheţat de paşi, mă tîrîi, trist şi obosit, în gloată şi-mi strîng la piept mantaua de ocnaş să-mi apăr focul inimii de zloată.

Sub zare trupul s-a făcut covrig iar în adîncul cărnii vlăguite, în loc de nervi coboară şerpi de frig, în loc de oase urcă stalagmite.

Pe cuşmă ninge vînăt şi tăcut, zăpezi topite mi se scurg pe piele, bocancii, rupţi în părţi, s-au desfăcut şi colcăie mocirla prin obiele.

Sudorile pe trup mi s-au lipit, cămaşa – scoarţă – s-a muiat în spate, în fiecare muşchi cîte-un cuţit aduce-o veste vieţii-njunghiate.

Trec singur şi trudit şi duc în sîn amarul plîns al unei nopţi polare pe care zeii lutului păgîn de-un car de ani o tîlhăresc de soare.

Şi ninge sur ca peste-un cimitir din care morţii au ieşit în gloate şi-acum se duc pe cîte cinci în şir, cu crucile mormintelor pe spate...

ANDREI CIURUNGA

A treia arestarecînd poezia era o crimă

În anul 1958, autoritățile stabilesc relația între versurile care circulau printre condamnații de la Canal și persoana lui Andrei Ciurunga. Este arestat din nou, la 28 noiembrie 1958, primind o condamnare de 18 ani de muncă silnică, pentru că ar fi lăsat să circule poemele concepute la Canal. Execută pedeapsa în Balta Brăilei și la Gherla, pînă la decretul de amnistie din 1964, cînd toți detinuții politici sînt eliberați. „Poetul, condamnat pentru crima nemaiauzită de a scrie poezii, a elaborat în condiții inumane o poezie care l-a salvat ca ființă umană și l-a înălțat mult în cartea literelor românești” (Pan Izverna). Versurile – care i-au întărit pe cei istoviți și muribunzi – le-a plămădit un om puțin la trup, pe care numai un miracol divin l-a scăpat din ororile cumplite prin care a trecut.

Multe conștiințe se pot umbri dacă nu vor ști să mulțumească îndeajuns pentru faptul că alții au putut și au știut să-și asume suferințele pentru neam și credință, care l-au dus și pe Robert Cahuleanu la biruință.

1964-2004

În 1967 Andrei Ciurunga este reprimit în Uniunea Scriitorilor și va începe să-și publice opera, bineînțeles, atît cît îi va permite cenzura. Între volumele publicate – în total, 22 la număr – în această perioadă, amintim: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopții (1976), Echivalențe (1978), Gestul împăcării (1983) și un volum antologic intitulat simplu Poeme, apărut în 2001, cu sprijinul Ministerului Culturii din România.

În august 2004, trupul său și-a primit odihna în pămîntul țării, iar sufletul său pătimitor și doinitor se află de-acum bineprimit în Împărăția Cerurilor.

Sursa: Sfinții închisorilor.wordpress.com

Meandrele istoriei postbelice în România

Polemici « Controverse De la DOMN la TOVARĂȘ (2)

Din domeniul literaturii, cel ales pentru a fi „desființat” era Tudor Arghezi, poetul care revoluționase limba română și extinsese aria tematică a scrisului său în domenii neabordate pînă atunci. În 1946, i se atribuise Premiul Național pentru poezie, în speranța că se va apropia de P.C.R. sau măcar va fi neutru din punct de vedere politic.

Dar, în 1947, el a publicat volumul „101 poeme“, în care stilul său polemic nu s-a dezmințit; în cîteva poeme făcea aluzie la tîrguiala cu privire la înstrăinarea pămîntului țării, folosind chiar cuvîntul „liftă”. Aluzia la Basarabia și la sovieticii păgîni era mai mult decît evidentă, astfel că lucrarea a fost scoasă din librării și dată la topit. Conducerea de partid a decis să i se dea o ripostă nimicitoare.

Primul articol scris de Miron Radu Paraschivescu, în care i se contesta lui Tudor Arghezi calitatea de mare poet și se insista asupra profilului politic al acestuia, a fost considerat nesatisfăcător la Secția de Propagandă. De aceea s-a apelat la Sorin Toma, redactorul-șef al Scînteii, cerîndu-i-se să scrie un articol mai amplu, care să reprezinte nu numai un avertisment dat lui Tudor Arghezi, ci și o critică nimicitoare a operei sale poetice, pentru a-l discredita și a oferi o altă perspectivă tuturor scriitorilor.

Opera d-sale reflectă lumea imorală a burgheziei“. După aceste aprecieri, urma concluzia: „O asemenea estetică nu poate prinde o mai mare valoare de circulație decît ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie sau niște idei elaborate în casa de nebuni. Ea nu este propriu-zis o estetică, ci un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă trebuie să-l izoleze“. Articolul a fost considerat un model de critică marxistă și introdus ca „obiect de studiu în învățămîntul de partid și de stat”. (Sursa: Historia.ro)

S-a realizat o adevărată epurare a istoriei și culturii românești de valorile ei naționale. Erau interzise publicațiile referitoare la Basarabia, indiferent dacă abordau probleme de istorie, geografie, demografie, cultură etc. Românii nu mai aveau dreptul să cunoască realitatea, ci doar să-și însușească punctul de vedere sovietic, potrivit căruia Basarabia era un străvechi teritoriu rusesc, intrat în mod firesc în 1812 în cadrul

pe români ca naționaliști, xenofobi, asupritori ai minorităților naționale. Erau practic eliminate toate publicațiile care-i prezentau pe români ca fiind creștini, ortodocși. În locul acelora urma să se publice lucrări care propagau ateismul, combăteau religia, cu toate cultele sale.

Cenzura, care, încă din septembrie 1944, se afla sub controlul sovieticilor, era extrem de vigilentă în aplicarea directivelor, pentru a nu lăsa să se „strecoare” lucrări sau articole neconvenabile regimului. Lista celor interziși total sau doar parțial îi cuprindea pe: Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Mihail Eminescu, C. Stere, B.P. Hașdeu, A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, P.P. Panaitescu, Silviu Dragomir, Ion Nistor, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nicolae Paulescu. Existau și cărturari eliminați cu totul din cultura română: Octavian Goga, Aron Cotruș, Radu Gyr, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, A.C. Cuza, Mihai Manoilescu, Gheorghe I. Brătianu, Traian Brăileanu ș.a. De asemenea, erau interzise toate scrierile autorilor rămași peste hotare. Prin această uriașă operațiune de epurare s-a urmărit, în fond, pierderea identității poporului român, sărăcirea lui de valorile culturale, acumulate de-a lungul secolelor.

I s-a găsit și un titlu penetrant: ,,Poezia putrefacției și putrefacția poeziei”. Materialul, comandat de Iosif Chișinevschi, a fost aprobat de Secția CC al PMR, după care a fost publicat în patru numere din Scînteia, în ianuarie 1948. Tudor Arghezi era atacat în termeni extrem de duri; în articol se afirma că „poetul avea de ales între calea idealului de eliberare a omenirii și aceea a renegării milioanelor de frați, a îmburghezirii morale și mai tîrziu materiale; dar Tudor Arghezi a optat să scrie pe gustul burgheziei.

rESTITUIrI

Grigore Păucescu

Deși om politic, deși avocat, Grigore Păucescu era mare amator de literatură și de artă, și cultiva cu căldură prieteșugul artiștilor și literaților.

Afară de articole de studiu și de niște fragmente de traduceri din Eneida lui Virgiliu, de care era pasionat, el nu a scris nimic. Nu scria, și tocmai pentru aceasta, poate, era unul din cei mai rafinați cunoscători: judecata lui era totdeauna sigură, și, oricît ar fi fost în fond de nefavorabilă, totdeauna era îmbrăcată în formule blînde și amabile.

Găseai întotdeauna la Păucescu cele două mari favori, de care un literat are atîta nevoie: multă atențiune și judecată dreaptă. Astfel, nu puțin am folosit din convorbirile cu acest bun prieten.

Rusiei; în 1918, armata regală a anexat Basarabia, care a fost transformată într-o colonie; a fost eliberată în 1940, pentru ca în 1941-1944 să cadă sub jugul imperialismului român; apoi, prin eroismul Armatei Roșii, a fost eliberată, intrînd definitiv în rîndul Uniunii Republicii Socialiste Sovietice.

Nu erau admise lucrările care abordau într-o manieră critică atitudinea Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice față de România.

Nu puteau circula publicațiile privitoare la minoritățile naționale, mai ales la evrei; scopul, care s-a evidențiat foarte curînd, fiind acela de a-i prezenta

să disprețuiască o lucrare pentru că ei i-ar fi lipsit acele testimonii de liberă trecere.

Păcatul nenorocit care domnește în literatura noastră, așa de nenorocită și fără acest păcat, și care consistă în a clasifica producerile literare după grupuri de găști interesate, după simpatii personale și după asociațiuni de asigurare mutuală a admirațiunii între mici vanitoși, decernînd testimonii de talent, ori pronunțînd hotărîri de incapacitate deosebiților noștri scriitori - acest păcat nu l-a putut vreodată atinge pe Păucescu, fiindcă el era un amator sincer și luminat, iar nu un sectar cu spirit îngust și pasionat. Foarte cult, dar fără nici o falsă pompă de erudițiune; deși avînd un statornic criteriu, spiritul lui era lipsit de orice pretenții de sistemă. De aceea, prieteșugul lui era un noroc pentru un literat: talentul adevărat, indiferent de origine, de școală sau sistemă, găsea la Păucescu stima ce i se cuvenea.

Era un spirit incapabil de judecăți extreme, fiindcă avea o inimă și un temperament incapabile de patimă. Niciodată Păucescu nu s-ar fi orbit de vreun curent exclusiv de școală; niciodată n-ar fi scăpat din vedere calitățile, slăbiciunile sau greșelile unei lucrări, tîrît de unisonul vreunui cor de ucenici, dresați de cine știe ce magister. Și dacă niciodată n-ar fi prețuit vreo lucrare după banderola și ștampila de control a vreunei direcțiuni literare, cu atît mai puțin ar fi fost în stare

Dar, ceva mai mult: în afară de spiritul lui delicat și cult, în afară de calitățile lui intelectuale, el mai avea încă un dar mare, care trebuia să ne facă pe noi, literații, nu numai să-l stimăm, ci să-l și iubim mult: avea un caracter de o gingășie și de o afabilitate exemplară, o sensibilitate sufletească de elită. El simțea cît sîntem noi, literații, de răniți în amorul nostru propriu, cînd vedem cum trecem de nesocotiți în societatea românească, și cît de puțin ni se ia în seamă concursul ce-l dăm la dezvoltarea patriei și națiunii noastre. El înțelegea bine că noi trebuie să avem în fundul sufletului un sentiment ascuns de mîhnire,

Pe un fond de o mare agresivitate împotriva tuturor valorilor naționale, din inițiativa unor intelectuali de marcă s-au organizat festivitățile pentru marcarea centenarului Eminescu (15 ianuarie 1950). În fruntea comitetului de organizare s-a aflat Mihail Sadoveanu; au fost publicate volume de poezii, s-au organizat expoziții, conferințe, o adunare festivă la Ateneul Român. Centenarul Eminescu a fost o victorie a literaturii române și a valorilor ei fundamentale.

După moartea lui I.V. Stalin, în martie 1953, noua conducere sovietică, în frunte cu N.S. Hrușciov, a îngăduit o anumită relaxare în domeniul ideologic, fapt ce s-a resimțit în toate țările socialiste, inclusiv în România. Treptat, avea să se înregistreze un „dezgheț”, atît pe plan intern, cît și pe plan internațional, cu consecințe pozitive în domeniile științei, culturii, învățămîntului etc.

(va urma)

LILIAnA TETELEA

văzînd cum forțe intelectuale inferioare, exercitate în cariere mai lucrative, se bucură de o covîrșitoare importanță socială față cu noi și munca noastră.

Astfel, omul cu sufletul superior se simțea dator să ne mîngîie unde ne doare, să ne facă să uităm, măcar la el acasă, nedreptățirea ce o sufeream pretutindeni aiurea. Cînd un literat, ori un artist intra în casa lui Păucescu, era întîmpinat cu acea înaltă considerațiune, cu acele distinse maniere, cu acea dragoste francă și fără afectare cu care este întîmpinat omul de talent în saloanele celui mai cult, mai demn și mai omenos aristocrat, într-un cuvînt cu onorurile datorate unui nobil din partea unui nobil.

Pe cîtă vreme, adesea, în casa și la masa unui literat de profesiune, stau în frunte oamenii de afaceri, magistrații și șurubarii politici, avocații influenți, iar talentele servesc să decoreze coada mesei și ungherele, unde nu se mai găsesc scaune - la Păucescu, literații au stat totdeauna la locurile de onoare. Aceasta pot s-o spună toți cîți au avut norocul prieteșugului lui Păucescu, prieteșug care a fost pentru mine, îndeosebi, o mare favoare. Un așa prieten prețios pentru literatura și arta românească, cu greu vor mai găsi artiștii și literații noștri.

Despre morți, numai bine! De cîte ori nu ne supunem cu oarecare silă acestui bătrîn și frumos adagiu moral. Iată însă mortul, despre care, în adevăr, din toată inima zic numai bine: era așa de bun om, încît altceva nu poate nimeni zice, nici gîndi despre dînsul!

I.L. C ARAGIALE

Epoca, III, nr. 446, 8 mai 1897

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (5)

Arestarea şi execuţia lui Lavrentie Beria (2)

Referindu-se la Beria și la acele momente tragice, Hrușciov spune: ,,Beria a fost transportat într-o ambulanță, a fost bandajat și legat ca o mumie, pentru a nu fi recunoscut. A cerut un creion și hîrtie. A primit. A așternut pe hîrtie faptele pentru care a fost acuzat. A început să scrie note. Prima notă era adresată lui Malenkov: «Igor nu mă cunoști? Nu sîntem, noi, prieteni? De ce ai avut încredere în Hrușciov? El te-a atras în povestea asta?» De asemenea, mi-a trimis și mie două note prin care se jura de cinstea sa”.

Abilitatea Procurorului General de a conduce o anchetă obiectivă asupra cazului Beria nu a inspirat nici o încredere, așa că a fost înlocuit de Procurorul Rudenko, care a declarat că ,,Beria avea o figură oribilă, ca a unui animal de pradă pentru care nimic nu era sfînt; s-au descoperit metodele pe care le folosea ca să-și atingă țelul prin orice mijloace, servindu-l pe I.V. Stalin”.

Procesul a durat două zile. Beria nu recunoaște nici o acuzație, spune că e nevinovat. S-a dat verdictul: pedeapsa capitală prin împușcare. Beria a fost luat și dus în subsolul clădirii, unde a fost executat, după care a fost incinerat.

Și în România au avut loc procese de tip stalinist: în primul rînd, cele care i-au vizat pe toți aceia care au înfăptuit România Mare; arestarea întregii conduceri a P.N.Ț. în frunte cu Iuliu Maniu; arestarea și executarea Mareșalului Ion Antonescu; arestarea și executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu; arestarea și condamnarea la moarte a cuplului Ceaușescu la Tîrgoviște.

Merită o autoflecție asupra proceselor de aceeași factură stalinistă, de după 1989. Este vorba despre arestarea și condamnarea lui Adrian Năstase, Liviu Dragnea și a altor personalități românești.

A uita înseamnă a repeta!

Armata Roşie şi Biroul Politic al P.C.U.S. (1)

Arestarea lui Lavrentie Beria a adus multe necazuri Biroului Politic al P.C.U.S. și le-a provocat migrene majorității membrilor. Abia au apucat să scoată un suspin de ușurare cînd Lavrentie Beria a fost transferat în celula cea mai sigură a adăpostului antiatomic al închisorii centrale militare.

Mareșalul Jukov a cerut prin telefon să vorbească cu Bulganin, ministrul Forțelor Armate al U.R.S.S. La sfîrșitul conversației, Bulganin și-a anunțat colegii din Biroul Politic, adunați în „Marea Sală a Comisarilor Poporului”, ,,că mareșalul Jukov a reușit să deschidă seiful din apartamentul lui Beria și să găsească toată arhiva tovarășului Stalin, care dispăruse. Malenkov a fost primul care a reacționat și i-a cerut lui Bulganin

să transporte toate documentele la Secretariatul Biroului Politic”.

Faptul că Armata Roșie îl capturase nu numai pe Beria viu, dar și toate documentele alese și păstrate din ,,Epoca lui Stalin”, a creat, din punctul de vedere al lui Malenkov și al Biroului Politic al P.C.U.S., o situație deosebit de nouă.

Dintr-odată era evident că militarii erau doar executorii voinței și a hotărîrilor P.C.U.S., prin lichidarea lui Beria, dar că aveau intenția de a prelua toată puterea. Prin eficacitatea ei, puternica organizație care a ajutat la arestarea lui Lavrentie Beria și neutralizarea tuturor colaboratorilor săi susceptibili de a se opune la cea mai mică rezistență, a apărut ca o forță autonomă, perfect rodată, în ciuda cîtorva semne de ezitare și incoerență să se ridice împotriva P.C.U.S..

Arestarea lui Beria în viață, cît și documentele lui I.V. Stalin, se aflau în mîinile mareșalului Jukov și a generalilor săi, altfel spus, militarii reprezentau toți membrii Biroului Politic al P.C.U.S. Ei erau conștienți că acest lucru era o amenințare cumplită de acuzare publică împotriva tuturor membrilor din conducerea partidului (Beria le-a întocmit fiecăruia dosare, pe care le folosea în luarea deciziilor lui Stalin).

Malenkov, Molotov, Voroșilov și Hrușciov au reușit să-l convingă pe Bulganin că întregul caz al lui Beria trebuie lichidat cît mai repede, cît mai discret, în interesul P.C.U.S. și al U.R.S.S.. De remarcat că Jukov și Moskalenko au refuzat și au cerut să-l facă pe Beria să tacă. Ei au explicat că l-au arestat și că trebuie judecat cu toți colaboratorii lui. Această luptă secretă dar tenace între Biroul Politic și grupul de mareșali și generali a durat 20 de zile.

Într-un interviu acordat publicației centrale a Partidului Comunist Italian, Nikita Hrușciov a mințit că Beria (...) „a fost ucis cînd a încercat să opună rezistență la arestare”. Grupul de mareșali și generali în frunte cu Jukov nu a cedat. Ei au susținut ca Lavrentie Beria să fie arestat, anchetat și să fie judecat public. În ziarul Pravda din 10 iulie 1953, a fost publicat un comunicat în care se arăta: (...) „Plenara Comitetului Central al P.C.U.S., a adoptat Raportul tovarășului Malenkov privind activitățile criminale ale lui Lavrentie Beria îndreptate împotriva P.C.U.S. și a Statului Sovietic, cu intenția de a răsturna puterea sovietică, în interesul capitalului străin”. Mareșalii și generalii au trebuit să facă concesii, adică au acceptat ca Lavrentie Beria și acoliții săi să fie judecați în secret. Pentru prima dată după zilele sumbre din 1936-1938, cînd I. V. Stalin a lichidat ,,militarii” din cauza influenței prea mari pe care o luaseră în societatea sovietică și în conducerea U.R.S.S., militarii redevenind activi, apăreau din nou ca o forță prezentă, vizibilă și foarte activă în viața politică a U.R.S.S. Militarilor li s-au dat drepturile, în schimb ei îi recunoșteau pe Molotov, Malenkov, Voroșilov și Hrușciov, ca ghizi ai Partidului Comunist și ai poporului sovietic.

Execuția lui Lavrentie Beria

După ce I.S. Konev a dat citire ultimelor rînduri ale verdictului: ,,Se condamnă Beria L.P., Merkulov V.N., Dekanozov V.G., Kobulov B.Z., Goglidze S.A., Mesik P.I., Vladzimirski L.E. la pedeapsa capitală – execuția prin împușcare...”, principalul acuzat, cum a povestit mareșalul Moskalenko K.S., a căzut de pe bancă la podea și, tînguindu-se, s-a tîrît în patru labe către masa ,,completului de judecată” (alt organ nelegitim), implorînd dezarticulat cruțare.

Konev s-a răstit aspru:

– Scoateți-l de aici...

Iar de la Kremlin telefoanele sunau întruna: sentința să fie executată neîntîrziat... La capătul scării care ducea în fundul buncărului fusese fixată din vreme pe perete o scîndură lată, de care Beria urma să fie legat înainte de execuție. S-au spus multe. Un general, care a dorit să rămînă anonim, dar care a făcut parte din acel grup, mi-a relatat încă din 1971:

– Cînd l-au adus pe Beria jos, în urma lui a venit un grup întreg de generali și ofițeri. Nu știu dacă asta fusese dispoziția sau celor însărcinați cu execuția le-au cedat nervii, dar cu cîteva trepte înainte de fundul buncărului a răsunat o împușcătură, iar apoi alte cîteva. Se trăgea în Beria cu pistoalele pe la spate. Într-o clipă totul s-a terminat... În Rusia, cum o arată numeroase exemple, oamenii nu știu nici să împuște în mod demn: nici la Ekaterinburg, nici în subsolurile CEKA, nici în buncărul Statului Major... DMITRI VOLKOGONOV (,,Cei șapte lideri”)

În ziua de joi, 10 iulie 1953, Biroul Politic al P.C.U.S. a ținut ședința obișnuită. Malenkov nu a declarat ședința deschisă, l-a așteptat pe Molotov care trebuia să facă un Raport. La insistențele lui Bulganin și ale lui Jukov, pe ordinea de zi s-a trecut un punct: „Prezentarea și analiza poliției politice interne a U.R.S.S.”. Raportul a fost prezentat de Anastase Mikoian, el a prezentat un tablou al „epurărilor”, adică a arestărilor, deplasărilor, mutațiilor de funcționari din Ministerul de Interne, cît și a reacțiilor organizațiilor partidului și a cetățenilor. Cînd Mikoian a terminat, Bulganin a cerut primul cuvînt.

În procesul verbal al ședinței se arăta că Bulganin (...) „și-a exprimat dorința de a-i vedea eliberați (...)... din lagărele de muncă forțată (gulaguri) pe toți soldații și ofițerii Armatei Roșii făcuți prizonieri de război de germani, în timpul celui de-al II-lea război mondial și închiși în gulaguri că au pactizat și s-au predat dușmanului”.

Molotov i-a răspuns lui Bulganin: (...) „Nu e loc acum pentru zgomotul eventual provocat de reabilitarea ofițerilor. Au fost cu toții eliberați și s-au întors la unitățile lor. Trebuiau formate comisii speciale care cu organele judiciare să examineze fiecare caz al prizonierilor de război luați de germani. Printre aceștia sînt și criminali, trădători, spioni și colaboratori cu armata germană”.

Mareșalul Jukov a reacționat violent și a cerut (…) să se accepte propunerile lui Bulganin, insistînd asupra faptului că acesta a dat citire listei revendicărilor militarilor. (…) El a propus eliberarea tuturor ofițerilor arestați de Beria, reabilitarea ofițerilor și a soldaților nevinovați și a celor uciși în închisori și în gulaguri, să se acorde pensii familiilor lor.

(va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Av. NICOLAE DECSEI

Jukov, Voroșilov și Molotov

Polemici « Controverse

Testamentul lui Nicolae Dabija: ,,Avem o singură Ţară - şi ea se cheamă Limba Română”

(urmare din pag. 1)

Cînd Dinu Săraru mi-a spus ,,E cel mai important reprezentant al spiritualității basarabene”, mi-a fost greu să rezist dorinței unui interviu. L-am realizat la începutul anului trecut, aproape de ziua Luceafărului, dar din varii motive îl public abia acum, ca un testament moral al genialului creator.

Sintagma ,,spiritualitatea basarabeană” are pentru mine o semnificație specială, este un filtru al purificării mele, ca român. Paradoxal, spiritualitatea basarabeană e cel mai bun argument că românii NU sînt un popor ușor de asimilat.

De o parte a Prutului, cea ,,europeană”, acceptăm renunțarea la credință, moralitate și tradiții, la istorie, la limbă, chiar la cultură. Îmbrățișînd contestarea, cedînd subculturii facile, devenim minori, insignifianți, un popor cu tendințe de alienare.

De cealaltă parte a paradoxului cu ,,P” de la Prut, admir formidabila rezistență basarabeană, regăsesc o limbă curată și mai ales o îndelungată demnitate a spiritului – supus unei asimilări inteligente, puternice – și mai ales tentante.

Înainte și după anii lui Stalin, Imperiul și Uniunea au oferit moldovenilor participarea la gloria militară, la renumele unei uriașe culturi, la forța copleșitoare a unei mari puteri a lumii. Condiția era ca moldovenii să renunțe la ceea ce România nu le recunoscuse întotdeauna – identitatea și sufletul românesc. Dar basarabenii au rezistat – iar cea mai frumoasă limbă română o auzi acolo, unde accentul slav pare să fi întărit tulpina florii graiului!

Am realizat interviul cu Nicolae Dabija anul trecut și, din anumite motive, îl public abia acum. Îmi aduc aminte că am citit pe drumul spre Chișinău ,,Doruri interzise”. Îi dădusem ,,Tema pentru acasă” mamei mele, gorjeancă; mi-a înapoiat-o după două zile spunîndu-mi că a citit-o, ,,Să știi că am plîns”. Am cumpărat de la Chișinău ,,Așchii de cer” și am făcut-o cadou unui important paroh din București, maramureșean de neam –care a folosit pasaje din ea în ziua de Bobotează. Poate că asta se numește Unire. L-am găsit pe academicianul Nicolae Dabija în biroul său de la ,,Literatură și Artă” - un birou atît de mic pentru o publicație consemnată în istoria culturii române! Mă frămînta o idee pe care o enunțase într-un ,,Manifest de Unire”, în 2009. ,,Să ne regăsim mai întîi în România, iar împreună cu ea – şi-n Uniunea Europeană, e unica şansă”. Dabija era dezamăgit de declarația unui oficial UE, că Moldova are șanse ,,egale cu cele ale Tanzaniei de integrare”. Ce spune acum Nicolae Dabija?

,,Nu cred că trebuie să aşteptăm de la alţii să ne facă dreptate. Dreptatea trebuie să ne-o facem chiar noi. Conjuncturile le fac popoarele care vor să-şi schimbe destinul. Şi nu cele care doresc să perpetueze o nedreptate. O nedreptate nu poate continua la nesfîrşit. Ea nu poate fi ţară. Chiar dacă-i «recunoscută» de 180 de state ale lumii”. Pactul Ribbentrop – Molotov a fost considerat criminal, consecințele lui au fost eliminate în totalitate, afară de cele care privesc poporul român, atrage atenția Dabija, ,,numai noi mai sîntem separați în două state”.

,,A spus ÎPS Nestor Vornicescu, basarabeanul nostru, la un congres al refugiaților români: «Nu ne merge bine în țară pentru că n-am făcut Unirea». Și eu cred că Cel de sus ne pedepsește: «I-am creat ca neam, ca țară – și lor le place să fie separați!». Iar Unirea face parte, părerea mea, din vocabularul lui Dumnezeu. Dar, atunci cînd este vorba de ură, de ne-unire, vocabularul devine al altcuiva… Noi am fost rupți în 1940, înainte de asta în 1812, de la matca noastră. Și atunci, sigur că unii spun «Domne, atunci ne pierdem independența» – avem și oameni din aceștia care tem de așa ceva. Eu spun: independența noastră o vom avea cu adevărat doar atunci cînd vom fi cu Țara!”

Dragoș Dumitriu: Eu vorbesc din punctul de vedere al unui român care a sperat la un moment dat în Europa... Văd acum un mare pumn în gură pus României la absolut toate capitolele. În cazul Unirii, nu cumva vor spune moldovenii, ca ardelenii pe vremuri, cînd au trecut de la Imperiul Otoman la cel Habsburgic – ,,Am schimbat jugul turcesc de lemn, cu cel de fier, austriac”?

Nicolae Dabija: Sigur că există probleme… dar noi, Republica Moldova, este logic să fim cu neamul nostru. E România în UE, e logic să vrem și noi în UE. Dacă România intră în CSI… și acolo ne-am vrea! Important e să fim împreună cu țara! Cred că acesta e lucrul cel mai important…

Dragoș Dumitriu: De ce nu v-ați mutat în România?

Nicolae Dabija: Cineva m-a întrebat odată – ,,Uite, Grigore Vieru s-a mutat în România, Leonida Lari s-a mutat în România, Mircea Druc s-a mutat în România – dumneavoastră nu aveți de gînd?”. Și am răspuns – mă voi muta cu tot cu țara. Deci cred că asta e logic, să luptăm ca împreună cu Basarabia să revenim acasă.

Dragoș Dumitriu: În anii ’70 ați marcat o generație cu volumul ,,Ochiul al treilea”. Poporul Moldovei sovietice avea nevoie de ,,al treilea ochi” prin care să vadă adevărul, de multe ori interzis. Cum vede acum ,,generația celui de-a treilea ochi” această relaționare la România?

Nicolae Dabija: În 1940 s-a comis o nedreptate, s-a pus graniță la mijloc de țară, la mijloc de moșie. De fapt, cel ,,de-al treilea ochi” așa îmi sugerează – nu se poate ca această nedreptate a poporului român să continue la nesfîrșit. Generația mea și cartea ,,Ochiul al treilea” au venit în contextul poeziei românești, al poeziei la zi!... Îmi aduc aminte, citeam poezia românească și am văzut o altfel de poezie. A generației șaptezecistă românească, șaizecistă românească…

Dragoș Dumitriu: Deci influența poeziei românești a fost foarte importantă în devenirea ca poet și scriitor, dar și pentru cei din generația dumneavoastră…

Nicolae Dabija: Noi am fost foarte influențați de poezia bună care s-a creat în România… Și pînă la 1989 în România s-a creat o mare literatură. Începînd cu Dinu Săraru, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuș Neagu – ca să dau numai cîteva nume de prozatori. Sau cu poezia lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu – toți aceștia au fost poeții dragi generației noastre, generație care venea într-un anumit context, în care ni se permitea să scriem orice… dar nu eram publicați! Trecerea la caractere latine s-a făcut mai tîrziu, în 1989, dar pînă atunci citeam foarte multă carte românească. Scrisul l-am învățat – noi, scriitorii din Basarabia – din cărțile românești.

Dragoș Dumitriu: Aici este o chestiune pe care nu o înțeleg… Este foarte dificil importul de carte din România în Basarabia –și mai ales carte veche, de anticariat. Ar ajuta și cititul în română, cărțile folosite sînt mult mai ieftine, mai accesibile ca preț. Nicolae Dabija: Cînd a fost Voronin la putere, cu guvernul lui, a făcut o lege prin care au trecut importul de carte la ajutoare umanitare. Atîtea documente se cer la vamă!... De exemplu –rezumatul cărții, sau cît costă fiecare carte în prețul de azi. Sau dacă această carte nu e adusă din zonă unde există molime ș.a.m.d. Deci, niște condiții absurde! Am vorbit cu fiecare prim-ministru să anuleze acea lege și nu au rezolvat. Este un lucru aiurit, pentru că bibliotecile din Republica Moldova, cele care mai există, în majoritatea lor au carte rusească sau carte românească în grafie chirilică. Deci, carte românească este foarte puțină – cărțile românești nu au ajuns în țara lor, unde ar fi citite! Eu am văzut copii care citesc foarte multe titluri – și împrumută cărțile unul de la celălalt. Ceea ce nu știu dacă se mai întîmplă în România Dragoș Dumitriu: Cum apreciați colaborarea între cele mai înalte foruri ale culturii și științei – Academia Română și Academia de Științe din Moldova?

Nicolae Dabija: Colaborarea dintre cele două academii este bună, avem multe ședințe comune, proiecte comune, în ,,Pleiade” a apărut Constantin Stere, dintre contemporani… nu știu să fi apărut altcineva, dar e o ediție care vizează mai mult literatura clasică românească. Am auzit că va apărea ceva Mihai Cimpoi și Grigore Vieru… Deci, ca să fie clar, cum vedem și noi, și ei chestiunea: avem o singură Ţară, şi ea se cheamă Limba Română. Ar fi un mare păcat ca prin mijlocul ei să mai treacă sîrma ghimpată.

Dragoș Dumitriu: O singură țară… dar se folosește sintagma ,,cele două state românești”.

Nicolae Dabija: Știu, se spune că Republica Moldova ar fi „al doilea stat românesc”. Cîteodată însă, am impresia, confruntat cu sacrificiul de aproape două secole al Basarabiei, în care ea, deşi era ameninţată cu moartea, şi-a păstrat limba, memoria, credinţa, că acesta nu ar fi al doilea, ci primul. Deci, ca să fie clar, cum vedem și noi, și ei chestiunea: avem o singură Ţară, şi ea se cheamă Limba Română. Ar fi un mare păcat ca prin mijlocul ei să mai treacă sîrma ghimpată.

Dragoș Dumitriu: L-ați menționat pe Dinu Săraru chiar în fruntea scriitorilor români contemporani care v-au influențat. Cum l-ar caracteriza Nicolae Dabija, reprezentantul spiritualității românești de peste Prut?

Nicolae Dabija: Domnul Dinu Săraru… În loc de răspuns, voi transmite prin intermediul dumneavoastră un mesaj marelui meu dascăl de limba română: Domnule Dinu Săraru, eu sînt bucuros, sînt fericit că v-am cunoscut! Vă cunoșteam din scris… sînteți cu adevărat unul dintre scriitorii de la care eu am învățat scrisul românesc. Pentru mine erați mai mult decît un scriitor, erați o legendă! O caracterizare? Iat-o: una dintre bucuriile vieții mele este că am stat de vorbă și v-am cunoscut. Și ne-am îmbrățișat… cred că lucrul acesta este pentru mine un lucru deosebit. Vă doresc multă sănătate, să scrieți și în continuare texte care vor trăi atîta cît va trăi neamul românesc. Noi, de dincoace de Prut, vrem să vă spunem într-un rezumat de două cuvinte: vă iubim.

* * *

Nicolae Dabija a plecat, lăsîndu-ne o moștenire grea – aceea de a ne da seama cît de buni trebuie să devenim pentru a ajunge demni de creatorii geniali pe care Dumnezeu i-a dat acestui popor.

Stăpânii României

Să se ridice, totuși, cineva din plenul Parlamentului și să îi spună lui Ludovic Orban că nu a făcut nimic pentru ca economia românească să crească, că nu a ajutat cu nimic companiile afectate de pandemie și că nu a reușit să repare nimic din ceea ce, ziceau peneliștii, a fost stricat de PSD. Apoi, să se mai ridice încă un individ curajos și cu sînge în instalații, și să îi spună lui Florin Cîțu – un zero barat al partidului lepădăturilor din România – că tot ce a făcut ca ministru de Finanțe și tot ce face acum, ca șef peste miniștrii, reprezintă dovada incompetenței crase care, în mod normal, l-ar fi încadrat la categoria înalților trădători de țară. Un om ca el și ca Ludovic Orban sau ca mulți alți așaziși liberali nu ar fi trebuit să fie nici măcar portari la Guvern sau la Parlament, darămite șefi.

Catastrofa României a început de multă vreme, dar, ca să ne raportăm la prezent, după duelul țațelor din PSD – Dăncilă și Firea – a urmat duelul indivizilor agramați – Orban și Cîțu. România nu mai există ca stat. Sîntem o adunătură de oameni care muncesc pentru ca unora să le fie bine. Cine sînt aceștia? Evident, politicienii – pătura vizibilă și cea mai de jos. Peste aceștia se află pătura trădătorilor și membrilor Serviciilor, jurnaliști acoperiți sau ofițeri activi de rang înalt, cu tot cu șoferii și aghiotanții lor. Piramida crește, ăștia sînt doar plevușca. Peste ei se află stăpînii lor, și ei bine stratificați. Intuim faptul că marile corporații care își extrag seva din finanțele românești, dar și acționarii lor, formează pătura superioară, și, la rîndul lor, au la dispoziție mijloacele de influență necesare – ONG-urile, ambasadele și diverși politicieni din capitalele importante ale lumii.

Așa se conduc atît România, cît și alte state-slugi. Banii cumpără totul, iar mijloacele de presiune – mass-media și ONG-urile –încep deodată să se agite și să execute lovituri la palat sau de stat. Iată de ce marelui capital corporatist nu îi convine că, în Ungaria, Victor Orban a cerut desecretizarea surselor de finanțare ale ONG-urilor și de ce Europa a fost siderată de faptul că Rusia a decis ca toate ONG-urile care sînt finanțate din afară pentru scopuri mai puțin non-guvernamentale să fie catalogate drept agenți străini. Prin urmare, Ungaria riscă să fie supusă unor sancțiuni cu slabe șanse de reușită, iar Rusia este încercuită militar din toate părțile.

În România chiar nu este nimeni interesat de proveniența banilor care întrețin sărăcia românilor? De ce nu se face publică sursa finanțărilor tuturor publicațiilor, jurnaliștilor și formatorilor de opinie? În România, adevărații ,,paznici” nu sînt nici Justiția, nici SRI. Paznicii oilor sînt chiar lupii care formează ONG-urile și care susțin bunăstarea jurnaliștilor. Lupii care păzesc oile. La cel mai mic semn, slugile intervin numaidecît cu dosare, execuții, crime mediatice efectuate de români împotriva românilor la semnalul celor din afară. Iar oamenii chiar cred că Parlamentul decide, că Justiția și SRI apără interesele țării. Să ne prefacem în continuare că Orban și Cîțu, Firea și Dăncilă, Barna și Cioloș, Șoșoacă și Simion chiar contează și să trăim acest vis, în timp ce, în realitate, personaje obscure se înfig cu toată puterea în finanțele statului român, secătuiesc de vlagă acest popor, pînă în momentul în care România va fi cufundată în oceanul schimbărilor geopolitice care au loc la nivel mondial.

Pînă atunci, însă, să ne bucurăm de faptul că trăim încă în această țară, noi, un popor mult prea speriat și prea naiv ca să înțeleagă că drumul spre disoluția națională este bine trasat, că ordinele au fost date deja.

D.A.T.

Polemici « Controverse

Dumnezeu există!

Motto: ,,Dacă cred că există Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există și El există cu adevărat, atunci am pierdut totul” – Blaise Pascal

,,Dumnezeu există!” este o expresie îndrăzneață, dar în contextul global actual, în care religia pierde teren în mod galopant, e bine ca astfel de afirmații să fie rostite răspicat, cu toată convingerea, nu doar de preoți sau de alți slujitori ai Bisericii, ci și de omul simplu, cel în sufletul căruia există credință.

Dumnezeu există și este prezent în fiecare aspect al existenței noastre, în fiecare loc spre care ne îndreptăm privirea, în fiecare ființă pe care, poate, o ignorăm sau încercăm să o îndepărtăm. Dumnezeu este parte din noi, iar religia a încercat să ne învețe cum să ne deschidem sufletul spre El, dar nu în toate cazurile a reușit. Faptul că mulți Îl privesc pe Creator prin intermediul Bisericii poate fi un lucru bun, pe care nu îl comentez, dar, în ceea ce mă privește, prefer să Îl descopăr singur pe cel care a făurit Universul, decît să încerc să Îl găsesc prin intermediari.

Comuniștii au negat existența divinității si au redus totul la aspectul brut al științei, al faptelor și al tehnologiei. De fapt, dacă nu mă înșală memoria, Iuri Gargarin, primul om care a ieșit în spațiul cosmic, a spus, în timp ce era acolo, că se afla în cer și că nu Îl vede pe Dumnezeu. Comuniștii au speculat pe marginea acestei afirmații și, prin urmare, au restrîns accesul în unele biserici, în timp ce alte lăcașe de cult au fost demolate sau transformate în laboratoare de cercetare a rachetelor.

Greșeala oamenilor a constat în faptul că au considerat că divinitatea este o entitate aparte, inabordabilă. De-a lungul miilor de generații care au venit după Adam și Eva, dar și a civilizațiilor politeiste, omenirea și-a conturat propria părere despre zeități, divinitate, în general despre întregul spectru supranatural. Și grecii, și romanii aveau propria structură religioasă. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut mereu în existența unei forțe puternice, mărețe, care îi apără în orice circumstanță. În mintea fiecăruia se conturează o imagine despre Dumnezeu. Pentru mulți, El este un bătrînel cu părul lung și barba albă, care stă așezat pe un jilț de unde privește atent spre pămînt. Pentru alții, are o altă postură și un cu totul alt mod de a interveni, fiind diferit de la o zonă geografică la alta, de la un secol la altul. Din păcate însă, tehnologia și știința au dus la negarea existenței lui Dumnezeu, fapt care poate fi sursa multor nenorociri care se întîmplă pe pămînt. Oameni fără nici un Dumnezeu au ajuns la conducerea lumii, pe care vor să o transforme după chipul și asemănarea lor. Și, cu cît omenirea se depărtează mai mult de divinitate, cu atît mai dese vor

Teme juridice de actualitate

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (5)

II. Constituţiile României şi drepturile şi libertăţile din sfera comunicării (1)

1. Constituţiunea din 1866

Apreciată la vremea ei ca una dintre cele mai avansate constituţii din Europa, inspirată de modelul belgian, Constituţiunea din 1866 a fost adoptată odată cu instalarea ca domnitor a lui Carol I de Hohenzollern. Chiar primul articol al Titlului II „Despre drepturile românilor“ (art. 5) arăta că românii se bucură de libertatea consciinţei, de libertatea înveţămentului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor

Art. 21 insista asupra caracterului absolut al libertăţii consciinţei, deşi, după moda vremii, conştiinţa era văzută mai mult ca o modalitate de manifestare a convingerilor religioase. Libertatea înveţămîntului era garantată cu condiţia ca exerciţiul ei să nu aducă atingere bunelor moravuri sau ordinii publice.

Reguli foarte elaborate sînt prevăzute pentru libertatea de exprimare şi de opinie. Potrivit art. 24 din Constituţia de la 1866, ,,Constituţiunea garanteză tutulor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opțiunile lor prin graiu, prin scris şi prin presă, fiecare fiind respundetor de abusul acestor libertăţi în casurile determinate prin Codicele penal, care în acesta privinţă se va revisui şi complecta, fără însă a se putea restrînge dreptul de sine, sau a se înfiinţa o lege escepţională. Delictele de presă sînt judecate de juriu. Nici censura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea,

vinderea sau distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va putea reînfiinţa. Pentru publicaţiuni de jurnale nu este nevoe de autorisaţiunea prealabilă a autorităţei. Nici o cauţiune nu se va cere de la diarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. Presa nu va fi supusă niciodată sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicaţiune nu va putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este respundetor pentru scrierile sele, era în lipsa autorului sînt respundetori sau girantul sau editorul. Veri ce jurnal trebue să aibă un girant responsabil care să se bucure de drepturile civile si politice”.

Secretul corespondenţei (art. 25), libertatea de întrunire (art. 26), libertatea de asociere (art. 27), dreptul de petiţionare (art. 28) reprezintă tot atîtea drepturi şi libertăţi care au marcat trecerea României la un regim de libertate a comunicării.

2 Constituţiunea din 1923

Înfăptuirea României Mari la 1 Decembrie 1918, recunoscută prin sistemul Tratatelor de la Versailles, a impus redactarea şi adoptarea unei noi Constituţii, mai adaptată noilor realităţi politice, economice şi sociale –Constituţia din 1923. De largă respiraţie democratică, ea reglementează (tot în Titlul II ,,Despre drepturile românilor”) mulţimea drepturilor şi libertăţilor din sfera comunicării, într-o manieră şi mai detaliată decît o face Constituţia din 1866.

Introducînd principiul nediscriminării pe criterii etnice, lingvistice sau religioase între cetăţenii români, art. 5 arată că aceştia se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţămîntului, de libertatea presei, de

fi dezastrele naturale, sărăcia mai apăsătoare, lumea mai rea, mai dură. Oare nimeni nu realizează că drumul fără credință este unul închis?

Da, Dumnezeu există! El este întregul univers care ne înconjoară, Calea, Adevărul și Viața. Pentru mine, este ființa supremă, o altă dimensiune în care vom ajunge la un moment dat cu toții, o putere ce nu ține de actualele legi ale fizicii. Pot spune, raportîndu-mă la știință, că sîntem niște ,,softuri” în care Creatorul a insuflat viață, suflet, prin care sîntem conectați la o imensă sursă de putere. Atunci cînd corpul fizic cedează, acest soft în care sufletul nostru trăiește se întoarce acolo de unde a venit, la Sursă, urmînd ca evoluția lui viitoare să fie decisă de faptele pe care noi, aici, pe pămînt, le-am săvîrșit.

Mulți au renunțat să mai creadă în Dumnezeu pentru că întîmpină greutăți în viața de zi cu zi. Alții nu mai cred în El pentru că bogăția le-a luat mințile. Dar cel care știe că sufletul nu are cum să se nască în eprubetă, că în viața de Apoi întotdeauna există un echilibru, ei bine, el știe că în fiecare secundă Dumnezeu îi poartă pașii. Mulți sînt nemulțumiți de faptul că răspunsul la rugăciuni întîrzie să apară, iar alții au reunțat demult pînă și la rugăciune. Ne putem gîndi, în acest context, la cît de greu este să răzbați făcînd bine și la cît de ușor ajungi în vîrf făcînd rău. Aceasta este diferența dintre Bine și Rău, dintre Dumnezeu și Diavol. Răul este mereu tentant pentru că implică eforturi minime și timp rapid de execuție. Binele, însă, necesită efort, atenție, timp.

Dumnezeu există și este mereu alături de noi. Asta este tot ce contează. El a lăsat ușa deschisă chiar și pentru cei care refuză să creadă acest lucru. D.A

libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi. Art. 22 califică libertatea conştiinţei ca absolută (alin. 1). Art. 25 garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin Codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrînge dreptul în sine. Nici o lege excepţională nu se va putea înfiinţa în această materie (alin. 1-2).

Un efect al dezvoltării comunicării prin presa scrisă, principala formă mass-media a societăţii româneşti în epocă, îl reprezintă şi inserarea, în cuprinsul a două articole, a regulilor constituţionale cu privire la garantarea libertăţii comunicării ideilor şi a presei. Astfel, ,,nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuţiunea oricărei publicaţiuni nu se va putea înfiinţa. Nu este nevoie de autorizaţiunea prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţiunea oricărei publicaţiuni. Nici o cauţiune nu se va cere dela ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaţiune nu va putea fi suspendat sau suprimat. Orice publicaţiune periodică de orice natură va trebui sa aibă un director răspunzător, iar în absenţa acestuia, un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul vor trebui să se bucure de drepturile civile şi politice. Numele directorului şi numele redactorului vor figura vizibil şi permanent în fruntea publicaţiunii. Înainte de apariţiunea publicaţiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara şi înscrie numele său la tribunalul de comerţ. Sancţiunile acestor dispoziţiuni se vor prevedea prin legi speciale” (art. 25 art. 3-7) (va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Ca floarea cîmpului...”

Mihail Sadoveanu a fost un mare muncitor intelectual și a scris enorm, peste 100 de volume: romane, povestiri, amintiri și chiar versuri (în adolescență, semnate cu pseudonime, și la senectute, volumul ,,DAIM”, tipărit tîrziu, în 1980, din care cu greu s-ar mai putea reține ceva astăzi). L-a întrecut doar Nicolae Iorga cu miile sale de pagini tipărite și cu altele rămase în manuscrise pe motiv că sînt greu de descifrat. Pe lîngă talentu-i inepuizabil, atît de cunoscut, o altă explicație a impresionantei opere sadoveniene ar fi aceea că maestrul avea de întreținut o casă grea: 12, după alții, 14 copii, soția, soacra, periodic părintele, bătrînul văduv Alexandru Sadoveanu, și cîțiva frați mai mici, plus nelipsiții servitori. Mai tîrziu, cînd începuse să zacă la pat, prima soție, Ecaterina, își găsea mîngîiere alături de fiicele sale. La rîndu-i, fiindcă făcuse imprudența să-i atace în presă pe legionari, Sadoveanu își cumpărase pistol și ieșea din casă însoțit cu rîndul de băieții săi. În privința fecundității sale conjugale, pe Sadoveanu l-a întrecut doar scriitorul și inventatorul dîmbovițean I.C. Vissarion cu cei 22 de copii ai săi (!), unii cu nume fistichii: Voltaire, Garibaldi, Benedict, Florența. Din nefericire, la maturitate vor ajunge doar 10.

Așa stînd lucrurile și plăcîndu-i să trăiască boierește, Sadoveanu a fost și un neobosit vînător de funcții, poate ca urmare și a obiceiului său de a petrece ore și zile întregi la pescuit și la vînătoare, îndeletniciri care te scapă de balamucul de acasă. Așa se face că 10 ani a fost directorul Teatrului Național din Iași, director și colaborator la diverse publicații, ,,Viața Românească”, ,,Însemnări literare” și multe altele, deputat și senator, căci se lansase și în politică de partea partidelor istorice. Mai mult chiar, în perioada prigoanei legionare, și-a închiriat numele, ca prezumtiv proprietar, unor publicații evreiești de pe Str. Sărindar. ,,Omul Sadoveanu – ne înștiințează criticul și istoricul literar Marian Popa în monumentala sa lucrare ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine” –era dornic de bani și ducea o viață de senior medieval: era vînător și pescar, schimba casele, vilele și cabanele de vînătoare ca pe haine. Își bătea fetele cu biciul în stil slav. Membru de vază al Masoneriei, trebuie că fusese informat asupra direcției pe care o va lua România după război”. În 1939, la cedarea Basarabiei, îi atacă pe ruși, pentru ca, după un deceniu, să primească la Moscova Premiul ,,Lenin” pentru Pace. După 1944 este vicepreședintele Marii Adunări Naționale și, în continuare, cît îl mai țin picioarele, cutreieră Europa și laudă binefacerile comunismului din România, în timp ce toată floarea intelectualității zăcea în pușcăriile comuniste.

Deși a abordat toate genurile literare – 10 volume de proză, pezie, amintiri și teatru pentru copii – astăzi, despre longeviva scriitoare Profira Sadoveanu (19062003), fiica maestrului, aproape că nu se mai știe nimic. N-a fost premiată vreodată, nu figurează în dicționare și, în cel mai bun caz, mai vechile generații de cititori ar putea să-și aducă aminte că a fost un memorialist de clasă și ne-a lăsat pagini valoroase despre tatăl ei și epocile în care a trăit și a scris. Fără să fi avut vreo forță epică ieșită din comun sau copleșitoarea întindere și adîncime a gloriosului ei părinte, ,,Miss Profirița”, cum o alinta George Topîrceanu, era vădit înzestrată cu darul portretistic. Fizicește, era blondă, avea ochii albaștri-verzui, tenul roz și nasul nițeluș cam lung. Astfel, răsfoind ultimul ei volum, ,,Destăinuiri”, apărut în 1989 la Editura ,,Eminescu”, un veritabil album de familie, și scoțînd la iveală două fotografii rare – una cu el în uniforma de ofițer și cealaltă civil, alături de tatăl său – în articolul de față, ne-am propus să reconstituim biografia lui Paul Mihu Sadoveanu (1920-1944). Ultimul vlăstar al părinților săi, care, făcut la bătrînețe, cum bine se spune, ori se nimerește un copil-minune, ori regreți că l-ai făcut. Dar, foarte curînd, prin drăgălășenia și istețimea lui, copilul se va dovedi foarte reușit și va fi îndrăgit de toată lumea. ,,Mai mult, spune Profira Sadoveanu în cartea ei, el va contribui decisiv la plămădirea romanului «Frații Jderi», care așepta, de vreun sfert de veac, în laboratorul lăuntric al lui Sadoveanu. Prin apariția lui Paul Mihu, personajul Ionuț Jder, la fel de subțirel și de sprinten, de isteț și de ager, de calm și de pasionat, de poznaș și de hîtru, prindea tot mai mult viață. Și, pe măsură ce creștea acolo, în curtea largă de pe Copou, creștea și romanul plănuit de conu’ Mihai de atîta vreme”. Mai tîrziu, cînd Mihuț a împlinit 15 ani, și era bălan cu ochii albaștri, ca toți Sadovenii, s-a tipărit volumul I, ,,Ucenicia lui Ionuț” al trilogiei ,,Frații Jderi”. Mai tîrziu, aveau să apară și celelalte volume,,Izvorul alb” (1936) și ,,Oamenii Măriei-Sale” (1942). Paul Mihu a urmat cursurile Licelului ,,Sf. Sava” și ale Facultății de Drept din București. În 1944 a fost înrolat în armată. A făcut Școala Militară de Ofițeri TR de la Cîmpulung Muscel și a devenit sublocotenent în rezervă. În 1944 a fost repartizat în cadrul Gupului 90 Vînători de Munte, de la Sibiu, unde, pînă la 23 august, a instruit eșaloane de recruți. Se pare că ,,Avva Pavăl”, cum îl răsfăța tatăl său, și-a presimțit moartea, căci, în ultimele zile, tot spunea: ,,Rămas bun tatei!”. Într-un atac la Turda a căzut grav rănit, și a murit, după cîteva zile, în spital. Avea 24 de ani. Paul Mihu Sadoveanu a murit fără săși mai vadă tipărit volumul ,,Ca floarea cîmpului...” la care lucra. Ca atîția alți scriitori morți de tineri – Vasile Cârlova, Iulia Hașdeu, Luca I. Caragiale, Mihai Săulescu sau Nicolae Labiș – nu se poate spune cît de mare scriitor ar fi ajuns mezinul Sadovenilor. Poate ar fi semănat cu ofițerul Constantin, căruia părintele său, Ion Creangă, nu i-a lăsat nici un strop de genialitate. Sau poate că, odată cu timpul, talentul lui Mihuț ar fi înflorit de timpuriu în literatura română. Cine poate ști? Volumul ,,Ca floarea cîmpului...”, corectat de Profira Sadoveanu, a apărut în 1944, în colecția ,,Scritori contemporani”, Fundația ,,Mihai I” și sub îngrijirea lui Șerban Cioculescu. |

În 1943, pe cînd se afla în cazarma de la Cîmpulung Muscel, unde urma școala de ofițeri în rezervă, soldatul Paul Mihu Sadoveanu i-a trimis o scrisoare poetului Mihai Moșandrei, un bun prieten al tatălui său, cu rugămintea de a-l ajuta să obțină, printr-o stratagemă, de altfel, cunoscută, o permisie la București, să-și vadă, nu atît familia, cît mai ales iubita. Din rîndurile așternute, transpare durerea provocată de moartea la Turda a vărului său, Alexandru Drăgănescu, proaspăt sublocotenent, nu departe de locul unde fusese ucis Mihai Viteazul, și – stranie coincidență – va fi secerat și el ca o floare a cîmpului...

,,31 iulie (1) 1943. Dragă domnule Moșandrei, îți scriu aceste cîteva rînduri pentru a te ruga un lucru de foarte mare importanță.

Înainte de a spune despre ce este vorba, țin să-ți cer iertare de deranjul pe care ți-l produc. Încă o dată, te rog să mă ierți.

Vreau să te rog să dai, chiar seara asta, un telefon acasă, eu neputînd, nici azi, nici mîine, să ies din cazarmă. Acest telefon e în legătură cu plecarea mea de aicea. Cu plecarea mea într-un concediu medical, a rămas de căruță. Nu mai vine nici un doctor; ba chiar pleacă și cel de aicea. Deci, nici o speranță în direcția asta.

A rămas a doua posibilitate pe care am plănuit-o astăzi, împreună cu căpitanul Coleș, comandantul meu de companie. Am aranjat ca cei de acasă să-mi trimită o telegramă urgentă. Printr-un mijloc oarecare să fac să parvină acasă acest plan. M-am gîndit la telefon. E cel mai rapid și mai sigur. Scrisoarea e cenzurată etc. Nu? Eu, neputînd ieși în oraș, m-am gîndit că confratele meu de breaslă, dl. Moșandrei, îmi va face acest serviciu.

Iată planul. Mata transmiți acasă ca, în cel mai scurt timp, adică mîine, Duminică 1 August, cineva de acasă să se ducă la Poștă și să-mi expedieze o telegramă cu următorul cuprins: «Fă tot posibilul să vii acasă. Sora ta, Maria, foarte bolnavă» (Iscălit, un membru al familiei de sex bărbătesc).

Numele surorii mele nu are prea mare importanță. Poate fi Maria, sau Livia, sau oarecare; chiar unul fictiv, dacă cei de acasă sînt superstițioși. Principalul e ca duminică, cel mai tîrziu, luni, să primesc o telegramă în forma redactată mai sus. Această telegramă reprezintă pentru căpitan o formă cu care să justifice față de școală.

Să insiști, domnule Moșandrei, ca să trimită telegrama Duminică. Să le spui la telefon că acesta e singurul mijloc ca să pot pleca din școală; că forțele mele și rezistența mea s-au isprăvit. Și că dacă primesc telegrama Duminică, Luni sunt acasă sau cel tîrziu Marți.

Să le spui că dacă nu trimit telegrama cît mai repede, n-am să le-o iert niciodată. E singura mea șansă ca să pot pleca, pentru cîtva timp, din închisoarea asta. (...) Domnule Moșandrei, aș fi fericit dacă mîinedimineață sau după-amiază ai putea veni să mă vezi, să mai stăm de vorbă și să aflu și rezultatul convorbirii telefonice.

Îți mulțumesc din suflet pentru acest serviciu și, încă o dată, iartă-mă de deranjul pe care ți-l produc.

Te aștept mîine, al dumitale îndatorat, Mihu Sadoveanu

P.S. În rezumat. E vorba ca cei de acasă să-mi expedieze o telegramă în care să-mi comunice că o soră de a mea e grav bolnavă. Pe baza acestei telegrame voi pleca și eu de aicea.

De acest plan drăcesc nu știu decît căpitanul Coleș și cu mine. Cînd îmi vine telegrama, eu mă duc speriat la căpitan și îi arăt, cu răsuflarea tăiată, telegrama. A doua zi, mă urc în tren și plec acasă. Nu-i bună ideea? Era să uit de numărul de telefon! Cereți 4.97.23. Casa Popa. Mă ierți că-s pisălog. Dar de abia aștept să plec de aicea.

Sărutări de mîini doamnei Moșandrei; salutări Veveriței și havarezului. Mihu Sadoveanu

P.P.S. Insistați ca să expedieze telegrama mîine, Duminică, 1 August”.

PAUL SUDITU

Mihail Sadoveanu împreună cu fiii săi, Mircea și Paul Mihu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (35)

Partea a II-a – VARA

Teroarea școlii primare (2)

În prezent, mulți nostalgici plîng după vremurile comuniste. Poate că făceau parte dintr-o clasă oarecum privilegiată sau erau fericiți că aveau un loc de muncă și o casă. Nu neg că sînt valori sentimentale pentru mulți. Eu, însă, nu am păreri de rău, pentru că, deși puțini știu asta, în Alexandria căldură și apă caldă aveau în general doar cartierele unde locuiau cei din crema conducerii. În rest, începînd din 1978, caloriferele din blocul unde eu am locuit au rămas reci, apă rece aveam cîteva ore pe zi, apă caldă doar între orele 20 și 22, vinerea seara, o dată la două săptămîni, mai mult călîie și plină de rugină. Nu mai vorbesc de faptul că nu aveam curent electric decît din cînd în cînd, iar accesul la cultură era limitat. Ascultam pe atunci Radio Kuweit, care difuza muzica bună, iar din cînd în cînd, săptămînal, puteam asculta topurile cu cele mai bune cîntece internaționale. La bulgari așteptam în fiecare sîmbătă seara să vedem Studio X, dar nu aveau subtitrare. Acolo l-am văzut pentru prima oară pe Sergiu Nicolaescu, în ,,Revanșa”, strigînd ,,Bîrzu, bîrzu” (,,Repede, Repede”) după Jean Constantin.

Partea a III-a – TOAMNA

Părăsirea satului natal în favoarea orașului nu a dus la ruperea legăturii pe care o aveam cu prietenii mei de năzbîtii. Vacanțele mi le petreceam în continuare la bunici, cel puțin pînă în clasa a 8-a, și, de multe ori, la final de săptămînă, cu rata de sîmbătă seara, străbăteam cei 24 km care mă depărtau de locul în care m-am născut.

Pentru mine, mutarea la Alexandria a fost una destul de bruscă. A implicat o schimbare de metabolism care m-a ținut mai mult bolnav timp de un an de zile, perioadă în care am contactat toți microbii și virușii care se pare că nu existau în satul natal. Cu această ocazie l-am cunoscut și pe primul meu medic pediatru, cel care avea să devină un simbol al Teleormanului și care, din păcate, a plecat dintre noi mult prea tînăr – Liviu Vasilică.

Orașul mi-a oferit și oportunitatea de a-mi face noi prieteni și de a-mi deschide noi orizonturi. Primul partener de joacă a fost Mihai, care, printr-o frumoasă coincidență, era atît vecinul meu de bloc, cît și colegul meu de clasă. În acei ani, Alexandria se refăcea după cutremurul din 1977, care, chiar dacă nu făcuse victime, pusese la pămînt o parte din centrul vechi al orașului. Prin urmare, după 1978, a fost demarat un amplu proces de construcție, care nu se terminase pînă în 1989. Prin

Vremurile acelea nu au fost bune pentru nimeni. Dar, cînd ești copil, ești mult mai tolerant în fața unor astfel de nedreptăți. Noi judecăm totul prin prisma prezentului și ne aliniem condițiilor existente. În acest caz, însă, nu se aplică zicala conform căreia amintirile triste devin plăcute pe măsură ce timpul trece.

Dosare secrete ale Istoriei (107)

Misterul Kennedy (20)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. jACQUELINE KENNEDY

Nu era nici un miracol. Şi i s-a explicat lui Fritz imediat totul.

La orele 12,44, biroul central al poliţiei din Dallas dăduse ordin tuturor maşinilor poliţiei să înconjoare sectorul Pieţei Dealey, sectorul de unde se trăsese asupra preşedintelui. La orele 12,45, în schimb, doi agenţi au primit ordin să ajungă cu maşina lor în centrul lui Oak Cliff. Unul dintre cei doi agenţi se numea J.D.Tippit. Se afla singur în maşina lui, lucru întru-totul firesc pentru majoritatea poliţiştilor care-şi făceau rondul la ora aceea din zi. Avem înregistrările comunicărilor dintre Tippit şi cartierul lui general. La orele 12,45, cartierul general făcu legătura cu el şi-l întrebă: „Eşti în sectorul lui Oak Cliff, nu-i aşa?” Tippit răspunse afirmativ... Răspunsul cartierului general: ,,Să fii în post pentru cazul în care s-ar prezenta vreo urgenţă”.

La orele 13,08, Tippit încercă în două rînduri să ia legătura cu cartierul său general. Dar comunicarea fu bruiată. Puţin după orele 13,16, cartierul general primi un mesaj emis de către aparatul de radioemisie de la bordul maşinii lui Tippit. Chema Domingo Benavides, un mecanic de automobile. Foarte tulburat, el anunţă poliţiei că agentul Tippit fusese ucis chiar în momentul acela de un trecător care dispăruse. Benavides îl văzuse pe asasin îndreptîndu-se spre Bulevardul Patton.

Radioreporterul postului de radio Dallas, însărcinat să ţină legătura cu poliţia, anunţă imediat postul de emisie că un agent a fost asasinat. În urma acestui fapt, foarte curînd după săvîrşirea omorului, radioul transmise vestea: agentul Tippit a fost ucis de către un necunoscut în Oak Gliff. Girantul magazinului de încălţăminte „Hardy’s”, situat pe Bulevardul Jefferson, Johnny Calvin Brewer, auzi informaţia transmisă de difuzorul care se afla în permanenţă deschis în magazinul lui. Peste cîteva clipe răsună pe bulevard sirena unei maşini a poliţiei. Brewer văzu atunci „un individ strecurîndu-se repede spre intrarea magazinului şi stînd acolo în picioare, cu

spatele spre stradă”. După toate aparenţele, individul acela auzise şi el sirena maşinii poliţiei şi nu ţinea deloc să fie observat. Avea, categoric, atitudinea unui suspect. Brewer făcu imediat legătură între „necunoscutul” care 1-a ucis pe agentul de poliţie – în imediată apropiere –şi personajul care se ascundea de poliţie în gangul de la intrarea magazinului său, „care de la trotuar şi pînă la uşa din faţă a magazinului avea o lungime de aproximativ 4,50 m”. Maşina poliţiei – care primise ordin să pornească în căutarea asasinului lui Tippit – făcu cale-ntoarsă şi se îndreptă spre locul în care fusese ucis agentul. Ea trecu din nou prin faţa magazinului şi se îndepărtă... După ce zgomotul sirenei se pierdu, individul privi peste umăr, părăsi intrarea magazinului şi o apucă pe Bulevardul West Jefferson. Individul – avea să spună Brewer – purta un maiou pe sub cămaşă şi nu avea haină:

– Mi s-a părut ciudat... Avea părul zburlit şi făcea impresia că alergase; părea înspăimîntat; avea un aer bizar.

În partea de nord a Bulevardului Jefferson se afla cinematograful „Texas”. Cînd casieriţa, doamna Julia Postal, a auzit sirena poliţiei, s-a sculat de la casă şi a ieşit pe trotuar. A avut impresia că a văzut un bărbat „strecurîndu-se” în holul cinematografului. Atenţia ei era însă în întregime concentrată asupra spectacolului –cu mult mai pasionant, desigur! – oferit de o maşină a poliţiei care mergea în goană, cu sirena urlînd. Doamna Postal se afla încă pe trotuar atunci cînd Johnny Brewer, ieşind din magazinul lui, situat în apropiere, pe urmele „suspectului”, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o „dacă tipul care se strecurase în cinematograf îşi cumpărase bilet”.

– Nu, răspunse ea. Vai de mine!

Şi intră înapoi. De individ nici urmă. Brewer îi spuse doamnei Postal că 1-a văzut pe omul acela „încercînd să se ascundă în gangul de la intrarea magazinului său şi că 1-a urmărit pînă la cinematograf”. Doamna Postal, foarte agitată, insistă ca Brewer să intre-n sală şi să-ncerce să-1 găsească pe bărbatul respectiv, ca să-1 împiedice eventual să iasă. Ceea ce el şi făcu. Între timp, casieriţa anunţă telefonic poliţia.

(va urma)

ALAIn DECAUX

urmare, eu, Mihai și familiile noastre am fost relocați în blocurile noi, fapt care ne oferea nouă, copiilor, multiple oportunități. Seara, după ce muncitorii plecau, puneam stăpînire pe șantierul dintre blocuri și inventam jocuri care acum ar speria toți părinții. Nu ne era teamă de pericole, simțeam că lumea e a noastră. Îmi amintesc că ne jucam ,,prinselea” pe schelele care înconjurau blocul aflat în construcție, apoi ne ,,înarmam” cu țevi și cornete și, în grupuri mici, mergeam la alți copii din cartier, de la alte blocuri aflate, de asemenea, în plin șantier.

Plecarea la oraș mi-a adus noi prieteni și noi provocări și mi-a schimbat modul de a vedea viața. Acum înțelegeam ce însemna expresia ,,casă peste casă”, adică modul în care erau descrise blocurile la sat. Nu reușeam deloc să mi le imaginez, crezînd ca această formulare – ,,casă peste casă” – implica suprapunerea terenurilor, cu cățel, cu purcel, cu toate orătăniile, iar supraetajarea lor mi se părea imposibilă. Pentru un copil care, timp de 8 ani, nu părăsise locul nașterii și care nu văzuse blocuri sau orice altceva în afară de mediul rural tradițional, era greu de închipuit cum arată, de fapt, un oraș.

Adaptarea la noua viață a durat mai mult decît am crezut inițial, dorința de a fi la țară, cu prietenii mei, fiind destul de puternică în primii ani. Aș putea spune că m-am obișnuit cu noua mea casă odată cu prima dragoste – o fată care locuia în blocul vecin, pe nume Mirela. Ea a fost factorul decisiv care a înclinat balanța în favoarea zonei urbane, iar ceea ce a urmat a fixat definitiv orașul ca punct pornire în viață.

(va urma)

SĂMÎNȚA BUNĂ

T.T.

Ajutor sută la sută?

Motto: ,,Tu ai găsit plăcere să-mi scoți sufletul din groapa nimicirii, căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” – Isaia 38.17

Niciodată psihologii nu au fost așa de mult solicitați ca în zilele noastre. Oamenii caută ajutor la oameni, vor răspuns la probleme nerezolvate. Ei sînt apăsați de necazuri sufletești, de temeri, de povara unui trecut nerezolvat, de situații fără ieșire, de griji, de deznădejdi, de depresii.

La discuția cu psihologul, pacientul trebuie să-și dezvăluie tot trecutul, nu poate lăsa nimic deoparte. Sînt aduse la lumină întîmplări petrecute demult, cărora nu le-a putut face față și pe care a fost nevoit să le suprime. Astfel pot fi tratate eventuale temeri și necazuri rezultate de aici. Dacă vrea să primească ajutorul potrivit, pacientul trebuie să-i dezvăluie medicului său tot adevărul.

Cu toată osteneala, rezultatul poate fi pus sub semnul întrebării. Un ajutor sută la sută nu există pe această cale. Un tratament se poate întinde pe mai multe săptămîni sau chiar pe luni de zile. Dumnezeu însă rezolvă sută la sută și îndată problema originară a omenirii – păcatul. Vameșul din templul din Ierusalim s-a rugat simplu: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Luca 18.13). El a strigat la adevăratul Dumnezeu, a recunoscut în adîncul inimii sale că este un păcătos și s-a bazat prin credință pe harul lui Dumnezeu. Vameșul s-a întors acasă îndreptățit și eliberat de cea mai mare povară, pentru că s-a așezat la picioarele lui Isus Christos cel răstignit și înviat. Iertarea lui Dumnezeu este desăvîrșită și este valabilă pentru timp și pentru veșnicie. Ai avut parte de ea? Dacă nu, atunci procedează și tu precum vameșul: recunoaște că ești un om păcătos și că ai nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Și vei simți îndată că Dumnezeu te iartă.

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

Oîntrebare inutilă şi periculoasă (1) – Radiografia unei trădări –

Libertatea de a alege

Nu cu mult timp în urmă mass-media internațională a anunțat decesul celui ce a fost general-locotenent Ion Mihai Pacepa, omul de încredere absolută al fostului președinte al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, generalul care, în pofida tuturor aparențelor și a statutului de privilegiat al regimului comunist, în iulie 1978, în timp ce era trimis în misiune oficială în Republica Federală Germania a defectat, cerînd azil politic ambasadei Statelor Unite ale Americii de la Bonn. Deși zvonurile morții sale au circulat în România de mai multe ori, avînd ca bază atît vîrsta înaintată cît și lipsa oricărui martor din România care să-l fi văzut (întîlnit) pe Pacepa în aceste decenii de cînd a fugit din țară (singurii români trăitori în România care au stat de vorbă cu generalul Ion Mihai Pacepa – chiar după spusele generalului – sînt Lucia Hossu Longin și soțul acesteia, regizorul Vlad Necșulea, care i-au luat un interviu între 26 și 28 februarie 2009), noi luăm de bun comunicatul oficial al morții generalului Pacepa, la 14 februarie a.c., la venerabila vîrstă de 92 de ani.

Marea enigmă în care ne aflam încă de la fuga generalului Pacepa, din vara anului 1978, este creată de dualismul întrebării sui-generis, care plutește în aer: Erou sau trădător?

Oricine s-a angajat în demersul care să conducă la un singur răspuns formulat în limita celor două întrebări – indiferent de simpatii și antipatii – ar fi trebuit să plece de la reflectarea cazului Pacepa prin lumina documentelor și nu după ureche. Cînd am scris intertitlul de mai sus ,,Libertatea de a alege”, am avut în vedere libertatea de a alege partea de adevăr a acestui caz, și nu partea regizată în baza unor simpatii personale sau a unor comenzi venite din afară, cu substratul de a învedera fapta ,,eroică” a generalului Pacepa de a se rupe de comunism și de a demasca atrocitățile regimului. În această a doua variantă situația se vede cu ochiul liber, făcătura și țesătura de mătase a broaștei cu care se încearcă a se înveli actul unei trădări clasice sînt atît de penibile și chiar jignitoare la adresa autorilor care au adoptat acest stil de presă încît îți vine să conchizi, ca în cazul unui meci de fotbal execrabil: fără comentarii!

vremuri care aveau în centrul lor Securitatea română și pe cei care i-au dat viață și au servit-o, așa cum a fost și tovarășul general-locotenet Ion Mihai Pacepa. Pentru a risipi orice umbră ce ar putea plana asupra autorului acestor rînduri, cu privire la mobilul atacării acestei teme a încadrării generalului Pacepa în panoplia cu eroi sau în lada de gunoi a istoriei conținînd trădătorii Patriei, mărturisesc faptul că am abordat acest subiect surprins în mod negativ de luările de poziție ale unor confrați care l-au instalat definitiv pe Pacepa în tabăra eroilor neamului, și nemulțumit de superficialitatea acelor oameni de presă care, (fără a pătrunde în profunzimea reală a cazului) încercînd să răspundă la neghioaba întrebare: erou sau trădător?, s-au oprit la a doua parte a binomului acestei întrebări dar, parcă frînați de o anumită sfială, n-au mers pînă la capăt și n-au pus în antiteză faptele cunoscute ale fostului general Pacepa. Mai afirm un adevăr care să fundamenteze proporția de obiectivitate pe care o generează conținutul acestui material: 1. Nu am fost rudă cu Nicolae Ceaușescu, pentru a mă simți oarecum obligat să-i iau apărarea; 2. Nu l-am cunoscut personal pe generalul Pacepa și nici nu am avut vreo tangență cu serviciul acestuia sau cu vreuna din măsurile pe care le-a pus în practică în legătură cu spionajul românesc și cu urmările acestei activități secrete, deci nu pot fi acuzat de nici un parti-pris în această încurcată chestiune.

Un om pentru americani

Cum era firesc, deci odată cu scurgerea timpului, interesul românilor pentru cazul Pacepa a cunoscut o diminuare semnificativă, ajungînd pînă la cota de indiferență totală din partea unei mari pături sociale, dispariția pămînteană a fostului spion ceaușist reconsiderînd oarecum istoria acestui personaj, iscînd în presă polemici și atitudini cu nuanțe diferite, chiar diametral opuse. Pînă în acest punct totul pare a fi normal, adică diferența de opinii, în contextul unui subiect controversat încă de la apariția lui, poate căpăta amprenta naturală a unei libertăți abordate într-un cadru democratic de expresie civică și deontologică. Această percepție este vizibilă doar la o analiză pur superficială a speței, realitatea faptelor – chiar dacă s-au petrecut cu decenii în urmă – configurate de documentele la care avem acces, este cu totul alta, lăsînd descoperită o singură față a cazului Pacepa – Trădarea!

Dar, reducînd discuția la formula finală de mai sus, cei care își țin în brațe ,,eroul” de la ʼ78 chiar cred cu adevărat că ne-au păcălit, ce să mai vorbim de opinia publică, în special de masa de români care au trăit în România pe vremea cînd generalul Pacepa tăia și spînzura chiar din cabinetul și din reședințele Președintelui Nicolae Ceaușescu, și care sînt chemați acum să se închine la icoana acestui ,,erou” național! Pentru că, de-a lungul timpului au apărut mai multe cărți despre cazul Pacepa, multe dintre acestea rămînînd cramponate în a prezenta cititorilor dilema perpetuă (și înșelătoare): Pacepa –erou sau trădător?, după moartea generalului articolele din presă reluînd acest cîntec înșelător de sirenă, cred că ar fi nimerit și meritat să privim lucrurile dintr-o singură parte a baricadei, bineînțeles cu o susținere a unor dovezi imparțiale, bazate pe documete și pe declarațiile unor martori ai acelor

Ca orice spion adevărat și Mihai Ion Pacepa a avut mai multe biografii, mai multe identități și, după vîrsta de 50 de ani, chiar și o altă fizionomie. Acum însă, după fuga din țară, din 1978, o parte a vieții acestuia a devenit publică, rămînînd în coordonatele sigure ale unor date biografice, cu accent pe încadrarea tînărului absolvent de chimie în Ministerul de Interne. Vă propun să încercăm să ne apropiem de Ion Mihai Pacepa pentru a-l cunoaște în intimitatea unor evenimente care i-au determinat viitorul de șef al spionilor nației române, de la primii pași pe acest tărîm minat pînă în fatidica zi de 28 iulie 1978, cînd a coborît (ca fugar și trădător) din avionul Hercules ce-l aducea de la Bonn pe baza aeriană Andrews de lîngă Washington DC.

Ion Mihai Pacepa s-a născut la București, aproape de zona Domenii, la 28 octombrie 1928, într-o familie de oameni înstăriți odată ce tatăl său, Mihai Pacepa (de naționalitate cehă) a fost peste două decenii șeful Serviciului din România al companiei americane General Motors, deținînd și un atelier propriu specializat pe reparații de automobile de proveniență americană. După spusele fiului, tatăl Mihai Pacepa era un mare îndrăgostit de America, unde voia să emigreze împreună cu familia, însă cel de-al doilea război mondial i-a încurcat socotelile, rămînînd cu speranța că măcar fiul Ion Mihai Pacepa să ajungă să trăiască aievea visul american.

Din acest moment al biografiei lucrurile și întîmplările ba se bifurcă, ba se împletesc într-un fuior cu multe culori și nuanțe politice. Să explic. După terminarea războiului, tînărul Pacepa, neputînd ajunge în America Unchiului Sam, a descoperit ambasada SUA de la București, unde a devenit unul dintre vizitatorii entuziaști, aderînd la organizația americană ,,Tinerii Prieteni ai Statelor Unite”. Mergînd pe firul unui crez comunist în devenire, iată ce scrie generalul

Pacepa în cartea sa ,,Moștenirea Kremlinului”, la un moment dat: ,,Autodidact, tata a învățat să vorbească fluent șapte limbi, a făcut o pasiune pentru filosofia lui Descartes, Hegel și Nietzsche și a început să se împrietenească cu oameni care, ca și el, erau preocupați de lingvistică și materialism dialectic. Unul dintre prietenii lui cei mai apropiați a fost Lucrețiu Pătrășcanu, care, în ultimii ani cînd eram elev, devenise un frecvent musafir al casei noastre”.

Urmîndu-și calea normală, cu asemenea prieteni, Pacepa tatăl se înscrie în partidul comuniștilor la doar cîteva săptămîni de la lovitura de stat de la 23 august 1944. Făcînd acum parte din tabăra care se pregătea să ia conducerea României, mecanicul auto Pacepa devine interpretul mareșalului Rodion Malinovski, comandantul Armatei a VI-a sovietice (la propunerea viitorului ministru al Justiției în viitorul Guvern Petru Groza, Lucrețiu Pătrășcanu).

În această perioadă tînărul Pacepa traversează o parte confuză a vieții lui, cu schimbări bruște și de neînțeles, care, privite prin prisma coordonatelor biografiei lui de mai tîrziu, ilustrează în mod plastic înclinația tînărului pentru angrenarea sa în acțiuni cu risc programat, dezvoltînd interes pentru acțiuni dirijate în sfera de influență, provenite de dincolo de orizontul său de stăpînire a lumii înconjurătoare.

Dacă citim cu atenție cele ce urmează și le trecem prin filtrul unei judecăți de valoare intrinsecă, vom constata cu ușurință că germenii trădării au apărut la acest individ încă din fragedă tinerețe, el trecînd cu ușurința săririi unui pîrleaz dintr-o barcă în alta a opțiunilor politice. Concret: după ce a activat în acea organizație americană de la ambasada SUA din București, mergînd în direcția diametral opusă a tatălui său, în anul 1945 intră în rîndurile de tineret ale PNL, manifestînd accente vizibile anticomuniste. Înrolat puternic în lupta anticomunistă poartă cu mîndrie națională la butonieră o insignă cu chipul tînărului rege Mihai și participă cu entuziasm la marea demonstrație anticomunistă din luna noiembrie, din fața Palatului Regal. Paralel cu aceste înclinații promonarhiste manifestate la lumina zilei, aderă la un grup clandestin care avea

misiunea să răspîndească în Capitală manifeste în favoarea Regelui și a monarhiei. N-a durat prea mult dragostea față de Mihai și camarila acestuia, nici față de ambasada americană și nici de doctrina răsuflată a Brătienilor. Acum, la orizont fîlfîia drapelul roșu al proletariatului internațional iar fiul de membru PCR, după ce partidul ieșise din ilegalitate, studentul de la Chimie Ion Mihai Pacepa simte direcția din care bate vîntul și începe urcușul pe curentul acestuia. Un prim pas îl face vara, cînd se alătură studenților din Facultatea de Chimie Industrială în tabăra de muncă voluntară de la tunelele din zona Predealului. Ni-l închipuim pe studentul Pacepa, bucureștean get-beget, cum pleacă de cu zori la muncă, încolonat, cu tîrnăcopul pe umăr, și cîntînd cu foc lăuntric și cu patriotism înflăcărat marșul brigadierilor de pe șantierele Patriei: ,,Ne-am adunat din tîrguri și din sate/ Să făurim Republicii un drum de fier,/ Nimeni pe lume nu ne va abate,/ Ești brigadier sau nu ești brigadier!”.

Întărit fizicește după munca pe șantier, toamna vine și cu un alt fel de întărire – cea a conștiinței politice – acest pas psihologic realizîndu-se prin aderarea studentului Ion Mihai Pacepa la Uniunea Națională a Studenților. Să nu confundăm o asemenea organizație a studenților din acei ani cu una similară (ca titulatură) din anii din urmă. Diferența majoră venea din obiectivele acelei Uniuni, obiective ce puneau în practică politica PCR în rîndul tineretului studios, pregătind studenții pe linia trasată de partid, ca rezervă a viitoarelor cadre politice, și nu numai.

O dovadă a acestor considerații este chiar următorul pas pe care-l face studentul Pacepa de pe poziția de membru al Uniunii Naționale a Studenților, și anume (dar să-i dăm cuvîntul): ,,Grație atenției pe care o atrăsesem, în vara următoare am fost selecționat pentru cursul de îndoctrinare politică a studenților de la Timiș, și dintr-o dată, m-am aflat de cealaltă parte a baricadei”. Probabil, tot ,,grație atenției pe care o atrăsesem” (de data aceasta, în cadrul cursului de îndoctrinare politică), la doar cîteva luni de la terminarea acestui curs, Ion Mihai Pacepa a fost chemat la Ministerul de Interne, unde a primit vestea cea mare: Comisia Guvernamentală l-a repartizat pe studentul Pacepa Ion Mihai pentru a lucra, la absolvirea facultății, în cadrul Securității, fiind repartizat la Direcția a IV-a (Contrasabotaj).

A fost o întîmplare? A fost destin? A fost o chemare?

După atîta amar de ani și în urma unei întorsături care a bulversat eșafodajul Statului Român Comunist, cine poate formula un răspuns adevărat? Coroborînd, însă, activitatea laborioasă pe linia spionajului românesc și nivelul de implicare a generalului de mai tîrziu Ion Mihai Pacepa, cu faptul că el a ascuns părintelui său că lucrează la Securitate, am putea răspunde la una din cele trei întrebări, cu sorți de a asigura o probabilitate mulțumitoare a marjei de adevăr. Imaginea tatălui în momentul în care a avut loc prima confruntare vizuală între cei doi după ce tatăl aflase de locul de muncă al fiului este revelatoare pentru a creiona suportul moral al atracției tînărului inginer chimist pentru profesiunea de securist, abandonînd idealul familiei debusolate în fața unui verdict neașteptat și în opoziție cu ceea ce inoculase părintele în conștiința fiului: ,,Nu voi uita niciodată ziua

aceea – văd și acum corpul atletic al tatei, care umpluse cadrul ușii, privirea împietrită pe fața-i aspră, mustața sa țepoasă și ochii metalici sub părul lui blond, cu cărare pe stînga și trei fire rebele în creștetul capului. A durat un timp pînă ce tata și-a regăsit vocea. «Și America noastră?»”.

Dacă ar mai fi trăit, Mihai Pacepa ar fi primit răspunsul adecvat la 28 iulie 1978, pe un aeroport de lîngă Washington: ,,Iată, tată, America!”, răspuns formulat în cu totul alte condiții decît visase bătrînul Pacepa. Așa cum își descrie Ion Mihai Pacepa părintele în diferite împrejurări, nu știu dacă ar fi acceptat actul de trădare al fiului și împlinirea visului american pe această cale!

Dacă pînă la acest eveniment de cotitură în viața tînărului locotenent Pacepa am fost martorii unor cîteva decizii și schimbări de direcție, de aici încolo, exceptînd avansările în grad și în funcție, drumul în viață și în meserie al generalului Pacepa va cunoaște o linie continuă ascendentă, culminînd cu frîngerea bruscă din iulie 1978. Avînd la îndemînă o bibliografie stufoasă care urmărește acest drum în

rampă, este ușor, dar este, în același timp, greu să rescrii o etapă din viața și activitatea unui om atît de controversat, într-o lume care pare că s-a detașat de cel mai trist moment pe plan extern al României contemporane. Mulți conaționali s-au lăsat păcăliți de ineditul scrierilor generalului Pacepa (mă refer, în mod special, la ,,Orizonturi roșii” și la ,,Moștenirea Kremlinului”), cărți scrise dincolo de ,,Cortina de Fier”, de pe poziția unui general transfug, un general care a făcut un joc memorabil de a prezenta aievea unele întîmplări și date din cîmpul amintirilor, dar și din a aranja în așa fel piesele de pe tabla de șah a Istoriei încît el să joace numai cu cele albe și să aibă două regine și doi regi!

Despre intoxicarea mediului social românesc (și nu numai) prin propaganda revărsată de cele peste 1000 de pagini de carte vom scrie în alt episod al acestui material, cu argumente ce demonstrează fără tăgadă eșafodajul insalubru pe care sînt construite cele două maculaturi. Lumea occidentală, obișnuită de mult timp cu jocuri de culise publicistice și cu cancanuri mergînd pînă la picanterii scabroase, a rumegat pe nemestecate otrava unor cărți care îl tăvăleau prin colbul drumului de țară de Bărăgan pe cel care, chiar în anul fugii lui Pacepa, era onorat ca nici un alt președinte de stat socialist, de plimbarea cu caleșca regală, alături de Regina Marii Britanii, pe bulevardele aristocraticei Londre. Iar românii, cei care au ascultat pagini din ,,Orizonturi roșii” pe undele radio ale speluncii din München, ,,Europa Liberă”, sau cei care au citit primele rînduri în ,,Adevărul”, apoi intrînd și în posesia volumului tipărit în 1992 la o editură bucureșteană, dacă au fost cît de cît trăitori în timpul în care Pacepa era mare ștab la Securitate și sînt cinstiți, pot recunoaște falsul de adevăr, știind să discearnă, îl vor fixa pe generalul Ion Mihai Pacepa (chiar dacă unele așazise dezvăluiri pot fi probate cu dovezi) în insectarul cu trădătorii de Țară... (va urma)

GEO CIOLCAN

Asasinarea lui Alexandru al II-lea, țarul reformator (II)

„Glasul inimii” sau Katia Dolgorukaia (2)

Liga Cercul lui Iustin avea un număr de 20 de membri, care-și propuseseră ca țel ,,construirea unei orînduiri socialiste”. În sînul ligii se formează însă un nucleu, ce începe să elaboreze un plan al unei lovituri de stat prin forță. Astfel apare și ideea asasinării lui Alexandru, iar Isutin îl alege pentru aceasta pe vărul său, Karakozov.

Cei mai conștienți dintre revoluționari au condamnat acțiunea lui Karakozov. ,,Împușcătura din 4 aprilie, remarca Herzen, nu ne-a fost pe plac. Am fost uimiți de responsabilitatea pe care și-a asumat-o un oarecare fanatic... Numai popoarele sălbatice și vlăguite își mai croiesc drum cu ajutorul asasinatelor”. După moartea fiului său și după primul atentat, Alexandru i-a părut tinerei Ecaterina Dolgorukaia foarte nefericit. În iulie 1866 cei doi devin amanți și țarul o instalează într-o casă pe Malul Englez, în apropiere de Palatul de Iarnă. Alexandru devine din ce în ce mai izolat de societatea oficială și chiar de propriul fiu, urmașul său la tron. Mulți au considerat această relație indecentă și nepotrivită, deoarece Alexandru i-ar fi putut fi tată Katiei Dolgorukaia. Legătura celor doi nu poate rămîne mult timp secretă, așa cum speră Alexandru, iar rapoartele pe care acesta le primește de la contele Şuvalov, ministrul de Interne, demonstrează că centrele revoluționare poloneze își reluaseră activitatea si că întîlnirile pe care Alexandru le avea cu tînăra Dolgorukaia în grădina publică a orașului erau cunoscute atît de cercurile subversive de la Varșovia, cît și de către nihiliști.

trenul imperial în luna decembrie. S-au întocmit planuri amănunțite și au fost plasate două mine, în așa fel încît fiecare trebuia să explodeze separat. Una dintre ele a fost plantată nu departe de Alexandrovska (actualul Dneprodzerjinsk, Ucaina). În 18/30 noiembrie, această mină, nu se știe din ce motiv, nu a mai explodat. Cea de-a doua a fost plantată la cîțiva kilometri depărtare de gara Kursk din Moscova. Numai că Alexandru a scăpat de cea de-a doua, deoarece își alesese un alt traseu. Mina a explodat, la 19 noiembrie, dar sub vagonul cu bagaje în care se aflau funcționari ai cancelariei țarului. Se spune că Alexandru ar fi exclamat atunci cu mîhnire: ,,Ce sînt eu? O fiară sălbatică, de mă vînează ca să mă ucidă?”. A. D. Mihailov reușește să-l infiltreze pe Stepan Halturin ca tîmplar chiar în Palatul de Iarnă. Ziua, acesta lucrează la palat, seara se întîlnește cu ceilalți conspiratori, care-i furnizează explozibilul. În 5/17 februarie 1880, o bombă explodează în pivnița aflată sub sala de mese a Palatului de Iarnă. Doar o întîmplare a făcut ca Alexandru să nu se afle acolo în acel moment. Au murit însă 19 soldați care erau de gardă, iar alți 48 au fost răniți. Era clar că poliția nu mai putea asigura securitatea suveranului, așa că Alexandru înființează o comisie Administrativă Supremă, avîndu-l în fruntea ei pe contele Mihail Tarielovici Loris-Melikov.

Actul final (1)

În toamna anului 1867, el îi încredințează Katiei o cheie de la apartamentele lui din Palatul de Iarnă. În septembrie 1871, Katia îl anunță pe Alexandru că este însărcinată și astfel, într-o frumoasă noapte de aprilie, ea naște chiar în Palatul de Iarnă un fiu, Gheorghi. În anul următor, Katia îi dăruiește lui Alexandru și o fiică, Olga, iar după încă patru ani încă o fiică, Ecaterina. O singură mare grijă tulbură fericirea celor doi: atentatele. Părea că doar printr-o minune nu-l nimeriseră gloanțele dușmanilor pe Alexandru. Devenind superstițios, ca toți aceia care iubesc și se tem de soarta dragostei lor, Alexandru începe să creadă că-i datora viața Katiei sale dragi și influenței sale binefăcătoare. În 1876, la 10 ani de la începerea relației cu Ecaterina Dolgorukaia, Alexandru își instalează amanta în Palatul de Iarnă, spre disperarea țarinei, a familiei, a miniștrilor, ba chiar și a servitorilor. Doi ani mai tîrziu, în mai 1880, Maria Alexandrovna se stinge discret din viață. După cele 40 de zile cuvenite de doliu, Alexandru se căsătorește, la 6 iulie 1880, cu Ecaterina Dolgorukaia în biserica de la Țarskoe Selo, în prezența a trei martori: generalii A. V. Adlerberg și E.T. Baranov și A. M. Rîleev. Se spune că generalul Adlerberg l-ar fi rugat să aștepte pînă cînd țareviciul se întoarce din concediu, dar Alexandru i-ar fi răspuns: ,,Am așteptat destul timp de 14 ani. Acum 14 ani am promis că, imediat ce voi fi liber, mă voi căsători cu ea. Nu voi aștepta nici măcar o zi”. În aceeași zi, Alexandru a dat și un ordin secret, prin care i se conferea soției sale titlul de ,,prințesă Iurievskaia”.

La Belle Époque a terorismului anarchist

În 26 august 1879, Comitetul executiv al organizației Narodnaia volia, din care fac parte revoluționari experimentați, îl condamnă pe Alexandru la moarte și își asumă și executarea sentinței. Alexandru urma să revină din Crimeea cu

1 martie 1881 a început ca orice altă duminică pentru Alexandru. El asistă la serviciul religios împreună cu familia, ia apoi micul dejun, după care își anunță soția că va asista la parada gărzii ce avea loc la Manej, apoi o va vizita pe marea ducesă Ecaterina. După moartea unchiului său, marele Duce Nicolai, pe care îl iubise în mod special, Alexandru își îndreptase afecțiunea către văduva acestuia, ducesa Elena, pentru ca mai tîrziu, după moartea mătușii, să-i poarte de grijă verișoarei sale.

Katia îl roagă să plece pe canalul Ecaterina, și nu pe Nevski Prospect. Drumul indicat de ea părea mai sigur, fiind mărginit pe de o parte de canal, iar de cealaltă de o imensă grădină, înconjurată de un zid, precum și de case ce aparțineau statului. În afară de asta, strada era mai puțin frecventată. Cei doi conveniseră, din motive de securitate, ca el să nu folosească niciodată același drum

și la întoarcere. Împăratul părăsește Palatul de Iarnă la ora unu și cinci minute, pentru a pleca la Manej, unde nepotul său, marele Duce Dimitri urma să-i prezinte Majestății sale raportul, în calitate de ofițer. Imediat ce țarul a ieșit din palat, membrii organizației Voința Poporului au început să aștepte semnalul revoluționarei Sofia Perovskaia. Aceasta convenise cu ceilalți ca în cazul în care Alexandru se întorcea tot de-a lungul canalului Ecaterina să facă un semn cu batista. Parada gărzii ia sfîrșit, urmată de strigătele obișnuite: ,,Trăiască tătucul nostru, țarul!”. Alexandru părea foarte calm și mulțumit. Odată parada încheiată, împăratul se urcă în trăsura imperială, un cupeu încadrat de șase călăreți de Terek, și se îndreaptă spre palatul marii ducese. La o oarecare distanță de țar se află alte două sănii, una fiind ocupată de șeful poliției, colonelul Dvorjitki, iar cealaltă de căpitanul Koch.

Către ora două și un sfert, Alexandru părăsește palatul verișoarei sale, dar, pentru că se grăbește, o ia din nou pe același drum, adică pe strada Inginerilor, după care cotește spre dreapta, către canalul Ecaterina. Cînd Sofia Perovskaia înțelege că țarul se întoarce tot pe canalul Ecaterina, flutură o batistă și fiecare își ocupă locul dinainte stabilit. Cîțiva agenți izolați supraveghează drumul. Trecători sînt puțini la acea oră. Printre ei, un băiat de circa 14 ani și un tînăr, un student probabil, care duce în mînă un pachețel. În momentul în care trăsura trece prin fața studentului, acesta face o mișcare și aruncă pachetul sub copitele cailor. Se aude o explozie formidabilă, după care se ridică un nor alb de zăpadă spulberată și un nor negru de fum. Bomba face imediat victime: doi cazaci și băiatul care-l salutase zîmbind pe țar în momentul în care trăsura trecuse prin dreptul lui.

La vederea răniților, împăratul îi strigă vizitiului să oprească, dar trăsura continuă să meargă, conform indicațiilor formale care-i fuseseră date vizitiului în prealabil. Împăratul strigă din nou să se oprească, după care coboară șchiopătînd. Colonelul Dvorjitki aleargă spre țar și-l roagă să plece neîntîrziat către Palatul de Iarnă. O ciudată curiozitate îl cuprinde pe țar. El vrea să vadă neapărat fața celui care a aruncat bomba. Împăratul înaintează către asasinul aflat la trei pași depărtare. Cazacul ce se află în partea stîngă își permite să-i spună țarului să aibă grijă, deoarece mulțimea se apropie prea tare de el. Un alt cazac îi raportează colonelului că țarul se află totuși prea aproape de mulțime. Făcîndu-i un semn ce însemna că a înțeles, colonelul îl urmează la circa trei pași depărtare pe împărat.

Căpitanul Koch îi raportează lui Alexandru că asasinul spune că se numește Griaznov și că e nobil. ,,Domnul fie lăudat! Majestatea voastră nu e rănită?”; ,,Nu, slavă Domnului, nu am nimic, răspunde Alexandru”; ,,Nu e prea devreme pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu?”, mormăie atentatorul pe care soldații deja îl legaseră. În acel moment, un individ cu o figură arogantă, ce avea mîinile încrucișate pe piept, într-o atitudine voit defensivă, aruncă o a doua bombă, chiar la picioarele împăratului.

Cînd fumul s-a risipit, cei prezenți l-au văzut pe țar zăcînd în zăpadă cu fața însîngerată, încercînd în zadar să-și tîrască picioarele zdrobite. La cîțiva pași de el zăcea și asasinul, sfîrtecat de explozie. Țarul a fost dus pe brațe în sania lui Dvorjitki. Cînd cineva a propus ca țarul să fie dus în prima casă, pentru a i se da îngrijiri, Alexandru a șoptit: ,,La palat, acolo vreau să mor”. Este ora două si jumătate. La căpătîiul tatălui său se află prințul moștenitor cu ochii umflați de plîns, iar în partea stîngă a patului se află marele duce Vladimir, cel de-al doilea fiu al lui Alexandru. Marele duce Constantin, fratele suveranului, se află în spatele Ecaterinei. Chipul acesteia e răvășit de durere și de intensă emoție. Cineva trimite în grabă după preot. Arhiepiscopul Rojdestvenski e atît de emoționat încît e nevoie de ajutorul medicului pentru a-i da muribundului ultima împărtășanie. Apoi, la ora trei și jumătate, prințesa Iurievskaia îi închide pleoapele soțului său. (va urma)

HISTORIA RO

Țarul Alexandru al II-lea, Principesa Catherina Dolgorukova și cei doi copii, Gheorghi și Olga

OVESTI ADEVARATE p

Grigore Antipa - părintele

oceanografiei româneºti (II) Muzeul

Pentru a înţelege valoarea excepţională a unui savant şi organizator de instituţii muzeale precum Grigore Antipa, trebuie să încercăm să vizualizăm începuturile, cele cîteva colecţii incomplete de păsări, insecte şi moluşte, pe care le preia în 1893, în calitatea sa de proaspăt numit director al Muzeului de Zoologie, şi să le comparăm cu impozantul edificiu al Muzeului de Istorie Naturală din Piaţa Victoriei, vizitat anual de peste jumătate de milion de oameni. Acest drum a fost parcurs de Antipa timp de peste jumătate de veac (1893-1944), perioadă în care a deţinut funcţia de director al acestei instituţii. Cu atît mai inspirată ne apare azi opţiunea Regelui Carol I de a-l folosi pe savant în diferitele sale funcţii, administrative şi ştiinţifice, cu cît acesta a reuşit să ducă la îndeplinire, aproape singur, însărcinările încredinţate. De altfel, Regele României avea incontestabilul talent de a „ochi” şi de a-i stimula şi folosi pe oamenii care îl puteau ajuta în eforturile sale de a moderniza ţara. Așa a făcut cu Spiru Haret în educaţie, cu un Vasile Lascăr în administraţie, cu un Lecomte du Noüy sau Petre Antonescu în arhitectură, cu Enescu în muzică, cu un Anghel Saligny în domeniul marilor construcţii.

Antipa se apucă, cu hărnicia şi acribia care îl caracterizau, să contureze viitorul Muzeu de Științe Naturale al României. Și cum norocul îi ajută pe temerari, putem spune că și Grigore Antipa a beneficiat de o nesperată şansă. Cotrobăind prin patrimoniul învechit al muzeului ce-l luase în primire, găseşte sub o scară, acoperite de colbul anilor, o serie de lăzi nedespachetate, expediate de un anume medic Ilarie Mitrea din Răşinari. Acesta călătorise mult în viața lui, mai cu seamă prin locuri exotice precum Sumatra, Borneo, Noua Guinee, Malacca etc. Animat de un veritabil spirit de colecţionar, Ilarie Mitrea adunase o adevărată comoară în cei zece ani petrecuţi în Orientul Îndepărtat: un schelet de balenă, o colecţie de piei de animale cu blană, păsări, animale inferioare conservate în alcool, obiecte etnografice etc. O parte le donase Muzeului Imperial din Viena, o altă parte o trimisese muzeului bucureştean. Colecţiile găsite sub scară aveau o certă valoare ştiinţifică şi puteau constitui un bun început pentru un muzeu nou. Mai ales că Antipa primeşte o nouă clădire, în strada Polonă numărul 18, pentru instituţia pe care avea să o creeze şi să o conducă. Apoi, foştii profesori şi colegi ai lui Antipa îl ajută trimiţîndu-i exponate foarte valoroase.

Încetul cu încetul, localul din strada Polonă, vizitat asiduu de pasionaţi, inclusiv de membri

familiei regale – mai cu seamă de micul principe Carol, viitorul Carol al II-lea, și sora sa, principesa Elisabeta –, devine tot mai neîncăpător. „Copiii îl iubeau în chip deosebit şi fiindcă era așa de mic aveau față de el un sentiment neobişnuit de tovărăşie; numărul centimetrilor lui îl aduceau foarte aproape de inima lor. Afară de aceasta ştia tot şi era întotdeauna gata săţi împărtăşească cunoştinţele în anecdote interesante şi hazlii” (Regina Maria).

Personalul muzeal sporeşte numeric cu încă un îngrijitor şi un nou preparator, bugetul alocat funcţionării instituţiei, inclusiv salariile, fiind de doar 2.000 de lei. Ca urmare, Grigore Antipa începe să adreseze memorii peste memorii, începînd cu anul 1903, primului ministru, D.A. Sturdza, pentru a i se pune la dispoziţie o clădire nouă şi fonduri îndestulătoare pentru funcţionarea în bune condiţiuni a muzeului. Cu ajutorul Regelui Carol I, obţine, în 1905, fondurile necesare (350.000 de lei) construirii noului edificiu, un an mai tîrziu reuşind să mute colecţiile zoologice din strada Polonă în noul imobil din Piaţa Victoriei. Antipa însuşi desenează planul muzeului, după ce adunase material documentar, luase contact cu alţi directori de muzee şi arhitecţi şi vizitase muzeele de istorie naturală din Paris, Londra, Viena, Sankt-Petersburg. De construcţia propriu-zisă se va ocupa inginerul constructor Mihail Rocco, iar faţada va fi realizată de arhitectul Grigore Cerchez (18501927), autor printre altele al Institutului de Arhitectură din Bucureşti, al castelului Cantacuzino din Buşteni şi a casei Dissescu de pe Calea Victoriei, actualul Institut de Istoria Artei. Edificiul din Piaţa Victoriei a fost organizat după cele mai moderne principii ale muzeologiei. „Chiar dacă activitatea muzeului are caracter ştiinţific, scopul în care este făcută are caracter general cultural, educațional, muzeul există ca să difuzeze informaţii – şi poate mai mult decît atît – atitudini spirituale în rîndul publicului larg” (Radu Florescu).

în data de 24 mai 1908, în prezența Familiei Regale şi a membrilor guvernului. Regele Carol I, apreciind „sîrguința ce aţi desfăşurat pentru acest institut”, îi urează lui Antipa ca muzeul să devină „un nou îndemn pentru studiul ştiinţelor naturale”. În cartea de onoare a muzeului Antipa pot fi regăsite şi astăzi semnăturile din data de 24 mai 1908 ale Regelui Carol I şi ale principilor moştenitori, Ferdinand și Maria.

Academicianul

În paralel cu activitatea sa de cercetare şi administrare, Grigore Antipa a elaborat o serie de lucrări ştiinţifice – nu doar din domeniul ştiinţelor naturale –care au făcut să fie ales ca membru titular al Academiei Române în 1910. Faptul că Grigore Antipa este ales membru al Academiei pe locul lăsat liber prin decesul economistului şi fostului prim-ministru P.S. Aurelian arată că „nemuritorii” României au avut în vederea vastitatea preocupărilor lui Antipa, care nu se rezumau strict la domeniul ştiinţelor naturii. De altfel, Antipa, cînd aborda o problemă, o analiza din perspectiva tuturor aspectelor ei, așa cum a făcut-o de exemplu în „Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice“. Iar a sa carte „Problemele evoluţiei poporului român“, apărută în 1919, este de fapt un amplu tratat de sociologie cuprinzînd cele mai complexe probleme ale dezvoltării neamului românesc.

24

Or, Grigore Antipa, vizionar, reuşeşte să găsească îmbinarea fericită între cercetarea ştiinţifică, modul de distribuire cît mai eficient al exponatelor şi popularizarea acestora prin conferinţe publice cu proiecţii, ţinute în amfiteatrul muzeului. Pentru a realiza toate acestea, el dovedeşte reale aptitudini de organizator, neuitînd nicio clipă sfatul pe care i-l dăduse profesorul Hoyle, președintele Asociaţiei Muzeelor din Anglia: „Prima însuşire pe care trebuie să o aibă un bun director de muzeu este aceea de a fi un bun cerşetor”. Antipa obţine, prin rugăminţi, vitrine de cristal pe schelet metalic în valoare de peste 300.000 de lei de la prietenii şi colegii săi din străinătate, plus o serie de exponate de mare valoare şi cărţi de specialitate. Fără îndoială însă, cea mai importantă inovaţie a lui Antipa rămîn dioramele, acele reproduceri la scară ale habitatului natural al unei anumite specii de animal. „Dioramele sînt primite de public cu entuziasm, iar Antipa, trecînd anonim printre vizitatori, înregistrează păreri critice, de care va ține seama la viitoarele sale realizări“ (Gh. Bîrca, M. Băcescu). Muzeul de Zoologie din Piaţa Victoriei, care în scurt timp va primi denumirea de „Muzeul Național de Istorie Naturală”, va fi inaugurat cu mult fast

Tot în cadrul activităţii sale academice, lui Antipa i se încredinţează sarcina de a administra fondurile donate înaltului for de către bancherul şi filantropul Jacques Elias (1844-1923), el fiind acela prin grija căruia se ridică actualul spital „Elias”. Îl va inaugura în 1936.

Antipa şi familia (1)

În 1899, Grigore Antipa se căsătoreşte cu Alina Petrescu, fiica generalului medic Constantin Petrescu, un apreciat cercetător ce se distinsese în campania de combatere a ciumei ce bîntuise Caucazul anilor 1850. Alina va fi tovarăşa de viață ideală pentru Antipa, datorită firii ei blînde, dublate de o mare fineţe sufletească, o aleasă cultură artistică şi un bun gust desăvîrșit. Îl va seconda pe soţul ei în realizarea Muzeului de Științe Naturale, organizînd biblioteca acestuia, dar participînd şi la aranjarea sălilor muzeale şi a fiecărui exponat în parte. Din nefericire, sănătatea Alinei va fi întotdeauna şubredă, necesitînd operaţii şi tratamente îndelungate în străinătate. Deși tratată excelent în sanatoriul din Lausanne unde se afla internată, Alinei îi lipsea tandreţea soţului ei: „Grozav îmi lipseşte cineva care obişnuia să mă răsfeţe”, îi scria ea necăjită.

În 1931 moare fratele lui Grigore Antipa, Nicolae Leon, răpus de o arterioscleroză avansată. Alina Antipa schimbă sanatoriul elveţian cu unul vienez, apoi este internată la Baden.

(va urma) rrm

mai 1908 - a fost inaugurată oficial noua clădire a Muzeului Grigore Antipa, în prezența Regelui Carol I, a Prințului Ferdinand și a Prințesei Maria.

Biroul la care a lucrat Grigore Antipa și mai multe dintre lucrurile personale ale acestuia

Blocarea Rusiei și a Chinei Pas tila sãptãmînii

(urmare din pag. 1)

Dacă în timpul administrației Trump în relația Ucraina – Rusia a fost liniște, acum, cu Joe Biden la timonă, se pare că lucrurile nu vor mai sta așa. Meritul lui Trump, și anume acela de a nu începe nici un război în timpul mandatului său, a fost unul apreciat, dar totodată, criticii săi nu uită că nici nu a oprit vreun conflict existent. Biden însă are alte planuri, și acest lucru se vede de departe. Atacarea cu rachete a unor obiective în Siria a fost un prim semn către Rusia și, prin ricoșeu, către China, stat care nu este atît de implicat în zonă pe cît dorește. Mai observăm o creștere a activității diplomatice și militare americane în Sudan, imediat ce Rusia și-a anunțat intenția de a construi o bază militară nu foarte mare în Port Sudan, la gurile Mării Roșii, pe canalul prin care se scurge o mare parte din resursele petroliere ale lumii. De curînd, imediat după ce un crucișător rusesc a ,,parcat” în portul sudanez, două distrugătoare americane au mers acolo, semn că lupta dintre ruși și americani va fi dură. În plus, declarația unui general sudanez conform căreia Rusia poate pierde șansa de a avea o bază acolo, ca urmare a presiunilor americane, este un preambul al tensiunilor care se vor isca între cei doi ginganți în perioada următoare.

Totodată, creșterea tensiunilor în Donbass este, de asemenea, un semn că ceva se pregătește. Sînt voci care spun că luna aceasta, martie 2021, se vor relua otilitățile. Dar aceasta este doar o mică parte a problemelor cu care Rusia se va confrunta. Sancțiunile economice nu mai impresionează pe nimeni la Kremlin, în afara celor care pun în pericol direct și așa fragila economie rusă. Dar cum SUA vrea să țină Rusia ,,ocupată” și să-și irosească forțele în diverse conflicte, se pare că planul Donbass nu va fi singurul. Este foarte posibil ca, în scurt timp, să asistăm la declanșarea unor conflicte actualmente latente, în mod special acolo unde există interese rusești. Pe lîngă Donbass și Crimeea, Rusia se poate aștepta la un adevărat ,,foc de artificii” global, prin exacerbarea unor tensiuni puternice în zone precum Siria, Sudan, Venezuela și chiar Cuba, loc unde interesele rusești de a reactiva fostele baze sovietice sînt destul de serioase. Mai putem asista la acumularea unor tensiuni în zona Kaliningrad, regiune pe care Polonia o revendică mai mult sau mai puțin voalat, așa cum putem vedea tensiuni în Transnistria, mai ales că la Chișinău se află persoana potrivită, ca și la Kiev, de altfel, pentru a face asta.

Desigur că SUA nu vor interveni direct pentru că un război ruso - american este scos din calcul, sau cel puțin așa pare la o primă evaluare. Întrebuințarea arsenalelor militare ale celor două țări ar afecta radical economia globală dar și pe cei care acum ocupă topul mondial al celor mai bogați oameni, sau chiar elitele mondiale care gîndesc astfel de planuri, și nu ne referim la cele militare. Războiul convențional va fi purtat de țările aflate în prima linie, și, cu sprijin logistic din partea SUA și a NATO, poate da mari dureri de cap generalilor Armatei Roșii. Să nu uităm că, în acest moment, mai mulți instructori militari americani și nu numai sînt prezenți în majoritatea țărilor aflate în prima linie în cazul unui conflict regional cu Rusia. Îi vedem și în Ucraina, dar și în țările baltice și Polonia, în Georgia și în Republica Moldova. În Siria se observă o creștere a activității grupărilor teroriste care încep să opună rezistență armatei regulate siriene, loială Damscului, iar armata rusă cantonată acolo a reinițiat bombardamentele. Cu o Turcia mai radicală decît de obicei, cu Israelul decis să își regleze conturile cu Iranul, și cu SUA care doresc haos și scoaterea rușilor din Orientul Mijlociu, putem spune că Rusia poate avea, de asemenea, mari dureri de cap.

În Venezuela, un potențial atac deschis al Columbiei – stat proamerican, sau al Braziliei – un stat de asemenea proamerican, asupra Venezuelei, poate duce la înfrîngerea lui Maduro și înlocuirea lui

cu un regim prietenos Whashingtonului, așa că prezența Rusiei acolo va fi eliminată pentru o perioadă foarte lungă de timp, poate definitiv. Să nu uităm că Venezuela are cele mai mari resurse de petrol din lume, mult peste Arabia Saudită și toate țările din Golf. Așa că SUA nu vor permite sub nici o formă ca un stat care se află la doi pași de Florida să fie cumva al rușilor. Este o chestiune de timp, de inițiativă și de vizune pînă cînd, sub un pretext oarecare, ,,flacăra democrației” va fi reaprinsă și regimul Maduro va fi pus la încercare.

În ceea ce privește relația bună dintre China și Rusia, si dorința SUA de a o dinamita, va conta foarte mult relația personală dintre Xi și Putin, așa cum și în Orientul Mijlociu vor conta foarte mult relațiile personale pe care Putin le are atît cu Erdogan cît și cu Netanyahu, premierul Israelului. Tensiunile dintre cei doi parteneri ai Rusiei –India și China – de la poalele munților Himalaya, tensiuni care acum par să se fi aplanat, pot duce la o ruptură a relațiilor. Manevrele indiene și cele americane, recent desfășurate în Oceanul Indian, au reprezentat un semnal atît către China, cît și către Iran și Rusia, că India nu va rămîne impasibilă și că dorește să fie parte importantă în zonă. Chiar dacă achiziționează în continuare și armament rusesc, India va fi întotdeauna un stat imprevizibil cînd este vorba de alianțe, mai ales că fondul ei intern, de o adversitate aparte, este un factor care o poate condamna la implozie. Este posibil ca Rusia și China, asediate de către SUA și aliații săi, să facă un pact militar de scurtă durată, o alianță de conjunctură pentru a scăpa din strînsoarea pe care SUA o aplică acum Rusiei, extinsă și asupra Chinei, urmînd ca după eliminarea pericolului cele două țări să revină la modul independent de ,,funcționare”. Dar, pentru moment, este posibil să asistăm la o astfel de alianță, mai ales că atît China, cît și Rusia, în mod independent, nu pot face față Statelor Unite și resurselor aproape nelimitate pe care această putere le are.

Un alt pericol pentru Rusia în timpul mandatului lui Joe Biden este legat de zona Arctică, unde rușii și-au întărit prezența militară și care acum este revendicată de America. Acolo, sub calota de gheață, se află resurse importante de hidrocarburi, iar Rusia nu dorește sub nici o formă să le împartă, în timp ce SUA nu intenționează să lase la voia întîmplării zona respectivă. Dacă mai adăugăm și noul ,,Drum al mătăsii” pe care Rusia îl dezvoltă, cel al ,,rutei Nordului”, care este extrem de profitabil pentru transportatori, putem spune că SUA vor avea ceva de muncit pentru a-l bloca. Ruta Nordului scurtează cu mai mult de o săptămînă drumul vaselor de transport care fac transferul de mărfuri dintre Est și Vest, iar porturile rusești deja joacă un rol important în această ecuație. De fapt, de cînd Rusia joacă această carte, porturile care cîndva aveau un trafic mare de mărfuri din țările baltice, acum înregistrează un recul de mai mult de 40%, pentru că Rusia și Belarus au mutat tot ce însemna transport de mărfuri prin porturile rusești, ocolind, în mare măsură, Estonia, Letonia și Lituania, țări ale căror economii s-au contractat și din această cauză.

Ruta Mării Nordului, care înainte funcționa doar cîteva luni pe an, este acum liberă pe toată perioada anului, pe de o parte din cauza încălzirii globale, iar pe alta datorită flotei de spărgătoare de gheață pe care Rusia o deține și care are, printre obiective, eliberarea rutei pentru cago-urile care o străbat. Să lași transportul de mărfuri pe mîna rușilor este de neconceput pentru americani, care deja au început să aplice sancțiuni, ușoare în prima etapă, asupra companiilor care optează pentru Ruta Nordică, dar, cu timpul, dacă nu vor rezolva acest aspect, în mod sigur vor aplica sancțiuni tuturor vaselor care vor alege Ruta Nordică și nu cea uzuală, prin Oceanul Indian, Canalul Suez și Marea Mediterană, așa cum se întîmplă acum. Preluarea traficului de această rută, a Nordului, poate fi un pas către un război iminent, comercial, dar dur, între marii actori geopolitici – SUA, Europa, China și Rusia – mai ales că Rusia nu va permite ca navele militare ale altor state să străbată zona controlată de ea.

Situația geopolitică actuală, în care puterea care vine de la Apus dorește să își dezvolte influența totală la nivel global, îmi amintește de anii premergători celui de-al doilea război mondial. În Europa, Germania era

cumva constrînsă comercial de către Anglia și Franța. În Pacific, Japonia avea mari probleme comerciale din cauza unor decizii pe care SUA le-au impus japonezilor, în special privind aprovizonarea cu petrol a navelor și facilităților japoneze civile ori militare. URSS-ul lui Stalin se dezvolta, dar războiul cu Finlanda, din 1938, i-a evidențiat slăbiciunile încurajînd Berlinul să tînjească la bogățiile pe care sovieticii le dețineau. În acea vreme, Anglia și Franța au blocat Germania, care, așa cum ne spune istoria, a făcut tot posibilul să spargă blocada și să caute acel spațiu vital despre care Hitler spunea că are nevoie cel de-al treilea Reich. Japonia a atacat la Pearl Harbour, iar Italia a înțeles că interesele ei în Grecia și Africa de Nord pot fi satisfăcute, prin urmare a ales să intre în alianță cu Berlin și Tokyo.

În prezent ce avem? O Rusie parțial afectată economic din cauza sancțiunilor, o Chină pe cale să fie blocată, un Iran constrîns, o Venezuelă expusă și o serie de state puternice decise să le preia fie cu vorba bună, prin trădare, fie militar. Se pare că următorii ani vor fi decisivi pentru viitoarea arhitectură geopolitică mondială, pentru că fiecare zi care trece aduce prejudicii celor puțini și multe frustrări celor mulți. Rămîne de văzut cine, cum și unde se va tranșa pînă la urmă această dispută. Pentru că, să nu uităm, după armistițiul semnat într-un vagon de tren, în pădurea Compiègne, unde Germania a fost umilită, a urmat un Teheran, o Yalta și Malta.

Oare care va fi următoarea capitală, care va rămîne pe harta geopolitică a lumii pentru următorii zeci sau sute de ani, pînă cînd alte generații și alte interese își vor încorda mușchii și se vor contra, poate în alte forme și cu alte instrumente, pentru a reechilibra lumea?

Florin Cîțu, invitat la Hollywood Pamflet

Asemănarea lui Florin Cîțu cu renumitul Gollum din trilogia ,,Stăpînul Inelelor” nu a trecut neobservată la Hollywood. Prin urmare, o delegație americană va sosi la București în această perioadă pentru a-l convinge pe primul-ministru al României să accepte rolul cunoscutului personaj în următoarea serie, desigur, imediat ce va fi răsturnat sau îndepărtat din fruntea Guvernului. ,,Magia pe care acest personaj o emană este demnă de o nouă serie care se va numi, de această dată, «Servitorul Inelelor», și care, sperăm noi, va avea premiera în următorii ani”, a declarat producătorul Leuțu Treisteluțe, precizînd că ,,modul în care Cîțu spune «prețiosul meu» cînd își vede stăpînul este de o autenticitate rar întîlnită”.

„Ne bucurăm că românii au avut curajul să pună la cîrma Guvernului un asemenea exemplar de artist, pe care nici cele mai curajoase academii de actorie din lume nu l-ar fi putut descoperi. Modul extraordinar de a se împrumuta și de a face apoi banii să dispară este perfect pentru rolul celui care, în noua serie, va fi trezorierul lui Sauron și prima mînă a lui Saruman, cele mai sinistre personaje negative pe care omenirea le-a văzut vreodată“, a mai adăugat sursa citată.

Contactat pentru a comenta informațiile apărute în spațiul public, premierul României a fost de negăsit. Din surse bine informate am aflat că acesta, îmbrăcat într-un halat și cu masca pe figură, umblă prin Guvern cu un toiag și își face selfie cu toți cei care îi apar în cale.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

România, un stat eșuat

(urmare din pag. 1)

Este necesar un proces echitabil, bazat pe fapte, cu documente, în care se va evalua răul pe care l-au făcut prin deciziile luate, valoarea averii lor și modul în care trebuie să se achite de pedeapsă. Nu prin spînzurătoare, ghilotină sau glonț trebuie eliminați hoții prinși și deferiți justiției, ci prin munca pe care ei și acoliții lor trebuie să o execute în folosul comunității fie la spart piatra, fie în carierele de sare, fie la pe șantierele acelor autostrăzi cu care se laudă de zeci de ani și care au rămas doar la stadiul de proiect pe hîrtie. Nimeni nu mai ține cont de nimic. Mass-media îi execută pe toți cei care nu sînt de acord cu guvernanții. Populația se aliniază disciplinat Noii Ordini naționale impusă de corporații prin intermediul păpușilor de paie.

România este un stat eșuat la marginea istoriei, care nu consemnează prea multe scrieri despre ce s-a întîmplat de la retragerea aureliană din 272 pînă la momentul Basarab. Știm mult prea puține lucruri despre parcursul nostru comparativ cu alte civilizații. Noi, românii, se pare că intrăm într-un nou gol istoric,

în care mare lucru nu se va mai spune despre noi timp de sute de ani, pînă cînd vreun „Greuceanu” va mai descăleca o dată și va reuni „triburile” pentru a face un nou stat.

Istoria care este pe cale de a fi eliminată din programa școlară va fi uitată curînd, iar peste cîteva generații nu se va ști cine ce a căutat pe aceste meleaguri, mai ales că foarte mulți români au ales să plece decît să rămînă săraci și cu capul plecat în fața hoților și trădătorilor de țară. Ei, cei care au plecat nu pentru că erau săraci, ci pentru că au vrut să trăiască demn, au înțeles că țara noastră a eșuat poate chiar din a doua zi de Crăciun a anului 1989, cînd sîngele unui om ucis fără dreptul de a se apăra a curs la Tîrgoviște, asemenea sîngelui nobil al tinerilor care au fost la fel de violent asasinați în acele zile în care o lovitură de stat a fost ,,vopsită” în Revoluție.

Am eșuat pentru că românilor le plac minciunile spuse la televizor și nu îi interesează cîtuși de puțin realitatea în care trăiesc. Am eșuat pentru că bandiții au înțeles că cei săraci cu duhul, oile care formează o majoritate, cred tot ce li se spune, nu verifică nici un zvon și nu sînt preocupați decît de ceea ce citesc în mass-media aservită. Lumea în care trăim este nebună de-a binelea, o lume în care un copil nu are dreptul

Poliția P.C.R. – Pile.

Cunoștințe. Relații

Prin locurile mele de baștină există o expresie care îi caracterizează cel mai bine pe cei care se cred mari și tari în uniformă militară sau de polițist: a te da mare la apă mică.

Mulți dintre cei care cred că sînt zeii aplicării legii pe pămînt nu sînt decît niște ratați din punct de vedere social, dar care, din lipsă de perspectivă, au găsit o poartă de intrare în lume – meseria de polițist. Departe de mine gîndul de a jigni întreaga tagmă a oamenilor legii, pentru că există foarte mulți oameni de onoare, valoroși pentru sistemul polițienesc, care rezolvă ceea ce incompetenții nu sînt în stare.

Cei care se cred imbatabili cînd e vorba de a se lupta cu băbuțe și cu tineri fără mască prin metrouri, cei care pot fi foarte ușor comparați cu niște vlăjgani care terorizează o grădiniță, sînt mulți, incompetenți, toxici, indivizi care căpușează din plin societatea. Sînt mulți pentru că legea le permite. Ba chiar, odată ajunși la Academia de Poliție, au posibilitatea de a urma cursuri particulare sau Academii militare de securitate, care nu doar că transformă prostul în prost de-a binelea, dar îi dă senzația că este deștept.

Societatea a acceptat fără reținere ca educația să fie înlocuită cu școala pe bani, ca intelectul să fie scos la mezat și valorificat doar prin cotizații financiare, și acum tot ea, societatea, se vaită că polițiștii nu știu să își facă meseria. Vedem zi de zi incompetența unor indivizi în uniformă de a interveni în situații critice, așa cum vedem alți polițiști care arestează băbuțe prin piețe. La Onești, imbecilitatea Poliției a fost una epocală, dar acest fapt nu mai trebuie să ne mire. După cazul Caracal, cînd niște indivizi care poartă uniforma degeaba, împreună cu un procuror care știa foarte bine ce se întîmpla în spatele gardului de metal al casei lui Dincă, au stat la poartă în timp ce o adolescentă a ars complet într-un butoi – ei bine, după toate acestea nimic nu ne mai miră.

Undeva, prin părțile Olteniei, o fetiță a fost răpită și ucisă pe cîmp de un pedofil olandez, aflat nu prima oară în România. Dar Poliția nu a fost în stare să facă nimic din simplul motiv că oamenii legii nu au fost interesați să acționeze. În fapt, o parte a Poliției Române este construită pe o întreagă rețea de nepotisme și prostie. Nu este nici un secret că și ei, polițiștii, sînt, asemenea politicienilor – o extensie a societății civile. Prin urmare, chiar societatea civilă este vinovată pentru că acceptă să aibă asemenea factori de decizie la cel mai înalt nivel. Poporul este vinovat pentru că s-a ajuns aici, dar și pentru faptul că vom ajunge mult mai rău de atît.

Militarii se cred un soi de supermeni locali, care, în cazul unor provocări serioase, vor face pe ei de frică pentru că unchiul sau tatăl care i-a angajat nu i-a avertizat că, în afară de a purta o uniformă, de se îmbuiba și de a avea un salariu asigurat, mai trebuie să facă și altceva. Poliția română este într-un mare impas, asemenea tuturor organismelor de forță. Am, însă, un mare respect pentru oamenii valoroși din Poliție și din sistemul judiciar, pentru aceia care înobilează meseria aceasta și care, de voie, de nevoie, trebuie să facă și munca unor colegi de-ai lor ceva mai proști și mai „piloși”.

să aleagă cu ce părinte dorește să locuiască pînă la vîrsta de 18 ani, dar poate alege din fragedă pruncie ce fel orientare sexuală își dorește. Un copil care nu are credibilitate deplină în fața instanței de judecată, dar care poate decide dacă să fie băiat, fată sau neutru chiar înainte să aibă carte de identitate. Lumea asta, a prozelitismului sexual, este o nebunie la care mulți oameni cu capul pe umeri privesc neputincioși și lași, fără să facă nici cel mai mic gest pentru a opri imoralitatea impusă de o elită dementă.

România nu a cunoscut democrația în forma ei cea mai pură. Nici liberalismul, nici măcar socialismul, așa cum este el, de fapt. Avem un sistem mafiot, care a devalizat și încă devalizează țara asta. Cu banii împrumutați, care se întorc la cămătari, România a fost scoasă la mezat, iar românii vor munci ca robii pentru a achita împrumuturile timp de multe generații, fără a vedea, în tot acest timp, nici măcar o limită decentă a unei prosperități aparente.

România este un stat eșuat. Cine crede că lucrurile stau diferit, este naiv. Iar cei care încă cred că mai există vreo șansă de schimbare, de asemenea. Nu există nimic care să ne scutească de neputința pe care o simțim ca români, și ca cetățeni europeni, în aceste zile.

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE

ACCENTE (6)

După mai multe reacții furibunde, scena finală a proiectului de buget pe anul în curs s-a desfășurat aidoma unui spectacol grotesc, cu ploi torențiale și nori denși, tonul denigrărilor violente fiind dat de însuși primul-ministru, dl. Florin Cîțu, care părea că nu prezentarea coerentă, faptică, a unui document de importanță națională îl preocupă, cît mai ales interesul proferării unor invective la adresa obsedantului adversar pesedist! Replica a fost pe măsură, concluzia opozanților fiind aceea că avem de-a face cu un buget auster, nicidecum cu unul apt să genereze reforme, cum eronat se amăgesc membrii coaliției. Așteptăm reacții... Nu știm ce rol joacă dl. Theodor Stolojan în structurile interne ale PNL – nici nu ne interesează – însă un lucru îl știm cu precizie: prezența sa la toate emisiunile TV în care au loc dispute pe teme legate de pensii ori salarii este sufocantă. Apărînd deodată ca din neant, clipește oarecum conspirativ, apoi dă curs elocinței sale brodată pe experiența omului trăit în sferele înalte ale societății, și conduce „raționamentul” de asemenea manieră încît interpretarea faptelor să decurgă mai mereu în favoarea puterii. Cum s-a întîmplat și zilele trecute cînd, invocînd cîteva drepturi ale pensionarilor, interlocutorul s-a trezit cu un verdict încărcat de cinism, care l-a scurtcircuitat pînă in rărunchi, fapt ce l-a determinat pe fostul ministru al Muncii, dl. Marius Budăi, să exclame:„Dumneavoastră vă convine să vorbiți astfel, domnule, fiindcă, deh, ridicați pensie în valută din vreo trei locuri!”. Apoi, liniște...

Așteptată cu nerăbdare de toată lumea, mult invocata Lege a răspunderii magistraților întîrzie să apară în sfera arbitrajului judecătoresc din România, eveniment ce ar aduce un plus de echilibru în împărțirea balanței dreptății din țara noastră și ar spori încrederea românilor în actul de justiție. Iată, însă, că vidul legislativ nu se dorește a fi înlăturat, în primul rînd de vîrfurile structurilor puterii actuale. Altfel, cum ne-am putea explica decizia ministrului Justiției, dl. Stelian Ion, de a renunța pînă și la Secția Specială de Independență a Justiției? Coincidență sau nu, același lucru e dorit cu ardoare și de doamna Clotilde Armand, primarul Sectorului 1. Oare de ce?

După atîtea evenimente nefericite petrecute în ultimul timp cu pădurile țării, iată că nu e pace sub măslini – mai exact, nu e deloc liniște la nivelul ocoalelor silvice Brașov și Suceava, unde se înregistrează noi cazuri de corupție menite nu numai să neliniștească populația din pricina furtului lemnului, dar să o și descurajeze, totodată, din cauza ușurinței unor străini de a da iama prin pădurile patriei ca într-un sat fără cîini. Mai mult decît atît, chiar în cadrul unei emisiuni TV cineva a avansat ideea – și ar fi bine să se verifice această știre pentru marele public – că sute de hectare din pădurile românești au fost vîndute austriecilor, în condiții numai de autorități știute! Surprinde totala indiferență a factorilor de decizie ai țării față de această problemă de importanță majoră. Cînd, într-o împrejurare, șeful statului a fost încunoștiințat despre tăierea fără noimă a pădurilor, acesta a exclamat: „Pesedeul e de vină, partidul toxic”. Noi credem că domnul Președinte al României ar trebui să iasă la rampă cu o atitudine fermă în această privință! De la un timp, bate la ochi modul voinicesc al Poliției române de a-i pune la punct pe așazișii răufăcători, mai bine spus de a-i trînti la pămînt pe unii semeni cu scopul de a-i încătușa! Nu pot uita cîteva aspecte care trădează diletantismul oamenilor de ordine, unii departe de a dovedi un minim profesionalism. O fetiță căreia i-au fost smulși ghioceii din mîini în plină stradă; un bătrîn ce a fost trîntit la pămînt pentru a fi încătușat, în timp ce o femeie striga după ajutor, și exemplele pot continua.

Adoptarea bugetului pe anul în curs pare a fi stins patimile tumultuoase ale varieteului politic românesc. Ca un făcut – „arde Prefectura Sucevei!,” după o suită de nătîngii, una mai bizară decît alta, de care nu mai scapă țara asta. Și cînd te gîndești cît de senin e Cîțu îți vine să crezi că nimic nu mai poate sta în calea fericirii noastre! Nici măcar tulpinile pandemice despre care ne spune, în limbaj eliptic: „Intrăm în faza treia... fără faza a treia... cu toții în faza treia, pînă la 15 martie” – formulare surprinsă magistral de realizatorul TV Adrian Ursu, la Antena3. Scena ne-a inspirat replici celebre din creația lui „nenea Iancu”, prin vocea unuia dintre protagoniștii piesei „O scrisoare pierdută”: „Unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri vasăzică că nu le are”. (va urma)

IoAn SToICA

Nord Stream 2 – Germania trebuie să ia o decizie imposibilă

Biden îi oferă Berlinului șansa de a restabili relațiile, dar vrea ca acesta să renunțe la Nord Stream 2. Pînă acum, rușii au făcut afaceri în mod corect, dar, dacă Berlinul renunță la proiect, sînt gata să folosească energia în scopuri politice. Ce va face Germania cu Nord Stream 2? Nemții au nevoie de securitate energetică din Est și de securitate fizică din Vest. Dacă Germania finalizează conducta, riscă să provoace furia americană. Ce se întîmplă dacă rușii se enervează și închid supapele? Se pare că Germania nu are o soluție perfectă.

Acum ceva timp, a avut loc Conferința anuală de securitate din München, unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen. Este adesea folosit pentru a verifica ce loc în politica externă ocupă acum acest sau acel stat, mare sau mic. Adevărat, conferința din acest an s-a desfășurat în format online și, cu toate acestea, a relevat cîteva informații foarte importante. De remarcat în mod deosebit a fost discursul noului președinte al Statelor Unite ale Americii, Joe Biden, care a profitat de ocazie pentru a anunța marea întoarcere a „excepționalismului american”, puterea americană și restabilirea alianței transatlantice. Multe țări au primit această veste cu bucurie, în special Germania, deși are motive să se teamă. Este adevărat, nu de ceea ce a spus Biden, ci mai degrabă de ceea ce nu a spus.

Este interesant că Biden, atingînd diverse subiecte și vorbind conform unui șablon despre renașterea conducerii mondiale a SUA (a mai condus cineva lumea sub Trump?), nu a spus nici un cuvînt despre Nord Stream 2. Germanii se confruntă cu o dilemă mai mare decît înainte. Au o conductă de gaz aproape finalizată, dar nu le este clar ce să facă cu ea. Un lucru este cert: conducta de gaz care va conecta suplimentar Rusia și Germania de-a lungul Mării Baltice, chiar dacă este finalizată, lansarea se va lăsa așteptată. În general, Germania se confruntă cu următoarea dilemă: nemții au nevoie de Nord Stream 2 ca o garanție a propriei securități energetice. Nu au motive să se plîngă de ruși în ceea ce privește relațiile comerciale. Pe de altă parte, vor cu adevărat să prindă „valul” pozitiv care se rostogolește din cealaltă parte a Atlanticului, să restabilească complet relația zdruncinată cu Washington. De ce? Pentru că este în interesul lor economic și din punct de vedere al apărării.

Deci, nemții vor ca „lupii să fie hrăniți, și ca oile să fie în siguranță”, adică au nevoie de securitate energetică din Est și de securitate fizică din Vest. Nu este aceasta o încercare de a sta pe două scaune în același timp? Dacă ar putea alege, ar fi cei mai înfocați aliați ai Statelor Unite în mod public, dar în același timp ar rămîne parteneri loiali ai rușilor din culise. Unul dintre participanții la acest „joc”, Rusia, poate fi

mulțumit de o astfel de situație. Desigur, Moscova este conștientă de schimbările care au avut loc în Germania în ultimele trei decenii. Epoca RDG a apus, iar Rusia nu vrea să recîștige această sferă de influență, împăcînduse cu prezența trupelor americane acolo și cu faptul că această situație nu se va schimba rapid.

Statele Unite nu este de acord cu o astfel de aliniere și, în acest sens, poziția administrației Biden este foarte asemănătoare cu cea a lui Trump. Diferența este că practicantul izolaționist Trump a fost dispus să se distanțeze de Germania (și Europa) generînd o panică ideologic-existențială în cercurile conducătoare ale Berlinului, în timp ce Biden este un lider care nu are nevoie să încerce ceva „nou”. Este în esență un ideolog al Războiului Rece. Sub Biden, influența americană în Europa este obligatorie în cadrul conceptului de „reconstrucție a puterii americane”, iar această influență începe și se termină adesea la Berlin. Deci, începe o nouă „lună de miere” în relațiile transatlantice și se încearcă în toate modurile posibile transmiterea acestui lucru statelor Vechiului Continent. Marea Britanie, care s-a eliberat de UE, va încerca să formeze o nouă simbioză cu Washingtonul. Franța nu a ezitat să susțină recentul atac aerian american din Siria. Germania, pe de altă parte, înțelege că în această etapă a restabilirii relațiilor se află în cea mai proastă poziție, deoarece se așteaptă ca aceștia să fie loiali nu numai în cuvinte, ci și în fapte. Pe exemplul Turciei, Germania a devenit convinsă că Statele Unite sînt implacabile și, dacă comparăm legătura cu Rusia printr-o nouă conductă de gaz cu achiziționarea de sisteme de rachetă antiaeriene rusești, primul este un „păcat” mult mai mare. Statele Unite susține că Nord Stream 2 este o conductă periculoasă, deoarece va limita rolul Ucrainei, prin care trec conductele de gaz din Rusia către Europa. Americanii spun că Rusia, dacă va primi două conducte de gaz către Germania, va putea șantaja Ucraina sau pur și simplu o va lăsa să „înghețe”. Desigur, Germania a fost de acord cu construcția gazoductului Nord Stream 2 (principalul investitor este Gazprom rus, dar sînt implicate și companiile energetice europene) nu pentru a agrava situația din Ucraina. Nemții își urmăresc, în primul rînd, propriile interese și toate aceste discuții despre vulnerabilitatea crescută a Ucrainei sînt un produs secundar cu care Berlinul este gata să cadă de acord în contextul tuturor celorlalte circumstanțe.

Ce va face Germania? Dacă termină conducta de gaz riscă să provoace furia americană și această posibilitate le provoacă nemților fiori. Berlinul a fost literalmente șocat cînd Trump a anunțat că Statele Unite retrage trupele din Germania. În general, ei nu au putut accepta acest lucru și au sperat în secret că Trump nu va fi reales pentru un al doilea mandat. Visul germanilor s-a împlinit, dar s-au înșelat cînd au crezut că Biden va pune interesele germane mai presus de cele americane. Bineînțeles că nu o va face. Să presupunem că o alianță specială cu Statele Unite este extrem de importantă din

punct de vedere strategic pentru Germania. Pot nemții să renunțe la Nord Stream 2? Desigur, pot și nu ar fi primii care ar abandona proiectul în ultimul moment, temîndu-se că vor ajunge pe lista neagră americană din cauza cooperării cu Rusia Este clar că Germania va suferi pierderi financiare, deoarece ar trebui să plătească o compensație uriașă Gazpromului rus pentru proiectul oprit.

Dar nu este atît de simplu. Această opțiune îi sperie și pe nemți. Da, rușii s-au comportat întotdeauna corect cu Germania în ceea ce privește acordurile de energie și aprovizionarea cu gaze. Tensiunile politice dintre Uniunea Europeană și Rusia sînt în continuă creștere și, totuși, relațiile comerciale au rămas intacte. Totul funcționează așa cum ar trebui. Dar cît va dura această stare de fapt? Corectitudinea rusească are probabil și limitele sale. Dacă Germania abandonează Nord Stream 2, atunci va avea doar Nord Stream 1. Dar respingerea unui astfel de mega-proiect (pentru Rusia acesta este ceva mult mai mult decît o „afacere”; este un proiect important pentru dezvoltarea sa strategică) îi poate enerva pe ruși, poate atît de mult încît își vor dori răzbunare. La urma urmei, dacă Germania politizează sectorul energetic și renunță la conducta de gaz ar însemna exact acest lucru, și atunci rușii l-ar interpreta ca un semnal că jocul devine și mai dur și că este necesar un răspuns.

Ce se întîmplă dacă rușii se enervează și închid supapele? Cine va furniza energie Germaniei? Statele Unite? Acestea vor „avea grijă” de Europa în același mod în care acum sînt preocupate de disponibilitatea vaccinului împotriva coronavirusului (există dovezi că UE nu a primit dozele comandate, deoarece SUA au plătit mai multe corporații farmaceutice, deși acordurile cu UE fuseseră deja semnate!). Astfel, Germania nu are o soluție perfectă, cel puțin din perspectiva germană. Fostul ambasador german în Statele Unite, Wolfgang Ischinger, a publicat un articol în Der Spiegel în care propunea o nouă „soluție” care pare a fi o fantezie a politicii externe germane. Ischinger a propus să solicite Rusiei acceptarea unor „noi condiții” pentru continuarea cooperării – „să se îmbunătățească” suficient încît SUA să nu o mai vadă ca un partener periculos în acest domeniu. Pentru a deveni mai bună în toate aspectele Moscova trebuie să promită, de asemenea, că nu va afecta Ucraina cu poziția sa dominantă în sectorul energetic. În plus, Rusia trebuie să-și schimbe comportamentul făcînd ceea ce se așteaptă Occidentul, adică lăsîndu-l pe Navalnîi liber.

Raționament oarecum naiv pentru un om care a servit ca ambasador la Washington. Sau poate nu? Este adevărat, cunoscînd atmosfera din Washington, Ischinger trebuie să înțeleagă, de asemenea, că este inutil să ne așteptăm la așa ceva de la Rusia. Cel puțin în timp ce Vladimir Putin se află la Kremlin. În timpul administrației lui Joe Biden, lucrurile pot fi prezise. Și presiunea pe care Germania a simțit-o din cauza Nord Stream 2 este unul dintre acele lucruri așteptate. Dar ceea ce cu siguranță nu este de așteptat este o îmbunătățire a relațiilor dintre Washington și Moscova.

Ce va decide Germania în cele din urmă? Dacă Trump, dintr-un accident, ar fi fost reales pentru un al doilea mandat, alegerea ar fi mai ușor de făcut. Probabil că Germania ar fi finalizat Nord Stream 2 declarînd cu îndrăzneală că Statele Unite nu se amestecă în afacerile sale interne. Cu Biden, lucrurile sînt mai complicate. Germanii ar fi trebuit să se grăbească cînd Trump era încă în Casa Albă, pentru că acum i-ar putea spune lui Biden ceva de genul: „Joe, am fi oprit proiectul, dar este deja terminat”. Un moratoriu la finalizarea construcției? Da, unii oameni vin cu această idee, dar Ischinger înțelege, de asemenea, că nu are rost, deoarece aceasta ar reprezenta doar o amînare a deciziei inevitabile. Germania trebuie să decidă ce dorește, cine este gata să se enerveze și cît de mult, pentru că a adus problema pînă la punctul în care nu mai este capabilă să satisfacă ambele părți. Dar Berlinul nu ar prefera nici măcar să se gîndească la o astfel de posibilitate. N.K.

De Lăsata secului –datini, tradiþii, superstiþii (1)

În zilele pe care le trăim, începutul Postului Mare – Ziua de Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului şi timpul reculegerii şi al rugăciunii era serbată cu fast. La ţară se organiza ,,ultimul joc” şi se aprindeau focuri pe dealuri. În oraşe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leşie ca să înlăture ,,urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mîncării de post. Era ziua ,,legării grînelor” şi a ,,baterii alviţei” - obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri.

Bunicii noştri credeau că norocul ,,vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întîmplă la Lăsatul secului de postul Paştilor, cînd se crede că nu este bine să se strîngă masa, ci să se lase aşa – bucate şi vin – ca să poată mînca Norocul peste noapte”. (,,Duşmani şi prieteni ai omului”, Tudor Pamfile). Tot de Lăsata secului, ,,în Bucovina şi în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea «spolocania». Ea consta în adunarea rudelor la un loc pentru a mînca numai «borşholteiu», adică borş fără nici un fel de legume, numai cu pîine sau cu mălai, pentru a se spăla gura şi gîtul de răutatea mîncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele care aveau copii păstori. În această zi, Lunea păstorilor, se făcea o turtă din făină de grîu sau din mălai pentru Sfînta Maica Luni, pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori şi turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, «căci lucrînd, lupii pot ataca turma iar şoarecii mănîncă semănăturile de pe cîmp»” (art. ,,Obiceiuri de Paşti la români”, Nicodim, 1937)

O istorie a farselor (189)

Farse despre sfîrșitul lumii (3)

Declarînd anul 1836 momentul de început al domniei lui Christos, fondatorul german al Cucernicilor, arhidiaconul Ebel, a creat o biserică a femeii. Discipolul lui şef, încîntătoarea contesă prusacă Ida von der Groben, a luat hotărîrea, împreună cu alte două femei, să vegheze tot timpul asupra lui Ebel şi să îl păzească de tentaţii. Permiţîndu-le femeilor să asculte spovedaniile bărbaţilor, să ofere iertare şi să aplice pedepse; de asemenea, să condamne băutura, fumatul şi drogurile, Ebel a creat o adevărată gospodărie alături de aceste trei discipole. Descriind-o pe contesa Ida ca: „prima lui soţie, reprezentînd spiritul Luminii“; pe Emilie von Scrotter ca: „a doua soţie, reprezentînd spiritul întunericului” şi pe a treia ca soţia lui legală, „reprezentînd spiritul Uniunii“, înşelătoria lui rămîne una demnă de David Berg, un secol şi jumătate mai tîrziu.

Şi în America au apărut aceiaşi şarlatani sexuali. Reverendul Jarvis Rider îşi explica şirul de mirese spirituale ca: „o consecinţă necesară celei de-A Doua Veniri“. Sydney Rigdon, pastor la o biserică din Ohio, care, de asemenea, propovăduia reînvierea, afirma că oamenii sfinţi au dreptul: „să curteze şi să cîştige pentru ei inima unor mirese spirituale, ca şi a unor femei pentru plăcerile trupului“. John Humphrey Noyes, fost preot congregaţionist şi fondatorul ordinului „Comunismul lui Pavel [apostol]“, şi-a exercitat dreptul de a căuta „propriul lui Paradis şi propria sa Evă“ prin ademenirea şi linguşirea tinerelor muncitoare în fabrică, pe care le invita la o berărie de lîngă lacul Oneida, convingînud-le să accepte plăcerile utopice promise.

De asemenea, cu o slăbiciune pentru femeile din parohia sa a trăit reverendul Henry James Prince din Suffolk, care, forţat de opinia publică scandalizată să-şi părăsească cele două locuinţe, a format, în anul 1847, „Sălaşul dragostei“ din Spaxton, în ducatul Somerset. Proclamînd iminentul sfîrşit al lumii, el le-a oferit paradisul pe pămînt celor ce îl sprijineau financiar. Succesul lui cel mai mare s-a datorat abilităţii de a convinge să se alăture credinţei lui trei din cele cinci fiice, nemăritate, ale unui tată de profesie negustor, acum însă pensionat, care îi lăsase fiecăreia o zestre de 6000

- Aţin-te, mă nătăfleţule! Ce stai să-ţi pice para mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă!

O brodise ca nuca-n perete. Că numai nătăfleţ nu eram, ci dimpotrivă, zburdalnic ca o sfîrlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviţei, am pîndit şi eu momentul prielnic cînd boţul s-a apropiat din vîrtej de cercul unde ne aflam noi, copiii, şi i-am repezit boţul cu atîta putere în nas, că l-au podidit lacrimile, întorcîndu-i zicala, s-o potrivi, nu s-o potrivi, în vers: «Prinde unchiule băncuţa,/ Ca să-ţi mai umfli punguţa!». Şi am zbughit-o. Ştiam că de mă prinde, în loc de bătaie de alviţă, îmi făcea spinarea tobă”. (va urma)

Sursa: Art. ,,De lăsata secului altădată… şi acum…”, Ioan Massoff, 1935

Familial

Baterea alviţei era un alt obicei specific zilei de Lăsata Secului. Era de fapt un joc şi un prilej de distracţie pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic ,,Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” (1945) o bătaie a alviţei din timpul copilăriei sale: ,,La Lăsata Secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strîngeau la una din ele unde se făcea bătaia alviţei, ce consta dintr-un boţ mai mare sau mai mic de alviţă, după numărul participanţilor, boţ legat de o sfoară spînzurată de cuiul tavanului – unde de obicei se atîrna lampa de gaz – şi după ce se introducea în boţ o monedă de argint sau de aur, ascunsă adînc în alviţă, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviţei. Asistenţa făcea cerc la o distanţă bună de boţul ce atîrna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boţului o mişcare de rotaţie ce trecea pe dinaintea participanţilor, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boţului şi de viteza învîrtelii lui, totuşi reuşeau să apuce cu dinţii boţul, să-i oprească rotaţia şi dacă erau meşteri, să smulgă boţului o bucată de alviţă. Apoi se imprima iar boţului mişcarea de rotaţie şi procedeul urma tot aşa în hazul general, pînă ce se ivea norocosul care prindea odată cu bucata de alviţă şi moneda de argint sau de aur. De multe ori, învîrtecuşul acesta al boţului se întîmpla din iuţeală să sîngereze caninii concurenţilor. Ţiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănţănit pînă la sînge dinţii, repezindu-mi boţul spre gură, cu această hazlie recomandaţie:

de lire sterline. Lăfăindu-se într-un conac cu douăzeci de camere şi bucurîndu-se de producţia unei ferme profitabile, Prince a redenumit secta „Agapemonite“, după o altă sectă din Secolul al IlI-lea, care îi scandalizase chiar şi pe romani cu „orgiile lor sexuale“. Cunoscut adepţilor lui sub numele de „Cel iubit“, el a luat-o pe tînăra orfană Zoe Paterson drept „Mireasa mielului“; a fost o uniune pur mistică, din care s-a născut totuşi un copil. Secta Agapemonite s-a dizolvat şi numărul membrilor ei s-a micşorat, în timp, tot mai mult. După ce Prince a murit, în 1899, a fost urmat de alt personaj cu veleităţi de orator, reverendul John Hugh Smyth-Pigott.

Hotărînd că „Sălaşul dragostei“ are nevoie de o nouă adresă, în 1902, la biserica Arca Făgăduinţei din Clapton, el s-a autoproclamat Mesia. Ameninţat însă de populaţia ostilă, s-a retras în Spaxton. Aici a dus o viaţă de risipă, interzicîndu-i soţiei sale, Catherine, să intre în încăperile lui personale unde, ca noul „Cel iubit“, s-a distrat cu o serie de „mirese ale mielului“ - tinere foarte frumoase, bine educate şi bine înstărite.

Acuzat de imoralitate de către Biserica Angliei şi răspopit în absenţă, Smyth-Pigott a ignorat opinia publică, ca şi cea a Ecleziastului. A continuat să se bucure de un număr mare de „mirese spirituale“ nu numai la Spaxton, dar şi în alte „sălaşuri ale dragostei“ din Franţa şi Norvegia, pînă cînd a murit în 1927.

Mulţi lideri de culte religioase din prezent au urmat acelaşi model exploatator. David Berg, L. Ron Hubbard (fondatorul religiei scientologice), Rajneesh şi liderii Societăţii Internaţionale pentru Conştiinţa Krişna au profitat cu toţii de pe urma adepţilor lor întrun fel sau altul. Mai tragic însă, la sfîrşitul anilor ’70, Jim Jones, fost administrator al sistemului de locuinţe din San Francisco, şi-a condus adepţii (majoritatea negri şi foarte săraci) în Guyana, pentru a scăpa de investigaţia poliţiei din America. În noiembrie 1978, cînd şi-a dat seama că autorităţile sînt pe punctul de a-1 descoperi, a ordonat mulţimii obediente să înghită cianură, amestecată într-un pahar cu băutură răcoritoare. Cei care au refuzat au fost forţaţi. Doar puţini au scăpat cu viaţă. Deşi este posibil ca însăşi povestea sinuciderii în masă - acceptată ca adevărată la momentul respectiv - să fie ea însăşi o farsă. Alţii spun că ar fi fost vorba de o crimă în masă, nu de sinucidere. (va urma)

STUART GORDON

ORIZONTAL: 1) Serial de aventuri... în familie; 2) Mezinul care conservă trăsăturile familiei din care face parte – Martor la întemeierea unei familii; 3) Bijuterie de familie – Scriitor portughez, autorul romanului ,,Familia Maia” (José Maria de Queirós); 4) ,,Tezaurul familiei japoneze”, roman scris de acest prozator nipon (Saikuku) –Ștefan Luca; 5) Sînt în vîrstă – În sînul familiei; 6) Primele noțiuni – Făcea parte din familia hanului (dim.); 7) Arbore din familia coniferelor – Animal din familia caninelor – Preț mediu!; 8) Conduc familiile de la munte – Măiestrie; 9) Prozator maghiar, autorul monografiei ,,Istoria unei familii țărănești” (Jozsef) – Primele erori! 10) Literă din familia elenă – Actriță americană, protagonistă a peliculei ,,Războiul familiei” (Kathleen).

VERTICAL: 1) Capii familiilor – Familie de albine; 2) Inimă de tată! – Local cu specific familial; 3) Face parte din familia noastră – A înșira la povești; 4) Unul care o duce greu cu familia sa – Nicolae Vicol; 5) Jumătatea mamei! – Prieten de familie; 6) Rîu în Rusia – Avantaj – Stau în căsuță!; 7) Primele nașteri! – A pierde ocazia; 8) Poartă bijuterii... de familie – Intră-n familie cu elanul caracteristic; 9) Băgate în teacă! – Scriitor francez, autor al volumului de eseuri ,,Idiotul familiei” (Jean-Paul); 10) Grup de familii de țigani, condus de un vătaf.

DICȚIONAR: ETA; ENA; EAC GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ZI DE ZI”

1) AMINAT – AER; 2) NICOLAESCU; 3) IR – TIC – EOS; 4) VARA – IBA – U; 5) ENE – AMURG; 6) R – CAR – CAIS; 7) STELARU –NA; 8) AR – BG – RIEL; 9) RAU – OR – ARU; 10) EI – INSORIT.

Jaf ca-n codru (2)

Am pe masa de lucru un studiu intitulat „G. Liiceanu, sau plagiatul ca omor ritual“, trimis de prof. univ. dr. Tudor Ghideanu. Se demonstrează că suavul și lilialul gînditor (care a teoretizat dreptul mulțimilor de „a huidui“) nu rezistă la nici o analiză de paternitate, întrucît a luat vîrtos, cu ambele mîini, din foarte mulți creatori, în special din Noica. În aceeași situație se află Octavian Paler, care de vreo 25 de ani trăiește aidoma acelei păsărici care parazitează pe spinarea rinocerului. În cazul său, rinocerul poartă nume ca Theofile Gautier, Iovan Ducici, Elie Faure ș.a. Amețiți de gloria de cafenea a unor autori occidentali, în special francezi, tînjind după saloane aristocratice în care tot felul de distinse băbătii să-i înghesuie extaziate între pianină și hîrdăul cu plante exotice, „filozofii“ de Dîmbovița așteaptă o recunoaștere care nu mai vine, intră în panică și comit greșeli. Una dintre aceste greșeli este și comportarea aberantă a acestui Andrei Pleșu în calitatea sa de ministru al Culturii. I s-au scos ochii sărmanei femei Suzana Gîdea că nu știa altceva decît să mănînce un kilogram de parizer chiar la birou. Tot ce se poate, femeia era străină de ceea ce trebuie să fie cu adevărat un ministru al Culturii, poate că era mai indicată pentru un post de soră-șefă, dată fiind preocuparea ei (cu totul creștină și lăudabilă) de a sta cîte 5-6 ore pe zi lîngă bărbatul care paralizase și se afla în spital. Deci, ca ministru al Culturii, Suzana Gîdea era aeriană și nu făcea un pas fără a-i da raportul Elenei Ceaușescu, care o suna pe scurt de cîte două-trei ori pe zi cu numele fals de Claudia, pentru a-i încurca pe eventualii electroniști ce ar fi putut să le intercepteze conversațiile. Da, așa e, dar măcar Suzănica era cinstită. Adică nu fura, mai pe românește. Era o româncă din Ardeal, care învățase de la părinții ei, în cei 7 ani de-acasă, că nu e păcat mai mare decît să iei ce nu-i al tău. În comparație cu Andrei Pleșu, Dan Petrescu, Coriolan Babeți și întreaga echipă de fripturiști cu aer metafizic, Suzana Gîdea a fost Tereza d’Avilla. Putem oare uita că monarhistul de azi, acest Dan Petrescu, a fost condamnat prin anii ’70 nu numai pentru violarea unei studente, ci și pentru gestul tot atît de schizofrenic de a-i fura banii din poșetă? Și canalia asta a ajuns în 1990 ministru-adjunct! Atunci ce ne mai miră? Prima dată cînd am fost convins că Andrei Pleșu „pune botul“ (după argoul bucureștean) a fost la Snagov, în vara lui 1990. Eram cu prietenii mei Eugen Barbu și Mircea Mușat, pentru două ore de aer curat, și directorul stațiunii, dl. Cornel Stegaru, ne-a spus: „Domnilor, acest ministru al Culturii este autorul unui furt incalificabil. La cîteva săptămîni după revoluție s-a prezentat la Vila 10, care fusese a lui Ceaușescu, și i-a cerut îngrijitoarei să-i predea trusele din aur - de scris și de bărbierit - ale acestuia. A motivat că sînt bunuri de patrimoniu și trebuie la nu știu ce muzeu. Femeia, speriată, i le-a dat, dar nimeni nu mai știe la ora actuală unde sînt aceste bijuterii. Îngrijitoarea și azi mai plînge, de frică să nu fie luată la întrebări...“. Asta se numește, în orice limbă din lume, FURT. Adică HOȚIE. Un om care face așa ceva e un hoț. În repetate rînduri i-am transmis, prin intermediari, premierului de atunci, Petre Roman, recomandarea de a-1 lua la întrebări pe acest Pleșu, nu numai în legătură cu cele două truse din aur, ci și cu alte bunuri patrimoniale. Eu vorbeam, eu auzeam. Pe atunci, mă iluzionam să cred că Petre Roman e cinstit. Timpul va dovedi ulterior că aceste figuri sinistre mergeau mînă în mînă. Ei n-au căzut decît împreună, în septembrie 1991, ceea ce mă face să asemuiesc acea sosire a minerilor cu sosirea pandurilor în București, la 1821.

Pentru că altminteri, pe fondul slăbiciunii, maladive, a președintelui Republicii, tandemul de infractori Roman - Pleșu, ca și alții de aceeași teapă, mai operau și acum în vistieria țării.

Și iată că a venit Comisia Senatorială de Anchetă a Guvernării lui Petre Roman! Nu-1 cunosc pe acest domn, Dragoș Luchian, care conduce noul organism justițiar - dar pare un bătrînel cumsecade și, în orice caz, nu e înregimentat în nici o tabără. Omul își face datoria și, cu legea în brațe, o ia pieptiș pe drumul cu bolovăniș al ilegalităților foștilor guvernanți. Dar Mafia dublă (francmasonică și kominternistă) are o osmoză de invidiat, nu piere ea așa ușor. În fața ei, legea nu mai e lege, spiritul justițiar al unui Parlament se întoarce împotriva lui și e taxat drept răfuială ieftină. Numai că adevărul e unul singur, niciodată în istorie n-a fost dublu sau triplu, și nici n-a făcut casă bună cu minciuna. Iar adevărul comisiei prezidate de senatorul Dragoș Luchian este acesta: Petre Roman a furat, a băgat mîinile în tezaurul țării pînă la umerii aceia acromegali și fără gît, cu tupeul abject moștenit de la ucigașul său tată, i-a dat pe toți la o parte și a dispus discreționar de întreaga avere a țării. Un singur eveniment ar fi fost de ajuns să-1 arunce după gratii: în 1990 i-a dat aproape 400.000 de dolari unui alt evreu, Adrian Sîrbu, pentru a traversa Oceanul și a negocia o imagine mai bună, chipurile, a României. Banii au intrat în buzunarele micului escroc, care și-a deschis imediat o rețea întreagă de firme, precum și posturile de Radio și Televiziune de la Costinești, ca și „Media Pro“, care e tot a lui. De ce nu 1-a luat Petre Roman la întrebări? Pentru că era mînjit și el. Și pentru că exact în aceeași perioadă își cumpăra și își mobila o vilă în New York, prin mijlocirea unui alt evreu, pe care 1-a căpătuit în București cu o fabrică, Vladimir Cohn. În aproape 2 ani de guvernare, sub directa oblăduire a acestui trădător de țară pe nume Petre Roman, o echipă de vreo 500 de borfași s-a îmbogățit peste limita puterii umane de înțelegere. De unde au luat ei banii și bunurile? De la gura românilor simpli, a populației tot mai sărăcite, să fie clar! Revenind la potlogăriile comise la Ministerul Culturii, vom spune că jaful a fost ceva mai rafinat, sub drapajul pretențiilor academice. Un filozof nu folosește hoțoaica, el palmează discret, ia cu două degete, ba chiar se scîrbește el însuși de gestul său, se miră, dar n-are încotro. „Primum vivere, deinde philosophare“ - ziceau anticii Romei, ceea ce vrea să zică „Întîi să trăim și pe urmă să filozofăm“. Așa încît marele gînditor și-a adus aminte ce a văzut el la Păltiniș pe cînd se făcea o mogîldeață de tip Movila lui Burcel în calea lui Noica. A văzut oi? A văzut, că e zonă de transhumanță. Drept pentru care a băgat mîna la chimir (nu al lui, al statului) și, cu o suficiență de Kim Ir Sen, și-a tras repede 150 de oi. A văzut vaci?

A văzut, cum să nu, că erau destul de mari și bălțate, le putea vedea chiar un bețivan ca Radu Enescu, deși le confunda cu niște măgari. Repede-repede, Pleșu și-a cumpărat și 7 vaci cu lapte, să fie acolo, nu știi cînd îți vine o delegație simandicoasă de peste hotare, vrea cafea cu lapte și tu n-ai putirința să-i procuri, pe cînd așa, tragi vaca de coadă pînă la Palatul Elisabeta sau Castelul Peleș de-a-ndăratelea, o montezi peste orificiul unui galeu vechi de 200 de ani și o ciupești puțin de uger, cu poluarea asta legiferată de Dolphi Drimer s-ar putea să ai noroc să-ți dea rumegătoarea direct cafea cu lapte! Mai ales că, pentru orice eventualitate, Pleșu a cumpărat din banii statului și 20 de mașini semiautomate de cafea, 4 mașini frigorifice de înghețată, 10 mese de biliard, 14 aparate de lustruit pantofi (?!), 20 de ventilatoare de bălăngănit în tavan, 30 de uscătoare de mîini (?!) și multe, multe altele, pe care, desigur, nu le-a văzut la Păltiniș, nu le-a văzut nici cînd lupta cu bravură împotriva lui Ceaușescu în chiloți tetra și cu lumînarea aprinsă într-un măr - dar tocmai de aceea le-a achiziționat, ca să ne contrarieze

Incertitudine

Încerc să înțeleg aceste vremuri, Cînd omenirea este la răscruce

Trăim în inerție generală

Și nu-nțelegem unde ne va duce

Și nu-nțelegem ce ni se întîmplă

Sîntem bolnavi la scară planetară

Și așteptăm cu sufletul la gură

Un ajutor ce-ntîrzie s-apară

Știu ce-o să spuneți: ,,A venit vaccinul

Ce va aduce sănătate-n lume”

,,E bun vaccinul”, spun mai-marii lumii

Dar cît de rău e, nimeni nu ne spune

Probabil că vaccinul de viață salvator

Va dezbina popoare, mulți nu-l vor

Va fi-mpărțită lumea, iubirea se va stinge

Și ura va cuprinde popor după popor

Ne temem pentru trup și bunăstare

Și vrem să ne întoarcem la viața dinainte

Dar poate viața aia ar trebui uitată

Și să primim iubirea în suflet și în minte

Iubirea este legea ce ține universul

E legea care ține creația în viață

Iubirea face merii să înflorească vara

Și omul să primească o nouă dimineață. M ARIUS B UDĂRĂSCU

pe noi. Și să fie în ton cu amicul său, Poetul Măscărici, care colecționa capace de closet. Așa după cum îl cunoaștem, olecuță suprarealist, ca să nu zicem diliu, noi credem că Pleșu avea de gînd să facă următoarele operațiuni: cu cele 30 de uscătoare ar fi uscat mîinile celor 150 de oi (1 uscător la 5 oi, simplu ca bună ziua), cele 14 aparate de lustruit pantofii s-ar fi ocupat de pedichiura copitelor celor 7 vaci (operațiune, de asemenea, simplă, fiindcă 14 se împarte perfect la 7, deci 2 aparate ar fi mulțumit din plin o văcuță) ș.a.m.d. Gospodar foarte practic, nu-i vorbă! Unde mai pui mesele de biliard, ventilatoarele alea ca niște elicoptere, utilajele complicate de făcut cafea și înghețată, fiindcă Pleșu, ca orice copil întîrziat, asta a visat: dacă Suzana Gîdea mînca 1 kil de parizer, de ce n-ar mînca și el un lighean de înghețată, doar a militat și s-a sacrificat atîta?! Și cînd te gîndești că în cinstea zilei de 1 Decembrie 1990 Ministerul Culturii n-a tipărit nici măcar o broșură, zicînd că nu sînt fonduri și nu e treaba lui! Pentru biliard și înghețată s-au găsit fonduri, după cum se vede. Ca și pentru infectul film produs de același Adrian Sîrbu, „Iunie 1990 - 72 de ore“. Ca și pentru „cercetările“ G.D.S. Ca și pentru chiolhanuri, voiaje peste graniță, gratificații, roboți telefonici, autoturism Mercedes etc. Ce derbedei! Ce gunoaie! În ceea ce mă privește, cea mai mare durere o resimt datorită altui jaf, aparent mai puțin lipsit de gravitate decît celelalte. Ca bibliofil, ca prețăluitor de cărți, mă doare inima pentru cele 11 cărți vechi FURATE de directorul (?!) Alexandru Popovici, sub pretext că vor mobila cabinetul ministrului Andrei Pleșu, dar dispărute fără urmă. Sînt cărți de patrimoniu național! Poliția domnilor Babiuc și Roman doarme pe ea, nu 1-a băgat în corzi pe hoțul cu ifose culturale, așa că ăsta își vede mai departe de treabă. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

JURNAL DE VACAN� (28)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (13)

Şi acum, o experienţă captivantă. Cam lungă şi cam improprie notaţiilor specifice unui „Jurnal”, dar e un fapt de viaţă. Să vedeţi ce-am păţit. Pînă în anul 1990, mai nimeni nu auzise, în România, de existenţa cuiva pe nume Sever Mureşan. Generaţiile mai vechi îşi aminteau, vag şi cu sughiţuri, de un fel de tenisman de mîna a patra, care fusese ciuca bătăilor prin Cupa Davis şi nu era demn nici măcar să ducă sacul de antrenament al marilor sportivi Ilie Năstase, Ion Țiriac şi Petre Mărmureanu. Mic şi îndesat, cu o pleşuvie prematură, care îi biciuia orgoliul pînă la sînge, Sever a ales într-un tîrziu calea fugii peste hotare, devenind un fel de băiat de mingi, sau sparringpartner, prin Franţa. Lumea l-a uitat. L-au uitat pînă şi neamurile lui. În 1990, însă, cine apărea în chip de prosper om de afaceri, reprezentînd, chipurile, o puternică firmă franceză în domeniul panificaţiei?! Obscurul diletant, care atîta lucru ştia şi el din proverbele românilor: „Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-n Ţara mea”. În urmă cu vreo doi ani, am publicat şi noi un serial despre scandaloasa afacere „Paniro”, declanşată pe spinarea Fabricii de Pîine Pajura, demascată şi de Raportul Anticorupţie al Parlamentului României. Fraude colosale, evaziune fiscală, spaţii comerciale luate cu japca – i-a păcălit şi pe români, şi pe francezi etc. Dar individul a fost dotat de la mama natură cu un şorici foarte gros. Ce-i păsa lui de Parlamentul României, cînd făcuse atîta foame în Franţa?! Încet-încet, prin cacealmale diabolice, prin mituiri succesive, S.M. a devenit unul dintre acţionarii principali la Banca Dacia Felix (se pare că nu e străin de Afacerea Caritas!), şi-a creat o firmă ce intenţiona să imite firma FININVEST a lui Silvio Berlusconi, botezată de megalomanul îndesat şi chel S.M. INVEST (cu iniţialele lui în faţă, neapărat), s-a zbătut, a dat din coate, a muls vaca dobînzilor bancare, a înşelat Fiscul cu miliarde de lei, a mai dat o ciocolată putredă, cadou, ca să închidă gura la fraieri, dar în paralel cumpăra vîrtos case şi blocuri, prin Ţară, a mai dat o ţeapă în cîrdăşie cu Halaicu, primind în concesionare, pe vreo 20 de ani, marea bază Tennis Club (de lîngă Casa de Cultură a Studenţilor din Capitală, fosta „Grigore Preoteasa”), în paralel, fura şi investea, investea şi fura, cu patru mîini, el era la servici, el primea, el returna şi tot el arbitra! În numai 5 ani de escrocherii, averea acestui individ primitiv şi bolnav de căpătuială a depăşit –zic unii din anturajul lui – 1 miliard de dolari. Rapid, aşa, „Ia botul calului“, am aflat că l-a băgat pe fratesău, Lucian, la înaintare, făcîndu-1 patron (cu 65% din acţiuni) la ARDAF (Asigurări Reasigurări Dacia Felix). Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, Mafia care paralizează România (şi cu care am să dau odată şi odată de pămînt!) i-a făcut plocon chiar Credit-Bank-ul, unde deţine 51% din acţiuni, adică

majoritatea. Spartă, ruinată, mînjită – o bancă de credit rămîne, totuşi, o bancă de credit. Astfel, şacalul se pricepe de minune să rîcîie cu gheara pe fundul cratiţei şi tot o să stoarcă el cîteva sute de miliarde de lei. Atins de microbul unei celebrităţi care îi fusese refuzată, timp de vreo 40 de ani, miliardarul în chiloţi s-a gîndit că n-ar fi rău să organizeze şi un turneu internaţional de tenis – care, în realitate, nu e al participanţilor sau al marelui public, ci al lui, peste tot numai de el se vorbeşte, numele prostului e pe toate gardurile, iar ziariştii care nu îl idolatrizează sînt alungaţi cu mitocănie, aşa cum s-a întîmplat în 1994, cînd a ieşit un scandal monstru. Am aflat că, iniţial, turneul fusese organizat în oraşul micilor sale găinării, Dijon, dar francezii l-au mirosit şi l-au mătrăşit. Normal că, învîrtind purcoaiele de bani cu lopata, Sever grosu’ şi-arţăgosu’ şi-a permis cîteva extravaganţe: 1) A vrut s-o rupă definitiv cu statutul de slugă şi cu tot ce-i poate aduce aminte de umilinţele tinereţii, aşa că e la cuţite cu Ion Tiriac –acesta, fireşte, are păcatele lui, pentru care l-am criticat în mai multe rînduri, dar măcar a fost un mare sportiv şi a adus glorie Ţării, pe cînd nea Sever - Rever ăsta a fost un zero absolut; 2) A intrat pe firul unor afaceri cu băiatul lui George Bush, ceea ce nici nu era prea greu, fiindcă în America e ca în Roma sub Vespasian, nu contează de unde îţi scoţi banii, poţi să-i aduni şi din farfurioarele closetelor publice; de notat că Buşilăjuniorul a fost invitat să se înfrupte şi el din prada de la Credit-Bank; 3) Abil şi uns cu toate şmecheriile, a adus în România şi două persoane celebre: George Bush şi James Baker, dar cei doi n-au venit cînd erau la putere, ci cînd intraseră în faza de „cadavru politic“, aşa că le-ar fi trebuit un certificat sanitar la graniţă.

Patinoarul Olimpic, Brașov

Poate că n-aş fi scris niciodată rîndurile acestea. În definitiv, din decembrie 1989 şi pînă acum au intrat în România atîtea deşeuri toxice, atîtea gunoaie, atîtea mărfuri rîncede, atîtea canalii înfometate de o îmbogăţire rapidă – încît un rebut în plus sau în minus ce mai conta? Nu e România sat fără cîini? Nu sîntem noi singura Ţară de pe pămînt unde generalii putrezesc în puşcărie sau în greva foamei, iar puşcăriaşii şi criminalii s-au făcut oameni politici? Nu asistăm noi, cu toţii, neputincioşi şi scîrbiţi, la fenomenala batjocură a creşterii numărului de „revoluţionari“ de la 3.000 la 30.000, care nu plătesc impozite (ca toţi oamenii), ci, dimpotrivă, se bat cu ghearele şi cu dinţii pentru tot felul de priorităţi, şi vile, şi pămînturi, şi alte privilegii? Aşadar, l-aş fi lăsat bucuros în plata Domnului pe acest individ cu căutătură beznicioasă, de viţel dus la îmbelciugare, dacă joi, 16 august 1995, nu s-ar fi petrecut o scenă inimaginabilă. Mărturisesc că sînt greu impresionabil, am văzut şi am citit multe la viaţa mea, dar o asemenea întîmplare numi închipuiam că poate avea loc în România. A atins Constantin Lăcătuşu Everestul Planetei? Atunci de ce să nu atingă Sever Mureşan Everestul Nesimţirii?

Iniţial, am primit o invitaţie telefonică de a participa la un eveniment sportiv: inaugurarea Centrului Olimpic de Refacere pentru Sportivi. Tînărul şi talentatul reporter Andrei Nourescu, care mi-a transmis invitaţia, mi-a spus că vine şi Lia Manoliu. Personal, am o mare stimă pentru această româncă frumoasă din toate punctele de vedere: şi la chip, şi la suflet, şi la flăcăruia aceea olimpică ce arde în ochii ei, pentru culorile Patriei. Luasem prînzul împreună cu prefectul judeţului Braşov, ing. Alexandru Popa, cu care vorbisem

multe chestiuni în folosul obştii, printre care edificarea unei biserici ortodoxe în Poiană, situaţia marilor platforme industriale, restaurarea Cetăţii Rîşnov etc. Întrucît şi prefectul m-a invitat să asist la ceremonia de la Centrul Olimpic, mi-am spus: „Fie ce-o fi, sînt eu în vacanţă, dar pentru sportul românesc merg pînă la capătul lumii, las totul deoparte, mai ales trebuie să vină Anul Olimpic 1996!“. La ora aceea, nimeni nu ştia că buia să „aterizeze“ şi acest Sever Mureşan, care, cică, ar fi „sponsorul principal“ al olimpismului românesc. O dată ajunşi acolo, am văzut o mare de oameni, erau cel puţin 100 de oficiali ai C.O.R., sportivi, antrenori federali şi ziarişti din Bucureşti, din Braşov, ClujNapoca și din alte zone ale Ţării. Fiind un fanatic al sportului românesc, m-am bucurat să văd atîta lume şi mi-am spus, încă o dată, că în domeniul sportului, al turismului, al artei, al tinerilor supradotaţi noi nu trebuie să facem nici un fel de politică de partid –singura politică trebuie să fie aceea a Interesului Naţional, a strategiilor eficiente, pentru creşterea prestigiului şi avuţiei Ţării. Erau acolo, printre organizatori, alături de Lia Manoliu, ministrul Tineretului şi Sportului, Alexandru Mironov, secretarul general al Comitetului Olimpic Român, Dan Popper, apoi Eugenia Iorga de la Preşedinţia României, dar şi Adrian Moruzzi, primarul Braşovului, şi multe alte personalităţi. Am remarcat prezenţa, în ploaia rece de august, a vreo 20 şi ceva de tinere, frumos echipate, despre care mi s-a spus că sînt componentele echipei de volei U.S.M. (adică Universitatea Sever Mureşan, fostă Universitatea Cluj, altă dambla a paranoicului, care îşi lipeşte numele peste tot, de la pîine pînă la crampoane). Atunci am aflat, în sfîrşit, că este aşteptat să vină acest Sever Mureşan, „patronul”, cum îi spuneau rebegitele voleibaliste. Lui şi numai lui îi revenea onoarea de a tăia panglica inaugurală a Centrului de Recuperare, fiindcă ar fi băgat aici 450 de milioane de lei, în tot felul de aparate (cunoscătorii mi-au spus că asta declară el, fiindcă nimeni nu-1 poate controla, în realitate suma fiind mult mai mică). N-am zis nimic: dă omul banii, are tot dreptul să taie cîte panglici vrea, şi pe stadioane, şi pe gură, şi pe nas. Era ora 16.45. Ni s-a spus că într-un sfert de oră marele investitor va sosi, va inaugura, apoi va avea loc o agapă prietenească. La apariţia fiecărei maşini noi, pe poarta bazei sportive, operatorii de Televiziune şi fotoreporterii săreau şi imortalizau momentul, în speranţa că este EL, marele sponsor. Trece şi sfertul academic. Se face apoi ora 18.00. Plouă tot mai sîcîitor. Sportivele dîrdîie de frig. Nişte cîini uzi aşteaptă în zadar să le pice ceva de la bucătărie. Lidioara s-a învineţit de frig. Şi Mitzura Arghezi vrea să plece la hotel. O rog să mai rămînă. Îl invit pe Dan Popper să mai sune pe telemobil, să vadă pe unde e omul mult aşteptat. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Complexul Olimpic din Poiana Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei

Tang (65)

Orașele Dinastiei Tang (17)

Administrația în Dinastia Tang (11)

Sistemul de examene (3)

3. Examenul Mic pentru Selectarea Funcționarilor. Era un examen rezervat funcţionarilor subalterni „în afara circuitului“. Acest examen trebuia neapărat dat pentru a avea dreptul la un post. În documentele istorice ale vremii nu se păstrează detaliat probele, aşa cum este cazul la examenele prezentate anterior. Ele se concentrau, ca și cele ale Examenului pentru Selectarea Funcţionarilor, asupra unor subiecte care evaluau modul de exprimare a candidatului şi pertinenţa cu care acesta răspundea la diferite întrebări.

Existau și examene regionale, la nivelul districtului şi al prefecturii, care aveau ca scop selecţionarea candidaţilor ce urmau să fie trimişi în capitală pentru a susţine Examenul de Doctorat. Aceste examene erau concepute după modelul celor descrise anterior.

Concluzionăm că toţi deţinătorii unei funcţii civile sau militare de rang mediu sau subaltern trebuiau să treacă un examen pentru a accede la o funcţie. Iar

Maria Callas, regina fără regat (41)

Tu, in questa tomba (Aida) (10)

Nemaiavînd mijloacele vocale, nici cele tehnice necesare şi nemaiîndrăznind să se sprijine pe registrul ei dramatic – Maria este în aer.

Ezită. Alături de Di Stefano, a cărui voce, de asemenea, nu-i decît o amintire, ea atacă Gioconda sau aria din Gianni Schicchi – O mio babbino caro, cu precauţii emoţionante: presimte, ştie că nu mai poate. Dar totuşi încearcă. Sunetele pe care le produce sînt aproape nişte umbre: a tot ce am putut iubi, dar regăsim aici, subit, exagerat în defecte pînă la caricatură.

Atunci cînd cîntă împreună cu Di Stefano, uneori se agaţă de el, îl prinde de mînă, degetele lor împreunate ca şi cum unul ar da curaj altuia. Astfel sînt duetele din Don Carlos, din Cavalleria rusticana, din Vecerniile Siciliene, aşa cum pot şi ei mai mult sau mai puţin bine. De cele mai multe ori prost decît bine. Şi de la Hamburg la Düsseldorf, de la München la Londra, turneul durează. De fiecare dată aceleaşi şi totuşi, de fiecare dată, acelaşi entuziasm din partea spectatorilor, care aplaudă frenetic fiecare piesă. Căci succesul acestui turneu va fi fenomenal atît în Europa, cît şi în America,

Balada (75)

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (6)

În cuvîntarea rostită, tînărul activist Ion Iliescu continuă: „Partidul Muncitoresc Român a reuşit cu înţelepciune să înlăture erorile politice grave datorate grupului deviaţionist Ana Pauker - Vasile LucaTheohari Georgescu - Josif Chişinevski şi să se concentreze în primul rînd pe problemele dezvoltării economice. Dragi tineri, vă anunţ cu această ocazie că România şi-a plătit datoriile de război şi că la foarte mulţi indicatori industria şi agricultura depăşesc producţia din 1938, cel mai bun an al capitalismului românesc! Voi, ca elevi silitori şi care aveţi toată viaţa înainte, veţi constata în anii următori o dezvoltare impetoasă a industriei, o largă acţiune de refacere din temelii a oraşelor şi satelor. Nu vor mai exista locuri unde să nu se întîmple nimic. Acţiunile de muncă patriotică la care veţi participa au menirea de a vă obişnui cu munca fizică. Nimic nu se poate realiza fără muncitori, fără a pune în practică ideile valoroase ale inginerilor, tehnicienilor şi cercetătorilor!

Vă îndemn să învăţaţi cît mai mult, să munciţi cît mai serios şi să deveniţi cetăţeni de nădejde ai Patriei noastre, eliberată de coşmarurile orînduirii capitaliste!”.

mulţi funcţionari de rang înalt, preocupaţi să își arate competenţa în materii prestigioase, nu ezitau să se prezinte ei înşiși la anumite examene care nu erau obligatorii pentru gradele mai ridicate în ierarhie. 4. Examenul de Merit/Examenul de Control. Aici nu este vorba de un examen la drept vorbind, ci de un tip de control exercitat în mod continuu asupra tuturor funcţionarilor investiţi cu o funcţie. Erau trimise regulat, pe cale ierarhică, note, rapoarte, aprecieri la Ministerul Funcţionarilor, care stochează dosarele şi care decide, în final, în ceea ce priveşte promovarea în carieră. În fiecare an, în fiecare prefectură şi mai apoi în capitală, funcţionarii erau repartizaţi în nouă categorii, conform unui sistem de notare care implica o evaluare a calităţilor şi a „gradului de desăvîrşire“. Notarea se face în interiorul limitelor „superior-superior“ şi „inferiorinferior“, urmînd nivelele: „superior-mediu“, „superiorinferior“ etc. Putem rezuma că funcţionarii sînt supuşi unor examene de tot felul. Mai întîi, pentru a avea dreptul să solicite o funcţie, aceştia trebuiau să dea un Examen de Doctorat, în cazul în care nu se puteau folosi de drepturile ereditare. Apoi, pentru a putea fi numiţi într-o funcţie trebuiau să dea examenul de selecţie. Şi, nu în ultimul rînd, îndată ce primeau o funcţie, erau controlaţi anual prin Examenul de Merit. Începînd cu Dinastia Tang, examenele au un rol deosebit.

apoi în Japonia, unde se va încheia. Emoţionaţi, ţinînduse de mînă, Callas şi Di Stefano primesc aplauzele şi ovaţiile, salută împreună, tulburaţi. Dar ceea ce publicul aplaudă cu frenezie, ştim prea bine, că nu este o arie, nici vocea care a cîntat. Ei aplaudă de fapt o legendă. În fine, este legenda. Căci cea mai mare parte a celor care se lasă astfel duşi în sălile de concerte din Germania sau Italia, nu a auzit niciodată pe adevărata Callas. Discul bineînţeles... Dar în prezenţa unui mit se poate face altceva decît să spui doar da? Mai ales dacă mitul este totuşi femeia cea mai frumoasă din lume.

Pe scena de la Festival Hali de la Londra, la 26 noiembrie 1973, Maria în rochie neagră era imaginea tremurată a amintirilor noastre cele mai vechi. Şi „Suicidio...“ al ei pronunţat cu vocea care de acum înainte era guturală şi aspră, rămîn totuşi o reflectare, reflectarea întinată, dar mereu vibrantă, a acelei prime Gioconda pe care am auzit-o la Verona cu douăzeci şi şase de ani mai înainte. Fiecare sunet ne deranjează, totuşi o recunoaştem atît de bine... Este Maria, este Norma, este Floria Tosca, această voce căreia am ştiut să ne devotăm. Umbra din lojă care se pleca spre noi. Silueta neagră şi roşie, aurie şi însîngerată, murmurînd cantilena din Somnambula, pînă la acel moment precis, cînd visul devine însăşi viaţa noastră. Apoi, restul, viaţă... Turneul durează. Madrid, Paris, Milano – şi apoi Philadephia, Boston, Chicago, unde revine, pînă

* * *

Anul 1960 a fost pentru elevul Florin Genoiu un an plin de succese. A cîştigat concursul ,,Drumeţii veseli” transmis la postul Radio Bucureşti şi a primit ca premiu o excursie în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre. A mers cu vaporul pe braţul Sulina, a vizitat localităţile Maliuc şi Mila 23, după care prin canale şerpuitoare cu peisaje mirifice a ajuns la Lacul Razelm, la Portiţa şi Jurilovca. De la Jurilovca excursia a continuat la Mamaia. Era prima dată cînd vizita această staţiune şi a rămas impresionat de amploarea construcţiilor hoteliere. Într-adevăr, socialismul îşi luase un avînt de nebănuit. Şi în Bucureşti se construiau mari cvartaluri de locuinţe şi se realizase o minune arhitectonică: ansamblul Sălii Palatului…

Spre sfîrşitul verii a participat ca delegat din partea raionului Griviţa Roşie şi în calitate de secretar cu probleme organizatorice al Comitetului UTM pe liceu, la Congresul al III-lea al UTM, care a avut loc la Sala Palatului. Era pentru prima dată cînd vedea interiorul acelei frumoase săli de întruniri publice şi spectacole şi în acele momente a simţit vibrîndu-i în inimă mîndria de a fi român şi totodată de a fi îmbrăţişat ideile comuniste, generose prin umanismul lor şi valoroase prin realizările materiale.

Anul şcolar 1960-1961 era şi anul terminal de liceu, care se încheia cu Examenul de Maturitate

Bugetul și impozitele (1)

În Dinastia Tang, Imperiul chinez se întindea pe o suprafaţă considerabilă, mai mare decît fusese vreodată. Suprafaţa coincide aproximativ cu aceea a Chinei de astăzi, lăsînd la o parte Mongolia, Tibetul și Xinjiangul. Guvernul se confrunta cu probleme importante, inclusiv din punct de vedere financiar. O chestiune de bază era aceea a stabilirii și gestionării Bugetului de Stat. Rezolvarea ei era complexă, iar pentru a rezuma, putem numi trei chestiuni bugetare de bază: 1. Cheltuielile Curţii şi salariile funcţionarilor din capitala imperiului, Chang’an; 2. Salariile funcţionarilor din provincie; 3. Armata cu oamenii, transporturile și echipamentele sale. Aceste trei chestiuni bugetare erau dirijate direct de către Guvernul Central. Întreţinerea căilor de comunicaţie, a hambarelor publice și a clădirilor administrative provinciale ţin de domeniul finanţelor locale. Dinastia Tang a fost o epocă de inovaţii, în care se inaugurează noi practici financiare și fiscale. La începutul dinastiei, plăţile erau efectuate, în principal, în natură, sub formă de grîne sau de bucăți de pînză (mătase, bumbac), la care se adăuga o cantitate redusă de încasări sub formă de monedă.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

la Miami Beach şi Montreal: aceleaşi momente de emoţie intensă în faţa unei voci care nu mai există, Lola Montes înfăţişată în continuare lumii, primind trandafiri şi sărutări. în Coreea de Sud, mai tîrziu, octombrie 1974 – şi în Japonia, acelaşi spectacol, aceeaşi avalanşă de imagini şi ovaţii nebune întîmpină cîntăreţii. Dar totodată este aproape sfîrşitul. Seul, Tokyo, Fukuoka, din nou Tokyo, Osaka, Hiroshima, Sapporo: numele, oraşele, teatrele, auditoriile se înşiruie... Hiroshima, Sapporo: 2 noiembrie 1974, Maria Callas cîntă pentru ultima dată în public. Este la Hokkaido Koseinenkin Kaikan, Sapporo. Ce este Hokkaido Koseinenkin Kaikan? Şi cine dintre noi a fost vreodată la Sapporo?

Callas nu mai cîntă.

Acum s-a lăsat tăcerea.

Umblăm în vîrful picioarelor în apartamentul din Avenue Georges-Mandel unde şi-a ales să locuiască. Perdele de foarte bun gust, canapelele îmbrăcate în mătase, mobile vechi care vădesc prea mult decoratorul. Şi tăcerea învăluie totul. O cameristă, Bruna şi un şofer-valet, Ferrucio, amîndoi fac de strajă în jurul Mariei. Împreună cu cîţiva prieteni. Cei -care au mai rămas, căci mulţi au plecat sau au murit, iar pe alţii i-a îndepărtat chiar ea. Sau mai exact îi vede mai rar. Şi apoi şi mai puţin. Mult mai puţin, aproape deloc. (va urma)

PIERRE-jEAN RÉMY

(Bacalaureatul). Urma o perioadă grea, de învăţătură pe brînci şi de pregătire pentru examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. Primul trimestru l-a sfîrşit cu note maxime la cele mai multe materii cu excepţia muzicii (nu avea ureche muzicală spre enervarea profesorului Preotu) şi a desenului (unde trăgea numai linii strîmbe spre disperarea profesorului Mărtinaş).

Dar în decembrie, brusc, cu manifestări violente, s-a îmbolnăvit grav de hepatită epidemică şi a fost internat la secţia de boli contagioase de la Colentina. În noaptea de la cumpăna anilor 1960 şi 1961 a simţit o durere sfîşietoare în spate. Era momentul culminant al bolii de la care a scăpat prin injecţii cu fiole de Algocalmin. Văzuse moartea cu ochii. În lunile de convalescenţă, dovedind voinţă de caracter, şi-a reluat pregătirea la învăţătură. Din cauza îmbolnăvirii şi a absenţei de la şcoală, cum era şi normal, a fost scutit şi de activitatea politică la UTM. Tatăl său l-a îmbărbătat şi totodată i-a dat un sfat înţelept:

- Florine, fiecare rău cu binele lui. Nici o pagubă că n-ai să mai faci politică. Nu politica este esenţială în viaţă, ci sănătatea omului şi profesiunea pe care singur şi-a ales-o!

(va urma)

FLORIN IORDACHE

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (73)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (16)

După Napoleon, Talleyrand (2)

Dar de ce i se spune Talleyrand? Un scurt ocol în istorie ar putea lămuri problema. Charles Maurice de Talleyrand-Perigoud, s-a născut la Paris în 1754, a ocupat funcţii ecleziastice, s-a interesat de averi şi afaceri, a intrat în diplomaţie funcţionînd la Londra, a devenit ministru de Externe al Franţei, a participat la complotul care 1-a adus pe Bonaparte la putere, va fi în prim-planul multor evenimente politice petrecute după 1801, cînd ţese intrigi cu nemiluita fie pe plan intern, fie la Congresul de la Viena (1815). Moare în 1838, la Paris, iar „Memoriile” sale se publică abia în 1891–1892. Despre el, Brifaut, membru al Academiei Franceze, susţine că atunci cînd, după moarte, a sosit triumfal în iad şi s-a prezentat diavolului, acesta a rămas o clipă pe gînduri, apoi i-a zis: „Talleyrand: îţi mulţumesc prea stimate prietene, dar recunoaşte că ai întrecut cu mult chiar instrucţiunile mele”. Scriitorul O. Mirabeau îl descrie astfel: „Este un ticălos, un intrigant hrăpăreţ şi josnic; se simte bine numai în mocirlă şi are necontenit nevoie de bani. Pentru bani şi-a vîndut

Amintirile unui ofițer criminalist (2)

Perdeaua de fum (2)

Bătrîna obişnuia să doarmă în camera de zi pe care o folosea, pe timp friguros, şi ca bucătărie. De fapt, aici fusese găsită decedată – în pat – , fiind acoperită cu plapuma. În imobil se intra pe uşa antreului, o uşă din lemn asigurată cu o încuietoare simplă şi veche, care nu era forţată.

În antreu, pe o masă, s-au găsit un ibric şi o ceaşcă cu zaţ de cafea, trei farfurii mici, două borcane, dintre care unul cu dulceaţă de smochine, două linguriţe, o cană cu puţină îngheţată de ciocolată şi o cratiţă goală. Pe podea, sub masă, două beţe de chibrit arse, coji de cartofi, un lighean cu struguri, patru sticle goale de vin şi un pachet de ţigări, gol, „Carpaţi fără filtru”. Pe ceaşca de cafea, pe sticle şi pe pachetul de ţigări s-au relevat mai multe urme digitale.

Cercetîndu-se interiorul camerei de zi, aceasta avea pereţii negri de la flăcări şi de la funingine. Pardoseala

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (4)

Rugul – în peisajul cotidian (1)

În manualul lor, cei doi dominicani se delectează descriind păcatele „înnăscute ale femeilor”. În această privinţă ei ating culmile absurdului învinuindu-le că sînt făpturi rele şi perfide, susceptibile de a comite orice crimă, de la minciună pînă la omor, de la furt pînă la profanarea cadavrelor. După părerea lui Sprenger şi Kramer, femeia este prin excelenţă menită să devină amanta diavolului. Privirea unei vrăjitoare asupra pîntecului plin al unei femei însărcinate era apreciată de inchizitori ca suficientă pentru a provoca avortul.

Autorii manualului recomandau ca după arestarea împricinatei să se efectueze o percheziţie foarte minuţioasă a locuinţei sale, pentru a o împiedica să ia cu sine „orice buruiană, elixir sau altă alcătuire magică, în stare să o pună la adăpostul tăcerii” (cu alte cuvinte, să-i permită să nege învinuirile). Din acelaşi motiv, pîrîta trebuia trimisă la închisoare într-o cuşcă pe roţi, ca să nu atingă pămîntul din care îşi trăgea puterile. În temniţă urma să fie înfometată, deoarece orice aliment ar fi fost capabil să-i furnizeze resurse pentru a-şi înfrunta juzii.

Înainte de proces, acuzata era rasă pe cap şi pe tot

onoarea şi prietenul. Pentru bani şi-ar vinde şi sufletul, şi ar face bine, căci ar da pe aur un morman de gunoi”. „El schimbă principiile ca lenjeria”, susţine altcineva. Napoleon zice că „e un intrigant, un om de o mare imoralitate dar foarte inteligent”. Talleyrand, în schimb, e convins că „politica este o ştiinţă a posibilului” dar se întreabă „unde sfîrşeşte posibilul şi unde sfîrşesc iluziile?”. Crezul său de-o viaţă plină de evenimente? „Înainte de orice, să nu fii sărac!”. Cu aceasta, revenirea s-a făcut aproape pe nesimţite la „Talleyrandul petrolului” din prima jumătate a Secolului al XX-lea: ...„Pantofi eleganţi alunecă pe covorul moale. Uşile se deschid. Se vorbeşte cu voce joasă în birourile liniştite, în spatele uşilor cu dublu capi tonaj. Un bătrîn este aşezat în faţa unei mese mari. Nas impunător şi arcuit, ochi negri şi pătrunzători, trăsături mobile, pumni închişi puşi pe masă. De-o parte şi de alta a acestei mese de lucru două portrete îngălbenite – Poincaré şi Briand (mari oameni politici francezi n.n.). Sub fotografii, mari litere, foarte lizibile, compun dedicaţiile făcute ca mărturii ale afecţiunii. O mică panglică roşie ornează butoniera bătrînului. Este insigna Legiunii de Onoare (cunoscuta decoraţie franceză acordată, ca şi lui Zaharoff pentru «servicii aduse Franţei», n.n.).

Dar insul care stă vizavi de Gulbenkian ştie doar că acest sumbru individ posedă 5 la sută din petrolul din Mosul. 5 la sută nu e mult. Dar aceste procente reprezintă o forţă enormă. Fără ele nimeni n-are majoritatea. Aceste 5 la sută fac din el o putere.

Vizitatorul străin reflectează. Îşi aminteşte de ziua în care bătrînul John D. l-a chemat la el. Aceasta se

arsese aproape complet începînd din zona pragului de legătură cu cealaltă cameră pînă la capătul încăperii unde se afla patul. După uşă, în stînga, se afla un dulap în care a fost găsit un carnet de elev pe numele Gheorghe M. Pe aceeași latură se mai afla şi o masă cu diverse obiecte pe ea, care însă nu fusese afectată de incendiu.

Latura din fund a camerei era ocupată integral de pat, pe care se aflau aruncate în neorînduială o plapumă şi patru perne. Efectul caloric afectase întreaga zonă a patului, salteaua fiind complet carbonizată. Lîngă pat şi lîngă peretele din dreapta se afla un taburet cu picioarele carbonizate. Deasupra acestui taburet s-a găsit agăţat de un cui bătut în perete un ceas de mînă, cu geamul spart şi cureaua arsă, oprit la orele 9.14 (sau 21.14).

La un metru de taburet, spre acelaşi perete, se afla o sobă de încălzit cu lemne, avînd burlanul trecut pe deasupra uşii în a doua cameră. Lîngă această sobă a fost găsit corpul unei lămpi de gătit în rezervorul căreia se afla 0,5 1 petrol. Întrucît petrolul nu arsese, ci doar duşumeaua de sub lampă, era lesne de înţeles că nici de aici nu pornise incendiul. Atunci de unde?

corpul, pentru a se descoperi „punctele de infiltrare a diavolului”. Dacă nu se găsea nici unul, trupul ei era străpuns cu lancea pentru a se vedea dacă sîngera sau nu, căci lipsa hemoragiei era dovada incontestabilă a satanismului. Dacă în cursul procesului, acuzata refuza să răspundă, însemna că diavolul o apăra; dacă, dimpotrivă, vorbea şi încerca să conteste învinuirile, însemna că diavolul îi inspiră răspunsurile. La fel, sub tortură fie că ţipa de durere, fie că tăcea, fie că murea, vina era a satanei.

Sprenger şi Kramer recomandă judecătorilor să se înarmeze cu sfinte scripturi, cu apă neîncepută şi cu crucifixuri, pentru a se feri de influenţele nocive ale acuzatelor. Mai presus de toate, inchizitorii trebuie să evite privirile vrăjitoarelor, care le pot stîrni sentimente de milă şi indulgență. Autorii recunosc că, în decursul lungii lor cariere, nu totdeauna au fost în stare să se pună la adăpost de manipulaţiile magicienelor şi că în unele nopţi au avut coşmaruri, în care şi-au văzut victimele urlînd de durere pe rug sau pierind în beciurile unde erau schingiuite.

Credulitatea, superstiţia, perversiunea psihică şi demenţa pură din Malleus Maleficarum au dominat minţile unor personalităţi de seamă ale epocii – teologi, jurişti, eseişti, filozofi. În paralel, numărul victimelor creştea într-o avalanşă îngrozitoare. În jurul anului 1500, într-o singură lună, în parohia Como au fost arse pe rug peste 300 de presupus vrăjitoare. Alte mii, zeci de mii

întîmplă foarte rar. «Pleci la Paris, a zis John D. Trebuie să te pui de acord cu acest Gulbenkian». Străinul a trecut Oceanul, a venit la Paris. Şi iată-1 acum în faţa lui Gulbenkian.

«Domnule Gulbenkian, începe el, pentru a consolida pacea de la Mosul trebuie ca şi dumneavoastră se ne cedaţi o parte din drepturi».

Bătrînul tace. Pe fruntea interlocutorului încep să curgă mici broboane de sudoare. «Shell şi AngloPersian au făcut-o», zice el disperat. Bătrînul tace.

În sfîrșit, mişcă buzele. Vorbeşte cu o voce joasă și inexpresivă. «Cît doriţi?» întrebă el. «Nu mult, 1,25 la sută doar şi părţile vor fi echitabil repartizate». «Sînt gata să vînd», şi cuvintele bătrînului sună ca o ameninţare şi nu ca un recul. Americanul nu-şi dă seama. Respiră uşurat. «Vă mulţumesc, domnule Gulbnekian. Cît cereţi?».

Bătrînul ia o foaie de hîrtie, mîna sa ridată scrie o cifră şi întinde hîrtia străinului. Americanul păleşte şi tresare. «Cum, strigă el, un miliard – o mie de milioane pentru 1,25 la sută din acţiuni?! Dar e o nebunie!». «E preţul meu», zice Gulbenkian cu o voce agresivă. Străinul încearcă să-1 convingă. Minutele se scurg. Cuvintele lipsesc. Gulbenkian rămîne inflexibil. Le va arăta americanilor ce vrea (...). Americanul se ridică. Părăseşte camera murmurînd. în spatele relelor priviri ale lui Gulbenkian, vede privirile nu mai puţin rele ale bătrînului John D.”. (va urma)

DUmITrU ConSTAnTI

Focarul incendiului a fost localizat cu precizie, acesta aflîndu-se într-o zonă circulară, cu diametrul de 50 cm, în spaţiul dintre sobă şi taburetul parţial carbonizat. Aici, în „zona-cheie”, în afara podelei carbonizate foarte profund sub formă de oază, au fost găsite resturile de la cinci bucăţi de lemne de foc, arse. În apropierea focarului, pe podea, era aruncat un bidon din tablă în care fusese petrol. De la acest bidon pînă la pragul ce dădea în a doua cameră şi dincolo de acest prag, pînă în mijlocul dormitorului, erau aşezate un şir de diverse obiecte de îmbrăcăminte stropite cu petrol cu intenţia ca focul să se extindă şi în încăperea alăturată. Previziunea criminalului se adeverise doar în parte, deoarece în dormitor focul nu luase o amploare prea mare, neexistînd oxigen suficient care să întreţină arderea. Asasinul scotocise în şifonier şi aruncase toate lucrurile din el în mijlocul camerei. În dormitor s-a mai găsit un bilet de tren, seria 6400, pe ruta Focşani-Eforie Sud, via Cilibia, clasa a II-a, timpul IV, din 17 octombrie, şi o casetă a victimei cu diverse mărunţişuri – imitaţii de podoabă – la care se umblase şi de pe care s-a ridicat o urmă digitală. (va urma)

TrAIAn TAnDIn

au pierit în Franţa şi Germania, în Spania şi Anglia, în Suedia şi Danemarca. Nu exista oraş, tîrg sau sat în care rugul să nu facă parte din peisajul cotidian. De sub teascurile recent createlor tipografii ieşeau lucrări peste lucrări de demonologie, demonolatrie şi demonomanie. Semnatarii lor erau scolastici de frunte, ca francezii Jean Bodin şi Nicolas Remy sau capete încoronate ca Iacob I, regele Angliei. Pe toţi îi frămînta o singură preocupare –cum să distrugă diavolul din femeie. Şi cum diavolul era ceva mai greu de identificat, savanţii autori se mulţumeau să sugereze mijloacele de distrugere a femeilor. Celebrul jurisconsult şi procuror regal din Laon, Jean Bodin a scris lucrarea intitulată La Dimonomanie des Sorcieres (Demonomania vrăjitoarelor), în care, preluînd tezele din Malleus, s-a silit să demonstreze că victimele persecuţiei sale constituiau un grav pericol atît pentru stat, cît şi pentru familie.

La rîndul său, Nicolas Remy, procuror al lui Carol III, ducele Lorenei, a redactat un veritabil ghid al inchizitorului în volumul său La Dimonolatrie. Cu o „logică” de necrezut pînă şi pentru acea vreme, Remy susţine că existenţa diavolului i-a fost revelată încă din copilărie în pietrele din praştiile cu care trăgeau băieţii de seama sa.

(va urma)

SERENA FOGLI

Doza de sãnãtate

Zahărul – dulce și, totuși, atît de amar!

Despre efectele negative ale zahărului asupra sănătății s-au scris multe. Studii recente arată că 7 din 10 decese sînt cauzate de inflamațiile din corp, generate, în cea mai mare parte, de consumul excesiv de zahăr. Cînd este consumat în forma lui naturală –din fructe sau din anumite legume – acțiunea asupra organismului este diferită, deoarece, înainte de a intra în sînge, oligoelementele de care aparține se descompun și îi neutralizează efectul nociv.

Zahărul rafinat și produsele care îl conțin pot fi comparate fără exagerare cu ,,alimentația moartă”, deoarece ne destabilizează depozitul de minerale și oligoelemente din organism, dereglează metabolismul și este cauza directă a inflamațiilor încheieturilor, dereglării somnului, afecțiunilor cardiace, pierderilor de echilibru, oboselii și lipsei de vitalitate, nervozității, durerilor articulare, bolilor pielii. Zahărul provoacă tensiune oscilantă, dereglează flora intestinală, atacă frontal dantura, acidulează sîngele – fenomen ce duce la osteoporoză – dereglează sistemul imunitar, duce la diabet de tip II, întrerupe producerea celulelor albe în sînge, care atrage după sine infecții, inflamații, greutate excesivă și provoacă diferite forme de cancer. Zahărul este, de asemenea, răspunzător de formarea timpurie a ridurilor. La fel de nocivi sînt și înlocuitorii sintetici.

În clinica noastră vin pacienți dependenți de zahăr, dar care nu conștientizează acest lucru, în industria alimentară fiind folosit în aproape toate alimentele de la pîine sau sosuri la diferite forme prelucrate de alimente. Centrul german Dermavital vine în ajutorul dumneavoastră cu terapii moderne de diagnosticare și cu tratamente energetice care se focusează pe neutralizarea dependenței de dulciuri, tutun sau alcool, microdetoxifierea corpului la nivel celular, restabilirea balanței energetice în organism. Diagnosticarea însoțită de buletinul de analize energetic ne arată dependența pacientului de zahăr, ce poate fi neutralizată. Terapiile bazate pe informație sînt personalizate și readuc corpul în echilibrul energetic din care este ieșit, fără durere, fără medicamente. Este recomandat atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

Aparatele de diagnosticare și terapie au la bază fizica cuantică, ce ne prezintă o materie în permanentă modificare, formată din masă și unde, frecvențe și informație.

Corpul nostru nu poate exista nici măcar o zi fără energie, care trebuie să curgă în corpul uman ca un „izvor de munte curat și reconfortant”. În acel moment, omul este în echilibru cu el însuși și cu natura din jurul lui, iar fenomenul de autodistrugere este întrerupt.

Centrul German DermaVital din București vă pune la dispoziție și tratamente de nutriție efectuate de un medic diabetolog nutriționist. Sînt tratamente moderne, care se bazează pe informație.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

TERAPIA 4W –

zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și sănătate

sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic

Tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea sistemului imunitar Diagnosticări

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess bOOk CONsuLTINg sRL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPRes DIsTRIbuTION sRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.