România Mare, nr. 1580

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

La strigarea catalogului de către Dumnezeu, Viitorul a răspuns ,,Prezent!”.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL Fidelitatea față de România, ca lecție de onoare dată de un mare om și campion

Motto: „Dintre legile după care ne conducem, cea dintîi este onoarea“ VoLTAIrE

Acum cîteva zile, excelentul jurnalist Bogdan Tiberiu Iacob scria o notă, puțin ironică, despre o interpelare care viza un articol prea puțin citit și citat din Constituția României, Art. 54: ,,Fidelitatea faţă de ţară”. Articolul are două alineate: ,,(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră. (2) Cetăţenii cărora le sînt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurămîntul cerut de lege”.

Ei bine, în interpelarea adresată premierului, se puneau două probleme: prima, dacă mai este ,,sacră” fidelitatea față de țară – și, a doua, ce se întîmplă cu cei care încalcă, prin activitatea lor ca demnitari, fidelitatea față de țară.

Sincer, am rămas puțin descumpănit – pentru că pe de-o parte ideea de fidelitate față de țară pare ceva la fel de firesc ca respiratul, iar pe de altă parte, da, te face să zîmbești, ca în fața unui ideal vetust, într-o țară căzută la rangul de colonie, în care demnitarii nu știu cum să servească mai bine străinătatea, Occidentul, iar românii par mai curînd interesați să plece din țară!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Să rîdem cu Radu Tudor

Cred că postul de televiziune Antena 3 are nevoie de ceva mai mult divertisment, așa că un pas necesar ar fi schimbarea denumirilor emisiunilor în care apare personajul enervant care ne înțeapă ecranul cu nasul lui ascuțit, acest băiețandru numit Radu Tudor.

Recunosc, spre rușinea mea, că nu îl urmăresc. Nici pe el și nici emisiunile penibile difuzate de media românească. Dar am văzut pe rețelele de socializare o postare pe care nu o pot trece cu vederea, chiar dacă subiectul este de mult îngropat și nu aduce atingere numănui. Acest comic militar spune că, pe cînd lucra la ,,Evenimentul Zilei”, în 1994, și făcea, împreună cu alți jurnaliști, o

Flavia Groșan. Doar atît

Un val de respingere, dar și de acceptare deopotrivă, mi-a invadat contul oficial de Facebook. Trompetele Sistemului au pus la zid un medic primar pneumolog din Oradea pentru că a făcut publică o schemă de tratatament cu ajutorul căreia, conform propriilor declarații, a vindecat peste 1000 de cazuri de Covid. Aceasta este o veste extraordinară. Orice stat din lume se poate lăuda cu un astfel de medic. Nedumerirea mea era legată de motivul pentru care ,,formatorii de opinie” bine plătiți o acuză, o pun la zid.

Inițial am crezut că doamna în cauză este, de fapt, un vraci, că merge prin pădure și caută diverse ierburi, pe care, sub clar de lună, le fierbe și le dă bolnavilor atunci cînd soarele este la asfințit sau după cine știe ce ritualuri.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

anchetă la Butimanu pentru a investiga ,,afacerile lui Vadim”, a primit ,,amenințări cu moartea”. Pentru cei care nu cunosc subiectul, această afirmație poate fi ceva extrem de serios. Pentru cei care gîndesc, însă, nu este decît o poantă pe care ,,vedeta” Antenei 3 o aruncă în mediul online, în ideea că el este ceva mai important decît a fost vreodată. Pentru cei care nu cunosc perioada nașterii presei libere în România anilor ʼ90 vreau să fac o scurtă prezentare, o fereastră prin care românii pot observa singuri penibilul, minciuna și bătaia de joc a acestui personaj. După Revoluție presa era un domeniu extrem de ofertant. Eram o mînă de tineri entuziaști dornici de a învăța de la cei mai mari și mai capabili.

(continuare în pag. a 16-a)

Elegie pentru prini

Unde sînteţi voi, părinţii mei?

Ce n-aş da să vă mai văd o dată!

Aţi murit de tot, sau sînteţi zei

Rătăcind pe bolta înstelată?

Astăzi sînt celebru şi bogat

N-am de ce mă plînge, am de toate

Fie Domnul veşnic lăudat

De mi-ar da şi-un strop de sănătate.

Ce folos că scriu şi cîştig bani?

La ce bun politica înaltă?

Eram fericit în primii ani

Cînd am fost, cu toţii, laolaltă.

Casa era plină de copii

Nu ştiam ce-nseamnă supărarea

N-aveam noi prea multe jucării

Nu ştiam ce-i muntele, sau marea.

Însă gustul vieţii era bun

Rîdea-n soare iarba după ploaie

Jubilam de Paşte şi Crăciun

Puneam cele mai curate straie.

Plutea, ca un duh, în mahala

Farmecul discret al sărăciei Îngerul cu spadă ne veghea

N-am fost sclavi păcatului trufiei.

Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm În genunchi, aşa cum se cuvine

Lui Isus credinţă să-I jurăm

El să ne înveţe ce-i mai bine.

Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi

Că nu ducem lipsă de nimica.

Două surioare şi trei fraţi Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica.

Azi dau filmul vieţii înapoi

Să pricep secretul casei noastre: Se rugau părinţii pentru noi Domnul să ne scape de dezastre.

Nu există scut mai minunat

Decît rugăciunea cea smerită

Şi o viaţă fără de păcatIar răsplata fi-va înzecită.

Le spun tuturor să fie drepţi

Din puţinul lor să facă daruri

Toţi ateii cred că sînt deştepţi Însă dracul i-a jucat la zaruri.

Îmi e dor de cei neprihăniţi

De la ei îmi iau şi azi putere...

Unde sînteţi voi, părinţi iubiţi?

Mă primiţi la masa de-nviere?

CornELIU VADIm TUDor

„Doi bătrîni în interior“, pictuă de Nicolae Vermont

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Paul Killer are poftă să spînzure de limbă 300 de militari români F Ion Cristoiu (fost comunist) – un mic găinar pîrîcios F Feseniştii o ţin tot într-o beţie F Primarii CHEIA Moruzzi și Neagoe au luat bătaie de la aliaţii lor F Hagi va face 11 pitici!

PArTEA I

F Am intrat în luna lui Cuptor (cu microunde).

F Dorinţa subconştientă a unora de a cenzura presa e nestăvilită! Pentru aceste personaje nu e bună decît presa care respectă umilă canoanele minţii lor, prejudecăţile și încăpăţînările lor. Libertatea de gîndire şi de expresie? Aiurea, o poveste de adormit copiii! Iată că intrăm în a 3-a săptămînă de cînd Scrisoarea celor 300 de generali şi ofiţeri încă mai face valuri. Au tot sporovăit pe tema asta principalul vinovat de necazurile Oştirii, gangsterul Niculae Spiroiu, dar şi beneficiarul direct al acţiunii noaste de ecarisaj social, care n-ar fi ajuns niciodată ministrul Apărării dacă nu-i netezeam noi calea, de Gheorghe Tinca vorbim – ultimele lui declaraţii sînt penibile, i-au spus lui Contrainformaţiile că nu e vorba de nici un ofiţer activ, ci numai de ofiţeri pasivi. Ce caraghios! Mai bine rămînea la Balul acela de pomină, să mai dea un exemplu trupei! Recruţii ăştia bătrîni au impresia că o gazetă naţională e gazeta de perete de la popota lor, care îngheaţă cînd agită ei cravaşa! Iată însă că s-a trezit vorbind şi generalul septuagenar Paul Cheler, pe care noi l-am apărat în momente grele pentru el, dar care, din păcate, trădează nişte apucături criminale: „Autorii Scrisorii ar trebui spînzuraţi de limbă!“. Ce vorbeşti, tataie? Oare ce borhot sau palinkă dă halucinaţiile astea? Ai mai spînzurat de limbă mulţi militari români? Şi cum îţi imaginezi că se va desfăşura operaţiunea asta bestială: treci matale prin faţa prizonierilor, cu nişte odgoane groase în mînă, îi pui să scoată limba la matale, ditamai generalul (nu șade frumos!), iar pe cei care nu vor, îi ameninți cu pistolul, după care îi legi zdravăn de rădăcina limbii, cu un fel de ştreang, apoi îi ridici în furci pe 300 de crăci, şi-i laşi să bălăngăne acolo zile şi nopţi întregi, să le ciugulească păsările de pradă ochii, să-i mănînce viermii de vii, într-o halucinantă stampă, cum nu şi-au permis nici Hitler și nici Stalin?! Noi ştiam că te cheamă Cheler, nu Killer. Chiar vrei să-i dăm dreptate Mioarei Roman, care în 1991 rîdea în hohote de matale şi nu te scotea din „nebunul ăla care a ameninţat că trage“?! Ia mai vezi-ţi de trupa matale, moş Paulică, fiindcă pe noi nu ne impresionezi cu ameninţări de-astea, oricît de demenţiale ar fi și, în definitiv, ai rezolvat toate problemele cu ungurii, ca să treci la pedepsirea românilor? Nu crezi că ți s-a urcat rău la cap? Noi te-am iertat pentru maniera ridicolă în care ai sărit în apărarea infractorului Spiroiu, dar de data asta s-ar putea să ne ocupăm puţin şi de teroarea pe care o produci matale prin cazărmile româneşti, că doar n-oi fi Napoleon Vezi că te paşte un pamflet de-o să te spînzuri singur de limbă, dacă nu-ţi controlezi limbajul și atitudinile. În comparatie cu d-ta, generalii Lebed şi Ruțkoi sînt nişte diplomaţi extrem de civilizaţi. F Preşedintele P.U.N.R., Gh. Funar, a declarat la recentul lor Consiliu Național: ,,Scrisoarea celor 300 de militari nu reprezintă un pericol pentru siguranța naţională. Este necesar ca opinia publică să fie informată asupra stării de fapt din Armată. Trebuie să existe transparenţă, informaţiile trebuie să circule. Dacă cineva se simte deranjat sau se autosesizează, înseamnă că nu doreşte să fie cunoscut adevărul“. F Cine se bagă în povestea asta de partea „băieţilor buni“, care crezînd că dacă îl ronţăie de pantaloni pe Vadim îşi

vor face şi ei un nume? Un alt individ agresiv, Adrian Halpert, care, împreună cu o bandă de vreo zece transfugi de la „Evenimentul zilei“, a pus stăpînire pe ziarul „Libertatea“, izolîndu-l şi batjocorindu-l pe valorosul ziarist Octavian Andronic. Mai multă lume a sesizat cîrmirea cu 180 de grade a ziarului amintit: din românesc a devenit evreiesc; din justiţiar a devenit o unealtă a mafiei patronului, Albert Schwarzenbach, care crede că dacă a aruncat pe fereastră maşinile de scris şi a adus nişte calculatoare de mîna a doua, a şi cumpărat conştiinţele ziariştilor români. Încă nu-i timpul pierdut ca românii să se revolte în redacţia aia şi să-i trimită pe fripturişti să caute alte gheşefturi. F Numeroşi cetăţeni ne-au informat că prin Capitală circulă doi escroci, pe nume Staicu Oprişescu şi Lucian Gheorghiu, care flutură nişte legitimaţii de la „Cotidianul“ şi storc bani şi produse de la oamenii nevoiaşi, amăgindu-i că le vor rezolva procesele, necazurile, cererile de locuinţe şi butelii. Cei care îi vor vedea sînt rugaţi să-i predea la prima circă de Poliție F Ne-am prins cine e duhul rău al muşcăciosului pechinez P.L. ’93: nu Horia Rusu, nici Dinu Patriciu (ăştia sînt doar doi fanfaroni), ci agentul franco-maghiar Dinu Zamfirescu, paraşutat în România cu treabă, după 1990, iar „Cronica Politică“ îi publică otrăvurile, cu inconştienţă! F Un articol cutremurător în „Excrementul zilei“! „Pentru a supravieţui sub dărîmături – Victimele catastrofei de la Seul şi-au băut urina“. Adevărul este că singurul nenorocit care a făcut chestia asta, cu nişte delicii de degustător de vinuri, a fost chiar Ion Cristoiu, în timpul vizitei sale prin Coreea de Sud. Asta şi explică de ce are un cap jenat şi smochinit, de ocnaş agăţat pe gardul de sîrmă ghimpată, în timpul tentativei de evadare, de parcă respectivul craniu nu-i al lui, i-a fost înşurubat în vreun atelier de marionete. Dar, ia spune, pungaşule mic şi intrigant: mai pîrăşti mult? Altceva decît să faci recenzii ticăloase la „România Mare“ şi „Politica“ și să-l arăți cu degetul pe Vadim, mai ştii să faci? Cînd oare o să-ți dai seama că omul pe care-l urăşti de moarte şi care-ţi dă bobîrnace ca la un păduche e prea mare pentru gurița ta strîmbă, e copleșitor, a creat o OPERĂ, un PArTID NAȚIONAL şi un FEnomEn SoCIAL, în vreme ce tu n-ai produs decît mătreață şi viermişori giardia? F Preşedintele P.R.M. a primit luni o telegramă din Cluj-Napoca: „Aplaudăm candidatura. Să împiedicăm oculta să distrugă țara, făcînd mereu concesii. Naşul U.D.M.R. să plece, ne-a scufundat în haos şi sărăcie, a abandonat Basarabia. Semnează Silviu Gonea“. (Generale Cheler, caută-l repede, că e la doi paşi, şi spînzură-l de limbă, iar matale, nea Tinca, bagă-l în anchetă, că a încălcat secretul de stat în cap!) F Se putea ca bolnavul psihic din Găgeşti să nu speculeze la maximum toate aceste discuţii? Păi el din ce să trăiască? Şi cum să-şi mai vîndă ordinara fiţuică, cea care nu mai e bună nici măcar de hîrtie de toaletă? În numărul de sîmbătă al „Excrementului zilei“, Ion Cristoiu (fost comunist) iar îi denunţă pe cei pe care îi urăşte, în maniera lui cunoscută, de găinar mărunt fără strop de caracter şi de ruşine. Mentalitate de turnător! De data asta, prostia sau răutatea maladivă, care îi întunecă ochii de cîrtiţă bătrînă, îi joacă însă nişte feste penibile. F Reproducînd nişte glume nevinovate despre Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Oliviu Gherman, Piticul Utecilă afirmă că sînt scrise de Corneliu Vadim

Tudor în „România Mare“. Eroare, Ardei Umplut, textele aparţin redacţiei, sînt semnate cu pseudonimul colectiv Păcală, şi n-au apărut în „România Mare“, ci în... „Politica“! În privinţa fotomontajului care îl înfăţişează pe Oliviu Gherman cu un carton de ouă, rostind replica amuzantă „Să mai spună presa necinstită că n-am ouă!“, Violatorul de Găini iar a dat-o-n bară: 1) Gluma nu-i aparţine senatorului Vadim (care nu se ocupă cu aşa ceva), ci caricaturistului Nicolae Gheorghiu; 2) Ea e o replică la atacul stupid lansat chiar de ziarele lui Ion Cristoiu (fost comunist), conform căruia preşedintele Senatului ar avea un singur testicul, cînd, în realitate, marele gînditor are berechet, 2 ori 2 fac 4, poate să dea şi la alţii; 3) Aceasta e cea mai grăitoare dovadă că huliganul C.C. al U.T.C. iar vrea să violeze logica şi să facă din alb – negru, acuzîndu-i de ultraj exact pe aceia care i-au luat apărarea profesorului Gherman împotriva lui, a paranoicului de Cristoiu. Cine îi ține isonul? Acelaşi vagabond pe nume Bogdan Tiberiu Iacob, care minte cu neruşinare zi de zi împotriva P.R.M. și a liderilor săi, după ce în urmă cu vreo 2 ani încercase să imprime, cu un minicasetofon ascuns în pantaloni, o discuţie purtată la Palatul Elisabeta de domnii Corneliu Vadim Tudor, Gh. Tinca, Adrian Dohotaru şi Neagu Udroiu, aşa încît era să-l ia lumea la bătaie. Din fericire, sîntem răzbunați: aleasa inimii sale, femeia-dulap care se îmbrăcă în draperii de pluş, Andra Manta Iacob, îl traduce în amor, cu schimbul, dormind o noapte în camera udemeristului Szabo Karoly şi altă noapte în camera fesenistului Costel Gheorghiu (ambii amorezi fiind din Galați); Vezi băi, Iacobe, ce păţesc clănţăii fără orgănel (gură mare, puţă mică, zice Sfîntul Pafnutie), adică bagabonţii ca tine şi ca stăpînul care te leagă pe lanţ? F Ziarul ţărănist „Dreptatea“ moare şi învie de vreo 3 ori pe an, după chipul şi comportarea ayatolahului Corneliu Coposu. Nici nu-i de mirare, fiindcă e prost (ziarul, nu Coposu, care e deştept foc, şi frumos, şi titan al reanimării!). În numărul 78, pe iunie-8 iulie 1995 (deci apare un număr călare pe două luni!) e publicată o pagină întreagă cu titlul „Interviu cu dl. Gheorghe Lepșa, deputat P.N.T.C.D.“. Numai că prima întrebare începe cu vorbele „Domnule deputat Sorin Lepşa...“. Nimeni nu mai înţelege nimic: cum îl cheamă pe băiatul ăsta, Gheorghe sau Sorin? Și astfel i-a dat „Dreptatea“ Leapşa lui Lepşa, deşi e cazul să-i dea un miel. F Timp de o săptămînă încheiată, Partidul Evreiesc F.S.N. a ținut-o într-un chef ba cu prilejul împlinirii a 5 ani de cînd banda lui Petre Roman - Neulander a început jefuirea ţării, ba cu ocazia căsătoriei fostului activist C.C. al U.T.C., Cristian Sorin Dumitrescu care, în noaptea nunţii, a făcut dovada că e și el tăiat împrejur, normal. Dar ce-ar fi fost dacă în aceeaşi noapte a adevărului mireasa ar fi încălecat pe-un armăsar şi ar fi dispărut în noapte, lăsîndu-i pe pistruiaţi ca la dentist?! F Ziarul „Adevărul“ de sîmbătă publică un „Top al eleganței“: „Parlamentarii P.D., ce locuiesc în case naţionalizate şi care au avut decenţa (?!) să nu participe la dezbaterea legii cu acest subiect“. Două chestiuni!

1) Nu puteau participa, fiindcă la ora la care colegii lor parlamentari munceau şi transpirau din greu, feseniştii erau beţi morţi iar Paula Ivănescu dansa din buric la concurenţă cu cadîna Adriana Severina (ah, nu-l prind turcii p-ăsta odată, să-i arate implementarea reformei!); 2) Mai bine ar fi avut decenţa să dea înapoi tot ce-au furat, inclusiv vilele pe care în anii de junglă 1990-1991 şi le-au atribuit ILEGAL, prin acte şi declaraţii false. (va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din „România Mare“, nr. din 7 iulie 1995)

În Bucureştii de altădată

Cetatea celor cu chef ºi haz (de necaz). Oraºul de lîngă Dîmboviþa, pe care străinii l-au numit în fel ºi chip

„Orașul în care mă aflu nu seamănă cu cele ce ați putut vizita în numeroasele voastre călătorii. Închipuiți-vă, o populație de o sută cinzeci de mii de suflete răspîndită pe o cîmpie pe care lesne ar încăpea peste un milion de locuitori. Casele, împrăștiate fără nici o regulă, seamănă cu pietrele aruncate odinioară de Cadmus. Va fi oare destinat acest oraș să devină într-o zi o capitală mare și vestită în lume, de a cuprins în ea atîta amar de pămînt? Cine va trăi va vedea! Deocamdată, Bucureștii au ceva rudimentar!”, scria Ion Ghica despre București, printre multe alte „cestiuni economice, politice și sociale” din volumul ,,Convorbiri economice”, publicat prima dată în 1865.

Cînd disprețuit, cînd îndrăgit sau și disprețuit, și îndrăgit, nu neapărat în măsuri egale, Bucureștii, cu tot „rudimentarul” din ei – păstrați cum se cuvine din loc în loc și duși mai departe prin ani – au și acel nici ei nu știu ce etern, ce a vrăjit deseori călătorii, de oriunde ar fi venit ei.

Cu toate că nu de puține ori acestora nu le-a scăpat –cum s-ar fi putut așa ceva? – acel București cu chip urît, cu mirosuri îngrozitoare, cu ridicolul unor întîmplări, mentalități, situații. Dar din eternul lui melanj de vest și est, nou și vechi, modern și tradițional, vesel și trist, colorat și șters, duios și mojic, sentimental și aspru, se iscă pe undeva, cumva, o originalitate aparte și, de multe ori, irezistibilă.

Bucur ºi tradiþia unui nume

Așa cum zice legenda – iar legendele au rostul lor plăcut – întemeietor al Bucureștilor și cel care a dat și numele este considerat faimosul Bucur. În ,,Istoria fondărei orașului București”, Dimitrie Papazoglu spunea că „tradiţiile ce se zic de Bucur ciobanul, că el a fondat o bisericuţă a Sf. Tănase de la Radu Vodă şi că după numele său s-a numit orașul, sînt cu totul neexacte”.

În a sa istorie a Bucureștilor, publicată în 1899, G. I. Ionnescu-Gion amintea niște versuri populare în care apare și Bucurel Ciobanul și conchidea: „Un Bucur a numit Bucureștii, orașul de lîngă Dîmbovița, pe care străinii, de la 1500 încoace, cunoscîndu-l din ce în ce mai mult, l-au numit Bocoresch, Bokorest, Bocerestya, Bukuresch…”, și în multe alte variante.

A (se) bucura. Bucurie, veselie

Mulți călători străini din Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în Țara Românească au găsit interesant acest nume ce venea, ziceau ei, așa cum li se povestea, de la „a (se) bucura”, „bucurie”, prin urmare în însemnările lor Bucureștii apar ca o așezare în care veselia este la ea acasă. „Așezarea orașului este foarte frumoasă și veselă”, nota un autor anonim din Polonia, în 1616, ajuns la București.

Publicistul elvețian Franz-Josef Sulzer (1735 – 1791) a venit în Țara Românească din Transilvania, unde a locuit cu soția lui, Johanna, fiica unui senator brașovean. În 1774, Sulzer a fost invitat la București de domnitorul Alexandru Ipsilanti pentru a preda filozofie la Academia Domnească, după reformele făcute în timpul domniei acestuia privind organizarea studiilor. Sulzer nota că numele Bucureștiului – Bucureștii, cum îl scrie el – vine de la „bucuria, a bucura”, și este „scaunul obișnuit al Domnitorului și tot aici locuesc toți boerii mari ai țării, cu slujbe sau în căutare de slujbe”.

Bucur - boier, pescar, negustor…

În vara anului 1824, în toiul unei epidemii de ciumă, pastorul, istoricul și scriitorul Robert Walsh (1772 –1852), din Irlanda, a ajuns și el în Țara Românească. Venea de la Constantinopol și se îndrepta spre Anglia.

A povestit despre această lungă călătorie într-o lucrare publicată în 1828, în Londra. Acolo se găsesc și impresiile lui despre București, „locul unde își dau întîlnire obiceiurile europene cu cele orientale”, unde „jumătate din locuitori poartă pălării și jachetă, cealaltă jumătate, calpac și catifea”.

A amintit, deși cu informații și date greșite, despre mutarea reședinței domnești de la Tîrgoviște – „așezată într-un ținut înalt, împădurit, pe pămînt sănătos” – la București, „ce fusese numai un sat așezat într-un loc mlăștinos și aparținînd unui boier numit Bucur de la care și-a luat mai apoi numele”. „Pentru elveţianul François Recordon, Bucur era pescar, iar pentru publicistul francez Raoul Perrin era negustor bogat”, scria istoricul Lelia Zamani într-un documentar despre apariția și numele Bucureștilor.

Istoricul Constantin Moisil scria, în 1932, despre prima mențiune a orașului, într-un act de 1410, din vremea lui Mircea cel Bătrîn, în care apare „in arce nostra Bukurest” (,,în cetatea noastră București”). „Dar autenticitatea acestui act nu este sigură”, nota istoricul; un act autentic în care apare București și „cetatea de scaun” datează din vremea primei domnii a lui Radu cel Frumos (1462-1473). În Secolele al XIV-lea și al XVlea, a fost amintită „Cetatea Dîmbovița” pe care mulți istorici au indentificat-o cu așezarea București, menționa Constantin Moisil.

În 1458, Vlad Țepeș a hotărît construirea în București, din motive de apărare, a unei fortificații mai mari și mai puternice – această cetate a apărut menționată într-un hrisov din septembrie 1459. Acest lucru nu a însemnat mutarea reședinței domnești în București; pe timpul acestuia, a fost la Tîrgoviște. Fratele lui, Radu cel Frumos, cel care i-a urmat la tron, a făcut în București „scaun de domnie”, și astfel a apărut prima dată menționată „cetatea de scaun” din București, într-un document din timpul lui. După

mai bine de un secol, Petru Cercel, domnitorul care purta cercel în ureche și visa o țară modernă, a mutat reședința domnească din nou la Tîrgoviște. Pestriþ ºi plin de viaþă

Despre felul pestriț al urbei, călătorul străin prin Bucureștiul de altdădată a lăsat deseori însemnări; în această privință, așezarea ca oricare alta, ajunsă capitală, se pare că nu s-a schimbat fundamental.

În octombrie 1854, francezul E. N. HénoqueMelville ajunge la București unde rămîne vreme de șase luni, pînă în primăvara anului următor. El nota: „Separat de țara sa prin distanțe considerabile, trăind în mijlocul unui popor tînăr și înclinat spre farmecul civilizației, călătorul străin nu poate să nu observe în Țara Românească două trăsături extreme dîndu-și mîna, aceasta prin bizara alianță între ideile occidentale și originalele costume ale Levantului.

În viața particulară, ca și în cea publică, moldovalahul caută, prin eforturi continue să unească progresul civilizației cu tradițiile lăsate de strămoși, cu climatul, cu temperamentul și cu gusturile orientale.”

Un bazar al istoriei

După un veac și jumătate de la călătoria lui Hénoque-Melville în București, în volumul ,,Calomnii mitologice”, Octavian Paler povestea despre ceea ce face acest oraș „un soi de bazar al istoriei”: „vechi case boierești, îmbătrînite de praful care a ponosit zidurile, sînt mărturii ale orașului interbelic. Silozul presei de la fosta Casă a Scînteii și cartierele de blocuri de tip cazarmă, de o ucigătoare uniformitate, amintesc, în schimb, de anii în care se construia după moda sovietică. Urîta, după gustul meu – și neromânească pe deasupra, deoarece nu e în spiritul nostru stilul «faraonic», cred eu –, «Casă a poporului» trezește alte amintiri, mai recente. Iar ceea ce se construiește anarhic, în baza bunului plac, în ultima vreme completează caracterul pestriț, eteroclit, ce face din București un soi de bazar al istoriei”.

Ilariopolis, cetatea veseliei

Undeva, în Secolul al XIX-lea, Bucureștiul a primit un nou nume. Despre acesta, a amintit în ,,Povestiri din Ilariopolis (Conferința unui impostor)” și Octavian Paler: „Nu mai țin minte unde am citit că, prin Secolul al XIX-lea, i s-ar fi zis Bucureștiului, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, «Ilariopolis», ceea ce ar însemna «cetate a veseliei», a unor oameni «cu chef» sau «cu haz». Și sînt tentat să iau în serios acest nume dat, poate, în bășcălie. Credeți, oare, că «Ilariopolis” e un oraș în care se poate studia, din convingere, pesimismul lui Schopenhauer? Aici se ratează, am impresia, și sfinții, și eroii, iar nebunii au o singură perspectivă: să fie internați în «rezervația» de la «Mărcuța». Sfinții trebui să stea departe de Ilariopolis. Aici, în mod sigur, vor cădea în păcat. Ei cu atît mai mult n-au ce căuta printre noi. Vor fi luați peste picior ori vor fi compromiși de cineva care va lansa despre ei o porcărie. Tot ce le rămîne e să se acomodeze cu moravurile din Ilariopolis ori să se apuce de băutură. Dar dacă te mulțumești să iei viața așa cum este, realitățile din Ilariopolis nu te mai surprind. Te înveți cu ele. Și chiar reușești să găsești în orice amărăciune un colț însorit.

Eu, unul, vă mărturisesc: nu-mi dau seama din ce se naște farmecul acestui oraș în care gunoaiele din «micul Stambul» putrezesc în vecinătatea resturilor de cochetărie din «micul Paris».Poate că puterea sa de seducție, care a reușit, în cele din urmă, să corupă și un ardelean retractil și posac ca mine, stă în faptul că lumina și murdăria, Occidentul și Orientul, mitocănia și tandrețea, nu au aici limite clare. Nu e deloc greu de observat că nici o tragedie n-a reușit să-i împiedice pe bucureșteni să facă bancuri despre aceste tragedii «la o bere». Și nu vă spun o noutate amintindu-vă că nicio batjocură de care bravul nostru Ilariopolis a avut parte n-a reușit să întunece predispoziția spre bășcălie. Recunosc că, oricît m-aș strădui, nu pot să-mi închipui Bucureștiul curat. Iar despre mahala ce să vă spun? Ea trezește în mine și melancolii”, nota Octavian Paler.

Cobzar și lăutari de mahala, în jurul anului 1880

București, pe la începutul Secolului al XVIII-lea, gravură în aramă, publicată la Leipzig, 1717

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Constanța Buzea, poeta cuvîntului pe deplin liric

Scriu aceste rînduri cu gîndul la poeta Constanța Buzea care, în această primăvară, ar fi împlinit 80 de ani. Despre cea considerată de istoricii literari drept unul dintre cei mai mari poeți români contemporani, se cuvine să reamintim cîteva date din biografia sa, pe care unii dintre cititori s-ar putea să le cunoască, fie și parțial. S-a născut la București, în 29 martie 1941. La doar 20 de ani s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu, cu care a avut doi copii, pe Ioana și pe Andrei. A urmat cursurile Facultății de Filologie, la Universitatea din București, obținînd licența în 1970. Între 1974 și 1989, a fost redactor la revista Amfiteatru, iar din 1990 a lucrat, în aceeași calitate, la România literară. Opera sa poetică numără peste 20 de volume, la care se adaugă cîteva antologii. Poetei i s-au decernat premii literare importante, cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei. Constanța Buzea a fost și autoare de cărți pentru copii, apreciate și răsplătite cu premii literare. A încetat din viață pe 31 august 2012, la 71 de ani.

primea în redacția revistei Amfiteatru, dintr-o clădire de pe Schitu Măgureanu, și cum, cu o rară delicatețe, îmi citea cu atenție poeziile, fără să mă critice, dar nici să mă laude. La ea, ,,sinceritatea și franchețea erau mai importante decît căldura, fiindcă uneori căldura poate ascunde ipocrizie”, cum bine o caracteriza un tînăr critic literar. Pentru mine, era o onoare și un motiv de mîndrie că apăream cu poezii în revista studenților, la vremea anilor ’80. Dar, timpurile acelea s-au dus...

Poeta Constanța Buzea este cea care, în anii uceniciei mele într-ale scrisului, avea să-mi întindă o mînă de ajutor. Îmi amintesc cît de frumos mă

Scrisoarea săptămînii

Mircea Eliade, elogiat la Universitatea Sorbona în 1976

Stimată redacție, Vă scriu pentru a vă spune că m-am bucurat nespus de apariția în paginile revistei ,,România Mare” a articolelor dedicate lui Mircea Eliade. Astfel, am avut prilejul să-mi amintesc de legăturile pe care familia mea le-a avut cu ilustrul scriitor, cu soția lui, Cristina – sau Cristinel, cum era alintată -, precum și cu sora acesteia, Lizeta, soția marelui dirijor Ionel Perlea. În casa lor, tatăl meu, doctorul Ion Constantinescu, a cunoscut-o pe mama mea, tînără absolventă la Drept în București, iar în 1945 s-au căsătorit, avîndu-i drept nași pe cumnata lui Mircea Eliade, Lizeta, și pe Ionel Perlea. Legătura dintre ei a fost brusc întreruptă, continuînd, însă, în condițiile date, pînă la moarte, numai prin corespondență sau prin cărțile primite de la Cristinel Eliade, prin discurile de la Ionel Perlea și prin nelipsitele felicitări pe care și le trimiteau unii altora de sărbători.

Tatăl meu a apucat totuși să-l mai vadă pe cumnatul lui Mircea Eliade, dirijorul Ionel Perlea, cînd acesta a venit în țară și a dirijat la Ateneul Român. Reîntîlnirea a fost copleșitoare pentru tatăl meu care, cît de doctor era el, tot i s-a făcut rău de emoție. Să-ți revezi prietenii, rude chiar, abia după zeci de ani, la bătrînețe! Pe Mircea

Acum, răsfoind jurnalul meu cu amintiri, o redescopăr, recitindu-i versurile, pe poeta cu veșnic proaspete resurse lirice, dar îmi revine în minte și dascălul desăvîrșit Constanța Buzea, care a știut să-i descopere și să-i îndrume pe tinerii poeți, mai ales în România literară, pe cărările originalității și ale șlefuirii limbajului de creație, întru limbă literară curată. Asta nu însemna că dorea să impună poeților care i se adresau felul său sobru de a fi, dar știa să comunice excelent și să se facă înțeleasă, chiar dacă răspunsul ei nu era totdeauna pe măsura așteptărilor aspiranților la glorie literară. Erai, însă, mulțumit că ți-a acordat atenție o voce lirică femină specială, precum era dumneaei. La vremea aceea, se bucura de o mare notorietate în lumea poeziei, fiind apreciată ca o profundă cunoscătoare a tuturor notelor muzical-poetice, de unde candoarea și finețea versurilor sale. Așa i-am perceput poezia, cînd am citit volumul ,,La ritmul naturii”, apărut în 1966, și altfel i-o percep acum, la distanță de cîteva decenii, descifrîndu-i alte dimensiuni ale cuvîntului. Volumul său ,,Ploi de

și Cristinel Eliade numai eu i-am mai văzut în viață, în anul 1973, la Paris. Cînd m-am întors la București, a trebuit să le povestesc părinților mei, cît mai amănunțit, despre întîlnirile pe care le-am avut cu cei doi. Nu pot să uit nici acum cu cîtă bucurie îmi sorbeau cuvintele... Cît de puternice erau sentimentele dintre cele două familii o dovedește și faptul că, deși părinții mei n-au putut merge la Paris, la Sorbona, să se bucure de elogiile aduse lui Mircea Eliade de Universitatea din Paris - și nimeni nu se așepta să o poată face atunci, în anul 1976 -, ei au fost, totuși, invitați să participe la eveniment. Au ascuns, însă, invitația, ca să nu-mi vină mie vreo idee. De curînd, umblînd cu sfială printre scrisorile și documentele lor, am găsit acea Invitație și am decis să v-o trimit spre publicare, cu traducerea aferentă. * * *

„Programul Sesiunii Festive a Universității Paris Sorbona:

Sîmbătă, 14 februarie 1976, a avut loc în Amfiteatrul cel mare de la Sorbona o Sesiune Festivă care a constat dintr-un Preludiu Muzical urmat de Alocuțiunea Profesorului Dupont, Președinte al Universității Paris Sorbona.

După Intermezzo-ul Muzical au avut loc:

- Elogii pentru: Violonistul Yehudi Menuhin de către profesorul Jacques Chailley;

- Elogii pentru: Profesorul Vittore Branca de la Universitatea din Padova, de către profesorul Claude Margueron, director al Departamentului de Învățămînt și Cercetare a limbilor Italiană și Română;

- Elogii pentru Domnul Mircea Eliade, de către Profesorul Michel Meslin, directorul Departamentului Științelor Religiilor;

- Elogii pentru Domnul Alexander Gieysztor, director al Institutului de Istorie din Varșovia, de către profesorul Michel Moliat du Jourdin;

- Elogii pentru Domnul Bruno Snell, profesor Emerit al Universității din Hamburg, de către Domnul rector Jacques Bompair, director al Institutului din Grecia.

Au urmat Discursurile de Mulțumire și Messa de Haendel, susținută de corul și Orchestra Universității Paris Sorbona“.

Conf. univ. dr. M IHAELA I ONESCU

vară”, apărut în 1997 la Editura Albatros, avea să-mi dezvăluie o nouă fațetă a poeziei sale, cu o altă formă lirică și de altă stare scriitoricească, întru naturalețea cuvîntului poetic. Ca argument, citez, din acest volum, poezia ,,Șarpele casei”: ,,Șarpele casei,/ Dorm cu mîna sub pernă și tu/ Treci peste pluș/ De sînge nu ești torturat,/ Una cu tine sînt, lipsitule de venin,/ Fă din umărul meu un frig,/ Nepăsător.// Șarpe al casei,/ Mîna mea caldă, zadarnic inel,/ Atinge foamea urmașilor tăi.// Peste noi își aruncă părinții/ Casele lor./ Oul tău transparent sparge-l./ Hrănește-te, eu te dezleg,/ Sterp ca un înger fii,/ Și rămîi în trecut!”. Este o poezie care merită citită ori recitită și care necesită o analiză profundă. Oare cine să fie șarpele la care se referă poeta? Nu amestecăm lucrurile, dar Constanța Buzea, odată cu trecerea vremii, avea să ne convingă că viața și oamenii nu rămîn aceiași, ci se află într-o permanentă căutare a valorilor lor, dar nu oricum, ci prin respect.

Amintirile mele legate de poetă vin din vremea în care, tînăr fiind, veneam la redactorul revistei Amfiteatru tocmai de la coarnele plugului, din Moldova lui Ștefan cel Mare, să-mi caut un rost al scrisului. Sînt clipe de neșters din acea perioadă a vieții mele, de care-mi voi aminti mereu, cu aceeași intensitate sufletească pe care o resimțeam atunci.

Constanța Buzea va rămîne autoarea lecturilor mele preferate, și-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit prilejul să o cunosc pe poeta care a găsit leac pentru îngeri, cu mîini de stele și ploi de vară parfumate, în acord cu ritmul naturii

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Replici domnului

Geo Ciolcan

Rolul epigramei

Epigrama-i bîzdîcoasă, Nu cumva să-i cazi în plasă!

Nu știu dacă este sfîntă, Dar pe păcătoși îi zvîntă!

Patima

Cu patimă scriu epigrama, Deci este drept ce spune dînsu’: I-nvălui în umor marama Și îl mărit cu rîsu-plînsu’.

EA l face pe EL brbat I-a dat o coastă drept altoi Și ea-i datoare, cum ai spus: De cîte ori i-o dă-napoi, Ghici unde-i crește coastă-n plus?

n curtea Mnstirii

Manole n-a fost un gelos, O plînge și-azi pe-a lui stăpînă: Cu lacrimi gîndu-i dureros În curte, umple-a lui fîntînă.

ELIS rÂPEAnU

Membrele Clubului România UNESCO sînt alături de Președinta Clubului, doamna

Doctor ELENA PREDA, fost senator de Tulcea, în marea durere prin care trece în urma decesului mamei dînsei, CLEOPATRA, om exemplar, înțelept, harnic și iubitor de familie, de fiica și fiul domniei sale, precum și de nepoții și strănepoții care o regretă. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Polemici « Controverse

Argument pentru un periplu epigramatic

Epigramistul poate fi comparat cu ziaristul, pentru că în opera lui consemnează, prin arta concentrării și a ingeniozității, evenimente, fapte, comportamentul uman din vremea sa, astfel că opera devine o oglindă a societății. Ca și în cazul ziaristului, în afirmarea lui nu funcționează adagiul latin Acta non verba – fapte nu vorbe –, ci tocmai intercondiționarea celor doi factori: lucrarea, fapta sa implică, absolut necesar, cuvîntul (scris) sau vorba rostită. Aceste profesii (și altele care presupun folosirea condeiului) nu se pot materializa fără mînuirea cuvintelor care dau înțeles gîndurilor și comunicării. Scriitorii și oratorii, cu ajutorul vocabulelor, a lexicului, își îndeplinesc „faptele”, menirea de a face cunoscute alte „fapte”, aspecte, convingeri, esențialul epocii lor. Să nu uităm că Logosul – cuvînt, rațiune, știință – cu sens complex, este a doua persoană a Treimii Dumnezeiești, este Fiul lui Dumnezeu și Cuvîntul Întrupat – Creatorul. Fără cuvînt n-ar fi posibilă comunicarea între omeni și nici între om și Dumnezeu:

E-o lege ce domină lumea-ntreagă –Pe atei și p-ăi cu suflete creștine:

Cuvintele îi fac să se-nțeleagă

Și tot acestea-i fac să se dezbine.

Prin cuvînt se exprimă adevărul, dar se spun și minciuni, se fac glume, se provoacă rîsul, că

I-e dat să rîdă omului

Cum frunza-i dată pomului

Că rîsu-n viață-și are rostul, Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul.

Quid verbis opus est? – ce nevoie e de vorbe, se întreabă Plautus. Cum, ce e nevoie de vorbe? Cu ele ne îmbrobodesc aleșii, cu cuvinte, chiar cu cuvinte mari, găunoase:

Istoria ne-nvață în zadar

Că-n vremuri tulburi echilibre nu-s:

Cînd adevăru-atîrnă la cîntar, Minciuna se ridică tot mai sus.

Uno verbo (într-un cuvînt) mulți români s-au deșteptat, mai ales cei plecați din țară, care, sperăm, se vor întoarce pe pămîntul care le-a dat viață, limbă, tradiții, credință. Românul se ascute la minte și învață să discearnă adevărul de minciună, că

Paradoxu-i la-ndemînă

Poți să-l spui și celorlalți –

Adevăru-i o fîntînă:

Adîncindu-l, îl înalți.

Ce mai încoace și-ncolo, îndrăznesc să zic și eu, precum Cicero, meis verbis – în numele meu și, pentru a stîrni spiritul cititorului, îl invit să parcurgem împreună niște trasee, să voiajăm în lumea epigramei actuale, cantr-un pamflet care merge nu pe trei cărări, ci pe patru

În Bucureştii de altădată

Continentalul românesc

Pe Calea Victoriei – acum, dragă Doamne, pavată – cu felinare cu gaz aerian înfipte în stîlpi de fontă turnați cu zorzoane, unde era odinioară vestitul ,,Broft” care-a avut ,,ca oaspeți de seamă pe prințul Napoleon, poreclit Plon-Plon, vărul Împăratului, venit în vizită oficială la Domnitorul Carol, și pe Osman Pașa –marele învins de la Plevna, prizonier în București” s-a deschis mai în urmă Continentalul, al cărui restaurant – spune Crutzescu - ,,sub conducerea lui Andrei Cernea, gătește cele mai bune mîncări românești din tot Bucureștiul”. Istoricul stabiliment îi venea Păstorel pentru versuri, foarte cunoscute de altfel:

,,Atunci cînd va păși-n local

Clientul să se dumirească:

Măcar că e continental, Bucătăria-i românească”.

Așa am auzit și eu din mai bătrîni, care nu mint, că avea bucătarul acesta de subțire, Cernea, o dragoste

(versuri). Această specie literară lirică este un ferment al umorului românesc – una din valorile fundamentale ale comicului – care face parte din fibra psihică a românului. Nimeni (și nimic) nu poate să ne ia acest dat. Spațiul nostru geografic și istoria ne hrănesc nu numai fizic, ci și spiritual. Umorul, gluma, hazul de necaz și-a înfipt rădăcinile în adîncul firii noastre, îmbogățindu-se, în evoluție, cu nuanțe noi. Pe substratul strămoșilor noștri daci care mureau rîzînd cu fața la dușman, s-a suprapus aciditatea latinului, apoi ne-am îmbogățit cu noi valențe infiltrate din Balcani – zeflemeaua, luatul peste picior. În epoca modernă s-a adăugat malițiozitatea, dublată de aluzie și ironie. Toate acestea s-au îmbinat cu hazul de necaz care ne-a ajutat să supraviețuim. Pentru că hazul de necaz al românului, în situații dificile, chiar disperate, n-a însemnat iresponsabilitate, comportament ușuratic, imprudență sau lașitate, ci prudență, diplomație: el, din fire, e temerar, ingenios în acțiune cînd știe că are chiar puține șanse să învingă; astfel, nu se repede ca Ieremia cu oiștea-n gard, înțelepciunea l-a îndemnat să nu se ia de piept cu dușmanul, să nu arate dușmanului că-i e frică, să aștepte vremuri mai bune, cînd va fi mai bine pregătit sau cînd va slăbi forța adversarului. În vremuri grele, ca să mai uite de necaz, face și el haz. Vorba aia: În lupta de neatîrnare, Doar eroismu-i salvator, Da-n vremuri grele, -apăsătoare, Salvarea e să ai umor. Și astăzi, românii trăiesc vremuri grele, apăsătoare, în care nici epigramistul nu mai e tentat să stîrnească rîsul și buna dispoziție. De aceea, în ultimele decenii, își exprimă desolidarizarea de anormalul care-a fost impus drept normal, își exprimă revolta față de ceea ce se întîmplă în societatea noastră bulversată și bulversantă, realizează mai curînd satire decît catrene umoristice sau catrene mai mult constatativ - aforistice în care poanta nu mai deconectează, ci transmite cititorului indignare, scandalizare. Și, de parcă nu ne copleșiseră de-ajuns necazurile, a venit și pandemia peste tot și peste toate. Ce poate să mai spună un mînuitor de condei?

Cînd întreaga omenire

Dă în patru zări alarmă, Pentru supraviețuire, Și umorul este-o armă.

Și, în aceste vremuri în care, pînă și potentații, cei care au cauzat toate relele, consideră, cu ipocrizie, că totul e cu susu-n jos, îi întrebăm și noi, epigramatic:

Aleșii spun pe-un ton bățos

Că lumea-i azi cu susu-n jos, Dar dînșii ce făceau în plus Cînd ea era cu dosu-n sus?

pentru țigănci tinere și pentru musacale și că era mîndru de amîndouă, deopotrivă. Treaba lui, iubea omul ce mai găsea pe-acasă, dar musacalele acelea, mîncate tihnit și pe mutește la umbra draperiilor groase de pluș albastru, șnuruit, vecine de vas unei ulcele cu cîrciumărese, merită din prisos o pomenire de lihnit. (...) Că așa erau musacalele la Continental m-am încredințat și din cele ieșite din pana lui Păstorel: ,,Îmi scrieți, cetitoare din Ardeal, Că v-a venit un subit un chef, așa, Să mai mîncați o bună musaca, Cum ați mîncat-o la Continental”.

După cum i-am dat și pe mai departe dreptate, cînd apără cele împămîntenite de ponosul înstrăinării. Zice el: ,,Originea mîncării nu o știu, Dar s-a transmis – cum e din tată-n fiu –Și-i pare-se luată de la turci. Iar de-o mănînci în forma actuală, Vezi, chiar cu gîndul vremile de urci, Că-i cît se poate de națională”. Și-și mai aduc aminte cei ce-au apucat, au nu, că la Continental a cîntat – dar unde nu și-a cheltuit ea sufletul de arzoaică!, ca ,,boierii banii și haiducii gologanii” –

Ehe! Multe s-au schimbat. În rău! În ’90, și rîul, ramul Spuneau că vom avea noroc, Atunci s-a deșteptat tot neamul, Apoi a adormit la loc.

Atunci cînd am fost mințiți că e vorba de revoluție, Noi de nădejdi am fost cuprinși

Cînd țara fost-a la răscruce Și-apoi mai toți am fost împinși

Pe-un drum ce nu știm unde duce.

Dar, oricum, deși tîrziu, am început să înțelegem că duce numai la rău.

Degeaba perorează-n plen strategii

Și tot susțin s-audă fiecare

Că-n țară domină puterea legii

Cînd forța făr’delegii e mai mare.

Atunci, entuziasmul, speranța parcă ne-ntunecaseră gîndirea și n-am văzut cum

Destui aleși prind iute cheag

Că banu-a devenit magnet

Și gaura făcută-n steag

Ei o mutară în buget.

Oricum, de-o vreme, ne paște un gînd pe care tot cei care-s azi în fruntea țării ni l-au inspirat:

L-au împușcat prevăzători

Pe cel ce n-a avut noroc

Gîndind că-n anii următori

Poporul l-ar fi pus la loc.

În fond, de ce domnii de sus, care sînt prinși cu șoalda, nu sînt judecați ca oricare cetățean? Cîndva, undeva, – mi-a spus mie un jurist în vîrstă – dacă unul dintre cei răspunzători de lege era prins că o încalcă, primea o pedeapsă de cîteva ori mai mare decît un cetățean de rînd. Și, sanchi, s-a supus votului în Parlament anularea imunității aleșilor. Or, E-o lege cunoscută ce ne-ndeamnă

Să nu uităm în veci de veci butada: Un hoț pe hoț să știți că nu-l condamnă Cum nici toporul nu își taie coada.

Și mulți dintre noi spun, însă doar în gînd:

Pe politicieni vom pune parul, Pe toți acei ce-n fruntea țării stau

Că ne luară comuniștii carul

Și ne-au lăsat pe-aceia ce-l trăgeau.

Ce să mai zicem? Periplul pe care am început să-l parcurgem în domeniu e lung, întortocheat, ascuns, îmbîcsit (chiar murdar!) și nu-l putem parcurge doar în cîțiva pași. Ne permitem să ne tragem un pic sufletul pe care încă îl mai avem în piept. Și ce credeți că face, în timpul acesta, românul?

Românul a-ndurat și-ndură încă, L-apasă zdravăn răul pe grumaz, E jefuit, batjocura-i adîncă… Și rîde-n gînd cu lacrimi pe obraz.

ELIS rÂPEAnU

Maria Tănase. Scriu monografiștii cîntăreței că lumea mai citită a Bucureștilor se îmbulzea să o asculte, ,,refăcînd climatul de cenaclu litararo-muzical de odinioară din blocul Bazaltin și din crîșmele Neptun, Luxandra, Luther sau Nepotu”, unii mai habotnici urmînd-o de la ,,Prispa înaltă” din Tîrgul Moșilor, căci cînta și pe-acolo, într-o înjghebare inspirată – ,,o amplă frescă rustică” pictată pe rogojini ,,după o zi și o noapte” de Piliuță, mare sfetnic de pahar și el, de unde poate i se mai spune și Pilintin.

oCTAVIAn SToICA (,,De-ale gurii din bătrîni”)

Polemici « Controverse

Meandrele istoriei postbelice în România

De la DOMN la TOVARĂȘ (3)

În anii ’50, pînă la începutul anilor ’60, Direcția Generală a Securității Poporului opera cu criterii clare. Toți cei cei care se opuneau regimului, erau ,,convinși” să admită că au fost legionari ori că au avut legătură cu mișcarea acestora. Pe motiv că a recunoscut, în circumstanțele (necunoscute) ale anchetei, că ar fi citit manuscrisele unor poezii din temniță semnate de Radu Gyr, unui preot i s-a aplicat eticheta de ,,legionar”, deși nu făcuse vreodată parte din mișcarea legionară, fiind condamnat la 15 ani de temniță grea. Mărturiile despre soarta cumplită a celor ce își ispășeau pedepsele în închisorile staliniste sînt cutremurătoare. În raportul întocmit în septembrie 1949 de lt.col. Tudor Dincă, adjunct al Direcției de Cercetări Penale, în urma ordinului direct primit de la Alexandru Nicolschi (Boris Gründberg) de a se deplasa la direcția regională Suceava, pentru ,,a duce munca de control și îndrumare”, va descrie astfel modul în care decurgeau acolo anchetele: ,,Metodele întrebuințate în asemenea împrejurări nu sînt demne de oamenii de Securitate” După care, relata cazul a două surori, ,,sub acuzația că aveau cunoștință de banda Gărzile lui Decebal”, care au fost bătute crunt, una dintre ele, gravidă cînd fusese arestată, pierduse sarcina, și continua să sîngereze abundent, iar celeilalte surori, în urma bătăilor, îi plesnise timpanul, urechea i se infectase și suferise o hemoragie timp de 2 luni. Ambele, nota Dincă în raport, ,,sînt fete sărace, fără nici o brazdă de pămînt”. Alt caz se referea la o tînără care era întemnițată de 9 luni pentru aceeași ,,vină”, în condiții mizerabile. Fata era dementă și era ținută, la ordinul maiorului Fuchs, ,,într-un regim de exterminare”: într-o celulă neaerisită, unde colcăiau viermii pe podea și unde

nu exista decît un pat format din 2 scînduri. Colonelul Dincă îi arăta, fără menajamente, lui Nicolschi: ,,În toată Regiunea Suceava se întîmpină greutăți din cauza curentului antisemit, provocat în sînul populației de faptul că majoritatea instituțiilor sînt conduse de tov. evrei. Datorită faptului că în această regiune tov. evrei au fost primii care s-au încadrat și activat în organizațiile muncitorești și de partid, poate din ilegalitate, au fost puși în munci de răspundere, însă elementele reacționare speculează această situație, întreținînd o atmosferă de ură împotriva oamenilor noștri”. Față de situațiile constatate, Dincă venea și cu propuneri. Prima era mutarea maiorului Fuchs în alt loc din țară. S-a aprobat. Fuchs Behr a primit gradul de colonel și funcția de șef al Casei de Cultură a Ministerului Afacerilor Interne. Unde nu mai ancheta pe nimeni. (Sursa: Marius Oprea - ,,Istoria fără perdea – Crime și criminali. De la rabinul Rubin la maiorul Fuchs”, articol publicat pe mediafax.ro)

Analizînd în profunzime motivațiile marilor acte politice ale PCR, săvîrșite atît sub conducerea lui Gh. Gheorghiu-Dej, cît și a lui Nicolae Ceaușescu, autorul cărții ,,România ca o pradă”, Radu Theodoru, a personalizat cîteva constante fundamentale: asigurînd populației majoritare un loc determinant în stat, în conducerea tuturor sectoarelor economice, sociale, politice, științifice și cultural-spirituale, procesul declanșat în România, la doar 7 ani de la instaurarea la conducerea statului a echipei Ana Pauker, Vasile Luka, Iosif Kișinevski, instaurare făcută prin dictatul lui Vîșinski, avea să se bucure de sprijinul tacit al Uniunii Sovietice, care declanșase același proces după 36 de ani de dureroasă dominație evreiască.

,,Lovitura mortală dată – scrie autorul menționat –s-a constituit dintr-un ansamblu de măsuri economice radicale. Reforma monetară din 15 august 1947, naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de transport și asigurări din 1948, industrializarea, alfabetizarea, școlarizarea obligatorie de

O epistolă a lui Nicolae Iorga către Benito Mussolini

Scrisoarea pe care Nicolae Iorga i-a trimis-o în aprilie 1937 lui Benito Mussolini, dictatorul fascist al Italiei, a fost evocată în unele lucrări de analiză, fie pentru a se sublinia naivitatea istoricului, fie pentru a fi ilustrată tema politică a compromisurilor pe care le-au făcut intelectualii români în anumite situații istorice. Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, epistola lui Iorga ridică în realitate cel puțin două probleme majore pentru practica noastră politică, din toate vremurile trecute de la apariția statului modern, și anume lipsa de reacție a politicienilor la semnalele trase de istorici și modul în care poate fi utilizată argumentația istorică în diplomație și în luarea unor decizii de stat.

Să reamintim contextul: în octombrie 1936, Mussolini pronunța deja celebra formulă a distrugerii Tratatului de la Trianon: ,,necesitatea de a face dreptate Ungariei”. Declarațiile promaghiare ale lui Mussolini veneau ca o consecință a acțiunii metodice iredentiste purtate de Ungaria timp de cel puțin un deceniu și jumătate la palatul de la Roma.

Iată textul scrisorii pe care Nicolae Iorga i-o trimitea, în replică, șefului Guvernului italian: ,,Excelența Voastră cunoaște sentimentele de admirație pe care le-am arătat întotdeauna pentru strălucitele Dvs realizări în renașterea națională, în instalarea disciplinei și autorității, și, mai mult, de loialitatea mea profund latină față de nobila națiune italiană, atît de profund atașată de a noastră prin legături de sînge, de limbă, de lungi suferințe sub jugul străin, de luptă plină de sacrificii de nedescris

pentru mult-dorita libertate, de binemeritata victorie, care a adus înapoi teritoriile înstrăinate la Patria Mamă.

Cel care a împlinit comandamentele dreptății pentru propiul său popor nu poate fi indiferent la acelea care le privesc pe alte popoare; numai cei pentru care nu contează nimic altceva decît forța pot gîndi, vorbi și acționa diferit. Pentru a recunoaște justețea unei cerințe naționale, cel care o face trebuie să ia cunoștință de fundamentele acesteia.

Probabil este eroarea noastră că nu ne-am făcut cunoscute argumentele noastre către Excelența Voastră.

Aceasta o voi face eu, cel care încă se simte onorat de a fi fost primit de Dvs cu mărturii de caldă prietenie. Cuvintele pe care le-ați pronunțat vor rămîne în paginile istoriei, dar noi așteptăm și altele, dezinteresate și consolatoare, care nu pot întîrzia să apară.

Nu este niciodată prea tîrziu să preîntîmplini eroarea ireparabilă a faptelor.

Alexandru Nicolschi în tinerețe

7 ani, naționalizarea comerțului interior și exterior au lipsit specula de suportul material. Ca urmare a naționalizării sectoarelor economice vitale, evreimea se reprofilează și ocupă posturile-cheie, posturile de conducere, de la contabili șefi la directori, de la subsecretari de stat la miniștri, de la secetari de partid la secretari ai Comitetului Central al PCR, monopolizînd posturile de conducere din toate instituțiile de artă și cultură, din presa scrisă, radio și, mai tîrziu, din televiziune.

În aceste condiții, procesul de valachizare a tuturor structurilor statului, începînd cu Securitatea și terminînd cu cercetarea științifică, avea să fie dificil și s-a întins pe o perioadă de 20 de ani, avînd drept revers emigrarea în masă a evreimii din România. După instaurarea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea PCR și a statului, procesul de emigrare spre Israel s-a accentuat. Pe măsură ce Nicolae Ceaușescu plătea Fondului Monetar Internațional datoriile și dobînzile acestor datorii, evreii din țară rămași în anumite posturi de conducere au organizat un complot vast împotriva șefului statului și un sabotaj economic bine pus la punct, mai ales în domeniul comerțului exterior”.

Ce a urmat? S-a săvîrșit un mare păcat, în sfînta zi de Crăciun a anului 1989. Și de atunci... ,,industria e pe butuci”, fabrici și uzine date la fier vechi, emigrări în țări străine pentru o bucată de pîine... Sfîrșit

LILIAnA TETELEA

Iată de ce vă trimit Excelenței Voastre, ca de la un latin la un alt latin, ca de la un gînditor la un alt gînditor, dar cel mai mult ca de la un om onest către un alt om onest, aceste pagini în care hărți, statistici și mărturii – mărturiile italienești în primul și în primul rînd – care vorbesc de la sine.

Doresc Excelenței Voastre o viață lungă și multă sănătate pentru fericirea țării Dvs și de asemenea pentru triumful dreptății pentru patria mea.

N. Iorga”

Demersul lui Nicolae Iorga pe lîngă Benito Mussoli conținea trei sisteme de izvoare istorice cu care opera în epocă diplomația. El prezenta o ,,Hartă etnografică a Regatului Ungar după Andree și a Românilor de la Dunăre”, în care prezența masivă a românior în Transilvania și Banat era vizibilă pentru orice ignorant, apoi o hartă germană din 1915 a lui Paul Langhans, care cuprindea și răspîndirea limbii române în Transilvania, Banat și în zonele adiacente. Urmau datele statistice, aparținînd în primul rînd Enciclopediilor de limbă germane, dar și unei surse italienești, unde românii erau aproximativ 2,7 milioane în Transilvania și în provinciile vecine ungurești, deși statistica ungară tot încerca să le reducă numărul la 2,3 milioane. Iorga îi punea la dispoziție lui Mussolini și o serie de mărturii italienești despre latinitatea și rezistența religioasă a românilor, despre stabilitatea lor în Transilvania și despre preponderența lor etnică în aceeași provincie istorică a României. (Sursa: revista ,,Istorie și Civilizație” nr.9, iunie 2010) R.M.

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (6)

Armata Roşie şi Biroul Politic al P.C.U.S. (2)

În anul 1945 au fost uciși mai mult de 15.000 de ofițeri și militari. (…) ,,Promulgarea legii asupra invalizilor de război și deschiderea unei anchete asupra crimelor din 1945 și pînă în Golful Petru cel Mare lîngă Vladivostok au fost în centrul atenției”. (…) „Nikita Hrușciov a întrebat despre ce crime era vorba? (…) Mareșalul Jukov, roșu de furie i-a răspuns: «Întrebați-l pe Voroșilov, el știe mai bine decît mine». Voroșilov a răspuns că el nu știe nimic”.

Jukov era cunoscut ca o persoană vulcanică, dar și pentru corectitudinea sa. (…) „Pur și simplu a strigat: De ce minți? Abakumov ne-a dat toate datele pe care le prezint. Tu, Voroșilov, împreună cu Malenkov, Molotov, Kaganovici, Hrușciov și Mikoian... toți veți fi judecați de Tribunalul Poporului. Veți vedea cum judecă poporul public, voi acționați ca niște lași...”.

Molotov a apărut în scenă cu întîrziere și a spus: (…) ,,Trebuie să rezolvăm imediat o situație excepțională”.

(…) ,,A deschis dosarul cu documente și s-a exprimat: E vorba de situația Uniunii Sovietice printre marile puteri ale lumii. Este în joc destinul patriei noastre și destinul păcii. Am tradus o notă diplomatică comună din partea S.U.A., Angliei și Franței care ne propune, pe un ton de «ultimatum», reuniunea celei de-a patra conferințe cu privire la Germania“. A mai explicat și realizarea păcii cu Germania. „Se cere ca U.R.S.S. să propună un loc unde să se țină conferința în cel mai scurt timp”.

Nikita Hrușciov a vorbit primul. Ce lucruri a subliniat? (...) „ Această inițiativă a Occidentului era previzibilă datorită rezultatului întîlnirilor și a corespondenței pe care Lavrentie Beria le-a avut cu reprezentanții S.U.A. și ai Germaniei, despre care Biroul Politic nu a cunoscut nimic. Iată de ce înainte de a lua o hotărîre trebuie să fie interogat Beria și să fie forțat să mărturisească“. La propunerea sa s-au alăturat și Malenkov, Mikoian și Molotov.

Profitînd de comemorarea celei de-a opta aniversări a atacului „trădătorului Hitler”, adică a începutului celui de-al II-lea război mondial, un grup de invalizi de război din Leningrad au cerut să fie primiți de Comandamentul Regiunii Militare a Leningradului, pentru a face cunoscute problemele, dificultățile și revendicările lor. Întîlnirea a fost fixată pentru 22 iunie 1953.

Cei 25 de ofițeri s-au prezentat în Marea Sală a vechiului palat țarist. Erau acoperiți de medalii și ordine. Patru au fost în scaune cu rotile, doi erau orbi, ceilalți în cîrje, cu picioare artificiale, mîneci goale agățate de uniformă. Toți s-au referit la Abakumov, pe care l-au văzut mai rău decît pe Hitler. El a organizat „centre de îngrijire” și reeducare (gulaguri) pentru invalizii de război, pe coasta Extremului Orient, în Manciuria și în Golful Petru cel Mare, lîngă Vladivostok. (...) În timp ce țara sărbătorea victoria din anul 1945, aceștia au fost transportați în vagoane de vite deschise, mergînd cîte 15 zile pînă la o lună. Au fost transportați cu rănile deschise, neputincioși, fără

aparatură, fără personal medical. În timpul transportului, decesele au fost de 60%, iar cei morți erau transportați de militari și așezați în grămezi. Nimeni nu consemna numărul morților, nici unde erau îngropați. Centrele de reeducare (gulagurile) erau instalate pe plaje, în 30 de barăci. „Eram cam 30.000 de oameni considerați ca o «hidră» ciumată, ne hrăneam singuri și ne conduceam unii pe alții”.

I.V. Stalin a anulat și a interzis pe teritoriul U.R.S.S. toate organizațiile sociale sau socio-politice, în afară de Partidul Comunist, a Comsomolului și a Uniunii Sindicatelor. Din anul 1935 a interzis Asociațiile deportaților și a prizonierilor. I.V. Stalin nu a autorizat și, mai degrabă, nu a organizat decît formațiuni care puteau fi în interesul său.

Ce însemna reeducarea? (...) „Mergeam în rînd pe malul apei, indiferent de starea noastră fizică. Cei care erau mai în putere umpleau găleți cu apă și le aruncau pe oamenii înșirați pe plajă. Gardienii înarmați de la N.K.V.D. spuneau că așa trebuie făcută baia, îmbrăcați”. (...) În primăvara anului 1946, s-a declanșat o epidemie din cauza cruntei mizerii din barăci, au murit peste 30.000 de invalizi numai dintr-un sector. Cel puțin trei milioane de ofițeri, soldați și deținuți politici au trecut în perioada 1945-1949 prin gulaguri”. Iată ce-a declarat Abakumov la interogatoriul din 17 septembrie 1954: (...) „Ministrul Beria, sub ordinele căruia lucram ca Șef al Contraspionajului Militar, mi-a dat ordin să fiu neîndurător ca pe front”.

Alte mărturisiri ale membrilor delegației militare din Leningrad: (...) „În numele a șase milioane de invalizi de război, cerem recunoașterea situației noastre dezastruoase. Cerem o pensie mai mare de invaliditate, cerem dreptul la asistență medicală, cerem drepturi pentru familiile noastre care mor de foame”.

Dintr-o altă declarație a lui Abakumov, din detenție: (...) „După victoria de la Stalingrad din anul 1943, tovarășul Lavrentie Beria ne-a anunțat că trebuie soluționată problema răniților și mai ales a răniților de război… pînă atunci, serviciile noastre nu se ocupă de aceste probleme. Un număr de 1.700.000 din oamenii noștri reîntorși din prizonieratul german s-au întors vii, au fost duși în gulaguri, unde au fost uciși peste un milion. (...) Am făcut și o informare pentru I.V. Stalin, care a fost nepăsător”.

Pe lîngă marile frămîntări din Armata Roșie față de P.C.U.S. și U.R.S.S., autorii prezentului studiu se vor referi și la o altă situație extrem de gravă, cu privire la foametea din perioada anilor 1932-1933 din Ucraina (grînarul U.R.S.S.), cunoscută sub numele de „Holodomor”, care a fost indusă în mod voit de I.V. Stalin și de Statul Sovietic.

Timp de doi ani, I.V. Stalin a ordonat strămutarea a sute de mii de ucrainieni, cu scopul de a putea hrăni populația U.R.S.S. Autoritățile sovietice au luat cu forța produsele, animalele, păsările și terenurile agricole din Ucraina, acelora care s-au opus cu vehemență colectivizării staliniste. Foarte mulți ucrainieni au fost deportați în Siberia, cei rămași au murit de foame. (Alexandra Manetova, reprezentant la Holodomor Museum ). (…) ,,Țăranii ucrainieni rămași s-au hrănit cu frunzele din ierburi, urzici și alte plante. Au ajuns să mănînce baliga animalelor, iar unii copii consumau propriile excremente. Cea mai groaznică alternativă a fost canibalismul, ucrainienii se mîncau între ei. Părinții își mîncau copiii, în final murind și ei de foame”. (Timothy Snyder, istoric din Yale). Unele estimări ale morților în urma Holodomorului arată în jur de 3,3 milioane de oameni. (…) ,,Directorul General de la National Musseum Memorial of Victims of The Holodomor afirmă că aproape șapte milioane de oameni au murit în Ucraina și trei milioane în afara spațiului ucrainian”.

De remarcat este și faptul că pentru prima dată a fost recunoscut Holodomorul drept un genocid abia în anul 2006, în următoarele state: Australia, Canada, Columbia,

Ecuador, Estonia, Georgia, Ungaria, Letonia, Lituania, Mexic, Paraguay, Peru, Polonia și Vatican.

Anual, din 1998 și pînă acum, în a patra săptămînă din noiembrie, ucrainienii îi comemorează pe cei care au murit în Holodomor.

Stalinismul văzut din interior (1)

Despre viața și activitatea lui Stalin au lăsat lucrări importante diferiți politicieni, istorici, biografi, mareșali și generali. Autorii prezentului studiu au ales cîteva din cele scrise de Lenin, I. Deutscher, Jean Pierre, Hrușciov, Roy Medvedev, Bulganin, Malenkov, Voroșilov, Troțki, Beria, Molotov și alții.

Dintr-o epistolă a lui Beria, scrisă în închisoarea unde era deținut, descoperită în original în arhiva personală a lui I.V. Stalin, am selectat cîteva fragmente: (...) „Partidul și poporul sovietic știu care a fost adevărul? Ei cred că am fost atît de puternic, încît să judec și să lichidez fără procese zeci de mii de oameni? Eu nu am făcut altceva decît să execut și să pun în aplicare ordinele lui I.V. Stalin, ale Biroului Politic al Comitetului Central al P.C.U.S”. (…) „La moartea lui Stalin, Viaceslav Mihailovici Molotov s-a proclamat unicul colaborator al Marelui Ilici Lenin încă în viață (...), cu toate că la timpul său, Lenin l-a îndepărtat pe Molotov din Comitetul Central în anul 1922 pe motivul că a fost un birocrat fără suflet, el nu știa să lucreze cu oamenii (...)”.

Ejov Nikolai Ivanovici, șeful Comisariatului pentru Afaceri Interne N.K.V.D. (1936-1938), în timpul căruia a avut loc „Marea Epurare”, i-a propus lui Stalin

Stalin și Jdanov să se aducă liste ale celor judecați. El a justificat acest lucru prin acțiuni eficace pe sectoare. Stalin, Molotov și Kaganovici au studiat listele pentru a fi livrate la Tribunalul Militar, cuprinzînd toți conducătorii militari, politici și de partid din Uniunea Sovietică. În dreptul majorității acestor nume, ei scriau: „Să fie judecați de tribunal, adică împușcați”. Pe acele liste erau înscrise nume ale unor personalități din rîndul intelectualilor, miniștri, membri ai Comitetului Central al P.C.U.S., mareșali, generali, savanți celebri.

Mareșalul Iona Iakir s-a adresat lui Stalin cu o scrisoare, în care spunea că este nevinovat, și pe care Stalin a scris: „Laș, ticălos bătrîn”, iar Voroșilov a notat: „Aprecierea tovarășului Stalin este foarte justă”.Pe o altă scrisoare, a mareșalului Tuhacevski, Stalin a scris: „Trădător, vierme, codoș de bordel militar”. Familiile celor doi mareșali au fost arestate și executate fără nici o judecată. Molotov i-a trimis lui Stalin un rezumat al cărții „Economia de război a U.R.S.S.-ului în timpul celui de-al II-lea război mondial”, scrisă de economistul N.A. Voznesenski, în care a inserat calomnii grosolane, injurii, citate interpretate, concluzii eronate, pretinzînd că ,,opoziția” folosește cartea împotriva lui Stalin. Autorul volumului a fost arestat și torturat. Molotov a asistat personal la ședințele de tortură și l-a bătut chiar el personal pe marele savant. Voznesenski a fost ucis din ordinul lui Stalin.

(va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Mareșalul Jukov

Polemici « Controverse

Fidelitatea față de România, ca lecție de onoare dată de un mare om și campion

(urmare din pag. 1)

Cum să mai vorbești de ,,fidelitate față de țară” cînd noi nu ne mai cunoaștem limba, o pocim cu frînturi străine, de barbarisme, iar despre cultura română, Doamne ferește, lumea crede că se referă la bucătărie și la actorașii din filmulețele premiate, mai nou, de străinătate, gen chestia aia cu ,,Colectiv”.

În fine, cert este că interpelarea asta e ceva uluitor, la fel ca prezența unui cavaler cu cal alb și sabie strălucitoare, în mijlocul unei coloane de camioane prăfuite. M-am uitat cine este cel care scrie așa ceva și, surpriză – Daniel Ghiță! Da, campionul mondial al ringului, devenit deputat!

L-am remarcat pe marele sportiv cum s-a implicat în viața parlamentară, cum refuză să stea ca o marionetă – rol pe care i-l rezervase, probabil, PSD Ciolacu. Am văzut și cum îl insultau tot felul de pițifelnici, niște neica nimeni cățărați pe prostia românilor! Da, Daniel Ghiță, acest român puternic care a adus glorie țării, acest luptător aplaudat la scenă deschisă de o lume întreagă pentru succesele sale sportive în numele României, este atacat sistematic, provocat și insultat de politicieni de doi bani și de o parte a presei, de cînd a devenit parlamentar! Ca niște șacali, au pîndit micile stîngăcii ale campionului, uitînd că, de fapt, omul acesta, pentru ceea ce a făcut pentru țară, ar merita aplaudat la fiecare pas! Și se mai uită două aspecte: Daniel Ghiță nu este doar un sportiv de elită, ci și militar, deci un om cu pregătire complexă; în plus, Ghiță s-a remarcat ca un curajos activist civic, contra abuzurilor justiției și ale autorităților locale. Dar, cel mai mult, este de subliniat ce nu au înțeles politicienii și presa, și, din păcate, o parte dintre cetățeni: Daniel Ghiță a obținut marile sale succese ca ROMÂN reprezentînd România!

Or, în această calitate, ca român care și-a pus viața în pericol – la propriu! - pentru țară, care a sîngerat și a fost rănit de multe ori, Daniel Ghiță are tot dreptul să întrebe, chiar printr-o interpelare, ,,dacă FIDELITATEA faţă de România mai este sacră” și dacă încălcări ale acestei îndatoriri ,,au fost cercetate şi sancţionate de autorităţile române de la admiterea în UE şi NATO, pînă astăzi”.

Evident, în România condusă de ,,progresiști” și infectată de un curent anti-patriotic, Daniel Ghiță nu a primit decît comentarii ironice și insulte după această postare. Iată și postarea lui Daniel Ghiță:

,,În Constituția României sînt prevăzute 31 de drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor și doar 4 îndatoriri fundamentale. Ca urmare a presiunii cetățenilor, toate drepturile și libertățile cetățenilor sînt implementate în legislație, dar în ce privește îndatoririle, în cei peste 31 de ani de democrație s-a văzut preocuparea guvernelor doar pentru implementarea obligației cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin impozite și taxe. În rest nimic. Am putea spune că celelalte îndatoriri sînt perimate prin neutilizare.

În speță am în vedere îndatorirea prevăzută de articolul 54 din Constituție care proclamă că fidelitatea față de țară este sacră, iar cetățenii cărora le sînt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin.

Dar în condițiile în care avem demnitari români membri în organizații sau asocieri internaționale ale căror scopuri sînt necunoscute sau chiar antiromânești, iar alții sînt decorați sau premiați de state sau organizații străine pentru servicii aduse acestora sau sînt demnitari care nu au cetățenia română ori au și altă cetățenie, se pune întrebarea: Le-a spus cineva acestor demnitari că au îndatorirea fundamentală de a fi fideli României?

De aceea, domnule ministru, vă rog să explicați dacă fidelitatea față de România mai este sacră și cum este reglementată în legislație această îndatorire, precum și cîte cazuri de încălcare a acestei îndatoriri au fost cercetate și sancționate de autoritățile române de la admiterea în UE și NATO și pînă azi”.

Totodată, Daniel Ghiță a cerut și ,,o listă cu securiștii, spionii DIE, care au trădat România, și nu s-au mai întors în țară, decît după «revoluție»“. ,,Ei și copiii lor să nu mai ocupe funcții-cheie în România”, spune Daniel Ghiță, care atrage atenția – ,,Cazul Năsui este cu multe semne de întrebare”. Ceea ce este un mare adevăr!

Evident, premierul Florin Cîțu NU a dat nici un răspuns încă. Mi-e greu să cred că va da… Dar, în fața acestei atitudini, Daniel Ghiță a avut o reacție de excepție, arătînd care este sensul interpelării pe care politicienii nu-l înțeleg, unii simțindu-se cu musca pe căciulă și interpretînd că el ar cere ,,pedepsirea trădătorilor de țară sau să nu se permită întîlnirile secrete dintre demnitari români și spioni străini și altele”.

Într-o declarație dată agenției ,,Știripesurse”, deputatul Daniel Ghiță dă o lecție clasei politice, arătînd la ce răspuns ,,se așteaptă” din partea premierului: ,,Vă mulțumim pentru că prin interpelarea dumneavoastră ați sesizat o problemă reală. În noul context internațional, cetățenii români care dețin funcții publice nu mai pot fi fideli României. Acum noi sîntem europeni și trebuie să urmăm calea europeană

Un nou serial la Antena 3 Pamflet

Avînd în vedere succesul pe care micul comic Radu Tudor îl are datorită rolurilor pe care le joacă în diverse emisiuni, conducerea Antena 3 a decis să strîngă la un loc echipa de comici vestiți ai ecranului. Prin urmare, dată fiind afilierea postului la CNN, s-a decis refacerea pe baza unor principii neaoșe românești și cu actori locali a renumitul serial american al anilor ʼ90, ,,Seinfeld”.

În prezent, se pun la punct ultimele detalii și se face un casting pentru rolurile principale, dar, din surse sigure am aflat că pentru rolul lui Jerry Seinfeld sînt propuși Mihai Gîdea și Mugur Ciuvică. Rolul vecinului excentric îi este atribuit deja lui Mircea Badea, în timp ce prietenul anxios, complexat și adesea mincinos va fi interpretat de Radu Tudor. De asemenea, rolul lui Elaine, fosta prietenă a lui Jerry Seinfeld, este disputat de cîteva prezentatoare ale postului.

Episodul pilot al serialului va fi difuzat la Paștele Cailor, fiind așteptat cu mare interes de telespectatorii Antena 3, oameni cu credință față de grupul Gîdea&Co. Acest serial de succes va fi lansat într-o altă zi, de mare însemnătate pentru ei, mai precis, la Sfîntul Așteaptă. D.A.

și euroatlantică. Adică ce ne spun străinii, așa facem”, ar răspunde Cîțu, consideră Ghiță. Concluzia lui Cîțu are fi: ,,Deci, da, fidelitatea față de țară nu mai poate fi sacră, mai mult, ca îndatorire fundamentală în Constituția României, ea este perimată. Așa că, pentru a rezolva problema, deoarece nu putem să facem acest lucru prin ordonanță de urgență, vom solicita Parlamentului să aprobe o lege de revizuire a Constituției prin care să fie eliminată această îndatorire perimată de fidelitate față de România”, ar răspunde Cîțu. Mai mult, Daniel Ghiță merge cu ironia mai departe: ,,Avem parlamentari ai Coaliției care schimbă România și pe care ne bazăm să susțină acest demers: Sebastian Burduja, Cosette Chichirău, Iulian Bulai și alții ca ei, care, după ce s-au format prin țări străine, s-au întors în țară în 2016 tocmai în acest scop”.

Așa cum scriam mai sus, este o adevărată lecție de patriotism dată de Daniel Ghiță politicienilor și românilor. Și o dovadă că Daniel Ghiță, chiar intrat în politică, rămîne un campion al patriotismului, un ofițer român care își respectă jurămîntul față de țară.

Revin la ideea cu care am început – ironia stînjenită a lui Bogdan Tiberiu Iacob. De fapt, fiecare dintre noi, ziariștii vechi, simțim această ,,stînjeneală”. Cîți ne-am gîndit la această temă? Cîți nu schițăm un zîmbet, dintr-un reflex în fața desuetudinii în care acceptăm că a căzut ideea patriotismului? De aceea îi spun un mare BRAVO acestui campion care, iată, nu se dă învins – și dă o adevărată și superbă lecție românilor!

Polemici « Controverse

Sănătate şi frumuseþe canină

în perioada interbelică

Istoria societăților pentru protecția animalelor începe în România undeva pe la începutul secolului trecut. În 1908 era constituită deja prima societate de acest gen, iar membrii acesteia puteau să dea în judecată pe cei care maltratau animalele, cărora li se putea aplica o amendă cuprinsă între 5 și 10 lei în baza aplicării –celebrului și controversatului în epocă - articol 385 alin. II din Codul penal.

În perioada interbelică protecția animalelor avea, așadar, un istoric. Era celebru prin mahalalele bucureștene un autobuz mare negru pe care scria: ,,Dispensarul poporului pentru animalele bolnave ale săracilor”. Dispensarul ambulant aparținea unei organizații londoneze înființate de o anumită doamnă Dickin, care deținea astfel de autobuze în Anglia, Franța, Tanger, Egipt și în România. Am găsit chiar o relatare în presa vremii despre existența și misiunea acestuia: ,,Mașina aceasta e azi un prieten al mahalalelor. Cutreieră colțurile cele mai sărace, depășește marginile orașului, iese afară, pe șosele, colindă satele pentru a duce alinarea sau tămăduirea cîinilor, cailor, tuturor animalelor, pe care proprietarii n-au mijloace să le îngrijească. Un mic spital ambulant, care pleacă pe drumuri în căutarea bolnavilor. Se oprește în strada mizeră. Doctorul pășește într-o curticică.

- N-aveți ceva animale bolnave? Vi le caut eu!

Omul sărac privește neîncrezător. Să-i spuie? Să nu-i spuie? Cățeaua lui, care-i păzește de patru ani bulendrele, zace și chelălăie de trei zile. Acesta o fi vreun doctor «șomer». Nu-i vin clienții acasă și a pornit după ei. I se rupe inima că-i moare Zinca, dar îi e teamă să nu-l rîdă mahalaua cînd o auzi c-a dat bani la «doftorul» de cîini. Asta-i pentru boieri...

- Nu te costă nici un ban.

Medicul veterinar a aruncat cuvîntul magic cu care și-a deschis drumul spre bietele viețuitoare chinuite pe care capriciul destinului le-a strîns pe lîngă bordeiele celor săraci. Minunea automobilului care trece pe la casele celor săraci, lecuind javrele lor fără de pedigren, se răspîndește cu iuțeala fulgerului pe la toate periferiile. Cei care au nevoie de ajutor ies în poartă și așteaptă neliniștiți, privind în zare, pînă ce

sumbra siluetă își face apariția după colțul străzii“ (art. ,,Crucea roșie pentru animale”, Daria Luca, 1934). Cu toate acestea, pînă acum cîteva zile, credeam că institutele de înfrumusețare destinate rasei canine sînt un apanaj al epocii noastre. Că s-a atins acest lux în domeniul îngrijirii prietenilor noștri patrupezi doar în ultimele decenii. Un articol din revista „Ilustrațiunea română” anunța însă cu surle și trîmbițe – e drept, cu umor și cu un ton ușor sarcastic – înființarea primului „Institut de frumusețe pentru cîini” din România încă în anul 1934: ,,Patima de civilizare a ajuns la noi un soi de psihoză colectivă. Toată lumea vrea să realizeze lucruri occidentale. Nu ați citit la rubrica de «curiozități» a ziarelor că în străinătate au luat ființă «Institutul de frumusețe» pentru cîini? Se poate ca Bucureștii, capitala României, care produce un tip de cîine standard – ciobănesc, de rasă curată, superioară – să nu posede un asemenea institut?! Iată de ce o mînă de oameni de inimă, proprietari de cîini de rasă, în lupta lor pentru occidentalizarea Capitalei și pentru frumusețea cîinilor bucureșteni, au înființat abia de cîteva zile primul salon pentru înfrumusețarea acestora”.

Reporterul interbelic chiar face o vizită la ,,curiosul” institut proaspăt înființat și ne face o prezentare a acestuia. Ne descrie chiar tratamentul acordat unuia dintre primii clienți. Interesante sînt însă și informațiile pe care le vom afla despre societea românească interbelică, despre metehnele și mentalitățile de atunci, atît de asemănătoare cu cele care caracterizează și România de astăzi: ,,Institutul de frumusețe se compune dintr-o cameră de primire și consultații, din o sală de baie, una de operații și înfrumusețare și o sală pentru boli contagioase. Totul

Teme juridice de actualitate

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (6)

II. Constituţiile României şi drepturile şi libertăţile din sfera comunicării (2)

Tot în cadrul Constituțiunii din 1923, în ceea priveşte publicaţiunile neperiodice, ne arată art. 26, „răspunzător de scrierile sale este autorul, în lipsa acestuia editorul; patronul tipografiei răspunde cînd autorul şi editorul nu au fost descoperiţi. La publicaţiunile periodice responsabilitatea o au: autorul, directorul sau redactorul în ordinea enumerării. Proprietarul în toate cazurile este solidar răspunzător de plata despăgubirilor civile. Delictele de presă se judecă de juraţi, afară de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun: a) delictele ce s-ar comite împotriva Suveranilor ţării, Principelui Moştenitor, membrilor Familiei Regale şi Dinastiei, Şefilor Statelor Străine şi reprezentanţilor lor; b) îndemnurile directe la omor şi rebeliune, în cazurile cînd nu au fost urmate de execuţiune; c) calomniile, injuriile, difamaţiile aduse particularilor sau funcţionarilor publici oricari ar fi, atinşi în vieaţa lor particulară sau în cinstea lor personală. Arestul preventiv în materie de presă este interzis“.

Articolele 27-30 din Constituţia din 1923 stabilesc, precum Constituţia dinaintea sa, regimul secretului corespondenţei (în principiul inviolabil), libertăţii de întrunire, libertăţii de asociere şi dreptului de petiţionare

3 Constituţiunea din 1938 Reflex al instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Constituţia din 1938 abordează expeditiv, prin comparaţie cu precedentele două constituţii, libertăţile şi drepturile fundamentale din sfera comunicării.

Astfel potrivit art. 10, românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg drepturi în condiţiunile statornicite prin legi.

Art. 19, în primul său alineat, decreta că libertatea conştiinţei este absolută

În art. 22 se arăta că legea fundamentală garantează fiecăruia, în limitele şi condiţiunile legii, libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile sale, prin grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace. Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, dreptul de întrunire, dreptul de a adresa petiţii, dreptul de asociere (art. 23-26), deşi recunoscute la nivel constituţional, au primit o reglementare mai restrictivă.

4. Constituţia Republicii Populare Române (1948) Ocuparea militară a României de către Uniunea Sovietică la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial a condus şi la modificarea regimului politic, ţara noastră intrînd în sfera de interese a marii puteri comuniste de la Răsărit. Proclamarea Republicii Populare Române

e nou, curat, strălucitor. Cei doi medici au halate albe, impecabile, iar ajutorul, mîinile proaspăt spălate. Cel mai bine îngrijit leagăn de copii nu se poate compara cu acest cochet local, destinat frumuseții potaielor de lux. Una din primele cliente e Puffy. Un griffon corcit cu terrier, durdulie și cu părul mătăsos zburlit pe ochi. Puffy are sarcina înaintată, e aproape de naștere și a căpătat o eczemă, fiindcă mănîncă prea multă carne. Doamna, stăpîna, lămurește cu multă îngrijorare că toată noaptea Puffy a avut un somn foarte agitat… Pe masa de consultație, Puffy tremură de frică. Mîna parfumată a stăpînei îi mîngîie capul ciufulit și-l strînge la sîn.

- Nu-ți fie frică, «nenea dotolu» nu-ți face rău!

Puffy se calmează și «nenea dotolu» o pipăie, o examinează cu deosebită atenție.

- Îi trebuie regim. Mănîncă prea multă carne. Nici sosurile și nici oasele nu sînt permise! Mai cu seamă laptele e strict interzis!

- Laptele? În fiecare zi îi dădeam o jumătate de kilogram! Știți, e înainte de naștere.

Tînăra doamnă se înduioșează pentru viitorul fericit eveniment. Nouă ni se strînge inima. Cînd te gîndești că sînt în București mii de familli sărace care nu au cu ce să-și hrănească noii născuți… Regimul prescris lui Puffy e următorul: paste făinoase cu unt, brînză sărată, supe dense de zarzavat, iaurt și dulciuri. Nimic mai mult. Cîteva injecții contra eczemei și toaleta, regulat. I se face deocamdată o baie cu apă caldă, fiartă electric și un duș bun. I se mai taie puțin părul crescut prea abundent și unghiile ce amenință să strice puritatea rasei.

La plecare, doamna cumpără un pachet cu biscuiți, un produs «importat din străinătate», compus din extract de oase si vitamine. A costat cîteva sute de lei. Dar Puffy merită: știe să facă tumbe ca un adevărat cîine de circ. Ni se mai spune o noutate de mare importanță: la congresul internațional de chinologie, care se va ține la Monaco, în 1934, pentru prima oară va fi reprezentată și România. Se va discuta între altele și recunoașterea rasei naționale a cîinilor ciobănești. E un semn al timpului. Am pornit-o serios pe calea progresului. Dar mai este un mare pas de făcut. În țara noastră, unde mor 65 la sută dintre sugaci, nu s-a gîndit încă nimeni la frumusețea pisicilor!

Am părăsit Institutul de înfrumusețare a cîinilor gîndind la o veche zicătoare:

- Ce-i lipsește chelului?”.

Sursa:

ART. ,,CE-I LIPSEȘTE CHELULUI?”, 1934

la 30 decembrie 1947 a condus, în mod firesc, la adoptarea unei noi constituţii. Tributar imperativelor ,,democraţiei populare”, acest act vorbeşte în premieră despre drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III).

Filosofia acestor drepturi şi libertăţi cunoaşte o firească schimbare de optică. Recunoscînd tuturor cetăţenilor dreptul la învăţătură (art. 22), arătînd că statul încurajează şi sprijină dezvoltarea ştiinţei şi a artei şi organizează institute de cercetări, biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare, Constituţia asigura naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne, atît în învăţămîntul de toate gradele, cît şi în administraţie şi justiţie (art. 24).

Statul garanta libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă (art. 27 alin. 1). Art. 31 din Constituţie garanta libertatea presei, a cuvîntului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor si manifestaţiilor, precizîndu-se că exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hîrtia şi locurile de întrunire sînt puse la dispoziţia celor ce muncesc.

Era recunoscut dreptul de asociere şi organizare, dacă scopul urmărit nu era îndreptat în contra ordinei democratice stabilite prin Constituţie, fiind interzise asociaţiile cu caracter fascist sau antidemocratic (art. 32).

Au fost formal garantate secretul corespondenţei şi dreptul de petiţionare (art. 33-34). Ironie involuntară, actul fundamental din 1948 asocia, în planul redactării, libertatea presei cu cea de exprimare şi de întrunire. În realitate, în Republica Populară Română exercitarea drepturilor şi libertăţilor din sfera comunicării devenise imposibilă. (va

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Savantul naturalist Ovidiu Bojor ºi secretul sănătăþii

Să fie vreo jumătate de secol de cînd, fără exagerare, îl tot văd pe naturalistul și vindecătorul Ovidiu Bojor la televizor, pe coperțile revistelor și prin librării pledînd despre plantele sale medicinale culese în România și în toată lumea. Îl tot văd și cam atît, căci, mai departe, ca orice român absolut, nu m-am învrednicit să aflu cine este omul acesta cu adevărat, ce-a făcut la viața lui și, mai ales, cum de a ajuns la vîrsta incredibilă de 96 de ani? N-am aflat, pentru că eram ca un taure: beam, mîncam și fumam cît șapte și habar n-aveam de ceaiurile și de îndemnurile lui la o viață cumpătată. Dar, acum, lucrurile s-au schimbat. Arăt ca o cameră de bicicletă de altădată, cîrpit în mai multe locuri, și abia mă mai mișc prin curte. Ce-i drept, n-am ajuns ca fostul director al Liceului de Chimie ,,Costin Nenițescu”, pe la începutul anilor 2000, abia pensionat și angajat, cu o jumătate de normă, la școala noastră, și care, cum mă prindea liber, nu vorbea decît despre cît s-au scumpit lumînările și cum să faci o colivă cu bani puțini. Eu abia ieșisem din spital cu primul stent pe inimă și cu recomandarea celebrei doctorițe Florentina Pinte să caut compania tinerilor, să fiu optimist și să rîd, ca prostul, din orice. Și toată ziuna mu-mu-mu cu niște cîrlane de studente care își făceau practica pedagogică la noi. Iar cretinul o ținea pe-a lui: că de ce mă rînchez cu fetișcanele alea, eu care n-aveam nici măcar un loc de veci. Îl cunoscusem pe belitul ăla, de cînd îi bătusem la ușă, să mă ajute să bag la el o loază de băiat al unui prieten, trebuia să spună doar suma, dar m-a dat afară din birou, nu, că el este integru. Sanchi, integru, parcă nu știam ce sfori trăsese să ajungă director, securistul dracului, și ce șmenuri învîrtea, și acum uite-l vorbindu-mi de colivă și de lumînări. Normal că l-am înjurat pe boșorog, fiindcă la mine nu era imoralitate, așa îmi recomandase doctorița, să mă rîd cu tinerii, nu să plîng cu moșii zaharisiți ca el.

funcționează de miliarde de ani într-un ritm perfect. Orice deviere de secunde sau de milimetri asupra acestui traseu cauzează catastrofe. Toate invențiile și intervențiile omului asupra naturii macrosistemului (mutatul munților, deviatul apelor sau tăiatul pădurilor) sau microsistemului (mutațiile genetice) ne vor duce sigur la pieire. E o nebunie ca o ființă imperfectă, cum este omul, să schimbe natura perfectă.

Așa eram eu pe vremea aceea, lipsit de griji, vorba lui Creangă, iar acum sînt cum sînt. Norocul meu e că am citit cu atenție cartea ,,Ovidiu Bojor – omul care a cucerit vîrfurile. Principii de vindecare fizică, mentală și spirituală”, apărută în 2017 la Editura ,,Dharana”, sub semnătura publicistei Maria Timuc Lucrarea, însoțită de mai multe fotografii personale, este o biografie romanțată a vieții și activității savantului naturalist Ovidiu Bojor, care a străbătut lumea în lung și-n lat, de la Reghin și pînă-n Himalaya, în numeroase expediții și călătorii de explorare. Urmarea fericită a acestor eforturi sînt cele peste 50 de medicamente de sorginte naturală, brevetate în țară și în străinătate, deja la mare căutare, și care vor duce la vindecarea celor ce suferă de diabet, Parkinson, boli de ficat, prostată, precum și la regenerarea memoriei etc. De mai bine de o jumătate de secol, Ovidiu Bojor promovează ideile medicinii holistice, integrative, meditînd pentru fitoterapie, aromoterapie, dietoterapie sau homeopatie. Privită de mulți ca o nouă metodă de vindecare, metoda holistică are totuși rădăcini în civilizația getodacă, momente cînd tratamentul cu plante (fitoterapia) se făcea concomitent cu descîntecele și incantațiile (psihoterapia). Această metodă pleca de la un principiu vechi în care vindecarea vizează și întregul organism, dar și sufletul. În dialogul său, ,,Charmides”, Platon afirmă că dacii au învățat de la Zalmoxe că trebuie să tratăm ochii fără a neglija capul, iar capul, fără a neglija trupul. Aceasta demonstrează că medicina noastră tradițională se plasează printre cele mai vechi sisteme medicale ale lumii: Siddha, Unani, Apache, Aztece, Tibetane. Dar, opera fundamentală a lui Ovidiu Bojor rămîne cartarea economică a florei medicinale din Carpați, începută în 1948. Lunga sa viață, locurile vizitate, precum și experiența vastă acumulată l-au dus la concluzia că macrocosmosul și microcosmosul

Naturalistul Ovidiu Bojor este ardelean get-beget, născut la Reghin pe 1 noiembrie 1924, dar nu un ardelean de rînd, ci cu ascendențe în vechii celți și, prelungindu-se mai spre noi, în geto-daci. Pe lîngă atracția spre lumea vegetală, el a învățat de mic secretul sănătății: să te scoli de la masă doar pe jumătate sătul, căci e o crimă să-ți canonești stomacul; hrana să se compună 75% din legume, fructe și semințe; iar restul, ouă, lactate; să faci mișcare zilnic; să crezi în Dumnezeu și să te rogi neîncetat. Pe la 40 de ani, Ovidiu Bojor a mai deprins un secret: magia cifrei 8: 8 ore de somn profund – 8 ore de muncă susținută – 8 ore de odihnă activă, adică alergări ușoare, tehnici de yoga, înot, cosit, tăiat lemne, săpat grădina. Poate în urma acestui regim de viață a ajuns un nonagenar pirpiriu? Poate, dar mai cunosc un adevăr, enunțat de octogenarul critic Șerban Cioculescu: ăștia slăbănogii sînt meniți să trăiască mult, fiindcă mănîncă puțin sau, dacă mănîncă normal, au probleme cu metabolismul și nu pun pe ei. În schimb, masivii se prăvălesc din senin, precum copacii în furtună. Nerespectarea raportului dintre hrană, muncă și refacere duce la un dezechilibru major, care ne va afecta fizicul, mentalul, spiritualul și energeticul. Să revenim la bunele raporturi cu Dumnezeu și cu Natura, așa ne învață medicina holistică. Reîntoarcerea la natură ne va tămădui de multe boli și va face să ne crească speranța de viață. Dumnezeu ne-a dat bolile și moartea ca o pedeapsă pentru păcatele noastre, dar tot El ne-a dat plantele ca remediu. Baza alimentației noastre să o reprezinte legumele și fructele în stare naturală, nu conservate, dar mai ales să eliminăm produsele alimentare procesate. Iar dintre medicamente, să apelăm doar la buruienile medicinale sub formă de infuzii, unguente, masaje și tot felul de alte poțiuni, nu pastilele cu aditivi cancerigeni.

Obiceiuri româneºti descoperite în Nepal

Parcurgînd cu atenție cartea publicistei Maria Timuc, am reținut că activitatea științifică a botanistului și farmacistului Ovidiu Bojor, membru al Academiei Române, s-a desfășurat pe două direcții de cercetare. Flora românească l-a preocupat încă de pe băncile liceului. Așa a aflat că ne situăm la jumătatea drumului dintre Polul Nord și Ecuator. La 2.500 km est de Urali, la 2.500 km vest de coastele Portugaliei și la 2.500 km sud de Oceanul Înghețat de Nord. Urmarea e că avem flora cea mai bogată din lume: peste 3.600 de plante cunoscute, dintre care 800 sînt medicinale. În calitate de expert ONU, Ovidiu Bojor a participat la numeroase expediții de cercetare a florei din Himalaya, India, Nepal, Buthan și în Africa (Rwanda, Tanzania, Uganda, Burundi și Botswana).

Urmare a acestor preumblări cu folos, el ne-a mai adus și cîteva informații surprinzătoare. Astfel, prin anii

’80, aflîndu-se în Nepal, a cunoscut într-o regiune de platou, la peste 3.000 m altitudine, o populație diferită de nepalezi: hainele ei tradiționale se asemănau, pînă la identificare, cu portul maramureșan. Ba, mai mult, practicau și colindul de Anul Nou. Cete de copii recitau, într-o limbă ciudată, versuri foarte rimate, avînd ca refren: ,,Dă și mie!”, cuvinte rostite într-o românească fără cusur. Zicînd aceste cuvinte, întindeau cîte un căuș și cereau fie un bănuț, fie un fruct de la cei colindați. Beau o băutură alcoolică obținută prin fermentarea fructelor, pe care o numeau ,,răchie”. Cum se explică aceste obiceiuri românești la nepalezi? Să fie vorba de o prelungire în timp a spațiului indo-european sau, mai precis, euro-indian? Șerpașii nepalezi îi aminteau lui Ovidiu Bojor de țăranii români. Erau harnici, ospitalieri, prietenoși, modești și cinstiți, la fel ca adevărații țărani din România. Ei aveau un simț înnăscut al sacrului și în simplitatea lor își deschideau sufletul către divin și manfestau un fel de religiozitate sănătoasă și de bun-simț, care-i făcea să se roage și să se poarte cuviincios cu ceilalți oameni. Ba, la o sărbătoare a lunii pline, urmașul declarat al geto-dacilor zice că s-a prins într-o horă nepaleză, făcînd pași perfecți de dans, spre surpriza colegilor săi.

– De unde știi să dansezi atît de bine ca nepalezii?

– De unde știu? Din Maramureș. Sîrba nepaleză e ca sîrba maramureșană, se fac exact aceiași pași... Nepalezii mai jucau ,,bătrîneasca”. Dansau în jurul focului cum se dansează în Munții Călimani: un pas înainte, doi înapoi și un pas la stînga, doi la dreapta. Încai o doctoriță nepaleză l-a întrebat pe Ovidiu Bojor:

– Dumneata ai mai fost în Himalaya?

Nu, nu mai fusese. Dar, între România și Himalaya e o strînsă legătură: ambele regiuni sînt deținătoarele unui uriaș potențial energetic. Două locuri alese, binecuvîntate și cu multe elemente în comun.

Sînteþi diabetici? Luaþi INSUVEG

Scriam la începutul acestui articol că savantul Ovidiu Bojor deține peste 50 de brevete de invenție a unor medicamente pe bază de plante exclusiv, majoritatea aplicate în cercetare și în producție. Unele de-a dreptul revoluționare, cum este, de exemplu, INSUVEG, folosit în tratarea diabetului. Acest medicament folosește fructele de Mormodica sau Castravetele amar, o plantă care crește prin Africa și Asia. Dar și retinopatia diabetică se poate ameliora cu acest medicament care, spre deosebire de insulina de sinteză, contribuie la refacerea pancreasului. Cumva și glaucomul? La fel de eficiente sînt și alte medicamente recent apărute pe piața plantelor medicinale. Cum ar fi: INFOSTIM, un produs destinat refacerii neuronilor, care se fabrică la Baia Mare, cu aplicație în boala Alzheimer. Pentru persoanele supraponderale, se recomandă NORMOPONDEROLUL, un supliment alimentar, care conține crușin, traista-ciobanului, păpădie, mesteacăn, cicoare. Pentru cei cu probleme renale, Ovidiu Bojor și echipa sa recomandă DIURENOB. Apoi HEPATOBIL – ficatul și vezica biliară. PARKINSONIL, PROPRIN sau PROSTATIN (bolile de prostată, care ating pe mai toți bărbații trecuți de 50 de ani și cu disfuncții sexuale). NICOTINOSTOP. EXPECTORANTES, pentru cei care au luat Nicotinostop, s-au lăsat de fumat și acum sînt necăjiți cu tusea post-tabagică și cu expectorările. Văzuți la radiografie, plămînii unui fumător cronic sînt negri. Ai unuia ca mine, care s-a lăsat de fumat acum 17 ani, sînt gri închis (sau gri-petrol, vorba mamii), iar la nefumători au culoarea gri deschis, adică roz, dacă s-ar folosi radiografia color.

Dintre toate invențiile savantului Ovidiu Bojor, mă interesează Insuveg și Proprin (Prostatin) pentru mine și Nicotinostop, pentru fiica mea fumătoare de vreo 20 de ani. Să vedem de unde mi le procur.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (36)

Partea a III-a – TOAMNA

Satul a rămas un spațiu de interes pentru mine pînă spre finalul gimnaziului. Pe măsură ce grupul de prieteni din oraș se mărea, iar timpul petrecut împreună era din ce în ce mai plăcut, am început să duc mai puțin dorul vieții la țară.

Eram un client fidel al Bibliotecii județene, care mi-a deschis porțile spre un univers de care nu beneficiasem pînă atunci, iar cărțile pe care le citeam cu nesaț mă purtau în lumi pline de aventuri și peripeții. Jules Verne și Mark Twain m-au sedus în primi ani. Cărțile erau întregul meu univers, iar prieteniile le legam în funcție de cît de mult citeau cei care urmau să îmi fie prieteni. Am fost un mare iubitor al cărților, citeam inclusiv cu lanterna sub plapumă, pentru că ai mei încercau să mă oblige să dorm la ore imposibile, începînd cu 23.00, cînd eu aproape niciodată nu reușeam să adorm înainte de ora 2.

Perioada aceea, finalul anilor ʼ70 și întreaga decadă a anilor ʼ80, a fost marcată de lecturi intese, eu și colegii mei devorînd toate cărțile care ne cădeau în mîini. Mă așezam cuminte la coadă la librărie de cîte ori apărea cîte un volum notabil. Un astfel de test de răbdare l-am trecut cînd a fost lansat romanul ,,Toate pînzele sus”, iar apoi la ,,Mara”, ,,Ion” sau la ,,Moromeții”, care dispăreau de pe raft în doar cîteva ore. Au fost cei mai frumoși ani, pe care eu și cei din generația mea

i-am trăit la intensitate maximă fără să ținem seama cîtuși de puțin de problemele cu care părinții noștri se confruntau. Eram generația cu cheia de gît!

O altă lume –orașul și oportunitățile sale (1)

Intrarea în învățămîntul gimnazial a fost o etapă pe care o așteptam cu mare drag. Spre deosebire de învățătoare, pe care o uram din tot sufletul, diriginta era o doamnă extrem de plăcută, asemenea tuturor profesorilor pe care îi aveam la toate materiile. Pentru mine, cel mai important era orarul și faptul că mergeam la cursuri după amiaza, pentru că nici atunci nu agream trezitul în zori. În clasa a V-a mi-am descoperit și o mare pasiune, istoria.

Prima mea profesoară de istorie a Antichității, doamna Cazacu, era un dascăl extraordinar. A reușit să ne prezinte nouă, elevilor, o lume minunată și să ne stîrnească să o descoperim pas cu pas. Am fost profund atașat de acest domeniu și așa voi rămîne pînă la sfîrșitul zilelor. Nu aș putea spune că am excelat la celelalte materii, dar eram apreciat de profesori pentru faptul că prindeam totul din clasă, nemaifiind nevoit să învăț mare lucru acasă. Temele mi le făceam în pauze, iar la tablă prezentam doar ce asimilam la predarea lecției. Imediat ce lăsam ghiozdanul acasă, eu și cei din gașca mea ne întorceam la școală, de data aceasta pe

Dosare secrete ale Istoriei (108)

Misterul Kennedy (21)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

La orele 13,45, radioul poliţiei transmise următorul mesaj: „Sîntem informaţi că un individ suspect a pătruns în acest moment în cinematograful «Texas» de pe West Jefferson”. Mesajul fu captat imediat de maşinile care patrulau. Cîteva dintre ele, transportînd peste cincisprezece agenţi, se îndreptară în viteză spre cinematograful „Texas”. Agenţii McDonald, Hawkins, Hutson, Walker pătrunseră în cinematograf pe o uşă dosnică. Alţi agenți intrară prin uşa principală şi alergară la balcon. Detectivul Paul L. Bentley dădu buzna în cabina de proiecție şi îi ordonă operatorului să aprindă luminile în sală. Brewer se întîlni cu McDonald şi cu ceilalţi poliţişti pe o străduţă laterală pe care dădea una din ieşirile cinematografului.

În momentul în care în sală se aprinseră luminile, Brewer se urcă împreună cu poliţiştii pe scenă şi îl arătă pe individul care intrase în sală fără să plătească. „Stă singur la parter, în fund, lîngă culoarul central, pe mîna dreaptă”. La parter erau circa şase sau şapte spectatori şi cam tot atîţia la balcon.

După ce percheziţionă două persoane aşezate în centru, la parter, McDonald plecă de pe acel şir de scaune şi urcă pe culoarul central. Ajuns la rîndul în care era aşezat suspectul, McDonald se opri brusc:

– Ridicaţi-vă!

Bărbatul se sculă în picioare şi ridică mîinile. McDonald începu să-1 percheziţioneze. Îl auzi pronunţînd aceste cuvinte:

– Ei bine, acum totul s-a terminat!

Pe neaşteptate, cu mîna stîngă, bărbatul îi administră lui McDonald un pumn în faţă, drept între ochi. În acelaşi timp, cu mîna dreaptă scoase un revolver de la brîu. McDonald ripostă, administrîndu-i, la rîndul său, un pumn cu mîna dreaptă, în timp ce cu stînga îi apucă arma; amîndoi se rostogoliră printre fotolii. Trei agenţi se năpustiră asupra bărbatului, îi legară mîinile, îl imobilizară. I se puseră cătuşele. După aceea părăsiră cu toţii cinematograful.

McDonald a declarat că, în momentul în care ieşeau din sală, bărbatul a început „să-njure şi să bombăne împotriva brutalităţii poliţiei”. La orele 13,51, maşina nr. 2 a poliţiei comunica prin radio că se-ndreaptă spre cartierul general al poliţiei, aducînd un suspect la bordul ei. Numele acestui suspect? Lee Harvey Oswald.

Iată de ce, sosind la biroul poliţiei la orele 14,15, căpitanul Fritz îl găsise acolo, stînd pe o bancă, pe numitul Oswald, un suspect arestat de poliţie ca fiind bănuit că l-ar fi asasinat pe agentul Tippit. Un suspect pe care el, Tippit, era gata să-1 pună sub urmărire pentru acuzaţia de a fi tras asupra preşedintelui Statelor Unite ale Americii.

O încăpere de 4 pe 3. Căpitanul Fritz e aşezat la biroul său. În faţa lui, un bărbat slab, brun, crispat: Lee Harvey Oswald. În jurul lor - agenţi, detectivi din Dallas, anchetatori de la FBI şi de la Serviciile Secrete. Încăperea e pur şi simplu ticsită. Şi aşa va fi cît timp va dura interogatoriul, care avea să se desfăşoare, fără întrerupere, în cele mai rele condiţii. În faţa Comisiei Warren, şeful poliţiei, Curry, a recunoscut: „Noi am încălcat toate principiile interogării. Am procedat absolut împotriva tuturor principiilor cerute de o adevărată practică a interogatoriului”.

Ce atitudine are Oswald? El nu înţelege nimic. Afirmă că nu înţelege. Întreabă pentru ce se află acolo.

– Eşti posesorul unei carabine? – întreabă Fritz.

Oswald neagă energic. Neagă şi atunci cînd e acuzat că ar fi tras asupra agentului Tippit. Singura lui crimă, declară el, este de a fi scos un revolver şi de a fi opus rezistenţă atunci cînd a fost vorba să fie arestat.

– Dar de ce aveai un revolver asupra dumitale?

– Ei, ştiţi cum e! Aveam şi eu unul, asta-i!

De unde-1 cumpărase? De la Fort Worth, răspunsese el. În portofelul său a fost găsită o legitimaţie falsă de la Selective service, organ guvernamental însărcinat cu recrutarea militarilor. Legitimaţia e pe numele lui Alek J. Hidell, dar are fotografia lui. Fotografia lui, a lui Oswald. De unde această legitimaţie? Ce să-nsemne ea? Oswald refuză să dea explicaţii. (va urma)

ALAIn DECAUX

terenul de fotbal, unde băteam mingea pînă seara tîrziu, cînd alegeam să facem orice altceva numai să nu intrăm în case.

În perioada aceea, a generației cu cheia de gît, siguranța copiilor era deplină, oriunde te-ai fi aflat. Nu existau căști, cotiere sau genuchiere cînd mergeam cu bicicletă, și nici pentru cînd ne jucam ,,prinselea” pe schele. Nimeni nu era îngrijorat din acest motiv. De asemenea, era o mare rușine pentru noi, copiii, să fim duși la școală de părinți. Eram independenți, deși existau și atunci găști de răufăcători care ne făceau zile negre, dar le făceam față.

Fiecare școală avea propria echipă de handbal sau de fotbal, după caz, iar în oraș aveam un club sportiv unde ne puteam înscrie, orele fiind gratuite. Eu am reușit să intru în echipa de handbal a școlii, unde am activat chiar și după terminarea școlii. Totodată, se organizau tabere specializate în zona paramilitară, unde puteam practica parașutism, planorism și aviație cu motor. Viața la oraș ne oferea o altă perspectivă și o deschidere largă spre propria dezvoltare, de care eu am profitat din plin. Am fost în taberele de parașutism, am călătorit cu echipa de handbal prin toată țara la diverse concursuri. A fost o etapă de maturizare de care îmi voi aminti toată viața. Nu îl voi uita niciodată pe antrenorul meu de handbal, Marin Stan, un om care a pus întotdeauna mult suflet în tot ceea ce făcea, un om de o corectitudine incredibilă și de un profesionalism pe măsură, dar nici pe profesorii de gimnaziu și liceu. (va urma)

T.T.

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Totuși, concluzia lipsește“

Motto: ,,Și fiți recunoscători” – Coloseni 3.15

Vecinul a intrat în casa prietenului său. Băiețelul acestuia a venit bucuros în întîmpinarea lui și l-a salutat. „Ce s-a întîmplat cu tine?“, l-a întrebat el pe micuț. „Parcă ai venit de pe cîmpul de bătălie!“. „Da“, a spus mama, „cam așa pare, dar ar fi putut fi și mai rău. Eram în grădină și l-am rugat pe băiat să aducă grebla. În grabă s-a împiedicat și a căzut cu capul pe greblă. Nu mai era mult, și un vîrf i-ar fi putut scoate ochiul. Dar a scăpat ușor, cu cîteva zgîrieturi și vînătăi“.

Vecinul a privit-o pe mamă ca și cînd aștepta să mai spună ceva. Dar, pentru că ea nu a adăugat nimic, a întrebat el: „Și ce s-a întîmplat mai departe?“. „Nimic“, a răspuns mama, „l-am îndemnat pe fiul meu să umble mai atent și să nu mai fie întotdeauna așa de grăbit“. „Și asta a fost totul?“, a întrebat mai departe vecinul. „Ei, sper că aceasta i-a fost o învățătură și că va fi mai atent pe viitor“, a spus mama. „Totuși, concluzia lipsește“, a spus vecinul și a adăugat arătînd cu degetul în sus: „Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui!“ (Psalmul 103.2).

Cît de ușor uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru multele Sale binefaceri! Cît de puțin luăm noi aminte la ocrotirea Lui! Biblia ne îndeamnă: „Cheamă-Mă în ziua necazului, și Eu te voi scăpa“, dar adaugă: „Iar tu Mă vei preamări“ (Psalmul 50.15). Ca unii care zilnic avem parte de bunătatea Domnului, să-I aducem și noi cu recunoștință, zilnic, mulțumirea noastră!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –

ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

O întrebare inutilă şi periculoasă (2)

– Radiografia

Legendarea unui personaj

Începînd acest al doilea episod despre cazul Pacepa, pentru a fi puși în temă cu ,,greutatea” personajului în cauză, cred că se impune necesitatea de a nota funcțiile pe care le-a avut generalul Ion Mihai Pacepa pe scara ierarhiei Securității românești, funcții și ranguri sociale care nu lasă loc de interpretare subiectivă asupra puterii și influenței concentrate într-o singură persoană, fie că aceasta este dotată cu o serie de calități native sau fabricate la focul viu al Securității. Iată, în lumina celor scrise mai sus, tabloul complet al celui care avea să devină cel mai mare defector din Istoria României, tabloul ce cuprinde aceste funcții și demnități: șef serviciu la Direcția a IV-a de contraspionaj, șef al rezidenței de spioni din Republica Federală Germania, prim-adjunct al directorului Direcției de Informații Externe (DIE), între anii 1966-1972; consilier al președintelui României, Nicolae Ceaușescu (consilier pentru securitate și dezvoltare tehnologică) din 1972 pînă la dezertarea acestuia din iulie 1978; în același timp este secretar de Stat în Ministerul de Interne – Consiliul Securității Statului. În august 1974 este avansat la gradul de general-locotenent, iar în octombrie 1978, cu prilejul împlinirii vîrstei de 50 de ani, urma să fie avansat la gradul de general-colonel și să fie decorat de președintele statului (n-a mai fost cazul, l-au ,,decorat” americanii, schimbîndu-i numele și înfățișarea!).

unei

trădări –

o asemenea aberație despre perioada ta de înălțare în România?: ,,Mă simțeam ca într-un acvariu, înotînd în pielea goală, sub ochii unor securiști care mă înregistrau, care îmi controlau prietenii, care îmi controlau împrejurimile, care știau totul, totul despre mine. Am supraviețuit pentru că am cunoscut sistemul. Dar a fost îngrozitor. Nu am putut împărtăși gîndurile mele nici măcar fiicei, Dana, pe care o divinizez”. Întrucît cei care ar fi putut răspunde la cele două întrebări nu mai sînt printre noi, vom încerca noi, cei care avem privilegiul să putem comenta acea epocă la timpul trecut, cunoscîndu-i istoricul faptelor, să formulăm niște răspunsuri plauzibile, în raport cu materialul documentar la care avem acces. Pînă la acest capitol să ne reîntoarcem la fulminanta carieră a generalului Ion Mihai Pacepa și să privim ca într-o vitrină o evoluție începută cu un simplu ,,Da!”, și terminată, după 27 de ani, într-un Hercules al armatei americane, pe un aeroport american.

și opera unora dintre aceștia ne par onorabile, iar opțiunea lor este un drept democratic la libera alegere a substratului politic a unei scrieri, și chiar dacă unele aspecte din cele tratate de unii autori au relevanță istorică la unele capitole ale existenței și activității generalului Pacepa, actul final, cel de înaltă trădare, constatat și sancționat de Tribunalul Suprem al RSR, secția militară, prin sentința nr. 52 din 17 august 1978, risipește orice urmă de aprehensiune asupra vinovăției generalului Pacepa.

În umbra paravanului Securității

Tînăr și inimos ofițer de Securitate, cu îndoctrinarea pe care o acceptase de bună voie și nesilit de nimeni, Pacepa își ia în primire, în ianuarie 1956, postul de șef al rezidenței de spionaj din Germania de Vest, loc de muncă în care a activat pînă în anul 1960, sub acoperirea de șef adjunct al Misiunii Comerciale a României. Transferul lui Pacepa de la Departamentul Securității Statului în cadrul DIE (Direcția de Informații Externe), după patru ani de ,,securism” a considerat-o ca o ușurare (bineînțeles, pentru cine are timp să creadă ,,justificările” puerile din amintirile generalului, unde poziția acestuia nu are nici în clin, nici în mînecă cu realitatea faptelor). Citiți ce ingenios încearcă să șteargă cu buretele primii patru ani din viața lui de securist: ,,Îmi uram acum și bojocii din mine pentru că nu am avut curajul să spun un «nu» mai răspicat, atunci cînd am fost repartizat să lucrez acolo, și eram bolnav numai la gîndul

Avînd la îndemînă aceste date incredibile, dacă n-ar fi atestate documentar, după un prim moment de descumpănire te redresezi emoțional și formulezi cel puțin două întrebări: 1. Cum a putut Ceaușescu (care a manifestat în repetate rînduri precauție și sensibilitate în înscăunarea unor colaboratori pe funcții înalte în Stat) să admită concentrarea în mîinile unui singur om din sistem a atîtor funcții din domeniul Securității Statului, ajungînd, după ce l-a numit consilier personal, să-l țină în preajma sa un timp îndelungat chiar și în momente de intimitate familială?; 2. Cum poți declara, tu, generalul Ion Mihai Pacepa, ale cărui funcții nu încap pe o jumătate de coală A4, după aproape 30 de ani de servire a Securității, la treapta cea mai de sus a acestei instituții infame, ca spion principal al implementării unor reguli nu prea ortodoxe – cum ai tupeul să declari

Apropo de opțiunea tînărului Pacepa de a lucra în cadrul Securității, opțiune care, cel puțin după propriile mărturisiri, a fost una de natură voluntară, acesta nu poate acuza pe nimeni de încadrarea lui în Securitate. Astfel, după ce s-a evidențiat în cadrul acelui curs de ,,îndoctrinare”, organizat de Securitate cu studenții, studentul de la Chimie Ion Mihai Pacepa a fost anunțat că în Comisia Guvernamentală pentru repartizare s-a hotărît ca el să fie angajat la Securitate. Cum a reacționat tînărul Pacepa? Să-l cităm din nou: ,,Uluit, nu am găsit alt răspuns mai bun decît stupidul: «Dați-mi, vă rog, timp să mă gîndesc»” Și, după ce s-a gîndit (nu știm cît timp, pentru că nu ne spune) a oferit răspunsul care i-a decis soarta: DA! În acest caz, fără dovezi de intimidare sau alte forme de obligativitate, să nu mai țesem argumente puerile în jurul intrării lui Pacepa în mrejele Securității și să privim realitatea în față, așa cum a fost ea. Adăugînd și faptul că familia n-a cunoscut această opțiune pentru Securitate a fiului, descoperindu-l cînd deja era locotenent securist, cred că orice încercare de a răsturna (sau a răstălmăci) această realitate este ca o frecție la un picior de lemn, deci sortită eșecului din fașă.

Studiind maculatura concepută în a-l albi pe Pacepa în fața românilor și a Istoriei, încercîndu-se acreditarea ideii de erou la nivel național și chiar european, care a săpat o groapă mortală comunismului autohton și a celui internațional, mi-am dat seama cît de ușor poți cădea în capcana acestui angrenaj al dezinformării dacă nu ești pregătit pentru întîlnirea cu impostura monumentală și dacă nu știi să citești ,,printre rînduri”. Vine la rînd, în acest concept de asimilare a unei idei, credibilitatea autorilor care s-au situat de partea apărării gestului incalificabil al trădării de către generalul Pacepa, adică acei care îl onorează cu titlul de erou, chiar dacă numele

că făceam parte din acea infernală mașină de represalii politice”.

Interesant este faptul că tocmai despre perioada aceasta din RFG, ca șef al misiunii de spionaj, după ce scăpase din ,,infernul” Securității de la București, Ion Mihai Pacepa nu a dorit să ne lase mărturie date semnificative. Dacă el s-a dovedit a fi zgîrcit asupra informațiilor din această etapă a activității lui (o fi avut oarece motive sau l-a lăsat memoria acolo unde are ceva de ascuns?), au fost oameni care l-au cunoscut ,,în exercițiul funcțiunii”, care au lucrat chiar la rezidența spionilor de la Frankfurt. Pentru a personifica exemplul, îl avem în vedere pe fostul colonel de armată Titu Simon, pe care Pacepa l-a găsit la Frankfurt, unde îndeplinea funcția de șef al unității de informații din Marele Stat Major al Armatei. Din scrierile acestui spion militar avem posibilitatea să facem cunoștință și cu cealaltă față a spionului securist Ion Mihai Pacepa, acea față pe care Pacepa s-a străduit să o păstreze departe de ochii și conștiința lumii, în special de cea a compatrioților. Reprezentantul Direcției de Informații a M.St.M., Titu Simon, era provenit din cadrele active ale Ministerului Forțelor Armate (pe vremea aceea) fiind absolvent al Școlii Militare de la Sibiu, promoția 9 mai 1949, din care au făcut parte și viitorii generali de mai tîrziu Milea, Eftimescu, Urdăreanu și alții. O primă și imensă surpriză a avut-o ofițerul de la Direcția de Informații a Armatei în momentul în care a constatat că noul șef al spionajului

Ion Mihai Pacepa și prima sa soție, cu Dana, fiica lor

Pacepa (foto centru, cu ochelari) la o vizită a lui Nicolae Ceaușescu în SUA

românesc din Germania Federală nu cunoaște... limba germană. Cum cei doi ofițeri români aflați în același loc în Germania nu aveau între ei raporturi de subordonare din nici o parte, provenind de la două entități diferite (ca minister), dar cu preocupări oarecum similare, se presupune că cei doi șefi de structuri de spionaj pot conlucra într-o viziune pozitivă. Dar nu a fost așa. Iată impedimentul relatat de Titu Simon: ,,Omul (Ion Mihai Pacepa – n.a.) nu cunoaște absolut deloc limba germană, or, în munca serviciului secret din străinătate, indiferent că este vorba de spionaj sau contraspionaj, necunoașterea limbii constituie un handicap insurmontabil, ducînd la slabe rezultate în muncă, de multe ori la insuccese, care indirect au creat grave conflicte între mine și el, respectiv între armată și securitate”. Întradevăr, lupta Securității pentru deținerea supremației în activitatea de spionaj și contraspionaj – front de lucru în tranșeele căruia se confruntau Securitatea și Armata – a dus la nașterea unor animozități între protagoniștii celor două tabere, ajungîndu-se la prejudicii, așa cum vom constata în cuprinsul acestui material

ziceam eu, în necesitățile serviciului secret tehnic al organului pe care îl servea. Însă, pe lîngă obiectele tehnice, nu lipseau niște covoare persane și chiar cîte o haină de blană scumpă”. Integrate în analiza ascendenței fulminante a lui Pacepa (după numai 8 ani de la intrare în aparatul Securității primește gradul de colonel, ca după alți 4 ani să fie avansat la gradul de general-maior – general cu o stea în nomenclatura gradelor militare din era comunistă), pe lîngă unele calități reale, aceste plocoane cu dedicații la nivel înalt i-au asigurat o înaintare rapidă pe scara ierarhiilor Direcției de Informații Externe, instalîndu-l pe un loc din care putea să orchestreze tot felul de acțiuni murdare menite să-i consolideze statutul de superman în arta spionajului, ajutîndu-l să intre pe sub pielea președintelui Republicii pe care l-a trădat cu manifestarea de animal încolțit și turbat, pregătit să muște mîna stăpînului care l-a hrănit pînă în acel moment.

O întîmplare relatată de colonelul Titu Simon, în contextul desfășurării serviciului celor doi de la Frankfurt, ne dezvăluie una din apucăturile viitorului general Pacepa, aceea de a desfășura afaceri personale sub eticheta de spion român și sub umbrela Securității – entitate unică în Stat, incontrolabilă pe diferite paliere. Din exemplul de mai jos, petrecut în anii de formare a deprinderilor de specialist cu mai multe fețe umane și biografice, se desprinde înclinația lui Pacepa spre căpătuială, folosindu-se atît de pașaportul diplomatic, pe de o parte, cît și de aura insalubră a Securității sub stindardul căreia pornise la luptă absolventul unei Facultăți de Chimie, pe de altă parte. Călătorind împreună din Germania la București, cu trenul, fiecare într-o cușetă la vagonul de dormit, la un moment dat, pe culoarul vagonului, Pacepa i s-a destăinuit ,,colegului” că, la București, trebuie să se întîlnească cu Gaston Marin (președintele Comisiei de Stat pentru Planificare – n.a.), căruia trebuie să-i predea cîteva sute de tranzistoare speciale procurate de oamenii lui (piesele respective fiind incluse pe lista de embargo). Ghinionul lui Pacepa a apărut chiar a doua zi cînd, aflat în biroul lui Gaston Marin împreună cu șeful său, generalul Nicolau, și fiind vorba despre niște probleme legate de electronică, Titu Simon îi spune gazdei că a venit în tren cu Pacepa care i-a adus tranzistoarele. Gaston Marin a rămas perplex, întrebînd mirat: ,,Cine este Pacepa?”, și spunînd că nu așteaptă de nicăieri vreun tranzistor!

Acest moment penibil nu este singular. Să cităm din același Titu Simon: ,,În repetatele drumuri spre București, Pacepa, care locuia cu noi, pleca încărcat ca un vînzător ambulant. Unele dintre obiecte, destul de justificabile, adică cele mai mai bune și mai scumpe magnetofoane ale momentului, își găseau explicația,

Dincolo de aceste afaceri care l-au preocupat toată viața pe generalul Pacepa, în anii în care a lucrat la Frankfurt, conform dezvăluirilor reprezentantului Direcției de informații a Armatei, s-a conturat ideea conlucrării lui Pacepa cu CIA, un punct de plecare fiind arestarea, în vara anului 1950, a doi spioni români aduși de Pacepa din România. Ofițerii Ciuciulin și Horobeț au fost prinși în flagrant delict de către contraspionajul RFG, cu ocazia încercării acestora de recrutare a soției unui colonel SUA ca agentă. Faptul în sine a zdruncinat din temelii Agenția Comercială Română de la Frankfurt, sub acoperișul căreia funcționau cele două entități de spionaj (securist și militar). La numai cîteva ore de la incident, mai mulți funcționari ai Agenției, ofițeri de securitate și-au făcut bagajele și și-au luat zborul spre București, via Berlin.

A doua zi, vădind o derută totală, Pacepa a invocat un ordin primit de la București pentru a se trece la arderea imediată a tuturor actelor, documentele și deconturile operative, ca măsură de siguranță ca acestea să nu cadă în mîna Securității germane. Acest gest de salvare n-a fost decît o stratagemă de-a lui Pacepa de a distruge propriul dosar de deconturi valutare, în vederea însușirii unei părți din acele fonduri, fapt pentru care va fi judecat mai tîrziu într-o ședință de partid din țară, pentru însușirea sumei de 4.000 de mărci din fondul operativ al Direcției de Informații Externe, gata de a fi eliminat din Direcție, pentru ,,furt din fondul operativ”, salvat fiind de către Alexandru Drăghici, ministrul de Interne din acea vreme.

În legătură cu acea practică rușinoasă a lui Pacepa, în anul dezertării acestuia cunoscuta revistă germană ,,Der Spighel”, într-un articol cu un titlu incitant: ,,Vînătoare de spioni la Bonn. Totul e fum”, afirmă că cei care l-au cunoscut pe generalul Pacepa din trecut știu că acest român „aparține categoriei de oameni, care, achitînd nota unei mese bune care costă 100 de mărci, va deconta ulterior guvernului său 3.000 de mărci, cu motivația că nu s-a putut păstra nota din motive de vigilență”. Cine putea

să intervină în acțiunea de protecție a lui Pacepa în cazul în care drumul acestuia în munca de spionaj a Securității era presărat cu un șir de gafe care l-ar fi dus pe altul în fața plutonului de execuție? Încercînd descifrarea acestui comportament, în condițiile escaladării Războiului Rece dintre cele două sisteme mondiale – socialist și capitalist – realitatea te provoacă să asociezi acestei acțiuni ale lui Pacepa cu o anumită structură străină de informații, care putea să penetreze zona securității de stat a României. Așa cum vom vedea în acest material, acuzațiile la adresa generalului Pacepa converg spre două asemenea structuri din exterior: CIA și KGB. Cît sînt de reale aceste asocieri vom putea avea o concluzie în urma evidențierii unor fapte sub formă de probatorii, pe timpul scrierii materialului de față. Să nu uităm însă de cei doi ofițeri arestați de contrainformațiile germane: Ciuciulin și Horobeț, acuzat de căderea acestora fiind Pacepa. Spre deosebire de asigurarea lui Pacepa cum că aceștia vor rezista interogatoriilor fără să deconspire ceva din munca lor, după cîteva săptămîni de interogatoriu cei doi au vorbit și au spus tot ceea ce au știut, procedînd la scrierea aproape a 200 de biografii despre personalități cu munci de răspundere din țară și din străinătate, pentru ca, în final, ambii securiști români să ceară azil politic în Germania de Vest. La nivelul DIE a fost un fel de seism internațional, un precursor la ceea ce avea să se întîmple cu marea defectare a generalului Pacepa la o distanță de 19 ani. Situația creată îi dă frisoane lui Pacepa pentru că nu știa cum se va termina această rupere de lanț. Cu mintea lui scormonitoare, spre a-și salva pielea cu o acțiune de compensare, îl invită într-o zi la plimbare în doi pe omologul său de la structura Armatei. Nedumerit, acesta acceptă, așteptîndu-se la ceva specific ,,colegului” Pacepa, mai ales în contextul căderii celor doi ofițeri legendați, din cadrele DIE. Într-adevăr, Pacepa a jucat o carte mare, pe care o credea cîștigătoare: încercarea de racolare a lui Titu Simon în Securitate! După ce i-a lăudat calitățile și realizările în plan militar și informativ, a adus vorba de marile avantaje aduse Țării și lui personal, ca urmare a unei viitoare colaborări a celor doi. La întrebarea simplă – ,,Nu prea înțeleg de ce în avantajul meu?“, Pacepa dă perdeaua la o parte și îi spune pe șleau: ,,Păi, simplu: ești tînăr, talentat, aici în RFG stagiul tău de 4-5 ani se apropie de sfîrșit, se va pune problema mutării într-o altă țară și cine ar putea să te ajute mai consistent în promovarea carierei viitoare decît noi, respectiv eu? Perspectivele ar fi imense, nici nu bănuiești ce orizont s-ar deschide alături de noi, din punct de vedere profesional, ca funcții și ca avantaje materiale”. Rămas perplex în fața acestui act de perversitate securistă și de încălcare grosolană a cutumei dintre două servicii de informații ale aceleiași țări, Simon s-a abținut cu greu să nu reacționeze violent, dîndu-și seama că astfel ar încărca momentul cu scîntei ce ar duce la discuții și acuzații grave.

Pentru a temporiza problema, în încercarea de a afla ce entitate de informații se află în spatele acestei propuneri inedite (Securitatea noastră sau vreun serviciu de informații străine), Titu Simon a cerut un timp de gîndire, după care a anunțat superiorii din Direcția de Informații a Marelui Stat Major. A doua zi, Pacepa a fost chemat la București. După ce s-a întors la Frankfurt, după o săptămînă, pentru reprezentantul Armatei s-a declanșat calvarul, ostilitatea lui Pacepa îmbrăcînd forme de neimaginat într-o asemenea misiune și conlucrare comune, ajungîndu-se pînă la instalarea unui ofițer de-al lui Pacepa în biroul lui Titu Simon cu scopul vădit de a-i supraveghea convorbirile telefonice. Astfel și-a format Pacepa personalitatea și deprinderile care au generat acumulări pe scara invizibilă a viitoarei trădări pînă la momentul exploziv din iulie 1978... (va urma)

GEO CIOLCAN

În imagine, președintele Ronald Reagan în Biroul Oval, primind cartea „Orizonturi Roșii”, scrisă de Ion Mihai Pacepa după fuga din România

Probabil ultima fotografie realizată în România, înaintea fugii din țară

Asasinarea lui Alexandru al II-lea, țarul reformator (III)

Testamentul asasinului

Țarul Alexandru a rămas expus în cabinetul său de duminică pînă miercuri, după care a fost transportat în marea biserică din Palatul de Iarnă. Seara, toate persoanele ce aveau privilegiul să asiste la această ceremonie au umplut biserica. Alexandru era îmbrăcat în uniforma de gală a regimentului Preobrajenski, cel în care debutase ca simplu soldat. Avea pe piept depusă o coroană din părul tăiat al văduvei îndurerate. Nu

purta nici un fel de decorații și nici o coroană, pentru că nu-i plăceau luxul și pompa. Înhumarea a fost prevăzută pentru ziua de 14/26 martie. O lună mai tîrziu, țarul ar fi aniversat împlinirea a 63 de ani.

,,Rusia este în doliu. țarul a fost asasinat. La el în țară, în Rusia, în capitala sa, sub ochii tuturor, de mîna unui rus... Un lucru nemaipomenit, nemaiauzit s-a întîmplat în sfînta Rusie! Cine sînt cei care îndrăznesc să păteze existența noastră istorică, să aducă rușine asupra capetelor noastre? Atentatul asupra țarului este un atentat și asupra poporului, reprezintă un act de violență împotriva voinței populare și împotriva libertății...”, scriau ziarele a doua zi după uciderea țarului.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Marele foc din martie1847

În 1847, sărbătoarea de Paști a adus în capitala Țării Românești cel mai mare dezastru pe care-l văzuse vreodată orașul de pe Dîmbovița. Un mare incendiu, mai aprig decît toate celelalte incendii care afectaseră în trecut Bucureștii, a izbucnit în ziua de 23 martie. Era duminică, ziua de Paști. În toiul sărbătorii, un accident care-ar fi putut fi evitat a dus la aprinderea unui foc în inima orașului. De acolo, flăcările s-au răspîndit cu viteza vîntului – căci ghinionul a făcut ca în ziua respectivă să bată un vînt puternic, iar un sfert din capitală le-a căzut victimă.

La originea incendiului a stat un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști. Peste tot în oraș, în această zi se auzea zgomotul armelor. De data aceasta însă, ceva a mers prost: fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent cînd și-a descărcat arma, iar scîndurile vechi ale streașinei casei au luat foc. Întregul acoperiș s-a aprins în doar cîteva minute și, din cauza vîntului puternic, s-a răspîndit la casele din jur.

Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Una după cealaltă, clădirile au luat foc. „În mai puțin

Alexandru al III-lea preia o moștenire foarte dificilă. Tatăl său este ucis de teroriști, fără ca nimeni să știe cît de puternice sînt grupările acestora. Cei implicați în atentat sînt găsiți, însă, repede, deoarece Rîsakov, fiind reținut la locul atentatului, dezvăluie imediat numele complicilor săi. În 3 martie este arestat Mihailov, în 10 martie Sofia Perovskaia, iar în 17 martie, Nicolai Kibalcici. Chiar dacă s-au făcut numeroase

de o oră, toată partea de răsărit a orașului a devenit o mare de foc care distrugea, neținînd seamă de nimic. Între tînguitul clopotelor ce cu doar cîteva ore înainte anunțaseră vesele Sfintele Paşti şi ţipetele ascuţite ale oamenilor disperaţi, vîlvătaia se ridica pe stîlpii caselor, în turla bisericilor, în coroana arborilor. Pe străzile fumegînde bărbaţi şi femei alergau care-ncotro, cu chipuri răvăşite, învineţite de fum, înroşite de flacără. Unii purtau în mîini donițele goale și priveau cum focul nemilos le arde toată agoniseala, mai cu seamă că toate prăvăliile mai aveau încă din marfa adusă pentru vînzările din perioada Sfintelor Paști.”

apeluri pentru a le cruța viața, execuția a avut loc conform programului.

Ignati Grinevitki scrisese în testamentul său din februarie 1881: ,,Alexandru al II-lea trebuie să moară. Zilele lui sînt numărate. Eu sau altcineva va trebui să dăm ultima lovitură puternică, care va răsuna în întreaga Rusie, în cele mai îndepărtate colțuri ale ei. El va muri și împreună cu el vom muri și noi, dușmanii lui, ucigașii lui. Acest lucru e necesar pentru libertate pentru că, prin acest gest, se va clătina ceea ce unii numesc guvernare monarhică nelimitată, iar noi despotism... Ce va fi mai departe? Oare iubita noastră patrie va mai avea nevoie de încă multe jertfe ale fiilor săi pentru eliberarea sa? Mă sperie gîndul că vor mai fi încă multe. Însă ultima încleștare mortală cu despotismul, care cred că nu e foarte departe, va umple cîmpiile de sînge... Însă, vai, istoria ne arată că minunatul arbore al libertății necesită jertfe omenești. Eu nu voi mai participa la ultima luptă. Soarta m-a condamnat la o moarte timpurie și nu voi putea vedea victoria, nu voi putea să trăiesc măcar o zi, un ceas din acest perioadă solemnă. Consider însă că prin moartea mea fac ceea ce trebuie să fac și mai mult nu-mi poate cere nimeni pe lume”.

Cu moartea lui Alexandru al II-lea se încheia astfel perioada eroică a mișcării narodnicilor. Experiența istoriei a demonstrat însă că terorismul și atentatele nu pot duce nici la libertate politică, nici la îmbunătățirea situației economice a maselor.

Cum au descris ziarele vremii incendiul

„Eri la un ceas după amiază, pe cînd toată lumea se afla veselindu-se [...], pustiitorul element al focului, sprijinit de o suflare furtunoasă a Austrului, a prefăcut în puține ceasuri în ruine înfiorătoare o parte din cele mai frumoase, mai populate și mai bogate (cartiere) ale capitalei; a jefuit multe ființe și a dat în prada nenorocirei și a lipsei cele mai grozave un număr însemnat de familii, lăsîndu-le goale și subt acoperămîntul cerului.

Focul a început de la o casă mare a dumneaei cluceresi Drugăneaschi de lîngă biserica Sfîtăș Dimitrie, metoh al episcopiei Buzăului; s-a întins cu iuțeala fulgerului în formă de triunghiu, pe de o parte, spre Curtea Veche și pușcărie înainte, iar pe de altă parte, spre Lipscani și Sf. Gheorghe cel Nou, mistuind într-o clipă tot ce a întîmpinat într-acest triunghiu pînă cînd răsuflînd (răbufnind) afară din oraș și nemaigăsind hrană, a trebuit să stea”.

2000 de clădiri distruse

„Mahalaua Sfîntului Dimitrie de la biserică la vale, Ulița Franțosească partea stîngă, Ulița Nemțească, Ulița Șelarilor, Puș-

căria, apoi lipscăniile de la Picolo încolo, marchităniile, Hanul lui Zamfir, bogaseriile, brașoveniile, Ulița Bărăției cu biserica zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, Sfîntul Gheorghe Vechi, Sfîntul Gheorghe Nou, Tîrgul Cucului, pescăriile vechi cu căvăfiile noui, mahalaua, Steli, a Udricanilor, a Sfintei Vineri, a Lucacilor, a Sfîntului Ștefan și altele în dreapta, în stînga și înainte, înfățișează astăzi sfîșietoarea priveliște a unor ruine care pătrund sufletul și umilesc inima cea mai împietrită”.

Potrivit mărturiilor, focul a durat cîteva săptămîni, timp în care soarele abia dacă mai putea fi zărit pe cerul Bucureștilor din cauza norilor și a cenușei.

Potrivit statisticilor vremii, au fost distruse „130 de case, 354 de prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 10 hanuri, 7 biserici, Bărăția cu toate încăperile ei, și 166 de încăperi închiriate în următoarele hanuri: 15 în Hanul Roșu, 23 în Hanul lui Mustacov, 24 în Hanul lui Vasilie, 27 în Hanul Elenchii Mustacov, 35 în Hanul lui Mărgărit și 42 în Hanul Sf. Gheorghe Nou”.

Pierderile materiale au fost uriașe, dar norocul a făcut ca incendiul să nu facă atît de multe victime: doar 15 oameni au murit. Potrivit istoricului George Potra, veștile despre marele incendiu din 1847 care a distrus Bucureștiul au ajuns în întreaga Europă. Ajutoare au venit atît din partea Țarului Rusiei, cît și a Sultanului otoman, și – din țară – din partea boierilor și a Bisericii.

După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfîrșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent pînă atunci. rrm

Biserica Sfîntul Gheorghe Nou în flăcări (23 martie 1847)

Pușcăria în flăcări

OVESTI ADEVARATE p

Grigore Antipa - părintele

oceanografiei româneºti (III)

Antipa şi familia (2)

Scrisorile dintre cei doi sînt sfîşietoare, pline de tandreţe şi dor, dar şi de multă suferinţă. „Mă gîndesc cu multă milă şi dragoste la mata (după trei decenii de căsătorie, Antipa încă folosea în corespondenţa cu soţia, pronumele de politeţe! – n.a.) şi sînt foarte îngrijat că te-am lăsat atît de obosită”, îi scrie el, în timp ce ea îi răspunde: „Am rămas impresionată de figura ta tristă la plecare, am remuşcări…”. Doi ani mai tîrziu, tonul Alinei e la fel de pesimist, dar bazat probabil şi pe o stare asemănătoare a soţului: „Este prima oară că zici că simţi c-ai îmbătrînit şi sînt tristă cînd mă gîndesc că din cauza mea, boala mea lungă care nu se mai isprăveşte, cheltuieli atît de mari şi atîta grijă”. Din păcate, nici sănătatea lui „moș Grigore”, cum îi spuneau apropiaţii, nu mai este atît de bună ca în tinerețe. Antipa continua să muncească enorm, între 14-16 ore pe zi, dar şi să fumeze foarte mult, mai cu seamă ţigări de foi. Singura concesie pe care o face Alinei, care îl conjura să se lase de fumat, este aceea de a-și injecta ţigările cu o substanţă procurată din Elveţia, care se spunea că neutralizează efectele nicotinei. În 1931 începe să simtă primele contracţii dureroase ale inimii, semne rău-prevestitoare ale anginei pectorale care îi va aduce sfîrşitul. Nu poate rezista decît cu nelipsitele tablete de trinitrină, „dinamită” cum îi spunea Antipa.

Ultimii ani

În 1937 împlineşte 70 de ani. Savantul duce aceeaşi viață de pustnic studios, avînd puțini prieteni, pe care, dacă vroia să-i întîlnească, îi invita mai degrabă la restaurant decît acasă. Nepoții, mai familiari cu el, îl felicitau într-o manieră proprie: „Ce ne priveşte pe

noi vîrsta unui unchi care a ştiut să-şi păstreze veselia, entuziasmul şi tinereţea inimii?”. Cît despre „moș Grigore”, acesta îşi sărbătoreşte cei 70 de ani cum ştie el mai bine: publică dări de seamă în Analele Academiei, elaborează două memorii privitoare la aplicarea unui plan cincinal pentru dezvoltarea pescăriilor statului şi scoate de sub tipar o nouă lucrare fundamentală, Țelurile politice de stat pentru dezvoltarea, organizarea şi punerea în valoare a pescăriilor României.

Onorarea aniversării sale va fi făcută de către Academia Română în martie 1938, prilej cu care i se înmînează un volum omagial monumental, ,,Grigore Antipa, hommage à son oeuvre”, scos din iniţiativa altui mare savant, Traian Săvulescu, distins botanist şi biolog, fondator al şcolii româneşti de fitopatologie, dar şi ministru al Agriculturii în guvernul de tristă amintire al lui Petru Groza şi primul preşedinte al puținei glorioase Academii a Republicii Populare Române (1948-1959). Adeseori, inteligența nu e dublată de un caracter pe măsură! Oricum, în 1938, Traian Săvulescu nu are decît cuvinte de laudă pentru Antipa, cel care, de fapt, îl şi recomandase pentru demnitatea de academician, în 1936.

Ultimii șapte ani din viața lui Antipa se scurg chinuitori din punct de vedere al sănătăţii, dar sînt la fel de benefici ca rezultate ştiinţifice. Inima îl supără din ce în ce mai des, dar „iau un bob de exploziv (trinitrină, n.a.) şi inima se linişteşte îndată”. Cînd nu scrie sau conferenţiază, Antipa se plimbă prin sălile muzeului său, însoţit de Azorică, un basset plin de nerv, care lătra mereu în fața vitrinei cu zimbrul. Toate acestea pînă în ziua de 9 martie 1944, cînd inima marelui nostru savant încetează să mai bată. Organismul pînă atunci robust al lui Antipa pierduse bătălia cu angina pectorală. Funeraliile vor fi însă duble.

Senzaþional interbelic: „Perla neagră” la Bucureşti

Cel mai mare star al lumii, cea supranumită de presa mondială ,,Regina tropicelor” sau ,,Perla neagră”, a fost invitată la București în anul 1928 pentru a juca într-un spectacol de cabaret. Senzațional, nu-i așa? Este vorba despre nimeni alta decît...

Josephine Baker, care s-a născut în America, în anul 1906, într-unul dintre cartierele sărace din Saint Luis, fiind fiica unui producător evreu de instrumente muzicale și a unei spălătorese de culoare. A deputat la vîrsta de 13 ani pe scena teatrului ,,Booker Washington Theatre” din Saint Louis. Mai apoi, cînd avea 16 ani, a început să apară pe scenele teatrelor de revistă din Philadelphia și din New York. Remarcată de poetul german Karl Gustav Vollmoeller, Josephine Baker a ajuns în scurt timp să se bucure de succese răsunătoare pe marile scene din Paris și Berlin.

Și-a dobîndit faima mondială după plecarea în Franța, unde s-a stabilit definitiv în anul 1925 (a părăsit Statele Unite datorită segregației rasiale). Debutul la Paris a avut loc în anul 1926, pe scena teatrului Champs-Élysées, în spectacolul ,,Revue negre”. Figură extrem de exotică a ,,anilor nebuni și ai charlestonului”, cea care apărea în spectacolele de cabaret mai mult goală decît îmbrăcată, doar cu niște frunze de palmier în jurul taliei, a devenit marea

răsfățată a publicului din toate marile capitale europene. Șlagărele cîntate de ea, precum ,,Paris, mes amours” sau ,,J’ai deux amours, mon pays et Paris”, erau fredonate pretutindeni. ,,Josephine Baker devenise idol și simbol. Pentru mulțimile dornice de cît mai multă desfătare, după anii sumbri de răsboi, Josephine era un idol. Adusese din coliba de palmieri de la marginea junglei tot parfumul exotic, iar oamenii din tranșee o înălțară pe umerii lor. Josephine Baker era simbolul unei epoci de vîrtej și necontenită schimbare. «Josephine, Josephine!» cînta generația care citea pe Tagore, disprețuia valsul și admira rochiile scurte” - nota un redactor al revistei ,,Realitatea ilustrată” în anul 1938.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Josephine Baker a început să lucreze pentru Rezistenţa Franceză, mai precis pentru serviciile de informaţii ale generalului de Gaulle: a transmis documente ale rezistenței franceze în țările ocupate de Germania. Ordinele erau scrise cu cerneală simpatică pe partiturile ei. A lucrat de asemenea ca asistentă în cadrul Crucii Roșii și a devenit sublocotenent în armata franceză. Josephine Baker a fost prima americancă care a primit o importantă distincție militară franceză: Croix de Guerre. A murit în anul 1975, la Paris.

Josephine Baker la Bucureşti

A fost primul superstar cunoscut de publicul bucureștean de pe ecranul sălilor de cinematograf, care a venit în România. Se întîmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decît marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 de lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă ,,Negru pe alb”, pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cîntat, a dansat (alături de alte

Alina Antipa, nesuportînd despărţirea pămîntească de soţul ei, se sinucide. „Alina a suportat cu stoicism moartea soţului său, cu un desăvîrşit calm şi hotărîre, pe care nu le trăda decît indiferența față de tot ceea ce era în afara catafalcului aşezat în mijlocul holului muzeului, unde odihnea lipsit de suflare cel căruia îi împărtăşise gîndurile mari şi neînsemnate de fiecare zi, omul care o jumătate de secol fusese reazăm puternic, care cu optimismul său îi insuflase optimism şi forță pentru a-şi birui boala ce o chinuise ani de-a rîndul” (Gh. Bîrca, Mihai Băcescu). „O prea mare iubire ucide” vor fi ultimele cuvinte ale splendidei noastre prim-balerine Irinel Liciu, care îşi va pune şi ea capăt zilelor la cîteva ore după decesul soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaș, pe 26 mai 2002.

Astăzi, urnele cu cenuşa Alinei şi a lui Grigore odihnesc într-o firidă a muzeului pe care l-au îndrăgit şi slujit amîndoi. Dincolo de orice realizări, numele lui Antipa va fi nemurit de muzeul ce îi poartă numele, o instituţie pe care el o iniţiase cu dorinţa ca în ea să fie instruiţi şi cei mari şi cei umili, intelectuali şi analfabeţi, bătrîni şi copii. A reuşit!

Sfîrșit rrm

16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsură deschisă (pentru a închide gura cîrcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cînta și va dansa la Bucureşti).

Bucureștenii se înghesuiau să vadă ,,minunea de abanos”. Un martor interbelic consemna: ,,Deodată, prin dreptul Capșei, zăresc (și mă frec la ochi), o tînără negresă purtînd pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana… Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicală de vreme ce o cheamă Josephine Baker și coboară dintr-o trăsurică ancorată de un struț și așază în fața struțului un pumn de alune cojite și pășește în Capșa și bea un mazagran într-o societate mie-n sută virilă și fîlfîie, și se unduie, și glisează dinaintea privirilor cloroformizate ale clienților și trecătorilor care uită să mai petreacă” (,,După București potopul…”, Mircea Constantinescu – ed. Biblioteca Bucureștilor, 2001). Cronica spectacolului din București consemna astfel evenimentul: „Spectacolele companiei Cărăbuș au început sîmbătă seara la Eforie din cauza ploii și frigului. S-a reprezentat «Negru pe alb» de Puck, Nick și Ramos, trei autori de reviste bine cunoscuți și reputati. Spectacolul de acum de sub conducerea d-lui C. Tănase a fost denumit însă «fantezie musicală și coregrafică». Succesul a fost al Josephinei Baker, care a executat, cu o grație și o agilitate extraordinare, dansuri pline de fantezie. Dar pe lîngă dansurile care i-au creat celebritatea mondială, Josephine Baker s-a produs și în cîteva cîntece. Și a cîntat sugestiv, frumos și expresiv cîntece nespus de triste, pline de melancolie, formînd astfel un interesant contrast cu dansurile”.

Josephine Baker a revenit în România abia 40 de ani mai tîrziu, la festivalul de la Brașov – ,,Cerbul de aur” –în anul 1970. Un mare succes și atunci...

Casa Memorială Grigore Antipa din Botoșani

Pas tila sãptãmînii

Să rîdem cu Radu Tudor

(urmare din pag. 1)

Unii am avut norocul să învățăm de la cei care au înființat cele mai mari trusturi de presă – existența surselor de informare, seriozitatea și credibilitatea informației. Cel care conducea trustul de presă în care eu m-am format ca ziarist punea mare accent pe autenticitate ca temelie trainică a fiecărei știri. Generația mea așa a fost educată și așa a învățat că se face presă. Ei bine, așa cum se întîmplă mereu în orice domeniu, atunci cînd toate merg bine apare cîte un idiot care strică totul și care face ca munca de jurnalist să devină o bagatelă, o bătaie de joc. În acest caz, idiotul se numea Ion Cristoiu și al lui cotidian „Evenimentul zilei“. Ei bine, ,,jurnaliști” luați de pe drumuri au început să inventeze știri, iar acest domeniu serios a fost dus în derizoriu, totul devenind o bătaie de joc la adresa publicului, dar și a noastră, cei care am învățat să scriem avînd ca scop doar aflarea adevărului.

,,Evenimentul zilei” a demarat o propagandă a minciunii, multe dintre informațiile lansate în presă la vremea aceea fiind inventate. Niște indivizi fără scrupule, pe care eu îi cunosc încă de atunci și care acum ne dau sfaturi la televizor, au început să facă diverse ,,anchete jurnalistice”, care de obicei se sfîrșeau cu șantaj sau cu lansarea unor informații false greu de combătut. Rar, foarte rar, pe piața media apărea vreo știre serioasă. Altfel cum credeți că în România nu a existat nici un atentat la viața nici unui jurnalist? Totul era o mare cacealma. Se făcea dosarul, se suna persoana vizată de un posibil mare scandal și se

negocia. Uneori făceau asta chiar jurnaliștii însărcinați cu ancheta, iar dovezile sau dosarul nici nu ajungeau pe biroul directorului publicației. Era o haiducie totală, o goană nebună după bani, iar elementul sacrificat era credibilitatea presei.

Ca să revin la aberația clovnului Radu Tudor, cînd directorul publicației avea o țintă, trimitea o echipă în zonă ca să facă săpături. Se cheltuiau bani, se făceau deconturi mari. Iar cînd ,,anchetatorii jurnalistici” nu găseau nimic, dar voiau să se împăuneze cu importanța lor capitală în viața publică românească foloseau replica ,,Șefuʼ, am început să primim telefoane de amenințare! Ce facem?” și, prin diverse aranjamente cu milițienii care confirmau spusele jurnaliștilor, răsplata era pe măsură. În realitate, totul era o minciună, o bătaie de joc. Noi, jurnaliștii normali ai vremii, ăia care ,,fără trei surse” nici nu puteam băga o știre pe flux, îi priveam cu o oarecare curiozitate. Nu credeam că acești indivizi, de genul lui Radu Tudor, vor face mulți purici prin presă. Ei bine, cu ceva excepții, ne-am înșelat. În afară de micul caporal de la Antena 3, în presa românească încă există multe personaje care în anii ʼ90 ne stîrneau rîsul. Presa aia de doi bani a avut succes, pentru că informația verificată și veridică, în lumea în care trăim, a devenit o raritate.

Forța lui Radu Tudor stă în angrenajul nu foarte puternic, dar activ, care îl ține în post. A fost impus la Antenă din cauza faptului că Dan Voiculescu nu mai are influență decît poate pentru a-și angaja vreo nepoată pe un post mai bunicel. Tot ce se întîmplă în Antena 3 este parte a acestui sistem despre care vorbesc și care îl susține pe Radu Tudor. În realitate, succesul de care Beni Hill s-a bucurat în Statele Unite s-ar putea repeta și în România, la Antena 3, o televiziune care îți stîrnește cel puțin rîsul, de cele mai multe ori.

O Românie legată de pat, sedată şi condamnată la moarte

Pe lîngă războiul fraticid, din spatele cortinelor, dintre facţiunile de securişti, cortine care au început să scîrţîie şi să tremure ca piftia, devenind ele însele convulsive, pentru că românii au început să se trezească la realitate, ies la iveală tot mai multe dovezi ale unor sisteme paralele instaurate abuziv la vîrf. Sisteme alcătuite din specialişti în comerţul cu moartea, privilegiaţi ai sistemelor, plătiţi cu bani grei chiar de către victimele de facto. Ei, cioclii oficiali, beneficiază de centre speciale secrete de vaccinare, ţinute departe de ochii mulţimii care merge la vaccinare ca oaia la tuns, fără să se informeze cu privire la „moartea care vine pe banda de magnetofon” a lui Gheorghiţă, Arafat, Rafila, Cercel, Musta & Co… aceşti vînduţi mondialiştilor.

Pînă aici nimic deosebit. Suportăm de un an şi ceva botniţa şi restricţiile extrem de dure, însă ieşirea necontrolată a lui Cîţu, cu declaraţia că cei care sînt împotriva vaccinului ar fi terorişti, a tulburat şi mai mult apele, semn că urmare a politicii acestui prim-ministru anti-român şi a partidului din care provine se comit cu bună ştiinţă şi rea intenţie abuzuri şi crime împotriva poporului român. Declaraţia extremistă a lui Cîţu, morţii şi mutilaţii în urma reacţiilor adverse produse de vaccinare sînt motive reale pentru deschiderea unor dosare penale pe numele său şi al ciracilor globalişti din structurile criminalei gestionări a stărilor de alertă şi urgenţă, impuse dincolo de legi şi de Constituţia României. Dacă lupta pentru respectarea Constituţiei României, a Convenţiei de la Oviedo, ratificată prin Lg. 17/2001 de România, a Codului de la Nürnberg şi a ansamblului legislativ incident, e pentru Cîţu terorism, înseamnă că este un premier de sorginte neofascistă. Manipulatorii de rang înalt, care se plimbă nestingherit prin bazele de date cu securişti, au inventat pentru „prietenul” lor Cîţu meseria de ministru prim, dovadă că „ajutorul” dat la timpul potrivit l-a făcut pe Cîţu băiat mare, l-a răsplătit cu o demnitate în statulcolonie. Aşa au ajuns teroriştii la Palatul Victoria şi

Cotroceni. Atenţie, oameni buni! Cine-l va contrazice pe Cîţu-meu va fi catalogat terorist şi tratat ca atare. Adevăraţii terorişti sînt în guvernul lui Iohannis, însuşi acesta, care de un an de zile au lăsat românii să moară de dragul statisticilor şi raportărilor. Terorişti sînt cei care s-au îmbogăţit vînzînd măşti neconforme, oferind, fără licitaţie, firmelor de partid contracte de milioane de dolari în „pandemie”. Terorişti sînt cei sus-menţionaţi, care au închis ochii cînd au ars românii în spitale, cînd au fost săltaţi de acasă cu mascaţii şi internaţi cu forţa, cînd, legaţi de paturi, au fost sedaţi şi lăsaţi să moară. Acest sistem criminal iohannist este adevăratul terorist.

Operaţiunea de acoperire a mizeriilor şi falsurilor „pandemice” sub preş, catastrofal gestionată, n-a făcut decît să nască proteste de stradă – deocamdată timide – şi tot mai multe semne de întrebare legate de manipularea într-o cheie excesiv de mincinoasă a cetăţenilor. Stop imposturii şi dictaturi medico-militare! Stop criminalilor aflaţi în slujba crimei organizate interne şi mondiale! Stop extremismului de stat! Stop regimului nazist al robotului de la Cotroceni, regim care colcăie de tot mai multe scandaluri legate de restrîngerea abuzivă a libertăţilor individuale, de vaccinarea cu efecte letale, de centrele şi listele de vaccinare publicate din „greşeală” de Ministerul Sănătăţii, acestea bătînduse cap în cap cu cifrele lui Arafat şi Gheorghiță, care vor să mute Paştele Ortodox, dacă ar putea, chiar la „paştele cailor”. Umblă vorba că „teroriştii” ar fi de vină pentru manipulările statistice ale cifrelor, că anchetatorii de la corpul de control al cîțului ar fi descoperit că serverele Institutului de Sănătate Publică ar fi fost atacate de un haker extern. D-aia au apărut neconcordanţele! Gogoşi, marca Iohannis, Cîţu şi penele-ul lor penal!

Trecute la categoria „Secret de stat”, „scăpările” au inflamat spaţiul public, acuzaţiile îndreptîndu-se spre sistemul populat cu „speciali” şi politruci de tip păduche din coaliţia de guvernare, care nu vor dispărea

Scară rulantă pentru Air Force One Pamflet

Ca urmare a incidentului în urma căruia președintele american Joe Biden a căzut de trei ori la rînd în timp ce urca scara avionului prezidențial, s-a decis ca intrarea în aeronavă să fie îmbunătățită și adaptată noilor nevoi prezidențiale. Astfel, conform unor surse de la Casa Albă, avionul va fi dotat cu un lift prin care Joe Biden să fie urcat la bord în siguranță, dar și cu scări rulante pentru ca momente penibile de genul celor petrecute recent să nu se mai repete.

Nu se știe cînd anume vor fi instalate acestea, dar inginerii au ajuns la concluzia că scările rulante sînt de urgentă necesitate, urmînd ca liftul să fie folosit doar în cazuri excepționale. ,,Scările pot fi vopsite în culoarea roșie, pentru a imita covorul pe care orice președinte pășește în vizitele oficiale. Liftul, însă, este o variantă mult mai sigură: președintele coboară direct pe covor și poate saluta liniștit mulțimea care îl aclamă”, a declarat Vasilica Mendoza, directoarea aerobazei prezidențiale.

Pentru elicopterele și limuzinele administrației s-au găsit deja soluții: aparatele de zbor vor fi dotate cu un scaun retractabil pe care președintele se poate așeza și apoi pus cu grija în carlingă, iar autoturismele vor avea montat un scăunel roșu, pe care va fi imprimată fotografia președintelui chinez. D.A.

prea uşor din politică sau din administraţie. „Actorii ăştia speciali” se războiesc pe împărţirea a zeci şi zeci de milioane de euro, dacă nu chiar mai mult, vorbind de vaccinuri şi de banii pentru presă. Scandaluri care, în orice ţară normală, ar fi dus rapid şi fără comentarii la demisia guvernului terorist, au devenit banale şi cu frecvenţă cotidiană. Din toate aceste măsuri, foarte multe, abuzive, ilegale şi extremiste, care ne expediază uşor-uşor spre cimitire, merită reţinut că în România există o castă de privilegiaţi din structurile de forţă, la fel cum erau reprezentate gorilele de către Pierre Boulle în „Planeta maimuţelor”, privilegiaţi pentru care vaccinarea şi serul trebuie să fie secrete, nu amestecate cu vulgul; privilegiaţi din rîndul cărora fac parte unii magistraţi, diplomaţi, angajaţi M.Ap.N., M.A.I., M.A.E., cei din Serviciile Secrete, mulţi parlamentari şi numeroşi penali în funcţii publice. Merită reţinut că România a devenit ţara teroriştilor speciali de stat. Republica Securistă România aparţine „specialilor”. Specialii sînt în Sistemul de Sănătate, în Justiţie, în M.Ap.N. „Specialii” au bugete speciale din banii contribuabililor, au imunitate specială, au spitale speciale, salarii speciale, pensii speciale, hoteluri speciale, vacanţe speciale, amante speciale, slugi speciale, bucătari speciali, medici speciali, vaccinuri speciale, averi speciale, avioane speciale, maşini speciale, diurne speciale, vile speciale... Au România lor specială, diferită de România mulţimii umilită şi lipsită de drepturi şi libertăţi. Tot aşa cum K.W.I. şi-a instalat versiuni de tip „Guvernul meu”, „Parlamentul meu”, „ambasadorii mei”, mai nou, „Poliţia Militară a mea”, cu o mă-Ciucă pe post de agă, cetăţenii români încearcă să supravieţuiască în România tăierilor de venituri, România sărăciei, bolilor, manipulărilor, torturii şi practicilor pandemice apropiate de genocid, în România virusată cu vaccinuri. O Românie legată de pat, sedată şi condamnată la moarte. Peste tot şi toate, deasupra României tronează frica inoculată în fiecare individ, tratat de peste un an de zile cu „Staţi acasă!”, „Purtaţi masca” şi „Spălaţi-vă pe mîini!”. De creiere au avut ei grijă! ART-EMIS RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Flavia Groșan. Doar atît

(urmare din pag. 1)

Ei bine, nu este deloc așa. Doamna Flavia Groșan este medic primar pneumolog-bronholog, și, într-un exces de iubire față de aproapele său, a făcut publică schema de tratament pe care o practică în cazul răcelilor, bolilor aparatului respirator, efecte ale coronavirusului.

În această schemă nu am văzut nici ciuperci otrăvitoare, nici urzici culese după prima ploaie de vară, ci medicamente și vitamine care pot fi cumpărate de la orice farmacie, avizate de Ministerul Sănătății și de toate organismele naționale și internaționale.

Atunci care este motivul pentru care mass-media a sărit ca arsă? Care este interesul real? Doamna doctor nu este nici vraci, nici vreun tămăduitor sătesc

venit de peste munți, ci un medic pneumolog care a făcut bine pentru peste 1000 de pacienți infectați. Unde este problema? Noi știm care este problema, dar vocea noastră este stinsă. Interesele politice și cele financiare contează mai mult decît oamenii salvați. Interesele unor străini ajunși în funcții înalte, ale tuturor celor care conduc această țară, au făcut ca medicul să fie pus la zid. Mă bucur că trăim în Mileniul III, pentru că, dacă trăiam cu doar 300 de ani în urmă, Flavia Groșan ar fi fost declarată vrăjitoare și arsă pe rug înainte ca vestea binelui pe care l-a făcut să ajungă la oameni. În fond, care este diferența dintre Inchiziția de atunci și dictatura absurdă din prezent? Lipsa rugurilor pe care erau arși cei care nu se supuneau. În rest, execuții se practică și astăzi, doar că sînt mediatice. În alte țări, purtatul măștii este privit cu mai multă relaxare în spațiile deschise, iar sistemele de sănătate s-au pus pe

,,Rația K” și ,,Porția letală”

Motto: ,,Pas cu pas a fost sloganul/ Celor care-au înhățat ciolanul/ Toți speram în mult mai bine/ Dar am ajuns cu izmenele-n vine/ Și uite-așa, tîrîș prin Europa/ Ne-ntîlnim mai mult cu popa!”.

(Folclor)

Mulți cred că a pleca la război se rezumă doar la a-ți lua parul de după ușă, furca, pușca sau tancul, după caz, pentru a merge pe cîmpul de luptă să-ți omori dușmanul. Tot așa, gestul de a-ți căra în spate camaradul rănit sau de a-ți dona mantaua unui soldat înfrigurat, așa cum a procedat Napoleon, sînt considerate acte de mare eroism. Total greșit! Un militar este antrenat sub toate aspectele, testat medical și pregătit atît fizic, cît și psihic. Importantă este și instruirea tehnică legată de mînuirea armelor din dotare, dar și influența mobilizatoare a jurămîntului depus față de țară și de idealurile pentru care luptă.

de 1.000 de lei pe lună. ,,Ce lașitate, să le dai o pîine/ Cînd poți să-i lași să moară imediat/ Să decretați că omul este cîine/ Ce vă va ține hangul, prin lătrat” (Adrian Păunescu). Dar haideți să vedem ce meniu zilnic are un pensionar într-o țară aparent democratică, civilizată, dezvoltată, cu o economie care ,,duduie” și o clasă politică plină de penali, analfabeți, pramatii și lichele de tot soiul:

De-a lungul istoriei militare s-a demonstrat că unul dintre cei mai importanți factori în cîștigarea unui război alimentația. Un soldat bine hrănit are, de obicei, moralul mai ridicat și un aport sporit de energie pentru a lupta. Este necesară o diferențiere între mîncarea servită în bazele militare și cea pe care soldații o dețin asupra lor. Spre exemplu, Armata Statelor Unite s-a preocupat mereu pentru ca varianta a doua să fie eficientă și apreciată de soldați. În timpul celui de-al II-lea război mondial, colonelul Roland Isker, împreună cu nutriționistul Ancel Keys, profesor la Universitatea din Minnesota, au inventat faimoasa ,,Rație K”, de 340 de grame, care furniza aproximativ 3000 de calori pe zi unui soldat. Era distribuită în pachete care încăpeau în buzunarele uniformelor și era formată din mic dejun, prînz și cină. Această rație se împărțea zilnic și conținea: o conservă, lapte praf, ciocolată, biscuiți, cafea, zahăr, prafuri pentru diverse sucuri, capsule pentru a curăța apa potabilă, hîrtie igienică, vitamina C, gumă de mestecat, patru țigări și un chibrit.

Aceasta putea fi și o mică afacere, în sensul că se poate observa că oamenii mîncau mai bine pe timp de război decît pe timp de pace. Mi-l amintesc pe bunicul meu matern, dogar de meserie, care mi-a povestit că, în perioadele de foamete, ofițerii Armatei germane îl angajau să facă butoaie în care puneau conserve de cîte 2-3 kilograme cu jumări și ouă amestecate cu cîrnați, acestea constituind varianta de hrană pentru armata din care făceau parte.

În prezent, pe timp de pace hrana constituie o problemă stringentă, omul – pensionarii îndeosebi – devenind o pagubă socială, cu un venit mai mic

- mic dejun: cîteva bucăți de anafură înmuiate în uleiul de la candelă, un ceai din fulgi de zăpadă îndulcit cu bomboana de pe colivă și un sfert de ou de prepeliță fiert.

- gustarea de la ora 10: exerciții fizice contra obezității – coborîrea de la etajul 8 pe scări, pentru a merge la magazinul din colț de unde îți poți cumpăra 3 kilograme de carne. Îți dai seama, însă, că ai uitat banii acasă. Te întorci și urci, bineînțeles tot pe scări, deoarece liftul nu funcționează.

- prînzul: supă de pui în care pui apă, pui sare, pui piper, pui verdeață, iar dacă nu ai pui, și mai bine... scazi nivelul colesterolui. Felul principal: ceva ușor, eventual 10 grame de pilaf, care trebuia să fie cu carne, dar dacă ai uitat banii acasă... - gustarea de la ora 16: o vizită la vecină, care te servește cu 2-3 lingurițe de dulceață de măceșe, asta în măsura în care este acasă, binînțeles. Dacă nu, aia e, oricum te privește urît de fiecare dată cînd dați nas în nas.

- cina se ia în oraș, mai precis la supermarket, unde ,,dă bine” să te prefaci că ești în căutarea icrelor negre și a fileului de somon. Cu gesturi delicate poți gusta de oriunde, pînă te iau la șuturi cei de la pază la modul ,,Mai dați-i dracuʼ, nu-i vedeți/ Că-s ancora acestei țări în faliment/ Și înțelegeți că toți pensionarii/ Ar trebui-mpușcați în mod urgent” (Adrian Păunescu).

Nu vă mirați de faptul că orice pensionar ar da orice să plece la război împotriva oricui numai să scape de veșnica ,,porție letală”. Cine a denumit-o așa? Simplu: urmașii care nu au reușit să treacă în certificatele de deces ale celor dragi, la rubrica din formular, ,,Cauza morții”.

VALENTIN TURIGIOIU

picioare. Se aplică vaccinuri în funcție de calitatea lor și nu de interesele politice. La noi, însă, nu. Colonia condusă de arendașii ăștia se supune imediat stăpînilor, iar cel care are de pierdut este poporul.

Flavia Groșan a avut curajul să spună ce a făcut, cum a făcut și ce rezultate a avut. Probabil că în acest moment spitale din afara țării doresc să colaboreze cu dumneai. Și nimeni din această țară nu ar avea dreptul să îi reproșeze dacă ar pleca. Și ca ea sînt mulți alți medici care mai devreme sau mai tîrziu vor pleca acolo unde sînt apreciați, nu ironizați, așa cum mass-media procedează.

Personal, o felicit pe doamna doctor Flavia Groșan și, în numele revistei, îi doresc tot binele din lume și îi mulțumesc pentru curajul de care a dat dovadă. Orice viață salvată este un dar de la Dumnezeu. Ea a reușit să salveze mai mult de 1000.

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE

ACCENTE (7)

Același Florin Cîțu, care, sub imperiul entuziasmului generat de realizarea bugetului grupării sale politice – nicidecum al națiunii – fără a fi adoptat măcar unul din multiplele amendamente ale partidelor din opoziție, fără a fi repartizat just banii în teritoriu, e bîntuit de viziuni suprarealiste de tipul: „Un milion trei sute de mii de I.T-iști s-au întors voluntar în țară, din care cei mai mulți, vreun milion, s-au încadrat în domeniu!”. Măi, să fie... Să vezi și să nu crezi! În ritmul ăsta, mîine-poimâine îi va readuce acasă dl. Cîțu pe toți românii de-afară...

Excesiv de monitorizat cazul morbid de la Onești, întors pe toate fețele de cei mai iscusiți analiști-comentatori de la toate televiziunile din țară, pentru a-i individualiza pe principalii neputincioși care s-au vînturat în jurul unui bloc, într-un spectacol lamentabil, degajînd nepăsare și lipsă de idei, preț de vreo cinci ore. Din păcate, „reprezentația” s-a soldat cu dispariția, în condiții tragice, a doi nevinovați! Făptașul, un munte de ură acumulată pe parcursul a zece ani, nu a ezitat nici o clipă... Nimeni nu s-a întrebat de unde provenea atîta patimă. De ce nu se analizează și cauzele care au alimentat acel ,,izvor” încărcat de venin?

Dacă la baza lui a stat o eroare judecătorească? Una din fiicele criminalului afirmă că toți membrii familiei au fost aruncați în stradă cu pistolul la tîmplă, deși doar mama delapidase o sumă de bani. Se mai spune că el, capul familiei, nu văzuse niciodată documentul pe baza căruia au fost expulzați din casă precum o măsea stricată! Oare problema nu ar putea fi privită și din această perspectivă? Nu pentru a fi absolvit de vina crimei, ci pentru a ști exact cum stau faptele. Poate doar astfel, în ceasul al 12-lea, se va lua hotărîrea adoptării grabnice a Legii răspunderii magistraților, cum s-a întîmplat în atîtea alte țări civilizate, fiindcă nimeni nu poate fi mai presus de lege, nimeni nu poate fi Dumnezeu în țara asta! Cu salarii și pensii uriașe, fără a da socoteală pentru erorile săvîrșite, multe decontate apoi de poporul român la CEDO!

A început recalcularea pensiilor. Privită ca o ,,cenușăreasă”, problema pensiilor și a pensionarilor se află la periferia preocupărilor actualilor guvernanți. Se tot caută formula de calcul, iar Raluca Turcan, actualul ministru al Muncii, a afirmat recent că au fost reevaluate deja șase mii de dosare, pentru ca, a doua zi, într-o sîmbătă, aceeași persoană să afirme că numărul acestora este de 89.900! Și că întregul proces al corectării va dura un an și jumătate, timp în care pensiile vor rămîne înghețate. Doamna ministru nu a participat la dezbaterea pe profil care a urmat, ceea ce a întărit ideea – subliniată de unii comentatori – că toată această „mișcare” nu este decît o mascaradă pentru a trage de timp! În timp ce liniștea se desprinde încet dar sigur din tumultul tulburătoarei primăveri, încercînd să se aștearnă tainic, cum ar spune poetul filozof, peste văi și peste munți și peste șesuri, acoperind țara cu o mare de lumină și înțelegere, acum, în preajma Sfintelor Sărbători de Paști, dinspre Cotroceni vine totuși un suflu rece, vinețiu pe alocuri, menit să provoace frisoane și nedumeriri existențiale. „Dictatură militară”, „sete de putere” – se șoptește printre coloanele de protestatari, făcînd să tremure fibra unui popor obișnuit cu rînduiala tăcută și cu necazurile, nu însă și cu umilința... (va urma)

IoAn SToICA

În Occident există o transformare rapidă a relațiilor umane

Compania internațională de cercetare autorizată Ipsos a prezentat rezultatele surprinzătoare ale unui studiu sociologic legat de orientarea sexuală a populației Statelor Unite ale Americii. Aceste rezultate s-au dovedit a fi neașteptate în lumina noțiunilor predominante occidentale ale unei predeterminări genetice a preferințelor sexuale (naturale și nenaturale). Sînt remarcabile datele privind creșterea cantitativă a așanumitelor minorități sexuale de la vîrste mai înaintate pînă la vîrste mai fragede.

Participanții la sondajul Ipsos au fost distribuiți pe generații:

- generația „Baby boom” (oameni născuți în perioada 1946-1964);

- generația X (cei care s-au născut în perioada 19651980);

- generația Y (persoanele născute în intervalul 19811996);

- generația Z (cei născuți în perioada 1997-2012).

În acest context, persoanele care fac parte din generația Baby boom, 84% s-au declarat atrași exclusiv de membrii sexului opus, în timp ce membrii generației Z – sau așa-numitele buzzere – văd viața diferit. Doar 52% dintre tinerii americani își declară orientarea normal, 14% sînt homosexuali, iar 32% bisexuali. În

Teoria lui Stephen Hawking, confirmată de fizicieni

Oamenii de știință de la Institutul Tehnologic din Israel au creat un analog sonor al unei găuri negre din laborator, confirmînd existența unei radiații Hawking stabile. Înainte, fizicienii din Mexic și Israel au demonstrat existența radiației Hawking folosind impulsuri laser ultra-scurte și fibre de cristal fotonic. Cu toate acestea, pînă acum nu a fost posibilă confirmarea stabilității radiației.

Cum „funcționează” găurile negre?

Găurile negre sînt regiuni în spațiu unde gravitația este foarte puternică, într-atît încît tot ceea ce cade în ele nu poate „scăpa” – nici măcar lumina. Predicțiile teoretice sugerează faptul că există o rază în jurul găurilor negre cunoscută sub numele de ,,orizontul evenimentelor”. Odată ce un stimul îl traversează, nu mai poate părăsi gaura neagră. Ideea este că gravitația devine mai puternică pe măsură ce acel stimul se apropie de centrul ei.

Într-o gaură neagră obișnuită, radiația Hawking apare atunci cînd există o pereche de particule virtuale la orizontul evenimentelor, care se transformă într-o pereche particule-antiparticule. În acest caz, o particulă cade peste orizont, iar cealaltă zboară.

Previziunile lui Hawking

Fizicianul Stephen Hawking a prezis faptul că, deși nimic nu poate părăsi găurile negre, acestea emit spontan o cantitate limitată de lumină, cunoscută sub numele de radiație Hawking. Conform previziunilor fizicianului, această radiație este spontană (adică apare din nimic) și staționară (adică intensitatea sa nu se schimbă prea mult în timp).

general, de-a lungul a 30-40 de ani, numărul adepților LGBT din America a crescut de aproximativ trei ori.

Rezultatele sondajului Ipsos sînt confirmate de alte studii efectuate recent în Occident: deviația sexuală a naturii umane, în majoritatea covîrșitoare a cazurilor, nu este genetică, ci mai degrabă educată de societate. Astfel, un studiu din 2015 al agenției de opinie publică YouGov din Marea Britanie a relevat faptul că în rîndul britanicilor cu vîrste cuprinse între 18 și 24 de ani, mai puțin de jumătate (46%) se consideră „complet heterosexuali”, în timp ce în rîndul celor de peste 60 de ani, heterosexualii sînt majoritari (88%).

Un grup de geneticieni americani a publicat, în 2019, rezultatele unui studiu care arată că „gena homosexuală” pur și simplu nu există. În ceea ce privește influența indirectă a eredității asupra orientării netradiționale,

emisia din găurile negre este spontană. În noul lor studiu, oamenii de știință și-au propus să afle dacă radiația emisă de gaura neagră este, de asemenea, staționară (dacă rămâne constantă în timp).

Descoperirile oamenilor de știință

Cercetătorii de la Technion Israel Institute of Technology au efectuat recent cercetări menite să testeze predicțiile teoretice ale lui Hawking. În special, au studiat dacă echivalentul radiației Hawking dintr-o „gaură neagră artificială” creată în condiții de laborator a fost staționar.

aceasta „dă tonul” minorității absolute a homosexualilor (de la 8% la 25%). În cazul majorității persoanelor care fac parte dintr-o minoritate sexuală, intrarea în aceste grupuri a avut loc sub influența factorilor socio-culturali: situații traumatice și propaganda pro LGBT. Cercetările indică, de asemenea, rolul important al embriogenezei în dezvoltarea confuziilor sexuale, mai exact influența factorilor legați de sănătatea mamei. Cu alte cuvinte, chiar și în acest sens, homosexualitatea este dobîndită și nu congenitală, neînregistrată inițial în gene. În Occident, are loc o transformare artificială fără precedent a individului și a relațiilor interumane. Realizînd filme despre repezentanții LGBT, promovîndu-i în topurile starurilor, creîndu-le o imagine de „victime ale agresiunilor”, popularizînd opiniile lor, manipulatorii influențează conștiința unor generații întregi, iar în ultimii ani acest proces s-a intensificat. Sexualitatea netradițională devine un indicator modern al elitismului, aparținînd straturilor înalte ale societății. Pentru aceste persoane se creează o bază legală, se adoptă legi speciale. Recent, Curtea Supremă a SUA a egalizat drepturile profesionale ale homosexualilor și ale travestiților cu cele ale altor americani, permițîndule, printre altele, să lucreze cu copii mici. Liberalii americani au promis că, sub administrația Joe Biden, vor fi introduse cote pentru minorități în consiliile de administrație ale corporațiilor, iar avantajele vor fi create la înscrierea la Departamentul de Stat.

Sub pretextul implementării unei „morale noi”, relațiile tradiționale de familie sînt distruse, oamenii devin mai susceptibili la manipulare, dependenți de tiparele de comportament care sînt inspirate de acestea. Pas cu pas, așa-numita societate civilizată formează o nouă masă biologică, în care există din ce în ce mai puțin spațiu pentru o persoană rațională ca specie (homo sapiens).

Radiația Hawking este principalul argument al oamenilor de știință cu privire la decăderea (evaporarea) găurilor negre mici, care teoretic pot apărea în timpul experimentelor la LHC - Large Hadron Collider. Acest efect este baza ideii unui reactor singular – un dispozitiv pentru obținerea energiei dintr-o gaură neagră folosind radiația Hawking. Într-o discuție cu fizicianul Ya. Zel’dovich, Vladimir Gribov a insistat asupra faptului că, din cauza tunelurilor cuantice, găurile negre ar trebui să emită particule. Chiar înainte de publicarea lucrării sale, Hawking a vizitat Moscova în 1973, unde s-a întîlnit cu oamenii de știință sovietici Yakov Zeldovich și Alexei Starobinsky. Ei i-au demonstrat lui Hawking că, luînd în considerare principiul incertitudinii mecanicii cuantice, găurile negre rotative ar trebui să genereze și să emită particule. Conform previziunilor lui Hawking,

Gaura neagră creată de oamenii de știință israelieni avea o lungime de aproximativ 0,1 mm și era realizată dintr-un gaz compus din 8.000 de atomi de rubidiu. Acesta este un număr relativ mic de atomi. De fiecare dată cînd cercetătorii l-au fotografiat, gaura neagră s-a prăbușit. Astfel, pentru a-i observa evoluția în timp, au trebuit să creeze o gaură neagră, să o fotografieze și apoi să creeze alta. Acest proces a fost repetat de mai multe ori de-a lungul lunilor. Radiația Hawking din această gaură neagră analogă este alcătuită din unde sonore, nu din lumină. Atomii de rubidiu se mișcă mai repede decît viteza sunetului, astfel încît undele sonore nu pot ajunge la orizontul evenimentelor și scăpa din gaura neagră. Cu toate acestea, în afara orizontului evenimentelor, gazul curge încet, astfel încît undele sonore se pot mișca liber. Rubidiul curge mai repede decît viteza sunetului, ceea ce înseamnă că sunetul nu poate merge împotriva fluxului. Să presupunem că o persoană încearcă să înoate împotriva curentului. Dacă acest curent se mișcă mai repede decît este omul capabil să înoate, atunci este pur și simplu imposibil să înainteze. Înotătorul este împins constant înapoi, deoarece fluxul se mișcă prea repede și în direcția opusă. Ca urmare, o persoană se blochează într-un singur loc. Așa înseamnă să fii blocat într-o gaură neagră și să încerci să ajungi la orizontul evenimentelor din interior. Radiația Hawking este formată din perechi de fotoni (adică particule de lumină): unul iese din gaura neagră, iar celălalt cade înapoi în ea. Într-un efort de a identifica radiația Hawking emisă de o gaură neagră analogică, oamenii de știință au căutat perechi similare de unde sonore, una ieșind din gaura neagră și cealaltă întorcîndu-se în ea. După ce au identificat aceste perechi de unde sonore, cercetătorii au încercat să stabilească dacă există corelații între ele. Fizicienii și-au repetat experimentul de 97.000 de oriadică 124 de zile de măsurători continue. Ca rezultat, au descoperit că analogul găurii negre are o pereche de unde sonore și au confirmat, de asemenea, corelația dintre ele. În general, rezultatele par să confirme că radiația emisă de găurile negre este staționară, așa cum a prezis Hawking. În timp ce aceste rezultate se referă în primul rînd la gaura neagră analogică pe care au creat-o, studiile teoretice pot

ajuta la confirmarea faptului că pot fi aplicate și găurilor negre reale. Cercetările efectuate de oamenii de știință ridică întrebări importante. De remarcat este faptul că au reușit să observe întreaga durată de viață a unei găuri negre analogice și să vadă cum a început radiația Hawking. Cercetările viitoare pot încerca să compare rezultatele muncii cu previziunile despre ceea ce se va întîmpla într-o gaură neagră reală. Astfel, oamenii de știință vor putea vedea dacă radiația „reală” a lui Hawking începe de la zero și apoi crește, așa cum au observat fizicienii în timpul experimentului. O gaură neagră reală are două orizonturi: cel exterior este orizontul evenimentelor (mai exact, orizontul vizibilității), iar cel interior este orizontul Cauchy. Între cele două orizonturi există o regiune T, unde mișcarea pentru orice obiecte este posibilă numai într-o singură direcție: lumina, particula sau persoana se va deplasa numai spre interior. Forțele de maree vor crește pe măsură ce obiectul se deplasează în această zonă spre orizontul interior Cauchy. În mod surprinzător, sub acest orizont, mișcarea obiectului către centru încetinește dramatic (într-un anumit sens, în coordonatele care însoțesc obiectul însuși). După oprirea în coordonatele care însoțesc obiectul, acesta începe să fie împins în afară, într-un alt univers (topologia găurilor negre reale este netrivială, există o conexiune între diferite universuri în el și obiectul trebuie împins afară în alt univers). La punctul de oprire (numit și punctul de cotitură, punctul gîtului), există forțe maxime de maree pentru o gaură neagră dată, un obiect dat și condițiile inițiale pentru căderea acestui obiect (în alte condiții, acest maxim va fi diferit, dar întotdeauna finit). În regiunea din interiorul orizontului interior, atracția gravitațională este mult mai mică, astfel încît obiectele se pot mișca liber și nu mai sînt atrase de centrul găurii negre. Cu toate acestea, ele încă nu pot părăsi gaura neagră, deoarece nu pot trece prin orizontul interior în direcția opusă (îndreptîndu-se spre orizontul evenimentelor). Practic, orizontul evenimentelor este sfera exterioară a găurii negre, iar în interiorul ei se află o mică sferă numită orizont interior. Dacă o persoană cade dincolo de orizontul interior, va rămîne blocată într-o gaură neagră. Persoana se va regăsi într-un mediu mai „normal”, deoarece forța gravitațională va fi mai mică și nu va mai fi posibil să o simți. Unii fizicieni au prezis că atunci cînd o gaură neagră analogică formează un orizont interior, radiația pe care o emite devine mai puternică. Interesant este că exact acest lucru s-a întîmplat în gaura neagră analogică creată de cercetătorii Technion. Astfel, acest studiu poate inspira alți fizicieni să studieze influența formării unui orizont interior asupra intensității radiației Hawking.

De Lăsata secului –datini, tradiþii, superstiþii (2)

Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: ,,Nu sînt deloc mulţi ani de atunci şi totuşi parcă lucrurile nu s-ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea alviţa şi cum se dădeau cîinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea! Cîte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau şi ce bătai ieşeau, bătăi în lege, cu vînătăi la ochi, cu capete sparte şi muşcături de ureche, pînă la sînge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot aşa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă! Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mîna naşilor, aşa cum era datina, se aşezau la masă şi după aceea începea baterea alviţei. Atîrnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de alviţă, înfigeau în ea bănuţi de cîte 50 de bani şi ca

O istorie a farselor (190)

Farse despre sfîrșitul lumii (4)

La fel de îngrozitoare a fost soarta davidienilor, un grup ce s-a desprins din „Adventiştii de ziua a şaptea“ conduşi de David Koresh, un Mesia ce cînta la chitară şi citea Biblia în acelaşi timp. Recrutînd adepţi (din nou, mulţi negri şi săraci) din Anglia şi Australia, ca şi din SUA, el a stabilit centrul cultului într-un combinat dărăpănat din Waco, Texas. Predicînd sfîrşitul iminent al lumii şi abuzînd sexual femeile din organizaţia sa, soarta lui şi a celor ce l-au urmat a fost pecetluită în februarie 1993. Bănuind că secta deţine ilegal arme, Agenţia Naţională pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc (ATF) a întreprins o razie a combinatului. Focurile de armă trase în tir continuu au dus la moartea mai multor agenţi şi membri ai cultului și la un asediu de cincizeci și una de zile, care s-a sfîrşit doar cînd autorităţile au intervenit cu tancuri. Întregul combinat a luat foc. Peste nouăzeci de davidieni au murit şi doar unsprezece au supravieţuit. Declaraţia oficială a fost că davidienii (aşteptînd sfîrşitul lumii, vă amintiţi?) dăduseră ei înşişi foc combinatului, deşi mai există zvonuri că, de fapt, este o minciună a autorităţilor. Doar cu o zi înainte de incendiu, camioanele cu soldaţi şi ambulanţele ce aşteptau în apropiere fuseseră trimise, în mod misterios, înapoi la cartierul general, în timp ce înregistrările video arătau cum tancurile atacau în forţă clădirea. Indiferent de adevăr, pentru davidieni, acea dimineaţă a reprezentat, cu adevărat, sfîrşitul lumii.

Farse de 1 Aprilie

„1 Aprilie este ziua în care ni se reaminteşte ceea ce suntem în celelalte 364 de zile ale anului“, spunea Mark Twain. Cunoscut şi sub denumirea de Ziua tuturor păcălelilor, acest obicei străvechi european constă în faptul că, de 1 aprilie, oamenii îşi pot face tot felul de feste unii altora. În Anglia, victima este denumită „păcălitul de aprilie“, în Franţa, „peştele de aprilie“, iar în Scoţia - „cucul de aprilie“. Această zi îşi are originea tocmai în anul 1564, cînd Franţa a adoptat calendarul reformat al lui Charles al IX-lea, mutînd ziua de Anul Nou din 1 aprilie în 1 ianuarie. Cei care au continuat să sărbătorească Anul Nou în aprilie au rămas cunoscuţi

nişte lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuţii doar cu gura, fără intervenţia mîinilor. Mîncau alviţa şi beau ciorba de zeamă de varză şi n-aveau nici pe dracu! Ce mai lucra de Lăsata secului Victor Talianu, «regele mardeiaşilor» de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brîuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cismuliţe cu tocuri înalte şi vîrfurile cît o băncuţă cutreierau mahalalele «după gagice». Zbierau cît îi ţinea gura învîrtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol şi cîntau acompaniaţi de armonică, d’alde «Valsul lui Victor Talianu»: «lubeşte-mă, Veto, pe mine, iubeştemă că sînt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!», «Deschide, deschide fereastra, numai o vorbă să-ţi spun» sau «Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!». Cînd s-a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămînă încheiată toată Filantropia, în cap cu amanta lui, Paulina, şi i-au făcut o înmormîntare ca de prinţ. După Lăsata secului se făcea «blau» vreo două zile, aceasta pentru «revenirea în fire»”.

Sfîrșit

Sursa: Art. ,,De lăsata secului altădată… şi acum…”, Ioan Massoff, 1935

sub numele de „păcăliţii de aprilie“, şi astfel s-a lansat acest obicei.

Ziua păcălelii din aprilie a reprezentat întotdeauna un motiv bun de amuzament. În 1860, cetăţeni importanţi ai Londrei au primit invitaţii formale pe care era scris: „Turnul Londrei. Persoana numită în invitaţie este aşteptată, împreună cu un partener, să viziteze ceremonia anuală de Spălare a Leilor Albi, în duminica de 1 aprilie. Intrarea are loc numai prin Poarta Albă“. Cei care s-au prezentat la locul faptei aveau să afle nu numai că nu există nici o Poartă Albă a Turnului Londrei, dar că Leii Albi erau la fel de inexistenţi ca şi ceremonialul lor de spălare.

În 1966, vestitul comentator, Richard Dimbleby, al programului de ştiri Panorama de la postul de televiziune BBC, recunoscut pentru integritatea sa de neclintit, a prezentat un documentar despre o fermă de spaghete de la graniţa Elveţiei cu Italia. „Mulţi dintre dumneavoastră, cu siguranţă“, afirma el în stilul său pretenţios, cu o voce răsunătoare, ce inspira încredere, „aţi mai văzut imagini cu imensele plantaţii de spaghete din Valea Po“. Şi a continuat să vorbească despre gărgăriţa dăunătoare spaghetelor şi a explicat de ce acestea cresc cu lungimi atît de diferite... Și cum puţini britanici şi-l puteau imagina pe Richard Dimbleby spunînd o minciună (sau măcar avînd un gram de simţ al umorului), un număr enorm de persoane au crezut fiecare cuvinţel rostit de acest prezentator de televiziune. Această farsă a prins de minune şi a devenit chiar sursă de inspiraţie. Patru ani mai tîrziu, peste Atlantic, în cadrul programului Huntley-Brinkely de pe postul de televiziune NBC, respectatul comentator John Chancellor a prezentat recolta grozavă de murături a anului 1970, arătîndule telespectatorilor un excelent specimen de arbore de mărar murat de la „Ferma de murături Dimbleby“. Puţini americani auziseră de Richard Dimbleby; prin urmare, în Statele Unite, au înghiţit farsa la fel de mulţi oameni ca şi în Marea Britanic În 1985, umoristul american George Plimpton a publicat, în cadrul ediţiei de 1 Aprilie a revistei Sports Illustrated, un articol despre „Sidd“ (Siddhartha) Finch - un tînăr englez care studiase controlul minții într-o mînăstire retrasă din Tibet, învăţase să arunce mingea de baseball cu o viteză de 168 de mile pe oră, stăpînea perfect arta de a interpreta la cornul franţuzesc şi se

ORIZONTAL: 1) Nu lasă loc de întors; 2) Reușită la scris; 3) Bune de pus la uscat –Mimează intenția; 4) Intervine prin surprindere – Ajutor dat din inimă! 5) Bate în lemn –Cîntărețul munților; 6) Cursă acvatică – A da din coate; 7) Stîrnită din senin – Strune de liră!; 8) Făcut pe ocolite – Poezie cu cîntec; 9) Revoltat foarte tare; 10) Plin de trac! – Ridicată puțin.

VERTICAL: 1) Face din noapte zi; 2) Ieșită în relief; 3) Adoarme cu capul pe masă – Se duc la datorie; 4) Simbolul tăriei – Are coroană de spini – Dat sub semnătură; 5) Bine zis – A face o compoziție; 6) Lipit de pereți – Bile!; 7) O vezi uneori ghemuită – Adus la același nivel; 8) Stîlpi ai apărării pe terenul de fotbal – Centru vital!; 9) Te mănîncă de viu; 10) Oglinda stelelor – Pește bun de conservat.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,FAMILIALĂ”

1) TARASENIE; 2) ATOM – NANAS; 3) T – MAMA – ECA; 4) IHARA – SL – L; 5) ANI – ACASA; 6) AB – TATARAS; 7) PIN – LUP – RE; 8) ITANI – ARTA; 9) DARVAS – ER; 10) ETA – TURNER.

pregătea să devină membru al echipei de baseball New York Mets. Plimpton începea astfel: „Este aruncător de baseball, în parte yoghin, şi în parte pustnic. Impresionant eliberat de stilul nostru de viaţă opulent, Sidd încearcă să ia o hotărîre în privinţa practicii yoga - şi a viitorului său în baseball“. Primele litere ale acestor cuvinte conţineau un mesaj ascuns, intuit de cititorii mai isteţi: „La mulţi ani de Ziua păcălelilor: of, minciunile!“. Mulţi cititori încîntaţi de şiretlic au trimis scrisori măgulitoare la redacţie, dar aproape patruzeci de cititori au renunţat la abonament.

În Londra, de 1 Aprilie 1979, o emisie a postului Capital Radio anunţa că ora Marii Britanii nu este deloc sincronizată cu ora altor ţări datorită schimbării permanente, cînd înainte, cînd înapoi, a orei de vară britanice, încă din 1945. Cum Marea Britanie se afla în acel moment cu 48 de ore înaintea restului lumii, guvernul a decis să anuleze zilele de 5 şi 12 aprilie. Studioul a fost imediat invadat de telefoane agitate din partea ascultătorilor ce crezuseră fiecare cuvînt al păcălelii, inclusiv un bărbat ce trebuia să îşi vîndă casa chiar într-una din zilele tocmai anulate. Ei bine, doar ştirea se difuzase la radio, nu-i aşa?

În 1990, de 1 Aprilie, cunoscutul tabloid britanic de duminică, News ofthe World, a publicat un reportaj în care se susţinea că jumătăţile franceze şi englezeşti ale noului tunel de cale ferată de sub Canalul Mînecii, pe atunci în construcţie, nu vor putea fi unite la mijloc. De ce? Pentru că francezii folosiseră ca sistem de măsurare metri, iar britanicii, iarzi. Cele două jumătăţi aveau o eroare de 4,27 m! Această fermecătoare posibilitate, din fericire sau nu, nu s-a materializat niciodată. La sfîrşitul anului 1993, Marea Britanie deţinea o puternică legătură cu bătrînul continent Europa prin ceea ce acum este cunoscut sub numele de Chunnel. (va urma)

STUART GORDON

Jaf ca-n codru (3)

Aduceți-vă aminte, stimați cititori, de suita de articole pe care am publicat-o vreo 15 săptămîni sub genericul: „Un bandit în Guvernul României: Andrei Pleșu“. Unii nu m-au crezut. Alții au zis că sînt pătimaș și am ceva de împărțit cu nărodul. Iată că timpul ne-a dat dreptate! A trebuit să vină o Comisie Senatorială pentru a demonstra ceea ce noi am scris de un an și jumătate: Andrei Pleșu este un bandit! Cine știe prin ce locuință bucureșteană sau pariziană (doar A.P. și-a cumpărat apartament în Orașul-Lumină - din valuta cui?) zace acum incunabulul rarissim tipărit la 1493? Sau cărțile de valoare inestimabilă tipărite la 1500, 1600, 1700, 1800, care valorează nu 2,6 milioane de lei (cum le-a evaluat Comisia de Achiziții din cadrul Bibliotecii Naționale, la solicitarea Poliției) - ci 2,6 milioane de dolari, ba chiar și mai mult, pentru că au o încărcătură istorică și emoțională uriașă, fiind pietre prețioase ale Templului Patriei? Cine va găsi vreodată aceste comori? Cîți ani de pușcărie merită cei doi găinari, Popovici și Pleșu? Cine va avea curajul să aplice Legea și să-i țină cu pîine și cu apă cîteva zile, ca să spună tot ce-au furat și unde au risipit valorile? Cine îl va scutura bine și pe celălalt Kavaler de Kurlanda, Coriolan Babeți, despre care am scris în urmă cu aproape un an că a burdușit bine niște mașini cu mari valori de patrimoniu național (furate din Depozitul de la Posada) și le-a scos peste graniță? Cine va da de urma celorlalte 29 de volume rare, editate în perioada 1915-1981, găbjite de echipa lui Pleșu de la Trustul Domus din Palatul Primăverii și duse în necunoscut? Cine îl va urechea zdravăn pe Gelu Voican și cine îl va

E vremea escrocilor (1)

În general, sînt un om greu de păcălit. Nevoia m-a învățat să suflu și în iaurt, să fiu precaut și să nu mă las indus în eroare. Poate că asta e o trăsătură comună a tuturor oamenilor care au avut o copilărie grea și știu să prețuiască o pîine muncită cu sudoarea palmelor și a frunții. Asta era valabil pînă la explozia socială din decembrie 1989. De atunci încoace, aproape toate valorile și reperele noastre morale s-au dat peste cap. Șarlatania a fost urcată, chiar de mulțimea credulă, în prepeleacul Puterii. Indivizi care nu se făcuseră remarcați prin nimic pînă atunci au devenit, brusc, foarte activi și, avînd mintea odihnită, au profitat de apele tulburi ale societății românești. Unul s-a încoronat singur (ca Napoleon!) primar-general al Capitalei, și-a format un grup de presiune și a furat, vîrtos, pînă au venit alții, mai hoți ca el, și l-au debarcat. Altul a sosit de peste graniță, unde împușca francul, a fraierit pe unii și pe alții, a fluturat un teanc de dolari prin fața unor gură-cască, a candidat și la Președinția României, după care n-a mai auzit nimeni de el. La fel, au candidat la cea mai înaltă dregătorie în Statul Român tot felul de impostori, de la pretinși vindecători (care n-au pus pe picioare, în viața lor, nici măcar o găină) pînă la spioni străini cu termenul expirat, unul dintre ei reușind chiar marea lovitură și ajungînd președinte cu concursul votului negativ dat de populație împotriva fostei Puteri. Atît în Regimul Iliescu, cît și în Regimul Constantinescu, țara a fost năpădită, în mai toate domeniile, de escroci. Escroci de calibru greu, escroci mijlocii și escroci-plevușcă, băgători de seamă pe lîngă vreun potențat al zilei, la nivel central, ori prin județe. Atît Iliescu, cît și Constantinescu au o „mînă moartă“ la oameni. Nu vreau să-i mai amintesc președintelui PDSR cîți șmecheri a promovat el (în virtutea unei naivități umane explicabile, pînă la un anumit punct) și care

forța să declare fărădelegile comise? Întrebări de acest gen, cu adresă precisă, putem pune cu miile. Chiar la ora în care noi ne frămîntăm cu așa ceva, în România se fură încă la nivel înalt. O mînă spală pe alta sau, mai exact, o mînă murdărește pe alta. Noi vorbim, noi auzim. Iar Parlamentul e timorat, pentru că, în numele acestei blestemate și ipocrite democrații, se ridică imediat alți escroci, care știu lecția pe de rost și-i scot basma curată pe protectorii lor îmbogățiți de război. E clar că așa nu se poate continua. Să te ferească Dumnezeu de hoția intelectualilor! În urmă cu cîțiva ani, o cunoștință îmi povestea de un director de instituție care venea la el acasă să-i ceară casete video împrumut, dar s-a trădat, fără să vrea, că dosise sub haină alte cîteva casete. O actriță, tot așa, fura bijuterii și furculițe de pe la prietene, ba chiar odată, la „Doi Cocoși“, a pitit un tort de ciocolată în geantă, a uitat de el, s-a așezat pe obiect și vă dați seama ce-a ieșit!... Cine va stabili adevărul și îi va pedepsi, bunăoară, pe acei procurori, și pe soțiile lor, care au comis tîlhării fără margini după 22 decembrie 1989, furînd cu portbagajul de pe la percheziții, sub protecția acestui infractor înrăit, pe nume Gh. Robu? Cine va sancționa fărădelegile de la Uniunea Scriitorilor? Dar cele de la Ministerul Învățămîntului? Dintre sute de cazuri de înșelătorie, deturnare de fonduri și furtișaguri comise de „intelectualii cu pretenții“, îmi mai vine acum în minte cel al hispanistului Darie Novăceanu, uns de gașca „revoluționară“ Mazilu - Hăulică - BrucanCelac, drept șef și moștenitor al ziarului „Scînteia“. Se zice că Mituțoiu a făcut ferfeniță cam 100.000.000 de lei, investindu-i în tot felul de cazemate și magazii, strîngător, în speranța revinderii lor la speculă. Drept răsplată, el a fost numit ambasador în Spania! Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

l-au compromis, l-au tras în jos, l-au făcut să piardă Puterea și, pe urmă, l-au trădat și l-au abandonat fără scrupule. În pofida unor schimburi dure de replici, de-a lungul anilor, astăzi, cînd s-au mai limpezit lucrurile, eu cred că Ion Iliescu este un om de bună-credință și că vrea, sincer, binele României. Din păcate, și pentru el, și pentru populație, el n-a putut face mare lucru în cei 7 ani de domnie și, dacă va fi ales din nou președinte (ceea ce, personal, mă îndoiesc) nu va reuși să facă nici în noul mandat. De ce? Pentru că, aidoma morții, statutul de „colonie“ s-a instalat în trupul țării noastre și Guvernul Mondial nu ne îngăduie să mișcăm în front, să ne descurcăm, să ne gospodărim. Asta ar vrea să explice populația la rubrica sondajelor de opinie „Credeți că țara se îndreaptă într-o direcție greșită?“, unde nu mai puțin de 70% răspund afirmativ. Numai că direcția asta greșită nu datează din noiembrie 1996, ci din decembrie 1989. Atunci s-a înșurubat piesa într-un filet strîmb. Atunci ne-am lansat cu capul în jos, aidoma temerarilor care se prăvălesc în șuvoaiele înspumate ale Cascadei Niagara, adăpostiți de niște butoaie. Atunci au fost pulverizate structurile Statului Român. Atunci au fost deschise granițele, vraiște, în loc să fie închise temporar, pînă trece primejdia. Atunci s-a permis șovinismului secular al ungurilor să-i ucidă pe români, în procesiuni de o barbarie medievală care au încrîncenat carnea pe noi. Astăzi, degeaba vine PDSR-ul să acuze existența unor grupări paramilitare ale ungurilor și pericolul federalizării României - luați colecția revistei „România Mare“ și veți vedea că, încă de la primele numere, din anul 1990, am instituit genericul „Atenție la Ungaria!“ și am informat, corect, cu privire la organizarea trupelor de șoc ungurești, ca într-o conscripție militară, pe case, pe străzi, pe cartiere, pe sate și orașe. Nu știau liderii FSN (ulterior PDSR) de acțiunile nocive ale iredentismului unguresc? Nu numai că știau, dar, în aprilie 1996, senatorii PDSR au votat, cot la cot cu senatorii UDMR, pentru ridicarea imunității mele parlamentare. Deci o

Frica

În lumea-n care s-a pierdut credința

Miroase-a haos și a disperare

Lovește-n omenire neputința

Și frica e din ce în ce mai mare

Conducătorii și-mpărații lumii

Ne țin captivi într-o minciună tristă

Pămîntul geme sub păcatul lumii

Și parcă respirăm apocalipsă

Minciuna stă la cîrmă și ne spune

Că pacea este țelul ei dintîi

Religii strînse toate-n mîna Papei

Ce pregătesc venirea ,,știm noi cui”

Zadarnică e lupta celor care

Se zbat să țină-n loc ce n-are rost

Ce-a fost nu va mai fi și niciodată

Ce va veni nicicînd nu a mai fost

Toți caută vaccinul ce va salva planeta

Guvernele triumfă că-i gata fabricat

Dar omul nu-nțelege, departe-i adevărul

Că sufletul, nu trupul se cere vaccinat

Vaccinul pentru suflet e ruga pe care

O îndreptăm spre ceruri, spre bunul Dumnezeu

Ai milă, Doamne sfinte, de toată omenirea

Și n-o lăsa să piară în mîna celui rău

MARIUS BUDĂRĂSCU

primă alianță PDSR-UDMR s-a făcut, în văzul țării. Evident, nu exclud posibilitatea ca, în condițiile agravării extreme a situației din Ardeal, oamenii din jurul lui Ion Iliescu să se trezească la realitate și să ia taurul de coarne. Totuși, glazura electorală nu poate fi îndepărtată din toate acțiunile lor, și mă refer la turneele repetate prin Transilvania, la „Răpirea din Serai“ care s-a făcut cu președintele Consiliului Județean Cluj, Victor Romulus Constantinescu (băgat în prezidiu, ca o captură prețioasă, la recenta Conferință a Primarilor PDSR) și mă mai refer, desigur, la întîlnirea marțială, de la București, a liderilor PDSR cu liderii „Vetrei Românești“, unde a fost adus, pe sus, și unul dintre membrii marcanți ai Partidului România Mare, Mihăilă Cofariu, după ce, în noaptea de 20 martie 1990, Ion Iliescu acuzase, pe Postul Național de Televiziune, tulburările create de „elementele extremiste românești“ (am reprodus expresia, întocmai, după Jurnalul pe care l-am ținut în acea perioadă și pe care îl voi publica pînă la 20 august a.c.). Mărturisesc că m-a mîhnit prezența martirului de la Ibănești la o întîlnire care se putea desfășura și fără el, mai ales că se deplasează extraordinar de greu, datorită celor 7 sau 8 operații pe care le-a avut la cap, la coloană, la picioare. Nu-mi amintesc ca vreun membru al PDSR-ului (de la Tg. Mureș sau de la București) să-i fi ajutat pînă acum pe Mihăilă Cofariu și pe cei 3 copii ai săi, dar toată lumea știe că eu îi ajut în permanență, cu bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, rechizite școlare pentru copii. Le atrag atenția, amical, domnilor Ion Iliescu și Zeno Opriș că au reușit să ne înfurie, băgîndu-l la mijloc și făcîndu-l sandviș pe un om care a fost, este și va rămîne NAȚIONALIST, ca toți țăranii români care știu cît au pătimit, de 1.000 de ani încoace, din pricina ungurilor.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor 13 august 1999

JURNAL DE VACAN� (29)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (14)

– Acum a trecut de Predeal – răspunde, după cîteva minute, secretarul general al C.O.R. Se pare că se circulă greu, au probleme cu nişte stopuri pe şosea. Aşa o fi – cuget eu. Hai să mai aşteptăm. Ascult cu interes propunerea Liei Manoliu, de a se construi o sală modernă, polivalentă, lîngă Complexul Sportiv. Şi ea, şi Mironov, au idei foarte bune. Plusez, la rîndul meu, şi aduc prefectului Popa şi primarului Moruzzi noi argumente. Le pomenesc de iniţiativa unui Aeroport Internaţional lîngă Braşov, care ar rezolva multe chestiuni, inclusiv militare şi strategice. Mă doare sufletul să aflu că propunerea mea de a se scuti unii sportivi de impozitul pe prime şi pe premii a fost călcată în picioare de „dulăii răi“ de la Ministerul de Finanţe. Marele alpinist Lăcătuşu a fost arătat cu degetul în presă, cum că ar fi luat un premiu de vreo 16 milioane de lei, fiindcă atît scria pe plicul înmînat de Al. Mironov – dar nimeni n-a mai publicat că, în mînă, omul a încasat numai vreo 5 milioane, restul înghiţind malaxorul impozitelor. Mi se mai spune că unul dintre adjuncţii lui Florin Georgescu, pe nume Nicuşor Constantinescu, a respins un proiect de lege privitor la caloriile din hrana sportivilor, avînd pretenţia să stabilească ei, cei de la Finanţe, cît să mănînce (şi cu ce tarif) un sportiv de mare performanţă. Şi ne mai mirăm că ne fug sportivii în lumea largă! Trebuie, cu orice preţ, să facem rost de bani pentru mişcarea sportivă, care reprezintă o mîndrie a Ţării. Totuşi, chiar cu orice preţ? Chiar şi cu preţul umilinţei, al batjocurii? Începe să se întunece. Pîclele dese ale măgurilor pun stăpînire pe cochetul stadion. Fetiţa mea se cere acasă, nu mai poate de frig, dresul ei alb cu buline roşii (ciorăpeii cu pojar, cum le zic eu) este ca o foaie de ceapă. Rînd pe rînd, au plecat numeroşi alţi invitaţi sau curioşi. Mă gîndesc la piesa „În aşteptarea lui Godot“ a lui Samuel Beckett (unde Godot e un fel de diminutiv de la God, adică Dumnezeu), sau la recitativele copilăriei: „Ora 7 a sosit/ Omul negru n-a venit“! Bine, în schimb, că a venit amicul Octavian Vintilă. Îl întreb ce face, din ce trăieşte –îmi spune, modest, că e simplu publicist comentator la Radio Bucureşti. El nu ştie că eu ştiu totul, ba chiar şi ceva pe deasupra: e şi directorul firmei „Romanian Image“, care aparţine, aţi ghicit, tot lui Sever Mureşan, şi se ocupă cu imaginea publică a celorlalte firme ale lui Sever Mureşan, unde a fost lipită, cu megalomanie, stema Ţării, fiindcă specimenul e narcisist, totul se reduce şi se raportează la el, de-aia propria lui imagine a devenit însăşi Imaginea Ţării, „Romanian Image“. Şi mai ştiu că şi cei doi copii, fată şi băiat, ai lui Octavian Vintilă (de altfel, extrem de inteligenţi şi de reuşiţi) lucrează tot pentru acelaşi „patron“ omnipotent. Ce rău a mai ajuns Ţara asta, dacă un colonel al Armatei Române, care e şi un excelent profesionist într-ale scrisului,

să fie cumpărat, cu familie cu tot, de un bişniţar ordinar! „Vintilă, mai dă, te rog, un telefon, s-ar putea ca omul să nici nu ştie că e aşteptat”. Simpaticul crainic radio se dă după un dîmb cu iarbă, scoate ceva care seamănă a telemobil, şopteşte un mesaj tainic şi neinteligibil, apoi revine triumfător: „Gata, e la Casa Armatei din Braşov, acum se angajează pe drumul Poienii!“. Mai bine se angaja în cîmpul muncii. E ora 19.30. Nimeni nu mai crede în sosirea individului. Mă uit la Lia Manoliu, care are o expresie jenată pe chip: „Doamnă Lia, noi vă iubim, aşa că pentru dvs. stăm. Şi pentru sportul românesc“ – încerc eu să o îmbărbătez. Îi privesc, rînd pe rînd, pe însoţitorii mei: Mitzura Arghezi, Maria Muşat, Iuliu Furo (secretarul Comisiei de Politică Externă a Camerei Deputaţilor!), avocatul Nicolae Iorga (preşedintele Filialei Braşov a P.R.M.), şeful gărzii mele, Dan Popescu. Mă uit la prefectul Al. Popa, care conduce un judeţ atît de greu şi are, incontestabil, infinit mai multe lucruri de făcut decît să piardă 3 ore din viaţă în aşteptarea unui nesimţit. Îl privesc pe Al. Mironov, membru plin al Guvernului României, un om atît de inteligent şi civilizat, care, ca şi Eugenia Iorga, trebuie să se aştearnă la drum încă din noaptea asta, fiindcă mîine lucrează. Mai trec cu privirea, din ce în ce mai curios, peste sportivele zgribulite de la Cluj, care aşteaptă ca la tîrgul de sclavi, să le vină stăpînul suprem, adică Padişahul care le-a cîştigat la belciuge. Undeva, pe o masă, aşteaptă nişte bucate. Timp de 3 ore, nimeni nu s-a atins de ele, doar aşa ceva nu se cade, numai Luminăţia-Sa, Mandarinul, este uns de Puterile Celeste să spargă în dinţi întîia chiftea, să scuipe primul sîmbure de măslină, să se gargarisească el cu cel dintîi păhărel de vodcă Sankt Petersburg! Într-un tîrziu, pe la 19.45, s-a dat „dezlegarea la peşte“ şi bieţii oameni au primit încuviințarea să guste cîte ceva. Dar o făceau cu jenă, Doamne fereşte, dacă Marele Sacrificat pe Altarul Sportului n-a avut vreme nici măcar de o grisină şi i s-a lipit burta de şira spinării? Între timp, am vizitat şi o cameră-tip din Hotelul Olimpic, care, sincer să fiu, mi-a plăcut. Cu atît mai mult cu cît edificiul a fost construit de statul român, fără sprijinul „dezinteresat“ al mafiotului din Dijon. Aşteptîndu-l pe acest analfabet, aveam o voluptate rară: aceea a auto-flagelării, a curiozităţii morbide de a vedea pînă unde merge ţopîrlănia umană şi care e mecanismul prin care un vagabond cu iuţeală de mînă, care a făcut averi fabuloase prin şarlatanie, se iluzionează să creadă că el e mai important decît demnitarii unui stat, decît senatori, deputaţi, miniştri, prefecţi, primari, glorii ale sportului ş.a. Ce alchimie mucilaginoasă fierbe oare sub chelia ca de pepene retezat a acestui neam prost? Şi oare cum a putut el să exploateze curăţenia morală şi disperarea pentru cauza sportului românesc a acestei femei remarcabile, care e Lia Manoliu, campioană olimpică şi participantă la numai puţin de 5 olimpiade? Pe plan sportiv, între Lia Manoliu şi acest Sever Mureşan e cam aceeaşi diferenţă dintre Festivalul George Enescu şi SexyClub! La ora 20 fix, Dan Popper mi-a mărturisit, cinstit, că niciodată nu se vorbise în după-amiaza aceea cu Sever Mureşan şi că înşişi oamenii săi habar n-aveau unde este. Normal, atunci am plecat. Fiindcă şi batjocura are o limită de timp, puşlamaua cu ifose putea, foarte bine, să vină după 15 zile. N-a venit după 15 zile, ci după 15 minute. Bine dispus, roşu la faţă şi cherchelit, după un chef straşnic tras pe drum. Întreaga festivitate fîsîise. A fost ceea ce se cheamă „o acţiune

ratată“. Oare la meciurile de tenis, impertinentul ăsta tot 3 ore întîrzia? Sărmanele sclave de la U.S.M. din Cluj-Napoca au schiţat cîteva gesturi de bun-venit. Echipa de volei-fete, ca şi echipa de volei-băieţi din marele municipiu transilvan au fost silite să intre slugă la stăpîn pentru cîte un autobuz IVECO, dar ele nu ştiu că nu de dragul sportului le „patronează” infractorul, ci ca să spele nişte bani negri ai firmeisatelit S.M.U. (care conţine tot iniţialele SMUCITULUI, fiindcă avem de-a face cu un caz patologic, v-aţi dat seama). Mincinosul pretextase că a avut probleme pe drum, că s-a răsturnat un camion (?!), dar minţea, fiindcă un ARO al Poliţiei îi asigurase tot traseul. Aveam să aflu de la nişte intimi ai lui că, după cîteva minute, S.M. şi cele 7-8 maşini care îl însoţeau, plus gărzile înarmate pînă în dinţi (?!) s-au întors val-vîrtej la Braşov, să-şi continue orgia. Şi astfel l-am cunoscut eu, în după-amiaza zilei de joi, 16 august 1995, fără a-l vedea la faţă, pe unul dintre cei mai mari mitocani din Istoria României. Îmi spunea Octavian Vintilă că taică-său l-ar fi botezat şi Sever, şi Andrei, ca să semene cu tribunul Ardealului, Andrei Mureşan. Numai că haimanaua n-are nimic comun cu Ardealul, nici cu patriotismul, el e un animal de pradă, rapace, aşa că mult mai indicat era să-1 boteze direct Caritas. Carevasăzică, asta se numeşte „sponsorizare” în faza nouă, capitalistă, a sportului românesc? Fură unul în delir, de pe unde apucă, apoi lasă să-i scape sub masă şi cîteva oscioare descărnate, pentru amărîtul nostru de sport românesc, are grijă să facă o gălăgie infernală, să cotcodăcească, să latre, ca să se afle cum se jertfeşte el - şi toată lumea tremură în faţa lui, şi se inversează valorile, şi una dintre cele mai mari campioane din analele sportului mondial lăcrimează cu ochii în zare după un pungaş fără scrupule, cînd el, pungaşul, nu e demn nici măcar să-i măture ograda?! Doamne, ce rău a ajuns Ţara mea! În încheiere, numai cîteva cuvinte directe, pe adresa „patronului“ mişcării sportive româneşti, ca de la senator la infractor. Domnule Sever Mureşan, cea mai mare greşeală a vieţii matale s-a comis joi, din motive pe care, dacă nu le pricepi singur, o să ţi le explice persoane ceva mai inteligente decît matale, eventual George Bush. Şi asta nu pentru că am pierdut 3 ore din viaţă în aşteptarea unui ipochimen fără nici o valoare, cînd aveam de făcut infinit mai multe treburi. Ceea ce m-a înfuriat la culme, atît de tare încît mi s-a înroşit şi cerneala neagră cu care scriu, este maniera primitivă la care îţi permiţi să speculezi sărăcia sportului românesc, să-ţi baţi joc de răbdarea şi de speranţele oamenilor. Du-te la oglindă şi cîrpeşte-ţi, singur, două palme. E un prim pas către purificare... (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Casa Armatei, Brașov

Complexul Sportiv Olimpia, Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (66)

Orașele Dinastiei Tang (18)

Administrația în Dinastia Tang (12)

Bugetul și impozitele (2)

Dificultatea de a asigura transportul într-un imperiu atît de vast şi creşterea masivă a cheltuielilor militare, începînd din momentul Rebeliunii lui An Lushan în anul 755, au contribuit la dezvoltarea procesului de conversie în monedă a unei importante părţi a plăţilor în natură. În anul 736 s-a trecut într-o altă etapă, cînd salariul funcţionarilor s-a convertit într-un anumit număr de monede, nemaidîndu-se în măsuri de grîu. Subliniem că monezile în care erau încasate veniturile de Stat erau însoţite de anumite reguli care guvernau concepţia generală a Finanţelor de Stat.

Toată structura economică şi financiară a Chinei clasice, inclusiv vremea Imperiului Tang, se baza pe faptul că Statul era proprietarul teoretic al pămîntului. Statul deţinea frîiele puterii și dicta regulile jocului economic. Fie că era vorba de stabilirea preţurilor, de fixarea costului creditelor, de baterea monedei,

Maria Callas, regina fără regat (42)

Tu, in questa tomba (Aida) (11)

Lista celor care au dispărut astfel ar fi cam lungă:

Michel Glotz, Zefirelli, Di Stefano însuşi. Să fi fost o simplă neînţelegere, o întîlnire care nu a putut avea loc sau poate o adevărată ceartă, unele probleme băneşti, uneori, căci banii au mare importanţă pentru Maria! –sau poate pur şi simplu oboseala. Prea multe de făcut pentru unii, prea puţin pentru Maria... Perdelele grele de catifea cad în tăcere. Telefonul sună mai rar.

Trăieşte un fel de vis treaz în mijlocul a ceea ce mai rămîne. Semnele tangibile ale prezentului, ca şi cele ale trecutului, aşa cum a fost, sînt refuzate şi trecutul este amintit, aşa cum ar fi trebuit să fie. Se idealizează. Se trăieşte numai cu imagini. Inventează chiar... „Nu mai există mari dirijori, numai Serafin şi Giulini ştiau să dirijeze o operă“. Numai că Serafin a murit, iar Giulini nu mai dirijează opere! „Nu există nici tenori: cum aţi vrea oare să puneţi în scenă o operă de Bellini?“. Sau, după un concert al unei mezzo superbe îi va spune prietenei, care face o uşoară mutră, pentru că acea mezzo superbă nu a fost de la un capăt la altul admirabilă: „Ce vreţi, acum trebuie să vă mulţumiţi cu ceea ce aveţi!” Maria nu spune mai mult, dar „acum“ e

Balada (76)

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (7)

Prin negura vremii îşi aducea aminte de figurile colegelor şi colegilor de liceu. Îl obsedau versurile poetului George Bacovia: ,,Liceu, cimitir/ Al tinereţii mele/ Pedanţi profesori/ Şi examene grele…/ Şi azi mă-nfiori/ Liceu, cimitir/ Al tinereţii mele” (George Bacovia).

Fugit ireparabile tempus! Enăchescu Lucia semăna cu actriţa franceză Simone Signoret, soţia lui Yves Montand. A fost şi prima fată de care a fost îndrăgostit în taină. Într-o zi n-are ce face şi se destăinuie prietenei acesteia, Rădulescu Constanţa. Micuţa Constanţa, la rîndul ei, îşi atenţionează prietena, aflată deja în mare amor cu Ştefan Teodorescu. Colegul Fane, pe timp de iarnă, fără nici un motiv, îi smulge căciula din cap şi-o aruncă în mijlocul străzii.

- Na, mă, să te înveţi minte şi să o laşi pe Luci în pace!

Lăzărescu Maria – o dragoste adolescentină împărtăşită şi de atrăgătoarea fată care practica gimnastica sportivă. Prietenia lor a ţinut timp de un an. Cînd se afla într-o acţiune de muncă patriotică în perimetrul Sălii Palatului, lui Florin Genoiu îi apare în

de definirea regulilor pieţii şi de impunerea noilor repartiţii, Statul chinez, bazîndu-se pe Administraţie şi pe cărturarii-funcționari, a avut întotdeauna grijă să nu lase iniţiativa în seama clasei negustorilor şi a întreprinzătorilor privaţi. Această grijă a fost, mai mult sau mai puţin, încununată de succes. Istoria ne arată că această teorie şi politica aferentă au rămas aceleaşi din Dinastia Tang pînă la începutul Secolului al XXI-lea. Impozitele şi taxele sînt prima sursă de venit a Statului, iar magistraţii și prefecţii au în primul rînd un rol fiscal. De asemenea, recensămintele riguroase și regulate, care aduc informaţii preţioase asupra evoluţiei populaţiei chineze, au scopul de a organiza sistemul fiscal, plecînd de la nişte baze mereu reactualizate.

O reformă fiscală importantă a fost făcută în Dinastia Tang. Începînd din această epocă, impozitele directe sînt, în general, de două feluri: impozitele pe pământ şi cele pe persoane. Deşi pămîntul aparţine în principiu Statului şi vinderea sau înstrăinarea sa liberă este interzisă, tranzacţiile de acest fel erau dese, iar Fiscul a sfîrşit prin a le accepta. S-a luat drept bază pentru impozit suprafaţa efectivă a pămînturilor cultivabile de către un proprietar. Acest impozit este, în general, perceput în natură, iar impozitul „per capita“ este perceput în funcţie de venit.

„acum“, cînd ea nu mai cîntă... Cînd altă dată totul era atît de bine. „Vă amintiţi orchestra de la Teatrul San Carlo din Napoli? Ce minune!“. Dar orchestra de la San Carlo nu era deloc la înălţime şi Maria o ştia prea bine.

A refuza trecutul aşa cum a fost şi prezentul aşa cum este. Să trăieşti din amintiri... Din întreaga lume i se trimit Mariei înregistrări ale concertelor ei, concerte înregistrate „piratereşte”, mai piratereşti decît toate acţiunile piratereşti din lume. Şi neobosită Maria le ascultă Şi le pune şi altora pentru a le asculta. O nouă Norma, alţi Puritani?. „Îţi aminteşti de acel moment în care...“. Prietenii, reuniţi în jurul ei, pleacă urechea. Vioara pune în evidenţă atît de bine inflexiunile vocii Aminei, pentru a murmura că nici măcar lacrimile ei nu pot reînvia dragostea, dragostea noastră pierdută. În zgomotele care se aud, se ridică însă acea voce, care îşi spune durerea şi îşi strigă nebunia... Banda care se învîrteşte la magnetofon vine de la Berlin ori de la Tokio, de ia Seattle, sau Nisa şi iată un concert la Dallas, o operă la New York, o Lucia la Scala. Cel care a primit banda a făcut două copii, una pe care o păstrează cu gelozie, cealaltă a trimis-o, ca omagiu. Nimeni în afară de Maria şi colecţionarul fanatic nu va cunoaşte această Lucia, aceşti Puritani... Ce importanţă are, căci amintirea există...

Uneori, prietenii pleacă în vîrful picioarelor. Maria se teme de prieteni. Se teme că se vor servi de ea:

faţă un individ blond, cu faţa ciupită de vărsat, ţinînd în mînă o seceră ruginită.

- Tu eşti, bă, Florin Genoiu, ăla de o faci pe nebunul la UTM?

- Eu sînt, dar n-o fac pe nebunuʼ! Cred că mă confuzi!

- Bă, comunistule, s-o laşi pe Lăzăreasca în pace şi să nu te mai prind că o vizitezi acasă!

Şi aşa s-a rupt aţa prieteniei cu Maria Lăzărescu. Willinger Evelina – o evreică neverosimil de frumoasă. Toţi băieţii din clasă erau îndrăgostiţi de ea şi fiecare pe măsura imaginaţiei îşi încerca norocul la inima Evelinei. Părinţii ei erau muzicieni în corul Ateneului Român şi lipseau serile de acasă. Evelina făcea ce făcea şi cînd era singură îl chema prin telefon pe Florin Genoiu la ea acasă. Evelinei îi plăcea să-şi dezvelească sînii, să fie sărutată şi cam atît! Cine ştie, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit de hepatită ar fi rămas poate toată viaţa alături de Evelina. Dar n-a fost să fie. După ce a revenit la şcoală, îndrăgostitul a rămas şocat cînd a văzut-o pe Evelina în compania şmecherului de Spirache, repetentul clasei. Pentru Spirache gacicile erau totul. Văzîndu-l debusolat, profesorul-diriginte G.I. a purtat o scurtă discuţie cu elevul pe care îl protejase pînă atunci:

Noutatea adusă de reforma impusă de Dinastia Tang este aceea că fiecare locuitor din fiecare casă devine impozabil în funcţie de averea sa, iar impozitul este vărsat Fiscului în monedă. Funcţionarii nu erau scutiţi de această lege și li se percepea un impozit în funcţie de salariul şi de proprietăţile lor. În ceea ce îi priveşte pe negustori, hangii sau proprietarii caselor de plăceri, cei ai atelierelor, topitoriilor sau ai minelor, aceştia plăteau cu toţii un impozit mai mare decît funcționari. Această discriminare se datora pe de-o parte lipsei de preţuire cu care erau privite în epocă aceste ocupaţii mercantile şi, pe de altă parte, „faimei“ de care se bucurau comercianţii, aceea de a găsi subterfugii pentru a scăpa de Fisc. În ceea ce priveşte taxele, acestea erau percepute pe de-o parte pe tranzacţiile comerciale care făceau obiectul unui Contract înregistrat la Fisc în condiţii de perfectă legalitate şi, pe de altă parte, pe transporturi, prin intermediul vămilor sau al taxelor de trecere. Exista și o altă sursă de venituri pentru Stat: monopolurile. Principalele monopoluri erau cel pe sare și cel pe ceai. La toată această birocraţie se adăuga un Oficiu al Transporturilor, ai cărui titulari, plasaţi în fruntea unui organism a cărui importanţă era crucială pentru întreaga economie, au devenit adevăraţi agenţi financiari ai Statului.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

„Este foarte dificil să fii prieten cu o vedetă“, a spus ea într-o zi, să audă cei care ar fi dorit această prietenie. Maria nu vrea să se angajeze la nimic. Atenţie! Nu vă apropiaţi totuşi prea mult. Se simte o frică, oare? De altfel ea se sustrage... Anunţă în ultima clipă că nu se poate duce la un ceai, un dejun. Bruna telefonează sau se telefonează Brunei. „Voiam tocmai să vă chem. Doamna are o migrenă teribilă...“. Maria, în ultimul timp, în care vocea ei mai dăinuia, se sustrăgea punînduse la adăpost în spatele unei perfecţiuni paralizante şi respingea un disc sau un concert. „Nu mai există nici tenor şi nici dirijor...“. La ce bun să mai pui în scenă o altă Traviata? Ca şi acel disc pentru care nu a aprobat difuzarea: „Nu auzi harpa? Harpa e prea tare. Trebuie reluat de la început”. Nu s-a mai luat niciodată nimic de la început şi discul nu s-a mai difuzat...

Povestea e scurtă şi ajunge pentru a explica totul din plin: într-o zi, Maurice Béjart a vrut să pună în scenă, pentru Callas, Traviata. Violetta singură pe scenă ar fi visat dragostea ei. Nu ar fi existat niciodată Alfredo şi afecţiunea lui. Pentru Violetta Valery curtezană, singurele realităţi erau banii şi succesul. Maria 1-a ascultat pe Béjart expunîndu-i proiectul său, a găsit că acesta avea ochi frumoşi, şi Béjart a pus în scenă Traviata fără Callas. În alt fel, iată încă o cortină care se lasă.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

- Măi, Florine, după cîte vezi viaţa nu e o jucărie şi îţi întinde fel de fel de capcane şi oprelişti. Omul, şi mai ales bărbatul, nu are voie să se descurajeze şi trebuie să-şi urmărească un ţel şi un scop! Tu nu de Evelina trebuie să te ţii, ci de pregătirea Examenului de Maturitate şi de cel de admitere la Institutul Politehnic! Eu voi fi fericit dacă elevii învăţaţi şi educaţi de mine vor termina facultăţi şi vor ajunge oameni de nădejde. Carmen Popescu – dintr-odată a simţit pentru ea o atracţie fizică irezistibilă. Carmen i-a împărtăşit dragostea juvenilă şi, pentru prima dată în viaţă, Florin Genoiu se simţea iubit de o femeie. Cu Carmen a învăţat pentru Examenul de Maturitate, s-au stimult reciproc şi au obţinut notele mari la care aspirau. Carmen avea o voce de soprană încîntătoare, dar nu avea curajul să dea la Conservator. Concurenţa era foarte mare, descurajantă. Percea Victor – gimnastul clasei cu înclinaţii la matematici. Ştia foarte bine limba germană din familie şi spre surprinderea colegilor, după ce a urmat un învăţămînt ingineresc militar, a devenit ofiţer de Securitate.

Navrescu Liviu – prieten cu Victor Percea şi casierul clasei. Un zdrahon dar cu inimă de aur. (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (74)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (17)

După Napoleon, Talleyrand (3)

De fapt, bătrînul acesta cu păr şi barbă negre, faţă palidă, sprîncenele stufoase şi groase, e un impecabil actor, ca şi un diplomat, are o voce mieroasă uneori, e chiar excesiv de condescendent cînd simte că este cazul sau neobişnuit de dur, dacă îi slujeşte aşa ceva. Peste toate, are un fix – oricui îi poate ceda, în felul lui, dar lui „King Oil” – J. D. Rockefeller – nu! În el vede încarnarea Americii, pe cît de hrăpăreţe pe atît de lipsite de grijă faţă de destinele teritoriilor sau populaţiilor pe care le jefuieşte!!

Nu, scena de mai sus nu este apocrifă. E povestită în numeroase prilejuri, cînd vine vorba de „Talleyrandul petrolului” și confruntarea cu emisarul lui John D. De aceea am si reprodus-o. Cît priveşte epilogul afacerii, să-l depanăm şi noi de astă dată. Fireşte, în fata eşecului, trimisul american telegrafiază pe larg lui John D. Conversează cu el şi telefonic i se ordonă să meargă la Londra, pentru a se sfătui cu „Napoleonul petrolului”,

Amintirile unui ofițer criminalist (3)

Perdeaua de fum (3)

Pe baza datelor avute la dispoziţie, locotenentcolonelul Nicolae Biţu şi ceilalţi ofiţeri au emis următoarele ipoteze cu privire la omor şi la autor: a) omorul a fost comis în scop de jaf, autorul fiind din rîndul elementelor infractoare sau al persoanelor care au cunoscut că victima poseda bani sau alte valori; b) omorul a fost comis în scop de răzbunare, autorul fiind din rîndul rudelor victimei sau din anturajul ei; c) omorul a fost comis de un bolnav psihic (piroman) care cunoştea victima.

Pentru a se forma cercul de bănuiţi s-a pornit, aşa cum era şi firesc, de la investigarea cît mai amănunţită a victimei şi a anturajului ei. Astfel, s-a aflat că bătrîna Elena Cincotă avusese o viaţă dubioasă. Niciodată nu-i plăcuse munca, ci numai aventurile. Fusese căsătorită cu un italian, iar după decesul acestuia se ocupase cu mici „jonglerii”. Mijlocea tot felul de tranzacţii necurate de pe urma cărora putea „ciupi” ceva, ceda camera dormitor la diverşi „îndrăgostiţi” sau lua persoane în gazdă la preţuri avantajoase. Cu alte cuvinte, cum nu se poate mai dificil pentru ofiţeri în alcătuirea cercului de bănuiţi care, în loc să se restrîngă, se tot „dilata” pe

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (5)

Rugul – în peisajul cotidian (2)

„Femeia nu este decît o praştie vie, în care necuratul îşi poate plasa oricînd piatra, scrie plin de înţelepciune procurorul. Să fim cu ochii în patru faţă de cele care au încheiat pactul cu demonii. Şi să fim necruţători cu cei care se arată îngăduitori faţă de asemenea făpturi şi faţă de crimele lor execrabile”.

Mărul care fluieră

Pentru a stîrpi demonolatria, Rémy cerea ca la arderea pe rug a femeilor învinuite de vrăjitorie să asiste şi copiii lor, în vîrstă de peste doi ani. Iar pentru ca spectacolul să le rămînă definitiv întipărit în minte, micuţii erau bătuţi cu nuiele în tot timpul execuţiei.

În vreme ce Rémy opera în Lorena, Henry Boguet extermina vrăjitoarele din cantoanele elveţiene. Boguet credea orbeşte în puterile fără limită şi în omniprezenţa demonului. Dacă nu ar fi avut urmări atît de tragice, cazurile citate de el ar părea extrase din libretul unor

Sir Henry Deterding. Figura i se luminează şi, în cea mai scurtă vreme, traversează Canalul Mînecii, apoi descinde în imobilul din Saint Hellen’s Court. Aici Deterding nu-i în toane bune. Şi lui, „Talleyrandul petrolului” i-a jucat o festă, iar el nu doreşte – tocmai acum, cînd prepară campania pentru recucerirea cîmpurilor din Baku – o înfruntare cu americanii. Preferă, şi o spune limpede, pace cu orice preţ. Dar Gulbenkian nu vrea să-1 urmeze nici în prima direcţie, nici în a doua. O are pe a sa personală iar Deterding încă mai crede că-l poate atrage în „plasa” lui. Totuşi, ezită la un moment dat: „acest Talleyrand ştie multe şi reprezintă un pericol”. Or, de data aceasta, drumurile sînt diferite, tocmai acum cînd Deterding vrea o acţiune conjugată şi eficientă!

Domnul 5% e sacrificat (1)

Primindu-1 pe trimisul american, Sir Henry se aşteaptă la conţinutul comunicării acestuia: „Ne retragem din afacere, dacă Gulbenkian al vostru nu cedează”. Deşi pare timid, interlocutorul e decis si vorbeşte cu aer de somaţie. Reacţia lui „Napoleon” e şi mai surprinzătoare, vocea îi e dură, accentul olandez: „O înţeleg foarte bine. Daţi-mi un protest scris. Domnul Gulbenkian, ca particular, n-ar putea participa la o întreprindere în care nu sînt reprezentate decît consorţii mondiale”.

măsură ce investigaţiile progresau. Totuşi locotenentcolonelul Biţu, „vulpoi” cu renume în judiciar, nu s-a lăsat „furat” de perspectiva acestui orizont în materie de suspecţi, perspectivă care 1-ar fi putut purta chiar şi dincolo de malul românesc al Mării Negre, şi a hotărît o selecţie a bănuiţilor punîndu-şi în valoare toată experienţa sa. Selecţia era greu de făcut, însă necesară... ... Cînd am călcat pragul miliţiei judeţene Constanţa împreună cu procurorul Ovidiu Păun, am fost primiţi cum nu ne-am aşteptat. Şeful serviciului judiciar ne-a expus amănuntele cazului în faţa unei ceşti cu cafea şi ne-a privit cu speranţa mărturisită că le vom fi cît se poate de folositori, mai ales în acele ceasuri cînd forţele judiciarului erau măcinate cu mai multe cazuri deosebite şi, culmea, cu încă un omor comis în apropierea bufetului din spatele gării C.F.R. Constanţa, omor în care se lucra fără perspective de zece zile neîntrerupte. De fapt, nici în cazul nostru lucrurile nu stăteau pe roze...

Primul lucru de care am întrebat a fost dacă bătrîna obişnuia sau nu să doarmă cu desuurile pe ea. Biţu şi locotenentul se priviră puţin nedumeriţi, apoi căutară în bloc-notes-urile lor, unde aveau consemnate rezultatele investigaţiilor efectuate pînă atunci.

– Prietenele ei spun că numai aşa dormea.

– Atunci, obligatoriu trebuie să avansăm şi ipoteza mobilului sexual, am spus eu. Mi se pare cea mai plauzibilă.

opere comice. Într-un rînd, i s-a reclamat că pe podul de deasupra unui pîrîu se află... un măr care fluieră şi care îi sperie pe trecători. Procurorul a raţionat numaidecît că mărul este fructul cu care Eva l-a ispitit pe Adam şi că, şi în împrejurarea de faţă, vina trebuie să aparţină unei femei. „Cercetările” întreprinse au dezvăluit că metamorfoza mărului într-un instrument muzical avea mai multe autoare – trei bătrîne din satul vecin. Care, bineînţeles, au sfîrşit pe rug.

Un alt caz relatat de Boguet o priveşte pe Françoise Secrétain, din comuna Coirières, din zona Munţilor Jura. La 5 iunie 1598, o fetiţă în vîrstă de opt ani, Louise Maillat, s-a prăbuşit la pămînt pradă unei crize de epilepsie. Dusă la biserică, fetiţa a declarat că este posedata de cinci demoni, trimişi de Françoise Secrétain. Cu cîtva timp înainte, aceasta înnoptase în casa familiei Maillat şi îi dăduse copilului o bucata din turta pe care o avea în traistă. Arestată deîndată, femeia a negat orice vină, arătînd, printre altele, că o împrumutase pe mama Louisei cu 56 taleri şi că aceasta o anunţase că va găsi mijlocul să nu-şi plătească datoria. Aşa cum era şi de aşteptat, declaraţiei nu i s-a acordat nici o importanţă. Nici măcar faptul că Louise a revenit asupra învinuirii pe care o lansase şi că a mărturisit în faţa tribunalului că fusese învăţată să spună această

Din nou, ca şi în cazul preţului fabulos scris de „Talleyrand” la Paris, americanul se vede depăşit de situaţii, care, prin imprevizibilul lor, îl marchează, amuţindu-l clipe la rînd. Nu-şi crede urechilor: Deterding vrea să-1 înlăture pe Gulbenkian din afaceri şi nu oricum, ci atacîndu-1 pe la spate, cerînd doar ca el, sau cei pe care-i reprezintă, să-şi asume oficial responsabilitatea.

Apoi, Sir Henry telefonează la Paris, sfătuindu-l sec şi pe Calust Sarkis să cedeze, „să nu se pună împotriva lui Shell”. Pe malurile Senei, avertismentul este receptat în toată dimensiunea lui şi Gulbenkian nu pregetă să vină cît mai repede la Londra. Ca în vremurile cînd, cu regularitate, participă la marile conclavuri ale lui „Royal Dutch-Shell”, acum urcă preocupat scările din St. Helen’s Court. „Fiecare din acestea este şi opera mea. Puterea firmei e bazată, pe jumătate, şi pe puterea lui Gulbenkian”. Sînt gîndurile lui din aceste clipe? Sînt legături ulterioare? Sînt adevăruri!

„Întrevedere rece, într-o cameră rece. Adversarii nu se cunosc decît foarte bine. Napoleon ştie că Talleyrand este, din punct de vedere financiar, mai solid decît el în persoană”. Se teme de milioanele acumulate de Calust Sarkis în „lunga şi misterioasa lui existenţă”, ce sînt o forţă gata de luptă.

(va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

– Pfuu! făcu Biţu rememorînd tabloul s locului faptei. „Desuurile... Scaunul de lîngă pat!...”

Da, aşa era. Desuurile victimei fuseseră găsite pe scaunul de lîngă pat.

– Dar nu numai atît, interveni procurorul Păun. Hai să citim procesul verbal întocmit de lucrătorii de miliţie care au fost primii la faţa locului. Uitaţi ce scrie cu privire la poziţia cadavrului bătrînei. Citi.

Din respectivul proces verbal rezulta că bătrîna fusese găsită decedată în pat, cu faţa în sus, sub şezut avînd aşezată o pernă. Victima era îmbrăcată cu un capot de casă şi un furou, ambele ridicate pînă la nivelul bazinului.

– Sută la sută mobil sexual, pronunţă Biţu cu părere de rău.

– Un psihopat sexual, am completat eu.

– Da, spuse şi Păun, însă la analiza pe care o vom face cu privire la cercul de bănuiţi, trebuie să avem în vedere şi posibiltatea mobilurilor combinate în sensul ca jaful, spre exemplu, să fie subsidiar.

– Evident, l-am aprobat eu şi, odată cu mine, şi ceilalţi doi ofiţeri.

În „cercul magic” erau cuprinse, printre altele și cîteva persoane mai „importante”.

(va urma)

TrAIAn TAnDIn

minciună de către mama ei nu a schimbat cu nimic soarta inculpatei. Boguet a condamnat-o la moarte şi a asistat la arderea ei pe rug, constatînd cu satisfacţie că execuţia îi oferea o ultimă probă a vinii celei osîndite de el: flăcările cuprinseseră mai întîi cruciuliţa şiragului de mătănii pe care femeia îl strîngea în mînă, ceea ce însemna că diavolul acţionase pînă în ultima clipă.

Autodafeurile (cum au ajuns să se cheme, după numele lor spaniol, arderile pe rug ale vrăjitoarelor, ereticilor şi celorlalte victime ale inchiziţiei) se organizau în zile de sărbătoare, cu participarea notabilităţilor localităţii respective şi a unui număr de spectatori, mulţi dintre ei aduşi cu sila. Femeile acuzate de practici magice erau legate „în snop” de lemnele aşezate transversal, iar focul era pus de pe laturi, astfel încît cele din mijloc asistau la chinurile celor de la margine, înainte de a pieri ele însele. Adesea se aprindeau ruguri multiple, aşezate în cerc. Preoţi şi călugări „reconfortau” pe osîndite, citindu-le din Sfînta Scriptură şi aşteptîndu-le mărturisirile in extremis. De multe ori însă ceremonia nu se desfăşura conform programului şi, în pragul morţii, sărmanele femei îşi strigau nevinovăţia.

(va urma)

SERENA FOGLI

Doza de sãnãtate

Aportul medicinei cuantice în afecțiunile în care organismul este suprasolicitat!

De ce ne îmbolnăvim? Există o cauză fiziologică sau boala vine, totuși, din sufletul nostru? Cum poate face față situației cineva care află că are o boală gravă? De cine și de ce are nevoie? Graba, dorința de a realiza cît mai mult, lipsa de orientare, toate acestea îl determină pe individ să se simtă disprețuit de viață, creîndu-se o fisură între spirit și trup, care duce, treptat, la declanșarea bolii.

Din cele mai vechi timpuri, omenirea și-a pus întrebări legate de semnificația vieții, de altfel în toate religiile se regăsește această preocupare de a găsi un răspuns. Pentru ce venim pe lume dacă oricum trebuie să plecăm destul de repede? Fiecare om care se confruntă pe parcursul vieții cu o boală gravă care îl poate duce la limita existenței își pune întrebarea ,,De ce eu?”. Desigur, sînt cazuri în existența noastră cînd auzim că suferim de o boală incurabilă sau cînd soarta ne lovește într-un mod ireparabil, iar mulți dintre noi nu mai putem ieși din acest ,,tunel”. Orice diagnostic de tip ,,cancer” este un șoc emoțional pentru cel în cauză.

Noi, terapeuții, ne întrebăm mereu cum se poate discuta cu un pacient care are o boală incurabilă, sau care a suferit o pierdere dureroasă, care a avut un șoc emoțional. Conform protocoalelor medicale, unui medic îi este permis să îi ofere pacientului date clare, precise? Să nu îi dea, astfel, nici o speranță de viață? Să îl sfătuiască să își regleze problemele lumești, deoarece nu mai are mult de trăit? Sau ar trebui căutată o cale de ieșire din ,,tunel”, care să îi dea încrederea și speranța că se va face bine?

Cu foarte mulți ani în urmă, un mare medic naturist englez – Dr. Bach – cel care ne-a pus la dispoziție terapia florilor, o terapie de mare valoare energetică, recomanda: ,,Medicul viitorului va avea o sarcină foarte grea. Va trebui să fie în stare să îi recomande pacientului său medicamentul care să îi vindece trupul material, să îi dea speranța și încrederea că se va face bine. Medicul-terapeut trebuie să găsească liantul emoțional spre sufletul pacientului său, adică

să îi dea medicamentul potrivit sufletului. O lume debusolată și dezorientată are nevoie de acest tip de medic”.

Este posibilă vindecarea în orice stadiu al unei boli? Pentru fiecare dintre noi a fost prevăzut de Creator un drum al vieții, menit să îl facă fericit, dar, din diferite motive, omul a deviat de la drumul său și s-a îndepărtat tot mai mult de predestinația sa pe pămînt. Aceasta deviere duce, după un anumit timp, la frustrări, nemulțumiri, adesea adînc ascunse în subconștientul nostru, stări de care poate noi am și uitat (dar subconștientul nu), dar care duc, după o anumită perioadă de timp, la diferite forme de îmbolnăviri.

Munca noastră cu pacientul nu constă în a-i comunica date statistice impersonale, ci în a încerca, așa cum ne recomandă Dr. Bach, să găsim împreună drumul de la care el s-a îndepărtat, să îl învățăm să își găsească ,,mulțumirea proprie”.

De multe ori, părinții îndeamnă copiii spre un drum profesional pe care aceștia nu și-l doresc și cu care nu se identifică, ucigîndu-le visurile numai din dorința de a face bine, fără să ne gîndim că fiecare individ are propriile aspirații. O corectare a acestei înstrăinări pe parcursul vieții poate schimba multe, dacă înțelegem că sîntem pe un drum greșit, care ne îndepărtează de Eul nostru, de ceea ce ne este predestinat. În unele cazuri pot fi necesare modificări radicale în viață (schimbarea profesiei, despărțirea de soț/soție, schimbarea de domiciliu) pentru a ne repune pe drumul predestinat care duce la vindecare.

Putem asemăna destinul unui om cu un vapor care se află în plină furtună în mijlocul oceanului, rătăcind într-o direcție sau în alta pînă își găsește coordonatele. La un moment dat, căpitanul observă lumina unui turn de control (speranța) și conduce vaporul în siguranță către port. Ca și căpitan (suflet) al corpului, sîntem

nevoiți, în fiecare situație de viață nouă, să luăm hotărîri, deși ne întrebăm adesea dacă este, sau nu, greșită. În asemenea situații, comparația este o cale greșită care automat duce la greșeli. Doi pacienți cu aceeași suferință fac aceeași terapie, dar unul are rezultate mult mai bune decît celălalt. Discuția medicului cu pacientul este diferită de la caz la caz, iar în situația în care succesul terapiei este lent, medicul trebuie să fie foarte atent cum conduce relația cu pacientul, deoarece chiar și pașii mici duc la succes, iar fiecare pacient are parcursul propriu. Mai mult, să îl capteze pe pacient în discuție, și să îl facă să înțeleagă că este pe drumul de a-și recîștiga sănătatea. Pacientul începe astfel să vadă ,,luminița de la capătul tunelului” pe care o menționam la începutul articolului.

Nu trăi ca și cum ar fi ultima ta zi de viață, ci stabilește un scop pentru care merită să trăiești! Asta ar trebui să facă fiecare persoană aflată într-o asemenea situație, să nu mai fie propriul sabotor, ci să se iubească pe sine.

Medicina energo-informațională susține organismul în tratamentele de detoxifiere pînă la nivel celular, după tratamente invazive precum chimio sau radioterapii, deblochează meridianele energetice ale corpului, neutralizează șocul emoțional. Prin aceasta reușim să echilibrăm limbajul psihicului nostru, care este auzit de creier și transmis la toate celulele corpului. Orice vindecare a unei boli este controlată de sistemul neurovegetativ. Cronicizarea boli ne arată că sistemul neurovegetativ a pierdut controlul asupra corpului.

Numărul mare de pacienți vindecați de cancer arată clar cît de benefică este colaborarea între medicina clasică și medicina alternativă, atunci cînd sînt combinate și împreună susțin procesul de autovindecare. Terapia este individualizată, fără durere, fără medicamente, fără efecte secundare. În cazul pacienților menționați sînt necesare tratamente de detoxifiere la nivel celular, un real ajutor în refacerea organismului, iar împreună cu planul de tratament conceput în clinică organismul primește o șansă imensă de autoreglare și întrerupere a fenomenului de autodistrugere.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

OFERIM

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss bOOk CONsUlTING sRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPREs DIsTRIbUTION sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.