România Mare, nr. 1581

TABLETA

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL Antisemitism? NU, lucrare contra României!

Motto: „Asistăm la o creştere fără precedent a antisemitismului în societăţile noastre!”

BOGDAN AUREsCU

Nu cred în coincidențe atunci cînd e vorba de anumite teme. Una dintre ele este cea a antisemitismului. Asta pentru că, sincer, mi-e greu să cred că, după ce amintirea manifestărilor statale antisemite a lăsat cele mai oribile răni pe memoria umanității, se mai găsesc unii care să propage antisemitismul. Și, cu atît mai greu îmi este să cred în ,,antisemitismul” din România, dată fiind natura profund bună, ospitalieră și tolerantă a românilor! În plus, pe plan mondial, sînt atît de multe organizații și inițiative de prevenire și combatere a antisemitismului, încît mi se pare imposibil ca manifestări programatice în acest sens să apară pe undeva… De aceea, cînd aud despre ,,antisemitism” în România ciulesc urechile – pentru că eu mă gîndesc atunci la o cu totul altă amenințare, și anume la stigmatizarea noii Românii cu pecetea nefericită!

Ei bine, acum avem parte de așa ceva! Și, spre deosebire de bazaconiile despre ,,amenințarea rusă”, acum cred că România are parte de un veritabil atac, proba cea mai clară fiind reacțiile semnificative de pe plan intern și internațional.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Uniunea Europeană și finalul ei previzibil

Prăbușirea Europei sub propria ei ineficiență, incompetență și corupție este previzibilă. Ceea ce părea de neconceput – așa cum era și comunismul cîndva – devine pe zi ce trece tot mai clar și doar fanaticii mai pot crede că Europa va putea depăși cutremurul social care se întrevede la orizont. În ultima săptămînă, mai multe proteste antipandemie s-au desfășurat în orașe din Germania, Franța, Elveția, Olanda și Polonia.

Lumea liberă la care visam în anii ʼ80, cea de dincolo de Zidul Berlinului, se transformă într-un imens lagăr. Regulile valabile pînă în

Romnia pitoreasc

Am avut cîndva o țară…

Motto: ,,Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună”. CornELIU VADIm TUDor

Cu ani în urmă, România avea un cuvînt de spus în chestiunile legate de politică externă. Ba chiar am avut un ministru de Externe care acum dă numele unui bulevard din București și al cărui mormînt ne veghează de sub Tîmpa. Ne mîndream cu el mai mult în trecut decît acum. Cu ani în urmă, românii își respectau valorile, iar credința în Dumnezeu, odată cu prăbușirea Cortinei de Fier, devenise unul dintre pilonii noștri de rezistență.

Tot cu ani în urmă, un președinte de mucava care a cîștigat inimile românilor și alegerile, cu un aer superior, își scotea ochelarii și îl întreba pe interlocutorul său: ,,Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. Poporul l-a aplaudat și l-a votat cu ambele mîini. Atunci oamenii puteau să iasă în stradă sau chiar să intre în greva foamei, pentru că acestea erau libertăți garantate. Aveau dreptul la replică, la cuvînt, la o presă liberă. Cu ani în urmă, oamenii aveau dreptul la un viitor pe care și-l puteau făuri singuri, pentru că liberalismul le garanta asta. Guvernul era înjurat în stradă, unde românii demonstrau neîngrădiți, iar cei care nu simpatizau partidul majoritar puteau vota diferit. De ce? Pentru că românii aveau puterea, prin votul lor, de a schimba garnitura puterii.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

1989 acum se aplică invers, iar la adăpostul unei umbrele mediatice devastator de eficiente se înalță un alt zid, virtual de data aceasta, la fel de eficient. Doar că Lumea Liberă nu mai este deloc liberă, iar polii liberali încep să migreze spre alte zone ceva mai responsabile cu propria populație.

Ceea ce se întîmplă acum mă face să cred că romanul ,,1984”, atît de popular și de dur deopotrivă, nu este decît o glumă proastă pe lîngă realitatea pe care o trăim. George Orwell a fost destul de amabil, așa cum se pare că și Kafka a fost. Mintea umană este mult mai diabolică decît o pot descrie scriitorii de geniu.

(continuare în pag. a 16-a)

Ce mult te iubesc, Edelweiss, primvara

Ce mult te iubesc, Edelweiss, primăvara începe cu tine în Alpii nebuni frumoasă și plină de har este țara ce poate să nască asemeni minuni

Făptura ta flacără sacră îmi pare ce poate topi ancestrale zăpezi tu, cîntec cu nume sălbatic de floare tu, larvă de îngeri și zei tirolezi

Te simt, și te-aud, și mă bucur de viață îmi torni în urechi vin de mure, difuz iar flautul sîngelui meu te învață

Și cît voi trăi pe pămînt, eu refuz să cred în triumful neființei de gheață tu, drag Edelweiss, paradis în auz

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Paul Killer are poftă să spînzure de limbă 300 de militari români F Ion Cristoiu (fost comunist) – un mic găinar pîrîcios F Feseniştii o ţin tot într-o beţie F Primarii CHEIA Moruzzi și Neagoe au luat bătaie de la aliaţii lor F Hagi va face 11 pitici!

PARTEA A II-A

F Bătăile politice se ţin lanţ, primarii CHEIŞTI ai Constanţei şi Braşovului, fanarioţii Corneliu Neagoe şi Adrian Moruzzi au fost luaţi la poceală chiar de „revoluţionarii“ pe care i-au cocoloşit 4 ani de zile, primarul Bacăului, Iosif Ioan Liciu (P.N.L.), a fost suspendat din funcţie de prefectul Dumitru Bontaş, pentru că, beat-mort fiind, carte neştiind, i-a cărat pumni în cap unui şef de tură din gara oraşului, pe urmă deputatul P.D.-F.s.N. Mihăiţă Postolache a băut porcește într-un bar şi a reclamat la Poliție că a fost sechestrat (?!) ş.a.m.d. F În toiul seminarului Internaţional pentru Toleranţă, aşa-zisul Rege Cioabă a cerut statului român să le dea ţiganilor 20 de tone de aur şi 40 de tone de argint, care cică le-ar fi fost confiscate în anul 1942 de Mareşalul Ion Antonescu. Celălalt cioroiplan în formă de deltaplan, autointitulat suveran, Iulică împăratul lui sulică, are alte pretenţii: 3,5 tone de aur, 12 tone de argint, 1,2 milioane de cai şi 600.000 de căruţe şi foi de cort. Ale naibii baragladine, tot cu ochii după furat! De unde-ați avut, mă ploşniţelor, atîtea tone de aur şi de argint? Din muncă sau din mangleală?

F O fanatică a bătrînului arţăgos sergiu Cuneiformă, pe nume smaranda Dobrescu, a rostit, recent, în faţa unei adunări feministe, o Cuvîntare de Gîgă: „Dragi femei, membre ale partidelor politice sau ale NGO-urilor feminine (?!). Implicarea în politică totală, combativă, masculinizată (?!). Asumaţi-vă riscul numai dacă motivaţia are și o doză de idealism. Ea vă va apăra de agresiune, decepţie, grobianism, periferie, gospodărie! Nu este suficient numai să «vă pese». Trebuie să fiți competente, școlite, agresive (?!). să deveniți păsări-Phoenix, păsări-Lyră, vibrante, decise, cu sensibilitate cenzurală (?!)“. smarando, cei-i cu tine, ai mîncat lăptuci? De ce faci tu chestii deastea, la bătrînețe, cine te-a învăţat să ții asemenea discursuri fără cap şi fără coadă, ca să cadă Moş Cunescu-n noadă?! Păi dacă îți ascultau sfatul şi deveneau agresive, bietele femei te-ar fi dat jos de la tribună şi te-ar fi sufocat cu preşul! F Cutremur în partidul paraliticilor! Nu mai puțin de 62 de tineri au

demisionat din P.N.Ț.C.D. Avînd în vedere că liderul contestatarilor nu e altul decît cunoscutul Bostan, nu ne e greu să deducem unde se vor înscrie aceştia, ori la agrarieni, ori la ecologiști, sau poate vor pleca voluntari în Bosnia F Șucărit nevoie-mare că Nicolae Manolescu vrea să candideze la Preşedinţia României (?!), periclitîndu-i lui şansele de a ieşi preşedinte cînd toată lumea ştie cum îl salută populaţia pe stradă, de bucurie – Ion Rațiu a trecut la represalii: nu mai trage la tipografia sa, gratis, falimentara revistă „România literară“. Scurt şi îndesat, vorba colegului Mircea Bunea. Şi cum nici sörös nu poate arunca banii pe fereastră, cu nemiluita, că nu-i sultanul din Brunei, „echipa de zgomote“ şi de fripturişti (Mircea Mihăeş, Alex. Ştefănescu, Gabriel Dimiseanu, Rodica Zafiu, Cristian Teodorescu) a căzut pe gînduri, ca proasta-n fund pe scînduri. F O altă minciună colosală publicată de ziarul unguresc de limbă română: în ziua de 29 iunie, sub titlul „De necrezut“ a apărut anunţul că la Casa Republicii lucrează circa 3.000 de femei de serviciu, cu salarii de peste 100.000 de lei! Normal că dezinformarea a fost sancţionată prompt de Biroul de Presă al Camerei Deputaţilor, care a informat opinia publică de la noi că în edificiul amintit nu lucrează decît 100 de îngrijitoare cu salarii sub 100.000 de lei. Aşadar, proporţia de exagerare a „României libere“ este de 30 de ori! F Banda de canalii de la „Academia Cațavencu“ (Mircea Dinescu, Mircea Toma - Voma, Florin Călinescu - Ratatul, Cornel Ivanciucsugiuc, Ioan Groşan, Florin Iaru - Colivaru, Liviu Mihaiu, Ioan T. Morar, Viorel Motoc - Năpîrstoc) spurcă tot ce e românesc, fără ruşine, într-un limbaj de o trivialitate subumană. Iată un atac recent la adresa distinsei doamne Mitzura Arghezi, care n-a făcut rău la nimeni, niciodată, ci a îngrijit cu stoicism moştenirea ilustrului său părinte şi a fost gazdă primitoare, la Mărţişor, pentru cîteva generaţii de copii: „Nimeni nu ştie ce fel de poet e Arghezi, între altele şi pentru faptul că nu mai e un autor foarte citit (?!). De pe urma lui Arghezi au rămas numeroase cărti şi o fiică, despre care tot ce se ştie precis e că nu e fiu, nu munceşte dublu şi nu pare nimic, deoarece nu e nimic. Tot ce se ştie despre Mitzura Arghezi,

Cutia cu bijuterii

a În 1712, abatele Charles de Saint-Pierre publica trei volume cu un titlu valabil și azi, deși utopic: ,,Proiect pentru menținerea unei păci perpetue în Europa”. Exact în acel an se năștea cel mai teribil războinic al Europei, Frederic cel Mare.

a În cartea ,,Din istoria doctrinelor morale”, Ernest Stere descrie șocul anual pe care îl trăia Voltaire: ,,În fiecare an, la 24 august, ziua celebrării Sfîntului Bartolomeu, Voltaire era bolnav: cuprins de febră, auzea clopotul de la Saint-Germain, vedea asasini cu torța într-o mînă și cu pumnalul în cealaltă, auzea strigătele celor schingiuiți; Sena, o albie prin care curgea sîngele celor uciși. Într-o viziune halucinantă, rememora trecutul omenirii și, din toate părțile, din Franța, din Germania, din America și Palestina, i se părea că aude gemetele înnăbușite ale celor gîtuiți. Această viziune nu l-a părăsit niciodată”. a La 20 februarie 1816, la Roma are loc prima reprezentație a operei ,,Bărbierul din Sevilla”, cu un Rossini imberb (avea doar 24 de ani, a compus opera în numai 13 zile). Eșec pe toată linia, ,,fiasco” (,,sticlă”, într-un dialect italian, adică vulgul azvîrlea cu sticle

pe scenă). Două accidente au marcat răsunătorul rateu: un cîntăreț se împiedică în primul act, cade, și trebuie să cînte, pînă la sfîrșit, cu nasul plin de sînge; o pisică scapă pe scenă și îi înnebunește pe toți, în rîsetele poporenilor.

a Caragiale, plecînd cu trenul de la Berlin, către acea temniță din Ungaria unde era închis tînărul Goga, îi zicea fiului său, Luca: ,,Mă duc, mă, să-i spun băiatului să nu se mai măsoare cu prostul. Prostul îți dă întotdeauna la cap. Nu vezi și cu mine? Am fugit din Țară din pricina proștilor”.

a Mormîntul lui Napoleon, de la Domul Invalizilor, se pare că este unul dintre cele mai puternice centre energetice din lume. Într-o seară din anul 1855, Regina Victoria a Angliei și Împăratul Napoleon al III-lea s-au recules la giganticul sarcofag. Regina l-a apăsat, ușor, cu mîna pe umăr, pe un puștan care era lîngă ea, șoptindu-i: ,,Îngenunchează în fața mormîntului marelui Napoleon!”. Și copilul a îngenuncheat! Nu era altul decît viitorul Rege Edward al VII-lea. ,,Micul caporal” era răzbunat, Anglia îi era la picioare.

a Sosit la Paris ca să cîștige bunăvoința primuluiconsul Bonaparte pentru Țările Române, boierul radu Dudescu presară zahăr pe jos (produs extrem de scump,

înainte de a fi devenit preşedinte al P.R.M. (?!), era că îl hrănise cîndva pe Zdreanţă, cel cu fundul de faianţa“. Mojicia asta e semnată, sugestiv, Piatra lui sisifilis. Aici au nimerit-o derbedeii, fiindcă sifilis, iar nu altfel, se cheamă boala aia care ajunge la creier şi-l suge cu paiul, încît devine omul agresiv din senin şi turbează. „Academia Cațavencu“ - o stropitură de puroi în oglinda presei române! F Frumoasă emisiunea TV „Bună Dimineaţa“, realizată la Blaj de Ileana Popovici în compania îndrăgitei cîntărețe Veta Biriş F Sîmbătă seara, aceeaşi Televiziune a încurcat însă bobinele, spre stupefacţia marelui public: carevasăzică, în ziua de 1 iulie eram anunţaţi pe un ton marţial să vedem emisiunea lui Vartan Arachelian din... 26 iunie, aia în care Horia Alexandrescu şi Neagu Udroiu jucau fotbal cu nervii lui Ardei Umplut! F O carte palpitantă, deşi are la origine o teză de doctorat: „Banii murdari şi crima organizată“, de general-maior dr. Costică Voicu F Nu sîntem siguri, dar avem uşoara senzaţie că tragerea la sorţi, a plicului cîştigător al Concursului Coca-Cola (prezentată la TV tot sîmbătă) a fost falsificată: din cîte ne-am dat noi seama, cîntărețul Alexandru Pleşca, de la „Timpuri Noi“, s-a aruncat în maldărul de scrisori, le-a răvăşit, apoi a scos din pumn un plic mototolit gata, cu numele d-şoarei Alexandra Ungureanu. De revăzut pelicula. F Sfîşiată şi sărăcită de un război pustiitor, întreţinut pe faţă de Puterile Occidentale, Iugoslavia renaşte din propria cenuşă. Imediat cum s-a ridicat nedreptul embargo, ea a cucerit titlul european la baschet. N-am înţeles înverşunarea crainicului TV Dragoş Cojocaru, care nu numai că a făcut greşeli uluitoare (mereu dădea alt scor, confunda jucătorii), dar a spus aproape pe şleau că Iugoslavia a fost favorizată... politic de arbitrajul americanului Thomas. Aberaţie mai mare nici n-am mai pomenit. Adevărul este că iugoslavii i-au bătut pe lituanieni de cîte ori au vrut, inclusiv la acest Campionat European, de două ori, pentru simplul motiv că au cel mai bun baschet din Europa. Cine fluieră şi ţipă mai tare împotriva iugoslavilor, făcînd la Atena o galerie de slugi ranchiunoase? Cum cine, croaţii! F Marele fotbalist Gh. Hagi s-a însurat luni, la Constanţa, cu o aromâncă frumoasă, pe nume Marilena Vlahbei (numele înseamnă „Prinţ Valah“) - Felicitări, casă de piatră şi 11 pitici! F Ultima nebunie a lui Ion Cristoiu, popularizată de imunda lui fiţuică, unde retururile au depăşit, în sfîrşit, vînzările: cică cel mai bun excitant sexual, pentru neputincioşi ca el, ar fi... penisul de şarpe! Să nu-l audă generalul Paul Şarpe, că-l beleşte!

sfîrșit

ALCIBIADE

(Text preluat din „România Mare“, nr. din 7 iulie 1995)

din colonii), de la caleașcă pînă la palat, apoi așază sub șervetul doamnelor, la masă, cîte o piatră scumpă. Moare ruinat, la cutia milelor. Și nici n-a apucat să-l vadă pe stăpînul Franței, așa cum, cu numai cîțiva ani mai tîrziu (1805) avea să-l zărească, la Castelul Schönbrunn, tînărul Gh. Asachi.

a Unul dintre cele mai frumoase titluri livrești: ,,Cartea întîlnirilor admirabile”, de Anton Dumitriu. Pe la începutul anilor ʼ80, cînd i-am dat bătrînului logician Premiul ,,Săptămîna”, vorbeam la telefon cu el. O astfel de ,,întîlnire admirabilă” are loc în 1762, la Frankfurt pe Main, între adolescentul Goethe (13 ani) și copilul Mozart (6 ani). Mai tîrziu, scriitorul avea să-și amintească de ținuta copilului-minune: frac, spadă la șold, perucă. a ,,Bătu-te-ar stelele de bou!” – așa îl suduia Caragiale pe cîte un ucenic tipograf. E înjurătură, sau poezie?

a Crinul a devenit emblema regilor Franței din anul 496 d.Chr. – atunci, Clovis, regele merovingian, a trecut la creștinism și legenda spune că un înger i-a dăruit un crin de aur, drept semn al purificării. a Abia plecați, în noapte, de la casa lui George Călinescu, oaspeții s-au pomenit cu acesta alergînd de zor pe lîngă ei: ,,Vreau să aud cum mă bîrfiți”. CornELIU VADIm TUDor

Otto von Bismark, marele „păpuşar al Europei“ pînă la primul război mondial

La începutul Secolului al XIX-lea, Europa intra în era post napoleoniană. Marile Puteri îşi reveneau după unda de şoc adusă de Napoleon pe bătrînul continent şi îşi reîmpărţeau sferele de influenţă. Imperiul austriac continua să supravieţuiască şi să domine zona germană, în timp ce Imperiul Ţarist domina Estul. Imperiul francez, şifonat după înfrîngerea lui Napoleon, recîştiga influenţă şi teren. Anglia se bucura de roadele victoriei şi de sporirea rolului său în noua structură geo-politică a Europei. Imperiul Otoman, de cealaltă parte, se chinuia să supravieţuiască, fiind ,,omul bolnav” al Orientului, ţinut în viaţă doar de ambiţia marilor puteri dornice să ţină Rusia în frîu şi să aibă o bună piaţă pentru desfacerea bunurilor. În acest context, Prusia, un stat militarist, îşi începea drumul către glorie. Visul împăraţilor-soldaţi din Prusia era unificarea statelor Germaniei sub sceptrul lor. Totodată îşi doreau să scape de statutul de putere de mîna a doua şi de secund al Austriei în zona germană. Omul care a reuşit să creeze un Imperiu German şi să unifice micile şi numeroasele stătuleţe a fost Otto von Bismarck, un aristocrat din Prusia. Tot el a lăsat moştenire Europei un stat naţionalist, expansionist, dar şi o sumă de intrigi care vor duce la izbucnirea primului război mondial. Bismarck a fost unul dintre cel mai importanţi oameni politici ai vremurilor sale, un veritabil făuritor de imperii.

Fiul nobilului de ţară din Prusia

Otto von Bismarck era prusac get-beget. Provenea dintr-o familie de junckeri, adică nobilimea conservatoare, mari proprietari de pămînt prusaci. Tatăl său era Ferdinand von Bismarck-Schonhausen, un nobil prusac, descendent al unei familii de şvabi din Pomerania. Mama sa se numea Wilhelmine Mencken şi provenea dintr-o familie înstărită de burghezi, în rîndul cărora se numărau şi cîţiva miniştri, dar şi personalităţi din lumea ştiinţifică şi academică germană. Practic, era o uniune între conservatorimea prusacă şi lumea liberal-burgheză, iluministă germană.

Otto von Bismarck s-a născut în anul 1815 în localitatea Schonhausen, pe domeniile tatălui său. La acea vreme, familia avea o situaţie financiară modestă, mai ales că afacerile din agricultură ale lui Ferdinand von Bismarck nu era foarte rentabile şi nici administrate cu foarte multă pricepere. Wilhelmine, mama lui Otto, era dintr-o familie de burghezi întreprinzători şi era deja plictisită de viaţa la ţară. Mai mult decît atît, îşi dorea ca fiul său să scape de lumea rurală. Aşa că la vîrsta de 7 ani Otto von Bismarck a fost dat la institutul Plamann din Berlin, una dintre cele mai prestigioase şcoli din ţară. Pe scurt, viaţa conservatoare a fost înlocuită cu cea de oraş, elitistă, progresistă şi dominată de idei iluministe şi liberale. Wilhelmine s-a mutat alături de fiul ei în Berlin.

Culmea, în ciuda aşteptărilor mamei sale, Otto nu a fost fascinant de viaţa din marea capitală germană. Din contră, tînărul prusac visa la viaţa tihnită de la ţară, deoarece era din aluatul tatălui său. Nu îi suporta pe colegii săi din familiile bogate şi nici viaţa de la oraş. Cu toate acestea, a terminat cursurile institutului Plamann şi a început să frecventeze cursurile gimnaziului Frederick William. După trei ani a intrat la Univesitatea din Gottingen, din regatul Hanovrei, unde a studiat Dreptul, aşa cum îl îndemnase mama sa. De observat faptul că tînărul Otto nu ieşea din cuvîntul mamei sale, cea care i-a dirijat educaţia şi destinul pînă la vîrsta de 24 de ani. Se spune că Wilhelmine avea un spirit ultra-protectiv. La Hanovra, Bismarck învăţa fără tragere de inimă, astfel că era considerat un student modest, fără rezultate deosebite, dar care, de gura mamei mai mult, promova examenele şi se instruia corespunzător. Îşi petrecea timpul liber petrecînd cu colegii aristocraţi, împărtăşind viziunea conservatoare a acestora. După experienţa din Hanovra, Bismarck a studiat şi la Universitatea

din Berlin, iar mai apoi a intrat în serviciul civil prusac. Viaţa de birocrat i-a displăcut. Nu a reuşit să se adapteze vieţii de oraş şi tînjea după cea de la ţară, pe moşiile tatălui său.

Ultraconservatorul Bismarck şi

iubirea vieţii sale

În anul 1839 mama lui Otto von Bismarck moare. Pentru tînărul de 24 de ani, scuturat de influenţa sa protectoare, se ivea ocazia să dea cărţile pe faţă. Îşi dă demisia din posturile diplomatice minore pe care le ocupa şi, alături de tatăl său, pleacă la ţară, unde se va dedica vieţii de latifundiar. Tînărul Bismarck practic a reînviat dovedind reale calităţi organizatorice, chiar o inteligenţă deosebită, reuşind să pună pe picioare domeniile familiei de la Kneiphof. În această perioadă a dus viaţa unui nobil de ţară prusac, conservator şi creştin, influenţat de familia logodnicei sale, pe care o va cunoaște în lumea aristocraţiei prusace. Se numea Johanna von Putkamer şi provenea dintr-o familie de aristocraţi prusaci conservatori, foarte credincioşi. Se spune că această căsnicie a fost cu adevărat fericită, ultima dorinţă a omului politic prusac fiind aceea de a-şi revedea soţia, moartă cu cîţiva ani mai devreme, şi de a petrece o eternitate alături de aceasta.

În 1847 Bismarck a intrat în politică, fiind trimis ca reprezentant în noul Parlament prusac. Aici tînărul deputat reprezenta interesele aristocraţiei latifundiare, dovedindu-se a fi un ultra-conservator, care credea că statul aristocratic trebuia menţinut. A militat împotriva acordării de drepturi evreilor şi, totodată, era un duşman neîmpăcat al liberalismului şi al revoluţiei din Europa. Intrase de altfel în cercul conservator al fraţilor von Gerlach, aristocraţi pur sînge, apărători ai monarhismului şi ai marii proprietăţi funciare, ca de altfel şi ai drepturilor nobiliare. Bismarck a fost unul dintre oamenii care au luptat împotriva idealurilor Revoluţiei de la 1848 din întreaga Europă. Mai mult decît atît, era decis să-şi aducă oamenii de pe domenii pentru a-i alunga pe revoluţionari şi liberali. A fost de asemenea membru al unui cerc anti-revoluţionar şi susţinea o publicaţie de acest gen, ziarul Kreuzzeitung

De la conservatorism pur la arta compromisului

Viziunea lui Bismarck se va schimba însă de la intransigenţă la versatilitate şi diplomaţie, de fapt calităţile care i-au asigurat renumele şi statutul de mare om de stat al Europei Secolului al XIX-lea. Schimbarea ultra-conservatorului Bismarck a avut loc în contextul numirii sale ca ambasador al Prusiei în Rusia, în anul 1859. Din acel moment a început o carieră în acest domeniu. Din Rusia a plecat apoi la Paris. Aici l-a cunoscut pe Napoleon al III-lea, dar şi efervescenţa socială, culturală şi politică a Franţei din aceea perioadă. A petrecut 11 ani ca ambasador în ţările Europei, unde orizonturile sale s-au deschis.

Bismarck visa la un stat naţional german, condus de Prusia, un imperiu german care să se impună ca o uriaşă putere europeană. Avea doar să aştepte momentul potrivit. Iar acest moment s-a ivit în anul 1862, atunci cînd a fost rechemat de Kaiser-ul german Whilhelm I şi numit prim-ministru. Acesta avea probleme interne serioase, deoarece dorea să facă o reformă în armată prin a mări cheltuielile cu echipamentul militar, numărul recruţilor, dar şi prin a prelungi serviciul militar.

Majoritatea liberală din Parlament nu a aprobat sumele necesare pentru această reformă. Deşi a dizolvat de două ori Parlamentul, liberalii aveau de fiecare dată majoritatea, şi, evident, nu votau bugetul necesar reformelor în armată. Bismarck era ultima soluţie. Împăratul îl ştia drept un conservator. Bismarck a fost numit ministru, dar era departe de ultra-conservatorul de altădată. Era dispus chiar la un compromis cu liberalii în cazul reformei din armată. Împăratul şi-a menţinut însă poziţia, iar Bismarck a fost nevoit să se confrunte cu Parlamentul. Inteligent, aristocratul prusac a găsit soluţia, anunţînd un vid constituţional şi a decis că în lipsa unui acord Guvernul îşi continua activitatea în baza vechiului buget. Cu această stratagemă, Bismarck a reuşit să aplice reformele militare din banii statutului, fără voia Parlamentului. În ciuda aceste victorii, pe plan intern Bismarck nu a reuşit să creeze echilibrul dorit. Tocmai de aceea s-a orientat către ţelul său de căpătîi – acela de a realiza un Imperiu German sub sceptrul Prusiei. Totodată, a realizat că o politică externă eficientă va convinge în plan intern şi va consolida poziţia. De altfel, unificarea Germaniei părea un ţel greu de atins, avînd în vedere poziţia tradiţională de lider în Confederaţia Germană a Austriei, dar şi statutul de mare putere a Franţei. Cu toate acestea, talentul lui Bismarck a reuşit să rezolve toate aceste probleme, lansînd o nouă politică şi ideologie expansionistă a Germaniei, a pus bazele spaţiului vital, dar şi a revizionismului prin forţa armată. Fierul care va desface orice tratat. „Prusia trebuie să-şi adune şi să-şi păstreze forţele pentru momentul potrivit, care a fost deja ratat de cîteva ori. Frontierele Prusiei, aşa cum au fost stabilite prin tratatele de Ia Viena, nu favorizează o viaţă naţională sănătoasă. Nu pe calea discursurilor sau a hotărîrilor luate de majoritate se vor decide marile probleme ale momentului – aceasta a fost marea greşeală din 1848 şi 1849, ci prin sînge şi fier”, preciza acesta. Şi prin sînge şi fier a creat Imperiul German. Era clar că Otto von Bismarck era adevăratul stăpîn al Germaniei. Reuşea să-şi impună voinţa şi, mult decît atît, modificase harta Europei. A acţionat ca un adevărat arbitru în relaţiile internaţionale, punînd la cale alianţe, coaliţii şi asanînd războaie, mai ales în Balcani. Pentru menţinerea păcii, a realizat Pactul celor Trei Împăraţi, între Prusia, Austria şi Rusia. Totodată a salvat situaţia Imperiului Otoman şi posibilitatea apariţiei unui dezechilibru în Balcani, după victoria Rusiei, organizînd o Conferinţă de Pace la Berlin. Eforturile sale au fost răsplătite cu două decenii de pace în Europa. Deşi a fost un ”făcător de pace”, se bănuieşte că de fapt Bismarck dorea pacea doar fiindcă Imperiul German nu era pregătit, din punctul său de vedere, pentru un conflict de mare anvergură. Pe plan intern, a militat pentru consolidarea statului, a elaborat Kulturkampf, prin care a laicizat şcolile religioase, trecîndu-le în proprietatea statului, şi totodată i-a alungat pe iezuiţi. A instituit căsătoria civilă, un minister şi o politică de sănătate publică, asigurările în caz de accidente, dar şi sistemul de pensii. Practic, a introdus în Germania vîrsta de pensionare şi ajutoarea vîrstnicilor ieşiţi din cîmpul muncii, a dat dovadă de versatilitate, reuşind să stabilească relaţii inclusiv cu liberalii. Bismarck considera că cei mai mari duşmani ai statului german erau anarhiştii şi socialiştii şi a luptat cu toate resursele împotriva lor.

Moştenirea lui Bismarck

Apusul lui Bismarck a venit odată cu moartea lui Whilhelm I. Tronul a fost luat de fiul său, Frederick al III-lea, şi mai apoi de Whilhelm al II-lea. Acesta din urmă îl obligă pe Bismarck să se retragă, ,,Cancelarul de fier“ lăsînd moştenire un stat unificat, înfloritor. Cu toate acestea, nepregătit încă pentru a face faţă unui conflict de mare angervură. Exact aşa cum se temuse Bismarck. De altfel, fără el, noul Kaiser nu a ştiut să menţină ţesătura de intrigi diplomatice care păstra echilibrul rivalităţilor din Europa. Bismarck a murit în 1898, dar a rămas un simbol al puterii germane de a conduce şi de purta un război.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE sCRIITOR

Un simplu telefon

Chiar dacă unii oameni nu se cunosc între ei fizic, un simplu telefon la recomandarea unei cunoștințe îți poate aduce un prieten, un colaborator sau un partener de dialog. Așa s-au petrecut lucrurile, în cazul nostru, cu poetul din Iași, Cristian Harnău care, într-o dimineață de primăvară friguroasă, m-a sunat... Aflîndu-mă la prima convorbire cu el, nu știam cine este și care era motivul pentru care mă apelase. După ce s-a recomandat, am aflat răspunsul la nedumeririle mele. În felul acesta avea să devină colaboratorul revistei ,,Amurg sentimental”, unde, în scurt timp, i-au fost publicate creațiile poetice. Apoi, poeziile sale au apărut și în antologia ,,Veșnicul Mihai Eminescu”, pe care am editat-o cu ocazia comememorării a 130 de ani de plecarea poetului la cele veșnice. Cristian Harnău a fost inclus și în cartea noastră de interviuri ,,Contemporani prin culorile tipului”, după ce numele său s-a aflat printre laureații Concursului nostru de creație literară, intitulat ,,Vara visurilor mele”, ediția a XVII-a (2019), unde a cîștigat premiul I. Din cele mărturisite în interviu, aveam să cunosc mai multe despre acest poet, cu o activitate literară interesantă, cu apariții sporadice în diverse reviste și antologii, în dicționare și volume personale în tiraje de cîteva zeci de exemplare. În ciuda greutăților, mai ales de ordin pecuniar, în această orînduire bolnavă, în care tot mai mulți români trăiesc la limita subzistenței, el este prezent în breasla scriitorilor, pe care nu o laudă, dar nici nu o

Aurora Cornu a trecut din viață în istorie

La 14 martie a.c., scriitoarea, actrița, regizoarea de film și traducătoarea Aurora Cornu (n. Aurora Chițu-Burghiu, în satul prahovean Provița de Jos, la 6 decembrie 1931) s-a stins din viață, intrînd în istorie nu doar ca ,,prima soție a lui Marin Preda, căreia îi datorăm Moromeții”, ci și, din anii ’60, ca un personaj fabulos al diasporei pariziene, care și-a pus geniul artistic în viață. Din păcate, nu și în literatură - unde a debutat, la vîrsta de 15 ani, ca poetă comunistă, scriind apoi volumele Studenta (1952), Distanțe (1964), La Déesse au sourcil blanc (1984) și Poezii (1995). Însă interviurile ei sînt adevărate spectacole, iar convorbirile despre Marin Preda, despre artiștii celebri – scriitori, actori, fotografi, regizori – pe care i-a cunoscut de la stabilirea ei în Franța arată, potrivit criticului literar Paul Cernat, ,,un talent neconsumat și o personalitate ieșită din comun: liberă, sclipitoare, atașantă, insubordonată”. Avea o memorie fenomenală, memoria împrejurărilor și a clipei, și memoria oamenilor pe care i-a întîlnit și pe care i-a vrăjit cu bună știință.

contestă. Și nu o face din lașitate, ci, probabil, din motive cunoscute doar de el. Citindu-i versurile, aveam să observ structurarea lor, pe mai multe paliere. Unul dintre ele fiind cel al dragostei față de limba literară și muzicalitatea versurilor, statornicite, întru mesaj și stare artistică, printr-o prozodie satisfăcătoare pentru climatul poetic actual. Scriu asta, cu gîndul la ,,poeții” de azi, pentru care nu mai există reguli ale creației lirice. La Cristian Harnău se simte o pregnantă rigurozitate a versurilor și un timbru personal, rezultat din aprofundarea filosofică a mesajului, dovedind că stăpînește arta cuvîntului, cu inteligență și simț apolinic. Este limpede că poetul trăiește la propriu prin poezie, el nu mimează creația, ci își urmează destinul poetic, trăind prin imagini flexibile și de bun-gust.

Cristian Harnău este poetul pregătit în orice moment să te ia prin surprindere cu versurile sale. Citindu-i creațiile, descoperi numaidecît o emulație de idei, aparent dezorganizate, dar avînd, fiecare dintre ele, un rol bine determinat în definirea unui poet sobru. Și dacă este așa cum se prezintă prin poezie, o influență aparte asupra structurii sale artistice o are activitatea pe care o desfășoară ca buchinist, comercializînd la tîrgurile de carte scrieri vechi, obiecte de artă, unele fiind chiar piese de patrimoniu cultural... Cu numele lui Cristian Harnău, agenda noastră s-a îmbogățit cu încă un poet de toată lauda, care trăiește și se încăpățînează să scrie într-o societate neprietenoasă cu lumea culturală, indiferentă la greutățile celor care scriu, pictează sau cîntă, la nevoile lumii artistice, în general...

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

dumneavoastră cred că o să aveţi mare succes în Franţa». Piotr făcea feţe-feţe”.

Iată cîteva fragmente dintr-un interviu acordat în urmă cu 5 ani jurnalistei Cristina Hermeziu, în care Aurora Cornu își dezvăluie amintirile de patrimoniu:

♠ ,,Aveam un prieten comun, Piotr Rawicz, caremi spune într-o zi: «Hai să ne plimbăm cu Cioran». Rawicz era bun prieten cu Cioran, jurnalist literar care scria în Le Monde, era temut şi foarte deştept. Cioran mi-a zis atunci că l-a cunoscut şi pe soţul meu (n.r. – pe Marin Preda). Mi-a spus că este cel mai bun scriitor din România. Păi este cel mai bun scriitor din România, îi zic. «Oui, mais ça ne se dit pas», replică Cioran. «Dar de ce să nu se zică?», sar eu. Tiţian ar fi spus despre sine că e cel mai bun pictor, Goethe ar fi spus că e cel mai bun scriitor. Am trecut pe româneşte şi am mers pînă foarte departe cu cearta, dar ne uitam unul la altul şi vedeam că, de fapt, ne amuzam. Nu fusese cazul la scena cu Ionescu, unde a fost total neplăcut. Ba chiar, la urmă, Cioran mi-a spus: «Cu temperamentul

♠ ,,În România am tot tăcut, nu-i aşa? Dar eu aveam inconştienţa de a fi venit la Paris unde s-ar fi putut să şi mor de foame. La Paris îl ştiam pe Elie Lotar, fiul lui Arghezi, marele fotograf din anii ’30, cînd o fotografie de-ale lui preţuia, se pare, cît un Picasso. Cînd nici Picasso nu era chiar cunoscut. Mare fotograf care nu mai fotografia. Eu îl cunoscusem la Bucureşti, cînd venise să-l vadă pe taică-său. În vremea aceea, Eli Lotar fotografia opera lui Giacometti pentru editura elveţiană Skira. Ziua o petrecea cu Giacometti pentru a surprinde fazele de creaţie, iar seara o petrecea cu mine şi cu Şerban Sideri, un alt prieten, spadasin, seri plătite de Giacometti. Lui Giacometti îi spunea: «A venit Aurora». «Du-te şi-i arată Parisul!». Parisul lui Eli era by night, în timp ce eu n-aveam nici casă... Mergeam în cluburi de jazz care aparţineau unor foşti artişti. Numai că eu seara, în compania lui Eli Lotar, care nu voia decît să bea whisky, prin cluburi, eu voiam pur şi simplu să mănînc. Am schimbat 20 de case şi hoteluri în primul an. Avea o personalitate atît de plăcută Eli. Semăna cu o pasăre. Avea 60 de ani şi avea să moară la 63. Arăta ca de 90, dar era ca o statuie din Roma decadentă, cu nişte ochi albaştri şi nişte mîini expresive, înconjurat tot timpul de femei care îi făceau scene de gelozie. Eli i-a interzis lui Giacometti să vină să mă vadă, îmi păzea onoarea, aşa că eu pe Giacometti l-am văzut de două ori, înainte ca el să moară. L-am văzut cînd a venit să plătească notele, el şi Derain (n.r. – André Derain a fost pictor, grafician, sculptor) erau cei care plăteau totul în urma prietenilor. «La ce lucraţi?», l-am întrebat, intimidată. «Îl sculptez pe Eli în formă de bunul Dumnezeu». O formidabilă prietenie!”

♠ ,,Eram periculoasă, o bucată de uraniu, ca în fotografia pe care mi-a făcut-o Aurel Bauh. Mă mir că Marin a îndrăznit să mă ia de nevastă. Eu, dacă eram bărbat, aș fi fugit de mine”.

♠ ,,Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar Moromeţii vi i-am dat eu. Eu i-am descoperit manuscrisul cu copilăria lui în sertar, pe care nu voia să-l publice. El băgase deja personaje în alte scrieri, pe Adam Fîntînă, Mărioara Fîntînă. După ce el a publicat Moromeţii,

Duelul epigramelor

ELIs RâPEANU – GEO CIOLCAN

Epigrama

Nu știu dacă e o dramă Ca să fii mărinimos, Cu un doctor în epigramă, Musai să fii sănătos!

Patima

Patima în muncă-i bună să înnobilezi serviciu’, Dac-o forțezi, peste-o lună, se transformă-n mare viciu!

Adam i coasta-n plus Cunosc eu schimbarea asta, Cînd vrea viața să o-ntoarne: Cum să-i crească așa, coasta, Cînd lui Adam îi cresc... coarne!

Manole regretnd

Curge apa din fîntînă Și Manole vede asta, Plîngînd fapta lui păgînă, Că și-a pus în zid nevasta!

GEO CIOLCAN

eu l-am lăsat pe Marin. Timp de patru ani nu ne-am despărţit aproape deloc, am stat unul peste altul. A publicat Moromeţii, voia să scrie Risipitorii”.

♠ ,,(În literatura română, eu voi rămîne) Ca trecătoare. Marin, împărţind soarta poporului lui, el e acolo, nu-l mai mişcă nimeni. E triada Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda. După care ţăranul român nu va mai avea nici un cîntăreţ al lui”.

♠ ,,Marin nu e traductibil. L-am citit în engleză şi nu mai era nimic din Marin. El e scriitor pe româneşte. Nici Barbu, nici Arghezi, nici Eminescu nu sînt traductibili, Bacovia da, şi Blaga. Nici muzica din Sadoveanu, armoniile din cuvinte nu se pot traduce”.

♠ ,,Marin Preda va rămîne al românilor și-atît?/ Ce e rău? Sînt 20 de milioane! Plus că toată lumea vine la mine să-mi ia interviu şi apoi apare în ziar doar despre Marin”.

♠ ,,Aţi început acolo, în satul unde v-aţi născut, discuţia cu Dumnezeu?/ Nu, deloc. Eu am fost marxistleninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam şi eu să trăiesc şi să ies din sat. Părinţii mei erau fraţi. Să vă explic. Eu am fost născută în Proviţa. Treceam peste o apă, încă un deal, coboram pe o terasă şi de-abia ajungeam la fratele tatălui. El m-a adoptat la 1 an. În casa părinţilor biologici, mai erau trei fete şi înaintea mea au murit un băiat şi o fată. Sînt nişte superstiţii: cînd încep să le moară copiii, ţăranii fac nişte ceremonii. Dau vecinului peste gard copilul, ca să-l păzească de rele. Pe de altă parte, patru fete fac, dintr-un ţăran bogat, un ţăran sărac. Fratele tatei din Cornu n-avea copii, aşa că cei din Cornu au fost fericiţi să mă ţină. Cei din Proviţa, însă, cînd le-a ars grajdul, au zis că au dat copilul cu noroc cu tot. Şi, de fapt, ceilalţi luaseră copilul cu probleme, le-am distrus sufletul”.

♠ ,,Trebuie să faci ceva de folos lumii. Eu am făcut o mînăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugăriţe şi acum sînt 36. Am investit mult mai mult decît averea părinţilor pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămîne ceva mai mult. Altfel, sîntem toţi pămîntul pe care vor creşte cîteva ciuperci”.

♠ ,,Dacă m-ai întreba ce imagine aş lua cu mine pe lumea ailaltă, aş spune: o fată, pe o pătură, sub un nuc, cu o carte în mînă”.

Aurora Cornu a murit la 89 de ani, după ce a fost internată la Spitalul Broca din Paris, infectată cu Covid-19. R.M.

Polemici « Controverse

Cu epigrama prin politică

Chiar și pentru epigramă e greu să-și stabilească traseul periplului în zona politică: încotro s-o ia? La stînga, la dreapta, nici ea nu știe, că azi stînga poate s-o ia spre dreapta și dreapta spre stînga și-atunci o ia în circuit? Că, vorba aia

Nici în trocul de putere

Jocul românesc nu piere

Și-uite-așa se urcă treapta

Și pe stînga, și pe dreapta.

Pentru că

Politica de azi ne-nvață

Cu-orientările firești

Că drumu-i mult mai drept în viață

Cînd știi unde s-o cotești.

Să plece cu stîngul, cu dreptul… dar dacă dă cu stîngu-n dreptul sau cu dreptu-n stîngul? S-o ia pe jos, peste dealuri, peste văi, sau pe sus, din vreun elicopter SMURD să aibă perspectivă și viteză… că adevărata pandemie nu e Covid 19, ci însăși politica, ea a cuprins tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul și sufletele noastre. De fapt, însăși politica s-a îmbolnăvit de microbii aduși din alte țări „surori” care ne-au atras (ne-au propus cu multă bunăvoință) să intrăm în UE cu prețul distrugerii realizărilor noastre, cu jecmăneala bogățiilor solului și subsolului, cu acceptarea umilinței de colonie. Fără să vreau, am răsfoit volumul cu expresii și citate celebre și am găsit cuvintele lui Ulpianus - Actus est jus agendi vel jumentum vel vechiculum – Actus e dreptul de a mîna vite sau a trece cu trăsura pe drumul altuia, ca un stăpîn.

Din Estul milenar în care

Se succedară hani și țari

Veghea ieri „Fratele” cel mare, Iar azi, „Surorile” mai mari.

Și nu numai ele, ci și „clocitorul” de peste Ocean, care și-a făcut cuib pe coșul casei noastre, ca la o adică să-i dea mai ușor foc.

Noi de nădejdi am fost cuprinși

Cînd țara fost-a la răscruce

Și-apoi cu toții-am fost împinși

Pe-un drum ce nu știm unde duce.

Și domnii foști, din funcții mărișoare sau mai mici, nu s-au lăsat duși, au avut rolul lor Figură printre impostori, Cu funcții date din oficiu, Dat jos pe scara de valori, El urcă scara de serviciu.

Și epigrama noastră, neastîmpărată, dansează-n poante sau în bocanci, cum poate și ea, după cum e terenul, alteori stă după colț, pîndind cu săgeata-n arc. Dar tot ea incită spiritul și-l face să tresară și nu e mai puțin valoroasă dacă nu produce rîsul, ci e doar ironică, satirică sau impulsionează gîndirea tot mai comodă a românului dedat la inactivitate. În fond, epigrama tot epigramă rămîne, dar, unde se duce, unde se-ntoarce, tot de politică dă și de hoție. Pînă și rîsul e furat de parlamentari:

De-aleși nu poți să zici nici pîs, Deși pe umoriști îi fură

Că-n Parlament se fac de rîs Și le ia pîinea de la gură.

Totuși, trebuie să recunoaștem Politica de azi e un calvar

Că prea gălăgioasă-a devenit Și astfel nici un domn parlamentar Nu poate să mai doarmă liniștit.

Să nu uităm că vin alegerile

Cum azi politica o cere, E clar că domnii barosani

Dau bani să capete putere, Putere să se-ngroape-n bani.

Iar tinerii care au mai rămas în țară acuză direct: Promiteți marea și cu sarea Furați la vot, prefaceți scorul Și ne cuprinde-ngrijorarea

Că ne-ați furat și viitorul.

Și tinerii nu sînt naivi, au înțeles care va fi rezultatul și se pronunță cu privire la Guvern: Perfid, ne ia cu binișorul, Promite iar cum a promis, Dar cum să nască viitorul

Cînd chiar prezentul e ucis?

Ce să mai spunem de listele cu votanții? Iată ce spune unul dintre ei:

Deși deasupra-mi cresc lăstarii

Și sînt schelet, mă doare-n cot!

Îi duc de nas pe toți groparii

Și mă prezint din nou la vot!

În fond, e și acesta un respect față de strămoși. Dar Te minunezi cum procedează boșii, Clamînd că, din patriotism fierbinte Și din respect evocă și strămoșii: Îi cheamă să voteze din morminte.

Oare se pot compara cei care sînt azi în fruntea țării cu glorioșii noștri voievozi?

Cu sabia condus-au țara, Dușmani în luptă-au doborît, Dar cei de azi conduc ca fiara

Cu foamea de avere-n gît.

Și toți ne întrebăm ce se poate face cu acești prădători care se perindă nestingheriți la putere, fiind mereu pe listele de vot…

Cu lefuri cît am eu pe-un an, În funcții de le-aduc prinosul, Se țin cu dinții de ciolan

Cum cîinii țin în labe osul.

Ei, aici e-aici! Problema asta cu „osul” le stîrnește îngrijorare:

Cu ochii sînt pe maidanezi mai toți

Acei ce-n funcții urmăresc doar banul, Se tem, ca buni cunoscători de hoți, Să nu le-nșface vreun dulău ciolanul.

Dar, n-aveți grijă! Ei știu să se descurce:

Un maidanez primi drept hrană

Un os și-l prinse-n zbor golanul;

Un candidat veni în goană

Și-i înfășcă, pe loc, ciolanul.

Și astfel

Colacul azi le umple sacul

Doar profitorilor din clică:

Cu cît mai mare-și fac colacul, Coliva noastră e mai mică.

Realitatea demonstrează că epigrama are dreptate: Vin alegeri în alai, Candidații-și cată vad, Cei votați trăiesc ca-n Rai

Transformînd o țară-n Iad.

Vom fi din nou păcăliți și tot nu ne-nvățăm minte:

Aleșii, repetînd sloganul, Promit orice, la cacealma

Că limba spune ce vrea ea, Da-n cap le stă înfipt ciolanul.

Și, deși am spus și încă susțin că jurnalistul, ca și epigramistul, scormone realitatea, e bine să nu fim naivi: și presa poate fi cumpărată!

Cîntul păsării măiastre

Nu aduce azi venituri: Ciocul mic al presei noastre Ciugulește mari profituri.

Atunci epigrama s-a gîndit la o soluție: Demagogia, azi, perfida, Se ia în Parlament ca SIDA,

Deci să se pună, preventiv, La microfon, prezervativ.

Solidaritatea de clan le dictează marilor profitori să păstreze secretele

Dup-același vechi tipic

Toți corupții-au hotărît

Să-și păstreze ciocul mic… Uită că, de fapt, au rît!

Nici corbul nu atacă alt corb decît dacă e în agonie

Drept reciprocă apărare, Mai toți corupții tac chitic –Cu cît e gușa lor mai mare, Cu-atîta ciocul e mai mic.

Epigrama a marcat și măsuri preventive exagerate din moment ce se gîndesc chiar și la Cloșca cu puii de aur pe care au jecmănit-o

Corupții fără Dumnezeu

O-ndeamnă, dup-un vechi tipic, Chiar și pe Cloșca din muzeu

Să-și țină, dracu’, ciocul mic!

Multe înghite epigrama asta – și bune, dar, mai ales, rele – și le rînduiește în patru rînduri cu prozodie clasică. Totuși, ceva îi stă în gît ca o otravă. Știa ea multe despre Ardeal – Transilvania noastră eroică, unde românii fără drepturi, umiliți secole de-a rîndul de ocupanții unguri și de cei imperiali, și-au păstrat neamul, limba, credința, tradițiile strămoșești. Și în acest Ardeal…(apropo! Această denumire nu e de origine maghiară, cum susțin cei interesați, ea provine din vechime, din substratul autohton tracogeto-dacic al limbii române. La fabulistul Fedru, trac la origine, se întîlnesc cuvintele ardelio, ardalio și hardalio, -onis, iar la epigramistul Marțial, ardelion cu sensul de „bărbat care face impresie”) într-o zonă locuită, azi, în majoritate de unguri, după ce au asimilat o parte din români, iar altă parte s-a văzut nevoită să plece, nu se respectă Constituția României. Dar să-l cităm, mai bine, pe patriotul român, de origine maghiară, Hajdu Gyözö. După ’90, „liderii UDMR neglijează în mod rușinos, la toate manifestările /…/ simbolurile României, ale națiunii române, abordînd doar tricolorul ungar roșu-alb-verde și intonează exclusiv imnul național al Ungariei” (CERTITUDINEA, nr. 74). Nu s-au împăcat nici astăzi cu gîndul că în pămîntul acestei țări sînt rădăcini de români, nu de maghiari. Și cei din fruntea României ce atitudine au? Dacă și-ar manifesta poziția de conducători ai românilor cărora le aparține această țară, așa cum o fac maghiarii în țara lor și extind acest comportament și în zona din inima Ardealului, defilînd cu drapele ungurești pe pămînt românesc, ar simți și românii că au și ei aleșii lor și acolo, în zonele dominate de unguri, românul nu s-ar mai simți străin în țara lui. Ce au zis suspușii noștri cînd maghiarii au declarat zi de doliu în ziua Trianonului, cînd la manifestările lor au venit aici, în România, potentați de cel mai înalt grad? Au făcut urechea toacă. De ce? Pentru că interesul poartă fesul și trădează interesele țării făcînd alianță cu ei. Și cei care-și apără cel mai bine interesul cu tenacitate, diplomație, pîndind momentul ca vulpea la coteț, sînt cei de la UDMR. Și partidele românești, așa-zise de stînga sau de dreapta, și-i fac aliați cînd unii, cînd alții pentru a accede la putere și pentru a fi votate legile care le convin, deși UDMR-ul, acceptat ca partid în Parlament, nu e partid politic, ci „partid” etnic servind interesele maghiarilor. Epigrama românească nu crede că potentații noștri nu știu că

Fie-i lauzi, fie-i critici

Nu spera să-i ai amici

Că prietenii politici

Nu-s prieteni, ci complici.

ELIs RâPEANU

Polemici « Controverse

Așa nu se mai poate

Nedreptatea instalată în Palat n-a luat în seamă teribila dramă că țara este împărțită în două: ,,NOI” și ,,VOI”. Tot mai multe discrepanțe apar în societate, între guvernanți și guvernați. Cînd au venit la putere, în urmă cu aproape un an și jumătate, unii dintre politicieni aveau o vilă. Acum au două. În Valea Jiului, minerii s-au blocat în subteran, luptînd cu demnitate pentru a-și primi drepturile salariale ce li se cuveneau, neplătite de luni de zile, condamnați fiind la sărăcie. La suprafață, un miner cu-n prunc în brațe, n-avea bani nici pentru lapte. Dintre toți demnitarii țării, nici unul nu s-a încumetat să le asculte păsurile. În sprijinul lor s-a auzit doar vocea Dianei... Nu, nu zeița din mitologia romană, nici ,,Prințesa inimilor”, ci o luptătoare care nu în van a ajuns parlamentar, căreia îi pasă ce se întîmplă ,,ACASĂ”, unde e atît de multă suferință și unde oamenii și-au pierdut și bruma de credință. Pentru minerii din adîncul pămîntului, unde se muncește atît de greu, Diana a apărut ca un ,,curcubeu”. Spre deosebire de ,,Eșarfa portocalie” pusă la gîtul țării, ea nu s-a sfiit să țină în palme cărbunii aprinși, care ard în van, făcînd găuri în buzunar. Desprinsă din AURUL încă neșlefuit, pentru Diana jocul nu a luat sfîrșit.

După minerii din Valea Jiului, a venit rîndul celor de la Mina de uraniu de la Crucea să protesteze, tot prin blocarea în subteran, îngrijorați că, prin închiderea minei, vor rămîne pe drumuri. Acum, la un pas de închidere se află și Combinatul de Oțeluri Speciale Tîrgoviște, iar aproape 1.000 de oameni își vor pierde

locurile de muncă. Ce se va întîmpla cu acești români, cu familiile lor? Vor îngroșa rîndurile șomerilor și apoi ale asistaților sociali, ajungînd la mîna doamnei Turcan, și așa excedată de ajutoarele sociale acordate celor care ,,nu vor să muncească”... Păi unde să muncească? Ce industrii, ce sectoare economice ne-au mai rămas? După ce nu se vor mai exploata cărbuni, uraniu, nu vom mai avea nici oțel, nici fier beton. După ce nici bitumul nu se mai produce în țară, pentru infrastructură și construcția trîmbițatelor autostrăzi vom fi nevoiți să importăm toate acestea de la alții. În România nu se mai produce nimic, țara a devenit doar piață de desfacere și furnizoare de mînă de lucru ieftină: sparangheliști și căpșunari, buni pentru export chiar și în vremuri de pandemie.

Pentru muncitorii români nu sînt bani, nici pentru pensionari. În cazul celor din urmă problema se rezolvă pe cale naturală, dar și de... Covid (din cei 22.850 de morți, peste 80% au fost din rîndul vîrstnicilor), așa că statul va trebui să plătească mai puține pensii.

Nivelul de viață pentru aceste categorii ale populației a scăzut dramatic, în timp ce pentru demnitari, politicieni și oameni de afaceri care au profitat din plin de contracte ,,preferențiale” cu statul, viața e tot mai dulce, căci veniturile le-au crescut substanțial. Această discrepanță poate fi oglindită prin două scene ale vieții noastre cotidiene. Întrun reportaj TV, filmat într-o vilă luxoasă, o doamnă din ,,lumea bună” își etala gardoroba – 100 de perechi de încălțări, haine de blană, rochii de mătase naturală etc. La polul opus, lîngă Piața Moghioroș, udă leoarcă de ploaie, o tînără ținînd de mînă o fetiță scotea dintr-un morman de gunoaie o zdreanță ce i se părea încă bună de îmbrăcat... Zilele din calendar au devenit un coșmar: hoți de buzunare, violuri, omoruri, sinucideri... În ce privește

Biblioteca din Alexandria (1)

Despre existența bibliotecii din Alexandria, se cunoaște foarte bine în întreaga lume, însă dispariția ei a rămas învăluită în mister. Motivul? Dispariția acesteia în mod misterios. Ea a fost plînsă de toate generațiile din Antichitate și pînă în zilele noastre. Euclid și Arhimede și-au legat numele de cel al faimoasei biblioteci, iar distrugerea ei a aruncat Europa în ,,Epoca Întunericului” cu 1.000 de ani în urmă, în ceea ce privește dezvoltarea științei, medicinei, filozofiei, istoriei și a literaturii. Cea mai renumită bibliotecă a fost cea din Alexandria, o adevărată metropolă a civilizației greco-romane din Egiptul Antic. Din sursele consultate rezultă că biblioteca avea peste 900.000 de pergamente și alte cărți valoroase.

Cum a fost creată?

Cei care vizitau Alexandria, priveau cu admirație vestitele palate, temple și casele sale. (Alexandria este situată la vărsarea în Marea Mediterană a brațului vestic al Deltei Nilului.) Au văzut și turnul luminos de la Pharos, una dintre cele șapte minuni ale lumii, cu o înălțime de 135 de metri, iar în vîrf se afla statuia lui Poseidon, înaltă de 7 metri. A fost cea mai înaltă construcție din lume.

Pasagerii rulau și papirusuri pe care le citeau în timpul călătoriei și le țineau în bagaje. Oficialii din Egipt le puneau întrebări dacă au asupra lor papirusuri. Din mîndrie că se aflau în metropolă, fără să știe că unele erau copiate, iar lor li se dădeau cópii, le primeau pentru a îmbogăți fondul de cărți al bibliotecii din Alexandria. Iată doar o practică simplă, dar benefică, în cea mai mare colecție a Antichității. Prin fondurile ei, biblioteca punea clar în umbră toate celelalte instituții similare. Totuși, cum a fost posibil? Printr-un amestec de lipsă de scrupule, simț al afacerilor și cunoștințe literare pe care le avea personalul. Acest lucru e dovedit de o altă istorioară demnă de crezut cu privire la achiziționarea cărților bune. Egiptenii s-au adresat oficial bibliotecilor din Atena cu rugămintea de a li se permite să împrumute manuscrisele originale ale marilor autori din Attica –

Eschil, Sofocle și Euripide. Doreau să le ducă la Alexandria, să le copieze și să le trimită înapoi la Atena. Drept garanție, egiptenii erau dispuși să depună respectabila sumă de 150 talanți de argint. Atenienii au fost de acord și afacerea a decurs conform planului. Valoroasele manuscrise au fost expediate și, într-adevăr, la un moment dat papirusurile s-au întors de la Alexandria înapoi la Atena, prin curieri. De reținut că egiptenii i-au păcălit pe atenieni, care au primit multe copii. Trimișii regelui și lucrătorii bibliotecii colindau toată regiunea mediteraneană și cumpărau lucrări. La mijlocul Secolului I î.Chr., în depozitele de la Alexandria se aflau așa de multe exemplare, încît reprezentau aproape întregul tezaur de cunoștințe al Antichității, din toate disciplinele și specialitățile; romane, lirică, drame, lucrări de istoriografie și biografie, literatură de specialitate din domenii ca matematica, geografia, astronomia și medicina. Împreună cu Muzeul (Mouselon, templul muzeelor) din care făcea parte, biblioteca era emblema științifică a metropolei Alexandria.

În bibliotecă erau păstrate cunoștințele, în timp ce muzeul era o adevărată universitate, în care sute de învățați și cercetători lucrau la sporirea cunoștințelor. Aceștia erau ținta unor ironii mușcătoare venite de la colegii care nu avuseseră norocul să desfășoare o muncă bine plătită din vistieria plină a regelui. Se spunea că aceștia... stăteau acolo ca găinile la îngrășat în coș. Papirusurile se păstrează foarte bine. O dovedește un

siguranța personală, cu Poliția la poartă, criminalul te atacă cu pumnalul. În zadar victimele cer ajutor, tinerele nevinovate sînt răpite și violate. Aici ne-au adus politicile greșite, lăcomia unora, dezinteresul celor care ne conduc și indiferența politicienilor. La ce altceva să ne așteptăm de la ei, cîtă vreme la preluarea mandatului mulți au refuzat să jure pe Biblie, și acum vor să ne învețe – fiindcă așa le-o cere globalismul triumfător – politicile corecte: să dăm întîietate minorităților de orice fel, mai ales LGBT, și să uităm de cuvintele ,,tată” și ,,mamă”, care vor deveni ,,părintele 1” și ,,părintele 2”. Iar în privința credinței, ne spune, cu un aer superior, doamna primar al Sectorului 1, Clotilde Armand, că ,,Occidentul nu mai are nevoie de religie, chiar dacă mai sînt oameni care cred. Dar nu mai are nevoie de partea asta spirituală, de suflet”. Și atunci, nu are dreptate poetul?

,,Eu i-aș aduce-n lanțuri pe toți conducătorii

La judecata dreaptă a Sfîntului Mormînt,

Toți în genunchi să cadă, să vadă muritorii

Că-i risipește Domnul ca pe o pleavă-n vînt” (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

exemplar lung de 4 m, vechi de 2.500 de ani, care a fost derulat pentru prima dată în anul 2015 la Institutul pentru știința restaurării și conservării din Köln. Rolul generos al regelui

De fapt, sistemul n-ar fi funcționat fără patronajul regelui. Alexandria era capitala Ptolemeilor, dinastia care a luat în posesie bogatul Egipt după moartea lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei. După acea dată, ei au intrat într-o competiție cavalerească cu ceilalți regi elenistici, care domneau în Macedonia, Siria sau în Pergam.

Un domeniu important al competiției era cultura. Fiecare voia să-i întreacă pe ceilalți în afara arhitecturii, a tehnicii sau a științelor. Datorită bogăției lor materiale, dar și de idei, Ptolemeii erau de cele mai multe ori în frunte. În ceea ce privește biblioteca, dispuneau și de un avantaj de poziționare, unică în felul său. Aveau monopolul papirusului, principalul suport de scris din Antichitate. Pe atunci, pergamentul n-avea decît un rol secundar. Cyperus Papyrus, planta din măduva căreia se prepara apreciatul material pentru scris, creștea numai în Egipt, pe malurile și în Delta Nilului. Avînd în vedere acest lucru, Ptolemeii făceau afaceri profitabile cu papirus în toată regiunea mediteraneană, în timp ce pentru cerințele lor puteau să se servească din propria ogradă. De aceea, și producerea cópiilor era pentru ei mult mai ieftină decît pentru concurența elenistică.

Întemeierea

Bibliotecii

Biblioteca din Alexandria a fost întemeiată în vremea fondatorului dinastiei. Ptolemeu I a fost un general al lui Alexandru cel Mare. După moartea acestuia, după ce a cucerit Egiptul în lupte, s-a intitulat rege și a guvernat pînă în anul 283 î.Chr. L-a urmat apoi fiul lui, Ptolemeu al II-lea, care s-a angajat în promovarea științei, la fel de pasionat ca și tatăl său. Și sub domnitorii următori, care au provenit toți din familia Ptolemeilor, Muzeul și biblioteca au rămas înfloritoare obiecte de mîndrie, invidiate de toată lumea.

(va urma)

Prof. Dr. IOAN CORNEANU

LACRIMA TEOCAN IsTRĂUAN MIRCEA PÎRLEA

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (7)

Stalinismul văzut din interior (2)

Același Molotov, în calitatea sa de „teoretician al partidului”, l-a demascat pe celebrul istoric și președinte al Academiei de Științe N.N. Pokrovski, a asistat la interogatorii și la ședințele de tortură. Savantul a fost împușcat la ordinul lui Molotov. În anul 1937, celebrul profesor universitar Petrov i-a trimis o scrisoare lui Molotov, prin care cerea ajutorul acestuia (atunci era șef al Guvernului) pentru tatăl său, arestat pe nedrept. Molotov s-a adresat lui Ejov cu următoarele cuvinte: „Acest Petrov mai este încă la Universitate?”.

La ședința Biroului Politic, Kalinin i-a raportat lui Stalin despre protestele organizate în Anglia și Franța față de pedepsirea unor mari personalități culturale din U.R.S.S. Stalin a fost foarte iritat. Pur și simplu a urlat: „Mihail Ivanovici, comentați hotărîrile Biroului Politic? Problema arestărilor, a proceselor și a eliberării lor nu este de resortul dumneavoastră. Se știe foarte bine cine se ocupă de acest lucru”. Kalinin era cel mai vechi colaborator al lui Lenin, care l-a recomandat în anul 1919 ca Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, funcție pe care a îndeplinit-o timp de 27 de ani, pînă în anul 1946, cînd a decedat. Potrivit funcției pe care o deținea, el avea dreptul de a da amnistii, dar nu s-a folosit de acest drept niciodată.

Gheorghi Malenkov are pe conștiință lichidarea și dispariția fără urme a numeroase cadre, fiind responsabil, totodată, de săvîrșirea unui mare număr de represalii în masă. El nu s-a mulțumit să participe la crimele lui Stalin, ci a fost și unul dintre organizatorii acestora în Belarus, Armenia și Ucraina.

Din documentele studiate am reținut că în epurările din Armata Roșie, conduse de Kliment Voroșilov și Ivan serov în perioada 1936-1938, au fost lichidați 6 mareșali, 16 generali și 199 de comandanți de divizii. De asemenea, au fost ,,măturați” mai mult de 20.000 de comisari politici, precum și toți ofițerii participanți la războiul din Spania. Dosarele constituite cu privire la „elementele dubioase” priveau mai mult de jumătate din populația de la orașe și aproape toți intelectualii. Mai mult de 5% din totalul populației a fost arestată în timpul epurărilor. În medie, la două familii, unul dintre membri a fost curățat. În anul 1938, peste 7 milioane de persoane erau în închisori și în tabere de muncă forțată (gulaguri).

„Testamentul lui Lenin”

Stalin nu a ținut cont de ,,Testamentul lui Lenin”. Mulți oameni politici și istorici consideră această lipsă de respect față de Lenin ca un element decisiv în întărirea

Lenin, după congestia cerebrală suferită

dictaturii staliniste și care a marcat începutul cultului personalității lui Stalin. Starea sănătății lui Lenin se agravase mult în decembrie 1922, mai bine zis după glonțul primit de la Dora Kaplan. De la sfîrșitul anului 1921, ca urmare a hemoragiei cerebrale, nu-și putea duce la îndeplinire sarcinile în calitate de șef incontestabil al Marii Revoluții din Octombrie. Stalin, care era responsabil cu organizarea Comitetului Central, cunoștea foarte bine starea sănătății lui Lenin.

La 23 decembrie 1922, Lenin a trimis o scrisoare adresată Congresului al XI-lea, în care arăta că Stalin a trecut peste Comitetul Central. Stalin a primit scrisoarea, dar nu a vorbit despre ea Secretariatului format din Kamenev și Zinoviev. A scris pe ea: (...) ,,Să se ia măsurile necesare pentru ca ideile lui Lenin să fie puse în aplicare”. Lenin insista pentru creșterea numărului de membri ai Comitetului Central. Stalin a racolat și a propus ca noi membri oamenii care îl susțineau.

La 25 decembrie 1922, Lenin scrie o nouă scrisoare, prin care se cere reformarea Comitetului Central, pentru a nu exista sciziuni în partid. În scrisoare arată că (...) Stalin e o persoană brutală și intolerabilă, și de aceea ar trebui aleasă o altă persoană în funcția supremă, un om mai tolerabil. Stalin nu știa că Lenin primea foarte multe scrisori, prin care era dezavuată susținerea lui Stalin. Cu toată opoziția lui Lenin, Stalin, prin mașinațiuni dirijate, a introdus în Comitetul Central oameni obedienți, care au contribuit la alegerea lui ca Secretar General al Partidului.

În 5 martie 1923, Lenin îi adresează o altă scrisoare lui Stalin, în care cere explicații asupra tratamentului nepermis față de soția sa, Nadejda Krupskaia, pe care o făcuse nesimțită și pe care o și înjurase: „Ați avut grosolănia de a o chema pe soția mea prin telefon și i-ați adus injurii“. Ea le-a adus la cunoștință acel

incident și lui Zinoviev, și lui Kamenev. „N-am intenția de a uita atît de ușor acest afront personal. E firesc ca tot ce se face împotriva soției mele să consider ca fiind îndreptat împotriva mea, scria Lenin. Iată de ce vă întreb dacă aveți de gînd să retractați cele spuse și să-i cereți scuze, sau preferați să întrerupem orice fel de relație”.

E fapt istoric, din acea zi Lenin a avut parte de noi atacuri. El nu l-a mai primit niciodată pe Stalin. La 21 ianuarie 1924, Lenin a murit, iar Plenara Comitetului Central a hotărît ca cel de-al XIV-lea Congres să aibă loc în luna mai. Stalin a fost vedeta plenarei.

În 7 mai 1924, Nadejda Krupskaia i-a înmînat lui Kamenev ,,Testamentul lui Lenin”, cerînd textual ca scrisoarea să fie multiplicată și distribuită tuturor participanților. O stînjeneală penibilă i-a paralizat pe toți cei ce erau prezenți. Stalin, așezat în tribună, părea mic și nenorocit. Biograful lui Stalin, Deutscher, notează: (...),,îl studiam foarte bine, în ciuda sîngelui rece și a calmului pe care-l manifesta, se vedea clar că destinul lui era în joc”. În plină atmosferă dominată de cultul leninist, a nu ține cont de „Testamentul lui Lenin” însemna un adevărat sacrilegiu. Cine l-a salvat pe Stalin? Nimeni altul decît Zinoviev! A urmat apoi Kamenev, care a cerut Comitetului Central să-l mențină pe Stalin în funcție. Au votat 40 pentru și 10 împotrivă. Stalin putea respira în voie. Era din nou în șa, de data aceasta bine așezat.

Totuși, trebuie remarcat că procesul de numărare a voturilor a suferit un viciu grav. Astfel, comisia de numărare a inversat voturile împotriva lui Stalin, trecîndu-le în favoarea sa pe cele obținute de Serghei Kirov, iar cele împotriva acestuia au fost trecute la Stalin. De atunci a rămas o vorbă celebră a lui Stalin: „Nu contează cine votează, important e cine numără voturile“. Cum se furau voturile? Fiecare buletin era perforat într-un mod specific, după un cod foarte sigur, aproape invizibil, iar comisia de numărare știa precis cine a votat pentru și cine a votat împotrivă. Această muncă era condusă de A.N. Postkrebicev, la ordinul lui Stalin.

Mai tîrziu, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., au ieșit la iveală faptele reale cu privire la Congresul al XII-lea, pe care Stalin l-a numit „Congresul Victoriei”, adică al lichidării tuturor fracțiunilor din interiorul partidului. Din cei 139 de membri supleanți aleși în Comitetul Central, mulți au fost acuzați în perioada 1936-1938 de spionaj și activități dușmănoase. La ordinul lui Stalin, aceștia au fost împușcați.

În Biroul Politic, Stalin avea majoritatea. Cei mai fideli complici ai lui Stalin au fost Molotov, Voroșilov, Kaganovici și Kalinin. Ei știau cum trebuie să se ferească de Kirov și de Rudzutak. Kirov conducea cea mai puternică organizație din Leningrad, unde era foarte apreciat, iar Rudzutak era șeful Sindicatului, el cerînd întotdeauna drepturi sociale și libertatea criticii. Noua Constituție a U.R.S.S., concepută de Stalin, la care au mai lucrat Kamenev, Zinoviev, Buharin și Radek, va deveni celebră sub numele de ,,Constituția stalinistă”.

Nadejda Krupskaia, soția lui Lenin

(va urma)

Prof. dr.

IoAn CornEAnU

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Av. NICOLAE DECsEI

Ivan Serov și Ghiorghi Malenkov

Polemici « Controverse

Antisemitism?

(urmare din pag. 1)

NU,

lucrare contra României!

Este vorba de atacul incalificabil la adresa Maiei Morgenstern, pe care, pe bună dreptate, marea actriță l-a reclamat imediat. Faptul că artista l-a făcut și public este de înțeles –deși unii se fac că nu pricep de ce! – și anume prin argumentul general valabil, că ,,organele” se mișcă foarte greu dacă nu sînt „stimulate” de reacțiile opiniei publice și massmedia. De ce a insistat artista să promoveze mesaje ,,de susținere” și mai ales reacții de înfierare a ,,antisemitismului din România”, asta e o altă chestiune – care ridică semne de întrebare!

Problema este că NU poliția este cea care trebuie să intervină, ci sRI. Pentru că, de fapt, este un atac la securitatea națională a României – și numai principala instituție de Intelligence are viziunea și mijloacele (tehnice și de analiză-expertiză) într-un asemenea caz. Am văzut, a intervenit Direcția anti-tero de la sRI, ceea ce este foarte bine. Dar nu este suficient, pentru că nu numai nebunul care a scris mizeriile e problema –ci dacă există o grupare care l-a îndemnat să facă așa ceva. Și, mai departe, să se afle: cine și de ce are interesul ca gestul unui nebun să se repercuteze asupra României?

În fapt, avem de-a face cu două aspecte: primul - provocarea unei reacții în lanț, care să ducă la concluzia că România este o țară cu un nivel de antisemitism ridicat; al doilea – implicarea și compromiterea unui partid parlamentar, primul cu valențe naționaliste care apare în România după decesul marelui Corneliu Vadim Tudor și după căderea PRM.

Personal, sincer, nu cred că AUR este implicat în această poveste, iar indicarea directă în postarea respectivă spune multe despre intențiile celui (celor) care a (au) comis fapta.

De asemenea, în mod cert s-a anticipat atît reacția artistei, dar și a opiniei publice. Și, probabil, se așteaptă și o reacție internațională, foarte probabilă, dată fiind seriozitatea cu care organizațiile evreiești tratează asemenea incidente.

Care va fi rezultatul? O pecete teribilă pe România și, posibil, o acțiune împotriva AUR, deci un demers împotriva unui partid parlamentar, cu efecte și consecințe greu de anticipat.

Pe scurt, cred că avem de-a face cu o lucrare majoră, pusă la cale într-un moment în care nervii opiniei publice românești și internaționale sînt întinși la maxim! Altfel spus, este o lucrare care exploatează o sensibilitate internă și internațională - și vizează o afectare a imaginii și credibilității României.

Ce presupune asta? Efectele sînt colosale –mai ales că România este, actualmente, lipsită de capacitatea (și voința!) de a negocia pentru propriile interese, acceptînd, practic, orice i se impune. Nici un ministru, nici un lider de partid nu apără România – ultimii care au făcut-o a fost Viorica Dăncilă, ca premier, și a fost scoasă din politică, și Liviu Dragnea, președintele

PsD, aruncat în pușcărie și scos complet din viața cetății. scoși au fost și Crin Antonescu, altă personalitate cu potențial patriotic, Eugen Teodorovici, plus garnitura de tineri patrioți din PsD, în frunte cu Șerban Nicolae și Liviu Pleșoianu. Ca să nu mai vorbesc de desființarea lui Adrian Năstase, băgat în pușcărie tot printr-o sentință scandaloasă – și asupra căruia, atenție, încă se toarnă mizeria ,,a furat, e cel mai bogat om din România”! O aberație, pentru că, de atîția ani NU s-a prezentat nici o probă în acest sens – iar ,,cel mai bogat om” preferă să stea pe „cocioc”, insultat de diverși neica nimeni, în loc să se bucure de ,,miliarde” în zone paradisiace unde nu l-ar deranja nici o ,,justiție”!

Revin. Față de cele scrise mai sus, să observăm că, în plus, este folosită profesionist și diversiunea AUR, exploatînd lipsa de protecție internă a acestei grupări eclectice, în care, în avîntul populist-naționalist, au pătruns tot felul de elemente lipsite de control și din care au răzbătut exprimări bune de folosit într-o acțiune diversionistă, inclusiv pe tema atitudinilor antisemite. Și, atenție – vorbim de un partid parlamentar, deci diversiunea lovește, implicit, și în principala instituție a statului democratic român, Parlamentul.

De aceea, cred că nu este nici o clipă de pierdut, iar lăsarea ,,incidentului” pe mîna poliției este o greșeală. Și, de asemenea, e o greșeală ca analiștii serviciilor să nu intre în acțiune! Pentru că este un moment important, care nu poate fi tratat ca un ,,incident” izolat, ca faptă a unui ,,nebun”, ci este, evident, o lucrare gîndită. O lucrare care, așa cum spune principiul de bază al specialistului în Intelligence, trebuie tratată luînd în calcul varianta cea mai gravă, mai periculoasă.

Or, această cea mai gravă, mai periculoasă variantă este ATACUL la securitatea României. Mă feresc să folosesc termenul ,,război hibrid”, pentru că nu mi se pare un termen clar – și care nu a generat pînă acum decît declarații politice stupide și aberații de tipul celor menite să justifice scoatere banilor din buzunarul fraierului stat român. Nu, acum avem de-a face cu un atac puternic.

Și care continuă, dacă este să urmărim ce se petrece pe pagina marii artiste Maia Morgenstern.

În acest sens, un punct de vedere unic a fost exprimat de celebrul jurnalist Ion Cristoiu – o abordare curajoasă, pornind de la un adevăr pe care, din păcate, cei aflați la putere NU îl susțin cu tărie: în România NU există antisemitism. sigur, din vorbirea liberă a lui Ion Cristoiu se poate înțelege că i-ar reproșa Maiei Morgenstern o anumită lipsă de responsabilitate că a dat pe FB mesajul delirant primit. Repet, cred că marea artistă a reacționat firesc – și asta din varii motive, mai ales că vorbim de o femeie amenințată, nu de un bărbat. De o artistă sensibilă, nu de un jurnalist trecut prin ciur și prin dîrmon! Deci nu, nu cred că Maia Morgenstern a avut intenția unei ,,diversiuni”.

Dar, în schimb, este de respectat opinia curajoasă și corectă a lui Ion Cristoiu privind recrudescența antisemitismului în România: da, aceasta reprezintă o diversiune! Iată ce spune Cristoiu: „Este o diversiune. Ea a început în data de 20 ianuarie, cînd premierul României anunța că s-a înființat funcția de Reprezentant special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, în care a fost numit Alexandru Muraru, fratele șmecherului de la Cotroceni, care-i spală rufele murdare lui Iohannis. Înseamnă că în România există antisemitism. Vă rog să-mi dați și mie un exemplu! Și apoi cazul Octav Bjoza. Și iar intervine Florin Cîțu. Și spune că e antisemitism. Două fapte majore puse la cale de premierul României, lider al PNL.

Apoi urmează știrea că sRI a deschis un curs intitulat «Democrație și Totalitarism», în care vor preda Radu Ioanid, shafir și Andrei Muraru, cunoscuți pentru credința lor că în România există antisemitism. sigur că există oameni interesați să arate că în România există antisemitism. Dar pentru asta trebuie să aduci probe. (…) E clar că e o diversiune. N-am auzit pînă acum nimic despre antisemitism”.

Ion Cristoiu subliniază: ,,Atrag atenția organelor de partid și de stat să nu se joace cu focul” în acest caz al „antisemitismului” din România. ,,O fi ăla de la Cotroceni supărat că a zis AUR că-l suspendă. Dar, domnule prezident cu cizme de vînătoare, nimic de pe plan intern nu justifică crearea unui sîmbure de idei că-n România a apărut un partid fascist, antisemit. Dacă Hellvig, Cîțu și acest domn Iohannis lovesc în interesele României, insinuînd că a intrat în Parlament un partid antisemit sau fascist… oamenii ăștia sînt responsabili?”.

Ion Cristoiu consideră că ,,ăla de la Cotroceni, Klaus Iohannis” este doar ,,plin de el” și ,,a pornit această diversiune poate sub influența lui Muraru ăsta, din care să rezulte că în România este antisemitism și că este întruchipat de AUR”.

Mesajul lui Ion Cristoiu este dur, dar foarte potrivit: ,,Domnule Președinte, băi parlamentari, nu vă jucați cu focul. Nu merită, nu face. Cînd dezvolt din interior, către afară, o asemenea opinie, ne-am terminat, oameni buni! Asta ne mai trebuia: după ce că ne fac corupți, nespălați, acum mai sîntem și antisemiți”.

Am redat in extenso din ceea ce a spus Ion Cristoiu, pentru că este singura autoritate independentă în materie de exprimare în spațiul public ce a demonstrat curaj și luciditate să abordeze acest subiect, în acest fel. În rest, am asistat la răfuieli stupide între ziariști, politicieni și diverse personaje dornice de afirmare. O zîzanie ineptă, gata să crească profitînd de un scandal și de amintirile dureroase ale evreilor.

Eu închei repetînd – sRI nu trebuie să trateze superficial cazul, ci să afle adevărul, și să oprească acțiunea diversionistă care poate pune în pericol România. Iar pe viitor să prevină așa ceva – pentru că rolul principal al instituției este unul profilactic! Nu știu de cîte acțiuni de ,,război hibrid” au avut parte, dar iată că acum ne confruntăm cu o adevărată acțiune contra României, reală și concretă! Și care ne-a luat pe nepregătite, semn că nu e făcută de niște amatori.

Polemici « Controverse

Capela Dumitru V. Hernia îºi caută identitatea

Capela Dumitru V. Hernia este o veche capelă de rit ortodox din orașul Cîmpina, județul Prahova, datînd din anul 1886. A fost declarată monument istoric prin Ordinul nr. 3261 din 30 octombrie 2020 al Ministerului Culturii; totuși, azi se află într-o avansată stare de degradare.

În 1828, Calinic, starețul Mînăstirii Cernica, în calitate de executor testamentar al ctitorei Maria Bujoreanu, a construit în Cîmpina biserica Sfînta Treime. Mînăstirea Cernica administra la acea vreme atît biserica, cît și moșia Bucea, zona în care se găsește astăzi autogara orașului. În 1854, mînăstirea a făcut schimb de terenuri cu Mitropolia Munteniei, primind în schimbul moșiei Bucea o moșie situată în Brănești, mult mai aproape de lăcașul de cult.

În anul 1863, după secularizarea averilor mînăstirești și bisericești, cei peste trei sute de clăcași ai fostei moșii Bucea au fost împroprietăriți în locul respectiv. În anul 1871, prințul Barbu Dimitrie Știrbei, un mare proprietar de terenuri în Cîmpina și împrejurimi, a cumpărat pămîntul de la noii proprietari. În anul 1880, un mic boier de origine bănățeană, Dumitru V. Hernia, s-a stabilit la Cîmpina și a cumpărat de la prințul Barbu Știrbei fosta moșie a bisericii împreună cu zona de sud a orașului, o suprafață totalizînd peste trei sute de hectare, pentru care a plătit 120.000 lei aur. Pe terenul cumpărat, Dumitru Hernia a început să prospecteze și să extragă petrol, devenind un pionier al industriei petrolului în oraș.

În zona de sud a orașului, pe platourile Bucea și Gahița aflate în proprietatea lui Hernia, au apărut nenumărate puțuri și sonde de exploatare din care inițial se extrăgeau zilnic 7–8 tone de țiței. În cei doar 5 ani care au urmat pînă la moartea sa, în 1885, Hernia a dobîndit o avere fabuloasă prin veniturile realizate din extracție și o mare influență în oraș și împrejurimi. În

calitatea sa de nou administrator al întreprinderii, inginerul Ion Gheorghiu, fost prieten al petrolistului și devenit executorul testamentar și tutore al celor cinci copii minori ai lui Hernia, a construit o capelă de rugăciune pe terenul schelei de extracție petrolieră. Dumitru Hernia a fost reînhumat în exteriorul capelei, iar pe peretele acesteia a fost așezată o placă memorială cu următorul text: „În memoria răposatului Dumitru Hernia. Familia. 1886”. Capela, proiectată de un arhitect vienez în stil baroc, cu elemente rococo și neoclasice, este considerată de unii comentatori și jurnaliști drept „un unicat”, „o bijuterie arhitecturală” și „un veritabil monument de artă”.

În anul 1896, Societatea „Steaua Română” a cumpărat întreaga moșie a boierului Hernia de la urmașii acestuia, dar terenurile au fost apoi confiscate prin Legea naționalizării din 1948, intrînd în proprietatea statului comunist. Din acest motiv, descendenții lui Dumitru Hernia l-au exhumat din mormîntul adiacent capelei și l-au reînhumat în Cimitirul Bellu din București. Mormîntul său este împodobit cu un bust al boierului, a cărui realizare este atribuită sculptorului Ion Georgescu sau unuia din membrii familiei Storck.

În perioada comunistă, capela a fost în general abandonată, chiar dacă a servit o scurtă vreme ca atelier de pictură, și s-a degradat constant. În 1998 a fost concesionată Parohiei Sfînta Treime din Cîmpina. În ședința Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor din 10 decembrie 1998 s-a aprobat înființarea Parohiei Sfîntul Mucenic Dimitrie, prin dezlipire de Parohia Sfînta Treime și avînd drept lăcaș de slujire Capela Hernia. Au fost efectuate unele lucrări de îngrădire și amenajare, dar noua parohie nu a reușit să strîngă fondurile necesare pentru reabilitare, iar capela a fost cedată Patriarhiei Române în 2008. Deoarece nici Patriarhia nu a efectuat demersuri de reabilitare a edificiului, acesta a fost transferat din nou Consiliului Local Cîmpina, în anul 2015. Într-un studiu privind o strategie de dezvoltare și promovare a turismului în municipiul Cîmpina publicat în 2015, capela Hernia este identificată drept un important obiectiv turistic.

Teme juridice de actualitate

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (7)

II. Constituţiile României şi drepturile şi libertăţile din sfera comunicării (3)

5. Constituţia Republicii Populare Române (1952)

Ascuţirea luptei pentru putere la vîrful partidului unic şi, implicit, al statului, în contextul triumfului liniei staliniste dure, a fost adoptată o nouă Constituţie a Republicii Populare Române în 1952.

Ideea drepturilor şi îndatorilor fundamentale ale cetăţenilor nu mai prezenta o importanţă atît de mare în împrejurările în care începuse „făurirea” unei noi societăţi. Astfel, drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţeanului se întîlnesc în Capitolul 7.

Art. 85 prevedea că, în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor Republicii Populare Române li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă. Aceste drepturi sînt asigurate punîndu-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hîrtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.

Dreptul la învăţătură (art. 80), folosirea liberă a limbii materne (art. 82), libertatea de conştiinţă (art.

84), dreptul de asociere (art. 86), ocrotirea secretului corespondenţei (art. 88) aveau menirea a conferi brutalului regim stalinist aparenţele unei democraţii.

6. Constituţia Republicii Socialiste România (1965) Întărirea regimului comunist la noi a permis relaxarea ideologică, concretizată, printre altele, şi prin revenirea drepturilor şi îndatorilor fundamentale ale cetăţenilor în prim-planul construcţiei constituţionale (titlul II).

Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garanta libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor si a demonstrațiilor (art. 28). Cu toate acestea, potrivit art. 29, libertatea cuvîntului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orînduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sînt pedepsite prin lege.

Desigur, prin scopuri potrivnice orînduirii socialiste şi intereselor celor care muncesc sau prin asociaţii şi propagandă cu caracter fascist sau antidemocratic, autorităţile înţelegeau tot ceea se opunea, într-o formă sau alta, dictaturii partidului unic, exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale fiind, în fapt, sever reprimată.

Dreptul la învăţătură (art. 21), asigurarea folosirii libere a limbii materne (art. 22), dreptul de asociere în

În luna octombrie 2019, Consiliul Local Cîmpina a aprobat alocarea unei sume de 30.000 de lei pentru întocmirea studiului istoric arhitectural și fișei analitice de inventariere pentru Capela Hernia, „în vederea începerii procedurii de clasare a acestui obiectiv în lista monumentelor istorice”, unul din scopuri fiind accesarea de fonduri europene pentru reabilitarea sa și includerea într-un viitor circuit turistic.

În ședința din 27 februarie 2020 a Consiliului Local Cîmpina, viceprimarul Adrian Pițigoi a anunțat că documentația trimisă de Primăria Cîmpina a primit aviz favorabil din partea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Pe 30 octombrie 2020, capela a fost declarată monument istoric prin Ordinul nr. 3261 al Ministerului Culturii, fiind clasată în categoria m –monument, II – arhitectură, grupa A, cu codul în Lista monumentelor istorice PH-II-m-A-21179. Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 1225 din 14 decembrie 2020.

TURIsMIsTORIC RO

organizaţii obşteşti (art. 27), garantarea libertăţii conştiinţei (art. 30), a secretului corespondenţei şi a convorbirilor telefonice (art. 33), precum şi a dreptului de petiţionare (art. 34) erau formal înscrise în Constituţia Republicii Socialiste România şi subordonate imperativelor ideologice ale epocii.

7. Constituţia României din 1991

Căderea Cortinei de Fier în 1989, prăbuşirea regimului comunist şi aspiraţia României către democraţie, stat de drept şi integrare euroatlantică au condus la adoptarea unei noi Constituţii în anul 1991. Drepturile şi libertăţile din sfera informaţiei şi a comunicării reprezintă atît o reluare a libertăţilor recunoscute prin Constituţia din 1923, cît şi adaptarea unor noi drepturi şi libertăţi fundamentale, consacrate în anii de evoluţie a drepturilor omului în Occident. Astfel, potrivit art. 29, libertatea conștiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (alin. 2). Libertatea gîndirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrîns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale (alin. 1). Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, au fost declarate inviolabile (art. 30 alin. 1). S-a prevăzut că cenzura de orice fel este interzisă (art. 30 alin. 2). S-a recunoscut că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii, fără posibilitatea de la suprima sau de a le obliga să facă publică sursa finanţării (art. 30 alin. 3-5).

(va urma)

Av. ION sCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

În fiecare an, pe 5 aprilie, mi se face dor de Fănuº Neagu

Anul acesta, ziua de 1 feb-martie a venit aici, la Mălăieni, cu un soare mincinos, dar de o mie de ori mai bun ca o zăpadă murdară sau un viscol parșiv, care-ți intră pe sub gulerul paltonului. Iar Florentina, cățelușa mea maidaneză, mi se încurcă printre picioare și dă veselă din coadă. Ce-i drept, amăgite de lumină, au răsărit primele firișoare de iarba-mînzului, dar încă nu miroase a brazdă jilavă. Un cocoș dă din aripi și suflă în goarnă tăindu-mi biletul de voie spre tărîmul viselor. Odată, cînd Paștele căzuse în luna martie și mieii erau cît pumnul, muierile, în cizme și șoșoni de cauciuc, abia se tîrau prin vecini, cu pomană, înotînd prin zăpada pîn’ la genunchi. Al’ dată, Paștele căzuse de 1 mai. Taman cînd pe ,,23 August” se juca meciul de fotbal RomâniaBulgaria, pentru calificarea la Olimpiada de la Tokyo. A fost 0-0, că a apărat extraordinar portarul lor, Deianov, și cînd s-a golit stadionul, măturătorii au adunat munți de coji de ouă roșii. (O săptămînă mai tîrziu, la Sofia, i-am bătut cu 1-0, a înscris Kotzka, pe o greșeală a aceluiași portar, și am plecat noi în Japonia călare pe un iepure șchiop, căci din favoriți la medalia de aur, abia ne-am întors cu locul 5.) Adeseori, ne luam mai mulți băieți din Chitila și jucam fotbal pe maidanul de lîngă brutăria lui Tănase machedonul. Eu ucam la becie, precum Niculae Moromete la Siliștea, adică în apărare, și de multe ori scăpam cîrlanii din marcaj, fiindcă mă lua amețeala de la mirosul de viață tînără, care se ridica din iarbă. Așa cum, în Săptămîna Mare, în toată mahalaua noastră amirosea a sarmale și cozonac, făcîndu-ne să ne oprim cîteva clipe-n loc, îmbătați de minunea Învierii Domnului.

ăsta, boambili și prunili, dar ne-a dat niște struguri, uiteașa de mari... Și a plecat liniștit, dii, Florico!, și, a doua zi, nu zici că Mărin, vrînd să coboare valea de la pod cu căruța încărcată cu coceni și ținînd iapa de dîrlogi, să nu vie de-a’mboulea, s-a speriat iapa, a trecut cu căruța peste el și l-a omorît, rupîndu-i șira spinării în două locuri?...

Calc cu sfială pe pămîntul moale și văzînd paie și bețigașe putrede, zic și eu ca Moromete cînd ieșise cu familionul în prima zi de seceriș, bă, ce ogoare ar trebui să facem după secera asta!, zic, bă, ce-ar trebui să scot grebla din magazie și să adun gunoaiele astea, acum că e soare și n-a apucat să dea iarba. Dar, parcă văd că rămîn cu zisul, căci, la devalorizarea mea, nu mai pot nici să greblez. Anii vechi mi s-au adunat în cîrcă. Acolo e locul lor. Cum mă așez temeinic pe coada greblei, cum mă și apucă angina de nas. Fiindcă e imposibil să mai fii ca altădată, cînd ai 5 stenturi înfipte în inimă. De fapt, dumneata ce mai aștepți de la viață?, m-a întrebat, într-o seară, doctorița din sat cînd mă plînsesem de chestia asta. Zi mersi că respiri, alții, de vîrsta dumitale, s-au curățat de mult. Zi mersi că respiri... Vorbe care îmi răsună în creier și acum, ca uruitul unei drujbe de tăiat lemne. Așa îl îndemna doctorul pe Nichita în decembrie 1983, cu o săptămînă înainte de Crăciun, respiră... respiră... Și după ce pieptul i s-a mai ridicat de vreo două-trei ori, Nichita s-a dus.

pe rînd, au îngenuncheat și l-au sărutat. Eram aproape, am văzut totul, și sufletul mi s-a umplut de bucurie. Da, lumea e frumoasă... Cînd s-a reluat jocul, am plecat. Momentul sublim al zilei se petrecuse. Pentru acea clipă aș fi plătit de cinci ori costul biletului. La fel cum sînt în stare să cumpăr cinci exemplare dintr-o revistă cînd întîlnesc în paginile ei un poem frumos, fie și numai de cinci versuri...”. (Dacă n-ar fi fost vorba de Rapid, n-aș fi reprodus aceste rînduri, indiferent de frumusețea lor.)

Mă preumblu printre pomii mei, cu mîinile la spate, dar pămîntul nu miroase a pîine. N-au venit nici Babele. Cum se întîmpla în copilărie cînd, alături de tata, săpam peticul ăla de pămînt din spatele casei noastre din Chitila, unde, prin aprilie-mai, urma să pună arpagic și usturoi. Cu casă, buletin și servici la oraș, țărănia nu se scursese detot din el. Hai să săpăm și postața asta, zicea, să fie săpată, ca să intre apa și să respire pămîntul Și puneam mîna pe coada cazmalei și dădeam cu nădejde. Și în momentele acelea mi se părea că pămîntul amiroase a pîine caldă... Își deschidea sufletul pămîntul în copilăria mea. Acum totul s-a schimbat, spurcîndu-se.

Scria Fănuș undeva: ,,De la munte, unde ninge – știu că ninge, fiindcă locuiesc lîngă gară și văd trenurile care vin din Transilvania acoperite cu un pod de zăpadă – am primit o scrisoare...”.

Tănase Naumovici murise la Rîmnicu Sărat în aceeași zi cu sfîntul Valeriu Gafencu, și brutăria lui o confiscase Statul. Îi pusese o nouă firmă, ,,PÂINE”, cu litere maronii pe fond crem, dar așa îi rămăsese faima pe Șoseaua Chitilei - ,,Pîine caldă, de la Tănase”. De pe urma lui rămăseseră 3 fete, Gora, Petra și Angelica –pe care mă-sa le crescuse frămîntînd pîinea în prăvălia care, pînă nu demult, fusese a lor. Fetele nu erau niște frumuseți, dar foc de mintoase, și făcuseră studii bune, universitare, căci după 1964, cînd Gheorghiu-Dej desființase închisorile politice, se dăduse slobod la carte. Gora ajunsese profesoară universitară la ,,Ștefan Gheorghiu”, știa totul despre legionari, că citise mult, bașca ce-i spusese mă-sa în șoaptă, să n-audă alea mici, și numai ea știa ce șpagaturi făcea la cursuri să nu se dea de gol că nea Tănase murise în aceeași celulă cu Gafencu. Gora își pusese inima amanet pentru toate dragostile...

Ies în mica mea livadă din spatele casei și stau de vorbă cu prietenii mei vișini, meri și pruni. Dacă vremea frumoasă o va ține tot așa, mîine-poimîine o să-i bat în poartă lui Florea merarul, să-mi tundă și să-mi stropească și mie pomii, măcar de două ori, pînă să le crape mugurii. Căci anul ăsta fără soț e anul cînd prunii vor da iarăși rod și, dacă voi mai vedea, în lumina dimineții, cuiburile de omizi, aciuate ca pînza de păianjen, printre crengile înverzite, jur că-mi voi trage palme cu piciorul.

Acum un an, spre sfîrșitul verii, ieșisem la poartă că se auzea unul cu lubenițe, și tocmai trecea cu căruța Mărin al lui Selegai. Îl invidiam, căci, deși de-un leat cu mine, făcea treabă, nu glumă, săpa, dădea cu coasa, tăia lemne, în timp ce eu nu pot nici măcar să mă aplec să iau o monedă de 50 de bani de jos. Și cum ziceam, venea Mărin în pasul calului și se juca cu biciul, ziceai că se apără de muște. A oprit și mi-a zis: vin de la vie. Ne-o fi luat Dumnezeu, anul

Cînd au apărut primele vulpi în satul nostru, ne-am alarmat, ce ne facem, fraților, că rămînem fără găini, și ce mai roșim de Paște? Ne-am dus la hoțul de primar cu rogojina-n cap, dar primarului i s-a rupt și de noi, și de vulpi. Cînd banul prețuiește, ne-a strigat el de la balconul primăriei, multe-n lume dobîndește. Să ne vedem cu bine, dară nu cu oricine! Nedumeriți, am contactat-o pe doamna Sorana, că dumneaei este advocat la București și vede chestiuna vulpilor în corelație cu prevederile UE privitoare la protecția mediului. Domnilor, și-a început dumneaei pledoaria. În țările civilizate, animalele sălbatice se bucură de protecție din partea societății și populează parcurile, grădinile și spațiile verzi dintre blocuri. La Londra, bunăoară, primăria a obligat populația să ia de suflet cîte un lupșor, cîte o vulpiță, căprioară sau ce-o fi, și să le îngrijească mai ceva ca pe copiii propri. Cine animalele ajută – Regina îi dă valută, a încheiat distinsa doamnă cu unele ecouri din limbajul fănușan, auzite și de unii dintre noi în spectacolele de stand-up commedy... Din fericire, la noi, Iohannis n-a fost obligat să bage mîna-n buzunar, căci vulpile, care-și au reședința de domiciliu în casele părăsite din sat, s-au împrietenit cu cotarlele noastre și au proliferat niște corcituri albe și galbene cu botul subțire și coada lungă. Dar, și vecinii mei s-au adaptat la mediu și, ca într-un fel de selecție naturală, au născocit cotețe ca niște buncăre, din care găinile și rațele privesc cu dispreț la vulpile și dihorii în pasaj, spre cîmp, unde, cu mai mult noroc, pot găsi un sortiment variat de iepuri și pisici vagaboande.

Dintre atîtea cronici dedicate de Fănuș Neagu sportului, reproduc o povestire pe care i-a relatat-o un cetățean din Brașov. Și zice Fănuș că ar fi zis brașoveanul acela: ,,Pe vremuri, am iubit fotbalul. Cap de listă, echipa Rapid. M-am lăsat. Dar, într-o zi din noiembrie trecut, am intrat din nou pe stadion. Juca Rapid cu Jiul. A fost un meci slab. Se juca în noroi și zăpadă. Galeria bucureștană cînta neîncetat. Și-mi făcea bine. Măcar aflam ce mai gîndesc oamenii din Giulești. Eram în spatele echipei Jiul. Lovitură de colț. Neagu se înalță, lovitură cu capul și gol. Și acum urmează clipa cea mai frumoasă. Neagu, plutind, s-a prăbușit în colțul porții. A desfăcut brațele, fără să-i pese că era cu tot trupul în norooi, și a început să cînte. Coechipierii lui,

Și noi locuiam lîngă linia ferată. Și cînd mă urca tata pe casă cu o prăjină în mînă, să curăț coșurile, și-mi striga vezi, mă, să nu cazi de-acoló, vedeam și eu cum veneau trenurile din Transilvania cu zăpadă pe vagoane. Și cînd se întîmpla ca la București să nu ningă, vă închipuiți ce dor mi se făcea să mă dau cu sania... Vara, era altfel. Tata n-avea nevoie să se scoale dimineața după ceasul deșteptător, care avea desenată o locomotivă mică pe cadran. Cînd se făcea fix și un sfert, ne dădea deșteptarea: hai că tocmai a trecut acceleratul de la Iași...

Dar mai va pînă vor plesni mugurii în livada mea. Pînă atunci, vă ofer un fragment ieșit din mîna aurită a lui Fănuș, pe care l-am copiat într-un carnețel, spre neștearsă amintire: ,,Bună-ziua, brazi și sănii. Cu genunchiul în palmele omului de zăpadă și cu gura aromată de un vin puțin fandosit, vă aștept să legăm ultimele nopți ale anului cu beteală. Cînd se deschide zodia ninsorilor, îmi pun inima amanet pentru toate dragostele. Floare de mușcată, fir de busuioc în părul fetelor pe care le iubim...”.

PAUL sUDITU

Maxime ºi cugetãri

● ,,Nu poți să iubești ce e anonim și ce-ți scapă cu totul”.

● ,,Nimicul din nimic se trage și în nimic sentoarce”.

● ,,Să nu vă fie rușine de oamenii care plîng, pentru că inima spune mai multe decît gîndul”.

● ,,Culcă-ți tîmpla pe inima femeii iubite și vei înțelege că viața-i mai frumoasă decît eternitatea”.

● ,,Iubirea e frumoasă numai după ce ai traversat-o”.

● ,,Ca scriitor știu precis că sînt pușcă, sînt glonțul și pieptul care-l primește”.

● ,,Cel mai mare rău pe care i-l poți face unui pescar din Deltă, e să-i furi luntrea”.

● ,,Tinerii cred că Dumnezeu e un moș cu barbă sură; bătrînii știu precis că Dumnezeu e tinerețea eternă”.

● ,,Eu i-am văzut pe Tudor Arghezi și Ion Barbu, și îmi pare că l-am întrezărit și pe George Bacovia (cu fiul său Gabriel am fost prieten) și nu-mi vine să cred. Ești o legendă tu însuți cînd ai văzut miracole”.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (37)

Partea a III-a – TOAMNA

O altă lume –orașul și oportunitățile sale (2)

Un moment care m-a marcat profund a fost moartea doamnei profesoare de istorie, în prima parte a a anului 1982. Chiar dacă fiica dînsei a înlocuit-o la clasă pînă la finele clasei a VIII-a, doamna Cazacu va rămîne veșnic în amintirea mea datorită modului în care mi-a marcat adolescența. De asemenea, doamna dirigintă a fost o femeie extraordinară, care a avut întotdeauna grijă ca noi, elevii dumneaei, să fim în siguranță pînă la finele gimnaziului. Pot spune că viața mea a luat o întorsătură incredibilă la data de 15 septembrie 1980, la zece ani de la momentul în care am venit pe lume.

În acei ani pentru a avea un casetofon era necesară o ,,pilă” în Vest, sau măcar în țările prietene din Est; nu prea se găseau aparate de genul și cînd, printr-o minune, aduceau și la noi, se dădeau ,,pe sub mînă” într-un timp record. Cum ai mei aveau relații, în ʼ79 tata ne-a adus acasă un radio casetofon nou-nouț, sigilat, o minunăție de care noi, copiii, am fost extrem de entuziasmați. Era un produs sovietic, se numea VefSigma, dacă nu mă înșel, și, alături de pick-up și de magnetofonul Majak, era cel mai prețios lucru material pe care îl aveam. Un casetofon cu radio, cu 9 (nouă!) benzi! Ceva extraordinar!

Prieteniile noastre se formau în funcție de preferințele muzicale. Pe atunci erau în vogă două trupe: ABBA și, evident, Bonny M, patima lui Michael Jackson nu ne atinsese încă, iar pe casete aveam imprimată melodia ,,I just called to say I love you”, a lui Stevie Wonder, pe care, la ceas de seară, o dădeam la maxim doar-doar fetele pe care eu și fratele meu le plăceam, Mirela și sora ei, le vor auzi și ne vor împărtăși dragostea.

Viața era frumoasă pentru noi, tineri simpli care nu aveam nevoie de averi ca să ne distrăm. Toată ziua jucam fotbal, băteam mingea în spatele blocului, ne ,,luptam” cu cornete sau praștii sau ne alergam prin șantierele din Alexandria. De fapt, în funcție de localizarea acestora se formaseră diverse găști de copii care, într-un fel sau altul, își revendicaseră dreptul exclusiv de joacă pe șantierele din proximitatea locuințelor.

Relațiile dintre fete și băieți erau pe cît de intense, pe atît de nestatornice. Îmi amintesc că, pe lîngă Mirela, care era la o altă școală și pe care o vedeam din ce în ce mai rar, îmi străluceau ochii de cîte ori o vedeam pe Luminița, colega mea de clasă, dar am abandonat repede cursa pentru inima ei, pentru că îi plăceau băieții din clasele mai mari. Comportamentul nostru tîmp de multe ori ne făcea să fim penibili, fapt care le determina pe fetele din clasă să acorde mai multă atenție celor mai mari, care erau mai fermi în exprimarea pontențialelor sentimente. În gimanziu, de fapt, au început să se polarizeze multe relații care, așa

Dosare secrete ale Istoriei (109)

Misterul Kennedy (22)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

E pus să povestească ce a făcut din momentul asasinării preşedintelui. Oswald răspunde că şi-a luat prînzul la depozit, la cantina de la parter, că a urcat după aceea la etajul întîi ca să ia o sticlă de coca-cola, cu care a coborît apoi din nou. Recunoaşte că s-a întîlnit la etajul întîi cu un agent de poliţie. După dejun, spune el, a stat de vorbă timp de cinci sau zece minute cu şeful de echipă Bill Chelley. Chelley i-a spus că în ziua aceea nu se va mai lucra. Atunci el a plecat acasă.

Există atîtea puncte asupra cărora Fritz ar vrea să facă lumină. A şi trimis nişte agenţi la domiciliul lui Oswald şi al soţiei sale, Marina, o rusoaică. Au şi fost aduşi martori în subsolul biroului poliţiei. Oswald avea sa le fie arătat într-un grup de persoane pentru a se vedea dacă aveau să-1 recunoască sau nu.

Din tăgăduielile sale, din mărturisirile făcute pe jumătate, din frînturile de explicaţii pe care-ncepea să le dea, din reticenţele lui se conturează – puţin cîte puţin –un personaj foarte straniu.

Lee Harvey Oswald este prototipul omului care niciodată nu s-a simţit bine „în propria lui piele”. Trecutul lui? Totul e mediocru. Amintirile lui? Nu cuprind decît episoade ratate. Mai întîi, copilăria. A crescut fără tată, fără căldură părintească. A fost purtat prin nişte şcoli din Nord, unde toţi îşi băteau joc de accentul lui sudic; apoi în nişte şcoli din Sud, unde toţi îşi băteau joc de accentul lui nordic. A învăţat să se închidă în sine. Comportarea lui le-a dat de gîndit pînă şi profesorilor. Sfătuită de ei, mama lui 1-a băgat într-o şcoală de corecţie, înţesată cu depravaţi, cu inadaptabili, cu delincvenţi minori. Mama lui? O femeie plîngăreaţă, care-şi petrece timpul întrebîndu-se cu ce a greşit ea Cerului ca să aibă un asemenea fiu. Poate că aşa e felul ei de a-şi manifesta dragostea pentru el. În orice caz, nu e soluţia cea mai bună. Cum a avut posibilitatea, micul Oswald s-a angajat în Corpul de infanterie marină. Acasă, la maică-sa, simte

că se sufocă. De la infanteria marină, în schimb, aşteaptă totul. Acolo n-avea să descopere însă cu certitudine decît un singur lucru: că nu e înzestrat pentru raporturile sociale. Ca şi la şcoală, nu izbuteşte să se apropie de camarazii lui. E poreclit „iepurele”. Nu, nu în Corpul de infanterie marină îşi va găsi el fericirea. După ceşi termină stagiul, descoperă marxismul şi pleacă în U.R.S.S. Cere să i se acorde naţionalitatea sovietică, i se refuză. Încearcă atunci să se sinucidă, şi asta se pare că impresionează autorităţile ruseşti, fiindcă i se acordă ceea ce la început i se refuzase. I se dă de lucru la Minsk. Nu izbuteşte să se adapteze. Dar oare e el în stare să se adapteze undeva? Se îndrăgosteşte de o fată tînără, Ella; ea n-are însă ce face cu băiatul acela tăcut şi sălbatic. Ca s-o pedepsească, îi face atunci curte altei tinere, Marina. Apoi se căsătoreşte cu Marina. Scopul lui în viaţă de acum înainte este să aibă o căsătorie reuşită, să fie iubit şi, mai cu seamă, admirat. Reîntoarcerea lui în Statele Unite nu are, probabil, altă explicaţie. A vrut să-i arate micuţei sovietice - care nu ieşise niciodată din provincia ei - Statele Unite. Cum era de aşteptat, Marina e uimită. Din păcate, ea rămîne plăcut impresionată de spectacolul american, dar nu şi de bărbatul ei american. Din contră, îl compară cu alţii. La Minsk, datorită naţionalităţii lui, Oswald se deosebea de ceilalţi măcar prin ceva. În Statele Unite nu mai e cazul. Acolo, Oswald se pierde în masă. Oswald nu mai e decît o umbră. Poţi oare să iubeşti, să admiri o umbră? În plus, cuplul duce lipsă de bani. Şi asta, într-o ţară unde banul e rege.

Muncitor metalurgist, stagiar la un atelier fotografic – de unde e dat afară pentru „randament scăzut” –, magazioner la depozit: iată singurele slujbe pe care le-a putut obţine Oswald, omul acesta care visează să schimbe faţa lumii. Seara înnegreşte zeci de foi de hîrtie, presărîndu-le cu puzderie de greşeli de ortografie şi visuri revoluţionare. Se pretinde în continuare marxist. Împarte manifeste pentru Cuba. Ar vrea atît de mult să fie luat în serios! Dar nimeni nu se gîndeşte la aşa ceva! Nici măcar nevasta lui. Mai ales nevasta lui. (va urma)

ALAIn DECAUX

cum am observat, au continuat pînă aproape de finalul liceului, unele chiar mai mult.

În ceea ce mă privește, odată cu venirea în cartier a unei fete brunete, cu ochii tăciune, viața mea de băiat cu pretenții de adolescent începea să prindă contur. O coincidență minunată, aș putea spune, a făcut ca această fată, Gina pe numele ei, să devină colega mea de clasă. Toți băieții erau înnebuniți după ea și toți ne doream, la 11 ani, să o pupăm.

Pe măsură ce construcția blocurilor din zonă se termina și locatarii se mutau, gașca noastră se mărea. Pas cu pas, învățam cum să relaționăm cu fetele, păstrîndu-ne, totuși, plăcerile copilărești, care se limitau la activitățile extrașcolare serioase. Pînă la 11 ani, ne făceam temele în pauze sau le copiam de la colegi, iar la tablă ne descurcam cu ce știam de la predarea lecției. La acest capitol eu nu am dat greș niciodată, pentru că, spre deosebire de mulți dintre colegii mei, eram foarte atent la clasă, pentru că știam că lecția predată îmi va fi de mare folos la următoarea lucrare de control. Aveam, însă, și colegi care nu ieșeau cu zilele din case, singura lor activitate fiind învățatul. Ei erau premianții clasei, în timp ce noi, ceilalți, ne bucuram de copilărie din plin. Privind în urmă, pot afirma că nu regret nimic și că, dacă aș retrăi perioada copilăriei, aș proceda la fel. sfîrșit

T.T.

Nota autorului: Textul va putea fi citit integral în volumul „Anotimpurile copilăriei“, aflat în curs de apariție.

De la competiție la solidaritate s ĂMÎNȚA BUNĂ

Motto: ,,Întăriți-vă deci mîinile obosite și genunchii slăbiți; croiți cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel care șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat” – Evrei 12.12,13

În finala probei de 400 de metri de la Jocurile Olimpice pentru sportivii cu handicap participau șase alergători pentru a obține medalia de aur. Fiecare participant avea cîte un alt handicap. Implicare și voință existau, dar cu siguranță nu arăta totul la fel de elegant ca la olimpiadele „adevărate“.

Deodată, alegătorul din frunte a căzut la pămînt. Ce a făcut atunci atletul din spatele lui? El nu a alergat pe lîngă cel căzut, ci s-a aplecat și l-a ajutat să se ridice. Cu greu au pornit mai departe împreună. Toți ceilalți alergători au făcut la fel. Nici unul nu a luat-o înainte. Braț la braț, toți cei șase sportivi au ajuns la linia de start! Într-o fracțiune de secundă, acești sportivi au trecut de la competiție la solidaritate, uitînd de antrenamentul dur, de medalii, de onoare, de lupta pentru victorie. În schimb, au dat un frumos exemplu de profundă legătură prietenească.

Creștinii sînt pe calea spre cer. Pe de o parte, ei aleargă concentrîndu-se asupra țintei. Pe de altă parte, nu vor să-i ignore pe ceilalți creștini care aleargă împreună cu ei. Mulți se luptă cu o povară sau cu un handicap. Unele probleme sînt vizibile, ca în cazul alergătorilor de la Jocurile Paralimpice. Alții sînt extenuați de necazuri ascunse, pe care le țin departe de privirile celorlalți, sub o fațadă radioasă.

Porunca Domnului este clară: „Purtați-vă sarcinile unii altora și astfel veți împlini legea lui Christos“ (Galateni 6.2). să ne ajutăm unii pe alții și să alergăm împreună spre ținta cerească!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

O întrebare inutilă şi periculoasă (3)

– Radiografia unei trădări –

Minciuna și răzbunarea –modul de viață al lui Pacepa Ajungînd tot mai mult în profunzimea documentării pentru scrierea acestui material îmi apare în față, din ce în ce mai monstruoasă, figura acestui personaj diabolic, făcut parcă dintrun aluat dospit la focul nestins al iadului, pentru a-i prinde pe cît mai mulți oameni cinstiți în acel foc mistuitor. Citindu-i balivernele din propriile-i cărți sau citind literatura care îl consideră erou național, gata să-l propună spre sanctificare, cu argumente și date prezentate cu nemiluita, mai-mai că, sedus de repetarea unor motivații de ordin moral și profesional, să cad în capcana unei credulități induse, deși cunoșteam și cealaltă față a generalului Pacepa. N-a fost decît o părere fugară, întrucît ceea ce am aflat despre fostul spion Ion Mihai Pacepa – securistul român convertit la umbra unor servicii de informații străine – mi-a cutremurat conștiința, sădindu-mi în minte cea mai pură imagine a celui mai insalubru trădător din țările fostului ,,lagăr socialist”.

a atins cote paroxistice, declarațiile cu care a încercat să-și acopere nelegiuirea dezertării nu fac decît să-l scufunde și mai mult în mocirla trădării lui infame.

de la Frankfurt, această răzbunare combinată cu ura nu a avut efect doar asupra unei (unor) persoane fizice, ci, asemenea unui ricoșeu, gestul lui Pacepa a atins și interesele Țării, în speță Direcția de Informații a Armatei.

Despre această incredibilă trădare, despre treptele pe care le-a urmat Pacepa, de la un student la Chimie pînă la funcția de țucălar intim al cuplului Ceaușescu, ajungînd, într-un final mizerabil, să trădeze România în favoarea unei puteri străine – acțiune ce a declanșat un adevărat cutremur în sistemul de informații autohton – veți afla în episoadele acestui material. Pregătiți-vă, așadar, pentru întîlnirea cu adevărata față și adevărata biografie a celui ce a fost trădătorul Ion Mihai Pacepa.

Cel ce se numea, legendat, Mihai Podeanu, nu și-a schimbat doar numele așa cum cereau cutumele spionajului, ci și comportamentul uman, deviza care l-a călăuzit aproape 3 decenii, cît a fost în slujba Securității, a avut ca drept principii: minciuna, hoția, răzbunarea, mimetismul, șantajul, dualismul, crima organizată, lingușirea și multe altele care se vor dezvălui singure pe parcurs. Ipocrizia acestui individ

Cum și-a trăit viața într-o lume paralelă, pe care o exploata pe ambele fețe, după propriile-i interese, tot într-o reacție paralelă și-a definit atitudinea post-dezertare, prezentînd imagini paralele ale unor întîmplări și amintiri care fac și mai dizgrațios efortul lui jalnic de a se salva de la oprobiul național. Să citim și apoi să comparăm realismul din următoarele două citate din interviul acordat doamnei Lucia Hossu Longin – unul referindu-se la viața lui din România, celălalt încercînd să ,,justifice” dezertarea: ,,N-a fost ușor pentru mine să iau decizia, pentru că, atunci cînd trăiești o viață ca aceea pe care eu am trăit-o, te înveți cu ea: vilă la București, casă la mare, casă la munte, șoferi. N-am umblat niciodată cu bani în buzunar, mă duceam undeva să cumpăr ceva, șeful meu de cabinet era în spate, plătea. Eu nu mi-am folosit salariul. Adică, nu știu cum să vă spun, la vîrful acelei societăți, oamenii trăiau o cu totul altă viață, pe care nimeni nu și-o poate imagina. Eu n-aveam limite, n-aveam limite! Salariul meu era în plic închis, n-aveam pe ce să-l cheltuiesc: îmi venea mîncare, îmi veneau haine, îmi venea tot ce aveam nevoie”. Cum să te lase inima să părăsești acest paradis pămîntean de bună voie și nesilit de nimeni? Ați ghicit: conștiința! Urmăriți paralela la destăinuirea de mai sus: ,,Regret enorm cei 27 de ani în care am fost ofițer al Securității. Activitatea pe care am desfășurat-o în conducerea ei a fost o imensă eroare. Mă simt complet detașat de acest trecut și cred că opțiunea mea pentru lumea liberă, cu toate consecințele ei, împreună cu activitatea mea începînd din 1978 împotriva comunismului și Securității îmi dau dreptul să mă prezint în fața țării cu conștiința împăcată”. Cu specificația că această cenușă și-a turnat-o în cap la aproape 20 de ani de la fuga în SUA, rîndurile făcînd parte dintr-o scrisoare deschisă, publicată atît în țara de fugă, cît și în țara trădată, vedeți cum penibilul urlă de prea multă ,,conștiință împăcată”!

Pînă să trecem la dezvăluirea unor surprize de proporții nebănuite (apropo de mincinoasa biografie ,,romanțată” a lui Pacepa), care vor răsturna tot ceea ce a scris generalul fugar și salvatorii lui în acele cărți mincinoase, ștergînd cu buretele imaginea de icoană anticomunistă a lui Pacepa, vreau să reliefez o nouă trăsătură insalubră a acestuia –răzbunarea. Fiind vorba de o răzbunare cu proces îndelung studiat și aplicat, răzbunare pentru faptul că cineva a avut curajul să demaște jocul dublu al șefului spionajului românesc

În acei ani tulburi, cînd procesele poststaliniste erau la ordinea zilei în țările din sfera de influență a Moscovei, România nu făcea rabat de la acest mod de a face politică, mai ales politică economică, în dezvoltarea căreia Securitatea avea un cuvînt greu de spus prin penetrarea cu ofițeri acoperiți în diverse structuri ministeriale sau departamente ale economiei românești. Astfel s-au petrecut lucrurile și la București, cînd, în toamna lui 1959, au început arestările unor factori de conducere din Comerțul Exterior, acolo unde activau zeci de ofițeri de Securitate, cu titulatura de reprezentanți economici (cum era, de altfel, și la Reprezentanța Comercială de la Frankfurt, unde lucra și Pacepa). Interesant mi se pare cum în funcțiile superioare din multe instituții de comerț exterior fuseseră numite persoane majoritatea de proveniență alogenă. Acesta să fi fost ,,criteriul” arestării lor? Iată cîteva arestări care au bulversat societatea românească: Donath (directorul general al ,,Prodexport”), Wullich (directoarea exportului din Ministerul Comerțului Exterior), Susin, Schwarz, Munzer (consilier, respectiv șefi de serviciu de la ,,Prodexport”), Rosinger (director), Rado (director-adjunct), Sidonia Grigoriu, Angela Chinsbruner, Costin Alexandru (toți de la întreprinderea de comerț exterior ,,Româno-export”), Samy Edelstein (directorul ,,Agroexport”). Actul de acuzare suna astfel: ,,Securitatea Statului a descoperit un complot antistatal în care sînt implicați numiții... pentru «crima de subminare» a economiei naționale”. De notat că majoritatea celor arestați (unii au fost condamnați la moarte) erau vechi ilegaliști ai PCR, unii dintre ei deținuseră funcții de conducere la diferite structuri ale partidului. În acest fel voia partidul să scape de ei? În contextul parantezei de mai sus au căzut victime și unii ofițeri de informații, ca urmare a intervenției lui Pacepa, care a așteptat la cotitură ca să se răzbune pe cei care avuseseră curajul să-l acuze ca pe un potențial spion străin în slujba unei puteri străine. Pentru că două mașini de sudat țevi în spirală (aduse, ,,furate” din străinătate de către Direcția de Informații a Marelui Stat Major) nu funcționau, s-a format o comisie de cercetare a sabotajului și subminării economiei naționale, condusă de un general de securitate. Chemat la CC al PCR, la Patilineț, generalul Nicolau, șeful Direcției de Informații a Armatei, a propus o confruntare între ofițerul acuzat de sabotaj și Pacepa, pentru lămurirea lucrurilor, propunere respinsă, cu subînțeles clar. Cei care au fost angrenați în această făcătură tip Pacepa afirmă că, dacă în acel septembrie 1960, această confruntare ar fi avut loc, dacă s-ar fi analizat cu competență cazul Pacepa, analiză cerută de generalul Nicolau, s-ar fi ajuns mai mult ca sigur, încă de pe atunci, la demascarea unui spion periculos, care nu ar mai fi reușit să urce în continuare treptele spre etajele superioare ale puterii de stat și să provoace atîta rău poporului român. Tot atît de important este faptul că Pacepa n-ar mai fi avut prilejul să contribuie la afirmarea și consolidarea cultului personalității celor doi Ceaușescu din fruntea Țării. Mergîndu-se pe linia exploatată de Pacepa și de cei din spatele său, într-o ședință cu scîntei de la Ministerul Forțelor Armate a fost decapitată Direcția de Informații din M.St.M. Analizele specialiștilor în materie au demonstrat că scoaterea generalului Nicolau de la Direcția de Informații nu a făcut decît să îl legalizeze pe spionul Pacepa în cadrul Securității

Gheorghe Gheorghiu–Dej, Al. Moghioroş, Gh. Apostol, I. Chişinevschi, C.I. Parhon, P. Groza, L. Sălăjan, Al. Drăghici, E. Bodnăraş, M.B. Mitin, Chivu Stoica în tribuna oficială din Piaţa Aviatorilor în timpul demonstraţiei oamenilor muncii, în cinstea zilei de 1 mai 1953.

române, deschizîndu-i calea spre sferele înalte ale puterii, pleașcă urmărită de toate serviciile secrete din lume, pentru a fi exploatată în favoarea acestora. Prin subordonarea Direcției de Informații a M.St.M. Securității (printr-o formulă înșelătoare – cooperare) și prin preluarea celor mai buni ofițeri de informații de la Armată, de asemenea, prin trecerea unor rezultate spectaculoase în portofoliul Securității, cîmpul de trădare al lui Pacepa se lărgise simțitor, oferindu-i platforma de informații de care a beneficiat timp de aproape 20 de ani.

Pacepa –

omul numărul 1 al lui Ceaușescu În cărțile publicate după fuga lui, precum și în interviurile acordate presei internaționale, pentru a impresiona opinia publică pregătind motivația trădării lui, generalul Pacepa a încercat să-și creeze o aureolă de erou național și de patriot convins, care s-a opus din răsputeri ,,terorii ceaușiste”, dezavuînd politica președintelui României. În fraze sforăitoare, inteligent ticluite și ornate cu ghirlande de minciuni, într-o nesimțire crasă, soră cu paranoia, Pacepa a avut tupeul să înșire tarele regimului comunist și crimele săvîrșite de cuplul Ceaușescu împreună cu Securitatea. Alo! Care Securitate? Nu cea în capul căreia te-ai aflat și de unde (chiar dacă, prin absurd, să spunem că nu tu ai pus la cale asemenea monstruozități) ai avut cunoștință despre asemenea fapte abominabile?

Pentru un om care a fost ani buni în fruntea Direcției de spionaj a Securității – instituție pe care chiar el o blamează, învinovățind-o de toate relele pămîntului – care se voia un ins imaculat, un pensionar curat, este imposibil de acceptat un asemenea statut. Cînd, sub ochii tăi și sub stindardul Securității în care te-ai înregimentat din fragedă tinerețe, s-au petrecut atrocități de nedescris, cum te poți extrage din această magmă fetidă? Misiunile Securității (inclusiv ale structurilor de informații externe), misiuni terminate cu uciderea sau otrăvirea unor disidenți români, atentate teroriste cu bombe, tentative de crime împotriva postului de radio ,,Europa Liberă” și a lucrătorilor săi, suprimarea unor așa-ziși legionari – și multe alte fapte pe care Pacepa le-a incriminat, nu se puteau planifica, organiza și duce la îndeplinire fără cunoștința sau participarea omului numărul unu din preajma lui Ceaușescu, consilierul personal pentru securitate și dezvoltare tehnologică, generalul Ion Mihai Pacepa.

După ce ministrul de Interne Alexandru Drăghici l-a salvat din încurcătura cu sustragere de valută de la oficina din Frankfurt, cînd ar fi trebuit ejectat afară din Securitate, Pacepa se ocupa intens cu procurarea din străinătate a unor tehnologii de vîrf după care Nicolae Ceaușescu făcuse o obsesie ambiționîndu-se să pună România pe harta țărilor cu realizări mondiale în multe sectoare ale economiei postbelice.

Efectele Războiului Rece dintre cele două lumi –țările sovietizate și țările capitaliste – puteau crea o barieră insurmontabilă în căutarea de oportunități pentru realizarea ideilor clanului Ceaușescu. Tocmai aceste particularități au fost rapid exploatate de Pacepa, care, influențat și sprijinit de serviciul de spionaj străin, a intrat pe sub pielea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, îndeplinindu-le dorința de mărire. Exemplul cel mai concludent în acest sistem de penetrare a unor conștiințe în căutare de ceva mirobolant îl constituie piedestalul de om de știință pe care a înălțat-o pe Elena Ceaușescu.

Arivismul atroce al lui Pacepa a intrat în funcțiune, materiale și date științifice în domeniul chimiei, cu formule sofisticate, care foloseau la fabricarea unor componenți chimici necesari industriei, i-au fost aduse pe tavă ,,savantei” cu 4 clase, pe care le prezenta sub forma unor concepte științifice proprii. În curînd lumea științifică mondială a fost asaltată de lucrări științifice în domeniul chimiei industriale semnate de Academician Elena Ceaușescu, tipărite, bineînțeles, pe banii poporului. ICECHIM, cu sprijinul unor oameni de știință reali, dar aserviți ambiției ,,savantei”, și pentru a-și păstra locurile în societate sau pentru a avansa, devenise din cetatea chimiei românești, un fel de feudă a Elenei Ceaușescu, exploatată în favoarea măririi faimei personale de chimistă academician, descoperitoare de noi formule de polimeri și polimetraclilați.

Toate vizitele în străinătate ale cuplului prezidențial erau organizate de Pacepa pînă în cele mai mici amănunte. Întotdeauna întîlnirile la nivel înalt, laudele aduse conducătorilor României, titlurile de ,,honoris cauza” cu care erau onorați cei doi ceaușești, tot acest angrenaj sofisticat era învîrtit de un singur om –Ion Mihai Pacepa. După ce devenise consilierul președintelui Țării, Pacepa își ducea traiul mai mult în preajma celor doi decît în mijlocul propriei familii. Din ceea ce consemnează chiar el, Ceaușescu îl chema și la ore din noapte, pentru a pune țara la cale, la una din reședințele sale, de unde, de multe ori, mergea la un local special unde lua masa, ajungînd la căminul familial aproape cînd locatarii se pregăteau de o nouă

zi: ,,Cînd am ajuns acasă, era foarte tîrziu. Milițianul care păzea ambasada Poloniei de peste drum n-a ieșit din cabină pentru obișnuitul salut oficial. Cu siguranță că adormise”.

Relațiile dintre generalul Pacepa și cuplul Ceaușescu nu erau cele pe care încerca să le ascundă (sau să le dea o altă apartenență) în diferitele lui declarații. Toate poartă girul minciunii și al ipocriziei. Odată ce ajunsese să se tutuiască cu Ceaușescu, iar cu tovarășa făcea chiar schimburi de bancuri nu prea ortodoxe, ce rost are să ne mai străduim să demonstrăm servilismul și camelionismul lui Pacepa? În maculatura scoasă de sub tipar după fuga lui, cu ajutorul acelora care i-au regizat întrega viață, Pacepa a avut tupeul să se erijeze într-o postură neutră, de înger nevinovat în toată mașinăria de partid și de stat, de ,,sacralizare” a cuplului prezidențial. Dar, singur își dă cu dreptul în stîngul (cum fac unii fotbaliști neghiobi), procedeu ce incumbă o mare doză de încredere în cei sub a căror aripă proteguitoare a evaluat. Iată cum decurgea un dialog dintre ,,patroană” și umilul serv, ditamai generalul:

,,- Mi s-a spus că în America sînt cele mai bune haine de vizon din toată lumea. Nu-i așa dragă?

Am priceput unde vrea să bată. De fiecare dată cînd pregăteam vreuna din vizitele lui Ceaușescu peste hotare, Elena obișnuia să-mi ceară să fac astfel încît să primească niște «cadouri drăguțe». Pentru Japonia cuvîntul de ordine fusese «perle». Și le-a primit, multe coliere de perle foarte scumpe. Negrul era pe atunci culoarea sa preferată. Toate acele șiraguri de perle au fost plătite de către firme japoneze interesate să facă afaceri cu România.

– Vreau cîteva haine de vizon americane, a spus Elena cu o voce autoritară. Haine lungi și cape. Ai o armată întreagă de oameni pe acolo, dragă, care nu fac altceva decît să meargă de la o recepție diplomatică la alta. Acum hai să-i punem la treabă”.

Treaba mergea strună. Nicolae și Elena Ceaușescu erau bine văzuți în Occident, fiind oglinda reflectorizantă a aranjamentelor lui Pacepa, cu sprijin din afară. La rîndul lui, Pacepa savura răsplata muncii: decorații peste decorații, avansări în grad, avantaje materiale imense, un statut de cel mai apropiat om de cuplul prezidențial și cel mai influent în adoptarea unor decizii în planul securității externe a României, acolo unde firele invizibile ale generalului chimist legau între ele, probabil, interese ce depășeau independența și suveranitatea Țării noastre. Multe întîmplări care atunci cînd s-au petrecut ori n-au fost observate, ori dacă au fost, n-au putut fi explicate, plutind într-o nebuloasă pe care, momentan, organele competente nu au risipit-o, s-au lămurit acum, desecretizarea unor documente și punerea cap la cap a unor bucăți de viață aparent izolate aducînd la vedere realități incriminatorii.

Dacă cineva crede că exagerăm în a crea suspans securist, să încerce atunci să explice un fapt nemaiîntîlnit în vizitele la nivel înalt. Este vorba despre vizita istorică în România, din august 1969, a președintelui SUA, Richard Nixon. În mai puțin de o oră de la o acțiune organizată la București, în pregătirea primirii acestui înalt oaspete, Nixon era informat direct de la sursă despre discuțiile și hotărîrile Biroului Politic, deci americanii cunoșteau a priori cu ce probleme va veni România la întîlnire, facilitîndu-le contracararea acelora pe care le considerau spinoase. Poate cineva să comensureze pagubele pricinuite politicii lui Ceaușescu prin încrederea oarbă pe care acesta a manifestat-o față de oameni duplicitari de teapa lui Ion Mihai Pacepa?

Pentru ușurarea formulării unui răspuns cît mai realist urmăriți episodul următor în care va fi răsturnat tot castelul de nisip pe care și-a bazat generalul Pacepa întregul demers de trădător național.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu președintele SUA, Richard Nixon

Testamentul lui Petru cel Mare: „Astfel se poate şi trebuie să fie supusă Europa!”

Nici pînă în prezent nu s-a aflat taina testamentului lui Petru I al Rusiei. Ce nu a reuşit să spună Petru cel Mare în scrisoarea pe care a scris-o înaintea morţii sale? Pe cine a vrut să numească succesor? E posibil ca sufletul lui Petru să fi fost bîntuit de îndoieli – aceasta este concluzia la care au ajuns istoricii.

În circumstanţele morţii lui Petru cel Mare, multe sînt lucrurile care par ciudate: persoanelor de încredere le-a fost interzis accesul la el, a fost refuzată autopsia, a fost înlocuit actul unde se descria istoricul bolii sale. Există presupuneri că ţarul ar fi planificat noi reforme. Însă, după moartea sa, toate actele emise de el au dispărut, la fel ca şi testamentul. Nici nu se ştie cu certitudine dacă acesta a existat. Celebra frază „Daţi totul…”, neterminată din cauză că lui Petru i-a căzut tocul din mînă, a apărut pentru prima dată în cartea lui Voltaire despre împăratul rus, scrisă la comanda guvernului rus. Punctele de suspensie de la sfîrşitul ei au provocat o mulţime de dispute. Conform unor presupuneri, Petru n-a terminat fraza cu bună ştiinţă, făcînd aluzie că susţine drepturile dinastiei Holstein Gottorp la tronul Rusiei.

Alţi cercetători insistă asupra faptului că ultima dorinţă a muribundului Petru a fost de a-şi vedea fiica, Anna, şi această dorinţă are o semnificaţie. A doua oară, „testamentul lui Petru a fost depus de o aventurieră, cunoscută drept cneaghina Tarakanova“. Bazîndu-se pe nişte acte false, ea pretindea tronul Rusiei. Autorul intrigii a fost conducătorul emigranţilor polonezi în Franţa, Karol Stanislaw Radziwill, care tindea să restabilească hotarele din anul 1772 ale Poloniei, fapt care i-ar fi reuşit dacă pe tronul Rusiei ar fi urcat autoproclamata prinţesă, care se dădea drept fiica Elizavetei Petrovna. Şi, în cele din urmă, al treilea „testament” al lui Petru I a apărut în cartea istoricului francez Lesure, în anul 1812, înainte de năvălirea lui Napoleon asupra Rusiei. Cartea se numea „Despre creşterea puterii Rusiei de la începutul întemeierii acestui stat şi pînă în Secolul al XIX-lea”.

Deseori alcătuirea „Testamentului” este atribuită chiar lui Napoleon I, care a prelucrat textul iniţial alcătuit de emigrantul polonez Mihail Sokolniţki, în anul 1797. Cartea lui Lesure a fost editată la ordinul direct al lui Napoleon, care încerca să-şi motiveze invazia în Rusia, făcînd referiri la existenţa unui „pericol rus”. În carte se declară că Franţa cunoaşte planurile strategice ale Rusiei. Iată un fragment foarte interesant în acest sens: „Ni se spune că în arhivele de acasă ale împăraţilor ruşi se păstrează nişte note secrete, scrise de însuşi Petru I, în care sînt descrise, fără ascunzişuri, planurile acestui suveran, asupra cărora el a atras atenţia contemporanilor săi şi care au fost urmate de succesorii săi cu o perseverenţă, s-ar putea spune, aproape religioasă”. Iată esenţa acestor planuri, ce consta în faptul că Rusia se pregăteşte să cucerească Europa şi Asia. Tot textul „Testamentului” a fost publicat în anul 1836, în cartea lui F. Gaillardet, „Notele lui Chevalier”. Legenda editorului spune că testamentul a fost găsit în anul 1757, în arhivele secrete ale Elizavetei Petrovna, de celebrul aventurier francez care a slujit în Petersburg în calitate de secretar al consulatului. D’on afirma că, într-adevăr, a avut acces liber la documente şi a reuşit să sustragă din arhiva secretă a împăratului, aflată în Petersburg, „copia testamentului” lui Petru I. În „Note” se putea citi versiunea completă a acestui act. Însă această versiune nu se susţine, deoarece Chevalier nu cunoştea limba rusă, şi de aceea e puţin credibil că ar fi putut deosebi printre actele şi ordinele semnate de ţar tocmai testamentul. Conform lucrării anonime „Interesele principale ale Franţei”, prezentată la Ministerul Afacerilor Externe ale Franţei, Ekaterina a II-a realizează planurile lui Petru I:

cucerirea oraşului Constantinopol şi deţinerea supremaţiei în comerţul cu Orientul, încheierea unei alianţe cu Anglia impotriva Franţei. „Dacă Rusia se va lăsa cuprinsă de patima cuceririlor, planurile ei nu vor fi doar o himeră străvezie”. Cucerind partea estică a Mediteranei, unde se află atît de multe şi de frumoase porturi maritime, ea îşi va dori foarte curînd să unească Marea Roșie cu Marea Mediterană. Iar pentru aceasta este de ajuns să facă utilizabil canalul construit de Dinastia Ptolemeilor… Rusia, care este atît de puternică, va deveni unul dintre imperiile periculoase pentru întreaga lume şi prin comerţul pe care îl face, şi datorită numărului de locuitori. Astfel, „Testamentul” îi îmbie pe succesorii lui Petru ca, ducînd războaie şi provocînd intrigi diplomatice, să supună toată Europa, să divizeze Polonia, să neutralizeze Turcia și să cucerească India. Savanţii sînt convinşi că politica lui Petru se deosebea radical de cea descrisă în „Testament”. Petru nu a avut de gînd să cucerească India. După publicarea textului lui Gaillardet, „Testamentul” a continuat să-şi schimbe conţinutul. De exemplu, varianta lui din anii ʼ70 ai Secolului al XIX-lea îi atribuie Rusiei planuri de cucerire legate de Japonia.

În al doilea deceniu al Secolului al XX-lea a apărut în Iran, în limba persană, o redactare deosebită a testamentului lui Petru cel Mare. De atunci, textul „Testamentului” a fost folosit invariabil de publicistica şi diplomaţia statelor europene care s-au aflat în relaţii ostile cu Rusia. Şi ultima dată a fost folosit de Ministerul Nazist de Propagandă al lui Goebbels, în anul 1941. Aşadar, de unde a apărut acest enigmatic „Testament”? Cine l-a redactat? Primul studiu detaliat, care dovedeşte falsitatea textului, l-a constituit un articol al lui S. N. Şubinski, publicat în anul 1877.

De atunci, savanţi din diferite ţări au dovedit de nenumărate ori că acest document este un fals. A fost analizată şi întrebarea privind apariţia acestuia. Unele aspecte indică provenienţa franceză a „Testamentului”. Se prea poate ca, la început, documentul să fi fost falsificat spre a fi folosit în interiorul ţării, şi nu în scopuri propagandistice. Este evident că persoana care l-a redactat nu cunoştea în profunzime politica Rusiei din acele timpuri şi era, pur şi simplu, incompetentă politic în unele probleme. Printre o sumedenie de absurdităţi şi invenţii vădite sînt incluse şi planuri care reflectă scopurile politice ale guvernului ţarist. Se poate afirma că la baza istorică a „Testamentului” se află politica externă reală a Rusiei din Secolul al XVIII-lea, dar aceasta este interpretată tendenţios. În special, aici sînt analizate interesele politicii externe a Franţei şi Poloniei. În Secolul al XX-lea, despre „Testament” s-a amintit în Germania; el a fost publicat în ziarele din Orientul Apropiat. Scopul principal al publicării a fost crearea unei imagini defavorabile Rusiei. În anul 1939, a apărut o lucrare a unui cercetător german, numită „Invazia rusă în Europa, în epoca lui Petru cel Mare”, în care a fost reflectată antipatia nemţilor pentru tot ce e rusesc. Autorul îndreptăţeşte toate planurile diabolice ale lui Hitler şi declară întregii Europe că nu trebuie să ai încredere în ruşi. În timpul luptei sîngeroase de cucerire a Moscovei, în anul 1941, Hitler a ordonat să tipărească acest fals cu titlul bombastic „Bolşevicii împlinesc ordinele testamentare ale lui Petru cel Mare, vizînd dominaţia lumii”. După mai mulţi ani, în Franţa, unii îşi amintesc din nou despre „Testament”. Un autor francez publică lucrarea „Petru cel Mare”, unde este inclus şi acest document fals, cunoscut întregii lumi.

Au trecut aproape 300 de ani de la moartea lui Petru I. Savanţii au studiat detaliat problema privind veridicitatea „Testamentului”. După minuţioase cercetări istorice, s-a dovedit că nu a existat nici un fel de testament: pur şi

simplu, Petru nu a reuşit să-l scrie. La aceasta se reducea toată înţelepciunea ţarului. Au devenit celebre cuvintele lui Radişcev: „a fi plin de glorie, a se preamări pe sine şi a-şi preamări patria, sancţionînd libertatea personală…”.

Iată textul „Testamentului” fals: „În numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi, noi, Petru, împăratul şi suveranul întregii Rusii, tuturor urmaşilor şi succesorilor noştri la tron şi la guvernarea naţiunii ruse.

- a ţine poporul rus într-o stare de război continuu, astfel încît soldatul să fie călit în lupte şi să nu ştie de odihnă: să fie lăsat în pace doar pentru îmbunătăţirea finanţelor statului, pentru reorganizarea armatei şi pentru aşteptarea unor timpuri favorabile unor noi cuceriri. Deci, să fie folosită pacea pentru pregătirea altui război şi să fie duse războaie pentru a obţine pacea, lărgind hotarele Rusiei şi creşterea bunăstării ei.

- a diviza Polonia, susţinînd tulburările şi cearta permanentă din această ţară; cei puternici să fie atraşi de partea noastră, propunîndu-le aur; să fie influenţate seimurile, să fie mituite, pentru a putea influenţa asupra alegerii regilor, să fie infiltrate la aceste alegeri persoane care ne susţin şi cărora trebuie să li se acorde patronajul nostru; să fie introduse acolo armatele ruseşti şi să fie lăsate temporar, pînă la momentul cînd vor putea rămîne pentru totdeauna. Iar dacă statele învecinate vor începe să pună piedici, acestea să fie calmate printr-o divizare temporară a ţării noastre, pînă la momentul cînd va apărea posibilitatea de a li se lua înapoi ceea ce li se va da.

- a face tot posibilul de a cuceri mari teritorii din Suedia şi a crea o situaţie de conflict, spre a o provoca să înceapă un război cu noi şi, totodată, să avem motiv de a o cuceri. Pentru aceasta, este nevoie de a o izola de Danemarca şi Danemarca să fie izolată de Suedia, după care se va urmări cu grijă ca să se menţină între ele starea de concurenţă.

- să se tindă, în special, să se obţină o alianţă cu Anglia sub aspect de comerţ, pentru că aceasta este acea putere care are nevoie de noi cel mai mult pentru flota sa şi care poate fi cea mai de folos pentru flota noastră. Îi putem propune lemnul nostru şi unele obiecte fabricate la noi, în schimbul aurului ei, astfel stabilind legături permanente între comercianţii noştri şi marinarii lor, care vor duce la dezvoltarea comerţului şi a flotei noastre.

- a se iniţia cu perseverenţă şi a se menţine legăturile cu Austria, a încuraja, formal, intenţia ei de a obţine supremaţia în Germania, iar, în secret, a stîrni împotriva ei ura altor suverani. Totul trebuie făcut astfel încît unii sau alţii să solicite ajutor Rusiei; să punem sub protecţia Rusiei ţara care îi va cere ajutor, cu scopul ascuns de a pregăti o ulterioară dominaţie în acea ţară.

Cînd Suedia va fi fărîmiţată, Persia învinsă, Polonia înmormîntată, Turcia cucerită, armatele unite, Mările Baltică şi Neagră păzite de corăbiile noastre, atunci va trebui, în mare secret, de înaintat propunerea, mai întîi Tratatului de la Versailles, apoi celui de la Viena, de a împărţi puterea asupra lumii. Dacă vreuna din părţi, fiind sedusă de ambiţie şi de stima de sine, va accepta această propunere – fapt care se va întîmpla inevitabil – se va proceda la nimicirea unuia cu ajutorul altuia, iar apoi şi la distrugerea celui rămas, începînd lupta cu el şi fiind siguri de victorie, pentru că Rusia atunci va domina întregul Orient şi o mare parte a Europei… În cazul în care, contrar aşteptărilor, va refuza şi o putere şi alta propunerile Rusiei, va trebui să fie aţîţată cu pricepere o ceartă între acestea, astfel încît să se epuizeze, luptînd între ele. Atunci, Rusia va găsi momentul potrivit şi îşi va îndrepta înspre Germania armatele pregătite şi, în acelaşi timp, va expedia două flote importante, una din Marea Azov, alta din Arhanghelsk, cu hoardele sale din Asia, sub acoperirea flotelor armate din Marea Neagră şi din Marea Baltică. Ieşind în Marea Mediterană şi în ocean, acestea vor ataca, pe de o parte Franţa, pe de alta Germania, şi cînd aceste ţări vor fi ambele învinse, atunci cealaltă parte de Europă va putea fi luată uşor şi fără să opună vreo rezistenţă. Astfel se poate cuceri Europa”. Astăzi testamentul falsificat al lui Petru I este privit ca o curiozitate, care a jucat un rol negativ în formarea unei imagini distorsionate a Rusiei în opinia publică din Europa şi din întreaga lume.

Sclipiri regeºti. Bijuterii

faimoase din istorie

Mergem înapoi pe firul istoriei în căutarea unor bijuterii fabuloase care-au legat destine, au marcat povești de dragoste sau, pur și simplu, au servit drept declarații de extravaganță ale unor femei legendare.

Primul popas temporal: primăvara lui 1894. Prințesa Alix de Hesse primește mai multe daruri de logodnă din partea iubitului ei, țareviciul Nicolae al Rusiei, dar și din partea tatălui acestuia, țarul Alexandru al III-lea. Potrivit unor însemnări ale prințesei, chiar și bunica ei, regina Victoria a Marii Britanii, a fost impresionată de aceste bijuterii. Nicolae i-a dăruit logodnicei sale (cu care visa să se căsătorească de ani buni) un inel de logodnă cu perlă roz, o brățară împodobită cu un smarald uriaș și o broșă cu safir și diamante, cea din urmă devenind pentru viitoarea țarină cel mai de preț cadou. La rîndul ei, prințesa i-a dăruit lui Nicolae un inel de logodnă (pentru că, pe-atunci, și bărbații puteau primi asemenea cadouri), pe care acesta avea să-l poarte tot restul vieții, pînă în clipa morții.

momentul venirii ei pe tron, dar s-a îmbogățit cu cîteva piese senzaționale odată cu intrarea Indiei în rîndul coloniilor imperiale. India era, la momentul respectiv, cea mai importantă sursă de diamante din lume.

Alix a mai primit din partea celui care trebuia să-i devină socru (care a murit, însă, cîteva luni mai tîrziu, înainte ca tinerii să apuce să se căsătorească) un fabulos colier (sautoir) din perle, ieșit din atelierul Fabergé. Colierul a fost ales de Alexandru al III-lea dintr-o colecție de bijuterii prezentată la palat de către Peter Carl Fabergé în persoană. Țarul avea, se pare, un ochi excelent pentru podoabe. Potrivit fiului bijutierului, colierul valora la momentul respectiv 250.000 de ruble, find cel mai scump obiect achiziționat vreodată de familia imperială rusă de la atelierul Fabergé. Prin comparație, e de ajuns să spunem că Nicolae al II-lea avea să plătească pentru unele ouă Fabergé pînă la 20.000 de ruble.

Cea cu stele-n păr

Probabil cea mai iubită figură imperială feminină a Secolului al XIX-lea, o adevărată vedetă după standarde moderne, a fost Elisabeta, împărăteasa Austriei. Cunoscută mai degrabă sub numele de alint Sissi, soția lui Franz Joseph a fost una dintre cele mai iubite figuri regale ale acelor vremuri. O contribuție majoră la cultul prințesei Sissi a avut-o chiar frumusețea acesteia, imortalizată în numeroase portrete oficiale, apoi propagată în imperiu și în întreaga Europa prin mii de ilustrații.

Un portet renumit al prințesei a fost realizat de pictorul Franz Xaver Winterhalter, în 1865, și o imortalizează pe Sissi purtînd cea mai cunoscută bijuterie a sa. Este vorba, de fapt, de un set format din 27 de stele cu perle și diamante, operă a bijutierului vienez Alexander Köchert. Fiecare stea în parte era decorată cu 46 de diamante și o perlă în centru și putea fi purtată în numeroase feluri. De altfel, Sissi avea să poarte stelele atît în păr, cît și în broșe și coliere. Imaginea împărătesei cu părul bogat (un alt element pentru care era celebră) împodobit cu stele a prins atît de tare la public, încît a stîrnit o nouă modă în Europa și a făcut ca aceste bijuterii să rămînă în istorie drept „stelele Sissi”.

Diamantul femeilor

Rămînînd în Secolul al XIX-lea, ne îndreptăm atenția spre curtea regală unde ne așteptăm să găsim cele mai spectaculoase bijuterii. Colecția Reginei Victoria era deja, fără doar și poate, impresionantă la

Diamantul Koh-i-Noor, deja legendar în India, a intrat în posesia reginei odată cu anexarea Punjabului, în 1849. Doi ani mai tîrziu, a fost prezentat la Marea Expoziție Universală de la Londra, unde n-a impresionat pe nimeni. Ceea ce se dorea a fi o dovadă a măreției Imperiului Britanic și a coloniilor sale a atras publicul doar datorită istoriei sale și a valorii materiale (fiind evaluat la mai bine de un milion de lire, o sumă fabuloasă pentru acel timp). Însă din punct de vedere estetic, britanicii n-au văzut decît o piatră oarecare. Asta deoarece modalitatea în care era tăiat nu arăta adevărata valoare a pietrei. Astfel, prințul Albert a decis reșlefuirea lui pentru soția sa și cel mai apreciat expert în domeniu, un olandez, a fost însărcinat cu această provocare. Ce-a pierdut în carate a cîștigat în frumusețe: noua față a diamantului (sau mai precis, cele 66 de fațete ale sale) este uluitoare. Koh-i-Noor a fost montat mai întîi pe o broșă, pe care Victoria avea să o poarte destul de des în anii următori. Treptat însă, regina a renunțat să mai poarte piatra, asociind-o cu politica externă expansionistă agresivă cu care nu era neapărat de acord. După moartea ei, diamantul a fost montat pe coroana reginei Alexandra, soția lui Edward al VII-lea, apoi pe coroanele reginei Maria, respectiv reginei Elisa beta (mama actualei suverane). Vedem, așadar, că diamantul a fost purtat exclusiv de femeile din familia regală britanică. Legendele sîngeroase din istoria diamantului au făcut ca acestuia să-i fie asociat un presupus ghinion al purtătorului de sex masculin. Astfel, de la regina Victoria încoace, o tradiție nescrisă, poate chiar recunoscută doar în șoapte, a făcut ca diamantul să fie dat mai departe doar pe mîini feminine.

de 1,3 milioane de franci.

Dorința Mariei a fost ca piatra prețioasă să ajungă la cel de-al doilea fiu al ei, Nicolae, cu condiția ca acesta să nu repete greșelile lui Carol și să se căsătorească potrivit datoriei princiare. Cum acesta a renunțat la tot pentru iubirea lui, Ioana Doletti, în cele din urmă colierul a ajuns la nora de drept a reginei, Elena a României. Colierul Cartier s-a numărat printre bijuteriile de familie cu care Regelui Mihai i s-a permis să plece din țară în 1948, iar la scurtă vreme după intrarea în exil, regele a vîndul colierul către colecționarul și bijuteriul Harry Winston. Un regat pentru o iubire

Carol și Nicolae ai României n-au fost singurii prinți ai acelor vremuri care au provocat scandaluri amoroase. Un astfel de șoc a lovit și monarhia britanică în 1936, atunci cînd regele Edward al VIIIlea, proaspăt încoronat de altfel, a decis să renunțe la tron de dragul iubitei sale, americanca Wallis Simpson, deoarece guvernul nu le-a permis să se căsătorească.

Aceasta nu este însă povestea abdicării, ci a femeii care a provocat-o. Wallis și Edward au devenit un cuplu-vedetă, o prezență constantă în high-life-ul european și american. Așa cum îi stătea bine unei aproape-regine, Simpson a fost o mare colecționară de bijuterii, majoritatea primite cadou de la soțul ei de-a lungul deceniilor de iubire. Probabil cea mai faimoasă piesă din această colecție este brățara-panteră Cartier Edward a cumpărat pentru Wallis mai multe piese din colecția panterelor Cartier, însă cea mai spectaculoasă este brățara comandată special pentru ea în 1952. Decorată cu onix, diamante și smaralde, brățara este una dintre cele mai renumite piese realizate vreodată de Cartier.

Fata cu colier de perlă

Safirul Reginei Maria

Nu putem vorbi de bijuterii regale faimoase fără să ne aplecăm și asupra Reginei Maria a României. Cunoscută pentru prețuirea podoabelor vestimentare și a bijuteriilor (care au atras, nu de puține ori, încruntarea mult mai sobrului Carol I), Regina Maria a adunat de-a lungul vieții numeroase giuvaere. Alcătuită din cadouri de logodnă și de căsătorie, cadouri oficiale sau moșteniri de familie, colecția ei era impresionantă și îi era foarte dragă. Însă mare parte din aceste bijuterii s-a pierdut în război, cînd au fost trimise, alături de tezaurul țării, în Rusia.

De aceea, după sfîrșitul Marelui Război, Regele Ferdinand și-a dorit ca soția lui să-și refacă treptat colecția de bijuterii, de data aceasta una demnă de regina României Mari. Cea mai spectaculoasă achiziție, făcută în vederea festivităților de încoronare, a fost un colier Cartier cu un safir imens, unul dintre cele mai mari din lume: 478 de carate. Safirul, o piatră absolut spectaculoasă provenită din Sri Lanka, fusese achiziționat de Cartier în persoană în 1912 sau 1913, montat într-un colier excepțional alături de alte diamante și apoi prezentat publicului în Spania, la o expoziție (unde, se pare, ar fi atras atenția monarhilor spanioli). Regele Ferdinand a cumpărat colierul în 1921, dorind să ofere Mariei cîteva podoabe speciale pentru încoronarea de la Alba Iulia, programată pentru 1922. Regele ar fi plătit pentru colier nu mai puțin

ima poveste ne aduce tot la Casa Cartier, în jurul căreia au gravitat, se pare, cele mai cunoscute bijuterii ale secolului trecut. De data aceasta, este vorba despre una dintre cele mai extravagante figuri feminine ale Secolului XX, actrița Elizabeth Taylor. Marea actriță a epocii de aur hollywoodiene a avut în colecție multe podoabe spectaculoase, precum diamantul Taj Mahal, inelul cu diamantul Krupp (33 de carate) sau colierul cu diamantul TaylorBurton (69 de carate). Toate aceste bijuterii au fost primite de actriță de la soțul ei, Richard Burton, mare amator de cadouri exorbitante. Una dintre piesele inedite cumpărate de Burton –cadou de Valentine’s Day în primul lor an de căsnicie – a fost perla cunoscută drept La Peregrina, a cărei poreclă s-a tras de la numeroasele sale peregrinări prin lume de-a lungul istoriei. Perla – una dintre cele mai mari perle naturale din lume – a fost descoperită undeva în Lumea Nouă, sursele indicînd fie Panama, fie Venezuela, și stabilind ca reper temporal primii ani ai Secolului al XVI-lea. Perfect simetrică, în formă de pară, și măsurînd la început 223 de grame (a pierdut din greutate în 1913, cînd a fost curățată), perla a ajuns la curtea spaniolă în posesia regelui Filip al II-lea și a rămas în familia regală timp de cîteva secole. La Peregrina a luat calea exilului în 1813 odată cu Joseph Bonaparte, după scurta sa aventură pe tronul de la Madrid, și a ajuns apoi la nepotul acestuia, viitorul Napoleon al III-lea al Franței. Rămas la rîndu-i fără tron odată cu instaurarea republicii, fostul împărat a vîndut o parte din bijuteriile familiei, inclusiv perla, către un aristocrat britanic. De la familia acestuia, aproape un secol mai tîrziu, Richard Burton a cumpărat perla pentru Elizabeth Taylor, care a încredințat-o Casei Cartier pentru o nouă montură. Rezultatul: un colier uluitor cu mai multe perle, diamante și rubine care avea să fie vîndut la licitație, după moartea actriței, contra sumei de 11 milioane de dolari.

Pas tila

sãptãmînii

Uniunea Europeană și finalul ei previzibil

(urmare din pag. 1)

Am convingerea că Europa este protejată de implozie doar de anumite mecanisme financiare și de apărare bine închegate, care formează, de fapt, întregul schelet al acestei structuri. Dar carnea care îl acoperă, populațiile statelor membre, începe, treptat, să conștientizeze că libertatea pe care indivizii o aveau nu mai există și că lumea frumoasă și liberală în care au înotat pe lîngă Zidul Berlinului a dispărut de mult. Europa se va autodistruge, așa cum și URSS s-a dizolvat cîndva, va suferi mutații serioase fiind doar o chestiune de timp pînă cînd întreaga suprastructură – pe care niște oameni deștepti au gîndit-o, dar o majoritate imbecilă a dus-o în derizoriu – se va prăbuși sub greutatea propriei neputințe. Europa, această structură care a oferit lumii șansa la o nouă viață, se află acum pe drumul implacabil al unei schimbări colosale. Un nou tip de dictatură s-a așternut de ceva vreme peste ținuturile apusene și centrale ale Bătrînului Continent, un nou tip de rigoare își face loc în lumea frumoasă pe care o știam cîndva. Cum era de așteptat, tot ce în Occident

Lașitatea omului bun

Motto: „Ține minte ce-ți spun eu: dacă poporul ăsta va fi cîndva șters de pe hartă, nu va fi nici fiindcă l-ar ocupa rușii, turcii, americanii, indienii, chinezii; ci din intoleranța, pasivitatea, lipsa de civism, din propria nepăsare și din complicitățile interne oferite oricărui inamic“.

ILEANA VULPEsCU

Am ajuns să cred că oamenii buni sînt și cei mai lași. Oameni de treabă, care stau și privesc cum lumea se prăbușește și așteaptă ca alții să le facă lor treaba. De ani de zile figuri proeminente românești – politice sau culturale – trag semnale de alarmă. Degeaba! Corabia România se duce din ce în ce mai jos iar pasagerii, acei români de treabă, acei români buni, stau pe punte și privesc fără să facă nimic. Nu merge nimeni în cabina căpitanului care doarme la timonă și nimeni nu coboară sub punte, în sala motoarelor, pentru a încetini puțin ritmul în care această navă numită România, se scufundă.

Omul de treabă este și cel mai laș. Să nu-l scoți dintr-ale lui, din turma căreia i s-a alăturat fără să îl oblige nimeni în afară de propria gîndire și lipsa totală de voință. Să nu cumva să îi spui că nu e bine ce face, că întotdeauna are replică pentru a te contrazice și pentru a-i defăima pe cei care îi atrag atenția că bucata de pîine pe care o îmbucă azi, mîine va fi mai scumpă și că îi va fi din ce în ce mai rău. Nu îl interesează! El, omul acela bun pe care nu îl vedem niciodată ieșind în stradă, cu toate că își dorește să fie acolo, pe care nu îl vedem luptîndu-se pentru copiii lui, cu toate că sărăcia îl macină, stă și așteaptă. Ce așteaptă oare? Oportunitatea să se ,,lipească” de ceva sau să ,,adere” la ceva. La revoluție mulți au ieșit în stradă, dar puțini au vrut să își ia „adeverința de revoluționari”. Au apărut apoi, ca ciupercile după ploaie, acei ,,oameni buni” care, în zilele fierbinți, s-au ascuns după televizor; ,,eroi de canapea” care au ieșit după aceea să își ceară drepturile de revoluționari. Mulți sînt așa, vă asigur.

este aplicat cu succes, în România este ignorat, pentru că sistemul românesc de opresiune este mult mai nociv. Conceptul de statalitate este nul, țara noastră fiind condusă de o gașcă de indivizi inculți, bandiți fără pic de credință, nimic altceva decît extensiile celor care conduc lumea și care vor să ne sufoce.

Cei care nu înțeleg aceste lucruri sînt deja pierduți, iar cei care au ales să se înregimenteze în acest sistem fără măcar să se întrebe de ce o fac își merită cu prisosință locul. Lumea se schimbă, iar acest proces nu va fi în favoarea oamenilor liberi, a celor mulți. Lumea se schimbă, dar beneficiarii vor fi cei bogați și puternici, cei mulți și extrem de săraci devenind, astfel, muritori de foame.

Trăim vremuri năucitoare, incredibile, pe care nu ni le puteam închipui vreodată. Trăim la umbra dictaturii unor indivizi avizi după putere și bani, la cheremul lașității oamenilor așa-zis buni. Einstein spunea că lumea nu va dipărea din cauza celor răi, ci din cauza celor buni care nu vor face nimic. Așa este, doar că cei buni, care nu fac nimic, au devenit niște turme oarbe care își merită pe deplin soarta, pentru că lașitatea, în general, nu merită apreciată.

De cînd lumea, lupta între bine și rău a fost acerbă, iar învingători au existat mereu. Problema este dacă binele este ceea ce ni se inoculează de ceva timp, sau doar esența unui rău absolut învelit într-o frumoasă hîrtie colorată.

(urmare din pag. 1)

Conducătorii erau personalități remarcabile ale culturii noastre, oameni receptivi și sensibili la doleanțele poporului. Opoziția chiar făcea onoare titulaturii pentru că, atunci, cînd încă aveam o țară, votul nostru conta, iar serviciile încă nu ajunseseră să controleze totul.

Cu ani în urmă trăiam într-o țară frumoasă, iar oamenii erau așișderea. Mai buni, mai frumoși. Acum totul s-a schimbat radical. La guvernare ajung indivizi fără minte și fără principii, al căror unic scop este respectarea înțelegerii pe care o au cu cei care au investit în ei. Românii nu mai au nici un cuvînt de spus, minoritățile fiind cele care dictează. Biserica, ultima redută a tradiției și a forței acestui stat, a căzut și ea în mîinile celor care conduc lumea, în frunte cu cel mai fericit dintre reprezentanții ei.

Constituția adoptată în 1991 ne oferea garanția statalității noastre. Iar românii, din orice categorie socială făceau parte, știau că statul român le garanta securitatea și stabilitatea; cartea noastră de căpătîi stipula clar drepturile fiecărui român în raport cu statul.

Am avut cîndva o țară populată de oameni frumoși, liberi și dornici de prosperitate. O țară însuflețită de păduri falnice, bogată în resurse, o țară în care copiii zîmbeau mergînd la pas, prin viață, alături de părinții lor. O țară condusă de adevărați oameni de stat, nu de jigodii, în care au existat servicii, nu trădătorii de acum, Justiție și Adevăr, nu corupția și mafia din prezent. Am avut cîndva o țară pe care, din păcate, nu am știut cum să o păstrăm.

Cîndva, eu am crezut în ,,oamenii buni”. Și Vadim a crezut în ei pînă aproape de moarte. Mulți cred că șansa noastră, ca țară, este în mîinile lor. Nu este așa. Omenii buni, cei care, din fotoliu, stau cu ochii bulbucați la televizor și își dau cu părerea despre subiecte care le sînt total străine, sînt, de fapt, generatorii răului. Ei îi țin pe loc pe oamenii care vor să salveze ce se mai poate salva, pe cei care văd dincolo de ziua de mîine.

Omenii buni sînt lași, nu te poți baza pe ei, iar cei care mai cred în basme, că binele biruie răul, nu cunosc mentalitatea de slugă a românului de rînd. Cel neînregimentat, ăla majoritar, ăla care crede că e mai bine să moară alții pentru ca el să își vadă în continuare de viață. În mod normal, tot ce ar trebui să facă ,,oamenii buni” este să iasă din case și să îi scoată „de urechi“ din Parlament și din Guvern pe toți cei care s-au aciuat în funcții publice. Să îi urecheze și să îi excludă pe veci din viața publică, să le ia averile și să îi exileze. Pe toți. Acesta ar fi primul pas, iar următorul depinde doar de înțelepciunea ,,oamenilor buni” și de credința românilor în naționalismul-liberal de care România are atîta nevoie.

Lumea se schimbă, dar nu în bine. Lumea se află în mișcare, dar nu în favoarea majorității. Lumea se pliază după alții, dar cum oamenii buni și lași stau, cei dinamici și mai puțini buni o fac după caracterul lor. Mai mică, mai urîtă, mai puțin liberă. Chiar și așa, oamenii ăia buni de care eu încep să mă distanțez stau cu brațele încrucișate, asistînd la dezastru doar pentru că ei încă mai cred că nu este posibil ca toți să cadă în prăpastie, ci doar unii. Da, doar voi, lașii! Poate că e bine să fie așa!

Acum România este căzută în mocirlă, se află la cheremul unor nemernici, al unor bandiți. Ce fac oamenii buni? Nimic! Vegetează și așteaptă pentru că știu că, pînă la urmă, nu îi va omorî nimeni dacă stau în case, dacă poartă mască în exterior și nici nu vor avea chiar toți ghinionul de a muri din cauza vaccinului. Ei nu fac nimic. Ani de zile, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Octavian Paler și alții au tras un semnal de alarmă asupra faptului că țara nu se îndreaptă într-o direcție bună. Ce a făcut ,,omul bun”? L-a catalogat pe Vadim ,,nebun”, a țipat că Păunescu a pupat mîna lui Ceaușescu, cu toate că ,,micii ceaușiști”, PCR-ul din eșalonul 2, au adus țara unde este astăzi.

În prezent, Constituția nu mai reprezintă decît o cărticică lipsită de sens, călcată în picioare de toți românii, nu doar de politicienii corupți aflați în funcții publice. Copiii nu mai cresc în familii unite, pentru că părinții sînt fie plecați unde au văzut cu ochii, fie înrăiți de sărăcie și nedreptate. Pădurile ne părăsesc pe căile ferate construite cîndva pentru a ne genera prosperitate, nu sărăcie, iar animalele sînt fugărite sau împușcate. Bunătatea a fost înlocuită cu răutate și ranchiună. statul a fost eliminat, iar locul i-a fost luat de o gașcă tubată de hiene care ne distruge zi de zi, puțin cîte puțin, viitorul.

Am avut cîndva o țară pe care nu am știut să o păstrăm deoarece locul oamenilor de stat a fost ocupat de indivizi care, în mod normal nu ar fi trecut de porțile uzinelor și fabricilor acum puse la pămînt. Democrația dîmbovițeană a venit la pachet cu toate aceste neajunsuri. Citeam, deunăzi, într-o carte a tatălui meu, următoarea întîmplare: ,,Caragiale, plecînd cu trenul de la Berlin, către acea temniță din Ungaria unde era închis tînărul Goga, îi zicea fiului său, Luca: «Mă duc, mă, să-i spun băiatului să nu se mai măsoare cu prostul. Prostul îți dă întotdeauna la cap. Nu vezi și cu mine? Am fugit din Țară din pricina proștilor»”. se pare că nu s-a schimbat mare lucru de atunci. Și totuși, chiar și așa, România a fost cîndva o țară, un stat. Acum nu știm ce mai suntem, ce viitor vom avea și, ce este și mai trist, nu mai știm sigur nici măcar cine ne sînt strămoșii. România este acum un vapor lăsat în voia furtunii, cu un cîrmaci beat, fără motoare, iar farul călăuzitor, care o putea purta în ape mai liniștite, nu mai este printre noi.

Paratrăsnetul politic

Paratrăsnetul este o instalație de protecție a construcțiilor și a instalațiilor împotriva efectelor produse de loviturile directe de trăsnet. În politică, trăsnetul este furia poporului, ,,clădirile și instalațiile” reprezintă sistemul politic și tot ceea ce acesta implică, iar paratrăsnetul este acel ,,vîrf” care captează toată furia poporului și o neutralizează în pămînt. În acest caz, „vîrful“ este format din grupări politice sau din indivizi, care au rolul de a dirija furia populației într-o direcție neutră care să nu pună în pericol sănătatea și siguranța celor aleși, a celor numiți în funcții cheie, a trădătorilor de țară și a hoților. Pentru a se proteja, Sistemul a inventat acest paratrăsnet politic al cărui rol este bine pus în scenă de actorii enumerați mai sus.

De ceva timp primesc des întrebarea ,,Ce părere ai de Diana Șoșoacă și de AUR?”, de la colegi din massmedia sau prieteni apropiați sau virtuali. Le spun și acum, așa cum le-am spus și în urmă cu ceva timp: aceste excrescențe naționaliste cu valențe de socialism radicalizat sînt expuse de către Sistem pentru a prelua o mare parte din furia pe care oamenii au înmagazinat-o și pe care nu au în ce parte să o direcționeze. Ei au rolul de parastrăsnet. Atît și nimic mai mult.

Mesajul proletar extremist pe care AUR și Diana Șoșoacă îl răspîndesc este receptat de o categorie lipsită de inițiativă. Chiar dacă ideile lor par împărtășite de un segment important al populației, în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Propagarea mesajelor în mediul online este făcută de profesioniști în domeniu, numărul conturilor false care distribuie pe Facebook mesajele celor de la AUR și ale Dianei Șoșoacă fiind asemănător cu cel al grupărilor care au dus USR în Parlament în 2016. În fapt, cele două partide – USR și AUR – au căpătat influență în mediul online și au intrat în Parlament prin fraudă. Chiar dacă, aparent, aceste două grupări sînt antagonice, ele au un punct de pornire comun și un mod de dezvoltare identic, fiind destul de evident de unde își extrag seva.

Voi detalia acest aspect pentru cei care încă nu s-au prins că, în România, voința electoratului nu

coincide cu rezultatul alegerilor. Așa cum se intuiește, dar încă nu s-a dovedit, decizia privind cine și cum intră în Parlament aparține Serviciilor, care au găsit o modalitate deșteaptă prin care scot și bagă în liga mare a politicii pe cine vor ele. În septembrie 2020, AUR nu avea nici 2% în sondaje, lucru cert. Toată tăvăleala și isteria lui Simion de pe Facebook nu era credibilă pentru români. Și brusc, în doar trei luni, AUR, despre existența căruia mulți nici nu știau, a crescut de la nici 2% la 9%, precum Făt Frumos din basme. În condiții normale, acest lucru este imposibil.

Generatorul AUR – același care a stat și la baza USR – a pus de o miuță și a furat voturi de unde a putut. Nu uitați că în menajul alegerilor este implicat STS, care ține cont atît de SRI, cît și de SIE. Iar formațiunea AUR a avut de la toate numai urări de bine. Au furat – nu au luat, cum zic unii – voturi de la toate partidele mici, parlamentare sau nu, și au preluat o parte, cu voia lor, evident, de la USR. Cei care își amintesc declarațiile lui Barna știu că USR - PLUS avea, conform sondajelor interne, 23%. Iar în alegeri au obținut în jur de 17%.

Mulți dintre cei care au analizat intrarea în Parlament a celor de la AUR au observat procentele mult prea mici obținute de alte partide și scăderea abruptă a PRO-România și USR cu 3, respective 4 procente. Dacă adăugăm la acestea scorul real aur formațiunii ,,aurite”, ajungem la acel neverosimil 9%. Este de luat în seamă declarația sociologului Mirel Palada, care a validat acest scor cu o declarație controversată făcută înainte de alegeri, care, dacă jocul electoral ar fi fost unul cinstit, ar fi stîrnit rîsul multora. Dar uite că nu a fost așa, vorbele lui au validat și au pus înaintea carului AUR cele 9 procente pe care Sistemul i le-a atribuit. Acest fapt ne face să ne întrebăm cine este și cui slujește, de fapt, Mirel Palada.

Lăsînd la o parte frauda alegerilor din decembrie 2020, să analizăm ce fac aleșii AUR – mai nimic, în afară de vorbe goale. Simion bate cîmpii pe oriunde merge, iar Șoșoacă îi ia fața. În rest, nimic! Păi, dacă românii vor nimic, atunci să primească exact ce își doresc.

Eu îmi mențin părerea că Diana Șoșoacă și AUR au rolul de a coaliza și de a calma unele spirite ceva mai

radicale. Acesta este și motivul pentru care Șoșoacă se deplasează în toate punctele tensionate în care poate capta atenția, pentru că așa a fost sfătuită. Disperarea cu care încearcă să convingă românii să nu se vaccineze este cel puțin ciudată, mai ales în condițiile în care populațiile multor state se vaccinează, iar oameni trecuți de 60 de ani se luptă zilnic pentru viață. Este revoltătoare lupta împotriva vaccinului, în condițiile în care ar fi obligatorie lupta cu sistemul care o dirijează. Mă uit cu tristețe la circul pe cei doi îl fac în massmedia, doar pentru a oferi românilor iluzia că există Opoziție în țara noastră, încercare total inutilă. Așa cum Cîțu guvernează din vorbe, dar buzunarele românilor sînt tot mai goale, acești circari fac gălăgie pentru a atrage atenția. Astfel, în umbra acestor acțiuni Sistemul își vede mai departe de trădare și de furt.

Ei sînt ceea ce în fizică se numește paratrăsnet. Fulgerul este furia poporului pe cei de la guvernare și pe politicieni, în general, cu tot ce implică asta. Casa pe care paratrăsnetul o protejează este chiar clădirea pe care fulgerul o țintește, dar, din păcate, paratrăsnetul pe care Sistemul a avut grijă să îl ridice protejează totul. Aceasta este și realitatea AUR și a Dianei Șoșoacă, dar și a altor partide așa-zis naționaliste, care se cred deja parlamentare.

În fapt, observ că, așa cum Polina, din ,,Moromeții”, a vrut să tranșeze problema cu tatăl ei dînd foc la casă, AUR se dorește a fi distrus prin operațiuni sub steag fals. Doar un idiot nu ar înțelege că nu cei de la AUR o amenință pe Maia Morgenstern, ci altcineva, în ideea că AUR va avea de înfruntat furia evreilor. Din fericire însă, evreii nu își vor pune mintea cu proștii.

Prin prezența în locurile care pot deveni potențiale incendii sociale care sa afecteze integritatea si liniștea Sistemului, DS și AUR demonstrează ca pe lângă rolul de paratrăsnet, au devenit și pompierii cu care Sitemul stinge sau capturează orice criza sociala care nu este organizata chiar de către sistemul însuși. Acționând pompieristic, acesti farisei nu vor aduce nici un fel de bunăstare poporului pe care ei pretind ca îl apară dar vor aduce mai multa siguranță celor pe care ei ii reprezinta de fapt.

Cuprins de o profundă mulțumire sufletească provocată de încheierea lucrărilor bugetului pe anul în curs, mîndru nevoie mare de ideea că tot ceea ce a scris acolo va deveni lege pentru muritorii de rînd, că nimeni nu va putea contesta justețea măsurilor luate, iată doar cîteva „argumente” pentru care domnul primministru Florin Cîțu nu a acordat atenție mișcărilor de stradă, considerîndu-le un moft pe care nu merită nici să îl privești, darmite să îl și analizezi. Numai că, ascultînd atent „vuietul” mulțimii, Cîțu se minună la auzul numelui său, fapt care l-a determinat să tragă următoarea concluzie: „Astea-s mișcări teroriste organizate de cineva”; nici vorbă să creadă că sînt reacții spontane, declanșate din disperare, pentru că domnia sa nu are măsura necazurilor.

Revoltată de atitudinea trufașă a primăriței Clotilde Armand, care refuză să semneze actele aferente pentru ca sumele alocate de Uniunea Europeană să fie folosite în vederea reabilitării Spitalului de copii „Grigore Alexandrescu”, tînăra protestatară Oana Lovin a intrat în greva foamei, fără ca vreun factor de decizie să manifeste vreun interes față de temerile ei... În sfîrșit și o veste bună printre atîtea zvonuri legate de ideea carantinării țării „bucată cu bucată”: s-a stabilit calendarul simulărilor la examenele claselor terminale, a Vlll-a și a Xll-a. Au fost programate și orele pentru recuperarea materiei. Mare lucru, fie doar și ca intenție! Închiderea școlilor ar fi o mare greșeală ținînd cont de faptul că elevii își petrec tot timpul liber împreună, în parcuri, pe terenul de sport sau pe stradă. Să nu mai vorbim de nonsensul închiderii școlilor de la sate, mai ales în cazul localităților izolate, unde pericolul îmbolnăvirilor e mic, iar posibilitatea desfășurării învățămîntului online e nul.

Scriu cu mîna tremurînd: personal medical învinovățit de malpraxis? Atît de obosiți și de stresați să fi devenit unii medici încît să-și lase semenii bolnavi să moară în chinuri, legați de paturi, fără să li se mai acorde un minim ajutor? Totul s-a întîmplat la secțiile de Terapie Intensivă ale spitalelor din Sibiu, Arad și Tîrgu-Mureș, printre victime aflîndu-se și renumitul medic, profesor universitar doctor Benedek Istvan!

De cîteva săptămîni, sub genericul „Din culisele statului paralel” , o emisiune TV difuzează o serie de dezbateri cu privire la trecutul economico-politic nu prea îndepărtat al României. Primită inițial cu oarecare rezervă, organizată și desfășurată cu dezinvoltură de Anca Alexandrescu, dezbaterea televizată a devenit tot mai tăioasă, reușind să reliefeze cu aplomb acțiuni reprobabile, realități dureroase, jafuri și trădări, abuzuri, servilisme și fapte revoltătoare care s-au petrecut în țara noastră în perioada postdecembristă. Un exemplu elocvent este cel prezentat în emisiunea de marți, 9 martie a.c., cînd s-a dezbătut epopeea „Oltchim” Rîmnicu –Vîlcea, un fel de punct culminant al prăbușirii industriei chimice românești. La fel, COMTIM Timișoara, cel mai performant combinat de prelucrare a cărnii din Europa, a fost lichidat fără milă din prostia și lăcomia unora și, odată cu această măsură, pierderile au fost de milioane de euro. Ca să nu mai vorbim de industria tutunului, furată ca-n codru, deși asigura o bună parte din PIB-ul național! Toate au condus la completarea tabloului intitulat, pe drept cuvînt, „Jaful Național”, înfăptuit prin călcarea în picioare a unor simboluri industriale precum: IGMB, SIDEX, ALRO SLATINA, AZO MUREȘ, 23 AUGUST (FAUR) etc – echivalînd cu o avere națională inestimabilă. Cine o mai poate recupera? Nimeni! Ce fac acum autorii acestui jaf? E bine că răscolim trecutul, dar de ce nu organizăm asemenea dezbateri cu privire la abuzurile care se săvîrseșc în prezent, fie și numai pentru a nu le regreta în viitor, cînd va fi prea tîrziu?

În pofida eforturilor lui Klaus Werner Iohannis de a-i chema la Cotroceni, spre a-i trage de urechi pe unii dintre guvernanți, în vederea menținerii unității acestei grupări contrafăcute, respectiv „Guvernul meu”, constatăm că membrii principalelor partide din coaliție se „faultează” reciproc, ceea ce explică în mare măsură de ce lucrurile nu merg bine în țara asta. Cum se întîmplă în prezent între ministrul fără studii superioare al Sănătății, Vlad Voiculescu, pe de o parte, pătruns brusc de frenezia transparenței, și primulministru Cîțu, pe de alta, cel de-al doilea reproșîndu-i primului că a raportat, cu de la sine putere, cifre „nefiltrate” de dispeceratul pandemic. Așteptăm decizia premierului, după concluziile corpului de control al guvernului trimis spre cercetare... sfîrșit

IOAN sTOICA

Global Times: SUA vede un dușman atît în Rusia, cît și în China

Potrivit experților chinezi, încrederea reciprocă dintre Moscova și Beijing este foarte mare în prezent. Relațiile dintre Rusia și Statele Unite devin din ce în ce mai tensionate, așa că Moscova este interesată să își coordoneze acțiunile cu China nu numai în ceea ce privește relațiile cu Washington, ci și în alte probleme regionale, precum programul nuclear al Iranului sau problemele Coreei de Nord, notează publicația.

În timp ce Serghei Lavrov a întreprins o vizită oficială la Beijing, secretarul de stat american Anthony Blinken a mers la Bruxelles pentru a discuta cu reprezentanți ai statelor membre NATO despre provocările din Rusia, China și Iran. Experții nu își ascund îngrijorarea. O astfel de dinamică vorbește despre pericolul unui nou Război Rece, înainte de începerea căruia părțile consolidează alianțe: Rusia cu China, Statele Unite cu UE. Alți experți cred că Washingtonul face o mare greșeală cînd se opune

atît Chinei, cît și Rusiei în același timp. „Statele Unite dorește un nou Război Rece pentru a-și suprima concurenții, China și Rusia, iar politica diplomatică a Washingtonului față de alte puteri majore vizează întotdeauna confruntarea, în timp ce China și Rusia vor ca legăturile dintre marile puteri să fie cooperante. Sperăm că Statele Unite își va da seama cît de periculos poate fi dacă va continua să urmeze o politică greșită”, a declarat Li Haidun, profesor la Institutul de Relații Internaționale din cadrul Universității Chineze de Afaceri Externe. El este sigur că deocamdată este prea devreme pentru a vorbi despre începerea unui nou Război Rece, dar posibilitatea acestuia nu poate fi exclusă.

Global Times amintește: nu cu mult timp în urmă, strategii americani au propus Washingtonului să se opună Chinei într-o alianță cu Rusia. Cu toate acestea, Biden a abandonat această strategie și a decis să se confrunte atît cu Rusia, cît și cu China în același timp, ceea ce a fost în mod clar o mare greșeală. Singurul

Europa a murit la Priștina

Miercuri, 24 martie 1999, la ora 20, Statul Major al Armatei iugoslave a anunțat începutul agresiunii NATO. După 15 minute, sirenele au început să sune în Belgrad, Podgorița și alte mari orașe iugoslave - pentru prima dată după cel de-al II-lea război mondial. În 78 de zile de bombardament, avioanele NATO au efectuat 2.300 de atacuri aeriene împotriva a 995 de ținte. Peste trei mii de rachete de croazieră au fost lansate pe teritoriul Iugoslaviei, au fost aruncate aproximativ 25 de mii de tone (conform unor surse, 79 de mii de tone) de explozivi, inclusiv mijloace militare interzise și tipuri de arme: 152 de containere cu 35.450 de bombe cu dispersie, obuze cu grafit, încărcătură electromagnetică și uraniu neîmbogățit.

În centrul Europei, blocul NATO a declanșat un război rușinos care a provocat daune economice ireparabile sîrbilor, a dus la numeroase victime în rîndul populației civile din Iugoslavia și a schimbat radical peisajul politic al Europei și al politicii mondiale. De atunci, accentul pus pe forță în soluționarea conflictelor a prevalat, iar dreptul internațional a fost grav subminat. După cum a menționat Ministerul de Externe rus, după atacul NATO asupra Iugoslaviei „orice raționament al capitalelor occidentale cu privire la încălcarea de către oricine a dreptului internațional, a libertății de exprimare și a principiilor democrației” ar trebui considerat „nimic mai mult dect pură ipocrizie”.

Vestul tinde, în cel mai bun caz, să explice, în cel mai rău caz, să justifice agresiunea Alianței Nord-

Atlantice. Cu toate acestea, a existat recent o tendință către o evaluare obiectivă a evenimentelor din 1999. Astfel, președintele ceh Miloš Zeman, ca răspuns la declarația secretarului general al NATO, J. Stoltenberg, că bombardamentele au fost efectuate pentru a proteja civilii de regimul lui Slobodan Milošević, a calificat agresiunea alianței împotriva unui stat suveran european o greșeală ireparabilă: „Și nu este nevoie să cauți un alibi, să o justifici”.

Astfel de evaluări relevă efectul întîrziat al agresiunii. Operațiunea „Forța Aliată”, sub conducerea lui H. Solana, nu numai că nu a reușit să țină țările europene împreună, ci a influențat negativ și dezvoltarea relațiilor lor. În ceea ce privește blocul NATO, după atacurile cu rachete și bombe din 1999, acesta a devenit în cele din urmă principala amenințare la adresa securității internaționale.

lucru pe care președintele american îl poate face în continuare este să restabilească relațiile și să se concentreze pe cooperare și nu pe concurență și, cu atît mai puțin, pe confruntare.

În cadrul unei conferințe de presă, ministrul chinez de externe Wang Yi a menționat că Rusia și China își vor continua cooperarea în lupta împotriva revoluțiilor culorilor, dezinformării și asigurării securității politice în acest an. Este de menționat, spunea oficialul, că toate revoluțiile culorilor sînt provocate în principal de Statele Unite. „Lupta împotriva revoluțiilor culorilor este o sarcină importantă pentru China și Rusia, deoarece acestea protejează pacea și stabilitatea regională. Ambele țări pot coopera în domeniul schimbului de informații, al operațiunilor comune împotriva ONG-urilor ilegale occidentale care răspîndesc dezinformarea pentru a alimenta instabilitatea”, a declarat expertul politic Yang Jin.

Purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe chinez Zhao Lijian amintește că anul acesta are o mare importanță pentru relațiile bilaterale dintre Rusia și China, deoarece marchează 20 de ani de la semnarea Tratatului privind o bună vecinătate și cooperare între cele două țări.

Germania. Pe de altă parte, Albania, Bulgaria, Ungaria, Macedonia și România, din proprie inițiativă, și-au pus la dispoziție forțele combinate ale blocului spațiul aerian și teritoriul lor. Așa cum s-a întîmplat de mai multe ori în istorie, „sindromul răului” balcanic a funcționat cînd guvernele își măsoară „prosperitatea” în înfrîngerea vecinilor lor. În Europa, numai Austria a refuzat să-și acorde spațiul aerian, în timp ce Elveția a impus restricții privind furnizarea de arme către țările NATO.

O evaluare interesantă a activităților alianței este cea dată de generalul italian F. Mini, care a comandat, în 2002-2003, forța internațională de menținere a păcii în Kosovo (KFOR). În opinia sa, NATO este un instrument pentru realizarea exclusivă a intereselor SUA. „În esență, aceasta este o agenție care oferă servicii. Alianța nu mai este ceea ce era în 1949. Acum este ceva asemănător unei companii de închiriere: plătiți și primiți un serviciu folosind statele membre NATO care au convenit că nu vor controla independent activitățile blocului și vor deveni parte a unei corporații multinaționale. Astfel de servicii sînt acum disponibile pentru cei care plătesc, deși acest lucru, de regulă, privește interesele unui singur stat - Statele Unite”. Participarea directă la campania aeriană a NATO împotriva Iugoslaviei, dominată de Statele Unite (60% din zboruri, 55% din aeronavele de luptă, peste 95% din rachetele de croazieră, 80% din bombele aruncate, toate bombardierele strategice, 60% din avioanele de recunoaștere și UAV-uri, 24 de sateliți de recunoaștere din 25) găzduite de Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Spania, Italia, Canada, Olanda, Norvegia, Portugalia, Turcia, Franța,

Interesant: în octombrie 1999, cînd celebrul jurnalist de televiziune Larry King a întrebat: „Ar fi acționat Trump în Kosovo la fel cum a făcut Clinton?”, viitorul președinte al SUA a răspuns pe neașteptate: „Aș fi făcut totul puțin diferit. Priviți daunele provocate în Kosovo, ce am făcut în țara respectivă și toate decesele cauzate. Noi și aliații nu am avut pierderi doar pentru că am fost acolo sus, în avioane. Nu consider acest lucru un succes. Au bombardat brutal țara (Iugoslavia) și întreaga regiune (Kosovo)”. Oricît de mult seamănă acțiunile administrației Trump din Siria cu cele ale administrației Clinton din Kosovo, merită să ne amintim de evaluarea lui Trump asupra bombardamentelor din Iugoslavia.

Europenii păreau deosebit de reticenți în susținerea agresiunii NATO. Aceștia au cedat cu ușurință propagandei de la Washington și nu numai că au stat sub stindardul unei „intervenții umanitare” ipocrite, dar au acceptat în mod direct agresiunea. Ulterior, Statele Unite au pus asupra țărilor UE sarcina reconstruirii infrastructurii iugoslave bombardate, obligîndu-le să crească cheltuielile militare. Acest lucru s-a întîmplat în ciuda faptului că europenii au întîmpinat o mulțime de probleme din cauza migrației necontrolate, inclusiv de-a lungul rutei balcanice. Astăzi, în retrospectivă, liderii europeni sînt obligați să-și justifice cu rușine acțiunile. De exemplu, ministrul german de externe H. Maas asigură că bombardamentele au fost „corecte”: „Nu vreau să știu ce altceva s-ar fi întîmplat acolo” .

Transformarea politicii moderne către desfășurarea războaielor hibride, creșterea mișcărilor radicale asupra „patchwork-ului” din Balcani necesită nu numai o evaluare fără echivoc a evenimentelor de acum 22 de ani, ci și o analiză a consecințelor agresiunii nepedepsite. Agresiunea de acum 22 de ani, prin care țările europene au intervenit brutal în Iugoslavia, a fost, în realitate, începutul numărătorii inverse care îndreaptă lumea spre o nouă catastrofă. Aici, în Balcani, a început de fapt cel de-al treilea război mondial, pe 24 martie 1999, la ora 20.00.

AȘA VĂ PLACE IsTORIA?

O bere la Conu’ Iancu, la Gambrinus

Circulă nenumărate legende despre începuturile berii, unele credibile datorită dovezilor găsite de arheologi, altele păstrîndu-şi aerul de poveste deformată de transmiterea pe cale orală de-a lungul veacurilor. La noi, lucrurile sînt ceva mai simple: berea a pătruns mai serios pe piaţă la începutul Secolului al XIX-lea şi a ajuns să facă o concurenţă serioasă băuturii tradiţionale a românilor, vinul.

Într-o seară, pe la începutul anilor ’40, Marin Preda, însoţit de Geo Dumitrescu şi de Virgil Untaru (Ierunca), pleacă din redacţia ziarului ,,Timpul” la tipografia „Tiparul universitar”. „Am ieşit toţi pe Brezoianu, apoi pe Bulevardul Elisabeta şi la a doua sau a treia la stînga grupul nostru a luat-o pe strada Elie Radu şi am intrat într-adevăr într-o tipografie”. Mai tîrziu, grupul, plecat în căutarea unui local, face drumul invers: „Ieşirăm şi refăcurăm drumul spre Brezoianu. În colţ însă ne oprirăm şi intrarăm într-un restaurant, mă uitai să văd: Gambrinus. Nu ştiam de unde, dar numele îmi era cunoscut. Plin de lume, cu săli mari şi cu etaj, cu boltă şi scări uriaşe. Era de fapt o berărie, chelnerii cărau halbe de la tejgheaua la care berea curgea neîncetat în valuri de spumă”. (Marin Preda, ,,Viaţa ca o pradă”, Editura Albatros, 1977). Erau vremurile începutului existenţei berăriei Gambrinus de pe Bulevarul Elisabeta colţ cu Brezoianu, însă istoria localului începuse cu aproape o jumătate de secol mai devreme, într-o altă zonă a Bucureştilor.

Bucureştii lui Gotha(m), fără Batman, dar cu… multă bere

Nu are, evident, nici o legătură cu celebrul oraş al lui Batman, deşi numele ar putea sugera o anume apropiere. Este de fapt vorba despre Johann de Gotha, care a inaugurat în 1809, la marginea Bucureştilor, o fabrică de bere. Întreprinderea nu a avut viaţă lungă, clădirea fiind distrusă de un incendiu în marea „zaveră” a lui Tudor Vladimirescu de la 1821.

Oistorie a farselor (191)

Farse și farsori legendari (1)

Miturile omenirii sînt pline de atîtea farse, farsori, şarlatani şi situaţii în care nimic nu este ceea ce pare, încît volumele scrise pînă acum nu pot acoperi varietatea imensă de astfel de legende. De la o cultură la alta, poveştile despre zei şi muritori şmecheri şi despre animale personificate rezumă străvechea şi universala concepţie conform căreia aparenţele înşală şi că se naşte cîte un fraier în fiecare minut.

În mitologia greacă există atît de multe farse încît e uimitor cum a putut cineva să creadă vreodată măcar una dintre ele. Prometeu, arbitrînd o controversă între oameni şi zei - referitoare la care bucăţi anume dintrun bivol de sacrificiu să fie oferite ca ofrandă zeilor - îl păcăleşte pe Zeus să aleagă oasele, ascunzînd carnea gustoasă sub stomacul nedorit şi oasele sub grăsimea tentantă. Zeus se supără atît de tare, încît interzice omenirii să folosească focul, pe care Prometeu îl fură atunci de pe Soare. Între timp, Zeus nu oboseşte deloc în efortul său de a seduce muritoarele, folosind invariabil minciuna şi şiretlicurile. Danae se îndrăgosteşte de Zeus cînd acesta ia forma unei ploi de aur; pentru Europa se înfăţişează ca un taur; pentru Leda, ca o lebădă. În ceea ce-1 priveşte pe urîtul Hefaistos, zeul focului şi meşteşugurilor, cînd frumoasa lui soţie, Afrodita, are o relaţie cu zeul războiului, Ares, el se răzbună păcălindu-i pe cei doi infideli, atrăgîndu-i în pat şi înlănţuindu-i cu sfoară în timp ce dorm, apoi expunînd perechea umilită în faţa olimpienilor încîntaţi.

Mitologia greacă nu este singura care îi îmbrăţişează pe mişeii vicleni. În miturile norvegiene,

Berăria Gambrinus de pe strada Câmpineanu nr. 4. În stînga se pot observa detalii ale fostului Teatru Național. Poza este din 1934.

În a doua jumătate a secolului apar însă, una după alta, fabricile care vor scrie istorie: Oppler, Luther şi Bragadiru. Focul din 1821 a aprins şi mai mult setea de bere a românilor, localurile cu specific fiind o rezultantă firească a dezvoltării industriei producerii îndrăgitei licori. Unele berării au rezistat, într-o formă sau alta, pînă în ziua de azi. Din altele a rămas doar amintirea şi parfumul vremurilor, aşa cum au fost ele imortalizate în operele literare sau în ziare.

Nene Iancule, una blondă cu guler!

Berăria Gambrinus a Bucureştilor (pentru că au mai existat, de-a lungul timpului, localuri similare în Napoli, Sankt Petersburg sau Plzeň, în Cehia), a fost înfiinţată la sfîrşitul Secolului al XIX-lea pe strada Cîmpineanu (Regală), la parterul casei fotografului Curţii Regale, Franz Mandy. Aceasta se afla lîngă imobilul Torok –Fialkowski (pe locul căruia s-a construit Blocul Socomet Adriatica, la parterul căruia își are sediul în prezent B1TV), vizavi de vechiul Teatru Naţional (actualmente Hotel Novotel). Celebritatea berăriei avea să vină odată cu preluarea ei în locaţie de I.L. Caragiale, în toamna lui 1901. Gambrinus a devenit locul preferat al ziariştilor,

şarlatanul Loki îl păcăleşte pe nevăzătorul Hodur să arunce săgeata de vîsc care o ucide pe frumoasa Baldur; apoi, plin de duh, îl deghizează pe Thor ca o mireasă ruşinoasă, astfel încît zeul tunetului să-şi poată recupera ciocanul furat de la Giganţii Gheţii.

În folclorul irlandez, marele luptător Cuchulainn, căruia i se interzisese să mănînce came de cîine sau să refuze vreodată un ospăţ, este în final înfrînt cînd trei bătrîne vrăjitoare îl invită sa ia parte la o masă bogată, bogată în carne de cîine. Şi aşa mai departe.

Şarlatanii se plimbă pretutindeni, prin fiecare tradiţie, deseori sub forma animalelor umanizate. Viclenia Vulpii, a Coiotului, a Corbului din cultura americană sau a zeilor-păianjen din cea africană, precum Tule sau Anansi, este proverbială. Fără a se pierde niciodată în spatele unei întrebări sau fără a rata să iasă dintr-o situaţie dificilă (deseori victime ale propriilor înşelătorii), aceşti farsori sînt de obicei imorali, lacomi, desfrînaţi şi egoişti.

În legendele eschimose, Corbul convinge balena să-şi închidă ochii şi să-şi deschidă gura. Sub forma sa păsărească şi cu ajutorul săgeţilor sale de foc, Corbul se aruncă în corpul mamiferului, unde se trezeşte într-o încăpere luminată de o lumînare. Aici se află o fată frumoasă - sufletul balenei. Interzicîndu-i să atingă o ţeavă ce traversa tavanul încăperii, cînd încîntătoarea femeie pleacă, Corbul gustă un strop de ulei dulce din această ţeavă, care de fapt reprezenta artera inimii. Cînd trupul neînsufleţit al balenei este aruncat de valuri pe mal, oamenii care găsesc mamiferul îi deschid corpul prin tăiere. Corbul nu se lasă observat, dar îşi dă seama că îşi uitase în urmă săgeţile de foc.

(va urma)

sTUART GORDON

actorilor sau scriitorilor care veneau nu numai să-şi potolească setea, ci şi să vadă „minunăţia”, pe Conu’ Iancu în persoană, cu sorţul legat la mijloc şi servindu-şi el însuşi clienţii.

Din faimosul Gambrinus, doar o berărie oarecare

Plecarea dramaturgului în Germania, în 1905, nu a umbrit faima berăriei. Gambrinus a continuat să fie cel mai frecventat local cu specific pînă la sfîrşitul anilor ’30, cînd casa Mandy a fost demolată, în locul ei fiind construit un bloc existent şi în ziua de azi. În 1941 însă berăria Gambrinus reapare în imobilul Palace Hotel (denumit ulterior Hotel Cişmigiu), inaugurarea fiind făcută de un anume Naumescu. Judecînd după întîlnirea tinerilor, pe atunci, Geo Dumitrescu, Marin Preda şi Virgil Ierunca, s-ar putea spune că specificul localului nu s-a schimbat prea mult, berăria continuînd să atragă lumea boemă a capitalei acelor timpuri. Totuşi, după război, Gambrinus a devenit, uşor, uşor, o cîrciumă oarecare, singurul cîştig fiind, pe vremea comuniştilor, faptul că şi-a păstrat numele original. În ultimii ani, după ce imobilul din bulevardul Regina Elisabeta a fost refăcut complet, berăria Gambrinus a revenit la viață, fiind un local modern, atrăgător. Poate că întrun viitor apropiat, cine știe, își va recăpăta și farmecul care l-a făcut celebru.

OMIEDEsEMNE.RO

Lejere

ORIZONTAL: 1) Cu totul mișcată; 2) Marchează conținutul oricărei forme de prezentare a materiei; 3) singur pe lume; 4) Dulcele Mioriței –Reduși la maximum; 5) Pămîntul făgăduinței – Își păstrează echilibrul fără nici o greutate; 6) Putere lăuntrică! – Execută o pedeapsă de condamnare... pe viață (pl.); 7) Au trecut botezul focului (fem.) –Urîtă la față!; 8) Capul răutăților! – Trecute la fără frecvență; 9) Vorbă spusă cu toată puterea; 10) Greșit în fond! – Nu recunosc preceptele anumitor testamente.

VERTICAL: 1) specializată în creșterea bobocilor; 2) Foișor turcesc – Nu-l prinzi la serviciu; 3) O săritură sui-generis – Limita unui șir infinit; 4) Arborele principal al unui vas – Un fel de pastilă; 5) Forțe care se atrag pentru a se respinge (masc.) – Ieșit din politică!; 6) Rezolvată prin luptă; 7) Nunii mari! – A se lăsa foarte frig; 8) Primită la recepție – Bine mistuit; 9) Tain necondimentat! – I s-au stabilit limitele; 10) Cauza unor schimburi de atmosferă.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CONTRE”

1) IREFUTABIL; 2) LITERATURA; 3) UDE – APATIC; 4) MIRARE – UT; 5) IC – CETERAs; 6) NADA – AGITA; 7) ATATATA – IR; 8) TUR –L – LIED; 9) ORIPILAT – E; 10) RA – sALTATA.

E vremea escrocilor (2)

I-ar plăcea lui Ion Iliescu să deschid și eu porțile PRM-ului înaintea tuturor acelor membri PDSR care vor să intre la noi, unii chiar cu majorități zdrobitoare din filialele pe care le conduc? E o temă de meditație. În orice caz, pentru că nu-mi place să rămîn dator și nici să încalce cineva teritoriul doctrinei pe care eu am captat-o din trecutul țării și am readus-o pe prima scenă politică a României, voi spune, răspicat, că ceea ce fac acum „marii maeștri ai combinațiilor“ din PDSR, jucînd pe cartea naționalistă, este o escrocherie în toată regula. Și asta nu pentru că doctrina social-democrată nu are nici o legătură cu Doctrina Națională, ci pentru simplul motiv că PDSR-ul n-a făcut absolut nimic pentru a împiedica maghiarizarea Transilvaniei, și fiindcă francmasonii care mișună prin structurile de comandă ale acestui partid se pricep să maimuțărească și să imite naționalismul, dar, odată reveniți la Putere, vor călca în picioare toate promisiunile, toate angajamentele, toate acordurile. Eu cred că Ion Iliescu nu va împinge credulitatea atît de departe încît să creadă în sondajele de opinie, care atribuie partidului său 40% din sufragiile electoratului. Am zis ale electoratului? Eroare, doar ale 55% din electorat, avînd în vedere procentul colosal de oameni care declară că nu știu cu cine vor vota, sau că nu vor vota deloc. În tentativa lui nesănătoasă de a realiza un scor care să-l transforme în mamut și să-l facă să conducă singur țara, PDSR-ul s-ar putea să-și rupă gîtul. Așa îmi spune instinctul meu, care pînă acum n-a dat greș. Fără un partid justițiar și național ca PRM, PDSR-ul nu va face decît să desăvîrșească dezastrul provocat de actuala Putere. Am încredere în membrii simpli ai acestui partid important, în filialele teritoriale, care măcar de data asta nu se vor lăsa păcălite de „șmecheriile“ și „ingineriile“ unor oameni ca Hrebenciuc (altminteri persoană inteligentă și agreabilă, dar prea scoate kentul de-o ureche, din căptușeala hainei, prea se crede uns cu toate alifiile și prea dese și suspecte sînt turneele lui peste hotare, în ultimele luni, nu se știe cu ce bani).

În tabăra Puterii, lucrurile s-au simplificat nesperat de repede. La ultimul sondaj de opinie (corect, dar nedat publicității) CDR este creditat doar cu 18,7%. Apreciez că, în ciuda sutelor de milioane de dolari pe care actuala Putere le va pune la bătaie pentru cumpărarea voturilor, în ciuda implicării, fățișe, a unor agenți și consilieri străini pentru fraudarea alegerilor, prin tot felul de tehnici care au dat unele rezultate pe alte meridiane, ei, bine, în ciuda Dosarelor cu care vor încerca să-și elimine adversarii - Emil Constantinescu, țărăniștii și liberalii se vor prăbuși sub 15%. Asta și explică accelerarea votării unor legi, pe care le-aș numi „Legile Jafului“. Asta și explică distanțarea brutală a lui Radu Vasile, dar și dezertările spectaculoase ale unui mare număr de senatori și deputați ai CDR (Viorel Cataramă, Niculae Cerveni, Dumitru Huidu - ca să vă dau trei exemple de senatori numai de la liberali). „Corabia Nebunilor“ a fost spartă nu de stînci, ci chiar din interiorul ei, iar acum ia apă și se scufundă. Ar fi fost și împotriva tradițiilor politice românești ca liberalii și țărăniștii să aibă o alianță viabilă, de vreme ce, din 1926 și pînă în 1946, ei s-au avut ca pisica și cîinele, au fost la cuțite și, nu de puține ori, în toiul campaniilor electorale, s-au produs grave incidente, ba chiar s-a lăsat cu morți și de o parte, și de alta. Și măcar de-ar fi înjghebat doar o alianță între ei, dar în noiembrie 1996 s-au înfrățit și cu PD-ul, și cu UDMR-ul, și cu Alianța Civică, și cu Foștii Deținuți Politici - au mai rămas pe-afară doar Amicii Orbilor și Liga Bicicliștilor care n-au fost membri

de partid. Cum a funcționat această alianță extranatur s-a văzut. Nu-mi fac un titlu de glorie din asta, dar mă văd nevoit să aduc tuturor aminte că, încă din decembrie 1996, de la ședința comună a Parlamentului, care a votat învestirea Guvernului Ciorbea, am atras atenția că lucrurile n-au cum să meargă și că plata acestei aventuri riscante o va achita tot bietul Popor Român. N-am putut face altceva, în condițiile date. Și cred că nici măcar ea, „echipa morții“, nu putea face altceva decît era programată să facă, de către stăpînii din exterior. Numai că ei, țărăniștii, liberalii, pediștii și ungurii au dat dovadă de un exces de zel ieșit din comun. Li s-a dat ordin să tundă Miorița, dar ei au jupuit-o de vie. Li s-a dat ordin să pună totul pe butuci, dar ei au furat pînă și butucii. Li s-a dat ordin să aducă țara la sapă de lemn, dar ei au apucat sapa și au izbit, cu sete, în capul fiecărui român cinstit care a cutezat să se opună. Atîta slugărnicie (în exterior) și lăcomie (în interior) nu mi-aș fi imaginat. Dacă Regimul Iliescu a fost nevolnic, Regimul Constantinescu a fost inuman. Iată că încep să vorbesc despre el la timpul trecut. Pentru că e muribund. Are lumînarea la cap. Femei vrednice și evlavioase, în straie negre, fierb deja grîul pentru colivă. Ce va fi după? Cine va conduce țara? Cum vom scăpa de blestemata monitorizare străină? Sînt întrebări pe care mi le pun oamenii pretutindeni pe unde mă poartă pașii. Răspunsul meu este acesta: soarta României stă în inima lui Boris Elțîn. De ce? Pentru că, atîta timp cît Rusia e paralizată de acest trădător (escroc de talie istorică!), noi, cei din Sud-Estul Europei, nu vom putea face nimic. Occidentul preferă să pompeze cîteva miliarde de dolari în „cadavrul politic“ de la Kremlin, pentru a ține Rusia în frîu și a ne umili și jefui pe noi. În clipa în care robotul Elțîn o să dispară de pe scena Istoriei, evenimentele din Rusia se vor complica. Ferească Domnul, eu nu doresc așa ceva, dar să nu uităm mîndria rănită a Poporului Rus, care, dintr-o mare Putere, și-a văzut țara îngenuncheată lîngă ruinele Zidului Berlinului, ca o bătrînă cerșetoare. „Plîngi, maică Rusie, că mari primejdii ți se pregătesc!“ - psalmodia, liturgic, Boris Godunov. Abia atunci, nevoit să stingă vîlvătaia rusească, Occidentul va slăbi strînsoarea și ne va lăsa să ne ocupăm de treburile țării noastre. Ia să vedeți cum, în condițiile în care interesele Vestului în Rusia vor fi periclitate și cînd prin silozurile nucleare vor forfoti iar specialiștii ruși - România va fi bună, democratică, demnă să intre imediat în NATO etc. Abia atunci va pricepe Occidentul cel orb și cinic ce importanță strategică fenomenală are România! În comparație cu o Rusie expansivă și militaristă, România va părea Guvernului Mondial mai frumoasă și mai pașnică decît Elveția sau Monte Carlo. Altfel, eu nu văd nici o ieșire. E ca într-o vrajă sau hipnoză: cel care a făcut-o trebuie să pocnească din degete și să o desfacă. Defecțiunea rusă din 4 decembrie 1989 (întîlnirea dintre Gorbaciov și Reagan, de la Malta) ne-a împins în prăpastie, tot defecțiunea rusă trebuie să ne scoată. Răsfoiți cartea de Istorie: nici un eveniment major din existența modernă a României, de la Revoluția din 1821 și pînă la Revoluția din 1989, nu s-a făcut în afara unei conjuncturi internaționale. Și, de multe ori, tot forțele internaționale au intervenit să le stingă, așa cum s-a întîmplat cu pătrunderea trupelor turcești și rusești la 1821 și la 1848. În eventualitatea că agonia Rusiei va mai dura mult, atunci Mafia Transnațională care ne ține în lanțuri ne va distruge ca Națiune. Nu se dorește o țară prea mare și prea puternică în această zonă. Cuvîntul de ordine îl reprezintă fărîmițarea și transformarea țărilor în protectorate. Uitați-vă la împărțirea Cehoslovaciei. Uitați-vă și la sfîrtecarea Iugoslaviei și, mai apoi, a Serbiei.

Am vorbit de Iugoslavia. Printre numeroșii șarlatani care au năvălit în România ultimilor ani, am dat nas în nas cu unul din țara vecină și prietenă (prietenă cu România cea adevărată, nu cu România

Letargie

Un val de rău străbate România Și-aduce nebunia și prostia Și umblă peste tot și peste toate Și naște-n oameni roade blestemate.

Și naște o tăcere de mormînt Și naște lipsă de discernămînt Și așteptăm ceva ce nu se-întîmplă Și pandemia ni se zbate-n tîmplă.

Avem o pandemie, dar în cap, sărman popor cu duhul prea sărac, sărman popor căzut în dezbinare, Ce n-ai dorit biserici, ci spitale.

Dorința ta, de Domnul auzită, Ți-a hărăzit alegerea dorită

Și din spitale, oameni, rînduri, rînduri

N-au mai plecat decît în patru scînduri.

Cadavre profanate, închise-n saci, Ascunse, nu de oameni, ci de draci Și fără lumînare sau colivă, Înghesuite-n dube și îngropate-n pripă.

De parcă toate acestea ar fi puțin, Ți-a fost inoculată ideea de vaccin, Că bîntuie o boală ca gripa aviară, De nu primești vaccinul, nu poți pleca din țară

Primim ușor să fim cobaii lumii, Primim ușor să ne trădăm străbunii, Cînd țara ni se fură de sub nas, Parcă sîntem sedati și fără glas.

Chiar dacă ne-am născut din daci, Avem mentalitate de săraci, slujim plecați la porțile străine, Nu ne mai place sfînta noastră pîine.

Trăiam cîndva în bună rînduială

Și fiecare avea un rost în țară, Acum e plin de cerșetori pe străzi, Ce scormonesc gunoaiele din lăzi.

Ridică-te, popor fără speranță, Și luptă, dacă vrei o nouă viață, Că slugile satanei te doboară Și vei ajunge sclav la tine-n țară.

MARIUs BUDĂRĂsCU

terorizată de spionii străini). Voi relata acum un fapt de viață absolut incredibil, care arată cum a devenit România sat fără cîini. Așa după cum unii dintre cititorii mei știu, îmi petrec concediul undeva, în județul Brașov, mai precis într-o casă a unei surori, întrucît Vila Pajura, din Poiana Brașov, unde trăgeam cu chirie din 1994, a fost confiscată, efectiv, de Emil Constantinescu, care a subînchiriat-o întîi mafiotului Dan Tartagă, apoi unei firme Sigitus. Asta numai și numai să mă șicaneze, să mă îndepărteze de Poiana Brașov. Normal că nedemnul președinte (?!) al României nu stă aici, el zboară în delir, de la un capăt la altul al lumii, iar atunci cînd e în România se lăfăie în palate, cum sînt cele de la Scroviștea, Neptun, Sinaia etc.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

13 august 1999

JURNAL DE VACAN� (30)

Partea a III-a

AUGUsT 1995 (15)

Într-o dimineaţă primesc telefon de la directorul Băncii Dacia Felix, Ion Sima. Mă felicită pentru materialele care îl privesc pe escrocul Sever Mureşan şi îmi spune că el, Sima, s-a opus implicării Băncii în afacerea „Caritas“. Îi sfătuiesc să-1 schimbe pe mafiot:

- Nu putem, fiindcă noi sîntem slugi, sforile le trag alţii, mai sus!

Verişoara lui Ciontu, cîntăreaţa Mariana Bădoiu, a fost tot timpul lângă noi. E căsătorită de vreo 20 de ani, în New York, cu un evreu-român foarte cumsecade, Nathan, care crede mult în „România Mare”. Deşi ea suferă departe de el, tot ne cîntă ceva din comorile Măriei Tănase.



Primesc, la Vila Pajura, vizita celebrului profesor Vasile Barba, de la Universitatea din Freiburg (Germania). Discutăm, timp de 3 ore, despre situaţia aromânilor din Peninsula Balcanică. Îi promit tot sprijinul meu, mai ales că, prin ramura familială Şt. O. Iosif, puţin sînge aromân curge şi prin venele mele.

 

„La revedere, Tabără dragă!“ Nu, nu-i îngîn cîntecul acesta ministrului Agriculturii, ci copilăriei mele. Ce frumos mai răsuna, pe la început de septembrie, melodia asta! Astăzi, simt nevoia să rostesc, în şoaptă: „La revedere, Poiană dragă!“. Îmi iau copilaşii în braţe, ca pe doi îngeri-gardieni, şi mă cobor, la şes, în transhumanța unei toamne care se anunţă clocotitoare.

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996

N-a fost o toamnă aşa de zbuciumată, cum se credea. Doar că ne-am certat cu Ion Iliescu şi cu P.D.S.R.-ul, care a înnebunit definitiv, se poartă de parcă ar fi cîştigat alegerile cu 90 la sută. Pagubă-n ciuperci. Fără mine, ăştia sînt terminaţi, se dărîmă şandramaua Puterii şi se alege praful.  

Îmi e dor de pastelurile lui Alecsandri, pe care le învăţam pe de rost în clasa a II-a primară. Mai publică cineva vreun pastel de-al bardului de la Mirceşti? Nimeni, toată lumea aleargă după senzaţii tari, şi crime, şi demascări zdrobitoare, ca adversarul să nu se mai scoale de jos pe trei generaţii. Nimeni nu mai publică, în afară de mine. Mulţumesc lui Dumnezeu că, vorba unui aforism celebru, nu mă tulbur la bucurie şi nu-mi pierd cumpătul în nenorocire. Rămîn un om. Un simplu om. Cred că este singurul lucru pe care îl pot face. Mă întrebau deunăzi confraţii ziarişti, ceva mai

tineri, unde am făcut Crăciunul şi Revelionul. Unde puteam să le fac? Unde poţi să te duci cu doi copii mici? Normal că acasă, singurul loc unde mă simt bine, departe de demenţa acestei lumi guvernate de Satana, după cum stă scris în finalul Bibliei. De altfel, după ce s-a prăpădit mama, mi-a pierit orice chef de sărbătoare. Înainte de a pleca în vacanţă, m-am dus din nou la Cimitirul Ghencea. Atîta pace şi atîta „măreţie a frigului“, vorba bunului meu amic, Nichita Stănescu, de care îmi este atît de dor! Am reuşit să-i trimit acasă bătrînei cerşetoare Filofteia Paraschiv 1.000 de kile de lemne. Mă rugase înainte de sărbători, cu vocea ei stinsă, cu mîinile ridicate a implorare, în mănuşi cu degete zdrenţuite. Timp de două săptămîni, oamenii mei au tot dat telefoane pe la depozitele de combustibil. Nici un rezultat. Pînă cînd vineri, 29 decembrie, după Conferinţa de Presă a P.R.M., m-am înfuriat şi am sunat chiar eu la un depozit. Am găsit nişte oameni cumsecade, care au înţeles ce minunat e să faci un gest creştinesc, să aduci o rază de lumină şi, mai ales, de căldură, în coliba unui om bătrîn. Tot eu am asigurat şi transportul. Cînd m-am dus zilele trecute la Ghencea, Filofteia mă aştepta pe alee.

Da, îi sosiseră lemnele. Cam noduroase, dar bune şi aşa. Pe urmă, m-am zbătut să fac rost de Milumil.

Cum, nu ştiţi ce-i aia Milumil? Poate credeţi că-i un urmaş al lui Matei Millo? Sau vreun miliţian umil? Aş, Milumil e un lapte praf. La barăcile din fundul cimitirului, sînt doi copii mici, care au nevoie: copilul Domnicăi (cel de-al 7-lea!) şi nepotul Floricăi (cea care şlefuieşte pietrele tombale, ea curăţă şi marmura albă a părinţilor mei). Am rezolvat-o şi pe asta. Prin zloată, prin noroaie, încet-încet le fac vinerea sau sîmbăta pe toate: îngrijesc mormintele din 3 cimitire, dau dulciuri la copiii săraci, hrănesc vreo 40 de cîini ai nimănui, împart bani, ţigări, vin, pomeni, almanahuri şi reviste la toţi nevoiaşii care îmi ies în cale. Asta e crucea mea, dar o port fără să crîcnesc, nimic nu mă împacă mai bine, cu propria mea conştiinţă, decît apostolatul. De bună seamă că ar trebui rezolvate problemele de ansamblu ale societăţii româneşti, de bună seamă că trebuie să însănătoşim rădăcina fenomenelor sociale –dar, pînă vom face asta, sînt atîţia şi atîţia dezmoşteniţi ai soartei care aşteaptă un ajutor cît de mic, un crîmpei de lumînare colorată sau o jucărie pentru copii. Oh, eu am fost mai amărît decît toţi aceştia! Dar cît de fericit eram! Cred că, cu cît un om porneşte în viaţă mai sărac, cu atît are o copilărie mai fericită. „Oamenii mari s-au născut în case mici“ – spunea Nicolae Iorga. „Iar cel mai mare dintre toţi oamenii din Istorie nici măcar nu s-a născut într-o casă, ci într-un grajd, în ieslea unde îi încălzeau dobitoacele“ - l-aş completa eu.

 

Ce minunat lucru, să-mi pot lua din nou copiii şi să pornesc hai-hui, în aventura vacanţei! Ce grozav este să ai tăria să te rupi din năvoadele blestemate ale nimicniciei omeneşti, aruncate zi de zi de pizmaşi! Am

scos iar din priză aparatele de tortură: presa zilnică, radioul, televizorul. Nu citesc nici o publicaţie, nu ascult nici o ştire, nu văd nici un program. Asta e pedeapsa mea pentru pigmeii care se agaţă de hlamida albă pe care o port, în încercarea lor bezmetică de a mă trage după ei, în mlaştină. „Eu sînt un vierme“ - spunea Apostolul Pavel, cel mai mare scriitor al Noului Testament. Şi tot astfel voi spune şi eu, cu umilinţă. Da, sînt un vierme, sînt pulbere şi cenuşă, dar în raport cu slava lui Dumnezeu! În raport cu hienele care m-ar sfîşia de viu, în raport cu toate stîrpiturile astea de teapa cristoilor, şi nistoreştilor, şi bădicenilor, şi chiuzbaienilor, şi vasilepopovicilor, şi voicanilor, şi pelinilor, şi asztaloşilor, şi brucanilor, şi manoleştilor - eu sînt un munte. Da, da, un munte, gata cu falsa modestie şi umilinţă. „Şi Vodă e-un munte!“ - scria Coşbuc, într-o faimoasă poemă eroică. De mii şi mii de ori mi-am spus că eu n-am dreptul moral să mai pierd vremea cu toate puşlamalele, care, indiferent de funcţiile lor trecătoare şi de impresia pe care şi-au făcut-o despre ele, sînt de o incultură şi o sterilitate înfiorătoare. Cine e „astă pleavă, ăst gunoi“ (vorba lui Eminescu) care să-mi usture mie ochii, să-mi otrăvească viaţa şi sămi tulbure pacea familiei? Cine sînt toate umbrele astea pe pereţii peşterii, care mă hăituiesc pe mine şi îmi mănîncă nervii şi timpul, împiedicîndu-mă sămi scriu cărţile şi să fac ceva durabil pentru poporul meu? Şi tot de mii de ori, oamenii din toată Ţara, dar şi din diaspora, mi-au scris, sfătuindu-mă să nu mă cobor la nivelul broaştei, să-mi văd de destinul meu. Şi încă o zicere înţeleaptă: „Vulturii pot zbura la înălţimea găinilor, dar găinile nu vor zbura niciodată la înălţimea vulturilor!”. Am 46 de ani. Încă mă aflu într-o formă fizică excelentă, sînt ceea ce s-ar putea numi un atlet perfect. Trebuie să-mi scriu opera: în primul rînd, un volum de poeme creştine (care izbucnesc din inima mea), mai apoi un roman al societăţii româneşti din Secolul XX, dar şi cîteva piese de teatru, care îşi cer dreptul la viaţă, ca să nu mai vorbesc de nevoia de a strînge în volume separate discursurile mele (politice, culturale, funebre), pamfletele, eseurile, precum şi „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”, publicat în „Politica” şi ajuns acum la episodul 70. Cei puţin, pentru ultimele cărţi nici nu trebuie să fac un efort special, fiindcă ele sînt gata scrise - n-am nevoie decît de cîteva corecturi şi finisări, editură am eu însumi, aşa că s-ar putea să apar anul acesta cu vreo 5 cărţi. Dar uite că n-am timp. Şi nici dispoziţia sufletească necesară. Totuşi, mă paşte o bucurie: sper ca în maximum 2 luni să apară la o editură din Torino Antologia mea de poeme în 7 limbi, pe 7 coloane paralele: engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă şi arabă, la care se adaugă şi originalul în româneşte. Trebuie să recunoaşteţi că va fi o carte cu greutate!

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (67)

Orașele Dinastiei Tang (19)

Administrația în Dinastia Tang (13)

Bugetul și impozitele (3)

Ultima formă de impozit erau corvezile, rezervate celor mai umile pături ale populației – țăranii, zilierii din oraşe şi de la ţară – care constau într-un anumit număr de zile de muncă pentru fiecare familie, în folosul Statului. În Dinastia Tang o parte din corvezi au fost înlocuite cu un impozit în natură sau în numerar.

Principalele inovaţii din Dinastia Tang au fost stabilirea unei noi baze pentru impozit, înlocuirea unei părţi din corvezi cu un impozit, introducerea monedei pentru plata funcţionarilor şi pentru plata impozitelor. Un rol important în reformele financiare şi fiscale întreprinse în Dinastia Tang îl jucau relaţiile între Stat, în special Fiscul şi instituţiile religioase. Acestea din urmă erau scutite atît de impozitul funciar, cît şi de cel pe cap de locuitor. Această scutire aducea după sine un mare gol în cîştigurile Trezoreriei și era la originea a numeroase conflicte de-a lungul Dinastiei Tang. Această situaţie

Tu, in questa tomba (Aida) (12)

Cei care mai sînt acum aici au rămas puţin numeroşi... Un pianist talentat, un critic liric, un administrator de teatru, directorul unei firme de discuri. Mai sînt apoi şi oamenii de lume, bogătaşii, cei cu nume sonore: toate semnele exterioare ale reuşitei pentru mica emigrantă greacă. S-a dus de mult timpul cînd Maria Callas se apăra că n-ar fi o femeie mondenă! Cei care o invitau să ia masa în oraş. Ceilalţi au dispărut.

„Mama făcea altădată rugăciuni să am un cancer al gîtului“, a spus Maria cu amărăciune: familia este împrăştiată. Tatăl, singurul om pe care-1 iubise cu adevărat, murise, iar mama şi sora tot uneltesc. Onassis a murit. Nu mai este nici Visconti. A murit şi Lawrence Kelly. Doamna von Z, prietena ei cea mai veche, a murit şi ea. În faţa ei se întinde acum Bulevardul Crepusculului. Pe pian fotografii din trecut: Maria în rochia albă a Ifigeniei cu vălurile Vestalei. Uneori vine cîte o cîntăreaţă să o vadă: Leontine Pryce cu care e

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (8)

La o întîlnire colegială, Florin Genoiu a aflat de drama lui Liviu Navrescu. La Revoluţia din 1989, băiatul lui, tînăr inginer electronist, a fost rănit grav, devenind un handicapat. Ce nenorocire! Oare cine au fost criminalii din decembrie 1989 din România?

De cum se vor înlănţui întîmplările aici relatate, cititorule, poate vei afla răspunsul la cumplita întrebare!

Agarici Ion avea o viaţă grea. Tatăl lui era închis ca deţinut politic. Cu toate acestea, Agarici era o fire echilibrată şi în cele din urmă a ajuns inginer electronist.

Ionescu Ion, un elev silitor, bine educat, era forţat de mama lui să înveţe să cînte la vioară. Băiatul nu avea talentul necesar, era afon şi vioara scîrţia îngrozitor cînd Ionică apăsa corzile cu arcuşul. A ajuns un bun inginer mecanic.

Andy Herescu – repetase un an şcolar din cauza unei hepatite. Era un adolescent cu trăsături foarte frumoase de actor francez. Semăna la figură cu Gérard Philipe. Era colegul lui de bancă şi cel mai bun prieten. Se trăgea dintr-o familie de catolici. Bunica lui era franţuzoaică şi locuia într-un apartament pe Calea Victoriei. Stîlcea unele cuvinte româneşti, ca de pildă cuvîntul ,,păcură”, pe care îl rostea ,,pe-cur-a”. Pe Florin Genoiu voia să-l convingă să renunţe la ideile comuniste şi să ia

a influenţat istoria Budismului în China, în măsura în care imensele averi strînse de către mînăstiri, precum şi efectivele umane considerabile pe care le aduna, au sfîrşit prin a stînjeni Guvernul şi au antrenat căderea Budismului. În 845, mînăstirile budiste au fost închise forţat, iar bunurile lor considerabile au fost confiscate. Ulterior, Budismul își va reveni, dar expansiunea sa nu va mai atinge proporţiile pe care le avusese în cursul perioadei cuprinse între Secolele II-IX. Dreptul și Justiţia (1)

În China, primele Legi penale scrise apar în Secolul VI î.Chr. În Secolele IV-III î.Chr. apare Legismul, care a ajutat la întemeierea Imperiului unificat de către Qing Shi Huangdi, în anul 221 î.Chr. Legismul era o Şcoală de gîndire care se sprijinea pe promisiunea de cîştig și pe ameninţarea cu pedepse în rîndul populaţiei. Era o gîndire radicală, temperată de suveranii dinastiei Han prin apelul la datoria morală, lansat de Confucianism. În această epocă, dreptul chinez este doar un pachet de Legi penale, care au rolul de a-i ghida pe magistraţi în enunţarea și aplicarea sancţiunilor pe care le dau celor vinovaţi de infracţiuni. Această situaţie nu are nimic în comun cu dreptul cetăţenilor în faţa Legii. Efemera dinastie Sui s-a inspirat din Codul de Legi Han şi a elaborat un Cod mai puţin sever. Dinastia Tang

prietenă, Montserrat Caballé, Sylvia Sass. Aceste atenţii o încîntă pe Maria. De asemenea este fericită şi puţintel jenată, în faţa gesturilor unor tineri care, pe avenue Henri-Martin, o recunosc şi îi oferă flori. Unul dintre ei, într-o zi, va deschide portiera automobilului şi va depune lîngă ea o jerbă de trandafiri roşii; Mariei îi va fi frică.

Cu Monserrat Caballé este amabilă: „E bine micuţa asta“, va spune ea după plecarea cîntăreţei. Caballé o admiră, a ascultat-o mult. Sylviei Sass, tînăra cîntăreaţă maghiară care triumfase la Aix în Traviata, Callas i-a dat o adevărată lecţie. Tînăra fată a venit să o asculte vorbind despre rolul Violettei, şi Maria îi va vorbi timp de patru ore. Încîntată că a reuşit să întîlnească pe cineva care îi seamănă atît de mult. „O micuţă Callas“, se va spune despre Sylvia Sass, a cărei voce se va sfărîma cîntînd Lady Macbeth la 26 sau 27 de ani pe scena de la Scala.

Dar vizitele devin mai rare: cum să simţi, cum să ştii că Maria doreşte aceste vizite, chiar dacă o fac să-i fie frică. Ca şi cum ar fi sperat ca măcar ele să o trezească din această somnolenţă mondenă – pianul ei, trandafirii, relaţiile... – somnolenţă căreia i se abandonează încetul cu încetul. Cine ar fi putut să ştie toate acestea? Cel

calea bisericii. Îi scria pe cărţi şi caiete cu litere de tipar: ,,Ajută-l, Doamne, pe icterosul şi să-i vie mintea la cap”. Herescu a ajuns profesor de Fizică şi a făcut figuraţie în mai multe filme ale lui Sergiu Nicolaescu.

Mihăileanu Dinu – un foarte bun elev la matematică, dar foarte secretos şi conspirativ. Florin Genoiu a vrut în mai multe rînduri să afle ce taine ascunde firavul Dinuţ, dar aceasta şi-a păstrat cu sfinţenie misterul vieţii lui.

Sanda Bamé Bălaşa, prima soţie a extrordinarului pictor Sabin Bălaşa (1932-2008). O frumuseţe de femeie, care la tinereţe a avut marele noroc de a-l atrage ca un magnet pe celebrul pictor cu care a avut doi băieţi, Tudor Bălaşa şi Matei Bălaşa. După ani şi ani, la o întîlnire colegială, Sanda a povestit aventura procesului copiilor ei cu Melania Iordăchescu, ultima soţie a lui Sabin Bălaşa. Norocul a fost că la moartea mult cotatului pictor Sabin Bălaşa se pronunţase divorţul şi întreaga avere a rămas urmaşilor naturali ai acestuia, Tudor şi Matei. Pentru Florin Genoiu, pictura lui Bălaşa ,,Eminescu – Luceafărul” este o capodoperă de tip renascentist care va străbate timpul. De altfel, în mai multe rînduri personajul nostru a avut prilejul să-l întîlnească pe Sabin Bălaşa şi a fost impresionat de teribila energie pe care o degaja artistul. A şi scris despre ultima expoziţie a lui Sabin Bălaşa, care s-a vernisat la Cercul Militar Naţional, ştire publicată în ziarul lui Corneliu Vadim Tudor, „Tricolorul”. Acuzaţi pe nedrept de detractori de ,,ceauşism”, atît Sabin Bălaşa, cît şi Vadim Tudor vor rămîne în istorie prin

promulgă un Cod de Legi, care avea să servească drept model tuturor celor redactate ulterior în China. Codul Tang a fost, practic, copiat integral de către dinastia vietnameză Lê și a constituit sursa de inspiraţie pentru Codurile de Legi din Japonia şi Coreea.

S-au păstrat numeroase colecţii de texte juridice şi administrative din Dinastia Tang. Altele au putut fi parţial reconstituite. Este cazul ordonanţelor şi al regulamentelor administrative, strînse ulterior la un loc de către marele specialist japonez în istoria Dreptului chinez, Niida Noburu. Codul Imperiului Tang este redactat într-o primă formă în anul 624, apoi revizuit în 627 şi în 637, iar în 653 este însoţit de un comentariu. Este primul Cod de Legi chinez care ne-a parvenit integral. Are ca antecesor Codul Imperiului Zhou de Nord din anul 564. Codul Tang este o construcţie exemplară, de o logică fără fisuri. În ciuda amplorii și complexităţii sale, Codul Tang cuprinde 80 de Capitole, care reiau cele 12 secţiuni ale Codului Sui, adăugîndule comentarii şi atenuînd parţial asprimea pedepselor. În principal, este vorba de un Drept fundamentat pe o scară continuă de pedepse, în care gravitatea delictului este stabilită în funcţie nu numai de natura sa, ci și de poziţia vinovatului faţă de victimă.

(va urma)

CHRIsTINA MEIţĂ-TANG

care îşi spune că e prietenul ei – şi care este, fără nici o îndoială – se va mira: „Dar e adevărat! E mai bine de un an de cînd nu am mai văzut-o“.

Aproape toate cortinele au căzut. La magnetofon se învîrteşte o bandă: Tosca de la Londra, penultima stagiune. Maria este pe jumătate întinsă pe o canapea: „De cînd mă iubeşti?”. În faţa ei nu îndrăzneşti să spui nimic. „Trăia într-un vis, asemenea unei fetiţe...“. Maria Callas are cincizeci şi patru de ani şi totul s-a terminat. Au rămas doar medicamentele necesare pentru a face să-i crească tensiunea, să o susţină, cafeaua foarte tare... Mai are încă unele preocupări: „Opera nu mai este ceea ce era, toţi regizorii aceştia care vor să-şi facă cu orice preţ un nume! Pe vremea mea nu existau regizori. Totul se desfăşura între dirijor şi cîntăreţi!“. Faust, pus în scenă la Paris de Jorge Lavelli, într-un decor metalic care se aseamănă cu un pavilion de Baltard, o face să tune şi să fulgere, ca altădată contra directorilor de teatru, a impresarilor... Vocea ei frumoasă rostogoleşte r-urile, inventează probleme, acolo unde totul se petrece fără ea, dar nu iese nimic...

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

operele lor, iar cei care i-au înjurat vor fi uitaţi cu maculatura lor cu tot! Sireteanu Tudor, prietenul lui Florin Genoiu din copilărie. În clasa a XI-a s-a mutat la alt liceu. Întîlnindu-se cu el pe stradă, l-a întrebat de ce a făcut acest gest. Răspunsul a sunat sec:

- Giurgiu face o propagandă comunistă deşănţată! Dacă nu era Giurgiu cu aiurelile lui utemiste tu nu ajungeai să gîndeşti ca un comunist. Ştiu foarte bine că domnul colonel Genoiu e foarte supărat din cauza ta, pentru brambureala din capul tău. El e convins ca şi tatăl meu că americanii îi vor bate pe ruşi. Aş fi tare curios să-l văd pe Giurgiu pe unde va scoate cămaşa!

În viaţă, Sireteanu Tudor s-a situat pe o culme a profesiunii de cercetător în matematici. Şi-a luat doctoratul şi pentru calităţile sale de om de ştiinţă a fost numit Director al Institutului pentru Dinamica Solidului al Academiei Române. Dar omul de ştiinţă Sireteanu Tudor s-a remarcat şi prin publicarea jurnalului primei paraşutiste-aviator Smaranda Brăescu, o rudă mai îndepărtată a mamei savantului, Maria Sireteanu. Dincolo de aventurile unei meserii riscante, Smaranda Brăescu a fost consecventă cu sentimentele ei patriotice şi în noiembrie 1946 a protestat în scris împotriva falsificării alegerilor din România. Pentru acest act de curaj a fost urmărită de Securitate, dar a reuşit să dispară şi nimeni nu a mai ştiut cu adevărat de această teribilă eroină a Poporului Român! (va urma) FLORIN

Maria Callas, regina fără regat (43)

Balada (77)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (75)

CALUsT sARKIs GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (18)

Domnul 5% e sacrificat (2)

Atmosfera se încarcă în continuare. Gulbenkian –omul mereu gata de compromisuri – nu poate renunţa la răzbunare, iar Deterding nu vrea să rateze pacea necesară pornirii la o nouă luptă grea şi poate lungă. Fiecare sacrifică ceva şi e convins de risc: primul –prezenţa în ochiul magic al lui „Shell”; al doilea – un colaborator ce poate fi mai periculos ca adversar decît a fost eficient ca asociat. Despărţirea are loc în aceeaşi încordare ce atinge paroxismul. Abia iese Calust Sarkis din curtea imobilului, că Sir Henry redactează o ştire pe care teleimprimatoarele o transmit imediat lumii petroliere şi opiniei publice: „Dl. C. S. Gulbenkian este demis din toate funcţiile de conducere a consorţiului Royal Dutch-Shell”. Uimirea şi stupefacţia sînt reacţiile unanime la aflarea veştii, chiar dacă puţini cunosc în amănunt locul şi rolul „Domnului 5 la sută”

Amintirile unui ofițer criminalist (4)

Perdeaua de fum (4)

– Gheorghe M., de 18 ani, un nepot al bătrînei care o vizita des şi rămînea de multe ori noaptea la ea. Urma digitală găsită pe caseta cu mărunţişuri– imitaţii de podoabă – îi aparţinea, însă el nu recunoştea că ar fi atins acest obiect.

Din investigaţii a rezultat că în perioada 12 – 16 octombrie a stat la bătrînă împreună cu un frate care venise din armată. Obişnuia să-i ceară victimei bani de buzunar, iar cînd nu-i dădea şi se întîmpla să fie beat, o lua la bătaie. În privinţa timpului critic era acoperit, mai mulţi colegi de cameră declarînd că în seara şi în noaptea respectivă nu părăsise căminul şcolii profesionale C.F.R. Palas unde era elev. L-am exclus din cercul de bănuiţi.

– Gheorghe C., un alt nepot al bătrînei, în vîrstă de 20 ani. În după-amiaza zilei de 18 octombrie o vizitase pe bătrînă împreună cu soţia sa. A servit-o pe victimă cu îngheţată de ciocolată, iar aceasta, la rîndul ei, i-a tratat cu dulceaţă de smochine. Bătrîna le-a oferit spre vînzare un aragaz portabil, pretinzînd 400 lei. Ambii soţi au declarat că au acceptat să-1 cumpere şi au luat aragazul, urmînd să-i aducă banii a doua zi. De la

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (6)

Voci rare, dar temerare (1)

Trebuie remarcat că, în ciuda valului de fanatism, care se năpustise asupra Europei Occidentale, unele minţi luminate ale vremii au avut curajul de a combate sălbaticele persecuţii la care erau supuse femeile. Leonardo da Vinci, de pildă, scria: „Vrăjitoria nu este decît o minciună născocită de creiere bolnave, care fac din drac o fiinţă vie, îi dau limbă şi simţire, îi atribuie puteri pe care nu le are şi nenoroceşte fiinţe nevinovate”. În 1519, la Grenoble, un filozof, pe numele său de literat Cornelius Agrippa, a luat apărarea unei tinere, acuzată de vrăjitorie pe un singur motiv – că mama ei pierise pe rug în urma unei învinuiri similare. Cu o îndrăzneală cu totul ieşită din comun, Agrippa a apărat-o pe acuzată în procesul respectiv, demontînd piesă cu piesă rechizitoriul procurorului şi reuşind să obţină nu numai achitarea „clientei” sale, ci şi o despăgubire de 100 franci din partea autorităţilor. Agrippa a scris două lucrări în care a înfruntat prejudecăţile şi fanatismul inchizitorilor, De occulta philosophia şi De incertitudine et vanitate scientiarum atque artium (Despre nesiguranţa şi zădărnicia ştiinţelor şi artelor).

în zidirea trustului din care acum este alungat, cu sau fără remușcări. De fapt, disputa începuse din motive sentimentale şi, se ştie, genul acesta de învrăjbiri are, de regulă, influenţe decisive în ruperea unor prietenii sau relaţii de colaborare strînsă. Aşa e cazul conlucrării Deterding-Gulbenkian. Ultimul este cel care, în împrejurări necunoscute încă, probabil în cercurile emigraţiei ruşilor albi de la Paris, a cunoscut-o pe Lidia Pavlovna Kudiarova, fiică de general rus, măritată tot cu un general rus alb, ajunsă acum în capitala Franţei. Se pare că intenţiona chiar s-o ia în căsătorie. Dar, mondenul Sir Henry, căruia el i-o prezintă într-una din vizitele acestuia la Paris, este mai rapid; o brăţară imensă, o invitaţie la Saint-Moritz, fiind iarnă, o alta pe Coasta de Azur, la ivirea verii, o cuceresc pe Lidia, şi aceasta devine a doua soţie a lui Deterding, în vreme ce Gulbenkian se simte, tocmai el, „prinţul păcălelii”, păcălit. Nu ezită, cu un prilej ivit ulterior, să-i reproşeze lui Deterding comportarea şi, spun mulţi, irascibilului olandezo-englez aşa ceva nu i-a picat bine, discuţia avînd martori mulţi, inclusiv pe Lidia.

Este contextul rupturii dintre cei doi, intervenită atît de spectaculos şi făcută publică de la Londra, unde nu mai contează vicleşugul cu care acţiona mereu Calust Sarkis. E drept, într-un anume moment, acesta

victimă ar fi plecat în jurul orelor 20,30. Gheorghe C. era suspect deoarece prezenta unele dereglări psihice şi avea în general un comportament violent. Ţinînd cont de ora pe care o arăta ceasul din perete – 21,14 –Gheorghe C. putea să se fi întors la locuinţa bătrînei şi să comită omorul, cel mai plauzibil mobil fiind jaful. Fiind însă proaspăt căsătorit, el nu putea „pica” pe mobilul sexual stabilit de noi şi, în consecinţă, l-am „radiat”.

– Nicolae C., zis „Belphegor”, din Ovidiu, judeţul Constanţa, fost condamnat la 4,6 ani pentru proxenetism. După eliberarea din penitenciar locuise la victimă împreună cu concubina sa Mira M., muncitoare la I.C.I.L. Constanţa. După şase luni au plecat de la bătrînă din cauza unor neînţelegeri financiare în afacerile murdare de care se ocupau. La plecare, şi încă de cîteva ori după aceea, Nicolae C. o ameninţase pe bătrînă că o va omorî. Victima, referindu-se la el, se exprimase şi ea către prietenele sale că „ăsta o să mă strîngă de gît într-o zi”.

În noaptea de 18/19 octombrie, noaptea crimei, „Belphegor” venise acasă, în Ovidiu, foarte grăbit, fiind aşteptat de un taxi. Îşi luase ceva bagaj de drum şi demarase cu maşina la gara C.F.R. Constanţa, pentru a prinde trenul de la ora 01. Cu acest tren plecase într-un scurt concediu la o soră de-a sa din oraşul Focşani.

– nemaiavînd încredere în lira sterlină, pîndită, ca şi alte monezi, de devalorizare – cere, si obţine, ca partea sa să fie evaluată numai în şilingi-aur. De aici şi noua poreclă – ,,Domnul şiling-aur”. Hotărît lucru, dacă viaţa şi vicleşugurile repetate le concepe şi le vrea discrete, nu-1 jenează reacţiile publice şi poreclele pline de miez cu care este gratulat! Pe urmă, iubitorul tranzacţiilor financiare şi nu al celor petroliere în sine, mai vine cu o exigenţă aparent paradoxală – lui, plata să i se efectueze în petrol şi nu în numerar! Banii circulă, se devalorizează – asta e obsesia lui perpetuă! – iar, după război, preţul petrolului poate creşte. Aşa că asta cere, aşa ceva primeşte şi revinde imediat... francezilor! Legiunea de Onoare trebuie onorată... Însă, acum, la ordinea zilei este cearta sa cu Sir Henry Deterding şi în tihnă visează numai la răzbunare. Un prim prilej îl oferă francezii, care creaseră, între timp, „Compania Franceză a Petrolului”. Obiectivul ei constă în dezvoltarea, oriunde în lume este posibil, a unei producţii de petrol sub controlul Franţei. Înainte de toate, acest scop vizează Irakul, spre care americanii privesc în continuare, în pofida unor insuccese anterioare clare.

(va urma)

DUMITRU CONsTANTIN

– Vasile D., un tip de 36 ani, cu reşedinţa în Ovidiu, un infractor recidivist care suferise opt condamnări pentru furturi. Ultima dată se eliberase din penitenciar în 17 mai. Era căsătorit cu Aneta D., o muncitoare la simigeria „Victoria” din centrul oraşului Constanţa, cu care aveau un băieţel, de cinci ani erau despărţiţi în fapt. Motivele: scandaluri, bătăi, beţii. Aneta era soră cu Mira M., concubina lui „Belphegor”. Aceasta din urmă se părea că nu se afla în relaţii bune cu Vasile, mai ales din seara zilei de 10 septembrie. În acea seară, Vasile venise în Ovidiu sub pretextul să-şi vadă copilul, însă în urma unor certuri îşi înjunghiase socrul în stomac. Leziunile suferite de bătrîn necesitaseră pentru vindecare 75 zile de îngrijiri medicale şi exista reclamaţie la miliţie, însă Vasile dispăruse. De fapt, de la data de cînd se eliberase din penitenciar umbla vagabond şi miliţia căuta sâ-i dea de urmă. În seara zilei de 18 octombrie (seara critică), în jurul orelor 20,00, el îşi făcuse apariţia în faţa simigeriei unde lucra soţia sa. Aneta, de frică să nu dea ochii cu el, ieşise prin altă parte şi se dusese glonţ, acasă, în Ovidiu. (va urma)

TrAIAn TAnDIn

El rămînea în „cercul magic” ca un suspect potenţial, poate cel mai „solid”. Trebuia să sosească din moment în moment, căci îl îndrumase la tren miliţia din Focşani, şi îl aşteptam înfriguraţi făcîndu-ne probleme pe „tabla de şah” asupra felului cum va justifica timpul critic pînă la plecarea cu trenul, dacă nu tocmai aici putea fi un aranjament în privinţa orei.

În paginile acestor volume, autorul nu se codeşte să-i numească pe promotorii vînătorii de vrăjitoare „lupi lacomi, vampiri setoşi de sînge omenesc, profitori neruşinaţi, măscărici macabri şi calomniatori spurcaţi”. Un discipol al lui Agrippa, Johann Wier, medic la curtea lui Wilhelm, duce de Clèves, a publicat în 1579 un tratat în care se pronunţa fără ezitare în favoarea celor acuzate de practici necurate. Scria Wier: „Se spune și se afirmă în multe texte autorizate că, ajutate de diavol, vrăjitoarele pot să dezlănţuie furtuni, să facă să cadă grindină, să zboare repede de la un loc la altul, să se împerecheze cu demoni, să prefacă oameni în fiare şi să înfăptuiască mii de alte minuni monstruoase. Dar toate acestea sînt roade ale unor închipuiri bolnave sau interesate. Vrăjitoarele nu sînt de cele mai multe ori decît nişte biete bătrîne, strivite de sărăcie, lipsite de cultură, terorizate de autorităţi. Arestarea, anchetarea, schingiuirea şi judecarea lor le umplu de o spaimă nemăsurată, care le face adesea să mărturisească fapte pe care nu le-au săvîrşit şi să denunţe complicii pe care nu i-au avut niciodată“.

Wier demască Malleus Malejicarum ca pe o culegere de absurdităţi şi cruzimi, îndreptate cu precumpănire împotriva femeilor. El îşi încheie lucrarea cu o fierbinte peroraţie: „O, voi judecători sîngeroşi, care aţi uitat că sînteţi oameni şi care lăsaţi ura să ia locul credinţei în sufletele voastre, vă poftesc în faţa unui tribunal ceresc

care să hotărască de partea cui e dreptatea – a voastră sau a mea. Veţi vedea atunci că minciunile pe care le-aţi crezut şi le-aţi râspîndit se vor ridica împotriva voastră, şi vieţile pe care le-aţi curmat vor cere răzbunare”.

Din păcate, vocile de asemenea factură sînt puţine şi se aud rar. Vînătoarea de vrăjitoare a devenit o adevărată „industrie”, de pe urma căreia trăiesc o mulţime de profitori: judecătorii şi cancelarii, scribii şi procurorii, temnicerii şi schingiuitorii, exorciştii şi călăii... Interesele care intră în joc sînt atît de mari şi atît de complexe, încît osîndele se abat, atunci cînd e nevoie, şi asupra animalelor. În 1600, în Scoţia sînt arşi pe rug şi calul, şi stăpînul lui care 1-a învăţat să facă reverenţe. După statisticile, cu siguranţă incomplete, ale perioadei dintre Secolul XIV şi Secolul XVII, în Europa Occidentală au fost sacrificate sub pretextul vrăjitoriei peste 9.500.000 femei. „Acest genocid, scrie istoricul olandez Jenesepp, a discreditat creştinismul în faţa lumii”. Un alt istoric, H. Hansen, subliniază şi el: „conceptul de vrăjitorie nu s-a născut din fanteziile populare, deşi a putut prospera în mare măsură graţie lor. Dar el a fost construit şi definit la modul teoretic de teologia bisericii medievale şi consolidat pe plan judiciar de legislaţia bisericii medievale”. (va urma)

sERENA FOGLI

Restaurarea microbiomului intestinal Doza de sãnãtate

Bacteriile din intestine joacă un rol esențial în digestie, dar și în imunologie. Microcosmosul intestinal este oglinda macrocosmosului ,,om”, iar importanța acestora iese în evidență atunci cînd sistemul gastric întîmpină probleme.

Refacerea microbiomului intestinal cu metodele oferite de medicina clasică s-a dovedit a fi ineficientă, din cauza lipsei fiziologiei anaerobe. Stimularea microbiomului cu metodele oferite de complexul rezonanței deschide posibilități noi și eficiente în tratamente.

În ultimii ani înțelegerea sistemului de funcționare a intestinelor a cîștigat tot mai multă atenție. În medicina integrativă sănătatea intestinelor are prioritate, deoarece dacă intestinele sînt sănătoase, adică în echilibru energetic, și omul este sănătos. Flora intestinală (microbiomul intestinal) este formată din bilioane de micro-organisme. Simbioza dintre om și bacterii este esențială pentru o viață sănătoasă. Microbiomul intestinal influențează nu numai digestia, ci stimulează și sistemul imunitar.

O mare parte a populației globului suferă de inflamații cronice precum: artrita reumatoidă, psoriazis sau boli ale tractului gastro-intestinal (inflamarea mucoasei intestinale). Bolile infecțioase duc la modificări masive ale florei intestinale, fenomen numit disbioză. Microbiomul intestinal influențează și valorile tensiunii arteriale și modificările survenite în metabolismul steroidelor. Mai nou se discută despre o posibilă influență a steroidelor în hipertonie.

Cea mai mică unitate în procesele biochimice ale corpului este metabolismul celular: celulele îmbracă prin țesut organele corpului, o dereglare la acest nivel fiind punctul declanșator al tuturor simptomelor și al îmbolnăvirilor din organism. Cauzele unui metabolism dereglat la nivel celular sînt:

- alimentația necorespunzătoare (mîncat prea mult, prea des, prea repede și cu prea multe calorii).

Metabolismul celular la nivel individual are și o

predispoziție genetică, astfel că nu poate prelucra anumite alimente. Se impune o terapie personalizată, care nu poate fi oferită decît de medicina energo-informațională conectată la informația energetică a pacientului aflat în terapie. Se pune în mișcare informația ce trebuie transmisă de la celulă la celulă, fără medicamente, fără durere.

- stresul și suprasolicitarea unui sistem al corpului; se impune autoreglarea și readucerea informației energetice a corpului în balanța energetică din care a ieșit;

- lipsa mișcării, poluarea agresivă a mediului înconjurător, administrarea medicamentelor de sinteză;

- intoleranțele alimentare (la gluten și lactoză), mai ales în cazul persoanelor trecute de 55 de ani.

Toate cele menționate duc la creșterea insulinei în sînge și reduc rezistența barierei intestinale cu efect inflamator asupra mucoaselor și reprezintă un semnal de alarmă pentru întreaga populație.

Fizica cuantică, ce stă la baza tratamentelor oferite de medicina energo-informațională, o fizică modernă, ce stă la baza tuturor studiilor de neurobiologie, va trebui să înlocuiască fizica mecanică, statică. Individul actual are nevoie de terapii moderne și personalizate, posibile numai cu ajutorul tratamentelor oferite de medicina energo-informațională prin aparatele care au la bază fizica cuantică. O diagnosticare energetică însoțită de un buletin de analize, care durează aproximativ 45 de minute, pune în evidență blocajele energetice ale corpului și organele care sînt deja afectate de aceste blocaje.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA

4W

–zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss book CoNsUltINg sRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPREs DIstRIbUtIoN sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.