România Mare, nr. 1583

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Ce cîștigă Puterea prin grandoare, pierde prin mojicie.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL România – între propria prăbușire și căderea

Occidentului

Motto: „După ce tună, degeaba îţi astupi urechile”.

SUn TzU

Am ajuns într-o situație extrem de complicată, pe care puțini o anticipau. Este o criză multiplă, a statelor, a sistemului mondial. Instituțională, economică, social-culturală, morală, educațională, de sănătate – și mai ales de încredere în state. Peste toate, a apărut și amenințarea unui război, un conflict militar, în care ar fi implicată direct o superputere militară, Rusia, o țară destul de puternică, dar destabilizată, Ucraina - și alianța din care facem și noi parte, NATO. Un conflict care s-ar derula chiar lîngă noi – și, culmea, e un conflict pe care conducătorii României par a și-l dori.

Întrebarea pe care și-o pun tot mai mulți pare mai degrabă din retorica unei agățări de o slabă speranță: oare avem șanse să scăpăm?

Voi încerca să răspund prin intermediul a trei opinii, aparținînd unor personalități excepționale, dar complet diferite – Călin Georgescu, Gabriel Leș și Constantin Gheorghe. (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Locul PNL este în istorie, nu la guvernare

Primul partid înființat imediat după 1990 a fost Partidul Național Liberal, care se dorea a fi un demn urmaș al partidului Brătienilor, formațiune care a participat intens la dezvoltarea României de la finalul Secolului al XIX-leaînceputul Secolului XX. Nu neg, Brătienii, prin naționalismul-liberal pe care l-au impus, au făcut posibilă existența României Mari, din 1918. Mulți au crezut că actualul PNL va prelua bunele intenții ale Brătienilor, modul lor de a fi și de a-și iubi țara. Radu Cîmpeanu probabil că avea aceste calități, dar, din păcate, ,,domnia“ sa în fruntea acestui partid a fost una meteorică, decizia de

Dictatura fricii

Asistăm la asaltul unei minorități aflate în grațiile unor puteri mai mult sau mai puțin obscure, împotriva unei majorități paralizate de frică. Decizia total neinspirată a lui Arafat de a muta, în toiul nopții, bolnavii de la Spitalul Foișor, în alte spitale sau acasă, a fost doar una dintre mutările de forță pe care Sistemul le pregătește pentru a mai băga în sperieți poporul român. Frica este factorul care îi face pe acești indivizi să rămînă la putere și tot frica este cel mai important instrument prin care dictatura acestui Sistem se instaurează din ce în ce mai puternic, mai abuziv și mai agresiv.

Este evident că aceștia sînt pașii pe care hoarda sălbatică ce s-a instalat în această țară îi face pentru a impune voința stăpînilor. O hoardă care nu a venit călare pe cai albi, înarmată cu săbii și arcuri, ci călare pe un val mediatic al manipulării, avînd alături ONG-uri și mass-media prietenoasă și bogată, precum și duo-ul format din Justiție și Servicii Secrete. Hoarda ale cărei excrescențe publice sînt formate din arendașii Arafat, Voiculescu, Cîțu și Orban, Iohannis și Barna, și toți favorizații sorții, în fond slugi care încă nu știu că, pînă la urmă, vor plăti pentru crimele pe care acum le comit împotriva românilor.

Evacuarea de urgență a Spitalului Foișor a fost o întreagă baladă scrisă de mințile luminate ale Sistemului și implementată cu atenție de televiziuni și de cîțiva debutanți în ale protestelor, indivizi al căror scop a fost acela de a semăna teamă.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

a-i propune Regelui Mihai să candideze pentru președinție i-a făcut mult rău și, practic, a dus la încheierea carierei sale politice. Mergînd mai departe, evoluția Partidului Național Liberal în perioada post-decembristă este una destul de agitată, marcată de numeroase modificări structurale, dezbinări și alianțe, despărțiri și împăcări, care nu au făcut nimic altceva decît să poarte acest partid cît mai departe de liberalism. De naționalism nici nu se mai pune problema. Modul în care această formațiune istorică s-a depărtat de valorile liberale e cauzată în primul rînd de faptul că, în acești ani post-decembriști, la conducere nu a fost nici un om cu mentalitate autentic liberală.

(continuare în pag. a 17-a)

Romnia pitoreasc

Aa lucreaz Dumnezeu

Tu, care zaci pe-un pat de flori

Ne luăm acum la revedere

Cu-o moarte toți sîntem datori Dar știm că numai trupul piere.

Ce-nseninat e chipul tău

El vede-acum acea minune

De parcă, dincolo de rău, Stai cu Isus în rugăciune.

Așa lucrează Dumnezeu Prin semne și minuni

El e păstorul tău și-al meu Și din acest calvar mereu Îi ia pe cei mai buni.

Ne despărțim îndurerați

Dar moartea nu-i biruitoare Noi toți sîntem surori și frați Și-n cer e viața ce nu moare.

La Tatăl numai prin Isus

Noi vom ajunge, toți creștinii, Așteaptă-ne acolo, sus, În Țara Slavei și-a Luminii.

CORNELIU VADIM TUDOR, 19 aprilie 2006

Erdogan și Convenția de la Montreux

Pagina 18

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Opoziţia e proasta făcută grămadă: s-a reclamat singură la Curtea

Constituțională F Țapul la Roma F Un copil fără creier: Adrian Severin F Televiziunea ne isterizează cu P.N.L.-ul!

PARTEA A II-A

F Totuşi, recordul absolut în materie de „demență sexuală“ l-a atins Ardei Umplut într-o altă fiţuică a sa, intitulată „Super-Magazin“. Este vorba despre articolul intitulat, țineți-vă bine de bormaşina dentistului, „Spermatozoizii au nas“. Am trăit s-o auzim şi pe-asta! Nici n-a făcut bine descoperirea asta epocală, şi Ardei Umplut, de comun acord cu cercetătorul evreu Solomon Snyder, de la Universitatea din Baltimore, imaginează ,,un contraceptiv masculin care inhibă nasul (?!) spermatozoizilor“. Da’ de ce să-l inhibe, cînd poa’ să i-l taie direct? F Ca să terminăm pe ziua de azi cu jalnicul personaj, vom cita încă un titlu, care arată prin ce prizmă ciobită şi jegoasă vede el orice eveniment politic, deformîndu-l: „P.D.S.R. va chema la ordine P.U.N.R., P.R.M. şi P.S.M.“. Aici, pînă şi şoferii de taxi, care îi mai frunzăresc, la cap de linie, verzele astea viermănoase, îşi pot da seama ce derbedeu neterminat e: deci o întîlnire protocolară a celor 4 partide, stabilită prin discuţii civilizate, ale unor aliaţi egali, se transformă în dovleacul lovit de insolații al acestui dezechilibrat psihic într-un fel de pedepsire a rîndaşilor de către vechil! F Mai mulți telespectatori - printre care şi unii muzicieni de valoare - ne-au telefonat să-şi exprime revolta față de aşa-zisa emisiune muzicală prezentată la TVr de Iosif SavaNuanță, sîmbătă după-amiază. Invitatul a fost Mincinosul Internațional Petre Roman, care l-a prezentat pe taică-su, Neulander, ca pe un fel de erou democratic, persecutat şi de GheorghiuDej, şi de Ceauşescu. În realitate, Walter Roman Neulander a fost un CrImInAL. Atît şi nimic mai mult. Dar, au existat şi momente vesele: Omul Fără Gît a declarat că bunica lui spaniolă ar fi fost... bască, ceea ce nu l-a împiedicat pe generalul sovietic Walter să poarte... şapca lui

Lenin. Cît despre campania electorală pe care Iosif-Sava-Nuanță o face Opoziției, săptămînă de săptămînă (aşa cum face şi Lucia Hossu-Longin, aşa cum face şi Elisabeta Mondanos, aşa cum fac ToATE emisiunile culturale ale Televiziunii), nu ne rămîne decît să exclamăm, precum profetul Bibliei: „Pieirea ta prin tine, Israel“. Dragă Sava, cine te forțează să-i amesteci pe Chopin şi Enescu cu călăii evrei stalinişti? Crezi că românii sînt atît de proşti, ca să se lase păcăliți? Şi nu-i mai spune emisiunii „Serata Muzicală“, ci „Serata Politică“, fiindcă aşa cum procedezi azi, faci ca un vînzător de aprozar, care afişează în vitrină că vinde legume, dar înăuntru are pe tejghea coniac Carmel şi brice de tăiat varice împrejur. F Titlul săptămînii a apărut pe pagina I a ziarului unguresc de limba română, „România liberă“: „Mortu şi Pungă au incendiat 30 de ha cu grîu“. Mortu ştim cine e, Coposu Dar Pungă? F „Cronica Română“ a publicat un articol bîțîitor: „La Piteşti s-a născut un copil fără creier“. Am făcut investigaţiile de rigoare şi am aflat adevărul: da, aşa e, cu singurele mici diferențe că nu s-a născut acum, ci în urmă cu 40 de ani, şi evenimentul n-a avut loc la Piteşti, ci la Sinagogă, numele fenomenului fiind Adrian Severin F De altfel, securistul deghizat în ciobănaş s-a născut nu numai fără creier, ci şi fără obraz, fiindcă numai un neruşinat fără margini putea să publice în ziarul manglitor „Azi“ asemenea porcării: „Vom arăta de asemenea lipsa sentimentelor autentice ale partidelor care se pretind patriotice, dar în realitate sînt extremiste, chiar în slujba unor interese străine“. Şi să nu-i rupi urechile măgarului?

F Iată cît de „patriotic“ şi de „românesc“ este organul Partidului Evreiesc F.S.N.: „«Nu» pentru Ungaria înseamnă «Da» pentru Rusia; Alegeţi!“ de idiotul de serviciu Bogdan Mirea. Adică, mai pe româneşte, să acceptăm ciopîrțirea Transilvaniei, ca

Cutia cu bijuterii

a În ianuarie 1800, Napoleon reduce numărul ziarelor și revistelor politice din Paris, de la 73, la 13, interzicînd apariția altora noi. Nimeni n-a mai lichidat, dintr-un foc, 60 de publicații. În 1811, face progrese: suprimă toate publicațiile pariziene, în afară de 4. Într-un stil limpede, el explică de ce a declanșat acel devastator război cu presa, care nu figurează printre bătăliile sale: ,,Ziarele sînt întotdeauna gata să preia orice ar putea să schimbe liniștea publică. Ziarele anunță și pregătesc revoluții și, în cele din urmă, le fac indispensabile. Nu voi permite niciodată ziarelor să scrie ori să facă ceva împotriva intereselor mele”. a Interesante sînt numele mamelor unor mari artiști. Mama lui Mozart era Ana-Maria; ea moare la Paris, pe cînd îl însoțea pe fiul ei într-un turneu. Mama lui Beethoven se numea Maria-Magdalena, fată de bucătar. Tatăl compozitorului era un alcoolic incurabil; de altfel, micul Ludwig îndura bătăi crunte de la acesta.

a La 27 iulie 1656, Spinoza este excomunicat de bătrînul rabin Saul Levy Monteira, cu un blestem apocaliptic, specific intoleranței unor semeni de-ai

săi: ,,Excomunicăm, blestemăm și-l îndepărtăm pe Baruch dʼEspinoza cu consimțămîntul lui Dumnezeu, Cel binecuvîntat, și al întregii comunități. Să fie blestemat ziua și noaptea; să fie blestemat cînd se culcă, să fie blestemat cînd iese din casă și cînd intră”. Blestemul a prins, fiindcă bietul om a murit de plămîni (mai mult ca sigur, de la pulberea lentilelor pe care le șlefuise) la mai puțin de 45 de ani.

a Într-o scrisoare către Linguet (15 martie 1767), Voltaire spune: ,,Nu, domnule, nu e totul pierdut, atunci cînd poporul e adus în starea de a recunoaște că are spirit. Totul e pierdut, dimpotrivă, cînd poporul e tratat ca o turmă de vite. Căci, mai curînd sau mai tîrziu, va împunge ca o turmă de vite”.

a Tîrziu de tot, spre finalul Secolului al XIXlea, Romain Rolland o cunoaște pe Clara Schumann, aflată la vîrsta de peste 80 de ani. Aceasta îi spune cum, copilă fiind, pe la 1828, a ridicat-o Goethe în brațe și a pus-o pe scaun, în fața pianului. Ștafeta generațiilor pare perfectă: ,,Asta înseamnă că am dat mîna cu Goethe?” – se întreabă Romain Rolland. Aveam să văd, în aprilie 2002, cu emoție, camera

să nu ne înghită Moscova, de unde venise, călare pe tancurile Armatei Roşii, însuşi părintele spiritual al F.S.N.-ului, banditul kominternist Walter F Îl mai tineți minte pe fătălăul ăla care ne tot înjura, pe nume Crin Antonescu, copilul din flori de plastic al lui Crin Halaicu? A fost turnat recent de preşedintele executiv al P.A.C., Nicolae Ţăran, pe motiv că a intrat ilegal în Parlament (a candidat ca membru al P.A.C., fără însă a fi membru!). F O în trebare pe adresa ministrului Agriculturii, Valeriu Tabără: recentele incendii ale unor recolte pot fi denumite „Foc de Tabără“?! F Toată lumea a auzit, la televizor, cum Emil Cioran pronunţa „pretini“. Şi mai rîdeați de Ceauşescu F Sîmbătă seara, postul naţional de Televiziune ne-a sufocat cu două transmisii interminabile şi ilegale: un reportaj de la şedinţa Comitetului Director al P.D.-F.S.N. (P.R.M. are asemenea întruniri de 52 de ori pe an, dar nu se transmite nimic!) şi un alt reportaj, şi mai amplu, cu două declaraţii rostite pe viu de Mircea Ionescu-Quintus (ce aer marțial şi-a mai tras şi acest epigramist) și de infractorul Radu Boroianu, de la un fel de adunare, sau adunătură a aşa-zisului P.N.L., găzduită în mod abuziv de Crin Halaicu în sediul Primăriei Avînd în vedere că responsabilul acelei ediţii a Actualităților a fost Teofil Octavian Cepraga, ne putem da seama cîte milioane de lei au pus la bătaie cele două partide minuscule şi mişunînd de mafioţi, pentru a-şi vedea moacele tembele la oră de vîrf... F Mai serile trecute, un reportaj realizat de reporterul TV Adrian Fulea şi prezentat la Actualitățile de seară punea problema deşeurilor de hîrtie. Care publicații săreau de la o poştă în ochii telespectatorilor, legate cu sfoară în baloți, jerpelite, prăfuite, stropite de cîinii vagabonzi cu un năvalnic elan revoluţionar?! Cum care?! „Evenimentul zilei“ şi „România liberă“! Aşa sancționează românii trădarea de țară. F Recent, doi dintre membrii familiei senatorului Vadim au împlinit cîte o vîrstă onorabilă: Lidia Tudor, soră (51 de ani, pe 4 iulie) şi Marcu Tudor, frate (56 de ani pe 11 iulie). Redacția le urează „La mulţi Ani!“ şi să-l asculte pe frățiorul lor mai mic! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 14 iulie 1995)

în care a cîntat fetița-minune, pianul original, taburetul pe care a așezat-o poetul. Nu mă mai înduram să plec! Pot chiar să spun că o mică parte a sufletului meu a rămas acolo, la Weimar, așa cum alte frînturi au rămas în Castelul Dux, unde a murit Casanova, dar și în casa din Salzburg, unde s-a născut Mozart, sau în pensiunea de culoare pastelată (albastră) din Teplitzbad, unde, în august 1812, a concertat și a murit Beethoven. a O posibilă explicație a înnebunirii lui Eminescu: el a aflat, de la Titu Maiorescu, că Veronica Micle trăise și cu Caragiale. Numai că Maiorescu avea tot interesul să o denigreze pe fosta domnișoară Câmpan, de pe cînd aceasta depusese mărturie împotriva lui, într-un proces cu iz de adulter. Dar a înnebunit, oare, Eminescu? Nu cumva e adevărat că l-au luat prigonitorii lui, cu forța, de la baia de aburi, în acel blestemat iunie 1883, și după aceea i-au prescris un tratament contraindicat, cu mercur și bismut? Eu, unul, nu cred că Eminescu a murit de sifilis. De ce nu cred? Nu din patriotism, ar fi o prostie, ci pur și simplu, la ora aceea, sifilisul se trata extrem de ușor – cu 100 și mai bine de ani înainte, Casanova suferise de 4 ori de sifilis și tot de atîtea ori se vindecase. Atunci?

CornELIU VADIm TUDor

O mînă de cavaleri a apărat Malta de hoardele turcilor În culisele istoriei

Fiecare insulă din Mediterană a reprezentat o poartă de intrare în Europa. De aceea, insulele au multe povești și culturi amestecate, cum rar poți întîlni pe continent. Iar cea mai mare concentrație de istorie pe metru pătrat se găsește în cea mai mică insulă-țară europeană – Malta.

Originea termenului este incertă, și variațiile moderne provin din limba malteză. Cea mai frecventă etimologie vehiculată este că Malta derivă din cuvîntul grecesc meli, „miere”. Grecii antici au numit insula Melitē, însemnînd „dulce ca mierea” (nume dat, printre altele, și unei nereide), probabil din cauza producției de miere din arhipelag, dat fiind faptul că pe insulă trăiește o specie endemică de albine. Romanii au preluat denumirea adaptînd-o ca Melita, care poate fi considerată fie o latinizare din grecescul Melitē, fie o adaptare a pronunției dorice grecești a aceluiași cuvînt. O altă ipoteză sugerează că Malta ar veni de la cuvîntul fenician maleth, „sălaș” sau „port”, cu referire la numeroasele golfuri ale Maltei.

Poziția Maltei a făcut-o să aibă de-a lungul istoriei o mare importanță strategică ca bază navală, și o succesiune de puteri, între care fenicienii, cartaginezii, romanii, maurii, normanzii, sicilienii, spaniolii, cavalerii ioaniți, francezii și britanicii, au dominat insulele. Acest tărîm a fost pentru prima dată serios colonizat de fenicieni, deși zona nu a fost considerată optimă pentru o viață lipsită de griji. Pămînt destul de sărac, pe care semințele nu prind rădăcini deloc, iar principalele culturi alimentare din Marea Mediterană sînt dificil de cultivat. Prin urmare, populația insulei nu a fost niciodată numeroasă, iar cuceritorii nu erau interesați în mod deosebit de aceștia.

Din cauza lipsei de adăpost, s-au stabilit în Malta, considerînd-o locuință temporară și sperînd să se întoarcă în curînd în Rhodos. Spaniolii, realizînd că unii cavaleri vor face față protecției Maltei mult mai bine decît ei, au ajuns să aloce mica insulă către Ordin, obținînd atît un aliat, cît și un grup de frontieră în același timp. Turcii au planificat cucerirea Maltei, deoarece putea fi folosită ca teren de pregătire pentru invazia Italiei și chiar a Spaniei. Într-un cuvînt, a fost planificată o extindere profundă a Imperiului Otoman în Mediterană. Sultanul a decis să se grăbească cu invazia, trimițîndu-l pe Mustafa Pașa să ocupe insula.

Marele Maestru al Ordinului, Jean de la Valette, știa perfect că, mai devreme sau mai tîrziu, turcii vor începe războiul și, prin urmare, a securizat insula cît de bine a putut. El a estimat cea mai probabilă direcție a atacului, dar nu a pierdut din vedere opțiunile mai puțin probabile. Și a acționat conștiincios, lucrînd mult la întărirea portului. Mai exact forturile (Sf. Elmo și Sf. Angelo), care îl acopereau. Un lanț era întins la intrarea în golfuri, blocînd trecerea navelor. Jean de la Valette avea la dispoziție aproximativ 8.000 de oameni, dintre care aproximativ 600 erau cavaleri, iar 1.200 mercenari. Cea mai mare parte a forțelor era formată, însă, din miliția malteză. Turcii aveau 48.000 de soldați, dintre care 6.000 erau ieniceri însoțiți de artilerie de asediu, care în acel moment era considerată cea mai bună din lume.

deloc în favoarea forțelor de asalt. Supărați, turcii i-au ucis pe prizonieri și le-au trimis trupurile pe o plută către asediați, care, văzînd acest lucru, din răzbunare, i-au ucis pe turcii capturați și i-au tras din tunuri, drept pentru care o parte din armata otomană a cerut să se întoarcă la „războiul nobil”, în care să nu se mai comită astfel de crime.

Otomanii nu au putut cuceri fortul pentru o lungă perioadă de timp, deoarece asediații au primit întăriri. Piratul berber Dragut a sosit mai tîrziu și i-a arătat Pașei greșelile sale tactice. Drept urmare, după o serie de atacuri sîngeroase, Fortul Sf. Elmo a căzut. Dar Dragut nu a mai văzut acest lucru, murind în urma unui atac.

Istoria semnalează supărarea Pașei, care a capturat fortul cu pierderi incredibile. Potrivit legendei, acesta s-a indignat întrebîndu-se, „dacă un fiu mic costa atît de mult, cît ar costa un tată adult?”. Apărătorii fortului au pierdut 1.300 de oameni, un sfert din toți cavalerii disponibili. Pierderile turcilor, ca urmare a ostilităților, au depășit 8.000 de soldați, supraviețuind mai puțin de o tremie din cei 6.000 de ieniceri. Mai mult, epidemiile au luat viețile a 15.000 de turci.

Insula a fost deținută de cartaginezi și de romani în cele mai vechi timpuri. În Secolul al IX-lea, a fost capturată de arabi, iar mai tîrziu, de normanzi, care au fost înlocuiți de turci, care, la rîndul lor, au fost învinși de cruciați. Ca urmare a mai multor schimbări de proprietari, insula a fost transferată în Spania. Transferul a ajutat, deoarece turcii s-au interesat de insula Rhodos și au expulzat Ordinul Ioaniților.

Armata invadatoare a apărut în largul coastei Maltei la 18 mai 1565. Dar turcii nu au atacat în prima zi, fapt care a permis ioaniților să evacueze populația civilă. O zi mai tîrziu, la 19 mai, a debarcat primul detașament de turci (3.000 de soldați), aflați în căutare de provizii. Dar nu au găsit nimic – apărătorii au luat totul din cetate – dînd, în schimb, peste o echipă de cavaleri. A urmat o luptă în urma căreia au fost capturați doi cavaleri. Turcii au folosit tortura pentru a obține informații de la prizonieri și pentru a afla detalii legate de sistemul de apărare. Dar cavalerii, dimpotrivă, au indicat ca fiind slab cel mai fortificat fort. Turcii i-au crezut și au început asaltul, drept urmare prima lovitură nu a fost

Asediul Maltei, 1565

În următoarea fază, turcii s-au stabilit în orașul Sanglea, intenționînd să atace atît de pe uscat, cît și de pe mare - cu ajutorul unor forțe de asalt. Principalele lovituri se îndreptau spre fortul Sf. Mihail (de pe uscat) și Sf. Angelo (de pe mare). Și, în principiu, apărătorii nu ar fi avut nici o șansă, dar aici a intervenit un accident neplanificat - atacul amfibiu, care se deplasa în bărci și nave mici, din cauza unei erori a planificatorilor, a intrat sub focul unei baterii de artilerie aflate la poalele castelului Sf. Angelo. Cele cîteva salve au decis totul. Aproape toate navele cu grupul de desant s-au dus la fund laolaltă cu majoritatea atacatorilor. Așadar, asaltul i-a costat pe otomani încă 4.000 de vieți. Ardoarea războinică a turcilor dispărea rapid. Pe 7 august, ei au întreprins un alt atac nereușit, după care moralul lor a scăzut, iar soldații s-au enervat teribil. Acțiunile active au degenerat într-un joc de șah complex și nepripit, în timpul căruia unii au săpat tuneluri pentru așezarea minelor, în timp ce alții au săpat tuneluri de contramine. Cînd toate aceste soluții s-au epuizat, turcii au construit un turn de asediu. Dar asediații, prin ruinele fortului, au străpuns pasajul, au adus artilerie și au sfărîmat baza acestui turn.

La sfîrșitul lunii august a început o revoltă deschisă printre ienicerii supraviețuitori. Pașa a decis să atace orașul Mdina, care nu fusese atins de război. S-a sperat că armata turcă va putea să-și petreacă iarna acolo, dar această aventură nu a fost încununată de succes, deoarece chiar înainte de începerea asediului, comandantul a ordonat întărirea Mdinei și alocarea propriilor sale forțe pentru a întări garnizoana. În septembrie a început să plouă, astfel că pe data de 8 turcii au ridicat asediul, începînd evacuarea armatei învinse. În acel moment, ajutorul mult așteptat a venit de la regele spaniol. Forțe proaspete au lovit pe 11 septembrie în Golful Sf. Pavel, unde turcii erau așezați în galere. Cei care au avut norocul de a supraviețui s-au grăbit să iasă în larg și să ajungă la Constantinopol.

După asediu, doar 600 de apărători ai Maltei au supraviețuit, și nu mai mult de 12.000 de soldați ai fostei mari armate s-au întors în Turcia, restul rămînînd pe malurile stîncoase ale insulei de nepătruns. Astfel s-a încheiat înaintarea turcilor în Marea Mediterană. rrm

Atitudini « Polemici

Elena Caragiani - prima femeie aviator din România

Istoria femeilor temerare care au avut zborul în sînge și au reușit să-și împlinească visul de a zbura, luptînd cu prejudecățile unei societăți ce rezervase femeii un rol domestic și decorativ, este mai puțin cunoscută.

I se refuză eliberarea brevetului în þară

Prima femeie-aviator din România a fost Elena Caragiani-Stoenescu, cea care a demonstrat că și femeile au capacitatea de a pilota un avion. Născută la 13 mai 1887 la Tecuci, a fost fiica medicului Alexandru Caragiani și a Zoniei Radovici. Din adolescență, Elena s-a remarcat prin inteligență și curaj; a urmat cursurile Facultății de Drept, obținînd licența în 1913. O tînără frumoasă și fragilă, avînd o pasiune specială – avioanele – dobîndită de la pionierii aviației românești, printre care și propriul cumnat, Andrei Popovici, cel de-al 11-lea aviator al României. Dorința arzătoare pentru zbor i-a creat Elenei Caragiani o imagine total nedreaptă, de ființă frivolă și mondenă, ce dorea cu orice preț să se remarce. Însă cît de departe de adevăr era o asemenea imagine de femeia curajoasă, care avea să-și urmeze visul cu tenacitate.

22 ianuarie 1914. A fost una dintre primele 10 aviatoare brevetate din lume.

Iubită de întreaga lume

Prima aviatoare româncă a fost apreciată la Paris pentru bravura sa, nu doar pentru frumusețe. A primit brevetul de pilot și a fost angajată să zboare și să scrie articole, devenind primul corespondent de război din lume, care scrie ,,reportaje din avion”. Admirată și iubită, Elena Caragiani și-a reprezentat cu cinste țara nu numai în Europa, dar și în SUA. Atunci cînd a ajuns la New York, toate ziarele americane au scris despre sosirea româncei-aviatoare, i-au luat interviuri, fiind prezentată ca o personalitate marcantă venită din Europa. A fost primită cu admirație de către opinia publică americană, iar presa din SUA a însoțit-o de-a lungul periplului său american. Și-a adus avionul personal și a declarat: Eu vreau să văd America așa cum o văd păsările!. Americanii au prețuit-o pe această femeie îndrăgostită de zbor, care se supunea benevol unor antrenamente istovitoare și care zbura ca un pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudățenie, ci au sărbătorit prezența ei pe teritoriul american.

TABLETĂ DE SCRIITOR

George Chirilă –poetul care m-a vizitat la gazdă, în Voluntari

Ori de cîte ori mergeam la Casa Scînteii, treceam și pe la ,,Contemporanul”, îmi făcusem chiar un obicei. Aici mă apropiasem foarte mult de poetul George Chirilă, băcăuan de-al meu. Erau și alți scriitori care manifestau simpatie față de mine, de pildă, Radu Cârneci, căruia îi citisem pe nerăsuflate sonetele din volumul,,Banchetul”, Corneliu Leu și alții, dar la nici unul nu găseam duioșia pe care o întîlneam în vorba lui George Chirilă. Avea ceva aparte... Sînt sigur că vorba lui bună nu era doar de complezență, să-mi dea curaj să merg înainte cu viața. El mi-a publicat o poezie în revista la care era redactor literar.

Primul zbor al Elenei a avut loc în anul 1912, împreună cu căpitanul Mircea Zorileanu. Societatea bucureșteană a trăit un șoc atunci cînd frumoasa Elena s-a înscris la Școala de pilotaj a ,,Ligii Naționale Aeriene” de la Băneasa, înființată în 1912. Ceea ce a părut a fi capriciul unei tinere nu foarte avute, judecată ca atare de presa mondenă bucureșteană, a devenit vocația primei femeipilot din România. Elena Caragiani a învățat să piloteze pe avionul ,,Bristol-Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către inginerul Henri Coandă, avîndu-l ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu. Nici presa, nici opinia publică, nici măcar colegii săi aviatori nu erau pregătiți să accepte o femeie-pilot și, de la început, și-au manifestat indignarea față de prezența Elenei la școala de pilotaj. Curiozitatea și aspra judecată la care a fost supusă n-au împiedicat-o însă să-și continue lecțiile de pilotaj și să termine școala. Dar tinerei i s-a refuzat eliberarea brevetului de pilot de către autoritățile române. Nici chiar ministrul Învățămîntului nu a înțeles importanța recunoașterii primei femei-pilot din Regatul României.

Nedreptățită și neînțeleasă în țară, Elena Caragiani a plecat în Franța, pentru a se specializa și pentru a primi brevetul de pilot, fără de care nu putea efectua zboruri individiuale. La Paris, unde prima femeiepilot, doamna de la Roche, primise brevetul încă din octombrie 1910, Elena a găsit înțelegere și admirație pentru priceperea sa. A absolvit cu brio Școala de Aviație Civilă de la Mourmelon le Grand, obținînd brevetul internațional de pilot-aviator cu nr. 1591, din

Fotocopie după Brevetul francez de pilotaviator, emis la 22 ianuarie 1914 pe numele Elena Caragiani-Stoienescu, în Franța

În februarie 1914, își propusese să încerce să îl însoțească pe lt. S.C. Porte, ce urma să efectueze un zbor peste Ocean. Din cauza timpului nefavorabl a zburat puțin în SUA și și-a amînat visul de a traversa oceanul pentru anul următor, dar întîmplările istoriei i-au zădărnicit planurile.

Lupta cu prejudecăþile

În 1916, la intrarea României în primul război mondial, tînăra aviatoare s-a întors la București și și-a oferit serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele armatelor, pentru misiuni periculoase, dar ajutorul i-a fost refuzat de către conducătorii Armatei Române. A cerut să i se încredințeze transportarea cu avionul a persoanelor grav rănite, să pună bazele aviației sanitare, să transporte medicamente, să-și ajute țara cu tot ceea ce putea. Răspunsul a fost negativ!

Elena Caragiani era femeie, și avionul ei nu putea zbura în slujba României! După îndelungi insistențe, a fost primită ca infiermieră la un spital de campanie din Iași. Activă și iubitoare de țară, a organizat la Tecuci, în casa părintească, un cuib al aviaței românești și a condus un spital improvizat pentru răniții din zonă.

Ani de-a rîndul a fost nevoită să lupte cu prejudecățile unei societăți ce plasa femeia în sfera casnică sau mondenă, cu atitudinea presei care o prezenta ca pe o amazoană dornică de senzații tari, nedreptățindu-i talentul și dorința de a-și servi țara.

După absolvirea Facultății de Drept, a fost admisă în Baroul București ca prima femeie avocat, însă autoritatea superioară a anulat decizia și i-a retras acest drept, pe motiv că o femeie nu poate activa ca avocat. Autoritățile i-au sugerat să-și găsească un post în administrație. S-a căsătorit, după război, cu avocatul Virgil Stoenescu. Obosită să-și tot revendice drepturile, a plecat din țară, la Paris și apoi în Mexic, pentru a face reportaje aeriene. Îmbolnăvindu-se de tuberculoză, revine în țară, unde își va afla sfîrșitul.

Prea multe mărturii directe despre prima femeie-pilot din România nu avem. Elena Caragiani și-a distrus toate însemnările adunate într-o viață, iar puținele mărturii despre ea provin de la sora ei, sub forma unor fotografii și a unor vederi trimise din locurile prin care trecuse: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic.

Elena Caragiani a fost răpusă de boală, stingîndu-se din viață la 29 martie 1929. Avea 41 de ani. O modestă coroană a fost ultimul omagiu adus primei femei pilot din țara noastră de către foștii ei camarazi din aviația română. A fost înmormîntată la Cimitirul Bellu din București, cu modestie și în tăcere, așa cum a fost întreaga ei existență. CRISTINA PĂIUȘAN-NUICĂ

Îmi cunoștea situația dificilă, greutățile cu care mă confruntam pentru a rezista în lumea Bucureștilor, care nu era așa cum o credeam. Ulterior aveam să descopăr cealaltă față a ei, aceea a egoismului și a prefăcătoriilor la toate nivelele.

George Chirilă nu știa să-ți vorbească peste umăr, cu sprîncenele încruntate, sau cu aere pline de importanță, cu toate că el este un poet important al nostru din veacul trecut. În toamna lui 1984, într-o după-amiază liniștită, îmbrăcată în culorile galben-ruginii ale frunzelor și înmiresmată de aroma dulce a mustului, ne-am întîlnit întîmplător în zona Iancului. Din vorbă în vorbă, am mers la cîteva blocuri depărtare de locul în care fusese găsit spînzurat în apartamentul său poetul Ion Lotreanu, la restaurantul ,,Geamuri multe”, unde am băut o sticlă de vin, plătită nemțește. După care am plecat, fiecare, la treburile noastre, urmînd ca a doua zi să ne vedem la gazda mea din Voluntari, de pe Șoseaua Gării Pantelimon, nr. 6. Acolo, sub bolta de viță de vie din fața chiliei mele, aveam să zbovim pînă spre seară, citindu-i din poeziile mele. Iar dumnealui nu ezita să-și spună părerea despre cum trăia versul pe care îl rosteam. Atunci, pe chipul său se așternea o liniște netulburată și-mi mulțumea pentru dupăamiaza pe care i-o oferisem într-un mediu natural. Căci de la gazda mea și pînă la lanurile de porumb ale Dobroieștilor nu erau decît vreo două sute de metri. La adierea vîntului se auzea din cînd în cînd foșnetul lor în surdină, iar ochii galben-aurii ai strugurilor străluceau blînd printre frunzele bătînd de-acum în ruginiu.

Am simțit atunci la el dragostea de sat, de viața de la țară, mai ales ascultînd dialogul lui cu nea Florian și tanti Veronica Bereteu, oameni de toată isprava, veniți din Ardeal și stabiliți aici. Poetul era impresionat de amintirile lui nea Florian, de la care aflase că fusese șoferul lui Mihail Sadoveanu. De altfel, la scurtă vreme după acea întîlnire, George Chirilă avea să scrie în ,,Contemporanul” o Tabletă de tînăr, în care scotea în evidență efortul meu de a mă lupta cu viața, succesul meu pe tărîm scriitoricesc, descriind, în același timp, frumusețea sufletească a acelor oameni la care locuiam. Făcîndu-mi această surpriză, aveam să înțeleg marea sensibilitate a poetului, bunătatea inimii sale, aidoma unei pîini rumenite, proaspăt scoasă din cuptor. La plecare, mi-a scris o poezie într-un caiet în care decupasem și lipisem toate scrierile pe care le publicasem pînă atunci în reviste literare. Și pentru că George Chirilă nu era un oarecare în lumea poeziei din vremea adolescenței mele, pentru faptul că mi-a oferit șansa de a-l cunoaște, îi mulțumesc. ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Polemici « Controverse

Epigrama preocupată de ea însă ș i

Parcă prea ne-a scandalizat băgăcioasa și pîrîcioasa asta de epigramă, de parcă ea ar fi perfectă. Nu vede bîrna din ochiul ei și vrea să scoată paiul românului cu ochi cu tot. Ea nu vede cîți așa-ziși epigramiști își publică producțiile sub numele ei? Ba, a dat și un anunț:

Vînd catrene noi, fierbinți –Aripi pentru visul humii; Cumpăr perie de dinți

Aspră, pentru gura lumii!

Care gura lumii, domnișoară, care gura lumii, cînd e gura, pardon, catrenul tău? E drept că ai în desagă și creații antologice, știi ce mi-a spus un mînuitor al condeiului isteț? Iată cum te naște el –că, în cazul acesta, și ei nasc ființe bîzdîcoase ca tine:

Cînd gîndu-mi vine, eu îl treier

Și-ajung catrenul să-l închei:

Din arcul încordat în creier

Țîșnește poanta în condei.

În felul acesta, mînuitorul de condei binecuvîntat de strămoșul Marțial

Vînează păcătoși și vicii, Dar nu-i din fire sîngeros

Că-n jocul său de artificii

E-alăturea de păcătos.

E drept, sare amazoana, cu săgeata pusă-n arc, e drept ce spui că, de exemplu, nimeni n-a fost mai spumos ca Păstorel (Al. O. Teodoreanu)

Mergînd pe calea vieții, a aflat

Sorbindu-și anii-n cupă, fără grabă

Că, la români, Cotnarul e un dat

Precum umoru-n spirit e o podoabă și tot atît de adevărat e că nu oricine se apropie de mine, ca să mă abordeze se cere experiență de viață și multă înțelepciune pe care le au cei cu ani mai mulți în spate, care au mai mult timp să-și pritocească gîndurile, respectîndu-mi forma impecabilă și structura cu zvîcnetul poantei, descoperindu-și iubirea față de mine

Și-a tot schimbat iubirile în viață

Și, ca bunic, își dă pe față-arama:

Deși pe soață și-astăzi o răsfață, Iubirea lui tîrzie-i epigrama.

Și după multă caznă, învîrtindu-și talentul și pe-o parte și pe alta, căutîndu-și cuvintele potrivite pentru realizarea ritmului, rimei și ciocnirii ideilor care nasc surpriza (poanta) din final, reușesc performanța la care se referă nemuritorul Profesor (cu P mare!) Șerban Cioculescu, care m-a iubit atît: În catrenul plin de har Poanta joacă printre verbe, Duhu-n patru versuri fierbe Ca șampania-n pahar.

Da, dar epigrama poate fi și războinică, neiertătoare nu cu păcate, ci cu vicii. Iată ce spune despre un cîrcotaș care jignește, zeflemisește confrații de la înălțimea vîrfului de munte crescut: La altul mai nimic nu-i place, De colții lui e greu să scap Se dă la om și-atunci cînd tace –I-auzi cum latră cîinii-n cap. Și sînt și scribălăi, cum ar spune ardeleanul, care se agață de mine ca să iasă în față ca autor, dar nu de epigrame, ci de maculatură: În versurile lui sînt scame –Catrene fade și stîngace

Că nu știi, scrie epigrame Sau pur și simplu se preface.

În aceste cazuri, iată care este adevăratul rezultat: Progresu-i strașnic, n-am ce zice, Făcuși, în zbor, un salt cam mare,

Dar cînd aterizași, amice, Căzuși în cap și nu-n picioare.

Mai sînt și „mici” autori care au luat un premiu la vreun concurs și care, deja, se bat cu pumnu-n piept că s-au însurat cu mine, dar, de fapt, adoptă moda care s-a împămîntenit și la noi, în această epocă în care se cam desființează familia:

La prima sau la ultima vedere

Cu epigrama cată mulți plăcere Și-ar vrea cu ea să facă mariaj

Apoi o țin doar în concubinaj.

Iată îndemnul pe care ea însăși, duduița care-i curtată, astăzi, de tot mai mulți, îl dă celor care se grăbesc să-și aproprie titlul de epigramist:

Spre epigramă drumu-și cată, Da-i cale lungă de-azi pe mîine

Că nu poți face dintr-odată,

Din bobul mic de grîu, o pîine.

Tot domnișoara epigramă care e sufocată, de-un timp, de cei care o-nghesuie prin colțuri cu gînduri necurate, îi îndeamnă pe cei care veghează (sau ar trebui să vegheze) aparițiile ei în lume:

Cum epigrama vi-i stăpîna,

Să-i lăudați, vă rog, cu graba, Pe toți acei ce scriu cu mîna, Dar nu pe cei ce scriu cu laba.

Ba, cu multă ironie, dă și următorul sfat:

Să-i lăudați, iubiții mei, cu graba, Pe cei ce scriu și bine, și cu rost; Nici pe ceilalți nu-i lăudați degeaba:

Vor scrie și mai mult, dar și mai prost!

Ba, nu numai cel nerăbdător să-și vadă „fușăreala” publicată e nerăbdător, ci întreaga familie: Cînd tomu-ntîrzia pe drum, Nevasta-l îndemna mereu:

Mai toți nărozii-au scos volum, Tu ce aștepți, iubitul meu?

Nu-i vorbă, fenomenul se întîlnește și la Uniunea Scriitorilor din care fac parte foarte mulți mîzgălitori de pagini, dar e Uniunea din care sînt respinși scriitori de valoare care sînt și epigramiști, și pentru că, probabil, aceia care hotărăsc acest lucru „nu gustă” umorul, sînt constipați și, în plus, ei n-au trecut cu ochii decît pe așazisele „creații” ale celor care au maculat fața luminoasă a epigramei – creație literară cu o vechime de peste două milenii și jumătate, care, astăzi, înflorește numai la români, adăugînd originalitate literaturii noastre, făcînd parte din tezaurul cultural românesc, alături de doină și romanță. Deci, Și la scriitori, n-ai teamă Mulți își dreg emfatic glasul… Unii-s băgători de seamă, Alții băgători cu nasul.

Acest lucru nu-i împiedică pe cei care au respectat și respectă epigrama să-l întrebe pe un însăilator de catrene șchioape:

Ai afirmat de-atîtea ori

Că scrii ca timpul să-l omori Și timpul ți l-ai omorît, Cu epigrama ce-ai avut?

Mai există o boală întîlnită la cei care au boală pe epigramă: iau idei vechi, le compilează și, deseori, le și strică:

Mulți confrați, de-o vreme-ncoace

Ne afumă cu chiștoace

Adunînd în versuri plate Poantele deja fumate.

Interesantă și greu de realizat este și replica epigramatică, ea trebuie să-ntreacă în ingeniozitate lovitura adversarului. Se poate spune că adevărata replică este

O grenadă aruncată

Prinsă-n zbor de temerar, Cu iuțeală returnată

Înapoi la adversar.

La o asemenea replică,foarte rar se poate da o contrareplică reușită.

Iată un atac al regretatului Ionel Iacob Bencei: Instantaneu la Alba Iulia, 2012

„POPA’S aș vrea să te sărut…”

Întinse Elis botișorul

Și asistența i-a văzut

Pe IUDA și „Mîntuitorul”

Replică (Elis)

E de mirare cum Ionel

Exagerează cu dojana

Și-mi zice IUDA, pe cînd el Pîndea-ntr-un colț precum SATANA.

Mă rog, acestea sînt hîrjoane între epigramiști care nu țin cont de „ocară”, ci gustă reușita unei poante.

Cum în țară sînt atîtea concursuri menite să promoveze această specie a genului liric, ea, această creație concentrată cu care mulți conviețuiesc în concubinaj, iată ce observă:

Concursul, ca la slujbă, iar ne cheamă, Talentele din țară-s invitate La sfîntul festival de epigramă

Să ne-nchinăm cînd premiile-s date.

Pentru că

În lumea asta de ocară

În care gluma-i antidot, Umorul e o floare rară

Prostia crește peste tot!

Apropo! Cînd epigrama, mireasă în literatura română începuse să cunoască circulație, în penultimul deceniu al Secolului al XIX-lea, o știre umoristică despre această noțiune apare în COCOȘUL, „ziar umoristic” din București, pe 27 aprilie 1881: „D-nul Tache Calenderu ducîndu-se în vizită la d-nul Bilcescu, îi zise:

– Am prînzit cu un poet care mi-a încoronat prînzul printr-o epigramă admirabilă.

D-nul Bilcescu, pe-atît de lacom pe cît e de nepriceput, cheamă repede pe bucătarul său: – Ce fel dracu’ de bucătar ești, măi, că nu mi-ai făcut niciodată epigramă?”.

De, ce să-i faci? Pentru unii e un fel de mîncare, pentru alții e hrană spirituală, și aceștia ne îndeamnă să păstrăm această zînă a umorului românesc la valoarea pe care singură și-a cîștigat-o. Oricum, în comparație cu poezia pe care o abordează un număr mare de „scribălăi”, situația epigramei este alta: În aceste vremi adînci

Cînd se scrie-n fuga mare, Poezia e pe brînci, Epigrama stă-n picioare. ELIS rÂPEAnU

Polemici « Controverse De la TOVARĂȘ la DOMN (1)

În decembrie 1989, prin Tricolorul ,,decupat”, TOVARĂȘII au plecat...

Foștii tovarăși, în DOMN metamorfozați, plini de elan, s-au ,,îmbuibat”. Unii s-au instalat în Palatul în care Cel care l-a construit, nici măcar o zi, n-a ,,domnit”. Transformările au fost – în parte –consemnate într-o carte: ,,România ca o pradă”, în care se arată cum a ajuns România industrializată – la ,,SAPĂ”.

În procesul istoric de a transforma România comunistă într-o Românie democrată, s-a recurs la: micșorarea dramatică a populației prin emigrarea masivă, pricinuită de distrugerea planificată a

economiei naționale, ajutată de liberalizarea avortului, facilitarea divorțului, promovarea măsurilor de ,,politici corecte” față de minorități precum LGBT+; practicarea evaziunii fiscale; însușirea de către diverse entități a patrimoniului fostului partid comunist și, deopotrivă, averea comunitară a țării.

Și, uite-așa, ,,ALI-BABA și cei ??? HOȚI”, jefuind avuția națională, s-au îmbogățit peste noapte, sărăcind o întreagă populație. Cei mai oropsiți fiind bunicii și părinții, etichetați drept ,,comuniști” și ,,retrograzi” (?!). Din păcate, noii DOMNI n-au moștenit și manierele elegante, ele rămînînd uitate în trecutul de departe... Dîndu-și ,,arama pe față”, în forurile cele mai înalte, ei se ceartă, erijîndu-se în MARII STĂPÎNI ai obsesivului ,,Spălați-vă pe mîini!”, răstit către sărmanii care nu au bani nici pentru săpun.

Românul mereu s-a uitat în zare să vadă cum apare MAREA PRIVATIZARE. Și, bucată cu bucată, industria a rămas o poveste, care începe și se termină cu A FOST ODATĂ...

,,Bănci și întreprinderi rentabile, care aduceau statului român profituri mari, au fost vîndute pe nimic, pentru a îndeplini dispozițiile FMI:

- Banca Română de Dezvoltare (BRD) a fost acaparată de un consorțiu, Société Générale – Franța, la care, în 1988, George Sörös era acționar.

- ROMTELECOM. La sfîrșitul anului 1998, o întreprindere care cheltuia un miliard și realiza un profit de 400 de milioane, ROMTELECOM a fost ,,privatizată”, fiind cumpărată de o firmă de stat din Grecia. După privatizare, zeci de mii de muncitori români care lucrau pentru această întreprindere, au rămas pe drumuri.

- Întreprinderea de Mașini Grele București a fost vîndută cu 500 de mii de dolari, iar după cîteva luni, investitorul norvegian a vîndut numai clubul cu 1,5

Biblioteca din Alexandria (3)

Cezar și Cleopatra (2)

După moartea tatălui ei, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Chr., Cleopatra a urcat pe tron ca regină a Egiptului. A domnit între anii 51 și 30 î.Chr. și a murit în anul 36 î.Chr. A fost ultima regină a Egiptului. Ea a intenționat revigorarea tradițiilor Egiptului, căutînd sprijin militar la Caius Iulius Caesar și la Marc Antoniu, a cărui soție a fost. Cleopatra a avut patru copii: Cezarion, Cleopatra a VIII-a Selene, Alexandru Helios și Ptolemeu Ihiladfus. Iulius Caesar a fost un mare om politic și militar roman și una dintre cele mai influente personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma și lichidarea

democrației Republicii. Caesar a fost asasinat în Senat, de o rudă a sa, Brutus, cu un pumnal de luptă.

Într-adevăr, în cursul ciocnirilor militare a izbucnit un incendiu; i-au căzut victime doar mici părți din bibliotecă, poate numai lucrările depozitate într-o clădire învecinată din port. Numeroasele izvoare dovedesc că biblioteca era încă intactă și sub stăpînire romană, care a început în anul 30 î.Chr, prin cucerirea de către Octavian, viitorul împărat Augustus. E drept că încetase susținerea financiară din partea regilor generoși. Dar și pentru romani, Muzeul și biblioteca erau obiective de prestigiu, care meritau să fie păstrate.

Decăderea rolului Bibliotecii din Alexandria

Biblioteca a fost afectată mai grav abia în anul 227 d.Chr.

Zenobia, regina din Palmira, s-a răzvrătit împotriva dominației romane, a cucerit printre altele Egiptul și s-a proclamat împărăteasă. Împăratul roman Augustus s-a văzut obligat să intervină cu armata. În cadrul acelor confruntări a luat foc și biblioteca.

Cercetătorii Antichității nu s-au pus de acord dacă, după aceea, biblioteca a mai funcționat. Unii savanți cred că a continuat să existe, totuși la scară mai mică. După părerea lor, sfîrșitul celei mai vestite biblioteci din Antichitate n-ar mai fi fost adus de o catastrofă singulară. Mai curînd ea ar fi suferit un declin lent. În favoarea acestei ipoteze pledează faptul că în Antichitatea tîrzie a scăzut interesul pentru cunoașterea și totodată pentru cunoștințele scrise și pentru locurile unde erau păstrate.

Dușmanii cărților și ai papirusurilor

Presupunerile că cei care au distrus intenționat biblioteca au fost fie creștinii, fie musulmanii, trebuie respinse ca fabulații.

E adevărat că în anul 391 la Alexandria au avut loc lupte grele între creștini și necreștini. Pe atunci

milioane de dolari. Ăsta da gheșeft! Nu s-a dorit privatizarea, respectiv restituirea avuției naționale către cei care au creat-o, așa cum propusese, la vremea aceea, economistul Cojocaru”, precizează autorul cărții citate, care explică: ,,În problema băncilor și a CECului, s-a hotărît «adoptarea de către Parlament a Legii de Privatizare a băncilor care să nu impună restricții necesare și excesive participării de către instituțiile bancare adecvate și corespunzătoare la capitalul băncilor de stat care urmează a fi privatizate»”.

În concluzie, ,,STĂPÎNII” României au ,,privatizat”, românii au plecat, pădurile s-au tăiat, populația s-a scindat. Acum, românului îi rămîne doar dreptul la RUGĂCIUNE:

,,Întoarce-Ți fața, Doamne, către noi

Nu ne lăsa la mîna unor bestii

Acest popor se-afundă în noroi, Abia îngînă un Christos Anesti.

Îngenunchiat, cu fruntea la pămînt

Face naveta, trist, între biserici

Așteaptă de la Tine un cuvînt

Să-l mîntuiești de șmecheri și isterici”. (C.V. Tudor) (va urma)

LILIAnA TETELEA

domnea împăratul Teodosiu I, care a declarat creștinismul religie de stat. Ca urmare, toți cei care nu voiau să recunoască noua religie erau persecutați. La Alexandria, rezistența împotriva acestei politici era deosebit de puternică. Sanctuarul lui Serapis era considerat centrul opoziției religioase și a fost ars cu tot cu biblioteca lui, din ordinul împăratului. Dar în izvoarele care relatează aceste evenimente nu se vorbește despre Marea Bibliotecă, ci numai despre mica ei filială. După toate aparențele, în acel moment fosta instituție centrală deja nu mai funcționa.

Campania împotriva arabilor

Nu pot fi considerate credibile nici izvoarele care susțin că Marea Bibliotecă a fost distrusă în anul 642. După cucerirea orașului de către arabi, califul Omar ar fi ordonat să fie distruse lucrările care erau în contradicție cu Coranul. Ca urmare, erau folosite pentru încălzirea băilor publice. După cum au dovedit cercetătorii istorici, izvoarele care prezintă astfel de informații datează din Secolul al XIII-lea, deci din vremea cruciaților creștini, care să străduiau să-i pună într-o lumină proastă pe musulmanii ,,necredincioși”. În contradicție cu aceste izvoare, astăzi se știe că, în perioada cuceririi arabe, biblioteca era de mult dispărută.

(va urma)

Prof. Dr. IOAN CORNEANU LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN mIrCEA PÎrLEA

File de istorie

140 de ani de la naşterea lui Octavian Goga, poet, dramaturg, publicist şi om politic

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, la Rășinari, județul Sibiu și a murit la 7 mai 1938 la București. Urmează școala primară la Rășinari, apoi devine elev al gimnaziului unguresc din Sibiu. Debutează cu o poezie, în anul 1895, în Revista Ilustrată din Gherla. În anul 1899 se transferă la liceul românesc din Brașov. Un an mai tîrziu își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Budapesta. Vreme de două semestre este student la Berlin. În Budapesta, împreună cu alți studenți români, Goga editează Luceafărul.

După absolvirea studiilor superioare, Octavian Goga devine secretar II și apoi secretar literar al Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

În anul 1905, apare volumul de debut, Poezii În 1907 editează revista Țara noastră, care apare la Brașov, apoi la Cluj și București.

În anul 1912, Octavian Goga este întemnițat pentru articolele sale ce apărau drepturile românilor din Transilvania. Experiența închisorii răzbate în volumul Din umbra zidurilor (1913). În anul 1914, piesa de teatru Domnul Notar apare în volum și este pusă în scenă la Teatrul Național din București.

În anii din preajma și din timpul primului război mondial, Octavian Goga desfășoară o vie activitate de jurnalist și de orator. În anul 1914, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, înființată la București în anul 1891, își radicalizează programul și proclamă necesitatea unor acțiuni urgente de eliberare a românilor din Transilvania. Octavian Goga face parte din conducerea aleasă la Congresul Extraordinar al Ligii. Organizația își schimbă numele, devenind Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor.

În perioada neutralității, Octavian Goga desfășoară o activitate publică susținută, militînd pentru intrarea României în război. Elocința lui face o deosebită impresie în epocă. După întreruperea neutralității, Octavian Goga colaborează la ziarul de front România cu articole pline de elan patriotic.

În anul 1919, este ministru al Instrucțiunii întrun guvern de uniune națională. În anul 1923 devine membru al Academiei Române. În anul 1924, Goga obține premiul național de poezie.

Patru ani mai tîrziu este editată piesa Meșterul Manole. În următorii zece ani, Goga scrie versuri foarte rar, consacrîndu-se politicii și gazetăriei. În anul 1937, vreme de cîteva luni este prim-ministru. În anul 1938, Octavian Goga moare și este înmormîntat la Ciucea.

Lirica lui Goga poate fi înțeleasă doar în legătură cu activitatea politică. Există o corespondență între dezideratele diferitelor etape din cariera sa de om politic și creațiile poetice. Astfel, volumul de debut, cel mai valoros, atrage atenția românilor de peste munți asupra suferințelor îndurate de frații lor ardeleni. Remarcabilul talent poetic al lui Goga reușește, în plus, să transforme versurile de jale și de revoltă stăpînită, de sine stătătoare, menite să intre în istoria literaturii române.

La mulți alți poeți, retorica pusă în slujba idealului național a dus doar la poezii ocazionale, lipsite de longevitate artistică. Nu este cazul lui Goga. Elanul rapsodic, demascator și elegiac al acestuia se dovedește capabil să nască poezii adevărate, rezistente la proba timpului. George Călinescu sesizează capacitatea dificil de explicat a unor poezii de a pătrunde în conștiințe ca texte artistice și în același timp misionare, avînd scopuri politice foarte clare. Dubla apartenență îl determină pe George Călinescu să propună o apropiere între Goga și Eminescu: ,,De aceea poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atît de straniu și zguduitor. După Eminescu și Macedonski, Goga e întîiul poet din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă liricii lui să pătrundă tot mai adînc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.

După monografia sentimentală din primul volum, menită să pună în lumină diferitele aspecte ale satului transilvănean astfel încît apăsarea străină să apară în notele cele mai sumbre cu putință, urmează o nouă etapă, la fel de programatică. Ne cheamă pămîntul (1909) include texte patetice care apelează la românii din Regat, în numele aceluiași ideal de unitate națională. Urmează un interludiu, Din umbra zidurilor (1913). Poetul își abandonează temporar clamările iredentiste, încercînd să-și nuanțeze elogiul țărănimii. În Cîntece fără țară (1916), Octavian Goga revine la tonul său obișnuit, alternînd mustrările cu apelurile. De această dată, exasperarea poetului este provocată de neutralitatea României. În prefața acestui volum, Goga își indică în mod categoric intențiile: ,,Criticii le pot judeca deci în toată liniștea meseriei lor; vînduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă n-au dreptul să le arunce în foc pînă la prima zi a mobilizării românești”.

Ascensiunea politică a lui Goga încununată prin cel mai înalt post în administrația țării aduce multe

Munii

Trup sfînt din trupul ce se frînge, Voi, munți de brad și de stejar, Străjeri ai țării care plînge, Plini de povești și plini de sînge, V-au surghiunit peste hotar.

Nu știu, la cronică nu scrie De cînd avem același rost...

Ați mai rămas voi mărturie, Azi numai frunza voastră știe Să spuie nunta cum ne-a fost...

OCTAVIAN GOGA

modificări de tonalitate poetică. Octavian Goga nuși părăsește temele favorite, dar le pune în surdină, adaptîndu-le la un alt climat sufletesc. Viața sa interioară, ca și absentă în volumele antume, iese la iveală în culegerea Din larg (1939). Profilul poetului se întregește. Luminile retrospective aruncate asupra primelor volume contribuie la înțelegerea completă a unui creator de primă mărime. Cunoscut ca poet social și misionar, Octavian Goga apare în ipostaze mai complexe. Mai mult decît un glas clamînd scuturarea lanțurilor robiei, el se face ecoul sentimentelor colective, dar și al unei tristeți, inerente celui ars de flacăra idealului și pus de viață în fața realităților prozaice, dezamăgitoare.

Cele două piese de teatru ale lui Octavian Goga dovedesc o mulțumitoare stăpînire a meșteșugului, dar nu se ridică la înălțimea poeziilor. Publicistica, în schimb, are o trepidație ce ține de marea elocvență. Mai cu seamă războiul și preliminariile lui îi prilejuiesc lui Goga ilustrări oratorice și publicistice. Ignorate sau chiar dezaprobate de adepții artei pure, articolele și discursurile lui Goga conțin o energie literară reală. Aceste texte, risipite în multe dintre publicațiile vremii, n-au fost strînse decît parțial în volume. În timpul vieții sale, i-au apărut cîteva culegeri, cele mai cunoscute fiind Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915), Mustul care fierbe (1927) și Precursori (1930). Postum au mai fost editate cîteva culegeri, printre care Discursuri (1942), Pagini noi (1967), Pagini publicistice (1981).

Poet național în toată puterea cuvîntului, Goga s-a arătat totodată receptiv la contactul cu orizonturile largi ale culturii universale, introducînd în poezia sa un sistem de referințe intelectuale care e asimilat organic în atitudinile lirice, în valorile stilistice ce depășesc mult stricta arie românească, deși structura limbajului său poetic se sprijină pe graiul și pe stilul cărților vechi. Figura acestui poet original se proiectează luminos și tragic, nu însă fără umbre și contradicții, în fruntarul literelor românești, între valorile poetice de prim rang. Strălucirea talentului a fost însă mult mai puternică, și fruntașul unui partid contestat n-a putut anula o creație autentică. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în zarea spiritului uman universal, Goga exprimă experiența sa proprie, personală și națională, impunînd o sensibilitate nouă și originală, care este și a poporului căruia îi aparține. El știe că în împărăția universalității nu se poate intra decît pe poarta națiunii tale, pe ușa ta proprie. mI r CEA P Î r LEA

L ACRIMA T EOCAN I STRĂUAN

P ROF. DR. I OAN C ORNEANU

Muzeul Memorial „Octavian Goga“ – Ciucea

Portretul lui Octavian Goga, autor Hans Eder

Polemici « Controverse

România – între propria prăbușire și căderea Occidentului

(urmare din pag. 1)

Văzut ca un tehnocrat providențial de grupările naționalsuveraniste, dr. ing. Călin Georgescu a acordat un interviu fulminant postului TV Metropola, provocînd reacții isterice ale oamenilor sistemului, manifestate prin atacuri furioase și stupide în mass-media.

Călin Georgescu este învăluit într-o aură de mister, este văzut ca deținătorul soluțiilor salvatoare pentru România. Este implicat în cercuri ocultate ale organizațiilor puterii internaționale – dar este și un patriot. A fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, preşedinte al Centrului European de Cercetare al Clubului de la Roma, reprezentant al Programului ONU pentru Mediu, secretar general în Ministerul Mediului, director în MAE etc. Nu în ultimul rînd, e de menționat că a fost propus premier mai întîi din zona Băsescu, în perioada în care criza încă se simțea puternic în România anilor 2009-2012, iar acum a fost declarat ca variantă de prim-ministru de către partidul surpriză – AUR.

Am făcut aceste precizări pentru a sublinia că analizele lui se bazează pe cunoașterea multor date, inclusiv a celor din spatele unor situații acutizate, inclusiv a celei din România sau… Ucraina.

Din excelentul interviu redau doar partea referitoare la tensionarea stării din Ucraina. Sînt voci care susțin că, totuși - într-o lună, două -, ne putem trezi cu un ,,război de proporții la granița României”. ,,Așa este”, a confirmat dr. Călin Georgescu. În opinia sa, tensionarea și orice consecință gravă au în spate un singur motiv: ,,interesele industriei de război americane”. Cum se poate feri sau apăra România de a fi prinsă în conflict? ,,Noi nu avem, în general, politicieni, clasă politică sau diplomație pregătită… pentru nimic! Asta este drama. Problema nu se pune doar legată de Rusia”, consideră Călin Georgescu, care spune clar: ,,Situația din Ucraina este în mod clar manipulată, în interesul de a declanșa un conflict care să ajute financiar complexul militar al Statelor Unite, industria militară a SUA”. Din păcate, un conflict ,,pune în foarte mare dificultate România, care NU este pregătită pentru nimic. Orice cataclism care ar veni, Doamne ferește, peste România, vă asigur că România NU este pregătită cu absolut nimic. Zero!”, spune Călin Georgescu. Cît de gravă este situația? – a întrebat Mădălin Ionescu, iar fostul oficial ONU a răspuns fără ezitări: ,,Este foarte gravă!”. Motivul principal? ,,Complexul militar industrial american este interesat să împingă către un conflict - și vor fi ajutați naționaliștii extremiști din zonă”, spune Georgescu, explicînd că, pe de o parte, ,,va aduce un mare profit – așa cum aduce și așa-zisa pandemie în lume”.

În al doilea rînd, ,,dincolo de profitul adus de toate războaiele contrafăcute în lume, acoperă și ceea ce noua conducere de la Casa Albă – sau așa-zisa conducere de la Casa Albă – a impus deja și va impune prin anumite legi care vor fi trecute mult mai ușor în spatele conflictelor existente la nivel internațional”. Tradus – diversele secvențe de ,,revoluție” progresistă! Adică disoluția societății, așa cum o cunoaștem, înlocuirea ei cu un melanj progresist și consumist.

Dar, problema României, în situația conflictului - dacă apar secvențe militare grave, țara noastră le poate ignora? ,,România nu poate ignora așa ceva, numai că nu este pregătită cu absolut nimic”, a repetat Călin Georgescu, propunînd o formulă șocantă: ,,Șansa României este înțelepciunea rusească”. Adică, evitarea unui conflict de proporții, care să antreneze mai multe state. Pe de altă parte, Călin Georgescu atrage atenția că, în Donbassul de azi, 80% din populație sînt ruși – ,,Rusia nu este o țară lașă, și sigur își va proteja compatrioții. Ceea ce România nu face astăzi - și nu a făcut! - cu românii aflați în Ucraina, mă refer la spațiul românesc din Bucovina de nord”. Care ar fi efectele unui conflict dur între Rusia și Ucraina? ,,Ar fi dezastruos, pentru că ar implica lucrurile internaționale”, spune Georgescu, subliniind un aspect foarte periculos: ,,Ucraina s-ar alimenta militar prin teritoriul românesc – și fiind sprijinită de America nu ar fi o chestie tocmai bună”.

Călin Georgescu crede că ,,Rusia este extrem de bine pregătită – și nu va cădea în plasa întinsă pentru generarea unui conflict, dar în același timp nici nu se va lăsa mai prejos dacă lucrurile vor escalada. Rușii sînt cei mai buni șahiști din lume - și așa vor rămîne - și știu cînd o capcană este întinsă. Aceasta este șansa, înțelepciunea rusească să nu intre în așa ceva, pentru că România nu e pregătită cu nimic, diplomatic și strategic”, a conchis posibilul premier suveranist.

Această opinie a lui Călin Georgescu se poate corobora cu cea a fostului ministru PSD al Apărării, Gabriel Leș

,,Situația la frontiera de est a Ucrainei este tensionată, volatilă și cu perspective nu tocmai optimiste”. Atenție, Leș consideră că România ,,nu poate privi cu dezinvoltură aceste evoluții, avînd interesul de a preîntîmpina orice formulă de escaladare, inclusiv la nivel declarativ”! Mai mult, fostul ministru respinge aberațiile propuse dinspre SUA, mai exact declarațiile debitate de fostul comandant al Forțelor terestre ale SUA în Europa, generalul Ben Hodges, care propunea izolarea Rusiei și… minarea Mării Negre! ,,O confruntare în regiune poate oricînd degenera, astfel că eforturile de aplanare a tensiunilor ar trebui să înlocuiască declarațiile sforăitoare de chemare la oaste ale unor minți înfierbîntate”, spune Leș, completînd: ,,Mă îngrijorează profund pozițiile unor aventurieri care propun, spre exemplu, minarea apelor Mării Negre”.

Întrebare - cui îi sînt adresate frazele următoare: ,,Atenție pescuitorilor în ape tulburi, «strategilor de geniu», și mai ales celor care se cred în miezul unui joc de șah. Regret să-i dezamăgesc, însă nu e vorba de șah, ci de acel joc în care contează cine clipește primul. Mai mult decît atît, ferească Dumnezeu ca prin escaladare să nu devină un meci de Go”, scrie Gabriel Leș. Jocul de ,,Go” este un sport al minții, ,,șahul” chinezesc, bazat pe încercuirea (pieselor) adversarului. Aluzie deci și la adversarii pe care ni-i creăm singuri – dar mai ales prin supunerea totală față de ,,partenerii strategici”. Deci, cui îi sînt adresate critica și avertismentul? Din păcate, sînt prea mulți în această situație: miniștrii Aurescu și Ciucă, președintele Iohannis și mulți alții care bagă bățul prin gard!

,,Este critic să fie evitate provocările și gesturile nesăbuite, întrucît sîntem mai aproape decît vă imaginați de acel punct fără de întoarcere”, conchide fostul ministru PSD, Gabriel Leș – poate cea mai lucidă și curajoasă poziție față de o stare tensionată care, de fapt, NU ne privește. Dar în care se pare că ne aruncăm cu capul înainte!

A treia opinie îi aparține cunoscutului analist și consilier politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, Constantin Gheorghe, care a scris una dintre cele mai sceptice analize despre situația României. ,,Nu vă mai faceți iluzii: România a trecut de punctul în care se mai poate inversa trendul spre prăbușire. Fundamentele statului s-au prăbușit. Instituțional, el nu mai există”, scrie analistul, considerînd că statul ,,se mai ține din inerție, și doar dacă nu trebuie să facă față unor crize. Cînd se confruntă cu o criză, oricît de mică, oricît de simplă, statul își dă măsura incompetenței și neputinței lui”. O primă concluzie este că ,,nu mai există salvare pentru statul român, și nici pentru noi”. Constantin Gheorghe apreciază că ,,Reconstrucția statului va fi aproape imposibilă - pentru că el a fost distrus în primul rînd în mintea oamenilor, fără de care nu poate exista salvarea lui, și a cetățenilor. Practic, acum nu mai avem cu cine reconstrui statul, pentru că nu mai avem cetățeni!”, scrie analistul, subliniind sceptic – ,,cei care cred că există salvare pe cont propriu își fac iluzii”.

Atenție la observația-cheie: ,,Statul este, în primul rînd un sistem de solidarități, un mecanism de gestiune colectivă a riscurilor. Și acum, cînd aveam nevoie de această gestiune colectivă a riscurilor, în pandemie, aflăm că sîntem singuri în fața nevoilor. Și, ca de obicei, cine are bani trăiește, cine nu, la Pătrunjelul”. Evident, Constantin Gheorghe nu pune egal între ,,cetățeni” și posesorii de buletine, ci consideră că ,,pentru a produce cetățeni nu există rețete”, ci este un ,,proces dificil, în perspectiva timpului lung, în care intră multe ingrediente, inclusiv, sau mai ales, luptele pentru drepturi și libertăți”.

Iar în cazul României și chiar al lumii noi, progresiste, ,,dacă renunțăm la istorie, nu înțelegem de unde venim, și unde ne ducem, și atunci ne pierdem libertatea. Din păcate nici ocupanții României nu se găsesc într-o situație mai bună, pentru a ne ajuta să ne reconstruim statul”, spune analistul, referindu-se la Occident. ,,Pentru că, pînă la urmă, nu pot, dintr-un motiv simplu: și ei au restrîns statul la dimensiunea sa represivă. Trăiesc din amintiri”.

De fapt, conchide analistul, ,,odată cu schimbarea de generații, se duc dracului și celelalte state. Care vor fi înlocuite, pentru puțină vreme, cu corporațiile. După care urmează anarhia, și prăbușirea Occidentului”, consideră Constantin Gheorghe, parcurgînd un traseu început de Spengler, Toffler sau Jacques Ellul. Concluzia și soluția vor deranja prooccidentalii… și nu numai: ,,Cei care pot păstra funcțional statul vor stăpîni lumea. Ne place sau nu!”.

Am încheiat cu analiza lui Constantin Gheorghe pentru că merită a fi studiată atent, ca o ecuație a lumii actuale, în care necunoscuta este CE va rămîne din lumea pe care o cunoșteam? Și cînd se va petrece deznodămîntul. Nu ,,dacă”…

Adevărul despre prăbușirea Turnurilor Gemene

Rudele victimelor atentatelor de la 11 septembrie 2001 contestă concluziile anchetei La 20 de ani de la această tragedie, Caroline Burbank dorește să descopere cauza reală a morții logodnicului ei, britanicul Jeff Campbell, care a murit într-unul dintre zgîrie-norii care s-au prăbușit în flăcări. În acest sens, ea a depus o cerere procurorului general al Angliei și Țării Galilor, Michael Ellis, solicitîndu-i să facă apel la Înalta Curte pentru a dispune o nouă anchetă legată de cauza morții celui ce ar fi trebuit să devină viitorul ei soț. Caroline și membrii familiei lui Jeff Campbell și-au desfășurat cercetările cu privire la prăbușirea World Trade Center cu ajutorul anchetatorilor și experților. Potrivit Daily Mail, aceștia au studiat sute de mărturii oficiale ale martorilor, natura căderii turnurilor și analiza probelor de praf prelevate la locul tragediei. Drept urmare, a fost întocmit un dosar voluminos de documente care indică faptul că la New York a fost efectuată o detonare controlată a clădirilor. Campbell și consilierii lor științifici și juridici spun că această concluzie se bazează pe dovezi copleșitoare și pe legile fizicii. În acest demers de aflare a adevărului li s-au alăturat alte șase familii care și-au pierdut persoane dragi în acea zi fatidică. Ei speră să poată contesta concluzia oficială conform căreia zgîrienorii au fost distruși prin arderea combustibilului scurs din aeronave, care ar fi topit structurile metalice. În special, mărturia martorilor se bazează pe o serie de explozii ce au avut loc în turnuri chiar înainte de impactul fatal.

Familia Campbell și avocații londonezi speră să demonstreze că Turnul de Nord, în care a murit Jeff, a căzut din cauza unor explozivi și materiale incendiare aflate la baza sa. Familia lui Campbell și organizația americană „Architects and Engineers for the Truth About 9/11” au demonstrat că structurile metalice masive încep să se topească doar la temperaturi de 1.537 grade Celsius, în timp ce temperatura combustibilului care a ars în turnuri nu ar putea depăși 926 grade în orice formulă posibilă de calcul. Nouă oameni de știință de renume au publicat un studiu care demonstrează că praful provenit de la ruinele celor două turnuri conținea particule roșii de explozivi nanotermici – un compozit intermolecular de înaltă energie fabricat în SUA cu eliberare mare de energie într-o reacție instantanee. Formații sferice cu elemente chimice s-au găsit și în praf.

Dosarul Campbell indică, de asemenea, inadvertențe izbitoare în ancheta oficială. Experții explică imposibilitatea procesului de distrugere descris, întrucît contrazice a treia lege a mișcării lui Newton. Conform actului oficial, prăbușirea turnurilor a avut loc numai după ce explozivii au tăiat baza clădirii, ceea ce a permis prăbușirea părții sale superioare. Pompierul Frank Campagna povestește că a văzut trei explozii, după care întregul colos al clădirii a căzut. Sute de ofițeri de poliție și pompieri raportează explozii în holurile turnurilor și în camerele inferioare, ce au generat mingi uriașe de foc. Directorul Operațiunilor Turnurilor, Anthony Saltalamachia, care se afla la parter, spune că a auzit cel puțin zece explozii, de parcă ar fi fost detonate grenade. Mai mult, există dovezi că primele explozii au fost auzite chiar înainte de impactul avioanelor Boeing. Acest lucru este confirmat de datele seismografelor: în acea dimineață au înregistrat cutremure și explozii în zona World Trade Center. Dar anchetatorii au păstrat tăcerea în legătură cu acest lucru, contestînd toate informațiile care contraziceau versiunea oficială.

Pentru prima dată, Washington se va confunta cu un proces foarte serios demarat de persoane al căror scop în viață este să descopere cauzele reale ale deceselor celor dragi. N.K.

Polemici « Controverse

Bătrîna Stradă a Colþei

Bătrîna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. Necesitatea modernizării Bucureștilor a făcut ca și acest vechi colț să fie azi șters de pe harta Capitalei: ,,Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-house-urile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. Vestita stradă a Colței a fost osîndită definitiv, fără nici un drept de recurs. Tîrnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colței și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrînești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țîțîni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele uliței Colței e menit să fie uitat, poate mai repede decît credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici”. Reporterul Alex F. Mihail a consemnat în articolul ,,Bucureștii cari se duc”, publicat de revista ,,Realitatea Ilustrată” din 14 august 1935, cîteva dintre poveștile acestei străzi.

Vechiul negoþ

,,Ulița Colței a avut pe vremuri o importanță deosebită pentru negoțul bucureștean, care se făcea mai cu seamă în Tîrgul-din-Năuntru, în afară de comerțul mai puțin important din Tîrgul de Sus. După cum spun bătrînii, era o adevărată sărbătoare în piețele Bucureștilor sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Abia în primul an al descălecării domnitorului Carol I s-a construit cea dintîi linie ferată, București-Giurgiu, care pe calea Dunării ne punea în legătură cu Apusul. Pînă atunci călătorii veneau la București cu poștalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi. Pe vremea lui Cuza Vodă nu era nici un kilometru de cale ferată în țară. Bătrînul morar Assan, tatăl cunoscuților frați Assan, a trebuit să construiască diferite poduri solide peste rîuri cînd a adus în țară primul motor greu, cu aburi, pentru moara întemeiată de dînsul pe șoseaua Ștefan cel Mare. Toate aceste care cu mărfuri ale toptangiilor, ca și vaporul minunat al lui Assan (de la care a rămas pînă azi numele unei străzi de prin partea

locului, strada Vaporul lui Assan), toate aceste vehicule erau aduse mai întîi la Carvansaraua domnească, pentru vămuire.

După cum ne spune V. A. Ureche – citat de Gion – Carvansaraua, înainte de 1778, era vagaboandă, mutîndu-se din loc în loc, pe diferite maidane dimprejurul Tîrgului-de-Sus și Tîrgului-din-Năuntru. Egumenul de la Colțea, om deștept, avea pe aceea vreme un maidan destul de întins, pe locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziția de fructe. Un maidan care se întindea poate și dincolo de bulevardul ce-a fost croit după răsboiul din 1877. Egumenul a clădit acolo niște odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameș, care-a hotărît că din acel moment Carvansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate maidanele, ci să rămînă aici stabilă, unde-și rînduiseră și slujbașii condicile lor, prin rafturile din odăile egumenului. De la Carvansaraua din strada Colței, carele cu mărfuri erau aduse la Hanul Sfîntului Gheorghe-Nou, unde toptangiul - boier mare față de cei cari vindeau cu paralîcul – dădea sfoară în tîrg că în cutare și cutare zi se vor desface lăzile cu marfă aduse de pe maidanul Carvansaralei, după vămuirea lor. Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul, cu catastiful în mîini, era înconjurat de negustorii cei mici. Se vindea marfa cu prețul pe care-l hotăra el, toptangiul, după învoiala ce făcuse cu ceilalți toptangii, pentru care-și deteseră și zapise la mînă, unii altora. Un adevărat cartel, după cum observă Gion în Istoria Bucureștilor. De crîcnea negustorașul și zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea deloc marfă, ba îl făcea «mojic ori budală», cuvînt de origine turcească (prostănac sau năuc). După asta, vechiul angrosist își muia pana de gîscă în călimara de la brîu, fără să-i pese de văicărelile și de rugămințile celor refuzați de dînsul, și scria lăzile pe numele altor negustori, grav și impasibil ca un judecător de la Divanul Sultanul”.

Înregistrarea privilegiului transportatorului, ipotecii mobiliare sau gajului, pentru plata prețului serviciului, în Registrul Național de Publicitate Mobiliară (I)

Reglementări cu privire la drepturile băneşti ale transportatorului

Drepturile pecuniare ale transportatorului izvorîte din contractul de transport de bunuri sînt reglementate de art. 1978 C. civ. (Preţul şi alte cheltuieli) astfel: ,,1. Preţul transportului şi al serviciilor-accesorii prestate de transportator sînt datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin contract sau legea specială, după caz.

2. Dacă bunurile nu sînt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul de transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste împrejurări, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile.

3. Dacă preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar.

4. Preţul serviciilor-accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel”.

Art. 1980 C. civ. prevede, cu privire la plata sumelor datorate transportatorului de bunuri, că: ,,1. Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decît dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat, în condiţiile prevăzute la art. 1.978 alin. (3).

2. În caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate dacă plăteşte transportatorului suma pe care susţine că o

Gîrliþa Bucurescioara

,,Bătrînii spun că în vremea veche, Bucureștii erau plini de fel de fel de bălți mocirloase, unele făcute de capricioasa Dîmboviță, care-și muta cursul din loc în loc, precum și de gîrla dispărută Bucurescioara, sau de murdarul pîrîu Colentina. Prin Secolul al XVIII-lea, una dintre aceste bălți era pe lîngă Carvansaraua din str. Colței și se numea Lacul Șuțului sau Balta de la Carvansarai. Gîrlița Bucurescioara, atît de iubită de săpunarii, măcelarii și pescarii veacurilor trecute, isvora din Lacul Icoanei, trecea pe lîngă actualul spital Colțea, spre a forma balta arătată mai sus, și apoi se despărțea în două: o parte o lua spre podul Tîrgului-de-afară, pe lîngă Hotelul Londra de azi. Cealaltă ramură curgea spre sud-vest, prin Tîrgul Cucului, trecea pe lîngă o moară de apă, vestită pe vremuri, și cobora apoi prin Bazaca, spre Dîmbovița. Balta era înconjurată cu trestii și sălcii. Aproape de dînsacam în coasta grădinii Sf. Gheorghe de azi - se făcea tîrgul sau piața. Acolo se vindeau rogojine, osii și spițe de roate; iar pe de lături se înșirau scaunele de pescării, măcelarii precum și tarabe cu manufacturi. Din sălcii, bucureștenii auzeau, în fiecare primăvară, cîntecul cucului pînă pe la 1800. De aici numele de Tîrgul Cucului”.

Străzile Bărăþiei, Bazaca ºi Şepcari

„Vechile ulițe Bărăția și pitoreasca Bazaca sînt azi de asemeni sortite pieirii cu prilejul prelungirii Bulevardului Brătianu. Prin Bazaca trecea odinioară, după cum am arătat mai sus – gîrlița Bucurescioara, spre a se arunca în Dîmbovița, rîu carpatin care-și croise albia neregulată în spatele Hanului Manuk ale cărui ziduri bătrîne, aproape nemodificate, alcătuiesc în zilele noastre Hotelul Dacia, din str. Carol, fosta Uliță franțuzească. Chiar în dosul lor, curgea Dîmbovița cu maluri noroioase, pe locul unde sînt străzi pavate și prăvălii multe. Albia ei a fost mutată și canalizată după 1877, fiind tăiată în apropiere de biserica Brâncoveanu, unde o știm cu toții. O vor căuta însă zadarnic strănepoții noștri, căci a fost înmormîntată și ea acum, sub stratul de beton recent turnat, planșeu care a unit și nivelat ambele splaiuri ale gîrlei. (…) Necesitățile urbanistice fac ca labirintul alcătuit de prăvăliile și pavilioanele acestor bătrîne străzi să-și trăiască acum ultimele zile, urmînd ca peste trupul vechilor și glorioaselor ulițe să se croiască în zilele noastre bulevardul larg de cincizeci metri, care va contribui împreună cu celelalte modernizări, să facă din București o metropolă a peninsulei balcanice și poate a Orientului European. În paginile Realității Ilustrate privim la Bucureștii vechi, care se duc și cu care nu ne vom mai întîlni niciodată”.

DEIERI-DEAzI BLOGSPOT COM

datorează acestuia din urmă şi consemnează diferenţa reclamată de transportator la o instituţie de credit”.

În practică, de cele mai multe ori, prețul serviciului de transport rutier de bunuri se plătește la termenul convenit între expeditor sau, după caz, destinatar și operatorul de transport rutier, evident ulterior remiterii bunurilor transportate destinatarului, sau se plătește eșalonat. Avem în vedere, aşadar, modul în care operatorii de transport rutier îşi pot satisface creanţele neonorate la scadenţă.

Privilegiul transportatorului (1)

Privilegiul transportatorului izvorăște din dreptul de retenție pe care îl are transportatorul cu privire la bunurile transportate. Noțiunea dreptului de retenție este definită de art. 2495 din Codul civil: cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cît timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorîtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atît timp cît creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. (va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

Din Bucure ş tii de altădată

Bulevardul Colței, 1900

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Restituiri eminesciene

Activitatea lui Eminescu la ziarul ,,Curierul de Iaşi”

Eminescu a fost redactor la ziarul ,,Curierul de Iași” în perioada 19 mai 1876 – sfîrșitul lui octombrie 1877. Un răstimp nefericit pentru tînărul jurnalist, chiar dacă articolele sale social-politice, economice și cultural-artistice vor face dovada unui condeier înzestrat. Așa că demiterea sa de la ,,Foaia vitelor de pripas”, cum îi spunea, în derîdere, obscurei publicații, avea să vină ca o ușurare. A urmat o perioadă neagră pentru Eminescu, obligat să accepte găzduirea lui Creangă în bojdeuca sa din mahalaua Țicăului. Dar, peste o lună, Titu Maiorescu l-a pus pe Ioan Slavici să-i scrie, chemîndu-l la București, să lucreze în redacția ziarului conservator ,,Timpul”, unde, rînd-pe-rînd, îi va avea colegi pe Slavici, Caragiale, Ronetti-Roman, Gr. Grandea, Gr. Păucescu și alte nume ale publicisticii vremii. În perioada 1880-1882, Eminescu va fi redactor-șef la ,,Timpul” și, practic, el va ține foaia în viață, tipărind, pe lîngă poezii, și articole care apărau interesele generale ale țării, dar făcînd și secretariat –corectură, paginație etc. El va fi bine plătit, chiar dacă, uneori, primea salariul cu întîrziere. Eminescu va lucra la ,,Timpul” pînă în data de 28 iunie 1883, cînd, în urma unor mașinațiuni politice criminale, puse la cale de Masonerie, și cu ramificații care duceau pînă la Viena și Berlin, va fi declarat nebun și internat în sanatoriul doctorului Șuțu, iar ziarul va fi suspendat.

După cum susține și exegetul D. Vatamaniuc, multe dintre articolele publicate de Eminescu în ,,Curierul de Iași” sînt redactate într-un stil neutru, propriu gazetăriei mărunte, fără prea multe adaosuri stilistice, fapt care a ridicat probleme serioase cînd a fost vorba să fie atribuite lui sau unui coleg de redacție. Cu toate acestea, multe neclarități s-au spulberat cînd ,,Curierul de Iași” a publicat în 22 iulie 1877, la rubrica ,,Revista internă”, un material despre vizita lui Mihail Kogălniceanu, ministrul nostru de Externe, la Viena, și întîlnirile sale cu contele Andrássy, ministrul de Extene al Imperiului Austro-Ungar, și cu Andrew Buchanan, ambasadorul Angliei la Viena, despre care relatase și cotidianul ,,Die Presse” din Viena. Dar, pe Eminescu nu l-au interesat persoanele cu care s-a văzut diplomatul român și nici că au discutat despre participarea românilor în războiul ruso-turc, ci altceva mult mai important: ,,Considerația ce se cuvenea ministrului român”. E cert că Eminescu a redactat această notă, întrucît era singurul din redacție care știa limba germană. Iată notița: ,,La 20 iulie (1 august) la amiază a sosit la Viena D. M. Cogălniceanu, a cărui petrecere acolo fusese fixată cam pînă sîmbătă. A doua zi înainte de amiazăzi D(omnia)-sa a avut în palatul ambasadei engleze o conferință de mai mult de o oră cu ambasadorul Marii Britanii lordul Buchanan. O zi în urmă D(omnia)-sa a vizitat pe contele Andrassy, care peste puțin i-a și întors vizita. Se înțelege – zice «Pressa» din Viena – că cu ocazia acestor vizite reciproce vor fi vorbit despre împrejurările politice ale României. Domnul Cogălniceanu va fi simțit trebuința de-a lămuri participarea României la război și se poate că apoi contele Andrassy a avut ocazie de a-i repeta vorbele, ce le-a zis mai deunăzi reprezentantului României, care precum se știe sînt altfel indiferente, dar se vede scopul lor, de vreme ce știe că dincolo de Dunăre România nu are nici un teren pentru cuceriri”.

De mai mare importanță pentru cititorii înclinați spre deliciile relatării faptelor diverse, într-un limbaj echivoc și garnisit cu expresii mai colorate, tipice vorbirii popular-colocviale, s-a dovedit notița ,,Contesa Dash”, tipărită de Eminescu în ziarul ,,Timpul”, în 1881. Cine a fost această doamnă și de ce Eminescu i-a acordat atenția sa? Tot D. Vatamaniuc ne lămurește în paginile 11-13 ale Revistei ,,Manuscriptum”, nr. 38/1980. Anume că, pe numele ei, Gabrielle Anne de Cisterne de Courtiras, marchiza de Poilloüe de SaintMars Poitiers (1804-1872) era căsătorită cu Grigore M.

Sturza, fiul domnitorului moldav Mihai Sturza. Pentru cine a uitat, e bine de știut că Mihai Sturza i-a acordat rangul boieresc de căminar lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești. Potrivit uzanțelor vremii, proaspătul căminar s-a înfățișat la Iași, în fața lui vodă, să-și exprime gratitudinea.

– La ce-ai venit, arhon căminare?

– Am venit, măria ta, să-ți mulțămesc pentru boierie.

– Cine știe în ce cîrciumi te-oi tăvăli de-amu!

Dar căminarul Eminovici nu era dintr-aceia, căci avea acasă o spuză de copii pentru care se ambiționase să cheltuie cu ei prin cele școli înalte. Poate de aceea Eminescu se va opri la beizadeaua și nora domnitorului, cine mai știe... Lăsînd istoria la o parte, se cuvine să mai menționăm că nobila franțuzoaică tipărise numeroase povestiri, romane și memorii. Iar pentru noi, romanul ,,Mihail Le Moldave” (Bruxelles, 1848), tradus de Theodor Codreanu, ,,Mihail Cantemir, moldoveanul”, și tipărit la Iași în 1851. Iată și cealaltă notă: ,,Contesa Dash a fost nevasta întîia a lui Grigore M. Sturza. De tînăr plecat în Paris, el se interesa de magnetism și mesmerism carele atuncea ieșise la maidan. La prelegeri de mesmerism a făcut cunoștință cu ea și a luat-o în Moldova. Tatăl său, Mihai Vodă Sturza n-a permis să se căsătorească împreună, mamă-sa Vogorodina însă le-a dat azil pe moșia Lăzăreștii lîngă Prut. Aici Grigore a chemat un popă și s-a cununat cu ea bisericește. Contesa era o femeie grasă și puternică care a atras atenția țăranilor prin împrejurarea că mînca cocostîrci și broaște fripte. Vodă Sturza, care nu voia să recunoască căsătoria, a văzut-o cu toate astea de departe și, om de rasă, a avut o magnifică plăcere și milă de rasa puternică a acestei femei. Se zice că în împrejurările lor amoroase, Grigore și contesa au făcut de bătaie de joc orice pat fie de lemn, fie de fier și că Grigore a trebuit să construiască un pat anume de lemn de stejar. Ea se punea pe pat iar el se arunca de la treizeci de pași depărtare din fugă asupra-i ca armăsarii. Umbla mult călare contesa și atunci a scris mai multe romanuri, în cari e vorba de împrejurările din Moldova”.

Dintr-un jurnal cultural radiofonic

Activitatea critică și editorialistică a lui Dumitru Panaitescu-Perpessicius, întinsă pe mai bine de o jumătate de secol, s-a materializat prin publicarea a numeroase volume de analiză și sinteză literară. Ca majoritatea criticilor din generația sa, și el a urmărit mersul literaturii noastre în contextul literaturii europene clasice și moderniste, și cu precădere cea franceză. Căci n-a fost partizanul unei singure școli literare și a îmbrățișat, cu căldură, toate direcțiile și toate formele artistice din convingerea că un critic literar nu trebuie să aibă prejudecăți și preferințe. Cu această convingere s-a apropiat de literatura franceză – Rabelais, Beaumarchais, Hugo, Baudelaire, Mallarmé, Valéry, Gide, Camus. Din perspectiva lor, a dat aprecieri exacte scriitorilor români, precum Coșbuc și ,,liotei de coșbucieni”, Dimitrie Anghel și Ion Pillat, dar și Bucura Dumbravă, Ion Barbu, Sadoveanu sau Ion Trivale, Cantemir, Caragiale sau I.M. Rașcu. În afara verdictelor

ușoare, dar pertinente, Perpessicius a impresionat și prin erudiția din comentariile sale, simpatia și îngăduința oferite debutanților.

De numele lui Perpessicius se leagă cercetarea și tipărirea manuscriselor eminesciene, efort concretizat în apariția primelor 6 volume în perioada 1939-1963. În timp, alți exegeți i-au continuat opera – Petru Creția, D. Vatamaniuc, P. Marcea, Al. Oprea, care au tipărit poezia, proza și jurnalistica lui Eminescu.

În egală măsură, Perpessicius a acordat atenție și memorialisticii, domeniu considerat de unii cam la marginea literaturii – amintiri din Brăila natală, profesorii și colegii de liceu și de la Facultatea de Litere din București, lecturile parcurse, dificultățile întîmpinate în editarea lui Eminescu. Despre aceste memorii am mai scris și cu altă ocazie. În articolul de față, ne vom referi la ,,Jurnalul cultural radiofonic”, alcătuit din 10 texte dedicate lui Eminescu și rostite de Perpessicius la Radio-București între anii 1935 și 1941. De fapt, tot atîtea conferințe care au abordat mai multe aspecte din viața și opera poetului. Cum ar fi: evoluția sănătății sale; note pe marginea unor ediții ale operei eminesciene; pledoarie pentru ridicarea unui moument Eminescu la București; traducerea poeziei eminesciene în limbi moderne etc. Aceste conferințe s-au adăugat la articolele publicate de Perpessicius în ziarul ,,Cuvîntul” din perioada 1937-1943, tot pe aceeași temă: ,,Eminescu în italienește”; ,,Eminescu bard liberal”; ,,Cultul lui Eminescu”; ,,Indezirabilul Eminescu”; ,,Statui pentru Iosif și Chendi, pe cînd a lui Eminescu?”.

În numărul de față al revistei noastre, vom reproduce articolul dedicat de Perpessicius editării la ,,Cartea Românească” a unor poezii de Eminescu în limba franceză, în traducerea făcută de Marguerite Miller-Verghy.

,,Au apărut, într-o frumoasă tipăritură, editată de «Cartea Românească», «Poeziile lui Eminescu» în traducerea franceză a d-șoarei Marguerite MillerVerghy. Inițiată încă de mult, tălmăcirea aceasta integrală în franțuzește își datorează de bună seamă desăvîrșirea acelui impuls imprimat de premiile instituite de regretatul magistrat, mecenatul de Hamangiu. De atunci încoace, rîvna tălmăcitorilor nu cunoaște odihnă și, dacă n-au fost încă încununate, numeroase sînt traducerile eminesciene în germană, franceză și engleză. Dintre cele mai recente se cade amintită tălmăcirea englezească a d-lui Dimitrie Cuclin și cea germană a d-lui Tomoioagă.

În franțuzește se cunoșteau pînă acum nenumărate încercări, începînd cu cele ale lui Al.G. Șuțu și sfîrșind cu cele ale părintelui Baral. Dar ceea ce lipsea încercărilor acestora, ca și-n majoritatea încercărilor în alte limbi, era tocmai fluiditatea muzicală a versului eminescian, cu toate că anumite informații vorbesc de o izbutită echivalență a unora din traducerile în ungurește. Fapt este că marii lirici nu pot fi tălmăciți decît de temperamente înrudite sau meșteșugari dibaci în a simula finitatea temperamentală – un caz oricum mai greu. În cazul acesta e preferabilă o cale de ocol, care –părăsind atracțiile mincinoase ale rimei, cu atît mai fals, cu cît sînt mai nenaturale -, să năzuiască la o prezentare simplă cît mai clară și cît mai credincioasă a spiritului poeziei traduse. E tocmai metoda utilizată de d-șoara Margareta Miller-Verghy. Versul alb, cu jocul destul de subtil și sugestiv al asonanțelor, inversiuni și rarități lexicale, ce dau de multe ori stihurilor eminesciene un aer vechiu francez și o patină de o arhaică noblețe, fac din traducerile d-șoarei Margareta Miller-Verghy una dintre cele mai interesante și mai izbutite experiențe de transplantare a lui Eminescu în alte limbi. Pentru verificare, am recomanda multe pasagii, dar trimitem, îndeosebi, la tălmăcirea acelei capodopere a eroticei eminesciene «Odă (în metru antic)».

Se cade, după aceea, să amintim că traducerea d-șoarei Margareta Miller-Verghy se voește, în același timp, și un omagiu închinat lui Titu Maiorescu, a cărui ediție, cu prefața întîia și cu postfața biografică, din anul morții poetului, se întîlnesc urmate, cu sfințenie. Volumul se încheie cu cîteva amintiri ale lui Vlahuță, despre Eminescu”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

15 aprilie 1918 – Bojdeuca lui Ion Creangă devine prima casă memorială literară din România

Casă, dulce casă

,,În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveți răbdare, că bunătate întotdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic și Valea Plîngerei, strada Ţicăul de sus, nr. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu pînʼ la genunchi, cînd sînt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu și sfîrșind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins. Răposatul Conta și Lambrior știau căsuța mea. Pompiliu, d-l. Nica și mai ales bietul Eminescu, de asemenea”. (Scrisoare a lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, din 19 septembrie 1887).

Bojdeuca - muzeu

La 15 aprilie 1918, Bojdeuca din Iași a lui Ion Creangă a fost declarată muzeu, devenind prima casă memorială a unui scriitor din Romînia. Ion Creangă a locuit aici din vara lui 1872, cînd stilul său de viață, mai puțin ,,ortodox”, i-a adus răspopirea. Ce-i drept, și el s-a străduit să o obțină. Om citit și deschis la minte, era adesea revoltat de limitările impuse pe atunci de reprezentanții Bisericii. Își sfida superiorii mergînd la teatru, trăgînd cu pușca după ciori și degustînd mai degrabă vinul din bodegile Iașiului decît pe cel de împărtășanie. Inimă largă, oferea cu dărnicie afecțiunea sa mai ales... sexului frumos. Participa cu entuziasm la discuțiile literare de la Junimea și cam lipsea de la altar. Însă lui Creangă nu i-a părut rău că a rămas în

afara preoției. Oricum nu făcuse școala la ,,fabrica de popi” de la Socola, decît de dragul mamei lui, care își dorea atît de mult să îl vadă preot. Deși imaginea lui nu a rămas asociată cu aventuri romantice, precum cea a bunului său prieten, Eminescu, Creangă a fost, se pare, mare crai. După o viață amoroasă intensă și-a găsit iubirea vieții în persoana Ecaterinei (Tinca) Vartic, cea care avea să îi rămînă alături pînă la sfîrșit. Au locuit împreună în vestita bojdeucă, el în camera din dreapta, iar ea, în cea alăturată. Deși erau amîndoi copii de țărani, cu respect față de tradiție, nu s-au luat ,,cu cununie”, dar s-au înțeles bine, fiind potriviți unul pentru celălalt.

Bojdeuca lui Creangăo călătorie în timp

Bojdeuca face parte azi din cele 12 obiective care alcătuiesc Muzeul Literaturii Române din Iași, alături de Casa ,,Vasile Alecsandri”, Casa ,,Vasile Pogor”, Casa ,,Dosoftei”, Casa Memorială ,,Mihai Codreanu” (Vila Sonet), Casa Memorială ,,Otilia Cazimir”, Muzeul Teatrului, Casa ,,Mihail Sadoveanu”, Muzeul ,,Mihai Eminescu”, Casa ,,George Topîrceanu”, Casa ,,Nicolae Gane” și Casa ,,Negruzzi”.

Locuința are două încăperi mici și un cerdac larg, cu vedere înspre dealuri. Două ferestre străjuiesc ușa de la intrare. Deși a intrat în circuitul muzeal la 15 aprilie 1918, ea fusese vizitată, după moartea scriitorului, din 1890, de elevi, studenți, profesori și ziariști. De la inaugurare și pînă în zilele noastre, muzeul a fost restaurat și reorganizat de mai multe ori. Cea de-a doua restaurare, după cea din 1918, a avut loc între anii 1933 și 1934. Între 1965 și 1968, secțiunea documentară de la bojdeucă a fost transferată la Muzeul ,,Ion Creangă” din cadrul Bisericii Golia din Iași. O expoziție documentară avînd ca temă viața și opera lui Creangă

Dosare secrete ale Istoriei (111)

Misterul Kennedy (24)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Am văzut mai sus că el avusese în posesie o legitimaţie falsă de la Selective Service pe numele de Hidell. În actele lui personale s-a descoperit mai tîrziu un aşa-zis certificat internaţional de vaccinare semnat „Doctor A. J. Hidell”. Semnătura „A. J. Hidell“ aparţinea în realitate lui Lee Harvey Oswald...

De altfel, nu există nici un fel de doctor Hidell printre medicii autorizaţi să-şi exercite meseria în Louisiana. Mai tîrziu s-a descoperit, de asemenea, că Oswald – în dorinţa lui tenace de a se face remarcat – a inventat în întregime un comitet intitulat „Dreptate pentru Cuba”, al cărui unic membru era el. Care era numele animatorului acestui pretins comitet? Hidell. Nevasta lui Oswald, Marina, avea să explice: „Ştiam că nu exista nici un fel de organizaţie de acest fel. Şi ştiu că Hidell este pur şi simplu numele lui Fidel, deformat. N-am luat în serios prostiile astea”. Pe vremea cînd Oswald căuta o slujbă la New Orleans, el 1-a indicat pe un oarecare „sergent Robert Hidell” pentru referinţe în vederea unei slujbe şi pe un oarecare „George Hidell” pentru referinţe în vederea altei slujbe.

Cum de a sacrificat Lee Harvey Oswrald 21,45 de dolari ca să cumpere o carabină? Oare tirul era la el o pasiune de nestăvilit?

Cîtuşi de puţin. În cursul interogatoriului său a mărturisit el însuşi că, de pe vremea cînd îşi făcuse serviciul militar la Corpul de infanterie marină, nu mai trăsese decît o singură dată. Dar acolo s-a numărat el oare printre trăgătorii aceia de elită care stîrnesc admiraţia camarazilor şi a ofiţerilor lor? Deloc. Dăduse un examen în decembrie 1956 şi obţinuse 212 puncte. În mai 1959 a marcat 191 puncte. Sistemul de clasament la Corpul de infanterie marină al S.U.A. are la baza lui un barem mergînd de la 190 la 250 de puncte. Așadar, scorul de 190 echivalează cu 0. „Cu alte cuvinte – notează Leo Sauvage –, în mai 1959, cu puţin înainte de a-şi termina stagiul militar, Lee Harvey Oswald avusese exact un punct peste minimul necesar oricăruia din cei 175.571 de membri cît număra pe atunci Corpul de infanterie marină al S.U.A.”. Chiar în perioada în care Oswald a obţinut cel mai bun scor al său (212 puncte), rezultatul lui era inferior „celui considerat ca normă”; aşa a afirmat în faţa Comisiei Warren locotenent-colonelul Allison G. Folsom de la statul-major al Corpului de infanterie marină. Unul dintre membrii Comisiei i-a cerut chiar ofițerului să-şi precizeze ideea: era sau nu Oswald un trăgător deosebit de înzestrat?

Colonelul Folsom – Nu era, bineînţeles... Domnul Ely – Cu alte cuvinte, ziua în care a tras pentru examen era o zi bună pentru el?

Colonelul Folsom – Aşa am afirmat şi eu. (va urma)

ALAIn

a fost organizată chiar în interiorul căsuței. O încăpere adăpostea obiectele personale ale autorului. Între 1984 și 1989, bojdeuca lui Ion Creangă a trecut printr-un proces complex de restaurare și consolidare, a fost construit un amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri și o clădire dedicată expoziției ,,Viața și opera lui Ion Creangă”, precum și construcții auxiliare. Astfel, în interior au rămas doar obiectele personale ale scriitorului și familiei sale, cum ar fi tocul și călimara cu care a scris, tablouri, fotografii, ceasul și cutia pentru tutun etc. Bojdeuca lui Ion Creangă organizează anual patru mari evenimente: la 2 ianuarie (ziua cînd scriitorul a fost înmormîntat), la 1 martie (cînd se aniversează ziua lui de naștere, deși data adevărată nu este cunoscută cu certitudine), 14 - 15 aprilie - Ziua bojdeucii și 31 decembrie (ziua morții scriitorului, cînd, tradițional se cîntă colinde la bojdeucă). Societatea literară ,,Ion Creangă” reunește tineri scriitori din Iași și din alte colțuri ale țării. Întîlnirile lor au loc din două în două duminici, aceștia publicînd volumul ,,Povestiri din bojdeucă”. Iar nouă ,,parcă ne saltă și-acum inima de bucurie” cînd deschidem cărțile în care Nică, ajuns om mare, își lasă sufletul de copil să se plimbe nestingherit și să ne strige peste timp: ,,Ieși, copile cu părul bălai, afară și rîde la soare, doar s-o îndrepta vremea! Şi vremea se îndrepta după rîsul lui”.

PUBLIMIX.RO

SĂMÎNȚA BUNĂ

„De

trei ori străin“

Motto: ,,În credință au murit toți aceștia … doar le-au văzut și le-au salutat de departe, mărturisind că sînt străini și călători pe pămînt” – Evrei 11.13

Gustav Mahler, compozitor și dirijor, s-a născut pe 7 iulie 1860 în localitatea Kaliste din Boemia, care făcea parte din Imperiul austro-ungar (astăzi aflat în sud-estul Republicii Cehia). Fiu al unui hangiu „evreu-austriac“, Mahler și-a petrecut copilăria întrun mediu puternic rasist, ceea ce i-a afectat personalitatea pentru tot restul vieții.

Populația indigenă (cehă) îl considera un străin, pentru că făcea parte din minoritatea austriacă, iar minoritatea austriacă îl considera tot un străin, fiind un evreu. Mai tîrziu, în Germania, el a fost considerat tot un străin, atît ca austriac din Boemia, cît și ca evreu. Mahler a rostit faimoasele cuvinte: „Sînt de trei ori străin: în Austria, ca venind din Boemia, în Germania, ca fiind austriac, în lume, ca evreu. Pretutindeni un nepoftit, nicăieri un binevenit“. Avem în această istorisire o profundă lecție creștină. Viața noastră pe acest pămînt este asemenea unei călătorii, care într-o zi se va sfîrși. Toți credincioșii din toate timpurile, mai vechi sau mai noi, au înțeles că lumea aceasta nu este casa lor veșnică. Ei au fost mulțumiți să fie străini și călători, împotrivindu-se ispitei de a-și face un „cuib“ confortabil aici pe pămînt. Dorința lor a fost de a trece frumos prin lume și de a lăsa lucrări bune în urma lor, fără să împrumute însă vreo trăsătură de caracter specifică acestei lumi, care este împotrivitoare Mîntuitorului. Ei au privit spre Acela care este Ținta credinței lor – Isus Christos – care cu mult înainte a experimentat acest caracter de Străin și Călător prin lume. Ce privilegiu să umblăm în această lume ca niște străini și călători, pe urmele Mîntuitorului!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

O

întrebare inutilă şi periculoasă (5)

– Radiografia unei trădări –

Consecințele trădării

Cînd în noaptea de joi, 27 iulie 1978, generalul Mihai Pacepa părăsea în cel mai mare secret teritoriul Germaniei de Vest la bordul unui avion Hercules aparținînd Forțelor Aeriene ale SUA, trimis special pentru a-l transporta pe șeful spionilor din România în America, a fost scrisă cea mai neagră pagină din istoria Direcției de Informații Externe, în speță din istoria spionajului autohton. Chiar și un novice în materie de informații externe, de spionaj și contraspionaj, pe diferite niveluri de competență, își poate imagina ce cutremur în cadrul sistemului a declanșat dezertarea lui Pacepa la americani. Să nu uităm treapta pe care ajunsese Pacepa în România în ce privește problema atît de complexă a activității Securității în cadrul organizat al Direcției de Informații Externe, cît și activitatea acestuia în imediata apropiere a celor doi Ceaușești (Nicolae și Elena): prim-adjunct al directorului DIE, consilierul lui Nicolae Ceaușescu pentru securitate și dezvoltare tehnologică, secretar de stat în Ministerul de Interne, Consiliul Securității Statului.

unele chestiuni ea fiind chiar pe post de antemergător în rezolvarea problemei! Sute de ofițeri de securitate din MAI și din MAE și-au pierdut funcțiile, părăsind în grabă posturile din străinătate, ducînd astfel la o paralizare însemnată a activității de informații externe. Nu avem loc să nominalizăm pleiada de specialiști pregătiți cu un substanțial efort uman, logistic și material pentru a activa în străinătate (și n-ar fi nici etic), care au avut de suferit, nevinovați, prin deconspirarea întregii rețele de spionaj a României de către fugarul Mihai Pacepa. Pentru că a apărut oficial în presa vremii, amintesc doar de schimbarea ministrului de Interne, Teodor Coman, înlocuit cu George Homoștean, și, la începutul anului 1979, Ilie Verdeț ia locul în fruntea Guvernului lui Manea Mănescu.

moral-umană a corpului ofițerilor din departamentul aparatului de informații externe nu pot fi estompate de excepții. Excepțiile, la rîndul lor, nu au fost puține, ci pe măsura succeselor, aș spune, fie că a fost vorba de căderi sau de trădări, de vulnerabilități și vicii ori de slăbiciuni de caracter. Acolo, erau totuși niște rigori și un spirit contrainformativ care pe unii îi denatura. Multe lucruri nu se știu. Mediul extern avea și multe ispite, dacă le cedai... Vicioșii, cei cu darul beției sau, cum spune generalul Nicolae Pleșiță, dedulciții la corupție, cei cu mîna în pungă, ori cu mîna întinsă erau căutați și foarte bine primiți”. Încercați, stimați cititori, să-l încadrați pe generalul Mihai Pacepa într-una din ispitele enumerate atît de plastic de domnul general Rogojan și veți constata, cu ușurință, că răposatului Pacepa îi corespunde nu un viciu, ci i se potriveau mai multe, dezvoltate pe solul unui caracter uman arivist și malefic.

Pentru Nicolae Ceaușescu vestea a venit ca un trăsnet. Deși nu era bătrîn (avea 60 de ani), cei din preajma lui spuneau că era ,,demolat” fizicește. Multe zile a stat retras, neînțelegînd cum de a fost posibil așa ceva. La București se instalase starea de panică. Nu era nimic neobișnuit în această reacție, măsurile care au urmat au creat un haos în organigrama Ministerului de Interne, mutările de personal și reconsiderările anumitor structuri generînd o degringoladă inedită. Au fost afectate Ministerul de Interne, Departamentul Securității Statului, Ministerul de Externe, Ministerul Comerțului Exterior. În sarabanda anchetelor au intrat zeci și sute de reprezentanți ai acestor structuri, exagerîndu-se cu învinuirile s-a pornit o adevărată vînătoare de vrăjitoare, care, pe termen lung, a amplificat dezastrul pricinuit de fuga lui Pacepa.

Formal, ancheta era condusă de generalul Constantin Olteanu, șeful secției militare (MAI, MFA) din Comitetul Central al PCR. În realitate, Nicolae Ceaușescu urmărea și supraveghea desfășurarea acestei anchete destul de stufoase și cu multe goluri și incertitudini în ceea ce privește constatarea sigură a unui vinovat sau altul. Desigur, nu putem ignora implicarea Elenei Ceaușescu, umbra soțului ei, în

Astăzi putem doar să ne imaginăm dimensiunea pierderilor în planul siguranței naționale declanșate de gestul incalificabil al generalului care făcea parte (putem spune) din familia lărgită a lui Nicolae Ceaușescu. Dacă Ceaușescu s-ar fi apucat să-și scrie memoriile și dacă s-ar fi putut destăinui în fața colii de hîrtie, cred că am fi putut avea oglinda acestei cotituri în viața Securității României. Altfel, ne aflăm în fața mai multor variante, unele incomplete, altele hiperbolizate, așa cum procedează (cu satisfacție vădită) Mihai Pacepa în „Orizonturi roșii”, vorbind de cea mai mare epurare politică din România de după cel de-al II-lea război mondial: ,,O treime din conducerea Consiliului de Miniștri a fost demisă. Douăzeci și doi de ambasadori au fost înlocuiți și peste doisprezece ofițeri de securitate de cel mai înalt grad au fost arestați, împreună cu alte cîteva zeci de cadre cu grad ceva mai mic, care pur și simplu s-au spulberat, au dispărut din vedere, luați de furtuna tulburărilor”.

Cred că pentru Mihai Pacepa, după ce a ajuns la adăpost în SUA, chiar dispariția României de pe hartă ar fi fost comentată în același ton de mulțumire interioară că, vezi Doamne, ce copită i-a plasat el lui Ceaușescu și soției acestuia! Penibilă filosofie a unei răzbunări pe Țara în care ai văzut lumina zilei și ai supt laptele mamei, pe care acuma ai renegat-o odată cu Țara! Desigur, Pacepa a dat mereu cu ,,pedepsirea” lui Ceaușescu și a Securității ,,criminale”, dar ce român sănătos la minte, chiar dacă n-a citit nici o carte de Istorie, îl crede?

Serviciul Extern al Securității (spionajul românesc) a avut rezultate remarcabile, contribuind la dezvoltarea României socialiste pe mai multe planuri, prin folosirea canalelor diplomatice, culturale, științifice, de cooperare economică internațională, prin schimburi de delegații de specialiști. În această muncă nu se acceptă eroarea, ratarea acțiunii presupunînd o anumită deconspirare și un pericol de conflict diplomatic cu statele de interacțiune. De la aceste exigențe rezidă calitatea superioară a materialului uman care încadra funcțiile de ofițeri legendați sau cei fără identitate reală. Dar, așa cum arată și generalul de Brigadă Aurel I. Rogojan, ,,pădure fără uscături nu există”: ,,Profesionismul autentic și valoarea

Vorbind de ancheta declanșată ca urmare a defectării generalului Mihai Pacepa, trebuie să amintim și de cercetarea efectuată în Germania Federală, acolo unde Pacepa a solicitat azil politic la ambasada SUA de la Bonn, tot de aici decolînd spre America. Misiunea din Germania i-a fost încredințată de Ceaușescu generalului Iulian Vlad, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului. Din memoriile generalului Iulian Vlad reiese că nu a fost ușor să descifreze anumite lucruri și etapele premergătoare fugii lui Pacepa, în contextul ostil al Securității germane de a colabora. Să-i dăm cuvîntul: ,,Într-adevăr, poate că a fost partea cea mai delicată, cea mai complicată a ceea ce trebuia clarificat din caz, pentru că din Germania fugise și acolo era de cercetat, de căutat și de stabilit o seamă de lucruri. Vreau să vă spun că nu a fost deloc ușor ceea ce aveam de făcut. La început primele contacte pe care le-am avut cu omologii din Ministerul de Interne și, respectiv, din serviciile de informații germane, au fost, nu reci, dar destul de reticente...”.

Pentru a îngreuna și deruta cercetarea, punîndu-i pe români pe o pistă falsă, germanii au sugerat că Pacepa ar fi putut să dezerteze și în est, nu numai în vest. Bineînțeles, pornind numai de la locul de plecare a lui Pacepa – o bază militară americană din RFG și un Hercules al armatei americane – chiar dacă și partea română ar fi mers pe un asemenea scenariu, singura direcție de zbor a generalului transfug indica numai Statele Unite ale Americii.

Ajungînd în acest punct al acestui capitol mă întorc la dezvăluirile fostului colonel din Direcția de Informații a Marelui Stat Major al Forțelor Armate, Titu Simion, care dezvolta o ipoteză de-a dreptul șocantă: ,,Autorul acestor rînduri susține însă că alții au hotărît în locul lui Pacepa sau, mai bine zis, i-au ordonat lui Pacepa rămînerea în Occident!”. În spijinul afirmației de mai sus autorul ei ne prezintă o serie de suspiciuni și indicii concrete, care făceau iminentă o arestare a generalului, explicînd hotărîrea bruscă a acestuia de a rămîne în afara țării. Argumentul principal prin care ni se dovedește că nu a avut intenția de a rămîne în străinătate – în viziunea fostului colonel Titu Simion –consta în faptul că Dana, fata lui Pacepa, artist plastic, se afla nu cu mult înainte de dezertarea tatălui, la Florența, la o specializare. ,,Dacă Pacepa, spune Titu Simion, ar fi avut cea mai vagă intenție de a rămîne în străinătate, sau ar fi știut că șefii săi din exterior îi vor interzice întoarcerea în România, cu posibilitățile materiale (valutare) și cu relațiile pe care le avea, ar fi fost foarte ușor pentru el să-i comunice fiicei sale să mai întîrzie în Italia și apoi să o aducă lîngă el în RFG. Nu a făcut-o și nu a luat această măsură elementară, pentru simplul motiv că în planurile lui nu a prevăzut rămînerea definitivă în străinătate”.

În expozeul fostului coleg de luptă în tranșeele informațiilor externe românești apare pentru prima oară nevoia extragerii lui Pacepa din România, considerîndu-se că aici și-a încheiat misiunea, și instalarea lui în RFG, ,,placa turnantă cea mai importantă din Europa”. Operațiunea soldînduse cu un răsunător eșec, a apărut ideea salvatoare –refugierea lui Pacepa în SUA.

Privită doar ca informație de senzație, această dezvăluire poate fi trecută ca un număr de inventar din stufosul dosar al cazului Pacepa. Coroborată, însă, cu un șir de evenimente cu ecou în spațiul spionajului internațional, ,,întîmplate” în Germania de Vest, pare a fi verosimilă. Pentru a nu lungi acest subiect (o parte a presei din RFG, din vara și toamna anului 1978, a tocat subiectul pe toate părțile și din toate unghiurile politice germane), voi consemna esența: înscenarea lui Pacepa de demascare a unor spioni ai Direcției de Informații ai Securității Române, de pe lîngă Guvernul Federal German de la Bonn, și implicit discreditarea guvernului social-democrat și a liderilor săi: Willy Brant, Herbert Wehner, Helmuth Schmidt (Cancelarul RFG), și Egon Bahr (liderul Partidului Socialist).

Crezînd că se joacă, precum la București, de-a ,,spionita”, în disperarea de a-și asigura un loc ferit (și bine plătit) într-o structură străină de spionaj, Mihai Pacepa a pus în practică acel scenariu, cu scopul de a demasca un grup de spioni din jurul liderilor socialdemocrați din RFG, spioni care, conform rapoartelor lui Pacepa și ale securiștilor săi din RFG, au fost recrutați pentru organul de spionaj pe care-l conducea Pacepa în România. Situația părea gravă. Nume grele apăreau pe tabla de șah a lui Pacepa, creînd îngrijorare maximă în sfera Contrainformațiilor germane: Ioachim Broudre-Groger (referentul personal al lui Eugen Bahr) fiind arestat, Uwe Holtz (deputat socialdemocrat din Bundestag, președintele comisiei de ajutoare și dezvoltare), căruia, într-o ședință urgentă, i s-a ridicat imunitatea parlamentară; un șef de secție din Ministerul Agriculturii, un funcționar de la grăniceri, un colaborator al partidului liber-democrat și alții.

Curînd însă, după ce se inflamase toată Securitatea Germaniei Federale, bomba dezamorsată de Pacepa n-a făcut decît un fîs prelung, demonstrînd – pentru a cîta oară? – împiedicarea generalului în propria-i capcană, confirmarea venind chiar de la procurorul-șef al RFG, care s-a văzut nevoit să declare: ,,În afara declarațiilor lui Pacepa, nu dispunem de nici o dovadă concretă și indicii de suspiciune...”. Însuși șeful coordonator al

Serviciilor Secrete din RFG, secretarul de stat Manfred Schuber, care a ținut în permanență contactul cu CIA, a declarat: ,,Eram aproape sigur din prima zi că totul nu este decît fum. Acum s-a confirmat. Trebuie să uităm cît mai repede această poveste în interesul igienei noastre politice”. În legătură cu acest conflict diplomatic ziarul ,,Spigel” punea următoarea întrebare, care s-a dovedit a fi inspirată în raport cu logica faptelor: ,,Oare noi, vest-germanii, nu alergăm după o fantomă? Oare nu am căzut în plasa unor povestiri magrebiene ale unui fugar din Balcani, care își dă importanță?”.

De subliniat este faptul că Pacepa n-a apărut niciodată în fața unui tribunal german ca martor, pentru a-și susține afirmațiile, iar Departamentul pentru apărarea Constituției din RFG (Contraspionajul) din Köln, deși a trimis în două rînduri reprezentanții săi în SUA, pentru a vorbi cu Mihai Pacepa, transfugul român nu a putut fi identificat, CIA ținîndu-l bine ascuns.

O

ședință inedită

După o jumătate de an de la evenimentul din iulie 1978, care a marcat profund activitatea Ministerului de Interne, în decembrie, același an, se desfășoară ședința comună a Consiliilor de Conducere ale Ministerului de Interne și Departamentului Securității Statului. Sub conducerea lui Tudor Postelnicu, ministru secretar de Stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului, și în prezența ministrului de Interne, George Homoștean, au luat parte membrii celor două consilii de conducere, precum și șefi ai unor unități din ambele structuri. Ordinea de zi a ședinței era subiectul Pacepa, fiind intitulată ,,Informare cu principalele concluzii și învățăminte ce se desprind din cazul trădătorului PACEPA. Măsurile ce trebuie luate în toate unitățile Ministerului de Interne pentru ridicarea vigilenței, compartimentării muncii, secretizării problemelor și menținerii conspirativității”. Dacă această titulatură bombastică s-ar fi rezumat doar la 4 cuvinte: ,,Ce orbi am fost!”, ar fi cuprins în modul cel mai concret starea în care s-au aflat, timp de aproape trei decenii, cei mai mulți dintre ștabii adunați sub aceeași cupolă a turnării de cenușă în cap!

Am în față o parte a discursurilor (mă rog, criticile și autocriticile) de la ședința respectivă. Citindu-le cu ochii minții de acum, la o distanță de peste 40 de ani, și într-o conjunctură politică și socială total diferită, s-ar putea să fii depășit de semnificația acestei întîlniri dintre corifeii spionajului românesc; în orice caz, nu putem trăi atmosfera încordată din acea sală și nici pericolul unor sancțiuni care pluteau în mentalul celor prezenți, date fiind pierderile cauzate de defectarea celui ce făcea subiectul ședinței. Totuși, se vede de la distanță aplicarea tiparului criticii de partid, cu incriminări directe și colaterale, cu ,,datul cu capul de pereți”, pentru lipsa de vigilență, pentru promovarea spiritului de castă, pentru ascunderea adevărului.

General-locotenent Alexandru Dănescu scormonește trecutul lui Pacepa: ,,S-a cunoscut trecutul dubios al trădătorului, care a făcut parte din organizația YMCA înainte de a veni în Securitate. S-a cunoscut situația dubioasă a părinților și familiei lui, dară aceasta n-a fost cercetată pentru a fi elucidată”. General-maior Emil Macri pune degetul pe rană: ,,Aici nu se pune problema așa cum au ridicat-o unii tovarăși, că acest individ ar fi trădat numai cu un an în urmă. Este un trădător, un criminal, care a desfășurat o activitate dăunătoare statului nostru încă din prima zi, cînd a intrat în aparatul de Securitate, și pînă în momentul cînd a fugit din țară”. O întrebare firească se impune la aceste acuzații: dacă se cunoștea că este ,,un trădător și un criminal... încă din prima zi, cînd a intrat în aparatul de Securitate”, cum naiba de-a rezistat 27 de ani cu aceste vicii, ajungînd pînă în vîrful piramidei Securității?

Iată și un motiv din cauza căruia s-ar fi putut ajunge în situația critică de mai sus, pe care ni-l invocă Generalullocotenent Gheorghe Moga: ,,Tovarășe ministru, tocmai acest lucru mi-l reproșez. În activitatea mea, pe care am avut-o, trebuia să fiu pătruns de un spirit revoluționar

combativ și în acest fel aș fi putut contribui la demascarea acestui ticălos. Nu am avut suficient curaj și de ce să nu spun deschis, m-am gîndit și la pielea mea, la un moment dat”. General-maior Constantin Nuță intră în bucătăria internă a spionajului lui Pacepa, dînd în vileag realitatea contrafăcută: ,,Tovarăși, s-a promovat spiritul de castă de către cei care au condus acest departament și spiritul de paradă, prezentînd pe unde se putea «marile realizări», expoziții peste expoziții, în această sală și în alte locuri, de la produse culinare și spray-uri, care se vindeau prin toate piețele din lume ca mari realizări ale acestei faimoase unități 0920. De asemenea, buletinele care se prezentau și pe la noi nu erau altceva decît scrieri din presă”.

Cel mai documentat material a fost prezentat de Romus Dima, adjunctul ministrului de Interne, discurs ordonat pe 4 puncte principale, care au creat baza de rapoarte individuale a celor care s-au înscris la cuvînt. Iată cum l-a caracterizat Dima pe fugar, dînd tonul viitoarelor critici: ,,Este cunoscut faptul că Mihai Pacepa, element descompus, dornic de înavuțire, carierist și dușmănos, fără cele mai elementare simțăminte omenești, avid după funcții, intrigant și cosmopolist, dominat de dorința de căpătuială, pătrunzînd în aparatul Ministerului de Interne și ocupînd funcții de conducere în cadrul fostei Direcții Generale de Informații Externe, la sfîrșitul lui iulie 1978 a trădat patria, punîndu-se în slujba serviciilor de spionaj occidentale”.

După miezul nopții, după cuvîntul de încheiere rostit de ministrul George Homoștean, care n-a venit cu idei

Pacepa (foto centru, cu ochelari) la o vizită a lui Nicolae Ceaușescu în SUA noi, doar cu picanterii de genul că soțiile multor cadre de securitate ,,discută pe coridoarele policlinicii despre activitatea soților lor”, anunțînd și suplimentarea normelor de hrană pentru trupele de Securitate, marea ședință de analiză s-a încheiat. Cei prezenți au plecat acasă răsuflînd ușurați, unii trecuseră peste o sperietură virtuală, așteptînd să fie maziliți, ceea ce nu s-a întîmplat. Epurările operaseră în perioada anterioară acestei ședințe, DIE fiind literalmente desființată. Sub auspicii mai riguroase și cu multă precauție s-a pornit la reconstituirea spionajului românesc, de data aceasta fiind reconsiderate criteriile de selecție și promovare a tinerelor cadre în aceste structuri destul de sensibile. Nu știm dacă s-a mai ajuns la schema anterioară anului 1978, cu infiltrările de rigoare (vorbim de cele adevărate, nu de ,,stafiile” lui Pacepa), și cu anvergura acelei rețele. Ceea ce știm astăzi este faptul că rămîne, totuși, o enigmă modul cum și-a putut crea Mihai Pacepa un statut beton chiar sub aripa lui Ceaușescu, cînd vulnerabilitatea generalului era destul de transparentă! Ce înzestrări paranormale și ce răbdare a avut acest om încît a fost posibilă o intoxicare atît de profundă și la un nivel atît de înalt? Întorcîndu-mă la ședința de care am pomenit mai sus, sînt sigur că dacă acest ,,for democratic” ar fi funcționat cu 10-15 ani mai înainte nu s-ar fi ajuns niciodată la cazul Pacepa!

Nu întotdeauna învățămintele și concluziile unei ședințe mai folosesc la ceva... (va urma)

GEO CIOLCAN

Dana, fiica generalului (în albastru), la sosirea sa în SUA, întîmpinată de Paula Dobriansky, adjunct al secretarului de stat al SUA

Mărirea şi decăderea familiei de Medici (2)

Francesco de Medici distruge prestigiul familiei (2)

Relația dintre Francesco și Bianca a trezit foarte nemulțumiri în rîndul locuitorilor din Florența, atît din cauza lipsei de morală dovedite de cei doi, cît și din cauza intrigilor ce i-au înconjurat. Însă soarta a făcut astfel încît și moartea celor doi să fie înconjurată de mister. Cei doi mor în aceeași zi, pe 17 octombrie 1587. Cauza morții: oficial, malarie! S-a speculat însă că Ferdinand, fratele lui Francesco, ar fi fost implicat, și că cei doi ar fi murit otrăviți în aceeași manieră ca și Ioana. Abia în ultimii ani, după o serie de cercetări medico-legale, adevărul a ieșit la iveală. O analiză a rămășițelor lui Francesco a dovedit prezența parazitului care cauzează malarie, distrugînd astfel teoria conform căreia el ar fi fost ucis. Asta nu înseamnă însă că și Bianca a murit din aceeași cauză. Rămășițele ei nu au fost încă găsite (iar specialiștii nu-și explică dispariția lor), astfel că nu putem spune cu exactitate dacă ea a murit tot de malarie sau, spre exemplu, a fost ucisă imediat după moartea soțului ei.

independența, ea rămînînd după căsătorie în casa tatălui său. În sursele din epocă Isabella este descrisă ca o tînără frumoasă, plină de viață, puțin impulsivă, independentă, inteligentă și educată. Era de așteptat, astfel, ca ea să nu să înțeleagă cu soțul ei, cunoscut drept un bărbat violent și răzbunător, interesat mai puțin de soția lui și mai mult de o anume Vittoria Accoramboni.

Palatul Medici Riccardi –reședința familiei de Medici

Cu mult înainte de a se muta la Palazzo Vecchio şi, ulterior la Palazzo Pitti, familia de Medici obişnuia să locuiască în Palazzo Medici, numit şi Palazzo Medici Riccardi (datorită faptului că familia Riccardi a cumpărat palatul în 1655), foarte preţuit în Florenţa din punct de vedere arhitectural şi nu numai. Este cunoscut că inventarul artistic al Palazzo Medici Riccardi a fost mult mai mare decît este astăzi, însă o parte semnificativă a acestuia a fost pierdută din cauza împrejurărilor istorice.

După moartea lui Francesco, pe care locuitorii Florenței nu au regretat-o cîtuși de puțin, conducerea Toscanei revine fratelui său mai mic, Ferdinand, un cardinal foarte influent. Acesta părăsește clerul pentru a-și asuma moștenirea politică, reușind – pe parcursul unei domnii de 22 de ani – să redea Florenței stabilitatea politică și economică.

Moartea lui Francesco nu a fost singurul deces suspect din familia copiilor lui Cosimo. Cu doi ani înainte, sora sa, Isabella, căsătorită cu un Orsini, moare și ea în condiții încă neelucidate. Măritată cu Paolo Giordano I Orsini la vîrsta de 16 ani, cu scopul consolidării relațiilor dintre cele două familii, Isabella de Medici a avut norocul de a-și putea păstra

Nefericită, Isabella de Medici își găsește consolarea într-o relație cu un văr de-ai soțului ei, Troilo Orsini, care fusese însărcinat să aibă grijă de ea în perioadele în care Paolo era plecat. Relația dintre cei doi se sfîrșește însă în mod tragic, după ce Paolo Orsini află despre ea și decide să se răzbune. Cu privire la această chestiune istoricii nu au informații clare. Se pare că Troilo Orsini ar fi fost ucis de asasini plătiți de vărul său, în timp ce Isabella ar fi fost ucisă chiar de acesta. Aflată la vila familiei din Ceretto Guidi, Isabella moare în iulie 1576. Potrivit informațiilor oficiale, ea ar fi fost găsită moartă de către Paolo Orsini, care a susținut că soția sa ar fi murit din cauza unei crize apoplectice. Zvonurile spun însă o cu totul altă poveste, în care Isabella ar fi fost strangulată chiar de către soțul ei cu ajutorul cîtorva servitori. Mai mult decît atît, s-a spus că Francesco de Medici ar fi fost cumva implicat (nu știm însă ce ar fi avut de cîștigat de pe moartea surorii sale). Dacă în cazul morții lui Francesco s-a găsit într-un final răspunsul căutat, moartea Isabellei este și astăzi un mister, căci cadavrul ei nu a fost încă găsit.

Decăderea familiei de Medici

Oricum, povestea acestui palat exemplar al Florenţei începe cu arhitectul Michelozzo, care în 1445 a primit de la Cosimo cel Bătrîn de Medici sarcina de a construi o reşedinţă regală evitînd, în acelaşi timp, tentaţia de a-l face prea ostentativ pentru a nu răni orgoliul republican al florentinilor. Rezultatul a fost o splendidă structură ce combina stilul romanic cu elemente inspirate de lucrările lui Brunelleschi (care, de altfel, a excelat el însuşi în lucrul cu logica arhitecturală romanică şi care, mai mult, a înaintat un proiect pentru viitoarea clădire, pe care Cosimo cel Bătrîn l-a respins în favoarea celui conceput de Michelozzo).

Ţinînd cont de măiestria lucrării, se spune că Palazzo Medici Riccardi a dat tonul viitoarei curse de construire de palate pe care Florenţa a cunoscut-o de la Renaştere încolo. Curtea pătrată internă a Palazzo Medici Riccardi este şi ea proiectată de Michelozzo, însă înainte de a intra în palat, turistul ar trebui să acorde atenţie faţadei, exemplară prin măiestrie. Muzeul Medici de la parterul palatului constă în cîteva camere care au supravieţuit de pe vremea în care familia locuia aici, iar în ciuda lipsei de coerenţă, acesta chiar are cîteva elemente de interes, precum Fecioara cu Pruncul, de Filippo Lippi şi Nunta Caterinei, de Medici de Jacopo da Empolo. Masca funerară a lui Lorenzo Magnificul este şi ea expusă în acest muzeu, însă ceea ce ar trebui înţeles despre muzeul respectiv este că acesta vorbeşte mai mult despre prezenţa familei de Medici în Florenţa decît despre logica dominantă galeriilor de artă. Capela Magilor, care este capela palatului, este considerată de unii ca fiind supremul element de interes din Palazzo Medici Riccardi, cu ale sale magnifice fresce create de Benozzo Gozzoli, şi care descriu Călătoria Magilor.

Pe lîngă desăvîrşirea ca atare turnată în această capodoperă (care, potrivit unora, este mai faimoasă decît creatorul său), fresca impresionează prin starea excelentă în care s-a păstrat. Scena Naşterii de Filippo Lippi reprezintă retablul capelei. Mergînd mai departe, Biblioteca Riccardiana e Moreniana este un alt element de interes semnificativ al palatului, cuprinzînd un fond documentaristic şi de carte ce se ridică la aproximativ 50.000 de volume şi 4.000 de manuscrise. Însă, pe lîngă valoarea documentaristică a acestei biblioteci, locul este preţios şi datorită frescei care îi înfrumuseţează tavanul, o lucrare de Luca Giordano ce descrie alegoria omului eliberat de intelect din povara ignoranţei. Mai mult, Palazzo Medici Riccardi beneficiază de o excelentă situare în circuitul turistic al Florenţei, aflîndu-se numai la cîteva minute de Piazza del Duomo şi aproape de Piazza San Lorenzo cu atracţiile sale inerente. Anumite expoziţii sînt ocazional ţinute aici.

În momentul în care Ferdinand I de Medici ajunge la conducerea Florenței, orașul pierduse de mult poziția dominantă pe care o avusese în Secolul al XV-lea. Cu toate acestea, Florenţa a cunoscut, în timpul domniei sale (1587-1609), o anume revitalizare, un ultim puseu al vechii glorii. Din păcate, însă, ca și tatăl lui înaintea sa, Ferdinand a fost succedat de o serie de lideri slabi. Nepotul său, spre exemplu, Ferdinand al II-lea, conduce Florența în perioada lui Galileo Galilei. Dacă, la un moment dat, familia de Medici sprijinise inovațiile în artă și știință care conduseseră la dezvoltarea Renașterii, Ferdinand al II-lea cedează în fața presiunilor papale și refuză să-l sprijine pe Galilei. Astfel, unii specialiști au considerat că slăbiciunea lui Ferdinand și refuzul său de a-l apăra pe Galilei (și revoluția științifică pe care acesta o promova) au însemnat, oficial, sfîrșitul familiei de Medici ca mare patron al artiștilor și savanților și, implicit, al Renașterii florentine.

Oficial, familia de Medici conduce Florența și Marele Ducat al Toscanei pînă în 1737, însă declinul este evident pe întreg parcursul Secolului al XVIIlea, cînd orașul – cîndva cel mai bogat din peninsula italiană – se îndreaptă încet către falimentul economic. Sfîrșit rrm

Palatul Medici Riccardi

Isabella de Medici

Titanic, epava din adîncul Oceanului Atlantic

15 aprilie 1912, ora aproximativă 2:20. Vaporul Titanic, cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit pînă atunci, era înghiţit de apele oceanului, după ce în urmă cu aproximativ trei ore se lovise de un aisberg. Vestea a înconjurat planeta şi presa din întreaga lume a relatat evenimentul nu doar cu lux de amănunte, ci cu un zel care a transformat nefericitul accident într-o legendă.

Există o vorbă în popor care spune că o minune durează trei zile şi care, în cazul de faţă, în mod ironic, se aplică perfect. La trei zile de la plecare, vasul despre care se vorbise atît de mult şi care primise eticheta „de nescufundat”, s-a ciocnit de un aisberg la ora 23:40, în data de 14 aprilie 1912, şi s-a scufundat la ora 2:20, în dimineaţa următoare. În urma acestui fapt şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane dintre cele 2.227, cîte se aflau la bordul navei. Au supraviețuit numai 710 oameni, care au fost preluați de către vasul Carpathia. Este cunoscut că, la vremea construirii sale, se credea că vasul Titanic era considerat de nescufundat, după cum la fel de bine se știe că imensul vapor era prevăzut cu un sistem de compartimentare care în multe situații ar fi făcut imposibilă inundarea completă a calei sale. Nu, însă, și în cazul unui impact colosal cu un aisberg!

Datele tehnice ale celebrei nave sînt impresionate pentru vremea respectivă. Construcția pachebotului Titanic a început la data de 31 martie 1909. ,,Părinții” săi au fost Lord Pirrie, directorul White Star Line, Thomas Andrews, manager în construcții, şi omul de afaceri J.P. Morgan. Aceștia au dorit realizarea unei nave care să epateze, și să concureze cu alte nave luxoase ale vremii – RMS Mauretania și RMS Lusitania. Lucrările la navă s-au desfășurat pe șantierele Harland și Wolf din Belfast (Irlanda). Acestea au fost terminate (cu tot cu echipare) pe 31 martie 1912. Titanicul măsura 269, 1 metri lungime, avea o lăţime de 28 de metri şi o greutate de 46.328 de tone. Nava putea transporta un număr de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj, avînd o putere maximă de 59.000 CP. Şi la capitolul opulenţă Titanicul îşi surclasa toate rivalele. Pasagerii de la clasa întîi se bucurau de facilităţi greu de imaginat pentru epoca respectivă: bazin de înot, sală de sport, teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea pariziană. Şi cum banii ilustrează cel mai bine acest lux, cel mai scump bilet pentru călătoria inaugurală la clasa întîi a costat 875 de lire sterline (64.204, la valoarea de azi).

De ce au existat atîþia morþi

La data de 10 aprilie 1912, Titanicul a plecat din Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franţa, şi Queenstown, Irlanda, Titanicul a înaintat în Atlantic cu o viteză de 21 de noduri (42 km/h). A primit apoi avertizări de aisberg şi, conform protocolului vremii, a mărit viteza la 46 km/h (ulterior s-a dovedit că a fost o greşeală). La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade, iar în noaptea rece şi fără lună marinarii aflaţi la punctul de observaţie au văzut prea tîrziu gheţarul.

Astfel, Titanicul a lovit aisbergul la tribord, provocînd o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m, din cei 300 ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 aprilie 1912, nava s-a scufundat rupîndu-se în două

părţi. De altfel, filmul regizorului James Cameron, din 1997, respectă scenariul după care s-a produs scufundarea. În cele 20 de bărci de salvare au intrat doar 700 de oameni, deşi capacitatea acestora era de 65 de persoane pentru fiecare barcă. În plus, încrederea oarbă că nimic nu i se poate întîmpla Titanicului a făcut ca un număr semnificativ de bărci să fie eliminate pentru a crea mai mult spaţiu de promenadă, aşa că numărul maxim de persoane care ar fi putut fi salvate era de doar 1.178, chiar dacă vasul putea transporta de trei ori mai mult. Acesta este unul dintre motivele pentru care 1.517 oameni au murit în apele îngheţate ale Atlanticului.

Aceeaşi încredere a făcut ca primele bărci dintre cele lansate la apă să aibă foarte puţine persoane la bord. Mai bine de o oră jumătate din cele 160 de minute, cît a mai plutit Titanicul, s-a crezut că măsurile luate de căpitanul Edward Smith şi de Thomas Andrews (designerul şef al navei), de a evacua vasul, sînt exagerate. Ulterior, cînd pasagerii şi-au dat seama că situația este gravă, s-a declanşat isteria şi panica.

Bilet la clasa I, găsit la bordul epavei

Mai există o discuţie cu privire la cine ar fi putut să îi ajute pe pasageri după ce vasul a fost avariat. Se cunoaşte faptul că primul vas care a ajuns la locul accidentului a fost RMS Carpathia, la aproape două ore după ce Titanicul s-a scufundat, însă există indicii că mult mai aproape ar fi fost SS Californian, care nu a mai răspuns semnalelor SOS transmise prin codul Morse de cei de pe Titanic.

Epava Titanicului poate fi vizitată în prezent, deși se află într-o stare avansată

Numărul mare de victime pe care le-a provocat scufundarea vasului Titanic este explicabil prin insuficiența bărcilor de salvare, dat fiind faptul că cele de la bord nu ar fi putut prelua decît 50% dintre pasageri. Mai puțină lume știe, însă, că tragica scufundare a Titanicului a fost prezisă, cu acuratețe, de către o povestire scrisă cu 26 de ani mai înainte de data primei (și ultimei) călătorii a giganticului vapor. În povestirea în cauză, William Thomas Stead, un jurnalist britanic, a încercat să lanseze un avertisment referitor la practica greșită a dotării noilor vase de pasageri cu un număr nesatisfăcător de ambarcațiuni de salvare. Povestirea sa a fost publicată în luna martie a anului 1886 în „Pall Mall Gazette” și încă din titlu făcea referire la un vapor scufundat în mijlocul Atlanticului.

În scrierea lui William Stead este vorba despre un marinar britanic ce lucrează la bordul unui mare vas de pasageri care efectuează primul său drum, către SUA, la fel cum avea s-o facă Titanicul, peste mai mult de un sfert de secol. Încă din ajunul plecării din port, tînărul marinar, pe nume Thomas, și-a atenționat șefii că bărcile de salvare aflate la bord nu sînt suficiente. Bineînțeles, superiorii nu l-au luat în seamă, iar vasul a pornit la drum. După cîteva zile de călătorie, pe o ceață densă, vaporul din povestirea lui Stead s-a izbit cu putere de un alt vas. După coliziune, membrii echipajului au constatat că nu erau suficiente bărci de salvare, pentru cei 916 pasageri. Doar 200 de oameni au reușit să se salveze, în vreme ce restul au pierit. Marinarul Thomas a plonjat în apa oceanului și, învingînd valurile, a reușit să ajungă la bordul unei bărci de salvare.

Povestea publicată în ziar cuprinde și un comentariu al jurnalistului: „Aceasta este exact ceea ce s-ar putea petrece și chiar se va petrece, cîndva, dacă vasele de

pasageri vor mai fi trimise în larg fără numărul necesar de bărci de salvare”. Ca mai toate poveștile „moralizatoare” ori „de avertizare”, articolul scris de către Stead cu 26 de ani înainte de nefasta călătorie a vasului Titanic nu s-a bucurat de cuvenita atenție. În schimb, după scufundarea vasului mulți oameni au început să vadă în William Thomas Stead un fel de profet și în scrierea sa o operă premonitorie. Totuși, Stead nu era decît un om realist (chiar dacă a avut, se pare, și preocupări în domeniul ezoteric). Totodată, nu poate fi exclusă existența unei anumite capacități premonitorii pe care o are mintea umană; este o capacitate prezentă mai ales la persoanele creative sau înzestrate cu o intuiție ieșită din comun. În anul 1892, același Stead a mai scris o scurtă povestire, numită „Din Lumea Veche către cea Nouă”. Acolo, era vorba despre un vapor imaginar care s-a răsturnat, după impactul cu un aisberg, în Atlanticul de Nord.

Un alt aspect bizar al acestei relatări este legat de modul în care s-a încheiat existența jurnalistului Thomas Stead. Viața acestuia a luat sfîrșit în dezastrul în urma căruia vasul Titanic a fost înghițit de către apele oceanului. Stead a urcat pe Titanic în calitate de pasager la clasa I, cu intenția de a ajunge la o conferință ce urma să aibă loc la New York. După ce vasul a început să se scufunde, un supraviețuitor l-a văzut pe bătrînul ziarist agățîndu-se de resturile plutitoare alături de un alt pasager, colonelul și scriitorul american John Jacob Astor. La fel ca mulți alți pasageri, Stead nu și-a mai găsit un loc într-una dintre bărcile de salvare ale Titanicului, după ce anterior ajutase cîțiva copii și cîteva femei să se salveze și după ce a cedat vesta sa de salvare unui alt pasager. Trupul lui Stead nu a mai fost găsit niciodată. A rămas în urma sa o poveste stranie și un avertisment de care nu s-a ținut seama decît cu o nejustificată întîrziere.

Coana Chiriţa: „Opreşte,

Nae, vaporu’!”

Nebunia din media legată de faimoasele victime ale Titanicului, legendele despre scufundare (între care cea mai fantezistă este aceea legată de mumia blestemată pe care Astor voia să o ducă în America, mumie care, potrivit aceleiaşi teorii, ar fi provocat şi naufragiul vasului Lusitania) sau imaginile devenite clasice în literatură – ultimul cîntec al orchestrei, imnul „Nearer My God To Thee” (,,Mai lîngă Dumnezeu”), care a fost cîntat chiar înainte de scufundare, preotul care a ţinut o predică şi lumina care s-a oprit abia cînd vasul s-a rupt în două – toate acestea au creat în jurul dezastrului o aură de mister care atrage şi astăzi. Informaţiile şi speculaţiile, cărţile sau filmele despre Titanic, chiar şi acum, la 109 ani de la tragedie, prezintă un deosebit interes pentru un public care nu a fost contemporan cu evenimentul. Regizorul James Cameron a cîştigat cu superproducţia hollywoodiană „Titanic” (1997) nu mai puţin de 11 premii Oscar şi o mulţime de bani. Pînă şi umorul românesc a fost contaminat de acest eveniment – dramaturgul Tudor Muşatescu a scris ,,Titanic Vals” în 1932, parodiind acest eveniment, iar Coana Chiriţa, personajul creat de Alecsandri în 1852, se adaptează naufragiilor maritime în cîntecelul „Opreşte, Nae, vaporu’!”. rrm

Scufundarea Titanicului

de descompunere

Protestele – factorul de distragere a atenției românilor

De multă vreme, eu refuz să ies în stradă. Sînt multe motive care mă determină să fiu reticent la auzul celor care mă îndeamnă să mă revolt. În primul rînd, știu că, în proporție de 99,99%, strada reprezintă extensia voinței unor interese. Strada, în sine, nu a dat niciodată un lider. Pentru că nu are cum și nu are voie. Cei care ies în stradă au un rol, joacă o piesă de teatru. Așa a fost în România ultimilor 25 de ani și probabil așa va fi mereu. Nu cred în spontaneitatea românilor și în dorința lor de a fi liberi. Nu ne stă în caracter. Nici măcar la Revoluția din 1989 nu pot spune că mișcările de stradă au fost spontane. Așa cum am constatat ulterior, la mijloc au fost interesele unor indivizi, iar naivii au dus planul la îndeplinire. Așa a fost în 1989 în România, după 2000 în Serbia, apoi în Georgia, în Armenia, la Kiev și în Moldova. Așa a fost în România și pe 31 octombrie 2015, la Colectiv, și pe 10 august 2018.

Nucleul adunat în stradă are un rol bine stabilit, iar în ultimele două săptămîni a făcut numai tămbălău, televiziunile au făcut zarvă, iar la umbra acestora, Guvernul a semnat, printre altele, un acord cu Ucraina. Strada are rolul de a distrage atenția, iar ,,fenomenul Șoșoacă” ne demonstrează din plin acest lucru. Cine își imaginează contrariul este naiv.

Demonstrațiile desfășurate în țară s-au încheiat la fel de brusc precum au început. Toată atenția este direcționată pe Raed Arafat, nu pe guvernanți sau pe Iohannis, și este limpede că Sistemul va oferi prostimii un Moțoc, pentru ca cei care conduc țara din umbră să își vadă de treabă. Acesta va fi Arafat, care, din cîte am înțeles, este șantajat cu anumite evenimente petrecute în capitala Ungariei, Budapesta. Evacuarea bolnavilor de la Spitalul Foișor nu este un eveniment întîmplător. Decizia de a scoate pacienții noaptea, cu pretextul transformării unității în spital suport Covid, în condițile în care spitalele de campanie sînt goale, este mai mult decît controversată. Sînt convins că Arafat nu ar fi făcut această mutare sau, în orice caz, nu cu scandal. Dar Sistemul așa a decis. Cum a reușit? A indicat vinovatul – Arafat. A indicat motivul – Covid. A găsit canalul de mediatizare – televiziunile.

Pentru că am vrut să văd exact ce se petrecea acolo, am fost în seara zilei de joi, 8 aprilie, în fața Spitalului Foișor și, timp de 30 de minute, am observat manifestanții, jandarmii, ambulanțele, televiziunile. La final am concluzionat, împreună cu un bun prieten, că

Analfabetismul funcțional

Domnul Alin Bogdan a formulat, în termeni la care subscriu, o posibilă definiție a analfabetismului funcțional. O preiau fiind convins că, asemenea oricărei definiții a expresiilor pe care le folosim, și aceasta ne va ajuta să înțelegem cine sîntem, încotro ne îndreptăm și, eventual, ce trebuie să schimbăm în mentalitățile noastre și în comportamentul nostru. Dacă, citind textul, unii vor ajunge la concluzia că suferă de analfabetism funcțional, nu trebuie să se sperie. Odată conștientizat acest fapt, există șansa vindecării. Totul este să o dorim. Ceea ce implică și dorința ca rațiunea să ne domine instinctele animalice. Iată textul la care fac referire: ,,Analfabetism funcțional înseamnă să nu-ți pui întrebări atunci cînd, pentru prima dată în istorie, pentru o viroză respiratorie, se schimbă definiția omului bolnav astfel încît să-l cuprindă și pe «asimptomatic».

Analfabetism funcțional înseamnă să nu-ți pui întrebări atunci cînd statistica infectărilor este alcătuită pe baza unor teste care au o rată de eroare fals pozitivă de 30%, și a căror eficiență în acest circ mondial este contestată chiar de către inventatorul lor.

Analfabetism funcțional înseamnă să nu-ți pui întrebări atunci cînd gradul de pericol al virusului este stabilit prin decese declarate ca avîndu-l drept cauză,

totul este o cacelama, o distragere a atenție și o mare bătaie de joc. Nu la adresa bolnavilor – asta este de la sine înțeles – ci la adresa inteligenței românilor. De ce spun asta? În primul rînd, pentru că în stradă nu erau mai mult de 20 de oameni. Aproapte toți purtau măști de protecție, cu toate că pînă mai ieri protestau împotriva acestora. Toți filmau cu telefoanele, apoi postau imaginile pe internet lăudîndu-se cu faptele lor de eroism. Scena asta mi-a amintit de o fotografie care ilustra un om care se îneca într-un lac, în timp ce indivizii aflați pe mal, în loc să îl ajute, îi filmau moartea. Ei bine, cam așa s-a întîmplat și în fața spitalului. Rar, cîte un hăndrălău cu alură de suporter al unei galerii de fotbal, ceafă lată și tatuaje, striga din toți rărunchii că românii sînt niște oi, miei sau pisici pentru că nu ies în stradă alături de el. Sincer, cu el nici eu nu as fi ieșit. Uneori e bine să nu te asociezi cu cei care se bat pe stadioane sau cu cei care au săbii în portbagaje. Cu toate acestea, atmosfera era una calmă. Cei peste 50 de jandarmi erau în alertă, iar șeful lor avea, cu siguranță, fani în gașca demonstranților. Lucrurile o luau razna ca la un semnal în momentul în care pe poarta spitalului ieșea cîte un bolnav întins pe targă, urcat apoi în ambulanță. Ei bine, în acele momente, exact ca într-o piesă de teatru, toți cei prezenți începeau să strige isteric, iar televiziunile să filmeze. Oamenii se îmbrînceau cu jandarmii, bolnavul era urcat în ambulanță, apoi, după cîteva secunde de țipete mai stinse, atmosfera se calma. Nu îmi venea să cred cît de simplu era totul, deși la televizor, din spusele celor rămași acasă, părea că este o revoluție.

Cuprins de lehamite, am plecat împreună cu prietenul meu, ceva mai cunoscut în tagma protestatarilor, și, în afara acelui perimetru, am fost abordați de

deși autopsiile sînt interzise (tot o premieră istorică!), și în ciuda faptului că decedații sînt, în majoritate, oameni cu boli care prezintă risc de moarte și care își dau duhul în secțiile de Terapie intensivă, nu cad pe stradă ca în făcăturile de PR pandemistic de anul trecut.

Analfabetism funcțional înseamnă să nu-ți pui întrebări cu privire la mitul periculozității virusului atunci cînd statisticile arată un risc vital de 0,2-0,4% dintre cei infectați și să continui să țipi, precum o găină speriată, că e nevoie de mai multe restricții.

Analfabetism funcțional înseamnă să susții această aberație pseudo-științifică (dar 100% politică) cu argumente cu valoare epistemologică (asta e partea de filozofie care se ocupă de cunoaștere) zero, de tipul «vărul Gigel știe el pe cineva care are un cuscru care a murit de covid pentru că făcea dializă».

Analfabetism funcțional înseamnă să nu te întrebi de ce percepția asupra gradului de pericol al virusului este construită prin propagandă susținută guvernamental și bazată pe răspîndirea panicii, în condițiile în care, într-o lume normală, a oamenilor cu oarecare dram de înțelepciune, în cazul unui virus periculos, guvernele și mass-media ar trebui să evite panica.

Analfabetism funcțional înseamnă să susții mai multe restricții cu argumentul imbecil «și alte țări fac la fel», ignorînd faptul că sînt și «alte țări» care nu fac la fel și, după un an de demență mondială, potrivit

jandarmi. Erau, în fapt, doi copii prăpădiți pe prin părțile Moldovei, ale căror nume nu le voi face publice, dar care ne-au abordat pe un ton prietenos din cauza faptului că nu purtam măști de protecție. În urma discuției, am rămas marcat de opacitatea acestor tineri, de dedicarea de care dau dovadă în a urma ordinele. Mintea lor bidimensională, opacitatea lor, m-au făcut să cred că puterea Sistemului stă în forța primitivă a Jandarmeriei. Acei tineri, care nu aveau oricum minte să răzbească în altă ramură a societății, au ales să protejeze un sistem nociv, și am convingerea că, asemenea lor, sînt mulți. În fond, ca să îmi citez tovarășul de drum, ,,ca să dai cu pumnul” nu ai nevoie de minte. Iar faptul că cei doi jandarmi erau din Moldova mi-a amintit de frica pe care, în anii ʼ80, prietenii mei o aveau față de Armată și de faptul că ,,dacă dai peste un sergent moldovean” te-ai ars. Se pare că încă este valabilă această zicală.

Evenimentul petrecut zilele trecute în fața Spitalului Foișor a fost, ca de obicei, o tentativă de distragere a atenției populației de la gogomăniile puse la cale de guvernanți. Și am convingerea că Guvernul are nevoie de un spital de specialitate liber pentru tratarea militarilor ucrainieni și poate români răniți în războiul care va urma. În rest, oricui afirmă că evenimentele din fața spitalului au fost spontane, îi pot spune că se înșală.

Atunci cînd strada prinde viață, cei care vor să ia parte trebuie să observe, în primul rînd, din ce zonă provin cei care sînt deja acolo. În majoritatea cazurilor, după scandări îți poți da seama (,,Olé, olé!” fiind cea mai uzitată de suporteri); galeriile nu ies de capul lor niciodată, ci la comanda celor care le conduc. Cînd galeriile ies în stradă, românii trebuie să rămînă în alertă, cu ochii pe guvernanți, pe locul unde se fac jocurile. Totodată, este de luat în seamă faptul că în ultimele 60 de săptămîni, pe rețelele de socializare au fost create numeroase conturi false, care au rolul de a distribui unui număr cît mai mare de persoane declarațiile Dianei Șoșoacă sau ale AUR. Or, acest lucru nu are nici o legătură cu spontaneitatea. Strada este extensia intereselor unor indivizi care nu au în plan nici binele României, nici binele românilor. Din acest motiv, ,,mentorii falși” ai străzii de azi, Diana Șoșoacă și AUR, nu au nici validarea socială pe care și-o închipuie, nici dorința de a face ceva bun pentru țara noastră. Personal, cred că România are nevoie de ceva mai mult decît gargară și conflicte cu jandarmii; are nevoie de o oportunitate pentru ca lucrurile să fie în sfîrșit puse la punct. Fără galerii, fără Servicii, fără armată și fără trădători. D.A.

statisticilor, sînt tot pe-acolo și la infectări, și la decese.

Analfabetism funcțional înseamnă să porți mască atunci cînd ești singur pe stradă, nu de frica – firească – de amendă, ci din convingerea că te protejezi pe tine, sau, mai grav, că îi protejezi pe ceilalți.

Analfabetism funcțional înseamnă să te lași păcălit de o minciună care, prin însăși formularea ei, arată că ăia care ți-o vînd te consideră un imbecil: «Scapi de restricții dacă te vaccinezi cu un vaccin aflat în stadiu experimental, care nu imunizează, ci doar oferă șansa unei forme mai ușoare a guturaiului, care nu previne răspîndirea virusului, fapt pentru care nu vei scăpa de restricții, dar va trebui să umbli prin crîșme și prin lume cu un pașaport de vaccinat, ca un cîine».

Analfabetism funcțional înseamnă, în fine, să nu-ți pui întrebarea-cheie, întrebarea-corolar a dilemelor de mai sus: «Nu cumva măsurile astea, care cică îl combat, fac mai rău decît virusul în sine?».

Acestui tip de analfabetism funcțional îi prefer oricînd înțelepciunea ultimului cocalar din Ferentari care, cu toată lipsa lui de școală ori de maniere, încă își conduce viața după o brumă de bun-simț comun ce îl împiedică să se lase păcălit. Și, mai ales, îl împiedică să dezvolte o obsesie de a schimba lumea, de a-i vedea pe toți ceilalți îmbotnițați mintal după schema de-o descrisei aici-șa“.

ADrIAn SEVErIn (Preluare a unei postări de pe contul de Facebook)

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Locul PNL este în istorie, nu la guvernare

(urmare din pag. 1)

Din contră, toți au fost, într-un fel sau altul, comuniști, oameni fără viziune, fără valori care măcar să mimeze liberalismul. În afara lui Valeriu Stoica, avocat la bază, ceilalți nu au avut nici un fel de tangență cu gîndirea liberală, fapt care a transformat acest partid într-o creatură monstruoasă, comunistă în fond, dar vopsită în culorile unui liberalism de fațadă. Nici nu se pune problema ca acest partid să fie național, în prezent fiind cel mai antinațional partid din România, aflat cu mult în fața celorlalte partide, și ele antinaționale, dar ușor camuflate.

Să ne amintim – unii cu plăcere, alții poate cu regret – de excluderea din viața politică a unui alt partid istoric – PNȚCD. Acestea se întîmplau în perioada în care România a pierdut definitiv șansa de a deveni un stat important, de a-și reveni din tumultul reformelor. O perioadă de tristă amintire, în care Convenția Democrată, avînd la timonă Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat al lui Corneliu Coposu, a ratat șansa pe care electoratul i-a acordat-o în 1996. Odată venit la putere, în cadrul acestei alianțe nefaste, cu un premier extraterestru și total aflat pe dinafară, cu un președinte de carton, fără voință, PNȚCD a fost efectiv măcelărit de deciziile devastatoare pe care le-a luat, dar și de cel mai determinat om politic al acelor ani, dușmanul lor și al României, totodată, Traian Băsescu. Ei bine, partidul acesta istoric a rămas în trecut, pentru că reforma pe care dorea să o implementeze a fost un fiasco: a distrus fabricile și întreaga industrie carboniferă din România, a luptat cu minerii la Stoenești și la Costești, și a permis avioanelor NATO să bombardeze Serbia în spațiul nostru aerian. Lucru extrem de grav! PNȚCD nu a făcut nimic pentru România, dar a făcut totul pentru politicienii care se aflau atunci la guvernare. A dat unor bulevarde din București numele unor membrii controversați ai formațiunii – Ion Mihalache, Lascăr Catargiu și marele trădător și spion englez Iuliu Maniu. Acesta din urmă are chiar și o statuie în centrul Capitalei, lîngă cartoful tras în țeapă, vizavi de statuia colaboratorului său, Corneliu Coposu. Ei bine, unde este acum acest partid istoric? Acolo unde îi este locul și unde sperăm că va rămîne pe veci.

Aflat la putere de ceva timp, PNL a demonstrat că nu știe să guverneze, că nu este un partid național, nici liberal. Dimpotrivă, PNL guvernează în detrimentul statului român, al românilor, dar în favoarea multinaționalelor și a unor interse străine, răspunzînd prompt oricărei solicitări venite fie de la Washington, fie de la Berlin, Bruxelles sau Paris. Capitala României este de foarte mult timp decăzută la un nivel subcolonial, președintele nu respectă sub nici o formă cartea de căpătîi a statului român, Constituția, iar toate deciziile luate în prezent nu au nici o legătură cu binele acestei țări.

Partidul Național Liberal se află, din fericire, pe toboganul ieșirii din decor și se va alătura, curînd, unui alt partid istoric: PNȚCD. Toate deciziile pe care idiotul de Cîțu, ca premier, le ia grăbesc sfîrșitul PNL, iar numărătoarea inversă pînă la autodistrugerea și căderea totală în penibil

a acestui partid a început deja. Pe lîngă aceste decizii extrem de dezavantajoase pe care le-a luat în ultimii ani împotriva românilor, acest guvern validează intrarea României într-un potențial conflict armat, în care principalii actori sînt SUA/Ucraina și separatiștii din Donbass/ Rusia. Așa cum a procedat America în ultimii 30 de ani, nu doar că îl va convinge pe Zelenski să meargă la război și să distrugă separatiștii din Ucraina, ceea ce înseamnă că acolo vor muri cetățeni ucrainieni. Dar, ca să fie sigură că toate cărțile sînt în joc, America a convins ușor autoritățile de la București să semneze un acord de asistență militară cu capitala Ucrainei, cu toate că nu se știe ce act adițional secret îl însoțește, așa cum nu știm nici dacă, în cazul precipitării situației în Donbass, România va avea voie să intervină, cu sprijin logistic militar, alături de Ucraina, împotriva Rusiei.

Un astfel de acord semnat de liberali – pentru că ei sînt în prezent la guvernare – va afecta în mod ireparabil relațiile noastre cu Rusia și cu China, fapt care, din fericire, poate duce la dispariția totală a acestui partid și a șmecherilor care îl compun și, eventual, judecarea și condamnarea lor în timp, dacă cumva, după război, România va fi afectată într-un mod devastator. Cine își închipuie că NATO, SUA, Germania sau Franța vor lupta alături de România împotriva Rusiei este extrem de naiv.

Iminența unui război la granița României este reală, nu o poezie. Armele sînt poziționate pe linia de contact. Armatele se aliniază disciplinat la granița Rusiei cu Ucraina. SUA transportă în Ucraina armament defensiv și ofensiv, mijloace electronice de război, iar instructorii îi învață pe ucrainieni cum să le folosească. Zilnic, dronele turcești cumpărate de Kiev survolează Donbass. Rusia transportă echipament militar greu, iar pe aeroportul din Tiraspol aterizează avioane de transport. Belarus și-a plasat armata la granița de vest și și-a întărit prezența la granița cu Ucraina.

Nimic nu este lăsat la voia întîmplării, toate elementele sînt atent poziționate, iar echipamentele de bruiaj sînt deja funcționale. La Focșani, artileria reactivă HIMARS cu rază de acțiune de 300 km este pusă pe poziții, așa cum este și cazul echipamentelor poziționate pe litoralul românesc, ce au ca scop fie împiedicarea unor debarcări, fie atacarea Crimeii. Cine crede că ceea ce se întîmplă este doar o hîrjoneală între SUA și Rusia este naiv. Sînt convins că, în aceste zile, la nivel subteran, se duc negocieri puternice între cele două mari puteri, poate chiar cu prezența Germaniei și a Chinei. Peste ani, poate vom afla. Cert este că războiul bate la ușă, iar peneliștii noștri sînt cel puțin inconștienți, ca să nu zic trădători.

Partidul Național Liberal este deja istorie, iar locul celor care îl compun este oriunde altundeva, numai la conducerea țării nu. Locul liberalismului în societatea românească trebuie, și va fi ocupat de un partid care nu doar că va adera la valorile liberale pentru a dezvolta această țară, dar va fi, în primul rînd, naționalist, pentru că valorile naționalist-liberale care au dus la formarea României Mari în 1918 vor duce la redefinirea noii Românii. Locul țării noastre nu este în zona colonială, așa cum nici locul lui Cîțu nu este în fruntea Guvernului. Nu! România merită să fie un stat demn, prosper, și va atinge aceste deziderate la un moment dat pentru că, deși drumul este uneori anevoios, ținta este clară.

Dictatura fricii

(urmare din pag. 1)

Altfel, nu există nici un argument logic, nici o explicație rațională pentru ceea ce am văzut cu toții în direct, în afară de faptul că toate acestea nu au reprezentat altceva decît lovitura de grație dată credinței românilor care au sperat pînă în ultima clipă că viețile lor vor intra în normal, că protestele vor avea efectul scontat. Personal, nu am văzut bolnavi de Covid care, în lipsa unui loc în spital, să stea pe la porți. Nu știu nici ca spitalele de campanie Covid, cele deschise cu mare tam-tam în urmă cu un an, să fie ocupate pînă la refuz. Nu am văzut, nici unul dintre noi, o informare corectă și decentă legată de situația actuală din spitalele românești. În schimb, vedem cu toții că nu se realizează nici măcar o autopsie, că cei decedați sînt aruncați în saci și îngropați fără slujbă creștinească, asemenea unor păgîni, că autoritățile își dau cu stîngu-n dreptuʼ în gestionarea situației.

Există informații – nevalidate, însă – conform cărora medicii de la Institutul de Medicină Legală ,,Mina Minovici” sînt revoltați de situația actuală, întrucît, conform unor investigații interne, mulți dintre cei declarați morți de Covid nu au fost niciodată infectați. În România nu există în acest moment nici o entitate independentă credibilă care să certifice ceea ce se întîmplă în spitale, nici o explicație clară legată de protocolul pe care medicii îl aplică cu sfințenie în tratarea bolnavilor de Covid. Și, ca să mergem pînă la capăt, ne întrebăm ce monstruozități vor să ascundă, de fapt, politicienii prin interzicerea efectuării autopsiilor? Este cunoscut faptul că OMS a emis o recomandare legată de acest subiect, fapt care ne ridică mari semne de întrebare cu privire la rostul real al acestei organizații. Să nu uităm că fostul președinte american Donald Trump nu a fost de acord cu decziile OMS și chiar a decis supendarea finanțării din partea SUA. Prin urmare, avem serioase dubii cu privire la buna credință, corectitudinea și competența celor aflați la conducerea acestei organizații.

Dictatura fricii se află acum la un alt nivel. În primă fază, a fost frica de exterminare mediatică a celor care se opuneau regimului. A doua fază a fost încătușarea celor care nu erau de partea corectă a baricadei, a celor care aveau puterea și mijloacele necesare de a combate versiunile oficiale, de a se opune Sistemului de opresiune din această țară. În prezent, ne aflăm în faza a treia, de extindere a fricii la nivelul întregii populații, de la copii la bătrîni. Oare care va fi faza a patra? Cînd Traian Băsescu era președinte, mulți spuneau că în istoria României nu a existat un conducător mai ticălos, deoarece grupul de interese care îl susținea era monstruos. Ei bine, se pare că toți s-au înșelat. Administrația Iohannis și cei din spatele ei sînt mult mai ticăloși decît cei care au fost în spatele lui Băsescu. Sînt mai tineri, mai avizi după bani și putere, asemenea ,,lupilor tineri” care, încet, încet, au înlocuit vechea clasă politică.

Asistăm la un alt nivel al luptei așa-zisei elite împotriva poporului și statului român, prin manipularea grosolană a informației și semănarea fricii la nivelul maselor. Un instrument extrem de bun în acest proces este reprezentat de televiziuni și de utilizatorii rețelelor de socializare, care distribuie agresiv mesajele televizate și devin, astfel, factori de răspîndire a fricii în rîndul populației.

Ceea ce este cu adevărat trist este faptul că românii preferă să se tîrască în genunchi în această piesă pusă în scenă de elitele mondiale, că preferă să fie ,,o viață ciori” decît ,,o zi vulturi”, pentru că, în fond, cîtă vreme sînt forțați să stea în case au senzația – falsă, desigur – că încă sînt liberi.

Erdogan și Convenția de la Montreux

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a numit inacceptabilă scrisoarea a 103 amirali turci pensionari în apărarea Convenției de la Montreux, care reglementează trecerea navelor prin Bosfor și Dardanele. ,,Nu există militari pensionari care să nu intervină în probleme politice”, a declarat Erdogan, acuzînd armata de o tentativă de lovitură de stat.

Paisprezece amirali turci pensionari au fost arestați, iar restul sînt cercetați, după ce președintele turc a declarat că „Turcia rămîne angajată în Convenția de la Montreux privind statutul strîmtorilor și își fructifică avantajele”, reacționînd la criticile privind planurile de construire a Canalului Istanbul (un nou canal de transport maritim, care va face legătura între Marea Marmara și Marea Neagră).

Conform Convenției internaționale Montreux din 1936, Bosforul și Dardanelele sînt gratuite pentru transportul comercial, Turcia neprimind nimic din tranzitul navelor prin strîmtoare, dar fiind, de asemenea, obligată să controleze intrarea în Marea Neagră a navelor militare ale statelor neregionale, al căror tonaj nu poate depăși 45 de mii de tone și care nu pot rămîne în Marea Neagră mai mult de 21 de zile. Cu alte cuvinte, Turcia nu ar trebui să permită trecerea flotei americane dacă tonajul navelor depășește normele stabilite. Ankara are dreptul să închidă Bosforul și Dardanelele numai în cazul unei amenințări de război.

În prezent, există dezbateri aprinse asupra convenției în Turcia. Pentru unii, majoritatea opoziționiști, acordul din 1936 este o garanție a suveranității țării. Pentru susținătorii lui Erdogan, Convenția de la Montreux este mai mult un acord de înrobire, precum Tratatul de la Versailles pentru Germania după primul război mondial. Dezbaterea asupra convenției s-a intensificat în Turcia în 2019, cînd autoritățile au aprobat raportul de evaluare a impactului asupra mediului al proiectului și au aprobat construcția Canalul Istanbul. În același timp, Erdogan a invitat cetățenii să evalueze beneficiile și prejudiciile Convenției de la Montreux, adăugînd că tratatul nu prevede nici un drept al statului turc: „Navele se deplasează de-a lungul strîmtorilor după bunul plac, dar statul turc nu cîștigă nimic din această afacere. În cazul Canalului Istanbul, lucrurile vor sta diferit”, a promis Erdogan. Ulterior, răspunzînd la întrebările jurnaliștilor turci, el a clarificat faptul că această Convenție de la Montreux nu va afecta canalul de la Istanbul.

Recent, președintele parlamentului turc, Mustafa Shentop, a spus că președintele Erdogan se poate retrage din Convenția de la Montreux „chiar mîine”, ceea ce înseamnă că Ankara ia în considerare într-adevăr o astfel de posibilitate. Reacția tăioasă a lui Erdogan la „scrisoarea amiralilor” confirmă acest lucru. De asemenea, semnificativă este rezerva sa conform căreia

Turcia va adera la Convenția de la Montreux „pînă cînd va găsi oportunități mai bune”. Cu toate acestea, dacă Turcia se retrage din Convenția de la Montreux, va avea de suportat consecințe grave. Dacă Ankara va introduce taxe, prețurile pentru anumite mărfuri vor crește imediat, întrucît aproximativ 3% din aprovizionarea mondială cu petrol trece prin strîmtoare. Toate restricțiile la trecerea navelor de război vor fi puse în discuție. Dar dacă Turcia începe să lase portavioanele americane în Marea Neagră, avînd în vedere că nici Washingtonul, nici Ankara nu recunosc Crimeea drept rusă?

Este clar că tema Convenției de la Montreux a apărut în mare parte datorită planurilor de construire a Canalului Istanbul de către Turcia. Spre deosebire de Bosfor, acest coridor maritim va fi pe deplin la dispoziția Turciei. Și este clar că navele comerciale străine vor trebui să plătească pentru a naviga pe canal. Dar navele de război? Vor fi supuse restricțiilor Convenției de la Montreux?

Arestările amiralilor arată că Erdogan va suprima dur rezistența la politicile sale, deși acest lucru poate atrage probleme politice interne pentru el. Astfel, șeful adjunct al Partidului Popular Republican (CHP) de opoziție, Engin Ozkoch, și liderul Partidului Poporului, Muharrem Ince, au condamnat în mod aspru arestarea amiralilor: „Dacă există o tentativă de lovitură de stat ne vom opune. Dar dacă amiralii nu fac declarații pe tema Convenției, atunci cine o va face? Imamul moscheii Hagia Sofia?”, a declarat principalul rival al lui Erdogan la alegerile prezidențiale din 2018. „Amiralul pensionar Cem Gurdeniz (unul dintre semnatari – n.red.) a fost reținut de poliție în locuința sa. Aceasta este o zi rușinoasă pentru Turcia”, a adăugat oficialul într-o postare pe o rețea de socializare.

Pentru a renunța la convenție, Turcia va trebui să negocieze cu o serie de țări, inclusiv Franța, Marea Britanie, Rusia, Japonia, Grecia, printre altele. Secretarul de presă al președintelui rus, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia nutrește „speranțe pentru inviolabilitatea normelor legate de libertatea de navigație prin strîmtorile Mării Negre”. Cu toate acestea, SUA și NATO au alte planuri. Rusia ar putea primi o surpriză urîtă în Marea Neagră, consideră observatorii ediției germane a Deutsche Wirtschafts Nachrichten. Recent, forțele NATO șiau extins prezența în Marea Neagră, intenționînd să creeze propria lor versiune a Flotei Mării Negre. „După toate aparențele, Turcia, din cauza interesului crescut al NATO pentru Marea Neagră, nu mai vrea să adere la Convenția de la Montreux”, spun jurnaliștii germani.

Se estimează că proiectul construcției Canalului Istanbul va dura aproximativ 10 ani. Cu toate acestea, este deja clar că lupta pentru păstrarea condițiilor Convenției de la Montreux se va intensifica. ,,K

ievul nu va deschide focul în Donbass”, a declarat ministrul ucrainian de Externe, Dmitry Kuleba. Potrivit acestuia, soldații ucrainieni vor începe să tragă doar în cazul unei amenințări la adresa forțelor armate sau al unui atac direct al inamicului. Diplomatul a mai acuzat republicile autoproclamate din Donbass că au încălcat încetarea focului. Ministrul ucrainian de Externe, Dmitry Kuleba, a declarat, întrun interviu acordat ziarului francez Libération, că trupele ucrainiene vor deschide focul doar în cazul unei amenințări din partea Miliției. „Nu căutăm escaladarea conflictului, sîntem dedicați unei soluționări politice și diplomatice a acestui conflict. Vom deschide

Kuleba: „Nu dorim escaladarea conflictului”

Ministrul Afacerilor Externe din Ucraina a punctat condiția pentru începerea războiului în Donbass

focul doar dacă există o amenințare la adresa trupelor noastre la sol sau dacă acestea sînt atacate”, a explicat el. Potrivit oficialului, Kievul nu a încălcat înțelegerea privind încetarea focului, care a intrat în vigoare vara trecută, ci poziția Moscovei s-a schimbat. Să ne reamintim că Rusia nu este parte a conflictului din Donbass, deși Kiev consideră Federația Rusă o „țară agresor”. „În ceea ce ne privește, nu efectuăm întăriri cu scopul de a trece la ofensivă, dacă acestea nu sînt rotații militare obișnuite. Dar dacă unul dintre ai noștri este ucis, avem dreptul să ne apărăm”, a subliniat Kuleba. El a mai spus că „formatul Normandia”, cu participarea Federației Ruse, Ucrainei, Franței și Republicii Federale Germania, a dat roade. Cu toate acestea, potrivit șefului Ministerului de Externe ucrainian, Parisul și Berlinul au nevoie de un impuls suplimentar, care „va da accelera procesul și va schimba statu quo-ul”.

În ajunul zilei de 6 aprilie a.c., ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a cerut Franței și Germaniei să revigoreze autoritățile ucrainiene. „Din păcate, de fiecare dată cînd formatul Normandiei este întîlnit într-o calitate sau alta, la nivelul liderilor, reprezentanților, angajaților ministerelor de Externe, nu vedem acțiuni viguroase din partea colegilor noștri francezi și germani pentru a revigora negocierile cu ucrainienii. Și acum există prea multe dovezi că acest lucru trebuie făcut urgent”, a spus ministrul rus. Acum, conflictul din Donbass fierbe. La 3 aprilie, Forțele Armate din Ucraina, pentru prima dată din vara anului 2020, cînd s-a încheiat un armistițiu suplimentar, au folosit artilerie interzisă prin acordurile de la Minsk din Donbas. Teritoriul autoproclamatei Republici Populare Luhansk a fost supus bombardamentelor, iar forțele armate ucrainiene au deschis, de asemenea, focul în direcția satului Zhabunky din suburbia nordică a Donețk, potrivit biroului RPD din Centrul Comun pentru Control și Coordonare a Regimului de încetare a focului. Unitățile Forțelor Armate din Ucraina au lansat focul în cursul dimineții, la ora zece, din satul Peski, controlat de forțele de securitate ucrainiene. În direcția cartierelor cu civili, au fost trase 15 proiectile cu un calibru de 120 mm. În plus, atacul unei drone UAV asupra satului Aleksandrovskoye din apropierea orașului Yenakiyevo, regiunea Donețk, a dus la moartea unui copil de cinci ani și rănirea unei femei de 67 de ani, a raportat DPR.

Săptămâna trecută, comandantul-șef al forțelor armate din Ucraina, Ruslan Khomachk, a acuzat Rusia că a plasat trupe la frontiera ucrainiană. Potrivit acestuia, unități militare suplimentare au fost transferate în regiunile Bryansk, Rostov și Voronezh. În plus, el a atras atenția asupra Crimeei, de unde, după cum susține, după exercițiile recente, unitățile Forțelor Aeriene nu au fost relocate la locurile lor de desfășurare.

Kremlinul a subliniat că Rusia își mută trupele pe teritoriul său după cum consideră potrivit. Acest proces, așa cum a menționat secretarul de presă al președintelui rus, Dmitri Peskov, nu amenință pe nimeni și nu ar trebui să îngrijoreze pe nimeni. ,,Federația Rusă ia măsurile necesare pentru a asigura securitatea frontierelor sale”, a adăugat el, subliniind că ,,de-a lungul perimetrului frontierelor Rusiei există o activitate sporită a forțelor armate din țările NATO”. În cele din urmă, la 5 aprilie, șeful autoproclamatei Republici Populare Donețk (RPD), Denis Pushilin, a anunțat că forțele armate ucrainiene ar putea lansa un atac la scară largă asupra Donbassului. Potrivit acestuia, Ucraina are capacitățile fizice și tehnice pentru aceasta. Toate provocările și bombardamentele, conform poziției Donețk, sînt atribuite forțelor armate ucrainiene. Totuși, așa cum a avertizat șeful republicii autoproclamate, două zile mai târziu, la 7 aprilie, dacă Kievul atacă, RPD nu se va opri la actualele frontiere.

Pagină realizată de N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Hanurile, adăpost sigur în calea ho ţ ilor

Care au fost cei mai vechi negustori bucureşteni?

E o întrebare cu un răspuns simplu: racheriii. Cum oraşul de pe Dîmboviţa avea pe dealurile din preajmă numeroase vii şi livezi cu pomi fructiferi, se spune că nu exista uliţă care să nu aibă o cîrciumă sau o pivniţă.

Băcanii erau şi ei la mare căutare. Aduceau fel de fel de produse de peste Dunăre şi, în plus, vindeau şi articole de drogherie, farmacie şi cărţi, aduse tocmai de la Viena. Băcanii îmbiau muşteriii cu felurite mirodenii, untdelemn, măsline, portocale sau lămîi. În Secolul al XVIII-lea măcelarii – numiţi şi casapi – aveau prăvălii numite ,,scaune de carne” şi puteau fi găsiţi în preajma Mînăstirii Colţea, în apropierea bisericii din spatele actualului spital, numită Scaune Vechi.

Zarafii au avut şi ei un rol important în viaţa locuitorilor Bucureştilor, în mod special în perioada 1750-1850, însă negoţul de bani – zărăfia – a apărut timpuriu, ca o necesitate a comerţului de pe aceste meleaguri, unde circulau numeroase monede de aur şi argint, întrucît o sumedenie de negustori străini vindeau şi cumpărau mărfuri. Cei mai pricepuţi zarafi erau grecii, evreii şi armenii. De obicei, micii zarafi mergeau cu un galantar în inima tîrgului şi făceau schimbul de bani acelora care aveau nevoie. Zarafii mari aveau cantoane în marile hanuri.

Să nu uităm însă că, un mare rol în neguţătoria Secolelor XVII şi XVIII l-a avut cel cu ţesături şi galanterie, breslaşii cei mai avuţi şi mai bine organizaţi fiind lipscanii, mătăsarii, bogasierii – care vindeau pînzeturi şi mătăsuri colorate aduse – dar şi... mărgelarii. ,,Meşteşugurile şi negoţul bucureştean au găsit foarte mare sprijin în isnafuri şi bresle. Acestea erau organizaţii meşteşugăreşti şi negustoreşti, create pe principiul specificului muncii din care făceau parte

O istorie a farselor (193)

Farse

telefonice (2)

Unele feste telefonice sînt caraghioase, cum ar fi apelul telefonic dat la un supermarket pentru a se anunţa că un raton scăpase de la raionul de carne proaspătă; sau neplăcute, cum ar fi răspunsul pe nepregătite la un apel la care se greşise numărul.

Apelantul a întrebat: „Pot vorbi cu Jim?”, iar apelatul răspunde, luat prin surprindere: „Aşteptaţi o secundă. Cine întreabă?”, dar, după o pauză: „Îmi pare rău. John este încă supărat pe dumneavoastră și nu vrea să vă vorbească”. Alte farse sînt mai complexe, dar la fel de inofensive, cum ar fi apelarea unui număr la întîmplare şi informarea interlocutorului că liniile telefonice trebuie reparate. Sub nici o formă, i se spune destinatarului apelului, nu folosiţi telefonul în următoarele cinci minute, căci altfel viaţa depanatorului este în primejdie. Farsorul formează din nou acelaşi număr aproape imediat. Cum telefonul sună încontinuu, majoritatea victimelor nu mai suportă şi ridică receptorul, cînd aud un ţipăt îngrozitor, ca şi cum depanatorul ar fi fost electrocutat. Mare scofală!

Alte farse dau dovadă însă de mai multă isteţime. Ca parte a programului său radiofonic din New York, moderatorul Don Imus a telefonat odată la un restaurant McDonald’s. Prezentîndu-se drept sergent Kirkland din Garda Internaţională, a comandat mai multe meniuri de prînz care să fie livrate la adresă - o mie două sute de hamburgeri, pentru o trupă de soldaţi ce urmau să plece în misiune. „Mă scuzaţi, domnule - o mie do....?”, se bîlbîi asistentul managerului. „Aşteptaţi un minut, vă rog”. Şeful acestuia veni şi preluă convorbirea, spunînd că restaurantul lor nu are cu ce pregăti atîtea produse. „Atunci, luaţi-le de la celelalte restaurante!” a ţipat Imus. „Aici e vorba de guvern, dacă vă daţi seama!”.

Managerul încuviinţă cu jumătate de gură, moment în care a început distracţia. Imus a dat comanda la foc

Biserica Stavropoleos, parte a unui han de odinioară

meşteşugarii şi neguţătorii ce îndeplineau anumite condiţii. Conducerea breslei era încredinţată unui staroste, un breslaş mai în vîrstă, fruntaş în meseria lui, care se bucura de încrederea domniei, ajutat de un vătaf şi de un consiliu de breslaşi. Starostele şi consiliul respective aveau anumite privilegii şi erau judecători în toate pricinile iscate între breslaşi”, subliniază George Potra în volumul ,,Istoricul hanurilor bucureştene”, de la care aflăm că între 1788 şi 1800 Bucureştii aveau peste 50 de bresle, dintre care 18 erau negustoreşti.

Aflat pe drumul dintre Dunăre şi munţi, oraşul de pe Dîmboviţa înfiinţează o vamă în momentul în care urbea ajunge scaun de domnie. Aşa se face că marii negustori care aduceau mărfuri de la Viena, Lipsca, Gobrovo, dar şi din Rusia şi Polonia, erau vămuiţi la Bucureşti. Odată intrate în oraş, carele mari, trase de cîte şase sau opt cai, acoperite cu coviltir, se opreau la carvasaraua domnească, aşezată pe diferite locuri virane din jurul tîrgurilor, pentru a plăti taxele. Din 1778, carvasaraua s-a mutat în Hanul Colţei.

Cum oraşul s-a mărit, au apărut noi pieţe de desfacere: Traian, Matache Măcelaru, Moşilor şi altele, mai mici, iar negoţul şi meşteşugurile au fost la tot mai mare căutare. Cei care aduceau mărfuri de la Viena, Lipsca, Veneţia şi din alte centre renumite ale vremii, aveau nevoie de găzduire, dar şi de pivniţe în

rapid. Suna cam aşa: „300 de hamburgeri să aibă muştar, dar puneţi şi multă maioneză şi lăptucă, dar fără ceapă. 200 de bucăţi - o, pardon, 201 bucăţi fără maioneză şi lăptucă, puneţi doar muştar şi carnea să nu fie nici arsă, nici în sînge. Din primii 300 de hamburgeri, 275 să fie în sînge, cu ceapă şi muştar şi maioneză, dar nu cu lăptucă - şi să nu ungeţi cu unt chiflele pentru jumătate din ei. Să fie cu unt 134 - nu, 135, fără muştar sau lăptucă, dar cu multă maioneză. Apoi 250 de hamburgheri simpli, dar cu lăptucă pe trei din ei, carnea să fie friptă doar pe jumătate, fără unt...”. Şi aşa mai departe, cu o viteză uimitoare spre încîntarea radioascultătorilor. Dar cineva i-a venit de hac şi lui Imus. Informat că tocmai cîştigase premiul pentru cel mai bun jurnalist de radio al anului, Imus a apărut la un hotel din New Orleans unde aşa-zisa conferinţă radio urma să aibă loc, dar aici nu găseşte nimic altceva decît o telegramă cu textul: „Ţiam făcut-o!”.

John Trubee, liderul formaţiei „The Ugly Janitors of America” din Los Angeles, a făcut o grămadă de farse telefonice ani de-a rîndul, multe dintre ele fiind înregistrate pe casetele sale numite „Apeluri către idioţi”. De cele mai multe ori telefona la firme şi magazine, pretextînd că doreşte să cumpere ceva ciudat şi, pe parcursul convorbirii, îşi enerva victimele pînă cînd, în final, le cerea ceva ce ştia că firma respectivă nu poate oferi, după care izbucnea într-un hohot de rîs isteric. „Mi-a plăcut la nebunie să conversez cu angajaţi de la tot felul de firme şi să le fac de rîs întregul lor ritual telefonic”, îi explica el într-un interviu jurnalistului V. Vale. „Era totdeauna atît de evident că aceşti oameni sînt dispuşi să mintă doar ca să-ţi vîndă ceva. Am încercat mereu să ţin o persoană la telefon cît de mult s-a putut. Reacţia cea mai satisfăcătoare a fost să prelungesc convorbirea într-o aşa măsură, încît interlocutorul să se enerveze groaznic şi să mă înjure. Situaţiile acestea îmi plăceau mult mai mult decît atunci cînd mi se închidea brusc telefonul în nas”.

(va urma)

STUART GORDON

care mărfurile lor să fie în siguranţă. Aşa au apărut hanurile cu un rol extrem de important în dezvoltarea oraşului. ,,Construcţii solide de cărămidă cu mortar de var cald, impunătoare şi masive, cu ziduri groase ce se reazimă pe contraforturi puternice, cu porţi grele de stejar ferecate în fier, hanurile ridicate în preajma anului 1700 păreau mai degrabă cetăţi militare. (...) Constructorii lor, fără să fie neguţători, cum au fost Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, au voit să facă din ele un adăpost sigur împotriva hoţilor de tot felul, dar n-au izbutit să le ferească de incendii şi cutremure”, spune Potra. Hanurile erau ,,împărţite” pe categorii. Cele construite în apropierea tîrgurilor erau domneşti, mînăstireşti şi bisericeşti, boiereşti şi neguţătoreşti, dar existau şi alte tipuri de hanuri, de mahala, periferice, risipite pe tot cuprinsul urbei, unde cei aflaţi în tranzit găseau o odaie de dormit, o cîrciumă şi o curte largă în care puteau să tragă carele cu marfă ţărănească.

BUCURESTI555.RO

Cazuri

ORIzONTAL: 1) Caz flagrant de incultură;

2) Canal de scurgere în caz de îngheț – A vorbi în somn... în unele cazuri; 3) Dreptul la muncă acordat de la caz la caz – Eleganță; 4) În centrul României! – Scrisoare recomandată, în caz de urgență; 5) Fire folosite la operații, în caz de război (sg.) – Înscrise în cerc!; 6) Coadă de ciocîrlie! – Se ține de oameni în anumite cazuri; 7) Din timp în timp! – Sînt în etate!; 8) Spirt pentru cazuri de urgență – Săritoare la înălțime în cazuri extreme; 9) Specific de caz; 10) Caz de forță majoră – Dacă este cazul, îi susține pe pompieri pînă la cel mai înalt nivel.

VERTICAL: 1) Cazuri ieșite din comun; 2) Caz de tamponare – Asigurați în caz de epidemie; 3) Caz cînd se îngroașă gluma – O măsură care se impune în cazul instalațiilor; 4) Primit cu ocazii speciale – Cazuri; 5) Înscrisă la fără frecvență; 6) Caz de forță majoră – Caz cu totul izolat; 7) Întîlnite în baie! – O bucată de informație (în limbajul informatic) – Cam pe dos!; 8) Acordă primul ajutor în caz de înec –Caz cînd tragi cu ochiul; 9) În cazul ăsta roșești fără să vrei – Terci; 10) Caz letal de expunere solară – Apare în caz de erupție.

DICȚIONAR: MAN; LIE; TAT; TAG

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,TEATRALĂ”

1) EMINESCU – C; 2) VICOL – ALTO; 3) ENE – IASI – C; 4) RU – SOCOTIT; 5) ALA – TANASE; 6) CEMA – SA – EA; 7) SALTA – A – U; 8) ACTOR – ODA; 9) BUO –ENNIUS; 10) E – REBREANU.

PE

Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă se apropie cu pași repezi

Stimați prieteni,

La astfel de evenimente ale simțirii românești eu voi fi mereu prezent. Noi nu avem altă putere. Noi conducem oamenii prin cuvînt, prin stilou, prin microfon, prin puterea exemplului personal, prin mătasea Tricoloră aninată de buchetele de flori. Dar, dacă stăm bine să ne gîndim, în Istorie astfel de oameni au biruit. Ce armată avea Mîntuitorul nostru Isus Christos? Avea cîțiva ucenici, dintre care unii s-au și dezis, L-au trădat, unul chiar L-a vîndut. Dar iată că Împărăția Lui a durat mai mult și decît împărăția lui Carol cel Mare, și decît împărăția lui Frederic cel Mare, și decît împărăția lui Petru cel Mare, și decît împărăția lui Napoleon cel Mare. Ați observat? Toți și-au adăugat „cel mare“, sau „cel frumos“, sau „cel viteaz“.

Isus era numai Învățător, dar noi toți stăm la picioarele Lui și trăim, și ne-am umanizat, și avem parte de divinitate tocmai prin sacrificiul Lui. El spune undeva, într-una dintre cele 4 Evanghelii (citez din memorie): „Cînd se adună doi oameni, în numele Meu, sînt și Eu acolo“. Mîntuitorul Isus este aici, alături de noi. Pentru că ce omagiem noi acum? Sacrificiul idealist al unor oameni! Vorbea mama Doinei Aldea Teodorovici despre copiii ei și despre moștenirea lor. Am fost profund tulburat, pentru că acei minunați artiști s-au prăpădit în România, care ar fi trebuit să le fie adăpost. Eu sînt, totuși, convins că moartea nu-i sfîrșitul. Ei s-au dus la Domnul, fiindcă prea mult s-au iubit și prea mult bine au făcut pe lume. În noaptea aceea blestemată, eram împreună cu un alt împătimit al Basarabiei românești, Adrian Păunescu, amicul meu din tinerețe. Cînd eu eram elev la Liceul „Sf. Sava“, Adrian era student la Filologie și ne întîlneam la Cenaclul „Nicolae Labiș“, de pe Calea Victoriei, patronat de Eugen Barbu.

În urmă cu 3 zile, sîmbătă, am fost în pelerinaj la 5 cimitire, în Capitală, printre care și la Cimitirul Bellu. Am fost cu copiii mei, cu soția mea, cu alte rude ale noastre. Am dereticat, am făcut curățenia de primăvară înaintea Sfintelor Paști. Am depus frumoase buchete de flori la mormintele lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu. Nu mai vorbesc de Mihai Eminescu, care este coconul de marmură în jurul căruia se leagă și se înfășoară toată Cultura Națională. Așadar, în acea noapte, mă aflam pe terasa unui restaurant din București, alături de Adrian Păunescu și Adrian Năstase, fostul meu coleg de la ,,Sf. Sava“, care era, pe atunci, președintele Camerei Deputaților. Ei nu se cunoșteau. Au făcut cunoștință prin mijlocirea mea. Tot acolo se afla și ministrul Apărării din acea vreme. Ca să auzim a doua zi că, în timp ce noi beam, după datină, un strop de vin și vorbeam deale noastre, se prăpădeau acei doi îngeri neprihăniți, care au venit într-o țară scăpată de sub orice control, o țară anarhică. Iată, în greaca veche, ce înseamnă anarhie: „an arhos - fără putere“. De atunci și pînă acum, victime ale anarhiei sînt, în primul rînd, cei neprotejați: soții Teodorovici, Grigore Vieru și atîția alții. Ei au venit la frații lor, pentru a găsi ajutor și protecție, dar s-au prăpădit în accidente de circulație. Cînd a avut Grigore Vieru acel nenorocit accident - era vineri, dacă nu mă înșel - mergeam spre Conferința de Presă a partidului pe care îl conduc și am auzit la Buletinul de știri, în bordul mașinii, ce s-a întîmplat. L-am sunat pe Adrian Păunescu imediat. „Adriane, ce se întîmplă cu țara

asta de-și omoară eroii din cele patru zări? Cum e posibil, după soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, să sufere și Grigore Vieru un accident? Să fie zdrobit de acest monstru al unei civilizații care nu duce nicăieri? Ne autodistrugem în felul acesta!“.

Adrian Păunescu ofta și plîngea. Grigore, care era atît de fragil, în ’90 sau ’91 a venit la mine acasă. Eu întîlnisem o tămăduitoare, care pretindea că are puteri taumaturgice, paranormale. El, săracul, avea spasmofilie, cădere de calciu, de potasiu. I-am spus: „Grig, vino la mine. Am să-ți aduc o vindecătoare, care îl tratează și pe tata“. A venit. A stat cuminte. Mă uitam la el ce plăpînd e, dar ce inimă uriașă îi clocotea în piept! Ce versuri a scris omul acesta e greu de imaginat. Există cîțiva poeți în literatura românăunul este Eminescu, altul este George Bacovia, altul este Tudor Arghezi, altul este Lucian Blaga - care ating fibra cea mai lăuntrică a simțirii umane, nu numai românești. Am aici un set de 5 CD-uri, pe care o să-l dăruiesc mamei Doinei. Melodii culese de mine, la Radio România sau de pe alte CD-uri, de pe discuri mai vechi și mai noi. Nu mai puțin de 105 cîntece românești, sub genericul „Muzici Naționale“. Aici, în primul disc, se află și cîntecul compus de Ion - care, neîndoielnic, a avut har muzical dumnezeiesc - pe versurile lui Grigore Vieru: „Reaprindeți candela-n căscioare/ Lîngă busuiocul cel mereu.../ Degerat la mîini și la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu“... Cine mai folosește cuvîntul moldovenesc „mereu“?

Nicolae Labiș, care zice „Codrii cei merei“, adică „albaștri“. Mii de seturi cu aceste CD-uri le-am dăruit românilor din toată lumea. Ca membru în Parlamentul European, eu mă duc la Bruxelles sau la Strasbourg, la Baden-Baden sau la Frankfurt, la Offenburg sau Waterloo, unde mă cheamă românii mei cu probleme de drept al muncii, litigii, necazuri. Niciodată nu mă deplasez fără 10-20 de CD-uri. Am împînzit lumea cu aceste comori de muzică românească. Trebuie să știe toți că nu a murit simțirea națională și, acolo, în pustietatea lor, unde s-au dus după o amărîtă de bucată de pîine românii să își ostoiască dorul în nopțile lungi de iarnă, mai ales într-un Occident cinic, care nu-ți dă nici un pahar cu apă, să nu ne facem iluzii. Această muzică e un balsam de pus pe rană. Îl dau doamnei să asculte în mașină, sau acasă, la Chișinău. O să-i dăruiesc și doctoratul meu în Istorie, tipărit sub titlul „Cartea de Aur“, unde scriu mult despre Basarabia. Să nu creadă cineva că generația noastră va părăsi suprafața pămîntului pînă nu facem Unirea! Să nu se iluzioneze cineva că uităm adevărata hartă a României! Nu întîmplător, în 1990, am creat o revistă care se numește chiar „România Mare“. Asta, deși inițial nu s-a dorit să mi se dea aprobare. Spuneau unii: „Domnule, îi supărăm pe ruși“. Care ruși, oameni buni? Ei nu se supără chiar așa, cu una, cu două. Rușii se supără pe slugi, nu pe oamenii demni. Ia să ne ținem rangul nostru! Ia să spunem, clar, ceam însemnat noi în Istorie, ce-am dăruit Umanității și ce-i mai putem dărui! Eu sînt convins că vom face și Unirea. În 1991, am fondat partidul cu același nume. Cînd am tipărit, în 2003, acest doctorat, am sugerat graficianului să redea pe copertă harta României Mari, cu Mîntuitorul deasupra ei. Așa cum e statuia de la Rio de Janeiro. Există o statuie și la estuarul Fluviului Tejo, în Lisabona. Pe aceasta din urmă am văzut-o. Așa vreau să înalț și eu una, pe Tîmpa, în Brașov. Vreau să ridic o statuie de 40-50 de metri, cu o capelă la bază, unde să se oficieze cununii, să se

facă slujbe de Crăciun, de Paște. Românii au nevoie de așa ceva. Nu eu am desenat coperta acestei cărți, nu am talent la desen, dar așa i-am cerut artistului plastic: România Mare, cu Mîntuitorul, în prim-plan, fiindcă numai Domnul din Cer ne va ajuta. Cînd l-am eliberat pe Ilie Ilașcu din temnița, ilegală, a unui regim nerecunoscut de nimeni, cel de la Tiraspol, am gîndit ca la șah. Apropo de șah: acum o lună a venit Gari Kasparov la Strasbourg, să susțină un simultan chiar în Parlamentul European. Mama m-a învățat și pe mine să joc șah.

Ilie Ilașcu era încă în pușcărie. Eu nu-l văzusem la față, decît la televizor, săracul de el, atunci cînd zicea: „Vă iubesc, Popor Român!“. M-a impresionat. În anii ’93, ’94, ’95, se băgau unii în cușcă, în mod simbolic, demonstrînd, pe străzile Bucureștilor, dar așa ceva nu înmuia inima de fiare a acelor bolșevici. Și atunci, împreună cu Leonida Lari, Dumnezeu s-o ierte - iată cît de timpuriu ni se prăpădesc poeții, care ard ca niște flăcări, ca niște torțe -, am gîndit așa: să-i dăm cetățenia română fratelui Ilie, să-l primim în partid, ca membru, să-i oferim un județ bun, aproape de Basarabia lui natală, să-l facem senator și apoi membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei! Neau ieșit toate pasiențele, ca la șah. A nu se uita că el era încă în lanțuri. Atunci, am elaborat o Rezoluție la Strasbourg, pe care a contrasemnat-o și Dmitri Rogozin. Ce vă spune numele acesta? E mîna dreaptă a lui Putin în probleme de strategie și geopolitică. Acea Rezoluție a fost semnată de mai mulți Lorzi englezi și de numeroși alți colegi.

Abia după aceea i-am scris lui Vladimir Putin: „Domnule președinte, își poate permite Rusia, în curs de democratizare, să tolereze deținerea unui parlamentar european în temnița unui regim ilegal, pe care nu îl recunoaște nimeni?“. Ei, bine, după două săptămîni, Ilie Ilașcu a fost eliberat!

Stimați compatrioți, ne-am adunat aici pentru cauza sfîntă a Basarabiei. Pe care panslavismul o pîndea de mult. În 1801, un sfetnic al Țarului Pavel I, pe nume Rostopcin, propunea să o facă ostatică. Acest Rostopcin e cel care a dat foc Moscovei cînd a intrat Napoleon, în 1812. Toate se înlănțuiesc. În 1812 s-a vîndut Basarabia. Unde? La Hanul lui Manuc. Deschid o paranteză. Șoferul și secretara mea știu că azi-noapte, pe la ora 3 și ceva, cînd mă duceam spre casă, pe lîngă Dîmbovița, le-am spus: „Acesta-i Hanul lui Manuc, unde, în mai 1812, s-a vîndut Basarabia românească!“. Tot acolo avea să moară marele general Gheorghe Magheru, singur, sărac lipit, în 1880. Am scris multe despre cedarea rușinoasă a Basarabiei. Acel Rostopcin i-a propus mișelia Țarului Pavel I, tatăl viitorului Țar care ne-a furat Basarabia, Alexandru I, la început prieten și apoi adversar al lui Napoleon. Contele Rostopcin l-a învățat tehnica, l-a învățat cum să fure Basarabia. Pavel I avea să moară, probabil otrăvit, în 1801, dar fiul său a moștenit din familie acea poftă hoțească. Și cînd ne-a prins pe noi mai slabi, prin trădarea lui Moruzzi - care era dragoman al Înaltei Porți, și care a interceptat o corespondență a lui Napoleon cu Sultanul - am pierdut Basarabia. Dar nu definitiv. Astăzi, aici, reînnodăm acest lanț. Astăzi, aici, evocăm ziua de 27 martie 1918. Acel an fundamental al Unirii a început cu vestitorii primăverii. A început cu cei mai chinuiți dintre români: basarabenii. Ei au plătit cel mai dramatic preț pentru „mîndria de a fi român“. Dar Ziua deșteptării și a unirii se apropie cu pași repezi. Dacă nu vom reuși să ne unim, din nou, ca în 1918 - atunci ne vom regăsi, împreună, în Europa Unită. Și România Mare tot va prinde viață. CornELIU VADIm TUDor

JURNAL DE VACAN� (32)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (3)

Într-o zi cu ursitoare vitrege, Spiculeţul nostru zglobiu a zbughit-o printre stele, cu un oftat uşor, ca o respiraţie de păpădie. Un gînd lăuntric îmi spunea că l-au chemat la ei mama şi tata, poate că se simţeau singuri acolo, sus, şi le-a fost dor de un aşa băiat, care să le aline tristeţea şi să le ţină de urît. Oh, Doamne! Nu pot să văd cum suferă un animal, cum scînceşte, cum cere, cu ochii umezi, ajutor sau îndurare, îmi vine să mă sinucid! Cîinii au toate bolile oamenilor, mai puţin una: cîinoşenia!

 

L-am trimis pe cumnatu-meu, Gică, pînă în oraş, jos, să ia mere şi morcovi din Piaţa de sub Tâmpa, dar şi vreo 10 pîini. Ritualul se cere respectat: trebuie să merg la micuţa Grădină Zoologică. Pornim cu mic, cu mare. Nu mai sînt decît 3 urşi, ţinuţi în cuşti separate, ca să nu se mai sfîşie, ca iarna trecută: Cristi, Viorel şi Lidia. Nici n-am parcat bine maşinile, că urşii ne-au şi simţit, de la distanţă; poate după miros, poate după voce... Au mormăit şi s-au ridicat, cît sînt de mari, în două labe, pînă sus, la acoperişul din grilaje al cuştilor. Cel puţin Viorel e o namilă impresionantă, are peste 3 metri înălţime. Mănîncă pe săturate. Intrăm şi în ţarcul celorlalte vietăţi, unde e un fel de Arcă a lui Noe. Alături de căprioara Ella, pe care o ştim de peste 2 ani, a apărut şi iedul ei, Ghiţă, hrănit luni de zile cu biberonul. Acum e mărişor, încep să-i mijească corniţele. Căţeluşul Gipsy se pupă iar cu căprioara Ella, prin ochiurile de sîrmă, e un amor înduioşător, parcă-s Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart în scena Aeroportului, din „Casablanca”. Dar, apare fulgerător Victor Laszlo, adică Bogdănel, nepoţelul de 4 ani al lui Cornel Ciontu, care îi desparte, fiindcă el e „băbat”, aşa zice la toată lumea.

Ne întîlnim, din întîmplare, cu o crainică de la Televiziune, Iuliana Marciuc, care e cu soţul şi cu tatăl ei. Le dăruiesc cîte un Almanah România Mare. Rîde cînd îşi aduce aminte:

– Domnu’ Vadim, acum cîţiva ani, cînd am făcut o gafă despre Caragiale, aţi scris că sînt frumoasă ca o zambilă şi proastă ca o şindrilă!

Nu mai ţin minte, tot ce se poate. În orice caz,

fata are umor şi însuşi faptul că nu s-a supărat arată că ştie să încaseze, e un om de caracter. Nea Cherciu îmi spune că nu-1 ajută nici un patron de pe raza judeţului, n-are ce să dea de mîncare la vietăţi, i-ar trebui vreo 2 tone de morcovi pe an. „Nu-i nimic, îţi dau eu“ – îi spun, fără să stau pe gînduri. Îi rog pe deputatul nostru de Braşov, prof. Florea Danciu (care i-a luat locul lui Mircea Muşat în Parlament), precum şi pe preşedintele Filialei P.R.M., avocat Nicolae Iorga, să-mi împrospăteze memoria şi să ţină legătura cu stăpînul micii Grădini Zoologice. Aş vrea să dau de mîncare şi la cîinii maidanezi, care îşi făceau veacul pe lîngă nişte Căsuţe de Vacanţă. Fluier, ţîţîi, sîsîi, cuţu-cuţu, strig, bat din palme - dar nimic, nici ţipenie de cîine. Şi atunci, aflu o chestie incredibilă: cică un barman de la „Mioriţa“, pe nume Codreanu, poreclit Şută, a început să cutreiere Poiana ca un hingher, împuşcîndu-i cu o armă de vînătoare, prin fereastra deschisă a maşinii, pe toţi cîinii pe care îi întîlnea. A fost un adevărat măcel! Şi ce e mai trist, e că sărmanele patrupede nu mureau pe loc, se tîrau şi se chinuiau, într-o baltă de sînge, zile în şir. Şi dementul are impresia că e om! Ptiu, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, de bestie! Dacă n-or să te sfîşie cîinii masacraţi, atunci cînd o să dai ortul popii, dacă n-or să-ţi rupă ei, în colţi, sufletul de călău!

Da, s-a privatizat şi Coliba Haiducilor (şi din pricina stăruinţelor P.R.M. pentru privatizarea în turism), dar ştiţi cît trebuie să plătească Viorel Nica? Nu mai puţin de 1,2 miliarde de lei! Numai pentru cele două barăci din bîrne, fără teren! Evident, nu are banii ăştia. Dar el e optimist, munceşte de dă în brînci, cu o pasiune năvalnică. Iar a amenajat cămările cu borcane de murături (pe care acum stă scris, din felii de morcovi, NOI SÎNTEM ROMÂNI!), cu pepeni şi dovleci, cu gutui, ştiuleţi, mere roşii, funii de usturoi, covrigi, nuci, struguri smochiniţi, slănină afumată şi alte roade ale pămîntului şi ale vieţii, într-o feerie de culori şi miresme ameţitoare, ca în pînzele lui Arcimboldo, ori în „Pastorala“ lui Beethoven.

Am luat, ca de obicei, multă muzică la mine, şi cărţi nepreţuite. Chiar acum, la ora cînd scriu (noaptea de sîmbătă spre duminică), ascult o casetă Mozart. Bijuteriile muzicale pe care le-am tot cules de prin oraşele lumii, în cursul anului 1995 (Madrid, Cape Town, Johannesburg, Salzburg, Torino, Milano, Glasgow) şi pe care le-am luat cu mine, ca pe nişte talismane, aşa precum acum aproape 10 ani culegeam pietricele de pe Acropole şi din Cetatea Efes - sînt extrem de variate şi pot părea, unor melomani, destul de surprinzătoare. Cele mai valoroase sînt reunite pe o „dublă casetă“, intitulată „Cel mai bun Album Clasic din lume, din toate timpurile“. Acestea conţin tot ce poate fi mai frumos în muzică, pe spaţii mici, cam vreo 40 de piese, de la Bach, Vivaldi, Mozart şi Verdi, pînă la uvertura „1812“ de Ceaikovski (care e mai mult „Marseilleza“, asta da, capodoperă de colaj), dar şi splendida Cavatină a lui Stanley Myers din filmul „Vînătorul de cerbi“, reluată şi în „Dragoste pentru un simplu necunoscut“. Mă deprimă „La mamma morta“ a lui Giordano, dar şi corul gregorian „Pater natus

est nobis“, mă înalţă fragmente din „Carmina Burana“ a lui Cari Orff şi celebra şi prea cîntata arie „Nessun dorma“ din opera „Turandot“ de Puccini, cu Jose Carreras în prim-plan. Cînd stau pe terasă, în zori, bine înfofolit într-un halat de lînă mov, şi privesc în zarea dantelată cu creste înzăpezite şi brazi de un verde putred, îmi picură în auz „Favourite Bach“, cu nu mai puţin de 16 piese de rezistenţă: Tocata şi Fuga, Badineria din Suita nr. 2, „Rugaţi-vă lui Dumnezeu pe toate cărările“ (din Cantata nr. 31), Allegro din Concertul Brandenburgic nr. 4, Allegro din Concertul pentru clavecin nr. 1, Allegro Assai, din Concertul Brandenburgic nr. 2, „Isus, bucuria omului care îl doreşte“ din Cantata nr. 147. Ce mai ascult, cu tot mai multă şi mereu proaspătă uimire? O nouă variantă a „Flautului fermecat“, cu Karajan la pupitru, dar şi o altă înregistrare cu „Nunta lui Figaro“, pe mapa căreia am plăcerea să văd şi numele Ilenei Cotrubaş, sub aceeaşi magică baghetă a lui Karajan. Insolită este caseta de „Cîntece Nupţiale“, 20 la număr: Handell, Albinoni, Mendelssohn, Schubert (cu „Ave Maria“), Cesar Frank (cu „Panis Angelicus“), Vivaldi (cu „Primăvara“), Wagner (cu „Marşul Nupţial“ din „Lohengrin“) etc. Monumental e Preludiul la „Te Deum“ de Charpentier, vechi de sute şi sute de ani, care a devenit genericul muzical al Euroviziunii. Mai am un buchet de Marşuri Militare (Prokofiev, Verdi - Marşul din „Aida“, Beethoven - „Marşul turc“, Ceaikovski - „Marşul slav“, Borodin ş.a.). Revin şi arăt, cum sună limbajul proceselor: e vorba de „Marşul turc“ al lui Beethoven, (din „Ruinele Atenei“) nu de cel sinonim al lui Mozart. Încă două „duble casete“: un Album cu „Country“ şi un Album cu „The best sixties“, ceea ce înseamnă cele mai frumoase cîntece ale anilor ’60, perioadă pe care atîta lume o regretă. Şi, ca divertisment exotic, muzică scoţiană la cimpoaie (cu două cîntece religioase memorabile, care cutreieră Planeta de vreme îndelungată) şi jodlere din Tirol, adecvate peisajului. Şi, ca o curiozitate (de fapt, un simbol al perfecţiunii în materie de editare muzicală!), mă mîndresc cu o casetă aurie, cu chipul răvăşit al lui Herbert von Karajan, pe care se află 9 dintre cele mai minunate mişcări „Adagio“ din muzica clasică: începînd cu Albinoni, desigur, continuînd cu Bach, Vivaldi (din Simfonia „La mormîntul sfînt“), „Canonul“ lui Pachelbel, „Divertismentul K. 287“ al lui Mozart, apoi Grieg, Beethoven „Allegretto“ din Simfonia a 7-a, zisă „Apoteoza Dansului“ şi Mahler, ah, dar să nu uit „Valsul trist“ al finlandezului Sibelius! Există compozitori, în vremea noastră, care să se ridice pînă la înălţimea piedestalului acestor îngeri? Da, cred că da.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Grădina Zoologică, Brașov

Restaurantul „Miorița“, Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (69)

Orașele Dinastiei Tang (21)

Administrația în Dinastia Tang (15)

Dreptul și Justiţia (3)

Codul Tang cuprinde mai mult de 500 de articole, sistematizate în 12 secţiuni: I. Definiţii şi reguli generale; II. Legi privind transgresarea locurilor interzise (palate imperiale, porţi de incintă, ziduri, posturi de frontieră etc.); III. Delicte comise de funcţionari în exercitarea funcţiilor lor; IV. Legi privind familiile ţărăneşti (pămînt, impozite, căsătorie); V. Legi privind hergheliile şi depozitele de stat; VI. Legi privind recrutarea trupelor; VII. Delicte împotriva persoanelor şi bunurilor; VIII. Delicte comise în timpul unei încăierări; IX. Falsuri şi contrafaceri; X. Legi diverse cu caracter special; XI. Legi privind prinderea celor vinovaţi; XII. Legi privind administrarea justiţiei. În China Dinastiei Tang și în China veche, în general, noţiunea de lege nu are nimic în comun cu ceea ce se înţelege în Occident sub acest nume. Legea nu se

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (1)

Louis Pasteur, descoperitorul primului microb, n-a fost dintre cercetătorii fără noroc. Viaţa lui de muncă perseverentă l-a purtat din succes în succes, chiar dacă a dat și el, ca toţi ceilalţi deschizători de drumuri noi, lupta cu „demonul“ său lăuntric. Era plămădit din aluatul acelor pioneri temerari, care sînt chemaţi a merge pînă la capăt, fără să se lase tîrîţi de descurajările, îndoielile, deznădejdea ce îi încearcă pe cei care caută un lucru nou şi necunoscut. El a văzut mai de dimineaţă drumul într-o problemă care preocupa intens secolul său: problema microorganismelor cauzatoare ale bolilor şi transformările produse în organismele vii. Avea noţiunea vieţii practice într-un sens mai înalt şi de aceea a putut ajunge la descoperirile care îi vor imortaliza numele cît timp omenirea va urma căile progresului şi ale solidarităţii în ştiinţă, cultură şi civilizaţie.

Într-o zi din toamna anului 1831, într-un sat de munte din Franţa, un băiat de 9 ani s-a apropiat curios

Balada (79)

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (10)

Florin Genoiu s-a simţit de timpuriu atras de ştiinţa chimiei şi dorea să devină inginer chimist, specialist în producerea medicamentelor. În acest scop, în cursul verii anului 1961 s-a pregătit asiduu pentru Examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. Examenul s-a dovedit extrem de dificil deoarece Florin Genoiu candida numai pentru locurile destinate fiilor şi fiicelor de intelectuali, aşa cum o cerea doctrina proletcultistă. Dar totul s-a sfîrşit cu bine. La ultimul examen oral la disciplina de matematici, tatăl l-a aşteptat în stradă cu apă şi tartine cu şuncă. Pensionarul Ştefan Genoiu, de emoţie, era alb ca varul la faţă...

- Tată, am luat zece! Calmează-te!

- În sfîrşit vei fi student! Nu ştii cît de mult mă bucur!

După o viaţă de privaţiuni, de luptă, dar şi de bucurii, colonelul pensionar Ştefan Genoiu era împăcat cu sine însuşi. Lăsa pe Pămînt un urmaş demn de noţiunea de om.

Îşi privi cu luare aminte fiul. Acesta era cu un cap mai înalt decît el, rotund la faţă, cu ochi căprui, cu privirea pătrunzătoare şi totuşi blîndă, care spre bucuria lui de tată atrăgea ocheadele femeilor pe stradă. Băiatul ăsta va avea noroc şi mă va depăşi pe scara socială, se mîngîia cu gîndul Ştefan Geboiu.

naşte din cutumă, nici nu este rezultatul unei practici a arbitrării conflictelor. Ea nu este nici rezultatul unei convenţii care ar traduce o voinţă comună. Obiectivă, publică, superioară tuturor, excluzînd orice interpretări divergente, Legea este modalitatea de distribuire ierarhică a indivizilor, în funcţie de un barem general de demnităţi şi indemnităţile merite și scăderi. Ea este, totodată instrumentul atotputernic, care permite orientarea activităţii tuturor în sensul cel mai propice puterii Statului și păcii publice. Menită să creeze ordine, Legea nu poate fi în contradicţie cu natura lucrurilor şi a fiinţelor.

Armata, Milițiile și Poliția în Dinastia Tang (1)

Nucleul Armatei Tang din Secolul al VII-lea este aristocratic. Marile familii din Guannoe – Shaanxi și Gansu de Est – și, într-o mai mică măsură, din alte regiuni ale Chinei de Nord, sînt cele care furnizează și comandă cele mai bune trupe. Oamenii lor servesc în corpurile de elită: Garda imperială şi armatele Palatului.

La începutul Dinastiei Tang, clasa conducătoare nu au fost cărturarii-funcţionari, ci aristocraţia de tradiţie militară. Interesul acestei aristocraţii pentru

de atelierul unui fierar, în faţa căruia se îngrămădise o mulţime de oameni. Aceştia discutau agitaţi, şi băiatul auzi el însuşi strigătul de durere al unui ţăran, pe nume Nicolas, pe care-1 cunoştea de altfel foarte bine, şi care tocmai fusese ars cu un fier roşu. El fusese muşcat de un lup turbat, care rătăcea cu gura îmbălată şi scoţînd urlete înfricoşătoare pe uliţele satului Arbois.

Louis Pasteur, fiul unui tăbăcar din localitate, se întoarse înspăimîntat acasă, neştiind că faptul acesta divers va avea consecinţe uriaşe nu numai asupra lui, ci a întregii omeniri.

Pe vremea aceea nimeni nu ştia de ce muşcătura unui animal turbat provoacă moartea sigură a victimei. Cauza celor mai multe boli era cu desăvîrşire necunoscută. Infecţia era o enigmă încă nedezlegată şi cu atît mai mult problema virusurilor şi a bacteriilor. Fu mare tristeţea satului, cînd după cîtva timp de la spectacolul acesta înfricoşător, opt oameni din Arbois muriră în chinuri cumplite.

Horcăitul lor răsună mult timp încă în urechile băiatului timid, cu o inimă miloasă, care n-a putut uita nici mirosul cărnii arse de fierul roşu, nici urletele oamenilor turbaţi. Mintea lui aplecată spre analiză a rumegat îndelungat aceste întîmplări dureroase, făcînd

Cel puţin aşa gîndea tatăl despre fiu în toamna lui 1961...

Ani de Facultate (1)

Sesiunea de examene din vara anului 1962 a fost pentru studentul Florin Genoiu un succes remarcabil. A luat numai note de 10. Dar don’ colonel, conştient de capcanele vîrstei adolescentine, nu prea se lăsa impresionat de primele succese la învăţătură ale fiului şi îi urmărea cu atenţie viaţa sentimentală.

În ultimul an de liceu acesta se îndrăgostise lulea de o colegă, Carmen Popescu. Şi fata încercase la examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială, dar i-au trebuit doar cîteva sutimi pentru a fi declarată admisă.

Pe neaşteptate, pensionarul Ştefan Genoiu a primit un telefon de la Adrian Popescu, tatăl lui Carmen.

- Domnul colonel Genoiu?

- Da, cu cine am onoarea?

- Sînt Adrian Popescu, tatăl lui Carmen, colega de liceu a lui Florin!

- Vă ascult, domnule Popescu! Ce s-a întîmplat?

- Domnule colonel, vă felicit pentru succesele fiului, dar se ridică o problemă!

- Care anume?

- Fata mea se pregăteşte serios pentru a da din nou la Politehnică şi eu cred că relaţia de prietenie dintre copiii noştri alunecă pe o pantă periculoasă!

- În ce sens?

- Fiul dumneavoastră se comportă ca şi cum ar fi parte integrantă din familia mea! Şi nu sînt de acord!

problemele militare şi pasiunea ei pentru creşterea cailor se explică prin ascendenţele ei nomade și prin influenţa prelungită a civilizaţiei de stepă în China de Nord. Fără vitejia războinică şi simţul onoarei, fără gustul pentru acţiune al acestei aristocraţii, marile fapte de arme din vremea Dinastiei Tang nu ar fi fost posibile. Eficienţa instituţiilor militare a contribuit la aceste succese. Aceste instituţii au fost concepute în funcţie de familiile de tradiţie militară. Este vorba de un sistem de miliţii de 800 pînă la 1.200 de oameni, concentraţi în jurul capitalei, în provincia Shanxi, în regiunea Taiyuan – zona de incursiune a nomazilor Turciei –, precum și la frontierele de nord. Sub dinastia Zhou de Miazănoapte (557-581), sistemul de recrutare se aplica numai familiilor dedicate meseriei armelor. În Dinastia Tang, acest sistem s-a extins şi la familiile ţărăneşti.

La începutul Dinastiei Tang s-au promulgat regulamente privind miliţiile. Acestea prevedeau ca cei angajaţi în cavalerie să își procure singuri calul și o parte din armament. Acest lucru era imposibil dacă era vorba de simpli ţărani.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

din ele o pîrghie pentru cariera şi cercetările sale de mai tîrziu.

Pînă la vîrsta de douăzeci de ani, Pasteur avea mai mult o fire de artist, era visător şi conştiincios în îndeplinirea datoriilor sale şcolare. În orele libere el desena sau picta şi primul portret fu acela al mamei sale, pe care a surprins-o în veşmîntul ei de lucru, cum se ducea într-o dimineaţă oarecare la piaţă. Surorile lui Louis au fost nevoite să-i stea model ore întregi, pînă cînd le amorţea spinarea şi le înţepenea ceafa. Portretele acestea de familie, lucrate cu multă gingăşie şi realism, dovedesc că Pasteur ar fi putut ajunge un mare pictor, dacă tatăl său nu i-ar fi hărăzit altă menire, ceva „mai mare“ şi mai practică.

Tăbăcarul acesta ambiţios, care se însurase de tînăr cu o fată simplă, dar inteligentă şi delicată, se stabilise la început în Dole, unde, într-o căsuţă sărăcăcioasă de pe uliţa tăbăcarilor se născu Louis Pasteur, într-o dimineaţă de iarnă – la 27 decembrie 1822. Nu mult după aceea, tăbăcarul şi familia sa se mutară la Arbois, unde micul Louis fu înscris la şcoala primară. Aici el nu s-a prea distins cu nimic, decît cel mult cu micimea lui – era cel mai scund din clasă.

(va urma)

Dr. ALEXANDRU CULCER

Copiii noştri nu sînt căsătoriţi şi eu doresc sincer ca fiul dumneavoastră să-mi lase fata în pace! Vă rog să luaţi măsuri în consecinţă!

Consternat de ce afla, colonelul pensionar a rămas fără replică. Neavînd încotro, a trebuit să poarte o discuție penibilă cu Florinache.

- Florinache, băiatul tatei, am primit un telefon de la domnul Popescu, tatăl lui Carmen! Florinache, în ce relaţii te afli cu Carmen?

- De prietenie!

- Bine, bine, înţeleg că de prietenie. Dar spune-mi sincer: tu şi Carmen aţi ajuns să vă pupaţi?

- Da! Şi ce-i cu asta? Este interzis?

- Florinache, îţi interzic părinţii lui Carmen! Nefiind căsătorit cu fata, nici nu poţi emite pretenţii! Eu zic săţi iei inima-n dinţi şi s-o laşi în pace pe Carmen! Sînt la fete pe lume, cîtă frunză şi iarbă!

Cu voce tremurîndă, tînărul îşi vărsă tot oful.

- Ştiu de ce este împotriva mea domnul Popescu! Este un om cu vederi reacţionare! Mi-a zis că de mine şi de comunismul meu are să se aleagă praful deoarece ţăranii nu sînt de acord cu socializarea forţată a agriculturii!

Colonelul pensionar, scos din sărite, ţipă la fiu.

- Bă, băiatule, ce te apuci să discuţi politică aiurea? Viaţa sentimentală e una şi politica ta e alta! La mine să nu mai vii cu bazaconii de astea! Ţine-te de studenţie şi atît!

(va urma)

FLORIN IORDACHE

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (77)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%“ (20)

Domnul 5% e sacrificat (4)

Cînd e nevoie de arme, face apel imediat la Sir Basil Zaharoff, şi el un om fără patrie, partizan al misterelor, iubitor de bogăţii şi pasionat de intrigi ţesute sau rezolvate la gura puştii sau a tunurilor încărcate şi descărcate pe fronturi. Firma sa „Vickers-Armstrong” are în America Latină, imediat după război, o piaţă excelentă.

Dar, în vreme ce terenurile lui Deterding se măresc şi, ca urmare, şi cei 5 la sută ai lui Calust Sarkis, intrigînd pînă la disperare pe mai marii de la „Standard Oil”, sondele din Baku sînt repuse în funcţiune şi astfel, pe piaţă, există şi petrol sovietic. Se ştie, lucrul nu-l agreează deloc nici cei doi şi nici John D. şi trustul lui care, acum, iniţiază de urgenţă o întîlnire spre a încheia armistiţiu şi a se pune de acord în contracararea a ceea ce ei numesc „pericolul roşu”, spre a înspăimînta cercurile financiare ca şi opinia publică din statele respective. Întrunirea începe, cum ştim, la 15 iunie 1922, la

Amintirile unui ofițer criminalist (6)

Perdeaua de fum (6)

Biţu n-a mai stat pe gînduri şi în două minute a fost cu Mira în maşină. Sosi foarte repede cu bătrîna.

– Da, maică, spuse aceasta, a venit beat şi mi-a propus măscări. Golanul! Noroc că tocmai atunci au picat două vecine, să bem o cafea.

După ce am ascultat relatarea bătrînei, eu şi Ovidiu n-am putut să rezistăm şi am ieşit pe culoar unde ne-am îmbrăţişat de bucurie. Drumul spre asasin se netezise... Dintr-un birou alăturat, însă, răzbătea plînsul neguros al unui bărbat. „Belphegor“! Uitasem de el...

– Să nu mă băgaţi pentru crimă!, ne zise acesta printre lacrimi cînd ne văzu. Era foarte agitat. Nu eu am omorît-o pe mama Elena! Eu mă ocup cu altele, cu fetiţele, vă spun tot, dar nu-mi murdăresc mîinile cu sînge! Vă rog să mă credeţi. Ce să fac ca să mă credeţi?

– Să ne spui de unde ai aflat de crimă, zise Păun pe un ton conciliant.

– De la Vasile! De la Vasile D.!, răbufni „Belphegor“.

– Cînd te-ai întîlnit cu el? Unde?, se dădu procurorul mai aproape.

Isterie colectivă și sugestie în massă (1)

În general vorbind, există două tipuri de maladii, somatice şi psihiatrice. Cele somatice, deseori numite şi organice, sînt demonstrabile prin leziuni pe care doctorii le pot identifica prin descrierea, de către pacient, a simptomelor şi prin semnele fizice pe care le depistează ei înşişi, folosind vechile metode ale palpării şi ascultării sau utilizînd investigaţii moderne, precum razele X sau analizele sangvine. În afecţiunile psihiatrice sau emoţionale nu se poate vorbi despre leziuni fizice vizibile, şi totuşi pacientul suferă din cauza unor simptome cît se poate de reale. Cancerul este o boală somatică, putînd fi recunoscută printr-o simptomatologie bine definită. În schimb, cancerofobia reprezintă o dereglare psihiatrică frecvent întîlnită, în care pacientul poate să aibă unele simptome ce sugerează îmbolnăvirea de cancer, dar nici un semn fizic evident, la o examinare directă şi atentă. Am dat aceste exemple încercînd să simplicăm la extrem lucrurile, pentru a-i ajuta pe cititori să facă diferenţa dintre cele două tipuri de boli, dar trebuie ştiut că o anumită maladie este rareori pur somatică sau pur psihiatrică. Însuşi faptul că pacientul se simte bolnav poate da naştere unei întregi serii de simptome care nu au neapărat legătură cu o cauză fizică. Problemele

Haga, cu participarea „tuturor monarhilor petrolului”. Fireşte, Calust Sarkis Gulbenkian se simte „sedus de claritatea nordică a micii Olande şi părăseşte pentru ea obscuritatea mitică a existenţei sale orientale”. Apare la Scheveringen, flancîndu-l pe Deterding, însă nici măcar el nu poate salva eşecul. Ca şi Sir Henry, nu renunţă şi, trei luni mai tîrziu, în zilele calde încă ale lui septembrie, la Paris, pe cunoscuta ChampsElysées poate fi văzut „flanînd” un bătrîn domn cu un aer foarte demn şi păr alb, ce fumează ţigări olandeze şi se întreţine cordial cu un alt bătrîn, un oriental, „bine cunoscut de multă vreme de parizieni: orientalul este misteriosul Gulbenkian”. Ce-i preocupă? Pacea petrolieră şi blocada antisovietică. Aceasta din urmă, o dată aprobată, va fi încălcată imediat de Shell”.

Fireşte că hotărîrea s-a luat în consfătuirea principalilor acţionari ai firmei patronate de Deterding iar Calust Sarkis n-a fost absent. De unde și concluzia că nici el nu-si dezminte tradiţia gesturilor sau hotărîrilor schimbate în funcţie de interesele lui...

Deterding şi Gulbenkian – un cuplu ce atinge adeseori perfecţiunea, evident într-un anume sens. Se uneşte geniul în afaceri al primului cu şiretenia în acelaşi domeniu a celui de al doilea. Ultimul mai are şi reputaţia de a detecta prompt afaceri pe cale de lichidare sau unde au apărut probleme pe care le preia fără a clipi şi le oferă

– Ascultaţi!, se repezi „Belphegor“, simţind că Vasile ne interesa. Fiind anunţat la Focşani să mă prezint la Constanţa, am schimbat trenul la Buzău pentru a veni prin Făurei. În gară, la Buzău, m-am întîlnit cu Vasile. I-am spus că sînt chemat la miliţia judeţului Constanţa şi că am morcov mare pentru că nu ştiu de ce sînt căutat. „A fost omorîtă mama Elena! mi-a spus el. Vuieşte tot oraşul!“. „Aoleu! Şi te pomeneşti că mă bănuie pe mine!“. Mi se făcuse inima cît un purice. „E posibil, a zis el, căci nu putea s-o ucidă decît unu’ care cunoştea casa, care cunoştea locul“. După asta a plecat.

– Unde?

– Nu mi-a spus, dar s-a urcat în trenul de Focşani.

– Bine. Scrie în continuare, i-a zis Păun, inclusiv despre amazoane, codoaşe, aur, valută şi toate celelalte.

Vasile D.! Numai acest nume se flutura pe buzele noastre. Vasile D.! El era, acum, omul „en grande“. Bucuria de pe chipurile noastre era de nedescris, şi ne felicitam cu Biţu şi cu locotenentul. Ce dificilă este o cursă după un astfel de asasin. Una se scrie în cărţi şi alta este calea reală pînă ajungi la „EL“. Un drum în care încaleci şi descaleci printre spini şi la capătul căruia uiţi cu totul prin ce ai trecut şi, oricît ar fi „EL“ de murdar şi de unsuros, parcă tot îţi vine să-l săruţi... L-am dat imediat în urmărire pe raza judeţelor limitrofe, avertizînd în mod special miliţia din Focşani.

de zi cu zi, precum dificultăţi financiare, frustrări, insomnii şi pierderea apetitului, pot genera tulburări psihiatrice care fac parte însă din simptomatologia bolii somatice de care pacientul chiar suferă. Reciproca este şi ea valabilă, căci deseori o dereglare de natură psihică poate produce simptome fizice, cum ar fi ticuri nervoase, paralizii sau tulburări de apetit care nu sînt de fapt semne ale bolii propriu-zise.

Din aceste motive, este necesar să subliniem că toate maladiile sînt, într-o mai mică sau mai mare măsură, psihosomatice. Să luăm, de pildă, două astfel de cazuri.

Henric al VIII-lea, teribilul suveran englez, suferea cu siguranţă din cauza unei infecţii sifilitice, somatice. Dacă este aşa, efectele bolii au fost exacerbate de poziţia lui de monarh absolut, de aroganţa şi intoleranţa ce-1 caracterizau. Ultimele două sînt însă tare psihiatrice. Principala sa problemă a fost, fără îndoială, o boală somatică (sau chiar mai multe boli de acest gen, dacă vreţi), iar elementul psihiatric a fost secundar. Dimpotrivă, Napoleon a suferit de un număr redus de afecţiuni somatice de-a lungul întregii sale vieţi, dar maladia care i-a adus distrugerea a fost grandomania sa nemăsurată, o tulburare de ordin psihic. El era convins că trebuie să fie stăpînul lumii şi că nu se va mai naşte niciodată un alt geniu asemeni lui.

primului, ce trebuie să le repună pe picioare. La prima vedere n-ar fi nimic rău în asta, numai că e vorba, de regulă, de regiuni întregi şi de state, ale căror bogăţii intră pe mîinile acestor „salvatori plini de bunăvoinţă”.

Dar, cum precizam, cuplul s-a destrămat. Se invocă faptul că începutul l-ar fi făcut poveşti cu femei şi cu comisioane grase. Am amintit, de altfel, de Lidia şi zîzania iscată de neaşteptatul (pentru Calust Sarkis) măritiş al ei cu Henry. Se spune, pe urmă, că şi speculaţiile financiare au contribuit la eroziunea unui cuplu ce făcea să tremure birourile mai tuturor marilor monopoluri sau cancelariile unor state.

Clipa răzbunării

(1)

Demis de Sir Henry din toate funcţiile deţinute în conducerea trustului „Royal Dutch-Shell”, pierzînd subit posturile de director în 14 societăţi, Gulbenkian studiază şi pîndeşte clipa răzbunării. Şi iată-1 în ianuarie 1926, în capitala venezueleană, Caracas, însoţit de un grup de petrolişti indigeni, care nu se tem să se plîngă şi să invoce fapte numeroase ce demonstrează dictatura exercitată aici de „Shell”. Ochii îi sticlesc, complotul poate începe, de fapt aşa ceva şi aşteaptă: Din Caracas se anunţă că guvernul, poporul şi... lumea capitalului se ridică împotriva lui „Royal Dutch-Shell”. (va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

Era tîrziu, cînd am fost anunţat că sînt chemat la telefon. La capătul celălalt al firului am auzit o voce caldă, moldovenească, vocea ofiţerului Mihai Micu, un bun prieten alături de care rămăsesem treaz nopţi întregi în lupta cu necunoscutul. Amintiri de pe plaiurile ieşene... Îl rugasem să-mi trimită o copie după fişa cu impresiunile digitale ale lui Vasile D., deoarece acesta avea domiciliul în Iaşi. Micu, un adevărat coleg cum îl ştiam, m-a asigurat că o va trimite cu un curier special, ca s-o avem dimineaţă. Ştia cît de mult înseamnă un asemenea gest, cîte ore de nesomn se pot economisi cu ajutorul lui, şi mi-a urat succes. I-am mulţumit şi mi-am luat la revedere.

N-am ieşit însă bine din încăpere, că am fost sunat din nou la telefon. „Focşaniul!“, mi-a raportat un subofiţer. Ce aveam să aud la telefon, aş fi dorit să aud în fiecare caz de care mă ocupam. Vasile D. fusese prins la Focşani furînd o sticlă de coniac dintr-o autoservire.

– Am impresia că sînteţi cam băftos! Zău!... mi-a strecurat Biţu, care stătuse tot timpul lîngă mine. Chipul îi era numai zîmbet... L-am aşteptat pe Vasile ca pe pîinea caldă, cum se zice. Parcă-l văd şi acum, cînd a intrat în birou: un tip relativ înalt, blond, cu ochi albaştri, sidefii.

(va urma)

TrAIAn TAnDIn

(va urma)

F. CARTWRIGHT, M. BIDDISS

Descoperim, de asemenea, un exemplu instructiv asupra combinaţiei psihosomatice, luînd în calcul şi enigmaticul caz al Ioanei d’Arc. Născută într-o familie de ţărani înstăriţi la Domremy, în Lorena, Ioana a început să audă voci misterioase la vîrsta de 13 ani, adică prin 1425. Mai tîrziu, va susţine că glasurile erau ale Sfîntului Mihail şi ale Sfintelor Margareta şi Caterina. Aceste voci i-au transmis că fusese aleasă de Dumnezeu să elibereze Franţa de invadatorii englezi. Ele i-au poruncit să meargă de îndată la Delfin, moştenitorul de drept al tronului francez, şi să-1 convingă să se încoroneze rege. Misiunea sa trebuia să fie alungarea deplină a englezilor şi burgunzilor de pe teritoriul francez şi dedicarea întregii ţări Domnului. Din punct de vedere al unui psihiatru, Ioana avea clar probleme psihice, căci nici un om normal nu pretinde a auzi voci venite de nicăieri sau a vedea siluete serafice de sfinţi. Dar Ioana nu era cu siguranţă nebună, în orice caz, nu mai nebună decît Florence Nightingale, care de asemenea susţinea că-L aude pe Dumnezeu vorbindu-i, cînd nu împlinise încă vîrsta de 17 ani. Ioana s-a dovedit cît se poate de lucidă, ca de altfel şi domnişoara Nightingale, şi a elaborat un plan politic strălucit, încununat în cele din urmă de izbîndă. N-ar fi, prin urmare, înţelept să clasificăm a priori vocile şi viziunile sale ca halucinaţii ale unei minţi bolnave, înainte de a încerca o analiză mai amănunţită. Deşi admitem că ea a fost o „fată ciudată”, pentru că nu se comporta asemeni unei adolescente de seama ei, este necesar să căutăm o cauză somatică a acestor anomalii ale vederii şi auzului.

Doza de sãnãtate

Un sistem imunitar în derivă

În ultimii ani a crescut în mod îngrijorător numărul bolilor autoimune, care au întotdeauna mai multe cauze. Stresul permanent (Burn-out) începe în celulele corpului, mai exact în mitocondrii (centrala energetică a corpului). Disfuncțiile mitocondriale sînt cauza multor boli cronice inexplicabile, cît și o gripă netratată corespunzător, toate avînd la bază un sistem imunitar aflat permanent în derivă.

Virusul Influenza – în special cel de tip A – are perfida particularitate de a-și modifica învelișul după ce sistemul imunitar l-a recunoscut, iar pericolul de infectare intră deja în faza de incubație – cel care este deja infestat, chiar dacă încă nu are simptomele gripei, poate infecta prin strănut, atingere și contactul direct cu alte persoane. Adevărul este că în cazul gripei se poate dezvolta un tablou zgomotos al bolii: bronșită, peneumonie, dereglări ale musculaturii inimii, dureri de oase, rinichi, urechi, inflamații ale creierului. Pericolul major constă într-un sistem imunitar în derivă, asemănător unei armate care luptă cu metode învechite, perimate. O modalitate de menținere în echilibru a sistemului imunitar este oferită medicina energo-informațională. Sistemul imunitar merge mînă în mînă cu metabolismul, formînd un tot care trebuie să fie în balanță pentru o funcționalitate optimă. Activarea sistemului imunitar într-o modalitate personalizată duce la o apărare optimală a corpului în contact cu acest virus-cameleon.

Reglînd imunitatea deficitară, scăzută, echilibrînd cîmpul bactericid/virucid al corpului, proces urmat de o autoreglare energetică a meridianelor energetice și a chakrelor, putem preveni multe probleme de sănătate.

Corpul uman este un autobuz care transportă în permanență viruși, bacterii, paraziți, metale grele și alte noxe, dar important pentru o imunitate stabilă este echilibrul în acest sistem. Dacă dorim să ne menținem sănătatea, este important să prevenim apariția bolii. Cînd sistemul imunitar nu mai face față solicitărilor corpului, o boală cronică poate deveni autoimună. De ce se cronicizează atîtea boli? De ce nu se produce vindecarea?

Sănătatea este capacitatea corpului de a se adapta cît mai repede la schimbările de mediu. Ea nu este caracterizată prin lipsa bolii, întrucît o boală acută trebuie privită ca o reacție a corpului spre vindecare. La o infecție virală, de exemplu, febra de 39 de grade nu ar trebui oprită, deoarece abia în această fază mor virușii, după care urmează reconvalescența. Biorezonanța aduce în organism o ordine energetică, necesară vindecării sau prevenției. Orice formă a medicinei care este în măsură să trateze stresul cronic, noxele cronicizate, ajută la vindecare.

O cauză a bolilor autoimune poate fi moștenirea genetică. În acest caz, influența endogenă sau externă joacă un rol important. În unele boli autoimune sînt afectate și vasele de sînge, globulele roșii, glandele endocrine (tiroidă, pancreas, musculatură, țesutul conjunctiv, articulațiile și pielea), ce provoacă somnolență, stare de oboseală permanentă, furnicături în brațe și picioare, dureri musculare sau cefalee, îmbolnăviri dese. Unele din aceste simptome pot anunța debutul unei tiroide Hashimoto, lupus eritematos sau scleroză în plăci. În aceste situații, anticorpii pot fi declanșați atît de antigenele proprii, cît și de cele străine, cum sînt factorii infecțioși. În acest caz, există asemănări ale proteinelor bacteriene cu cele ale propriului organism, aspect memorat în literatura de specialitate sub denumirea memoris molecular. Acesta este punctul forte al medicinei energo-informaționale – întreaga terapie se bazează pe „informația moleculară” lăsată de noxe, cea patologică fiind folosită în scop terapeutic.

Suprimarea anticorpilor se face prin administrarea de imunosupresoare și antiinflamatorii de tipul cortizonilor. Astfel, se produce o blocare a celulelor ce produc anticorpi sau a unor proteine cu rol în procesul inflamator. Din cauza multiplelor reacții adverse ale imunosupresoarelor, terapiile moderne

folosesc agenți biologici. O modalitate modernă de diagnosticare și terapie care se impune tot mai mult atît în lumea vestică, cît și la noi, este oferită de medicina integrativă, energo-informațională, care nu blochează (așa cum o fac medicamentele), ci echilibrează informația energetică a corpului la nivel celular. Se intervine pe partea informațională a corpului, se acționează pe partea materială, întrerupînd fenomenul de autodistrugere. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este coordonată de un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modelat.

Corpul este asemănător unui computer biologic care trebuie conectat. Întreruperea comunicării energetice se produce mai întîi la nivel celular, de unde medicina energo-informațională începe detoxifierea organismului. Reglarea energetică, autoreglarea corpului, echilibrarea sistemului hormonal, reglarea imunității și a metabolismului celular, eliminarea metalelor grele din organism și a paraziților sau a informației lăsate de aceștia, echilibrarea funcționării energetice pe meridiane și chakre, susținerea organelor de detoxifiere (ficat, rinichi, limfă, plămîni) sînt cîteva dintre modalitățile folosite de medicina energoinformațională în procesul de readucere a corpului în bioritmul propriu și de întrerupere a fenomenului de autodistrugere. Aparatele utilizate au la bază fizica cuantică, sînt în măsură să descifreze debusolarea energetică a celulei organului bolnav sau a unui întreg sistem afectat și întrerup fenomenul de autodistrugere. Echilibrul celular, respectiv comunicarea energetică a celulelor într-o coerență stabilă, reprezintă cheia unui metabolism echilibrat. Biorezonanța corectează funcțiile organismului prin neutralizarea funcțiilor patologice și restabilirea celor fiziologice. Se restabilește, de asemenea, o circulație optimă energoinformațională în organism. Trăim într-o perioadă a tehnologiei informatice care ne pune la dispoziție posibilități nevisate în urmă cu cîțiva ani, precum este utilizarea în terapii a aparatelor care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

OFERIM

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, Bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess BOOk COnsUltIng sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPRes DIstRIBUtIOn sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞtA ROMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.