România Mare, nr. 1584

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Punctul de vedere apărat pînă dincolo de limita absurdului poate deveni un punct de orbire.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Motto: „Istoria nu o scriu învingătorii, ci cei care au mijloacele necesare“.

În contextul unei lumi obosite, stresate și dată peste cap de o ciudată reacție globală la ,,pandemie”, în aceste zile asistăm la o tensionare a zonei

Ipocrizia celor care ne conduc

SUA pregătesc o uriașă acțiune de destabilizare – asaltul final Premierul Florin Cîțu l-a demis pe ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu. Știind că, de fapt, asistăm la o hîrjoneală între vîrfurile publice ale unor grupuri de interese, nu pot spune dacă acest lucru mă întristează sau mă bucură. Se schimbă doar capul, corpul hidrei care conduce într-un mod dictatorial această țară este intact, la fel de puternic, la fel de determinat să jumulească găina numită România. Hîrjoneala asta între Cîțu, Barna, Voiculescu, Orban, Iohannis și alți indivizi care nu au făcut nimic altceva decît să acopere cu rușine funcțiile pe care le dețin, nu mai interesează de multă vreme pe cei care încă mai gîndesc în țara asta.

Mării Negre. Întrebările puse obsesiv despre ,,războiul” care ar implica minim o superputere militară, Rusia, sînt obsesive, prea puțin realiste și contribuie, în fapt, la îndeplinirea unui alt obiectiv – decredibilizarea Rusiei, ca o componentă a unui plan mai vast. Pentru că dincolo de obiectivele concrete, materiale, ale mega-grupărilor de investiții, ale companiilor americane de armament, farmaceutice sau alimentare, administrația Biden are un scop revoluționar – pe care vrea să-l impună la nivel global: progresismul, cu toate componentele lui bizare, și controlul globalist, cu aspecte antifiresc-umane, anti-identitare. În calea acestei revoluții stă o singură țară puternică – Rusia. Or, din această cauză, anihilarea Rusiei este o țintă prioritară actuală a SUA.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Mai devreme sau mai tîrziu, lanțul se va rupe

Presiunea pe care anumite state cu un trecut și un prezent imperialist o pun pe țările ,,rebele” este de la an la an tot mai puternică. În ideea de a determina popoarele să se revolte împotriva propriilor conducători, politica sancțiunilor economice pe care SUA și aliații săi le impun celor care doresc să aibă un parcurs cît de cît independent este din ce în ce mai eficientă. Vedem cu toții ce se întîmplă în Venezuela, Siria, Iran, Cuba și Coreea de Nord. Observăm pînă și reticența Rusiei în chestiunile de politică externă, reticență care pare uneori un act de slăbiciune și de repliere în interiorul propriilor granițe. În același timp, Moscova este alarmată de faptul că,

Este, însă, interesant de observat cum își aruncă unii altora mizerii, chipurile acuzații pe care ei credeau că românii nu le știu sau nu le intuiesc. Ei bine, românii știau foarte bine că Guvernul manipulează statisticile infectărilor cu Covid pentru a închide și a deschide după bunul plac anumite domenii ale economiei, pentru a induce senzația că normalitatea este aproape. Ceea ce nu este adevărat. Poate că Vlad Voiculescu credea că ne oferă informații șocante cînd spunea că numărul declarat al morților de Covid este mai mare decît cel al morților reali din această cauză. Așa și este, iar românii știu asta. (continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

mai devreme sau mai tîrziu, din cauza sancțiunilor impuse de țările europene și de SUA, rușii se vor enerva. Deși pare că totul este bine și frumos în Rusia, numeroase probleme economice îi reduc capacitatea de dezvoltare, fapt care nu este deloc un secret nici pentru Kremlin, nici pentru inamici, care pun în scenă diverse provocări de genul experimentului Navalnîi.

În prezent, presiunea asupra Rusiei crește de la zi la zi din cauza Ucrainei, care are în plan desfășurarea unor operațiuni propagandistice sau militare în Donbass. Nu știm dacă scopul real este tensionarea Moscovei prin prezența pe linia de contact cu separatiștii, dar este cert faptul că rușii nu prea știu de glumă și au antrenat armata în așa fel încît, în eventualitatea războiului, să poată face față provocărilor.

(continuare în pag. a 16-a)

„Cabana primăverii“, tablou de Anca Bulgaru

Rugciune

Doamne, dacă nu-i prea greu Pune ordine în haos

Şi învaţă neamul meu Să se roage în pronaos.

Doamne, dacă mă iubeşti Ia vrăjmaşii de pe mine

Ştii Tu cum să-i pedepseşti Să-i faci lumii de ruşine.

Doamne, dă-le la săraci Pîine, pace, bucurie

Ouă roşii, vin, colaci, Bani de şcoală şi chirie.

Doamne, vindecă-i, de poţi

Pe bolnavii din spitale

Ocroteşte-i Tu, pe toţi, Cu suflarea gurii Tale.

Doamne, mergi şi la azil

Unde plîng în pumni bătrînii Naufragiul lor umil Rupe cumpăna fîntînii.

Doamne, sfinte vietăţi

Fără milă sînt jertfite

Curge sînge prin cetăţi Îngerii Tu Ţi-i trimite.

CORNELIU VADIM TUDOR, 26 august 2014

Protestele sociale: niște

Pagina 16

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Crin Halaicu n-are caracter F Țapul Balconetti e cinstit, dar onest F Topul femeilor cu cele mai păroase picioare F Moartea civilă a ziarului „România liberă“ F Arachelion în corzi! F Un şarpe: Otto de Habsburg

PArTEA I

F O incredibilă scenă de viață s-a petrecut recent în Bucureşti. În fostul birou al lui Eugen Barbu, de la „Săptămîna“, situat în clădirea „Universului“, pe str. Brezoianu, funcţionează de mai mulţi ani gazeta „Sportul Românesc“, condusă de Dumitru Dragomir. Dar, să dăm citire unui fax primit de la tînărul reporter sportiv Andrei Nourescu: „Domnule senator, zilele trecute ne-a vizitat la redacție un domn de vreo 70 de ani, căutîndu-l pe Eugen Barbu, căruia voia să-i predea un material pentru «Săptămîna». Cînd a auzit că E.B. nu mai există, omul a rămas perplex, apoi a fugit plîngînd“. F Se zvoneşte că P.D.S.R.-ul îl pregătește pentru funcţia de primar general al Capitalei pe tînărul ministru de stat Dan Mircea Popescu. Întradevăr, ar fi o soluţie. F Pentru că, hotărît lucru, Crin Halaicu nu mai poate fi tolerat, a furat de i-au crăpat buzunarele și-a făcut scurtă la mîini (aripi). Pînă şi un lider al Opoziţiei, pe nume Otto Weber (preşedintele Partidului Ecologist Român) a ajuns la concluzia la care noi am ajuns încă din primăvara lui 1992: „În P.N.L strică Halaicu, care este un om fără caracter şi fără cuvînt“ (interviu publicat în „Jurnalul Național“ de sîmbătă). Bătrînul neamț e prea civilizat, pentru că Halaicu e un borfaş de cea mai proastă factură, lacom, nesătul, fără nici un Dumnezeu, imoral, care crede că dacă el e murdar trebuie să fie la fel și primul oraş al ţării. F În acelaşi interviu, cel mai autentic reprezentant al mişcării ecologiste îi potoleşte şi pe conaţionalii lui Laszlo Tökeș: „În primul rînd, vreau să vă spun că ungurii cer prea mult. Ungurii au stricat atmosfera“ F Dacă s-ar face un clasament al celor mai mari comici români, din toate timpurile, printre primii 3 ar intra și Emil Contantinescu. Îl observăm cu atenţie, de vreo 4 ani pe acest individ şi, sinceri să fim încă nu ştim cu exactitate unde să-l încadrăm. La nebuni? La neruşinaţi? La golani cu ifose? La ăia care se satisfac singuri, parcă laburişti le zice? Ori pur și simplu, la şmecherii care au din toate genurile cîte puţin, iar prin amestecare le țîşneşte ţîfna sifonului pe nas și încă nu se ştie cine a băgat în capul puţintel şi turtit al acestui specimen visul dement că ar putea fi şeful statului român, deci un urmaş al lui Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza – probabil că vina aparţine unor naivi de pe la C.I.A., care l-au recrutat încă din 1985, iar acum l-au scos din puţul anonimatului, l-au proţăpit în prepeleacul unui balcon, i-au legat o magaoaie de mînă, ca să behăie în ea cu vocea lui de clapon castrat, iar apoi i-au şuierat la urechea aia fudulă: „Go, Emil, go! Calea e liberă, am curăţat-o noi! Tu nu trebuie să faci nimic, decît să asculți de ordinele noastre!“. Şi deatunci pînă azi, săracul Ţap tot aleargă de dimineaţa pînă seara, ca un căpiat, cu scaieţii de coadă, călăreşte basculantele şi avioanele, e vîrît în faţă, ba pe la Papa de la Roma, ba pe la tot felul de şefi de state și de guverne, ba pe la

meciuri de fotbal ori la festivaluri de rock, că el nu mai poate face ouă fără Joe Cocker (pasiunea, se duce să-l vadă lumea!) pe urmă, pe căldura cea mai mare îşi pune fustanela aia neagră pe el şi boxa în patru colţuri pe cap, fiindcă el e rectorul tuturor rectorilor, mai trage şi nişte cuvîntări infantile, ținîndu-şi capul şi gîtul ţeapăn pe direcţia aia de-o arată muşchiul copacilor – pe scurt, Ţapul Balconetti e plimbat ca un clovn de la un capăt la altul al ţării, de la o extremitate la alta a Planetei, doar-doar l-or vota românii, dacă nu din prostie, măcar din milă. Noi i-am mai spus Ţapului că în fruntea României nu poate să fie niciodată un caraghios slab de ţîțînă, un actoraş ratat, care și-a falsificat biografia și care habar n-are de Istoria acestui neam, de sufletul poporului român Dar el nu ne-a crezut, creierașii lui sînt într-o fierbere eruptivă imposibil de controlat, are vise eroticopolitice, strănută un jet de viruşi, tremură ca un epileptic la gîndul că e atît de aproape de ţinta suprem, uite-acuş-acuş-acuş o să scuipe rumeguş, o să se suie cu copitele pe fotoliul prezidenţial şi, extenuat de atîta alergătură, o să-şi facă nevoile, respirînd uşurat. Nu ne-am fi ocupat din nou de penibilul doctoraş în pietre şi lector al cabinetelor P.C.R., o face foarte bine profesorul I. StanciuDeladeva, în serialul publicat de noi – dar uite că piţigăiatul cu trei smocuri rare de pătrunjel în cap a mai comis o prostie cît el de mare: a acordat un interviu Agenţiei MEDIAFAX, preluat de unele publicaţii, care ne-a făcut să ne tăvălim de rîs. Dar ştiţi cum ne tăvăleam? Cînd pe-o parte, cînd pe alta, cu picioarele în sus şi cu limba scoasă, foarte greu ne-am revenit, am făcut crampe ca nişte vampe. Priviţi frază de Ţap Diliman: „Preşedintele Iliescu este candidatul prezidenţial pentru că, dacă nu este preşedintele Iliescu, vă pot spune de pe acum că sînt preşedintele României. Nici nu mai este necesară campania electorală“. Aţi văzut, fraţilor şi voi, cumnaţilor, cîtă dreptate am avut? De fapt, Ţapul nu e el, e frate-său de la ospiciul din Plătăreşti. Dintr-o simplă scamatorie, s-a şi pus în postura de preşedinte al României, la timpul prezent („sînt preşedintele României“). Bată-te norocul să te bată, cu cine ți-a băgat monedele în automat ca să livrezi atîtea căcăreze! Tot dintr-un condei ipotetic, jerpelita marionetă a Ambasadei S.U.A. anulează şi campania electorală, și alegerile, şi însăşi esența democraţiei, fiindcă el crede că România e Haiti, să impună o mînă de agenţi obraznici pe cine vor ei, peste capul populaţiei. Dar, staţi să vedeți ce părere bună are Nosferatu despre el însuși. Întrebat „care sînt principalele calități ale unui șef de stat“, fostul secretar P.C.R. şi amant fugărit prin boscheți răspunde, aranjîndu-şi în oglindă freza de ciocănitoare: „În primul rînd, caracterul. Caracterul dat de forţa personalităţii (?!) şi imposibilitatea de a fi şantajat sau controlat de persoane sau grupuri din interiorul sau din exteriorul Țării“ (?!). Uite cine vorbeşte, un vagabond de care n-a auzit nimeni pînă la publicarea de către noi, în „România Mare“ din

10 iulie 1992, a scrisorii d-nei Sarah Tinsley, de la IFES, către dl. Gerald F. Hyman, de la TIGNAFES, cînd toată lumea a priceput că sforile maimuţoiului sînt trase din afara ţării. Dar, să vedeţi culmi ale gîndirii acestui gargaragiu cu diplomă de analfabet: „Preşedintele nu trebuie decît să fie cinstit şi onest şi să respecte voinţa poporului“, în primul rînd că voinţa poporului este ca tu, Ţapule, să paşti iarbă ceva mai încolo, pe alte meleaguri, că nu te mai suportă nimeni şi ne-ai distrus ecosistemul. În al doilea rînd, „cinstit“ şi „onest“ este o perlă de Gîgă, fiindcă înseamnă absolut acelaşi lucru, e ca şi cum ai zice „fauna animalelor“, „june şi tînăr“, „orb şi nevăzător“ etc. Ne putem imagina ce personaj grotesc ar fi scos Caragiale din zăpăcitul asta. Dar nici Alcibiade nu şomează, e o pîine bună de mîncat pe seama ţapului, se dau multe goluri pe partea lui, fiindcă patrupedul avansează în atac şi uită să mai vină acasă! F Culmea este că, pe aceeaşi pagină din fiţuica „Ziua“ ce reproduce interviul behăit de Ţapul Emil, mai apare un articol, cu un titlu la fel de cinstit şi onest: „Liderul C.D.R. despre politica de sănătate a guvernanților – în anul 2000 societatea românească va fi decimată, bătrînă, bolnavă și handicapată“. Oribilă părere mai are nebunul ăsta despre poporul român, care n-a fost în halul ăsta nici pe timpul migraţiei barbarilor ori în vremea ocupaţiei fanariote. Este limpede că el confundă întreaga societate românească cu Balamucul de la Plătăreşti, de unde a evadat printr-o săritură cu prăjina, dar care îl aşteaptă cu nerăbdare, ca să-l voteze responsabil de boiler. În concluzie: Ţapul poate candida chiar de unul singur la Preşedinţie şi tot n-o să iasă, dimpotrivă, el o să intre, dar acolo unde îl vom trimite noi. F O epigramă străveche, care e cît se poate de actuală, mai cu seamă datorită unor unguri terorişti: „Iată, cuiul şi duşmanul/ Nu-s primiţi la fel în casă/ Cînd pe cui îl bați să intre/ Pe duşman îl baţi să iasă!“. F Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunțat, în sfîrşit, în privința vinovaţilor în afacerea contrabandei cu țigări: un număr de 4 militari, în frunte cu general-maior, (r) Valeriu (Jean) Ursu, au fost condamnaţi cu suspendare. Totuşi, principalii vinovaţi pentru afacerile frauduloase cu fraţii arabi Nassar, şi anume Niculae Spiroiu şi Gheorghe Florică, au scăpat iar basma curată şi-şi papă miliardele în linişte. Poate că acum, cînd nu mai are ce pierde, generalul Ursu îşi va lua inima în dinți şi-şi va recăpăta demnitatea, dezvăluind toate matrapazlîcurile celor doi bandiţi. F Gălăgiosul minoritar Adrian Halpert (fost la „Excrementul“, debarcat acum la „Libertatea“), publică o minciună mizerabilă şi agramată, cu titlul: „C.V. Tudor şi-a cerut scuze pentru Scrisoarea celor 300“. F O anunţăm pe curviștina aia urîtă, cu fața umflată de alcool şi bătăi, pe nume Andra Manta, de la „Excrementul zilei“, că dacă se mai apropie cu vreun reportofon de cineva de la P.R.M., ca să publice pe urmă numai minciuni ordinare, ne rezervăm dreptul de a o dezbraca la pielea goală, de a o unge cu ulei de frînă şi a o tăvăli prin fulgii găinilor violate de Piticul Utecilă, după care îi băgăm reportofonul undeva, să-i cînte Zavaidoc „Dealu-i deal şi valea-i vale/ Curva-i curvă pînă moare“

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iulie 1995)

În culisele istoriei

Istoria Canalului Suez

Nu vom şti niciodată cine a avut pentru prima oară ideea săpării unei căi interioare de transport pe apă. Oamenii au beneficiat totdeauna de aportul unei bogate imaginaţii; le-au lipsit numai mijloacele tehnice şi materiale cu care să-şi împlinească visurile. Cînd le-au avut, şi-au extins aria preocupărilor constructive la lucrări de mari dimensiuni din domeniul transporturilor: bazine portuare, faruri, drumuri şi canale navigabile. Probabil realizarea întinselor reţele de irigaţii le-a dat îndrăzneala necesară de a încerca să aducă unele corecturi reliefului stabilit de zei. Primei mari organizaţii statale din istorie, Egiptului, îi aparţine gloria realizării primului canal navigabil ce va intra deopotrivă în istorie şi în legendă, Canalul Suez

Poate nu ar fi ajuns să construiască un canal navigabil, dacă una din variantele vechiului şi importantului drum care leagă ţinuturile din Orient – în special China şi India – cu litoralul mediteranean n-ar fi trecut prin istmul dintre Marea Roşie şi Marea Mediterană. Tentat de cîştigurile obţinute din tranzitul şi schimbul de mărfuri, faraonul egiptean Nechao II începe săparea Canalului Suez, probabil în anul 590 î.Chr., lucrare pe care o termină după circa 80 de ani regele persan Darius, devenit între timp stăpîn al Egiptului. Nu era traseul pe care-l cunoaştem astăzi; canalul antic stabilea o simplă legătură între Nil şi mare. Cu toate dimensiunile sale reduse, a ridicat mari probleme realizatorilor săi şi a costat, după Herodot, viaţa a 120.000 de lucrători.

sînt cei care vor repune în discuţie problema realizării Canalului Suez. Deveniţi conducătorii diferitelor organe guvernamentale sau companii particulare, după eşecul doctrinei lor filozofice, se află în avangarda acţiunilor tehnico-constructive. Cîţiva dintre ei participă la constituirea unei ,,societăţi de studii pentru realizarea canalului”. Sînt trei grupuri componente: englez, austriac şi francez, fiecare reprezentat de un inginer binecunoscut. Comisia celor trei, care sînt Stephenson, Negrelli şi Talabot, are de la început de înfruntat doi puternici duşmani: guvernul englez, sensibil la orice se interpune între metropolă şi India, şi viceregele egiptean Mehmed Ali, bănuitor faţă de orice acţiune întreprinsă de alţii, care n-ar fi în folosul său exclusiv. Pînă una alta, lucrările preliminare privind măsurătorile şi stabilirea unor trasee posibile au fost duse pînă la capăt, înmormîntîndu-se definitiv concluziile greşite ale expediţiei Le Pere.

Deşi nu ducea lipsă de fonduri, societatea şi-a oprit activitatea aici, deoarece grupul francez şi-a pierdut vremea în discuţii sterile asupra traseului Suez-Port Said sau Suez - Alexandria prin intermediul Nilului.

Canalul a continuat să funcţioneze cu intermitenţă în anii care au urmat. După perioade de criză politică şi socială, navigaţia a fost sistată din cauza nisipării traseului, după care au urmat acţiuni de reamenajare. Între aceste numeroase alternanţe se pot evidenţia măsurile de repunere în funcţiune, de sporire a capacităţii şi de lărgire a canalului, iniţiate de faraonul Ptolemeu II (261-259 î.Chr ), de împăratul Traian (108-111) şi de califul Omar (643-645). În anul 750, venirea la putere a dinastiei abaside la Bagdad a provocat sciziuni în imensul imperiu arab. Pentru a opri circulaţia grîului egiptean spre provinciile rebele şi a le priva de încasările aduse de tranzitul comercial, califul El Mansur a astupat canalul pe întreg traseul său şi aşa a rămas timp de peste un mileniu.

În lunga perioadă care a urmat s-au făcut numeroase încercări de punere în funcţiune a acestui important drum pe apă; fie că era vorba de suverani, ca sultanul turc Soliman Magnificul, sau regele francez Henric al IV-lea, de savanţi ca Leibniz sau simpli comercianţi francezi, italieni sau englezi, încercările lor au eşuat. Ideile au început să prindă consistenţă abia cu ocazia aventurii napoleoniene în Egipt. O expediţie ştiinţifică sub conducerea lui Le Pere, în 1799, şi-a întemeiat concluziile pe o banală eroare de măsurători, întîrziind începerea lucrărilor cu cîteva zeci de ani. Revoluţia industrială a stabilit noi dimensiuni ale problemelor legate de comerţul Orient – Occident.

În acestă perioadă de alianţe politico-militare şi războaie, adepţii socialismului utopic al lui Saint-Simon

Lovitura de graţie a dat-o Robert Stephenson, prezent în comisie şi societate datorită mai mult prestigiului cîştigat alături de tatăl său în construcţia de locomotive. Trimis în Egipt, în 1850, să negocieze începerea lucrărilor la canal, interesat exclusiv de respectarea poziţiei guvernului englez şi a propriilor interese financiare, se întoarce din misiune cu concesiunea unei căi ferate Alexandria - Cairo şi un contract avantajos pentru fabrica de locomotive de la Newcastle, după ce făcuse tot ce era omeneşte posibil pentru a răci bruma de entuziasm declanşat de ideea construcţiei canalului în rîndul autorităţilor egiptene. Societatea s-a desfiinţat, iar ideea realizării canalului părea abandonată pentru multă vreme. Poate aşa ar fi fost dacă un om cu voinţă de fier nu s-ar fi făcut instrumentul întîmplării şi în acelaşi timp al unei necesităţi obiective, aruncîndu-se cu toate forţele în lupta pentru realizarea acestui important obiectiv. Numele i-a rămas în istorie legat de construcţia variantei moderne a Canalului Suez: Ferdinand de Lesseps. Cariera de diplomat, cu care a debutat, nu lăsa să se întrevadă calităţile de bun organizator, constructor şi finanțist, strălucit demonstrate mai tîrziu.

Şansa îi surîde pe neaşteptate, în 1854; fostul său elev şi prieten Mohamed Said a fost proclamat vicerege al Egiptului. Este invitat în Egipt şi la 30 noiembrie 1854 un firman acorda concesiunea străpungerii şi explorării Canalului Suez unei societăţi internaţionale constituită şi condusă de Lesseps. Beneficile urmau a fi împărţite: 15% guvernului egiptean, 10% fondatorilor, iar 75% acţionarilor. Concesiunea era valabilă pentru 99 ani, după care guvernul egiptean urma să devină proprietar şi să plătească o despăgubire cuvenită societăţii. O singură condiţie – ratificarea concesiunii de sultanul turc, suveranul teoretic al Egiptului – era cît pe ce să oprească din nou acţiunea atît de bine începută. La insistențele ambasadorului englez, sultanul a refuzat ratificarea concesiunii. Lesseps îşi mută centrul de bătaie în Anglia, călătoreşte în principalele oraşe, are întîlniri cu deputaţi, oameni de afaceri, ţine conferinţe, se întîlneşte cu regina Victoria. Opinia publică engleză îi devine favorabilă, însă guvernul englez se opune în continuare. Atît Mohamed Said, cît şi Lesseps, exasperaţi de tergiversări, au trecut la acţiune, punînd guvernul englez şi pe sultanul turc în faţa faptului împlinit. La 5 noiembrie 1858 se deschide subscripţia publică în întreaga lume, la capitalul companiei universale a Suezului, în valoare totală de 200 de milioane de franci.

Lucrările au intrat apoi pe un făgaş normal, dacă exceptăm miile de salahori egipteni care au continuat să moară în urma condiţiilor de lucru de la canal, ajungîndu-se la inaugurarea solemnă care a avut loc la 17 noiembrie 1869, în prezenţa unui număr mare de invitaţi din toată lumea: artişti, scriitori, savanţi şi reprezentanţii încoronaţi sau neîncoronaţi a peste 40 de ţări. S-a realizat o lucrare impunătoare, de 161 km lungime, cu secţiune trapezoidală şi lăţimea 70-120 m, cu maluri consolidate cu diguri puternice şi cu o adîncime care va atinge 10,8 m pe toată lungimea canalului, după amenajările din 1956. Rezultatele economice au fost pe măsura amplorii lucrărilor. Reţeta anului 1910 însuma 5.217.460 lire sterline, beneficiu uriaş pentru cei deveniţi proprietarii acţiunilor companiei. După 1875 nici o acţiune nu mai era deţinută de statul egiptean sau de cetăţenii săi.

Profitînd de greutăţile financiare ale viceregelui, guvernul englez a cumpărat cele 177.000 de acţiuni egiptene, reprezentînd aproape jumătate din capitalul total al companiei, cu suma de 5 milioane de lire sterline, sumă inferioară beneficiilor totale realizate în anul 1910. A fost necesară scurgerea a aproape nouă decenii pentru a se face dreptate; în 1956 guvernul egiptean a naţionalizat compania canalului. Calea navigabilă între Marea Mediterană şi Marea Roşie a revenit proprietarului său firesc, poporul egiptean.

Astăzi, Canalul Suez este operat de Autoritatea Canalului de la Suez. Canalul are o lungime de 163 km și o lățime de 300 m, începe la Marea Mediterană la Point Said, care curge prin Ismailia în Egipt, și se termină la Suez în Golful Suez. De asemenea, are o cale ferată care rulează întreaga lungime paralelă cu malul vestic. Pe lîngă reducerea drastică a timpului de tranzit pentru comerțul internațional, Canalul Suez este una dintre cele mai importante căi navigabile din lume, deoarece susține 8% din traficul maritim mondial și aproape 50 de nave trec prin canal zilnic. Datorită lățimii sale înguste, este, de asemenea, considerat un punct de cotitură geografic semnificativ, deoarece ar putea fi blocat cu ușurință și ar putea perturba acest flux de comerț.

De la încheierea, în 2015, a lucrărilor de lărgire a Canalului Suez, acesta poate fi traversat de şi mai multe nave. După ce preşedintele egiptean Abdel Fattah alSisi a dat startul lucrărilor, a fost lărgit pe un segment de aproape 40 de kilometri. În urma acestor lucrări, capacitatea de transport a canalului s-a dublat. În loc de 49 de nave, cît puteau zilnic traversa odinioară canalul, acum numărul a crescut la 100. În anul fiscal 2018-2019, Canalul Suez a adus la bugetul Egiptului 5,9 miliarde de dolari.

Lucrările propriu-zise încep la 25 aprilie 1859 şi continuă alert, în pofida trimiterii unor nave de război engleze în apele egiptene şi a ordinului „Sublimei Porţi” de sistare a lucrărilor. Englezii s-au trezit în situaţia primejdioasă de a pierde controlul celui mai scurt şi eficient drum din Europa spre Indii şi atunci şi-au schimbat tactica, pornind o violentă campanie de protest moral. Ziarele, care s-au preocupat prea puţin de negoţul cu sclavi negri, de practicarea sclaviei în SUA sau de soarta copiilor supuşi regimului de muncă de 14-16 ore în fabricile engleze, s-au înduioşat dintr-o dată de soarta felahilor egipteni fortaţi să execute muncă obligatorie la construcţia canalului. Această campanie ar fi rămas fără rezultat dacă Mohamed Said nu ar fi murit, fiind înlocuit de nepotul său, Ismail Paşa; munca obligatorie a fost desfiinţată, iar Lesseps a rămas cu aproximativ un sfert din muncitori. Construcţia canalului a ajuns din nou în impas, dar Ismail Paşa, doritor să-l termine fără a supăra nici pe suzeranul turc, nici marile puteri, a solicitat arbitrajul lui Napoleon al III-lea. Împăratul francez, politician abil, i-a cerut lui Lesseps să renunţe la sistemul arhaic de lucru pe şantierele canalului şi să facă apel la marile întreprize din Europa. Decizia a fost primită cu deplină aprobare în toate capitalele apusene, inclusiv în „cityul” londonez, acolo unde marile societăţi dădeau tonul tuturor acţiunilor, inclusiv celor politice. A fost necesară o infuzie proaspată de noi fonduri la care, de această dată, a participat şi capitalul englez. Terminarea canalului a trecut în sarcina marilor antreprenori ai vremii, folosindu-se preponderent mînă de lucru calificată şi mecanizarea, spre deplina satisfacţie a industriaşilor europeni. Pe această cointeresare a mizat Napoleon al III-lea cînd i-a impus lui Lesseps sistemul de lucru capitalist, iar sultanului ratificarea firmanului de acordare a concesiunii.

Deschiderea Canalului Suez, 1869

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Emil Cațan, poetul prețuit pentru sfaturile sale în materie de poezie

Cu Emil Cațan m-am cunoscut în Cenaclul ,,Mihai Eminescu”. Acolo l-am auzit pentru prima oară citindu-și versurile pline de inspirație, în care parcă se găseau toți voievozii noștri din toate timpurile. Prin meseria lui de profesor de istorie, avea înclinație spre asemenea teme în poezie. L-am iubit atunci pentru curajul său de a ține adevărate lecții despre umilințele la care erau supuși tinerii creatori, canoanele de care aveau parte cei care îndrăzneau să scrie altfel decît așa cum li se cerea de către redactorii de reviste și edituri. Și l-am înțeles cît de iubitor de cultură este cînd, prin anul 1982, a hotărît să organizăm o întîlnire cu sătenii din Ghimpați de Giurgiu, la care invitați erau, în afară de subsemnatul și Ion Tică Vorona, cu poezii din creațiile proprii, și cîntăreții de muzică populară Maria Udrică și Nelu Huțu (interpreți cărora, cîte zile voi avea, le voi păstra un adînc respect pentru emoția stîrnită de cîntecele lor, pe care le-am îndrăgit ca pe niște daruri primite de la Dumnezeu). Nu au lipsit însă și tinerele vlăstare, cum ar fi Ioan Toader, în plină afirmare într-ale cîntecului popular.

Așa că, într-o vineri dimineață am plecat cu autobuzul spre Ghimpați. La ora prînzului am sosit la căminul cultural unde era anunțat spectacolul. Sala era goală și nici picior de sătean pe ulițele satului. Era campanie agricolă și toate forțele umane erau mobilizate pentru strînsul recoltelor. Mai cu seamă al sfeclei de zahăr, lucrare care rămăsese cu mult în urmă în această zonă de cîmpie.

Pe la orele 4 ale după-amiezii, a apărut și Cațan. Era supărat pe primar, pe activistul de partid, ce mai, pe toți diavolii din conducerea primăriei de la acea vreme, că s-a făcut de rîs față de noi, care veniserăm de la București. Cu toate că acțiunea era aprobată din timp chiar de dumnealor, stăpînii obștii. Iată cum se încurcă lucrurile. Pe cît de vesel îl știam pe Emil din ședințele cenaclului, pe atît era acum de mohorît, precum ploile de-afară și codrii din împrejurimi, încețoșați de negura ce cobora alene din cerul întomnat.

– Mama lor de pungași, mi-au făcut-o. Las că știu eu cum să mă răzbun pe bolșevicii naibii. Le las copiii repetenți, că nu știu o buche de carte. Sînt la liceu și nu au habar de tabla înmulțirii și nici măcar cine a fost Ștefan cel Mare.

Nu știu dacă Emil s-a ținut de cuvînt... În aceeași zi, mai tîrziu, pe la ora 6, începuse să se umple sala, iar spectacolul să prindă viață prin cîntecele lui Nelu Huțu și Maria Udrică. La poeziile mele și ale lui Tică, lumea nu a fost însă receptivă. Cîțiva profesori neau adresat elogiile lor, în rest, oamenii s-au arătat indiferenți. Nu vedeau altceva decît muncă... Pămînt. Avere. Nici un interes pentru cultură.

De la Ghimpați, a doua zi, seara, am avut spectacol în satul Naipu, unde am renunțat să mai citim poezii, lăsînd să-și spună cuvîntul cîntecul popular, prin vocea celor doi rapsozi. Oricît s-au străduit să facă un spectacol cu cele mai frumoase melodii din repertoriul lor, nu a fost cu putință să ajungă pînă la capăt: urlete fioroase și răcnete triviale venite din sală au făcut să eșueze spectacolul, iar noi am fost nevoiți să ieșim prin spatele scenei. Eram înfometați și însetați, nimeni nu se învrednicise să ne ofere o cană cu apă sau o gustare, deși produse erau din belșug. Din cauza zgîrceniei, a fricii de sărăcie, țăranii nu se înghesuiau să fie darnici nici măcar cu un dumicat.

Am auzit-o pe Maria Udrică, într-o discuție cu o bătrînică la vreo șaptezeci de ani, care-i spunea:

– Și zici că dumneata ești Maria Udrică?

– Da, maică.

– Dar frumoasă mai ești, fata maichii.

Într-adevăr, Maria Udrică era de-o frumusețe ademenitoare, cîntecele ei fiind cunoscute mai ales în mediul rural. Multe fete de la țară, printre care și cele din satul meu, le cîntau pe cîmp. Se pare că nu același lucru era valabil și în cazul oamenilor din Ghimpați sau Naipu, judecînd după felul în care se manifestaseră în cursul acelui spectacol.

– Așa o fi, maică, nu zic ba, își continuă Maria dialogul cu bătrîna. Dar mie mi-e foame. De aseară nu am mîncat nimic.

– Ce să-ți dea maica?... Sîntem săraci... Săraci...

Emil Cațan se apropie de ele și se băgă și el în vorbă:

– Săraci oți fi, n-oți fi, dar zgîrciți și ai dracului sînteți sigur.

După care strigă la un tînăr mic și îndesat, cam lălîu, să aducă un bidon cu vin și ceva mămăligă, că plătește el din buzunar. Nu a trecut mult, și tînărul sosi cu produsele arvunite (primise de la Emil vreo doi poli).

Seara ne-am întors la București, obosiți și triști pentru risipa de timp, dar satisfăcuți că am cunoscut o altă lume decît cea pe care ne-o imaginasem noi ca fiind reală, după spusele unora și altora.

Pe Emil Cațan nu am fost supărat niciodată pentru cele petrecute la Ghimpați. Și nici pe altcineva... Trebuie să ne obișnuim și cu astfel de situații. După aceea, de multe ori l-am vizitat pe Emil într-o mansardă, undeva, prin zona Piața Unirii. După ședințele de cenaclu, grupul nostru mergea la el și, pînă dimineața, ne citeam și ne comentam poeziile. Era fericit ca un copil de prezența noastră în cămăruța aceea sărăcăcios mobilată, de la etajul 7 al unui bloc. Nu era ranchiunos pe reușitele mele. De dușmănie, nici nu încăpea vorbă. Cît de bun și de blînd îi era sufletul!

Timpul, însă, ne-a oferit fiecăruia alt drum în viață, mai ales după evenimentele din decembrie 1989. Nu ne mai vedeam decît rar. Ne căsătoriserăm, mai întîi el, apoi eu, iar grijile familiale ne împiedicau să mai respirăm, pe unde puteam, aer de boemi. Așa s-a făcut că, într-o zi, totul s-a spulberat, odată cu moartea sa, lăsînd în urmă vrafuri de manuscrise pe care nădăjduise că, într-o zi, avea să le dea spre tipar. A murit tînăr... încă nu împlinise 40 de ani...

Dumnezeu să-l odihnească în pace, acolo unde o dormi somnul celor drepți și buni. Prin prietenia sa, Emil Cațan ne-a învățat că, la rîndul nostru, putem fi prieteni cu oricine, și la bine, și la rău, mai cu seamă noi, cei din lumea poeților, ființe fragile, cărora, înainte de toate, hrană zilnică le este cuvîntul, abia apoi urmînd celelalte.

ION MACHIDON, Directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Întîmplări cu și despre

Al.O. Teodoreanu

● Un ,,duel” cu Brâncuși... Reputația lui Păstorel pare că pălește în fața unei figuri celebre, cea a lui Brâncuși, venit în 1924 în țară. Marele sculptor a fost convins de Păstorel să participe împreună cu Ion Vinea și Vintilă Russu Șirianu la un chef de pomină. Cel din urmă povestește felul în care Păstorel a organizat o cină extra la Modern. Cînd buna dispoziție începe să se încingă, îi trimite ,,marelui pietrar” o ,,provocare”:

Cu ciocanul și cu dalta Sînteți, maestre, divin.

Dar acuma, întreb alta: Fi-veți oare și la vin?

După ce nimeni nu mai era în stare să țină socoteala numărului de sticle băute, cel învins a fost... Păstorel.

,,Brâncuși, proaspăt, lucid, parcă feroce, căta sarcastic la Păstorel, care, încălecat pe scaun, cu coatele căzute pe spetează, se visează ofițer și comandă împleticit: – Ba-ba-a-te-rie! Nainte marș!

Îl ia pe Păstorel de subțiori, ca pe o fată la horă. Și pornește cu el o ,,ciuleandră” nebună. Se rotesc, în tandem, ca un titirez. Pe o parte. Pe alta. Păstorel dă să cadă. Brâncuși îl susține și mărește încă ritmul”.

Nu știu dacă și altcineva se mai poate lăuda cu aceeași performanță.

● ,,Stilul” lui Păstorel. Un mare băutor ieșean, fost ministru (Victor Iamandi), ca să răspundă la veșnicile tachinări pe care i le făcea Păstorel pe tema vechilor sale chefuri, la un banchet, face un calambur, elogiind pe scriitorii ieșeni ,,printre care și domnul Păhărel Teodoreanu... pardon! Păstorel”. Păstorel nu rămîne dator și-i răspunde: Rîde dracul de porumbe negre Întrebat fiind cît e ceasul

De colegul de pupitru

A răspuns dregîndu-și glasul: Patru făr-un sfert de litru.

MIRCEA HANDOCA

(,,Pe urmele lui Al.O. Teodoreanu”)

Păstorel Teodoreanu (1936), portret de Hans Eder

Polemici « Controverse

Cu epigrama prin bruma bătrîneþii

Epigrama – acest copil năzbîtios al literaturii – îi iubește pe cei în vîrstă, îi studiază ca să-i înțeleagă mai bine pentru că, de fapt, aceștia i-au adus strălucire. Nu se cunoaște decît o excepție, un singur tînăr autor care, la 21 de ani, a publicat cel mai valoros volum de epigrame din ultimul deceniu al Secolului al XIX-lea – Ion Ionescu-Quintus (1875-1993), tatăl regretatului Mircea Ionescu-Quintus – epigramist centenar, parlamentar, ministru al Justiției, „liberal din tată-n fiu”. Și Ion Ionescu-Quintus a făcut parte din Parlament din 1895, ca membru statornic al Partidului Național Liberal. Devenise un simbol al orașului în care s-a născut și de care a fost legat cu toată ființa lui, pînă la moartea timpurie, în toamna lui 1933. E vorba de Ploiești, dragul meu Ploiești, în care mi-am petrecut și eu copilăria și adolescența, încărcîndu-mă de energie, de cultură, de tenacitate.

Dar, revenons à nos moutons! (să revenim la oile noastre), să nu uităm că Din alb faci negru mai ușor –Oricine-acceptă adevărul, Dar, după ce trec anii-n zbor, Din negru, alb se face părul.

Sînt multe aspecte privind viața și situația bătrînilor – ca ființe omenești aflate în amurgul vieții, dar și ca ființe care-și duc existența în societatea de azi – pe care băgăcioasa și mereu treaza epigramă nu putea să nu le sesizeze. Trăim niște vremuri în care cei în vîrstă nu sînt bine văzuți. În societatea în care avem senzația că toate resursele acumulate de poporul român, stăpîn pe destinele lui, înainte de amestecul de revoluție și lovitură de stat, s-au epuizat prin distrugere și prădare, cînd aproape toată lumea trăiește prost, „încovidată” și izolată de coronavirus, bătrînii sînt considerați un balast. Chiar legile îi discriminează menținîndu-le pensiile mici că „nu sînt bani la buget”, dar pentru aleși și cei care îi susțin, de unde sînt bani pentru lefuri pantagruelice și „pensii nesimțite”? Deci, să nu ne mirăm că epigrama spune despre un bătrîn (ca simbol al tuturor celorlalți), aflat pe marginea gropii:

Abia atunci cînd a murit

Aflat-a că de plată are

Nu doar globalul pe venit, Ci și impozit pe plecare

Cei mai mulți epigramiști care pot fi numiți mari epigramiști au fost și sînt cei cu mulți ani în spate:

Nimeni nu e prea bătrîn

Să iubească-n taină dama, Însă pe cuvînt stăpîn, Azi iubește epigrama.

În acest fel, chipurile, în ton cu tendința actuală, nasc și bărbații ceva – o zînă cu moț ingenios răsucit. Poate de aceea epigrama nu-i neglijează pe cei în vîrstă: îi stimează, îi ironizează, îi înțelege. Ei sînt cei mai apăsați de aceste vremuri tulburi, ei au pensiile cele mai mici, sînt revoltați de taxe, impozite, mărirea prețurilor. Astfel încît Bătrînii ce-au născut eternitatea Abia trăiesc, privindu-și orice leu, Dar se prefac că nu văd nedreptatea: Să-nchidă ochii pentru ei nu-i greu.

Un cetățean vîrstnic, dar corect, care-și plătește printre primii taxele, cere lămuriri în legătură cu impozitul global:

Aflînd că-i musai să declare, Să scrie-n fișă tot ce are, Un biet bătrîn bolnav se plînge: Să scriu și zahărul din sînge?

Ba, se mai tem de ceva: Teama fie-ne iertată, Cînd afară-i zi senină

Nu cumva ne cere plată Domnul că ne dă lumină?

Bătrînilor li se face, totuși, o favoare: Această viață-i o cărare

Ce tot spre cimitir se-abate, Da-i singurul locaș spre care Bătrînii au întîietate.

Singura lor speranță a rămas Dumnezeu:

Cînd am ieșit în strada mare Ne-am pus speranța în schimbare, Dar azi cînd traiu-i mult mai greu, Speranța-i doar în Dumnezeu.

Ce s-a făcut cu fondul de pensii? Unde sînt banii luați pe privatizări? Se fac cheltuieli enorme cu Parlamentul (care, în loc să aibă 300 de membri așa cum s-a votat la referendum, și-a dublat numărul la 600!), Guvernul, primăriile, Justiția…

Cu atîtea cheltuieli, mașini, scenarii, Ne duc pe toți la capătul răbdării

Vîrîră mîna-n pensii și salarii

Și gheara-nfiptă-i în bugetul țării.

Ba, s-a adaptat, la noile cerințe, și vîrsta de pensionare:

Bucuros că a trăit

Și-a simțit a vieții-aromă, El la pensie-a ieșit După ce-a intrat în comă.

Speranțele lor s-au spulberat pentru că fariseii, Cei care s-au înfipt în șa Vor da bătrînilor ceva: Cu o grimasă milostivă, Le pun colacul pe colivă.

Sau, mai exact

De pensii guvernanții spun –Ca-n țara toată să se știe –

Că iau măsuri de-un trai mai bun, Dar iau măsuri doar de sicrie.

Un biet bătrîn se confesează:

Într-o luptă grea, cu „sfinții”

Care-adună-averi și fură, Eu degeaba trag cu dinții

Cu proteză spartă-n gură.

Dar șireata epigramă se infiltrează cu dibăcie în viața celor în vîrstă, dezvăluind, cu șiretenie, aspecte și comportamente ale senectuții, cu mult umor, chiar cu picanterie. Hai să ne veselim o țîrucă:

Important la vîrsta-a treia, Cînd problema e mai grea, Nu-i cum cucerești femeia, Ci cum poți scăpa de ea.

În alt catren, îl compară pe badea cu un „automobil”: Precum o veche„limuzină”, Consumă, mult prea mult, benzină; Mai scîrțîie cîte-un „rulment”, Da-i forte în „eșapament”.

Nu uită să se refere și la ele: Ce te plîngi că-i impotent?

Au venit și vremuri bune: De-a intrat în faliment, Coarne nu-ți mai poate pune!

Marile tãceri

La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău Le uiți un timp, dar ele se adună

Și se șoptesc alături împreună.

Voiai să uiți de tot, să uiți de toate Și, încercînd, văzuși că nu se poate.

Să fie leac? Să ți-l aducă cine?

Că morțile, și ele, se-ngrămădesc în tine.

Și lacrima-i amară, O lacrimă de rouă și-o lacrimă de ceară Că am aprins în geam o lumînare Și-o candelă, la ce-a mai fost și doare.

Au tremurat ca două stele, Într-o-ngînare mută între ele, Mîhnirilor și vieților trecute, Răbdate pe tăcute.

De cîte ori, trăite, ai murit?

Mîhnirile ascunse le-ncepi și n-au sfîrșit.

TUDOR ARGHEZI

Profesorului de doctorat Șt. Cazimir (care la 10 noiembrie împlinește 89 de ani), i s-a adresat, cînd s-a operat de prostată:

Toată lumea-n tîrg aflat-a Că și-a operat prostata

Și s-a bucurat tot omu’

Că chirurgul n-a fost Ciomu.

Iarna, moșnegii mai au o nemulțumire că, deși puterile se duc, ispitele rămîn întregi:

Iarna este-ngrozitoare

Și mă bagă, neică,-n boli

Că, pe ger și pe ninsoare, Nu mai văd burice goale!

Și epigrama îi iubește pe supușii ei fideli: Azi, supușii mei, drăguții, Recunosc în două rime, Că la vîrsta senectuții, Doar paharu-i la-nălțime.

Iată ce-i spune unui domn care și-a dorit copii: S-a convins că-i dificil

S-aducă barza un copil

Și geaba schimbă la consoarte Cînd biata barză e pe moarte.

Neastîmpărata jucăușă nu-i slăbește din ochi pe longevivi:

Cînd ies afară, dup-un șpriț, Mai uiți să te închei la șliț; Uitarea intră-n obicei Și uiți apoi să te deschei!

Mă rog, ce să-i faci? Asta-i legea firii. Chiar și un vechi cîntec popular zice, ca-ntr-o jelanie: Trec zilele, trec și eu, Îmbătrînesc și-mi pare rău…

Ne convingem că epigrama deschide uși spre zone de spiritualitate umană. Mai ales cea cu valoare aforistică:

O umbrelă,-n fond, e-o foaie, Te ferește-n timpul vieții

Și de soare, și de ploaie, Nu de bruma bătrîneții. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse De la TOVARĂȘ la DOMN (2)

A fost odată o ,,Epocă de Aur”, în care s-a construit, nu s-a demolat și, ca prin farmec a apărut Marele Palat. Pe Transfăgărășan s-au zidit castele de argint, iar în întreaga țară s-au înălțat hidrocentrale, fabrici și uzine și s-au produs chiar și limuzine. Lumina, deși venea de la Răsărit, ne întuneca orizontul mereu, din ce în ce mai rău. Cu flăcări albastre ardea speranța noastră.

Într-o zi sfîntă de Crăciun, rugul s-a aprins și, venind dinspre Apus, pe scări imaginare a intrat în țară MAREA PRIVATIZARE. Românul tot privea în zare, s-o vadă cînd apare. Și am văzut atunci cum averea țării dispare, sub pretextul că obiectivele industriale sînt doar niște inutile fiare. S-a spus că, în sfîrșit, poporul va scăpa de ,,nenorocirile” Epocii de Aur. Pline de elan, voci din afară și din țară, amplificate mediac, îi indicau pe vinovați: Ceaușescu și regimul său. Ies la iveală, însă, dovezi că au existat cîteva minți luminate, capabile să discearnă între ce a fost bine și ce a fost rău în acea perioadă. Iată ce spunea filosoful Petre Țuțea (care numai de simpatii comuniste nu putea fi bănuit) despre Ceaușescu și despre sine, înainte de 1989: ,,Cînd voi muri eu, după mine rămîne un singur mare naționalist în care să credeți – Ceaușescu! Nu știu eu cît de comunist e el, dar ține cu nația asta, să știți de la mine. Ăsta e român adevărat. Ține cu noi!”. Destinul a făcut să moară Ceaușescu înaintea lui și atunci, după acel 25 decembrie 1989, el a spus: ,,Ați văzut, domnule, era mai mare naționalist ca mine, că l-au omorît înaintea mea!”. Apoi, tot Petre Țuțea i-a făcut lui Ceaușescu un soi de Epitaf: ,,Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era «bine» pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Atatürk pentru Turcia

și Abdel Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII! Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumînării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane... Nu știu dacă, păstrînd proporțiile, există performanțe asemănătoare în istorie –poate Ramses cel Mare! Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar și... autostrăzi. În 24 de ani amărîți, răstimp în care a plătit datoriile și a dublat populația urbană! De fapt, este incredibil! Dacă știți despre ce vorbesc, veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui POPOR DE... TÎMPIȚI!”. Da, Ceaușescu, prin politica sa, vizînd independența în procesul de dezvoltare a țării, nemulțumea deopotrivă Estul, care ne impunea restricții economice în interiorul blocului sovietic, dar și Vestul, care nu vedea cu ochi buni concurența unor industrii românești. În plus, după ce România și-a achitat (caz unic în istoria lumii!) toate datoriile externe, marile bănci mondiale nu admiteau să-și piardă un mușteriu, pe care să nu-l mai poată constrînge potrivit propriilor interese, financiare, dar mai ales politice. Iată ce a însemnat, de fapt, ,,moștenirea comunistă”: o economie echilibrată, fără datorii, cu rezerve valutare consistente. Dar toate acestea trebuiau rase, pentru ca economia românească s-o pornească de la zero... Ne-am cîștigat ,,libertatea”, dar nu și independența. Parfumul noii democrații s-a transformat în fum și ne îneacă acum corupția și sărăcia, domnia bunului-plac, disprețul ,,elitei” conducătoare față de popor.

,,De-atîtea zilnice-ncercări mizere, De-atîta umilință și păcat, De-atîta moarte cîtă ni s-a dat, E prea puțin o singură-Nviere”. (Adrian Păunescu) Sfîrșit

LILIAnA TETELEA

Biblioteca din Alexandria (4)

Care este locul unde se afla biblioteca?

Întrebarea îi preocupă pe arheologi de multă vreme. Planul orașului antic Alexandria e greu de reconstituit, mai ales fiindcă a fost locuit permanent încă din Antichitate. Sub marea de case ale orașului care are astăzi cinci milioane de locuitori se ascund încă multe comori ale Antichității. Din cauza construcțiilor actuale, scoaterea acestora la lumină este practic imposibilă. De aceea n-a fost găsit nici astăzi mormîntul fondatorului orașului, Alexandru cel Mare. Rămășițele din Antichitate ies la lumină doar ocazional și mai degrabă întîmplător.

Conferința din 2004

Avînd în vedere situația dificilă, cercurile științifice și publicul interesat au fost surprinse în anul 2004 de știrea venită din Egipt: ,,a fost descoperită biblioteca din Alexandria”. În euforia generală, a fost trecut cu vederea semnul întrebării, care era pus la sfîrșitul propoziției cel puțin în ziarele și revistele scrise. În orice caz, Zatu Hawas, secretarul de stat pentru

antichități egiptene, avea de comunicat lucruri uimitoare la o conferință de specialitate din California. Acesta spunea că o echipă de arheologi polonezi și egipteni ar fi reușit să dezgroape părți dintr-o construcție care ar fi putut fi ruinele bibliotecii din Alexandria.

Potrivit izvoarelor antice, biblioteca nu se afla într-o clădire separată. Ea făcea parte din complexul ,,Mouzeon”, situat în vechiul cartier regal Brucheion. Cartierul se afla nu departe de portul unde cîndva Caesar luptase pentru Cleopatra. Săpăturile arheologice au dat peste un complex cu 13 încăperi, identificate drept săli de cursuri în care ar fi avut peste 5.000 de studenți. Acesta corespunde relatărilor antice potrivit cărora biblioteca nu era doar un loc pentru citire și cercetare, ci și pentru învățare.

Arheologia subacvatică

Francezul Frank Goddio a prezentat publicului în anul 1996 nici mai mult, nici mai puțin decît ,,Palatul Cleopatrei”. Se știa că unele părți din palat se află pe fundul mării, fiindcă din Antichitate, nivelul apei a crescut constant. Pentru investigația lui, Goddio a folosit tehnica cea mai modernă. A cercetat fundul mării centimetru cu centimetru, sprijinit pe informații pe care le-a găsit în izvoarele antice. Instrumentele folosite au fost, pe lîngă GPS-uri, un magnetometru special, o sondă nautică și un sonar cu vedere laterală. Goddio și echipa lui au dat peste ziduri, statui, bijuterii și monede antice pe fundul mării. El a colectat peste 500 de obiecte. Totuși, în euforia generală, s-a dovedit că a descoperit niște fragmente arhitectonice ale unor clădiri reprezentative, dar nu palatul Cleopatrei.

SĂMÎNȚA BUNĂ Timp pentru alimentarea bateriei

Motto: ,,El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui care nu mai este în stare de nimic” –Isaia 40.29

Telefoanele mobile au un volum limitat de date transmise și o autonomie destul de redusă a bateriei reîncărcabile. Adesea, atît disponibilul de date, cît și bateria sînt epuizate mai repede decît ne-am fi așteptat. La mașina electrică se întîmplă același lucru: energia acumulată este fixă și, drept urmare, distanța parcursă cu mașina este limitată.

Cu siguranță, cunoaștem acest lucru din practică. „Volumul“ acțiunilor noastre are un prag. Iar „bateria“ energiei acestor acțiuni ajunge surprinzător de repede în zona roșie, după care nu mai avem absolut nici o putere să mai facem ceva. Cînd avem ceva dificil de rezolvat și capul ne vîjîie de durere, simțim că energia noastră s-a consumat. Dar, după o pauză relaxantă, sîntem iarăși în formă și putem trece să rezolvăm problema. De aceea este foarte important să ne alimentăm, pentru că altfel în curînd nu mai funcționează nimic. Cînd ne oprim ca să alimentăm, nu risipim timpul. Acest timp este necesar. Doar după aceea putem continua lucrul cu o nouă „energie“.

Cunoașteți aceste „opriri pentru alimentare“ în viețile voastre? Avem nevoie nu doar de odihnă și de somn pentru corpul nostru, ci și de o alimentare pentru interiorul nostru, pentru sufletul nostru.

Prin Biblie, Dumnezeu dorește să ne dea putere nouă. Din acest izvor divin de putere, creștinii pot să se alimenteze întotdeauna și oriunde. Desigur, aceasta presupune să ne luăm timp, la fel ca la pompa de alimentare, dar merită! Luați-vă și astăzi timp pentru alimentarea omului din interior! Luațivă timp să stați de vorbă cu Dumnezeu! Luați-vă timp să citiți prețiosul Său Cuvînt, Biblia!

Dezamăgire

Entuziasmul a dispărut curînd. Alte cercetări, ale căror rezultate au fost publicate în anul 2009, au dovedit că încăperile nu aparțineau Muzeului, ci formau un ansamblu independent care fusese construit abia pe la anul 500 d.Chr., în centru științific și loc pentru citit, n-avea nimic de a face cu legendara bibliotecă. Deci căutarea bibliotecii și a comorilor ei incomensurabile poate să continue.

Cu intenții declarate de a reînvia spiritul faimoasei precursoare antice, la Alexandria a fost deschisă, în 16 octombrie 2002, Biblioteca Alexandria.

Capacitatea proiectată a noii biblioteci este de 8 milioane de volume. Ca și vechea bibliotecă, succesoarea ei legitimă e concepută ca un centru internațional de învățămînt și cercetare.

Sfîrșit

Prof. Dr. IOAN CORNEANU

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN mIrCEA PÎrLEA

Palatul scufundat al Cleopatrei

Noua Bibliotecă din Alexandria

File de istorie

Spiru Haret, matematician, astronom

şi reformator al învăţămîntului românesc

Anul acesta, s-au împlinit 170 de ani de la nașterea lui Spiru Haret (15 februarie 1851, Putna). Studiile primare le-a efectuat la Școala din Dorohoi, cele secundare, la Școala din Sărărie, Iași, și la Liceul „Sf. Sava” din București (1862-1869). A urmat cursurile Facultății de Științe a Universității din București (1869-1874), unde și-a luat licența în matematici cu trei bile albe. A obținut prin concurs bursă de studii la Paris, unde obține a doua licență (august 1875) și apoi licența în științe fizice (1876). Ajunge doctor în matematici la Sorbona, cu teza susținută la 18/30 ianuarie 1878, avînd titlul Sur l’invariabilité des grandes axes des orbites planétaires (Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare), privită ca un eveniment ştiinţific, menţionat ca atare în presa vremii. Prin aceasta, Spiru Haret s-a anunţat ca unul dintre pionierii ştiinţei cosmosului.

sistemului nostru solar. Atari dezbateri însă se revendicau în legile lui Kepler, potrivit cărora, planetele, mișcînduse în jurul soarelui, descriu elipse bine determinate și, prin urmare, au un caracter stabil.

Spiru Haret predă ca profesor de mecanică (18781910) la Secția fizico-matematică a Facultății de Științe a Universității din București, ca profesor de matematici la Școala de poduri și șosele (1882-1910) și la Școala de ofițeri de artilerie și geniu (1881-1890). Profesează pînă în 1910, cînd se pensionează, ba chiar și după aceea, pînă la moarte, ținînd prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială la Paris și București, utilizînd pentru prima oară matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.

În paralel cu activitatea didactică, Haret este implicat și în viața politică, unde ca membru al PNL este preocupat de învățămînt și educație, în domeniul cărora este numit în mai multe funcții: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi de trei ori ministru (18971899; 1901-1904; 1907-1910). În această calitate, a condus reforma învățămîntului secundar și superior din 1898, înființînd cele trei secțiuni ale claselor V-VIII, clasică, modernă și reală.

Legea din 1898 a instituit certificatul de absolvire (Bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în predarea tuturor disciplinelor, profesorii fiind numiţi în funcţie de valoare. Un an mai tîrziu, Haret a propus spre votare o lege a învăţământului profesional cu planuri de instrucţii şi statute speciale pentru şcolile de artă şi meşteşuguri, liceele militare, seminarele teologice. Pentru a da învăţătorilor o pregătire adecvată, a reorganizat şcolile normale. În programe au fost introduse lucrările practice agricole, considerându-se că „învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pămîntului şi deprinderea de a-l lucra”. Pasiunea pentru știință a lui Spiru Haret a pornit din clasa a III-a primară, prin lecturarea unor articole apărute în revista Natura, publicată de dr. Barasch. În perioada studiilor liceale a tradus tratatul de astronomie al lui Quelet Jacques. În teza de doctorat, Haret a demonstrat, generalizînd cercetările anterioare făcute de P S. Laplace (1749-1827), J.L. Lagrange (1736-1813), Denis Poisson (1781-1840) și, contrar opiniei generale de pe atunci, că axele mari ale orbitelor planetelor nu sînt invariabile, ci suferă perturbații. Demonstrațiile lui Haret au servit lui H. Poincaré (1854-1912) pentru o lucrare distinsă cu Marele premiu oferit de regele Oscar al Suediei (1799-1869), precum și ca obiect al tezei de doctorat a matematicianului J. Meffray.

Rezultatele la care ajunsese Haret au generat un ecou fulminant printre specialiști. Aceasta, întrucît, gînditorul român a refăcut calculele matematice asupra orbitelor planetare și a ajuns la concluzii epocale. Sintetic vorbind sau reluînd în mod concis conținutul de idei din lucrarea lui Haret, sînt de reținut dezbaterile care se purtau, încă din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, cu privire la elipsele descrise de planetele

La rîndul său, Newton relevase cauzele care produc aceste mișcări, descoperind legea atracției universale, în baza căreia, o planetă este atrasă de către Soare cu o forță proporțională cu produsul maselor și invers proporțională cu pătratul distanței de la Soare la planeta respectivă.

În perioada în care Spiru Haret se afla la studii în Franța, au fost reluate dezbaterile cu privire la raporturile dintre părțile sistemului heliocentric, dar dintr-un alt unghi de vedere, nu acela al relației dintre Soare și sateliții săi și, deci, nu într-o optică centristă, ci dintr-o alta, care să redea relațiile reciproce dintre planete și, întrun fel, să releve efectele ce decurg din faptul că acestea se atrag sau se resping între ele. Astfel, dacă legea atracției universală este adevărată și, dacă ea acționează în toate direcțiile, atunci rezultă că nu numai Soarele atrage planetele care gravitează în jurul său și, deci, mișcarea în structurile noastre planetare nu este univocă. Aceasta, întrucît și planetele se atrag, ele între ele, e drept, cu forțe mult mai mici, deoarece masa lor este minusculă, în raport cu aceea a Soarelui, iar energia pe care o degajă este pe aceeași măsură. Totuși, mișcarea panetelor este influențată de cîmpurile magnetice ale planetelor, ele între ele, motiv pentru care traiectoriile lor nu mai sînt elipse perfecte și, prin urmare, nu mai sînt absolut determinate, ci prezintă anumite perturbații de la forma eliptică pe care o aveau inițial. Întrebarea dificilă este aceea referitoare la efectul acestui fenomen, și anume: perturbațiile care apar în mișcarea eliptică sînt o constantă sau cresc exponențial? Altfel spus, traiectoriile planetelor rămîn în apropierea acestora sau se îndepărtează de elipsă. De aici, însă, urma o a doua consecință mai gravă, deoarece viza perspectiva de evoluție a sistemului nostru planetar. Fiindcă abaterile traiectoriilor de la elipsă și creșterea exponențială a mișcărilor planetelor produc instabilitatea sistemului însuși și, prin urmare, este posibilă dezagregarea lui.

Așa cum au demonstrat specialiștii și, de fapt, cum o cerea analiza acestui fenomen, expresiile matematice ale perturbațiilor produse în elipse trebuiau să cuprindă termeni de anumite ordine, adică de ordinul întîi, de al doilea, de al treilea ș.a.m.d. Matematicienii francezi, respectiv Laplace, în anul 1773, și Lagrange, în anul 1776, arătaseră că termenii de ordinul întîi sînt nuli. La rîndul său, Poisson, cu peste trei decenii mai tîrziu, stabilise prin calcul că și termenii de ordinul al doilea sînt nuli. În fine, asupra termenilor de ordinul al treilea s-a oprit Mathieu, un alt matematician francez, care a evidențiat că și termenii acestui nivel sînt nuli și, prin urmare, sistemul nostru planetar se caracterizează prin stabilitate și echilibru.

A fost șansa, ori i-a revenit unui român, adică lui Spiru Haret, rolul de a reface aceste calcule și de a releva că, în special, Mathieu se afla în eroare. Fiindcă, spunea doctorandul român în teza lui, Mathieu n-a reușit să obțină expresiile exacte ale termenilor de ordinul al treilea și, prin urmare, n-a putut să emită concluzii corecte. În schimb - reluînd analizele aritmetice și reținînd rezultatele lui Laplace și Lagrange -, Haret a precizat că perturbațiile care apar în mișcarea eliptică nu sînt o constantă și, deci, termenii de ordinul al treilea nu sînt nuli. De aici decurgea ideea opusă celei formulate de Mathieu, deducîndu-se că sistemul nostru planetar nu este stabil și, în consecință, el este supus determinării. Dar, întrucît termenii de ordinul întîi și de al doilea din expresiile perturbațiilor sînt nuli, atunci rezultă că posibilitatea unei catastrofe planetare este extrem de îndepărtată și nu trebuie să ne îngrijoreze.

Fiecare dintre lucrările lui Spiru Haret, indiferent de dimensiuni și de domeniul de referință, constituie creații de prim ordin și rămîn ca documente ale culturii naționale. Printre acestea însă, un loc de prim rang ocupă lucrarea lui de sinteză, intitulată Mecanica Socială, considerată de către specialiști ,,una din operele cele mai viguroase ale sociologiei europene” (G. Richard). Tipărită la Paris, în anul 1910, și tradusă în limba română abia în anul 1969, în această carte se aplică pentru prima dată calculul matematic în analiza fenomenelor sociale, iar ,,metoda mecanică e un sistem de judecăți care ne permite a determina mișcarea ce însoțește un fenomen”. Pornind de la Auguste Comte și invocînd conceptele acestuia de ,,statistică și dinamică socială”, Spiru Haret a relevat că orice fenomen social poate fi reprezentat printr-o curbă. Astfel, curba mortalității are un minim de vîrstă la 14 ani și două maxime: una între 0 și 1 și o a doua în jurul vîrstei de 70 de ani. De asemenea, așa cum un punct matematic este caracterizat în spațiu, cu trei dimensiuni, prin trei coordonate (x,y,z), tot așa un individ este caracterizat prin trei coordonate: economice, intelectuale și morale. Continuînd analogiile dintre legile mecanicii și cele ale societății, Spiru Haret constată că energia societății crește de pe urma creșterii invențiilor, ca și de pe urma respectului tot mai mare pentru individ și că o societate este cu atît mai prosperă, cu cît randamentul său este mai mare, adică cu cît se cheltuiește mai puțin pentru obținerea unui produs. În aceeași lucrare, Spiru Haret a demonstrat că nerezolvarea problemei reformei agrare poate conduce la răscoale; a fost un sprijinitor al reformei agrare, a propus înființarea ,,obștilor țărănești”, a băncilor populare, a asociațiilor de vînzare în comun a produselor țărănimii.

Rapoartele lui Spiru Haret referitoare la condițiile învățămîntului reprezintă studii cu caracter pedagogic, pe care le prezintă în articolele sale din Revista Generală a Învățămîntului, înființată de el în anul 1905. Haret este organizatorul învățămîntului superior românesc de după anul 1864. El a elaborat, în anul 1889, Legea privind reorganizarea învățămîntului profesional, de trei grade: elementar, inferior, superior. Școlile elementare pregăteau elevi pentru industria mică și meseriile domestice la sate, în școlile inferioare se predau cunoștințe pentru exercitarea meseriilor în domeniul industrial, iar în școlile superioare, pentru meserii care solicitau cunoștințe teoretice înaintate. Astfel, Spiru Haret a sprijinit orientarea realistă a învățămîntului, în care să se acorde o pondere ridicată științelor naturii.

Ca o consecință a meritelor sale științifice, Uniunea Internațională a Astronomilor a atribuit, în anul 1976, numele lui Spiru Haret unui crater de pe fața invizibilă de pe Pămînt a Lunii.

Spiru Haret a contribuit, prin lucrările sale, la reforma calendarului, prin trecerea la stilul nou (1900), la recensămîntul populației țării (1903), folosind formulele statistice elaborate de matematicianul Antoine Déparcieux (1703-1768), precum și la răscumpărarea căilor ferate, concesionate unor societăți străine.

La împlinirea vîrstei de 60 de ani, a fost sărbătorit în mod oficial, dedicîndu-i-se un volum omagial, intitulat Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale și care cuprinde un număr de 1.228 de pagini.

Spiru Haret s-a stins din viață la numai 61 de ani, la data de 17 decembrie 1912, răpus de un cancer gastric.A fost plîns de o națiune întreagă, dar mai ales de țărani și de învățători.

Operele lui Spiru Haret au fost publicate de Comitetul pentru ridicarea monumentului său, în care rolul de seamă l-au avut istorici ai literaturii, în frunte cu Gh. Adamescu, dar și matematicieni de renume, precum Gheorghe Țițeica, Miron Nicolescu, Nicolae Coculescu. Datorită acestora au apărut 11 volume, care cuprind scrieri tipărite sau netipărite în timpul vieții, rapoarte asupra învățămîntului, texte de legi, expuneri și recenzii despre scrierile sale, corespondența cu persoane din țară și străinătate. Spiru Haret a fost un savant și, în această calitate, a fost și un precursor, el anticipînd, în special, teoria modelelor și cibernetica.

mIrCEA PÎrLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Polemici « Controverse

SUA pregătesc o uriașă acțiune de destabilizare – asaltul final

(urmare din pag. 1)

Sigur, încă de la începutul secolului trecut, resursele imense ale Rusiei (sau ale URSS) au fost o țintă a imperialismului american, dar acum interesele sînt mult mai mari.

În opinia mea, SUA lui Biden vor încerca în perioada următoare o acțiune de destabilizare a Rusiei și a statelor din jurul ei, ca și a celor cu care are alianțe și colaborări –sau cele care încă mai îndrăznesc să se opună vremurilor noi. Asaltul final! De aceea cred că Ucraina e doar o fațadă, pentru că nimeni nu este capabil să înfrunte armat Rusia într-o singură zonă – în schimb resursele SUA permit o declanșare a multor fronturi de uzură, pe mai multe planuri, cele militare directe fiind aproape excluse.

Una dintre deciziile surprinzătoare ale administrației Biden este retragerea trupelor din Afganistan – receptată și ca un fel de ,,ordin” pentru statele NATO de a promova acest demers. Sigur că SUA și NATO nu aveau ce căuta acolo – iar din partea pacifistului Donald Trump decizia retragerii era ceva firesc. Trump a avut dialog cu talibanii, cu diversele facțiuni implicate, a încheiat acordul de la Doha (29 februarie 2020) – deci retragerea era pregătită destul de temeinic și se încadra în politica internațională a originalului președinte american, de pacificare a Orientului Mijlociu. De aceea, Trump a anunțat retragerea totală pînă la 1 mai 2021 – dar reacțiile au fost mai curînd negative în mediile politice americane și cvasi-inexistente din partea partenerilor NATO.

Abia venit la putere, Biden a contestat înțelegerile (lui Trump) cu talibanii, au loc atacuri demonstrative asupra Ambasadei SUA în Irak, situația se tensionează – și, brusc, Biden anunță retragerea, subliniind că se încheie ,,cel mai lung război” și alte vorbe de clacă! O contrazicere flagrantă, pentru că America declarase, cînd a început agresiunea din Afganistan, că e în război cu terorismul –nu cu talibanii sau cu Afganistanul! Dar, ciudat, acum, cînd Joe Biden a dat știrea, fără a avea argumentele lui Trump, țările NATO au reacționat favorabil, răspîndind ca un ecou vestea, folosind chiar formulele de exprimare ale lui Biden. Inclusiv România a făcut la fel. Or, atenție la ceea ce spuneam mai sus – NATO era în război cu terorismul, nu cu talibanii și Afganistanul. Întrebarea logică e - s-a terminat cumva terorismul? Sau, talibanii și alții… nu mai sînt teroriști?

Privind în trecut, realizăm că faptul nu ar fi nou: aceiași afgani care se luptau cu URSS nu erau teroriști, ci mujahedini, ,,luptători pentru libertate” – deși URSS intervenise acolo chemată de guvernul afgan, pe baza unor tratate – spre deosebire de SUA, care au atacat pe baza… propriei decizii! Sau modelul din Siria, unde SUA au susținut (și încă o fac) grupări insurgente, antiguvernamentale – care, ce să vezi, dezertau și deveneau ISIS sau fugeau, părăsind armament și diverse dotări care, la fel de întîmplător, ajungeau tot la teroriștii ISIS! Ce să mai vorbim de acțiunile inițiale ale Al Qaeda, condusă de Bin Laden, care s-au derulat în Africa, în acord cu CIA?

Și, totuși, e cazul să subliniem două din dezvăluirile trecutului: prima e cea a scrisorilor – email-urileaparținînd lui Hillary Clinton dezvăluite de Wikileaks, despre care Julian Assange considera că ,,arată modul în care operează Departamentul de Stat american. De exemplu, intervenția dezastruoasă din Libia, distrugerea guvernului Gaddafi, care a dus la ocuparea de către ISIS a unor zone vaste din țară, fluxul de arme către Siria și a jihadiștilor, inclusiv ISIS în teritoriul Siriei se află în aceste emailuri”, arăta Assange, în condițiile în care au fost date publicității ,,mai mult de 1.700 de e-mailuri doar despre Libia în colecția lui Hillary Clinton”.

Mai mult, fostul consilier și director al ,,Policy Planning” din cadrul Departamentului de Stat (un nucleu strategic al diplomației americane), Jake Sullivan, îi scria într-un e-mail șefei sale, Hillary Clinton, Secretar de Stat, următoarele: ,,AQ (Al Qaeda) este de partea noastră în Siria. În rest, lucrurile s-au petrecut așa cum ne-am așteptat în Siria”. La fel de interesant este că imediat după acest e-mail, un studiu al ,,Stratfor”, intitulat ,,Oportunități jihadiste în Siria”, descrie un raport care ,,citează oficiali fără nume din Serviciile Secrete americane” spunînd că

,,nodul irakian al rețelei jihadiste la nivel mondial a efectuat două atacuri împotriva unor facilități ale Serviciilor Secrete siriene, în timp ce ministrul de Interne adjunct irakian Adnan al-Assadi a declarat că jihadiștii irakieni au deplasat luptători și arme în Siria vecină”.

Deci, o subliniere esențială: democrații americani știau clar că rebelii - pe care îi susținea și îi antrenau OFICIAL SUA prin CIA! - sînt alcătuiți din grupări jihadiste venite din Irak și susținuți de cea mai periculoasă grupare teroristă, Al Qaeda! Biden, vicepreședintele lui Obama, actualul președinte al SUA care ,,încheie” cel mai lung război, are legătură directă cu cei implicați! Între 2013 și 2014, imediat după scandalul e-mail-urilor, Jake Sullivan, autorul e-mailului dat la iveală de wikileaks, a fost consilier pe probleme de securitate al vicepreședintelui Joe Biden, avînd un rol important, după cum menționează presa americană, în modelarea politicii americane în Siria și Libia! Și, nota bene – Jake Sullivan este acum consilierul pentru Siguranţă Naţională al preşedintelui Biden!

Deci, prima dezvăluire: politica democraților și a ,,șoimilor războiului” a inclus colaborarea DIRECTĂ cu grupările teroriste – denumite, uneori, și ca ,,rebeli” sau ,,luptători pentru libertate”, ,,grupările democratice” – mă rog, cum a fost interesul SUA.

A doua dezvăluire se referă la ISIS. În 2011, Califatul sau Statul Islamic (ISIS, ISIL) capătă adevărata forță. Motivul – ridicarea în fruntea acestei mișcări teroriste islamiste (finanțate inițial de Serviciile americane), la finele lui 2010, a lui Abu Bakr al-Baghdadi. Ei bine, respectivul era un terorist încarcerat de vreo cinci ani în închisorile SUA (CIA) din sudul Irakului… și brusc eliberat! Tot brusc, preia mișcarea teroristă, care imediat începe să aibă armament, bani dar și o schemă ,,de lucru”, mai exact o hartă a unor atacuri precise, ținte strategice, trasee economice, tunele în care s-au pregătit secvențe sofisticate ale unui plan de război – și așa începe nebunia din Orient. Întrebare firească: oare închisorile CIA sînt un fel de sanatorii din care al-Baghdadi a ieșit plin de vigoare și avînt revoluționar, plin de bani, idei și planuri?! Ce a însemnat ISIS? O motivație a existenței NATO, de vînzare de arme, o metodă de a pune mîna pe petrolul irakian, dar și de a pune presiune pe Uniunea Europeană. Ce au însemnat ,,primăvara arabă” din Egipt și Libia? Cred că premierul ungar Viktor Orban descria corect, dar blînd, eufemistic, SUA conduse de democrați: ,,America crede în exportul democrației. Asta sună bine; cu toate acestea, ori de cîte ori a fost încercat, regiuni întregi s-au destabilizat, consecințele de care suferă – moartea și migrația. În plus, de multe ori anti-democratice, forțele extremiste au ajuns la putere ca urmare a alegerilor libere” (octombrie 2016).

Ce a însemnat atacul de la Benghazi, în care americanii și-au ucis propriul ambasador? Dar ,,sinuciderea”, în iulie 2017 (în camera unui hotel din Minnesota), a republicanului Peter W. Smith, cel care a demarase o investigație independentă în legătură cu cele 33.000 de scrisori eliminate de Hillary Clinton din propriul e-mail?! Păi înseamnă ceea ce înțelege din ce în ce mai multă lume din Occident – dar din păcate prea puțini din coloniile de tip România: că terorismul este calea SUA, nu a altora! Să mai adaug aici poveștile vechi precum Aldo Moro, organizația GLADIO, chiar și lucrarea ,,Mani pulite”, provocarea și susținerea Irakului pentru a ataca Iran etc.

Am arătat toate astea pentru că NU cred în ,,încheierea războiului” din Afganistan – furnizorul de droguri al Europei, transportate în Occident prin state NATO sau controlate de NATO. Sub nici o formă nu cred în poveștile cu ,,încetarea războiului”. Cred că Orban Viktor va fi confirmat, forțele extremiste vor ajunge la putere prin ,,alegeri libere” – și așa se va petrece în Afganistan – iar vîlvătaia teroristă se va înteți. Și va fi o presiune pe Orientul Apropiat, vor fi trimiși ,,teroriști” și ,,luptători pentru libertate”.

Un exemplu: Afganistan este sunnit, față de Iran care este șiit – dar și o țintă majoră a atacurilor americane. Alt exemplu: Afganistan are graniță cu China. Da, o graniță îngustă, un ,,culoar” de doar 76 de kilometri lățime, dar plasat pe vechiul ,,Drum al mătăsii”. China, acuzată de persecutarea populației turcice sunnite, uigurii.

Conchid: America lui Biden NU va renunța la menținerea ,,vîlvătăii destabilizării în Orientul Apropiat”. Dar, de data

asta, sînt convins că provocările și destabilizarea vor fi extinse, țintind o zonă nevralgică, încercată în ultimul an – și a cărei destabilizare a fost pregătită mediatic. Ținta, în opinia mea, va fi Caucazul - punctul nevralgic de lîngă Rusia, ocupat de Imperiul Țarist, de geniala Ecaterina cea Mare, exact pentru a stinge permanentul focar de probleme.

Să observăm că, de ani de zile se promovează, pe canalele presei atlantiste, ideea că Rusia agresează mereu Georgia. De asemenea, Cecenia este descrisă ca o zonă de încălcare a drepturilor omului, de exemplu de anti-democrație. Prin finanțarea unor ONG-uri și a unor mass-media, Armenia a fost incitată să aleagă ,,calea europeană”, ceea ce i-a adus pierderea enclavei NagornoKarabah. Și, desigur, una dintre ținte ar putea fi bogatul Azerbaidjan, combatantă cîștigătoare deocamdată în conflictul cu Armenia. Spun ,,deocamdată”, pentru că virusul conflictului a fost inoculat – iar în final, conflictele nu duc decît la combinații din care cei implicați au de pierdut, iar alții au de cîștigat.

Concluzia? Arcul este întins către ținta Rusia! Pe de altă parte, Rusia are un spațiu limitat de acțiune. O împiedică banii și lipsa unui aparat de propagandă pe măsura celui american.

Se folosește deseori o expresie: ,,Istoria e scrisă de învingători”. Nimic mai greșit, mai manipulator. În realitate, istoria a fost și e scrisă de cel care are mijloacele să o scrie și mai ales să o povestească. La nivel uman, Garcia Marquez spunea că „Viața nu e ceea ce ai trăit, ci ceea ce îți amintești ca să poți povesti”. Numai că acum e vorba de altceva – omul, societatea își amintește ce i s-a povestit că a trăit sau trăiește. Asta face propaganda! Acum SUA povestesc lumii că viața înseamnă consum și distracție, acces la toate fructele oprite – iar Rusia și Putin sînt cei care îi împiedică să ajungă la aceste ,,idealuri”.

De aceea, tot ce luptă contra Rusiei e binevenit – chiar și „teroriștii” – și tot ce apără credință, patrie, morală și valori tradiționale este… idiotul util ale Rusiei, sluga plătită mizerabil, pentru că nu e decît un frustrat incapabil să se urce în trenul progresului. Altfel spus, terenul –opinia publică mondială – se vrea a fi pregătit pentru ca nici un mijloc să nu fie considerat impropriu, prea dur, pentru a anihila obstacolele din calea progresului – și în primul rînd Rusia.

Întrebare: are Pandemia un rol în această combinație? Cu siguranță! Asistăm la un mega experiment în care gîndirea alternativă practic NU a existat. Cu excepția parțială a Suediei, nici o țară europeană NU a ieșit din rînd.

Rusia, campioana gîndirii alternative, s-a aliniat și ea – pentru că altfel ar fi fost acuzată că a răspîndit ,,pandemia” în lume! Așa cum mincinoșii NATO au mai anunțat de cîteva ori în ultimii 2 ani nori radioactivi sau explozii la laboratoare din Rusia! A avut cum să riposteze Rusia? Oarecum da - printr-un efort major, a creat vaccinuri, medicamente – și a răbdat în tăcere. Și ajutînd Europa, încercînd să-i deschidă ochii că există alternative la ceea ce îi bagă pe gît America. Dar Rusia tot nu a reușit să împiedice impunerea unor formule dictate de la centrul de putere globalist: instaurarea panicii mediatice, trecerea morților în dreptul COVID, măștile peste tot - dezumanizarea, izolarea, vaccinurile cu efecte în ADN, neglijarea studiilor pentru tratamente în favoarea dependenței de vaccinuri, pașapoartele de vaccinare etc. Și acesta a fost doar un prim asalt. SUA, centrul globalist mondial, au demonstrat că manipulează cum vor frica Occidentului. Chiar a lumii, în mare parte.

În fine, despre România… Desigur, contăm prea puțin în această ecuație. Totuși, putem observa că, pas cu pas, noile generații au fost modificate. Istoria e schimbată, sentimentul național e șters din dimensiunile proprii – suveranitate, demnitate națională, cultură, istorie – și e transferat la nivele ridicole (bucătărie, sport de mică anvergură, muzică de calitate îndoielnică) sau direcționat în fobii, cum ar fi rusofobia, reacții politice dușmănoase etc. Sub imperiul unor ONG-uri finanțate din centrele globaliste, românii nu mai au încredere în instituții, în Biserică – și mai ales se simt amenințați! Or, acest din urmă aspect este cea mai bună demonstrație că experimentul a reușit și în România. SUA ne stăpînesc fricile.

Ce va urma pentru România? Simplu: ce vor SUA, ca mare centru al revoluției progresiste și globaliste.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Pătimirile jupîniþei Caplea.

Incredibila istorie a Mînăstirii

Sfîntului Nicolae din Pîlcov

Ce păcate va fi avut în viaţa ei jupîniţa Caplea a boierului Gheorma, de-a trebuit să pătimească atît după moarte? Oasele ei nu şi-au aflat odihnă nici în biserica Sfîntului Nicolae din Pîlcov (cunoscută mai tîrziu sub numele de Biserica Albă Postăvari, cea la icoana căruia se rugase banul Mihai, fiul bastard al lui Pătraşcu Vodă, să scape de secure), nici în mînăstirea unde fusese mutată din porunca lui Petru Cercel.

Despre biserica Sfîntul Nicolae din Pîlcov, aflată la poalele Dealului Spirei, în pămîntul umed din lunca unui afluent al Dîmboviţei, se face întîia oară vorbire într-un hrisov al domnitorului Alexandru Aldea (1431-1436), descoperit la Muntele Athos de Pierre (Petre) Năsturel, medievistul de origine română, profesor la College de France. ,,A binevoit domnia mea (...) ca mînăstirile sărăcite şi slăbite în ţara domniei mele, pentru greşelile noastre, domnia mea să le întăresc în ajutorul dumnezeiesc”. Sînt citate în documente atît mînăstirea ,,Bolintin din pădurea cea mare, unde este Buna Vestire, peste apa Argeşului” (aşezămînt ce va pieri în negura vremurilor), cît şi mînăstirea ceastalaltă, care, în deceniul patru al veacului al XV-lea se pare că se afla în nevoinţă.

Cînd să-i fi fost începuturile, nu ştim. IonescuGion presupune că ar fi fost ridicată de Vlad Dracul (părintele lui Vlad Ţepeş), probabil în prima dintre domniile sale, însă documentul descoperit la Athos arată că aceasta exista şi înainte, cel puţin în timpul predecesorului său, Alexandru Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrîn.

Aflăm însă din alte hrisoave că, la jumătatea secolului următor, biserica găsindu-se din nou ruinată, jupîneasa Caplea din Stăneşti, soaţa postelnicului Stoica Gheorma din Diplaţi, o reclădeşte, în anii 15581559. Mînăstirea Sfîntul Nicolae din Pîlcov se găsea în coasta de Răsărit a dealului Lupeştilor (cunoscut mai apoi sub numele de Dealul Spirei), într-o zonă numai smîrcuri, pe malul Gîrliţei – un pîrîiaş ce alimenta, printr-o mie de fire leneşe, apa mai largă a Dîmboviţei. Gîrliţa izvora chiar din dealul Lupeştilor şi-avea viaţă scurtă pînă la vărsare. Nu se-nvolbura nici la ploile mari, dar făcea pămîntul în jur să mustească şi rele miasme să se ridice. Jupîniţa Caplea pune de se asanează pămîntul din jurul mînăstirii, o înzestrează, după care o închină Mînăstirii Simonopetra de la Muntele Athos. Jupîniţa a fost înmormîntată, după vrerea sa, între zidurile aşezămîntului, ce va fi cunoscut, de la 1558 încolo, sub numele de Mînăstirea Sfîntului Nicolae al postelnicesei sau Mînăstirea jupîniţei Caplea. Ar fi trebuit, cu rugile şi pomenirile zilnice ale sfinţilor părinţi, ctitoriţa să aibă parte de un somn liniştit întru veşnicie. Dar n-a fost să se întîmple aşa. Asupra postelnicului Stoica Gheorma din Diplaţi s-a abătut, cine ştie de unde, ,,pizmă multă”, în vreme ce-l slujea pe Petru Cercel, domn învăţat, dar prea plecător de ureche la vorbele cele răutăcioase. Şi n-a găsit altă pedeapsă voievodul să-i dea decît să poruncească să se mute oasele jupîniţei plecate la Domnul la mînăstirea Bolintin (pe care de asemenea o înzestrase milostiva boieroaică) şi unde se aflau şi osemintele fiului ei, mort de tînăr, Pătraşcu Gheorma. Monahii de la Pîlcov sînt alungaţi, iar biserica jefuită şi distrusă, de parcă Domnul Isus Însuşi trebuia încă o dată răstignit. Călugării de la Bolintin primesc rămăşiţele jupînesei cu onoruri, gîndind mai ales că, avînd ei

osemintele ctitoriţei de la Pîlcov, vor putea primi şi ceva din averile pe care ea le dăruise mînăstirii deacolo. Numai că, la judecată, nu li se dă nimic. Averile – o parte se lasă mînăstirii athonite, o parte este luată de domnie. Nici postelnicul – el însuşi spoliat – nu are de unde să le facă noi danii. Și atunci călugării din Bolintin o dezgroapă pentru a doua oară, împrăştiindu-i oasele prin pădure, la mila fiarelor.

Cît despre mînăstirea din Dealul Lupeştilor? E refăcută, ca schit, avînd tot hramul Sfîntului Nicolae, pe la 1591. Va fi cunoscută însă sub numele de Biserica Albă din Postăvari (căci la locul unde Gîrliţa se vărsa în Dîmboviţa se spălau postavurile şi borangicurile). Acolo se va ruga Banul Craiovei, Mihai al lui Pătraşcu Vodă, pe cînd Alexandru cel Rău îi pusese... gînd rău. Şi-acolo se va întoarce, ca voievod, înălţînd pe deal altă mînăstire pe care o închină Simonopetrei. Mînăstirea Mihai Vodă din Dealul Spirii n-avea să fie nici ea scutită de pătimiri, fiind mutată de pe deal, pentru ca pe locul ei să se înalţe Casa Poporului – azi, Palatul Parlamentului.

BUCURESTI555.RO

Înregistrarea privilegiului transportatorului, ipotecii

mobiliare sau gajului, pentru plata prețului serviciului, în Registrul Național de Publicitate Mobiliară (2)

Privilegiul transportatorului (2)

Dreptul de retenție al transportatorului este un drept istoric, fiind subliniat în literatura de specialitate și întîlnit în convențiile internaționale care reglementează diferitele forme de transport. Potrivit art. 2339 alin. (1) lit. b) din Codul civil, creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atît timp cît acest drept subzistă. Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale –art. 2333 alin. (1) din Codul civil – iar în ceea ce privește opozabilitatea lor, privilegiile sînt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dar art. 2342 alin. (1) din Codul civil prevede că, în caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare: 1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339; 2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.

Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte, ne spune alin. (2) al aceluiași articol, dacă

îşi înscrie privilegiul la arhivă (RNPM – n.n.) înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.

Observăm astfel că prin înscrierea în Registrul Național de Publicitate Mobiliară a privilegiului transportatorului, înlăuntrul termenului în care există dreptul de retenție (adică pînă la remiterea bunului/ bunurilor), caracterul privilegiat al creanței va rezista dincolo de încetarea dreptului de retenție. Cu alte cuvinte, creanța va rămîne privilegiată pe durata de valabilitate a înregistrării privilegiului în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, al cărei termen este de cinci ani din momentul înregistrării (aici trebuie avut în vedere și termenul de prescripție al creanței transportatorului, de trei ani de la nașterea sa). Astfel, creanța privilegiată a transportatorului se consolidează prin înscrierea în Registrul Național de Publicitate Mobiliară a privilegiului său.

Gajul

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Codul civil), prevede, în art. 1982, că, pentru garantarea

creanţelor sale izvorîte din contractul de transport, transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat, de drepturile unui creditor gajist cît timp deţine acel bun. Transportatorul poate exercita drepturile unui creditor gajist şi după predarea către destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24 de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine bunul.

Potrivit art. 2482 alin. (1) Cod civil, publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă (în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, pe care o vom desemna cu inițialele RNPM – n.n.), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora.

În secțiunea dedicată gajului din Codul civil, legiuitorul a mai arătat că dispozițiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător (art. 2494). Așadar, transportatorul este creditor gajist cu privire la bunul transportat. Dar nu este clar dacă asupra bunurilor mobile corporale sau titlurilor negociabile emise în formă materializată care formează obiectul gajului, creditorul transportator care nu a înscris gajul în RNPM are preferință în fața unui alt creditor care a înscris o ipotecă mobiliară a avînd același obiect în RNPM. Pe baza dispozițiilor legale reproduse mai sus, opinăm că nu. Totodată, apreciem că gajul poate fi înscris în RNPM fără consimțămîntul debitorului. (va urma)

Biserica Albă Postăvari înainte de demolare

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Plantele psihotrope – remedii, plante ritualice sau otrăvuri?

,,Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, Editura ,,Polirom”, 2019...

Mai rară situația ca o carte de fix 720 de pagini să se vîndă atît de bine, dovadă cele 4 ediții revăzute, adăugite și cu o mulțime de ilustrații, și mai ales să fie primită atît de favorabil și de critică, și de cititori deopotrivă. Iar autorul ei, Andrei Oișteanu, pentru mine cel puțin, un ilustru necunoscut, să se bucure de o faimă atît de mare și, văzîndu-i cele peste 20 de volume, publicate în românește și în alte limbi, precum și premiile obținute, să mă aducă în situația de a-mi propune ca, imediat după Sărbători, să mai caut încă o carte de-a sa. Poate ,,Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice” (1980) sau poate ,,Sexualitate și societate. Istorii, religie și literatură” (2016).

Explorînd din unghi antropologic, istoric și cultural caracterul românilor, Andrei Oișteanu aduce unele corecții necesare la istoria cunoscută. Și pe bună dreptate, căci, dacă privești la contemporanii noștri și îi compari cu cei din epocile îndepărtate, observi că, din tot ce-a fost odată lăudabil – vitejia, înțelepciunea și spiritul de dreptate – s-a ales praful și a rămas intactă doar milenara dihonie. Și văzîndu-i pe români cît de prost mănîncă și cît de mult beau, te întrebi de ce Herodot n-a suflat nici un cuvînt despre bețiile crunte ale geto-dacilor, care i-au făcut pe Burebista și Deceneu să instituie prohibiția, dar care s-a dovedit un eșec. De aceea Andrei Oișteanu apelează la alți cronicari ai Antichității. În literatura ebraică, vinul a luat naștere prin colaborarea dintre Noe și Diavol. Vița-de-vie este prima plantă cultivată după Diluviu. Însă Diavolul a turnat la rădăcina ei sînge de leu, de maimuță, de miel și de porc. Și astfel vinul a fost osîndit să-l transforme pe om, rînd-pe-rînd, în cele patru animale. Diodor din Sicilia spune că geto-dacii beau vinul neamestecat cu apă. Beau și femeile care îl turnau pe haine, socotind aceasta o deprindere frumoasă și aducătoare de noroc. Dacă Isus a transformat apa în vin, multe popoare au băut și beau vinul cu apă. În romanul ,,Incognito”, al lui Eugen Barbu, comisarul Ciripoi, scăpat la chefuri demențiale, își turna vinul în cap. Iar un nebun din Chitila noastră, chemat la vreo pomană, își turna strachina cu ciorbă pe haine, să mănînce și ele, săracele. Ovidiu spune că geții lăsau vinul să înghețe, de fapt o metodă de a concentra tăria. Și astăzi, în unele zone, țăranii scot iarna butoaiele cu vin afară. Aruncă gheața, care este apă, și beau tăria de dedesubt. Tot Diodor mai spune că Dionysos practica cultul orginastic dionisiac Cortegiul de Daimoni, care-l însoțea pe Dionysos, era format din Satiri, Sileni, Fauni, Priapi și Bacante, cu toții prototipurile Diavolului din imaginarul colectiv european: o jumătate om, o jumătate țap, pervers și lubric. Cu toții beau vinul fără apă și ajungeau la nebunie. În paralel, se practica și cultul zelmoxian, o religie orfico-pitagoreică, amatoare de vin îndoit cu apă și practicată de nobili și de preoți. Și, ca să încheiem

apoteotic, să-l cităm și pe istoricul Claudius Aelianus care spunea: ,,Despre traci s-a dus vestea că ar fi extrem de bețivi. Grecii foloseau zicala: «A bea ca un trac»”.

În schimb, Herodot consemnează cîteva amănunte despre fumigațiile de cînepă practicate de sciții de pe rîurile Tyras (Nistru) și Borysthenes (Nipru), în Secolul V î.Chr.: ,,Sciții iau sămînță de cînepă, se strecoară sub un cort făcut din pături și aruncă semințele peste pietrele anume încinse. Semințele scot un fum parfumat și fac atîta abur, încît nici o baie elinească n-ar putea să o întreacă. Amețiți de dogoarea aburului, sciții se apucă să urle. Aceasta ține loc de baie, căci trupul nu și-l spală niciodată”. În schimbș, Vasile Pârvan afirmă că sciții la care se referă Herodot sînt, de fapt, geto-sciții care locuiau între Nistru, Nipru și Istru (Dunărea). După arheologul Cezar Bolliac, care preluase o informație de la Strabon, geto-dacii cunoșteau fumatul, dar nu și tutunul, ci boabe de mac și cînepă pe care le puneau în pipele aprinse și fumul le dădea o stare de euforie. Alexandru Odobescu îl combate: într-adevăr geto-dacii inhalau fum, dar nu aveau lulele.

Și iată-ne pe la începutul Secolului al XVIII-lea, cînd tutunul ajunge în Europa. La noi tutunul a pătruns pe filieră turcească și a fost asimilat cu Diavolul și Iadul, ,,Iarba dracului”, cînd Ivan Turbincă ajunge la poarta Raiului și întreabă de tabacioc, vodcă și femei, Sf. Petre îi răspunde: ,,Nu la noi, Ioane. Încearcă alături, în Iad”. Pînă să se nărăvească la tutun, turcii fumau opiu (afion), să le crească curajul în războaie. Natural, odată cu substanțele fumate, au apărut și instrumentele de fumat: pipa, luleaua, țigaretul, ciubucul (o pipă lungă din lemn de iasomie sau de lămîi, cu muștiuc mare de chihlimbar încrustat cu diamante), narghileaua (din cristal sau din sticlă), tabacherea. Să nu uităm pipele pentru opiu (făcute din fildeș, baga și jad) și pipele indiene, pentru hașiș. ,,Un ciubucciu de la curtea domnitorului Caragea, de mult ce a suflat și a tras din ciubuc, s-a îmbolnăvit de oftică”. (Nu cumva de cancer pulmonar?) Adică, ,,i s-au dus zilele în fum”, zice ironic poetul Alecsandri. La casele boierești, serviciul de fumat era alăcuit din ciubuce, narghilele, chesele (farfurioare pentru tutun de mestecat sau, după caz, pentru dulceață; întrebați-l pe Nenea Iancu), filigene (ceșcuțe fără toarte).

Dar, să lăsăm comentariile despre tutun pe altădată sau pe niciodată, căci, dacă alcoolul este medicament, aliment, excitant și sursă de inspirație, ca să nu mai vorbim de sîngele Domnului, tutunul, oricît ai căta, n-aduce nici cel mai mic folos pentru om. În privința aceasta, un bou, să zicem, e mai înțelept ca omul, căci omul este singurul animal care-și bagă fum în plămîni. Să lăsăm dar tutunul și să aruncăm o privire asupra narcoticelor autohtone sau importate cărora li se mai spune substanțe halucinogene sau psihotrope, așa cum le-a ordonat în Tabelul său Andrei Oișteanu. Cunoscute din timpurile străvechi, ele erau folosite ca medicamente și în practicarea magiei, dar și punct de plecare pentru poeziile geniale romantice sau la suprimarea vreunui rival cînd la orizont se ivea o

moștenire. Flora României este deosebit de bogată în această privință. Folcloristul bucovinean Simion Florea Marian, în momentala sa lucrare ,,Botanica poporană română”, aduce în discuție sute de plante de acest fel, unele menite să-i aducă omului fericirea, altele să-l trimită pe lumea cealaltă. Și să începem enumerarea cu rădăcina de mătrăgună (sau mandragora) din care se extrage atropina, folosită în oftalmologie. Pînă să fie cunoscute smacurile de astăzi, femeile își picurau suc de mătrăgună în ochi, să le dilate pupila și astfel să pară mai frumoase. De aceea mătrăgunei i s-a mai spus și belladonă. Într-o vară, mi s-a întîmplat să merg la doctor, să văd de ce nu prea mai văd, și, în drum spre casă, era să mă calce tramvaiul 14 la intersecția dintre Șos. Mihai Bravul și Șos. Iancului, din cauză că aveam atropină în ochi. Dar, atenție: mătrăguna se dezgroapă după un anumit ceremonial, cu un cîine, și rostind o vrăjitorie: ,,Mătrăgună,/ Doamnă bună,/ Mărită-mă într-o lună,/ Nu te iau de bolunzit,/ Ci te iau de îndrăgit”. Alte plante toxice sau psihotrope: laurul (ciumăfaia) care zice-se că vindecă de ciumă; odoleanul, macul (din care se extrage opiul); mutulic, omagul, avrămeasa (veninarița); măselarița (bună la insomnii și la dureri de măsele); cucuta (care, în cantități mici, face bine, dar, în cantități mari, ucide. Socrate a luat cucută); talpa-gîștii, șoricioaică, chica-dracului, muscarița, cînepa etc.

Aduse de aiurea, alte plante psihotrope au avut același efect și aceeași căutare și la noi. Pliniu cel Bătrîn zice că în regiunile pontice albinele își culegeau polenul din florile de rododendron de care erau pline pădurile, astfel că mierea produsă era plină de substanțe halucinogene și producea nebunia colectivă sau chiar moartea. E bine de știut: cînepa este de două feluri: cannabis sativa, înaltă, fibroasă și de aceea folosită în industria casnică de îmbrăcăminte (vezi mătușa Mărioara). Și cannabis indica, scundă, psihotropă și crește în Asia. Și iedera este o plantă psihotropă, deși, în unele locuri, este folosită ca plantă decorativă. Mestecarea frunzelor și a fructelor de iederă duce la nebunie și la moarte. Pindar zice că Dionysos era ,,un zeu învăpăiat ca iedera verde”. În schimb, Plutarh ia apărarea acestei buruieni: ,,Iedera produce o beție fără vin, un fel de vrajă celor predispuși natural la extaz”. De aceea poate cîntăreața Maria Iliuț din Basarabia conduce un grup vocal-folcloric numit ,,Edera”? Căci, într-adevăr, vocea ei excepțională induce o stare de extaz. Tot plante psihotrope sînt și: narcisa și pelinul. ,,Pelin beau, pelin mănînc,/ Seara pe pelin mă culc./ Dimineața cînd mă scol,/ Cu pelin pe ochi mă spăl./ Mă spăl să mă răcoresc/ Și mai rău mă amărăsc”. Este interesantă și etimologia cuvîntului chef, petrecere, distracție cu alcool și lăutari. Se pare că vine de la kitphos, kif, kief care, în unele zone din nordul Africii, denumesc hașișul. Poetul Charles Baudelaire, mare consumator de narcotice, era convins că hașișul este foarte periculos, un ,,demon dezordonat”, în timp ce opiul este ,,un seducător pașnic”. Cuvîntul chef este sinonim cu turcescu zyafet > zaiafet

Secolul XIX a însemnat folosirea macului și a cînepii, ca plante narcotice, și în scop magico-ritual, nu numai în scop terapeutic. În unele zone ale țării, de Mucenici (9 martie), cînd se deschide ,,Raiul tuturor morților”, se dau de pomană colăcei rituali cu semințe de cînepă sau de mac, numiți ,,prăjituri cu vrăjituri” sau ,,prăjiturile morților”. Rostul semințelor de mac și de cînepă este ,,să adoarmă” vigilența ,,paznicilor” de dincolo (Cerberii) și de a ușura astfel libera circulație a sufletelor. În ,,Povestea lui Harap-Alb”, Sfînta Duminică îl adoarme pe ursul din grădina cu salate dîndu-i să bea un amestec de lapte dulce, miere și ,,somnoroasă”, o plantă adormitoare. La fel se întîmplă și în mai toate scrierile Antichității (,,Iliada”, ,,Odiseea”, ,,Eneida” sau ,,Metamorfozele”), unde eroii principali, Enea, Dragonul, Iason, își doboară rivalii adormindu-i cu diferite substanțe.

PAUL SUDITU

Dionysos, zeul grec al vinului

Boieri cu narghilele

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Modul în care KGB a pierdut o întreagă reţea de spionaj în Statele Unite

Eșecul lui Rudolph Abel este adesea descris ca fiind accidental. Dar există o versiune în care legendarul spion a eșuat din neglijență. În realitate, expunerea lui Abel este rezultatul unei trădări uriașe.

Cel mai productiv spion

Bomba atomică sovietică a fost testată cu succes pe 29 august 1949 la Semipalatinsk. În mod oficial, misiunea lui Rudolf Abel în Statele Unite a fost finalizată, deoarece, prin eforturile sale, a fost dezvăluit secretul bombei atomice americane. Cu toate acestea, după o evaluare atentă a acțiunilor sale, rețeaua de spionaj americană nu numai că nu a fost redusă, ci, dimpotrivă, s-a decis să fie extinsă. Personalul necesar următorilor 10-15 ani de spionaj a fost selectat din Moscova, dar nu numai. Chiar Rudolph a fost interesat de tineri americani care lucrau în instituții și departamente, pe care i-a studiat pentru o posibilă cooperare. Pînă la sfîrșitul anului 1950, existau atît de multe dosare personale de oameni recrutați, încît munca administrativă i-a ocupat aproape tot timpul.

de informații. În plus, era mare amator de alcool. Dar superiorii săi au închis ochii la slăbiciunea sa și, la începutul anilor ʼ50, Heihanen a plecat în Statele Unite.

Spionul a ajuns la New York cu un pașaport pe numele lui Eugene Mack. Conform acelorași documente, a locuit în Finlanda, unde a fost implicat activ în identificarea antisovieticilor și a trădătorilor. După întîlnirea cu Mark (acesta era pseudonimul lui Abel), Heihanen s-a apucat de treabă și a început să recruteze în mod activ agenți apropiați cercurilor militare și industriale. Productivitatea lui Vick (sub acest nume Heihanen lucra în SUA) a fost uimitoare – putea recruta trei sau patru persoane pe lună. Tînărul și activul finlandez s-a înțeles rapid cu oamenii, a știut cum să-i cucerească și aproape și-a dublat rețeaua de agenți într-un an.

Doris vrea să meargă la tîrg”. Pentru Vick, acesta este un semnal de întoarcere în patria sa. Programul de criptare al centrului a indicat faptul că se aștepta ca Heihanen să fie promovat și să i se ofere o reședință de vară pentru munca depusă. Acest mesaj, însă, l-a speriat pe spion, care a înțeles că altul era, de fapt, motivul rechemării sale.

În aceeași zi, a extras documente oficiale, pe care le-a securizat într-un seif într-una dintre bănci. Pentru a nu fi eliminat în timp ce încerca să scape, Heihanen a plecat la Paris, spunîndu-i lui Abel că de acolo va ajunge în URSS prin Germania. Doar că la Paris a mers direct la ambasada americană, unde a recunoscut că lucrează pentru serviciile de informații sovietice. Ofițerilor CIA veniți pentru a-l interoga pe spion nu le-a venit să creadă ochilor. În locul unui intelectual, în fața lor stătea un bărbat nebărbierit, care duhnea a țigară. Heihanen a fost aproape dat afară din ambasadă, dar acesta a prezentat o monedă, în care era ascuns un microfilm cu materiale clasificate.

Candidatul pentru postul de asistent al lui Abel a fost ales dintre cei mai proeminenți membri ai KGB și GRU. În 1952, Reino Heihanen l-a întâlnit pe Abel pentru prima dată la New York. Cu toate acestea, Heihanen nu a fost un spion desăvîrșit, deși succesele sale au fost impresionante. Chiar și pe fundalul succesului lui Abel, părea indicat – vorbea patru (conform altor surse, cinci) limbi străine, absolvise școala de criptografie, era un specialist de primă clasă în interogarea prizonierilor de război și știa să recruteze oameni. Heihanen a lucrat activ cu GRU și NKVD în timpul războiului și a fost în relații bune cu superiorii săi – i s-au încredințat cele mai intime secrete ale celor două departamente.

În același timp, Heihanen s-a dovedit a fi foarte neatent la fleacuri, care poate nu sînt importante în viața obișnuită, dar capabile să trădeze activitatea unui agent

Aceștia nu au acordat atenție cerințelor lui Vick, deși după prima sarcină au fost aproape de a ajunge într-o închisoare americană. În 1955, a recrutat un supraveghetor de schimb de la șantierul militar american Newport News Shipbuilding. În viitor, o astfel de cooperare ar fi adus rezultate unice – la șantierele navale de după război, marina SUA a construit un număr mare de nave moderne, informații care ar fi fost utile constructorilor navali sovietici. După ce a primit microfilmul cu date de la agent, Vick l-a ascuns într-o monedă falsă de un dolar, pe care apoi a pierdut-o. Aceasta a fost găsită ulterior de vînzătorul de ziare Jimmy Bozart, care s-a dus mai întîi la poliție, apoi la FBI, unde specialiștii din Langley au studiat moneda. Cu toate acestea, specialiștii nu au putut decodifica cifrul, deși cei mai buni criptografi au încercat să facă acest lucru.

În 1957, Abel raportează la centru că asistentul său începe treptat să înnebunească. Heihanen bea constant, frecventa numeroase bordeluri și nu ezita să consume droguri ilegale. În același timp, se ia o decizie în centru și se trimite un cod către stația din New York: „Mătușa

Dosare secrete ale Istoriei (112)

Misterul Kennedy (24)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Un caporal din unitatea lui Oswald a declarat că, în ultimul an de serviciu, unitatea căreia-i aparţineau amîndoi nu făcuse nici un antrenament de tir... Şi atunci, de ce această carabină? Se prea poate ca, în momentul în care a trimis bonul de comandă, Oswald să nu fi ştiut încă nici el prea bine cum urma să se folosească de ea. S-a dus s-o scoată de la cutia poştală. A dus-o la el acasă. Peste puţin timp avea să meargă s-o ascundă în apropiere de calea ferată din imediata vecinătate a locuinţei sale. În seara zilei de 10 aprilie 1963, el avea s-o scoată din ascunzătoare. O disimulează sub pardesiul lui. De data asta, el ştie foarte bine încotro se îndreaptă. Ştie foarte bine ce vrea. Merge de-a dreptul la domiciliul generalului Walker. Un adevărat stegar, generalul ăsta. Şeful extremiştilor de dreapta din Texas. Dacă ai sta să-1 asculţi pe el, negrii din Sud aproape că ar trebui readuşi în stare de sclavie. Şi, în orice caz, de mult ar fi fost Uniunea Sovietică presărată cu cîteva bombe H bine ţintite...

Oswald cunoaşte programul generalului Walker. Iată-1 ajuns la gardul grădinii care-i mărgineşte casa. Generalul lucrează aşezat la biroul lui; chipul său se profilează în cadrul luminos al unei ferestre de la parter. O ţintă ideală. Pe alee, nici ţipenie de om. Oswald îşi desface pardesiul, scoate carabina, reglează vizorul. Şi iată că în vizor apare capul generalului. Oswald trage. După aceea se depărtează în fugă, ascunzîndu-şi din nou carabina sub pardesiu. Se întoarce la linia ferată. Acolo îşi va ascunde din nou carabina. După aceea se înapoiază acasă, în căsuţa-n care locuieşte împreună cu nevasta lui, pe Neely Street.

Toată povestea asta ne este cunoscută amănunţit. Atentatul împotriva generalului Walker este un fapt de care nimeni nu se poate îndoi. A doua zi, ziarele au fost pline cu relatări despre această tentativă de asasinat care a eşuat. Generalul a scăpat ca prin minune. În mod logic, ochit de atît de aproape şi oferind o ţintă imobilă, ar fi trebuit să fie nimerit de orice trăgător, oricît de mediocru. Dar asasinul nu-1 nimerise...

Aproape imediat, spionul l-a predat nu numai pe șeful său direct, Rudolf Abel, ci și pe un alt ofițer de informații important, Mikhail Svirin, care a lucrat sub acoperire în secretariatul ONU. Se părea că CIA și FBI nu puteau nici măcar să viseze la un asemenea succes. În timpul interogatoriilor, el a dezvăluit mai mulți agenți sovietici, printre care se numărau Vitaly Pavlov, șeful PGU (departamentul american de informații), Alexander Korotkov, coordonatorul rezidenței sovietice în Germania, Roy Rhodes, ,,cîrtița” KGB în NSA și Marina SUA, Helen Sobel – soția lui, Norton Sobel, care a fost condamnată împreună cu Rosenberg pentru furtul secretelor atomice americane.

Daunele pe care Heihanen le-a provocat URSS sînt încă imposibil de evaluat. Unii istorici și veterani ai Servicilor de inteligență cred că acțiunile sale au făcut mai mult rău chiar decît trădarea legendarilor agenți Adolf Tolkachev și Dmitry Polyakov. Prin trădarea sa, Heihanen a văduvit industria sovietică de date importante și, ca urmare, a retrogradat progresele tehnologice ale complexului militar-industrial al URSS cu aproximativ un deceniu.

Cu toate acestea, Heihanen nu a fost electocutat pe scaunul electric pentru că spionase pentru un potențial inamic, ba chiar și-a cumpărat o casă decentă în New Hampshire. La 16 februarie 1964, a murit într-un accident, după ce mașina lui, împreună cu un cadavru mutilat, au fost găsite într-o stâncă. Versiunea oficială a morții este defectarea sistemului de frînare. N.K.

„1. Iată cheia de la cutia poştală care se găseşte la poşta principală din oraş, pe Ervay Street. E strada pe care se află şi magazinul universal unde aşteptai tu mereu. Ai să găseşti cutia poştală la poştă, la patru blocuri mai încolo de magazin, pe aceeaşi stradă. Am achitat chiria pentru cutie luna trecută, deci n-ai nici o grijă.

2. Trimite informaţiile în legătură cu ceea ce mi s-a întîmplat mie la ambasadă şi anexează tăieturile din ziare (dacă o să scrie ceva despre mine în ziare). Cred că, aflînd, ambasada o să-ţi vină repede în ajutor.

3. Am plătit chiria casei în ziua de 2, aşa că n-ai nici o grijă.

4. Am plătit, de asemenea, de curînd apa şi gazele.

5. Poate c-o să sosească şi leafa mea. Va fi trimisă la căsuţa noastră poştală. Du-te la bancă şi încasează cecul“. (va urma)

Poliţia n-a izbutit să-1 descopere pe individul care voise să-1 omoare pe Walker. Marina Oswald a fost cea care a relatat, din proprie iniţiativă, toată istoria, după ce soţul ei a fost împuşcat de către Ruby. Există de bună seamă scriitori care şi-au exprimat mari rezerve cu privire la relatarea Marinei. În graba ei de a-şi acuza soţul – ca un fel de răzbunare postumă, ca o eliberare de toate decepţiile ei –, Marina a fost surprinsă de mai multe ori în flagrant delict de „minciuni”. Aşa să fie şi cu povestea cu atentatul împotriva generalului Walker? Deloc. Marina a prezentat poliţiei un bilet pe care i-1 lăsase bărbatul ei în seara zilei de 10 aprilie 1963, în momentul cînd dispăruse în noapte. Biletul conţine următoarele:

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

Oîntrebare inutilă şi periculoasă (6)

– Radiografia unei trădări –

A trăda, trădare

Destructurarea rețelei de ofițeri de securitate încadrați în sutele de posturi din cadrul Direcției de Informații Externe, fie în organigrama ambasadelor, a consulatelor sau a reprezentanțelor comerciale ale României, fie în diferite funcții în unele organisme internaționale, ca urmare a trădării și dezertării generalului I.M.Pacepa, a costat enorm țara noastră. Contrar motivației puerile avansate de Pacepa, conform căreia, prin fapta sa a vrut să lovească în regimul de la București, și, în primul rînd în Președintele Statului, idee care, în faza imediată a actului fugii generalului și aruncarea în brațele americanilor – s-ar putea să prindă la un public neavizat, exasperat doar de penuria de alimente – fuga și trădarea lui Pacepa au afectat în primul rînd România. Din episodul anterior am cunoscut ravagiile acestui act de trădare nemaivăzut la un nivel atît de înalt din nomenclatura Securității Române. Uitîndu-ne înapoi cu ochiul critic al scurgerii unui timp rezonabil de la acel eveniment, constatăm că Nicolae Ceaușescu, chiar dacă a suferit în urma trădării omului pe care-l considera ca făcînd parte din familia lui, n-a murit din acest motiv, a mai așteptat 11 ani pentru a fi ciuruit la Tîrgoviște de alți trădători de Țară și de idealuri românești, jucînd tot la ordinul unor forțe străine.

afară, pierderile în materie de securitate și cele pe plan economic au fost incalculabile, interferența acestora cu dezvoltarea rețelei de spionaj străin pe teritoriul României amplificînd, în mod neconvențional, degringolada.

În această ipostază periculoasă și ireversibilă mai poți spune tu, român (indiferent ce orientare politică și ce pregătire și grad și grad de cultură ai avea), mai poți rosti cuvintele: ,,Bravo Pacepa! L-ai pedepsit pe Ceaușescu și în numele nostru, pentru că ne-a ținut în frig și nu ne-a dat parizer pe săturate!”? Hai să nu fim ingrați și să nu acoperim o supertrădare cu o manifestare cu iz emoțional și cu deduceri din zona materială, care nu pot desființa un act de o asemenea gravitate și cu urmări întinse pe durata unor decenii! Vorbind în acest context al vinovăției clare a lui Pacepa – chiar dacă pot fi și opinii de sens contrar, e dreptul fiecăruia să-și dea cu părerea – pînă la tratarea temei procesului de trădare și a pedepsei hotărîte în cazul generalului Pacepa, doresc să propun o situație de comparație, deși veți observa imensa diferență a gradului de vinovăție între cele două cazuri.

urmată de sora ei pereche: Cine l-a salvat de atîtea ori pe Pacepa, uneori în situații limită, de extremă urgență?

Numai din analiza datelor prezentate pînă acum în acest serial jurnalistic putem face o comparație între suferința unui șef de Stat și ,,suferința” Statului însuși la lovitura primită ca urmare a anvergurii unui act de trădare precum cel pe care l-a săvîrșit Ion Mihai Pacepa. Așa că, doamnelor și domnilor, dacă mai aveți vreo îndoială asupra încadrării gestului pacepaian, îmbătîndu-vă cu ,,bucuria” pedepsirii lui Ceaușescu de către Pacepa, ar fi bine să mai citiți o dată acest material și să nu uitați: sute de ofițeri au fost chemați în țară de la posturile lor; unii au preferat să rămînă în străinătate, stricînd echilibrul multor familii; despre unii salariați de la ambasadele României din străinătate sau de la organisme internaționale, din care țara noastră făcea parte, nu s-a mai aflat nimic nici pînă în zilele noastre! Concluzia? România a rămas o țară descoperită în

Mulți dintre cititori au făcut armata, unii au luat parte și la război, iar dacă nu fac parte din nici una dintre aceste două categorii, măcar au citit ,,Pădurea spînzuraților” a lui Liviu Rebreanu, au vizionat filmul omonim sau alte filme inspirate din desfășurarea unor lupte pe front. Ce pățește un militar care, pe front, dezertează la inamic (fiind chiar un ,,pîrlit” de soldat, necunoscînd cine știe ce secrete militare), dacă este prins de trupele proprii? Bineînțeles – pedeapsa este una singură, de necontestat: execuția!

După acest exemplu ne mai rămîne vreo fărîmă de argument în favoarea apărării lui Pacepa, ba mai mult, considerîndu-l și erou național? Ce-a făcut oare? A salvat de la deconspirare și arestare vreo duzină de ofițeri din DIE? A descoperit în cadrul Securității Române vreun trădător pe care l-a neutralizat la timp, oprind din fașă un mare act de subminare a autorității Statului și a Securității acestuia? Nu! Nu! Nu! Pacepa doar a trădat, a trădat, a trădat! Restul nu e decît praf aruncat în ochii românilor!

Răspunsuri la unele întrebări De-a lungul elaborării acestui material, în momente în care nu găseam nici o explicație pentru modul în care fuseseră (sau nu) rezolvate unele situații din activitatea lui I.M.Pacepa, care lăsau loc la profunde mirări și nedumeriri, mi-am adresat (și v-am adresat) întrebările care decurgeau implicit din lipsa unor certitudini. În acest șir de episoade de sine stătătoare, dar legate între ele de laitmotivul ,,Erou sau trădător?”, întrebările din cuprins au rămas în aer, pendulînd deasupra capului asemenea unei ghilotine invizibile, gata oricînd să devină fatală. Cea mai neastîmpărată întrebare din acest noian a fost una de sorginte dramatică, dar și de bun-simț: Cum a fost posibil?,

Deși aveam o bănuială solidă, reieșită din afirmațiile unor ofițeri de informații din anturajul sau din raza vizuală a generalului Pacepa, întrucît tratez acest subiect cu o deosebită responsabilitate, am așteptat încrezător în steaua documentării să descopăr răspunsurile la întrebările de mai sus. Speranța, care întotdeauna moare ultima (sau nu moare niciodată), mi-a surîs în lumina unor noi documente la care am avut acces. Pînă acolo însă, să mai cercetăm subteranele ascensiunii lui Pacepa, cu firele invizibile ale unui păianjen din specia ,,văduva neagră”, moduri de acțiune ale trădătorului din care încep să iasă la lumina zilei proptelele care-l sprijineau pe general. Într-un caz particular, de înființare a unei entități în cadrul Securității, în vederea contracarării acțiunilor de spionaj ale țărilor din fostul ,,lagăr socialist”, pe considerentul existenței în Armata României a peste 2.500 de consilieri (experți militari ai Armatei Roșii), o falangă a acestei structuri era orientată spre a identifica eventualele cadre militare românești atrase în mrejele NKVD (KGB). În acest context, cuplul din conducerea Direcției Generale de Informații Externe – Nicolae Doicaru și Mihai Pacepa – și-a dorit preluarea secției Contraspionaj țări socialiste, în vederea supravegherii acestei activități, mai ales că, din postura de șefi, ar fi putut împiedica orice încercare de demascare a unor specialiști din subordine, punîndu-se chiar cei doi sub acest paravan. În acest punct al drumului parcurs de Pacepa, propteaua (ca și pentru Doicaru) s-a numit ministrul de Interne, actul de protecție, ,,pe față”, s-a observat clar cînd acest ministru de Interne a înmormîntat dosarul cu falsificarea decontului din fondul operativ pe cînd Pacepa se afla la Reprezentanța Comercială a României de la Frankfurt, în Germania de Vest (așa cum am tratat subiectul în cadrul acestui serial). Situația devenise periculoasă. Primele luni ale anului 1978 (anul fugii lui Pacepa) au cunoscut evenimente care demonstrau faptul că acțiunea serviciilor secrete străine cuprinsese nume de la vîrful unor instituții vitale apărării României – Armata și Securitatea. Primul dintre acestea – recunoscut oficial de România – este descoperirea actului de spionaj al generalului Nicolae Militaru, cu o funcție importantă în Ministerul Forțelor Armate, pe cînd acesta încerca să predea materiale din categoria ,,strict secret” serviciilor de informații militare sovietice (GRU). Pentru cine a lucrat pe atunci în sistem sau pentru cei care au studiat, după 1989, documente de arhivă, se cunosc urmările și deranjul acestei descoperiri, ,,tronul” generalului Nicolae Doicaru clătinîndu-se zdravăn. Alarma fiind dată, spiritele se încing, consemnînd (descoperire făcută ulterior) acțiuni disperate ale cuplului Doicaru-Pacepa, în sensul că au ars dosarele unor agenți identificați (suspecți) de a fi în slujba KGB și GRU. Dar cîte nefăcute a mai făcut Pacepa fără a cunoște, însă, rigorile Legii? Dimpotrivă: după ce săvîrșea un act prin care era afectată integritatea Securității Române, în speță Direcția de Informații Externe, în loc să fie sancționat, I.M.Pacepa era felicitat și chiar propus spre avansare! Ceea ce se petrecea în jurul acestui personaj, prin unele rezolvări de poveste, situațiile au prins contur în folclor, rămînînd în Istoria Serviciilor Secrete Românești ca niște repere greu, dacă nu imposibil de atins în acest secol. Prin relevarea unora dintre acestea, examen absolvit cu puțin efort și

Ion Mihai Pacepa, Nicolae Pleșiță și Nicolae Doicaru

spirit critic, din ,,vina” excesului de exemple aplicate la subiect, vom descoperi tot mai mult diferitele fețe ale acestui Iago românesc.

Un caz ajuns de pomină și povestit cu savoarea unui banc de la Radio Erevan este o atenționare făcută de Leonid Brejnev, Secretarul General al Partidului Comunist al URSS, din 1964 pînă în 1982, la o întîlnire cu Nicolae Ceaușescu, în Crimeea, cînd primul i-a aplicat tovarășului Ceaușescu o palmă pe obraz, zicîndu-i: ,,Fii atent, Nicolai, că un general de-al vostru a trădat. E cu americanii!”. La cine să apeleze Ceaușescu pentru depistarea trădătorului? Desigur, chiar la... trădător! Îl cheamă de urgență pe Pacepa și-i trasează sarcina de rezolvat: ,,Auzi, măi, ia caută tu, că e un general care trădează pentru americani!”. La acest ordin, probabil, Pacepa, după ce a înghițit în sec, s-a dus în fața oglinzii și, privindu-se, ar fi putut declara: ,,O fi un general, dar numai oglinda îl cunoaște!”. Prins cu alte probleme, Ceaușescu a uitat de acest caz, întîmplarea trecînd pe linie moartă, spre liniștea lui Pacepa. Chiar dacă acest caz ar fi luat proporții, n-ar fi ajuns să ardă cu flacără, întrucît, în mod sigur ar fi ajuns la urechile Elenei Ceaușescu – probabil (după dovezile de atașament față de Pacepa) salvatoarea lui din umbră, dar și pe față – care ar fi stins focul, azvîrlind cenușa în capul criticilor generalului ,,iubit”. Cazul următor definește totalmente relația morbidă Pacepa-Elena Ceaușescu, care a născut protecția de al cărui nume ne întrebam mai adineauri.

În destăinuirile generalului Neagu Cosma, fostul șef al Direcției de Contrainformații, apare întîmplarea de mai jos, din care Pacepa – în loc să fie sancționat, este propus pentru avansare! La întrebarea directă: ,,Pacepa a fost protejat de Lenuța?”, Neagu Cosma răspunde: ,,Au fost multe situații... Bine, el putea fi demascat și erau documente multe, cel puțin zecedouăsprezece documente clare că el lucrează cu CIA, pe surse variate, dar toate se opreau. Nu avea nimeni voie să se ocupe de Pacepa”. Acum, pe scurt, exemplificarea unui caz fără precedent. La un moment dat, Vasile Patilineț, care îndeplinea funcția de șef de secție la Comitetul Central al PCR, răspunzînd de sectoarele Securitate și Armată, fiind, probabil, sătul de faptele de care era acuzat Pacepa

în mediile de care răspundea, s-a hotărît să ia taurul de coarne și să pună de-o anchetă pentru a ajunge la niște concluzii oficiale. Chemîndu-i pe cei care se puteau ocupa de această chestiune, le-a ordonat clar: ,,Măi, ia faceți voi un referat în care să propuneți scoaterea lui Pacepa”. Deși, în această formulă în care a ajuns pînă la noi, ordinul nu conținea nici un element concret, echipa respectivă cunoscînd, probabil, speța ,,deraierii” generalului Pacepa, a întocmit cu celeritate referatul de cadre și l-a prezentat pe masa tovarășului Patilineț. Citind materialul care conținea dovezi clare ale vinovăției lui Pacepa, documentat de profesioniști ai genului Patilineț, precum în drama lui Seneca ,,Medeea”, de unde ne-a rămas dictonul ,,Audiatur et altera pars” (Să fie audiată și cealaltă parte), cere să audă și părerea lui Pacepa în raport cu dosarul pe care-l avea în față. Dar, cum Pacepa era plecat în afară în acel moment, punerea față în față cu Patilineț a fost amînată pînă la venirea în țară a generalului, totuși, spre mirarea lui Patilineț, care îl anunțase că urmează să aibă loc o întrevedere între cei doi. Mirarea era destul de întemeiată, deși Patilineț nu bănuia că plecarea din țară a lui Pacepa avea legătură directă cu preconizata pedepsire a fugarului, deschizînd o portiță pentru propria-i salvare (a cîta oară?).

Iată urmarea, iată realitatea nefardată în care s-a creat mitul Pacepa, spionul omnipotent, și (cum aveam să aflăm) cel mai mare defector al Serviciilor Secrete Române. Iată cine îl apăra pe Pacepa, dîndu-i posibilitatea să joace la ruletă soarta Serviciului de Informații Externe, în favoarea unor forțe străine. După venirea în țară a lui Pacepa, colectivul de cercetare a cazului și de întocmire a documentului solicitat de Patilineț este chemat la CC al PCR, secția militară, unde oamenii Securității rămîn ca trăsniți la spusele lui Vasile Patilineț (dăm cuvîntul, din nou, generalului Neagu Cosma):

,, - Luați referatul acesta și transformați-l din «dat afară» în «promovat»!

- Păi cum, tovarășe Patilineț?

- Ce să fac, uite: ăla a venit de afară, s-a dus direct la coana Leana. Ce i-o fi adus de afară, ce i-o fi făcut, ce poveste i-o fi zis, că mi-a spus Elena: «Voi ce aveți cu omul ăsta? A fost la mine, s-a plîns că voi îl urmăriți, nu-ș ce vreți de la el. Ia propuneți o promovare, că vreau să-l facem... așa și pe dincolo...»”.

Și, în loc să fie dat afară, Pacepa s-a ales făcut și mai mare. Iată așa se explică... dezastrul Pacepa! Din analiza trecutului său, reieșită din documente de arhivă sau din memoriile tovarășilor săi de muncă, Mihai Pacepa ne apare în postura unui iepure pregătit în permanență să se apere prin fugă sau prin ascunderea datelor compromițătoare, pentru îndeplinirea acestor deziderate punînd în joc intuiția sa de spion și sistemul de relații construit prin corupție, șantaj și minciună. Repere în acest joc de-a șoarecele și pisica sînt o mulțime în activitatea și în biografia fostului general Mihai Pacepa, aducerea acestora la lumina tiparului configurînd portretul unui om cu multe însușiri și manifestări de diavol. Următoarea întîmplare vine să pecetluiască soarta unui trădător notoriu.

Se cunoaște faptul că, uneori, sistemul de Contraspionaj reușea să dețină date din raza de activitate a Spionajului românesc dintr-o țară sau alta. Pentru exploatarea eficientă a acestor date, ele erau comunicate sistemului în care șef era Pacepa. Aflînd Pacepa despre niște informații comunicate de un agent din Franța, făcînd parte din Contraspionaj, dar utile lui, a încercat să afle ,,sursa”, adică identitatea agentului respectiv, bineînțeles, solicitare respinsă, cu

motivația de rigoare, foarte pertinentă: ,,Nu vă dăm sursa, vă dăm informațiile”. Credeți că Pacepa a renunțat? Punîndu-și în practică mașinăria pentru developarea oricărui secret și beneficiind de un concurs de împrejurări favorabil lui, prin două etape de incluziune în sectorul de Contraspionaj, află numele agentului, apoi pune mîna și pe dosarul personal al celui în cauză, pentru 24 de ore, suficient pentru a-l copia!

Urmare a acestor mașinațiuni, după cîteva luni de zile se consemnează cu stupoare (la data aceea nu se cunoșteau cauzele căderii agentului) arestarea omului Contraspionajului din Franța. Bineînțeles, între cei care s-au inflamat de acest neplăcut incident s-a aflat generalul Pacepa, nemulțumit că tovarășii lui de la Contrainformații îi creează probleme în exterior!

Descoperirea incriminatorie a avut loc după ce acel agent și-a ispășit pedeapsa cu închisoarea în Franța și s-a înapoiat în România, solicitînd o întrevedere cu cineva dintre foștii lui coordonatori. Cu precauția necesară unui asemenea moment ce poate genera incertitudini, întîlnirea a avut loc, eveniment cu prilejul căruia s-a dezlegat enigma apărută cu cîțiva ani mai înainte. Iată ,,opera” lui Pacepa: fostul agent scoate din mapă 3 chitanțe în copie a celor originale aflate la dosarul lui de la București, care atestau primirea unor sume de bani de la entitatea pentru care lucra în Franța – documente care au stat la baza condamnării agentului la închisoare!

Dezbateri aprinse la Contraspionaj după destăinuirea fostului agent din Franța. Dezbateri și o sumă de întrebări: cine a scos chitanțele din dosar și le-a

tatăl actalului secretar general adjunct al NATO predat francezilor? S-a trecut la întocmirea unei liste cu cei care ar fi putut avea acces la dosar, ajungînd, prin eliminare, la concluzia că nici unul dintre cei care lucrau în acel Serviciu n-ar fi putut face această trădare. Pe cînd semnele de întrebare se înmulțeau și tot colectivul era într-o fierbere nemaiîntîlnită, un coleg vine cu bomba:

,,- Pune pe listă pe încă unul!

- Pe cine?

- Pe Pacepa. - Păi, cum?

- Păi, zice, eu i-am dat dosarul!

Cei de la Contraspionaj au întocmit un raport în acest caz, fiind evident că la mijloc era o chestiune de trădare din interior, sperînd ca la nivel de minister să se formeze un grup de specialiști pentru verificarea acestui caz și propunerea măsurilor în consecință. Ce credeți că a urmat? Exact copie ca mai înainte, cu Elena Ceaușescu: pentru verificarea și propunerea de măsuri cazul a fost repartizat (ați ghicit) – lui Mihai Pacepa! Bineînțeles că nu s-a întîmplat nimic, cazul a fost îngropat, consecințele deconspirării și arestării unui agent român într-o țară străină fiind trase de Securitatea Statului Român, Pacepa rămînînd basma curată și trecînd fluierînd prin Securitate pînă la data de 27 iulie 1978...

Mai e cineva care ar avea argumente în susținerea aberației – Pacepa - erou?

(va urma)

GEO CIOLCAN

Generalul Pacepa, la o partidă de vînătoare, alături de alți stîlpi ai puterii comuniste

Ion Mihai Pacepa (st.) și Ioan Geoană (dr.),

Masacrul de Ziua Îndrăgostiților

George Bugs Moran a fost un criminal temut în timpul erei de contrabandă din Chicago-ul anilor ʼ20. Dușmanul său de moarte a fost Al Capone, cu care s-a luptat pentru controlul operațiunilor din oraș. În perioada aceea, Moran a supraviețuit mai multor atentate îndreptate împotriva sa. O situație de notorietate s-a petrecut atunci cînd Moran și membrii bandei sale, îmbarcați în șase automobile, au oprit în fața hotelului Cicero, unde Al Capone și apropiații săi luau prînzul, trăgînd mai mult de o mie de gloanțe asupra clădirii.

O recompensă de 50.000 de dolari promisă de Moran pentru neutralizarea lui Al Capone a fost picătura care a umplut paharul.

Legea prohibiției adoptată în Statele Unite a arătat că Chicago era prea mic pentru italieni și irlandezi. La 14 februarie 1929, Al Capone a dat o lovitură zdrobitoare.

Mafia italiană împotriva irlandezilor

Se întîmpla ca această lege să nu funcționeze deloc așa cum și-au imaginat autorii. În 1917 a fost adoptat celebrul amendament al XVIII-lea la Constituția SUA, care a intrat în vigoare trei ani mai tîrziu. Bineînțeles, măsurile adoptate nu erau populare, iar statul american, pe lîngă problemele financiare, a avut de înfruntat și grupurile de gangsteri implicate în contrabandă și comerț ilegal cu alcool.

Chicago, ca cel mai populat oraș din Statele Unite cu bandiți, s-a cufundat rapid în prăpastia disputelor dintre gangsteri. Contrabanda și vînzarea ilegală de alcool s-au dovedit a fi o afacere atît de profitabilă, încît infractorii erau literalmente gata să-și rupă gîtul între ei pentru supremație. Dar a devenit rapid clar că există doar doi jucători cu o putere comparabilă în Chicago – Al Capone și George Moran (numit adesea Bugs Moran). Acesta, deși a condus unul dintre cele mai influente grupuri irlandeze, nu era de naționalitate. Din contră, avea rădăcini franceze și, înainte de a intra în lumea criminală, purta numele Adelar Kunin.

O Zi a Îndrăgostiților de neuitat

Joi, 14 februarie 1929, în ziua de Sfîntul Valentin, la 10.30 dimineața, șapte bărbați au fost uciși în garajul din North Clark Street, în cartierul Lincoln Park din partea de nord a Chicagoului. Au fost împușcați de patru bărbați folosind arme care includeau două mitraliere Thompson. Doi dintre trăgători erau îmbrăcați în uniforme de polițiști, în timp ce ceilalți purtau costume, cravate, paltoane și pălării. Martorii au văzut mașina de poliție falsă care i-a condus pe ceilalți bărbați cu pistolul afară din

Muzeul Național al Criminalității și Pedepselor, cărămidă de la masacrul de Sfîntul Valentin

garaj după împușcare. Printre victime s-au numărat cinci membri ai cartelului lui George Bugs Moran din North Side Gang. Al doilea comandant și cumnat al lui Moran, Albert Kachellek (alias James Clark), a fost ucis împreună cu Adam Heyer, contabilul și directorul de afaceri al bandei, Albert Weinshank, care a gestionat mai multe operațiuni pentru Moran, precum și executorii de bandă Frank Gusenberg și Peter Gusenberg. Au fost împușcați și doi colaboratori: Reinhardt H. Schwimmer, un fost optician devenit asociat, și John May, mecanic ocazional pentru banda Moran.

Ofițerii de poliție din Chicago ajunși la fața locului au descoperit că victima Frank Gusenberg era încă în viață. A fost dus la spital, unde medicii l-au stabilizat pentru o scurtă perioadă de timp, iar polițiștii au încercat să-l interogheze. Suferise 14 răni de glonț; polițiștii l-au întrebat cine a făcut-o și el a răspuns: „Nimeni nu m-a împușcat”. A murit trei ore mai tîrziu. Se presupunea că Al Capone era responsabil pentru ordonarea masacrului, în ciuda faptului că se afla la domiciliul său din Florida în momentul tragediei. Masacrul a fost o încercare de eliminare a lui Bugs Moran, șeful North Side Gang, iar motivația planului ar fi putut fi faptul că un transport de whisky scump importat ilegal din Canada prin rîul Detroit a fost deturnat în timp ce era transportat la Cook County, Illinois.

Mai mulți factori au contribuit la decizia de a-l ucide pe Moran. La începutul anului, Frank Gusenberg și fratele său, Peter, au încercat fără succes să-l ucidă pe Jack McGurn. North Side Gang a fost complice la crimele lui Pasqualino Patsy Lolordo și Antonio The Scourge Lombardo. Ambii fuseseră președinți ai Unione Siciliana, mafia locală și apropiați ai lui Capone. Moran și Capone se luptau pentru controlul comerțului cu alcool din Chicago. De asemenea, Moran preluase mai multe saloane conduse de Capone, insistînd că se aflau pe teritoriul său.

Planul lui McGurn era simplu, dar eficient. Italienii au răspîndit zvonul că un transport mare de alcool fără cumpărător ajunge la Chicago pe 14 februarie. Irlandezii au căzut în plasă și au decis să-și însușească bunurile. Cea mai mare parte a bandei Moran a ajuns la depozit la orele 10.30, dar acesta nu era acolo,. El și colegul de bandă, Ted Newberry, s-au apropiat de partea din spate a depozitului de pe o stradă laterală, cînd au văzut o mașină de poliție care se apropia de clădire. Au făcut cale întoarsă, mergînd la o cafenea din apropiere. Pe drum, au întîlnit un membru al bandei, pe care l-au avertizat de capcană.

Complicii lui Capone au confundat probabil unul dintre oamenii lui Moran cu acesta, deoarece purtau îmbrăcăminte asemănătoare. Martorii din fața garajului au văzut un Cadillac, din care au ieșit patru bărbați, doi dintre ei îmbrăcați în uniformă de polițiști. Cei doi falși agenți au intrat în partea din spate a garajului, unde i-au găsit pe membrii bandei lui Moran și pe colaboratorii Reinhart Schwimmer și John May. ,,Polițiștii” le-au ordonat apoi bărbaților să se lipească de perete, apoi ceilalți doi bărbați îmbrăcați în civil au deschis focul cu mitraliere Thompson. Atacul a fost unul extrem de sîngeros, criminalii continuînd să tragă chiar și după ce victimele au căzut la pămînt fără viață. Au urmat două explozii, care i-au desfigurat pe John May și James Clark, conform raportului legistului. Pentru a da impresia că totul era sub control, bărbații îmbrăcați în civil au ieșit cu mîinile sus, împinși de cei doi polițiști în uniformă. În interiorul garajului, singurii supraviețuitori din depozit au fost cîinele lui May, Highball, și Frank Gusenberg, în ciuda celor 14 răni de glonț. El era încă conștient, dar a murit trei ore mai tîrziu, refuzînd să spună un cuvînt despre identitatea criminalilor. Masacrul de Ziua Îndrăgostiților a declanșat o revoltă publică de neimaginat.

Rezultatele investigației

Cîteva zile mai tîrziu, Capone a primit o somație pentru a depune mărturie în fața unui complet din Chicago, dar s-a sustras citației. Deși a reușit atunci să scape de pedeapsă, masacrul irlandezilor i-a subminat foarte mult autoritatea. Doar doi ani mai tîrziu, a fost arestat pentru evaziune fiscală, fiind condamnat ulterior la 11 ani de închisoare. Mai mult, gangsterul și-a ispășit o parte din pedeapsă în Alcatraz, dar a fost eliberat în 1939. Ca urmare a numeroaselor afecțiuni de care suferea, Al Capone a murit în ianuarie 1947, la vîrsta de 48 de ani.

Soarta lui Moran nu a fost mai bună. După ce și-a pierdut oamenii în măcel, nu mai putea concura cu Al Capone. Iar după abrogarea legii prohibiției, Bugs a trebuit să părăsească Chicago. Restul vieții

a trăit în sărăcie, din jafuri neînsemnate. A murit în noiembrie 1956, de cancer pulmonar, la închisoarea Leavenworth din Kansas. Avea 63 de ani.

Garajul de pe strada N. Clark a fost demolat în 1967, iar locul este acum o parcare pentru o casă de bătrîni. Cărămizile zidului nordic în fața căruia au fost împușcate victimele au fost cumpărate de un om de afaceri canadian și, timp de mulți ani, au fost folosite ca ilustrație pentru știrile legate de crime. Multe dintre ele au fost ulterior vîndute individual, iar restul sînt acum deținute de Muzeul Mob din Las Vegas.

Evenimentele sîngeroase din 14 februarie 1929 au stat la baza mai multor filme. Primul - „Scarface”a apărut în 1932. Apoi, în 1968, a fost lansat filmul „Masacrul de Ziua Îndrăgostiților”, unul dintre rolurile secundare fiind interpretat de Jack Nicholson. În 1959 a apărut comedia „Unora le place jazz-ul”. Intriga complotului amintește foarte mult de masacrul organizat de oamenii din Al Capone: legea prohibiției, un garaj imens pentru acțiuni ilegale și confruntări interminabile. În acțiunea filmului, doi muzicieni au asistat la masacru, au scăpat în mod miraculos și au fost forțați să se ascundă de gangsterii care îi urmăreau. rrm

William Shakespeare ºi misterele biografiei sale

Se împlinesc, în această săptămînă, 457 de ani de la naşterea celui mai mare dramaturg din toate timpurile, ale cărui existenţă şi operă au fost marcate de numeroase mistere şi dileme, neelucidate încă pe deplin.

William Shakespeare s-a născut, după toate probabilităţile, la 23 aprilie 1564 – data fiind marcată de Ziua Sfîntului George, la Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia, fiind al treilea din cei opt copii ai familiei, fiul lui John Shakespeare, negustor de mănuşi şi membru al consiliului municipal, şi al lui Mary Arden, fiica unui fermier prosper. Se ştie cu certitudine că William a fost botezat la 26 aprilie 1564.

Stratford era atunci o aşezare liniştită, faimoasă pentru bîlciurile şi zarva tîrgurilor săptămînale. Magazinele cizmarilor, ale croitorilor, tinichigiilor, măcelarilor, fierarilor, rotarilor şi mănuşarilor – inclusiv al lui John Shakespeare – stăteau aliniate pe străduţele înguste şi întortocheate. În împrejurimile oraşului, fermele erau ideale pentru cultivarea orzului, îndeletnicire care a dat naştere principalei industrii din Stratford, fabricarea malţului – prăjirea şi măcinarea boabelor de cereale pentru producţia de bere.

William a primit educaţia primară la King’s New School din localitatea natală, o şcoală liber privilegiată, planul de învăţămînt asigurînd o educaţie bazată mai ales pe gramatica latină şi studiul limbilor clasice. La vîrsta de 18 ani, la 27 noiembrie 1582, s-a căsătorit cu Anne Hathaway, care era cu opt ani mai mare decît William, faptul că era însărcinată grăbind, se pare, ceremonia şi stîrnind astfel mînia Curţii consistoriale a Diocezei de Worcester. Cei doi au avut trei copii: Susanna – botezată la 26 mai 1583, şi gemenii Hamnet şi Judith – botezaţi la 2 februarie 1585. Hamnet avea să moară din cauze necunoscute la vîrsta de 11 ani.

În perioada 1585 – 1592, s-a stabilit la Londra, unde a fost scriitor, actor şi a deţinut o parte din compania de jocuri Oamenii Lordului Chamberlain – The Lord Chamberlain’s Men, devenită ulterior mai cunoscută ca Oamenii Regelui –King’s Men, o trupă adoptată de regele James I, după moartea reginei Elisabeta I. Se pare că activitatea desfăşurată la Londra i-a adus o bunăstare notabilă, astfel că a cumpărat o proprietate în cartierul londonez Blackfriars, iar în oraşul natal deţinea cea de a doua cea mai întinsă proprietate.

Cu toate acestea, există foarte puţine date despre Shakespeare, din această perioadă a vieţii, istoricii care au studiat documentele vremii numind intervalul respectiv de timp – ca şi perioada 1578 - 1582, de pînă la căsătorie – „anii pierduţi” ai lui Shakespeare. Unele dintre motive ar putea fi acelea că Shakespeare ar fi dispărut din oraş pentru a evita acuzarea sa în privinţa braconajului de cerb sau că, mai apoi, ar fi evitat judecata bisericii pentru datoriile acumulate. La începutul anului 1590 sînt scrise primele lucrări ale lui Shakespeare – „Richard al IIIlea” şi cele trei părţi din „Henry VI”, iar primii actori cu care a lucrat în această perioadă sînt Richard Burbage, William Kempe, Henry Condell şi John Heminges. În anii 1593 şi 1594, teatrele au fost închise din cauza ciumei, iar Shakespeare a publicat două poeme narative pe teme erotice, „Venus şi Adonis” şi „Violul Lucreţiei”, poeme dedicate lui Henry Wriothesley. În fapt, majoritatea operei lui Shakespeare a fost scrisă între anii 1585 şi 1613, fiind reprezentată de 154 de sonete şi numeroase poezii, dar şi de cele mai importante tragedii şi comedii din literatura universală, rodul abilităţii lui de a reliefa cele mai

Mormîntul lui Shakespeare, Holy Trinity Church, Stratford-upon-Avon

profunde aspecte ale naturii umane. Din păcate, momentele scrierii pieselor de teatru nu se cunosc în totalitate. În 1596 scrie tragica poveste a lui Hamlet, prinţul Danemarcei, inspirată, se pare, de moartea prematură a unuia din gemenii săi, iar în 1599, două dintre proiectele timpurii ale sonetelor 138 şi 144 au apărut în „The Passionate Pilgrim”, fiind publicate sub numele său, dar fără aprobarea autorului. Doi ani mai tîrziu, Shakespeare se mută în parohia Sf. Elena din Bishopgate, unde apare ca actor în piesa „Every Man in his Humour”, a lui Ben Johnson. După anul 1600 scrie mai ales tragedii, după Hamlet urmînd „Regele Lear” şi „Macbeth”. În perioada 1606-1607, Shakespeare a scris puţine piese de teatru şi nici una nu îi mai este atribuită după 1613. În 1609 îşi publică sonetele, marea majoritate poezii de dragoste, unele închinate amantei sale – denumită „The Dark Lady”, iar altele închinate unui tînăr – denumit ,,frumos stăpîn”, în cele din urmă criticii săi interpretînd nuanţări artistice ale orientării sale sexuale variate. Patru ani mai tîrziu se retrage în localitatea natală, unde va muri la 23 aprilie 1616, exact în ziua atribuită naşterii sale, pe piatra sa funerară scriind „Binecuvîntat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre şi blestemat fie cel ce-mi mişcă oasele”. De-a lungul timpului au existat speculaţii privind viaţa şi opera lui Shakespeare, pe lîngă sexualitatea sa variată aflîndu-

precum Edward de Vere, Francis Bacon, sau Christopher Marlowe. Aceste discuţii au pornit şi de la multitudinea de versiuni ale operelor sale importante. Unele variante au fost numite „versiuni rele”, conţinînd texte adaptate, parafrazate sau deformate, ori chiar reconstruite din memorie. De pildă, ,,Hamlet”, ,,Troilus şi Cresida” şi ,,Othello” conţin mai multe versiuni revizuite, bazate pe descoperirile unor notiţe atribuite lui Shakespeare, în schimb, „Regele Lear”, publicat în ediţiile moderne, cuprinde două variante – cea din 1608 şi cea din 1623, pe care criticii le declară „de neîmbinat fără confuzii majore”. Pe de altă parte, bucăţi din „Titus Andronicus” au fost încredinţate, în realitate, unor pricepuţi copywriteri precum George Wilkins sau Thomas Middleton, iar culegerea ,,The London Prodigal”, de William Shakespeare, apărută în anul 1605, cuprinde piese ca „Locrine”, „Thomas Lord Cromwell” şi „The Puritan”, care se pare că în zilele noastre nu mai sînt recunoscute ca făcînd parte din opera lui Shakespeare. Alte piese puse în discuţie sînt „Henric al VIII-lea” – 1613, avînd ca posibili autori pe John Fletcher, Sir Henry Neville sau George Peele, „Macbeth” – 1606, atribuită lui Thomas Middleton, „Nevestele vesele din Windsor” – 1597, posibil semnată de Sir Henry Neville, sau „Visul unei nopţi de vară” – 1595, care îi are ca posibili autori pe William Stanley şi Earl of Derby. Mai mult, cel puţin unele dintre sonete este posibil să nu fie opera lui Shakespeare, de pildă, ediţia publicată în anul 1609 fiind probabil să aparţină editorului Thomas Thorpe, ale cărui iniţiale apar în josul paginii.

Casa în care a copilărit Shakespeare, Stratford-upon-Avon

se aspecte privind fizicul său, credinţa sa religioasă, dar mai ales paternitatea operei sale dramatice. Să le luăm pe rînd. În privinţa aspectului său fizic, nu există nici măcar o descriere scrisă, astfel că gravura „Droeshout”, pe care Ben Jonson ar fi avizat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul său real, şi monumentul Shakespeare din localitatea natală Stratford sînt considerate cele mai bune „reproduceri” ale aspectului său fizic. Dar se pare că şi aici există unele probleme: gravura lui Martin Droeshout, de pe pagina de gardă a ediţiei din anul 1623, nu seamană cu cea realizată pentru ediţia din anul 1640, existînd diferenţe mai mult decît semnificative.

Un alt element aflat în dispută este „The Collar Theory” –existenţa gulerului lui Shakespeare din prima gravură. Gulerul din imagine nu a existat în timpul vieţii lui Shakespeare şi nici în vreun alt portret din acea vreme, avînd în plus şi o poziţie stranie, mascînd inexistenţa gîtului, dînd şi o deranjantă disproporţie între cap şi bust, în opinia unora acestea fiind elemente suficiente care să ne determine să credem că Shakespeare a fost portretizat cu o mască pe faţă. În ceea ce priveşte orientarea religioasă, cei care au studiat biografia sa afirmă că este aproape sigur că familia sa era catolică, tocmai atunci cînd practica în această religie era împotriva legii, ba mai mult, Mary Arden, mama marelui dramaturg provenea dintr-o familie catolică. Pe de altă parte, Shakespeare nu era chiar un practicant al religiei, explicaţia fiind că acesta evita biserica de teama unor procese privind datoriile acumulate de familia sa.

O largă dispută a fost stîrnită la mai bine de 150 de ani de la moartea lui Shakespeare, privind calitatea reală de autor măcar în privinţa unei părţi din opera sa. Deşi această dispută nu a fost elucidată nici pînă în ziua de astăzi, printre posibilii autori reali ai unora din creaţiile sale au fost enumerate nume

Sînt şi cercetători ai operei lui Shakespeare care afirmă nici mai mult nici mai puţin că acesta nici nu ar fi existat cu adevărat – ţinînd cont atît de problemele legate de portretul său, cît şi de atribuirea unora din operele sale –, aceştia susţinînd chiar că Shakespeare ar fi fost de fapt un pseudonim sub care publicau diverşi autori ai epocii, în care exista oricum tradiţia „creaţiei colective” şi publicării acesteia sub un alt nume literar ales. Aici trebuie amintită şi opinia unui expert în opera şi personalitatea lui Shakespeare, John Hudson, care, în cartea sa intitulată ,,Femeia brună a lui Shakespeare”, afirmă că dramaturgul englez a fost de fapt o femeie evreică cu părul negru, care locuia la Londra, pe nume Amelia Bassano. Conform celor scrise de Hudson, Amelia s-a născut în anul 1569 într-o familie de evrei veneţieni, care erau muzicienii de curte ai Reginei Elisabeta I.

În orice caz, piesele de teatru create de Shakespeare, transpuse în scenă în atîtea şi atîtea versiuni, sînt jucate în întreaga lume, în diverse contexte culturale, politice, economice şi religioase, fiind o dovadă a universalităţii şi actualităţii acestora. Shakespeare este considerat şi dramaturgul cu cel mai bogat vocabular din lume, cercetătorii estimînd că acesta cuprinde exact 28.829 de cuvinte unice folosite în întreaga sa operă literară. În anul 2011, antropologul Francis Thackeray a descoperit urme de cocaină în zona în care s-a aflat casa dramaturgului, în grădină – ceea ce s-ar fi constituit în veritabilă „sursă de inspiraţie” pentru creaţiile acestuia, dar confirmarea acestei teorii nu s-a concretizat, exhumarea rămăşiţelor pămînteşti ale acestuia fiind împiedicată de ultima dorinţă a scriitorului inscripţionată pe piatra sa funerară. Recent, în martie 2016, experţii au concluzionat că este posibil ca, din ceea ce se crede că ar fi mormîntul lui Shakespeare, de la situl din Biserica Sfînta Treime din Stratford-upon-Avon, craniul acestuia ar fi fost furat de către vînătorii de trofee în urmă cu peste 200 de ani, mai exact în anul 1794. Arheologii care utilizează radarul de penetrare a solului (GPR) au studiat sub suprafaţa mormîntului scriitorului şi au descoperit „o tulburare ciudată la capătul capului”. Să mai adăugăm că, în noiembrie 2015, arheologii au descoperit bucătăria din locuinţa pe care William Shakespeare a achiziţionat-o în anul 1597 şi în care acesta a locuit timp de 19 ani. Săpăturile au început la mai bine de 250 de ani distanţă de la demolarea proprietăţii, fiind parte a unui proiect în valoare de peste 5 milioane de lire sterline. Proprietatea, denumită New Place, a fost cea mai mare gospodărie nefamilială din oraşul Stratford-upon-Avon, în care s-a născut celebrul poet, dramaturg şi scriitor britanic, incluzînd o sufragerie, o galerie şi peste 20 de camere şi 10 şemineuri. Situl arheologic New Place a fost deschis publicului în anul 2016, ca parte a evenimentelor care au marcat împlinirea a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare.

ZIARULMETROPOLIS RO

Pas tila sãptãmînii

Mai devreme sau mai tîrziu, lanțul se va rupe

(urmare din pag. 1)

Poate că este doar o operațiune mediatică de anvergură, rezumată la amenințări deasupra gardului, fără intruziune, sau poate că este un preambul al unui viitor război. Nu știm încă.

Ceea ce nu știu mulți, nici măcar Zelenski, este că războiul de 6 zile din 1967 a pornit de la faptul că Gamal Abdel Nasser, fostul președinte al Egiptului, și-a încordat mușchii în direcția Israelului. Oficialul a recunoscut atunci că Egiptul nu urmărea declanșarea unui conflict, dar, odată ce mass-media a început să rostogolească ideea unui război iminent în zonă, situația a degenerat într-o realitate cruntă pentru egipteni și sirieni. Mass-media a jucat un rol esențial, declanșator, care a determinat armata israeliană să atace preventiv. Prin urmare, fără nici un avertisment, Israelul, aflat în strînsoarea unor forțe arabe potrivnice, a făcut un prim pas atacînd țările ostile și învingînd armatele Egiptului și Siriei, în cîteva zile. În prezent, observăm că în tabăra separatistă din Donbass a intervenit o stare de lehamite. Conform unor surse, mulți dintre cei care controlează milițiile vor o schimbare. Spre deosebire de armata ucraineană, care la fiecare 6 luni rotește soldații pe lina frontului, cei din Donbass nu au această posibilitate, drept pentru care, după aparoape 6 ani de așteptare, o stare de nervozitate îi domină pe cei care își apără pămîntul de propriul

Protestele sociale: niște cacealmale!

Motto: ,,O populație mondială redusă cu 95% ar fi ideală” – TED TUrnEr, fondatorul CNN

Epoca teoriilor conspiraționiste a apus. Acum, nimic nu mai este secret, iar teoriile s-au transformat în simple fapte cotidiene, desfășurate cu mare tamtam pe repede-nainte. Dacă, în cadrul unui eveniment monden de prim rang, cineva declară că ,,sîntem pe punctul de a realiza o transformare la nivel mondial; tot ce avem nevoie este o criză majoră credibilă și națiunile vor accepta Noua Ordine Mondială” (David Rockefeller Jr.), toată asistența jubilează, iar presa pune pe prima pagină respectiva declarație. De altfel, în Protocolul nr. 12 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale este stipulat faptul că ,,Mass-media va fi cenzurată la maxim și nici măcar un anunț nu va ajunge la public fără acordul nostru”. Dar să nu credeți că Noua Ordine Mondială a băgat în lesă doar presa.

Bill Gates apare zilnic la televizor, lăudîndu-se că a salvat planeta de virus, prin vaccinurile sale, aflate încă în fază experimentală, și care produc reacții adverse grave, promite că va salva mediul planetar și promovează ciparea umană. Ce să mai, iadul pe Pămînt, dar omenirea zace într-o nepăsare inconștientă, deși preșul a început să îi fugă de sub picioare. Prin așa-zisele alegeri democratice nu se mai poate salva nimic, fapt care mă duce cu gîndul la generalul roman Alcibiade, care a spus: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”.

stat. Ei vor cumva să clarifice această incertitudine cotidiană, indiferent dacă Rusia îi va ajuta sau nu. Pentru ei, poziția statică de luptă în trașee, după mai mult de 5 ani, a devenit un factor de care vor să se lipsească.

Rușii nu au reușit să își rezolve problemele în plan diplomatic, Kievul neavînd nici o intenție de a implementa acordurile de la Minsk. Pe de altă parte, Germania și Franța nu au reușit să convingă Ucraina să apeleze la acele acorduri, fapt care pare o încurajare în direcția rezolvării parțiale a problemei. Oare Zelenski este atît de nebun încît să își trimită armata la război în condițiile în care nu va beneficia de suport militar din partea SUA și NATO? Este evident faptul că, dacă armata ucraineană ar interveni în forță – în zonă locuind mai mult de 500.000 de cetățeni ruși – Rusia se va vedea nevoită să își apere cetățenii. Și o va face în forță, așa cum a procedat și în Cecenia în 2001, și în Georgia în 2008. Să nu uităm că în 1945, Armata Roșie a mers la Berlin, iar armata țaristă l-a urmărit pe Napoleon mult timp după ce acesta plecase din Moscova. Este modul în care rușii aleg să lupte.

Este inevitabilă observarea similitudinilor existente între atacul Irakului asupra Kuweitului în 1990 sau al Georgiei în Osetia de Sud și ceea ce se întîmplă în prezent în Ucraina. Scenariul este același, diferă doar țara băgată la tocător. SUA încearcă acum să rezolve problemele existente în negocierile cu Rusia prin intermediul Ucrainei și al altor state vasale din zonă: România, Moldova și Georgia. Vizita lui Erdogan la Kiev și asigurările oferite lui Zelenski conform cărora Turcia va sprijini revenirea Crimeei la granițele Ucrainei, reprezintă, de fapt, un măr otrăvit oferit fără nici un menajament. În acest mod, Erdogan, un politician

Singura armă de apărare și protest a societății civile este mitingul, care, din păcate, se organizează de cîte 3-4 ori pe zi, la aceeași oră, dar în locuri diferite și pentru solicitări total opuse. Printre protestatari se infiltrează tot soiul de foști sau actuali colaboratori și lefegii ai televiziunilor vîndute, care pozează chiar în lideri sau organizatori ai mișcărilor de protest, postură din care transmit regulat știri și imagini de la mitinguri. Trist este faptul că la sediile televiziunilor, materialele sînt analizate de așa-ziși specialiști în virusologie, finanțați la greu de O.M.S., diferite lanțuri farmaceutice sau chiar

extrem de abil, încurajează Kievul să cumpere cît mai multe drone de luptă turcești și muniția aferentă, împingînd Ucraina în strînsoarea Ursului de la Răsărit.

Sînt multe voci care susțin că un război este puțin probabil, deoarece Joe Biden nu și-ar dori distrugerea Ucrainei. Poate că este adevărat. Dar, dacă ne gîndim că rezolvarea problemelor pe cale militară poate favoriza Rusia în redobîndirea demnității pierdute în 1999 și a puterii economice pe care o avea cîndva URSS, decizia nu ar trebui să stea în mîinile elitei americane. Poate că separatiștii își doresc tranșarea problemelor, poate că rușii urmăresc eliminarea incertitudinii și a pericolului de la granițele lor, iar acest fapt îl pune pe Biden în postura de observator, pentru că este evident că, în afară de a vinde arme, SUA nu vor face pași ostili în direcția Rusiei.

Pentru statele rebele, strînsoarea sancțiunilor devine din ce în ce mai greu de suportat, iar eliberarea din aceste lanțuri nu se poate face pe cale diplomatică decît dacă țările se predau și devin, la rîndul lor, vasale sistemului global de guvernămînt. Oamenii de rînd din Siria, Venezuela, Iran, Cuba și Coreea de Nord suferă. Rusia își schimbă limbajul diplomatic, folosind cuvinte abrazive la adresa SUA, orice altă abordare fiind exclusă. Or, se știe faptul că, atunci cînd diplomația eșuează, armele preiau controlul. Așa a fost mereu, așa va fi și acum. În mai puțin de un an vom asista la declanșarea unor incendii în diverse zone ale Planetei, care sperăm că nu vor stîrni o vîlvătaie de amploare mondială. În fond, pentru unii războiul poate reprezenta doar eliberarea din lanțul sancțiunilor economice, dar pentru alții poate reprezenta pierderea nivelului de trai cu care erau obișnuiți.

deși timp de doi ani a păpat bursă de la el. Este ca și cum Mengele ar fi susținut că a fost medic german, fără să fi avut nici o legătură cu Hitler. În concluzie, o caterincă de prost gust și o golăneală de mahala, cu un singur scop: crearea unor subiecte pentru televiziunile vîndute, aflate în pragul falimentului, deși Statul român le tot iartă de marile datorii către Fisc.

Justiția și-a tras singură capacul la cavou, Biserica a făcut pact cu Diavolul – în sensul că Prea Nepăsătorul Patriarh nu simte că trăim vremuri grele, în care avem nevoie mai mult ca oricînd de credință – iar cei din Servicii refuză să depună jurămîntul cu mîna pe Biblie.

de stat (se zvonește că unii medici de familie ar fi primit bani pentru a-și convinge pacienții să se vaccineze), dar și de foști milițieni, procurori, turnători, plagiatori, penali, care își dau cu părerea zilnic despre necazurile românilor de rînd ieșiți în stradă. Și comentatorii trimiși la fața locului sînt la fel de dubioși; toți poartă ochelari fumurii, cum ar fi Luis Lazarus, care nu vine niciodată la protest fără soție. Adriana Bahmuțeanu iese cu cățelul în lesă, iar Codruța Cerva își strigă nemulțumirile doar cu Oana Lovin alături. Tabloul este colorat de o fătucă ce deține o pizzerie în București, care iese în stradă cu tigaia și cu telul din dotare, dar și de Pompiliu Diplan, care s-a jurat pe toți sfinții că nu este adeptul lui Soros,

Cu toate acestea, mitingurile continuă fără nici un rezultat, avalanșa legilor globaliste fiind de neoprit. În timp ce în piețele din marile orașe ale țării se strigă ,,Jos Arafat, Iohannis, Cîțu!”, globaliștii ne somează să aprobăm Legea vaccinării obligatorii, Legea purtării măștii, a învățămîntului la distanță și a telemuncii, Legea educației sexuale în școli, a Poliției militare sau a implementării tehnologiei 5G. Mai mult, generalul Forțelor Armate britanice, Sir Richard Barrons, a declarat că în viitorul apropiat se vor adopta măsuri precum ,,carantina electronică, închiderea rețelelor sociale și a internetului. Va fi demarată procedura de implantare a cipurilor, prin vaccinuri obligatorii repetate sau prin internarea în lagăre, vizați fiind, în primul rînd, copiii”. Așadar, ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra” (C.V. Tudor). Practic, trăim vremurile în care ,,Fiara ne va însemna pe frunte sau pe mînă cu numele sau cu numărul aferent numelui său” (Apocalipsa 13.16-17), ori o asemenea operațiune nu poate fi blocată prin mitinguri la care lumea se adună ca la circ.

Sataniștii au în plan uciderea a aproximativ 95% din populația lumii. Ce-ar fi ca omenirea să decidă apropierea de Dumnezeu? Nu uitați că ,,Atît cît ascultăm noi de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de noi!” (Arsenie Boca). Haideți să ieșim un milion de creștini în stradă și veți vedea că nu vor mai fi necesare alte acțiuni. Bunul Dumnezeu va rezolva totul, dar haideți, oameni buni, că avem copii și nepoți, iar viața e frumoasă! Amin!

VALENTIN TURIGIOIU

Rãzboi

Ipocrizia celor care ne conduc

(urmare din pag. 1)

La nivelul străzii, al omului de rînd, se aduc argumente, dovezi. Se spune că banul e ochiul dracului, și se pare că i-a orbit pe mulți dintre cei care au cîte un mort în familie. Lăsînd la o parte lipsa totală a dovezilor că cel decedat a murit de Covid – deoarece autopsii nu se fac, în momentul în care familiile merg la morgă pentru a ridica trupul neînsuflețit, ,,băieții deștepți” le oferă pe loc sume de pînă la 8.000 de lei în schimbul tăinurii cauzei reale a decesului. E un adevăr pe care Vlad Voiculescu l-a acoperit. Apropo de lipsa autopsierii, ați auzit vreodată ca cei morți de HIV, o boală contagioasă prin contactul cu sîngele

celui infectat, să nu fie autopsiați? Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătății, nu a făcut nimic pentru a duce alinare celor afectați, nici măcar o concesie privind îmbunătățirea tratării pacienților și reducerea numărului celor afectați de acest virus – extrem de dur pentru unii, dar ușor de combătut dacă sistemul medical ar fi responsabil. Una dintre măsurile luate de acest personaj a fost anularea acuzației de malpraxis pentru medicii care tratează pacienți bolnavi de Covid. Prost să fii să nu declari asta!

Hîrjoneala fostului ministru al Sănătății cu primulministru este cel puțin penibilă și asta pentru că, în ciuda sforțărilor acestor indivizi, sistemul îi înlocuiește constant cu alții asemenea lor. Și Voiculescu, asemenea predecesorilor săi din ultima vreme, a pătat scaunul de ministru cu mizeria lui morală, făcînd ca această funcție

Ce facem cu turismul românesc? (1)

Pentru că pandemia a lovit puternic în turismul românesc, stîrnind păreri din cele mai diverse, aș dori să aduc la cunoștința românilor cîteva dintre problemele cu care se confruntă acest domeniu, dar și rezolvările posibile. Într-o primă fază, voi aborda tematica legată de turismul de incoming, acea activitate care se ocupă de aducerea de turiști străini în România și de promovarea țării noastre ca destinație turistică.

Turismul este un domeniu cu mare potențial de creștere în țara noastră. Toți sîntem conștienți de frumusețea plaiurilor mioritice și, cu toate acestea, mulți se întreabă ce ar putea vedea un străin în România? La aceasta adaug impresia negativă pe care unii românii care muncesc în străinătate o lasă străinilor. De ce fac asta? Inconștient. Ei se plîng de greutățile pe care le întîmpină în țara lor pentru a-și justifica exodul. Dacă adăugăm și știrile negative pe care mass-media occidentală le prezintă în legătură cu România – fiindcă, la fel ca și o parte a mass-media românești, mizează pe faptul că doar știrile negative fac audiență – ajungem la situația în care, atunci cînd un străin le spune prietenilor că merge să-și facă vacanța în România, aceștia îl întreabă mirați ,,De ce?”. Ignoranța și neștiința acestora este alimentată și de faptul că nu există un plan pe termen lung de promovare a României, fiindcă turismul, deși contribuie cu 5% la PIB, nu a fost o prioritate pentru cei care au guvernat România. Există, așadar, un cumul de factori care îi împiedică pe străini să ne viziteze. Ce ar fi trebuit să se facă și nu s-a făcut, decît poate în mandatele ministrului Agaton și al doamnei Udrea?

În primul rînd, elaborarea unui plan de promovare a României pentru 10 ani. Este necesară aprobarea și respectarea acestui plan, indiferent de schimbările existente în aparatul de stat. Este obligatorie reînființarea Ministerului Turismului, pentru ca acest domeniu să beneficieze de un buget necesar implementării planului de dezvoltare.

În al doilea rînd, promovarea României ar trebui făcută în mod sistematic prin birourile de turism existente în străinătate, care să desfășoare o activitate susținută de promovare a României ca destinație turistică pentru cetățenii străini, prin răspîndirea de broșuri, ghiduri de turism, mici suveniruri, cît și printr-o intensă promovare în social media. De ajutor poate fi Asociația Română de Incoming, ce reunește agențiile de turism care, de cel puțin 15 ani, se ocupă de atragerea turiștilor străini în România și care știu foarte bine rețeta de succes pentru ca aceștia nu doar să plece mulțumiți din țara noastră, ci să constituie vectori de promovare a României ca destinație turistică. Spre exemplu, am cunoscut turiști spanioli care mi-au spus că au venit la noi fiindcă prieteni de-ai lor care s-au întors de aici le-au spus că România e o țară senzațională și i-au îndemnat să o viziteze. Diaspora românească ar putea fi, de asemenea, un susținător activ al turismului românesc, prin utilizarea unei retorici pozitive la adresa țării noastre.

Nu doar turismul cultural sau montan despre care vorbesc aici este important, ci și turismul balnear, a cărui dezvoltare a stagnat în ultimii ani. Drept vorbind, singurele stațiuni balneo-climaterice românești ce oferă servicii adecvate turiștilor occidentali sînt Băile Felix, Sovata, Eforie Nord și Băile Tușnad. Problema este că turiștii străini habar nu au că în România se găsesc cam 60% din apele minerale ale Europei, și, cu atît mai puțin, beneficiile acestora. Există multe moduri prin care putem aduce la cunoștința lor aceste informații, printre care un proiect de demarare a unei ample campanii de publicitate care să vizeze 2-3 țări, acțiune dublată de organizarea unor congrese științifice ale medicilor de specialitate în România, cărora să li se facă un study-tour în stațiunile balneo-climaterice propuse cetățenilor străini pentru curele de apă sau nămol, astfel încît acești medici să poată recomanda pacienților tratamentele în țara noastră.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

importantă cîndva să fie redusă la nivelul cel mai de jos al clădirii în care, probabil, cu aer important, își făcea apariția în fiecare dimineață.

Vlad Voiculescu nu este, cu siguranță, ,,un diamant”. Nu de deosebește cu nimic de Cîțu, Barna sau Nicușor Dan, dar nici de Orban și gașca lui de incompetenți vopsiți în liberali, în realitate doar niște bandiți care jefuiesc această țară la drumul mare, liberi și nestingheriți, la umbra ocrotitoare a Serviciilor române de informații, de asemenea bine plătite de interese străine, dar cu banii românilor.

Iohannis sau Arafat sînt, de asemenea, simple păpuși de paie cu care băieții deștepți jonglează și cu ajutorul cărora extrag zi de zi, noapte de noapte, profit din această țară, fără să aibă nici măcar o singură piedică – măcar un singur om care să strige: ,,Ajunge!”.

Prompteristul

Nu s-a remarcat cu nimic, nu a făcut nimic atît de ieșit din comun încît să fie ceea ce își imaginează. O perioadă a citit de pe prompter ceea ce îi scriau alții, zîmbea tîmp la cameră și stătea ore în șir la machiaj. Valorile culturale și artistice cu ajutorul cărora România a trecut pragul în 1989 au început să dispară poate chiar din a doua zi de Crăciun a acelui an, lăsînd ușa larg deschisă unor indivizi care nu au făcut nimic interesant și valoros pentru țară, nimic altceva decît să se scălămbăie la televizor, să se dezbrace sau să privească fix în prompter.

Cu ani în urmă scriam că aceste vedete false, produse pe bandă rulantă de televiziunile comerciale, vor duce, indubitabil, la scăderea drastică a nivelului cultural din țara noastră și, automat, al educației. Ei bine, este mult mai rău față de cum am estimat eu la începutul anilor 2000. Acum cei care au mintea complet spălată de indivizii de la promptere îi transformă în adevărați influenceri, cînd, în realitate, ei nu își pot influența nici măcar propriul animal de companie. Nu te poți lupta cu gloata celor care iau în seamă prostiile debitate de indivizi fără substanță, fără forță. În fond, oamenii nu empatizează cu scenariștii sau regizorii care reprezintă baza unui film sau a unui piese de teatru bune. Nu! Ei iubesc imaginea celor care joacă în ceea ce regizorul și scenaristul au gîndit. În majoritatea cazurilor, actorii culeg laurii tocmai pentru că superficialitatea este, cumva, un atribut pur omenesc.

La fel se întîmplă și cu prompteriștii care se ascund în spatele unor ecrane, de unde îi manipulează, doar ,,din tastatură”, pe naivi, prin informații care nu au nici o legătură cu realitatea. A lansa în spațiul public jumătăți de adevăr este o mîrșăvie a prompteristului. Cumva, este de înțeles, deoarece nivelul lui de trai este asigurat de aberațiile lansate în spațiul public, la televizor sau pe Facebook. A manipula turma este parte din munca lui. Ceea ce este cu adevărat revoltător este că numărul naivilor este din ce în ce mai mare pe măsură ce țara se degradează într-o sărăcie din care cu greu se va mai putea ridica. Oare cîți dintre cei care au văzut filmul ,,Triunghiul morții”, în care Constantin Cotimanis și Sergiu Nicolaescu au un dialog remarcabil, știu că textul a fost scris de Corneliu Vadim Tudor? Foarte puțini. Dar, în toate postările de pe Facebook legate de această scenă, oamenii îl laudă pe Nicolaescu pentru cuvintele rostite. Corect! Dar cel care le-a gîndit a fost Vadim.

Prompteriștii, vedetele TV fără substanță, superficialitatea și liberalismul sexual au distrus o cultură cu care, de voie, de nevoie, noi, românii, ne mîndream cîndva. Cărțile au fost înlocuite de postările prompteriștilor, iar gloata de naivi soarbe fiecare cuvînt scris pe Facebook.

Acum cîteva zile, un prompterist cu aer de copil pierdut în spațiu și privire de motan părăsit a declarat că rușii vor ataca România, iar el va merge imediat la unitatea unde a făcut armata să își ia AKM-ul – pe care ,,știe exact” unde l-a lăsat acum mulți ani – pentru a participa la război. În fond, spre deosebire de milioane de români, el chiar are ce apăra de venirea rușilor –averea acumulată și multe alte privilegii pe care elita trădătoare le-a primit de la stăpînii bogați și foarte influenți. Ei bine, dacă el va face acest pas, eu voi merge la UM 01184 din Bacău – o școală de ofițeri în rezervă – și voi lua AKM-ul OP 0705, pe care l-am lăsat în rastel, și îl voi urma pe prompterist la fix zece metri în spate, pentru că trebuie să fiu sigur că se va ține de cuvînt. Problema mea e de natură logistică, unitatea în care mi-am petrecut 9 luni din viață a fost desființată, așa că o să îmi fie greu să îmi găsesc arma. Cu toate acestea, sînt decis să îl urmăresc pe prompterist, să văd dacă, în afară de a merge pe bicicletă și a citi de pe prompter, de a minți lumea și de a expune o bucată de istorie care îi convine lui și naivilor care îl aclamă, ei bine, dacă știe să tragă cu arma, să sape tranșee, să alerge pe teren minat și să se apere de avioanele rusești.

Da, prompteristul are ce apăra. Dar cei peste 12 milioane de români ce să apere? Averile strînse de politicienii români după Revoluția din 1989, obținute prin furt? Averile celor care lucrează în mass-media corporatistă, care propagă zilnic minciunile Serviciilor? Averile securiștilor? Ce anume să apere românul de rînd, sărac și umilit zilnic de guvernanți?

Păi să mergeți la război voi, măi tolomacilor! Încetați să mai trimiteți românii să se sacrifice pentru o țară distrusă, în mod sistematic, de toți cei care au avut acces la butoane în ultimii 30 de ani. Muriți voi dacă ne iubiți atît de mult, iar noi o să vă facem un monument frumos undeva, în centrul Capitalei. Promitem că vă facem!

Lumea s-a întors pe dos și revine la perioada de început a creștinismului. Timp de sute de ani după Christos, creștinii au fost persecutați, uciși, crucificați pentru credința lor. Se pare că nu mai durează mult pînă cînd creștinii care refuză să fie alungați din biserici vor fi la fel de persecutați de gloata celor spălați pe creier, a celor care înghit fiecare minciună, prostie sau jumătate de adevăr pe care prompteriștii o debitează ori de cîte ori simt nevoia să urineze pe valorile românilor. D.A.

Ce este Armata Revoluției Demnității?

Situația din Donbass a devenit atît de presantă, încît ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, care de obicei nu adoptă măsuri dure, a declarat recent că „lucrurile s-ar putea termina prost”, deoarece „în urmărirea restabilirii ratingului său, actualul regim de la Kiev ar putea declanșa acțiuni nesăbuite”. Adjunctul său, Serghei Ryabkov, a menționat că „Statele Unite și alte țări NATO transformă în mod deliberat Ucraina într-un butoi cu pulbere” .

Pînă acum, desigur, acestea sînt simple declarații, dar corectitudinea lor este confirmată de raportul postului de televiziune CNN legat de vizita lui Zelenski la Donbass pe 12 aprilie. Președintele Ucrainei a declarat: „SUA este un bun prieten al Ucrainei, dar președintele Biden trebuie să facă mai multe pentru a controla Rusia și pentru a ajuta la încetarea acestui conflict. Mai multe arme, mai mulți bani alocați luptei și, cel mai important, mai mult sprijin pentru aderarea la NATO” . Zelenski nu a exclus posibilitatea ca Rusia să invadeze Ucraina. „Rusia este pregătită, dar și noi sîntem”, a declarat sfidător președintele ucrainean.

Ei bine, ce sînt Forțele Armate din Ucraina (APU) și cum vor lupta în Donbass? Rada supremă a Ucrainei a adoptat o lege conform căreia, în cazul unei agravări a situației de pe front sau a încălcării frontierelor ucrainene, este posibilă solicitarea ajutorului APU în termen de 24 de ore fără a mobiliza rezerviști. Dezertorii vor fi prinși de poliție.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a obținut depozite uriașe de muniție, dar rezervele s-au epuizat. Comerțul ilegal cu arme a dus în cele din urmă la declanșarea a numeroase incendii în depozite. Numai în cazul arsenalului din Kalinovka, în septembrie 2019, a fost distrusă muniție în valoare de 800 de milioane de dolari. Kiev, comentînd exploziile din depozite, a acuzat întotdeauna sabotajul Rusiei.

Ucraina nu reușește să-și pună la punct propria producție de muniție după închiderea a 8 fabrici de arme (moștenirea sovietică). Anul acesta, armata

ucraineană dorește să cheltuiască 300 de milioane de grivne pentru restaurarea lor, dar afirmă că „sarcina desfășurării producției de obuze de artilerie nu a fost rezolvată integral”; din contră, Ucraina a fost nevoită să cumpere obuze sovietice din 1986-1988 din Republica Cehă, la un preț de 760 euro/bucata.

Malyshev a primit o comandă pentru fabricarea unui tanc Oplot, care urmează să participe la parada pentru Ziua Independenței. Oplot este o versiune modernizată a T-64, iar în perioada 2017-2018 fabrica a livrat 49 de astfel de tancuri în Thailanda. În luna aprilie a acestui an a rămas fără licență, drept urmare a fost închisă. Costul unui tanc de 5 milioane de dolari s-a dovedit a fi prea mare pentru Ucraina. Mașina blindată Dozor-B a eșuat la testele de stat: după un marș de 400 km, mașina s-a defectat. Nu există lansatoare de grenade moderne, trupele au un vechi anti-tanc sovietic RPG-7, dar muniția pentru acesta se epuizează, din cauza lipsei de cartușe. Uzina de cartușe Lugansk este deținută de străini și nu există nici o alternativă pentru aceasta. Aviația nu este într-o situație mai bună. Comandantul Forțelor Aeriene ale Forțelor Armate din Ucraina, Serghei Drozdov, a spus că în termen de 10 ani va fi necesară retragerea tuturor modelelor de echipament militar. Cu toate acestea, Drozdov speră că nimic nu va împiedica America să furnizeze avioanele JAS 39 Gripen și F-15EX și apoi, potrivit acestuia, va ajunge la F-35.

Cît de justificate sînt așteptările Kievului pentru ajutorul militar american? În 2017, Ucraina a primit echipament militar din Statele Unite pentru 207,7 milioane de dolari, în 2018 – pentru 250,7 milioane de dolari, în 2019 – pentru 272,4 milioane de dolari, în 2020 –pentru 510 milioane de dolari. Ajutorul militar american crește de la an la an. Există provizii de radare, SUVuri Hummer, echipamente de comunicații, dispozitive de vizionare nocturnă, echipamente de recunoaștere a artileriei și echipamente medicale. Washingtonul nu are în vedere încă livrarea de arme letale. O excepție este transferul sistemelor antirachetă Javelin la Kiev; în 2018, Ucraina a primit 37 de astfel de instalații pentru

Este Turcia pregătită pentru a fi un imperiu?

Turcia este implicată în procesele politico-militare din Irak, Siria, Libia, Mediterană și în Caucaz și este angajată într-un dialog cu Ucraina și Asia Centrală. Planurile pentru extinderea sferelor de influență sînt discutate în mod regulat la televiziunea turcă. Cu toate acestea, statul turc nu se bazează doar pe influența internațională, ci, de asemenea, pe politica externă independentă și pe demararea unor proiecte interne semnificative – un pod imens, un cosmodrom, o conductă de gaz, Canalul Istanbul.

Cum arată relațiile Turciei cu centrele de putere SUA, China, Rusia și Uniunea Europeană? În cazul Chinei, cooperarea se dezvoltă pe o bază reciproc avantajoasă (în special, în cadrul proiectului chinezesc One Belt, One Road), deoarece Turcia și China nu au nimic de împărțit, ceea ce nu se poate spune despre relațiile Turciei cu alte trei centre de putere. Un exemplu elocvent este recenta vizită la Ankara a liderilor de top ai Uniunii Europene. Mulți cred că Erdogan a umilit în mod deliberat UE, prin șeful Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care nu a putut găsi un partener la negocieri. Turcia a aspirat la statutul de membru al Uniunii Europene, dar Ankara a adoptat o poziție diferită, în timp ce Erdogan nu urmărește decît banii pe care i-ar putea lua de la Uniunea Europeană: dacă nu ar fi interesul financiar, președintele turc probabil nu ar fi contactat niciodată Bruxellesul, pe care îl tratează cu un dispreț evident ori de cîte ori are ocazia.

47 de milioane de dolari, în iunie 2020 – rachete modificate în valoare de 27 de milioane de dolari. Diferența este că Ucraina, conform contractului, nu poate folosi rachetele antitanc Javelin în Donbass. În luna iulie a anului trecut, Statele Unite a aprobat vînzarea a 16 bărci de patrulare Mark VI și echipamente către Ucraina pentru un total de 600 de milioane de dolari. Deci, generalul-maior al Corpului de Marină al SUA, Tracy King, a recunoscut că ambarcațiunile proiectului Mark VI, „avînd în vedere dimensiunea redusă și puterea de foc limitată a rachetelor”, este de dorit să se retragă din flotă pînă la sfîrșitul anului 2021. Și pentru ca ucrainienii să nu fie supărați, americanii le-au livrat 84 de bărci gonflabile. Britanicii se comportă la fel. La sfîrșitul anului trecut, Marea Britanie a aprobat alocarea unui împrumut de 2,5 miliarde de dolari Ucrainei pentru o perioadă de 10 ani, din care 1,25 miliarde de dolari vor fi destinate producției a opt bărci cu rachete pentru Forțele Armate din Ucraina. Patru vor fi construite în Anglia. De asemenea, Franța a alocat Ucrainei un împrumut de 136 de milioane de euro pentru furnizarea de bărci de patrulare, care vor fi fabricate de compania franceză OCEA. Turcia oferă Ucrainei cea mai serioasă asistență a tuturor țărilor membre NATO; în 2018, a vîndut către Ucraina 6 UAVuri Bayraktar TB2 și 200 de rachete. Anul acesta, Kievul va achiziționa încă 5 astfel de drone. Ele sînt recunoscute în Ucraina drept „arme miraculoase”, deoarece au jucat un rol decisiv în timpul războiului din Nagorno-Karabakh.

unei puteri de talie mondială ar trebui confirmat prin crearea propriului vaccin împotriva coronavirusului și prin proiectul pentru construirea Canalului Istanbul, o nouă arteră navigabilă care va conecta Marea Marmara și Marea Neagră.

Nici restul Europei nu nutrește sentimente pozitive pentru liderul turc (mai ales Franța). Cu toate acestea, europenii mențin cu forța un dialog cu Ankara, temîndu-se de un nou flux de migranți, de tulburările diasporei turcești în Europa și de deteriorarea relațiilor comerciale, fără a menționa perspectiva unei ciocniri armate în Mediterană în conflictul dintre Turcia

și Grecia. Erdogan înțelege că Uniunea Europeană nu are forța capabilă să limiteze acest conflict. În cazul Statelor Unite și Rusiei, liderul turc acționează mult mai prudent. Povestea avionului rus doborît (în special, consecințele sale economice), precum și poziția consecventă a Moscovei legată de Siria și Libia l-au învățat multe. Acum, în relațiile cu Kremlinul, liderul turc încearcă să nu provoace probleme și, cînd vede că pot apărea dispute, încearcă să găsească un compromis. Moscova este importantă pentru Erdogan atît ca partener economic strategic, cît și ca ajutor geopolitic în relațiile cu Statele Unite, Turcia dorind să achiziționeze cele mai noi avioane de luptă rusești. Este interesant de văzut cum se va comporta noua administrație americană în relația cu Ankara, mai ales că încercarea de lovitură de stat din Turcia din 2016 a fost efectuată sub conducerea fostului președinte democrat Barack Obama. Washingtonul încearcă să influențeze Turcia să renunțe la sistemele S-400 prin intermediul unor sancțiuni simbolice, o ameliorare a relațiilor fiind puțin probabilă.

Turcia încearcă să ducă o politică externă agresivă bazată pe principiul echidistanței, cooperînd și concurînd cu forțele conducătoare ale lumii moderne, acțiune care, în general, face diferența dintre statele cu adevărat suverane și cele dependente. În interiorul țării, statutul

Turcia este mînată de dorința de a deveni un imperiu, o putere regională majoră. Aparent, această poziție se va consolida, deși turcii nu au o bază economică solidă. Pentru a utiliza analogii militare, acțiunile Ankarei arată acum ca o ofensivă puternică de-a lungul întregii linii frontale, cu penetrare profundă pe teritoriul inamic, fără sprijin logistic adecvat în prima linie de atac. Astfel de decizii pot aduce victorii rapide, dar dacă succesul nu este consolidat, poate sfîrși prin a distruge unitățile de avangardă forțate să acționeze prea mult timp fără sprijinul forțelor principale. De fapt, partenerii occidentali ai Turciei, în primul rînd Statele Unite, încearcă să direcționeze ambițiile lui Erdogan cu ajutorul amenințărilor. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, jocul de independență al președintelui turc îi poate obliga pe partenerii atlantici să facă presiuni serioase asupra Turciei folosind oponenții interni ai liderului turc, care sînt mai mult decît suficienți. Și atunci planurile grandioase ale Ankarei pot cădea ca un castel de cărți. Erdogan a lansat recent ideea creării unei megabănci islamice. Muammar Gaddafi a vorbit la un moment dat despre crearea unei Uniuni Africane, care să se bazeze pe „dinarul de aur” pentru a ieși din lanțurile sistemului monetar și economic occidental bazat pe dolar. Toată lumea își amintește cum s-a încheiat acest episod pentru Gaddafi. Este adevărat, Occidentul nu mai este același, iar Rusia și China pot ajuta Turcia, dar trebuie cumva să existe o compensație. Iată de ce nu este exclus ca în viitor să asistăm la o alianță Rusia - China - Turcia, state care, alături de Iran, pot constitui un factor geopolitic deloc de neglijat.

Pagină realizată de N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Incendiul care a transformat Biserica Neagră în simbolul Braºovului

Pe 21 aprilie 1689 un incendiu devastator a mistuit zeci de case din centrul oraşului de la poalele Tîmpei, dar şi Biserica Evanghelică denumită la acea vreme Sfînta Maria. 50 de ani a durat reconstrucţia ei, dar zidurile au fost lăsate în culoarea funinginii, drept urmare a fost denumită Biserica Neagră.

Biserica Neagră de astăzi se înalţă pe locul unei biserici romanice mai vechi din Secolul al XIII-lea. Construcţia ei a început în anul 1383, cînd Braşovul se afla într-o perioadă de puternică dezvoltare culturală şi economică. În momentul finalizării, în anul 1477, parohia braşoveană, la acea dată de rit catolic, a primit hramul Sfintei Maria. În prezent, Biserica Neagră aparţine cultului Evanghelic. De-a lungul timpului, a fost afectată de mai multe cutremure, iar devastatorul incendiu din 21 aprilie 1689 a distrus-o aproape în totalitate. Focul a cuprins biserica parohială, distrugînd acoperişul şi mobilierul din interior.

Iancu de Hunedoara a dat bani pentru construcţia bisericii

Credincioşii au reuşit să strîngă fondurile necesare şi să înceapă reconstrucţia edificiului. Lucrările de renovare extinse care au conferit interiorului un aspect baroc, au durat mai bine de 30 de ani, fiind încheiate în 1722, cînd a avut loc o nouă inaugurare. Biserica Neagră a fost refăcută cu ajutorul unor meşteri veniţi din oraşul Danzig (actualul Gdansk, Polonia), pentru că meşterii locali nu ştiau cum să închidă bolţi de dimensiuni atît de mari. De atunci, ruina înnegrită de fum s-a numit Biserica Neagră, iar culoarea exterioară cenuşie a fost păstrată.

Se spune burghezii saşi au strîns bani pentru construcţia acestei biserici care a durat mai bine de 100 de ani. Printre ctitorii lăcaşului se numără şi Iancu de Hunedoara care, în anul 1444, a stabilit ca

O istorie a farselor (194)

Farse telefonice (3)

Lucrînd în San Diego (acolo unde, în anii ’70, 1-a cunoscut pe Boyd Rice), farsorul mass-media şi „psihologul cercetător în telefonie” Barry Alfonso consideră cuvintele nişte instrumente. „Nu contează dacă le crezi sau nu”, spune el; „contează dacă alţii cred că sînt adevărate”. Pretinzînd că, la telefon, a convins femei să îi nască copii, diverse persoane să cedeze nervos şi să izbucnească în plîns sau să cumpere un bilet de avion şi să plece în colţuri depărtate ale lumii, Barry spune că festele lui funcţionează deoarece respectă anumite reguli, pe cînd el nu respectă nimic. Tehnica lui constă în a le oferi mici informaţii ciudate, pe care oamenii trebuie să le pună cap la cap. „Le spui că ai găsit nişte chei (acestea, de fapt, nu există)apoi, misterios, victimele chiar au pierdut nişte cheie ceva care se întîmplă foarte des. O să-şi stoarcă creierii ca să-şi aducă aminte de nişte chei pe care le-au rătăcit cîndva”. Alfonso adaugă: „Poţi să le spui că un meteorit a aterizat în grădina casei tale, că s-a crăpat şi că înăuntrul lui ai găsit adresa şi numărul lor de telefon, şi mai degrabă vor crede asta decît să-şi dea seama că le-ai luat numărul la întîmplare din cartea de telefon. Victimele găsesc totdeauna o modalitate de a înghiţi aceste mici informaţii și de a le ţese într-un scenariu; odată ce şi-au creat o imagine în minte, nu te mai ascultă sub nici o formă”.

Astfel de farse nu au, de obicei, decît scopul neînsemnat de a stînjeni victimele, dar nu constituie un delict şi nici nu vizează profit financiar, cum a fost cazul escrocheriei Libera iniţiativă rusească. O altă înşelătorie similară din SUA a implicat întrebuinţarea abuzivă a 900 numere de telefon pentru a oferi

zece mărci de argint (2,4 kg) din impozitul regal să fie acordate construcţiei.

Se spune că iniţial Biserica Neagră trebuia să aibă două turnuri. Pentru că nu au mai fost bani, al doilea turn nu a mai fost niciodată construit. Singurul turn al Bisericii Negre a fost finalizat în 1514, cu mari eforturi şi cu 37 de ani mai tîrziu decît restul edificiului.

Statuia copilului aplecat şi legendele ei

Statuia unui copil care pare că stă aplecat este cel puţin atipică pentru o biserică. Nimeni nu a putut încă stabili care este de fapt adevărul din spatele acestei statui. Una dintre legende spune că statuia înfăţişează un ucenic care a fost omorît din invidie. Se spune că băiatul era foarte priceput, iar meşterul şef, care lucra la construcţia bisericii, s-a temut că acesta îl va întrece şi îi va lua locul. Aşa că şi-a împins ucenicul de pe biserică, iar acesta a murit. Ulterior, meşterul a aflat că băiatul îl admira foarte mult şi că vorbea foarte frumos despre el. Măcinat de remuşcări a ridicat această statuie. Legenda spune că meşterul a recunoscut ce a făcut şi a fost condamnat la moarte. O altă legendă spune că la originea statuii ar fi un accident şi că fiul unuia dintre meşteri a căzut în timpul construcţiei chiar sub ochii tatălui său. Răpus de durere, bărbatul a construit o statuie care îl înfăţişează pe fiul său aşa cum l-a văzut ultima oară.

Cimitirul din curtea Bisericii, care ar putea schimba anul de naştere al Braşovului În perioada 2012-2013, arheologii care au făcut săpături în curtea Bisericii Negre au descoperit aici peste 1.400 de morminte şi multe vestigii extrem de valoroase. Cele mai importante sînt două plăci funerare de la începutul Secolului al XVIII-lea. Una dintre plăci are doi metri lungime şi a fost găsită chiar la intrarea principală. Mormintele descoperite sînt însă mult mai vechi şi s-a avansat teoria potrivit căreia Braşovul este mai vechi decît ce se scrie acum în documente oficiale. Descoperirile de la Biserica Neagră arată că la Braşov a existat o comunitate cu cîteva zeci de ani înainte de 1235, anul primei atestări documentare a oraşului. Se pare că Braşovul ar fi mai vechi cu 50 de ani. Biserica Neagră este cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul

împrumuturi financiare. Victima, refuzată de toate celelalte companii de credit, suna la numărul 907-EZCREDIT (sau ceva de genul ăsta) unde era întîmpinată de un mesaj înregistrat prin care i se aducea la cunoştinţă că toate liniile sînt ocupate, dar că este rugată să aştepte pînă ce un operator va fi disponibil. Muzică veselă se aude în receptor timp îndelungat, pînă cînd un operator ridică receptorul şi începe să îi pună victimei întrebări cu ajutorul cărora să completeze un formular de cerere - nume, adresă şi aşa mai departe. Pe parcurs, după multe greşeli şi chicoteli, după ce operatoarea explică cum de-abia a fost angajată şi roagă să îi mai fie dictat încă o dată numele apelantului, afacerea este încheiată. Apelantul primeşte cartea de credit, care este valabilă doar dacă face un depozit care să acopere valoarea creditului. Numai cînd primeşte factura telefonică, victima îsi dă seama de ce convorbirea a durat atît de mult - taxa era de 15 dolari pe minut din momentul în care s-a declanşat robotul telefonic şi ghici cine a strîns banii de la compania telefonică?

Farsorul cosmic (1)

Este însăşi existenţa noastră o farsă? Oare tot ceea ce vedem nu este decît o amăgire? Gnosticii, maniheiştii şi alte secte timpurii persecutate de către Biserică au crezut totdeauna în aceste teorii, afirmînd că lumea a fost creată de un zeu fals, lehova, care a furat lumina creaţiei originale, înşelînd omenirea încă de atunci. Această credinţă i-a trimis pe mulţi dintre adepţii ei pe rug sau la moarte, într-un fel sau altul. Totuşi, budismul sugerează acelaşi lucru: toată experienţa faptică aparţine domeniului Maya, amăgirii: noi ne aflăm aici, pe Pămînt, pentru a respinge aparenţele false şi pentru a atinge Nirvana.

(va urma)

STUART GORDON

Europei, dar este celebră nu doar prin dimensiunile sale, ci şi prin faptul că aici se află cel mai mare clopot din România, un clopot din bronz care cîntăreşte şase tone. Corul susţinut de contraforţi exteriori, decoraţi cu edicole care adăpostesc statui de sfinţi, constituie unul din puţinele exemple de acest tip din Transilvania.

Astăzi Biserica Neagră este simbolul Braşovului şi unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din oraş. Potrivit Google Panoramio, lăcașul este pe primul loc în România în ceea ce priveşte cele mai fotografiate obiective turistice (locul 295 în lume). Face parte din Circuitul Bisericilor Fortificate din România, cel mai de succes circuit turistic. Dintre cele peste 100 de biserici incluse în tur, Biserica Neagră este cea mai vizitată. rrm

Adevruri

ORIZONTAL: 1) Liric român, autor al poeziei ,,Nu există adevăr absolut”, din volumul ,,Privire liberă” (Adrian); 2) Martor care este în măsură să spună adevărul – Prefix cu sensul ,,înăuntru”; 3) Este cu adevărat o femeie de lume – Teme!; 4) Pe ăsta îl duce într-adevăr capul – Regizor american realizator al peliculei ,,Adevărul despre Poseidon” (Irwin); 5) Puse în stoc! – Adeverit într-un final! – În volumul ,,Puntea de hîrtie”, ne prezintă titlul ,,Poate adevărul” (Horia); 6) Poetă contempmorană , autoarea poemului ,,Nașterea unui adevăr” (Liliana) – Intrată la apă; 7) Dragostea animalică – E un adevărat monstru (fem.); 8) Studiu de cercetare a adevărului – Prinse în plan!; 9) În volumul ,,Invitații la dragoste” ne prezintă titlul ,,Adevăr” (Dan); 10) A scris o ,,Poveste adevărată cu lupi” (Virgiliu) –Deturnare a adevărului.

VERTICAL: 1) Ascunderea adevărului; 2) Cotă medie! – Poet prezent în context cu titlul ,,Cînd adevărul”, din volumul ,,Căldura vieții”( Petre G.); 3) Autorul poeziei ,,Despre timp și adevăr”, din volumul ,,Malicondra” (Constantin) – Din capul locului!; 5) Este cu adevărat un punct culminant – Fac o adevărată selecție; 6) Prenume feminin – Actriță româncă protagonistă a filmului ,,Momentul adevărului”, în regia lui Andrei Blaier (Dorina); 7) Algebră (abr.; uz.) – Culoare la jocul de cărți; 8) Prinse în duet! – Pus pe fruntea învingătorului – Luat de mijloc!; 9) Localitate în Germania (Landul Sachsen Anhalt) care a făcut parte din alianța Ligii Hanseatice originare; 10) Mare actriță româncă, proagonistă a filmului ,,Puterea și adevărul” (Dana) – O jumătate de adevăr!

DICȚIONAR: ESO; ALG; ADE GH. ENE Dezlegarea careului ,,CAZURI”

1) ARIDITATE; 2) NARA – AIURI; 3) ONORAR –SIC; 4) MAN – RETETA; 5) A – ITA – A – ER; 6) LIE – REGIM; 7) IM – TAT – R – L; 8) IUTE – AMICA; 9) NOMINATIV; 10) SILA – SCARA.

Mafia din Justiție este principala vinovată pentru dezastrul țării și exasperarea populației (1)

Scrisoare Deschisă adresată domnului Gheorghe Uglean, președintele Curții Supreme de Justiție, și domnului Vasile Teodorescu, prim-adjunct al procurorului-general al României

Stimați domni, În ziua de 6 decembrie 1995, la sediul revistei „România Mare“, s-a primit o adresă din partea Secției de Urmărire Penală și Criminalistică (?!), semnată de șeful Serviciului Special de Anchetă, Marian Capotă, prin care ni se cere să comunicăm adresele a 4 redactori și colaboratori ai publicațiilor noastre, pentru a fi citați și audiați. Pentru cineva care nu e familiarizat cu chestiunea în discuție, impresia inițială este că avem de-a face cu o crimă, iar cei 4 oameni căutați cu atîta insistență fie că sînt făptași, fie că sînt complici, sau martori-cheie. În realitate, așa după cum știți și dvs., este vorba de ceva cu mult mai mărunt: niște banale notițe de presă, apărute la două rubrici de umor ale revistelor mele, „România Mare“ și „Politica“. Din păcate, aceste pamflete i-au înfuriat peste măsură pe domnii Ion Iliescu și Virgil Măgureanu - inseparabili în prigonirea mea, așa cum au fost și în asasinarea lui Nicolae Ceaușescu - care, după mărturisirile lui G.I. Chiuzbaian, fac presiuni infernale pentru ridicarea imunității mele parlamentare. Metoda nu e nouă, terorizarea și anihilarea adversarilor politici reprezintă practici vechi ale acelora care au conștiința încărcată de fapte murdare și apelează la cele mai disperate forme de a ascunde adevărul și de a închide gura temerarilor care îl rostesc. Personal, nu îmi este frică de campania asta de represalii, iar litigiul meu cu nezdruncinatul cuplu îl va rezolva Poporul Român. Pînă atunci, pentru că tot se împlinesc acum 6 ani de la „baia de sînge“ din decembrie 1989, îi acuz public pe Ion Iliescu și Virgil Măgureanu, ca și pe alți complotiști, de asasinarea șefului Statului Român, Nicolae Ceaușescu, și a soției sale, ca și de complicitate, cel puțin morală, la moartea a peste 1.000 de oameni, împușcați după preluarea Puterii de către noua echipă.

Încă din cele mai vechi timpuri se știe că nimic nu se poate clădi pe sînge, acesta fiind motivul principal pentru care, de 6 ani întregi, nu se încheagă nimic în România, iar populația a ajuns la disperare. Faptul că nici măcar un singur asasin nu a fost judecat și condamnat constituie cea mai mare rușine din istoria Justiției în România, demonstrînd că și această importantă putere a statului este timorată, paralizată și, efectiv, călcată în picioare, autorii sîngeroasei lovituri de stat (care au profitat cu o perfidie diabolică de revolta justificată a populației) legîndu-i Zeiței antice nu numai ochii, ci și gura și mîinile. Dar, adevărul tot va ieși la iveală, iar asta nu e o lege umană, ci una divină. Pentru aceste afirmații, pe care le susțin și le semnez, cetățenii Ion Iliescu și Virgil Măgureanu au toate elementele întrunite pentru a mă da direct în judecată, renunțînd la stratagemele penibile de pînă acum, care i-au făcut pe mulți oameni să se îndoiască de inteligența lor. Domnilor, nu este în intenția mea să vă fac părtași – fie numai și din punct de vedere epistolar –la aceste convingeri ale mele. Ceea ce m-a îndemnat să vă scriu este indignarea mea față de degradarea inimaginabilă a Justiției în țara noastră. Zilnic luăm cunoștință de acte samavolnice, strigătoare la cer, pe care le comit judecători sau procurori. Nu este cazul să reproduc ceea ce știți și dvs. foarte bine, fraudele și crimele mușamalizate fiind de ordinul cîtorva zeci de mii în 6 ani. „Peste 90 la sută dintre slujitorii Justiției sînt corupți“ – asta n-am spus-o eu, ci chiar procurorul Marian Capotă. A luat Justiția vreo măsură împotriva adevăraților vinovați pentru crimele din decembrie 1989, iunie 1990 și

septembrie 1991, care au îngrozit o țară întreagă și au murdărit mult-trîmbițata imagine a României în lume? N-a luat, așa încît morții putrezesc în pămînt, iar criminalii sînt oameni politici extrem de aroganți, precum și afaceriști prosperi. A luat Justiția vreo măsură împotriva sacrilegiilor și provocărilor U.D.M.R.-iste, făptuite contra Statului Național Unitar Român, care au culminat cu înființarea unui mini-parlament unguresc în inima Transilvaniei, cu proclamarea autonomiei teritoriale și cu incendierea Tricolorului românesc la Tîrgu Mureș?! N-a luat! A luat Justiția vreo măsură față de blasfemiile proferate public împotriva Poporului Român și a personalităților de anvergură națională, ca Mihai Viteazul (numit „paranoic“), Mihai Eminescu (numit „legionar și fascist“), Octavian Goga (numit „lichea“), Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu și George Călinescu (numiți „curve de lux“ și „autori de genocid cultural“)?! N-a luat! A luat Justiția vreo măsură față de ruinarea economiei și jefuirea patrimoniului național, de către indivizi corupți pînă în măduva oaselor, dintre care unii apar în numeroase Dosare Penale, cum ar fi Petre Roman, Adrian Severin, Bogdan Bujor Teodoriu, Traian Băsescu, Triță Făniță, Dolfi Drimer, Theodor Stolojan, Andrei Pleșu, Coriolan Babeți, Niculae Spiroiu, Gheorghe Florică, Mihai Bujor Sion, Vasile Nițu, Traian Zamfir, Dumitru Iliescu și mulți alții?! N-a luat! A luat Justiția vreo măsură împotriva acelor diplomați străini care au scos, fraudulos, peste graniță mari valori patrimoniale, cum este cazul fostului ambasador al Franței, Renaud Vignal?! N-a luat! A luat Justiția vreo măsură împotriva bandei de nemernici de la Sexy-Club, unde Poliția a demonstrat, cu probe incontestabile, că se făcea trafic de carne vie și se practica sechestrul de persoane, cu bătăi crîncene aplicate fetelor de români care nu voiau să se prostitueze?! N-a luat, pentru că printre clienții care frecventau spelunca respectivă erau și niște cunoscuți procurori, așa că totul s-a mușamalizat rapid. A luat Justiția vreo măsură împotriva Mafiei Caselor, care i-a băgat, pînă acum, în pămînt pe unii dintre marii artiști ai țării, ca George Constantin și Magda Ianculescu, iar pe generalul Gheorghe Catană l-a făcut să-și piardă mințile și să fie internat la Balamuc?! Nu numai că nu a luat, dar ramificațiile acestei Mafii n-ar fi fost posibile fără participarea directă și bine remunerată a unor judecători și procurori! Exemplele ar putea continua, pe sute de pagini. Dincolo de aceste destine umane frînte, dincolo de dramele reale ale unor oameni – știți care e pericolul cel mai mare pe care îl produc asemenea mormane de gunoaie aruncate de Justiție peste crime și tîlhării, ca să li se piardă urma? Vă spun eu: tot mai multă lume își pierde încrederea în Dreptate, iar oamenii, cu frica în oase, nu mai îndrăznesc să se plîngă nicăieri! Or, așa ceva este îngrozitor! Un popor care nu mai crede în Dreptate, care vede că nu mai are nici o instanță morală și legală la care să apeleze, să-și spună necazurile - este un popor intrat în comă. Și asta v-o spune un om care conduce un partid parlamentar și două reviste, un om care, la biroul său senatorial, primește sute de cetățeni pe lună, mii de scrisori și telefoane, care se plîng de dezastrul ideii de Justiție în România, așa că fiți convinși că păstrez un contact permanent cu pulsul adevărat al vieții de zi cu zi. Există, ce-i drept, unele dosare pe rol, tot circulă niște acte de la o instanța la alta, se tot vehiculează niște termene - dar astea sînt surogate ieftine, fumigene în ochii populației, atîta timp cît plătește plevușca pentru rechinii cei mari, patria Acarului Păun fiind România, nu altă țară.

Domnilor, iertați-mă că vă întreb: ce aveți de gînd cu țara aceasta? Cît credeți că mai poate dura

Deşertăciune

Am vrut să scriu o poezie Desprinsă din celebrele romane, Despre iubiri și serenade, Cîntate noaptea sub balcoane.

N-am reușit, pentru că viața, e astăzi cum n-a fost nicicînd, Iubirea s-a pierdut și răul, se-ntinde ca o plagă pe pămînt.

Dar nu mă pierd și totuși caut, ceva frumos în jurul meu, Și nu găsesc și plîng în taină și strig în gînd la Dumnezeu.

O, Doamne, apără Pămîntul, Pentru că tu l-ai plămădit Zidirea ta, ce viață este, Prin greu păcat s-a năruit.

Luptăm într-un război în care, dușmanul este nevăzut Și morții trec în număr mare, în drumul lor, spre infinit.

O nebunie planetară, ce parcă o trăim cu toții, Ne-împinge spre deșertăciune și-ngreunăm balanța morții.

Venirea ,,Fiarei” e aproape, Dar nu-i nimic, vom fi aici Și de murim cu crucea-n suflet, Vom fi un neam de mucenici.

MARIUS BUDĂRĂSCU

batjocura asta fără margini? Cînd anume, în care epocă din Istoria României, pușcăriașii i-au închis pe comandanții militari, iar asasinii i-au vînat pe ziariști, generali și senatori? Niciodată, domnilor! Nu vă dați seama că prestația catastrofală a Justiției poate duce la creșterea mîniei populare cu mult peste cotele de inundație și că asemenea fenomene, în Istorie, au precedat și au justificat apariția celor mai teribile Dictaturi? Am tot respectul față de slujitorii cinstiți ai Justiției - judecători, procurori, avocați, consilieri, grefieri - care își fac datoria față de Lege și față de Obște, dar vai, ei sînt din ce în ce mai puțini și mai izolați, într-o forfotă de interese, și aranjamente, și sforării de culise, și grupuri de presiune, peste care tronează, în chip de Zeus în Olimp, Măria Sa Dolarul. Goana după Aur, bezmetică și nemiloasă, care caracterizează societatea românească de 6 ani încheiați, este pe cale să dezumanizeze și Justiția, să nască monștri și fenomene de abrutizare fără precedent în Istoria României, pe lîngă care Epoca Fanariotă pare un film amuzant, de desene animate. De altfel, în curînd voi publica o anchetă referitoare la vilele pe care le-au ridicat sau le-au cumpărat unii magistrați, vila fiind proba și stația terminus a corupției, avînd în vedere că nimeni nu-și poate permite în România ca, numai din salariu, să devină proprietarul unor edificii de mai multe sute de milioane, sau chiar miliarde de lei. Îi revine Poporului Român sarcina de a pregăti Dosarul nelegiuirilor săvîrșite, sau mușamalizate de unii așa-ziși slujitori ai Justiției.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 10 decembrie 1995

JURNAL DE VACAN� (33)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (4)

Unul e Roman Vlad al nostru, care va rămîne în istorie chiar numai pentru muzica la filmul lui Zeffirelli, „Romeo şi Julieta“. Altul e grecul Vanghelis (fost membru simplu al trupei în care cînta, acum vreo 30 de ani, şi Demis Roussos, „Afrodita’s Child“) şi care a descoperit un filon cosmic, de-a dreptul tulburător. Un altul ar putea fi Henry Mancini, cu coloana sonoră a serialului „Pasărea Spin“. Nu mai ţin minte dacă tot Mancini, sau Morricone, a compus muzica la „A fost odată America“ - acolo, cîntecul de bază, acel leit-motiv magic, e puţin cam furat (acesta o fi cuvîntul?) după un film spaniol vechi de vreo 40 de ani, „Dreptul de a te naşte“. Îmi e foarte greu să trăiesc fără muzică. Sînt un paseist, mi-ar fi plăcut să sting luminări cu halebarde sfinţite, pe sub bolţi de biserici, unde candelabrele alcătuiesc o „masă a tăcerii“ ce levitează spre cer. Mi-ar fi plăcut sămi duc existenţa în Europa Centrală a anilor 17751850, să văd Revoluţia Franceză, să-i ating cu mîna, pe străzile întortocheate ale burgurilor austriece şi germane, în înserări cu albăstrimi de ceară, pe Mozart, Beethoven, Goethe, Schiller (la cîrciuma „Lebăda Neagră“ din Weimarul Turingiei, unde cei doi compuneau epigrame în metru antic, faimoasele xenii), aş mai fi dorit să-1 văd pe Napoleon la 2 decembrie 1804, cu prilejul fastuos al încoronării, sau pe treptele Schonnbrunnului, unde 1-a zărit şi tînărul Gh. Asachi, dar nu m-aş fi dat îndărăt nici de la priveliştea dumnealui boier Radu Dudescu, care sosise la Paris, spre a cîştiga simpatia lui Bonaparte pentru românii lui, şi presăra zahăr de la caleaşcă pînă la castel (pe criza aia, un produs cîntărit în aur, fiindcă era adus din colonii) şi care, la fiecare petrecere, făcea surprize doamnelor din înalta societate a Franţei, punîndu-le pe farfurii, sub şerveţele, cîte un diamant ori o altă piatră preţioasă, cum ar fi rubinul, turcoazul, ametistul, smaraldul, safirul, şi care avea să moară ruinat, la cutia milelor, fără a apuca să-1 vadă pe împărat... Dar, aş mai fi dorit să trăiesc pe vremea lui Eminescu, pe care îl iubesc enorm, îl divinizez – nu numai pentru harul lui copleşitor, ci şi datorită cinstei lui desăvîrşite, sărăciei, demnităţii cu care „cerca bietul om a-şi acoperi zdrenţele“, după cum scrie un martor despre adolescentul peregrin prin Transilvania. Îmi place să spun că epoca 1859-1885, cu toate necazurile ei şi cu tot sîngele curs în Războiul de Independenţă, a fost vremea în care a mers Dumnezeu pe jos prin Ţările Române, şi anume a luat-o binişor de la Hotel Concordia, din Bucureştii Unirii, pe străduţa negustorilor din Leipzig (Lipsea, adică str. Lipscani, veche de la 1580), ar fi aprins o făclie porfirie la Biserica Sf. Gheorghe (unde avea să se facă slujba de îngropăciune pentru Eminescu, asistenţa neştiind la data aceea că acolo e şi trupul fără cap al lui Vodă Brâncoveanu) şi ar mai fi mers agale bunul

şi drăguţul Dumnezeu şi pe la locurile de naştere, în 1880, ale lui Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, dar şi pe la leagănul lui Liviu Rebreanu, apărut pe lume în 1885, şi le-ar mai fi dat binecuvîntare osemintelor lui Cuza, şi trupurilor ostenite ale atîtor oameni de vază, cu care neamul acesta, al românilor, şi-a arat palma de ogor şi şi-a însămînţat pogonul de stele.

Dar, să trec la cărţi. Să încep cu cele creştine: „Ameninţarea furtunii“ (Billy Graham); „Umpleţi vidul!“ (Richard Wurmbrand); „Cînd imaginea suprimă cuvîntul“ (Wolfgang Zoller); „Din cuvintele lui Ion Plugarul“ (Ch. H. Spurgeon); „Sămînţa bună“ (un calendar cu pilde, pentru fiecare zi, pe anul 1996); „Mărturii care cer un verdict“ (Josh McDowell). Am mai luat cu mine volumul compact de „Eseuri“ al lui Albert Camus (Faţa şi reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara), apoi „Demonii” lui Dostoievski, „Porcii“ lui Arhibald (acesta era un anume Ghiţă Ionescu, care a pus pe hîrtie şi a publicat, în 1923, „impresii din timpul ocupaţiei“, adică „note de om necăjit“). Mi-a mai trimis aici, la munte, profesoara Emilia Şt. Milicescu 3 volume, legate în pînză de culoarea muştarului, cuprinzînd dramele lui Delavrancea: „Apus de Soare“, „Viforul“ şi „Luceafărul“, pe care ea le primise, cu dedicaţie, în 1940, de la fiicele dramaturgului. Deşi încă nu m-am atins de ea, cartea lui Florea Dumitrescu, „Căile stabilităţii monetare“, apărută în Editura Academiei, îmi provoacă dureri de cap. De ce? Pentru că economia a fost pentru mine, întotdeauna, o doctorie amară, un fel de untură de peşte. Preşedintele american Kennedy îi spunea unui colaborator: „Ştii, mă pricep la o groază de chestii pe lumea asta, dar cu problemele economice nu mă pot mîndri...“. Fostul ministru de Finanţe, dascăl a numeroase generaţii de studenţi, care acum îşi dau aere şi nu-1 mai bagă în seamă, fiindcă au ajuns demnitari şi consilieri, mi-a scris o dedicaţie măgulitoare, pe care chiar că n-o merit: „Distinsului om de cultură şi remarcabilului luptător pentru adevăr şi dreptate, Corneliu Vadim Tudor, cu cele mai bune sentimente de stimă şi preţuire pentru eforturile şi curajul puse în slujba progresului şi binelui poporului român. Cu deosebită consideraţie“.

Am pomenit despre cărticica de pilde, pentru fiecare zi a calendarului. Iat-o pe cea recomandată pentru 17 ianuarie, care m-a mişcat peste măsură: „O doamnă cu copilul călătorea iarna cu trenul printr-o regiune cu zăpadă din Canada. Trebuia să coboare la o staţie facultativă. Era noapte şi controlorul avea s-o înştiinţeze cînd va ajunge la destinaţie. Dar femeia s-a adresat unui călător, care i-a spus: «Staţi liniştită, vă voi anunţa la timp». Trenul s-a oprit şi călătorul, bine intenţionat, i-a spus: «Aici trebuie să coborîţi». Doamna a coborît din tren cu copilul şi a dispărut în noapte. Trenul şi-a reluat mersul. După un sfert de oră, controlorul a intrat în compartiment şi a auzit îngrozit că doamna coborîse deja. «Dar cred că s-a pierdut în zăpadă pe frigul acesta. Noi am oprit puţin trenul, pentru o reparaţie». S-a dat alarma pentru oprirea trenului, dar căutările au fost zadarnice. După cîteva zile, cele două corpuri au fost găsite îngheţate, sub zăpadă. Această istorie tragică ilustrează comportamentul nechibzuit al unei mulţimi de oameni în privinţa viitorului lor etern. Dau crezare sfaturilor oamenilor şi se înşală“.

Mai citesc, în paralel, şi alte cărţi. N-am prejudecăţi. Toată viaţa voi citi şi voi învăţa, ca un şcolar. Desigur, uneori înveţi de la furnică (după cum grăieşte celebra poezie nordică), mai mult decît de la Platon şi Aristotel la un loc.

Răsfoiesc, în răstimpuri, două cărţi de aforisme. Am şi eu un aforism al meu, cu privire la aforisme: „Aforismul este calea prin care unii vor să intre în istoria culturii pe scurtătură“. S-ar putea să fie

adevărat, dar asta interesează mai puţin. Chestia este: cîtă cantitate de înţelepciune şi de spirit se înmagazinează într-o asemenea fulgerare, poate ea, cugetarea cu pricina, să te pună pe gînduri şi să-ţi înrîurească destinul? Un om astăzi uitat, pe nume Valeriu Butulescu (dacă ţin bine minte), deputat F.S.N. în perioada 1990-1992, care trimitea minerii la mine acasă să mă lichideze, se îndeletnicea cu maximele. Una dintre încercările lui a ieşit extraordinar şi, ca dovadă că nu sînt ranchiunos, o reproduc aici: „În fiecare an trecem prin ziua morţii noastre, fără să ne dăm seama“. Am primit de la un alt parlamentar F.S.N., acum P.D.S.R., pe nume Gh. Dumitraşcu, un volum de aforisme, intitulat „Paradoxuri lirice“ (pluralul corect, din greacă, este „paradoxe“, fiindcă vine de la aristotelicul „doxa“). Ceea ce importă este că, în afara unor cugetări ratate şi odorifere, care nu-mi plac, bătrînul lup de la Marea Neagră, care stîrneşte repulsie unora, dar pe care eu îl preţuiesc sincer, fiindcă e un om sărac, cinstit şi iubitor de Ţară, a pleznit cîteva aforisme memorabile: „Toţi morţii dau dovadă de sînge rece“; „Ne-am cucerit, în sfîrşit, libertatea de a face ce vor stăpînii noştri“; „Munca. O fi greşit ea ceva, de vreme ce se vorbeşte de «procesul muncii»“; „Singura soluţie de apărare e să scriem la hotarele Ţării: «Ţară ocrotită de Dumnezeu»“; „Există şi o lună de miere - scînci ursul, cu ochii pe cer“; „M-am împăcat cu lumea. Şi-a recunoscut greşelile”; „Domnule, cu cît viaţa-i mai proastă, bancurile sînt mai bune“; „Să dai unui evreu numele Călugărul“; „După ce a paralizat şi a ieşit la pensie, a avut mai multă libertate de mişcare“; „Dacă s-ar da aprobări şi pentru a respira, birocraţia ar ucide jumătate de Ţară în cîteva zile“; „Eu voi plăti pentru vorbele mele, voi pentru tăcerile voastre“; „N-are moarte - zise spiţerul, dînd clientului cea mai puternică otravă“; „Numai morga lui, deosebită, îl ţinea în viaţă“; „Roua îmbătrînită e brumă“; „Marele Ban - ceilalţi erau mărunţiş“; „Prin clapele acordeonului curge sînge ţigănesc“; „Ajutoor, mă bat gîndurile!“; „Înţeleg austeritatea în Austria, Australia, da’ la noi?“; „Ne doare şi acum Cotul Donului“...

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Canionul „7 Scări“

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (70)

Orașele Dinastiei Tang (22)

Administrația în Dinastia Tang (16)

Armata, Milițiile și Poliția în Dinastia Tang (2)

În această epocă, la fel ca în alte perioade ale istoriei, a existat în Armată o împărţire a sarcinilor: ţăranii, puţini obişnuiţi cu caii şi, în genere, călăreţi mediocri, nu puteau decît în cazuri excepţionale să devină luptători asemenea oamenilor stepei. În schimb, ţăranii formau masa infanteriei, erau capabili să apere posturile fortificate, să ocupe terenul.

Adesea, țăranii erau folosiţi la munci indispensabile, ca producerea furajelor şi a cerealelor, transporturi şi curierat. Trupele de elită, corpurile de intervenţie rapidă erau formate din nomazi, mai mult sau mai puţin sinizaţi sau nomazi raliaţi, ori, aşa cum s-a întîmplat în Secolul al VII-lea, din populaţie ckineză/han, metisată cu barbari și din chinezi pe jumătate convertiți la obiceiurile și mentalităţile nomazilor.

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (2)

Mai tîrziu, în cursul secundar, a fost clasificat printre elevii mediocri, dar foarte ordonat şi disciplinat. Tatăl său, ambiţios şi stăruitor, căuta să-i insufle ambiţia sa, îl asculta în fiecare seară din lecţiile zilei următoare şi îi dădea sfaturi practice, de care mai tîrziu Pasteur avea să se și folosească.

Directorul gimnaziului din Arbois a avut o influenţă hotărîtoare în alegerea carierei lui Pasteur. El îl sfătui pe tatăl copilului să-1 dea la şcoala normală, iar acesta făcu întocmai, în octombrie 1838.

În acel timp, Pasteur nu se gîndea încă defel la microbi. Acestora pare că li se pierduse urma în ştiinţă, mai cu seamă după moartea marelui Spallanzani, de la care trecuseră 4 decenii. Se părea că ştiinţa aceasta a ajuns la un punct mort. Cine să fi bănuit că înclinaţiile sale artistice şi fantezia creatoare, sprijinite pe talentul său de observator, vor face din Pasteur un descoperitor de noi microbi?

La Paris, Pasteur îşi vedea de carte însă, cu tot simţul său de datorie, dorul de casa părintească îl rodea mereu.

Balada (80)

Ani de Facultate (2)

De teamă să nu-şi vadă fiul neurastenizat în urma dramei lui sentimentale cu Carmen Popescu, Ştefan Genoiu a hotărît să facă împreună cu el o frumoasă excursie în circuit prin Ţară. S-au oprit mai întîi la Braşov, unde au vizitat Poiana. De pe Cristianul Mare au putut admira superba panoramă a Văii Prahovei. Apoi au luat trenul pînă în localitatea Breţcu. Deşi treceau printr-o regiune locuită în majoritate de secui şi auzeau numai vorbă ungurească, nu aveau nici o teamă. Ungurii se purtau civilizat şi le răspundeau la întrebări, e adevărat, într-o românească stricată. De la Breţcu au luat un autobuz IRTA şi au trecut prin pasul Oituz în Moldova, oprindu-se pentru cîteva zile în oraşul Oneşti.

Trecerea prin munţii Oituzului a fost pentru Florin Genoiu o lecţie de istorie naţională de neuitat.

- Uite, Florinache, prin aceste locuri s-au dat bătăli cumplite în primul război mondial. Nemţii, austriecii şi ungurii n-au putut trece în Moldova! I-a împiedicat Armata Română comandată de Mareşalul Averescu, în iunie şi iulie 1917!

După ce au vizitat staţiunea Slănic Moldova, tatăl şi fiul s-au îndreptat spre Piatra Neamţ. Oraşul se afla în reconstrucţie. Ştefan Genoiu şi-a adus aminte că aici

În domeniul Armatei, Dinastia Tang a introdus schimbări importante, care vor influența esenţial concepţia chineză asupra Armatei şi asupra locului acesteia în societate. Din Antichitate și pînă în anul 772 d.Chr., militarii chinezi erau împărţiţi în patru categorii: l. condamnaţii, care astfel scăpau de pedeapsa de muncă silnică; 2.vagabonzii sau victimele dezastrelor naturale, înrolați mai mult sau mai puţin cu forţa; 3. cei rechiziţionaţi pentru a îndeplini corvezile - acestea erau un tip de impozit rezervat ţăranilor; 4. mercenarii, angajaţi pentru operaţiuni precise și plătiţi din fonduri extraordinare, care uneori implicau jaful în regiunile cucerite.

La începutul lungii domnii a împăratului Tang se produce o reformă capitală: se creează o Armată profesionistă. Această reformă are două consecinţe: mai întîi integrarea ierarhiei militare în organismul general al administrației mandarinale. În ceea ce priveşte cea de-a doua consecinţă, „Tratatul funcţionarilor“ indică luarea în calcul a militarilor și echivalenţele stabilite între gradele civile şi cele militare. Modul în care este conceput Orașul Interzis Beijing relevă faptul că această administraţie cu două corpuri durează pînă la sfîrşitul Imperiului: odată ce erau trecute podurile Rîului de Aur, se ajungea între două clădiri care purtau numele de „Sală a Splendorii Literare“ la dreapta, iar la stînga „Sala

,,Dacă aş putea să simt măcar mirosul tăbăcăriei, m-aş vindeca“ - obişnuia el să-i spună prietenului său, cu care plecase de-acasă. Probabil scrisorile nostalgice ale băiatului l-au făcut pe tăbăcarul din Arbois să plece la Paris şi să-şi ia fiul acasă, înscriindu-1 la colegiul din localitate. Întîlnind vechea atmosferă în care crescuse, Pasteur se întoarse la vechile sale preocupări, îşi regăsi creioanele colorate pe fundul unui sertar şi făcu cîteva tablouri izbutite, printre care portretul unui căpitan Barbier, vechi cunoscut al familiei, apoi portretul prietenului său Chappuis şi al primarului din Arbois, în sfîrşit, portretul tatălui său, înfăţişat cu fruntea dîrză şi privirea gînditoare. Aceste portrete erau aşa de reuşite, încît ar face cinste oricărui pictor profesionist cu studii academice.

Pasteur îşi isprăvi studiile liceale la Besançon, oraş care se afla mult mai aproape de casa părintească decît Parisul. În 1840 îl găsim profesor suplinitor, dar preocupat încă de gîndul de a intra în Şcoala Normală. Se înscrie la Universitatea din Dijon, urmează fizica şi matematicile, dă un al doilea Bacalaureat în ştiinţe şi se prezintă la concursul pentru Şcoala Normală. În sfîrşit, visul i se împlineşte: este admis al 15-lea din 22 de candidaţi. În octombrie 1842, pleacă din nou la Paris, cu bunul său prieten Chappuis, instalîndu-se în pensiunea

a fost locul primului Cartier General al Mareşalului Antonescu, de unde s-a comandat trupelor: ,,Ordon, treceţi Prutul”.

- Florinache, dacă tot te interesează politica, atunci ţine minte de la mine această înţelepciune: un politician trebuie să fie patriot! Ştii de ce nu am eu încredere în politicienii din ziua de azi?

- De ce? Fă-mă să te înţeleg!

- Fiindcă au interzis să fie publicată ,,Doina” lui Mihai Eminescu! Ia să auzi primele strofe ce le ştiu pe dinafară: ,,De la Nistru pîn’la Tisa/ Tot românul plînsumi-s-a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate./ Din Hotin şi pîn’la Mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din boian la Vatra Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paște/ De nu te mai poţi cunoaşte./ Sus la munte, jos la vale/ Şi-au făcut duşmanii cale,/ Din Sătmar pînă-n Săcele/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet român, săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici sendeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vara vara lui/ Şi-i străin în ţara lui/ De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşază pe la noi”.

Florin Genoiu afla pentru prima dată, prin glasul tatălui, de înflăcăratele versuri eminesciene.

- Impresionant! Mihai Eminescu ştia o geografie de nota 10!

- Florinache, Eminescu a fost mai întîi de toate un mare patriot!

Eminenţei Militare“. Cu toate acestea, în ciuda gradului egal pe care îl deţineau ambele categorii în ierarhia mandarinală, civilii erau totdeauna, pînă în Secolul al XX-lea, consideraţi superiori militarilor. Intrarea în corpul ofiţerilor și avansarea în carieră se făceau în urma unor examene similare cu cele mandarinale. Prestigiul acestor examene militare era mai mic decît al examenelor literare. Crearea unei armate de profesionişti a fost însoţită de măsuri bugetare care aveau ca scop să asigure finanţarea şi susţinerea acestei noi Armate. Promisiunea scutirii de corvezi și a iertării de pedepse a asigurat primul val de angajari. Curînd, aceste metode nu au mai fost suficiente si recrutarea în armată a devenit aproape obligatorie. Deşi, uneori, erau înrolați cu forţa, totuşi soldaţii primeau salariu, erau scutiţi de impozite, iar familiile lor erau întreţinute pe seama Statului. Noile forțe armate permanente se compuneau din: I. Garda imperială, creată în anul 722; era însărcinată, în primul rînd, cu menţinerea securităţii în Palatul imperial și în împrejurimi. Număra cca. 120.000 de soldaţi și ofiţeri; II. Armata de Apărare a Frontierelor, creată în anul 737. Cuprindea aproape o jumătate de milion de oameni. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

căpitanului Barbier, unde fusese şi întîia dată. Acum însă nu mai e copilul chinuit de nostalgia tăbăcăriei de la Arbois, ci student în toată firea, care a abandonat pictura şi ambiţiile artistice, fără să se poată debarasa de toate acele înclinaţii misterioase, care dau, uneori, o fire de artist celor mai practice spirite investigatoare.

Pasteur frecventează la Paris şi cursurile celebrului profesor de chimie de la Sorbona, Dumas, care ţinea prelegeri aşa de frumoase, încît trebuia să-ţi reţii din bună vreme locul, întocmai ca la Comedia Franceză. Pasteur îl asculta însufleţit şi, sub imboldul lecţiilor lui, se aşterne cu pasiune la lucru. Primele începuturi au fost experienţele de laborator de care nu scapă nici un începător în chimie. Camera lui de la pensiunea Barbier era îmbîcsită de mirosul greu al diferitelor gaze. Chappuis era silit să-1 asculte ceasuri întregi, explicînd formarea cristalelor acidului tartric. Apoi sfîrşea oftînd: ,,Ce păcat că nu eşti şi tu chimist“. Chappuis înălţa din umeri şi răspundea oftînd la rîndul său: „Deh, ce să-i faci“. Pasteur, cu patima lui proaspătă, ar fi făcut bucuros din fiecare student un chimist, aşa cum, după 40 de ani, ar fi vrut să-i transforme pe toţi medicii din lume în vînători de microbi.

(va urma)

Dr. ALEXANDRU CULCER

De la Piatra Nemţ, cei doi au luat un alt autobuz IRTA şi au ajuns la Tîrgu-Neamţ, oraşul lui Ion Creangă şi al Veronicăi Micle, iubita lui Eminescu. Neobosiţi, au vizitat casa lui Creangă din Humuleşti, Cetatea Neamţului şi Mînăstirea Neamţului.

Trecînd cu paşii prin atîtea locuri de legendă, tînărul simţiea cum îl învăluie sentimentele naţionaliste şi începea să-şi înţeleagă tatăl, cu toată viaţa lui de militar. Acolo, la Tîrgu-Neamţ, şi-a adus aminte şi de lecţia despre poemul eminescian ,,Luceafărul” predată în clasa XI-a de către Alexe Neacşu. Pe scurt, acesta susţinea şi avea dovezi, că personajele din ,,Luceafărul” îi întruchipau pe Eminescu (Hyperion), Veronica Micle (Cătălina), Caragiale (Cătălin) şi Titu Maiorescu (Demiurgul). Profesorul le sugerase elevilor că Veronica Micle şi Caragiale au avut o relaţie amoroasă, trădînd încrederea lui Eminescu.

- Ştii, tăticule, mi-a trecut dorul după Carmen. Abia acum m-am lăsat convins de spusele profesorului meu Neacşu şi faţă de femei voi avea de aici înainte atitudinea lui Caragiale şi nu a lui Eminescu. Adică n-am să mai mă las copleşit de sentimente pentru o singură femeie!

- Bravo, Florinache, aşa te vreau! Să fii bărbat şi nu mămăligă! (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (78)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%“ (21)

Clipa răzbunării (2)

Puterea consorţiului, la a cărui consolidare are o contribuţie deosebită, începe să se clatine. Specialiştii merg pînă acolo încît susţin că pacea petrolieră atîrnă acum de un fir subţire, aflat în mîna lui Calust Sarkis. Fireşte, întreaga lume are privirea îndreptată spre locul de unde parvine ştirea complotului urzit de orientalul misterios. La Londra agitaţia e neobişnuită, în scurtă vreme, din portul Londra un pachebot pleacă spre America de Sud iar în Venezuela apariţia navelor de război engleze linişteşte apele. Gulbenkian renunţă la atac şi se retrage resemnat. Pentru cîtă vreme?

„Shell de vînzare, Shell de vînzare”, sînt cuvintele care, patru ani mai tîrziu, în 1931, sînt strigate în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, la Londra, New York, Berlin, Amsterdam şi Paris. Mari pachete de acţiuni „Shell” sînt vîndute sub curs iar evenimentul – căci e eveniment – răscoleşte lumea finanţelor, a capitalului şi a bursei,

Amintirile unui ofițer criminalist (7)

Perdeaua de fum (7)

Vasile era îmbrăcat cu o geacă din fîş ruptă la umărul drept, blugi soioşi şi pantofi murdari. În mînă avea o geantă de voiaj în care îşi purta garderoba şi toată „avuţia“ lui. Arăta ca o fiară hăituită care aştepta în orice clipă să primească lovitura fatală.

Primul s-a prezentat procurorul Păun, apoi eu şi Biţu. După ce l-am percheziţionat, l-am invitat să ia loc pe scaun. Ovidiu, mîngîindu-1 pe cap îi zise: „Răule, tu nu trebuia să ajungi aici...“. Vasile avea, totuşi, o figură blîndă. I s-a întins o ţigară fără să o ceară şi a izbucnit în plîns. „Merit cea mai aspră pedeapsă!, şi-a lăsat el brusc capul în piept. Eu am ucis-o pe bătrînă! Eu!... Merit să fiu împuşcat! Eu...“. Erau lacrimi care în adîncuri ne încercau şi pe noi...

Ne-a mărturisit că venise de la Focşani în noaptea de 17/18 octombrie. Hăituit, cum se ştia, băuse în Constanţa toată ziua, iar seara îi venise ideea săşi întîlnească soţia cu care să meargă acasă să-şi vadă copilul. Nemaivăzînd-o în simigerie, s-a dus în continuare la băut, consumînd în acea după-amiază cam un litru de vodcă. Pe la unu noaptea s-a gîndit să se ducă la bătrînă să vadă dacă nu cumva soţia lui era acolo. Bătrîna i-a deschis uşa şi la rugăminţile lui i-a făcut o cafea. Fiind beat, n-a vrut să plece şi a rugat-o să-i facă patul, în dormitor, să se culce. Ea 1-a refuzat şi, văzînd că nu scapă de el, a început să strige „Hoţii!“.

Isterie colectivă și sugestie în massă (2)

Singurele evidenţe reale pe care le putem găsi se află în declaraţiile făcute de Ioana în timpul procesului său, în februarie-martie 1431. Iniţial, ea s-a arătat foarte reticentă în a vorbi despre vizitatorii săi celeşti. Judecătorii se temeau să sugereze că fata apelase la magia neagră, de aceea au pornit de la premisa că folosea plante halucinogene. Ei au întrebat-o de ce a apelat la mătrăgună, spre a avea asemenea viziuni. Replica fetei a fost clară: „Nu am folosit niciodată mătrăgună şi nici nu am auzit ca această floare să crească prin preajma oraşului meu. Ştiu că este o plantă diavolească şi periculoasă, dar nu am habar ce se întîmplă cînd o foloseşti”.

Ioana s-a apărat plină de curaj şi fermitate, de-a lungul întregului proces. Întrebată în privinţa vocilor, ea a declarat Curţii că le auzise prima dată în jurul vîrstei de 13 ani şi că atunci o înspăimîntaseră. Nu înţelegea ce doresc să-i spună şi abia cînd i-au vorbit a treia oară a priceput cuvintele lor, dar nu le-a descifrat înţelesul.

dat fiind că acţiunile „Shell” sînt considerate, la această oră, cea mai sigură valoare europeană. Siguranţei îi iau loc panica şi deruta. Numărul acţiunilor „Shell” aruncate pe piaţă creşte vertiginos, în vreme ce cursul lor scade mereu, făcînd din ele o valoare „periculoasă”. De la 80.000 de franci o acţiune, parizienii o vînd (şi mai greu o cumpără) cu 12.000 franci. La Amsterdam şi mai ales la New York, scăderea e și mai mare – de 10-11 ori într-un răstimp şi mai scurt. Ghişeele multor bănci sînt închise precipitat.

Concomitent, cineva alertează presa cu diverse ştiri despre viaţa firmei „Royal Dutch-Shell” şi nu e de mirare că, beneficiind de fundalul de la burse, zvonurile prind cu uşurinţă: „Shell ar fi în pragul falimentului; ea ar fi pierdut miliarde la bursă”. „Sir Henry Deterding s-ar fi sinucis ca şi Kreuger” (Ivar Kreuger, „regele chibriturilor”, descoperit ca făcînd malversaţiuni spre a guverna un „imperiu financiar” pe hîrtie, s-a sinucis în dimineaţa zilei de 12 martie 1932, dar ştirea morţii lui a fost ţinută secret pînă seara tîrziu, pînă la închiderea bursei de la New York, pentru că se apreciase că aflarea ei ar fi generat dificultăţi şi agitaţie). Lumea, aflînd felul în care Kreuger îşi organizase imperiul şi uimită de crahurile în serie ce îi urmează, e sensibilizată din belşug. O nouă prăbuşire la orizont – dezastrul consorţiului „Shell” – creează o atmosferă de-a dreptul

Pentru a o împiedica să mai strige, i-a pus mîna la gură şi, apoi, nu ştie cum, a strîns-o de gît.

– Am năruit o viaţă pentru cîteva clipe nesăbuite!, izbucni Vasile iarăşi în plîns.

Procurorul Păun l-a ascultat şi l-a pus să întocmească, cu mîna lui, o schiţă amănunţită a casei şi a tuturor obiectelor din cameră, a poziţiei în care a lăsat-o pe bătrînă, în ce locuri a scotocit după aceea ca să găsească bani, cum a lăsat lucrurile cînd a dat foc, cum a lăsat uşa la plecare etc.

Vasile s-a conformat şi a întocmit schiţa cu lux de amănunte, omiţînd însă elementele care îl acuzau de viol, acesta fiind, de fapt, mobilul real al asasinatului.

– Vasile!

– Da, dom’ procuror...

– Ia uită-te în ochii mei, îi făcu semn Păun. Dar, aşa, cu capu’ sus!

Vasile ridică moale din cap, dar nu avu puterea să-1 privească în ochi pe procuror.

– Vasile, tu nu stai bine pe scaun..., îi zise Păun apropriindu-se de el. Ia priveşte-mă... E nevoie să-ţi pun o pernă dedesubt?

Asasinul nu mai avu curajul să ridice privirea şi lăsă capul în pămînt.

– Da, dom’ procuror, zise el cu o voce stinsă. Acesta a fost motivul. Nu mai avusesem de mult o femeie...

„Bravo“!, i-am făcut un semn lui Păun.

– În casa bătrînei, ai uitat ceva?, continuă prietenul meu.

– Nu sînt sigur. S-ar putea să fi uitat biletul de tren,

Nu le auzea perfect decît dacă în jur era o linişte deplină. Figurile sfinţilor, care păreau să-i vorbească, nu au apărut decît mult mai tîrziu. Ea a refuzat să dea orice detaliu referitor la înfăţişarea acestor personaje, dar a declarat că au îmbrăţişat-o şi că răspîndeau o mireasmă plăcut mirositoare. Cu ocazia altei audieri, ea a mărturisit că apariţiile o înspăimîntaseră atît de mult încît a căzut în genunchi. Urmează cea mai edificatoare declaraţie a sa, din punct de vedere medical: „Auzeam vocile venind din dreapta mea, şi rareori ea îmi vorbea fără să se arate. Era o strălucire deosebită, venind tot din partea dreaptă. Era ca o lumină mare şi albă”. Întrun rînd, Ioana dormea, iar vocile au trezit-o, fără să fie atinsă, ci doar prin puterea sunetelor. Vocile păreau să o viziteze şi în celula mucedă unde fusese întemniţată, iar ea le saluta prezenţa, ridicîndu-se de pe pat şi părînd că îmbrăţişează nişte siluete nevăzute, spre uimirea gardienilor.

incendiară! Dezminţit de îndată zvonul cu Sir Henry, apare altul potrivit căruia ar fi fost arestat, împreună cu Lidia, soţia lui, implicaţi amîndoi în afaceri necurate cu bijuterii false. Şi acesta e demonstrat ca neautentic, însă îi urmează ştirea că Deterding se dă bătut şi nu are altceva de făcut decît să părăsească somptuosul birou de la St. Helen’s Court.

Dar, dincolo de jocul dintre zvonuri şi dezminţiri, apare şi un efect: poziţia lui Sir Henry începe să se clatine, milioanele cheltuite de Calust Sarkis nerămînînd, în ultimă instanţă, fără urmări. Astfel, acţionarii cer, ca de obicei, dividende, care nu li se mai pot oferi. Încordarea lor creşte pe zi ce trece. Mulţi reproşează ceea ce pînă acum nici n-au gîndit: sumele cheltuite în campania (nefericită de la început) pentru petrolul caucazian; deplasarea în America Latină şi conflictele întreţinute acolo etc. Între ei se vorbeşte pînă la saturaţie de retragerea lui Deterding şi înlocuirea lui cu August Kessler, ca şi de alte variante. În afara lui Calust Sarkis, un alt petrolist vestit savurează impasul lui Sir Henry. Este, evident, John D., care aşteaptă cu înfrigurare şi solicită cu prioritate orice noutate legată de curajosul şi vechiul său adversar şi felul cum evoluează afacerea lui.

(va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

cu care am venit de la Focşani, căci a doua zi dimineaţă nu l-am mai găsit.

– Altceva ai mai uitat? Ţi-ai rupt ceva?

Biţu mă privi pe unde scurte. Îi plăcea de Păun. Îi plăcea că era meticulos şi căuta să valorifice toate probele posibile împotriva asasinului.

– Un nasture!, răspunse Vasile. „Ce nasture?“- mă întrebă Biţu în şoaptă. „Nu ştiu, i-am zis. La faţa locului nu s-a găsit aşa ceva!“. Dar, l-am luat... completă criminalul.

– Bun. Şi...

– Şi l-am cusut în tren, la WC.

Nasturele arătat de Vasile era cusut cu altă aţă decît ceilalţi. Ovidiu observase acest lucru, făcînd legătura cu acul şi cu papiota de aţă care se găsise în sacoşa criminalului. În continuare, Ovidiu îi spuse lui Vasile să se dezbrace, şi infractorul execută. Păun observă imediat o echimoză în zona tibiei piciorului stîng.

– De unde?...

–...Cînd m-am luptat cu bătrîna. De la marginea patului...

Imediat, Ovidiu se apucă şi redactă un proces verbal despre cele constatate.

– Ăsta da procuror, nu ca... Sînt învăţaţi numai la chiftea!..., îmi zise Biţu. Finita la comedia. Hai să-1 cinstim, că-i de milioane...

A doua zi, cum era şi normal, l-am urmat şi eu pe procuror în misiunea sa, la penitenciarul „Poarta Albă“, dar nu ştiu dacă îmi va fi dat să mai întîlnesc un asemenea camarad...

Sfîrșit

TrAIAn TAnDIn

Deşi nu există destule date pentru a încerca elaborarea unui diagnostic definitiv, totuşi cele existente par suficiente pentru a risca unul probabil. Afecţiunile Ioanei au debutat la vîrsta pubertăţii. Ea suferea de atacuri intermitente de tinnitus, zgomote în urechi pe care unii oameni au tendinţa de a le considera a fi înşiruiri de cuvinte (pacientul unuia dintre medicii contemporani se plîngea chiar că aude versurile unui cîntec religios, repetat mereu şi mereu în urechile sale!). (va urma)

F. CARTWRIGHT, M. BIDDISS

Ceva mai multe dovezi găsim în procesul de reabilitare a Ioanei, desfăşurat în 1456, la un sfert de veac după ce fata fusese arsă pe rug. Doi preoţi au depus mărturie că au vizitat-o în celulă, chiar în dimineaţa zilei cînd urma să fie executată. Ea le-a mărturisit că sfinţii veniseră din nou, sub forma unor globuri minuscule şi foarte numeroase. O altă dovadă sugestivă este boala, mai curînd misterioasă, care a afectat-o în timpul procesului, provocînd amînarea acestuia cu trei zile. Temnicerii ei au considerat boala o indigestie, datorată consumului de peşte alterat, în vreme ce însăşi Ioana îl acuza pe episcopul de Beauvais că îi trimisese la masă un crap stricat. John Tiphaine, medicul care a consultat-o, a găsit-o într-o stare jalnică, zăcînd pe pat şi vomitînd, dar a aflat de la Ioana că ea mai avusese şi înainte asemenea pusee bizare, doar că acesta era mult mai pronunţat.

Doza de sãnãtate

Omul este ceea ce mănîncă

Dacă dorim să slăbim sau, pur și simplu, să trăim sănătos, alimentația este hotărîtoare. Prin aceasta putem controla greutatea (depozitul excesiv de grăsime), cît și întări sănătatea noastră.

Medicina alternativă chineză, care are la bază practica de mii de ani, pune mare accent pe alimentația bazată pe teoria Celor cinci Elemente: Foc, Pămînt, Metal, Apă și Lemn. Această teorie corelează condimentele și alimentele preferate cu energia/lipsa de energie a diferitelor organe din corpul nostru.

Yin - condiment activează sîngele și mucozitățile, Yang - condiment pune energia corpului în mișcare, iar acestea trebuie să fie mereu în echilibru.

Medicina bio-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să aducă aceste două talere ale balanței corpului – Yin și Yang – mereu în echilibru. Nici o terapie nu începe înainte de a stabili exact în ce taler al balanței se găsește pacientul în cadrul tratamentului.

Punctul forte al acestor tratamente este menținerea sau aducerea corpului într-un echilibru energetic.

Energia stocată blochează mai departe funcționalitatea organelor, dar și a întregului organism. Cînd acesta iese din echilibrul energetic apar simptome precum: balonare, poftă de dulce, stocare de limfă (edeme), scăderea/creșterea poftei de mîncare, dereglări ale ritmului nictemeral, transpirații permanente, epuizare, picioare reci, stări de confuzie, iritare.

Printr-o alimentație corespunzătoare ne putem activa, de asemenea, procesul de vindecare și echilibra stările emoționale. Majoritatea proceselor de stagnare sînt generate de sistemul neurovegetativ, fiind cunoscută legătura dintre emoții și anumite organe. De exemplu, atunci cînd sîntem bucuroși inima ne bate mai tare, așa precum atunci cînd avem supărări simțim greutăți în zona renală etc.

Elementul Foc – inima și intestinul subțire, elementul Pămînt – splina și stomacul, elementul Metal –plămînii și intestinul gros, elementul Apă – rinichii

și căile urinare și elementul Lemn – ficatul și vezica biliară pot semnala anumite dezechilibre și, desigur, diferă la fiecare individ. Trebuie să observăm mesajele pe care le primim din partea organelor atunci cînd ne crește apetitul pentru un anumit aliment sau condiment și, conform acestui principiu, fiecare individ își poate doza alimentația pentru a-și menține sănătatea. Așa cum spunea celebrul alchimist Paracelsus: ,,Hrana să fie medicamentul vostru, medicamentul să fie hrana voastră”.

Numărul cazurilor de îmbolnăviri gastro-intestinale este în creștere permanentă. Morbus Crohn, colita ulceroasă, diverticulita, gastritele sînt numai cîteva dintre afecțiunile sistemului. O alimentație chibzuită și o refacere energetică a mucoasei intestinale sînt astăzi posibile fără administrarea medicamentelor de sinteză.

Nutriționistul format pe învățăturile susținute de teoria Celor cinci elemente, împreună cu terapeuții specializați în tratamente de echilibrare energetică oferite de medicina bio-informațională asigură pacientului o mai bună calitate a vieții.

Este o terapie blîndă, fără medicamente, fără efecte secundare, personalizată în funcție de patologia fiecărui pacient.

Diagnosticarea energetică durează aproximativ 4550 de minute și este însoțită de un buletin energetic de analize. Mai mult, datorită progreselor pe care le face fizica cuantică, astăzi sîntem în măsură să reglăm aura energetică a fiecărui pacient. Sînt terapii moderne care se impun tot mai mult și care se adresează atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PrESS book ConSUltIng Srl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPrES DIStrIbUtIon Srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.