România Mare, nr. 1585

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU

CHRISTOS A ÎNVIAT!

Paºte fericit!

motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Evanghelia după Ioan 3:16

E Paştele, prieteni, pe-o cruce de lumină

Mîntuitorul nostru la noapte o să vină Va da deoparte piatra cu braţul Lui cel sfînt Soldaţii or să cadă netrebnici la pămînt Nu are chip de înger, nici voce de copil

E aburul psaltirii pe fluviul lui April

De veţi vedea în iarbă icoana unui miel Împărăţind o lume – să ştiţi că este El Cutreieră prin haos de două mii de ani

Azi îl trimite Tatăl din nou la Ghetsimani

E semn înalt că vine şi nu va mai pleca

Ticăloşită-i lumea şi epoca e grea

Ucide fiu pe tată şi maica pruncul său

E foamete, şi spaimă, şi-o ducem tot mai rău

E vremea de pe urmă, Sodoma stă să cadă Catapeteasma lumii plezneşte ca o spadă

Azi nu mai e ruşine, nici frică de păcat

Devine tîlhăria politică de stat

În numele iubirii de oameni şi dreptate

Se minte şi se fură, se spulberă tratate

Parcă întreaga spumă de drojdie şi sînge

A veacului acesta pe frunte ni se strînge

Ce-i de făcut? Şi cine mai ştie calea bună?

Popoarele par turme pe vreme de furtună

Biserica, ea însăşi, şi-a pîngărit amvonul

În trîmbiţe tuna-va curînd Armaghedonul

Şi-n larma asta surdă de arme funerare

Într-un halou de flăcări stă Îngerul călare

Aduce din înalturi o veste tuturora:

Nădejdea e în Domnul! Nu disperaţi! E ora!

Cu cît mai grea-i zăbala la gura unui veac

Din crucea răstignirii noi muguri se desfac

Azi înfloreşte lemnul pe care-a stat Isus

Cununi de lauri verde pe frunte I s-au pus

Îngenunchiaţi a rugă, smeriţi-vă trufia

E Paştele! E noaptea cînd a-nviat Mesia!

Încondeiate ouă cu picurări de ceară

În roşu, mov, albastru şi coajă gălbioară

Ispite ne trimite rubinul stins în vin

Împărtăşit cu frunze sfinţite de pelin

Bat clopote de aur spre slava lui Christos

Azi nu mai moare nimeni, tot omu-i mai frumos

Îngenunchiaţi pe brazda izvorului creştin

Arsura să vi-o stingeţi la rîul cristalin

E vreme pentru toate: şi pentru milostenii

Şi pentru liturghia acestei nopţi de Denii

Jur împrejurul nostru-i un cîmp de lumînări

Dumnezeiască pace va fi în patru zări

Biruitor cu moartea pre moarte a călcat

Nu plîngeţi! Aleluia! Christos a Înviat!

Doamne, cît eºti de frumos!

Ah, Isuse plin de sînge

Pe Calvarul fariseu

Crucea asta ce Te frînge

Lasă-mă s-o port și eu.

Precum Simon din Cirene

Vreau și eu să Te ajut,

Să-Ți șterg lacrima din gene

Pe obraz să te sărut.

Isus Christos nu duce

Pe umeri doar o cruce –

El poartă, generos Pămîntul păcătos.

Cîntați neîncetat: Christos a Înviat!

Înainte de culcare

Și în zori, cînd mă trezesc Îți cad, Doamne, la picioare, Și mă rog, și mă smeresc. Eu te văd cu ochii minții

Pe Golgota urci tăcut Și-atunci se topesc arginții Iudei care Te-a vîndut.

Isus Christos nu duce

Pe umeri doar o cruce –El poartă, generos Pămîntul păcătos.

Cîntați neîncetat: Christos a Înviat!

Ai răbdat fără prihană N-au crezut că ești Christos

Și deși ești tot o rană, Doamne, cît ești de frumos!

Ce-ar fi lumea fără Tine, Fără chipul Tău divin?

Pune-ți crucea și pe mine Să Te odihnești puțin...

Sfîntul Paºte

E vremea Paștelui sublim

Se-nalță Crucea peste fire

Noi n-avem forța să privim

Nici filme despre răstignire. noi nu sîntem în locul Lui

Nu sîngerăm bătuți în cuie

Iar din tablouri și statui Durerea pînʼ la noi nu suie.

Christos a Înviat din morți Întregul Univers renaște Împodobit cu flori la porți

Cît de frumos e Sfîntul Paște!

Christos se va întoarce iar

Atunci cînd s-o-mplini Psaltirea.

E Paștele! Alege dar: Vrei mîntuirea, sau pieirea?

Lumea-i în strai sărbătoresc

Bat clopotele de-nviere

Și ouă roșii iar vestesc

Că Paștele în veci nu piere.

În noapte rîuri argintii

Curg din biserici fermecate.

El a murit, și-a treia zi A înviat cu-adevărat Ca să ne spele de păcate!

CornELIU VADIm TUDor

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Crin Halaicu n-are caracter F Țapul Balconetti e cinstit, dar onest F Topul femeilor cu cele mai păroase picioare F moartea civilă a ziarului „România liberă“ F Arachelion în corzi! F Un şarpe: otto de Habsburg

PArTEA A II-A

F O corespondență interesantă trimite, din Budapesta, Dorin Suciu, pentru pagina I a ziarului „Adevărul“: „Dezvăluiri de senzaţie ale generalului Spegelj, ministrul croat al Apărării din 1991 –Guvernul Antall a sprijinit cu arme secesiunea Croaţiei. Geza Jeszenski a fost implicat în livrările de armament“. Amintind cititorilor noştri că „România Mare“ a demascat încă de acum 2 ani amestecul Ungariei în războiul sîngeros din Iugoslavia, în special traficul aranjat cu generalul de Securitate Franjo Tudjman, să menţionăm aspectul nou al dezvăluirilor: şi anume, prețul foarte redus prin care ungurii i-au ademenit pe croaţi să cumpere 24.000 de pistoale automate de tip Kalaşnikov (practic, la mai puţin de jumătate de preț, doar 320 de mărci germane pentru un pistol, față de 700 cît costă pe piaţa internaţională), precum şi rachete anti-tanc de tipul PPG-60 şi rachete antiaeriene Strela 2 m. Sperăm că sîrbii nu vor uita prestaţia diabolică a Ungariei F De notat caracterul „urechist“ al reproducerii acestor elemente de către „Excrementul zilei“: cele 24.000 de pistoale automate sînt umflate brusc la 30.000, iar generalul croat Spegelj devine în presa lui Ardei Umplut... Spejel, ceea ce nu există. F În P.N.Ţ.C.D. şi-a făcut apariţia, după faimosul Bostan, şi un oarecare Capbun. De unde-i mai scoateţi, fraților? F Am primit la redacţie un maldăr de exemplare ale revistei „Lumea Liberă“, pe care taximetristul Cornel Dumitrescu o tipăreşte la new York cu... materiale apărute în presa română. În nr. 344 din 6 mai 1995, pe pagina I e reprodusă scrisoarea deschisă pe care Paul Ifimovici Goma i-a adresat-o lui mihai Ursachi, cu titlul: „Nu se poate face un popor dintr-o cireadă“, ciudată campanie electorală îşi mai face şi acest candidat la Preşedinţie! Şi oare cum se va numi el dacă, prin absurd, va ajunge şef peste această cireadă, care cică este poporul român? Cioban? Văcar? Măgar? În nr. din 13 mai 1995, vedem şi poza de oaie opărită a Gildei Lazăr, care, în vagabondajul ei pe la „România liberă“ şi „Europa Liberă“, a ajuns la „Lumea Liberă“ (ce „liberă“ e fata asta, cum o mănîncă pe ea între degetele de la picioare, adică între degetul mare de la piciorul stîng şi degetul mare de la piciorul drept!). Cu ce se produce Gilda Lazăr peste ocean, în cele 1000 de exemplare ale falimentarei fiţuiculițe cu măsline? Iată titlul: „D’ale guvernului. La umbra proştilor în floare“. Reproducem cu un sentiment de vomă reacţia firească faţă de o femelă stearpă, care îşi înmoaie peniţa în tamponul umed şi roşu al unor frustrări maladive: „Ce-şi face omul cu mîna lui e una, dar ce ne face nouă Văcăroiu, după mintea lui, e cu totul altceva. Ne face, pur şi simplu, naţia de rîs. Dacă asemenea specimene au ajuns să reprezinte țara la reuniuni internaționale și să colinde prin lume în numele României, de ce să ne mai mire că unii ne cred abia coborîți din copac?“. În acelaşi denunţ paranoic, de fătăloaică nemăritată, care rău se mai zvîrcolește-n pat fără bărbat, iar, odată ajunsă la Guvern, se roagă în gînd să-și facă unul pomană cu ea şi să oprească liftul între etaje, mai sînt făcuţi ProȘTI, direct, pe faţă, următorii miniștri: Florin Georgescu, Viorel Mărginean care cică seamănă cu „Ceaikovski“ (artist de care încă n-am auzit), Aurel Crişan ş.a. Lasă Gilda, bine că eşti tu dăşteaptă de dai pe-afară, noi ne mîndrim cu tine, ba chiar te-aşteptăm să te întorci acasă, a început campania agricolă de vară, e mare nevoie de sperietori de ciori. F Aşadar, a avut loc şi tragerea la sorți pentru Cupele Europene la fotbal. Meciul cel mai dificil, dar şi cel mai spectaculos, se anunţă acela dintre Casino Salzburg și Steaua

București. Întrucît prima manşă se va desfăşura în oraşul lui mozart („Oraşul Sării“, în traducere) şi pentru că militarii şi-au îmbogățit lotul cu valori precum Stelea, Vlădoiu (uite că rapidistul tot joacă într-o Cupă Europeană), Dună, noi credem că echipa condusă în teren de fenomenalul Lăcătuş o să le cînte austriecilor „Mica serenadă de noapte“ şi „Recviemul“, dîndu-le stingerea chiar din primul tur. Odată întorşi de la Casino Salzburg, victoria va fi sărbătorită la Casino Lido F La ultimul Consiliu National al P.D.S.R., Adrian Năstase a fost nedrept: a declarat că nici unul dintre partidele aliate nu i-a luat apărarea preşedintelui Ion Iliescu în campania nebunească declanşată de hingherii de la „Ziua“. Nu e aşa, P.r m -ul i-a luat apărarea încă de acum 6 săptămîni, ba în Conferințe de Presă, ba de la tribuna Senatului, ba în cele două publicaţii ale noastre. F Un adevărat „eveniment mondial“, comentat de Ardei Umplut: „În Topul «Femeile cu cele mai păroase picioare» conduce Spania“. Vax, vezi că degeaba scrii tu „editoriale excelente“, tot mic şi prost rămîi, piticanie! Iată adevăratul clasament: 1) Ileana Lucaciu; 2) Roxana Iordache; 3) Sorina Raţiu; 4) Horia rusu; 5) nicolae Dide; 6) Adrian Severin; 7) Tania Lovinescu; 8) Laurențiu Ulici; 9) Paula Ivănescu; 10) Şi de-abia acum, hăt, la coada vacii, urmează asta, cum îi zice, Spania, care se dă cu Sania! F Incultura face ravagii prin Televiziunea Română! Nu e zi lăsată de la Dumnezeu, să nu fim şocați de cel puţin o perlă babană. Ultima prostie: în recentul episod al serialului „Telefonul de la miezul nopții“ s-a scris de două ori numele Van Eddie, dar din context reieşea că e vorba de celebrul cuplu de sindicaliști americani Sacca și Vanzetti, care au fost executaţi acum vreo 70 de ani.

F Televiziunea e pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă. Duminică, solistul Gabriel Dorobanţu a avut două apariții – după-amiază şi seara. Nu ne-ar deranja, pentru că băiatul e foarte talentat (deşi cam efeminat, după părerea noastră, oare ce unguent o folosi?) dar ce ne facem cu alţi interpreţi, care nu apar cu lunile? Ce zici, Dumitru Moroşanu-Roşoga? F Începe să se ridice vălul de pe scandalul declanşat în jurul privatizirii Hotelului Intercontinental. Ştiţi cine face tămbălăul cel mai zgomotos? Doi chinezi, Ițic şi Ştrul! E vorba de evreii Mihai Bujor Sion (de la new York) şi Adrian Sîrbu (de la mEDIA-FAX), care înarmează zilnic mîna eschimosului redus mintal, raymond cel Vagabond Interesul era ca marele hotel să fie luat pe de-a moaca de nişte evrei din S.U.A., care trag sforile la reţeaua hotelieră „Marriott“. Asta ar fi însemnat nu numai batjocorirea românilor la ei acasă, eliminarea lor brutală de la fenomenul privatizării, ar fi însemnat şi scoaterea hotelului respectiv din reţeaua „Intercontinental“, care e prezentă în 60 de țări ale lumii. F Nu ştim ce politică falimentară îşi permite să facă C.I.A. pe banii cetăţenilor americani, dar ştim că, în imensa lor majoritate, politicienii şi ziariştii pe care au pariat americanii în România sînt nişte gloabe nenorocite. Nu ne mai referim la Emil Constantinescu, care se face zilnic de rîs atît de copios, încît orice brînci din partea noastră i-ar fi fatal. Pentru azi, ne vom ocupa puţin de Bogdan Ficeac de la „România liberă“ Ştiți care, obezul ăla bolnav de glandă (din familia de năduşiţi a lui Cornel Dumitrescu), care în decembrie 1989 a trîntit în abjectul ziar denunţul public intitulat „Afară cu ei!“ şi destinat linşajului celor doi scriitori patrioţi, Eugen Barbu şi Vadim Tudor Între timp, hipopotamul dispăruse. Unde-o fi fost el oare? Prin ce mlaştini se bălăcise? Ne-o spune el singur, lăudîndu-se aşa, într-o doară: a avut o bursă în S.U.A.! Extraordinar! Cine i-o fi dat lui bursa asta de mii de dolari? Pe ce filieră? Pentru care merite? Și în ce scop? În privinţa scopului, ne lămurim repede: să fie îndoctrinat ungurește! Aşa se explică articolul publicat luni în

odioasa foaie udemeristă, „România libera“, care, îşi merită cu prisosinţă denumirea de „ziar unguresc de limba română“. Titlul: „Vînzarea de țară“. Iată numai cîteva dintre otrăvurile injectate de individul cu numele imposibil de Ficeac (a fi ceac, a nu fi ceac): „În paralel cu această criminală indiferență, liderii naționaliști - Funar, Tudor, Păunescu – s-au pus pe față în slujba iredentismului maghiar (...). Judecînd obiectiv, nu putem avea decît admiraţie pentru politica externă a Ungariei (...). Trebuie remarcată şi abilitatea cu care maghiarii îşi desfăşoară acţiunile. Chiar şi neadevărurile flagrante, minciunile revoltătoare sau ameninţările fără conţinut sînt spuse cu eleganță, la limita normelor diplomatice internaționale, în totală contradicţie cu bîlbîiala, furia sau incompetența reprezentanţilor României. Cu concursul plăvanilor noştri naţionalişti, «problema» Ardealului a căpătat atîta popularitate încît s-ar putea crede că, într-adevăr, românilor le-a intrat frica în oase, iar ungurii pot veni cînd vor să anexeze Ardealul“. Lucrurile sînt clare. Dacă cineva mai avea dubii pînă acum cu privire la „vînzarea de țară“, practicată, pe faţă, fără ruşine, de ziarul patronat de Paler şi Băcanu, acum orice îndoială s-a spulberat. Eleganța ungurilor s-a văzut mai ales în tentativa de asasinare a lui Mihăilă Cofariu şi în şobolanii morți care au fost vîrîți în gura românilor ucişi în Harghita şi Covasna, în decembrie 1989 - încă puţină eleganţă de-asta şi boanghenii canibali ar fi participat la o paradă a modei. Chestiunea nu e ce scrie Ficeac, pe el atîta îl duce mintea, iar dacă îi flutură cineva pe la nas o chiftea aburindă şi o berică rece, ar viola-o şi pe mă-sa, ca să-i nască un frate şi un copil concomitent - chestiunea e care sînt forţele alea tenebroase din S.U.A. care i-au implantat după ureche un mini-tranzistor unguresc şi care scot pe bandă asemenea agenți împotriva propriilor ţări de origine? Ce ziceti, domnule ambasador Alfred moses? Nu credeți că s-a depășit orice măsură şi că degeaba ne daţi dvs. asigurări, de vreme ce şefii dvs. pregătesc o armată de asasini potențiali, care abia așteaptă sfîrtecarea României? F Tot din America ne-a venit, zilele acestea, mastodontul de 142 de kile, Cornel Dumitrescu. Animalul s-a dus glonţ la aşa-zisul ziar „Ziua“ unde a făcut nişte declaraţii de paznic de noapte prins la furat lubenițe: „Atît românii din Statele Unite, cît şi Administraţia Americană (?!) acordă un tot mai mare interes ziarului dvs., care este apreciat drept cel mai incisiv şi curajos din presa românească“. Pentru un taximetrist care îi buzunăreşte pe negrii beţi, e, totuşi, cam mare obrăznicia de a vorbi în numele Administraţiei Americane! Ca şi în cazul lui Ficeac, şi acest prăpădit de agent benevol C.I.A. a fost trimis în România cu treabă. Care treabă? Aceea de a dovedi că Ion lliescu a fost K.G.B.-ist, ceea ce e o aberaţie. Şi, probabil, aceea de a mai aduce o valijoară de bani, de pe la nişte oficine secrete, pentru ciumatul ziar. Un lucru e cert: securist la securist trage, fiindcă şi Dumitrescu, şi Stănescu au fost informatori dovediţi ai Securităţii F Îi anunţăm pe iubitorii de animale că şi-au mai făcut culcuş la noi patru căţeluşi somnoroşi, pripăşiţi de la o margine de cimitir. I-am spălat, i-am vaccinat, i-am alăptat, le-am pus şi fundiţe roşii sau albastre, aşa că îşi aşteaptă noii părinţi vineri, 21 iulie, între orele 10,00 şi 16,00, la sediul revistei noastre din Calea Victoriei nr. 39 A. Veniţi negreşit! F Scriitorul Eugen Teodoru împlineşte, la 24 iulie, un număr de ani, nu vrea să se ştie cîți, că e cochet. Atît de cochet, încît amicul şi colegul lui de Şcoală Militară, Eugen Barbu, l-a ales ca prototip al eroului Teodat Pularnicul, din romanul cu „cheie“, „Princepele“. Îi dorim sănătate şi „La Mulți Ani“! F Excelentă emisiunea politică difuzată în direct pe programul II al Televiziunii Române, luni seara. Foarte bună şi convingătoare prestaţia miniştrilor Florin Georgescu, Mircea Coșea şi a secretarului general al Guvernului, Viorel Hrebenciuc, care l-au băgat în corzi pe Vartan Arachelian F În Parlamentul Europei a scos din nou capul un şarpe care tot îi mușcă pe români de opinci de vreo 40 de ani: degeneratul horthyst otto de Habsburg, trăzni-l-ar Dumnezeu! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iulie 1995)

Scrisoare adresată Primarului General al Capitalei, Dan Nicușor

Îți mai aduci aminte, Dan?

Sînt vremuri tulburi pentru România, iar dorința ca generația mea să participe cumva la limpezirea stării de fapt din această țară s-a spulberat odată cu venirea în zona politică a reprezentanților unei generații poate prea mult încercate. Nu am avut curajul să intru în acest cerc mizerabil al politicii în anii ʼ90, așa că nu am dreptul să mă plîng că am pierdut 30 de ani, pentru că am participat – fără să vreau, evident, dar purtat de curentul vieții – la împlinirea viselor sau a proiectelor altora, pentru că am vrut să nu mă murdăresc de rahatul în care toți politicienii agreați de Sistem înoată. Cîțiva dintre cei cu care am făcut armata la TR (termen redus –n.red.), la Școala de ofițeri în rezervă 01184 ,,Al. Ioan Cuza”, din Bacău, în perioada 1988 – 1989, au ajuns să manevreze jocurile în sfera politicii, făcînd mult rău unei majorități în schimbul unor foloase personale sau de grup. Este evident că așa se întîmplă. Unul din cei cu care am cătănit a fost ministru de Interne o perioadă, alții au fost în lina a doua a politicii, dar se pare că cel mai sus a ajuns actualul Primar General al Capitalei, Dan Nicușor. Sau așa crede el. În septembrie 1988, cînd l-am cunoscut, era destul de arogant. În fond, dintre toți colegii mei, el era singurul care cîștigase două olimpiade internaționale de matematică. Fusese la Havana și la Sidney, performanță greu de atins pentru restul colegilor săi. Pentru unul ca mine, care nu ieșisem din țară decît cîteva ore la Ruse, în 1981, el era un fel de semizeu. Îl înconjuram cu căldură, era pentru noi un fel de bibelou și îi toleram cam toate mofturile. Îmi amintesc că, întrebat fiind dacă a văzut canguri în Australia, a răspuns că da, și că încercase să îi hrănească cu biscuiți. Avea un zîmbet cuceritor, era prietenos și oarecum naiv în multe situații, dar pe măsură ce constata cît de apreciat era, sîmburele aroganței devenea din ce în ce mai greu de ținut în frîu.

Tu ai fost tratat cu mult respect de către toți, fie că erau ofițeri, soldați, sau doar subofițeri. În fond, nesuferitul plutonier Romașcanu era amabil cu noi toți, chiar dacă bocancii ne erau prea duri uneori sau ciorapii prea puțini. Noi te înconjuram întotdeauna cu căldură pentru că veneai mereu cu ceva nou, iar eu personal mă consideram norocos să îți fiu coleg, chiar dacă știam că tu, ca olimpic la matematică, ne considerai pe toți inferiori. În fond, îți amintești uimirea cu care mi-ai spus, într-o zi, că nu te așteptai ca eu, ,,un simplu TCM-ist”, să rezolv o problemă înaintată tuturor colegilor în acea seară de octombrie, în barăcile insalubre din Călărași, unde eram detașați la munca cîmpului? Îmi amintesc și de poezia pe care ai compus-o în timp ce ploaia mocănească ne îndemna la somn. Îți mai amintești cele trei versuri? ,,Poaʼ să ningă, poaʼ să plouă/ Am saltea Relaxa nouă/ Mi se rupe … în două!”. Ne distram cu toții; eram tineri și eram, cu toții… umani. Valorile cu care am crescut ne defineau, iar solidaritatea era una dintre ele. Chiar eu, în prostia mea, am greșit față de toți cei care mi-au fost alături, dar mi-am învățat lecția. Știi… la testul de rezistență, cînd Dan Catană a oprit tot plutonul pentru ca eu să vă ajung din urmă… Oare de locțiitorul comandantului de pluton îți mai amintești? Un om deosebit, un coleg bun și bine instruit la liceul militar pe care l-a absolvit, asemenea adjunctului lui, Maier.

Nu se poate să fi uitat zilele în care, la munci fiind, ne umpleam vestele militare de suc de roșii care, în combinație cu praful, se transformau în adevărate platoșe. Cum nu cred că ai uitat nici modul în care le priveam pe fetele de la Automatică, deși era clar că noi aveam o ținută deplorabilă pentru că nu aveam apă și pentru că mîncam în castroanele nespălate pe timp de zi, iar mîncarea de seară se punea peste cea primită la prînz, fără nici o clătire. Cu toate astea, nimeni nu se îmbolnăvea, nimeni nu răcea și toți aveam moralul ridicat.

erai geniul cu care ne mîndream, dar ai uitat că noi toți eram vîrfurile unei generații întregi, studenți specializați în multiple domenii, în timp ce tu erai doar un matematician genial. Din acest motiv, Dan, lumea a început, treptat, să se depărteze de tine. Nu mai erai primit în grup, iar cînd noi săream gardul nu veneai cu noi. Cînd ne-ai cerut să-ți arătăm locul prin care ieșeam, ți l-am indicat, dar tu te-ai grăbit și ai sărit gardul exact în capul comandatului unității, colonelul Palade, care te-a sancționat cu cîteva zile de arest, chiar dacă tu îi meditai fiica la matematică. De fapt, din acest motiv, tu, Oncete și cu mine am fost lăsați să plecăm ultimii din unitate în aceea zi de 29 iulie 1989, ca să curățăm totul și să facem sectoarele. Oncete greșise cu dispariția unor mantale, iar eu trăsesem foc automat în streașina unui depozit. Prin urmare, noi trei am părăsit unitatea ultimii. Oncete avea tren, așa că a plecat repede. Noi doi, însă, am stat pînă tîrziu. Eu îmi dădusem foc la valize, la propriu, dar tu aveai o valiză grea, plină de cărți, pe care te-am ajutat să o cari pînă la gară. Am pus o undeva, în zona de bagaje, ca să nu fim nevoiți să o cărăm prin tot orașul, și ne-am dus la film la grădina de vară din Bacău. Cînd ne-am întors la gară valiza ta fusese ridicată de altcineva, pentru că tu, aerian din fire, ai pierdut documentul și altcineva, un bandit incult, ți-a ridicat valiza și a vandalizat-o, noi găsind-o pe șine, făcută praf, călcată de tren și cu toate cărțile tale distruse. Știu cît ai suferit atunci din această cauză. Ne-am luat la revedere la ușa trenului. Tu ai plecat spre Făgăraș, orașul tău natal, iar eu spre București, orașul care m-a adoptat. Ne-am revăzut abia peste un an, prin ʼ91, dacă nu mă înșel. Tu erai rebel, cu plete și cu o mașină Dacia 1100, cu care cărai navete de bere. Matematicianul din comunism se transformase într-un antreprenor local, care vindea bere în Grozăvești, în timp ce eu procedam la fel, dar în Regie. Revederea noastră a fost una foarte frumoasă, iar apoi ne-am reîntîlnit în 2012, atunci cînd eu te-am sunat pentru a te felicita pentru decizia de a candida la Primărie. Eram mîndru că un tînăr din generația mea a luat taurul de coarne și m-am decis să te ajut cu tot ce pot. Și chiar am făcut-o, așa cum am putut și după resursele mele. Am scris și un material în care încurajam bucureștenii să te voteze. Am crezut în tine 100% și mă certam cu oricine spunea că ești omul PDL.

Eram colegi de pluton, Nicușor era în grupa a treia, eu în grupa a patra. Locuiam în același calup de paturi. Lîngă mine stătea Codruț Pînzaru, fiul marelui caricaturist PIM, iar dedesubt un băiat care fugea ori de cîte ori mergeam la dușuri – Valentin Vasu, student la Fizică, originar din Constanța. Nicușor Dan era coleg de pat cu el, fiind nevoit să îi suporte comportamentul uneori enervant, dar și cu Diaconu, un băiat din Iași, al cărui bruxism ne îngrozea în fiecare noapte, sau cu Ionel, un băiat din Vaslui, care dormea mereu îmbrăcat, de teamă că, dacă suna alarma, nu a fi avut timp să se echipeze în timp util.

Comandantul de grupă al lui Dan Nicușor era un tip extraordinar, Gheorghe Dobrescu, student la TCM, asemenea mie, cu o blîndețe și o naivitate ascunse în spatele unui chip mult prea bătrîn pentru cei 18 ani pe care îi avea. Eram tineri, studenți, fericiții promotori ai valorilor generațiilor din urmă. În acele vremuri, intratul la facultate însemna enorm, iar noi, ca studenți TR, eram foarte bine priviți de comunitatea noastră, dar și de comandanții noștri de pluton, căpitani sau locotenenți.

Îți amintești, Dane, de căpitanul nostru de pluton, Botezatu? Sau de cel de campanie, Kramer? Sau de locotenentul plutonului patru, cel tînăr, care ne-a uimit cu chelia lui cînd și-a dat prima dată chipiul jos? Noi eram oarecum niște protejați în armată. Eram artileriști, nu ,,pifani”, și, observînd traiul pe care îl duceau cei de la Infanterie, noi eram clar niște norocoși. Din cînd în cînd trebuia să plimbăm obuzierele 122, cu două roți, pe care la început abia le mișca un pluton întreg, pentru ca spre final de armată o grupă de 6 - 7 oameni să alerge cu ele prin unitate de parcă erau niște jucării. Tu erai PSL-ist, o armă prea mare și prea puternică pentru un visător ca tine. Cumva, eu îi invidiam pe cei care aveau acest rol în grupă, pentru că PM-ul meu nu avea lunetă, iar planurile mele erau ca la tragerile următoare să încerc și eu tragerea cu PSL-ul.

Dar de nepotul generalului Horopan, pe atunci șef al Infanteriei și tancurilor, care, ori de cîte ori primea inspecția unchiului ținea morțiș să nu fie tratat preferențial, îți aduci aminte? Un om cu totul deosebit al cărui nume regret că l-am uitat, spre deosebire de nepotul lui Milea, pe atunci ministru al Apărării, care a fost văzut doar de trei ori în unitate – la început, la jurămînt și la sfîrșit. În rest, patul lui, care era chiar lîngă al tău, Dane, a fost mereu gol. Nu se poate să îl fi uitat pe Cristian Cojocaru, ,,pinguinul” care ne provoca insomnii pentru că sforăia atît de tare încît trebuia să fie întos în pat. Era, desigur, un ,,pilos”, tatăl lui fiind șeful unui releu de televiziune, care înregistra filme din Occident pe care le dăruia ofițerilor, fapt pentru care își permitea să ne trateze cu superioritate. Dar de colegul său, Agheniței, și el ,,pilos”, fiu de colonel? Dar de Alin Vărgatu îți amintești? Un aristocrat pur, bucureștean, membru al unei familii cu totul deosebite. Sau de colegii tăi de matematică: Protopopescu, zis și ,,Gîscanul”, și Ion Stan, care dormea cu ciorapii la nas de nu putea nimeni să suporte duhoarea, dar în preajma cărora el dormea lemn? Pe primul știu că într-o noapte l-am cărat cu patul în spălător, provocîndu-i o reală nedumerire la trezire, în timp ce al doilea era atît de izolat, încît în afară de a trage de fiare nu făcea nimic. Dar de Filip, APV-istul pur sînge îți aduci aminte? Cel care lua armata în serios? Mulți își doreau să îi ofere o lecție, dar planurile au rămas la nivel de intenție. Sper ca acum să se bucure din plin de viața de militar, pentru că era student la Academia Militară, secția Rachete. Rachete pe care nu le mai producem în prezent pentru că politicieni ca tine au distrus tot.

Cei menționați sînt oameni cu care am petrecut timp prețios și care poate că au avut de suferit în viață pentru că tu ai trădat valori pe care la acel moment le împărtășeai. Eram tineri lipsiți de viziuni politice, dar știam că prin aportul nostru puteam face un bine țării. Eram viitori ingineri, matematicieni, fizicieni etc. Viața, Revoluția ne-au împrășitat în toate colțurile lumii. Tu

Dar, între timp te-ai transformat. Deputăția te-a luat de cap, iar Primăria te-a înnebunit de-a dreptul. Țiam spus că îmi doresc să bem o cafea la tine la birou, dar nu pentru a-ți cere ceva. Voaim doar să te rog să rezolvi ceva ce alt rebut politic, pe nume Firea, cea care a parazitat Primăria Capitalei, nu a reușit: toaletarea unui pom imens din curte, care la prima furtună poate să îmi distrugă casa. Încerc asta din 2017 și sîntem în 2021. Credeam că o cafea cu un fost camarad care să nu îți ceară nimic altceva decît o tîmpenie nu îți va coborî rangul de așa-zis Primar General al unei capitale europene. În fond, nu ești decît o marionetă, Dan, dar uite că semnătura ta este necesară pentru a-mi rezolva problema. Dacă e atît de scump, aduc eu cafeaua, eventual și o oglindă în care să vezi cît de penibil ai ajuns, cît de mult ai decăzut. Erai un geniu, un simbol, iar acum ai ajuns omul de paie al unor bandiți, care se folosesc de tine. Ai trădat principiile unei generații și ai compromis, alături de alții, viitorul generațiilor următoare. Poate că undeva, în întunecimea minții tale, mai există acea sclipire necesară pentru a înțelege că ai de ales între a rămîne un primar dezastruos și a redeveni omul bun pe care cîndva noi, acele mici vîrfuri de altădată, îl apreciam. Timpul nu este pierdut, dar nici istoria nu iartă. Noul tău București arată atît de rău încît îmi aduce aminte de catastrofala administrație a lui Halaicu, un bandit care a furat mai mult decît a construit în acest oraș. Acum rămîne să vedem dacă și tu, asemenea lui, o să ai conac la Mogoșoaia în valoare de 10 milioane de dolari.

TAno

P.S: Am apreciat faptul că ai demisionat din USR atunci cînd s-a pus în discuție subminarea valorilor tradiționale. Abia deveniseși tată, iar demisia ta m-a făcut să sper și să cred că în spatele zîmbetului tău, uneori naiv, alteori de-a dreptul tîmp, se află, totuși, un om.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Infinitul albastrului etern

Omul nu mai scotea un cuvînt. Stătea cu privirea pironită către un punct fix, în tavanul casei, în care numai el știa ce vedea și cu cine vorbea. Din cînd în cînd, doar buzele i se mișcau... Se gîndea poate la somnul de peste noapte, deși numai somn nu i-a fost după ce i se întîmplase cu o seară în urmă cînd, dintr-o ceartă cu sine, era cît pe-aci să pună punct ultimului fir de iarbă crescut anapoda pe pajiști cu melci zurlii și ploi sihastre. Reflecta la toți cei pe care îi ajutase fie cu o vorbă bună, fie cu bani, ba chiar oferindu-le adăpost, în casa lui, unor rude, dîndu-le cîte un pat cald și un blid cu mîncare... Așa a crezut el că e bine să facă, respectînd cu sfințenie religia în care s-a născut și pe care o moștenise de la ai lui, de pe vremea cînd era copil și învăța alfabetul fluturilor și cîntecul greierilor din talpa casei părintești... Acum, toate acestea îi trec prin minte ca imaginile unui film de război... De aici îi vin toate neînțelegerile cu oamenii pe care i-a cunoscut și care l-au tras pe sfoară, amăgindu-l cu una, cu alta, încît azi, din cauza bunătății lui, a ajuns la margine de prăpastie, plîngîndu-și singur de milă. Și omul, ca un înger, zi de zi, ceas de ceas, s-a rugat pentru dînsul și pentru cei apropiați, ca bunul Dumnezeu să le poarte de grijă întru sănătate și bucurie... Din nefericire pentru el, ca om bun și milostiv, de toată agoniseala lui din decursul anilor s-a ales praful. Poate că făcuse prea mult bine, dînd din buzunarele lui ultimii bănuți celor care îi cereau. Poate aici greșise, încît astăzi, cu ochii tulburi de nesomn, nu-și mai găsea liniștea, gîndindu-se cu tristețe la tot ce-a fost, știind că viața lui nu va mai fi ca înainte. O viață în care mai mereu a căzut la pămînt, dar de fiecare dată s-a ridicat ca un brav învingător, pentru a continua lupta cu ea. Prietenii lui au fost acei oameni care au știut a se folosi mereu de el, dar, pentru aceștia, persoana lui nu a mai contat, mai ales în ultimul timp, cînd puterile l-au lăsat, iar anii s-au așternut peste trupul său firav, lovit de necazuri, de trădări și umilințe, pînă ce a ajuns de nerecunoscut... Dintr-un bărbat frumos și voinic cum a fost, acum este o mînă de carne depozitată pe niște oase măcinate de boli... Se gîndește cu reproș că nu a fost în stare să trăiască în demnitate și să nu dea importanță lucrurilor care nu i-au făcut bine niciodată, dimpotrivă, și acum, parcă toate s-au întors mai abitir împotriva lui. Pînă și păsările din frunzișul copacului de sub geamul casei nu se mai aud cîntînd ca odinioară. Acum e acasă, într-o locuință închiriată,

într-un cartier cu oameni sărmani, petrecîndu-și timpul cu cititul Bibliei... Așa a văzut el în casa copilărirei sale, cu părinți de la care nu a primit nimic, doar viața pe care i-au dat-o și cu care, în aceste momente de cumpănă, chiar că nu mai are ce să facă... La ce să fie bună, într-un trup ca o fîntînă părăsită la margine de drum, sau ca o livadă invadată de omizi?... Și omul fusese frumos, ca o rugăciune de seară, ca un pom în floare, ca un izvor cu apă limpede... Copleșit de gînduri, caută răspuns la toate acestea, certîndu-se cu nenorocul său în viață, iar acum, cînd lumina soarelui e tot mai palidă pentru el, că abia o mai zărește prin ochelarii cu multe dioptrii, pare că toate s-au întors la el, ca un bumerang întru suferință. Lozul lui a fost necîștigător la venirea sa pe lume. Cu toate acestea, nu a stat departe de semeni și de natură, ci, atît cît i-au permis împrejurările, a privit cu încredere la tot

ce i-a oferit lumea, societatea, fără să se fi gîndit măcar o clipă că oamenii sînt lași, trădători, profitori... Soarta i-a scos în cale tocmai pe aceia care astăzi i-au întors spatele, făcîndu-l să se gîndească dacă merită să mai fii om al acestui pămînt... Și plouă cu raze de stele, și ninge cu petale de curcubeu peste zbuciumata lui ființă, venită parcă din lumi împărătești spre a se spovedi aici de toate păcatele. Și să o ia mereu de la capăt, în infinitul albastrului etern... Așa i-a fost lui dat să pătimească pe această lume nepămînteană!

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Tradiþii ºi obiceiuri de Paºte

Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști, începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopții, cînd se spune că mormîntul sfînt s-a deschis și a înviat Christos. Românii vin la Slujba Învierii pentru a lua lumină. Potrivit tradiției, în această noapte, în biserică se sfințește pîinea numită

paști, fie sub formă de anafură, sau anafură amestecată cu vin (în vestul țării). În Bucovina, această pîine, sub formă de prescuri, este adusă la biserică de femei, în Vinerea Mare, cînd se slujește Sfîntul Maslu. Iar în zona Banatului este adusă de o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin și vase. Puteri deosebite i se atribuie și lumînării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă în caz de grindină, furturni sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizînd noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte. Seara sau la miezul nopții, cînd oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumînări la mormintele celor morți din neamul lor.

În dimineața zilei de Paște, există obiceiul, în zona rurală și nu numai, să se pună într-un lighean apă proaspătă, un ou roșu și o monedă

În fiecare an, la 29 aprilie, poporul român sărbătorește Ziua Veteranilor de Război, în onoarea tuturor militarilor români care au luptat în cele două conflagraţii mondiale, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României.

Veteranii de război

Bătrînii – veteranii de război, Simbolu-atîtor șiruri de bărbați, Mai viețuiesc vremelnic printre noi, Puțini, și astăzi, tot mai neglijați

De parcă-i vina lor că mai trăiesc

Și soarta le-a surîs din iad să scape

Ca să se-ntoarcă-n locul strămoșesc, De mame și de frați să fie-aproape

Se plimbă tot mai singuri printre cruci

Că frații lor de arme-au dispărut

Și sînt priviți de parc-ar fi năluci

Uitate pe pămînt de-un veac trecut

Dar sînt eroi ca toți eroii rupți

Din cronici, dintre gloanțe, de pe front

Cînd pentru Țară și Dreptate lupți, Deschizi pe cer de neam un orizont

Și pentru cel ce simte că-i român, Eroii României nu-s muriți, De-s vii sau sub pămînt, eroi rămîn

Și-n fața lor să ne plecăm smeriți.

ELIS rÂPEAnU

de argint. Toți membrii familiei se spală, pe rînd, cu această apă, spunîndu-se că, astfel, vor fi rumeni în obraz, adică sănătoși tot anul, mîndri și curați, la fel ca argintul. În unele sate, în lighean se pune și o crenguță de busuioc, existînd credința că, spălîndu-te cu acea apă, vei fi onorat ca busuiocul.

Mai sînt și alte superstiții, dintre care amintim:

- se spune că ouăle care sînt vopsite sau încondeiate în joia dinainte de Paști (Joia Mare) îi protejează pe cei din casă de suferințe și necaz;

- în Joia Mare, sau de ,,nunta urzicilor”, aceste plante înfloresc, își schimbă gustul și nu mai trebuie consumate;

- în Vinerea Mare, gospodinele nu au voie să țeasă, să spele sau să toarcă lînă, pentru a nu o supăra pe Sfînta Vineri. De asemenea, nu este bine nici să coasă sau să coacă pîine ori cozonaci;

- în ziua de Paști se spune că nu trebuie să arunci cojile ouălor roșii afară, că-ți arunci norocul și rodul;

- cojile de ouă nu se aruncă în foc, crezîndu-se că apoi ar pieri puii din ouăle de sub cloști; după alții, că din cenușa lor naște pecinginea;

- pentru ca anul să fie unul lipsit de grindină, există obiceiul ca sătenii să îngroape ouă roșii la marginea terenurilor agricole.

Polemici «

Relaþia epigramei cu lumea bărbaþilor

I-am cerut părerea agerei, iscusitei epigrame cu cine să începem această plimbare, în care lumea vrea să ne conducă: în cea a doamnelor sau în cea a domnilor?

Ce doamnă și domni, coniță, mi-a răspuns ea, unde mai găsești azi așa ceva? Nu vezi că, în toate adresările – implantate pe ecranele TV și în luările de cuvînt ale tuturor, chiar și ale piticaniilor, nu există decît tu, voi, voastre, ce mai? domnul „dumneavoastră” și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul! Știu, ai mare dreptate, și pe mine mă doare asta, a dispărut politețea care nu costă nimic, dar te pune într-o lumină favorabilă care te avantajează. Eu te întrebam dacă vrei să începi acest periplu cu bărbatul, sau cu femeia. Cu bărbatul, binențeles! Nu ei, bărbații, în număr foarte mare, mă nasc? Cum adică te nasc bărbații? Ai văzut tu bărbat care să… dar, de fapt, pe unde ar scoate copilul? Ei, și tu, coniță, eu nu sînt copil-om, sînt un copil năstrușnic al literaturii române și cei mai mulți care mă scriu sînt bărbați, deci ei sînt tații mei! Bine, bine, am înțeles, eu mă speriasem că te-ai dat și tu cu ăi care amestecă genurile umane, le confundă, atribuie unui gen virtuți pe care le are celălalt gen, în fine, te rog să mă scuzi că mi-a trecut prin cap că te-ai bolînzit și tu. Dar să reluăm întrebarea, în lumina existenței: de ce cu bărbatul? Păi, în primul rînd, ca să nu-i supărăm! Să nu ne punem rău cu ei, că ei sînt la cîrmă! N-ai văzut c-au dispărut femininele la denumirile de profesori? Peste tot: profesor (chiar și educatoarea și învățătoarea – dar asta e altă poveste), doctor, farmacist, judecător ș.a. Degeaba cuvîntul tată, articulat e și tatăl, și tata, ar trebui să fie la fel și mamă – mama și mamăl! Lasă, fetiță năzbîtioasă… Acum, eu sînt băiatul năzbîtios al literaturii, am în mînă un arc cu săgeți epigramatice care pișcă numai… Bine, bine, văd că, la vorbărie, te pricepi… Cum să nu mă pricep, oare nu cu vorbele, cuvintele, vocabulele frămîntate, de autor, ca pe un aluat, mă nasc? Da, așa e, hai să ne întoarcem la bărbat, că pe el l-ai ales! Da tu nu l-ai ales tot pe el? Cu cine ai făcut copiii, că doar n-oi fi d-aia – una-cu alta – care fură, prin injecții, „semințe” de la bărbații altor femei? Nu, răzgîiata și băgăcioasa noastră răsfățată, dar spune-mi odată despre preferința ta! De fapt, sper c-ai dedus că nu e preferința mea, ci e realitatea în care mulțumește-te că încă trăiești, ca longevivă. Din zorii civilizației moderne, se subliniază rolul dominant al bărbatului în societate și în cuplu, deșii scriitorii o-ntorc cum își mișcă vulpea coada, să i se piardă urma prin tufișuri. Honoré de Balzac scria: „O femeie căsătorită este o sclavă pe care trebuie să știi s-o așezi pe un tron”. Pe care tron? Bunica mea spunea tron la scaunul acela, cu gaură la mijloc, instalat în „cabina” de lemn din fundul curții. Dar, fii atentă ce scrie mark Twain: „Ce ar fi bărbații fără femei? În primul rînd, fericiți! (o fi fost homo?) Apoi, puțini, din ce în ce mai puțini”. Și are dreptate! Fără femei cine i-ar mai naște și pe ei? Ei, lasă, că bărbații le iubesc pe femei și le oferă flori…

Bărbatul ei, din seară-n zori, Se-nnebunește după flori… Dovadă c-a iubit pe toate Floricile din șapte sate.

Nu ei sînt cei care s-au bătut în războaie? Da, dar Cînd azi războaiele-s calmate, ’Mnealui, în dorul de-a se bate, Se războiește cu paharul Și îl învinge-adesea, tîlharul!

Să nu uităm de iluminarea lui Adam: Mărului îi gustă seva, Dar, îmbrățișînd pe Eva, Se convinse de-adevărul Că mai dulce-i ea ca mărul!

Ei, dar se mai întîmplă și scăderi de forță: În vara lui, cocoș cu moț, Mai mult bărbat era ca soț;

Spre toamna vieții s-a-ndreptat: Mai mult e soț decît bărbat.

Lui G. Zarafu, cel care aduna mulțime de epigrame, nu numai în antologii, ci și la întîlnirile cu cititorii, că nu-i tăcea gura, i-am spus odată:

Țîșnești cu vorbele rebele

C-așa te-a înzestrat natura; De mor în tine toate cele, O să-ți rămînă vie gura!

Și confratele nostru, Nicușor Constantinescu, care scrie:

Viagra e medicamentul

Ce stimulează instrumentul

Atuncea cînd cu-adevărat Mai e ceva de stimulat!

Știe acest lucru, la cei 92 de ani ai lui, dar îi spunem și noi ceva:

Doar un lucru nu s-a spus –

Că Viagra noastră are Și efecte secundare, Doar la capul cel de sus.

Există un proverb englezesc care spune că „bărbații stăpînesc femeile; femeile stăpînesc bărbații” și-i adevărat, altfel cum s-ar întîmpla anumite scene:

Iubirii lui i-a pus capac

Nefasta zi cînd s-a-ntîmplat

Să-l prindă ea cu mîța-n sac –De fapt, c-o mîță blondă-n pat.

De fapt,

Bărbatul e copilul nimănui

Atîta timp cît n-are o nevastă

Și, cînd o are, pe cuvîntul lui, Susține că tot dînsa-i stă în coastă!

Dar el aduce laude nevestei cînd îi dă să mănînce fasole:

Bărbatul meu secrete n-are Cînd este vorba de mîncare –Cumva fasole de i-am dat, Tot blocul află ce-a mîncat!

Iar cînd n-are mîncare, își gătește singur, crudă, arsă și-afumată. Se convinge că e greu fără ea și visează lansurătoare:

Femeie înger căuta S-o aibă în „ograda” sa; Aflat-a, după jurămînt, Că îngerii nu-s pe pămînt.

Să nu uităm că, în general, bărbații sînt solidari: Prietenia între doi bărbați E legătura sfîntă ca-ntre frați, Dar unii, strîns lipiți, se strîng de gît, Lipiți și chiar mai mult decît atît.

Că vremurile se cam schimbă și fiți atenți la parcul de la Operă:

Kurlanzii, împînziți pe-alei Pretind și dreptul marital

Că nu ne tragem din femei, Ci din Traian și Decebal.

S-au produs ne-nțelegeri la o „nuntă”: Se-nsoară Johny cu Serghei Și-ajunși în față la altare, Se ceartă socrii între ei Că nu știu care-i socru mare! În fine, treaba lor, facă ei ce vor, dar să ne lase pe noi, românii, în pace, cu tradiția noastră de oameni la locul lor. Iată ce gîndea un caporal despre gradele mai mari: Întîlneai, mai ieri, frecvent, Grad de sublocotenent, Însă cred c-ar fi normal Și-unul de „subcaporal”.

Așa s-a mai schimbat Kalimera, că multe femei nu se mai lasă ciomăgite: Țipa, în mînă c-un ciomag Că șef doar dînsul este-n casă, Că pune, de-azi, picioru-n prag… Pe prag l-a pus, doar ca să iasă.

Maxime ºi cugetãri despre bãrbați

♠ Bărbatul trebuie cunoscut fără să te miri de ceea ce descoperi. Cînd dai de unul mai puțin rău decît ceilalți, îl iei, nu mai stai pe gînduri.

MARIN PREDA

♠ Bărbații puternici, cînd iubesc, au un suflet tare copilăresc. BALZAC

♠ Bărbatul adevărat vrea numai două lucruri: primejdia și jocul. De aceea își vrea femeia ca jucăria cea mai primejdioasă. FRIEDRICH

NIETZSCHE

♠ Bărbații afirmă întotdeauna că ei pun preț pe frumusețea interioară a femeii. Ciudat este că ei privesc în cu totul altă parte. MARLENE

DIETRICH

♠ Bărbatul ideal este cel la care visează toate femeile, dar pe care nu-l cunoaște nimeni. ANNA

MAGNANI

♠ Un bărbat care iubește se uită pe sine. O femeie care se iubește, le uită pe celelalte femei.

DAPHNE DU MAURIER

♠ Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie, atîta timp cît nu o iubește. OSCAR WILDE

♠ Numai împreună bărbatul și femeia formează omul complet. IMMANUEL KANT

♠ Un bărbat care se teme de întuneric este de înțeles. Tragic este însă cînd bărbații se tem de lumină. PLATON

♠ Un bărbat deștept nu face toate greșelile; le mai dă și altora această șansă. WINSTON

CHURCHILL

♠ Conștiința de sine a unui bărbat este definită de capacitatea sa de a obține rezultate. JOHN

GRAY

♠ Bărbații nu au respectat frumusețea... au folosit-o. NORA ROBERTS

♠ Ce e mai rar pe lume decît un bărbat? Nu văd decît copii pretutindeni. Copii bătrîni, care se joacă cu tristețe. ALFRED DE VIGNY

♠ Dragostea este efortul pe care îl face un bărbat pentru a se mulțumi cu o singură femeie.

PAUL GERALDY

♠ Bărbatul e stîlpul casei. PROVERB

ROMÂNESC

Mai are și el dreptate cîteodată: Să-ncepem, deci, cu începutul, Așa cum ne-a-nvățat Scriptura: Adam a inventat sărutul Să-i mai astupe Evei gura.

Dar și ea îl îngrijește cînd el nu se simte bine: Ți-am pus la îndemînă hapul, Înghite-l cu un pic de ceai, Da-i bine că te doare capul –Așa mai știm și noi că-l ai.

Uneori, bărbatul face o alegere judicioasă: Frumos și bine situat, Un controlor s-a însurat C-o divorțată, încîntat Că ia un bun verificat.

Orice-ai face, orice-ai drege, el e cu ochii pe ea: Dascălul din facultate

Umblă după măritate, Însă dascălul din strană Stă cu ochii pe vădană.

Încheiem cu-n adevăr pe care cred că și ei îl știu, dar nu s-au gîndit la el: Cînd viața îți oferă cheia, Constați că răul e spre bine

Că de-o să mulțumești femeia, Te mulțumești, de fapt, pe tine.

ELIS rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Dezamăgire, tristețe, mirare

- cîte

un pic din fiecare –

Nu de mult, omenirea era corp comun cu Natura. Marea te îmbrățișa, muntele te ozona, pașii te purtau acolo unde doreai. Cine și-ar fi putut imagina că, într-o bună zi, atît de stupid, pe mapamond va domina Covid? Invizibil și perfid, ne-a declarat război și, fără arme, milioane de oameni a trimis la moarte. Mii de oameni au fost îngropați dezbrăcați, închiși în saci cu un fermoar.

Lumea a amețit de perversul Covid, speriată și zilnic agresată de obsesivul îndemn ,,Spălați-vă pe mîini!” sau ,,Păstrați distanța socială!”. Nici vorbă de intimitate, un sărut te poate duce la moarte! N-au scăpat de ea nici cei din lumea muzicii lăutărești care, în viață, au cîntat pentru speranță: Cornelia Catanga, Nelu Ploieșteanu, Gabi Luncă. Un distins reporter de la un post TV le-a adus un omagiu, nu însă înainte de a preciza că ,,personal, nu ascult astfel de muzică”. Dacă tăcea, filozof rămînea.

Pe străzile Capitalei, manifestațiile ,,înmuguresc” în fiecare zi din această primăvară, acuzîndu-i pe guvernanți pentru modul în care NE CONDUC. Spre CE? Avînd agende de partid sau personale, atît s-au priceput: au pus lacăte pe ușile de spitale, evacuînd, în miez de noapte, persoane abia operate,

care aveau nevoie să fie corespunzător tratate. ,,Noaptea minții”, cum ar spune Mircea Badea, pe bună dreptate. Dacă așa ceva s-ar fi întîmplat în regimul de ,,tristă amintire”, ar fi fost catalogat drept un act de SABOTAJ. În prezent, se poate spune LIPSĂ DE RĂSPUNDERE și, așa cum se știe, chiar de omenie... La televizor, ,,Mai-marii” din Guvern și Parlament se învinuiesc reciproc. De cele întîmplate, mai cu seamă în Sănătate, se dă vina pe fosta Securitate. Fie iertată!

,,Acum societatea e-o junglă de fițe Uzină a morții e orice spital.

Justiția? Plină de porci și pipițe Te face, din om serios, criminal”.

(C.V. Tudor)

În sfîrșit, cîndva, Covidul va pleca, aerul va rămîne poluat, muntele defrișat, ciocîrlia nu va mai cînta România, ciocănitoarea nu va mai bate toaca, iar baciul Ion va deveni ,,Cel fără de Țară”. Brazii ,,măcelăriți”, urcați în camioane, au plecat ,,afară”. Din ei se va construi culcuș pentru ursuleții de pluș, care le va aduce aminte că au fost cîndva castele de brazi moștenite de la daci, prieteni buni cu ursul brun, și că, atunci, cu ácele din cetina lor a fost scrisă istoria acestui popor.

Nu se știe dacă viața va mai reveni în ordinea firii. Deocamdată, ne-au pecetluit masca pe față și o nouă

Prietenia trainică între doi cărturari:

Patriarhul Nicodim ºi Mihail Sadoveanu

Dragostea pentru cărțile de cult, care, de-a lungul vremurilor, au înzestrat Biserica românilor cu neprețuitul tezaur ascuns în paginile acestora, a constituit una din trăsăturile care au definit personalitatea lui Nicodim Munteanu (1864-1948), al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În cursul vieții sale, el a trudit pe altarul devenirii noastre spirituale și naționale, afirmîndu-se și ca un inegalabil traducător și diortositor. Din această perspectivă, între Patriarhul Nicodim Munteanu, ca tălmăcitor al cărților bisericești, și Mihail Sadoveanu, ca renumit mînuitor al condeiului, a luat naștere o trainică prietenie. Despre toate acestea aflăm din istorisirea Arhim. Mihail Daniliuc (Ziarullumina.ro).

Apropierea dintre cei doi a început după 1925, cînd Episcopul Nicodim Munteanu s-a retras din scaunul episcopal al Hușilor la mînăstirea sa de metanie, Neamț. Revenirea lui „acasă” a fost un veritabil act providențial, căci primul război mondial adîncise puternic rănile de pe chipul străvechii lavre. Scriitorul cunoştea bine situația grea a așezării monastice: prieten cu un alt vrednic stareț al ei, arhiereul Narcis Crețulescu, aflase deja despre lipsurile cu care se confrunta aceasta chiar înaintea începerii războiului. În timpul stăreției Arhiereului Nicodim, cunoscutul condeier a poposit din ce în ce mai des în chinovie, obiceiul devenind o frumoasă tradiție; prin anii ’30, la Neamț se întîlneau două „soboare”: cel măreț al monahilor, „condus” de întîistătătorul lor, vlădica Nicodim, și cel al scriitorilor, sosiți, într-un număr din ce în ce mai mare, de la revista „Viața Românească” din Iași, în frunte avîndu-l pe Mihail Sadoveanu. Despre memorabilele întîlniri ale celor două „sinoade” aminteşte și părintele Vasile Vasilache, martor al acelor vremi: „În duminici şi sărbători, cînd cu toţii intrau în biserica «Înălţării Domnului» a lui Ştefan cel Mare, însuşi Vodă de peste

veacuri era şi el în fruntea mulţimilor, închinîndu-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe care Alexandru cel Bun o primise ca dar de la împăratul Ioan Paleologul de la Byzanţ”.

„Ctitorul nou” de la Neamț îl fascina pe Sadoveanu cu erudiția lui

Sadoveanu a asistat la multiplele prefaceri și înnoiri de la Neamț inițiate de vrednicul stareț, îndeosebi după ce acesta izbutise să redobîndească, măcar în parte, vechile proprietăți de dinainte de secularizare. Practic, Nicodim a pus în mişcare mult așteptata înviere a Neamțului, după neîncetatele răstigniri îndurate de-a lungul secolelor. Impresionat de profundele transformări ale chinoviei nemțene, Sadoveanu, în iunie 1936, publica în revista oficială a Arhiepiscopiei Iașilor, Mitropolia Moldovei, un articol elogiator, intitulat „Ctitor nou”, în care realiza o succintă radiografie a rodnicei stăreții a vlădicului Nicodim la Neamț. Între altele, romancierul evidenția: „An de an, toate au crescut, au înflorit; pe lîngă toate ale unei bune gospodării, tiparniţa şi-a luat iar fiinţa, dînd la lumină opere de mîngîiere a sufletelor creştine; seminarul monahal şi palatul cel nou s-au ridicat ca printr-un farmec, drepturile vechi încălcate au fost, în parte, cîştigate. De aceea îl socot pe Părintele Mitropolit Nicodim unul din marii ctitori de la Neamţ. Ar fi îndestulătoare numai asemenea bună lucrare ca să-i ţie faima şi pomenirea în veac”.

Pe scriitor îl fascina și cărturarul Nicodim, a cărui operă o privea cu admirație: desele lor întîlniri i-au făurit în minte planuri alese, inspirate din lucrarea neobositului stareţ nemțean. Într-un amplu studiu, publicat în revista literară Viața românească, în 1929, Sadoveanu întocmea o analiză impresionantă a recentei tălmăciri a Psaltirii, realizată de ierarh în tihna Neamțului, prin 1927-1928. Spicuim din textul sadovenian: „Psaltirea vlădicului

viață. Raiul și Iadul sînt sînt acum pe pămînt, separate doar de-un strănut. Din cauză de Covid, florile plîng, iar miliardele rîd în buzunarele celor fără de căință. Ceilalți îndură MAREA UMILINȚĂ.

Coaliția de guvernare se încaieră iar pe ciolan. Fiecare strigă: VICTORIE! A cui? Poate a vaccinului, cu semn de întrebare: COVIDUL, sau OMUL – cine moare?

,,Nicicînd n-a fost un Paște mai tragic pe Planetă

Explozii, catastrofe, nu-i pace sub măslini

E pentru prima dată cînd Dumnezeu regretă

Că-n lupta altor neamuri se sting mai mult creștini”. (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

Nicodim s-a arătat în taină în pacea de la Neamțu; a înflorit acolo, la apa Ozanei, ca o floare rară a cărei sămînță părea pierdută. Tălmăcirea aceasta nouă se armonizează cu trecutul de cultură al vechii ctitorii domnești, cu munții care fumegă, cu apele care spumează, cu toată poezia măreață a locurilor sfinte, cu mormintele monahilor și a voievozilor, cu sufletul nostru românesc”.

Secretarul scriitorului, Constantin Mitru, spunea că întîlnirile dintre cei doi prieteni se petreceau fie în tihna Neamțului, fie la Iași, unde ierarhul îl primea pe romancier în Palatul mitropolitan, discuțiile lor despre bătrîne vremi ori despre slove vechi și noi întinzînduse uneori pe ceasuri bune. În drum spre casă, tacticos, scriitorul își scotea un carnețel și nota, probabil, aspecte interesante din cele discutate. O temă predilectă abordată de cei doi a fost necesitatea diortosirii cărților bisericești, spre a le înveșmînta în straiele unei limbi accesibile, frumoase, spre „hrana duhovnicească a poporului românesc”, după cum însuși prozatorul spunea. Trudnica lucrare a cărturarului Nicodim a urmat-o, discret, și literatorul. De exemplu, în anul 1927, Episcopul Nicodim tipăreşte Viețile sfinților într-o îndelung așteptată diortosire arhierească. Mi se pare interesant faptul că și Sadoveanu publică, aproximativ în aceeași perioadă, mai multe cărți hagiografice: Din viețile sfinților, 1924, 1926; Spre Emaus, 1924, Sfintele amintiri, 1926.

Diortosirea Psaltirii făcută de vlădica Nicodim prin 1927 l-a determinat pe scriitor să încerce și el o astfel de minuțioasă cercetare. Sadoveanu trudește vreme de cîțiva ani la o traducere inedită a Psaltirii lui David, ajutat de cîțiva prieteni din rîndul comuntății evreiești din Iași și Tîrgu Neamț; din păcate, regimul comunist i-a interzis s-o publice, aceasta văzînd lumina tiparului abia după 1990 (…).

„Înalt în simțire cît Ceahlăul și adînc în gîndire cît adîncul mării”

Prețuirea deosebită pe care Mihail Sadoveanu o avea pentru cel de care a fost legat printr-o frumoasă amiciție literară își găsește ilustrarea în cîteva rînduri pe care scriitorul, după ce a participat la slujba de înmormîntare a distinsului ierarh cărturar, în 4 martie 1948, i le-a dedicat în presa vremii, elogiindu-i personalitatea uriașă, pe care a rezumat-o astfel: „Patriarhul Nicodim a fost înalt în simțire cît Ceahlăul și adînc în gîndire cît adîncul mării”. Arhim. mIHAIL DAnILIUC

File de istorie

Bogdan Petriceicu Haşdeu, deschizător de drumuri

în diverse ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti

Anul acesta s-au împlinit 185 de ani de la nașterea unuia dintre cele mai luminate spirite ale neamului românesc, Bogdan Petriceicu Hașdeu, care s-a afirmat ca filolog, istoric, literat, folclorist, economist, filozof, bibliolog, profesor și pedagog, editor de documente și întemeietor de reviste, orator și om politic.

Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a născut la 16 februarie 1836, la Cristinești, județul Hotin, Bucovina, și a murit la 25 august 1907, la București. Tatăl său, Alexandru Hașdeu, făcea parte dintr-un vechi și nobil neam autohton (Hîjdău), iar mama, Elisabeta Daneș, a fost fiica unui nobil lituanian. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, apoi, împreună cu tatăl său care, fiind profesor, a funcționat prin mai multe orașe. Deși Hașdeu este una din cele mai însemnate personalități ale culturii românești, formația sa intelectuală e mai greu de urmărit. Alexandru Hașdeu a contribuit mult la creșterea și educarea fiului său, i-a dezvoltat gustul pentru citit. Hașdeu citește mult, acumulează, fără a fi selectiv. Pentru ordonarea vieții, este trimis la școala de ofițeri și devine iunker, dar nu se împacă cu cariera militară și părăsește școala. Intră în rîndurile studențimii și în asociațiile studențești este foarte activ în discuții pe toate temele. Hașdeu dovedea erudiție, deși nu urmărea o învățătură organizată. Părăsește după un timp lumea studențească și pleacă, din Muntenia în Moldova, mai întîi, la moșia cneazului Moruzi, apoi se stabilește la Iași în anul 1857.

Bogdan Petriceicu Hașdeu face mari eforturi pentru a se adapta vieții de funcționar public, ca bibliotecar mai întîi, și apoi profesor, viață ce îi impunea anumite limite. Începe activitatea publicistică, punînd bazele revistei România (unde publică primul său studiu istoric ,,Despre Io în titlul domnilor români ai Moldovlahiei și Bulgariei” (1858). Sfîrșește cariera didactică și este numit judecător la Cahul (1858), fiind apoi destituit, ca „nedestoinic”. Revine la catedră, ca profesor de istorie, geografie și statistică, la Școala reală din Iași (1859).

În anul Unirii Principatelor redactează a doua revistă, Foae de istoriă română (1859). În anul următor pune bazele altei reviste, Foiță de istoriă și literatură (1860). Hașdeu pierde postul de profesor și bibliotecar, dar este numit în comisia pentru alcătuirea unei hărți a Daciei vechi, împreună cu Simion Bărnuțiu și Nicolae Ionescu (1860). Hașdeu călătorește în Galiția și la Cracovia pentru cercetări științifice și de artă (1861). Deschide un „Institut privit de educațiune” pentru elevi (1861). Recîștigă posturile de profesor și bibliotecar (1862). Începe publicarea revistei Din Moldova (1862), căreia îi schimbă numele în Lumina (1863). Este destituit din posturile de profesor și bibliotecar pentru nuvela ,,Duduca Mamuca” și are loc primul proces literar din România (1863). Alexandru Odobescu, ministrul Instrucțiunii publice, îl numește pe Bogdan Petriceicu Hașdeu membru în Comisia istorică de cercetare a documentelor mînăstirilor închinate (Comisia documentală – 8 august 1863). Apare, la București, nr.1 al revistei umoristice Aghiuță, avîndu-l pe Hașdeu director și proprietar (3 noiembrie 1863). Din însărcinarea lui Odobescu, Hașdeu scoate primul număr al revistei Archiva istorică a României (8 august 1864).

La 10 iunie 1865, Hașdeu se căsătorește cu Iulia Faliche, din Roșia Abrudului. Editează revista umoristică Satyrul (1866). În 1867, devine fondator și membru în comitetul societății „Transilvania”, ce avea drept scop răspîndirea literaturii și culturii române în Transilvania. Este deputat „roșu” în Colegiul III (1867). Hașdeu face o călătorie de studii în Serbia, Ungaria, Austria, Boemia, Bavaria și Franța (1868), apoi în Serbia, la Mînăstirea Opora (1869), și editează primul număr al ziarului Traian (16 aprilie 1869). Este respins pentru a deveni membru al Societății Academice (august 1869).

La 14 noiembrie 1869, se naște, la București, Iulia, fiica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu și a Iuliei Hașdeu, care devine, în scurta ei viață, o ilustră poetă și o intelectuală de mare amplitudine culturală.

Hașdeu este membru și primul președinte al societății „Românismul” (15 noiembrie 1869). Scoate primul număr din Columna lui Traian (2 martie 1870). Este ținut în arest, bănuit de a fi făcut parte din complotul generalului Al. Candiano-Popescu. Cu ocazia călătoriei de studii în Serbia și Ungaria, Hașdeu descoperă la Belgrad un fragment din ,,Pravila lui Matei Basarab”, la Budapesta, un manuscris pe baza căruia scrie cel mai vechi dicționar valaho-latin, din Secolul al XVIII-lea, căruia îi dă numele de ,,Anonymus Lugosiensis” (1871). Apar primele două fascicole dintr-o lucrare fundamentală a lui Hașdeu, ,,Istoria critică a Românilor” (1872). În anul următor publică „Istoria critică a Românilor din ambele Dacii, sec. al XIV-lea”, Tom. I, vol. I, prilej cu care este decorat de Carol I cu medalia de aur, iar Parlamentul votează un premiu pentru continuarea operei (1873). În anul 1874, apare volumul al II-lea al ,,Istoriei critice”

Bogdan Petriceicu Hașdeu deschide la universitate cursul de „Filologie comparativă”, îmbrățișînd limbile sanscrită, zendică, armeană, elenă, latină, albaneză, celtică, germanică, slavică și limbile romanice, toate în raport cu limba română (1874). Titu Maiorescu (ministrul Învățămîntului public) suspendă cursul lui Hașdeu (1875). Gheorghe Chițu (ministrul Învățămîntului public) reintroduce cursul lui Hașdeu la Universitate (11 mai 1876). B.P. Hașdeu este ales membru al Academiei Române, secția filologică (13 septembrie 1877). Participă la cel de-al IV-lea Congres Internațional al Orientaliștilor de la Florența (sept. 1878). Apare vol. I din ,,Cuvinte den bătrîni” (1878). Merge la Londra, unde studiază la British Museum manuscrisul Evangheliei din 1574 (1880). Este ales membru al „Societății de lingvistică din Paris”, la propunerea lui Michel Bréal (1882). În 1882, Hașdeu devine membru al „Societății enciclopedice române”. În același an, este trimis la Paris, la inaugurarea monumentului lui Jules Michelet. Cu acest prilej, face cercetări în arhivele din Genova (iulie 1882). Devine membru al ,,Academiei Imperiale de Științe din Petersburg” (decembrie 1882) și, un an mai tîrziu, este ales președinte al comitetului ,,Societății Presei Române” (10 februarie 1883). Academia Română îi încredințează sarcina de a redacta ,,Dicționarul limbii istorice și poporane a românilor”(1884). Întreprinde o călătorie la Viena, München și Elveția pentru a studia organizarea învățămîntului (1884). În 1886, apare vol. I din ,,Dicționarul limbei istorice poporane a românilor” (Etymologicum magnum Romaniae), principala lucrare filologică aparținînd lui Hașdeu. Tot în acest an, participă la al VII-lea Congres al Orientaliștilor de la Viena.

La 29 septembrie 1888, se stinge din viață, la București, Iulia, fiica sa, la numai 18 ani. Suferă enorm în urma acestei pierderi, se îmbolnăvește și nu își poate ține cursul la universitate, pe care avea să îl reia abia în anul 1892. Hașdeu este proclamat membru onorific al Academiei din New York (1895). Inaugurează la universitate cursul despre Elementele dacice în limba română (1896). Se retrage la Cîmpina în anul 1897 și vine la București doar pentru a ține cursuri la facultate și conferințe. Se retrage de la Arhivele Statului (1899) și de la catedră (1900). Ține ultima conferință la Ateneul Român, cu titlul ,,Papa de la Neva” (1901). În anul 1902, moare la Cîmpina soția sa, Iulia B.P. Hașdeu. În anul 1906, își scrie testamentul, iar la 25 august 1907 se stinge din viață și este înmormîntat la Cimitirul ,,Șerban Vodă” din București, lîngă fiica și soția sa.

Opera lui Hașdeu este impresionant de vastă, izvorînd dintr-un spirit erudit. După moartea lui, marii învățați s-au străduit a stabili valoarea unei asemenea opere, dar și care din domeniile în care s-a manifestat sînt primordiale.

Nicolae Iorga îl găsea, în primul rînd, filolog și nu istoric, dar recunoștea că ,,în atîtea domenii a fost deschizător de cale sau înnoitor”. Filologul Sextil Pușcariu considera, dimpotrivă, că Hașdeu a ajuns mai tîrziu la lingvistică, pornind de la studiile istorice și că el ,,nu a fost filolog, ci lingvist și istoric”. E drept, cursurile sale de filologie comparată nu mai rezistă astăzi la nivelul la care a ajuns cercetarea; nici teoriile privind originea poporului albanez, nici etimologiile sale preromane și germane. În ,,Cuvente den bătrîni”, el apare ca un mare și competent filolog, iar ,,Marele Dicționar Etimologic” al lui Hașdeu își păstrează valoarea, nu atît pentru bogăția materialului cuprins în el, cît, mai cu seamă, pentru talentul cu care a fost compus.

Hașdeu a fost la începutul activității sale aproape numai istoric. Concepția de istoric național reiese din numeroasele studii privind epoca veche și cea medievală, dar și istoria modernă a românilor. Iar rolul personalității reiese din monografia sa istorică închinată lui Ioan Vodă cel Cumplit. Dar dacă pentru a ajunge la filologie a pornit de la istorie, ca istoric adaugă calitatea de arhivist de seamă și strîngător de documente. Arhiva istorică a României dezvăluie în Hașdeu nu numai un tehnician editor, ci un arhivist de primă valoare, un filolog și un arheolog atît în selectarea materialelor pentru publicare, cît și în sinteza faptelor, un filozof al istoriei. În această ultimă postură, Hașdeu se declară împotriva concepției lui Darwin și a ,,evoluției materiale”, ajungînd la un pozitivism istoric original, vădit în lucrarea ,,Originea civilizației”, unde urmărește realizarea unui sistem propriu de gîndire, avîntîndu-se în metafizică.

Hașdeu se afirmă și în calitate de economist. După ce acumulează teoriile economice care circulau în epocă și cunoaște realitățile din țările industrializate, el se apleacă asupra situației României în epoca mașinismului și a dezvoltării producției de postav, pielărie, cherestea, hîrtie, morărit. Declarîndu-se adversar al teoriei țării ,,eminamente agricole”, el arată că drumul României este cel al burgheziei industriale, care promova industrializarea țării. Hașdeu este cel dintîi economist de la noi care discută problema statului agrar și a celui industrial, cu toate consecințele lor.

Bogdan Petriceicu Hașdeu a preluat de la tatăl său, Alexandru Hașdeu, preocuparea și pasiunea pentru cercetarea folclorului românesc. În lupta sa politică, el caută motive de ripostă în literatura populară, socotind că la racilele societății și politicianismul îngust nu există satiră mai ascuțită decît satira anonimă a poporului. Țăranul român, reprezentantul cel mai autentic al poporului, poartă, după Hașdeu, ,,în mintea și-n sufletul său toate elementele care înfloresc apoi în cultură”. Iar poezia populară e o enciclopedie vădind ce este întregul popor prin acea fire a sa, pe care împrejurările pot s-o ascundă sau să o întunece fără să fie în stare s-o șteargă.

Hașdeu a fost fără îndoială istoric și critic literar. Pe linia aceasta, plănuiește o lucrare de proporții, ,,Istoria literaturii române sub Ștefan cel Mare”, Tomul I, Introducțiune. Limba și literatura populară. Opera n-a fost finalizată, dar în paginile rămase în manuscris, critica la adresa unor autori și opere este remarcabilă. De mare valoare este teza lui Hașdeu privind începutul literaturii române, care poate fi marcat de cea mai veche literatură în expresie slavă. De la critica literară, Hașdeu trece și la estetică, putînd fi considerat primul estetician român. Hașdeu este însă și un literat, creator al unor frumoase opere beletristice. Deși atacată, ,,Răzvan și Vidra” rămîne cea mai reprezentativă și izbutită realizare dramatică a sa. Hașdeu a fost profesor și pedagog, interesat în îmbunătățirea sistemului de învățămînt, dar și orator înainte de a fi om politic. Mircea Eliade găsește o inspirată formulare de sinteză: „Hașdeu este poet, romancier, eseist, moralist, critic, gînditor, profet, filosof al istoriei...”. El face parte din ,,cele mai românești genii creatoare”... este „românul cel mai învățat al Secolului XIX” mIrCEA PÎrLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Polemici « Controverse

O lume care a luat-o razna –printre bani, minciuni și morți

motto: ,,Societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia”.

SALVADor DALI

La ora la care scriu, situația se poate rezuma la următoarele informații: lumea nu a apucat încă să răsufle după ce amenințarea ,,războiului iminent” cu Rusia a trecut brusc, după săptămîni de știri înspăimîntătoare, promovate iresponsabil de ziariști și politicieni, unii chiar de prim rang. România a trecut de la diviziile de tancuri rusești la maneaua Loredanei Groza, care a „tulburat” simțămintele opiniei publice și a generat acuzații de rasism! Și, „nucleară” financiară – o firmă plecată dintr-un apartament de bloc a ajuns în topul miliardarilor lumii, după ce, printr-o bizară procedură bursieră, și-a mărit capitalul de vreo 2.500 de ori pentru că… așa au înțeles ,,investitorii” să facă! Firma cu cifră de afaceri nu exagerată, cu ceva pierderi, cu o ocupație nu foarte clară, dar care brusc a devenit ținta unor investiții uluitoare. Doamne, ajută!

Pe de altă parte, aceeași Românie în care s-au născut genialii afaceriști miliardari riscă să piardă anul acesta zecile de miliarde pe care Iohannis și Guvernul le anunțau ca pe o mare victorie – și construiau deja, în imaginarul gîndirii ,,de dreapta”, autostrăzi, căi ferate și ridicau România la nivelul Occidentului. Și, ca prin minune, un avion al Armatei Române pică în timpul unui antrenament, exact în ziua în care trebuiau votate în parlament 10 proiecte prin care aceeași țară prosperă virtual ar trebui să mai aloce peste un miliard pentru înarmare! Că ne atacă rușii! Și, ca să-i punem la punct pe ruși, le-am expulzat un diplomat, ceea ce, de bun simț, au decis să facă și ei. Dar e bine!

În acest timp, pandemia merge bine, se organizează „maratoane ale vaccinării”, în condițiile în care populația nu mai manifestă dorința de a se vaccina. Da, sînt multe județe în care maxim… 0,1% din populație mai vrea să se vaccineze. Ei bine, Guvernul a scăpat ca prin urechile acului de cădere, după ce progresiștii de la USR și-au pus pe frunte ,,plăcuța suedeză” cu propriile inițiale, acceptînd să le fie scos în meritate șuturi ,,magicianul” Vlad Voiculescu – iar Florin Cîțu să rămînă premier! Dar, stai să vezi, că în colimatorul PSL-ului liberalo-iohannist au intrat ministrul Fondurilor, Ghinea cel cu… ghinion la bani europeni, și Drulă, cel care, în loc să fie călcat de metrou, a vrut să calce el metroul! Oh, iar ca să dea peste nas ,,dreptei” justițiare, se anunță că iese Liviu Dragnea din pușcărie. Mai mult, se confirmă că va apărea un nou mare partid de stînga, lăsînd PSDCiolacu să se apropie, pas cu pas, de progresiștii din USR, la fel cum, pe vremuri, FSN-ul lui Petre Roman s-a apropiat de mirajul Occidentului, provocînd desprinderea FDSN – Iliescu.

Am uitat ceva? Da, poate am uitat că Germania a declarat, prin ministrul de Externe, că ,,Vrem dialog şi vrem să fim un bun vecin al Rusiei”, în timp ce, în România, analistul de politică externă Bogdan Chirieac consideră că ,,Noi nu prea avem relaţii economice cu Rusia”, deci, din punctul ăsta de vedere, efectele expulzărilor reciproce și ale creșterii tensiunilor ,,sînt minore”. Heiko Maas, șeful diplomației germane, sublinia că ,,aceste relaţii slabe cu Rusia nu ar trebui să rămînă în acest stadiu şi, pentru a schimba acest lucru, trebuie să vorbim unul cu celălalt”. România face… ce se vede. De aceea, parcă e mai bine cînd România actuală vorbește de

Loredana și maneliști, decît de ceva serios precum politica externă, guvernare, fonduri și dezvoltare etc. Domne, ce să vezi: peste toate astea vine și Paștele! Cu acest prilej, autoritățile le-au dat voie românilor să meargă la biserică – după lungi negocieri cu BOR și Cultele, în urma cărora preoții au acceptat să ia parte la ,,informarea” poporului cu privire la vaccinuri! Sigur, ce mai contează că, între timp, combinațiile din pandemie au dus la pagube uriașe, la hoții pe bază de ,,lupta cu epidemia” – sau chiar la zeci de mii de morți! Da, ați citit bine! Dar, rețineți – ați citit numai dumneavoastră, pentru că autoritățile nu par deloc interesate.

Deci, în concluzie, este o lume nebună? Păi dacă nu e lumea nebună, înseamnă că sîntem noi!

Dintre toate cele înșirate mai sus, tema morților rămași sub tăcere cred că ar trebui dezvoltată. Descoperirea aparține unei tinere jurnaliste independente, Iosefina Pascal, o idealistă curajoasă, așa cum prea puțini tineri mai sînt în ziua de azi. Și, da, îmi aduce aminte de cum eram noi, tinerii ziariști ai primilor ani ’90, înainte de apariția marilor patroni de presă și a intereselor politice.

E vorba de o anchetă realizată în urmă cu cîteva zile de Iosefina Pascal, din care rezulta un fapt extrem de grav – mai exact o acuzație NUCLEARĂ la adresa lui Iohannis și a celor din jurul său – și anume că, forțînd alegerile parlamentare în nebunia pandemiei, a fost dat peste cap sistemul sanitar, și zeci de mii de oameni au decedat, din lipsă de îngrijire sau pentru că nu au putut fi operați.

,,Iohannis, în dorința de a avea «Parlamentul său», are de dat socoteală pentru creșterea mediei, de la 4.000-5.000 de decese pe săptămînă în 2019 (cînd nu era pandemie), la 7.000-8.000 de decese în 2020, în pandemie”, atrage atenția – cu cifre oficiale! –jurnalista independentă. Și, atenție la aspectul esențial –,,oamenii care au murit în 2020 în luna de campanie electorală NU SÎNT SARS-COV-2, SÎNT BOLNAVI CRONICI”, scrie Iosefina Pascal, subliniind că în plină campanie electorală ,,oamenii mureau pe capete pentru că nu primiseră MEDICAMENTE (au scos medicamentele pentru diabetici, cancer și pentru boli endocrine) și NICI NU MAI AVUSESERĂ ACCES în spitale de aproape un an”. Și, evident, urmau întrebările, în primul rînd ,,CINE RĂSPUNDE pentru aceste DECESE?” și ,,CUM le EXPLICĂ acești așaziși politicieni?”, mai exact cei care au susținut și beneficiat de derularea alegerilor atunci.

De fapt, Iosefina Pascal a făcut nu una – ci două anchete pe această temă. Dacă în prima anchetă jurnalista arăta că la compararea datelor din alte cîteva săptămîni ,,atît din anul 2020, cît și din aceeași perioadă din 2019”, numărul de decese pe săptămînă era ,,foarte SIMILAR în ambii ani, nu se vede o creștere MASIVĂ în anul 2020” – în a doua, Iosefina Pascal a mers mai departe cu analiza cifrelor deceselor săptămînale în România și a comparat ,,decesele (peste 8.000 săptămînal) din perioada alegerilor parlamentare din 2020, adică noiembrie - decembrie, cu aceeași perioadă din anii 2017, 2018 și 2019”. Într-adevăr, în anii trecuți – 2017, 2018, 2019 (an cu alegeri!) - cifrele pentru aceleași săptămîni ale anului sînt între 4.000 și 5.000 de persoane decedate, față de o medie de 8.000 în anul în care Iohannis a vrut alegeri în pandemia care a dus la blocarea spitalelor și imposibilitatea intervenției în cazuri acute ale unor afecțiuni grave – sau chiar tratarea unor bolnavi cronici!

,,Este ABSOLUT cutremurătoare diferența”, arată cifrele expuse – mai exact în anul de grație al alegerilor.

,,Campania, precampania și perioada post-campanie au ucis peste TREIZECI DE MII DE ROMÂNI”. Repet cifra șocantă – 30.000 de români decedați în plus față de anii trecuți! Deci, întrebarea firească, dar la care NU se răspunde, este: ,,CE A CAUZAT aceste ZECI DE MII de DECESE în plus față de anii trecuți?”.

Vă dați seama că TOATE acuzațiile contra lui Nicolae Ceușescu au căzut, dar rămîn două legate de morți: că la Revoluție au murit peste 1.100 de oameni – și că din cauza Decretului din 1966 privind limitarea avorturilor ar fi murit, pînă în 1989, circa 10.000 de femei. Las la o parte absurdul celor două acuzații la adresa marelui constructor al României moderne și suverane, dar… aparatul micului guvernator al coloniei Românica nu răspunde ce este cu… 30.000 de morți! Deci o cifră de trei ori mai mare decît cea care i se reproșează lui Nicolae Ceaușescu!

Mai mult, în ancheta ei, Iosefina atrăgea atenția asupra unui aspect colateral – ,,nu vi se pare strigător la cer că România este țara cu cele mai multe decese din Uniunea Europeană, conform datelor oficiale?? Și asta nu de azi, de ieri”. Cît mai dormiți, dragi români? – întreabă ziarista. Sigur, o întrebare fără sens, pentru că, dormind, românii nu au cum să audă vreo întrebare. Ci cel mult… maneaua Loredanei. Ca un prim rezultat al anchetelor, mașina ziaristei a fost vandalizată.

Dar, pentru că vine marea sărbătoare a Învierii, aș vrea totuși să închei cu vești mai bune. Se pune la cale și apariția unui partid suveranist, pe modelul Adunării Naționale a Marinei Le Pen – ați ghicit, a variantei românești a politicienei franceze, senatoarea avocat Diana Șoșoacă. Senatoarea umblă prin toată țara, își creează o echipă – și participă la adunări populare și dezbateri televizate, devenind din ce în ce mai notorie și cunoscînd tot mai bine problemele poporului.

O altă veste bună este că… România ar putea avea în 2024 o candidatură de marcă! Este vorba de Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, care a făcut o declarație în care lasă să se înțeleagă că ar putea candida la alegerile prezidențiale în 2024. ,,O veste bună în seara asta, ne putem gîndi la o candidatură în 2024!”, a exclamat celebrul realizator TV Marius Tucă, în emisiunea cu președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop. De fapt, marele istoric a respins mai întîi ideea că ar putea accepta să candideze la prezidențialele din 2024. ,,Nu voi candida la Președinție. Pentru că nu sînt un om politic”, a răspuns academicianul la provocarea lui Marius Tucă. Academicianul a dat exemplele unor înaintași care au încercat cariera politică, nu totdeauna reușită – și în nici un caz la nivelul creației lăsate – Iorga, Goga, A.C. Cuza, Maiorescu sau Duiliu Zamfirescu sînt nu mai cîteva nume din categoria ,,intelectualii nu au făcut figură foarte plăcută ca oameni politici. Nicolae Iorga, ca om politic, n-a fost la nivelul operei sale intelectuale - a fost prim-ministru, un an și jumătate, a fost ministru de cîteva ori”, amintește Ioan Aurel Pop. Politica, spune academicianul, ,,e lucru foarte complex pe lumea asta… mă tot mir cît de ușor acceptă unii funcții politice”. Fin psiholog, Marius Tucă a prins ideea interesului interlocutorului său și a insistat în privința candidaturii. ,,Nu vă faceți că nu mă auziți – vă spuneam că 2024 este un an bun pentru o candidatură”, a comentat Marius Tucă. Dacă inițial refuzase ideea, Ioan Aurel Pop a replicat, zîmbind: ,,Dar cine știe… oamenii se mai schimbă - nu-i bine să avem idei fixe! Ne mai putem gîndi... Ideile fixe sînt apanajul dictatorilor”. Așa că, să sperăm că poate va apărea și o veste bună… în lumea asta evident nebună.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Cine a adus biliardul la Bucureti sau unde i petrecea Eminescu zilele friguroase

Capitala a fost dintotdeauna un oraş foarte dinamic. Şi-a schimbat faţa destul de des, a încercat, şi deseori a reuşit, să fie la modă în toate domeniile. Fiecare generaţie a avut regretul locurilor şi al timpului său şi al oamenilor care au fost şi nu mai sînt. Uneori, dintr-o epocă a mai rămas cîte un martor tăcut: o clădire, o statuie, o grădină, o amintire. Despre amitiri şi obligativitatea păstrării lor am găsit o scurtă istorioară în izvorul nesecat al ,,vechiturilor” lui Radu D. Rosetti. La începutul Secolului al XX-lea, acesta privea cu nostalgie la Bucureştii care se duceau.

,,Păstrarea amintirii prin gravură a fisionomiei vechiului Bucureşti ar trebui să fie titlurile de nobleţă ale oraşului, zice în interesanta sa carte Bucureştii ce se duc, dl. H. Stahl, unul dintre iubitorii bătrînei cetăţi a lui Bucur. (…) Vechiul local istoric al Adunării Deputaţilor, făcut din cîteva chilii ale călugărilor Mitropoliei, s-a dărîmat fără să se fi fotografiat; nu cunosc fotografii ale cartierelor distruse de noile bulevarde! Cred că nu ar trebui să se dărîme casă, să se alinieze stradă fără obligativitatea fotografierii înainte şi după prefacere, ca să se poată urmări, an cu an şi zi cu zi, înfrumuseţarea oraşului ori vinovata distrugere a urmelor trecutului neajunse încă la ceasul fatalei pieiri”.

Radu D. Rosetti a scris această ,,lecţie” căutînd în zadar o privelişte a pieţei anticarilor de acum patruzeci de ani, instalaţi pe bulevardul Elisabeta, unde e acum grădina restaurantului Carpaţi, sau a pieţei Teatrului Naţional cu faimoasele trăsuri conduse de muscali, colţ pitoresc al capitalei noastre, ce se putea vedea nu mai departe decît un an înaintea războiului mondial. Cîte schimbări de atunci!

Pentru cei de azi Hanul lui Manuc e o clădire veche în Bucureşti. Pentru cei din generaţia lui Radu D. Rosetti: ,,Dacia, fostul poetic Han Manuc, a trecut prin mai multe mîini. Printre alţi proprietari, fraţii Iconomu şi,

în urmă, Lambru. Dacă în hotel nu s-a trecut nimic de seamă, sala lui, faimoasa sală a Daciei, nu va fi curînd uitată. Aici a fost birtul lui Anghelache, fostul bucătar al lui Vodă Cuza, unde venea să se ospăteze lumea bună, printre alţii Ion şi Panait Ghica, de aici îşi arunca săgeţile rimate Nae Orăşanu, directorul Nichipercii, popularizate de cupletistul Ionescu, aici era renumitul cafe shantant al Cadujei, aici se înălţau notele frumoasei Fani Tardini, aici ţinea afişul cu anii «Cele două orfeline», aici s-a înjghebat prima trupă de operete română, sub direcţia lui Băjenaru, şi tot aici au avut loc primele baluri mascate la noi în ţară, cu «intrarea liberă şi garderoba obligatorie». Dar întrunirile publice din sala Dacia? De cîte ori n-a răsunat între zidurile ei «Acest guvern infam care...», fraza stereotipă a tuturor oratorilor din opoziţie? N-a fost partid să nu-şi cheme alegătorii să protesteze contra vitregiei cîrmuitorilor; de-aci s-a îndreptat poporul spre Camera Deputaţilor, în cap cu Fleva, să ceară reîntronarea lui Ghenadie, sau sub conducerea lui Filipescu, Take Ionescu sau Delavrancea, să pretindă intrarea României în război, pentru înfăptuirea idealului naţional. Ecoul glasului marilor patrioţi s-a stins demult, a amuţit şi dangătul clopotului din Dealul Mitropoliei – deal care, printr-o coincidenţă stranie, e dărîmat în acelaşi timp cu locaşul din care porneau cetăţenii să manifesteze pe înălţimea lui – în locul atîtor fraze mari, vechea sală a Daciei, transformată în magazii pentru mărfuri, va răsuna de aci înainte numai de sgomotul baloturilor negre trîntite unele peste altele în rafturile grele de beton armat”.

Şi, printre rînduri cu simţire patriotică, Radu D. Rosetti ne dă şi cîteva informaţii despre obiceiurile şi moravurile bucureştenilor din veacurile ce trecuseră. ,,E ceva de spus şi despre Union. Nu e Unionul eroului lui Caragiale, după cum confundă unii – acesta era în strada Cîmpineanu, colţ cu strada Sfîntu Ionică, acolo unde e acum hotel Simplon – ci Unionul clădit în strada Regală pe la 1660, pe un loc viran al moştenitorilor lui Antonie Vodă. Diverşi oameni de afaceri, sfîrşind cu bogătaşul din Caracal, Leontopol, care l-au avut în antrepriză, nu importă; face excepţie neamţul Stiefler, patronul cafenelei cu acelaşi nume, şi primul om de pe meleagurile Dunării care s-a urcat în balon. Experienţa lui Pickart, cu stratosfera, n-a stîrnit contiporanilor săi atîta vîlvă ca îndrăzneala lui Stiefler, atunci... Totuşi, se zice că spălătoreasa cafegiului

Înregistrarea privilegiului transportatorului, ipotecii mobiliare sau gajului, pentru plata prețului serviciului, în Registrul Național de Publicitate Mobiliară (3)

Ipoteca mobiliară

Prin „ipoteci mobiliare” în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care nu necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor (art. 171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil).

Aceste ipoteci mobiliare constituie majoritatea operațiunilor efectuate în prezent în RNPM. Art. 2389 din Codul civil ne arată bunurile care se pot ipoteca, corporale și incorporale.

Pentru transportatori, garantarea prețului serviciului de transport cu o ipotecă mobiliară este o chestiune mai delicată, întrucît ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, producînd efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobîndeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate, iar contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie

în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

De regulă, transportatorul nu se află într-o poziție puternică în contractul de transport. De exemplu, unui operator de transport rutier îi este dificil să impună un contract de ipotecă, anexă la contractul de transport constatat prin scrisoarea de trăsură (CMR), sau o clauză de ipotecă mobiliară în însăși scrisoarea de trăsură. În absența unui contract sau unei clauze de ipotecă mobiliară, înscrierea în RNPM nu produce efecte.

Concluzii

Faţă de evantaiul posibilităţilor de a asigura/ garanta plata preţului transportului rutier, înscrierea privilegiului transportatorului în RNPM ne apare ca instrumentul care se recomandă de la sine. Sînt, prin urmare, de exprimat următoarele concluzii:

1. Înscrierea privilegiului operatorului de transport rutier în RNPM, înlăuntrul perioadei în care exercită dreptul de retenție, conferă acestuia următoarele avantaje:

a) consolidarea privilegiului după pierderea dreptului de retenție. Altfel spus, prin înscrierea în RNPM,

l-a anunţat a doua zi că refuză să-i mai spele rufele cu acelaşi preţ, dacă reînoieşte călătoria aeriană... Lui Stiefler i se datoreşte aducerea biliardului în Romînia, – joc la care se distingea unul, Roco – şi tot el a zidit acolo o sală splendidă de marmoră, în care aveau loc banchetele la zile mari. De pe vremea lui datează obiceiul întrunirii scriitorilor la cafenea, şi nu e lipsit de interes aflarea amănuntului că acolo se adăpostea Eminescu în zilele friguroase de iarnă, cînd fugea din odăiţa lui săracă de-alături, păstrată şi azi intactă, în strada Enii, proprietar fiind pictorul Satmary. Sala de marmoră a devenit mai tîrziu tipografia Minerva a asociaţilor Filip, Popovici, Tălăşescu şi Moroianu; de colo tuna şi fulgera Sămănătorul, acolo s-au editat atîtea cărţi de valoare, trecute apoi în proprietatea Cărţii Româneşti. În locul maşinelor ce răspîndeau cultura, ascensoare svelte vor ridica pasagerii în camerile respective ale hotelului mărit şi renovat.

Vreau să continui, dar scepticul din mine mi-aduce aminte iar zădărnicia sforţărilor omeneşti. Fotografii, memorii şi descrieri pentru viitor! Au dispărut ele Babilonul, Memphis, Ninive şi Cartagena, despre cari nu se mai ştie aproape nimic! Ce atîta importanţă Unionului, Sălii Dacia sau Terasei Frascatti, în definitiv Bucureştilor întregi?!”. Şi, revenind în zilele noastre, cîte dintre locurile amintite aici mai există sau le mai putem recunoaşte prin Bucureştii noştri? Poate ar trebui să luăm aminte la lecţia de amintiri a lui Radu D. Rosetti. Măcar să scriem despre ce avem, măcar să fotografiem ca să le putem povesti copiilor: uitaţi, aici, cîndva...

B UCURESTI 555.RO

creanța privilegiată a operatorului de transport supraviețuieste încetării cauzei care a generat-o;

b) opozabilitatea și cauza de preferință înaintea altor creditori, chiar garantați cu ipoteci mobiliare;

c) cauza de urmărire silită în cazul neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor sale.

Privilegiul operatorului de transport rutier înscris în RNPM este titlu executoriu cu privire la creanța pe care o constată, altminteri dispozițiile art. 2342 alin. (1) din Codul civil nu ar avea eficiență.

d) probabilitatea mult mai mare a operatorului de transport rutier de a-și satisface creanța în cazul insolvenței debitorului. Creditorii privilegiaţi au o poziţie optimă la masa credală şi sînt în postura de a determina, în favoarea lor, deciziile administratorului/lichidatorului judiciar.

Înscrierea privilegiului nu reclamă consimțămîntul debitorului.

Apreciem că transportatorul nu este ţinut nici de îndeplinirea formalităţii notificării debitorului cu privire la înscrierea privilegiului în RNPM.

2. Desigur, recursul la înscrierea ipotecii mobiliare sau la înscrierea gajului este relativ mai complex. Cu toate acestea, nimic nu împiedică un transportator diligent cu privire la modul de satisfacere a creanţelor sale să folosească şi aceste instrumente.

(va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Omul, ce minunat sună acest cuvînt...

La 26 aprilie 1986, reactorul numărul 4 al Centralei Nucleare ,,Vladimir Ilici Lenin” de la Pripiat, un orășel din estul Ucrainei, zonă cunoscută mai mult sub numele de ,,Cernobîl” (Balta Neagră), a explodat, aruncînd în atmosferă de 400 de ori mai multă materie radioactivă decît bombele de la Hiroshima și Nagasaki la un loc. Iar după ce vînturile de mare altitudine au împrăștiat pe toată planeta radiațiile, a venit rîndul ploilor și zăpezilor iradiate să pătrundă în lanțul trofic și să omoare lent alte sute de mii de oameni. Și mai ucid și astăzi, la concurență cu ultima găselniță în materie de exterminări în massă, Covidul-19. Așa s-a produs cea mai mare catastrofă de mediu din istoria omenirii. Că, după unii, cauza acestui dezastru a fost o greșeală de proiectare, dublată de o eroare umană, sau, după alții, un sabotaj îngrozitor pus la cale de inamicii Uniunii Sovietice, nu mai are nici o importanță, căci răul s-a produs. Altceva, însă, trebuie relevat: a început să se observe, din ce în ce mai clar, că omul, în goana lui după averi și prosperitate generală, a distrus ce ne-a lăsat Dumnezeu mai de valoare – biodiversitatea terestră, o prelungire a Grădinii Raiului. Născîndu-se Homo Deus, omul a evoluat pînă la stadiul de Homo Erectus, apoi Homo Sapiens și s-a înălțat pînă la Homo Neticus (cel însetat de cunoaștere). După care, trecînd prin stadiul cînd dihonia a pus stăpînire pe tot neamul său, astăzi a decăzut atît de jos, încît conduce lumea cu puțină înțelepciune (Parva sapientia regitur mundus). Din această cauză a ajuns un criminal și un inconștient care distruge natura din jurul său pînă cînd se va distruge pe sine.

Spre informarea celor care văd în spațiul exsovietic sursa tuturor relelor din lume, trebuie știut că, în paralel cu edificarea centralei, prin anii ’70 s-a înălțat, și pe orizonal, și pe vertical, orășelul Pripiat, cu toate dotările unei așezări moderne, în care să-și ducă viața cei 50.000 de ingineri, oameni de știință și ceilalți angajați, laolaltă cu familiile lor tinere. Pe urmă, a venit nenorocirea. Din vina acelorași muncitori sau a altora, nu mai are importanță. Și brusc, orașul s-a golit. Unii fie au murit în acele zile, fie au apucat să fugă, lăsînd orașul intact. Dar golit de viață. După ei, au venit alții care, neținînd seama de pericolul radiațiilor, au furat ce era de furat sau, pur și simplu, au spart geamurile, au smuls ușile și parchetul, au tăiat copacii și au distrus iarba și florile, au smuls din pereți țevile de apă, au aruncat pe jos hăinuțele și jucăriile copiilor. De ce au făcut aceasta? Din instinctul primar de distrugere cu care omul nimicește și mediul înconjurător. Astăzi, cine se aventurează să viziteze ruinele orașului Pripiat din Ucraina constată că are de-a face cu o așezare postumană, ca de exemplu Pompei sau Machu Pichu. Da, dar acolo au acționat stihiile naturii, pe cînd dincoace, bestia numită om, autor al atîtor crime împotriva naturii, după ce, cu aceleași mîini, dar conduse de alte gînduri, contribuise decisiv la progresul civilizației. Vizitînd și el fostul oraș Pripiat și meditînd la tabloul jalnic al ruinelor întîlnite la tot pasul, documentaristul britanic Sir David Attenborough, naturalist și om de televiziune, a scris o carte despre degradarea naturii umane concomitent cu degradarea mediului înconjurător - ,,O viață pe paneta noastră. Mărturia mea și o viziune despre viitor”, apărută și la noi în anul 2020. Structural, această carte, care numără 375 de pagini, este împărțită în 3 capitole. Primul, intitulat ,,Mărturia mea”, cuprinde perioada 1937-2000, cînd populația lumii a tot crescut de la 2,5 miliarde de locuitori la 7,8 miliarde, chestiune de care ne lovim din ce în ce mai des în ultima vreme și ne prefacem că nu-i găsim rezolvarea. Concomitent, în aceeași perioadă, au crescut emisiile de bioxid de carbon de la 280 de părți per milion în atmosferă la 415 părți/milion. N-au scăpat de la distrugere nici regiunile sălbatice rămase, care au tot scăzut de la 66% la 35%. În toți cei 70 de ani, cînd, ca absolvent universitar de științe naturale, a lucrat ca realizator de filme documentare la BBC, Sir David

Attenboroough a observat că, prin implicarea directă a omului, natura și-a continuat procesul de degradare. Vîrsta Pămîntului a fost stabilită la 4,5 miliarde de ani, răstimp în care s-au succedat, cam la fiecare 100 de ani, 5 perioade de extincție, adevărate catastrofe care au dus la dispariția aproape a tuturor formelor de viață. Au rămas puțini supraviețuitori care și-au transmis mai

departe, în procesul de evoluție, caracteristicile. Ultima catastrofă, afirmă autorul cărții, s-a produs prin căderea, într-un strat de calcar din Peninsula Yucatan, a unui meteorit care a dus la dispariția dinozaurilor și a altor animale ceva mai mari ca un cățel. Au trebuit să treacă 66 de milioane de ani pentru ca natura să reclădească o altă lume vie. Omul a apărut în Africa, și creierul său a avut capacitatea de a dezvolta culturi, cu alte cuvinte, de a transmite informații din generație în generație, prin învățare și imitație. Această capacitate l-a ajutat pe om ca, într-o singură generație, să recurgă la trucuri pentru, să zicem, găsirea apei în plante, făurirea de arme și unelte, folosirea focului la prepararea hranei. În perioada Holocen (acum 11.700 de ani, după ultima glaciațiune), mediul s-a stabilizat prin previziunea succesiunii anotimpurilor și trecîndu-se la civilizarea planetei. Dar, din păcate, concomitent, a început și distrugerea ei. După primul război mondial, s-au înmulțit invențiile și descoperirile care ne-au bucurat, căci ne-au făcut viața mai ușoară. Ajungem în 1960. Sîntem pe marile cîmpii africane Massai, Serengheti, Rîul Mara cu milioane de ierbivore, păsări și insecte angajate în lupta pentru supraviețuire. Vegetație, apă, balegă, semințe, animale de pradă = interdependență. Distanțele mari parcurse de rumegătoare, în căutarea apei și a hranei, oferă cîmpiei posibilitatea refacerii. Dar nu vedem pericolul care vine dispre oameni – defrișările de păduri și incendierile de vegetație în vederea obținerii de suprafețe pentru agricultură, vînătoare și braconaj. Fără spațiul său vast, ecosistemul Serengheti și-ar pierde echilibrul și s-ar prăbuși. Iată un adevăr periculos, ne avertizează naturalistul de la BBC, înnobilat de Majestatea Sa în 1985 și decorat cu Ordinul de Merit în 2005: natura nu este nelimitată. Sălbăticia are un sfîrșit, după cum a avut și un început. Omul trebuie să protejeze natura, altfel... În 1968, văzut de la bordul navei spațiale ,,Apollo 8”, Pămîntul părea mic, izolat și vulnerabil. În 1978, s-a dat la televizor un film excepțional, ,,Viața pe Pămînt”. Cu această ocazie s-a descoperit o chestie colosală: rolul fundamental jucat de degetul cel mic în evoluția omului – semnul crucii, apucatul sapei și al condeiului, pumnul... Dar, tot în acel an, populația lumii crescuse la 4,3 miliarde de suflete, la fel și nivelul de CO2 (335%), iar regiunile sălbatice (natura pură) scăzuseră la 55%. Și omul a continuat să trăiască razna: ucide și distruge pentru a nu muri el. Trăim anapoda prin comparație cu celelalte viețuitoare. Producem hrană proastă și în exces, pe care apoi o aruncăm la gunoi, și alergăm după bunăstare. Și știți de ce? Pentru că ne-am eliminat prădătorii care ne obligau să gîndim și să ne mișcăm de colo colo. Nu mai avem nici o opreliște. Am supus total mediul, pînă în pragul dispariției: 1989 –5,1 miliarde de locuitori, CO2 – 353, regiuni sălbatice – 49%. Jumătate dintre pădurile sălbatice au dispărut. Amazonul, acest plămîn uriaș al planetei, este în mare pericol. La Ecuator, soarele strălucește 12 ore pe zi, apa

e din belșug și practic acolo nu există anotimpuri. În acea biodiversitate uriașă își duc existența jumătate dintre viețuitoarele lumii, dar și semințele, fructele și minunatele flori. Cel mai mare habitat cunoscut este oceanul. Dar omul, cu inteligența lui uluitoare, a născocit tot felul de unelte de pescuit prin care a reușit să nimicească și fauna marină. Anual, cam 90 de milioane de tone de pește se extrag din apele lumii, fără a se pune ceva corespunzător la loc. Și, pentru a completa dezastrul, la totalul general al distrugerilor să mai adăugăm deversările de petrol și alte substanțe otrăvitoare, precum și deșeurile de materiale plastice, care, încet-încet, au cuprins mările și oceanele din Groenlanda, zona Caraibelor, Marea Barieră de Corali a Australiei, ajungînd pînă în Antarctica.

În partea a doua a cărții sale, intitulată ,,Ce ne așteaptă”, Sir David Attenborough ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, viitorul sumbru, care le așteaptă pe generațiile viitoare dacă vom continua să trăim ca pînă acum. În 70 de ani, populația de animale și păsări sălbatice a scăzut la mai mult de jumătate. Am înlocuit sălbaticul atît de sănătos cu domesticul urît mirositor și aducător de boli cumplite. În curînd, catastrofa de la Pripiat se va extinde pe întreaga planetă. Ne așteaptă inundații catastrofale, tornade, cutremure, incendii de pădure. Va scădea îngrijorător calitatea vieții. ,,marea accelerare”, începută prin anii ’50, cu scopul creșterii gradului de civilizație pe Pămînt, prin distrugerile produse asupra mediului, s-a întors împotriva omului. Tot crescînd populația lumii, la un moment dat, din cauza poluării și a gunoaielor, în curînd, va izbucni foametea generalizată. Dar politica aceasta, cu toate invențiile și descoperirile în materie de inginerie, medicină și construcții, va trebui să se oprească, alfel, efectele vor fi devastatoare pentru toți. marea decelerare

Pornind de la cauza cauzelor, Sir David Attenborough propune cîteva soluții. Dar care, după cum se va vedea, nu sînt decît niște paleative. Fiindcă omul, odată ce l-ai învățat cu binele, greu se mai dezvață. La începutul Holocenului nu se practica agricultura. Cele cîteva milioane de oameni trăiau din vînat, pescuit și din culesul fructelor, legume, semințe. Declinul a început odată cu practicarea agriculturii, cînd s-a schimbat relația dintre om și natură. Pe la 1700, omul cultiva doar 1 milion ha din suprafața agricolă a planetei. Astăzi, am ajuns să cultivăm 5 miliarde de ha, cam cît suprafața celor două Americi și a Australiei la un loc. Pentru asta, omul a ras păduri, a secat mlaștini și lacuri, a îngrădit savanele și a extins orașele. În atare situație, nu putem produce mai multă hrană pe mai puțin teren. În anul 2100, va fi o criză alimentară fără precedent. Foamete generalizată. Atunci, ce-i de făcut? ● Să ne mulțumim cu un minim de viață bună. Adică, o căsuță confortabilă, apă curată, mișcare fizică, puțină hrană, căci mîncăm ca să trăim, nu trăim ca să mîncăm, energie naturală, educație, asistență medicală naturală, homeopatică și holistică, venit satisfăcător garantat, participare la actul politic, justiție. ● Să dispară clasele bogate și clasele sărace (comunism în toată regula). ● Să obținem mai multă hrană pe mai puțin teren. Adică de pe acoperișurile și spațiile libere dintre blocuri (cum ne tot îndemna Ceaușescu, și noi rîdeam de el), pe terase (cum fac olandezii), în parcuri, în fața porții (cum fac țăranii noștri pe bucățica de teren dintre trotuar și gard), în solarii. ● Să resălbăticim uscatul și oceanele, lăsînd natura să lucreze după legile ei, nu prin intervenția omului. Uite, americanii consumă 120 kg de carne pe an. Dar, în India, se consumă doar 4, fiindcă nu permite religia. Prin urmare, de ce n-am fi cu toții indieni? ● Pe Pămînt putem trăi ușor 9-11 miliarde de oameni dacă vom fi mai cumpătați cu toții, spune Attenborough. Dar statisticile îl contrazic: pînă în anul 2100 vom fi 17 miliarde, tot mai lacomi, mai sălbatici și mai egoiști. Cum vom rezolva această problemă atît de spinoasă? Se pare că, vrînd-nevrînd, va trebui să ne punem în pielea lui Pliniu cel Bătrîn, chinuit, la vremea lui, de obsesia cartagineză, și să ne împăcăm cu soluția propusă de Bill Gates...

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Paştele Blajinilor – legendă, tradiţie şi mister

Într-un episod al epopeii medievale „Alexandria” se povesteşte cum Alexandru cel Mare, în drumul său către est, în căutarea capătului lumii, a poposit şi într-o insulă situată la marginea paradisului. Acolo l-a cunoscut pe Evant, regele blajinilor (cei înţelepţi şi fericiţi), care i-a dăruit o sticlă cu apa miraculoasă a vieţii veşnice. Se mai povesteşte că blajinii trăiau în rugăciune continuă, că au locuit pe Pămînt la începuturile istoriei şi se vor întoarce aici după încheierea acestui ciclu istoric al umanităţii, în era înţelepciunii.

La o săptămînă după Paşti, în ziua de luni care urmează după Duminica Sfîntului Toma, în estul şi sudul Europei se sărbătoreşte Paştele Blajinilor, un amestec între mituri străvechi şi datini creştine. Această zi se mai numeşte şi Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, Paştele Mic, Paştele Rohmanilor. Blajinii, cărora li se mai spune şi Rohmani, Urici sau Oameni Roşii, sînt fiinţe mitice, reprezentări ale oamenilor primordiali sau ale strămoşilor. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii şi că, de atunci, susţin stîlpii de sprijin ai Pămîntului. Consideraţi urmaşii lui Set (al treilea

fiu al lui Adam şi al Evei), blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută sau chiar sub pămînt, pe Tărîmul Celălalt, dincolo de Apa Sîmbetei (rîu imaginar, care izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, înconjoară Pămîntul de trei, şapte sau nouă ori şi se varsă în lumea cealaltă prin Sorbul Pămîntului; acesta mărgineşte lumea văzută de lumea nevăzută). Lumea subterană a celuilalt tărîm este evocată adeseori de tradiţiile populare şi de poveştile româneşti. Mitologia românească arată că sub pămîntul nostru se mai află o lume. Acolo sînt tărîmurile celelalte, unde nu au ajuns decît eroii populari, precum Făt-Frumos, ce ajunge în Ţara tinereţii fără bătrîneţe si a vieţii fără de moarte. Pe tărîmurile acelea, numite şi Ostroavele Blajinilor sau Ostroavele Albe, locuiesc aceşti oameni sfinţi. Asemănarea cu mitul lumii tainice a Shambalei este semnificativă.

Paștele Blajinilor, 1941. Moldoveni din regiunea Bucovinei

misterul Kennedy (25)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE KEnnEDY

În același bilet, Oswald îi mai scria soției:

„6. Poţi să arunci sau să dai hainele mele împreună cu celelalte lucruri. Nu le păstra. Cu toate astea, aş prefera să păstrezi actele mele personale (militare, civile etc).

7. Unele din documentele mele se află în valizuţa albastră.

8. Carnetul cu adrese se află, în caz de nevoie, pe masa mea, în birou.

9. Avem aici prieteni. Crucea Roşie te va ajuta şi ea.

10. Ţi-am lăsat cîţi bani am putut, 60 de dolari, pe ziua de 2. Tu şi micuţul o să puteţi trăi, probabil, încă două luni de aici înainte, cheltuind cîte 10 dolari pe săptămînă.

11. Dacă eu mai sînt în viaţă şi mă aflu în închisoare, închisoarea se află la capătul podului peste care treceam noi mereu ca să ne ducem în oraş (chiar la intrarea în oraş, după ce ai trecut podul)”.

Nu era asta oare o dovadă suficientă a faptului că Oswald se pregătea să comită în ziua aceea un act periculos? Un act pentru care ştia că riscă să dispară, sau cel puţin să fie închis?

Generalul Walker a rămas în viaţă. Oswald nu și-a dobîndit gloria nici în propriii ochi, nici în faţa umanităţii. Dimpotrivă, şi-a reînceput viaţa mediocă: la 24 aprilie, Lee soseşte la New Orleans, unde găseşte

Cele mai multe legende îi prezintă ca pe nişte fiinţe pline de compasiune, devotate lui Dumnezeu, ca pe nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decît a actualilor pămînteni, şi care, la sfîrşitul lumii, se vor întoarce pe pămînt. Numele de Rohmani le vine din limba tracă, fiind atestat într-un epitet al Cavalerului trac Zeind-Roymenos, cu sensul de „Sfîntul Luminos”.

Blajinii sînt fiinţe paşnice, incapabile de a face rău. Se crede că sînt asemănători cu oamenii, blonzi, însă mai mici ca statură şi că au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blîndeţea şi simplitatea, care-i fac ade-

de lucru ca ungător la maşinile de triat cafea. La 19 iulie îşi pierde această slujbă. Şi-n loc să se acuze pe sine, el îi acuză pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi. Din nou, Uniunea Sovietică îi apare ca raiul pe pămînt. Dorea să obțină un paşaport, dar nu reuşeşte. Atunci ambiţia lui ţintește în altă parte: vrea să plece în Cuba. Dar şi acolo sînt prea mari dificultăţile. Îşi spune că drumul spre Cuba ar putea trece prin Mexico. Şi o porneşte într-acolo la 2 septembrie, cu autocarul. Ambasada cubaneză şi cea sovietică din Mexico îl tratează cu neîncredere. E silit să pornească iar la drum, fără să fi reuşit. Nu mai are nici un ban în buzunar. Marina trebuie să nască în curînd. La 14 octombrie găseşte o slujbă la o societate particulară din Dallas, la Depozitul de manuale şcolare.

Marina Oswald continuă să locuiască în Irving, la 24 de kilometri de Dallas, la prietena ei, Ruth Paine. Cît despre Lee, ca să fie cît mai aproape de locul său de muncă, el are să închirieze o cameră mobilată la Dallas, pe North Beckley, 1.026. În registru semnează – şi, hotărît lucru, pseudonimele se dovedesc a fi la el o manie – O.H. Lee.

Joi, 21 noiembrie, în ajunul vizitei la Dallas a preşedintelui Kennedy, Oswald îl roagă pe Frazier, unul din tovarăşii săi de lucru care locuieşte în Irving şi se-ntoarce acolo în fiecare seară cu maşina, să-1 conducă, dacă vrea, la el acasă. Fusese stabilit ca Oswald să se întoarcă de la Dallas la Irving în timpul week-end-urilor. În general, el pleca acolo vineri seara şi se înapoia la Dallas luni dimineaţa. În ziua aceea,

vărate modele pentru oameni. Ei sînt foarte buni la suflet, credincioşi, blînzi şi înţelepţi. Ducînd o viaţă austeră, cu posturi severe, blajinii se roagă permanent pentru lumea noastră, fără a cere nimic pentru ei. Legătura dintre pămînteni şi blajini se face, conform tradiţiei, la Paştele Rohmanilor, prin cojile de ouă pe care oamenii, recunoscători pentru rugăciunile şi faptele bune ale blajinilor, le aruncă în ape curgătoare în Vinerea Mare sau în Sîmbăta Paştilor. Plutind pe ape, ele vor ajunge pe Apa Sîmbetei, în lumea unde locuiesc aceste făpturi minunate, vestindu-i astfel că a sosit timpul să serbeze Paştele. Pînă în Tărîmul Celălalt cojile de ouă ajung într-o săptămînă, după care, printrun miracol, ele redevin ouă întregi, cu care se hrănesc blajinii, despre care se spune că mănîncă foarte puţin, un ou ajungînd pentru 12 dintre ei. Datina cere ca aceste coji de ouă roşii să fie aruncate în ape curgătoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei bătrîne. După ospăţ, blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămînînd împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, pentru că în restul anului postesc şi duc o viaţă castă. Femeile lor sînt mult mai credincioase şi mai frumoase decît pămîntencele; în Bucovina i se mai spune şi în prezent unei fete foarte frumoase că este o rohmaniţă. Femeile blajinilor trăiesc separat de bărbaţi şi se întîlnesc cu ei doar o dată pe an, la Paştele lor, cînd se pot căsători. Băieţii sînt crescuţi de mame pînă merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii.

Sărbătoarea este şi un prilej de comemorare a morţilor. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind mese în cimitir, lîngă biserică sau în cîmp, la iarbă verde, resturile fiind lăsate acolo pentru a se hrăni cu ele sufletele morţilor, în special ale celor care n-au avut parte de o înmormîntare creştinească. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sînt libere şi pot gusta din mîncărurile pregătite special pentru ei şi date pomană.

Se crede că blajinii se bucură foarte mult de această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni, care se menţine prin intermediul acesteia.

mISATV.ro

surprins, Frazier îl întrebă pe Oswald pentru ce mergea la Irving joi seara în loc de vineri. Oswald îi răspunse: – Mă duc acasă să-mi iau nişte vergele pentru perdele.

Cei doi lăsară lucrul la orele 16,40. Pe drum vorbiră puţin. La sosire, sora lui Frazier îl întrebă pe fratele ei de ce s-a înapoiat Oswald, contrar obiceiului, la Irving în timpul săptămînii. Frazier îi răspunse că Oswald a venit să-şi ia nişte vergele pentru perdele.

Or, dacă există într-adevăr în garajul familiei Paine două vergele ,,plate si uşoare” pentru perdele, ele sînt nu ale lui Oswald, ci ale lui Ruth Paine. Şi ele se vor afla tot acolo şi în după-amiaza zilei de vineri, după arestarea lui Oswald. În schimb, se mai află ceva în garajul familiei Paine: ascunsă bine sub o învelitoare, faimoasa carabină cumpărată prin corespondenţă.

Dacă sora lui Frazier a fost surprinsă, Marina a fost cu atît mai surprinsă. Timid, Lee îi spuse ca se simte foarte singur. Îi părea rău că Marina nu-l înţelege. Ea îl privi cu dispreţ şi nici nu catadicsi să-i răspundă. El insistă, căută să se facă folositor: aranjă îndelung scutecele copilului nou născut. Ea tăcea mereu. Atunci el se duse să se joace cu fata lui mai mare, June, pe pajiştea din faţa casei. Se întoarse apoi lîngă Marina şi-i propuse să închirieze un apartament la Dallas, ca să locuiască acolo împreună. Ea refuză şi, deodată, îi spuse că are neapărată nevoie de o maşină de spălat. El făgădui că o să i-o cumpere cît mai curînd posibil. Noaptea se vor culca împreună, dar Marina va persevera în atitudinea ei de dispreţ. În felul ăsta va pune o nouă barieră între el şi ea. (va urma)

ALAIn

,,România cea Mare ºi frumoasă să strălucească în inimile noastre, ale tuturor, acum ºi pururea, ºi în vecii vecilor! Amin!”

– Interviu cu preotul Gabriel Cazacu, parohul Bisericii Cașin, din București –

Pe bulevardul Mărăști, din București, nu departe de Spitalul Elias, pe partea opusă, la intersecția cu strada Alexandru Constantinescu și vizavi de Federația Română de Rugby și de stadionul rugbiștilor, o biserică monumentală atrage privirile trecătorilor, fie că sînt bucureșteni, fie că sînt din alte localități. Impunătoarea construcție ale cărei turle dau o senzație de cupole strălucitoare, cu o intrare maiestoasă îmbinînd stilul muntenesc brâncovenesc cu cel byzantin, cu pridvorul deschis, sprijinit de coloane masive de parcă te-ai afla în fața unui templu antic, poartă denumirea de Biserica Cașin sau (cum mai este cunoscută de localnici) Mînăstirea Cașin.

Într-o zi cu soare înșelător, de primăvară, dar cu o încărcătură spirituală semnificativă – ne aflăm întruna din săptămînile din Postul Mare al Paștilor – am poposit la Biserica Cașin pentru a purta un dialog cu părintele paroh Gabriel Cazacu, dialog convenit telefonic. După ce am admirat încă o dată interiorul bisericii, cu catapeteasma din marmură albă și lambriuri din același material, cu splendoarea icoanelor din foiță de mozaic, licărind în jocul luminii strecurată prin vitraliile ferestrelor, am ieșit în micul parc din fața bisericii și ne-am așezat pe o bancă dintre cele instalate lîngă gardul viu, înverzit. Aici, în adierea aripii unui vînt răcoritor și în peisajul viu al străzii (autoturisme, tramvaiul 41, sirenele stridente ale mașinilor Salvării care intrau sau plecau de la Elias), am purtat unul dintre cele mai plăcute dialoguri pe care le-am avut vreodată cu un slujitor al Bisericii.

Cu o alură de baschetbalist, cu privirea mereu căutătoare, parcă vrînd să citească în sufletul interlocutorului, cu glasul domol, din care vorbele par a pluti pe o apă cu limpezimi de cer albastru, dar cu intonații timbrate pe alocuri de semnificația expresiei, părintele paroh Gabriel Cazacu răspîndește în jurul său acea aură invizivilă, dar sesizabilă, a unui pămîntean dăruit de Duhul Sfînt cu harul de a comunica îndeaproape cu semenii săi, pentru răspîndirea pe Pămînt a Cuvîntului Domnului.

Urmăriți acest dialog cu părintele Gabriel Cazacu, realizat în preajma celebrării celei mai luminoase Sărbători din Calendarul Creștin-Ortodox – Învierea Fiului lui Dumnezeu, după suprema jertfă pe care a îndurat-o întru spălarea păcatelor noastre.

Geo Ciolcan: Părinte Cazacu, iată-ne, acum, nu în postura de duhovnic și mirean, care se spovedește și se împărtășește la această adevărată cetate de lumină, de foarte mulți ani, ci în aceea de preot - paroh și cea de reporter, pentru a descrie cititorilor revistei ,,România Mare”, în timpul avut la dispoziție, cîteva evenimente din acest timp de pătimire și de Înviere pecetluit cu moartea și viața Mîntuitorului Isus Christos. Mulțumindu-vă pentru amabilitatea de a accepta acest dialog în aceste zile cu încărcătură bisericească plină de evlavie (iată, sînteți înaintea slujbei de maslu de la ora 17), vă rog să începeți cu cîteva cuvinte despre ceea ce bucureștenii numesc Biserica Cașin, sau Mînăstirea Cașin.

Preot Gabriel Cazacu: Doamne ajută! Ne bucurăm că ați sosit la noi în căutările dumneavoastră sufletești, spirituale. Ați poposit și la acest sfînt lăcaș, o biserică de referință a Capitalei, cu renume de mînăstire, dar este o biserică de parohie (eu fiind preot căsătorit), însă

avea un renume de mînăstire pentru că, în urmă cu multă vreme, strada de aici, din spate, se numea Mînăstirea Cașin. Astăzi, stația STB se numește Mînăstirea Cașin, biserica intrînd astfel în memoria mentalului colectiv al bucureștenilor, și nu numai, ca fiind Mînăstirea Cașin. A nu se confunda, însă, cu adevărata Mînăstire Cașin, din județul Bacău, locul marcat de lupte grele în timpul primului război mondial, pentru ca noi, astăzi, să ne bucurăm de această libertate.

Biserica a fost construită într-o zonă de lux a Bucureștilor, într-o zonă boierească, în zona Domeniilor. De aceea se numește, în Administrația bisericească, Parcul Domenii Cașin. Este o biserică dăruită de Dumnezeu cu mult har, cu multă vindecare, este foarte căutată de bucureșteni și de oameni de pe tot cuprinsul țării, pentru că aici și-au găsit liniștea și răspuns foarte mulți credincioși care au venit și au considerat că mijlocirea Arhanghelilor Mihail și Gavril, ocrotitorii și părinții spirituali ai sfintei noastre biserici, este cea mai bună cale de a ajunge la împlinirea rugăciunii înălțată spre Dumnezeu.

G.C.: Dacă în exterior ați terminat lucrările de refacere a acoperișului și a picturii, în interior se mai lucrează, deși constat că se înaintează cam încet, dar sînt vizibile noile și splendidele icoane murale, pictate cu mozaic, ceea ce e foarte frumos, dar extrem și complicat de lucrat.

Pr. G.C.: Din 1947 și pînă în zilele noastre ne ostenim cu timp și fără timp ca să terminăm lucrările de înfrumusețare în interior cu mozaic. Mai avem mult de lucru, dar nu împodobim doar zidurile, lucrăm, aș spune, cu multă dăruire duhovnicească la construirea conștiințelor, la amenajarea interioară sufletească a tuturor păstoriților noștri duhovnicești. Ne ajută doi meșteri neîntrecuți, pictorii Marcel și Daniel Codrescu –tatăl și fiul – care, în momentul de față sînt angrenați în lucrarea cu mozaic de la Catedrala Mîntuirii Neamului, acest obiectiv de importanță națională avînd prioritate. G.C.: Pentru că sîntem într-o perioadă unică din anul bisericesc, în zilele premergătoare suferinței și izbăvirii Mîntuitorului – momente ce au jalonat istoria omenirii de peste două milenii, vă rog să vă întoarceți cu gîndul în timp și să reînviați amintirea stelară a copilăriei dumneavoastră în timpul acestei sărbători, Sfintele Paști.

Pr. G.C.: Copilăria mea s-a petrecut la Ploiești, sînt ploieștean, ca origine, și port în suflet foarte multe amintiri frumoase și emoționante ce țin de trecerea de la moarte la viață, și de la pămînt la cer.

G.C.: Excelentă metaforă a metamorfozei acestui timp al împlinirilor cerești!

Pr. G.C: Mulțumesc. Copilăria este o etapă în care se făuresc unele idealuri. Copilăria mea – fiind fiu de cîntăreț bisericesc, la Biserica Sfîntul Vasile din Ploiești – a fost marcată de aceste evenimente, toate marile sărbători creștine le-am petrecut la biserică, un lăcaș precum o Catedrală a Ploieștilor, cu patru preoți slujitori. Copil fiind, îl ajutam pe tatăl meu la strană, încît atunci cînd am plecat la Seminar, știam toate cîntecele bisericești și toate rînduielile, astfel că le păstrez o pioasă amintire dascălilor mei care m-au modelat în anii copilăriei, îndreptîndu-mi pașii spre pregătirea mea ca preot.

Anii au trecut, și, prin mila și puterea lui Dumnezeu, importanța și strălucirea Sărbătorii Pascale rămîn neschimbate în sufletele noastre, pentru că am încă în minte momentul în care părinții ne primeneau de sărbătoare cu cămașă albă, și, la miezul nopții, ieșeam cu lumînarea aprinsă în mînă și înconjuram biserica și cîntam ,,Christos a înviat!”. Vă rog să mă credeți că aceeași empatie vie o trăiesc și în zilele noastre cînd, în fața bisericii, oferind lumina credincioșilor și lîngă mine sînt copiii mei, băieții mei de astăzi, nu doar fiii duhovnicești, ci și fiii trupești pe care mi i-a dat Dumnezeu, care ies cu mine alături, astfel continuă această slujbă a lui Dumnezeu, dar și a aproapelui noastru.

G.C.: Cînd purtam acestă discuție despre primenirea trupului și a sufletului – simbioza dată de împletirea primăverii cu sărbătoarea Învierii Domnului, după ce, pentru noi, oamenii, a trecut prin moarte – ne punem o serie de întrebări la care căutăm răspunsuri. De pildă: cum percepem noi Postul Mare față de alte perioade ale anului calendaristic bisericesc?

Pr. G.C.: Biserica – Maica strămoșească a neamului românesc, așa cum o numea Mihai Eminescu, poetul nepereche – ne învață că în perioada aceasta a Postului cel Mare nu trebuie să postim încruntați și să arătăm tuturor cît de greu ne este să postim. ,,Cînd postești spală fața ta și unge părul tău”, cum spune psalmistul. Perioada postului este timpul în care trebuie să îmbinăm abținerea de la consumarea unor alimente permise în restul anului, cu

munca și rugăciunea, iertarea cu deschiderea sufletească spre a-l asculta mai mult pe aproapele nostru care este la nevoie. Nu trebuie să postim doar de alimente. În perioada postului, preponderent noi trebuie să fim mai aproape de frații noștri, să știm să-i iertăm, să-i iubim, să dăruim celor care nu au și să știm să fim pansamentul Duhului Sfînt acolo unde biserica ne trimite.

Să știți, postul este și o stare în care omul vorbește mai puțin și-L ascultă mai mult pe Dumnezeu. La urma urmei, postul este o golire de prea mult Eu – Eul acesta important, pe care noi îl cultivăm în fiecare zi – și acceptarea faptului că Dumnezeu vine și picură în sufletele noastre sămînța aceasta a iubirii Sale.

G.C.: După ce în pasajul anterior ați creat o adevărată bijuterie literară, pe care inima mea de poet o și citește transpusă în versuri sublime, să vedem ce alte exemple stilistice ne veți mai oferi! Acum vreau să abordăm modul în care noi, cu ajutorul Bisericii, ne pregătim pentru marea întîlnire cu Christos, în noaptea Învierii.

Pr. G.C.: Pregătirea noastră se desfășoară pe mai multe planuri. Cel administrativ ține de gospodăria fiecăruia: curățenie, chemarea preotului pentru sfeștania casei, stropirea cu aghiasmă. Vine apoi partea generată de credință: spovedania, pentru a primi iertarea de păcate, apoi împărtășirea și ungerea cu mir – după care putem spune că sîntem purtători de Christos!

În această perioadă, Biserica îi vizitează pe cei netransportabili, care doresc să se spovedească și să se împărtășească la domiciliu, și aducem bucurie acolo unde deznădejdea sapă în sufletul oamenilor. Preoții sînt prezenți în teritoriu, în parohie, dar și în sfintele biserici unde în aceste zile au loc slujbe speciale. Acum facem colecta națională la fondul central misionar, prin care sînt ajutate toate comunitățile sărace din țară și din străinătate.

G.C.: Din copilărie, cei care făceam din Săptămîna Mare o plăcută așteptare, prin revelația Deniilor – un fel de descătușare magică a luminii cerești – nu putem uita aceste slujbe care au loc numai în săptămîna dintre Florii și Sfintele Paști. De ce ne atrăgeau atît de mult Deniile?

Pr. G.C.: Perioada Postului Mare trebuie considerată ca un urcuș pe un munte foarte înalt, în cadrul căruia, la fiecare oprire, în fiecare duminică, trăim o revelație. Duminica Floriilor este considerată ca un nou început în care postul nostru se înăsprește. Slujbele de Denie sînt de o frumusețe covîrșitoare, prin solemnitate și prin textele cîntecelor. Cu bucurie îi îndemn pe cei care citesc aceste rînduri să vină și să cîntăm împreună Prohodul!

G.C.: Părinte Cazacu, trăim în Secolul XXI, cînd omul este supus unor ispite, și cînd percepția lui despre un anumit lucru poate cu ușurință să fie deturnată. În contextul pătimirii și Învierii Domnului Isus Christos, credeți că noi toți trecem cu înțelegerea dincolo de dogma manualului de școală?

Pr. G.C.: În lumea noastră creștină teologică, românii ortodocși, încă de la naștere, sînt conduși la Sfînta Biserică de către părinți și de către nași, care devin părinții spirituali, și în momentul botezului primim îngerul păzitor care ne veghează, ne ocrotește și ne călăuzește pașii peste tot pe pămînt. Atunci, copilul primește sămînța credinței cu ceilalți, sămînța încolțește, crește și, mai tîrziu, în viața de adult, rodește. Indiferent de nivelul de cultură teologică, fiecare dintre noi avem un bagaj minim prin care înțelegem că îl slujim pe Dumnezeu, Creatorul nostru, Tată al cerului și al pămîntului, știm rugăciunea ,,Tatăl nostru”, ,,Crezul” și tot acest ABC inițiatic. Mîntuitorul nostru Isus Christos se jertfește pentru noi, oamenii, El fiind fără de păcat, Fiul lui Dumnezeu, trimis fiind de Dumnezeu pe pămînt spre a noastră mîntuire. Omul, firea omenească, coboară atît de jos în credință și în patimi încît nu mai putem privi cerul în nădejdea mîntuirii. Și, atunci, Bunul Dumnezeu ia această măsură radicală, și pentru a salva firea omenească, Mîntuitorul Isus Christos se întrupează din Fecioara Maria, noi, credincioșii din toate vremurile și din toate timpurile retrăind acest miracol al venirii pe lume a pruncului care, ulterior, preia toate păcatele lumii. Adică ,,Mielul lui Dumnezeu – cel care ridică păcatele lumii pentru lumina și mîntuirea omului”, cum frumos găsim exprimarea într-o rugăciune.

G.C.: Relația dintre om și credință, dintre om și Dumnezeu, așa cum o explicați dumneavoastră, este reciprocă. Cum încadrăm în acest demers educația unui copil, întrebare ce rezidă din minunatele imagini din bisericile noastre, unde întîlnim mulți părinți ce-și aduc pruncii la Sfînta împărtășanie. Înțeleg ei sacralitatea acestui moment?

Pr. G.C.: Mîntuitorul Isus Christos ne spune atît de frumos într-una din Evanghelii: ,,Lăsați copiii să vină la mine, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu!”. Părinții ne-au învățat acest exemplu luminos, adus din copilăria lor, de la bunici și străbunici, ca o moștenire de mare preț. Eu îi îndemn pe toți părinții ce-și botează copiii ca în fiecare duminică, la Sfînta Liturghie, să vină la biserică. Aici, la Cașin, veți vedea foarte mulți copii care vin cu părinții. Chiar în orice moment al Sfintei Liturghii. Chiar cînd trece la plimbare prin parc, vine un timp anume, cît să nu se plictisească, și pe urmă poate relua plimbarea sau joaca în parc. Prin excelență copilul este atras de atmosfera din biserică, ritualul creștin și cîntările bisericești îi luminează și mai mult mintea lui pură.

Duminica este sărbătoarea familiei, este ziua Învierii, în fiecare duminică din anul bisericesc noi celebrăm Învierea, Ziua Domnului. Faptul că în școală s-a reintrodus ora de Religie vine în sprijinul înțelegerii de către copii a importanței alegerii drumului către biserică și a interpretării lumii fizice și prin creația divină.

G.C.: Am postit sau n-am postit – fiecare după credință, putere și sănătate – dar de Crăciun tăiem porcul, iar de Paști sacrificăm blîndul miel – un minunat pretext de a schimba, uneori, sărbătoarea bisericească într-o petrecere bahică de proporții și cu urmări nefaste pentru sănătatea noastră. E bine? E rău să procedăm așa?

Pr. G.C.: Dumnezeu ne-a creat cu o constituție dihotomică – trup și suflet. Ambele au nevoie de îmbrăcăminte, au nevoie de hrană, de resurse care să le alimenteze. Bineînțeles că noi sîntem tributari, adică robi ai trupului, de aceea posturile vin să înfrîneze nevoile trupului și aducem la suprafață sufletul, și sufletul nostru primește multă atenție în această perioadă. Sufletul este îmbogățit, este împlinit, acum ne rugăm rugăciunea inimii: ,,Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Bineînțeles că după ce ne-am spovedit și împărtășit, intrăm în această bucurie, pentru că noi, românii, știm să ne bucurăm, avem niște rețete culinare deosebite, sîntem vestiți în lume pentru ospitalitatea cu care-i primim pe oaspeți în casa noastră și-i omenim stînd la o masă de sărbătoare, mulțumindu-i Bunului Dumnezeu pentru toată bunătatea pămîntului pentru care gospodarul a muncit un an. După 40 de zile de post nu putem împovăra trupul dintr-odată cu mîncăruri grele și cu multă băutură alcoolică. ,,Toate sînt

îngăduite, dar nu toate de folos”, iată cu cîtă înțelepciune ne povățuiește Sfîntul Apostol Pavel.

G.C.: Am înțeles. Postim, ne înfrînăm unele porniri, ne spovedim și ne împărtășim, apoi, temperat, putem sărbători în familie sau cu prietenii, cu o masă îmbelșugată, conform tradiției ancestrale. În definitiv, și bucatele și băutura de pe masă tot de Dumnezeu sînt lăsate... În altă ordine de idei – vom întîmpina și vom sărbători și acest Sfînt Paști tot sub apăsarea acestei pandemii care bîntuie prin lume, ca și anul trecut. Totuși, pare că anul acesta vom fi ceva mai relaxați. Cum se vede de la nivelul Bisericii acest fenomen?

Pr. G.C.: Am împlinit un an de pandemie. Biserica a înțeles că este un partener și un actor important la nivel social, și fiecare dintre noi, preoții, împreună cu ierarhia superioară bisericească, ne-am dedicat timp foarte mult și resurse materiale pentru a veni în sprijinul oamenilor care s-au arătat a fi neputincioși. Bineînțeles că pandemia ne-a surprins nepregătiți. Nu știam ce înseamnă mască, nu știam că vreodată trebuie să spovedim cu măști sau că vom sta, iată, și la acest interviu, față în față purtînd măști. Am ajutat și vom ajuta în continuare. Mulțumim tuturor celor care au ajutat biserica, pentru ca biserica să ajute, la rîndul ei, comunitățile cu echipamente medicale, alimente, medicamente, ajutoare materiale, dar și spirituale au fost direcționate de către biserică, la nivel național, către spitalele de urgență din proximitatea lăcașelor de cult. Biserica recomandă și încurajează respectarea tuturor regulilor adoptate, precum și o informare corectă despre vaccinare.

G.C.: În acest cadru pe care l-ați conturat, Sărbătoarea Învierii din acest an va avea aceeași rezonanță în inimile noastre, cum se întîmpla de obicei?

Pr. G.C.: Sărbătoarea Învierii din acest an ne va găsi pe noi toți mai buni și mai pregătiți să iertăm, să fim mai generoși.

G.C.: Părinte Gabriel Cazacu, pentru că orice lucru, cît ar fi de frumos, trebuie să aibă și un sfîrșit, iată că și dialogul nostru care a fost centrat pe Marea Sărbătoare a Creștinătății – Paștele Ortodox – a ajuns la final. Pînă să vă adresez ultima întrebare, vreau să vă mulțumesc nu atît pentru acceptarea acestui dialog, cît pentru materializarea lui, contribuția domniei voastre încadrîndu-se într-o notă de excepție a înțelegerii unui astfel de demers. Vă mulțumesc!

Pr. G.C.: Și eu vă mulțumesc pentru că, într-o lume în schimbare, sînteți vector al drumului pe care omul pășește în întîmpinarea lui Dumnezeu. Doamne ajută!

G.C.: Cu ce gînduri vă îndreptați inima, acum, în preajma Sfintelor Sărbători de Paști, către toți cititorii revistei noastre, către toți cei ce simt în cuget puterea credinței în Învierea Domnului?

Pr. G.C.: Mă rog Bunului Dumnezeu să-i lumineze și să-i binecuvînteze pe toți românii de pretutindeni. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să ne ocrotească pe noi toți, și Maica Sa Cea Sfîntă să ne poarte pe toți în brațele sale, astfel încît, noi toți, mai tineri sau mai vîrstnici, să ieșim cu bine din această ispită a pandemiei, și România cea Mare și frumoasă, să strălucească în inimile noastre, ale tuturor, acum și pururea, și în vecii vecilor! Amin! Interviu realizat de GEO CIOLCAN (București, 2 aprilie 2021) nota autorului: Serialul „Erou sau trădător? – O întrebare inutilă și periculoasă“ va continua în numerele următoare ale revistei.

Blestemul din Vinerea Mare – 91 de ani de la Paştele în care un sat întreg a pus doliu la poartă

Una dintre marile tragedii ale României interbelice a fost fără îndoială incendiul bisericii din Costești (Argeș) din anul 1930. Au murit atunci, în seara de Vinerea Mare, aproape toți copiii satului. Săptămîni la rîndul evenimentul a ținut prima pagină a ziarelor. Mărturiile erau cutremurătoare. Imaginile de la fața locului la fel. Mult prea dure pentru a-și găsi locul în presa de azi. Emoția românilor a fost atît de mare și pentru că la Costești mai avusese loc, cu cîtva timp înainte, un alt eveniment: fusese furată salba de aur de la gîtul moaștelor Sfintei Paraschiva. Acest furt nu putea să nu fie pus în legătură cu tragedia care a urmat. Am găsit în revista ,,Realitatea Ilustrată” mărturia unui martor al celor două evenimente de la Costești, pe care îl las să vă povestească cele două întîmplări, așa cum le-a trăit:

,,Pe podețul Teleormanului a trecut procesiunea care aducea moaștele Sfintei Paraschiva la bisericuța noastră din Costești. Mulțimea șerpuia pe poteca îngustă, în frunte cu sicriul de aur și mătase în care se afla Sfînta făcătoare de minuni. Racla era adusă dintrun alt sat: bisericuța noastră era tare săracă și nu avea moaște sfinte. Vecinii ne-au împrumutat pe Sfînta lor, pe care o așezarăm în bisericuța noastră de lemn, lîngă altar. Preotul făcu rugăciuni și Sfînta minuni. Pentru prima oară în viața lui a călcat în biserică Ion Calpu, ca să vadă moaștele. Moaște bogate, cu salbă de aur pe gîtul format din vertebre ușoare ca o coloană de arșice negre, cu inele în degetele subțiri ca de nuiele. A venit lume multă, din toate satele vecine, să vadă pe Sfînta Paraschiva. Au venit bolnavi, ca să se însănătoșească. Ghiță Clăeru, cel bolnav de șapte ani de gălbinare, cu capul mic și chilug ca o bilă galbenă de biliard, a plecat vindecat, roșu la față cum nu mai fusese de șapte ani. A venit Maria lui Dogaru cu fata cea mică, aceea care are boala copiilor și de atunci fata nu s-a mai svîrcolit pe jos, în balele ei proprii. A venit Ionică invalidul, care a plecat înapoi acasă tot fără un picior, dar nici el nu spera să-i crească piciorul la loc; a plecat însă cu inima crescută de o răbdătoare nădejde, căci în ajun voia să se ducă la București să verse sînge de om, din cauza pensiei… Vedeți, domnule director, eu nu știu să scriu așa frumos, cum se scrie în gazeta d-voastră, dar vă scriu toate astea, ca să vadă lumea cum a fost de la început cu adevărat… După cum vă spun, a fost atunci un adevărat pelerinaj la bisericuța noastră; au venit cu mic, cu mare, ca să sărute oasele prea sfintei făcătoare de minuni. Și preasfînta a făcut minuni. Baba Safta nu mai are de atunci gura strîmbă și Vasile, feciorul lui Moș Toader, s-a întors acasă ca în Scriptură: pierdut a fost și s-a aflat…

Și a venit sorocul cînd a trebuit să ducem moaștele în satul care ni le împrumutase. S-a făcut iară convoiul, cu moaștele și preoții în odăjdii și cu icoane în frunte. Dar nu știu cum și-a aruncat ochii părintele spre sicriul de aur, că deodată se făcu galben ca ceara lumînărilor și rosti:

- Ce nelegiuire!... Blestemat să fie tîlharul, pînă într-a suta spiță. Moaște să vă faceți!

Procesiunea se opri. Părintele, cu brațele spre cer, invoca mînia Domnului.

- Ce s-a întîmplat, Sfinția ta? – îl întrebă Episcopul.

- Nelegiuiții au furat salba de aur de la gîtul Sfintei!

Scheletul sacru din raclă nu mai avea salba de aur pe vertebrele negre ale grumazului”.

Tragedia de la Costeşti

,,Mînia Domnului s-a deslănțuit mai tîrziu asupra noastră. Era, după cum știți, în Vinerea Paștilor. Bisericuța noastră n-avea mai mult de șase metri pe cinci. Bărbații întîrziați, rămăseseră pe afară. În biserică se înghesuiau unul lîngă altul, peste o sută de copii și femei. Ion Calpu a venit a doua oară în viața lui la biserică. Și-a ascuns în mîini capul fioros și suspina adînc. E și Clăeru și Maria lui Dogaru cu fata… Învățătorul, notarul… Ca la denie. O vălvătaie. Un murmur. O mulțime de obraji se umflă, ca să sufle în coroana care a luat foc. Coroana uscată mai tare se aprinde.

- Smulgeți-o jos! – strig.

E prea tîrziu. Păretele de lemn e în flăcări. Lemnul uscat pîrîie, trosnește; copiii țipă, femeile urlă; învălmășeală. Femeile dinspre ușă se reped spre altar, ca să-și scape copii care cîntau în cor. Copiii fug spre ușă. O mamă închide ușa, amenințîndu-ne că nu vom ieși, dacă nu-i scăpăm copiii. Bărbații, furioși ca fiarele, se reped spre ea. Femeia cade lîngă ușă. Tavanul de lemn e în flăcări. Oamenii dinspre altar au luat foc. Da, oamenii ard cu flacără, ca niște torțe vii. Valul de oameni aprinși se năpustește spre ușă. Ușa nu se deschide. Un morman de oameni striviți o acoperă.

Cei care vin din spate, amenințați de flăcările ce-i urmăresc repezi, se cațără pe mormanul de trupuri vii, de la ușă. Curentul de oameni înnebuniți mă înalță… Mă înalță deasupra trupurilor care au baricadat ușa. Singurul meu gînd e să stau în picioare, păstrîndu-mi echilibrul, pe mormanul omenesc ce colcăie sub mine, morman care a întrecut acum pragul de sus al ușii. Ușa, îngustă ca o fereastră, nu se mai vede. Din spatele meu, un țăran îmi urlă în ureche:

- Loc! Fă-mi loc, că te ucid! Sînt primul obstacol din fața sa. Și simt răsuflarea fierbinte în ceafă. Un fum gros, amestecat cu praf și scîntei, ne orbește, ne sufocă. Tăranul din spatele meu mă lovește cu pumnii în ceafă. Un altul, de sub mine, m-a mușcat, ca un cîine turbat, de picior. În panica aceea destrăbălată, omul devenise sălbatic. Ion Calpu își făcea loc prin mormanul de oameni striviți, dînd cu cuțitul în mulțimea vie, care ardea cu flacără, în întreaga biserică. Zece minute a durat drama: turlele bisericii s-au prăbușit cu zgomot peste noi; înmormîntați sub lemnele ce ardeau, am fost lapidați, cu bucățile zidurilor ce se prăvăleau”.

Paştele în care aproape tot satul a pus doliu la poartă

Iată ce se arăta în darea de seamă a pompierilor ajunşi la faţa locului cînd n-au mai avut pe cine să salveze: ,,Am constatat, din prezenţa în care se găseau cadavrele, că între ei s-au dat lupte desperate şi că, dacă nu ar fi fost panica care să-i stăpînească în acel moment, poate că s-ar mai fi salvat măcar cîţiva dintre ei”.

În Duminica Paştelui de la 1930, aproape fiecare familie din sat avea doliu la poartă. Cîţiva ani după cumplita tragedie, în sătucul de la Costeşti n-a mai avut loc nici măcar o horă, iar nunţile, botezurile, cumetriile ce-au mai urmat s-au făcut în satele vecine.

Bilanțul tragediei din noaptea de Vinerea Mare de la Costești a fost unul cutremurător. Mărturiile publicate în presa vremii despre mamele care își căutau copii în mormanele de cenușă erau cutremurătoare. La nivelul întregii țări emoția colectivă a fost pe măsura tragediei. La Costești au ajuns în zilele imediat următoare incendiului ajutoare din toată țara. La fața locului au venit reprezentanți ai regenței și ai guvernului. Copiii au fost înmormîntați în ziua de Paște, în prezența Reginei

Biserica Învierea. Pe un monument de piatră sînt trecute numele celor 116 morți din Vinerea Mare

Maria. Ziaristul ,,Realității Ilustrate” consemna: ,,- Pedeapsa Cerului!, șoptesc credincioșii. Prea a venit fulgerătoare și prea a nimicit totul… Pedeapsa Domnului…”.

Ziua de 18 aprilie a fost decretată zi de doliu național – victimele acestei drame fiind pomenite în fiecare an pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În perioada 1932-1934 la Costești a fost construită o biserică nouă, dar locul în care a fost vechea biserică a fost împrejmuit și acolo a fost construit un monument pentru pomenirea celor morți. După incendiu, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît ca în fiecare luni de după Paşti să se facă pomenirea celor arşi în biserica din Costeşti, slujbă care se face pînă zilele noastre. De 91 de ani, în fiecare an, victimele incendiului din anul 1930 sînt pomenite la slujba de Înviere și femeile din Costești împart colaci, ouă roșii și colivă în memoria lor. O baladă a locului pomenește și ea tragedia: ,,A ars biserica, cu toată lumea-n ea,/ Tocma-n zi de Sărbătoare,/ Chiar în Vinerea cea Mare”.

Cele 116 victime, propuse pentru canonizare

Arhiepiscopia Argeşului a început, acum cîţiva ani demersurile pentru canonizarea celor care au pierit în teribilul incendiu de la Costeşti. „Presa naţională şi cea internaţională din vremea aceea au vorbit despre rezultatul cercetărilor. Procesele verbale ale Poliţiei Jandameriei, pompierilor de atunci au arătat că a fost o situaţie fără precedent. De cîţiva ani noi am pus să se cerceteze arhivele. Facem cercetări pentru că sînt lucruri surpriză. Acum sîntem aproape, cu materialul pregătit. Vom face nişte comunicări istorice religioase despre ce s-a întîmplat atunci. Analizăm, întrebăm pe preafericitul Patriarh, pentru aprobarea unei canonizări a celor 116 persoane, majoritatea copii nevinovaţi, cum ar trebui canonizaţi şi trecuţi în calendar toţi ostaşii români căzuţi pe toate cîmpurile de luptă în toate războaiele de apărare a sfintei Țări Româneşti, a bisericii lui Christos, care, personal, pentru mine, sînt sfinţi, sînt mucenici, sînt martiri”, spune ÎPS Calinic. Materialul despre care vorbeşte arhiepiscopul de Argeş, în baza căruia va fi cerută canonizarea, e aproape gata, iar în curînd va fi gata şi icoana cu cei care vor fi declaraţi sfinţi şi martiri. „Ne vom adresa comisiei de Canonizare. Avem deja o propunere de viitoare icoană cu cei 116 martiri arşi de la Costeşti, cu cei 116 sfinţi, săracii, că erau la biserică cînd s-a întîmplat nenorocirea asta. Tot nenorocire s-a întîmplat şi cu cei 40 de mucenici, sfinţi”, mai declară ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. Arhiepiscopul de Argeş atrage atenţia că la 91 de ani de la această nenorocire există încă biserici care nu au o a doua ieşire, de siguranţă. „Şi acum se pune problema acestor uşi. Din păcate, nici acum nu se dă voie ca la anumite monumente istorice să spargi zidul ca să faci uşă la altar. Trebuie să mai existe încă o posibilitate de evacuare, că nu se poate ca o clădire să fie doar cu o singură intrare. Trebuie neapărat ca şi monumentele istorice să aibă uşi la altar, să se găsească o formulă potrivită, fără să se strice monumentul, pictura, mai ales. În zone neutre, se pot face uşi”, spune ÎPS Calinic.

Sursa: Art. ,,Groaza din Vinerea Mare” – textul mărturiei supraviețuitorului D.C. fiind aranjat de reporterul Radu Vornea al revistei ,,Realitatea Ilustrată” și publicat în numărul din 1 mai 1930.

Catedrala din Costești

Biserica Sfîntului Mormînt –Kilometrul Zero al Creºtinãtãþii (1)

Biserica Învierii din Țara Sfîntă, cel mai important monument al creștinătății, reprezintă un loc în care fiecare creștin visează să ajungă măcar o dată în timpul vieții. Ierusalimul este locul unde Mîntuitorul Isus Christos a fost răstignit și a înviat și adăpostește un complex arhitectonic ridicat încă din primii ani de libertate religioasă a creștinilor. Unul dintre lăcașurile de cult ale acestui ansamblu servește drept catedrală a Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului.

Pe locul unde Mîntuitorul a pătimit și a înviat s-au ridicat biserici, capele, altare, iar pelerinii au căutat să calce pe urmele pașilor Săi. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată că „împăratul Constantin cel Mare, «mînat de Duhul lui Dumnezeu» (Eusebiu de Cezareea), a căutat în anul 326 locul în care a fost răstignit și înmormîntat Mîntuitorul Isus Christos, redescoperind sub terasa templului zeiței Afrodita, ridicat din porunca împăratului Adrian, stînca Golgotei, iar în apropierea acesteia, Mormîntul. Imediat după extraordinara descoperire a scris episcopului Macarie al Ierusalimului să chivernisească lucrurile împreună cu guvernatorul provinciei astfel încît deasupra acestor locuri sfinte să fie ridicată o biserică. Viitorul sfînt lăcaș trebuia să umbrească prin frumusețea lui «pînă și cele mai mîndre zidiri din orașele noastre»”. Sfințirea a avut loc în anul 336, cu participarea mitropoliților și episcopilor din întreg răsăritul creștin.

În decursul istoriei, Biserica Sfîntului Mormînt a cunoscut mai multe distrugeri şi reconstruiri datorate în mare parte succesiunii stăpînitorilor politici ai Ierusalimului. Imediat după răstignirea şi Învierea Mîntuitorului locul Golgotei şi al Sfîntului Mormînt au fost venerate ca sfinte nu numai de către Apostoli şi de creştinii din Ierusalim, ci şi de alţi credincioşi creştini de pe cuprinsul Ţării Sfinte şi al întregii lumi.

După înfrîngerea ultimelor revolte iudaice, împăratul roman Adrian, care nu-i suporta pe iudei şi nici pe creştini, a hotărît ca toate edificiile creştine şi iudaice să fie profanate şi transformate în edificii păgîne. Astfel, şi pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un templu păgîn. Pe la începutul Secolului al IV-lea, din porunca Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, templul păgîn a fost dărîmat şi în locul său a fost construit un vast ansamblu de edificii menit să permanentizeze în memoria credincioşilor creştini ultimele momente din viaţa Mîntuitorului. În anul 614 perşii au incendiat acest minunat ansamblu, restaurat întocmai ca cel dinainte de un vrednic egumen al Sfîntului Mormînt, cu numele Modest. De acum înainte, în repetate rînduri cotropitorii Ierusalimului aduceau stricăciuni nu numai Bisericii Sfîntului Mormînt, dar şi conducătorilor şi slujitorilor de aici, mulţi dintre ei fiind omorîţi în chinurile cele mai groaznice.

La începutul Secolului al XI-lea, ansamblul creştin este complet distrus din porunca unui calif al Egiptului, dar împăraţii byzantini au reconstruit-o imediat. În vremea cruciadelor creştine, Bisericii

Sfîntului Mormînt i-au fost adăugate în imediata apropiere noi paraclise şi biserici reunite sub acelaşi acoperiş. Deşi uneori cu sacrificii materiale, de acum înainte a fost posibil ca biserica să fie frecventată de toţi creştinii.

În timp, întregul complex a cunoscut generozitatea unor prinţi şi domnitori, chiar şi a celor români. Aceste ajutoare băneşti au permis în timp întreţinerea bisericii şi renovarea pe rînd a Rotondei, a iconostasului, sau a altor lucrări de reparaţie şi întreţinere. Din pricina unui devastator incendiu, la începutul Secolului XIX, biserica a fost refăcută. Au urmat apoi repararea stricăciunilor produse în urma unui cutremur, precum şi a altor stricăciuni pricinuite de război, sau de trecerea timpului. Pentru a evita discuţiile dintre confesiuni s-a realizat o delimitare a drepturilor fiecăreia asupra zonei, precum şi un statut de funcţionare a bisericii şi a locurilor pentru închinare din Ţara Sfîntă. În decursul istoriei biserica aceasta a avut diferite denumiri, dar în general, majoritatea oamenilor o numesc Biserica Sfîntului Mormînt, pentru că această biserică a fost construită pe locul în care Isus Christos a fost răstignit şi îngropat într-un mormînt săpat în piatră. Alţii o numesc Biserica Învierii pentru că aici a înviat Domnul. Are o importanţă deosebită pentru creştinii ortodocşi, dar şi pentru cei de alte confesiuni creştine, care vin aici să se închine şi să aducă slavă lui Dumnezeu pentru toate cîte a făcut El pentru noi.

Curtea – În partea din faţă a bisericii se află o curte spaţioasă în care se adună pelerini în timpul marilor sărbători şi procesiuni creştine de peste an, dar şi pentru a asculta indicaţiile ghizilor despre istoria bisericii şi a evenimentelor sfinte petrecute în timp aici. Din această curte cu formă pătrată de pot vedea împrejur mai multe mînăstiri şi paraclise ale ortodocşilor, armenilor şi copţilor.

Intrarea – Spre nord se deschid sub forma unor arce două intrări, una zidită, iar alta care permite accesul în Biserica Sfîntului Mormînt. Pe această uşă, numită ,,Poarta sfîntă”, sînt două inscripţii adresate pelerinilor: „Închinătorule, intră întru bucuria Domnului, în cerul plin de lumină”, şi „Intraţi în curţile Domnului, în mormîntul dătător de viaţă, unde sălăşluieşte Harul şi stăpîneşte lumina cea binecuvîntată”. Coloanele de marmură albă din stînga intrării sînt fisurate în partea de jos. Tradiţia ne spune că într-un an, credincioşii ortodocşi, neavînd cu ce să achite taxele impuse de turci pentru intrarea în Sfîntul Mormînt au rămas afară pentru a primi din cer Sfînta Lumină. Atunci, în chip minunat, focul dumnezeiesc care coboară în fiecare an în Sîmbăta Mare la Sfîntul Mormînt, a lovit aceste coloane lăsînd aceste urme vizibile şi astăzi.

Piatra Ungerii – Intrînd în biserică, la numai cîţiva metri de la intrare ajungem la Piatra Ungerii. Este de fapt o lespede din piatră roşiatică care protejează locul în care Iosif din Arimateea şi Nicodim au aşezat trupul Domnului după ce l-au coborît de pe cruce. Aici, ne spune Evanghelia „au luat deci trupul lui Isus şi l-au

înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormîntare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormînt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.…Acolo l-au pus pe Isus, pentru că mormîntul era aproape”. Deasupra plăcii de marmură atîrnă frumos mai multe candele. Toţi credincioşii care intră astăzi în Biserica mare a Sfîntului Mormînt îngenunchează în acest loc cu multă evlavie, sărutînd şi udînd cu lacrimi piatra unde a fost înfăşurat cu arome şi giulgiu trupul neînsufleţit al lui Isus. Pe mozaicul din faţă este prezentat în culori foarte vii acest eveniment cutremurător. Împrejurul acestei lespezi din marmură, acoperită cu mir şi petale de trandafir, în Vinerea Mare mulţimile cîntă prohodul Domnului.

Golgota – altarul jertfei mîntuitoare – La cîţiva metri de acest loc spre răsărit se înaltă o stîncă încadrată astăzi într-un paraclis mai spaţios cu două altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe locul în care a fost înălţată Crucea pe care a fost răstignit Isus Christos. În dreapta Crucii se află primul altar şi marchează locul în care Isus a fost dezbrăcat de hainele Sale şi pironit în cuie pe lemnul crucii. În mijlocul altarului principal numit Sfînta Golgota este fixată în crăpătura stîncii o cruce care ne aminteşte de răstignirea Domnului. În imediata apropiere este o icoană a Sfintei Fecioare Maria, prin inima căreia a trecut durerea ca şi o sabie văzînd pe Fiul ei preaiubit răstignit între tîlhari. „Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzînd cele întîmplate, se întorceau bătîndu-şi pieptul”. Iar alţii Îl huleau împreună cu arhiereii şi cărturarii şi îl batjocoreau, dar Isus S-a rugat zicînd: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Şi „strigînd iarăşi cu glas mare Şi-a dat duhul. Şi iată catapeteasma templului s-a sfîşiat în două de sus pînă jos, şi pămîntul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat s-au sculat. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Isus, văzînd cutremurul şi cele întîmplate, s-au înfricoşat foarte, zicînd: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Evanghelia după Matei, cap 27). Astăzi, pe acest loc se află Sfînta Masă a altarului pe care se slujeşte zilnic Sfînta Liturghie. În partea de jos a Sfintei Mese nişte panouri transparente protejează stînca Golgotei crăpată de cutremur. Credincioşii pot atinge această stîncă printr-un orificiu al unui disc din aur împodobit cu scene de pe drumul crucii, donat Sfîntului Mormînt de către domnitorul român Şerban Cantacuzino. Locul este cunoscut în Evanghelie ca „Locul Căpăţînii”. Prin panourile protectoare ale stîncii laterale se poate vedea şi astăzi stînca înroşită de sîngele lui Christos care s-a scurs de pe piatra Golgotei peste căpăţîna lui Adam, părintele neamului omenesc, al cărui păcat a fost răscumpărat prin jertfa lui Christos. (va urma)

JErUSALEm.ro

Biserica Sfîntului Mormînt

Golgota – Locul Căpățînii

Pas tila sãptãmînii

Liniștea dinaintea furtunii

Pe măsură ce se apropie luna mai, asistăm la o schimbare de ton a Kievului privind evoluția clarificării situației din Donbass, dar și la adoptarea unor măsuri active în plan militar. După ce SUA au decis să nu mai trimită în Marea Neagră cele două distrugătoare care trebuiau să străbată Bosforul pe 14/15 aprilie și să rămînă în zonă pînă pe 2/3 mai, Kievul a ieșit la înaintare cu declarații mai puțin belicoase, în aparență, liniștitoare chiar. Una dintre ele, poate cea mai ,,amețitoare”, aparține șefului Statului Major, care spune că Armata nu va rezolva problema în Donbass prin forța armelor. Pe lîngă acest oficial, și alți demnitari de la Kiev au declarat că așa ceva este oarecum imposibil, că ,,nu se dorește moartea cetățenilor ucraineni”.

În același timp însă, în contradicție cu declarațiile liniștitoare, vedem că armata ucrainiană – APU – execută în această perioadă exerciții militare în apropierea granițelor rusești, ale Crimeii, iar dronele de atac turcești, care au făcut ravagii în NagornoKarabakh, survolează cele două republici, fie în misiune de observare, fie pentru a identifica viitoare ținte. Vom afla. În același timp, armata rusă se mută în apropierea granițelor Ucrainei, ca o dovadă a faptului că ,,sistemul lor de informații” este de altă părere, iar politicienii ruși îi sfătuiesc pe americani să stea departe de granița Rusiei, ,,spre binele lor”. Peste toate acestea, se bagă și România în seamă, fără să reprezinte nici măcar un pion important în zonă, prin intermediul declarațiilor de la nivelul Ministerului de Externe și al acoperiților din presă. Și, ca să arate gravitatea problemei, pe lîngă tratatul semnat în 2017 cu Ucraina, prin care ne asumăm preluarea militarilor răniți în război pentru a-i trata aici, acum am mai semnat un acord prin care le asigurăm armament, direct sau indirect. Tratat care, așa cum s-a întîmplat și în cazul Ribbetrop-Molotov, poate ascunde și un document secret care să ne oblige să intrăm în război alături de ucrainieni, cîștigînd în

Citiți și vă cruciți! (1)

motto: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, incompetenți, criminali, străini... îi apără pe ăștia de noi” – P ETRE ȚUȚEA

l În anul 1974, un cetățean din București a cumpărat în Sectorul 1 două loturi de pămînt învecinate, cu o suprafață totală de 2.500 m.p. Acolo și-a constituit o casă, și-a procurat un Certificat de producător agricol pentru suprafața respectivă, iar de atunci și pînă în prezent impozitul pe proprietatea sa a fost achitat pentru această suprafață.

Pentru că în perioada comunistă era interzisă deținerea mai multor proprietăți, în anul 1995 respectivul cetățean și-a reactualizat dreptul la proprietate prin Sentința Civilă nr. 3127/14.03.1996 (1.900 m.p.) și Contractul Notarial de vînzarecumpărare nr. 24983/26.10.1995 (600 m.p.), acte necontestate niciodată. Pînă aici, toate bune, dar iată că peste această situație s-a suprapus povestea fraților Ivan Ion, Toma și Constantin, care, după decesul părinților, au deschis procedura succesiunii (C.M. 141/22.01.1993), singurul imobil moștenit și împărțit în cotă de o treime fiind un loc de veci de 2 m.p. situat în cimitirul parohiei Sf. Nicolae, din Băneasa. Și, pentru că Mafia imobiliară ocupă primul loc în topul corupției din România, în data de 08.06.1994 primarul orașului Otopeni, Vasile Petreanu, campion notoriu al tertipurilor imobiliare, a bătut la ușa celor trei frați pentru a-i înștiința că mai au o moștenire de la mama lor: un teren de 2.700 m.p. în Sectorul 1 din București,

schimb Basarabia sau praful de pe tobă. Nu știm, dar vom afla la un moment dat.

În general, la nivelul unui război informațional și avînd în vedere modul de operare și de declanșare a unor conflicte – regionale sau locale – se aplică scenariul standard. Hoțul strigă hoții, arătînd spre ruși, în timp ce pe la spate își pregătește o primă lovitură. În traducere, se creionează, în mod elegant, la nivel mediatic, o imagine angelică a ucrainienilor, menită a demonstra că ei nu au nici o intenție de a ataca pe nimeni. În același timp, Rusia este bombardată cu declarații prin care este acuzată că va ataca iminent Ucraina. Țările din jur – în cazul de față, România – au început deja să se lamenteze. Populațiile acestora nu au suficiente cunoștințe istorice, drept urmare nu se gîndesc decît la cît de buni sînt ucrainienii și cît de răi sînt rușii, așa că acceptarea războiului este o chestiune ca și rezolvată.

Este lesne de intuit ce urmează să se întîmple. O provocare de magnitudine catastrofală din partea separatiștilor sau a rușilor, care va duce la declanșarea ostilităților, cu un aport mărit din partea ,,opiniei publice” formată din populația spălată pe creier și manipulată de mass-media corporatistă. Un alt scenariu ar presupune ca Biden, Zelenski și cei care îi susțin să ajungă în imposibilitatea de a controla totul. În fond, președintele american nu și-ar omorî găina cu ouă de aur. Din contră, Biden va jumuli Ucraina de toate resursele, așa cum a procedat și cu România, printre altele. Eliberarea Ucrainei din jugul american nu este în folosul lui Biden, așa cum nu este nici un război pe care îl va pierde din start. El vrea să secătuiască Ucraina, să o îndatoreze pentru următoarele sute de ani, să îi transforme pe ucrainieni în robi. Dar dacă decizia nu mai este la americani, la Uniunea Europeană și nici măcar la Kiev? Dacă Rusia s-a săturat de demonizarea din ultimii 20 de ani? Dacă Moscova dorește să își recapete demnitatea pierdută sub Elțîn, pe data de 24 martie 1999? Dar dacă separatiștii nu mai vor să stea în incertitudine și urmăresc tranșarea problemei, pentru că viața lor din ultimii 7 ani nu a fost deloc una bună? Dacă separatiștii decid că a venit vremea să joace o carte, să declanșeze un atac categoric asupra APU, să meargă la Kiev și să tranșeze problema? Arme au, muniție de asemenea și, cel mai important, au motivație și o imensă determinare.

suprapus peste proprietatea cetățeanului menționat mai sus, drept pentru care s-a întocmit Procesul verbal de punere în posesie nr. 558-315 bis/08.06.1994.

Așadar, primarul comunei Otopeni a survolat zona cu eliocopterul și a descoperit în București un teren liber de 7.700 m.p., pe care l-a dăruit fraților Ioan (2.700 m.p.) și numitului Ioan I. Stoica (5.000 m.p.), suprafețele învecinate fiind vîndute rapid (în perioada mai-iunie 1995), lui Viorel Cataramă, care și-a construit acolo o fabrică de mobilă. Mai mult, deși inițial în actul de punere în posesie este menționată o suprafață de 2.700 m.p., iată că în titlul de proprietate al fraților Ivan apare o proprietate cu o suprafață de 7.500 m.p. Avem de a face, așadar, cu un concurs de infracțiuni penale de-a dreptul incredibile, care au dus la păgubirea cetățeanului cinstit cu 1.600 m.p., care nu îi mai aparțin, deși actele sale indică 2.500 m.p.

Ce să mai spunem de faptul că, în data de 09.12.1997, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, prin Hotărîrea nr. 841, a revocat titlurile de proprietate ale fraților Ivan (7.500 m.p.) și Stoica I. Stan (5.000 m.p), dar cetățeanul menționat nici acum nu știe unde sînt cei 1.600 m.p. pentru care are acte de proprietate legale. Tot așa, ne întrebăm unde se află cei 4.800 m.p. ai fraților Ivan, pentru că din totalul de 7.500 m.p. aceștia i-au vîndut lui Viorel Cataramă doar 2.700 m.p. Să fie vreo legătură între aceste necunoscute și faptul că soția lui Cataramă a candidat la alegerile pentru funcția de primar al Sectorului 1, deși locuiește în Snagov? Vom primi răspunsuri, fie și prin intermediul unor cărți scrise în pușcărie de cei care se vor urca cît de curînd în dube. l Într-un imobil din cartierul bucureștean Floreasca, un locatar care nu respectă nicidecum legile în vigoare și

Cred că, pe măsură ce devin tot mai aprige în relația cu Rusia și China, SUA își vor pierde dreptul de a decide unde, cum și cu cine vor purta un război. Este doar o chestiune de timp pînă cînd aceste decizii se vor lua la Moscova și la Beijing. Pînă atunci, însă, este bine să observăm că Rusia a interzis navelor militare ucrainiene să folosească Strîmtoarea Kerci, că multe nave de debarcare au fost transferate din Marea Caspică în Marea Neagră, și că, în cîteva zile, trupe venite de la mii de kilometri depărtare au fost aduse aici și poziționate în formație de luptă, fapt care, conform analistului israelian Kedmi, nu se întîmplă în cazul nici unei armate din lume, nici măcar în cazul celei americane. Pe zi ce trece, Rusia începe să învețe din istoria recentă a Israelului, o țară mică, lipsită de perspective și de o putere armată considerabilă, dar care a învins Imperiul Britanic izgonindu-l din Palestina, a pus la pămînt cinci țări arabe în 1948, apoi în 1967, în 1973, s-a impus total în 1982, și de multe ori după aceea tocmai pentru că a ales să nu se facă miel în fața lupilor, ci un adevărat leu. Pentru evrei în trecut și pentru ruși în prezent, aceasta a fost și este singura soluție de a fi puternici pe plan mondial.

… și o scurtă parabolă

România ar fi trebuit să învețe din istoria Israelului, dar este inutil să credem că vreun român ar avea măcar curajul de a recunoaște că, înainte de a conduce lumea, evreii au fost masacrați secole de-a rîndul de creștini, doar pentru că, la un moment dat, un Papă a decis asta. Dar, se pare că poporul evreu, care de curînd și-a sărbătorit Ziua Independenței, este apreciat de unii dintre români doar dacă se lasă torturat, ucis în camerele de gazare sau pur și simplu tăiat cu sabia. Or, din fericire, evreii nu mai acceptă aceste tratamente, iar românii, asemenea lor, ar trebui să învețe să se ridice din genunchi, să investească în educație, în armată, în tot ce înseamnă inteligență, și, alături de evrei, să conducă lumea în următoarele secole. Un prim pas ar fi ca fiecare român să își învețe propria istorie, dar și a celor pe care, din ignoranță, îi acuză acum de toate relele de pe pămînt. Un lucru oribil, asemenea Holocaustului.

TAno

fără a avea acordul asociației de proprietari, a dărîmat și a modificat configurația unor boxe din subsolul clădirii, afectînd structura de rezistență a imobilului. Pentru că problema nu s-a putut rezolva pe cale amiabilă, locatarii au înaintat numeroase sesizări, speriați, evident, de efectele unui eventual cutremur. Pentru a calma spiritele, individul în culpă a rugat un prieten să întocmească o expertiză din care să reiasă că nu există nici un pericol. De aici începe circul. ,,Expertul” și-a încheiat raportul menționînd că ,,în cazul unui cutremur nu sînt probleme, pentru că pereții din subsol se reazemă de pămîntul din jurul blocului”. Tot așa, instituțiile statului s-au întrecut în răspunsuri de un ridicol evident, încă o dovadă că diletantismul, incompetența și corupția sînt ridicate la rang de virtuți.

Astfel, Direcția de Urbanism a Primăriei Sectorului 2, în Adresa nr. 82036/03.08.2020 menționează că locatarului acuzat ,,i s-a dat posibilitatea să intre în legalitate”. Oare ce o însemna, de exemplu, ca unui violator să i se dea posibilitatea de a intra în legalitate? Să abuzeze din nou de victima sa, dar apoi să îi ofere un buchet de flori sau să susțină că și alți indivizi au avut aceeași intenție, dar, pentru a ,,salva” victima, a acționat el primul? Aceeași instituție, în Adresa nr. 17799/22.02.2021 menționează că ,,s-a emis certificatul de urbanism nr. 656/03.04.2020 pentru ca persoana vizată să intre în legalitate”, dar în aceeași adresă este stipulat faptul că ,,nu există acordul asociației de proprietari” și că, pentru o eventuală acțiune în justiție, ,,locatarii care se simt afectați trebuie să facă o expertiză doveditoare”. (va urma)

VALENTIN TURIGIOIU

E timpul să privim spre noi

Pandemia asta mai mult sau mai puțin impusă ne-a răpit timpul, spațiul și libertatea. Modul în care se ridică și se impun restricții, pe diverse zone sau localități, îmi amintește de poveștile părinților noștri legate de felul în care luau lumină în București, înainte de 1990. La ore diferite, în zone diferite, niciodată toți laolaltă. Despre capitală se spunea că, privită de sus, arată ca o discotecă, luminile aprinzîndu-se și stingîndu-se în diverse zone, la diverse ore. Acum, lumina este din belșug, mult mai scumpă pentru majoritatea populației, dar avem alerte și restricții. Privesc în jur și văd mai multe priviri decît zîmbete, totul ascuns parcă, înadins, în spatele unor măști, unele medicinale, altele mai fistichii.

Anul trecut am avut un Paște trist, închiși în case, separați de familie și prieteni, terorizați de izolete, vedeam la știri cum camioane întregi, pline de sicirie, defilau în Lombardia, iar în New York se pregăteau gropi comune, cimitire temporare, insule cu destinație mortuară etc. Nimic din toate acestea nu mai există acum – nici izolete, nici camioane, nici gropi comune, nici măcar polițiști speriați de faptul că ne ating actele cînd ne opresc în intersecții. Nu mai vedem astfel de imagini, dar situația e la fel de gravă. Locul medicilor, indispensabili în vremuri de pandemie, a fost luat de politicieni, pentru că nu orice medic are capacitatea intelectuală necesară pentru a ne spune ce să facem ca să ne vindecăm. A încercat să facă asta medicul orădean Flavia Groșan, dar imediat trompetele Sistemului i-au sărit la beregată. Oamenii își pun întrebări pentru că au avut la dispoziție un an de zile pentru a observa mersul lucrurilor, pentru a compara versiuni, pentru a se informa corect, din surse credibile. Toți cei decedați în spitale au fost declarați morți de Covid, și asta pentru că sumele de bani oferite în schimb au fost de un real ajutor pentru cei fără posibilități, dar lipsa autopsierilor ne duce cu gîndul la o mare fraudă, în care bunul furat este chiar viața. Sînt fapte care pun la îndoială eficacitatea protocolului medical de vindecare, mai ales

Ce facem cu turismul românesc? (2)

Toate aceste metode de popularizare a României ca destinație turistică ar trebui susținute de o legislație corespunzătoare. Este adevărat, există o lege a turismului, dar care ar trebui îmbunătățită cu cel puțin 3 articole: reglementarea învățămîntului de specialitate privind pregătirea personalului din turism (restaurante, hoteluri, agenții de turism, ghizi); protejarea agențiilor de turism locale care aduc turiști străini în România (agențiile de incoming), obligînd agențiile străine ce organizează pe cont propriu excursii să facă acest lucru printr-o agenție românească, sau cel puțin să folosească ghizi români care să le însoțească grupul pe teritoriul României; înființarea unei poliții a turismului care să verifice respectarea tuturor prevederilor din Legea Turismului; menținerea unui nivel ridicat de pregătire profesională al tuturor lucrătorilor în turism prin organizarea de cursuri sau informări de specialitate, așa cum se întîmplă în cazul altor categorii profesionale.

Problemele și soluțiile pe care le-am enumerat reprezintă viziunea naționalist-liberalilor asupra acestui important domeniu de activitate al economiei românești și m-aș bucura ca în viitor România să atragă de 5 ori mai mulți turiști, fiindcă sînt convins că merită acest lucru

Cum dezvoltăm economia? (1)

Am 47 de ani și constat că în ultimii 30 de ani am ajuns să nu mai producem nimic important în țara noastră, că avem una din cele mai mari migrații europene, și că nici una dintre companiile românești dezvoltate în ultimii 20 de ani nu contează în Europa, exceptînd probabil o

că un procent ridicat de bolnavi mor în momentul în care sînt intubați, fapt care îmi amintește de articolele citite anul trecut, prin luna iunie, cînd medici din SUA și Italia atrăgeau atenția asupra faptului că intubarea nu este o soluție de salvare a bolnavilor, oferind soluții alternative. Aceste articole la care fac referite sînt pe internet dar nu au fost citite nici de medicii români, nici de politicienii care declară că ne vor binele.

Spre deosebire de anul trecut, acum avem vaccinuri omologate, iar populația planetei și le aplică pe bandă rulantă. Unii de frica bolii, alții de teama că vor fi concediați de la locurile de muncă. Teoretic, așa cum se știe, rolul unui vaccin este acela de a-l proteja pe cel care se vaccinează. Cu toate acestea, pandemia este mult mai dură, oamenii se îmbolnăvesc la fel de mult, confom declarațiilor celor care ,,ne vor binele”, iar angajații din presă, gen Cristian Tudor Popescu, propun ca cei nevaccinați să fie închiși undeva, departe, pentru a nu-i infecta pe cei vaccinați. Cel pe care, cu duioșie, cei de la ,,Academia Cațavencu” îl numeau Viteazul Cap de Piele, debitează aceleași prostii cu care ne-a obișnuit în ultimii ani, imediat ce este întors cu cheița de cei care îl manevrează. Scuipă soluții aberante, care nu au nici un fel de logică, alta decît aceea de a impune un vaccin încă netestat suficient și care, așa cum am văzut, dă destul de multe rateuri. Iar dacă el s-a vaccinat, de ce îi este teamă de cei nevaccinați? Nu este cumva un mod grosolan de limitare a libertăților individuale? Sau, de fapt, este scopul real al acestei pandemii care nu se mai termină: a ne lua ceea ce avem și ceea ce, cîndva, ONU și UE garantau – demnitatea și libertatea individuală. Or, CTP, trompeta goală de substanță, împreună cu gloata care îl urmează, asta vor. Oricum, declarația recentă a președintelui american Joe Biden, conform căreia lumea trebuie să se pregătească de o nouă pandemie, nu mă încurajează să cred că noi, oamenii, vom mai reveni vreodată la normal, pînă cînd anumite interese, ascunse încă, vor fi atinse.

Acum, la mai mult de un an de la începutul oficial al pandemiei, avem voie să participăm la slujba de Înviere și să ne alăturăm, din nou, sufletește, patimilor lui Christos. Vom merge și vom lua lumină, apoi ne vom îndrepta fericiți spre case, cu lumînările aprinse

companie de telefonie cu filiale în Spania și în Italia. Discutînd cu oameni din diverse domenii de activitate am constatat că nici măcar sîrmă sau celebra Plasă de Buzău nu se mai fabrică aici, sau dacă se fabrică se vînd la un preț foarte mare comparativ cu ceea ce produc turcii, de unde înțeleg că importăm acest material.

Lucrez în antreprenoriatul românesc din 2005 și în domeniul meu de activitate – turismul – fac tot ce depinde de mine pentru a promova o imagine a României net superioară celei pe care o au străinii despre noi. Sînt un om care, dacă poate să folosească produse românești o face, în detrimentul celor străine și mi-aș dori comercializarea cît mai multor produse românești pe piață. Locuiesc într-un oraș care pe vremea copilăriei mele era unul din cele mai industrializate din țară și care astăzi are în locul fabricii de tractoare un mall, în locul celei de rulmenți – blocuri de apartamente și în locul celei de autocamioane – ruine.

și cu inimile mai ușoare, zîmbind din spatele măștilor obligatorii. Începem să ne bucurăm că ni se oferă o mică portiță de libertate, după ce toată nebunia asta ne-a furat dreptul de a fi liberi. Poate că anul viitor vom avea posibilitatea de a ieși în parc fără mască, sau chiar de a călători în jurul localităților fără să fim opriți de poliție și jandarmi. Sau poate de armată, pentru că se pare că militarii români vor primi atribuții extinse cînd e vorba de a pune cizma pe grumazul libertății individuale a românilor.

Sîntem în Săptămîna Mare și privim cu încredere spre Sfintele Sărbători de Paște. În acest timp, însă, la Muzeul de Artă Contemporană, aflat în incinta Parlamentului României, este organizată o expoziție care pecetluiește frustrările sexuale ale unor indivizi din politică, care nu dau doi bani pe credință și pe valorile ei, arborînd, însă, steagul sexualității deșănțate peste Parlamentul țării, jignind milioane de români, chiar pe banii lor. În ziua de Crăciun a anului 1989 a fost executat un președinte, iar în Săptămîna Patimilor, în anul 2021, în fosta Casă a Poporului este organizată o expoziție cu tematică pornografică. Încă o dată, observ cu tristețe modul în care BOR își bagă capul în nisip și îi trădează pe români, încă o dovadă că Preafericitul este ocupat cu numărarea banilor. Să ne bucurăm, așadar, de spiritul sărbătorilor pascale. Să ne rugăm fiecare pentru cei pe care îi iubim, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că sîntem în viață. Credința noastră să fie mai puternică pe măsură ce nedreptățile sînt mai mari, și, poate, ne vom ridica cu toții din genunchi și vom striga către acești bandiți care ne conduc că e timpul ca domnia lor toxică să ia sfîrșit. Este timpul să ne luăm privirea de la cei care ne dezinformează, de la cei care ne mint, de la cei care ne impun să fim slabi și să privim spre interior, spre cei dragi, spre prietenii noștri, dar, cel mai important, spre sufletele noastre, spre ceea ce ne dorim să fim, să facem. Puterea reală este în fiecare dintre noi, nu în exterior. Paște Fericit, dragi români! Fie ca lumina divină să ne inunde sufletele și să ne ofere puterea de a ne ridica și de a merge mai departe, doar că, de data aceasta, într-o direcție bună!

LIDIA VADIm TUDor

În urmă cu 30 de ani, economia românească putea să producă orice, de la un ac pînă la un tanc. Vom fi uitat între timp cum se face asta? Nu cred. Vorbind de armată, citesc că praful de pușcă și cartușele pentru gloanțele de mitralieră și pentru alte proiectile vin din Serbia și din Bulgaria. Păi și dacă, Doamne ferește se pornește un război și inamicul ne taie liniile de aprovizionare și ne lasă fără gloanțe? Ce facem? Tragem în el cu praștia?

Avem încă industrie de aeronave la Craiova și la Brașov. S-au rugat de noi cei de la Bell Helicopter acum 20 de ani să implementăm elicopterele lor de atac și de transport și să transformăm Brașovul în centru de întreținere și reparații pentru elicopterele Bell din Europa. Ca să fie mai clar despre ce fel de elicoptere vorbim, gîndiți-vă că sînt atît de folosite încît în fiecare minut, undeva în lume, un elicopter Bell zboară! La Craiova avem un avion românesc de antrenament subsonic, IAR –99, care poate fi folosit și pentru atac la sol sau alte tipuri de operațiuni militare, a cărui dezvoltare e stopată momentan. Cehii au reușit să-și vîndă avionul „Albatros” – noi nu, fiindcă armata României nu-l folosește și, evident, nu-l comandă. Am adus camioane IVECO pentru aceeași armată românească și facem o fabrică nouă în Dîmbovița. De ce acolo, cînd la Brașov exista deja spațiul necesar, nu știu. Fie și în Dîmbovița, dar hai să o facem cum trebuie și să fabricăm acolo autocamioane IVECO de toate felurile, așa cum s-a făcut la Brașov cu licența MAN. (va urma)

mA r IUS mA r I n, antreprenor HORECA

Nu înțeleg de ce e atît de anevoioasă revitalizarea economiei. Sînt atîtea întreprinderi care produc, cel mai bun exemplu fiind fabrica de tractoare de la Reghin, care produce un tractor creat de oamenii locului. Ar trebui ca statul român să încurajeze în primul rînd aceste întreprinderi românești fie cu scutiri sau reduceri de taxe, fie cu contracte ale întreprinderilor de stat pentru produsele lor, cu fonduri europene pentru pătrunderea pe piețele europene sau pentru a vinde mai mult în România. Ciobanii români au întîmpinat reale probleme cu lîna și produsele provenite de la oile lor, astfel că au ajuns să vîndă vapoare întregi arabilor ca să nu arunce cantități uriașe de lînă sau de lapte. Dacă aș fi ministrul Economiei aș căuta soluții pentru a încuraja și dezvolta producția de bunuri și de servicii românești pornind de la ceea ce am deja și creînd apoi adevărate lanțuri de producție pentru produse finite. Aș opri exportul arborilor din pădurile noastre și aș exporta, în locul lor, mobilă. Dacă tot tai acei copaci, măcar să-i vînd la un preț bun, să concurez pe piața de profil și să arăt lumii că românii sînt buni și la asta.

Biden împinge Ucraina la război

„Pe 24 martie, președintele Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, simțind sprijinul Statelor Unite, a semnat un document care reprezintă o declarație de război împotriva Rusiei. Decretul prezidențial nr. 117/2021 prevede că întoarcerea Crimeei în Ucraina este acum politica oficială a Ucrainei. Este posibil ca astfel de planuri prezumțioase să fi fost provocate de declarația inflamatoare și stupidă a președintelui american Joseph Biden, conform căreia «Crimeea este Ucraina»” – se prezintă într-un articol al politicianului american Ron Paul, publicat pe portalul Institutului pentru Pace și Prosperitate.

Între timp, secretarul de stat american Anthony Blinken continuă să provoace ucrainenii, dar nu la un nou Maidan, ci la un război. Blinken nu ostenește în a promite sprijinul deplin al Washingtonului în „restabilirea integrității teritoriale” a Ucrainei. Șeful departamentului de apărare al Statelor Unite, Lloyd Austin, a avut numai cuvinte de sprijin la adresa ministrului ucrainean al Apărării, pledînd pentru acordarea de „sprijin pentru suveranitatea Ucrainei”, notează autorul articolului, În opinia sa, Kievul a primit „undă verde” pentru a începe ostilitățile. Cu toate acestea, la urma urmei, la Washington, Crimeea este considerată ucraineană, iar acest fapt este suficient pentru a începe un nou război. Cu toate acestea, declarațiile nu satisfac Washingtonul, care, de la începutul acestui an, a trimis în Ucraina aproximativ 300 de tone de arme noi. „În mod previzibil, Moscova a răspuns la edictul și retorica din ce în ce mai beligerantă a lui Zelenski la Kiev și Washington, prin mutarea trupelor și a altor bunuri militare mai aproape de granița sa cu Ucraina. Se îndoiește cineva că dacă SUA s-ar afla în aceeași situație – de exemplu, dacă China ar instaura un guvern ostil și agresiv în Mexic – Pentagonul s-ar fi putut desfășura într-un mod similar? Cu toate acestea, potrivit Congresului și presei americane, mișcarea trupelor ruse nu reprezintă un răspuns la amenințările clare ale unui vecin, ci, dimpotrivă, este pur și simplu o agresiune rusă”, scrie politicianul. El vede motivul în faptul că experții americani, care au fost, de fapt, arhitectii evenimentelor din Ucraina, din 2014, s-au întors la putere și au început să lucreze cu determinare – de data aceasta vor fi ,,cîini ai războiului” și nu sînt deloc preocupați de faptul că acest război ar putea reprezenta un al treilea război mondial.

Ron Paul amintește că încrederea în declarațiile americane nu a ajutat încă pe nimeni. Dacă ar exista politicieni înțelepți la Kiev, aceștia și-ar aminti cu siguranță istoria. De exemplu, modul în care, în

1956, guvernul SUA a desfășurat o propagandă agresivă în Ungaria, promițînd sprijin militar în cazul unei revolte împotriva „ocupanților sovietici”. Cînd ungurii au crescut cu adevărat, s-au trezit complet singuri – Eisenhower a decis cu înțelepciune că nu merită să înceapă un război nuclear asupra Ungariei. Se mai pot aminti și promisiunile de sprijin militar din 2008, din Georgia, cînd, după invazia rusă, nimeni nu a intervenit în favoarea lui Miheil Saakașvili.

În același mod, astăzi America nu ar trebui să afle cine deține Crimeea, acest lucru nu se aplică americanilor. Și problema populației de limbă rusă din estul Ucrainei, care dorește să se unească cu Rusia, nu ar trebui să îngrijoreze pe nimeni la Washington sau în orice alt oraș din Statele Unite, afirmă Ron Paul. „De ce pretențiile nefondate legate de intervenția rusă în alegerile noastre constituie o încălcare a ordinii internaționale bazate pe reguli, și nu o adevărată lovitură de stat susținută de SUA împotriva guvernului ales ucrainean? Experții în politica externă a SUA cred în propaganda împotriva Rusiei și sînt pe punctul de a ne atrage în război. Se pare că americanii se plimbă în vis printr-un cîmp minat periculos. Să sperăm că se vor trezi curînd înainte să explodăm cu toții”, susține politicianul.

Promisiunile lui Biden de a ajuta Ucraina nu înseamnă nimic

„Un conflict cu Rusia poate fi inevitabil. Aceasta este ceea ce face ca amenințările Kievului conform cărora se va implica în conflictul din estul țării prin mijloace armate, precum și refuzul Washingtonului de a recunoaște că estul Ucrainei este important pentru securitatea națională a Rusiei să fie deloc de neglijat. În același timp, președintele Biden nici măcar nu încearcă să explice poporului american de ce Ucraina este importantă din punct de vedere strategic pentru America și dacă Washingtonul este gata să sprijine Kievul în războiul cu Rusia” – se arată într-un articol publicat pe site-ul The American Conservative (TAC).

Promisiunea lui Biden de a ajuta Donețk, Luhansk și Crimeea seamănă cu promisiunea londoneză din 1939 de a ajuta polonezii în cazul unui atac al Germaniei. Pentru că este ușor pentru președinte să facă promisiuni cu privire la ceea ce se întîmplă la mii de kilometri de Washington și „nici o picătură de sînge american nu merită încă”. Cu toate acestea, ar trebui să ne gîndim bine la ziua de mîine, avînd în vedere că, deși rușii și ucrainenii sînt la fel de „curajoși, deștepți și motivați de patriotism”, armata rusă este incredibil de puternică, iar rezultatul unui astfel de război este evident pentru

Berlinul a refuzat să înarmeze Kievul

Germania nu a fost de acord să furnizeze Ucrainei corvete, elemente de apărare antiaeriană și rachete anti-nave și nu vede oportună șansa Ucrainei de a adera la UE și NATO, a declarat recent candidatul la funcția de cancelar german al blocului politic „Soyuz-90”/„Verzii”, Annalena Berbock.

toată lumea, amintește ziarul. Și în acest caz, conform promisiunii lui Biden, Washingtonul ar trebui să vină în ajutor.

„În Europa, forțele terestre ale armatei SUA și ale corpului marin sînt prea slabe pentru a interveni în conflict, la 500 de mile est de granița poloneză. Prin urmare, dacă forțele SUA intervin, o vor face cu ajutorul Forțelor Aeriene. Nu se știe cît de eficiente vor fi sistemele de apărare aeriană rusești, dar nu ar fi înțelept să fie subestimate. Mulți oficiali ai Departamentului Apărării din SUA își fac griji că inclusiv avioanele de luptă precum F-22, F-35 și B-2 sînt în pericol de a fi distruse atunci cînd încearcă să treacă de ele”, scrie Douglas McGregor, colonel pensionar, fost consilier al ministrului Apărării în administrația Trump, veteran de război și autorul a cinci cărți.

Europa Centrală si de Est este dominată de vînturile de est care pot transporta căderi radioactive în toată Rusia pînă în Coreea, astfel încît este puțin probabil ca Rusia să folosească arme nucleare. Dar acest lucru nu va fi necesar, deoarece aproape toate facilitățile militare americane și NATO din Europa sînt la îndemîna rachetelor militare rusești, precizează autorul, care își amintește că în ultimii 20 de ani, armata americană a luptat în întreaga lume exclusiv cu rebeli fără armate, apărare aeriană și forțe aeriene, astfel încît ei pur și simplu nu înțeleg cum este să lupți cu a doua cea mai puternică armată din lume.

Cînd consilierii beligeranți, secretarul de stat al administrației Trump și secretarul de apărare al administrației Trump l-au presat să întreprindă acțiuni militare care au amenințat cu declanșarea unui conflict cu Iranul, în 2019, președintele Trump a răspuns: „Nu!”. Astăzi, nu pare să existe un adult în biroul oval care să spună nu. Astăzi, Biden, Harris și consilierii lor elimină toate avertismentele. Indiferent dacă înțeleg sau nu, se joacă și cu supraviețuirea administrației lor.

Într-un interviu acordat Frankfurter Allgemeine Zeitung, Berbock a evitat răspunsul la întrebarea dacă va susține furnizarea de arme Ucrainei, prezentînd cererea Kievului către Berlin de furnizare a armelor defensive moderne. Ucraina a solicitat corvete germane second-hand, precum și elemente de apărare aeriană, rachete anti-nave și echipamente de degajare a minelor. Politicianul german a legat conflictul intern ucrainean din Donbass și acordurile de la Minsk cu Moscova, pe care ambele părți beligerante sînt obligate să le îndeplinească: Forțele Armate din Ucraina și formațiunile militare ale autoproclamatei Republici Populare Donețk și Lugansk. ,,Amenințarea pentru Ucraina din partea Rusiei este încă mare. Cel mai important lucru acum este să asigurăm implementarea acordurilor de la Minsk. Misiunea OSCE de observare are nevoie de acces în toate părțile teritoriului ocupat de Rusia și nu ar trebui să mai fie sabotată ”, a spus

Berbock. De asemenea, politicianul german a respins perspectiva imediată a aderării Ucrainei la UE și NATO, adăugînd că „stabilizarea imediată” a situației în toată țara este o prioritate. „Pînă în acest moment, pașii către aderarea la NATO sînt nerealiști”, a spus Berbock.

Aceste declarații au provocat reacții din partea ambasadorului Ucrainei în Germania, Andriy Melnik. „Din păcate, am primit un refuz, atît în ceea ce privește furnizarea de arme defensive către Kiev, cît și NATO. Acest lucru este dezamăgitor. Prin urmare, a sosit momentul să lăsăm deoparte iluzia cu privire la o schimbare a politicii Berlinului după alegeri și să ne bazăm doar pe propriile noastre atuuri”, a scris el pe Twitter. Totodată, a devenit cunoscut faptul că ministrul german de Externe, Heiko Maas, se opune furnizării de arme Ucrainei. În același timp, ministrul Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, a spus că are o poziție deschisă în această privință. Președintele comitetului de politică externă al Bundestag, Norbert Röttgen, a spus că „ar fi greșit să excludem furnizarea de sisteme de luptă defensivă”. La rîndul său, parlamentarul Roderich Kiesewetter a spus că este sceptic cu privire la ideea de a furniza arme Kievului.

La începutul lunii, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski a declarat, după o discuție avută cu secretarul

general al NATO, că intrarea țării sale în Alianța Nord-Atlantică este singura modalitate de a pune capăt conflictului din Donbass. „Ne străduim să ne reformăm armata și sectorul de apărare, dar reformele singure nu pot opri Rusia. NATO este singura modalitate de a pune capăt războiului din Donbass. Obținerea unui plan de acțiune va fi un adevărat semnal pentru Rusia”, a spus Zelenski.

Moscova a indicat că războiul de la Donbass este civil, iar singura sa soluție este un dialog între Kiev și RPD și LPR. „Ne îndoim profund că acest lucru va ajuta Ucraina să facă față cumva problemei sale interne. Din punctul nostru de vedere, acest lucru va agrava și mai mult situația”, a declarat Dmitri Peskov, secretar de presă al președintelui Valdimit Putin, după conversația dintre Stoltenberg și Zelenski.

Țările din alianță și-au exprimat în mod verbal sprijinul pentru Ucraina, reamintind în același timp că nu au existat decizii privind aderarea acestei țări la blocul militar. Astfel, reprezentantul adjunct oficial al guvernului german, Ulrike Demmer, a reamintit faptul că Kievul încă nu a primit foi de parcurs pe calea aderării la NATO. Stoltenberg a mai afirmat că alianța nu este pregătită să accepte Ucraina în rîndurile sale, deoarece țara nu îndeplinește standardele alianței.

Pagină realizată de n.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Iepuraºul de

Paºti –un vechi simbol

Ca şi Crăciunul sau alte sărbători creştine, Paştele se hrăneşte din plin din tradiţiile păgîne. Una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite imagini pascale – iepuraşul – are în spate o întreagă simbolistică ce ne duce pînă în vremuri mitice. Iepurele se înscrie în linia bestiarului selenar şi a arhetipurilor asociate clarului de lună.

În arta medievală creştină animalul avea o semnificaţie aparte. Se credea, după cum aflăm de la Pliniu, Plutarh, Filostrat sau Aelian, că acesta este hermafrodit, ceea ce a condus la conexiunea cu Fecioara Maria datorită credinţei în reproducerea sa fără pierderea virginităţii. Iepurii figurează în manuscrise şi în reprezentările nordice ale Fecioarei cu Pruncul. De asemenea, era asociat cu Sfînta Treime în cadrul motivului celor trei iepuri uniţi, motiv răspîndit în părţile importante din bisericile engleze, semn că iepurele avea o mare importanţă în imaginarul bisericesc medieval.

Stabilirea unor paralele cu ouăle pascale poate fi datată în Secolul al XV-lea în Germania, cînd catolicismul domină zona şi asimilează credinţele păgîne preexistente. Primele legende ale iepuraşului care face daruri datează din aceeaşi perioadă. Ba prin 1680 se şi publică o poveste despre iepurele care ascunde darurile pascale într-o grădină. Aceste legende au fost exportate cu succes în SUA datorită imigranţilor germani care au colonizat Pennsylvania, însoțite curînd de imagini cu cuiburi în care apar iepuraşi şi ouă colorate.

Cea mai timpurie referinţă la iepurele care aduce ouă de Paşte poate fi găsită într-un text german datînd din 1572. „Nu vă faceţi griji dacă Iepuraşul de Paşte v-a scăpat; dacă nu-i găsim ouăle, vom căuta în cuib“, spune textul. Un secol mai tîrziu, un text german menţionează încă o dată iepurașul de Paşte, descriindu-l ca o „fabulă veche“, şi sugerînd că povestea a existat cu mult timp înainte ca volumul să fi fost scris. Pînă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea,

O istorie a farselor (195)

Farsorul cosmic (2)

Nirvana, ca şi raiul, poate părea dincolo de subiect, dar ideea că noi sîntem pionii unei mari farse cosmice se menţine şi astăzi, nu în ultimul rînd pentru că viaţa deseori ni se pare o glumă proastă. Să luăm exemplul generalului Sedgewick, care, în timpul unui asediu pe vremea războiului civil din America, îşi încuraja soldaţii ridicîndu-şi capul peste parapetul redutelor şi strigînd: „N-ar fi în stare să lovească nici măcar un elefant la așa dist...” - ultimele sale cuvinte au intrat în istorie. Sau hoţul din Barnsley, Yorkshire, care a aflat prea tîrziu că prăvălia pe care tocmai o prăda găzduia o conferinţă a detectivilor specializaţi în prinderea hoţilor de magazine. Sau cazul crimei englezeşti din 1911, în care trei oameni au fost spînzuraţi, pentru asasinarea lui Sir Edmundbury Godfrey, pe dealul Greenberry Hill, numele acestora fiind: Green, Berry şi Hill.

Autorul iconoclast american Charles Hoy Fort (1874-1932) şi-a petrecut întreaga viaţă strîngînd şi relatînd astfel de nebunii şi coincidenţe. El a ajuns la concluzia că rasa umană aparţine unui glumeţ celest, copilăros de nemilos, căruia, pur şi simplu, îi place să se joace cu noi.

Sau poate ne păcălim singuri, inconştient? Nessiteras rhombopteryx, numele latinesc dat de respectatul naturalist britanic, Sir Peter Scot, monstrului din Loch ness (în a cărui existenţă se pare că el a crezut) este o anagramă perfectă în limba engleză a expresiei „farsa cu monstrul, a lui Sir Peter S”.

magazinele de dulciuri puneau în vînzare bomboane în formă de iepure, prototipuri ale iepuraşilor de ciocolată pe care-i avem astăzi.

Dar iepurele este un vechi simbol al fertilităţii, prezent în toate mitologiile. Sălbatic sau de casă, se leagă de divinitatea Pămîntului-Mamă, de ideea de regenerare şi înnoire neîntreruptă a vieţii. Este o fiinţă selenară, care întruchipa o veche zeiţă germanică, Eostra, mitologizare a primăverii şi fecundităţii, adorată în mediile rurale ale secolului al XIII-lea. Mai înainte, saxonii celebrau venirea primăverii prin festivaluri tumultoase, pe care misionarii creştini n-au avut altă soluţie decît să le integreze. Festivalul păgîn al Eostrei coincidea, de altfel, cu Învierea lui Isus, prin urmare avea sens a adoptare a sa sub mantie creştină.

Iepuraşul de Paşte nu este o invenţie modernă, ci și un vechi simbol lunar. Luna apare uneori în forma unui iepure. În Europa, Asia sau Africa petele de pe lună reprezintă iepuri. Anii iepurelui din calendarul aztec se află sub semnul lui Venus. Unele triburi maya vorbeau despre salvarea lunii de către un erou iepure, deci salvarea vieţii care se reinnoieşte datorită lui. Acest mit face din iepure un erou civilizator, așa cum îl consideră şi siouxii winebaga. Însoţind luna, el împarte cu aceasta latura tainică, incognoscibilă a realităţii pe care, domesticit, o oferă şi oamenilor, devenind un soi de intermediar. Menebuch, marele iepure al algonquinilor, este singurul care face accesibilă taina tatălui arhetipal. În acest sens s-ar putea apropia şi de simbolistica ce îl însoţeşte pe Isus, iar natura sa blîndă ne duce cu gîndul la mielul creştin. De altfel, după creştinare aceste triburi au făcut paralela cu un Mesia selenar.

În mitologia egipteană, Osiris apare în chip de iepure, tot în ideea de regenerare periodică. În taoism, pentru că iepurele moare, ca şi luna, pentru a renaşte, el devine cel care pregăteşte băutura pentru nemurire. La umbra unui smochin pisează ierburile magice. Fierea lui era folosită de chinezi pentru a topi lama de oţel a săbiilor tocmai în speranţa unui transfer de putere şi nemurire. Birmanii îl considerau chiar un strămoş mitic. Iepurele este totodată contradictoriu, ambivalent, fast şi nefast. În Cambodgia se credea că ploile fecundatoare se datorau împerecherii iepurilor. Ţăranii azteci credeau nu doar într-o divinitate iepure, ci în 400, exprimînd belşugul. Acelaşi animal reprezenta şi lenea sau beţia, deci cuprindea şi binele, şi răul.

Ferma de pisici

În 1875, editorul de ziare Willis B. Powell din Lacon, Illinois, a convins agenţia de presă Associated Press să trimită de pe întreg teritoriul SUA un prospect ce oferea o modalitate la mintea cocoşului (foarte simplu de manevrat), prin care să te îmbogăţeşti aproape peste noapte cu minimum de efort sau bătaie de cap. Această „ocazie glorioasă” implica sprijinul investitorilor pentru o companie ce îşi propunea să fie prima care construieşte „o fermă de pisici”. Iniţial cu o sută de mii de pisici, fiecare dînd naştere la doisprezece pui pe an, aşadar multiplicîndu-se rapid; cu pielea fiecărei pisici valorînd treizeci de cenţi ca produs finit, gata de intrat pe piaţă; şi cu o sută de muncitori care să jupuiască cinci mii de pisici pe zi, în prospect se ajungea la concluzia că afacerea ar avea un profit net, pe zi, de 10.000 de dolari. Cît priveşte modalitatea de a hrăni pisicile - ei bine, ce ziceţi de o fermă de şoareci vizavi de cea de pisici?

Începînd cu un milion de şoareci, care oricum se înmulţesc de douăsprezece ori mai repede decît pisicile, curînd ar avea de cel puţin patru ori mai mulţi şoareci decît pisicile ce aşteaptă să se hrănească cu ei. Soluţia? Simplu! Hrănim şoarecii cu carcasele pisicilor jupuite! Cu pisici ce se hrănesc cu şoareci şi şoareci ce se hrănesc cu pisici, se insista în proiect, fiecare piele de pisică ar costa practic nimic pentru a fi produsă!

Cîţi întreprinzători înfocaţi au crezut această farsă? Cine s-ar lăsa păcălit de o astfel de idee în zilele noastre? Nici nu mai are importanţă, pentru că s-ar trezi jupuit de viu de către iubitorii de pisici şi de şoareci!

(va urma)

STUART GORDON

,,Madona și iepurele”, pictură realizată de Tițian în 1530 și expusă în prezent la Muzeul Luvru

De multe ori a fost asociat şi cu risipa, nestăpînirea, desfrîul, întrucît este simbol al vieţii elementare, instinctuale, pe care raţiunea ar vrea să o controleze. În vremea iluministă din istoria unui popor, teama faţă de puterea distrugătoare a instinctului tabuizează animalul, aşa cum vedem în Deuteronomul şi Leviticul. Interdicţii asupra consumului de carne de iepure găsim la celţii bretoni, la popoarele baltice şi în mai multe zone asiatice. Nici ţăranii şiiţi anatolieni nu îi consumau carnea, dar din alte motive: îl considerau animal divin. rrm

La termen

ORIZONTAL: 1) Realizare înainte de termen; 2) Termen de autenticitate – Termen de referință la curte; 3) Întocmai – Prefix cu sensul ,,insulă”; 4) Patru în alți termeni – Cuvînt de acoperire la o poliță – Cămin gol!; 5) Termen scurt de orientare spre dreapta – Credul; 6) nu are termen de comparație – Termen de evaluare; 7) Din plin! – Abis! – Șase în alți termeni; 8) Termen asemenea – Termen de exprimare; 9) Listă de plată (pl.) – Rîuri secate; 10) Termen de lungă durată – Aproximativ.

VERTICAL: 1) Termen de pronunțare; 2) Cu termenul de valabilitate expirat; 3) Termen cunoscut în lumea tobelor – raid prin centru! – O confirmare; 4) Făcut de rîs – Nu iese din termenul de garanție; 5) Termen de respect pentru o femeie în vîrstă de la țară – Judecător în infern; 6) Termen strict de predare – Tînără – Termeni seci!; 7) Termen de suspendare pentru a nu intra la apă (pl.) – Isteț; 8) Termen de punere în posesie pentru unele proprietăți – Început și sfîrșit de veac!; 9) Termen minat pentru acțiune – Zgîrcită; 10) Termen pentru trecerea în rezervă.

DICȚIONAR: NESO; EAC GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ADEVĂRURI”

1) DoHoTArU – C; 2) ETALon – ESo; 3) N – LAICA – TM; 4) AGER – ALLEN; 5) TO – IT – GANE; 6) URSU – L – UDA; 7) RUT –SACRA; 8) ANALIZA – LA; 9) R – ROTARU – D; 10) EnE – EroArE.

Mafia din Justiție este principala vinovată pentru dezastrul țării și exasperarea populației (2)

Scrisoare Deschisă adresată domnului Gheorghe Uglean, președintele Curții Supreme de Justiție, și domnului Vasile Teodorescu, prim-adjunct al procurorului-general al României

Revenind la problema convocării redactorilor și colaboratorilor mei, de către Secția de Urmărire Penală și Criminalistică (?!) a Parchetului General, vă informez că, în calitatea mea de conducător și proprietar al publicațiilor „România Mare“ și „Politica“, mă opun categoric unor asemenea măsuri abuzive. Iată cîteva motive: 1) Este de-a dreptul odios ca Secția de Urmărire Penală și Criminalistică să convoace și să ancheteze niște ziariști, ca pe niște asasini, numai și numai pentru a lua informații despre mine; așa ceva nu cred că s-a pomenit nici în Uganda, pe timpul Dictaturii lui Idi Amin. 2) Atît eu, cît și colaboratorii mei avem tot respectul față de Procuratura Generală, ca instituție, dar considerăm că ea a fost compromisă grav prin prestația unor personaje ca Gheorghe Robu și Vasile Manea Drăgulin, ca să nu mai vorbim de cei care încearcă să-i intimideze pe colaboratorii mei (dintre care unul, dr. Leonard Gavriliu, este un adevărat savant, traducător al operei lui Sigmund Freud). 3) Înțelegem să acordăm tot sprijinul organelor statului atunci cînd ar fi vorba de o crimă, sau de o altă infracțiune gravă - eu însumi luînd parte la cel puțin 10 înfățișări, la Tribunalul din Ploiești, cu familia de procesomani Tanța și Gh. Robu - dar, de data asta, trebuie să recunoașteți și dvs. că este vorba de o anchetare ILEGALĂ a procesului de elaborare a unor publicații, ceea ce este inadmisibil; este evident că avem de-a face cu înlocuirea Cenzurii C.C. al P.C.R. (care era secretă) cu Cenzura Procuraturii Generale (care e la vedere); vă reamintim că apucăturile de acest gen reprezintă încălcări grosolane ale Libertății Presei, prevăzută și garantată de Constituția votată și aprobată prin Referendum Național, în decembrie 1991; dacă tot vrea să controleze gîndurile și viața noastră, de ce nu-și deschide Procuratura Generală un Birou de Supraveghere în fiecare redacție, ca să ne ajute, preventiv, să nu greșim? 4) Practicile Serviciului Special de Anchetă sînt incorecte și anacronice și pentru faptul că ele se bazează pe o serie de legi vechi de mai bine de 20 de ani - Legea Presei și Codul Penalcare și-au pierdut valabilitatea odată cu adoptarea noii Constituții; în aceeași ordine de idei, cred că România e singura țară din lume care organizează simpozioane și sindrofii pentru sărbătorirea Legii Fundamentale - în alte țări, Constituția nu se serbează, ci se respectă; poate președintele Ion Iliescu să țină zeci de prelegeri pe tema asta, la Casa Republicii, ele sînt ipocrite, de vreme ce acest activist incurabil bate cîmpii despre Constituție, dar o încalcă zilnic, printre altele, fie prin implicarea sa în prigonirea mea, fie prin pretenția de a candida la cel de-al 4-lea mandat prezidențial, cînd Legea nu-i dă dreptul decît la 2 mandate (decembrie 1989 - mai 1990; mai 1990 - octombrie 1992; octombrie 1992 - toamna lui 1996 ș.a.m.d.). 5) Nicăieri și niciodată în lume o publicație n-a fost datoare să divulge secretele de redacție și sursele de informare, decît, firește, pe timpul Gestapoului hitlerist și al N.K.V.D.-ului stalinist; 6) În calitatea mea de conducător și proprietar al revistelor „România Mare“ și „Politica“, dar și de demnitar al statului, nu voi permite nimănui să-mi hărțuiască redactorii și colaboratorii, dintre care unii n-au călcat în viața lor pragul Procuraturii sau al vreunui Tribunal, fiind oameni cinstiți și cu frica lui Dumnezeu. 7) Așa după cum am mai declarat, rubricile „Săptămîna pe scurt“ și „Ultima oră“ sînt colective, redactate și elaborate pe baza a mii de telefoane, scrisori și alte mesaje primite în fiecare

lună, atît din țară, cît și din străinătate; întrucît ar fi foarte greu să se stabilească precis cît la sută revine furnizorilor de informații și cît la sută revine acelora care șlefuiesc știrile respective, și dat fiind faptul că am demnitatea de a nu îngădui să fie tras nimeni la răspundere pentru orientarea justițiară a revistelor mele, mă văd nevoit să repet ceea ce am mai declarat: îmi asum în întregime răspunderea etică pentru toate materialele publicate în „România Mare“ și „Politica“; în măsura în care această declarație va fi suficientă pentru definitivarea jenantului Dosar măsluit de procurorii „vînători de oameni“, aceștia n-au decît să-l înainteze vicepreședintelui P.U.N.R., G.I. Chiuzbaian (care, prin încălcarea brutală a Legii 92/1992, și-a pierdut calitatea de ministru al Justiției), iar cetățeanul respectiv n-are decît să mai încalce legea o dată, dacă tot s-a obișnuit, înaintînd Dosarul la Comisia Juridică a Senatului, măcar de s-ar isprăvi mai repede cu mascarada asta; în treacăt fie spus, eu nu înțeleg cum de mai poate scoate capul în lume nedemnul și improvizatul politician Chiuzbaian, care a afirmat la o recentă Conferință de Presă a P.U.N.R.: „Marea Unire a fost înfăptuită de francmasoni“; pentru o asemenca blasfemie, care se constituie într-un atac de lez-națiune, n-au decît să-l judece cei 800.000 de morți pe care i-a dat Poporul Român în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Domnilor, am optat pentru această cale de comunicare fiindcă, în oceanul de fărădelegi care ne sufocă, dvs. aveți reputația de a fi mai raționali și mai atașați Legii. Nu vă cer nimic pentru mine, eu îmi voi purta crucea, pe mai departe, fiind conștient că mă lupt cu o caracatiță infernală. Din fericire, nu sînt singur, tot mai multă lume vine alături de noi, fiindcă realitatea de zi și noapte din România certifică în mod zdrobitor că noi am avut dreptate. Tot ceea ce vă solicit este să vă păstrați șira spinării, cu orice preț. Să nu îngăduiți politizarea Actului de Justiție. Să nu permiteți vînarea unor oameni nevinovați, cum sînt cei 4 colaboratori ai mei, a căror singură „culpă“ este aceea de a crede, alături de milioane de români, că orice coșmar are un sfîrșit. Vă informez că prin telefoanele pe care le dau aproape zilnic, prin expedierea unor asemenea convocări, prin tot felul de alte forme de șicanare și hărțuire - unii angajați ai Procuraturii Generale au instituit un regim de teroare asupra a două publicații libere, dintre care una este organ al unui partid parlamentar; dacă presiunea asta demențială va continua, mă voi vedea nevoit să suspend apariția revistelor, fiindcă nimeni nu poate lucra în asemenea condiții inumane.

În încheiere, vă informez că la toate apelurile membrilor și simpatizanților Partidului România Mare, dar și ale altor cetățeni scandalizați de mîrșăvia la care se pretează cuplurile Iliescu-Măgureanu și DrăgulinChiuzbaian, apeluri care îmi solicită de a se ieși în stradă, de a se organiza marșuri pînă la București, de a se protesta la Sodoma Procuraturii Generale și la Gomora Palatului Cotroceni, pentru a cere socoteală călăilor care înfometează poporul și bagă călușul în gura patrioților curajoși - eu am răspuns negativ, invitînd la calm, la răbdare și înțelepciune. Și asta pentru simplul motiv că, fiind creștin, nu liber-cugetător, urăsc violența, sînt un om foarte pașnic. Da, dar ce-or să facă prigonitorii de profesie, atunci cînd milioanele de români exasperați nu mă vor mai asculta în această privință și, în pofida rugăminților mele, vor lua unele acțiuni pe cont propriu? Va putea mafiotul Dumitru Iliescu, programat și teleghidat ca un robot al crimei, să-i calce cu TAB-ul și să-i împuște pe toți, așa cum a procedat în decembrie 1989 și septembrie 1991? Așa-zisul meu extremism

Zidind Lumină

Zidire nouă strălucind, cerească În zbor de veșnicii, nemăsurată Trimite Domnul limpede, curată

Lumina de-nviere să dospească

Lumină tainică, dintr-o durere

Prin îngeri mugurind a primăvară

Vestind Florii și Paști, trăire rară

Cînd în Isus vom fi de Înviere

Din moartea Lui a fulgerat Lumină

Lumină nouă, har duhovnicesc

Peste lumina veche cînd rodesc Iubirile strămoșilor în taină

minunea Lui – luminile-n unire Întru credință veșnică jurat

Chiar și în pandemie-i tot iubire

Deci să cîntăm: Christos a înviat!

LIVIU ZANFIRESCU

SĂMÎNȚA BUNĂ Priveliștea de la Cruce

motto: ,,Toate mulțimile care veniseră la priveliștea aceea, cînd au văzut cele întîmplate, s-au întors bătîndu-se în piept” – Luca 23.48

În acea zi de vineri, înainte de sărbătoarea de Paște, ar fi putut avea loc această discuție: „Ai auzit? Romanii au anunțat pentru dimineața aceasta o execuție. Tocmai L-au condamnat la moarte pe Isus. Va fi crucificat cu încă doi. El a salvat pe atîția. Se va putea salva și pe Sine?“. Mulți oameni s-au dus la locul de execuție, la Golgota, pentru a privi acel spectacol. Așa ceva nu se putea vedea în fiecare zi. Soldații romani i-au adus pe cei trei condamnați la moarte și i-au crucificat. Pe Isus L-au pus pe o cruce la mijloc, iar deasupra Lui au prins inscripția: Acesta este Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor. Din toate părțile se auzeau batjocuri: S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum. Totul a durat trei ore, apoi deodată s-a produs ceva ciudat. Spre amiază s-a făcut dintr-odată întuneric beznă. Cu puțin timp înainte, soarele încă mai ardea, dar apoi, pentru trei ore, a domnit un întuneric înfricoșător. Atunci, de pe cruce, s-a auzit un glas tare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Puțin mai tîrziu, Isus a murit, zicînd: „Tată, în mîinile Tale Îmi încredințez Duhul“.

Cei care asistau erau cufundați în gîndurile lor; se băteau în piept și se întrebau ce înseamnă toate acestea. Căpitanul roman, care și el era prezent, și-a revenit repede și a spus: „Cu adevărat, Omul Acesta era drept!“ (Luca 23.47). El a văzut de aproape moartea Fiului lui Dumnezeu!

Sînt toate acestea pentru noi numai un spectacol, o poveste veche și interesantă? Sau am recunoscut că Isus a trebuit să moară pentru ca noi să fim salvați?

se află numai pe ștampilele fabricate de ei, pe cînd adevăratul extremism, vizibil cu ochiul liber, e distrugerea țării, prăbușirea nivelului de trai și siluirea draconică a Justiției. Dar totul se plătește, dacă nu pe lumea asta, atunci pe lumea cealaltă. Dumnezeu să vă lumineze mintea și pașii!

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR, 10 decembrie 1995

JURNAL DE VACAN� (34)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (5)

Bravo, Gică, n-ai făcut degeaba umbră pămîntului! Nici unul dintre mult prea aroganţii şefuleţi ai P.D.S.R.-ului (nu le mai dau numele, ca să nu se creadă şi mai importanţi), nu va lăsa ceva pe urma sa, eşti deasupra lor cu două capete: Capul Midia şi Capul Bunei Speranţe. Tot o carte de aforisme mi-a trimis şi mai vechiul meu corespondent Vasile Ghica: „S.O.S. iubirea!“ se cheamă ea şi are pe pagina de gardă o dedicaţie, pe care un Silviu Brucan, de pildă, n-ar fi capabil să mi-o dea, ori i-ar fi dat-o lui Lenin. Fiindcă ea sună astfel: „D-lui Corneliu Vadim Tudor, poet şi ziarist de mare talent, admirabil om politic al acestor vremuri învolburate. Cu admiraţie...“. Acest moldovean cu două nume domneşti (Vasile vine de la byzantinul „basyleus“, adică „împărat“, şi Ghica reprezintă familia noastră de aromâni străvechi, care a dat valuri de sînge pentru Ţară, mai ales pentru Bucovina!) are un meşteşug al gîndului care scoate efecte excelente: „Arta tulbură, ştiinţa îngrozeşte“; „Omenirii i-a fost mai uşor să scrie alte biblioteci, decît să o stingă pe cea din Alexandria“; „Marii inocenţi au permanent aer de infractori“; „Zeii s-au oprit pe Olimp. Oamenii au ajuns pe Everest“; „Sirenele îi ademenesc pe tineri cu iubirea. Iar pe vîrstnici cu saramura“; „Bucură-te ca îngerii! Miră-te ca diavolul!“; „După ce secretă o diplomă, multe creiere se pensionează“; „Cînd tîrîtoarele nu-ţi dau pace, nu ai încotro, trebuie să zbori“ etc., etc.  

Acesta e şi cazul meu. Am venit din nou în Poiana Braşov, să-mi limpezesc gîndurile şi să mă odihnesc. Dar m-au şi luat în primire maşinile de filaj ale Gestapoului instituit de nişte infractori, se ştiu ei care. Cea mai insistentă este un Mercedes de culoare închisă, cu un număr straniu: W-Elvis. Îmi urmăreşte familia pretutindeni: stă ore în şir în faţa Vilei Pajura, plecăm noi la Coliba Haiducilor, hop şi ea, ajungem la Rîşnov, „coate goale” după noi! Am dat la verificare ciudata tablă de înmatriculare, dar nici un Serviciu de Circulaţie nu are în evidenţă aşa

ceva. Mai nou, Mercedesul s-a schimbat cu un Opel alb, care are numărul BV-01-WDT. Asta face parte din „terapia fricii“, menită să exaspereze un om, cu familie cu tot. Dar, acel om nu voi fi eu, niciodată. Prăpădiţii ăştia sînt nişte beţe de chibrit între degetele mele – ei ştiu prea bine că nu mă pot termina, dar ştiu că, foarte curînd, eu voi termina vreo 10 autostrăzi, punîndu-i la muncă. Altceva nu le fac, fiindcă iubesc oamenii şi dobitoacele.  

Am fost duminică la Cheile Rîşnoavei. Un ger uscat, ce făcea aerul ca o icoană pe sticlă. Asta e şi marea supărare a braşovenilor, că nu ninge. Chiar simt la ei un sentiment de jenă faţă de înaltele feţe vizitatoare, adică: „Iertaţi-ne că nu vă putem oferi tot confortul, ar fi fost minunat să ningă la fel ca-n basme, mai aşteptaţi cîteva zile. Presimţim noi că se va scutura cerul şi va veni zăpada pînă sîmbătă“. Dar nu sînt ei de vină. Dacă ar fi după inima lor, totul ar merge ca pe roate, fiindcă braşovenii reprezintă o tipologie a ospeţiei şi a frumuseţii de caracter. Nu ca şeful de post poliţienesc din Bran, care, în numai 2 ani, a ajuns, din plutonier-major, ditamai colonelul! Şi nici ca simpaticul prefect Al. Popa care, de cînd îl critic pe Ion Iliescu, nu mă mai cunoaşte, deşi acum 2 ani am contribuit şi eu, şi Mircea Muşat, la numirea lui, dar nu-i nimic, aşa sînt oamenii, cînd le trece boala şefiei coboară printre muritorii de rînd. Pe drumul către pîrîiaşul din defileul stîncilor, Lidioara mi-a adormit în braţe. A dat de căldură. Şi o legăna muzica, mai exact „Romanţa“ din „Concertul pentru Flaut“ al lui Mozart, mai dulce decît o îngheţată de zmeură. I-a fost rău în ultimele două zile. A vomat din senin, în pătuţ, după care s-a speriat şi a început să plîngă. Cred că i-a picat greu o ciorbiţă de fasole, mîncată fugar la Coliba Haiducilor („Get-beget coada vacii“ – cum spunea Iorga la studenţi, cînd le dădea întîlnire la 6 fix, la o bere, şi scotea ceasul lui ca o ceapă de argint, din jiletca neagră). Nepoţelul lui Cornel Ciontu nu poate zice Coliba Haiducilor, ci Coliva Haiducilor. Încetîncet, fetiţa s-a făcut bine. Deşi am tras o sperietură pe cinste, credeam că a făcut hepatită sau, după cum îmi spunea doctoriţa Simina Enescu, o gripă cu tulburări digestive, care bîntuie prin Ţară. Ajunşi în defileu, coborîm din maşini. Priveliştea e magnifică, deşi o tot văd de doi ani, nu mă mai satur. Rîşnoava nu e o apă mare, dimpotrivă, dar curge năvalnic, face cataracte şi mici cascade, iar prin pojghiţa subţire a zăpoarelor de gheaţă, se întrezăresc spinările păstrăvilor. Ridicăm ochii spre slava cerului şi ne apucă ameţeala din pricina pereţilor stîncilor. Undeva, se cască gura unei peşteri. Cîţi oameni s-or fi refugiat aici de-a lungul a mii şi mii de ani?! Colonelul Gh. Bandea ne spune despre antrenamentele Vînătorilor de Munte, care traversau spaţiul de la un perete stîncos la altul, cam la vreo 30 de metri înălţime, pe nişte odgoane, de care îşi legau şi caii. Odată, un colonel a făcut o mişcare greşită şi a căzut, murind pe loc. O troiţă pomeneşte că a trecut şi el pe lumea asta, care nu e decît o „Vale a Plîngerii“. Mă

tulbură peste măsură vîrtejurile învolburate ale apei. Ce destin uluitor au pîraiele, şi rîuriie, şi fluviile! Ele îşi arată naşterea şi moartea concomitent: izvorul şi gura de vărsare. Şi mereu o iau de la capăt. Maiorul Arişanu, şeful Poliţiei din Rîşnov, ne spune că apa pîrîului e atît de cristalină şi curată, încît aproape că nici nu mai trebuie tratată, rîşnovenii o beau aşa. Ajungem la o cabană. Nu mai sînt turişti, pe nicăieri. Şeful unităţii are un nume de milioane, dacă mai trăia Eugen Barbu l-ar fi trecut printre haiducii lui Şapte Cai ori Mărgelatu Piersicatu: îl cheamă Geani Coştiug! Are o afinată pe cinste, care mă binedispune. E bătaie mare pe Almanahul România Mare -1996, toată lumea ni-l cere, cu dedicaţie, dacă se poate, au intrat la căldură şi nişte muncitori din zonă, precum şi cîteva pîlcuri de turişti zgribuliţi, pe care îi întîlnisem la o margine de pădure, aruncînd vreascuri pe foc, şi care văzuseră pe microbuzul nostru alb Vulturul Cruciat şi înscrisul, cu albastru, „România Mare“, şi ne făcuseră entuziasmaţi cu mîna. Tot mai multă lume ne iubeşte, dintr-un motiv elementar, care n-are nevoie de nici o explicaţie: noi spunem Adevărul, adică ceea ce gîndesc şi vorbesc oamenii mai în şoaptă, pe la căminele lor, pe la piaţă ori la slujbă. Ce grozav e să poţi rosti Adevărul!  

Am învăţat să joc biliard. La Clubul Pajura, de lîngă vilă, a fost adusă o masă verde, dichisită, automatizată. Am crezut, la început, că e făcută prin Occident.

– Nici vorbă, am cumpărat-o de la Sfîntu Gheorghe, cu 3 milioane şi jumătate – ne spune madam administrator, Stela Isac. Din prima seară am jucat cu Cornel Ciontu nu mai puţin de 5 ore. A doua zi, aveam febră musculară, ceea ce înseamnă că aproape tot corpul a fost pus în mişcare. Nu mai vorbesc de gîndire, răbdare etc. A doua seară, masa era ocupată de doi tineri: un sîrb pe nume Dejan (precum, fotbalistul Savicevici) şi o englezoaică, Jenniffer. Ne uităm la ei, cum joacă. Din una-n alta, ajungem şi la tragedia iugoslavă. Acolo încă se mai moare, încă e prăpăd. Cineva se amăgeşte cu iluzia că Gura Iadului, odată deschisă, poate fi legată cu o botniţă, sau înfrînată cu vreo zăbală miraculoasă. E greu, e tare greu. Patimile sînt prea mari şi prea vechi. Cineva îmi spune că acelaşi troglodit bătrîn, şi fără Ţară, şi fără Şcoală, pe nume Saul Bruckner (Brucan), mă înjură la televizor, pe motiv că aş fi împotriva tuturor. Ar trebui prea mult timp să-l fac să priceapă, pe acest ultim ocupant stalinist al României, că un om ca mine, care a studiat în Occident şi care provine dintr-o familie de practicanţi creştini, nu poate fi, organic, împotriva nimănui, aşa cum nu poate fi, tot organic, sluga sau agentul nimănui. Pur şi simplu, eu sînt cu Poporul meu.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Cabana Secuilor, Cheile Râșnoavei

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (71)

Orașele Dinastiei Tang (23)

Administrația în Dinastia Tang (17)

Armata, Milițiile și Poliția în Dinastia Tang (3)

Curînd, rebeliunea militară a lui An Lushan din 755 duce la o creştere însemnată a nevoilor de ordin militar. Statul a trebuit să întreţină forţe armate într-un număr considerabil şi să continue a utiliza soluţia de a înrola vagabonzi şi săraci, care aveau nevoie de pregătire minimală, de hrană şi cantonament. Guvernul a trebuit să întărească gardă imperială, care trebuia să facă faţă revoltelor militare izbucnite în garnizoane şi să acorde tot mai multă putere şi mijloace armatelor de apărare de la graniţe, deoarece apăruse pericolul unor năvăliri ale duşmanilor mai vechi. Guvenatorii militari ai regiunilor de frontieră căpătaseră tot mai multă autonomie și tindeau să devină conducători locali, asupra cărora Guvernul central mai exercita doar o autoritate teoretică.

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (3)

Pe vremea aceea începuseră să reînvie teoriile despre microbi în capul unor savanţi visători, unul în Franţa, altul în Germania. Pasteur era însă preocupat, deocamdată, exclusiv de laboratorul său, care avea să-1 ducă foarte curînd la prima lui descoperire în domeniul chimiei. Avea numai 26 de ani cînd a observat că nu există numai două soiuri de acid tartric, cum se credea înainte, ci patru. Odată cu această descoperire, el mai face una şi mai importantă, anume că se găsesc în natură substanţe care sînt identice în toate privinţele, exceptînd faptul că una este imaginea în oglindă a celeilalte. Cercetările acestea, care l-au dus pe Pasteur la deosebirea tartratului de paratartrat, au fost foarte anevoioase. Ajungînd la primul rezultat urmărit, el prezentă teza sa cu atîta claritate prietenului său Chappuis, încît acesta, deşi nu se prea pricepea la chimie, îşi dădu îndată seama de marea putere de investigaţie şi sinteză a prietenului Pasteur.

Dar nu numai Chappuis s-a convins de genialitatea lui Louis Pasteur, ci şi pontifii chimiei oficiale din capitala Franţei, Biot şi Dumas. Drept urmare, Pasteur

Balada (81)

Ani de Facultate (3)

După episodul Tîrgu-Neamţ, minunata excursie a avut ca punct culminant urcuşul pe muntele Ceahlău. Ascensiunea au început-o de la cabana ,,7 noiembrie”. În 2 ore au ajuns pe platou, cînd, pe neaşteptate, s-a instalat o ceaţă groasă de o tăiai cu cuţitul. Fenomenul meteorologic era straniu. De o parte ceaţa, de cealaltă parte cerul senin şi un soare orbitor. Decorul aducea aminte de scena apariţiei fantomei Regelui asasinat pe terasa castelului Elsinor de la începutul acţiunii dramei ,,Hamlet”.

Florin Genoiu s-a aşezat pe o piatră şi nu a vrut să meargă mai departe.

- Tată, ne oprim aici!

- Ba o luăm din loc. Cabana Dochia se află prin apropiere.

- Tată, nu cunoaştem drumul şi ne vom rătăci! Vom cădea într-o prăpastie. Tu ai trăit 57 de ani, dar eu abia am împlinit 18 ani! Vreau să mai trăiesc şi nu vreau să fiu sfărîmat de stînci!

În cele din urmă au intrat în zona cu ceaţă şi au rătăcit drumul. Ca un miracol, în calea lor a apărut un cioban.

- Măi, oameni buni, unde vă duceţi? Acolo e o prăpastie adîncă! Cabana e în spatele vostru!

Măsurile de prevedere luate de către Stat, printre care multiplicarea districtelor militare, nu se arătară de mare folos. Alianţele între comandanţii militari, ereditatea pe care aceştia o impuseră titlurilor şi gradelor pe care le aveau, le permiseră celor mai ambiţioşi să îşi constituie adevărate „regate“. Pînă la urmă, acești comandanţi militari îi înlocuiesc pe funcţionarii civili, adaugînd la atributele lor militare şi atributele de magistraţi locali. Această situație gravă a condus la căderea Dinastiei Tang.

Numeroase poeme din Dinastia Tang evocă tristeţea și melancolia vieţii de garnizoană a soldatului, a anilor petrecuţi departe de ai săi şi stingerea speranţei că va reuşi să îi mai revadă vreodată. Scutirea de impozite de care se bucurau soldaţii nu îi îmbogăţea și nici nu atenua sentimentul de exil care îi apăsa. Îndepărtaţi de autoritatea centrală, militarii nu îşi cunoşteau decît superiorii, care ştiau cum să şi-i facă credincioşi, prin avantaje acordate în detrimentul Bugetului de Stat. Acesta va simţi tot mai mult lipsa impozitelor de care era privat. Prezenţa acestor trupe era resimţită negativ de populaţiile locale, care trebuiau să suporte unele taxe ilegale, colectate la nivel local. Mizeria și sentimentul exilului domină viaţa soldatului. Universul său era format din camarazii de arme, din superiori și din

a fost numit îndată profesor la Universitatea din Strasbourg. Aici, în orele libere îngăduite de munca de cercetător, a legat şi mai strîns pactul său secret cu ştiinţa – citea pasionat, făcea notiţe, observaţii îndelungate în domeniul biochimiei.

În această perioadă s-a căsătorit cu fiica rectorului Laurent, Maria. Fără a-i fi ruşine de originea sa socială, el i-a informat cu mîndrie pe părinţii fetei despre situația sa: ,,Tatăl meu este tăbăcar la Arbois, nu am nici o avere. Tot ce am este o sănătate bună, o inimă tot atît de bună şi la locul ei; cît priveşte viitorul, singurul lucru pe care vi-1 pot spune e că mă voi consacra cercetărilor chimice. Tatăl meu, tăbăcarul, va veni personal la Strasbourg, să vă adreseze cererea în căsătorie...“.

Rectorul Laurent era un om dintr-o bucată, pe care modestia şi onestitatea tînărului profesor l-au cucerit. Toţi apreciază marea lui putere de muncă, inteligenţa-i sclipitoare, şi astfel cererea în căsătorie fu acceptată fără alte piedici. Veni şi tăbăcarul din Arbois să adreseze cererea oficială în căsătorie, şi nunta a avut loc la 29 mai 1849.

Fiind acum capul unei tinere familii, Pasteur s-a apucat cu şi mai mare pasiune de lucru. Făcea zi din fiecare noapte, continuîndu-şi cercetările în legătură cu cristalele. Totodată, el a efectuat şi alte experienţe curioase. Soţia lui veghea nopţi întregi, aşteptîndu-şi bărbatul; era uimită şi încrezătoare în viitorul lui.

* * * În toamna anului 1962, Ştefan Genoiu a primit o invitaţie din partea fratelui Nicolae, care se afla în acel moment în funcţia de secretar de partid la raionul Horezu. Însoţit de Florin, ajuns student în anul II de facultate, a dat curs invitaţiei şi la un sfîrşit de săptămînă s-au repezit pînă la Horezu. Întîlnirea de familie a fost extrem de emoţionantă. Florin i-a cunoscut cu acest prilej pe ce doi veri: pe Nuţa, în vîrstă de 7 ani, şi pe Gigel, ajuns la aproape 3 ani. Unchiul Nicolae le-a arătat împrejurimile: Mînăstirea Horezu, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, Mînăstirea Bistriţa, unde a stat închis Generalul Ion Antonescu din ordinul Regelui Carol al II-lea, Mînăstirea Arnota, unde se află mormîntul lui Matei Basarab, monumentul de artă arhitectonică Cula de la Măldăreşti şi Valea Olteţului. Lăsîndu-se în voia amintirilor, colonelul pensionar le mărturisi rudelor sale amănunte din viaţa sa.

profiturile imediate, pe care spera să le obţină în zona în care se afla. Soldaţii – printre care, cum am menţionat, se găseau şi deţinuţi şi vagabonzi – erau temuţi şi, totodată, dispreţuiţi. Ei constituiau o lume specială, care nu se amesteca cu restul populaţiei. În această lume, educaţia şi riturile nu îşi aveau locul, iar violenţa era înfrînată doar de severitatea superiorilor. Reformele militare realizate în Dinastia Tang s-au manifestat şi în domeniul echipamentului militar. A apărut uniforma, aceasta reprezentînd ţinuta regulamentară pe care trebuiau să o adopte toţi soldaţii. Din aceasta făceau parte platoşa, coiful şi cizmele de piele, precum și o cămaşă de zale, în caz de nevoie. Soldaţilor le erau furnizate arme produse în atelierele de stat, ca și echipamentul. Era obligatoriu antrenamentul militar, care avea ca scop să menţină oamenii într-o formă fizică bună şi, de asemenea, să mențină echipamentul şi armamentul în stare de funcţionare. Existau şi arme mai sofisticate ca, de exemplu, arbaleta cu mai multe salve, precum şi maşini de război, capcane, care blindate, care cu dispozitive ofensive.Trupele de elită dispuneau de o ţinută de gală, de steaguri strălucitoare și de arme de paradă.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

În curînd îl regăsim pe Pasteur profesor şi decan la Universitatea din Lille. Aici a aflat întîia oară despre stadiul în care se aflau cercetările despre microbi, cercetări pe care avea să le continue şi să le revoluţioneze cu norocul său, care nu era altceva decît temeinicie, statornicie, spirit de observaţie şi geniu ştiinţific.

* * *

Universitatea din Lille, marele oraş burghez de provincie, centru industrial din nordul Franţei, a luat fiinţă în septembrie 1854. Aici şi-a început tînărul savant Pasteur cercetările asupra microbilor, care au ţinut în încordare întreaga lume ştiinţifică timp de peste treizeci de ani, provocînd uimirea şi spaima ei, cîştigîndu-şi prieteni, admiratori şi rivali şi primind cununa de lauri a gloriei universale, odată cu provocările tot mai dese la luptă ale adversarilor ranchiunoşi.

Micul amfiteatru unde Pasteur îşi ţinea prelegerile de chimie devine foarte curînd celebru în lumea studenţilor. Facultatea din Lille ajunge, datorită lui Pasteur, întîia din întreaga Franţă. Pasteur avea aici un laborator frumos şi bine înzestrat, unde se putea duce la orice oră şi putea face fel şi fel de experienţe, datorită utilajului tehnic modern.

(va urma)

Dr. ALEXAnDrU CULCEr

* * *

La un pahar de ţuică fiartă, fraţii Genoiu discutară politică. Nicolae dădea în vileag întîmplări şi evenimente ascunse de propaganda P.M.R.

- Neică Fănică, hai să-ţi spun lucruri pe care nu ai de unde să le ştii. Am fost de curînd în Uniunea Sovietică, la Moscova, într-o delegaţie de activişti de partid. Acolo, tovarăşii sovietici ne-au atras deschis atenţia că viitorul socialismului, al comunismului şi al omenirii depinde de voinţa Armatei Roşii. Atîta vreme cît Armata Roşie deţine bombe atomice şi termonucleare şi rachete intercontinentale cu focoase nucleare şi cîtă vreme ştiinţa sovietică se află în frunte, nimeni nu va putea învinge sistemul mondial socialist. În lume vor mai avea loc schimbări, dar toate vor fi supravegheate de Armata Roşie. Sovieticii au probleme şi în plan extern şi în cel intern. Ei doresc să-şi democratizeze sistemul rigid de tip stalinist. Nu mai vor să aibă deţinuţi politici, iar scopul politicii lor este creşterea permanentă a nivelului de trai al populaţiei. Dar cheltuiesc enorm cu înarmarea şi nu mai au resurse pentru dezvoltarea economiei în ansamblul ei.

(va urma) FLorIn IorDACHE

- Aţi văzut mormîntul Domnitorului Ţării Româneşti, Matei Basarab! Pe vremea lui, Capitala Ţării era la Tîrgovişte. Nicolae Iorga scria că în timpul lui Matei Basarab, Tîrgoviştea era un oraş mare, cu case frumoase, bine tocmite, locuite de boieri şi negustori bogaţi. La Tîrgovişte am avut ocazia să lichidez o mare unitate de cavalerie în anul 1954. Cel mai emoţionat şi cu cele mai multe păreri de rău că se desfiinţează unitatea a fost generalul sovietic, consilierul comandantului. Vedeţi voi ce înseamnă ocupantul militar într-o ţărişoară ca a noastră? El se simte ca acasă şi nu ar mai pleca niciodată!

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (79)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%“ (22)

Clipa răzbunării (3)

Despre ţinta puternicelor atacuri – Deterding – se află că-şi pune în mişcare toate forţele, recurge la soluţiile cele mai neaşteptate, invocînd faptul, aparent real, că prăbuşirea lui ar antrena-o pe a întregii lumi a petrolului, a atîtor ţări şi guverne legate, într-un fel sau altul, de „Shell”. Banca Franţei intră în tratative cu Banca Angliei. Între Londra şi New York, mai exact între sediile lui „Royal DutchShell” şi „Standard Oil” – schimbul de note şi telefoane se înmulţeşte. Rezultatul nu întîrzie. Gulbenkian constată că nu mai este sprijinit de cei ce îi susţinuseră manevrele la bursă. Treptat se instalează calmul iar arestarea influentei sale colaboratoare „Madame Hanau”, cea care răspîndea cu pricepere zvonurile privindu-1 pe Sir Henry, linişteşte cu totul lucrurile.

Calust Sarkis pierde o bătălie dură, grea, dar nu şi războiul. Sau, cel puţin aşa gîndeşte în momentul cînd face bilanţul. „Shell” n-a ieşit, nici ea, „sănătoasă” din

Nikola Tesla –stăpînul fulgerelor (1)

Sîrbul Nikola Tesla (1856-1943) este considerat adesea cea mai extraordinară minte cercetătoare de la Leonardo da Vinci încoace, devansîndu-și, și el, ca și marele lui înaintaș, epoca în care a trăit. A fost înzestrat din naștere cu calități fizice deosebite, avea auzul și văzul de cîteva ori mai fine decît ale semenilor săi și o memorie de-a dreptul prodigioasă. Știa cărți întregi pe dinafară, una dintre acestea fiind Faust, a lui Goethe. O aptitudine cu totul ieșită din comun era aceea că putea vizualiza foarte ușor diverse obiecte, scheme, calcule: ,,Nu aveam nevoie de modele, de desene sau de experimente. Puteam să mi le imaginez cît se poate de real în minte”.

Își dădea seama și de defecte, le corecta tot în gînd, iar în final, atunci cînd își construia dispozitivul, acesta funcționa exact așa cum fusese gîndit. Studiase 12 limbi străine, vorbea fluent cel puțin șase (sîrbă, croată, germană, franceză, engleză, maghiară) și a intenționat chiar să realizeze un traducător automat. Coeficientul lui de inteligență (IQ) este estimat la 200 (Einstein și Stephen Hawking – 160, Isaac Newton – 193, Leonardo da Vinci – 200, marele șahist G. Kasparov – 192). A avut o copilărie stranie, adesea bolnav, și reușind, ca orice copil

Isterie colectivă și sugestie în massă (3)

Tinnitus-ul de care suferea Ioana era unilateral, auzindu-se doar în urechea dreaptă, de asemenea, o altă manifestare comună. Ea suferea şi de o tulburare vizuală, luînd forma unor lumini strălucitoare în mijlocul cărora păreau că dansează pete întunecate. Aceste pete reprezintă un simptom frecvent al nauseei (greţei), în cazul Ioanei atît de sever, încît îi provoca vomismente. În acelaşi timp, apăreau vertijuri, care o determinau pe fată să cadă, efectiv, din picioare, îngenunchind. Putem presupune că Ioana suferea probabil de simptomul descris prima dată în 1861 de către Prosper Menière, ca vertij auricular, sindrom care astăzi îi poartă numele descoperitorului său.

încleştare, are „răni profunde”, dar e în picioare, şi asta prevalează la St. Helen’s Court, unde se savurează înfrîngerea ,,Domnului Şiling-aur”. Însă, morala îi aparţine tot lui Calust Sarkis şi va fi citată frecvent: „Petroliştii sînt ca şi pisicile; nu poţi şti niciodată dacă se bat sau dacă fac dragoste”...

Cu ochii pe Persia (1)

Spre finele anului 1932, abilul diplomat al ţiţeiului a stabilit în Persia relaţii pe cît de secrete, după obicei, pe atît de influente şi eficiente. Se vorbeşte că Gulbenkian e gata ,,să continue cu propriile mijloace şi în condiţii noi exploatarea zăcămintelor din sudul persan“. Aici e prezent un fel de ,,Kreuger al petrolului“, cum i s-ar putea zice lui Akakius M. Khochtaria. Acesta, georgian din naştere, credincios al ţarului răsturnat în 1917, e considerat „aventurierul cel mai extraordinar care a acţionat în Orientul comercial“ în primele decade ale secolului.

Sistemul legăturilor subterane funcţionează bine, şi Gulbenkian ajunge chiar consul general al Persiei la Paris, este ofiţer al Legiunii de Onoare (ca şi Sir Basil Zaharoff) şi, la 5 decembrie, şahul persan Reza-Khan Pahlevi denunţă concesiile acordate cu ani în urmă companiei engleze „Anglo-Persian Oil Company”. Ca şi altă dată la Mosul, contramăsurile britanice nu

zvăpăiat și năstrușnic, să dea de nenumărate buclucuri, pe lîngă care Amintirile din copilărie ale lui Creangă pălesc. Nikola Tesla nu a fost căsătorit, nu a avut copii și nici relații romantice cu femeile. Era atît de acaparat de electricitatea lui, încît nu-l mai interesa nimic altceva * * *

Așa genial cum este considerat astăzi Tesla, cînd ne întrebăm dacă există ceva în jurul nostru care să nu fi fost inventat de el, cariera lui nu a fost nici pe departe un drum presărat cu trandafiri. Meritele i-au fost recunoscute cu mare greutate, invidia confraților și interesele economice ale marilor companii i-au întîrziat, contracarat și chiar anulat proiectele.

Edison este înfrînt (1)

În 1880, hotărăște să nu mai fie o povară pentru familie și se angajează ca desenator la Oficiul Central de Telegraf de la Budapesta, apoi la Paris, la Compania de Electricitate Edison. Aceasta este contractată să intaleze sistemul de iluminat din Gara Strasbourg (oraș aflat, după războiul franco-prusac, în componența Imperiului German), dar, chiar la inaugurare, în prezența Kaizerului, se produce un scurtcircuit care aruncă în aer un perete întreg. Guvernul german refuză să recepționeze lucrarea, iar Tesla este trimis să remedieze avaria și i se promite o recompensă pe măsură, pe care apoi Compania refuză să i-o acorde. Dezamăgit, își dă

întîrzie. Sir John Cadman, preşedintele lui „AngloPersian“, ia avionul spre Teheran, spre porturile Busher şi Abadan sînt trimise nave engleze, iar „London City“ suspendă creditele acordate guvernului persan, pretextînd faptul că acesta se află în „pragul catastrofei financiare“. Se invocă, în plus, şi că s-au investit 40 milioane lire sterline, dar nu se aminteşte de milioanele de barili extrase şi comercializate şi de venitul obţinut astfel. Dar, pentru Londra, denunţarea concesiunii are o bătaie mai lungă: drumul spre Indii, petrolul flotei şi, evident, prestigiul său în colonii.

Tratativele debutează la Teheran. Sînt lungi şi dure. Gulbenkian stă tot pe undeva, în culise, şi manevrează. Compromisul este găsit şi, la 29 aprilie 1933, cînd se semnează convenţia, concesiunea britanică e redusă cu 100.000 mile pătrate, şahul primeşte o contribuţie suplimentară de 1.169.000 lire cît și 20 la sută din veniturile anuale. Durata concesiunii – pînă în 1993! Sîntem încă în momentul cînd puţini se gîndesc că „petrolul poate deveni, dintr-un mijloc de subjugare şi de spoliere, un instrument de renaştere naţională“. Iar Anglia n-are nici o intenţie să cheltuiască în Persia – numită, din 1935, Iran – 25 milioane de lire sterline plasate în societăţi străine. (va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

demisia și acceptă propunerea de a merge să lucreze la New York, tot în cadrul Companiei Edison.

Relația cu Edison i-a marcat puternic viața și cariera profesională. În momentul în care l-a cunoscut, Edison era un om de afaceri bogat, căci construise una dintre primele uzine electrice din SUA. La New York, Tesla salvează pentru a doua oară Compania Edison: aceasta instalase două generatoare pe Oregon, la vremea aceea cel mai rapid vas de pasageri, dar sistemul electric se defectase chiar înainte de plecare. Vasul trebuia să înceapă voiajul la data și la ora fixate, căci altfel Compania Edison ar fi fost penalizată sever. Tesla reușește să rezolve problema într-o noapte, dar Edison refuză din nou să-i dea bonusul promis, spunîndu-i că glumise: ,,Dumneata nu înțelegi umorul nostru american”. Tesla își dă demisia, motivat și de faptul că Edison era adept al curentului continuu, iar el susținea avantajele curentului alternativ (folosit preponderent astăzi). Curentul continuu prezenta dezavantajul că fiecare consumator casnic trebuia să fie conectat direct cu centrala electrică și era greu de transmis la distanțe mari; trebuiau construite mai multe centrale și în orașe apărea o încîlceală de fire. Dar trecerea la curentul alternativ ar fi însemnat o lovitură dată atît orgoliului lui Edison, cît și intereselor lui economice.

(va urma)

AnCA IrInA IonESCU

Dar problemele de natură somatică ale Ioanei, oricare ar fi fost ele, sînt, desigur, de importanţă secundară în povestea noastră. Ea era convinsă că vocile îi cereau să elibereze Franţa. Fiind atît de încredinţată de această misiune sacră, nu i-a fost greu să-i convingă şi pe alţii că avea dreptate, şi astfel a luat naştere o mişcare de massă. Pe atunci, Franţa se afla într-o stare deplorabilă, poporul său fiind lipsit de orice speranţă de izbîndă după şapte decenii de războaie, înfrîngeri şi ocupaţie străină. Ioana le-a redat compatrioţilor speranţa în victorie, prin propria sa pildă. În cazul ei, putem vorbi despre influenţa pe care o singură persoană o poate avea asupra comportamentului mulţimii, trăgînd efectiv această massă de oameni după ea. Există de altfel numeroase exemple similare, în decursul istoriei. Uneori putem identifica atît persoana, cît şi situaţia, incidentul particular, care au declanşat o reacţie în lanţ, punînd în mişcare mulţimile, dar în alte cazuri nu se poate vorbi despre un stimul individual, deoarece este mai curînd vorba despre o răbufnire subită a masselor, ajunse la momentul cînd nu-şi mai pot accepta starea de sclavie sau umilinţă.

Un exemplu sugestiv ar fi atitudinea britanicilor în privinţa vînătorii de vulpi şi cerbi. La începutul veacului XX, vînătoarea era privită în general ca un „sport” plăcut şi deconectant, un prilej pentru ca toate clasele sociale să-şi unească eforturile, cei care nu aveau cai venind la vînătoare pe jos. În mai puţin de un secol, atitudinea s-a schimbat radical, acest „sport” stîrnind o opoziţie fără precendent din partea asociaţiilor de protecţie a animalelor, şi multă lume a cerut chiar interzicerea vînătorii, pe motiv că ar fi doar o „reminiscenţă a barbariilor medievale”. În acest caz, este imposibil de identificat cine a dat tonul protestelor, declanşînd o amplă mişcare de protest şi o schimbare în modul de gîndire şi comportament al britanicilor.

Vulpile fuseseră vînate ca vietăţi dăunătoare, iar cerbii, pentru hrană, timp de multe secole, şi abia în ultimii ani au început să fie luate în considerare suferinţele bietelor animale. Grija faţă de soarta acestora poate fi privită ca o dovadă de progres al civilizaţiei umane, o încercare de renunţare la instinctul de vînător moştenit de la oamenii primitivi şi ascuns, de-a lungul vremii, sub o mulţime de motivaţii „estetice”. Dar dincolo de aceste motive, pe care oamenii le-au găsit, spre a face din vînat o distracţie favorită, se află încă instinctul animalic. Teama, ura, furia, lăcomia, instinctul de autoconservare şi de perpetuare a speciei sînt prezente pretutindeni. Vine o vreme în viaţa oricărui individ în care măştile civilizaţiei cad şi instinctele primitive le iau locul. Astfel, controlul impus de civilizaţie se pierde şi putem vorbi pe bună dreptate despre temerile animalice şi mînia bestială care animă uneori făptura umană...

Dar omul este un animal gregar şi unor astfel de creaturi nu le place să fie diferite de semenii lor, de teamă ca nu cumva un comportament mai aparte să le atragă excluderea din haită... De aceea, avem tendinţa de a ne copia unii pe alţii şi iată de ce, atunci cînd se ivesc condiţiile potrivite, temeri absurde şi furii fără motiv pot trece cu viteza gîndului de la un individ la altul. (va urma)

F. CARTWRIGHT, M. BIDDISS

Paºtele reflectat în poezia româneascã

Înscris în calendarul Bisericii Creștine ca un reper esențial al Religiei ultimelor două milenii, Paștele Ortodox – o sărbătoare magică a Învierii Domnului Isus Christos, după trecerea prin patimile îndurate întru iertarea păcatelor omului – a constituit dintotdeauna o atracție universală a poeților pentru a cînta marea revelație a pildei Dumnezeului suprem cu Fiul întrupat în Isus din Nazaret. Mari poeți s-au aplecat cu evlavie asupra acestui subiect încercînd să surprindă în versuri ticluite cu migală, și sub imperiul unei emoții unice, această pagină de referință a ceea ce a însemnat pentru omenire Pătimirea, Învierea și Înălțarea Fiului la Cer. Scrise în genuri diferite ale poeziei, purtînd amprenta talentului și a personalității autorului, versurile din această categorie au o trăsătură caracteristică asemănătoare: emană o lumină interioară sacră, creînd cititorului atmosfera sfîntă și emoțională a acestui moment solitar în Jertfirea și Învierea Mîntuitorului. Din multitudinea de poezii închinate Sărbătorii Pascale am ales lucrările din această pagină, cu regretul că nu am putut cuprinde în acest spațiu tipografic și alți autori, demni reprezentanți ai genului. Cu bucuria de a vă prezenta aceste versuri chiar în Săptămîna Mare, sperăm că, citite în intimitatea căminului dumneavoastră, în aceste zile cu semnificații speciale pentru fiecare creștin ortodox, să aducă o strălucire în plus Marii Sărbători și o lumină divină să vă pătrundă în suflet ca într-o Catedrală a Neamului Românesc.

Învierea

de Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morții rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngînă cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii Evanghelii.

Cu-n muc în mîini moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață, Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adîncă și plină de blîndețe

Pătrunde tînguioasă puternicele bolți;

,,Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț, Înveninînd pre însuți izvorul de de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, Și-acest nimic îți cere o rază mîngîioasă, În pîlcuri sunătoare de plînsete duioase A noastre rugi Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială, Și negrul întuneric se sperie de șoapte...

Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... Colo-n altar se uită și preoți și popor, Cum din mormînt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:

,,Cîntări și laude-nălțăm

Noi, ție unuia, Primindu-l cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri, Cîntînd Aleluia!

Christos a înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcînd-o, Lumina ducînd-o Celor din morminte!”

Nu L-au cunoscut de Nicolae Iorga oricît de sfînt era Isus Și cît de lămurit prin lut Vedeai pe Cel venit de sus Și ai săi nu L-au cunoscut.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

A trebuit ca Trupul Său

De mucenic să-L bată-n cuie Ca să se-arate Dumnezeu Și ca la ceruri să se suie.

De Paºti

de Tudor Arghezi

La toate lucarnele și balcoanele Au scos din cer îngerii icoanele Și-au aprins pe scări Candele și lumînări.

Orașele de sus, în sărbătoare, Au întins velințe și covoare, Și ard în potire Mireasma subțire.

Și din toate ferestrele odată, Mii și sute de mii, Heruvimii fac cu mîna bucălată

La somnoroșii copii.

La Paºti

de George Coșbuc

Prin pomi e ciripit și cînt, Văzduhu-i plin de-un roșu soare

Și sălciile-n albă floare –E pace-n cer și pe pămînt. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii.

Și cît e de frumos în sat!

Creștinii vin tăcuți în vale

Și doi de se-ntîlnesc în cale

Își zic: Christos a înviat!

Și rîde-atîta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Pe deal se suie-ncetișor

Neveste tinere și fete, Bătrîni cu iarna vieții-n plete; Și-ncet, în urma tuturor, Vezi șovăind cîte-o bătrînă

Cu micul ei nepot de mînă.

Chistos a Înviat!

de Alexandru Vlahuță Și-au tremurat stăpînii lumii La glasul blîndului profet Și-un dușman au văzut în fiul Dulgherului din Nazareth!

El n-a venit să răzvrătească Nu vrea pieirea nimănui;

Desculț, pe jos, colindă lumea Și mulți hulesc în urma Lui. Și mulți cu pietre îl alungă Și rîd de el ca de-un smintit: Isus zîmbește tuturora –Atotputernic și smerit!

El orbilor le dă lumină, Și muților le dă cuvînt, Pe cei infirmi îi întărește, Pe morți îi scoală din mormînt!

S-au veselit necredincioșii

C-au pus luminii stăvilar, Dar ea s-a întărit în focul Durerilor de la Calvar, Și valurile-i neoprite Peste pămînt se împînzesc, Ducînd dreptate și iubire Și pace-n neamul omenesc.

Voi toți ce-ați plîns în întuneric Și nimeni nu v-a mîngîiat, Din lunga voastră-ngenunchere Sculați. Christos a înviat!

Psalm de Paºti de Adrian Păunescu Ce bine mi-e a-ți recunoaște Ștergarul alb de in la porți, Te-ai pregătit și tu de Paște, Christos a înviat din morți.

Pe mal de rîu mai cîntă broaște Și rîul cîntă-n contraforți, Reînviem și noi de Paște, Christos a înviat din morți.

A re-nvia, a te mai naște E darul crudei tale sorți, Să ne privim în ochi de Paște, Christos a înviat din morți.

Asinul ce pe pietre paște

Te reînvață să suporți, Și ani pustii, și Zi de Paște, Christos a înviat din morți.

Și vom muri, și ne vom naște, Și plini de sorți, și fără sorți, Dar vom avea o Zi de Paște, Christos a înviat din morți.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press bOOk COnsultIng srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPres DIstrIbutIOn srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞtA rOMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.

Mă poți vedea, te pot cunoaște, Cum mă comport, cum te comporți, Cînd prin lumina grea de Paște, Christos a înviat din morți.

Creștine, ca să poți renaște, Deschide crucii orice porți, Rectitorește-te de Paște, Christos a înviat din morți.

Lumina Învierii

de Geo Ciolcan Bat clopotele-n noaptea de-nviere, Creștinii, candele aprind pe rînd, Lumina sfîntă, caldă mîngîiere, Peste miracol va cădea-n curînd.

Ca un șuvoi de viață fără moarte Creștinii merg cu sufletul curat Să ia lumina sfîntă de departe, De unde, pentru noi a înviat

Cel răstignit pe-a crucii suferință, Cu spini pe cap, ca înrăit tîlhar. De două mii de ani întru credință Sorbim lumina sfîntă din altar.

În fiecare an, de sărbătoare, Ne luminăm în inimi și-n cuvînt, Fie din cer, fie la lumînare, Lumina-i de la Domnul Sfînt.

Sub pavăza de liniște creștină Îngenunchem pe soclul de bazalt Și ne uităm la fluviul de lumină Ce se revarsă de sub ceru-nalt.

Lumina îmbrăcată-n bunătate Ne spală viața ca un rîu sublim Cînd încercăm, din negrele păcate, Mai buni să fim, creștini mai buni să fim.

Veniți în Casa Domnului curată, Deschisă-i ușa pentru păcătoși! Cînd vom ieși cu fruntea luminată Păși-vom drepți, ca oameni credincioși.

Nu vă sfiiți, căci Domnul înțelege Ce e cu noi și cît de mare-i vina, Nici un Decret și nici o altă Lege Nu poate stăvili în noi lumina.

Din candela sfințită, ea străluce Ca nimbul de coroană-a lui Isus. De două mii de ani, pe Sfînta Cruce, Credința și lumina vin de sus.

Oricît am fi la marginea durerii Și drumul ne-ar părea întunecos, S-avem în noi Lumina Învierii, Lumina Domnului Isus Christos! Pagină realizată de GEO CIOLCAN