România Mare, nr. 1586

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

La fiecare Paște, rîurile de lumînări ne creează senzația unei ploi binefăcătoare, dintr-o substanță necunoscută: umanitatea are parte de cele mai puternice inundații de lumină.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Lumina apare de la Răsărit

–întunericul vine

după Apus

motto: „Tu, cîine şchiop, fost animal de casă./ De lovituri mortale să fim plini/ Şi hăituiţi, să ne simţim acasă”. ADrIAn PăUNEsCU – „Cîine șchiop”

Ani de zile s-a folosit sloganul „locul României este în Europa”. sună tautologic –iar dacă vei căuta logica afirmației nu prea o vei găsi. Cum adică… în Europa? România și țările române au fost dintotdeauna în Europa, iar românii, fie ei valahi, moldoveni, ardeleni sau oricum li s-a spus, au făcut parte din civilizația „bătrînului continent”. Problema e alta – și de aici fractura de logică a sloganului: Europa occidentală își arogă pentru ea ideea de „Europa”. Acum se extinde acest concept la nivelul Uniunii Europene, dar tot Occidentul este cel ce dă tonul, el se vrea esența Europei! Da, Occidentul, acești ultimi barbari ai istoriei Europei, acești creatori ai ipocritului neocolonialism se doresc a fi „spiritul european”!

Și, sigur, un istoric ar putea obiecta –Occidentul, așa cum a ieșit el din forja epocii medievale, a fost un permanent izvor al invaziilor, este cel ce a pus omenirea în pericol de două ori, cu războaiele mondiale – deci a fost o sursă de instabilitate și dezastre!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Războiul diplomaților

După retragerea trupelor rusești la locațiile lor de cantonare permanentă, mulți au fost cei care s-au bucurat, inclusiv Vladimir Jirinovski, care a declarat că ,,Putin a încheiat cel de-al treilea război mondial înainte de a începe”. Este adevărat, temperatura din zona granițelor Ucrainei a urcat brusc la punctul de fierbere în momentul în care trupele rusești au fost plasate în zona potențială de conflict. Eu, însă, nu cred că situația s-a calmat sau că pericolul unui război la granițele noastre de nord-est a trecut. Dimpotrivă, activitatea febrilă pe care armatele NATO încă o desfășoară în zona ucraineană, la granițele cu

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (1)

scrisoare Deschisă, dincolo de mormînt, lui Corneliu Coposu Domnule Coposu, fie-mi iertat că nici nu știu cum să mă adresez, întrucît n-am mai trimis, niciodată, pînă acum, scrisori la morți. Le-aș fi scris surorilor dumitale, dar acestea sînt atît de tulburate de bătăile din interiorul PNȚCD, încît nu cred că mai au limpezimea necesară să priceapă mesajul meu care, în fond, nici nu le privește. Aș fi scris la PNȚCD, dar partidul, efectiv, e mai mort decît dumneata. În fine, poate că ar fi fost indicat să mă duc la statuia pe care sculptorul Mircea spătaru ți-a ridicat-o în buricul Bucureștilor, peste drum de Biserica Krețulescu și față în față cu scumpul matale stăpîn, Iuliu Maniu – dar ambele „monumente“ sînt atît de oribile, încît nu m-aș fi putut apropia de ele fără o senzație de dezgust. Și atunci, m-am hotărît să-ți scriu direct. Eu sînt convins că există canale de comunicare cu lumea de dincolo și mesajul mei va ajunge, într-un fel sau altul, la dumneata. Un precedent există: pe la începutul anilor ’70, profesorul meu de sociologie, Miron Constantinescu, a publicat pe pagina I a revistei „Luceafărul“ tot o scrisoare Deschisă, adresată bunului său amic Eugen schileru, care se prăpădise cu cîteva zile înainte. Noi, studenții, am crezut că Miron și-a pierdut mințile și că a căzut în doaga lui Hașdeu, tulburat atît de mult de moartea iubitei sale fiice, Iulia.

(continuare în pag. a 20-a)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)

Rusia, precum și faptul că Șoigu, ministrul rus al Apărării, a decis ca echipamentele militare să rămînă pe loc și să plece doar militarii, îmi spune că asistăm doar la o mică pauză, în care părțile implicate în conflict își reevaluează pozițiile și eventualele politici de reacție.

Cine nu cunoaște modul de luptă al armatelor occidentale, mai ales al englezilor din timpul celui de-al II-lea război mondial, poate cădea în capcana unei păci de durată. Dar cei care sînt familiarizați cu tactica inteligentă a Angliei în războaie știu că, de fapt, prin ridicarea bruscă a temperaturii, nu s-a dorit decît evidențierea mutărilor armatei ruse din interiorul granițelor, a algoritmului de atac și a direcțiilor principale. (continuare în pag. a 16-a)

Caleaca de lumin

În fiecare clipă m-apropii de Isus

Nu am nici o durere și grijile s-au dus

Eu știu că mă iubește ca pe copilul său Isus e scutul care mă apără de rău.

Cu fiecare clipă pricepem ce-i cu noi

Ne naștem goi pe lume, plecăm la fel de goi. Avem o datorie, veniți s-o împlinim:

Cu fiecare clipă pe Domnul să-L slăvim.

Isus Christos are să vină

În straie albe de-mpărat Într-o caleașcă de lumină

Ce bine e! Ce minunat!

Tu, inimă, ești pregătită

Să pleci cînd El te va chema?

Te pocăiește, fii smerită

Aceasta e salvarea ta!

Noi nu știm ce e jertfa, ceva e mai presus

E patima pe cruce a Domnului Isus

Pe lîngă sîngerarea coroanei Lui de spin

E floare la ureche măruntul nostru chin.

Ce sentiment de pace să știi că cineva

La tine se gîndește, oriunde te-ai afla.

E marea întîlnire a vieții tuturor –Primește-mă, Isuse, de-acuma pot să mor... CORNELIU VADIM TUDOR, 24 aprilie 2006

Din 11 mai, volumul „DIN SCRINURILE REGILOR“ poate fi achiziționtă de la punctele de vînzare a presei! Pg. 3

Romnia pitoreasc

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Presa Ucigaşă F Iliescu şi Vadim i-au ascuns mingea lui Ardei Umplut

F Petru Burcă cel prost ca o curcă F Vai de Ţara unde puşcăriaşi ca

Dan Iosif şi G.V. Voiculescu ajung demnitari F Un alt sondaj mincinos

F Înălţarea la cer a lui sörös

PArTEA I

F Lovitura de teatru în Armată: faimosul general Paul Cheler, comandantul Armatei a IV-a „Transilvania“, a fost trecut abuziv în rezervă (mai mult ca sigur, ca urmare a presiunilor exercitate de controlori obraznici de teapa unor Könnig, Martinez şi Karsten Voigt), aşa că a organizat luni, la Cluj-Napoca, o Conferinţă de Presă de-a dreptul electrizantă, în care aduce acuzaţii grave aşa-zisei reforme ce a pus Oştirea pe butuci. Iată că „marea mută“, care ţine Țara în spate de două mii de ani, începe din nou să se trezească şi ia poziţie cu arma în cumpănire împotriva trădării de Patrie! F În sfîrşit, Justiția a făcut o oarecare dreptate! Tribunalul sectorului 1 Bucureşti l-a condamnat pe huliganul Răzvan savaliuc, de la fiţuica „Ziua“ (cel care atacase sediul P.r.m. anul trecut şi-l lovise pe ofiţerul nostru de serviciu cu pummii în tîmplă), la o amendă penală de 100 de mii de lei. Din păcate, infractorul Nicolae Dide, cel care l-a instigat pe cimpanzeu, a scăpat, deocamdată, basma curată, dar P.r.m. va declara recurs. De notat că puşcăriaşul trage acum sforile pentru a ajunge... ministru! F Încă o dată s-a dovedit că în România o minune ține numai 3 zile. Aşa-zisul scandal Iliescu-Vadim nu face excepţie de la regulă. Născut dintr-o primă gravă dezinformare de presă, datorată unor canalii ca Dumitru Tinu („Adevărul“) şi Adrian sîrbu (,,Mediafax“), şi amplificat monstruos printr-o a doua gravă dezinformare de presă, datorată unui dezechilibrat psihic ca Ion Cristoiu (care a scos din context nişte notițe pamfletare, scrise la supărare, le-a publicat cu litere gigantice, pe pagina I, şi i le-a atribuit lui Corneliu VadimTudor, trîntind, totodată, niște titluri demenţiale, cum că preşedintele P.r.m. îl ameninţă cu moartea pe preşedintele României) –scandalul cu pricina a dovedit oamenilor inteligenţi de ce este capabilă o presă scăpată de sub orice control legal sau al bunului-simţ. Acum, mai mult ca oricînd, s-a demonstrat ce rol diabolic poate avea PREsA UCIGAȘă, care minte cu neruşinare, deformează, trunchiază, aruncă totul pe o altă orbită, numai şi numai prin jocul unor titluri apocaliptice, care n-au nici o legătură cu textele propriu-zise. E ca şi cum Ardei Umplut și-ar scrie mare, pe frunte, că el e Arnold schwarzennegger, cînd în realitate toată lumea vede că e o tîrtiță de găină cu ochelari şi blugi. Ce-ar fi să publicam şi noi, la dimensiuni gigantice, toate caricaturile ordinare apărute în presa antinaţională sau ungurească, trăgînd din ele nişte concluzii înfricoşătoare, făcînd din tînţar armăsar?

Vor cîrcotaşii şi pîrîcioşii ăştia să scoată pamfletul ca gen, din literatura română? Încă o dată şi încă o dată, oameni buni, cui serveşte o asemenea presă? Iată din ce gunoaie şi haznale își cîştigă o existenţă tot mai opulentă lichelele astea de teapa lui Dumitru Tinu, Adrian sîrbu, Ion Cristoiu, Dan Andronic, Andra Manta Iacob, Ileana Lucaciu, Cristian Tudor Popescu, Dragoș Plăcintă, Constantin Gheorghe, Adrian Halpert, Nicu Ilie, Nicolae Constantin Munteanu, Camelia spătaru, George Pruteanu, P. M. Băcanu, Roxana Iordache, Anton Uncu, Daniel Uncu, Radu Feldman Alexandru, Toma Roman, Cornel Catană, Mihai Valentin Neagu, Liviu Ioan stoiciu, Ioan Groşan, Mihai Creangă

și alte spîrcîituri ale naturii. În total, vreo 30 de ciumeţi au mîncat o pîine de pe urma acestui tămbălău umflat cu irigatorul tot de ei. Cîte jigodii de presă sînt în toată Țara acum? Aproximativ 100, care țin sub teroare un popor întreg. În cîte dube ale Poliției încap? În vreo 5, fireşte, dacă-i înghesuim puţin cu furca şi mai punem şi furtunul cu apă pe ei, să-i cureţe de jeg. Pentru răul uriaş pe care diversiunile şi ura lor patologică îl fac poporului român, nici un Cod Penal nu e prea aspru, nici o puşcărie nu e prea ameninţătoare. Haideţi, de pildă, să pomenim un singur exemplu de minciună ordinară, pe față: în „Evenimentul zilei“ de sîmbătă, un oarecare Paul Popescu afirma că liderul P.r.m. ar fi declarat la Conferinţa de Presă de vineri că „Adrian Năstase în orice stat democratic din lume ar fi trebuit să fie închis, sub învinuirea de a fi scos fraudulos din România mii de dolari“. Demența atinge temperatura clocotitoare, aşa ceva nu poate fi potolit nici cu esență de ciomag: personajul incriminat nu era Adrian Năstase, ci Adrian severin, care a scos sume mari de dolari, chipurile, pentru a face... lobby în favoarea României, noi am publicat şi chitanțele băncii evreieşti din s.U.A., care a înfulecat banii, preşedintele P.r m a arătat dovezile şi în Parlament, de față cu neruşinatul infractor Adrian seven-Up, ceea ce a provocat reacţia golănească a lui Aristide Dragomir, aşadar, nici pomeneală de Adrian Năstase! Dar, vedeți cum se bagă zîzanie? Vedeți cum se încearcă, prin orice mijloc, învrăjbirea personalităților şi partidelor acestei Țări? Și asta mai e presă? Ptiuuu! Da-v-ar Dumnezeu hemoroizi sub limbă şi pioneze în sînge, cum vă bateți joc de poporul acesta! F O poziţie specială, prin furia patologică ce le fierbea ca foamea-n gît, au avut-o cei doi puşcăriaşi de drept comun Dan Iosif şi Gelu Voican Voiculescu. Primul a declarat lui Ardei Umplut (ce dialog interesant, o odraslă de ilegalişti evreo-maghiari în convorbire cu Piticul sovietic!) că „Cina Creştină“ ar fi „o mascaradă“ în care se oferă „nişte pachete chioare cîtorva pensionari din rîndurile propriului partid“. Nici nu ne putem aştepta la altceva din partea unei bestii primitive, care se laudă că în decembrie 1989 a ucis cu mitraliera cel puţin 10 oameni – dar îi invităm pe bătrînii noştri dragi să ne scrie ce părere au ei despre „pachetele chioare“ pe care, lună de lună, le dăruim din puţinul nostru şi, totodată, dacă le convine să fie judecaţi de un vagabond cu vreo 6 arestări la activ, care s-a făcut „revoluţionar“ fiindcă nu-l lăsa Miliţia să fure ca-n jungla. De altfel, gorila fară creier ne tot somează să producem dovezi că e mafiot, el se bazează pe faptul că, încă din 1990, şi-a furat propriul cazier de la Poliție, dar nu ştie că există multe copii ale Hotărîrilor judecătoreşti de condamnare a lui, de care vom face rost... În privinţa celuilalt deținut, Gelu Voican Voiculescu, lucrurile se complică, fiindcă el trimite din Tunis o corespondență în serial (pe banii Ministerului de Externe!) tocmai ziarului abject ,,Ziua“, căruia îi înfundă trompele cu nişte minciuni de om nebun. Desigur că nici un om normal la cap, cu un minim de bun-simţ, n-o să stea acum să urmărească erupţiile acestui specimen, care a fost capabil să-i smulgă unghiile lui Ceauşescu şi să-l mitralieze, după care a apărut la Televiziune, cu părul şi barba vîlvoi, cu ochii cît cepele, mîngîindu-şi pînă la masturbare pistolul-mitralieră de la brîu şi declarînd că el a instituit tribunale revoluţionare ad-hoc, care îi vor executa pe

loc pe cei care nu predau armamentul. La ce te poţi aştepta de la un asemenea criminal înnăscut? Ca şi asasinii lui nicolae Iorga, şi ucigaşul lui nicolae Ceauşescu va trăi mult şi bine, pînă la adînci bătrîneţe, scuipat de oameni pe stradă şi blestemat de toate categoriile de vîrstă, fiindcă asta e soarta tuturor călăilor de profesie, să se tîrască precum nişte viermi şi să supravieţuiasc marilor personalităţi pe care le-au ciuruit. Nu l-am fi băgat în seamă pe deraiatul ăsta mintal, dacă nu ar fi jignit grav memoria tatălui senatorului Vadim, numindu-l... legionar (?!), care de-aia a şi fost trimis de Antonescu pe frontul din Rusia! Ce nemernic! Ce derbedeu! Uite cu ce se ocupă un ambasador al României la post, peste hotare, d-le Teodor Meleşcanu! Căpiatul mai scrie că de-aia a fost botezat viitorul senator Corneliu, în amintirea lui Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce este iarăşi o minciună neruşinată – în felul acesta, după raţionamentul ahtiatului de clitoris, la Căpitanul Gărzii de Fier s-au gîndit şi părinţii altor personaje, cum ar fi Corneliu Coposu, Corneliu Dalu, Corneliu Gavaliugov, Cornelia Cristoiu (fosta nevasta a animalului năduşit, care a fugit de-acasă urlînd şi mîncînd pămîntul), Cornel Constantiniu, Cornel Patrichi, Cornel Dinu, Cornel Ţăranu şi dramaturgul francez Corneille... Bietul tată al lui Vadim, nu numai că n-a fost legionar, dar era să fie ucis de legionari, pentru că a refuzat să se înscrie la ei, fiind plimbat din post în post, de la Bucureşti la slatina, cu puşca la spate. Pe front avea să se ducă aşa cum s-au dus sute de mii de soldaţi români, pentru că avea 28 de ani şi era mobilizat, fiind ulterior rănit grav la Odessa, decorat cu numeroase ordine şi medalii şi, întorcîndu-se acasă invalid, a fost primit cu urale de concetăţeni, care îi sărutau poalele mantalei pe străzile Capitalei, aşa cum se întîmpla cu toţi răniţii întorşi din infernul bolşevic. Unde erau tac-tu şi mă-ta evreică atunci, Voicane?! Prin ce closete se ascundeau, ca şobolanii, ca să procreeze un monstru ca tine, dintr-un spermatozoid beat şi-un ovul mongoloid?! Dar, din delirul verbal al acestui limbric cu barbă, am mai reținut că ştie el de la Ioan Alexandru Munteanu că Vadim ar fi fost colaborator al securităţii, la „săptămîna“. În realitate, viitorul general Munteanu (care a stat 6 ani în închisoare pe motive politice, nu ca Voican, care falsificase deconturile unei deplasări şi furase bani!) nu discuta asemenea chestii cu secătura respectivă. Care e adevărul despre securişti, dragă Nicolae Ulieru, tu, care ai ajuns acum colonel și purtător de cuvînt al s.R.I.-ului? Păi, dacă Vadim era informatorul, ar fi ajuns el în locul tău, ba chiar mai mare, nu-i logic? Cine pe cine turna? Din fericire, Voican e atît de idiot încît reia punct cu punct, cuvînt cu cuvînt, toate acuzaţiile stupide formulate acum vreo două luni (cînd zice că era în concediu cu Dumitru Iliescu!) de către o ireală Asociaţie a patrioților din fosta securitate – acum este clar cine a lansat în presă porcăriile alea, cine se află în spatele fantasmagoricei Asociaţii. Ce ironie a soartei, Virgil Măgureanu şi Dumitru lliescu să-şi ia ca avocat, tocmai din Tunisia, un nebun cu patalama în regulă, care – aşa după cum reieşea dintr-un document publicat de noi – s-a făcut remarcat în tinereţe prin orgii monstruoase, prin ameninţările la adresa vecinilor, cum că el e ofiţer de securitate,și prin tentativa de a o strînge de gît pe propria lui mamă! Şi gunoiul ăsta a ajuns diplomat, reprezintă România peste hotare! Şi ne mai mirăm că avem o imagine atît de proastă în lume! Hai să nu ne mai mirăm, cînd avem „diplomaţi“ ca Mihai Bujor sion şi Gelu Voican Voiculescu, ori consilieri prezidenţiali ca Dan Iosif, ori parlamentari ca Adrian severin, Petre sălcudeanu, Petru Burcă, Alexandru Popovici! Ne merităm soarta, ce s-o mai fredonăm.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 13 octombrie 1995

Cartea la Editura Paul Editions

CASA REGALĂ A ROMÂNIEI ȘI GENUL EPISTOLAR (1)

După 1989, în presa românească a explodat pur și simplu moda dezvăluirilor culese din arhive și din depozite de documente – situație posibilă datorită desecretizării unor înscrisuri din perioada comunistă și abilității unor cercetători sau oameni de condei de a descoperi și valorifica materiale ascunse pînă atunci ochiului public. Fără a ne aventura în acest domeniu –altul este scopul acestui material – să amintim măcar doi reprezentanți ai acestui mod de interpretare a trecutului ascuns milioanelor de locuitori, aducînd la lumină fapte, imagini din Istoria Țării, pentru o mai bună cunoaștere a oamenilor și epocii în care aceștia și-au trăit viața: istoricul Traian Troncotă și jurnalistul de investigații Mihai Pelin.

Cu o sută și ceva de ani înainte situația era alta. În afara unor documente oficiale care oglindeau epoca în care fuseseră emise, încă două căi narative veneau să ne transmită realitatea acelor vremi – cu oameni și întîmplări prinși în jocul fatal al vieții și al morții – memoriile (sau în altă formă: jurnale, amintiri) și corespondența. Despre cea din urmă, corespondența, cînd îi descoperim amploarea și ritmul, acum, în mileniul III, cînd telefonul și alte forme moderne de comunicare ne înlesnesc legăturile interumane, ni se pare incredibil fenomenul sutelor de scrisori trimise între fel și fel de oameni, la care, de multe ori, răspunsul sosea chiar a doua zi!

care pun într-o tușă de umbră groasă portretul moral al acestora (poate că era mai bine să nu le fi cunoscut!).

Cum de-au ajuns aceste epistole în mîinile și sub ochii scriitorului Eugen Teodoru? Ne explică autorul în Cuvînt înainte, din care reproducem: ,,Cu mai mult de un deceniu în urmă, am avut revelația unui material extrem de viu, luxuriant, puternic în conținutul său, reprezentînd drumul direct către o lume secretă, care, o foarte îndelungată vreme, nu a putut fi cunoscută publicului. La plecarea ei din țară, familia de Hohenzollern n-a mai atribuit nici un interes acestor hîrtii, scrisori, memorii și corespondențe, lăsîndu-le în clădirile pe care le-a părăsit, în clipa cînd și-a înțeles misiunea istorică încheiată, cum însuși actul de Abdicare grăia”. Pentru a completa acest tablou, vin cu un detaliu: printre alte funcții pe care le-a îndeplinit de-a lungul vieții, conform Dicționarului general al literaturii române, (secretar literar la ansamblul ,,Ciocîrlia”, redactor la televiziune, redactor la revista MAI ,,Pentru Patrie” etc.), Eugen Teodoru a fost o vreme și redactorșef la revista Arhivelor Statului, un loc potrivit pentru revelația descrisă în ,,Cuvînt înainte”.

O exemplificare masivă a procedeului epistolar ne pune în față scriitorul Eugen Teodoru – și nu oricum, ci cu scrisori elaborate de anumite personalități și în anumite condiții politice și sociale. Iată concretizarea celor de mai sus: epistolele sînt, în majoritatea lor, provenite de la Casa Regală a României și de pe căi diplomatice, precum și de la unele instituții ale vremii, iar perioada de timp care se reflectă în aceste înscrisuri (fie oficiale, fie particulare), acoperă un spațiu destul de mare – de la Alexandru Ioan Cuza la Carol al II-lea (1926).

,,Din scrinurile regilor”, volum care ne surprinde prin abordarea unor perioade efervescente din Istoria României, dar nu descrise ca atare, cu elemente constitutive ale faptelor și oamenilor epocii, ci prin cuvîntul epistolar, căruia i se alătură, acolo unde evenimentele o cer – pagini suculente din corespondența diplomatică sau din documente emise de organele Statului în niște condiții cu încărcătură istorică și social dramatică.

În 347 de pagini cartea tratează 115 subiecte (titluri), multe dintre ele avînd legătură fie de cronologie istorică, fie de linia continuă a evoluției unor personaje în timp și spațiu. După ce citești în întregime textele atîtor și atîtor corespondențe (Doamne, uite cum privim noi, prin intermediul acestor scrisori, în sufletele și în conștiința unor semeni de-ai noștri, de cel mai înalt rang social, la vremea lor!), încercînd să ieși din sfera eterogenului în care se succed evenimentele oglindite prin epistole, te simți un pic dezamăgit și, parcă, vinovat de intimitățile la care ai fost martor involuntar, din afara buduarului. De fapt, în linii mari, multe dintre aventurile unor membri ai Casei Regale sau ai camarilei le cunoaștem – ca istorie – acum, însă, avem privilegiul de a ne delecta cu o serie de întîmplări trăite de către unele fețe regești din România monarhică, „deconspirări”

Important pentru noi, cititorii de astăzi și iubitorii de istorie, în special, nu este modul de documentare al autorului, ci faptul că avem în față un instrument de lucru, o adevărată radiografie a Monarhiei autohtone, cu faptele ei bune, dar și cu viciile unor membri ai Casei Regale, care au cîntărit serios în formarea unei atitudini ostile în rîndul poporului (bineînțeles, acolo unde informațiile au putut ajunge la cititorul de rînd – Măria sa, Poporul Român).

Pentru o introducere palpabilă în subiectul cărții, iată cîteva titluri din cele 115 care sînt prezente în carte: ,,Dialog scris între Carol I și ex-domnitorul Al. I.Cuza”, ,,Pe vremea cînd tronul lui Carol se clătina”, ,,O concluzie tristă despre starea României în acei ani”, ,,Trupa de păpuși vii a reginei Elisabeta”, ,,Dezbinarea iubirii dintre Elena Văcărescu și Ferdinand de Hohenzollern, scopul principal al curții lui Carol I la 1891”, ,,Regina Victoria a Angliei (Bunica) continua să se opună căsătoriei Mariei de Edinburgh cu Ferdinand de Hohenzollern”, ,,Aventura cu ofițerul Zizi”, ,,Căpitanul Andrei plînge pe ruinile iubirii regale”, ,,Manevrele cavaleriei și manevrele principesei”, ,,Presiuni asupra regelui României”, ,,Universitarii dau ultimatum regelui”, ,,Alte file desprinse din memoriile reginei Maria, referitoare la Primul Război Mondial”, ,,Regina descinde «incognito» în străinătate”, ,,Presiunea lui Carol II pentru revenirea în țară”, ,,Jalbe către regi și miniștri, înmormîntate în dosare”, ,,Prințul Carol dispare la Paris, în altă companie”...

Toate piesele din carte sînt documente autentice, sînt ca niște părți vii dintr-un întreg masiv, despicat din cînd în cînd fie de cataclisme naturale sau umane, fie de comportamentul inadecvat al unui membru marcant al societății. Oricum, reînvierea unor tablouri din Istoria României antebelice și postbelice chiar prin portretele de cenușă ale unor membri ai Casei de Hohenzollern, ne dezvăluie o parte din culisele conducerii țării noastre, aruncînd vălul de pe multe secrete și manifestări intime, chestiune imposibilă în cazul în care, și în prezent, România ar fi avut statut de Monarhie.

Pentru a nu omite un lucru important pe parcursul acestui material trebuie să semnalez de la început conceptul inspirat prin care autorul, pînă să abordeze

subiectul propriu-zis, cu prezentarea și comentarea unor documente originale, face un fel de introducere, de punere în temă asupra a ceea ce urmează, de multe ori acele rînduri se transformă în adevărate rezumate ale unui important subiect de istorie, care oferă textului ce urmează girul și conotația realului. Cred că fără aceste mici ,,lecții” de istorie trăită, tema generală era săracă, și înțelegerea contextului în care au avut loc aceste evenimente ar fi suferit de o oarecare inadverdență în urmărirea ,,poveștii”. Mă bucur pentru că volumul se deschide cu un subiect cu proiecție luminoasă în Istoria modernă a României – ,,Mărturii despre Cuza”. Cred că fiecare român știe cine este Alexandru Ioan Cuza (sau ar trebui să știe). Cartea de Istorie (ce-i drept, intrată acum într-un con de umbră, în viziunea ,,globaliștilor” interesați numai de ce le oferă Google) l-a așezat definitiv pe domnitorul Cuza în Panteonul figurilor și personalităților luminoase ale acestui Neam. Din cînd în cînd, revistele de istorie ne mai aduc în prim-plan chipul Domnitorului și faptele cu ecou perpetuu de la 24 ianuarie 1859. În atare condiții, ce s-ar mai putea spune (și scrie) despre primul domnitor al României? Iată că se mai poate. Chiar dacă ceea ce aflăm din ,,Scrinurile regilor” nu este un material inedit, inedit este modul în care cititorul ia la cunoștință despre eveniment, adică Eugen Teodoru ne prezintă originalul documentelor care au generat acțiuni determinante pentru viața lui Cuza, cît și pentru dezvoltarea istorică și socială a României.

Episodul prezentat este unul tragic din viața Domnitorului Cuza – viața acestuia în exil, după lovitura de stat din februarie 1866, și încercările exdomnitorului de a reveni în Țara pe care o croise și o pornise pe făgașul unui stat modern. Nu dorea să revină ca Domnitor, ci doar ca simplu cetățean român, doar ca să poată muri în pămîntul natal. Cum a reacționat Regele Carol I vom afla în episodul următor. Pînă atunci, însă, să evidențiem faptul că Eugen Teodoru a prefațat întîmplarea cu Al.I.Cuza cu reproduceri din literatura vremii despre Domnitor și tragica lui soartă, aducînd în prim-plan scrieri de referință, de Nicolae Iorga: ,,Au și alte popoare oameni mari, poate mai mari decît noi, cu toate că cu greu ar afla cineva în rîndul suveranilor din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea o atît de frumoasă figură ca a lui Cuza”; Mihail Kogălniceanu: ,,Cît va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi aceea a lui ALEXANDRU IOAN CUZA”; Dimitrie Bolintineanu: ,,Trageți hora mare, mare”; Gh. Baronzi: ,,Călcarea de la Palat”, din care reproduc prima strofă: ,,Ale nopții valuri negre pe pămînt se coborîse,/Clopotul în vînt suna,/Anunțînd în Capitală ora tristă ce venise/Pe trădare a deștepta”. (va urma)

GEO CIOLCAN

TABLETă DE sCRIITOR

Scrisoare către poetul

Doru Ioan Lazăr

A trecut destulă vreme de cînd n-am mai vorbit și nici nu ne-am văzut, pentru că tu, Dorule, te-ai grăbit să pleci spre alte dimensiuni ale cerului, lăsînd în urma ta o lume tristă și plînsă, care se roagă pentru tine la Dumnezeu, să te aibă în paza Lui cea dreaptă. Să-ți vegheze liniștea pe care știu, Dorule, cît de mult ți-ai dorit-o după toate durerile tale fizice, îndurate în ultima parte a vieții, și pe care numai soția ta, Mașa, le-a cunoscut... Suferințe pe care a trebuit să le rabzi cu stoicism pe această lume pămînteană, cu bogați și săraci, cu flămînzi și oameni fără adăpost, în vremurile astea, de capitalism barbar... Vai, Doamne, ce s-a ales de România, de țara noastră dragă, plină de frumuseți, cu lanuri de grîu în pîrgă, precum un cîmp nesfîrșit de aur... Da, Dorule, îndrăznesc să-ți scriu din cele ce se întîmplă pe aici, cum e viața românului care, de la o zi la alta, este tot mai plină de griji, și nu are cine i-o face mai bună, pentru că oamenii noștri politici nu știu cum să cîștige mai mult, să își sporească averile numai pentru ei și pentru familiile lor. Zi și noapte îi vezi bălăcărindu-se ca la ușa cortului, pe micul ecran, care mai de care mai agresiv, apărînduși ciolanul primit în urma votului dat de români. Ai impresia că vezi cum se încaieră o haită înfometată... Dar, Dorule, tu știi că Dumnezeu nu doarme și nici nu bate cu biciul... Fiecăruia, mai devreme sau mai tîrziu, îi dă după inimă și după fapte. Îți spun toate acestea, ca bun prieten al tău, care de nenumărate ori și-a împărtășit sincer sentimentele și opiniile critice despre versurile tale, în discuțiile noastre din Cișmigiu, unde ne întîlneam frecvent cu poeții Mircea Tutilă, Liviu Zanfirescu, Eugen Cojocaru, Iacob Voichițoiu, Costel Ghiță și Vintilă Anastasescu, care, din auzite, ar fi grav bolnav... Vorbeam de politicieni, și tu știi cum, cu ani în urmă, după alegeri, cînd ținta a fost Partidul România Mare, tribunul Corneliu Vadim Tudor a fost, în mod samavolnic, scos de pe scena politică. Ei bine,

Să ne-amintim de Anton Pann

Pe numele său adevărat Antonie Pantoleon Petroveanu, Anton Pann s-a născut în 1796 în Bulgaria, ca fiu al lui Pantoleone Petrov, un căldărar din Sliven, și al Tomaidei. În timpul războiului ruso-turc, din anii 1806-1812, mama sa, Tomaida, rămasă văduvă, a pribegit cu copiii în nordul Dunării, ajungînd la Chișinău, unde Anton a devenit cîntăreț într-o biserică, iar apoi la București, unde s-a stabilit în 1812. Între anii 1826 și 1828 a fost profesor de muzică la o școală a Episcopiei din Rîmnicu Vîlcea. S-a remarcat ca un deosebit poet, bun compozitor de muzică religioasă, fiind supranumit de către poetul Mihai Eminescu „fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb“. Din 1828, revenit la București, a desfășurat o activitate de profesor de muzică și de tipograf, avînd propriul atelier în care au fost editate toate lucrările literare și muzicale.

unii dintre aceia care au pus la cale această mîrșăvie, la ultimele alegeri, n-au mai fost votați de români. Iată, așadar, că Pronia cerească a lucrat și i-a făcut dreptate Tribunului, fără războaie și vărsări de sînge. O dovadă în plus este faptul că revista ,,România Mare”, ,,copilul” lui de suflet, se bucură și azi de un real succes, iar Tribunul este plîns și pomenit de tot mai mulți români care au văzut în el nu doar un om politic de excepție, ci și un mare cărturar, cu discursuri impecabile, asemănător, în unele privințe, marelui istoric Nicolae Iorga. ,,Dascălul națiunii române”, care a fost executat de legionari în pădurea de la Strejnic-Prahova, în urmă cu aproape 80 de ani, și-a prevestit moartea cu cîteva zile înainte de a se întîmpla nenorocirea, scriind poezia ,,Brad bătrîn”. Iar Vadim Tudor, trimis în ghearele morții de ticăloșia unor oameni politici, trădători de neam și țară, și-a presimțit și el sfîrșitul, scriind poezia ,,Ultima cafea”. Iată, Dorule, cum lucrurile încearcă să se așeze pe această lume. Numai că, de mai bine de un an de zile, românii trăiesc cu groaza morții în suflet din cauza coronavirusului care, ca un blestem, s-a abătut peste noi. Mor oamenii pe capete din cauza asta, poate că și din alte cauze, dar oficial așa ni se spune... Din păcate, oamenii mor nu doar de Covid ori de boli pe care nu și le-au mai putut trata, ci și mistuiți de flăcări, din cauza rețelelor electrice supraaglomerate, cum s-a întîmplat la cîteva spitale din țară, de parcă ar fi intrat Necuratul în toate, făcîndu-i românului viața tot mai grea... Iartă-mă, Dorule, pentru aceste vești triste, dar am vrut să-ți spun ce mai este pe la noi și cum e viața pe pămînt, unde se petrec mai multe lucruri rele decît bune.

Dragă Dorule, oamenii nu mai sînt ca odinioară, invidia ține loc de un cuvînt bun, de prietenie, pentru că banul a pus stăpînire pe gîndurile lor, nu mai au nici conștiință, nici suflet... Își amintesc de Dumnezeu doar cu anumite ocazii, și atunci doar ca să arate celorlalți cît sînt ei de credincioși, atîta timp cît le merge bine, în rest, după ei, potopul... Află, Dorule, că din cînd în cînd îmi arunc ochii peste cărțile tale de poezii, care mă încîntă ca atunci cînd au apărut prima oară. Și citesc din ele în această primăvară cu alai de fluturi și trîmbițe de ciocîrlii întru amintirea ta, ca om al acestui pămînt, căruia i-ai aparținut cîndva. Află

creațiile sale muzicale se numără compoziții orientale, romanțe și cîntece de lume, unele dintre acestea apărînd în volumul „Poezii deosebite sau cîntece de lume”.

Anton Pann a murit în ziua de 2 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie prin Oltenia, de unde contractase o răceală puternică. Este înmormîntat la Biserica Sfîntul Stelian (Lucaci) din București, în apropierea casei sale.

Pasionat colecționar de muzică românească, Pann a notat creații din repertoriul muzicienilor din perioada fanariotă și a tipărit mai tîrziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cîntece de lume inspirate din melosul byzantin si otoman. Acest lucru a fost însoțit de interesul său în alte tradiții muzicale: în practica sa bisericească, el a tradus și compus în tradiția imnologiei byzantine și a fost printre primii din generația sa care a folosit terminologia muzicală vestică. Anton Pann a fost și un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară și la pianoforte, cîntînd în diverse momente, alături de tinerii boieri. Printre culegerile și

În timpul revoluției din Țara Românească, în iulie 1848, Anton Pann a participat alături de oficialitățile orașului Rîmnicu Vîlcea, în grădina Zăvoi, la ceremonia organizată cu prilejul „sfințirii stindardelor libertății naționale după noua constituție“.

Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu prin 1842, marș revoluționar ce avea să devină Imnul de Stat al României, ,,Deșteaptă-te, române!”. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întîlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atît de vibrantă în posterioritate, a fost Anton Pann. Vorbind despre poetul Andrei Mureșanu și despre poezia „Un răsunet” („Deșteaptă-te, române!”), George Călinescu numește această poezie „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră „acel Rouget de Lisle român”, comparîndu-l cu ofițerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluției franceze de la 1789.

că nu de mult au plecat către Ceruri și profesorul Eugen Cojocaru, și muzicologul Doru Popovici, și alți prieteni de-ai noștri, printre care și matematicianul Ioan V. Maftei Buhăiești, cel care avea trupa de teatru ,,Anton Pann”... Îți scriu toate acestea ca, de va fi să-i întîlnești, să le spui prietenilor noștri că, pe aici, lucrurile nu prea merg bine. Oamenii plîng de sărăcie, de foame, speriați de Covidul acesta nenorocit care face ravagii și care le-a adus atîta suferință și o viață tot mai lipsită de libertăți. Și mai știi, Dorule, că tot omul, de la copil pînă la cel mai bătrîn, poartă pe față masca durerii și a suferinței, încît abia îi mai recunoști... Din păcate, nimeni nu s-a gîndit vreodată că se va ajunge aici: oameni fără locuri de muncă, o economie dezastruoasă, un nivel de viață căzut la pămînt, încît nu știi încotro să apuci pentru a-ți mulțumi familia cu bucatele pe care trebuie să i le pui pe masă... Am aflat, dragă Dorule, că scumpa ta soție, Mașa, este văzută adesea la mormîntul tău, pentru a-ți aduce o floare și a-ți aprinde o lumînare... Iartă-mă, Dorule, aș avea încă multe de spus, dar e trecut de miezul nopții și trebuie să mă odihnesc... Sînt obosit după o zi de muncă și frămîntări. Aproape nimic nu mai merge ca lumea, și nu din cauza omului de rînd, ci a guvernanților. Ei nu știu cum să conducă țara și să îmbunătățească viața acestui popor, care a avut atît de mult de suferit. Și să știi, Dorule, că aici a venit primăvara, iar poezia ei a trezit la viață întreaga natură.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Casa Memorială „Anton Pann”, din Rîmnicu Vîlcea

Amplasată în Strada Știrbei Vodă nr. 18 din Rîmnicu Vîlcea, casa în formă de culă, în care a locuit Anton Pann, devenită muzeu județean, este un monument de arhitectură urbană, construit la jumătatea Secolului al XVIII-lea, avînd foișor și pivniță. Odată cu modernizarea și reamenajarea teritorială, în 1982, casa-muzeu a fost translatată pe o distanță de 37 m de pe amplasamentul ei inițial. Din această casă, Anton Pann, cel ce a pregătit formația corală care a intonat pentru prima dată marșul revoluționar „Deșteaptă-te, române!“, pleca pe drumurile județului către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvîrșirii operei sale. Prin exponatele aflate în casa memorială sînt punctate peregrinările lui Anton Pann pe meleagurile Vîlcei, din anii 1826-1828 și 1836-1840.

Casa memorială ce amintește de Antonn Pann prezintă piese de mobilier – divan, bibliotecă, masă, scaune-, obiecte decorative din cositor, alamă, alpaca și portrete ale unor personalități din epocă, cum ar fi: maica Meletina, stareța Mînăstirii „Dintr-un Lemn“, și tipograful Ion Popovici. O încăpere a casei expune mobilier pictat, specific zonei transilvănene, evidențiind legătura pe care Anton Pann a avut-o cu acest colț de țară. Altă încăpere dezvăluie lucrări muzicale, culegeri de folclor, poezii și povestiri ale lui Anton Pann, mărturii de valoare din activitatea sa tipografică și literară, între care: „Noul Erotocrit“, Sibiu, 1837; „Fabule și istorioare“, București, 1841; „Povestea Vorbei“, București, 1847; „Nastratin Hogea“, București, 1853. r m

Polemici « Controverse

Imaginea în piatră a Marii Profesoare

Zoe Dumitrescu-Buºulenga

Marea profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga –cărturar român care se naște o dată la o sută de ani – s-a născut la București, la 20 august 1920 și s-a mutat la cele veșnice pe 5 mai 2006, la puțin timp după Sfintele Paști. Sînt și astăzi lupi care și-au întors blana pe dos, critică acum ,,comunismul” și pretind că, vezi Doamne, această mare profesoară ,,s-ar fi dat” cu Ceaușescu. Înțeleptul filozof (sic!) mircea Flonta (n. 1932, în Supuru de Sus, județul Satu Mare, Membru corespondent al Academiei române, 1992) aduce limpezire privind consimțămîntul înalților oameni de cultură de a accepta responsabilități privind îndrumarea/conducerea unor instituții culturale: „Dacă oamenii responsabili, care aparțin elitei în domeniul lor de activitate, își dau seama că un sistem dictatorial a cîștigat un anumit grad de stabilitate și că, prin urmare, opoziția fățișă față de sistem nu poate aduce rezultatele dorite, ei nu vor putea exercita o influență pozitivă decît în cazul în care au încrederea autorităților politice. Cu alte cuvinte, dacă fac unele concesii în lucruri mai puțin importante, vor putea exercita influența în cele mai importante” (Cf. Radu Voinea, Crîmpeie de viață, vol. I, p.159). Facem această precizare pentru cei care nu sînt bine informați privind personalitatea acestui greu de egalat reprezentant al culturii române, dar și pentru mințile înguste care denigrează valorile naționale. Ceea ce vreau să „spun” este că Marea mea Profesoară de la Filologia bucureșteană, care-și petrecea verile la Văratec – locul mirific plin de sfințenie, devenit un adevărat templu al culturii care aduna intelectuali uniți de spiritul înalt, dragostea de Țară și Dumnezeu –, a-mbrăcat haina monahală la Mînăstirea Petru Vodă de lîngă Piatra Neamț, după o pregătire de doi ani, sub numele de Maica Benedicta. Părintele Iustin Pîrvu i-a spus: „Ne vom ruga împreună vreme de doi ani și, de va fi să primesc un semn divin, vă voi anunța”. L-a primit și a anunțat-o la Văratec. A respectat, deci, sacralitatea primirii hainei monahale. Slujba de tundere în monahism a fost oficiată de Părintele Iustin Pîrvu. A avut binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. Era în anul 2002 (mai multe lucruri privind acest subiect și multe altele, nespuse pînă

acum, cred că putem afla dintr-o carte, scrisă tot de un fost student al Marii mele Profesoare Zoe DumitrescuBușulenga, Anton Fabian, despre care mi-a vorbit custodele Muzeului „Constantin Brâncoveanu” de la Brebu – jud. Prahova, Răzvan Radu, unde am făcut o vizită pe 21 iulie 2018). Maica Benedicta n-a purtat hainele monahale decît la ocazii speciale și după ce a trecut hotarul vieții pămîntești. Și, cum lucrurile s-au petrecut la altă mînăstire, „la ceremonia religioasă de la Putna, reprezentantele Mînăstirii Văratic nu au întreprins nimic din ritualul religios care să legitimeze călugăria, așa cum, din exces de zel și apetit pentru pitorescul facil și de circumstanță, unele publicații au lăsat să se înțeleagă” (MONITORUL din Tîrgu Neamț, 13 mai 2006, articol semnat de Ioan Amironoaie).

Marea Profesoară lăsase o notificare testamentară în care își exprima dorința ca, în funcție de locul unde se va întîmpla „evenimentul”, să fie înmormîntată la Mînăstirea Cernica, acolo unde-și doarme somnul de veci Părintele scriitor Gala Galaction, sau la Mînăstirea Putna, acolo unde veghează Ștefan cel Mare și sfînt asupra întregii Țări Românești.

Demn de știut este și faptul că Maica Benedicta i-a servit drept model sculptorului Gh. Anghel (19041966), pentru o statuetă pe care acesta o voia la mormîntul său de la Mînăstirea Pasărea. E sculptorul care a executat, printre altele, statuia lui Eminescu din fața Ateneului Român (el a gîndit statuia respectivă ca fiind amplasată în fața Bisericii Crețulescu), precum și „Cărturarul” – Monsegnorul Ghica (lucrarea a intitulat-o astfel la o expoziție retrospectivă), „Maternitate” etc.

Statueta, pusă inițial la mormîntul sculptorului, reprezintă o călugăriță, în haine monahale, într-o atitudine pioasă, ducînd mîna spre frunte, cu cele trei degete împreunate, pentru a-și face semnul sfintei cruci. Profesorul meu, Șt. Cazimir, a văzut-o acolo și a mărturisit, ca om avizat, asemănarea cu Doamna Zoe – cum o numea Mihai Zamfir, colegul meu de an de la Filologie.

Mărturisiri și cugetări

♠ Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat cînd am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

♠ Azi, pentru mine personal, pentru cei puțini rămași din generația mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranță, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aș vrea să spun că s-a și prăbușit. Sîntem însă neliniștiți, puțin nedumeriți, sîntem și triști; ceea ce se petrece pe planetă nu-ți dă senzația unei liniștiri iminente. Ce se întîmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Isus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritiualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mîntuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-și revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cîntă...

♠ Sînt pe calea unei nădejdi. Așa și reușesc să ies din contingent. Altfel n-aș putea să trăiesc cu ușurință în atmosfera actuală. Pentru că formația mea este de umanist, de carte, de cultură, așa cum o înțelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niște modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îți poate da ție sensul unei stabilități.

♠ Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sînt un cetățean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îți lasă popasurile necesare pentru reflecție, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta, pentru că slăbește intelectul, puterea de gîndire, și te face să uiți limba.

♠ Omul, cu credința lui, poate lumina și cele mai întunecate locuri.

ZOE DUMITREsCU-BUȘULENGA

Pentru încheierea lucrării noastre „Lumină din Lumină. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga” (apărută în 2007 la Ed. Printeuro din Ploiești), m-am dus înarmată cu un aparat de fotografiat la Mînăstirea Pasărea, unde mergeam încă din anii studenției, să-i sărut mîna PĂRINTELUI Petru, ocrotitorul familiei mele, cu 7 copii, pe vremea cînd își îndeplinea sarcinile primite de la Patriarhie, la via de pe Valea Popii din Valea Călugărească, vie vecină cu a bunicilor mei. Atunci am cunoscut-o pe Măicuța Lucia Dumbravă pe care, apoi, o vizitam în mod curent; a fost stareța Sfintei Mînăstiri timp de 40 de ani (1966-2006) și, în acest context, i-am cerul ajutorul. Am solicitat-o și pe maica mihaela Costache, stareță de curînd (atunci) a Mînăstirii; cu multă amabilitate, m-au lămurit: cu doi-trei ani înainte, niște hoți au reușit „să-i păcălească” pe paznici și au furat obiectele metalice din cimitir, precum lanțurile grele de bronz ce împrejmuiau monumentul de marmură neagră al colonelului Macca, dar și statueta de pe mormîntul sculptorului. Din fericire, cum prada era prea grea, au ascuns statueta în spatele bisericuței (capelei) din cimitir, probabil cu gîndul s-o recupereze. Măicuțele, care trebăluiesc zilnic pentru menținerea în bună stare a cimitirului, au descoperit-o la timp și au pus-o la loc sigur, în muzeul Mînăstirii, unde mi s-a permis s-o fotografiez și s-o includ în volumul închinat Marii mele Profesoare. Pe mormîntul sculptorului, a fost așezată o statuie albă, o copie a „Maternității”, pentru care a servit ca model o călugăriță catolică. Pe 30 iunie 2018, am vizitat-o pe Măicuța Lucia Dumbravă, care s-a sculat cu greu din pat, s-a îmbrăcat ,,cum se cuvine” (sînt cuvintele stavroforei) și m-a primit, ca totdeauna, cu prietenie și cu laude (în exces, zic eu) pentru scrierile mele. La cei aproape 89 de ani, gîndirea, credința în Dumnezeu și cuvioșia îi erau neștirbite. Am amintit de Doamna Zoe, pe care o regreta, aceasta a fost de multe ori la Mînăstirea Pasărea; acum e prezentă în muzeu, unde, cu capul plecat, ridică mîna spre a-și face semnul crucii.

Dr. ELIs RÂPEANU

Polemici « Controverse Enigma cetății

La Marea Neagră, pe plajele cu nisip aurit, au poposit ,,Craii de la Răsărit”, pentru ca, din tancuri, Ucrainei și României să le spună, ,,cu sufletul curat”, CHRISTOS A ÎNVIAT!, pentru un ,,show” adevărat.

Prin anii ’40, eram doar ceva mai mare ca o păpușă, cînd pașii mei călcau prin cenușă. Sus, pe Cer, printre stele, noapte de noapte, avioanele aduceau moarte, zgomotul lor, marș funebru, îl trezeau pe Chopin din somnul negru. În urechile mele încă ,,adie” această ,,melodie” – coșmarul din copilărie.

Pe străzi, unguri, nemți, ruși, toți și-au pus amprenta, pas cu pas, fără milă, pe bucata noastă de pîine și pe visul meu de copilă. Mereu am privit lumea prin oglinda de cristal, crezînd într-o imagine reală, cînd, de fapt, după cum am constatat, lumea-i convexă și concavă. Aceeași lume am asemuit-o și cu un măr frumos, în interior, găunos. Și viermele continuă s-o roadă, pînă ajunge la coajă. Și atunci, îndoiala și-a făcut loc în inima mea: lumea îmi părea a fi enigma ceții, fiind foarte greu să descurci ițele vieții.

Un război e un război, pe front oamenii mor împușcați. Însă, cînd e pace pe Pămînt, războiul dintre oameni e și mai crunt... Unii ,,frați”, peste măsură de bogați, se fac reciproc de ocară în Forul cel mai înalt din țară. Iar fratele cel sărac se mulțumește cu firimiturile rămase de la masa celui bogat, care a acaparat tot ce poporul a adunat. Cine-i de vină pentru faptul că TU, cel sărac, l-ai votat pentru Scaunul cel mai înalt pe cel care, din start, te-a declarat ,,defavorizat”?

Călcînd pe liniștea fecundului Pămînt, deseori ne împiedicăm, însă ne legăm cu invizibile liane de speranță, deși ea pare mereu în vacanță... De la naștere pînă la moarte, Ispita-i tot timpul pe-aproape. Ea are un clopoțel, și șarpele sună din el. Puritatea dispare din

Moartea

Reginei Elisabeta (1)

Monotonia iernii 1915-1916 a fost întreruptă de moartea reginei Elisabeta. Bătrîna regină avea de mult obiceiul să trăiască în apartamente neîncălzite, în care se degera de frig. Regimul acesta omorîse deja cu doi ani înainte pe cea mai veche şi cea mai credincioasă din doamnele ei de onoare, pe d-na Zoe Bengescu. Tot din cauza lui se prăpădise şi d-na Olga Mavrogheni. Acum trebuia să cadă ea însăşi victimă maniei sale nenorocite. Pe la începutul lui februarie a contractat o gripă. Peste puţin gripa a degenerat în congestie pulmonară şi, în zorii zilei de 18 februarie (stil vechi), o zi mohorîtă şi ceţoasă de iarnă, tovarăşa vieţii regelui Carol I şi-a dat obştescul sfîrşit. În jurul ei, regele Ferdinand, regina Maria, copiii regali şi cîţiva servitori credincioşi. Rudele ei, chemate în grabă din Germania, nu au putut veni la timp ca să-i închidă ochii. Cînd am intrat în modesta cameră de culcare pe care regina Elisabeta şi-o alesese sus în Palatul Regal, aproape sub acoperiş, nu trecuse nici o jumătate de oră de cînd murise. Era în pat, neschimbată, legată numai sub fălci cu o batistă, care să închidă gura ei contractată încă de spasmul morţii. Un preot ortodox, de la Biserica Creţulescu, citea rugăciunile morţii la căpătîiul acestei protestante. Am avut o groaznică impresie de părăsire şi de singurătate. Această femeie părăsea singură pămîntul pe care fusese regină, singură de tot, precum cea mai dezmoştenită dintre muritoare. Fără bărbat, fără copiii ei, fără preoţii legii ei, departe de rudele, de ţara ei. Da,

drumul lung spre Soare, dacă noi nu știm să-i punem Iubirii pecetea Omeniei. De aceea, ,,păienjenii” țes în mreajă de mătasă cele ,,10 Porunci” încrustate pe lespezi de piatră arsă. Omul sărac, zărindu-i pe spinare o cruce mică, a strigat: ,,Păianjenul s-a încreștinat!”. Eroare!

Orbecăind prin negura deșertăciunilor, lumina ni se aprinde în privire doar cînd îngenunchem în Rugăciune, scut pentru fiecare gînd.

Au trecut anii, fiecare din noi sperînd că mîine va avea o bucată mai mare de pîine. Și a venit decembrie 1989, Revoluție sau Lovitură de stat – ce-a fost nu s-a aflat, iar un popor întreg a fost ,,răstignit”, înainte de-a se fi născut Isus. Purtăm, parcă, povara unui blestem de a nu ajunge nicăieri. Păbușindu-ne în vid, liber suspendați în aerul static, libertatea o respirăm apatic.

Nu e însă prea tîrziu să arătăm că noi, cei din urmă, vom fi cei dintîi! Vom reuși, cîtă vreme ne vom păstra credința, întrucît:

,,Fecioara MARIA, cu pruncul ISUS

Icoana aceasta nici azi n-a apus”. (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

departe de ţara ei, căci de cînd tunurile bubuiau dincolo de graniţele germane, tot sîngele german al acestei fiice a Rinului se răscolise într-însa. Din toate adîncurile firii şi ale sufletului ei se ridica germana ce striga răzbunare şi izbîndă pentru neamul ei înconjurat de pretutindeni de duşmani. Parcă tot şirul de principi de Wied, de la tovarăşul lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-laChapelle, şi pînă la ultimul purtător al numelui vegheaseră de-a lungul fluviului naţional şi apăraseră hotarele germanismului, parcă ei toţi, sculaţi din mormintele lor, vorbeau şi simţeau prin bătrîna pe care o soartă ciudată o dezrădăcinase dintre ai săi pentru a-i aşeza pe cap Coroana unei Românii îndepărtate.

Această Coroană o purtase mai bine de 40 de ani cu toată cinstea pentru ţara ce i-o încredinţase, şi cu toate aparenţele unei bune românce, şi totuşi, cînd patria strămoşilor ei a fost în primejdie, acolo s-au îndreptat toate gîndurile şi toate speranţele reginei de pe malurile Dunării. Deodată s-a adeverit pentru toţi că această Coroană fusese un simplu incident în viaţa acestei femei carele altminteri dispreţuia măririle lumeşti, şi că, aproape o jumătate de veac de vieţuire printre noi, de amintiri, de prietenii, de legături, de muncă, de bucurii, de suferinţe, de devotament şi de onoruri nu fuseseră în stare să schimbe un suflet rămas străin, un suflet pînă la capăt german şi numai german. În ultimele zile ale regelui Carol porniseră de la ea cele mai stăruitoare îndemnuri de abdicare.

De altiminteri, regina Elisabeta avea ea însăşi conştiinţa singurătăţii ei tragice. Cît timp trăise regele, a cărui soartă o împărtăşise avînd un reazăm în viaţă, se socotise datoare să asculte poruncile inimii ei şi să lupte cu tot focul naturii sale entuziaste pentru a împiedica România de a intra în război împotriva Puterilor Centrale. De cînd Carol I îşi dormea sub lespedea de la

motto: ,,Ucenicii s-au bucurat cînd L-au văzut pe Domnul” – Ioan 20.20

,,Eu sînt cu voi în toate zilele” – matei 28.20

Deși astăzi, cu ajutorul mass-mediei, știrile ajung la fiecare cu repeziciune și deși tehnica abundă în mijloace de comunicare directă, totuși foarte mulți suferă de singurătate.

Cine însă este conștient de faptul că Isus este mereu aproape de el, acela știe că este susținut întotdeauna de Domnul și poate afirma: „Isus este Singurul cu care mă consult în orice situație. El mă înțelege pe deplin. Deși uneori am ezitat să-I încredințez cele mai neînsemnate amănunte din viață, am experimentat apoi că El Se preocupă în orice detaliu de mine“.

Un bolnav care trebuia să stea doar la pat scria: „Christos mi-a dat putere să primesc suferința. El mi-a luat toată împotrivirea sau amărăciunea și, în schimb, mi-a oferit răbdarea. De atunci, eu am pace și bucurie în inimă și recunoștință față de Cel care a făcut aceasta în viața mea. Nu mă mai preocup cu mine și cu ceea ce este în jurul meu, căci, chiar dacă trebuie să stau numai pe spate, sînt atîtea de făcut pentru El și cu El“.

Domnul Isus Christos nu a promis celor care se încred în El o viață fără greutăți. Dar prezența Lui umple golul și împlinește nevoia omului după comuniune. Această bucurie și pacea în Christos se arată adesea tocmai la creștinii care sînt privați de sănătate sau de posesiunile lor. Ei caută și își găsesc fericirea doar în Isus Christos!

Argeş somnul de veci, renunţase şi la această luptă. Din vreme în vreme, cîte o povaţă sfioasă, dată în treacăt regelui Ferdinand, şi atîta tot. Acum se simţea singură şi străină în mijlocul poporului peste care domnise, precum şi în patria scumpă sufletului ei. Acolo toţi contemporanii ei muriseră, la Neuwied nu mai trăiau decît nepoţi şi strănepoţi de care vîrsta şi depărtarea o înstrăinaseră. În locul Germaniei idealiste, sentimentale şi culte din tinereţea ei, se ridica acum o Germanie materialistă, de negustori, de bancheri brutali, hrăpăreţi, cuceritori de tîrguri comerciale şi de ţări de exploatat, iar alături de ei creştea tot mai vînjos puterea unei muncitorimi minunat organizate sub drapelul însîngerat al social-democraţiei, care reclama drepturile foamei, ale dezmoştenirii şi ale mizeriei. (va urma)

I.G. DUCA

Regina Elisabeta, Regele Carol (dr.) și Principele de Wied (st.)

File de istorie

George Topîrceanu, poet al cetăţii, cu o voce distinctă

George Topîrceanu s-a născut la 21 martie 1886 la București și a murit la 9 mai 1937, tot la București. Părinții lui - tatăl, Gheorghe, cojocar, și mama, Paraschiva, maistru țesător de covoare - erau originari din părțile Sibiului (Topîrcea). George Topîrceanu termină liceul în anul 1906 ca bursier la Liceul Sfîntul Sava, se înscrie la Facultatea de Drept și apoi la Facultatea de Litere din București, pe care le părăsește din cauza lipsurilor materiale. Urmează o perioadă grea în viața poetului, în care, ca mic slujbaș, instructor, funcționar la Casa bisericii, capătă o experiență de viață care va alimenta cu teme sociale bogata sa colaborare la principalele reviste literare ale timpului.

Debutul său literar va avea loc în timpul liceului, în 1904, la revista Belgia orientului –supliment gratuit al revistei Adevărul unde, pentru a cîștiga „ceva parale”, colaborează cu poezii și proze, care anticipează talentul său parodic în poezie și umoristo-satiric în proză. Încurajat de succes, el va trimite versuri la revista Duminica, redactată de A. Nora, unde, în anul 1905, va scrie prima lui poezie notabilă, ,,Cui să-i spun”, sub semnătura G. Top, o romanță madrigalescă închinată viitoarei lui soții, Victoria Iuga.

În anul 1926, George Topîrceanu primește premiul național de poezie și e numit director al Teatrului Național din Chișinău, iar în anul 1927 citește în public și tipărește la Iași conferința umoristică ,,Bacilul lui Koch”. Anul 1928 marchează apariția noii cărți de versuri, ,,Migdale amare”, și a ediției a III-a a volumului ,,Balade vesele și triste”.

În anul 1930 îi apare cartea în proză ,,Scrisori fără adresă”, iar în 1931, ediția a II-a a ,,Migdalelor amare” și ediția a IV-a a ,,Baladelor vesele și triste”, iar în anul 1932, ediția a IV-a a ,,Parodiilor originale”. Din anul 1934, începe să publice fragmente din romanul fantastic-satiric neterminat ,,Minunile Sfîntului Sisoe”.

La propunerea lui Mihail Sadoveanu, este ales în anul 1936 membru corespondent al Academiei Române. În primăvara anului următor, i se agravează cancerul hepatic, boală care-l va doborî la 9 mai 1937.

Aprilie

Baloane mari de spumă albă prin grădini (Și zarzărul, și vișinul, și perii) stau gata să se-nalțe din tulpini spre cerul primăverii...

Caisul nostru s-a gătit la poartă Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi, Și cu zulufi de floare la urechi, Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.

Pe strada mare, Ies flori înalte la plimbare În rochii de sezon, ușoare, Cu toate că-i o vreme așa de schimbătoare.

Ah, fetele – și mai ales cucoanele –Cînd vine primăvara sînt dulci și colorate ca bomboanele!

În anul 1911, la invitația lui Garabet Ibrăileanu se mută la Iași în calitate de redactor al ,,Vieții românești”, unde desfășoară o foarte rodnică activitate, legînd o trainică prietenie cu Mihail Sadoveanu și Alexandrina Gavrilescu, viitoarea poetă Otilia Cazimir, pe care o debutează. Se căsătorește cu Victoria Iuga din Nămăești-Muscel în anul 1912, are un fiu (viitor profesor de muzică), însă nu duce o viață de familie, petrecînd aproape tot timpul la Iași.

George Topîrceanu participă la războiul balcanic, consemnat în ,,Jurnalul din campania din Bulgaria”, și la primul război mondial, fiind făcut prizonier la Turtucaia – perioadă dramatică prezentată în ,,Amintiri din luptele de la Turtucaia” (1918) și apoi ,,În ghiara lui” (1920). În anul 1916 îi apar volumele „Balade vesele și triste” și ,,Parodii originale”, care îi aduc deplina consacrare.

În anul 1920 reapare ,,Viața românească”, cu un număr sporit de colaboratori, unde George Topîrceanu publică numeroase poezii și cronici. Un an mai tîrziu îi apare traducerea comediei shakespeariene ,,Visul unei nopți de vară” și a ediției a II-a a ,,Parodiilor originale”.

Casa memorială „George Topîrceanu“, din Nămăești, Argeș

Opera lui George Topîrceanu, profund națională prin trăsăturile ei fundamentale, aparțin neoclasicismului și realismului de esență populară demonstrat în special în ,,Parodii originale” și ,,Migdale amare”, unde limpezimea de cristal, armonia impecabilă a întregii construcții, limbajul de o înaltă puritate lingvistică versificată fără greș (trăsături clasice) se împletesc cu umorul specific românesc cu care este reflectată viața de toate zilele și realitatea social-politică a timpului.

Umorul său românesc de tip ianic care ne duce cu gîndul la mitologicul Ianus și la sintagma populară ,,rîsu’ plînsu”: este un amestec de sarcasm și duioșie, de vehemență și bonomie, de severitate și indulgență, care definesc atît de bine sensibilitatea și modul de a fi al poporului român. ,,Spiritul parabolistic, prin care fără răutate și dușmănie, imitînd doar prin caricaturizare, demolînd cu inventivitate și haz, dar cu materialul clientului acele aspecte pe care luciditatea, spiritul critic și bunul simț le resping organic, este un alt aspect al realismului popular atît de tipic hîtrului moralizator, devenit personaj familiar în peisajul românesc” (Tudor Opriș).

Parodia originală este o invenție topîrceniană, ea devenind un fel de critică literară în pilde, o demonstrație practică, concretă a opiniilor sale estetice, care, în numele realismului pentru care militează polemic în articolele de presă, satirizează sau șarjează în mod inteligent toate curentele literare nerealiste (de la romantism la modernism) și acele producții viciate de anumite maniere căzute în desuetitudine și ridicol.

Dușman declarat al artei pentru artă, al formei fără fond, al singuralizării și rafinării exasperante a substanței lirice, George Topîrceanu, fără a fi un adept declarat al lui Taine sau Gherea, s-a găsit totdeauna în mijlocul realității, în focarul preocupărilor sociale ca poet al cetății, fie prin participare critică, fie prin protecție umanistă a categoriilor sociale defavorizate, a lumii plantelor și ființelor mărunte, identificate cu existența umană.

Pe linia poeziei originale, George Topîrceanu are meritul incontestabil al unui înnoitor al baladei culte. Pînă la el a dominat balada istorico-eroică (Bolintineanu, Alecsandri, Alexandrescu). Topîrceanu crează Balada cotidianului social al faptului divers și balada naturistă, care dă drept de cetățenie estetică baladei de esență mioritică sau, prin transferarea unor procedee de fabulă, baladei animiste, în care eroii naturii (plante sau animale) au personalitate, grai și

Pe cea care-a trecut o cheamă Clara, Fiindcă are Ochi albaștri tare, Și gura ei cu rouge ca de coral surîde vertical...

Un mic vîrtej, copil al Neființii, De-a curmezișul străzii rătăcit, Nebun în jurul lui s-a răsucit să-și prindă coada galbenă cu dinții. Departe, în azurul dintre nori, s-arată bifurcat pe cer

Un șir subțire de cocori, O escadrilă de pe vremea lui Homer...

GEORGE TOPÎRCEANU

comportament omenesc. Din prima categorie fac parte ,,Balada chiriașului grăbit”, ,,În jurul unui divorț”, ,,Balada unei stele mici”, ,,Noapte de mai”, iar din secunda, „Balada munților” și ,,Balada morții”. Unele balade naturiste pot fi asimilate facturii rapsodice (,,Balada unui greier mic”, ,,Rapsodii de primăvară”, ,,Rapsodii de toamnă”).

În domeniul parodiilor originale și tipurilor noi de balade inaugurate de el, George Topîrceanu nu are un echivalent în lume, ceea ce explică imensa lui popularitate în toate epocile și în toate mediile românești.

În proză, memorialistica lui de război ne pune în față nu numai cu un talentat povestitor și portretist, dar și cu un redutabil pacifist, ea constituind un fel de antrenament epic pentru apariția romanului ,,Minunile Sfîntului Sisoie” (din nefericire neterminat) care, ,,departe de literatura antimonahală clasică de tipul Damian Stănoiu, constituie o scînteietoare sinteză între acida mocquerie voltairiană și satira socială caragealiană, învăluite însă în bonomia și umorul de o adîncă umanitate și toleranță a poporului, și se înscrie perfect în dimensiunile viziunii românești asupra lumii, adăugînd un nou galon reprezentativității naționale a operei lui George Topîrceanu” (Tudor Opriș). Să nu uităm că prin parodierea și prin parafrazarea unor vicii scriitoricești, George Topîrceanu, alături de Alecsandri, Caragiale și Tudor Mușatescu, se numără printre acei cîini de pază ai limbii române, care, dezvăluind agramatismele și pocirile cuvintelor, au contribuit esențial la actul de purificare a limbii românești și la apărarea și conservarea autenticelor ei valori estetice.

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană satu Mare

Polemici « Controverse

Lumina apare de la Răsărit –întunericul vine după Apus

(urmare din pag. 1)

Și dacă este să privim spiritual, Occidentul a însemnat fie Papalitatea, fie ateismul. Secole de-a rîndul Papalitatea a impulsionat și motivat (apărat) cele mai numeroase crime comise în numele lui Christos, care au denaturat esența creștinismului –iubirea aproapelui. Și tot de secole, Franța a generat prima formă modernă de anti-religie, ateismul republican, care rezistă și acum, ba chiar stă la baza acestei combinații care se vrea a reprezenta Europa: Uniunea Europeană. O uniune atee, în ale cărei foruri NU este voie să vorbești sau să scrii de Dumnezeu. Da, europarlamentari din țările răsăritene – fost „comuniste”, deci teoretic atee – au fost șocați cînd li s-a explicat că nu e voie să exprimi idei din categoria „esența creștină a Europei”. Aduc aminte ce spunea Mircea Diaconu, după 5 ani de Parlament European: „La nivel politic, decizional, instituțional, în UE e o rușine să recunoști că Europa e un spațiu creștin”. Fac o paranteză – îmi aduc aminte de mesajul reprezentanței de la București a Comisiei Europene - „guvernul UE” – cu ocazia marii Sărbători a creștinătății, în 2019, ultima dată cînd s-a sărbătorit în „normalitate”. Ei bine, dacă Ambasada SUA (cu Hans Klemm) sau a cea Rusiei au urat „Christos a înviat! Paște fericit!” – însoțit de o ilustrații frumoase, semnificative, reprezentanța puterii de la Bruxelles a publicat doar mesajul: „Paște fericit”, ignorînd esența creștină fundamentală – Învierea, Christos a Înviat! În plus, Reprezentanța CE s-a gîndit că e bine să asocieze această urare cu o caricatură interpretabilă, în care românii din țară pleacă din țară pentru a duce un cozonac celor din Diaspora… dar în fața lor apare o mare barieră și afișul cu „Vama”! Umilință? Da, mai ales dacă ne gîndim la amînarea la nesfîrșit a acordului pentru intrarea în „spațiul Schengen”.

Deci, ce înseamnă „locul României este în Europa”? Locul la coadă? Locul la vamă? Locul la viza pentru SUA? Locul prim la „corupție”? Locul de unde nu avem voie să întoarcem capul către Est? Locul pe care nu putem fi naționaliști și creștini? Locul de pe care nu putem nici rosti - nici măcar gîndi! - cuvîntul SUVERANITATE?!

Răspunsul meu este NU, „locul” României NU este în „Europa lor” – ci acolo unde a lăsat-o Dumnezeu! Iar a spune că România NU a fost în Europa – și a fost „acceptată” prin „deschiderea” decisă de Occident este nu numai o umilință, ci chiar o blasfemie. O încălcare a datului lui Dumnezeu și a credinței românilor!

Mi se spune „Ai văzut cum e acolo, în Occident? Așa trebuie să fim și noi. Vrem o țară ca afară!”. Răspund că am văzut cum e în Occident. Am văzut și bogăție, și sărăcie letală. Am văzut mai ales multă, prea multă alienare. Nu am văzut fericire, nu am văzut umanul fericirii, așa cum l-am văzut la noi, în anii ’70, sau în filmele lor din anii ’60 -’70. Nu, vezi alienarea care a depășit masa critică – iar faptul în sine se vede prin comportamentul lor și prin producția culturală – definitorie pentru starea unei societăți. Societatea Occidentală nu are nimic în comun cu umanul – ci, repet, cu alienarea prin curente și mode induse, de parcă societatea ar participa mereu la gigantice „Flashmob”. Chiar și acum, odată cu Pandemia, trăim un asemenea moment „de masse”, un experiment care pare a fi mult mai complex.

Vrea România să rămînă prizoniera acestui lanț de „Flashmob”-uri? Să fie mereu subiect al experimentelor? Se sinucide, pentru că va sfîrși prin a sucomba, epuizată! Deja România nu mai are industrie, are din ce în ce mai puțin pămînt agricol, din ce în ce mai puține păduri, resursele nu mai sînt ale ei, românii au plecat masiv (prinși în capcana Occidentului!) –

și, peste toate, are cea mai stupidă, mai prost pregătită, mai impostoare suprastructură politică! De fapt, are clasa politică și conducătorii specifici unei colonii!

„Conducătorii” României sînt servili față de Occident, gata să le facă orice joc – în condițiile în care nici unul nu este favorabil României, ci numai intereselor străine! Chiar și intrarea în conflicte cu repercusiuni grave, pe termen lung…

Conducătorii sînt nu doar prost pregătiți, dar au și probleme grave în trecut (dosare!) – iar Occidentul i-a dorit special pe aceștia! Nu e o vorbă fără acoperire, ci e probată prin… faptele „apostolilor“ Occidentului: ambasadorii, diplomații! Care diplomați au sfidat total Convenția de la Viena, au intrat fără scrupule în politica internă a României, susținînd partide sau desființîndule! Iar acum imixtiunea continuă, fiind recunoscută (într-un recent interviu) de însăși președinta Senatului – o figură ștearsă, fără notorietate și cu zero experiență parlamentară, dar care a fost propulsată de la conducerea unei multinaționale (din Energie) în a doua funcție din Statul român! Cine a făcut asta? Aparent, USR PLUS, grupare pe care Adrian Severin o numea recent „cel mai mare pericol la adresa siguranței naționale”. Pe fond însă, personajul Anca Dragu corespunde altei fiziologii – aceea de a da raportul ambasadelor occidentale și de a răspunde la „solicitările” acestora.

Într-o primă concluzie, unde am ajuns astăzi? În neant – nu mai existăm, din multe puncte de vedere! Iar dacă vom continua, rezultatul nu poate fi decît unul singur: sinuciderea României!

Întrebare logică – mai are România vreo șansă să fie „iarăși ce-a fost – și chiar mai mult de atît”? Am pus în ghilimele vorbele lui Petru Rareș, sfinte pentru ultimul mare om politic patriot, Corneliu Vadim Tudor – și nerostite de prea mulți ani!

Răspunsul meu este DA, în condițiile în care valorifică singura șansă: suveranitatea deciziei și întoarcerea (și) către Est! Adică șansa României este, logic, să pună în valoare ceea ce alte state nu au: poziția geografică favorabilă și relațiile bune cu Rusia și excelente cu China, clădite de hulitul „comunism”, mai ales de „dictatorul” Nicolae Ceaușescu și excepționalii lui patrioți și profesioniști ai diplomației. Dar, atenție –să valorifice ea! NU să valorifice alții atuurile României. Să valorifice poziția la Marea Neagră pentru cooperare economică și comerț cu țările riverane, în primul rînd cu puternica Rusia și cu Turcia! Țări de care ne leagă istoria, cultura și în bună măsură sîngele, dar mai ales țări care au nevoie de o verigă de legătură cu Europa centrală. Să valorifice relația cu China, miracolul economic al Secolului XXI, cel mai dinamic și potent investitor din lume! E posibil ca noi să stăm în genunchi și cu mîna întinsă către americani, care nu fac decît să ne jupoaie de bani și active industriale, dar să ne și poruncească la noi în țară? Iar pe marele investitor, China, să îl aruncăm afară din țară, pentru că așa ne-au cerut „stăpînii”?

Acum cîteva zile ne temeam că vom fi afectați de un război teribil, la doi pași de granița noastră! Era cumva războiul nostru? Nu, era și este interesul murdar, criminal, al americanilor și al UE, cei care au destabilizat Ucraina și acum o împing să se sinucidă, luîndu-i și banii pentru „protecție”! Deci ce căutăm noi în combinația asta, în care ne mai punem o dată rău cu Rusia – în loc să luăm gaze și energie ieftin de la ruși, să profităm de acest uriaș partener tradițional?

Și nu numai de Rusia e vorba! Occidentul ne-a făcut să pierdem prieteni și bani mulți pe care îi cîștigam din „lumea arabă” – de la Iran, Libia, Irak... Am pierdut sursele de materii prime și piețele africane! Am pierdut lucrările pe care întreprinderile românești le făceau în atîtea state din Africa și Asia. De fapt, le-am pierdut chiar pe cele de la noi de acasă! Cum e posibil ca la licitațiile pentru lucrările din România condițiile să

excludă orice firmă românească fără (co)participare occidentală?

Deci, da, șansa e una singură, este afirmarea deciziei suverane – nu ca o frondă de dragul frondei față de UE, ci ca afirmare prioritară a deciziei poporului român și a intereselor naționale – și reluarea relațiilor cu Estul, valorizarea poziției tradiționale de prietenie și colaborare a României cu Estul.

Nu trebuie mai multe argumente. Am spus ce era de spus… dar mai vreau să mă aplec asupra a ceea ce numesc uneltele prin care Occidentul afectează grav noua generație.

De multe ori citesc texte de un radicalism inept și iresponsabil care îmi amintesc de editorialele „anticomuniste” din primii ani de după 1990; cercetez cine este autorul – și nu de puțin ori descopăr (că sînt) cadre universitare! Da, nu numai pretinși intelectuali, ci chiar formatori ai societății de mîine! Da, alde Chifu sau Naumescu sînt profesori universitari – da, acesta e nivelul învățămîntului românesc pro-occidental! În locul analizei obiective, bazată pe studiu imparțial, firesc pentru un cercetător, personaje de acest gen induc noii generații vehemența semidoctă! Ideea că e nevoie de probe a dispărut odată cu audierea celeilalte părți… nu, tot ce vine de la vest NU trebuie verificat - nici măcar vreo umbră a principiului negării – prooccidentalismul este axiomatic; în schimb tot ce vine din Est trebuie privit ca rea intenție, fals, virusare „iliberală”, pericol pentru democrație. Am scris la un moment dat „pretinși intelectuali” – asta pentru că, în opinia mea, un intelectual nu poate fi nici semidoct, nici vehement, în sensul susținerii că părerea lui este adevăr irefutabil – de aici și vehemența susținerii. „Un singur lucru știu cu siguranță – și anume că nu știu nimic”. Un intelectual nu face parte din categoria celor care l-ar condamna pe Socrate… chiar și la uitare. De asemenea, un intelectual nici nu promovează vehemența sau semidoctismul, asta o fac șarlatanii! Impostorii care își maschează parvenitismul, lipsurile și frustrările – sau comenzile plătite pentru care prestează în spațiul public și, din păcate, în școli! Șarlatanii și nu intelectualii propun măsuri radicale, ei sînt cei ce trimit direct la soluții finale – strîmbînd, oricît de puțin sau mult, viziunea și gîndirea celor care îi citesc sau îi ascultă. Apropo de ascută… Mă uit cu groază la ce permite CNA să se întîmple pe posturile naționale! Toată cohorta de propagandiști NATO, SUA, UE… Ai zice că aceste organizații au îmbogățit România pe care au salvat-o din ghearele morții! Chiar așa spălați pe creier au devenit românii încît să nu își dea seama că din acea zonă au venit exagerat de multe promisiuni neonorate, umilință și foarte multe condiționări? Chiar așa ușor se poate accepta că numai noi sîntem corupții, vinovații pentru pierderea industriei, pentru depopulare, pentru nivelul scăzut de educație?! Răspunsul, din nefericire, este că da, mulți, prea mulți români acceptă această teză! Occidentul, reprezentat prin acronimele de mai sus, rămîne modelul și țelul! Or asta dovedește că pericolul este real – spălarea pe creier, inclusiv prin energumenii de care vorbesc, se desfășoară în ritm susținut.

Închei cu declarația lui Titulescu, o adevărată clauză testamentară a succesului politicii noastre externe: „Istoria arată că Rusia a fost întotdeauna aliatul, și nu inamicul României”. Și nu e vorba doar de Rusia – ci și de China, dar și statele arabe. Da, știu, e vorba de dialectica istorică – și așa ceva nu convine Occidentului. Ei au nevoie de minți spălate care să ridice, la comandă, ochii spre cer cînd aud „Occident” și să scrîșnească din dinți cînd aud „Rusia” sau „China”. Ei bine, acum, în Săptămîna Luminată, vă spun că orice soare artificial ar produce Apusul, lumina adevărată vine întotdeauna de la Răsărit! Așa a vrut Cel de sus. Cum tot el a vrut ca, în urma apusului, să vină întunericul. Însă ciclul continuă – și cu el speranță că vom vedea din nou Lumina Adevărată. Christos a Înviat!

Polemici « Controverse

66 de ani de la moartea lui George Enescu.

Ultimele zile ale marelui compozitor

George Enescu s-a născut în 1881, în satul LiveniVîrnav din Botoşani. Tatăl său era arendaşul Costache Enescu, iar mama lui era fiica preotului Cosmovici. Violonist desăvîrșit, compozitor remarcabil, pianist, dirijor și profesor, Enescu a înființat și condus la Paris, orașul său de suflet, două formații de muzică instrumentală, însă pentru el, pe lîngă experiența interpretativă, compoziția a rămas pe primul loc, recunoscînd că tot ceea ce visa să facă pe viitor era să compună, lucru care s-a întîmplat.

Enescu a fost un bun patriot și filantrop, în timpul primului război mondial, susținînd concerte în România pentru răniții din spitale. A întreprins aici numeroase acțiuni umanitare iar după cel de-al doilea război mondial s-a retras definitiv la Paris.

Prima zi de mai, 1955. Paris, la un portativ distanță de Champs-Élysées. O doamnă rafinată, așa, cam la 80 de ani, urcă, singură, fără ajutor, scările-melc, pînă la al patrulea cat. Bate la ușa apartamentului 40. O slugă-i deschide. Două camere mari, holul, sala de baie, vederea la stradă. Pe un pat, un muribund. Livid. Abia respiră. Vorbește greu, în timp ce un cîine îi linge mîna.

Suferindul este George Enescu, una dintre cele mai luminate minți ale poporului român. Doamna e Elisabeta de Bavaria, regină a Belgiei, soția lui Albert I și mama lui Leopold al III-lea. Cățelul e Mutzerli.

Comuniștii l-au îndepărtat, cu un deceniu în urmă, de România. I-au luat tot. I-au cerut să-și ardă pașaportul cu stema regală pe el. I-a ignorat pe toți, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici și marele Yehudi Menuhin, văzînd că starea sa de sănătate i se înrutățește, dau vorbă să-l instaleze pe maestru în fostul castel al lui Chateaubriand, în Vallee-aux-Loups. Geniul refuză, asta ar însemna să se despartă de a sa soață, Maruca. I-au luat țara, să se despartă și de iubirea vieții? Niciodată! Așa, ca o ironie, în loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numărul 14. Acolo se află hotelul Atala, al românului Florescu. După cel de-al doilea război mondial, trei mioritici îl renovaseră, îi adăugaseră o stea, ducîndu-l la patru.

Florescu plînge cînd vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin să fie dus în apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fără ca maestrul să știe, plătește simbrie unui medic cardiolog, care-l supraveghează, infirmiere care-l îngrijesc, tot dichisul. I-a adus chiar și un pian cu coadă, la care, însă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mîngîia. Familia l-a uitat. Prietenii, nu! Elisabeta, Regina Belgiei, vine să-l viziteze. Vorbește șase limbi străine, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al său, deoarece compozitorul e o stafie – culcă clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bedițeanu, veghează. Patria-mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori,

Înregistrarea privilegiului transportatorului, ipotecii mobiliare sau gajului, pentru plata prețului serviciului, în Registrul Național de Publicitate Mobiliară (4)

Concluzii (2)

Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, creanţe care beneficiază de o cauză de preferinţă sînt acele creanţe care sînt însoţite de un privilegiu şi/sau de un drept de ipotecă şi/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 din Codul civil, şi/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă. În cazul în care debitorul este terţ garant, creditorul care beneficiază de o cauză de preferinţă va exercita drepturile corelative numai în ceea ce priveşte bunul sau dreptul respectiv. Aceste cauze de preferinţă au înţelesul dat lor de Codul civil, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Titularii cauzelor de preferință se bucură, în procedura insolvenței, de avantaje certe. Aceasta se traduce printr-o șansă mult mai mare la recuperarea creanțelor de la un debitor în insolvență decît o au simplii creditori chirografari.

Transportatorii (sau operatorii de transport) care înscriu în RNPM privilegiile sau alte garanții pe care

le constituie cu privire la marfa transportată au, așadar, la îndemînă o formă de asigurare/garantare pentru plata prețului operațiunii de transport în ipoteza în care debitorii obligației de plată ai operațiunii de transport intră în insolvență.

să se întoarcă acasă, Enescu e precum Scipio, africanul: patria nerecunoscătoare nu-i va avea nici măcar cenușa. Elisabeta-l simte. Vede că nu mai are mult de trăit. Enescu abia se mișcă. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, îl vizitează. Întrebă, șoptit, dacă maestrul mai gîndește. ,,Est-ce qu’il est encore lucide?”. Enescu îl aude. Răspunde pe loc: ,,Luci…de Lammermour”, făcînd aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fără lumina lumînării ce trebuia să-l ducă peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…

L-au aflat dis de dimineață. Vestea s-a dus repede. Din ceață au apărut doi ,,prieteni”, de la Ambasada României din Paris. Unul dintre ei, Bedițeanu. S-au dus, glonț, la Recepție, au cerut să li se deschidă ușa, să-i ia trupul, ,,patrimoniu al statului român”. Cei de acolo erau instruiți, au sunat după Maruca. Soția le-a explicat că Enescu plecase din cauza regimului totalitar și că nu avea de gînd să se mai întoarcă, niciodată, în România. Dar agenții nu se lasă înduplecați. Atunci Florescu cheamă poliția. Îi e frică de băieții cu ochi albaștri, să nu cumva să fure coșciugul.

Pe 7 mai 1955, Enescu e coborît la cele veșnice, în cimitirul Cimitirul Père-Lachaise, în stînga mormîntului lui Georges Bizet. rrm

Registrul Național de Publicitate Mobiliară (RNPM) este un un sistem electronic de evidenţă a priorităţii ipotecilor mobiliare şi de publicitate, structurat pe persoane şi bunuri. Este echivalentul registrului de carte funciară pentru bunurile mobile. RNPM poate fi consultată de persoanele interesate pe unul din următoarele website-uri: http://www. co.rnpm.ro/ sau http://www.mj.rnpm.ro/

Ipotecile mobiliare, gajul, precum şi orice alte operaţiuni asimilate acestora, pentru care legea prevede înscrierea în RNPM în vederea efectuării publicităţii, se înscriu în registru prin completarea, în mod corespunzător, a formularelor de aviz de ipotecă mobiliară. Practic, RNPM reprezintă mijlocul prin care un creditor își poate asigura un drept real accesoriu asupra unui bun sau unor bunuri mobile ale debitorului său în vederea satisfacerii creanței sale. sfîrșit

Av. ION sCăUNAȘU

Reputatul profesor Gheorghe Piperea arăta, întrun interviu acordat revistei Mișcarea, în 2013, că, cităm, „ceea ce probabil nu se știe e că, deși primii sînt sacrificați creditorii chirografari, totuși transportatorii au o poziție privilegiată. Nu e corectă afirmația că transportatorii sînt creditori chirografari care întotdeauna pierd. Transportatorul e beneficiar, conform legii, al unor privilegii. În momentul în care se face un program de plăți într-o reorganizare sau lichidare, ei sînt puși în ordinea de preferință pe locul doi, imediat după cheltuielile de procedură. Trebuie însă conservate aceste privilegii”. Întrebat fiind cum se poate face aceasta, Piperea spune că „în Codul civil, de cînd lumea, există un privilegiu al transportatorului. Pentru ca el să poată fi luat în discuție, privilegiul trebuie înscris în arhiva electronică de garanții mobiliare […]. De asemenea, trebuie știu că, atît timp cît marfa se află în posesia sa, legal se numește în detenție, el are un privilegiu imediat asupra bunului respectiv și are dreptul să rețină marfa, pînă în momentul în care i se va achita tariful de transport”. Intervievatul, de altfel și practician în insolvență, mai susține că „[…] transportatorii mai au un avantaj. Dacă se votează un plan de reorganizare, votul nu se dă pe majoritatea creanțelor, ci pe cinci categorii de creditori, deci pe majoritatea categoriilor. Aceasta înseamnă că, dacă faci parte din categoria creditorilor garantați și ești cel mai importat creditor, practic controlezi acea categorie, controlezi procedura de confirmare a planului și ai o poziție puternică de negociere a poziției tale în programul de plăți”. scurtă descriere a Registrului Național de Publicitate Mobiliară

George Enescu pe patul de moarte

Casa memorială „George Enescu“, Sinaia

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Conversaţii în scris

S-a vorbit foarte mult despre generația optzeciștilor, sau generația în blugi, afirmată prin anii ’75-’80 și multă vreme după aceea. Această generație care a adus un suflu nou în literatura noastră s-a pus în contact cu modernismul literar european. Tot așa, profitînd de o relaxare politică, procedase, cu cîteva decenii mai înainte, și generația revoluționară a șaizeciștilor, care, în mare măsură, eliminase dogmele proletcultismului stalinist din creațiile noastre literare. În scurt timp, entuziaștii optzeciști, afirmați în cenaclurile literare din București, Cluj-Napoca sau Iași, au luat cu asalt publicațiile studențești: ,Amfiteatru”, ,,Viața studențească”, ,,Echinox”, ,,Apostrof”, ,,Orizont”, dar și ,,Suplimentul literar-artistic al ,,Scînteii tineretului“, ,,Luceafărul”. Precum și pe cele dirijate de Uniunea Scriitorilor - ,,România literară”, ,,Contemporanul”, ,,Convorbiri literare”, ,,Viața Românească”.

În acei ani, în Universitatea din București funcționau două cenacluri literare. Unul, axat pe creațiile în proză, se numea ,,Junimea”, își ținea ședințele duminica în Amfiteatrul ,,Odobescu” al Facultății de Litere și era condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Celălalt, ,,Cenaclul de luni”, care aparținea Centrului Universitar București și își avea sediul la etaj, într-o clădire lipită de Cofetăria ,,Lămîița”, cam într-o coastă a Parcului Cișmigiu, era condus de Nicolae Manolescu și dezbătea starea poeziei din acel moment. Dar nu erau singurele cenacluri bucureștene. Cine nu mai avea loc nici colo, nici dincolo sau nu priza discuțiile aferente, putea să frecventeze Cenaclul ,,Confluențe”, al UTC, ,,Bacovia”, condus de Eugen Barbu, ,,Luceafărul” – Cezar Ivănescu sau cel de la ziarul ,,Scînteia tineretului” – Alex. Ștefănescu. În aceste adevărate laboratoare de poeți și prozatori s-au format și lansat nume prestigioase: Mircea Nedelciu, Gh. Crăciun, Gh. Ene, Ioan Flora, Ion Lăcustă, Nicolae Iliescu, Gh. Cușnarencu, Ion Stratan, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Matei Vișniec, Mircea Cărtărescu. Cenaclul literar pendinte de Universitatea ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca i-a format ca scriitori de viitor pe Nicolae Băciuț, Magda Ghica-Cârneci, Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Rațiu, Ion Pop, Eugen Suciu. Și Centrul Universitar Iași a fost la fel de prolific –Nichita Danilov, Cornel Ostahie, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Petru Poantă, Emil Brumaru. În genere, toți acești scriitori și-au îndreptat interesul către aspectele banale din peisajul urban –magazine, transportul în comun, cîinii vagabonzi, dar și speranțele generate de spectacolele teatrale, plimbări prin parcuri și dans la casa de cultură. Totul împachetat într-un limbaj la îndemînă, colocvial, uneori argoticoșmecheresc, blugi, bairamul de sîmbătă. În epoca lui Ceaușescu, cei mai mulți s-au ferit de politică, nederanjînd pe nimeni cu mesajele lor eminamente artistico-emoționale. Foarte puțini (Mircea Cărtărescu) au publicat în revistele patronate de interesatul sau, după caz, vindicativul Nicolae Manolescu, cel însetat de sinecuri și poziții sociale degrabă aducătoare de mangoți și lauri care dau bine în eternitate.

În anul 2004, poeta Marta Petreu (n. 1950), actualmente profesoară universitară la Cluj-Napoca, a publicat la Editura ,,Universal Dalsi” lucrarea ,,Conversații cu...”. Este vorba de o culegere de interviuri cu 28 de scriitori din țară și din străinătate, realizate și risipite, timp de un deceniu, începînd cu anul 1991, în revistele: ,,România literară”, ,,Apostrof”, ,,Contemporanul”. Ca modalitate de lucru, Marta Petreu a ales dialogul în scris, cu întrebările, de o parte, și răspunsurile, de cealaltă, expediate prin poștă. Desigur, motivul a fost distanța mare dintre doamna, domiciliată la Cluj, și ceilalți risipiți prin lumea întreagă. Dar și evitarea reacțiilor neplăcute și inerente, care apar într-o convorbire. Se știe că aceia

care pun întrebările vor să afle și momente mai așa și mai așa din viața personalităților care nu agreează decît laudele și, în general, discuțiile banale.

Prima persoană supusă tirului întrebărilor a fost matematicianul și poetul Anton Dumitriu (19051992). Fost deținut politic în perioada 1948-1954, el a ilustrat perfect aserțiunea că matematica se îmbină perfect cu filozofia și poezia. Nu se poate face logică fără matematică. Cine nu crede, să știe că, înainte de a trece la redactarea teoriei sale filozofice, ,,Subsanțialitatea”, Camil Petrescu aprofundase matematicile. Că, spre sfîrșitul vieții, Grigore Moisil ținea la Facultatea de Litere din București cursuri de ,,Poetică-Matematică”. Sau că poetul ermetic Ion Barbu era și matematician. ,,Am trecut prin 14 închisori – și-a început confesiunea Anton Dumitriu. Cînd eram la Caransebeș, a venit în camera noastră directorul închisorii. S-a oprit în dreptul lui Sima și i-a zis: «Dă-i o palmă lui Hațieganu!». Sima era profesor universitar la Cluj, și Hațieganu, doctor în Drept, fost ministru și mare patriot. «Nu pot, domnule director». Și i-a zis lui Herdan, ăla cu brutăriile, miliardarul: «Dă-i tu!». Nici ăla n-a vrut. «Tu, Mironescule!». Și ăsta era doctor în Drept. «Nu pot nici eu...». Acolo, în închisoare, eram în afara lucrurilor. Nu-mi venea să cred ce văd eu acolo. Eram în afara lucrurilor. Închipuie-ți că imbecilul acela de director putea să-și bată joc de asemenea oameni, mari patrioți și cu tot felul de doctorate... Știai că Iuliu Maniu a fost scos trădător de țară și a murit la Sighet? Nu e posibil ca un mare patriot, care a făcut unirea cu Transilvania, să fie numit trădător de țară. O altă scenă a fost cu un rabin care stătea cu fața la perete și-și făcea rugăciunea. A venit un sergent și i-a luat pălăria. Rabinul și-a pus batista pe cap și s-a întors la rugăciune. «Hai, dă!», i-a zis el sergentului. Dar, ăla i-a întors spatele și a plecat. Atunci am înțeles că cea mai mare virtute a omului este credința”.

Ion Negoiþescu (1921-1992). Critic literar despre care s-au spus lucruri bune, dar și unele incredibile. Altfel, membru de vază al Cercului Literar de la Sibiu (Șt. Aug. Doinaș, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, I.D. Sîrbu, Eta Boieriu). Tot el este autorul cunoscutului ,,Manifest Literar al Cercului” (1943). Între scrierile lui s-a impus o ,,Istorie a literaturii române”. Dar, cea mai bună scriere rămîne ,,Poezia lui Eminescu” (1970), care a lansat ideea că adevăratul Eminescu se găsește în postume prin care se apropie de marii romantici germani – JP Richter, Novalis și Brentano. A stîrnit furia criticii cînd a susținut că Eminescu este protolegionar. Privitor la relația literaturii române cu universalitatea, Ion Negoițescu se înscrie pe linia lui G. Călinescu care afirma că, neavînd o limbă de prestigiu la îndemînă, clasicii noștri sînt puțin cunoscuți în străinătate. ,,Scriitorii români sînt puțin cunoscuți în Ocident, afirma el. Și aceasta nu din cauză că noi n-am știut să ne facem propagandă, ci pentru că scrierile lor n-au bogăția axiologică cuvenită. Cu valorile lor de stil într-o limbă inaccesibilă cititorului occidental, oricît de excepționale ar fi acele valori stilistice, în Mateiu Caragiale sau în Sadoveanu nu se vor impune cu adevărat niciodată. Poezia română, cu nimic mai prejos de aceea a marilor literaturi, cunoaște drama tuturor celor ce scriu într-o limbă de mică circulație. În privința lui Mateiu Caragiale pot consemna că nuvela sa «Remember» este inclusă într-o antologie de literatură homosexuală, publicată în Germania, alături de texte datorate unor scriitori de valoare mondială”.

În 1983, Ion Negoițescu rămîne în RFG. Încearcă să se sinucidă. După a doua tenativă, este vizitat de Șt. Augustin Doinaș, care l-a întrebat: – Cum e acolo?

– Mi s-a interzis să spun, a răspuns el.

Arşavir Acterian (1907-1997). Avocat, scriitor, memorialist și publicist. Frate cu Eugenia și Haig, mai

rară situație ca trei frați să devină scriitori, cu excepția, desigur, a surorilor Brontë. Făcînd exces de modestie, precum odinioară histrionul Creangă, care se ,,prostea” subapreciindu-se, și Arșavir Acterian se considera un ,,om de prisos”, adică un tip care nu s-a remarcat prin nimic în literatura română, deși a trăit atît de mult, ferindu-se să pară ceea ce nu e. Și-a publicat opera după 1989: ,,Jurnal (1929­1954)” și ,,Jurnalul lui Nastratin”. Tot el a editat și jurnalul surorii sale pe care, fricos din cale-afară, l-a epurat de toate referințele politice atît de spectaculoase din perioada interbelică, pe care Jeni, o atentă și subtilă observatoare a vieții, nu putea să nu le observe. Dintre toate răspunsurile date de Arșavir Acterian curioasei Marta Petreu, am reținut următoarea însemnare: ,,Două lucruri au fost valabile în doctrina legionară. Primul a fost ortodoxismul. Al doilea, entuziasmul extraordinar al celor care intrau acolo. Dar, cu timpul, lucrurile au degenerat. Mai ales sub Sima, un neisprăvit. Mișcarea legionară a fost terminată de el, de Armand Călinescu și de cei care au urmărit doar propriul interes”.

ªtefan Baciu (1918-1993). De fapt, Ștefan Aurel. Încă din copilărie i-a uimit pe apropiați cu dexteritatea de a face versuri. Neinspirat, după război, s-a angajat în mișcarea social-democrată, condusă de Titel Petrescu. Cine a fost deștept (Ștefan Voitec, Ion Pas), a trecut la comuniști. Cine nu (Titel Petrescu), a înfundat pușcăria. În 1946 a plecat din țară. În 1955, a devenit cetățean brazilian. A trăit în Hawaii (Honolulu) cea mai mare parte a vieții. Poliglot redutabil, a compus poezii în franceză, spaniolă, portugheză, germană, engleză. Memorialist ca mai toți emigranții - ,,De sub Tîmpa la Honolulu”, ,,Călătorii”, ,,Microportrete”. Și-i scrie Martei Petreu: ,,L-am cunoscut pe Fidel Castro în 1956, la Ciudad de Mexico. Mi-a fost prezentat de un profesor universitar cubanez. Dar, pe vrmea aceea, Castro era anticomunist violent și militant. S-a dat cu comuniștii cînd a înțeles că, numai cu ei, se poate menține la putere. Un ultim «caudillo» al Americii Latine. Ideologul lui a fost Guevara. Mi-a dat un interviu: «Dacă comuniștii scot brațul, îl tai». Nu l-a tăiat niciodată”.

Andrei Pleşu (n. 1948). A fost comparat cu eseistul și filozoful Petru Comarnescu, care stabilea, fără greș, valoarea unui tablou, dar fără să explice și în ce constă acea valoare. Pleșu nu e în stare să precizeze valoarea, dar poate să o argumenteze științific, estetic și filozofic. Polemist redutabil. Cartea lui de căpătîi, ,,Minima moralia” (1988), cu un titlu furat de la Th.W. Adorno, este un melanj de teorii economice și sociale, critică filozofică, psihanaliză. În zilele noastre, trece drept un mare om de cultură, alături de Patapievici, Liiceanu și Cărtărescu. Peste ei, nu mai e nimeni. După cum declara în Revista ,,22”, consumă zilnic cîte un cremșnit, deși e diabetic. După cum au susținut alții, și-a pierdut slujba de consilier la Cotroceni, fiindcă l-a surprins pe numitul Petrov făcînd cu Nutzi ce făcea Clinton cu Monica, la Casa Albă. Una dintre întrebările puse lui Andrei Pleșu a fost aceasta: ,,Care este plăcerea dumneavoastră supremă?”. ,,Plăcerile fizice supreme ale unui om păcătos sînt inavuabile sau se mărturisesc doar între patru pereți. Cred că numitorul comun al plăcerilor mele supreme, fie ele fizice sau spirituale, se poate defni ca fiind plăcerea de a fi cauza plăcerilor altora”.

Scrie Marta Petreu în Prefața lucrării sale: ,,Cel mai ciudat interviu – ratat – cu Petru Dumitriu, care, după ce a suportat, fără supărare, întrebările lui Eugen Simion și ale lui George Pruteanu, nu a mai avut aceeași paciență la întrebările mele; ca dovadă, prima scrisoare pe care mi-a trimis-o. Întrebările mele i-au provocat însă ca reacție un text, «Cognitio congniti», important pentru viitorii lui monografiști și pentru istoria literaturii române”. În consecință, și noi ne rezervăm plăcerea unui viitor text, numai despre Petru Dumitriu, un boier al ralismului socialist. PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Automatele – micile minuni interbelice

Deşi poate că pare azi greu de crezut, automatele erau o prezenţă relativ banală în Bucureştiul interbelic. Mă refer aici atît la automatele stradale, cît şi la automatele destinate servitului mesei. Despre localurile cu automate de sandwich-uri, băuturi sau prăjituri se cunosc informații. Astăzi vă voi povesti despre automatele mai banale, destinate vînzării dulciurilor (şocolată, biscuţi, bomboane), a celor pentru distribuirea biletelor de tramvai sau a parfumului, precum și despre ,,automatele - joc de noroc” (pardon – de dexteritate). Articolul pe care o să-l citez în continuare a fost publicat în numărul din 4 noiembrie 1931 al revistei ,,Ilustraţiunea Română”:

,,Tot românul sau poate tot muritorul are o atracţie mistică spre automat. Ştie el, desigur, că la originea tuturor lucrurilor e tot o mînă omenească şi un creier gînditor care cîntăresc marfa, o împart în porţii şi o pun la dispoziţia onoratei clientele. Dar… dorul de minuni

care sălăsuieşte în suflet, ca o amintire a vremurilor cînd, la voinţa vreunui sfînt coborît pe meleagurile astea, apa ţîşnea din stîncă, mai creează iluzia că şi noi realizăm ceva extraordinar, cînd prin simpla apăsare pe un buton (după prealabila insuflare a «harului» sub forma meschină a unei monede) declanşăm o maşinărie complicată şi facem să apară lucrul dorit.

Misterul Kennedy (26)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

A doua zi dimineaţă, Oswald se scoală fără s-o trezească pe Marina. După plecarea lui, ea va găsi verigheta soțului, lăsată pe fundul unei cupe, pe comodă; într-un dulap va găsi şi portofelul lui Lee, conţinînd aproape întreaga lui avere: 170 de dolari.

Cînd deschide ochii, ea îl vede gata de plecare, îmbrăcat cu cămaşa lui cafenie. Îl sfătuieşte să îmbrace alta. Atunci, în mod mecanic, el îşi pune haina albastră. Îşi ia rămas bun de la Marina – care e tot în pat – şi pleacă. Ceva mai tîrziu, Frazier, care ieşise din casa lui prin uşa bucătăriei, îl găseşte pe Oswald care-1 aşteaptă. Pornesc împreună către maşina lui Frazier. Cel din urmă zăreşte în partea din spate a automobilului un pachet lung învelit în hîrtie cafenie. Îşi exprimă mirarea:

– Ce-i cu pachetul ăsta?

– Sînt vergelele mele pentru perdele.

Frazier avea să declare înaintea Comisiei Warren: „...principalul motiv pentru care se întorsese joi seara fusese să ia nişte vergele pentru perdele. Aşa că n-am mai stat să mă gîndesc cînd mi-a spus aşa”. Sora lui Frazier, doamna Randel, 1-a văzut pe Oswald pe fereastră cînd ducea pachetul la maşină; îl ţinea cu mîna dreaptă; „pachetul era alungit la una din extremităţi şi-l ţinea strîns în mînă. Era... mai voluminos în partea de jos”. Potrivit doamnei Randel, respectivul pachet avea aproximativ 70 cm lungime şi aproape 20 cm lăţime. Frazier, la rîndul lui, consideră că sacul avea 60 cm lungime ,,cu o aproximaţie de cîţiva centimetri”, şi cam 12 pînă la 15 cm lăţime.

Bineînţeles, copiii au fost cei care s-au bucurat cei dintîi de inovaţie. De altfel, generaţia nouă e întotdeauna mai puţin surprinsă şi mai gata de adaptare în faţa creaţiunilor noi. E cel mai bun semn că începem să devenim şi noi «generaţie veche». Deci, ăştia mai maturi am avut un moment de ezitare în faţa americanizării. Copiii însă, au îmbrăţişat-o imediat şi - funcţia creînd organul - au apărut în toate colţurile de străzi precum şi la staţiile de tramvaie, minunate cutii de tinichea sau fier, pline cu fel de fel de atracţii: biscuiţi, şocolată, caramel… Dar, întocmai cum nici minunile nu se efectuează totdeauna la comandă, se întîmplă adesea ca bănuţul să sune doar batjocoritor în lada de fier, fără ca minunea – adică şocolata sau mai ştiu eu ce bunătate de un leu – săşi facă apariţia. Zadarnice sînt lacrimile micuților păcăliţi de monstrul-mecanic şi singura răzbunare ce le rămîne este o bună lovitură de picioruş revoltat. N-am putea susţine cu certititudine că e concesionarul acela care şi-a rezervat această «şansă» în plus a introducerii de

Ajung la depozit. Frazier îşi lasă maşina la locul de parcare al societăţii, la aproximativ două corpuri de case la nord de clădire. Oswald coboară primul din maşină, ia pachetul învelit în hîrtie cafenie şi, apucînd-o înaintea lui Frazier, se îndreaptă spre clădire. Frazier a declarat că-şi amintea foarte bine că „Oswald ţinea una din extremităţile pachetului la subţioară şi cu mîna lui dreaptă susţinea partea de jos, în aşa fel încît el ducea pachetul drept şi paralel cu corpul lui”. Frazier mai rămîne puţin să se uite la nişte trenuri care manevrau pe linia ferată. După aceea s-a îndreptat şi el spre depozit, la vreo cincisprezece metri în urma lui Oswald, pe care îl pierde din ochi de cum intră pe uşa clădirii. Or, în colţul de sud-est al etajului cinci al depozitului, jos, lîngă fereastra de unde fuseseră trase focurile de armă, a fost găsit un sac „confecţionat de mînă din hîrtie de ambalaj şi din benzi de hîrtie gumată”. El avea, spune raportul Warren, „dimensiunile necesare ca să conţină, demontată, carabina MannlicherCarcano cu numărul de serie C 2 766, care a fost şi ea găsită la etajul cinci”. Pe sac au fost descoperite o amprentă a podului palmei şi o amprentă digitală cam şterse. Un expert al F.B.I.-ului a identificat aceste amprente ca fiind cea de la arătătorul stîng şi de la palma mîinii drepte ale lui Lee Harvey Oswald. Porţiunea din palmă care a fost identificată era „podul palmei drepte, adică zona care se află în apropierea încheieturii înspre degetul mic”. Alţi doi experţi, unul de la F.B.I., celălalt de la Departamentul poliţiei din New York, au ajuns la concluzia că amprentele erau „a palmei de la mîna dreaptă şi a arătătorului de la mîna stîngă a lui Lee Oswald”. Dimineaţa trece, ca toate celelalte, monotonă. Oswald nu şi-a părăsit locul de muncă. Grupează la etajul cinci comenzile de rechizite

monedă fără «contravaloare». Dar dacă aşa ar fi cazul, el s-ar fi dovedit un excelent psiholog, căci a creat un risc. Şi riscul e doar o tentaţie în plus: nesiguranţă, aşteptare, emoţie…

Cea mai bună dovadă că acest risc îşi joacă rolul de chemare e aglomeraţia din faţa automatelor în care, zvîrlind leul cu dexteritate, faci să-ţi iasă un şir întreg de lei etalaţi frumos în «corpul cutiei de metal». Numai că aici nu se mai poate vorbi de «riscul de a pierde», ci de riscul de a cîştiga, atît de minunată fiind această eventualitate. De altfel acest soi de joc nu atrage decît specia cea mai inferioară de vulg, aceiaşi care se înghesuie la Moşi în jurul roatei cu trei numere din şapte «cîştigătoare». Sînt gîştele sigure de a fi jumulite. Dar automatul în sine a prins. Precum altădată îţi dădeai întîlnire în hall-ul cinematografului cutare, acum cuvîntul de ordine e: la automat. Sub aparenţa unei ieftinătăţi care scoate ochi, negustorul are totuşi grijă să nu piardă nici el, dozîndu-şi bine porţile, astfel ca acela care împarte, să-şi facă partea leului, sau a leilor… Pentru noi cetăţenii, însă, aceste automate au avut şi un efect salutar cert: concurîndu-se între ele au provocat o supralicitare, care a dus la ieftinirea – încă foarte relativă – a preţurilor exagerate din cafenele şi bodegi şi la ocolirea restaurantelor prea speculante. Ele sînt un excelent refugiu în caz de ploaie şi recunoaştem că-şi dau toată osteneala ca să ne apară cît mai estetice. O inovaţie fericită este serviciul efectuat de fete curăţele, care satură ochiul, acolo unde stomacul rămîne nesăturat... Dar, românu-i greu pînă se apucă de un lucru, că de lăsat se lasă uşor… Aşa că să nu vă fie teamă de prea multă mecanizare. Zarva începutului e urmată totdeauna de o acalmie trist prevestitoare... Să dea Domnul să fim noi proşti profeţi”.

sursa: Art. ,,Automatele”, publicat în numărul din 4 noiembrie 1931 al revistei ,,Ilustraţiunea Română”.

şcolare; le transportă jos cu ascensorul de marfă, în sala de expediţie de la parter. Pe la orele 11,45, apropiinduse ora mesei, majoritatea salariaţilor de la depozit – şi o echipă de parchetari – coboară la parter. Unul dintre muncitori urcă din nou la etajul cinci ca să caute nişte ţigări, îl întîlneşte pe Oswald cu nişte facturi în mînă.

– Nu cobori, tinere? E ora dejunului.

– Nu, domnule, încă nu cobor. Cînd o să ajungeţi jos, vă rog însă să închideţi bine uşa ascensorului de marfă.

– S-a făcut!

Nimeni nu avea să-1 mai vadă pe Oswald înainte de atentat. Preşedintele trage să moară şi e dus în mare viteză la spitalul Parkland în momentul în care agentul Backer îl va zări pe Oswald în sala cantinei, îndreptîndu-se spre automatul de coca-cola.

Maşina preşedintelui a ajuns la spitalul Parkland la orele 12,35. Dintr-un salt, agentul Hill a fost jos, şi-a scos vestonul şi, ca să împiedice orice fotografiere, l-a aruncat peste capul sfărîmat al lui Kennedy. În sala de operaţii a spitalului, doctorul Charles J. Carrico îl ascultă pe muribund. Inima mai bate încă, foarte slab. Pulsul este însă imperceptibil. Pe corpul acesta întins pe spate se observă două răni: una mică la baza gîtului, orificiul unui proiectil care a trecut prin nodul de la cravată, şi una enormă, la cap.

În primul rînd, doctorul Carrico încearcă să restabilească funcţiile respiratorii cu ajutorul unei sonde traheale cu balonet. Soseşte şi doctorul Malcolm O. Perry, care preia conducerea îngrijirilor. Şi el vrea, înainte de orice, să restabilească funcţiile respiratorii. Face o traheotomie chiar pe locul rănii de la gît, între timp, doctorii Carrico şi Ronald Jones fac o incizie în piciorul drept şi alta în braţul sting al preşedintelui, ca să poată face transfuzii de sînge şi perfuzii de ser în sistemul circulator.

(va urma)

ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

P.C.R. - 100 DE ANI DE ISTORIE (1)

motto: ,,De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste/ Voi ce din munca voastră abia puteți trăi?/ De ce boala și moartea să fie partea voastră/ Cînd ei în bogăția cea splendidă și vastă/ Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri?// Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă/ Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!/ Atunci cînd după moarte răsplată nu v-așteaptă,/ Faceți ca-n astă lume să aibe parte dreaptă,/ Egală fiecare, și să trăim ca frați!” (Mihai Eminescu, poemul Împărat și proletar – 1874)

Argument

Așteptam cu un sentiment aparte ziua de 8 mai 2021 – data la care se împlinește un secol de la înființarea Partidului Comunist Român – sentiment generat de două gînduri izvorîte simultan din magma istoriei relativ recente a României, gînduri metamorfozate în tot atîtea întrebări: cum ar fi arătat marcarea Centenarului creării PCR dacă România s-ar fi aflat, astăzi, pe aceleași coordonate politice și sociale de pînă în decembrie 1989? Cum a putut să dispară aproape orice urmă de PCR, la puțin timp după evenimentele din decembrie 1989, cu toate încercările timide de reînviere a fostului partid comunist, sub nume diferite, cei peste patru milioane și jumătate din foștii membri PCR dispărînd parcă de pe fața pămîntului?

Trăsătura de unire dintre cele două întrebări, percepută în contextul noii dezvoltări a societății românești postdecembriste, deși poate fi imaginată ca o dihotomie, are darul să creeze o bază reală de discuții (pro și contra), din care să decantăm grîul de neghină și aurul de steril. Această operațiune – care, nota bene – nu poate fi negociată ca pe o cantitate așezată pe un cîntar (deși „cîntarul” timpului poate sugera greutatea unui act social), trebuie dezvoltată într-o direcție neunivocă și fără a apela la exemple aleatorii, care pot induce erori de apreciere macrosocială a momentului ales. O discuție despre cel mai prolific dar și cel

mai controversat partid politic de pe eșicherul scenei politice românești, întinsă pe distanța apreciabilă de 100 de ani, pare aproape imposibilă în peisajul socio-politic al României anului 2021, mai ales sub apăsarea neagră a pandemiei Secolului XXI, cînd, în orice moment, o dezbatere pe teme politice poate fi deturnată iminent spre impactul cotidian cu Sars Cov-19.

Dar, n-avem încotro. O dată în viața noastră pămînteană sîntem martorii împlinirii unui secol de la apariția unui partid politic, indiferent cum este etichetat acest partid după 1989, și indiferent dacă, în prezent, pe drumul deschis acum 100 de ani se mai avîntă sau nu vreun cetățean al acestei țări. Partidul Comunist Român este o carte de istorie a României interbelice, o carte cu 100 de pagini, unele scrise cu sîngele rămas amintire peremptorie pe zidurile întunecate și mucegăite de la Doftana și de la Jilava. De ce erau condamnați, închiși și schingiuiți în aceste fortărețe ale României capitaliste liderii mișcării muncitorești din acei ani? Cumva devalizaseră vreo bancă? Duseseră în faliment vreo uzină sau vînduseră vreo fabrică la fier vechi? Nu, categoric, nu! După cîte cunoaștem, în anii de ,,glorie” ai tranziției de după 1989 s-au petrecut asemenea fapte penale, întîmplate sub aripa actualelor partide politice care, deghizate în blana democrației, nu trec mai departe de blana lupului din pădure!

Să nu uităm răspunsurile la întrebările de mai sus. Iată-le: pentru că bieții muncitori din fabrici, cu nume ,,unul și unul”, printre care: ,,Lemaitre”, ,,Wolf”, ,,Romemberg”, ,,Orrigen”, ,,Frank-Cafea”, ,,Aries”, ,,Budich”, ,,Ssu”, ,,Horstein”, ,,Caiser” etc., îndrăzneau să ceară niște drepturi care acum ni se par puerile (8 ore de lucru, repaus săptămînal, măriri de salarii, acordarea indemnizației de scumpete pentru o categorie de salariați, limitarea sau chiar desființarea amenzilor, îngrădirea concedierilor arbitrare, recunoașterea sindicatelor și a consiliilor muncitorești, posibilități mai largi de întrunire și de organizare, editarea de ziare, și altele), erau întîmpinați cu gloanțe, cum au pățit-o ceferiștii, tipografii, minerii! Pentru a descătușa fluxul gîndirii îndărătnice a unora dintre noi vă propun o analiză comparativă, un fel de paralelă între situația cînd PCR se ridica în apărarea muncitorimii și situația din prezent, cînd oamenii manifestă în stradă pentru cu totul alte revendicări.

Să începem prezentarea situației în sens invers cu timpul calendaristic – din prezent înspre trecut: am fost cu toții martori cînd în acel august incert, în Piața Victoriei, un manifestant (un așa-zis ,,rezist”) a atacat o femeie jandarm, după care i-a smuls pistolul, deposedînd-o de arma din dotare, în văzul reprezentanților din ambele tabere, fără ca acel individ să fie arestat pe loc și condamnat în stare de urgență. Dacă la manifestările muncitorești din anii 1919, 1920, 1929, 1933 etc. se petrecea acest afront, mai aveți dubiul finalizării cazului? Împușcare pe loc! Desigur, înveterați în ura viscerală împotriva unei formațiuni a clasei muncitoare, veți replica: ,,Acum

sîntem într-o democrație care nu ar permite asemenea rezolvări!”. Pardon! În acei ani interbelici partidele de la putere nu aplicau legile democrației? Sigur că da, dar față de muncitorul român, sluga supusă a stăpînului reprezentant al clasei burghezo-moșierești, democrația se făcea praf – praf de pușcă și obuze de tun! Aici trebuie căutate rădăcinile partidului clasei muncitoare, în clisa suferințelor de veacuri a acestui popor, suferințe înțelese numai de cei care proveneau din popor. Aici trebuie căutat izvorul PCR, și căutate și developate cauzele sociale care i-au dat naștere și condițiile de dezvoltare și de afirmare pînă la apogeul din anii socialismului. Astăzi, cînd propaganda de dreapta întreține anatema pusă PCR, în condițiile în care avem la putere, în ultimii 32 de ani, guverne generate de partide politice rupte complet de realitatea românească, guverne care au devalizat România lui Ceaușescu, alungînd din țară aproape 5 milioane de români, pentru a-și asigura existența în afara României, cînd sărăcia domină populația țării, cînd singurele sisteme care primesc fonduri suficiente de la Buget sînt Armata și Serviciile (în detrimentul Sănătății, Învățămîntului, Culturii, dezvoltării infrastructuriii – ca să nu mai vorbim de încurajarea producției autohtone) cred că este o blasfemie să continuăm cu acest demers înapoiat. Nu spunem niciodată că politica PCR, în anii în care a dominat scena politică românească, a fost fără fisuri, multe erori produse în adoptarea unor decizii, în special în anii de început ai conducerii țării, pe cînd tutela Partidului Comunist al Uniunii Sovietice ne-a provocat multe daune naționale, au lăsat urme adînci în societatea românească, unele dintre acestea fiind resimțite atît pe plan intern, cît și pe plan internațional. Despre unele dintre acestea vom discuta în cuprinsul acestui material pe care-l dorim fără farduri și parfumuri falsificatoare de realitate românească, adică vor fi și lumini, vor fi și umbre, astfel cum se raportează poziția și politica PCR la bogata sa istorie de exact 100 de ani.

De ce acum despre 100 de ani de PCR?

1. Pentru că, într-adevăr, pe 8 mai 2021 se împlinesc 100 de ani de la crearea Partidului Comunist Român;

2. Pentru a rememora un drum al unui partid parcurs într-un timp istoric încărcat cu o seamă de provocări radicale, cărora PCR le-a făcut față (în majoritatea cazurilor), transformîndu-se și modelîndu-se în raport cu situațiile nou create;

3. Pentru a demonta minciunile celor care au scos PCR în afara legii, de parcă PCR ar fi dezlănțuit cel de-al doilea război mondial și ar fi topit evreii în cuptoarele de la Auschwitz;

4. Pentru a reprezenta o paralelă între realizările României aflată sub conducerea PCR și a Secretariatului General al acestuia, și dezastrul inimaginabil în care a ajuns România mileniului III sub politica de struț a unor PSD, PD, PDL, PNL, PNȚCD, UDMR;

5. Pentru a demonstra unicitatea PCR, ca partid politic al tuturor românilor, și previziunea că, pe viitor (cel puțin într-un viitor apropiat), va fi greu, dacă nu imposibil, să se mai nască o astfel de forță politică. Scriind aceste rînduri mă gîndesc la oportuniștii și la ipocriții care, deși pînă în decembrie 1989 au beneficiat din plin (ei și famiile lor) de binefacerea

Crearea Partidului Comunist Român, mai 1921, foarte rară

Portretul lui Karl Marx, apărut în revista „Familia“, 10-31 decembrie 1871

partidului din care făceau parte – PCR – cu funcții, ranguri sociale și lefuri grase, în 1990 au devenit cameleonici, dezavuînd politica PCR, ba chiar dîndu-se mari și dîrji disidenți. Personal, cunosc o mulțime din această teapă de fripturiști, din toate mediile, care, astăzi, dacă abordezi subiectul PCR – Ceaușescu, îți vorbesc cu o doză mare de lehamite dusă pînă la limita scîrbei, de i-ai putea crede dacă nu i-ai cunoaște. În această ipostază ingrată am în fața ochilor pe o tovrășă redactoare de la un cotidian bucureștean, la secția Cultură, căreia, din cînd în cînd, cînd mă întorceam de pe teren, în interesul meu de serviciu de la Armată, îi prezentam colaborări despre viața și activitatea cultural-artistică din țară, spre publicare (Cîntarea României, Brigăzi artistice, Teatrele muncitorești, activitatea literară din școli).

Îmi vine și acum să rîd de felul în care îmi primea articolul, punîndu-mi întotdeauna – ca pe o condiție sine-qua-non – următoarea întrebare: ,,Cîte citate ați băgat cu tovarășul Ceaușescu?”. Oricîte i-aș fi spus: unu, două, trei, specialista în opera Secretarului General al PCR tot mai voia un citat! De unde să-l iau? Singura soluție era să vin a doua zi la Casa Scînteii cu încă un citat introdus în material. Într-o zi, pe cînd ieșeam nedumerit din biroul cu pricina, mă întîlnesc cu un mare ziarist pe teme istorice și om de treabă, regretatul Ion Pavelescu, care, aflînd tărășenia, mă invită în birou și mă întrebă ce subiect are materialul respins. ,,Trecînd prin Slobozia m-am abătut pe la Județ și i-am luat un mic interviu tovarășei Alexandrina Găinușe despre un concurs al Brigăzilor artistice, în cinstea lui 23 August”, îi răspund eu. ,,Foarte bine, îmi spune I.P., stați la biroul meu și scrieți pe manșeta paginii dactilografiate: «Așa cum a afirmat tovarășul Nicolae Ceaușescu la Consfătuirea de la Mangalia, scopul brigăzilor artistice este sprijinirea nemijlocită a producției de bunuri materiale nu doar...» (bla, bla, bla)”.

Cu această ,,completare din burtă” am mers din nou la secția de Cultură, tovarășei i-a plăcut noul citat – era la obiect – și peste două zile articolul apărea în ziar. Poate că nu mi-aș fi amintit de acești zeloși ridicători ai cultului personalității la rang de cultură națională dacă, în zilele noastre, doamna ziaristă (deh, acum nu mai e tovarășa!), nu ar semna un surogat de așa-zise analize politice, unde înfierează fostul partid comunist, aruncînd hîrdaie de lături în capul ,,continuatorului” de azi al PCR –

PSD – ,,Ciuma roșie”! Iată că și această întîmplare cu iz nostalgic poate constitui un argument în abordarea subiectului de astăzi, subiect care nu a dus lipsă de asemenea specimene caragialești.

După cum vom constata în acest material, odată cu înmormîntarea lui Nicole Ceaușescu, acum 31 de ani, Poporul Român nu a putut înmormînta și Partidul Comunist Român, steagul lui roșu mai flutură și azi în inimile unor conaționali, fără a fi categorisiți ca ,,nostalgici”...

Începuturile

Prima jumătate a Secolului al XIX-lea aduce prefaceri adînci în structura social-economică a țării, modificarea esențială constă în apariția unei noi clase sociale – proletariatul – consecință a dezvoltării relațiilor economiei capitaliste. În același timp, în condițiile în care orînduirea feudală nu mai corespundea dezvoltării generale a societății, devenind o frînă, cu relații de producție vetuste și inadecvate noilor cerințe ale societății contemporane, au loc evenimente cruciale, pentru a da semnalul unor schimbări radicale în contextul înnobilării conștiinței poporului cu ideea sublimă de libertate, independență și unire. În acest cadru se înscriu Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, Revoluția burghezo-democratică din Țările Române, de la 1848, și – punctul culminant – anul 1959, cînd s-au pus bazele statului național prin unirea Țării Românești cu Moldova.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza, singurul domnitor pămîntean al statului român modern, au creat premisele dezvoltării producției de mărfuri, reliefînd transformările de fond în structura societății și a populației. De pildă, conform ,,Analizelor statistice ale României” din anul 1863, în anul 1860 numărul unităților industriale, în majoritate ateliere meșteșugărești, se ridica la 12.867. Dintre acestea numai 171 erau inventariate ca ,,stabilimente industriale” care foloseau forța aburului.

După cucerirea independenței de stat a României avîntul industrial se accentuează, ,,Legea pentru încurajarea industriei naționale”, adoptată în 1887, a creat o solidă bază juridică pentru stimularea procesului de modificare a structurii socio-economice a României. Drept urmare a efectelor acestei legi, numărul întreprinderilor mari a crescut de la 83, cîte existau în 1867, la 182 în anul 1902. Și ritmul noilor apariții de unități industriale este semnificativ pentru ilustrarea bazei de creare și dezvoltare a clasei muncitoare: dacă în cele două decenii (1866-1886), ritmul de înființare a fabricilor era de 8,2 unități, în 14 ani (1893-1907), media anuală atinsese cifra de 18 fabrici noi.

Odată cu dezvoltarea industrială a țării se conturau și condițiile grele de muncă ale salariaților, documentele vremii păstrînd pînă la noi imagini greu de înțeles astăzi: durata zilei de muncă era de 13-14 ore și chiar mai mare, nefiind reglementată prin vreo lege; salariile erau mizere, și mai erau și diminuate de amenzi și popriri; condițiile de muncă erau de neimaginat: locuri insalubre, întunecate și fără aer suficient, să nu mai vorbim de protecția muncii aproape inexistentă, si de asigurarea medicală așijderea; repausul duminical nu era asigurat prin lege, abia în 1897, sub presiunea salariaților a fost promulgată în România o lege care prevedea duminica o jumătate de zi liberă și acorda pe an 14 zile de repaus de sărbători. Un factor agravant al situației muncitorilor din România l-a constituit dominația străină, exercitată fie direct, în cazul teritoriilor românești aflate în componența altor state, fie prin influența monopolurilor străine în economia autohtonă. Astfel, după cucerirea independenței de stat în anul 1877, capitalul străin a pătruns tot mai mult în tînăra noastră industrie, acaparînd principalele ramuri. Statistic, situația se prezenta astfel: din totalul investițiilor deținute de cele 27 de societăți anonime înființate între anii 1881 și 1993, capitalul străin avea

o pondere de circa 90%, cu urmările inevitabile (transformarea țării într-o sursă de materii prime ieftine și o piață de desfacere pentru produsele lor, transferul plus produsului în țările de baștină și, pe alocuri, intervenția în politica internă a statului, aducînd grave atingeri independenței și suveranității țării). Apropo: vedeți vreo diferență prea mare între situația de acum un secol și ceva și cea din prezent, în ceea ce privește politica economică a unor trusturi din țările occidentale față de România?

Pentru a condensa realitatea acelor ani de formare a detașamentului muncitoresc din industria românească, paralel cu afirmarea unei conștiințe de clasă, în condițiile accesului la unele idei politice și sociale apărute pe arena internațională a clasei muncitoare, trebuie să amintim de apariția primelor organizații socialiste pe teritoriul patriei noastre, între anii 18681871, cum ar fi ,,Asociația Generală a Muncitorilor”. Apariția unor teoreticieni ai popularizării ideilor socialismului precum C. Dobrogeanu-Gherea, traducerea în românește a unor scrieri de Marx și Engels, apariția ,,Cercurilor Muncitorești” și o serie de acțiuni pe plan internațional, cu reflectare în peisajul muncitoresc autohton, au creat premisele constituirii, la 31 martie/12 aprilie 1893, în urma Congresului de la București, a Partidului social-Democrat al Muncitorilor din România (PsDMR).

Chiar dacă, în rîndul partidului nou creat, au apărut unele confuzii izvorîte din stadiul dezvoltării sociale, din lipsa de experiență și de maturitate politică și ideologică, programul adoptat sublinia

Participanți la Congresul socialist, 1894 rolul istoric al clasei muncitoare și sarcina socialdemocrației ,,de a organiza proletariatul, de a organiza poporul muncitor”. În program se stipula că ,,Principala îndatorire a social-democrației e prefacerea poporului muncitor într-o armată bună de luptă, conștientă și pătrunsă de menirea ei”. Ideile și principiile înnoitoare care au prins să circule în toate mediile societății românești precum și studiile polemice ale unor autori (C.DobrogeanuGherea, Garabet Ibrăileanu, Constantin Bacalbașa, Raicu-Ionescu Rion) au avut înrîurire asupra unei întregi pleiade de intelectuali de marcă ai vremii, personalități românești, ca Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Ion Cantacuzino, Constantin I.Parhon, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction și alții care au avut contacte cu mișcarea socialistă și unii chiar au activat în rîndurile acesteia.

Încet dar sigur, la hotarul dintre Secolele al XIXlea și al XX-lea răsăreau zorile apariției și în România, ca în multe alte țări de pe continent și nu numai, a unei formațiuni politice cu statut de adevărat partid al tuturor românilor, menit să pună pe un făgaș nou țara noastră, într-un cadru național și internațional total ostil unei democrații înnoitoare, care să pună pe primul loc Omul, nu averea acestuia sau clasa socială din care făcea parte.

În numărul următor veți fi martorii acestui travaliu unic în istoria milenară a Poporului Român, pe care, din păcate, mulți dintre noi l-au uitat sau se prefac a-l uita...

(va urma)

GEO CIOLCAN

Circul Sidoli - Istoria uitată a primului circ profesionist din România

Circul Sidoli, primul circ profesionist din România, își începe povestea în 1874, sub conducerea italianului Theodor Sidoli, cunoscut tuturor la vremea respectivă datorită numerelor sale impresionante de călărie și dresură. Inițial, clădirea circului a fost construită pe locul actualului Hotel Cișmigiu, însă un puternic incediu izbucnit în 1887 a distrus-o aproape în totalitate, noua clădire urmînd să fie ridicată un an mai tîrziu la intersecția dintre strada Poliției și strada Sapienței. Datorită succesului avut, în 1889 Theodor Sidoli înființează un circ asemănător celui de la București și la Iași.

,,După cum bucureștenii nu puteau concepe sărbători fără sarmale şi purcel pe varză, tot astfel nimeni nu ar fi putut crede că ar fi posibilă o sărbătoare fără circ.

- Unde mergem de Crăciun?

- La circ!

Nici nu se putea altfel. Toată lumea mergea la circ în sărbătorile de peste an. Chiar dacă s-ar mai fi dus poate cineva la vreun spectacol: la teatru sau la cinema, la circ însă trebuia să meargă numaidecît. Aşa au apucat toate generaţiile încă din veacul trecut, precis din anul 1880, anul proclamării regatului, cînd italianul Teodor Sidoli a venit, pentru prima dată cu circul lui la Bucureşti”.

În România se organizau spectacole de circ încă din perioada Evului Mediu. Saltimbacii, măscăricii, pehlivanii sau funambulii făceau deliciul copiilor prin bîlciurlile și tîrgurile românești. Cu toate acestea, cel care a înființat primul circ profesionist din România și care a ridicat circul la rang de artă a fost Theodor Sidoli. Acesta și-a ridicat în anul 1880 celebrul circ ,,de piatră” de pe cheiul Dîmboviței, pe strada Poliției. Circul Sidoli a devenit repede o adevărată emblemă a Bucureștilor.

Din 1891, după moartea tatălui, frații Cezar și Franzini Sidoli au continuat să ducă mai departe activitatea circului. Talentat, Cezar Sidoli cucerea publicul prin numere excepționale de acrobație, în timp ce Franzini era maestrul jongleriilor. „Cezar Sidoli, fiul cel mai mare al lui Theodor Sidoli, făcea pe jockeul și era neîntrecut în figurile grele şi primejdioase; Franzini Sidoli, al doilea fiu, jongler de forţă, uimea lumea cînd ajungea la figura cu cele trei revolvere pe care le azvîrlea în sus, la o distanţă mare, le prindea pe toate în mîini şi trăgea focurile deodată la toate trei”, notează Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a Muzeului.

Aici s-au lansat primele vedete ale circului românesc: fraţii „Patru Dumitrescu“, trapeziştii Stroici, clovnul Toni Mărculescu, primul dresor roman de elefanți - George Mateescu, Franz Krateyl, clownii Victor Mono Ciacanica şi Tonino Milea. Iar bucureștenii erau nelipsiți de la spectacolele circului – cel puțin în perioada carnavalului.

Cu o capacitate de două ori mai mare ca a teatrului Eforie, circul Sidoli a fost o adevărată încîntare pentru bucureșteni, mereu dornici de a asista la o nouă reprezentație. Stagiunea de iarnă era întotdeauna cea mai așteptată. În preajma Crăciunului, circul se întrecea în a oferi publicului cele mai spectaculoase numere ale celor mai impresionante personaje. ,,În zilele sărbătorilor de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează, de ar fi fost sala circului Sidoli de două ori mai mare ca a Colosseumului din Londra și tot nu s-ar mai fi găsit loc liber. (...) Copiii, adulții, bătrînii Bucureștiului, marea parte a populației Capitalei, poate spune că a petrecut multe Crăciunuri între zidurile arenei de pe malul Dîmboviței. (...)

După moartea lui Cezar Sidoli, Franzini, fratele rămas în viață, „îmbătrînit și obosit”, a încercat cum a putut mai bine să ducă mai departe activitatea circului. În vara anului 1933 însă, circul Sidoli va dispărea definitiv din viața bucureștenilor, iar „acolo unde, înainte vreme, era cea mai comunicativă veselie, unde se auzeau rîsete de copii, aplauze, muzici zgomotoase, clowni care stîrneau hohote de rîs în arenă și amfiteatru, se așternea doar tăcerea”.

Din păcate viața circului Sidoli s-a încheiat în anul 1934: ,,El (notă: Theodor Sidoli) şi-a instalat atunci corturile pe locul unde e acum hotelul Astoria pe bulevardul de curînd croit după răsboiul nostru cu turcii. Circul a trecut mai tîrziu sub conducerea fraţilor Cezar şi Franzini Sidoli. După moartea lui Cezar fratele rămas în viaţă, îmbătrînit şi obosit şi-a luat de ajutor pe faimosul Gigy, cunoscut în lumea de circ. Dar circul de zid, clădit de Teodor Sidoli în str. Poliţiei, în 1883, a avut un sfîrşit prematur, a fost dărîmat astă-vară de primărie (notă: vara anului 1934) şi astfel şi-a sărbătorit jubileul de 50 de ani de glorioasă existenţă. Copiii de acum zece, douăzeci, patruzeci de ani, deveniţi acum oameni în toată firea; — adulţii de pe atunci, azi bătrînii Bucureştiului, toată populaţia de azi a Capitalei, tineri, bătrîni şi copii, se poate spune că au petrecut multe sărbători între zidurile arenei de pe malul Dîmboviţei. Trecînd pe lîngă ruinele din colţul străzii Poliţiei, mulţi îşi vor fi amintind cu melancolie de vestitele pantomine: Circul sub apă, Maroc, Siberia... dintre cari au văzut cel puţin una în epoca de splendoare a circului şi de care este legată amintirea copilăriei noastre, a tuturor.

Acolo unde, înainte vreme, era cea mai comunicativă veselie, unde se auzeau rîsete de copii, aplauze, muzici sgomotoase, clowni cari stîrneau hohote de rîs în arenă şi amfiteatru, acolo e azi un cimitir: scînduri și grinzi putrede şi risipite pe jos, grămezi de cărămizi sfărîmate, scaune prăbuşite peste cari se-ntinde tăcut linţoliul iernei. Doar un colţ al clădirii circului a rămas nedărîmat: acolo, în camerele fostei direcţii, locuieşte azi retras bătrînul supravieţuitor al familiei Sidoli, artistul care odinioară făcea faima circului, dl. Franzini Sidoli”.

Despre sfîrșitul a aceea ce a fost circul Sidoli, un jurnalist al ziarul „Dimineața” scria cu tristețe: „Circul Sidoli, de a cărui existenţă se legau primele bucurii spectaculare ale copilăriei multora dintre bucureşteni, dispare. (…) Bătrînul circ acum se duce, îngropînd cu el numele aceluia care şi-a plimbat celebritatea spectacolului pe tot cuprinsul ţării. Bucureştenii vor rămîne fără circ. Nu mai reprezenta nimic şandramaua de pe strada Poliţiei în angrenajul artistic al Capitalei, dar parcă, oricum, e prea trist un oraş fără circ. Nu vi se pare? Nu, desigur că nu, fiindcă veţi spune că avem o sută de arene sportive, de cinematografe, de piscine, de Programul Circului Sidoli, stagiunea 1911-1912

teatre, de cabareturi. Şi totuşi, e pustiu oraşul fără circ. Întunecat, ca o viaţă fără copilărie”.

Circul românesc nu a murit însă odată cu dărîmarea Circului Sidoli. Companii ambulante, românești sau străine, au continuat să țină treaz interesul publicului românesc pentru acest gen de spectacole. Circul însă nu mai avea acelați farmec.

Circuri ºi can-can-uri bucureºtene

,Iarna trecută am mai avut în Bucureşti circul Kludsky, care, după cum se ştie, îşi aranjase corturile pe cîmpul Moşilor. A fost o iarnă mai blîndă atunci. Dacă ar fi sosit circul şi în iarna asta, îi mureau, poate, în mare parte din animale. Probabil nici nu ar fi avut public în corturile imposibil de încălzit. Circul Kludsky, plecat dintre noi, s-a dus în Cehoslovacia, unde a fost demascată o casieriţă, care de ani de zile prăda pe proprietari. Casieriţa avea milioane depuse pe la bănci, un castel frumos etc.

Frecventatorii circului la Bucureşti trebue să-şi amintească de o femeie grasă, care stătea în „vagonul de casă” şi vindea bilete de loje şi staluri. S-a dovedit că ea lucrase de conivenţă cu un negru înalt, portarul decorativ al circului, care stătea de obicei la intrare în timpul representaţiilor, purtînd o uniformă galonată. Negrul fura biletele de intrare cu cari veneau vizitatorii şi le ducea casierei, care le vindea apoi a doua oară. Mai aveau obiceiul de a tipări bilete pe cont propriu. Astfel se explică faptul că circul era mereu plin chiar la noi în Bucureşti, dar proprietarii pierdeau parale.

- Îmi fură cineva biletele! – mi-a spus într-o zi dl. Rudolf Kludsky, arătîndu-mi arenele pline pînă sus. În circ nu mai este loc, dar la casă nu sînt bani!

L-am sfătuit, atunci, să reclame poliţiei, ceea ce dl. Kludsky a şi făcut. Toată lumea circului a fost bănuită şi cercetată. A fost anchetat pînă şi un cafegiu din Calea Moşilor, frecventat de personalul circului. Nimeni nu suspecta însă pe casieriţă şi pe portarul negru, consideraţi ca oamenii cei mai credincioşi, păzitori ai averii circului. Dar să dăm şi o veste bună despre circul Kludsky, care are multe simpatii la noi în ţară. Se ştie că în România s-a născut la circul Kludsky un pui de elefant, care însă n-a putut trăi. Acum s-a născut iarăşi un elefant la Viena, unde se află circul de vreo două săptămîni. Puiul fiind luat de la mama lui, este hrănit actualmente cu biberonul de către dna. Kludsky. Este de notat că elefantul, în libertate, îşi apără puiul cu eroism, punîndu-se uneori cu trupul în calea săgeţilor vînătorilor negri, care-i urmăresc prin ţările de origine. În captivitate însă, mama consideră că e o nenorocire viaţa pentru copiii ei; cum a născut un pui, caută să-l omoare, călcîndu-l în picioare. Pentru a se evita această dramă, puiul nou-născut trebuie imediat răpit şi crescut cu biberonul, fără să-l mai vadă mama lui (…).

Pentru că vorbim despre circurile din România, să cităm cu acest prilej circul Bella, care a avut pe vremuri mare popularitate, dar care s-a desmembrat, mai ales în urma morţii, din cursul anului 1933, a doamnei Bella, artistă de mare valoare şi bună administratoare, care era de fapt sufletul înjghebării. Doamna Bella era originară din România. Singurul circ român care a mai rămas în ţară este circul Milea, care de zece ani dă regulat reprezentaţii în Bucureşti la Moşi, în faţa pavilionului Regal, în Joia Moşilor”.

Circul românesc a renăscut însă cu adevărat abia în anul 1954, an în care s-a înființat Circul de Stat – Circul Globus de astăzi. rrm

Biserica Sfîntului Mormînt –Kilometrul Zero al Creºtinãtãþii (2)

Cuvuclionul – Coborînd scările de la Altarul Golgotei, ne întoarcem iarăşi spre Piatra Ungerii, în partea de apus a bisericii şi înaintăm spre Sfîntul Mormînt în care a fost pus trupul lui Christos. Sfîntul Mormînt se află în partea de vest, înaintea Bisericii Învierii, în mijlocul unui spaţiu circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupolă uriaşă susţinută de coloane din piatră. Sub centrul acestei cupole se află Cuvuclionul cu forma unui mormînt ebraic vechi. Cuvîntul Cuvuclion înseamnă cămară, sau tezaur împărătesc şi aici marchează locul exact al Sfîntului şi Preamăritului Mormînt din care a înviat Christos. La intrarea în mormînt, în partea dinspre răsărit, se află icoana învierii Domnului cu inscripţia: „Învierea lui Christos văzînd să ne închinăm, Sfîntului Domnului Isus”, iar în partea superioară alte inscripţii ale Învierii: „Toţi credincioşii să se închine ţie, mormînt primitor de viaţă, că a fost îngropat în tine şi a înviat cu adevărat Christos Dumnezeu”, şi: „Cei care negaţi învierea trupurilor, intrînd în mormîntul lui Christos, învăţaţi că a murit, şi a înviat din nou, trupul Dătătorului de Viaţă, spre încredinţarea învierii celei de pe urmă, în care nădăjduim”. În faţa acestora atîrnă numeroase candele.

Capela Îngerului – Cuvuclionul este o construcţie micuţă sub formă dreptunghiulară şi are două încăperi. Intrînd pe o uşă joasă în primul spaţiu din interior ajungem în Capela Îngerului. În centrul acesteia se află un prestol peste care stă aşezată o piatră sub formă pătrată. Această piatră protejată de un geam este o bucată din piatra care a fost aşezată la uşa mormîntului lui Christos. „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului coborînd din cer şi venind, a prăvălit piatra şi a şezut deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul răspunzînd a zis femeilor: «Nu vă temeţi că ştiu că pe Isus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut» (Matei 20). Pe această piatră la fiecare miez al nopţii este aşezată o sfîntă masă şi se săvîrşeşte Sfînta Liturghie. În dreapta şi în stînga în pereţii sînt două nişe circulare care comunică cu exteriorul. Prin acestea în Sîmbăta Mare, în sîmbăta de dinaintea Sfintelor Paşti, Patriarhul Ierusalimului scoate cîte o torţă aprinsă cu sfînta lumină care coboară din

cer pentru a o împărţi mulţimii credincioşilor care aşteaptă afară.

Sfîntul Mormînt – În cea de-a doua încăpere a Cuvuclionului, în partea dinspre apus, se află o altă încăpere, numită Sfîntul Mormînt. Acesta este prezentat de o inscripţie interioară ca un purtător de viaţă, mai împodobit decît Raiul, şi mai luminos decît toată cămara împărătească. Intrarea în această încăpere se face pe o uşă mică şi joasă prin care poate pătrunde doar un singur credincios. Încăperea are vreo doi metri lungime şi permite numai cîtorva credincioşi să stea deodată înăuntru, în vreme ce alţii aşteaptă în rugăciune în Capela Îngerului, iar alţii în faţa Cuvuclionului, în

biserica mare. De fiecare dată, cîte un călugăr ortodox supraveghează închinarea credincioşilor la Sfîntul Mormînt, pentru a se evita neorînduiala sau îmbulzeala. În dreapta ultimei încăperi a Cuvuclionului se întinde o lespede din marmură albă care protejează locul funerar în care a fost aşezat trupul mort al dumnezeiescului Răscumpărător, care după trei zile a înviat. În acest loc milioane de oameni din întreaga lume au îngenuncheat rostind cele mai sfinte rugăciuni, împletite cu lacrimi de durere, de mulţumire sau de speranţă. Aceste momente emoţionante nu pot fi uitate niciodată pentru că ele îţi lasă în suflet o bucurie şi fericire unică, ce te cheamă de fiecare dată la Ierusalim. Un văl de îndoială şi de necredinţă se ridică parcă de pe ochii şi sufletul nostru şi nu găsim cuvinte să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cîte a făcut pentru noi. Aici realizezi, poate cel mai bine, că orice jertfă ne conduce spre înviere, că orice gest de bunătate ne apropie de Dumnezeu şi de semeni şi că nimic nu ne mai poate despărţi de Christos, nici chiar moartea. Christos a înviat! Şi noi cîntăm cu bucurie troparul imprimat pe Sfîntul Mormînt: ,,Învierea Ta, Christoase, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi, pe pămînt, ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim”.

Biserica Învierii – Cuvuclionul are un caracter interconfesional, şi acolo slujesc zilnic, după un program stabilit, mai întîi ortodocşii, apoi armenii, copţii şi catolicii. Ieşind din interiorul Sfîntului Mormînt

spre răsărit ajungem în faţa unei biserici mari numită Biserica Învierii. Această biserică se află în centrul întregului complex bisericesc şi aparţine în exclusivitate ortodocşilor. Aceasta este catedrala propriu-zisă a Sfîntului Mormînt. Aici se săvîrşesc slujbele zilnice ale ortodocşilor, la care de obicei participă un mare sobor de preoţi şi arhierei. În mijlocul bisericii stă aşezat un sfeşnic special, care marchează după Sfintele Scripturi centrul geografic şi spiritual al pămîntului. Biserica este foarte mare şi impresionează prin stilul arhitectonic de tip romanic şi prin atmosfera interioară tipic ortodoxă.

Sub aceeaşi rotondă imensă a Sfîntului Mormînt se află şi alte altare creştine începînd din sud cu altarul armenilor, spre apus altarul copţilor, nişte oameni foarte modeşti şi respectuoşi, iar spre nord capela catolicilor. Acest altar dinspre nord care aparţine franciscanilor este construit pe locul în care Domnul s-a arătat după înviere femeilor mironosiţe: „Şi plecînd ele în grabă de la mormînt, cu frică şi bucurie mare au alergat să vestească (învierea) ucenicilor Lui. Dar cînd mergeau ele, iată Isus le-a întîmpinat, zicînd: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28). Altarul este cunoscut şi sub numele de Capela Sfintei Maria Magdalena, pentru că aici este locul în care Isus s-a arătat iarăşi Mariei Magdalena, care stătea afară lîngă mormînt şi plîngea: „şi a văzut pe Isus stînd, dar nu ştia că este Isus. Zis-a ei Isus: Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi? Ea, crezînd că este grădinarul, i-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu îl voi ridica. Isus i-a zis: Maria! Întorcîndu-se, aceea, i-a zis: Învăţătorule” (Ioan 20). Urcînd cîteva trepte ajungem într-o altă capelă catolică, în locul care după tradiţie, Mîntuitorul S-a arătat Sfintei Fecioarei Maria, după înviere. În interiorul capelei se află şi un fragment din coloana de piatră de care a fost legat Domnul, la Pretoriu, cînd ostaşii romani l-au bătut şi l-au batjocorit. Tot aici tradiţia ne spune că Patriarhul Ierusalimului şi Sfînta Împărăteasă Elena au atins lemnul crucii de un mort şi îndată acela a înviat. Altarul închisorii lui Isus – Culoarul interconfesional care înconjoară Cuvuclionul şi Biserica Învierii continuă din acest loc spre răsărit pînă la un mic altar construit peste locul în care soldaţii romani l-au păzit pe Isus înainte de a fi răstignit. În pardoseala paraclisului se află o lespede din piatră cu două orificii în care erau introduse picioarele celor condamnaţi, iar pe dedesubt erau legaţi cu un lanţ. Din acest motiv locul acesta este numit şi paraclisul butucilor pentru că aici au stat şi picioarele lui Isus legate în acest fel înainte de răstignire. Sfînta Sa Mamă, Fecioara Maria, a stat aici aproape de Isus împreună cu alte femei evlavioase şi toate plîngeau. Din cauza durerilor pricinuite de pe patimile şi umilirile lui Isus, Maica Domnului a leşinat aici de durere. Locul leşinului este marcat de o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. Mulţi creştini o numesc şi „Icoana Maicii Domnului care clipeşte”, pentru în icoană Maica Domnului închide şi deschide uşor ochii.

Capela Îngerului

Biserica Învierii

Cuvuclionul

Altarul Închisorii lui Isus – Pretoriul

Războiul diplomaților Pas tila sãptãmînii

(urmare din pag. 1)

În baza a ceea ce au descoperit, sînt convins că acum se reevaluează toate planurile și tacticile agresive ale armatei ucrainene, astfel încît șansele unui război regional sau local să fie reale. Să nu uităm, totuși, că Europe Defender 2021 începe acum, în luna mai, așa că militarii aveau nevoie de informații suplimentare pentru a-și plia ,,jocurile de război” pe realitatea mișcărilor rușilor. Acum ei știu ce unități, de unde și pe ce cale vin în sprijinul primei linii, acum știu traseele exacte de aprovizionare cu tehnică de luptă, precum și localizarea lor în teren. Avînd aceste informații, generalii NATO pot evalua mult mai realist modul de a purta un război cu Rusia, prin intermediul Ucrainei și, de ce nu, al României.

împotriva rușilor, fie am luptat cot la cot cu ei. Și sînt sigur că, în viitor, vor mai fi astfel de situații, dar important este că acum sîntem împotriva lor.

motto: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, incompetenți, criminali, străini... îi apără pe ăștia de noi” – P ETRE ȚUȚEA

De ce să facă locatarii expertiză cînd ei v-au sesizat cazul pentru ca voi să verificați cele reclamate? Să nu mai vorbim de faptul că nu se poate pune în discuție nici o expertiză, din moment ce vinovatul încă nu deține toate actele necesare.

Reacții similare au avut și cei de Serviciul de Control și Disciplină în Construcții și de la Secția nr. 6 Poliție, semn că a sosit vremea ca toți cei în cauză să se gîndească foarte serios la o serie de demisii de bun simț. Dar de unde să luăm atîta bun simț?

Aparenta liniște care se așterne acum peste Donbass și împrejurimi este dictată de timpul necesar repoziționării forțelor și refacerii strategiilor. La toate aceste fapte putem să adaugăm și intenția flotelor ucrainene și turce de a efectua exerciții maritime care să aibă drept obiectiv blocarea flotei ruse din Mediterană. Tot așa cum în Polonia se discută de multă vreme despre modalitățile de blocare și eliminare a Armatei Roșii din Kaliningrad.

Din acest motiv, dar și din cunoașterea modului în care, în general, Occidentul dezleagă cîinii războiului, pot spune că în zona noastră liniștea este departe de a fi deplină, că este doar o chestiune de timp pînă cînd ceva de o importanță istorică se va întîmpla. Poate un ,,obuz venit de nicăieri à la Sarajevo”, sau poate un asasinat al unei figuri importante, sau doar un măcel care va reaprinde flacăra războiului. În lume sînt interese să nu fie război, așa cum sînt interese să fie. Cumva, marile puteri, prin intermediul nostru, al celor mai mici, cum a fost mereu, de altfel, încearcă să își tranșeze problemele atunci cînd factorul economic și cel diplomatic au dat greș. Rusia nu este deloc dispusă să cedeze sancțiunilor economice și diplomatice, nu are nici un fel de intenție de a-și negocia predarea, cum majoritatea statelor lumii au făcut, așa că este foarte posibil ca războiul să fie ultima cale de ieșire din acest impas. Interesele sînt mari, timpul devine din ce în ce mai presant, iar pandemia se pare că nu mai reprezintă un pericol atît de mare, cum a fost anul trecut, care să amîne desfășurarea de forțe substanțiale NATO în proximitatea granițelor Rusiei.

Mass-media, inclusiv cea românească, a început să vorbească despre agresivitatea trupelor rusești care vor invada Ucraina, fără să spună nimic despre trupele APU - Armata ucraineană, care este poziționată în număr mare pe linia de contact cu cele două republici separatiste din Donbass. Într-un fel, este de înțeles propaganda, noi, ca țară, facem parte dintr-o tabără care, în acest moment istoric, este pe poziție militară diferită față de Rusia. Au mai fost astfel de situații în istoria României, cînd fie am fost

Declarațiile oficialilor de la București sînt acum legate de ceea ce se întîmplă în zona militară: Parlamentul a validat un document de cooperare militară cu Ucraina în regim de urgență, iar diplomația românească a expulzat un diplomat rus, ca gest suprem de susținere a regimului de la Kiev. Desigur că nimeni de la București nu și-a pus măcar întrebări despre soarta românilor din Bucovina de Nord, chiar dacă sînt semne că aceștia vor ocupa prima linie a frontului în cazul unui potențial război. Dar cum interesele NATO și ale țărilor care conduc România sînt mai importante, autoritățile de la București, a căror obediență față de ambasadele străine este recunoscută, au decis că distragerea atenției românilor și îndreptarea armelor către granițele Rusiei este cea mai bună soluție pe care trebuie să o adopte. Ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, care nu este decît un simplu purtător de cuvînt al statelor aliate și prietene, uită încălcarea tuturor uzanțelor dimplomatice a aliaților occidentali, dar cum trebuie să își justifice salariul, a decis să acționeze ca un partener bun și să sară la beregata rușilor. Sînt sigur că rușii cunosc nivelul de „independență“ al României, așa că mă îndoiesc că cineva îl va lua în serios pe băiatul nostru de la Externe. Dar, pe de altă parte, cînd te porți urît cu rușii, ei uită destul de greu gesturile neprietenoase și doar cei care nu îi cunosc suficient de bine fac astfel de greșeli. Să sperăm că NATO ne va proteja de cei răi și că România este în completă siguranță, așa cum Bogdan Aurescu a declarat în mod tranșant acum cîteva zile. În fond, să nu uităm că gestul lui Aurescu a venit după ce în mass-media a fost publicat un material jurnalistic în care un individ spunea că ,,amasadorul rus trebuie trimis urgent acasă“. Se pare că Aurescu a înțeles mesajul, dar nu a avut curajul să atace la un nivel atît de înalt. Războiul diplomatic declanșat recent de Cehia, continuat de Polonia, Țările Baltice și România, a făcut ca la Kiev să răsune vocea clară a unor naționaliști care cer ruperea imediată a relațiilor diplomatice cu Rusia. Și, probabil că acesta va fi următorul pas nu doar al Ucrainei, pentru că, în general, cînd armele vorbesc, diplomația nu mai există. Așa că în viitorul apropiat, dacă vedem că diplomații noștri de la Moscova încep să se întoarcă acasă, numărătoarea inversă a început deja, iar timpul în care trebuie ne retragem în adăposturi antiaeriene devine incredibil de presant.

l În luna decembrie 2017, în vecinătatea unei proprietăți din Sectorul 1, ce aparține unui cetățean bucureștean, s-a finalizat construcția unei clădiri cu trei etaje. Muncitorii au făcut curățenie în clădire prin introducerea molozului și a gunoiului în saci pe care apoi i-au aruncat de la balcon în curtea cetățeanului menționat. În drumul lor, sacii au stricat gardul, au rupt crengi și o boltă de viță-de-vie, motiv pentru care s-a deschis un dosar penal pentru distrugere care a ajuns spre soluționare la Secția 2 Poliție. S-au luat declarații, s-au audiat martori, s-au făcut fotografii la fața locului, iar un reprezentant al echipei de muncitori a promis că va achita toate pagubele, dar apoi a dispărut fără urmă. Ancheta s-a finalizat prin Ordonanța 217/11/2/2018/ 01.03.2019, care a închis cazul concluzionînd: ,,Distrugerile există, dar vinovați nu sînt muncitorii, ci vîntul, care fiind foarte puternic a aruncat sacii peste gard!”. Evident că motivarea a fost contestată în fața instanței de judecată, unde judecătorul a decis reluarea anchetei. Reîntors la Secția 2 Poliție, dosarul a fost aruncat într-un sertar, probabil pentru a se împlini termenul vreunei prescripții sau pentru a se negocia cu vîntul puternic pentru ca sacii de moloz să fie aruncați invers: din curtea cetățeanului victimizat în balcoanele blocului finalizat!

l Soarta a făcut ca întreaga mea familie să fie infectată cu noul coronavirus în perioada februariemartie 2021. Nu am fost testați, dar simptomele au fost evidente, cea mai afectată fiind soția mea, care, din păcate, are comorbidități. Nu am apelat la medici, de teamă ca nu cumva soția să fie legată de un pat al vreunei secții ATI, sedată și ținută fără apă și mîncare.

Un cunoscut s-a oferit să ne ajute prin prescrierea schemei de tratament utilizate în spitalele Covid. Am primit Azitrox, un antibiotic extrem de puternic, care se administrează pentru prevenirea infecțiilor spitalicești, neavînd nici o tangență cu virusul, dar afectînd grav ficatul. Un alt medicament recomandat a fost Parasinus, un descongestionant nazal indicat în ameliorarea strănutului, a secrețiilor oculare, durerilor de cap și de gît, dentare, nevralgii, dar care, atenție, este contraindicat celor cu ficatul slăbit.

Iată ce tratament absolut aberant primesc cei de la ATI, 90% dintre pacienți murind nu de Covid, ci de o mînă criminală împotriva căreia nimeni nu face nimic. Din fericire, soția mea a renunțat la acest tratament după 3 zile și acum este sănătoasă! sfîrșit

Rãzboi

Cînd unii sînt săraci,

alții

trebuie să se îmbogățească

După anunțul ministrului Apărării al Federației Ruse, Serghei Șoigu, despre sfîrșitul exercițiilor din Crimeea și întoarcerea trupelor în locurile lor de desfășurare permanentă, autoritățile ucrainene au răsuflat ușurate. Cu toate acestea, liniștea a fost temporară: cea mai mare amenințare la adresa regimului de la Kiev este devastarea insurmontabilă a economiei.

Datoria externă brută a Ucrainei în 2020 a crescut cu 3,91 miliarde de dolari și a ajuns la 125,69 miliarde de dolari. În 2021 este necesară plata a 17,244 miliarde de dolari, din care 12,99 miliarde de dolari reprezintă suma principală a datoriei și 4,254 miliarde de dolari sînt dobînzi. De unde vor proveni? Speranțele pentru FMI se irosesc, Kiev a spus că, dacă nu va primi 2 miliarde de dolari pînă la 1 septembrie, va trebui să reducă costurile și, intrînd pe piețele externe, să împrumute bani la rate de dobîndă ridicate.

Dar sînt bani pentru a continua războiul. Potrivit ambasadorului Ucrainei în Statele Unite, Oksana Markarova, Comisia pentru Afaceri Externe a Senatului a sprijinit în unanimitate alocarea ajutorului militar către Kiev în valoare de 300 de milioane de dolari, inclusiv arme letale. Iar Departamentul de Stat al SUA i-a sfătuit pe americani să nu călătorească în Ucraina, invocînd „pandemia”, situația periculoasă din Crimeea și din est și violența radicalilor pe străzile orașului.

Carantina a fost prelungită pînă la 30 iunie, ceea ce atrage falimentul țintit al întreprinderilor mici și mijlocii. În 2020, 700 de mii de întreprinderi au fost forțate să se închidă, 30% din întreprinderile mici au pierdut 60-80% din venituri și și-au redus personalul cu 50%. Nici angajații întreprinderilor de stat nu trebuie invidiați: de la începutul anului, restanțele salariale au crescut cu 58%. La sfîrșitul anului trecut, în Ucraina erau jumătate de milion de șomeri, astăzi șase reclamînd un loc de muncă vacant.

Potrivit Biroului European de Sprijin pentru Azil (EASO), în februarie Ucraina a intrat în primele zece țări care au depus cel mai mare număr de cereri de azil din Uniunea Europeană. Ucraina este acum la același

Cum dezvoltăm economia? (2)

Mă gîndesc că, odată repornită producția atît pentru produse mici – cum sînt sîrma, vopseaua, diferite subansamble – cît și pentru obiecte mai importante –cum sînt avioanele, elicopterele, camioanele, tractoarele, rulmenții – s-ar forma adevărate lanțuri economice de producție, care ar antrena dezvoltarea unor alte fabrici pentru deservirea angajaților, cu echipament de protecție, de lucru, cu mîncare, cu personal medical, creîndu-se o dezvoltare în lanț a economiei.

Ar fi minunat dacă s-ar dezvolta infrastructura rutieră, a căilor ferate sau de navigație – și mă gîndesc la canalul Siret-Dunăre care ar concentra o enormă forță de muncă, echipamente, utilaje, ciment, beton, fier, care ar ajuta la dezvoltarea economiei românești și i-ar aduce acasă pe milioanele de români înstrăinați. Beneficiul este cert: irigarea cîmpiei Moldovei, creșterea producției agricole și transportarea produselor la un cost mai mic pe apă spre Constanța sau spre alte porturi dunărene.

De unde fonduri? În primul rînd din cele puse la dispoziție de Uniunea Europeană, pe care le-aș absorbi în proporție de 100%, le-aș negocia cu oameni pricepuți și le-aș folosi în dezvoltarea țării. În al doilea rînd, aș aduce în România atît capitalul autohton, cît și pe cel străin. Pentru a pune în aplicare aceste proiecte ar fi necesară elaborarea unui plan de țară pe următorii 20 de ani, la care să contribuie toate forțele politice, și pe care să nu-l schimbe fiecare după cum are chef cînd vine la putere.

nivel cu Afganistanul, Siria sfîșiată de război, precum și cu Pakistanul, Irakul și Nigeria. Compania poloneză Gremi Personal, specializată în angajarea ucrainenilor, a efectuat un sondaj în februarie potrivit căruia 46,4% dintre lucrătorii migranți vor să rămînă în Polonia, 52% vor să își mute familia acolo și 55% vor să cumpere bunuri imobiliare în țară. Dintre cei 1,2 milioane de migranți din Ucraina, 28% au studii superioare, iar 48% vocațional sau secundar specializat.

Creșterea numărului de lucrători migranți care au decis să părăsească Ucraina pentru totdeauna reprezintă o problemă serioasă. Anul trecut volumul remitențelor către Ucraina s-a ridicat la 12,12 miliarde de dolari față de 11,9 miliarde în 2019. Și, conform rezultatelor din primele două luni ale acestui an, volumul transferurilor private de bani a scăzut cu 5,7%.

Investitorii străini își pierd interesul pentru Ucraina. Capitalul acestora în 2020, pentru prima dată din 2015, a scăzut cu 868 milioane de dolari. Potrivit președintelui Consiliului Băncii Naționale, Bohdan Danylyshyn, tendința de reducere a creșterii capitalului străin s-a intensificat după criza din 2014-2015. Motivele sînt o piață internă nedezvoltată, conflictul militar în curs și un nivel scăzut de protecție juridică pentru investiții. Danilishin are dreptate. După ce Motor Sich a fost luat de la chinezi, puțini străini ar dori să piardă bani prin angajarea în aventuri ucrainene.

Ediția turcă Donanim Haber a publicat un articol potrivit căruia Kievul va transfera 50% din acțiunile Motor Sich către o companie de apărare turcă necunoscută, dar a pus sub semnul întrebării acest acord, deoarece Ucraina este un partener riscant. Publicația menționează că autoritățile de la Kiev au naționalizat întreprinderea sub presiunea Washingtonului, iar relațiile dintre Statele Unite și Turcia sînt tensionate. În plus, investitorii chinezi, rezistînd confiscării activelor lor, s-au orientat către arbitrajul internațional pentru a compensa pierderile de 3,6 miliarde de dolari. Un proiect de lege a fost depus la Rada, conform căruia tutori, traducători, fotografi, cofetari, instalatori,

Vizitați

Harghita și Covasna! (1)

Îndemnul din titlu e mai mult decît propagandă turistică: e încercarea rezolvării unei probleme care încă persistă în mințile unora dintre români, poate și a unora dintre maghiari. În ultimii 30 de ani am avut ocazia să observ pe internet, dar și prin presă sau prin interacțiuni cu alți români, reticența și încordarea unora dintre compatrioții mei vizavi de maghiari. Presa însăși se inflamează la orice declarație agresivă a politicenilor maghiari de aici sau din Ungaria.

Personal, ca răgățean-transilvănean, născut și trăitor în Brașov, cu studii la Oradea și neamuri la Cluj, cunoscînd mentalitățile și gîndirea oamenilor din aceste regiuni ale țării, văd lucrurile un pic altfel.

În primul rînd, maghiarii sînt aici de aproximativ 1000 de ani. E drept, strămoșii lor s-au stabilit aici cucerind și ocupînd ceea ce era al nostru, pe modelul arabilor care au ocupat, aceeași perioadă de timp, Peninsula Iberică. Fiind însă aici de atîta timp, murind pentru acest pămînt, uneori alături de noi (Gheorghe Doja și Mihai Viteazul ar putea depune mărturie) au dreptul să se simtă acasă. Drepturile acestea îi irită pe unii români, așa cum pe unii maghiari prezența românilor îi face să uite limba țării în care trăiesc și pe care o cunosc cu toții mai mult sau mai puțin bine. De ce e așa? Din cauza necunoașterii reciproce a celor două popoare.

maeștri în calculatoare și alți cetățeni care desfășoară activități independente vor trebui să plătească 19,5% impozit pe venit, inclusiv taxe militare.

În preajma vînzării în masă a terenurilor, care începe la 1 iulie, guvernul va elimina din lege norma conform căreia 2 hectare de teren pot fi utilizate pentru agricultura personală, care au fost transferate anterior în proprietatea cetățenilor gratuit, astfel încît ucrainenii care au datoria de 73,6 miliarde de grivne pentru locuințe și servicii comunale nu vor fi iertați, Ministerul Finanțelor a schimbat procedura de încasare automată a datoriilor prin bănci. În cazul în care executorii anteriori ar putea anula cu forța fonduri de pe carduri doar pentru neplata pensiei alimentare, acum acest lucru se poate face pentru datoriile privind amenzile de trafic, împrumuturile și utilitățile. Conform standardelor FAO (brațul alimentar al ONU), securitatea alimentară se încheie acolo unde peste 60% din bani sînt cheltuiți pentru alimente. În Ucraina, cifra medie este de 50%, dar pentru multe familii a ajuns deja la 60%, sau chiar mai mult. Nu există nimic de spus despre pensionari, unii dintre ei sînt subnutriți, spune șeful Clubului de discuții economice, Oleg Pendzin. Rezultatul general este evident. Centrul Sociologic Socis a publicat rezultatele unui sondaj potrivit căruia 45% dintre ucraineni au fost dezamăgiți de președintele actual, 57,1% au numit guvernul său neprofesionist, 16,3% populist. De-a lungul anilor de guvernare a lui Zelenski, 54,2% dintre cetățeni au o situație financiară înrăutățită, mai mult de 67% sînt nemulțumiți de felul în care merg lucrurile în țară, 40,4% consideră că este imposibil să suporte situația existentă.

Promisiunea lui Zelenski conform căreia „sfîrșitul erei sărăciei” a venit, este neverosimilă. Mai degrabă, a venit pentru unele categorii; astfel, veniturile declarate ale deputaților din formațiunea „Slujitorii Poporului” în 2020 față de 2019 s-au dublat. După ce și-au sporit bunăstarea în Rada, aceștia au cumpărat 74 de mașini în valoare de 63 milioane de grivne, 20 de apartamente în valoare de 16 milioane de grivne și 67 de terenuri.

Așa se trăiește în Ucraina. Unii se îmbogățesc pe zi ce trece, alții devin din ce în ce mai săraci. Ca și în România, de altfel. Personajele diferă, scenariul este identic. N.K

Consider că ne cunoaștem prea puțin unii pe alții și am preluat de la înaintașii noștri stereotipuri de gîndire și comportament, care nu-și au rostul în vremurile actuale. Spre deosebire de românii din spațiul extracarpatic, românii din Transilvania îi știu pe maghiari cu bunele și cu relele lor și-i prețuiesc ca atare, sînt vecini buni și prieteni. La rîndul lor, maghiarii nu au probleme cu românii, nu „uită” limba română cînd interacționează cu ei, ba uneori, cum mi s-a întîmplat mie la Miercurea Ciuc, își cer scuze că nu au știut să spună în limba română cuvîntul „piațetă”. Cu românii din afara Carpaților maghiarii nu se simt prea confortabil tocmai findcă, necunoscîndu-i bine, aplică stereotipurile pe care le-au preluat de la înaintași. La fel stau lucrurile și cu sus-numiții români extracarpatici. Cum s-ar putea regla lucrurile? Prin interacțiunea celor două părți.

În ziua de astăzi cea mai la îndemînă formă de interacțiune este turismul, iar cum în zona Covasna/ Harghita abundă pensiunile și locurile superbe nu pot decît să-i îndemn pe românii din Muntenia, Dobrogea, Moldova, Oltenia să vină aici, în centrul României, să-i cunoască pe maghiari. Vor vedea că sînt ospitalieri, corecți, cinstiți, curați, că știu să gătească, să petreacă și că au aceleași probleme și necazuri ca și noi, românii. Atîta timp cît veți merge acolo cu inima deschisă, simpli și onești, fără superiorități inutile, vă veți face prieteni printre maghiari și veți reveni cu drag pe acele meleaguri superbe ale României. (va urma)

M ARIU s M ARIN, antreprenor HORECA

Redefinirea „Occidentului colectiv” –Joe Biden, 100 de zile de mandat

Cele 100 de zile de președinție ale lui Biden au fost întîmpinate de mass-media democratică din Statele Unite cu un optimism reținut cu privire la nivelul de sprijin al președintelui și la ratingurile sale de încredere relativ ridicate. Conform diferitelor estimări, 52 sau 54 la sută dintre respondenți au continuat să aibă încredere în Biden și după preluarea mandatului.

În principiu, președinții americani au înregistrat scoruri mai mari în primul an de guvernare, dar nu au condus o țară atît de disipată, nu au experimentat o „pandemie” de doi ani, nu au venit la putere în urma revoltelor rasiale. Mai mult, recentul rival al lui Biden, și acum principalul său adversar, Donald Trump, în aceleași prime sute de zile a avut un rating de încredere chiar mai mic – 42%, ceea ce nu l-a împiedicat să treacă peste încercarea de destituire și să fie la doi pași de un al doilea mandat. Încă de la început, administrația Trump a fost zguduită de scandaluri, președintele a fost forțat să concedieze primul său consilier de securitate națională chiar în primele zile, iar presa democrată nu a încetat niciodată să-l hărțuiască.

În acest sens, Biden este încă relativ calm. Nimeni nu a părăsit rîndurile administrației sale, nimeni nu a făcut o declarație dură, nimeni nu a devenit obiectul unei proceduri judiciare. Este posibil să menționăm, poate, doar un singur scandal, care a avut loc recent. Într-o comunicare internațională privind Iranul, din Londra, a lansat o înregistrare audio cu vocea ministrului iranian de Externe Mohammed Javad Zarif, în care acesta, referindu-se la informațiile primite de la consilierul pe probleme de mediu al lui Biden, fostul secretar de stat John Kerry, a declarat că Israelul a întreprins peste 200 de acțiuni „secrete” împotriva pozițiilor Iranului în Siria. Desigur, presa de dreapta a lansat imediat un atac împotriva lui Kerry acuzîndu-l că este inamicul Israelului și principalul arhitect al acordului iranian distrus de Trump. Senatorul de Alaska, Dan Sullivan, unul dintre lobbyiștii din industria petrolieră, a cerut demisia consilierului de Mediu. Cu toate acestea, potențialul acestui scandal este clar nesemnificativ pentru a zdruncina poziția lui Kerry în cadrul echipei Biden și cu atît mai mult ratingul. Loviturile republicanilor, desigur, vor urma, mai aproape de alegerile de la jumătatea perioadei, în care Partidul Democrat va avea cu siguranță dificultăți. Iar principala problemă pentru această formațiune va fi slăbiciunea relativă a filozofiei politice cu care a venit la Casa Albă. Această filozofie politică va trebui să se schimbe. Dar pentru ce?

Biden și toți membrii echipei sale de politică externă de la începutul anului au declarat că intenționează să dea o nouă forță „relației transatlantice” distruse de Trump; în plus, vor să consolideze alianța statelor occidentale, ținute împreună de valori democratice comune. Secretarul de stat Anthony Blinken a afirmat că situația internațională de astăzi este determinată de rivalitatea dintre „tehno-democrații și tehno-autocrații”. El a fost vocea consilierului pentru securitate națională Jake Sullivan, care a susținut că nu există o sarcină mai importantă pentru Statele Unite decît menținerea unei „alianțe transatlantice”, spre deosebire de China. Chiar înainte de victoria lui Biden din noiembrie 2020, experții liberali, recunoscînd chiar meritul lui Trump în parcursul său anti-China, i-au reproșat celui de-al 45lea președinte o slăbire nejustificată a relațiilor aliaților SUA cu Europa.

chineze în economia continentului, care ajung la 120 de miliarde de euro. Acordul va intra în vigoare abia în 2022 și va trebui totuși ratificat de Parlamentul European. În 2017, genialul analist politic american Michael Lindh a publicat un articol de referință - „Block Politics” – în care a prezis împărțirea lumii în trei sau patru sfere de influență. A vorbit despre blocul american, blocul chinez și posibilele blocuri rusești și indiene. Spre deosebire de Huntington, cu „Clash of Civilisations”, Lind nu a legat granițele blocurilor cu zonele confesiunilor tradiționale, subliniind pe bună dreptate că identitatea unui anumit bloc poate fi determinată nu atît de rădăcinile istorice ale popoarelor sale, cît și de imaginea viitorului. Este dificil să numim protestantul euro-atlantic de astăzi catolic și, în general, creștin, ceea ce nu înseamnă că nu are o anumită identitate. Cu toate acestea, chiar și China de astăzi poate fi numită civilizație confuciană cu mari îndoieli. Lind a presupus că numai împărțindu-se în blocuri, marile puteri vor fi capabile să cadă de acord asupra limitelor expansiunii lor geopolitice fără a crea situații explozive precum cea ucraineană. În același timp, blocurile vor trebui să suprime separatismul din partea statelor naționale care nu doresc să își sacrifice interesele în numele unor scopuri supranaționale. Sincer, după ce am citit „Blokopolitika” în 2017, am devenit un susținător înflăcărat al acestuia, văzînd în teoria lui Lind un model de rezolvare a conflictelor dintre Rusia și NATO.

Mulți analiști scriu astăzi că Statele Unite ar trebui să aleagă vechea politică de „izolare” față de China. Singura problemă este că aceasta este chiar politica pe care principalele puteri europene nu o acceptă. În special, Franța și Germania. Uniunea Europeană, condusă de aceste două puteri, a semnat un acord global de comerț și investiții cu Beijingul în decembrie 2020 și deschizînd ușa investițiilor

Poate că Biden a pornit de la ceva similar, dar, după cum știm din opera strategului militar LiddellHart (1895-1970), calea către un scop nu trebuie să fie însoțită de un anunț public al acestui scop. Mai simplu spus, dacă Biden dorea să formeze un bloc împotriva Chinei, el trebuia să vorbească într-un mod diferit. Avea nevoie să nu caute prietenie cu Europa, să-și facă o mică favoare, ci să se comporte ca Trump, care a șantajat, a înspăimîntat și a amenințat Europa. Să o lovească cu un bici, promițînd un viitor dulce. Pînă în prezent, toate discursurile lui Biden sînt surprinzător de similare cu retorica lui Gorbaciov despre alegerea socialistă și o Uniune reînnoită, adică cu retorica slăbiciunii deliberate. Biden a revenit la acordul climatic de la Paris și a făcut din problemele de mediu nucleul diplomației sale. Aici, desigur, el a trebuit să depășească cadrul Occidentului propriu-zis și să invite reprezentanți ai acelor puteri cu care urma să intre în războiul blocului, adică China și Rusia, să participe la Summit. El a încercat să-l susțină pe Zelenski în încercările sale de a recupera cu forța cel puțin o parte din teritoriul rebelului Donbass. Rusia, desfășurînd exerciții militare de-a lungul granițelor sale occidentale, a arătat clar că orice act de violență din partea Ucrainei va duce la un răspuns dur din partea sa. Biden a dat înapoi și i-a oferit președintelui rus o întîlnire în doi. Dorința de a ajunge la un acord cu China în Anchorage s-a transformat într-un fiasco diplomatic. În ansamblu, „Occidentul colectiv” arată astăzi chiar mai puțin durabil decît în zilele lui Trump, care l-ar fi distrus. A vorbi despre un fel de „summit al democrațiilor”, cu care Biden și-a început președinția, astăzi sună ciudat – promovarea democrației în America pare să fi fost uitată. „Vestul colectiv” se află în criză clară, ceva nu a mers bine. Euro-Atlanticul nu se va alătura, și nu vorbim despre niște populiști naționali, care au fost aproape uitați, ci despre durii globaliști Macron și Merkel, care nu vor să joace un ,,război rece” cu chinezii și nu refuză banii chinezi în numele „prieteniei transatlantice”.

Să încercăm acum să ne imaginăm care ar putea fi pașii lui Biden și ai întregului segment al clasei conducătoare anglo-americane, pentru care „reținerea” Chinei este o chestiune de viață și de moarte. Există două opțiuni, care sînt într-o anumită măsură opuse, dar și complementare. Prima opțiune implică necesitatea negocierii cu alte țări, inclusiv non-occidentale și nedemocratice conform standardelor occidentale, odată ce Statele Unite au învins URSS încheind o alianță cu China. Astăzi, Statele Unite vorbește din ce în ce mai mult despre parteneriatul cu recentul său adversar Vietnam împotriva Chinei. Apropo, americanii vor trebui să îndepărteze China de Iran, acest important furnizor de petrol și gaze către Imperiul Celest. Și, desigur, Rusia este deținătoare de active arctice și singura putere terestră capabilă, în termeni americani, să blocheze Beijingul din nordul Eurasiei. Pentru a atrage Rusia să adere la proiectul Contention China, americanii fie trebuie să schimbe guvernul din Rusia, ceea ce pare imposibil, sau să încheie un parteneriat cu el, renunțînd la Ucraina, Navalnîi și așa mai departe. Trump a încercat deja să meargă în această direcție; toată lumea știe cum s-a sfîrșit pentru el. A doua cale este destul de diferită. Occidentul poate încerca să se unească din nou. Dar acest lucru necesită o ideologie diferită, care va face posibilă reconsolidarea unității transatlantice, sublinierea diferenței culturale a EuroAtlanticului față de alte civilizații, ridicarea ei deasupra periferiei tradiționaliste, oricum ar fi. Aici, desigur, ecologia vine în prim plan. Prin urmare, este deja posibil să se prevadă o nouă creștere a partidelor verzi în întreaga Europă ca și clientelă politică a Americii democratice. La aceasta aș adăuga întregul complex de idei și atitudini, care se numește „nouă etică”. Vorbim despre o îndepărtare foarte dură a figurilor semnificative din punct de vedere social din cîmpul public pentru anumite afirmații sau acțiuni care nu se încadrează într-un anumit canon moral sau ideologic. În principiu, această „nouă etică” a funcționat întotdeauna în cadrul instituțiilor academice, în cele mai importante colegii și universități din Occident. Anterior se numea corectitudine politică. Apoi, aceste norme de corectitudine politică din corporațiile interne au devenit naționale. Multe aspecte sînt împletite aici, dar vom evidenția aspectul identității civilizaționale. Noua etică nu este identitate în sine, este generația de rigiditate ideologică necesară pentru viitor. America lui Biden va trebui să parcurgă mai multe căi simultan. Va trebui să intre în alianțe pragmatice cu țări „dubioase” din punct de vedere ideologic și, în același timp, să consolideze unitatea valorică a blocului. Așa s-a comportat America în timpul Războiului Rece cu URSS; probabil se va comporta la fel într-o situație de conflict cu China. Coliziunea acestor linii va crea tensiune, relativ vorbind, între noii realiști și noii fundamentaliști etici, dar poate apărea și un consens. Acestea din urmă vor avea nevoie de timp, care probabil va fi umplut cu inițiative globale. Astăzi retorica „unității transatlantice” pare epuizată și, sincer, nefuncțională. Republicanii vor face probabil lobby pentru ideea veche a Anglosferei, sugerînd un parteneriat special între SUA, Marea Britanie, Canada și Australia, dar Biden ar trebui să fie un pic din Trump pentru a accepta această opinie. Este greu de spus cît de mult poate să o facă. Astăzi avem de-a face cu o „mare pauză”. Cu un impas civilizațional, o cale de ieșire pe care, probabil, o va căuta o nouă generație. N.K.

AȘA Vă PLACE IsTORIA?

De la chivuţe la Taica Lazăr şi, mai departe, la comerţul pe internet cu lucruri vechi

,,Vinde şi cucoana capricioasă şi zgîrcită vreo rochie luxoasă de care s-a plictisit; vinde şi studentul paltonul ce l-a purtat iarna; vinde şi funcţionarul vreun costum vechi; vinde chiar ofiţerul hainele care cu noua schimbare de uniformă nu mai poate uza de ele”.

Vă aduceţi aminte de chivuţa Țîca, din mahalaua Farfurigiilor? Cea căreia madam Popescu, din strada Pacienţii nr. 13 i-a dat jacheta cenuşie a lui bărbată-su, Lefter Popescu, protagonistul din nuvela ,,Două loturi” a lui Caragiale? Ei, dacă vă aduceţi aminte de ţigăncuşa pe care ghinionistul personaj (interpretat magistral de Grigore Vasiliu-Birlic într-o peliculă epocală) o dă pe mîna sergentului de stradă, sub acuzaţia că i-ar fi furat biletelor cîştigătoare la loterie, atunci poate vă amintiţi şi cu ce se ocupa. Chivuţa Țîca era... telăloaică. Adică ,,negustoreasă” ambulantă, care cumpăra haine vechi, dînd în schimbul lor farfurii. Madam Popescu, oricît s-a tocmit, pe jacheta cenuşie a nenorocitului de Lefter Popescu a primit numai zece farfurii (sparte cu furie, mai apoi, de acesta din urmă...).

Telalii au existat în Bucureşti – ca şi în alte oraşe ale ţării – pînă nu demult. Cu cîteva decenii în urmă, strigătul lor încă se mai auzea pe străzi: ,,Haine veeeechi! Haine vechi cumpăăăăăăr!” (Ba, pe ici pe colo, ieşind din amintirea străzilor, se aud parcă şi azi). Comerţul (precupia) cu lucruri vechi se practică de secole. La 21 august 1841, ,,Foaia Sătească” publica o ,,ţirculară a Departamentului din Lăuntru”, prin care se aducea la cunoştinţa Isprăvniciei Bucureştiului ce pot face şi ce nu pot face telalii din Capitală. ,,Între celelalte reguli statornicite de Cîrmuire pentru stăvilirea abuzivelor urmări, ea a socotit a face punere la cale şi pentru mărginirea rălei întrebuinţări din partea telalilor

O istorie a farselor (196)

Festivalul viermelui de gheață

În 1898, lucrînd ca jurnalist în Dawson, Alaska, E.J. Stroller White a primit însărcinarea, din partea editorului revistei Klondike Nugget, să inventeze ştiri absurde într-o perioadă în care evenimentele cam lipseau - o situaţie, de altfel, obişnuită în Dawson. După o furtună de zăpadă destul de puternică - de asemenea, o situaţie obişnuită în Dawson - White a publicat un articol despre viermii de gheaţă, atraşi de scăderea bruscă a temperaturii, ce se îndreptau spre oraş din direcţia gheţarilor aflaţi în apropiere. „Pentru a se încălzi în frigul neobişnuit, micile creaturi au ieşit la suprafaţă”, scria el, „într-un număr atît de mare, încît zgomotul produs deranjează destul de serios picoteala locuitorilor din Dawson”.

Viermii de gheaţă sînt amintiţi cu drăgălăşenie în luna februarie a fiecărui an cu ocazia Festivalului Viermelui de Gheaţă din Cordova, Alaska, cînd Strada Principală este vizitată de un vierme de gheaţă cu multe picioare, avînd o lungime de 45 m.

Falsuri în artă

Poate fi deosebit de greu să convingi victimele unei farse că au fost păcălite. La 2 septembrie 1951, restauratorul de artă Dietrich Fey i-a prezentat cu mîndrie cancelarului Germaniei de Vest, Konrad Adenauer, frescele nou restaurate ale artistului de la Marienkirche din Lübeck. Originalele apăruseră la mijlocul celui de-al II-ilea război mondial, cînd bombe incendiare au devastat biserica, au ars varul de pe pereţi şi au dat la iveală fragmente ale picturilor din Secolul al XIII-lea. În ciuda avertismentului dat de un vicar de provincie conform căruia Fay nu este de încredere, Dietrich şi echipa lui au primit contractul de restaurare. Acum se pare că a reuşit să restaureze frescele întrun mod strălucitor, afirmînd că: „nu am făcut nimic altceva decît să protejez ceea ce a supravieţuit în timp”.

de deosebite naţii, care sînt nume de precupie a lucrurilor vechi, de care unii voesc a se desface iară alţi întîmpină trebuinţă a le cumpăra, să le vîndă, şi apoi se fac nevăzuţi, pe alţi cumpărători ai lucrurilor îi amăgesc, şi prin urmare fac feliuri de gîlceviri prin înşelături şi pagube, curse de la neîngrădirea unor asemene”. Ce măsuri ia, deci, Departamentul din Lăuntru? Telali n-ar mai fi putut să-şi ţină ,,precupia” lor decît după ce ar fi primit ,,un bilet din partea Isprăvniciei cu anume descriere a numelui, a naţiei, a religiei şi a inchizăşluitorului (adică acela ce se punea chezaş pentru cinstea telalului – n.n.)”. Numai cine deţinea acel bilet şi numai pe perioada valabilităţii lui telalii ar fi fost îngăduiţi ,,a întrebuinţa slobozi telalîcul”, iar ceştălalţi trebuiau ridicaţi şi băgaţi la arest. Chivuţa Țîca, sărmana, degeaba a fost închisă, că nu era vina ei, atîta doar că neamul şi ocupaţia nu îi erau de încredere, la acea vreme.

În Bucureştiul interbelic

Iată însă cum îi descrie colonelul Popescu-Lumină pe telali, în volumul ,,Bucureştii din trecut şi de astăzi”: ,,Vezi alături de cîte un bărbat o femeie ducînd la spinare cîte un coş încărcat cu felurite vase de tablă smălţuite, farfurii sau sticle pe care le dau în schimbul hainelor vechi după învoială. Deşi edilii municipiului s-au căznit şi se căznesc a desfiinţa comerţul de haine vechi şi ghete vechi, totuşi credem că acesta fiind o ramură de negoţ care nu poate fi desfiinţată, ar fi bine să i se dea pace. (...) Negoţul acesta se practică pe o scară întinsă atît la Bucureşti, cît şi în alte ţări – chiar în cele mai civilizate. Ba chiar se pare că, cu cît un oraş sau o ţară este mai bogată şi mai civilizată, cu atît şi comerţul de îmbrăcăminte uzată (second-hand, i-am zice azi –n.n.) este mai în floare”. Ce mai remarcă acest cronicar al Bucureştiului interbelic? Că la ţară şi în oraşele mici nu există telali. În schimb, în Capitală, ,,vinde şi cucoana capricioasă şi zgîrcită vreo rochie luxoasă de care s-a plictisit; vinde şi studentul paltonul ce l-a purtat iarna; vinde şi funcţionarul vreun costum vechi;

Creştinii şi iubitorii de artă au glorificat evenimentul, şi un timbru special de 5 pfenigi a fost emis pentru a-l comemora. Ca urmare, lumea se îmbulzea să vadă picturile „renovate” cu scene biblice, creaturi mitice şi imagini de sfinţi. Totuşi, cînd Fey a primit Crucea de Merit din partea guvernului federal, colegul lui, Lothar Malskat, înfuriat la culme că lui nu i s-a adus deloc recunoştinţă, a declarat public, în mai 1952, că frescele erau în totalitate invenţia lui.

Nimeni nu 1-a crezut. Criticii au spus că nici el, nici Fey nu erau în stare să falsifice o asemenea frumuseţe. Asociaţia vest-germană pentru conservarea monumentelor antice nu a vrut să accepte că a aruncat 30.000 de dolari pe un fals. Enervat şi mai mult de această neîncredere, Malskat (care, înainte de război, falsificase picturi de Chagall şi alţi maeştri moderni, Fey ajutîndu-1 să le vîndă) a venit cu ideea nebună de a-şi pune avocatul să acţioneze în instanţă atît împotriva lui, cît şi împotriva lui Fey. Mîndria îi era rănită şi la proces a prezentat un film prin care dovedea că pereţii bisericii erau aproape goi cînd a început munca de restaurare. El a arătat că, printre mult admiratele figuri din cor, se numărau şi portrete celebre, ca cel al Marlenei Dietrich, al lui Rasputin, Genghis Khan şi al propriei surori, şi că în catedrala din Schleswig, ale cărei părţi fuseseră restaurate tot de el şi de Fey înainte de război, pictase un curcan - o pasăre necunoscută în Europa pînă la descoperirea acestuia în America. Cînd cei neconvinşi au insistat în continuare că picturile trebuie să fie originale, Malskat a explicat înverşunat că ceea ce mai rămăsese din vechea artă s-a transformat în praf şi pulbere la simpla atingere cu pensula, nemairămînînd nimic de restaurat. Deşi privit de multă lume cu reală compasiune, acest artist supărat a primit optsprezece luni de închisoare. Fey a primit douăzeci. Nu se ştie însă ce a avut de spus Fey despre trădarea colegului său. După eliberare, Malskat a dus o viaţă cinstită, pictînd în stilul vechi oriunde i se cerea. Lucrările lui au fost mult apreciate. (va urma)

sTUART GORDON

Vînzător de limonadă rece

vinde chiar ofiţerul hainele care cu noua schimbare de uniformă nu mai poate uza de ele”. Forma ceva mai evoluată a telalilor şi telăloaicelor, la vremea aceea, erau stabilimentele cu negustori de vechituri şi amaneturi din strada Patria şi Taica Lazăr. Azi, telalii şi telăloaicele moderne fac ,,precupia” lor de lucruri vechi pe internet...

BUCUREsTI555.RO

Cu prietenie

orIZonTAL: 1) ,,Prietenul din copilărie”, peliculă din creația acestui regizor italian (Puppi) – Divă a ecranului mondial, protagonistă a filmului ,,Anda și prietenele” (Emmanuelle); 2) Actor englez prezent pe genericul filmului ,,Bărbatul prietenos” (Lupino) – În volumul ,,La întîlnire cu țara” ne prezintă titlul ,,Unor prieteni” (Constantin); 3) Ten uscat! – Actriță italiană protagonistă a filmului ,,Alibi pentru un prieten” (Ornella) – Prietenoși într-un final!; 4) Scriitor francez, autorul romanului ,,Prietenul de ieri” (Jules) – Prinse în spice!; 5) Localitate în Turcia,,Hai să fim prieteni” ne propune acest scriitor contemporan (Ion); 6) Petre Stoica – Au legătură cu un bun prieten; 7) Interpretul cunoscutului șlagăr ,,Prietenie” (Dan) – Ștefan Cazimir; 8) Regizorul filmului ,,Singur printre prieteni” (Cornel) – Folclorist român (Gheorghe); 9) Liric prahovean, prezent în context cu titlul ,,Scrisori către prieteni” (Negoiță) –Tras la poartă; 10) Atribut pentru o prietenă adevărată.

VErTICAL:

1) Prieteni dezinteresați; 2) Mare actor francez, protagonist al pelicului ,,Cinci prieteni” (Charles) – Scriitor român (Eugen); 3) Prinse în lanț! – Invadat; 4) Cu prietenie – Însemn național; 5) Exclusă între prieteni – Localitate în Africa de Sud; 6) Abreviație lexicală cehă (etc.) – Laura Roman; 7) Localitate în Rusia – Comună situată în sudul Franței; 8) Ion Rațiu – Cuvînt cu care se alintă pisica – Deschisă totdeauna pentru prieteni; 9) Protagonist al filmului ,,Singur printre prieteni” (Răzvan); 10) Prietenă – Cel mai bun prieten (fam.).

DICȚIONAR: ULA; AAIs; ATD; RVI; LEUC GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LA TERMEN”

1) ANTICIPARE; 2) REAL – AULIC; 3) TAMAN – NEsO; 4) IV – RAFT – CN; 5) CEA – NAIV – O; 6) UNICAT – CAM; 7) LI – E –AA- VI; 8) ATARE – GLAs; 9) R – sTATE – RI; 10) ERA – CIRCA.

MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (1)

(urmare din pag. 1)

Ni se părea macabru gestul acestui savant – fiindcă profesorul nostru era un savant și el va rămîne în istoria civilizației românești fie numai și pentru repunerea în drepturi a memoriei dascălului său, Dimitrie Gusti, și a sociologiei, care în acea perioadă, alături de cibernetică, era considerată în URSS drept o disciplină reacționară. Pe urmă, cînd am văzut ce avalanșă de tragedii se desfășoară în familia profesorului nostru, ne-am dat seama că e vorba de un blestem, de o putere cu mult mai mare decît noi toți, așa că ne-am uitat cu alți ochi la omul cu părul coliliu, care părea de 73 de ani, dar, în realitate, avea cu două decenii mai puțin. Întîi a fost uciderea soției sale, cu un baston de alpinist (alpenstock) de către fiica lor. Pe urmă, un alt copil (băiat) moare într-un accident montan. Apoi, moare însuși profesorul, ducîndu-se la neprețuitul său prieten, Eugen Schileru. În sfîrșit, punctul final al acestor nenorociri s-a pus în vara anului 2001, cînd fiica lui Miron Constantinescu, internată de aproape 30 de ani la balamuc, evadează din stabiliment și e călcată de tren. Cine poate stabili ce s-a întîmplat, cu adevărat, în acea familie și ce piază-rea a urmărit-o, pînă a șters-o de pe fața pămîntului?

Dragă domnule Coposu, iată motivul pentru care m-am decis să public această Scrisoare Deschisă, în care dumneata ești, desigur, un interlocutor imaginar, de fum, dialogul meu fiind cu cei vii: joi, 16 august 2001, am participat la o întîlnire a Clubului Istoricilor, de la Vălenii de Munte. A fost un moment remarcabil, care mi-a dovedit că nu moare cultura română și că oamenii sînt avizi de cunoaștere. Prin strădaniile omului admirabil care este dr. Constantin Găucan, acolo, în perimetrul sfințit de umbra ilustră a lui Nicolae Iorga, au loc, periodic, manifestări academice absolut excepționale, în cadrul cărora se lansează cărți de căpătîi, se țin simpozioane și cursuri de vară, adică se întîmplă veritabile minuni pentru o vreme a degradării și barbarizării. Aveam să-i revăd, acolo, pe cîțiva dintre cei mai valoroși istorici ai Nației, de la acad. Dan Berindei la profesorii Gh. Buzatu, Constantin Bușe, Gheorghe Zbuchea ș.a. Nu voi găsi niciodată atîtea cuvinte de laudă pentru a exprima prețuirea mea față de efervescența culturală declanșată și întreținută de acești „purtători de făclie“. Seara, am stat la un taifas, cu aromă de cafea la filigean, pe terasa fermei pe care, cu trudă, și-a amenajat-o doctorul Găucan. La un moment dat, tînărul cercetător Mircea Suciu mi-a spus: „Domnule președinte, aș vrea să vă întreb ceva, dar să nu mă înjurați!“. I-am răspuns instinctiv: „Eu nu înjur niciodată, domnule. Sînt polemist, sînt pamfletar, dar de înjurat nu înjur, în familia noastră nu s-a înjurat niciodată“. „Aș dori să știu – a continuat istoricul Mircea Suciu – ce este adevărat din cele afirmate despre dvs. de Corneliu Coposu, în cartea pe care a scos-o Doina Alexandru“. Nu știam despre ce este vorba. Destul de vag, pe undeva, la pasivul memoriei, aflasem de o asemenea carte, în care eram acuzat că am vrut să mă înscriu în PNȚCD, dar aș fi fost respins etc. Nu văzusem lucrarea, n-o citisem. Curiozitatea lui Mircea Suciu a fost dublată și de curiozitatea prof. dr. Constantin Hlihor, care a dorit să afle și el adevărul: „Vedeți dvs. – mi-a spus el – în situația în care nu există documente sau nu avem acces la ele, mărturiile oamenilor în viață sînt extrem de importante. Ce s-a întîmplat atunci?“. Și așa, din vorbă în vorbă, am intrat în posesia volumului cu pricina, pe care îl avea gazda noastră. El se intitulează: „COPOSU –confesiuni-dialoguri cu Doina Alexandru“ și a apărut la Editura Anastasia (1996) pe care patronul ei, pictorul malefic și antitalent Sorin Dumitrescu, a botezat-o așa după numele fetei sale. Am încercat eu să glumesc cu convivii mei, zicînd că „Mai am puțin de citit la Balzac și pe urmă o să-l citesc și pe

Coposu“, dar n-a ținut figura, am observat la ei un fel de somație malițioasă, îmi dădeau senzația că se bucură că m-au încolțit și așteaptă să verifice dacă un om ca dumneata, nea Puiule, putea minți. Pînă la urmă, am citit capitolul care îmi era consacrat: „Un penețist ratat: C.V. Tudor“. Pentru informarea cititorilor, am să reproduc cea mai mare parte din „confesiunile“ pe care le-ai făcut și care privesc persoana mea, după care să vezi ce va urma: „S-au petrecut multe întîmplări aberante imediat după revoluție. Într-o zi, la sediul PNȚ, secretara mă anunță că mă așteaptă Vadim Tudor. L-am primit în birou și Vadim Tudor mi-a spus: «Domnule Coposu, am venit să mă salvați». «Ce să salvez din dumneata?». «Sînt muritor de foame. Nevastă-mea m-a dat afară din casă și a intentat acțiune de divorț». Lucru care se pare că era adevărat, dar pe urmă s-a împăcat cu ea. «Dorm în Gara de Nord, n-am ce mînca». «Ce pot eu să fac pentru dumneata?». «Deocamdată să mă tolerați la sediul PNȚ al sectorului 5, care are 2 camere disponibile». Eu nu știam de treaba aceasta, dar era adevărat. Noi primisem cîte un sediu fiecare sector și la sediul sectorului 5 erau 2 camere neocupate. El mi-a spus: «Domnule, vă rog să mă luați în partid și n-o să regretați, pentru că eu cunosc o mulțime de lucruri, am o mulțime de legături și o să fie în avantajul partidului». I-am răspuns: «Domnule Vadim Tudor, dumneata ești așa de compromis, încît eu nu pot să te primesc în partid. Noi facem totuși o selecție, și oamenii compromiși în mod evident nu putem cu nici un chip să-i încadrăm. Dar părerea mea este ca dumneata să stai deoparte cîțiva ani de zile, pînă cînd se uită ce ai făcut în dauna poporului român, apoi probabil că te vei reîncadra». «Și pînă atunci mor de foame?». În momentul acela, pentru că se dăduse sfoară în țară că Vadim Tudor e la Coposu, a intrat un grup de găligani de-ai noștri, l-au apucat de guler și l-au scos cu picioare în fund, cu palme și pumni din sediu. Atunci am protestat: «Stați măi, purtați-vă civilizat! Omul a venit aici, a făcut o cerere, l-am refuzat, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l bateți». Și a plecat. Apoi mi-a scris o scrisoare pe care o mai am și acum, prin care mă ruga să-l salvez că e muritor de foame. Asta imediat după revoluție. Nu cred că a trecut o lună și Vadim Tudor era milionar. A cumpărat un CAP întreg, apoi a scos ziarele «România Mare» și «Politica», a făcut o fundație, a închiriat o vilă. S-a umplut de bani“.

Din informațiile pe care le-am avut noi atunci, probabil că primii bani i-a dat Securitatea“.

În viața mea n-am citit niște minciuni mai ridicole! Totul e atît de stupid și de ilogic, încît am senzația că e vorba de o cu totul altă persoană, nu de mine, sau că avem de-a face cu un text suprarealist. Eu să fiu bătut în sediul central al PNȚCD și nimeni să nu știe? Păi ar fi vuit nu numai Capitala, ci și Țara, bașca agențiile internaționale! Eu să mă plîng, obsesiv (și verbal, și în scris) că am ajuns muritor de foame? Cum e posibil să fie cineva atît de iresponsabil să afirme asemenea elucubrații? Securitatea aceea, despre care se pretinde că mi-ar fi dat banii să tipăresc două reviste, de ce nu mi-o fi dat și bani ca să nu ajung muritor de foame? Eu să dorm în Gara de Nord? De ce? M-a văzut cineva acolo? Am părăsit, vreodată, noaptea, locuința mea? E o nebunie! O nebunie! Fără să vreau, mă gîndesc la un prieten al dumitale, dragă domnule Coposu: ex-regele Mihai de Hohenzollern. A trebuit să vină acest moment penibil din august 2001, cînd el a cerut să intre în posesia întregii Văi a Prahovei (cu castele, hoteluri, restaurante, vile, cabane, biserici, școli, munți, păduri, rîuri etc.) ca populația României să înțeleagă cine este, cu adevărat, acest personaj: un boschetar al Istoriei, o fiară lacomă, un călău care a călcat pe cadavrele a zeci de mii de militari români și acum vrea să-și încununeze opera și să calce pe cadavrul Poporului Român. Peste asta nu se poate trece (va urma)

Răstignirea

Noaptea țese umbre negre-n Ghetsimani, Prin măslini ce-si mișcă brațele de lemn, Luna sîngerie își trimite raza, Peste ucenicii toropiți de somn.

Domnul lor se roagă tulburat în duhul, Și sudori de sînge i se scurg pe piept, Trebuie să împlinească litera scripturii Și pe lemnul crucii va muri încet.

Zăngănit de arme în puterea nopții, În lumini de torțe, gloata se arată, Iuda trădătorul dă sărutul morții Și Isus se lasă dus la judecată.

Farisei și preoți la Caiafa în curte, Cărturarii, gloata, îl batjocoresc, Tribunalul morții caută o vină, să aducă moartea Fiului ceresc.

În ticăloșia ce îi stăpînește, Nu-i găsesc o vină cu adevărat, Vor să Îl omoare dar nu au curajul, Și îl duc degrabă în fața lui Pilat

Dar Pilat cunoaște firea lui divină, Și le spune: ,,Omul nu e vinovat” Însă gloata urlă, amenințătoare, Că va merge vestea pînă la-mpărat.

,,Răstignește-l” – strigă gloata înnebunită, Și păcatul ăsta, fie peste noi, Iar Pilat își spală mîinile cu apă Și Îl dă pe mîna cetei de călăi.

Mielul fără vină ce le-a șters păcatul Și din gheara morții i-a răscumpărat, E bătut sălbatic și din spini coroană, I-au înfipt pe frunte: ,,Iată-L, împărat”.

Pînă mai ieri în templu-i învățase Și i-a hrănit cu pîine și cu pește, Iar astăzi toți îl părăsiră Și Îl trădară mișelește.

sub povara crucii grea se prăbușește, sîngele se scurge tainic în pămînt Și-astfel drumul crucii intră-n veșnicie, Cînd primește jertfa sîngelui preasfînt.

simon din Cirene ia în spate crucea Și o duce astfel pe Golgota, sus, Maica sfîntă cade în genunchi și plînge Și se roagă pentru fiul ei, Isus.

Tremură Golgota sub o grea povară, Azi Mîntuitorul va muri aici, Răstignit pe cruce, pironit în cuie, părăsit de gloată și de ucenici.

Țintuit pe cruce și bătut în cuie, Moare astfel Omul, nu și Dumnezeu, Ce-a venit să strîngă tot păcatul lumii, să ne izbăvească viața de cel rău.

Tunete cumplite înfioară cerul Și cutremur mare clatină Pămîntul, Îngroziți cu toții înțeleg ,,lucrarea” A murit pe cruce Dumnezeu-Cuvîntul.

Crucea se sfințește și devine viață, O păstrează în suflet omul credincios Vom primi lumină, din puterea crucii Și din Învierea lui Isus Christos.

JURNAL DE VACAN� (35)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (6)

Dar asta n-o poate pricepe o gloabă ca Oracolul din Dămăroaia, care, în 50 de ani, şi-a schimbat 50 de stăpîni şi care şi-a făcut o profesiune de credinţă din părerea că fiecare politician trebuie să aibă, la spate, cel puţin un serviciu secret: fie K.G.B., fie C.I.A., fie Mossad etc., etc. Ce caraghios! Ăsta şi-a greşit cariera: trebuia ca, la moartea lui Tudorică Trompetistul, să-i îndesăm lui muştiucul în gură şi să facă galerie pe stadioane, ar fi fost mai util societăţii, iar dacă cineva i-ar fi umplut basca cu seminţe (2 lei bascula), avea asigurată şi secărica zilnică.

 

În sfîrşit, a venit şi prietena de-o viaţă a Lidiei - Mirela, nepoata lui Mircea Muşat. Băieţelul poliţistului Achim tot o mai iubeşte. Ea are 18 ani, el are pe jumătate, adică 9, dar ce contează vîrsta cînd zurgălăii dragostei zdrăngăne la uşă? N-a jucat ea, Annie Girardot, într-un film despre acea profesoară care s-a încurcat cu elevul ei? Mititelul Silviu e tuns nap-cocean, ultima modă. Îi spune alesei inimii sale:

– Ştii, Mirela, m-am uitat bine la mine în clasă, nu e nici o fată aşa frumoasă ca tine! Dar, năbădăile abia acum încep! Jucînd şi ei biliard, cu Lidia şi piticuţa Eugenia rătăcindu-se printre picioarele lor, cei doi s-au certat. Mai exact, Mirela i-a reproşat lui Silviu că a pierdut bila albă (ştiţi care, aia după care bagi mîna în orificiul mesei, ca după ouă în cuibar). Atîta i-a trebuit prichindelului! Să atenteze la onoarea lui de poliţist! S-a chinuit toată noaptea, a plîns în somn, a suspinat, chin mare, domnule! „Jocul dragostei şi al întîmplării“, de Marivaux, varianta Achim. Care Achim (seniorul) e un naturist, în fiecare zi mănîncă fulgi de ovăz, porumb, salată de crudităţi etc. Ieri, de pildă, a trecut în totalitate pe orez. Devenind el un asiatic pur-sînge, l-am botezat Akim-Ir-Sen. Viaţa merge înainte! Sora mea Magdalena îi îngînă gărgăriţei noastre de 1 an cele mai frumoase cîntece creştine. Între timp, a venit de la Bucureşti şi Mitzura Arghezi, care are „rău de automobil”. Ne povesteşte de Ion Caraion:

– Toată viaţa lui a fost o jigodie fără talent. Să vă arăt cum îl înjura pe tata, ca şi pe alţi scriitori. Cine face azi atîta caz de acest Caraion? Era un pistolar legionar din Buzău.

Iar colonelul Ilie Merce ne spune că a fost informatorul plătit al Securităţii. Dar, morţii cu morţii - viii cu viii. Dumnezeu să-l ierte, amărîtul de el, a fost toată viaţa un om rău şi chinuit, măcar acum să-şi afle liniştea sufletească...

 

Deşi nu citesc presa, aflu că în falitul ziar „Dimineaţa“ mă înjură apreciatul beţiv din Caracal, Şerban Cionoff. Ăsta se pripăşise pe la mine, acum vreo 3 ani, mi se făcuse milă de el, i-am dat o pîine să mănînce, dar mă vindea zilnic la alţi alcoolici, ca şi el, aşa că, pînă la urmă, l-am cam dat afară. Totuşi, din ce fonduri tot ajută Ion Iliescu penibila fiţuică, ce a „păpat“, în 6 ani, vreo 6 miliarde de lei?!

 

Drum prin pădure, către Cabana Junilor. De fapt, e vechiul drum care duce din Poiană la Pietrele lui Solomon. O poezie de nedescris, mai cu seamă datorită vălmăşagului de frunze arămii, din toamna trecută, şi de făgaşe de gheaţă. „Acţiune! Acţiune! Iată pentru ce trăim!“ – scria iluministul german Fichte. „Mişcare! Mişcare! Iată după ce tînjim!“ –aş spune şi eu, ceva mai modest şi anchilozat de atîta viaţă sedentară, de cîte 7-8 ore la masa de lucru, zilnic, de maşină, de muncă la Senat şi la Tipografie. Merg cu Lidioara de mînă. S-a rumenit în obraji, i-au împletit Mirela şi Flavia o codiţă aurie, la spate, în care i-au prins nişte clopoţei şi mărgele colorate. O iau în braţe şi ne jucăm de-a năsucul: „Hai să-ţi mănînce tata năsucul, hop-hop, gataaa, ai mai rămas doar cu un ţîmburuş!“. Începe să se smiorcăie: „Pune-mi-l la loc! Pune-mi-l la loc! Mi l-ai pus? Mai am nas?“. Pînă la urmă, se preface că mă caută „în burtică“, şi-l recuperează şi şi-l aşează la loc, triumfătoare. Acum trebuie să mergem cu cea mai mare băgare de seamă. Na, că a şi căzut, abia o smulg de-o aripă şi o aduc la verticală. Denisa merge înaintea noastră la cîţiva paşi. „Ai grijă, Lidia, să nu cazi iară şi să-i iei picioarele Denisei!“. Îmi răspunde cu candoare: „Şi ce să fac cu ele?“. Chiar aşa, ce-ar putea să facă, să le perpelească la cuptor, ca pe copane de pui?!

Şeful de la cabană, Stoica Nistor, e un vînător pătimaş. Îl întreb de vietăţi, acum, în crugul iernii.

– Au venit lupii, domn’ Vadim. Pînă aici, la cabană. Acum cîteva zile au mîncat 5 ciute. Ce e mai curios e că au năvălit şi şacalii, din Bulgaria. Sînt ca nişte vulpi, aţi văzut vreodată? Dacă am văzut? Am asistat o oră, în Rezervaţia Naturală din Africa de Sud, la ospăţul lor. E un spectacol! Mitzura a citit undeva că, tot din Bulgaria, ar fi dat buzna şi nişte turme de mistreţi, care au trecut Dunărea înot, iar din Polonia ne-am pricopsit şi cu niscaiva bouri. La sfîrşit, nota de plată. Ca de obicei, foarte, foarte ridicată. Dar nu e vina gazdelor, astea sînt

preţurile peste tot. Înainte vreme venea muncitorul de la „Rulmentul“, sau „Tractorul“, sau „Steagul Roşu“, cu nevasta şi copiii, mîncau ceva la botul calului, nişte mici ori cîrnaţi rumeniţi pe cărbuni, beau bere rece ori limonadă, în sticle cu capac de porţelan şi sîrmă, îşi dădea omul şapca pe ceafă, se tolănea în iarba înaltă, privea bolta de azur cutreierată de cămilele albe ale norilor, aţipea puţin în hîrjoana iezilor de copii, iar lumea toată era a lui! Regimul acela de „democraţie populară a făcut şi lucruri bune, nu îndrăznea nimeni să umilească un om simplu, fiindcă se lovea de zidul unui sentiment al mîndriei şi solidarităţii. Pe cînd acum? Acum umblă alde Cataramă să cumpere şi Hotelul Alpin, alde Copos să ia Hotelul Sporturilor şi uite tot aşa! La loc comanda, fraţilor! S-a început greşit, nu asta am înţeles noi prin democraţie şi economie de piaţă. La muncitori şi la ţărani nu se mai gîndeşte nimeni? Dar, să mă opresc aici – vai de capul meu de „nostalgic al vechiului regim”, cum de mă mai rabdă pămîntul?!

Au sosit cu trenul, pentru sfîrşitul săptămînii, nepoată-mea, Daniela, şi prietena ei, Graziela. Ambele sînt profesoare de engleză şi creştine. Graziela a tradus volumul „Israel, Ţara Făgăduinţei“. Primesc de la ele, în dar, alte cărţi de înălţare sufletească, majoritatea tipărite la „Editura Stephanus”, care face lucruri admirabile. Am surpriza să aflu şi un volum de versuri religioase, „Taina“, scrise de un poet total necunoscut mie, Costache Ioanid, stabilit încă de acum 15 ani în Oregon, S.U.A. Mare ardere interioară, puritate a credinţei, metafore memorabile, pe linia Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu. Sper să pot publica în revistă un florilegiu. Şi cînd mă gîndesc că, în urmă cu vreo 3 ani, purtătorul de palavre al S.R.I.-ului, Nicolae Ulieru, se prezentase la mine la redacţie cu un articol mîrşav (nesemnat, fireşte) împotriva marelui predicator Richard Wurmbrand, pe care îl acuza că e... agent străin! l-am răspuns: - Măi Ulierule, pînă aici! De ce prigoniţi voi un om sfînt? Ce-aveţi cu el? N-a făcut destulă puşcărie, vreo 15 ani, n-a suferit destul? Să fie pastorul, la cei aproape 85 de ani ai lui, agent? Da, aici ai nimerit-o, dar nu e agent străin, ci agentul lui Dumnezeu! Eu, unul, nu pot să public aşa ceva! Nătărăul nu s-a lăsat. Şi-a luat denunţul şi s-a dus alături, la o altă redacţie, unde şi-a publicat „opera“. Începînd de atunci, nu m-a iertat. Normal că mă făcea „extremist pe toate canalele, fiindcă indivizi de teapa lui şi a stăpînului lui numai prin canale orbecăie.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Hotel Alpin, Poiana Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (72)

Orașele Dinastiei Tang (24)

Administrația în Dinastia Tang (18)

Armata, Milițiile și Poliția în Dinastia Tang (4)

În afara forţelor armate, care depindeau de guvernul central, reformele adoptate în prima jumătate a secolului al VII-lea prevedeau organizarea unor Miliţii locale. Contrar situaţiei Miliţiilor formate din ţărani care existaseră înainte, şi care fuseseră desfiinţate ca urmare a reformelor privitoare la corvezi, efectivele noilor Miliții erau formate din oameni recrutaţi din familiile de vază. În mod excepţional, ele puteau include şi străini – tibetani, coreeni –, iar numărul lor varia între cîteva zeci sau cîteva sute de oameni. Miliţiile, aflate sub comanda magistratului local, aveau sarcina de a interveni doar în interiorul districtului. Aceste Miliţii existau pe întregul teritoriu al Imperiului. Aceasta

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (4)

Pe lîngă studenţii universităţii veneau la el şi mulţi fabricanţi, de cîte ori aveau vreo neplăcere sau nedumerire în procesele lor de fabricaţie. Astfel, în anul 1856, un distilator de la o fabrică de alcool vine şi îi cere sfatul următor: ,,Fabricarea alcoolului din sfeclă se face defectuos. Sucul de sfeclă fermentat, în loc să se descompună în gaz carbonic şi alcool, mai dă naştere şi la acid lactic, ceea ce scade producţia alcoolului. Care e cauza şi cum s-ar putea îndrepta?“.

Pasteur începe să cerceteze problema, examinează la microscop sucul de sfeclă supus fermentaţiei şi cînd ea este satisfăcătoare, constată prezenţa unor globule rotunde, pe care, cu talentul său de desenator, le schiţează îndată pe o foaie de hîrtie la îndemînă. În lichidul cu fermentaţie viciată el găseşte, pe lîngă globulele rotunde, şi nişte bastonaşe, care nu erau decît microbii asociaţi veniţi din aer. Ei erau cauza îmbolnăvirii fermentaţiei. Globulele rotunde erau globulele de levură sau drojdie, care nu sînt decît microorganismele specifice ale fermentaţiilor bune. Pasteur imaginează îndată o tehnică specială pentru însămînţarea acestor germeni în bulioane nutritive şi

Balada (82)

Ani de Facultate (4)

În plan extern au divergenţe cu comuniştii albanezi, jugoslavi şi chinezi. Au trebuit să facă faţă unor crize ce ameninţau să declanşeze un nou război mondial, cum a fost situaţia de la Berlin şi situaţia rachetelor sovietice din Cuba! După părerea mea, zidul ridicat de Hruşciov la Berlin este o mare greşeală. Socialismul nu se poate impune cu forţa, ci numai printr-o politică inteligentă din care să rezulte superioritatea lui faţă de capitalism!

Pe Ştefan Genoiu peroraţia de activist a lui Nicolae îl plictisea. Nu-i spunea nimic nou. Cele îndrugate de Nicolae le ştia cu mai multe amănunte de la Vocea Americii.

- Măi, Nicolae, hai să revenim la oile noastre! Tu eşti de acord cu această colectivizare forţată care îi nemulţumeşte pe ţărani?

Fratele nu răspunse dintr-odată. După ce bău un pahar de apă rece, stingînd arsura de ţuică, îşi luă din nou avînt.

- Neică Fănică, fiind de origine socială ţăran mijlocaş, am fost de acord cu formele de întovărăşire agricolă, prin care ţăranii îşi păstrau dreptul de proprietate. Dar chiar şi aceste întovărăşiri nu au raţiunea de a exista decît la cîmpie, unde pot lucra maşinile agricole. Din

explică faptul că prezenţa Armatei nu a fost resimţită ca necesară decît în capitală şi de-a lungul frontierelor. Miliţiile locale sînt trupe constituite din oameni direct interesaţi în menţinerea ordinii publice şi care aparţineau unei familii de cărturari sau negustori. În afară de aceste Miliţii, la dispoziţia magistratului local se afla un personal compus din subalterni care erau antrenaţi din punct de vedere militar. Aceştia erau cei care, aflaţi chiar în interiorul clădirilor oficiale, asigurau ordinea şi siguranţa şi furnizau personalul poliţienesc necesar pentru menţinerea ordinii în rîndul populaţiei. În Oraș, acești oameni erau repartizaţi în patrule care stăteau pe străzi, în pieţe și care păzeau porţile. În Capitala imperială, sarcinile Poliţiei – supravegherea Palatului, patrularea prin oraș, santinele la uşi – erau încredințate trupelor care făceau parte din cele şaisprezece divizii ale Gărzii imperiale. Toate oraşele Imperiului Tang erau străbătute noaptea de străjile care supravegheau închiderea porţilor cartierelor şi îi legitimau pe toţi cei pe care îi întîlneau. În districtele de frontieră, unde securitatea era o problemă de Stat, Armata era cea care, pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, prelua controlul asupra Poliţiei și făcea ordine.Astfel, aceste

realizează astfel culturi, dovedind că fermenţii sînt mici vieţuitoare, organisme vii microscopice.

Cu aceasta, studiul microbiologiei face un uriaş salt înainte, datorită genialului profesor de chimie de la Universitatea din Lille.

Fireşte, savanţii timpului n-au vrut să admită, în ruptul capului, părerea lui Pasteur, că fermentaţiile se datorează unor fermenţi sau microbi, deşi el o dovedea cu logica severă a faptelor ştiinţifice şi cu demonstraţii la microscop. L-au atacat deci, cu violenţă, încercînd să-l prezinte în culori neserioase pe „vînătorul de microbi“. Au apărut caricaturi prin diferite ziare, inspirate de aceşti savanţi puşi în slujba stagnării ştiinţifice, care îl arătau pe Pasteur înarmat cu o flintoacă uriaşă şi cu microscopul la ochiul drept, urmărind printr-o junglă imaginară nişte fiare pitice, care, căzute în genunchi, implorau clemenţa de la fiorosul vînător.

Pasteur însă nu dădea importanţă acestor meschinării caraghioase. El povestea tuturor că a descoperit un lucru mare, era de o sinceritate tinerească. Timp îndelungat, fermenţii au fost centrul în jurul căruia s-au învîrtit gîndurile şi speculaţiile sale ştiinţifice. Nota şi cerceta săptămîni în şir o problemă, aproape fără întrerupere, apoi ştergea totul cu buretele şi o lua iar de la capăt, pentru că se convinsese că urmase o pistă greşită. Nu se crampona de idei preconcepute, de anumite „teze“, ci căuta faptul ştiinţific care putea să-l pună pe urmele

această cauză socializarea nu s-a făcut în regiunile de deal, aşa cum e şi platforma noastră a Cotmenei.

- Nicolae, fii sincer cu mine. Am auzit că s-a tras cu tunul în ţărani, ca la 1907! Comuniştii tăi chiar au înnebunit?

- Neică Fănică, n-am auzit să se fi întîmplat cum spui, dar mişcări de protest au fost! Am fost cu Nicolae Ceauşescu la acţiunea de socializare a agriculturii. La un moment dat am ajuns într-o comună unde ţăranii se răsculaseră. Ieşiseră în cîmp cu coase şi topoare şi refuzau să se înscrie în colectivă. Era o situaţie periculoasă. Deşi avea la dispoziţie forţe de miliţie şi de securitate, Nicolae Ceauşescu nu s-a folosit de ele. S-a dus în mijlocul mulţimii şi le-a spus oamenilor aşa: ,,-Măi, oameni buni, cine vă îndeamnă la răscoală? Noi, comuniştii, nu vom trage în voi, aşa cum au făcut la 1907 moşierii şi armata lor. Nu vreţi să vă înscrieţi în colectivă? Nu-i nici o nenorocire! Cînd veţi vedea că la colectivă se trăieşte mai bine, în mod sigur vă veţi înscrie. Singuri vă veţi convinge că a lucra de unul singur pămîntul te duce la pagubă şi nu la cîştig”.

După istorisirea lui Nicolae, în cameră se lăsă o tăcere grea. Fratele mai în vîrstă stinse şi el arsura ţuicii cu o stacană de apă. Nicolae schimbă vorba.

- Cum se simte tanti Geta ca pensionară?

- Vai de capul ei... E nevoită să-şi îngrijească mama lăsată pe drumuri de Savel Lascu şi de familia lui de descreieraţi!

probleme scăpau de sub autoritatea magistraţilor civili, iar aceştia erau înlocuiţi în atribuţiile lor cu guvernatori militari.

strategia (1)

Arta Strategiei în China Dinastiei Tang și în China, în general, indiferent de epocă, poate fi înţeleasă în contextul concepţiilor generale în care aceasta se inserează. Noțiunile folosite pentru a vorbi despre Strategie nu pot fi separate de cele care, sub acelaşi nume, sînt utilizate în cosmologie, morală, politică, medicină şi, de asemenea, în poezie și muzică. Școala Strategiilor este una din „Cele o sută de Şcoli“, care în Epoca Statelor Combatante își răspîndiseră învăţătura în teritoriile chineze. Între 250 și 240 î.Chr. această Școală a Strategiilor participa la redactarea Enciclopediei de la sfîrşitul Antichităţii numită „Primăverile și toamnele lui Lü Buwei“. În paranteză fie spus, facem aici referire la fapte atît de îndepărtate de Dinastia Tang, deoarece aceste învățături au fost transmise, perfecţionate și aplicate pînă în Epoca Tang și mai tîrziu, pînă în prezent.

(va urma)

CHRIsTINA MEIŢă-TANG

adevărului. Trebuia să facă singur toate, fără asistent, chiar fără un laborant care să-i spele eprubetele şi sticlele necesare experienţelor. De unde găsea oare timpul necesar ca să facă atîtea într-o singură zi? L-au ajutat, în afara puterii sale excepţionale de muncă, încrederea sa oarbă în ceea ce făcea şi soţia care îl admira pînă la sacrificiu. * * *

Într-o bună zi, tocmai cînd Marie Pasteur era pe cale să termine pregătirile pentru aranjarea unei cochete locuinţe în Lille, soţul său i-a comunicat pe neaşteptate: „Plecăm în cîteva zile la Paris, am fost însărcinat cu conducerea Şcolii Normale“. Apoi, Pasteur a ocupat fotoliul de director al şcolii sale, pe care o rîvnise din tinereţea cea mai fragedă. Toate erau bune şi plăcute, atîta doar că lipsea aici un laborator, spre a-şi putea continua cercetările experimentale începute la Universitatea din Lille. După ce a cercetat cu deamănuntul fiecare colţişor al străvechii clădiri, a aflat, în sfîrşit, o încăpere în pod, de unde a alungat şobolanii şi unde şi-a instalat laboratorul. Mai este încă şi azi o enigmă, de unde a a făcut rost de microscop, borcane, eprubete şi alte ustensile necesare experienţelor. El era însă hotărît să afle rolul fermentaţiilor în viaţa omenească şi nimic nu-l putea abate din drumul său. (va urma)

Dr. ALEXAnDrU CULCEr

* * *

Anul universitar 1962-1963 a fost pentru Florin Genoiu anul marii încercări prin examenul de chimie organică susţinut în faţa fabulosului profesor C.D. Neniţescu. Despre Magistru se spuneau vrute şi nevrute şi circulau tot felul de poveşti. Una, total neverosimilă, suna ca un banc: ,,La un examen, studentul nu ştie mai nimic. Neniţescu, contrar obiceiului său de a fi sobru, se adresează asistentului:

- Du-te după nişte fîn pentru domnul student!

Studentului, nu se ştie cum, îi scapă obrăznicia:

- Şi două furculiţe, una pentru mine, alta pentru cine mai doreşte!

Atunci, Neniţescu rîde sardonic şi face un gest incredibil!

- Bine, domnule student, pentru prezenţa de spirit îţi dau examenul!”.

În pregătirea examenului, Florin Genoiu a avut marele noroc de a-l avea ca asistent pe un mare chimist şi pedagog, inginerul G. Mihai, care ştia să se apropie de student.

- Domn’ Mihai, e adevărat ce se scorneşte pe seama Magistrului?

- Nici pomeneală! Sînt numai vorbe de clacă inventate de repetenţi! Magistrul e un profesor serios care nu dă examenul nici pe ochi frumoşi, nici pe pile şi nici pe interese.

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (80)

CALUsT sARKIs GULBENKIAN –„DOMNUL 5%“ (23)

Cu ochii pe Persia (2)

În ce-1 priveşte, din toată afacerea de mai sus, probabil că Gulbenkian s-a ales iarăşi cu 5 la sută, primiţi tot în petrol. Spre sfîrşitul anilor ’30 nu mai apare în prim-planul tranzacţiilor. Manevrează în continuare pe piaţa petrolului, colecţionează opere de artă. La numărul 51, pe Avenue d’Iena, la Paris, cumpără un palat pentru soţia sa, unde aduce tapiserii din Secolul al XVI-lea, două pînze de Rembrandt, Diana lui Houdon. Terasa e pardosită cu mozaic italian. El doarme la hotelul Ritz –al cărui director îl primise cîndva în „Oraşul Lumină“ –, sustinînd că aici e mai liniştit. Cînd călătorește este însoţit de secretarul, medicul și bucătarul său șef. Supravieţuieşte lui Ivar Kreuger, Sir Basil Zaharoff (27 noiembrie 1936) şi mai ales lui John D. Rockefeller şi Sir Henry Deterding, unei întregi pleiade de inşi rapace.

Revine tot mai rar în actualitate, la ordinea zilei fiind războiul. La început Franţa e aprovizionată de „Royal Dutch-Shell“, aceasta din urmă avînd

Nikola Tesla –stăpînul fulgerelor (2)

Edison este înfrînt (2)

Într-o lume care punea atît de mult preţ pe eficienţă, Tesla şi-a găsit curînd un sprijin în persoana bogatului investitor George Westinghouse. În 1888 îi vinde acestuia brevetele pentru curent alternativ. Tesla este într-o perioadă de mare efervescenţă creatoare: în 1891 inventează bobina Tesla, cu ajutorul căreia produce tensiuni ajungînd pînă la 2 milioane de volţi, iar în 1893, la licitaţia pentru serviciile de iluminat la Expoziţia Mondială de la Chicago, prezintă o ofertă la jumătate de preţ faţă de oferta lui Edison. Înfrîngerea definitivă a lui Edison a fost marcată de pierderea licitaţiei pentru construcţia hidrocentralei de la Cascada Niagara (1896), considerată cel mai uluitor eveniment din istoria electricităţii din 1831, cînd Faraday descoperise electromagnetismul. Nikola Tesla şi George Westinghouse au construit prima hidrocentrală la Cascada Niagara şi au început electrificarea lumii.

Tesla continuă să inventeze şi să experimenteze neobosit, studiază razele X, despre care publicase recent Roentgen, inventează oscilatorul Tesla și uimeşte

Isterie colectivă și sugestie în massă (4)

Bărbaţii şi femeile care sînt aparent sensibili în relaţiile interumane pot, ca parte a unei mulţimi, să sufere de fobia permanentă că toţi cei ce îi înconjoară le sînt inamici. Iar în istoria omenirii, nenumărate sînt cazurile în care o mulţime a privit-o pe o alta, foarte similară, drept o adunătură monstruoasă de fiinţe inumane, unelte al Satanei sau instrumente ale distrugerii. Iată deci unul dintre fenomenele la care termenul de „isterie colectivă” este adesea ataşat. Isteria colectivă, în cea mai simplă formă a sa, poate fi exemplificată prin incidenţa, deloc redusă, a leşinurilor în public. Dacă, de pildă, într-o fabrică, o muncitoare se prăbuşeşte fără simţire pe duşumea, alte cîteva o vor urma, în următoarele minute. Uneori, de vină, în aparenţă, este o cauză organică - poate o supraîncălzire a încăperii respective sau o emisie de vapori toxici. De fapt, prima fată poate să fi leşinat din cauza pierderii mari de sînge menstrual, iar dacă muncitorul este un bărbat, el şi-a pierdut poate cunoştinţa din cauza faptului că nu a mai mîncat nimic din seara zilei precedente. Ceilalţi lucrători care vor leşina o vor face însă prin „simpatie”, căci deseori

ca reprezentant la negocierile prin care se încheie convenţia pe... Calust Sarkis. Gulbenkian se apropiase de ea după decesul lui Deterding, vînzînd acţiunile din Venezuela. Apoi, cînd Franţa e ocupată de nazişti iar Anglia o consideră teritoriu inamic, Sarkis primeşte o lovitură dură: instalîndu-se la Vichy – sediul guvernului colaboraţionist al mareşalului Petain – i se pune averea sub sechestru. În 1942, pleacă la Lisabona. E departe de lupte, Portugalia îi acordă facilităţi fiscale pe care, unul ca el, nu le poate neglija într-un asemenea context. Abia după război, cînd americanii ţintesc cu osebire spre Orientul Mijlociu şi denunţă, fără ezitări, acordul „Liniei roşii“ – conceput de Calust Sarkis tocmai în 1928 – acesta protestează vehement împotriva gestului. Împreună cu „Compania Franceză a Petrolului“ ameninţă cu un proces în faţa înaltei Curţi Internaţionale de Justiţie de la Haga şi cu dezvăluiri ce s-ar „putea dovedi jenante“. Firesc, în faţa noului şantaj dublu, i se reconfirmă tradiţionalele 5 la sută, dar ,,Linia roşie“ își încetează existența. Sîntem în noiembrie 1948 și, doi ani mai tîrziu, cînd i se cere părerea în legătură cu evenimentele de pe sol iranian, unde se solicită ca firma „AngloIranian“ să fie naţionalizată, Gulbenkian susţine că ar fi prematură o acţiune punitivă împotriva autorităţilor de la Teheran. Dar criza se rezolvă cu dificultate, în joc sînt multe şi mari interese iar el o priveşte de la distanţă. Poate înţelege că, acum, e rîndul statelor să-şi exploateze

publicul obişnuit prin demonstraţii precum aceea de la Madison Square Garden, la 8 decembrie 1898, cu barca telecomandată sau cu „Oul lui Columb“ la Expoziţia Universală de la Chicago din 1893, explicînd principiile cîmpului magnetic rotativ şi ale motorului cu inducţie, care în finalul demonstraţiei fac un ou de cupru să se oprească cu vîrful ascuţit în jos.

O rază a morţii (1)

folositor propriul petrol, ca şi celelalte resurse, poate e prea bătrîn pentru a mai reacţiona.

Oricum, încă îşi îngăduie deplasări pe Coasta de Azur, unde, cu toate că preferă discreţia, odată descins la hotelul ,,Carlton“, e mereu gata de scandal dacă, la dejun, nu i se serveşte o anume salată cultivată doar pe undeva pe o vale rătăcită din zona italiană a Alpilor. Curiozităţi de bătrîn şi magnat, pe deasupra! La moarte, în anul 1955, din celebrele 5 la sută, lasă o moştenire imensă fiului său, Nubar, născut în 1896. Fundaţia Gulbenkian, creată de Calust Sarkis, preia acţiunile lui în firmele din Golful Persic, ca şi drepturile sale în „Irak Petroleum Company“. În fine, statului portughez îi revin comorile de artă. Chiar dacă nu-i atinge nivelul, Nubar a figurat, alături de Calust Sarkis, timp de o jumătate de secol, printre cei mai bogaţi oameni din lume. Mai are o soră cu care împarte veniturile din cele ,,5 la sută“ de pe vremuri, însă în 1970 se retrage din afaceri şi moare doi ani mai tîrziu.

Odată cu el dispare o anumită mentalitate. Povestea cu bucăţica mică dintr-o prăjitură mare intră – şi ea –în domeniul amintirilor despre lumea petrolului. Chiar dacă, dintre acestea, doar „cinci la sută“ îl au ca erou pe Calust Sarkis Gulbenkian – alias „Domnul Şiling-aur“! Restul e... dar cine ştie ce este? Tăcere sau viclenie? (va urma) DUMITRU

Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale lui Tesla - din păcate, rămas nerealizat din lipsă de fonduri - a fost turnul Wardenclyffe de pe Long Island (New York), o parte dintr-un sistem cu care dorea să transmită energia electrică fără fire în întreaga lume, să lege între ele serviciile de telefon şi telegraf, trimiţînd un impuls electric care să se simtă în absolut orice parte a globului.

Dar J.P. Morgan, principalul finanţator al lui Tesla, şi-a retras sprijinul în momentul în care a înţeles că aceasta însemna energie gratuită. Se spune că ar fi întrebat retoric: dacă va fi atîta energie gratuită, unde vom pune contorul?

Un alt domeniu fundamental în care contribuţia lui Tesla este prea puţin cunoscută şi recunoscută este acela al studiului razelor X. Roentgen şi-a publicat descoperirea pentru care a primit Premiul Nobel la 8 noiembrie 1895, dar Tesla începuse să studieze razele X (numite astăzi Roentgen) în aprilie 1887, obţinînd imagini ale scheletului uman, pe care le-a numit shadowgraphs.

(va urma)

ANCA IRINA IONEsCU

O perioadă deosebită în activitatea lui Tesla a fost cea petrecută începînd din 1899 la Colorado Springs, într-o zonă cunoscută pentru manifestările naturale ale electricităţii. Aici, în timpul unei furtuni cu fenomene electrice, a ajuns la concluzia că Pămîntul este încărcat cu electricitate şi s-a gîndit că ar fi posibil ca această energie electrică să fie extrasă în orice punct de pe glob. Pentru a demonstra acest lucru, a realizat cel mai uluitor experiment din istoria electricităţii. În timpul testului, curenţii de înaltă frecvenţă generaţi de Tesla au blocat instalaţiile companiei de electricitate din Colorado Springs, s-au produs fulgere cu o lungime de peste 45 m, au provocat o explozie care s-a auzit pînă la zeci de kilometri distanţă, tălpile oamenilor care mergeau pe străzi declanşau mici arcuri electrice, cînd se ridicau să păşească, iar robinetele de apă scoteau scîntei cînd erau deschise. Pînă și insectele aveau un contur luminos în jurul aripilor. Tesla vedea Pămîntul ca pe un uriaş şi nesecat izvor de energie ce putea fi extrasă cu un simplu conductor conectat la un receptor acordat la mişcarea electrică a acestuia și își propunea să înhame Terra la carul progresului omenirii.

leşinul înseamnă o manifestare isterică sau emoţională și nu are o cauză fizică.

Spaima este de asemenea contagioasă şi generatoare de isterii colective, uneori cu rezultate tragice. Un binecunoscut exemplu în acest sens ni-1 oferă incidentul petrecut pe 30 mai 1883, la puţin timp după ce noul Pod Brooklyn a fost construit, la New York. Subit, o teamă inexplicabilă şi total nejustificată, că superba construcţie din beton şi oţel este pe punctul de a se prăbuşi, s-a strecurat printre cei aflaţi la acea oră pe platformă. În încercarea disperată de a fugi cît mai repede de pe pod, care, la drept vorbind, nu dădea nici un semn de colaps, 12 oameni au fost striviţi, iar alţi 26 grav răniţi de mulţimea îngrozită. Cauza panicii nu a fost niciodată identificată. În 1944, o spaimă la fel de nejustificată a provocat multe victime şi la Londra, pe scările ce duceau la un adăpost subteran, în timpul unui raid cu temutele „bombe-zburătoare” V2.

Astăzi, mulţimile sînt vrăjite de articolele din presă, ieri, ele erau subjugate de cuvintele meşteşugit ticluite rostite fie de la amvonul bisericilor, fie chiar din stradă, de vreun orator de ocazie. Un conducător înţelept ştie prea bine că aceeaşi mulţime care într-o zi îl aclamă, bucuroasă, ca pe eroii antici, a doua zi îi poate cere, înfuriată, capul. (va urma)

F. CARTWRIGHT, M. BIDDIss

Pierderea cunoştinţei şi panica transmise prin simpatie depind de sugestia de masă, căci leşinul sau spaima resimţite de un individ stîrnesc, în sufletele celorlalţi oameni din preajma lui, senzaţia că şi ei ar putea păţi acelaşi lucru. Iată, aşadar, cum pot fi manipulate mulţimile. Un bun exemplu este isteria declanşată după moartea prinţesei Diana, în august 1997. Decesul unui pasager, uneori o persoană publică bine cunoscută, atunci cînd maşina este condusă de un ins aflat sub influenţa alcoolului este, din păcate, un fapt prea comun spre a mai atrage atenţia publicului. Iar prinţesa era, cu siguranţă, o persoană populară, dificultăţile mariajului său îi atrăseseră simpatia tuturor şi doar un grup restrîns de prieteni cunoşteau şi admirau dragostea ei pentru copii şi eforturile în vederea interzicerii fabricării minelor şi altor substanţe explozive. Căci dacă un reporter s-ar fi deplasat, cu cîteva zile înainte de tragicul ei sfîrşit, din casă în casă, în Marea Britanie, şi i-ar fi întrebat pe oameni „Ce ştiţi despre prinţesa Diana?”, multe răspunsuri ar fi fost identice: „De fapt, nu ştim prea multe lucruri”. Şi totuşi, toată această masă de ignoranţi se va înghesui, peste nici o săptămînă, într-o evidentă manifestare de imitare a unui anumit tip de comportament, să aducă flori şi să aprindă lumînări la porţile Palatului Kensington, ca şi cum ar fi jelit dispariţia unei rude apropiate...

Doza de sãnãtate

Ce este, de fapt, psihicul?

La această întrebare putem oferi diferite răspunsuri, dar unul, în special, este considerat destul de plauzibil și logic. Psihicul reprezintă totalitatea conștientului și subconștientului unui individ, cît și gîndirea și simțurile lui. Conform aprecierilor oamenilor de știință, conștientul reprezintă aproximativ 23% din structura psihicului, iar inconștientul, restul de 77%. Prin aceasta se poate explica suprasolicitarea înțelegerii din partea unei persoane care este diagnosticată, de exemplu, cu cancer. În acest caz particular, simțurile se activează. Frica, sentimentul de vinovăție, neputința sînt, dintr-o dată, mai prezente ca oricînd. De multe ori, clarificarea unei situații de criză și a unui diagnostic clar aduce o formă de ușurare, relaxare. Concret: cînd pacientul a înțeles situația prin care trece este pus pe un drum de însănătoșire (vede o luminiță la capătul tunelului) se produce automat o diminuare a stărilor menționate mai sus, adică a stărilor tensionate.

Pentru faptul că procentul de înțelegere (conștientul) este atît de redus, se reține că, de exemplu cancerul este o boală foarte gravă și se pune întrebarea: ,,De ce trebuie luptat împotriva cancerului?”. Ce sentimente declanșează în subconștient folosirea unor cuvinte apocaliptice? Riscul de a muri este, în cazul celorlalte afecțiuni, de cel puțin patru ori mai mare, și totuși pacientul nu se îngrijorează în măsura în care o face în cazul diagnosticului de cancer.

Viața fiecărui individ este o continuare a trăirilor lui, iar toate acestea sînt corelate cu diferite sentimente. La un moment dat în viață, omul se confruntă cu o situație pe care nu a mai trăit-o și se întîmplă următoarele: sentimentul neplăcut este setat în cîmpul informațional al corpului, încep să apară insistent gînduri despre situațiile neplăcute și despre sine însuși, dezvoltîndu-se o strategie pentru a evita repetarea situației respective.

Corpul reacționează la sentimente. Toate aceste întîmplări sînt setate în subconștient. Din acest moment, omul rezonează cu tot ce nu este ,,plăcut” în viața lui și în lumea înconjurătoare. Cu cît crește gradul de rezonanță spre evenimentele și gîndurile neplăcute, cu atît se mărește posibilitatea de îmbolnăvire, făcîndu-și apariția diferite simptome precum: stări de frică, insomnie, agitație, somatizări.

Tratamentele oferite de medicina energo-informațională în aceste situații sînt concepute și aplicate după o structură care permite deschiderea cîmpului informațional spre sistemele sau organele afectate. În general, avem nevoie de 6-8 ședinte de tratament.

Mai întîi se face o diagnosticare energetică care atestă blocajele pe meridiane și chakre, însoțită de un buletin de analize care, de asemenea, atestă dacă este întreruptă comunicarea energetică între meridianele corpului.

Omul bolnav trebuie să schimbe ceva în modul lui de gîndire: faceți ceva care vă dă un sentiment de mulțumire, nu vă mai întrebați de ce vi se întîmplă toate acestea, pentru că oricum nu veți căpăta un răspuns mulțumitor, încercați să vă concentrați atenția pe lucruri pe care le puteți controla.

Specialistul care explică diagnosticul trebuie să fie și un bun psiholog și să acorde timpul necesar detaliilor care se impun după pronunțarea unui diagnostic. Se apreciază că pacientul are nevoie de cel puțin cîteva minute pentru a înțelege despre ce este vorba și să conștientizeze ce i se întîmplă. Sinceritatea în explicarea diagnosticului ar trebui dozată în funcție de psihicul pacientului. Știm cu toții că statisticile reprezintă doar niște cifre și că, în realitate, fiecare organism este unic și are șansele lui de vindecare.

Aparținătorii trebuie să fie informați că această maladie se poate vindeca, iar pacientul trebuie îndrumat să se raporteze la cei care au trecut prin aceeași situație și s-au vindecat.

O discuție empatică și clară aduce multă liniște psihică pacientului și îi dă corpului șanse reale de vindecare. Medicul Miguel Corty, directorul renumitei clinici Alicante din Spania, care tratează în mod deosebit pacienții cu diferite forme de cancer prin metode oferite de medicina alternativă, enunță două principii importante în aceste tratamente: ,,Iubește-ți pacienții pentru a-i putea vindeca și ajută-i să se curețe de gunoiul gîndurilor negre în cît mai scurt timp”. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS book ConSuLtIng SRL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPReS DIStRIbutIon SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.