România Mare, nr. 1588

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

V-ați întrebat, vreodată, de ce ne înduioșează un cîine cu ochi de om, dar ne sperie un om cu ochi de cîine?

CORNELIU VADIM TUDOR

România, între masa de poker și tabla de șah

EDITORIAL Declinul Europei, anunțat acum un secol

Motto: ,,Piesele de șah nu se pot opune jucătorului”.

IONEL TEODOREANU

SUA și Rusia, cele două superputeri între care băgăm capul în ultimele decenii, au dat două lecții României – o țară care și-a pierdut reperele, în frunte cu cel al demnității naționale, al respectului de sine și al conștientizării interesului și al realismului. Două lecții pe care am impresia că nu vrem să le înțelegem.

Lecția SUA începe odată cu ultimii politicieni care au pus la îndoială seriozitatea și buna credință a ,,partenerului strategic” față de România: respectivii au sfîrșit fie excluși din politică, fie chiar în pușcărie. La ora actuală, cu excepția Dianei Șoșoacă, nimeni din Parlament nu mai deschide gura pentru a critica vreun pic SUA –iar ,,senatoarea fenomen” a început să fie supusă tratamentului marginalizării în mass-media și a tracasării în politică. În acest context, lecția vine odată cu declarația recentă a lui Bogdan Aurescu, unul dintre principalii pioni ai politicii coloniale americane. În declarația cu pricina, Aurescu pur și simplu calcă în picioare românii, punîndu-i să stea sluj în fața americanilor, chiar dacă, în cazul despre care vorbea, SUA nu își îndeplinesc în mod ostentativ obligația față de România!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Cum a evitat Netanyahu închisoarea, declanșînd războiul civil în Israel

Geopolitica Muntelui Templului

Izbucnirea bruscă a unui conflict militar între evrei și arabi în Israel și în teritoriile palestiniene, depășind în anumite privințe toate intifadele anterioare, are o succesiune cronologică evidentă, reglementată de liderul Beniamin Netanyahu, care încerca să rămînă la putere, inclusiv prin intermediul „micului război victorios”.

Pe 2 mai a.c., cînd a devenit în cele din urmă clar că premierul israelian nu va putea forma o coaliție de guvernămînt, poliția a început să

În urmă cu aproximativ 100 de ani a apărut cartea „Declinul Occidentului”, de Oswald Spengler (1880-1936). Spun „aproximativ” pentru că opera constă în două volume, primul publicat în 1918, al doilea în 1922. Cartea s-a conturat într-un moment în care Europa ardea în flăcările primului război mondial, iar cuvintele „declin”, „prăbușire”, „moarte” a Europei în 1918 nu erau percepute ca șocante. Într-o traducere exactă, titlul cărții lui Spengler ar fi „Apusul Apusului”, iar accentul pus pe Europa în ediția tradusă a fost făcut în anii 1920: America de Nord părea destul de prosperă atunci, nu existau semne ale declinului existent în Lumea Nouă. Astăzi, cartea lui Spengler ar trebui să revină la titlul său original: „Apusul Apusului”. Timp de zeci de ani, opera lui Spengler a fost inclusă printre cele mai renumite lucrări ale Secolului al XX-lea despre filosofia istoriei și culturii. În momente diferite, interesul pentru carte a crescut, apoi a scăzut. K.A. Svasyan, care a făcut o nouă traducere a primului volum din „Declinul Occidentului”, în prefața publicării acestui volum în 1993, oferă statistici interesante. În Germania, în perioada 1921-1925, bibliografia lucrărilor despre Spengler conține 35 de titluri. În următorii cinci ani, numărul acestora va fi redus la cinci. În perioada 1931-1935, marcată de persecuția lui Spengler de către naziști, apar nouă lucrări, în 1936-1940 apar alte cinci. (continuare în pag. a 17-a) R.M.

evacueze zeci de familii arabe din Ierusalimul de Est, din cartierul Sheikh Jahhar, adiacent Muntelui Templului, cu scopul de a ocupa zona cu coloniști evrei. Acest lucru a provocat primul val de furie arabă. La 5 mai, președintele Reuven Rivlin a predat mandatul de a forma o coaliție de guvernămînt în Knesset liderilor opoziției, Lapid și Bennett. Primul lucru pe care l-au anunțat a fost intenția de a-l acuza pe Netanyahu de infracțiuni de corupție, care, într-un efort de a evita procesul și închisoarea, a aruncat țara într-o serie de conflicte interminabile. Noul cabinet ar fi trebuit să se bazeze pe sprijinul „neguvernamental”, dar formalizat din partea reprezentanților partidelor arabe israeliene, care erau, de asemenea, un „cuțit ascuțit” pentru tabăra de dreapta din jurul lui Netanyahu. (continuare în pag. a 16-a) N.K.

Romnia pitoreasc

Drojdia

Aceste vremuri strîmbe, de ocară Au, totuşi, şi un merit cam grotesc: Scot la iveală drojdia murdară

Care zăcea în Neamul Românesc.

Este mocirla unor veacuri grele Migraţii de barbari şi venetici Fanarioţii cu moravuri rele

Care-şi lăsară icrele pe-aici.

Noi i-am primit pe toţi, i-am ospătat Le-am dat apoi odaia cea mai bună Ba chiar cu unii ne-am împerecheat

Aşa ne-am molipsit noi de minciună Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat Iar toate astea, astăzi, se răzbună...

CORNELIU VADIM TUDOR

Tokyo pregătea atacul la Pearl Harbor în timpul negocierilor de pace Pagina

Din 25 mai, volumul „COLECTIV –LACRIMI DE FOC“ poate fi achiziționat de la punctele de vînzare a presei din București! Pg. 3

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Presa Ucigaşă F Iliescu şi Vadim i-au ascuns mingea lui Ardei Umplut

F Petru Burcă cel prost ca o curcă F Vai de Ţara unde puşcăriaşi ca

Dan Iosif şi G.V. Voiculescu ajung demnitari F Un alt sondaj mincinos

F Înălţarea la cer a lui Sörös

PARTEA A III-A

F Apropo de Sörös: sîmbătă seara, programul II al Televiziunii Române a difuzat o nouă emisiune, în direct, patronată de Iosif Sava, pe tema evreului rătăcitor. Pe Sörös, nu se explică cum, l-a lovit subit damblaua unei iubiri focoase faţa de România, dă bani în stînga şi-n dreapta, aduce aparate medicale, sponsorizează şcoli şi facultăţi, ce s-o mai lungim, e un fel de Christ pe pămînt, cum zicea Iosif Vissarionovici Sava cu ironie. Dar noi ne-am prins la jocul lui Savaot: el critică ce critică, ironizează ce ironizează, ca să arate că e imparţial, dar la concluzii cade şi el de acord că Sörös ar fi un om providenţial pentru România! Cine are timp, ori cine e atît de idiot să creadă că un individ uns cu toate alifiile, care stă mai mult la Budapesta decît în Anglia sau S.U.A., şi care e băgat pînă peste cap în toate asociaţiile mondiale ungureşti privind sfîrtecarea României – face actele astea „filantropice“ absolut de florile mărului? De ce nu produce S.R.I.-ul, în sfîrşit, dovezile conspiraţiei primejdioase în care e implicat acest Sörös împotriva statului român? Şi, de ce oare el a fost dat afară, cu şuturi în spate, din China? Pentru că, la chinezi, nu sînt haimanale ca Andrei

Pippidi, Alin Teodorescu, Victor Rebengiuc şi, o spunem cu părere de rău, Horia Murgu, care au adus laude deşănţate lui Sörös pe postul naţional al Televiziunii Române. Am aflat şi preţul cu care a fost cumpărată de acest spion şi diversionist al Secolului XX o parte a intelectualităţii române: 30 de milioane de dolari a pompat Sörös, în 5 ani, în gura lacomă şi fără omuşor („Ah, omușorul, ce minunat sună acest cuvînt!“, zicea Maxim Gorki) a acestor hahalere fără Patrie, care, dacă vei căuta mai atent, ai să vezi că unul ba e ţigan, ba e evreu, ba e rutean, ba e grecotei. Simbolică cifră: Isus a fost vîndut pentru 30 de arginţi, javrele astea s-au dat dracului, vînd România pentru 30 de milioane de dolari! O să iasă trădarea la suprafaţă, ca pleava în curînd, cînd se va vedea ce coloană a V-a a crescut Sörös în presă, în şcoală şi în politica românească, speculînd sărăcia actuală a poporului nostru F Apropo de istoricul cu voce pițigăiată, ca Răzvan Theodorescu – de Andrei Pippidi vorbim: nevastă-sa, Alina Mungiu, s-a dovedit a fi (luni seara, la televizor) o femeie bravă şi, în orice caz, mai simpatică şi mai deşteaptă ca bărba-su... F O cugetare mortală a regretatului gînditor Petre Ţuţea (bună ca motto la „mariajul politic“ al lui Sergiu Cunescu şi Petre Roman):

Caseta cu bijuterii

a Chopin, adus la Palma de Mallorca de la Marsilia, la începutul iernii lui 1839, mai mult decît mort decît viu: ,,Cei trei doctori de pe insulă, cei mai renumiți, au venit să mă vadă. Unul a mirosit ce am scuipat eu, al doilea a pipăit cu mîna ce am scuipat și al treilea m-a ascultat în timp ce scuipam. Primul a spus că sînt mort, al doilea că sînt pe moarte, al treilea că o să mor”. A mai trăit 10 ani.

a Am fost întrebat de membrii unui cor bisericesc care mi se pare cea mai mare operă compusă vreodată. ,,Flautul fermecat” – am răspuns. Muzica e a lui Mozart, o știu pînă și copiii. Dar libretul? Libretul a fost scris tot de un austriac, Emmanuel Schikaneder. Incontestabil, o operă masonică. Și mă mai gîndesc la ceva: la Casanova, lucrînd, alături de Mozart și libretistul său italian Lorenzo da Ponte, la una din operele tînărului maestru.

a Una dintre ultimele propoziții rostite de Napoleon pe patul de moarte: ,,Nu mai e ulei în lampă”... Așa mi-a scris și mie colonelul Gh. Eminescu, nepotul Poetului și cel mai bun napoleonist al nostru. Mă anunța, în octombrie 1987, de ce nu poate lua parte la nunta mea.

a Blaise Pascal purta, în permanență, o centură cu niște cuie de fier, pentru a-l ține treaz și a-i reprima ispitele. Nu știu de ce, mă gîndesc la părintele Serghi, al lui Tolstoi, care, pentru a nu păcătui cu o doamnă din înalta societate, și-a tăiat un deget, cu barda. După care tot a căzut în păcat, culcîndu-se cu o fată bolnavă psihic, de 16 ani. Ilf și Petrov aveau să își bată joc de el în ,,12 scaune”.

a Necruțătorul Voltaire îl dă prin tîrgul Europei pe Frederic cel Mare, istorisind cum acesta i-a pupat mîna pentru a-l îndupleca să rămînă la Castelul Sans Souci (Fără Griji). Tot el spune despre împărat că era homosexual. Așa s-ar părea, mai ales că și-a izgonit

nevasta și se înconjura numai de ulani impunători, unii chiar de 2 metri înălțime. Poate că astfel se explică și exclamația suveranului, pe cînd se plimba prin grădinile palatului, cu Casanova: ,,Dar știți că sînteți un bărbat frumos?”. Asta nu l-a împiedicat pe marele venețian (avea 1,86 m) să refuze postul oferit, din pricina vederii unei... oale de noapte sub pat, pe care, ca supraveghetor al unor tineri nobili, ar fi trebuit să o verse el, în fiecare dimineață.

a La Castelul Dux, din Boemia (Cehia), am văzut masa de biliard unde își petrecea timpul Beethoven, atunci cînd venea să își trateze beteșugurile la Teplitzbad și să îl întîlnească pe protectorul (sponsorul) său, Contele Wallenstein; pe atunci, biliardul se numea carambol. Dar, ceea ce la Beethoven era un hobby, la Mozart era patimă, avînd în vedere că îngerul căzut pe pămînt pierdea nopți întregi aplecat peste masa de postav verde.

a În 1952, cînd i-a fost oferit Premiul Nobel pentru Pace, Albert Schweitzer se afla în junglă, la spitalul său din Lambaréné (Gabon). Una dintre asistente a auzit știrea la radio și a dat buzna peste savant: ,,Am o veste importantă pentru dvs!” – a strigat ea. La care bătrînul alsacian, care era înconjurat de animale, i-a răspuns: ,,Da? Pisoii cărei pisici au mierlit-o?”.

a Termenul de ,,iluminism” e creat, involuntar, de Descartes. În ,,Meditații” (1641) este folosită, frecvent, sintagma ,,lumen naturale” – ,,lumină naturală”, pe care el o identifică cu rațiunea. Abia după 100 de ani se poate vorbi de ,,Secolul Luminilor”.

a Ce glume putea să facă și Bonaparte! Luîndu-l pe genunchi pe fiul fratelui său, Louis, împăratul i-a dat să bea cafea, copilului nu i-a plăcut, astfel încît licoarea fierbinte s-a vărsat pe pantalonii unchiului, care a exclamat: ,,Ah, se vede că nu ți-ai încheiat educația! Nu știi să te prefaci!”.

„Social-democraţia este onania comunismului“. F Greşeala impardonabilă a Justiţiei dirijată în mod urechistic de Palatul Cotroceni: un studentartist pe nume Constantin Zgămbău a fost arestat! Preşedintele P.R.M. oferă cu acest prilej suma de 2 milioane de lei: 1 milion pentru plata amenzii penale şi eliberarea acestui tînăr, şi 1 milion pentru transformarea Palatului de Justiţie în bordel, unde să se mute borfaşii de la Sexy Club şi alţi infractori, care sînt beneficiarii unor scandaloase acţiuni de muşamalizare. F Preşedintele Ion Iliescu iarăşi se dă pe mîna boarfelor de presă: el a declarat apreciatei vagaboande Dorina Băeşu, amanta lui Horia Rusu, tot felul de insulte la adresa senatorului Corneliu Vadim Tudor care, după cum se ştie, i-a întins o mînă amicală... F Revista noastră nu agreează deloc ironiile puerile ale d-lui Nicolae Corbu, publicate marți în ziarul „Vremea“, prin care militează pentru desfiinţarea rubricii noastre „Săptămîna pe scurt“ şi pentru interzicerea „năpîrcii de Alcibiade“. Pînă una-alta, „năpîrca“ asta face deliciul a cel puţin 500 de mii de cititori pe care îi are în toată lumea „România Mare“, în timp ce „Vremea“, care e nespus de academică, este aşa cum este. F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Redacţia revistelor „România Mare“ şi „Politica“, precum şi toţi membrii şi simpatizanţii Partidului România Mare urează mult succes Echipei Naţionale de Fotbal a României în întîlnirea de miercuri, 11 octombrie, cu Naţionala Franţei. Curaj şi Forţă, băleți, sînteți cei mai buni din Europa!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 13 octombrie 1995)

a Budha înseamnă, în sanscrită, treaz, iluminat; a avut 60.000 (unii zic 80.000) de neveste și a murit la 80 de ani intoxicat cu carne de porc.

a Greu blestem a căzut pe capul lui Victor Hugo, probabil ca răsplată a păcatelor din tinerețe: în 1843, fiica sa, Léopoldine, se căsătorește, dar în același an tînăra pereche se îneacă în Sena. a Uneori, viața imită literatura: la 200 de ani după scrierea scenei în care Hamlet contemplă craniul bufonului Yorrik, iată-l pe Goethe ținînd în mînă craniul prietenului său Schiller... a Astronomul danez Tycho Brahe are parte de o moarte uluitoare: aflîndu-se la masa împăratului habsburgic Rudolf al II-lea, în Praga anului 1601, el se jenează să se ridice pentru a merge la toaletă și se abține cîteva ore, pînă cînd urina i se varsă în sînge. a Poetul Alfred de Vigny ar fi murit de foame, cu siguranță, într-un zbor lung cu avionul. Pentru că el nu mînca niciodată în public, așa ceva i se părea la fel de rușinos ca satisfacerea nevoilor fiziologice. a Foarte ciudate criterii de frumusețe în Evul Mediu! Aflu, la un oarecare Brantôme (,,Vies de dames galantes”), cele 30 de condiții pe care trebuie să le îndeplinească o femeie ca să fie frumoasă cu adevărat. Ea trebuie să aibă: 1) Trei lucruri albe: pielea, dinții și mîinile; 2) Trei negre: ochii, genele și sprîncenele; 3) Trei roșii: buzele, obrajii și unghiile; 4) Trei lungi: corpul, părul și mîinile; 5) Trei scurte: dinții, urechile și picioarele; 6) Trei largi: pieptul, fruntea și spațiul dintre sprîncene; 7) Trei strîmte: gura, talia și bazinul; 8) Trei groase: brațele, coapsele și pulpele; 9) Trei subțiri: degetele, părul și buzele; 10) Trei mici: sînul, nasul și capul. Îmi și imaginez cum ar arăta, azi, o Miss Univers cu picioare scurte și cu brațele și pulpele groase. a Un autor francez, Bautru, fiind supărat pe un nobil, a publicat o carte cu titlul: ,,Mărețele fapte ale Ducelui dʼEpernon”. Toate paginile cărții erau goale. CORNELIU VADIM TUDOR

O carte dintr-un film

Drama de la Colectiv – dincolo de emoția colectivă

Vineri, 30 octombrie 2015, ora 22.36 – un apel la 112 anunța un incendiu la Clubul ,,Colectiv”, din incinta fostei fabrici ,,Pionierul” din București. Incendii au mai fost și vor mai fi în România. Cel de la Colectiv, însă, a avut proporția unui cataclism uman, săpînd urme de cenușă și scrum de corpuri omenești în inima și conștiința multora dintre noi. În doar 153 de secunde, în infernul de vulcan și cenușă, sufletele a 27 de tineri liberi și frumoși s-au înălțat la cer, urmate, la intervale de timp inundate de lacrimi, de încă 38 de oameni pieriți în urma acestei tragedii naționale. Total – 65, la care se adaugă peste 150 de răniți.

Comunicatele seci și parcă vinovate de tragedie neau anunțat cauza acestui dezastru: spumei acustice prin utilizarea focului de artificii.

În jurul acestui anunț și al incendiului în sine au existat și persistă un noian de speculații gazetărești și scenarii, care pun în operă un arsenal de cauze și motivații cuprinse între limitele neglijență și crimă, după intuiția și judecata fiecărui analist. Oricare ar fi cauza (cauzele) nu putem nici acum, la peste cinci ani și jumătate, să ștergem de pe retină imaginile de infern cu oameni carbonizați, așezați la rînd pentru a fi recunoscuți de rude, cu tărgi ce purtau răniții acoperiți cu folii de aluminiu, cu familiile îndoliate, cu muntele de flori din fața Clubului și cu sutele de lumînări aprinse – candele vii pentru morții de pe caldarîm.

Timpul trece, unele răni pot fi vindecate, dar întrebările profunde își caută, în continuare, răspunsurile printre noi, indiferent dacă am uitat sau mai avem în față ,,filmul” acestei tragedii.

de sine stătătoare, apărută înainte de realizarea peliculei cinematografice. Pentru cunoscători, dacă citești cartea cu mintea la pagina ei și urmărești secvențele și dialogurile scurte ale personajelor, parcă te-ai afla în fața unui ecran de cinema, atît de fluide și legate între ele, atît de vii și naturale sînt redate întîmplările prin care trec eroii cărții!

Printre cei care încearcă să afle un răspuns, dar unul elaborat, depănușat de învelișul mizantropic al căutătorilor în praf stelar, se află scriitorul Dan Alexandru (Tano). Pînă la ,,deconspirarea” modelului adoptat în legătură cu Colectiv 2015, cîteva cuvinte despre personalitatea domnului Dan Alexandru.

Născut în 1970, pe meleaguri teleormănene, în arealul literar care a dat României ,,Moromeții” lui Marin Preda și ,,Desculț” al lui Zaharia Stancu, Dan Alexandru nu vrea să stea în umbra acestor stejari din sudul Țării, croindu-și un drum propriu, cu acute nuanțe de realism. Aceste caracteristici s-au observat în cele două culegeri cu articole scrise de-a lungul vremii: ,,Frustrări de român” și ,,În timp ce tu mori”, precum și în cele două romane: ,,Viața mea pe Hayabusa - 100.000 km. pe motor” (2014) și ,,Îngerul scăpat din iad” (2018). Din 2017 scrie constant în paginile revistei ,,România Mare”, publicație cu care se ,,identifică cu totul”.

De curînd i-a apărut în librării prima parte dintr-o trilogie închinată momentului (se poate scrie și monumentului) Colectiv. Volumele trilogiei, care poartă pecetea tragediei de la Colectiv, au titluri semnificative în raport cu tema propusă: ,,Colectiv. Lacrimi de foc”, ,,Colectiv. Lacrimi de oțel” și ,,Colectiv. Lacrimi de sînge”. Pînă a intra în miezul primului volum trebuie să facem o dezvăluire șocantă atît prin ineditul acesteia, cît și prin sintagma imprimată pe pagina de gardă a cărții: ,,Adaptarea după scenariul cu același nume”. Avem, deci, o inversare a modului de a concepe și scrie o carte în relație cu un scenariu de film: aici avem mai întîi scenariul viitorului film (la care lucrul este avansat) și, apoi, avem pe masă romanul! Ingenioasa stratagemă a autorului ne dovedește fără echivoc stăpînirea de către Dan Alexandru a tehnologiei scrierii unui scenariu de film, transpus apoi într-o carte

Romanul (scenariul) ,,Colectiv. Lacrimi de foc” este o îngemănare între realitate și ficțiune, deși autorul ne avertizează că ,,Întîmplările relatate și personajele prezentate în această carte sînt fictive. Orice asemănare cu persoane, fapte și situații reale este pur întîmplătoare”. Se poate spune că deține acea dublă reprezentare, deoarece întîmplarea fatidică din seara de 30 octombrie 2015 este adevărată, iar personajele care populează volumul sînt ficțiuni cu proiecții posibile în tot conglomeratul de clienți ai Clubului Colectiv din acea zi. Oricare tînăr din seara aceea, aflat pe scena tragediei, ar putea intra în pielea personajelor distribuite în carte de Dan Alexandru. Pentru că vorbim de personajele cărții, am numărat vreo 15, unele cu nume și prenume, altele cu etimologii simplificate (Colonelul, Stimabilul, Senatorul, Femeia în roșu etc.), altele rămîn doar umbre ale unor nume (soțul Annei, Ion, Valentin). Acest procedeu onomastic trădează din capul locului structurarea cărții pe paliere de sorginte polițistă, autorul ridicînd la rang de autoritate conceptuală un mare număr de enigme care se degajă din scriitură, dînd frîu liber tentației cititorului de a dezlega ,,metagrama” fiecărui personaj.

În epicentrul narațiunii lui Dan Alexandru, bine conturate, nu atît în tipare fizice, cît în liniile comportamentale psihologice, stau trei cupluri de tineri, eterogeni ca asimilări native, dar competitivi pe planul prieteniei: Claudiu - Nichita, Adrian - Miruna și Rareș - Andreea. Aceste șase nume îi au numitor comun pe bărbați (foști colegi de școală), s-au format în etape și în conjuncturi diferite, dar, parcă trase la șapilograf, fiecare dintre ei, cu meserii și servicii diferite, au interacționat (direct sau indirect) între ei, pe de o parte, și între ei și Clubul Colectiv, pe de altă parte. În arhitectura cărții, autorul aproape că le-a scris pe frunțile celor șase cuvîntul ,,Colectiv”: Adrian – patron de firmă de amenajări interioare, angajat să facă noua izolare fonică la Colectiv, Miruna – managerul unei firme de evenimente, implicată în spectacolul de la Colectiv, Claudiu – IT-ist experimentat, programator într-un astfel de club, Andreea – angajată a Clubului Colectiv, noaptea dramei din 30 octombrie era ultima ei tură de lucru la Colectiv, de la ora 24 contractul ei de muncă în acest local expira.

Două personaje par în afara joncțiunii cu Colectiv: Nikita, medic ginecolog și prietena lui Claudiu, și Rareș, ofițer (mai mult ca sigur aparținînd unei structuri din SRI), prietenul Andreei, acesta din urmă putînd fi considerat chiar un pion principal în îndeplinirea unui plan malefic ordonat de forțe oculte și personificat de Colonel, de la care tînărul și chipeșul Rareș primea instrucțiuni în vederea punerii în practică a unei acțiuni. Iată unul dintre multele exemple în care Rareș apare ca parte a unui plan diabolic, cu polițe plătite de anumiți politicieni români. ,,Colonelul se află la birou. Privește și el la televizor. Pe fundal se aude știrea despre internarea de urgență a omului politic (era vorba de un senator, internat în stare gravă la spital –n.a.) Pe fața lui se citește o oarecare preocupare, dar și multă tristețe”. Îndată primește un telefon de la Rareș. Iată urmarea: ,,Da, băiete, am văzut.

Ai mînă liberă! Închise telefonul, se lasă pe spate și exclamă mai mult pentru sine. Dumnezeu să ne ajute și, dacă va putea, să ne ierte pentru ceea ce am făcut și mai ales pentru ceea ce vom face”.

De reținut că toată acțiunea personajelor (văzute și nevăzute) se petrece în preajma zilei de 30 octombrie 2015, o mare parte fiind centrată pe această zi.

Planurile cărții se succed aidoma filmului cu același titlu care va apărea pe marile ecrane. Unele sînt de mică anvergură (distribuitori de droguri în Centrul Vechi, scene de gelozie, reparații la cluburile de fițe, apariția unui fost luptător din Irak, întrevederi enigmatice în Herăstrău, intrarea lui Rareș în concediu anual etc.) dar la finalul cărții vom descoperi legături și determinări multiple între personaje și fapte care converg toate spre pregătirea dramei din seara de 30 octombrie 2015. Cei mai vizibil implicați în punerea la cale a tragediei (deși se pare că alt local era destinat pentru incendiere) sînt Colonelul, Rareș, un anume Marian (fostul prieten al Andreei), Ștefan (fost luptător în Irak), cel care îi înmînează lui Rareș ,,un flacon roșu, cam de mărimea unei sticle mici de suc”, după care îl avertizează: ,,Ține minte: drăcia aia se aprinde și dacă ai temperatură! Ai grijă de ea”.

După ce panoplia cu enigme se umple, soarta decide cine să moară și cine să trăiască; dintre personajele ale căror traiectorii le-am urmărit în paginile cărții, în special din cele trei cupluri, scapă doi, din cupluri diferite – un băiat și o fată, aceștia urmînd să caute și să înțeleagă unde este adevărul.

Descrierea aprinderii sălii și imaginea proiectată de peisajul apocaliptic, cu pereții în flăcări și cu ploaia de foc ce cădea din tavan, cu fumul ce inunda tot, cu tinerii care încercau disperați să iasă din clădire, călcînd pe trupuri inerte sau în agonie, fără să știe precis încotro este ieșirea, imagini cu trupuri carbonizate, îmbrățișate într-un ultim gest de prietenie și de apărare – creează cititorului ceva ce nu se poate uita. În acest decor ca de pe o planetă distrusă de forțe malefice, autorul, în doar cîteva pagini, ne face martorii acestui deznodămînt fatal, nedorit de noi, dar pregătit de conspiratori.

Pentru a nu mai avea îndoieli asupra implicării unor personaje în această realitate criminală, finalul cărții ne dezvăluie o parte din mister, alte secrete urmînd, probabil, să ne dea răspunsuri în celelalte două volume ale trilogiei. Colonelul se împușcă în locuința sa, nu înainte de a-i lăsa o scrisoare fostului subordonat Rareș. Operațiunea ,,Orbul”, probabil, se încheiase, el murise, așa că putea să rupă pînza de păianjen a secretomaniei: „Pe verso vei găsi numele celui ce a ordonat realizarea acestei misiuni și care se află, probabil, la originea desemnării unei echipe de rezervă”.

Pentru a înțelege cheia în care este scrisă această carte, redau, în final, un pasaj edificator: ,,Președintele României declară că «a fost nevoie să moară oameni pentru ca un premier să demisioneze», iar Rareș deveni obsedat de repetiția expresiei «Corupția ucide». El, care știa exact cum stăteau lucrurile în realitate, zîmbi amar și se concentră pe tot ce avea de făcut în următoarea perioadă. Știa că urmau să fie organizate ample mișcări de stradă și se întreba dacă nu cumva acolo, în piață, urmau să mai fie reglate unele polițe între forțele care luptau dur pentru preluarea integrală a «butoanelor»”.

Dincolo de Colectiv se ascund încă secrete și mistere, pe care, într-o formă literară, scriitorul Dan Alexandru vrea să le dezlege, oferind cititorului o variantă posibilă a acestei tragedii.

GEO CIOLCAN

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cireșii lui Tudor Arghezi

Ca orice adolescent venit de la țară nu prea înțelegeam cum e mersul lumii la București, cu oamenii lui aflați într-o continuă forfotă, ca albinele într-un copac înflorit... Bucuria însă mi-a fost cu atît mai mare cînd profesoara de Limba Română ne anunțase, la ora dumneaei, că urma să facem o vizită la Muzeul ,,Tudor Arghezi” de la Mărțișor. Atunci, pentru prima oară, ne-a zis că e bine ca niște ,,boboci” de liceu ca noi, elevi în clasa a IX-a, să mergem la un muzeu, să avem și noi habar cum este acolo... Și ne-a precizat: ,,Vom poposi în ograda unui alt mare poet pe care poporul român l-a avut de la Eminescu încoace, și anume Tudor Arghezi”. De numele lui auzisem din școala generală, dar nimeni nu ne vorbise despre el așa cum o făcuse atunci profesoara noastră. Ca să fi fost sau nu de acord cu afirmațiile acesteia, trebuia să fi avut niște argumente, dar cum nici unul dintre noi nu citise mai nimic despre viața și opera lui Tudor Arghezi, am ascultat cu atenție explicațiile generoase ale doamnei de Română, care nu prididea să ne introducă în raiul poeziei argheziene, cu o seamă de cuvinte alese, parcă după sufletul nostru de elevi, majoritatea veniți de la țară. În același timp, ne atenționa: ,,Vedeți, la Mărțișor, grădina e plină de cireși, și cum e timpul cireșelor, să nu care cumva să dați iama în ele, că se supără gazdele pe noi, și apoi ne facem școala de rîs...”. Auzind de cireșe, deodată gîndul mi-a fugit la cireșul lui Moș Ion Coman, vecinul nostru care, cu tot cîinele pe care-l ținea legat de copac, și cu toată păcura cu care îi unsese tulpina, nu mă putea opri să dau iama prin crengile

pline cu cireșele coapte, ca niște bulgări de aur. În pofida vigilenței stăpînului, mă cățăram printre crengile cireșului, înfruptîndu-mă pe săturate din fructele lui. Acum, la Mărțișor, ne gîndeam cu toții cum să facem să luăm totuși cîteva din cireșele acelea pîrguite. De îndată ce am trecut de pragul portiței, am fost întîmpinați de doi paznici care stătea cu ochii ațintiți spre noi, iar pe lîngă gardul de sîrmă împletită, cu tufe de liliac pe margini, doi cîini ca niște berbeci ne lătrau de zor... În atare condiții, ne pierise pofta de a mai gusta cireșele din pomi. Totuși, priveam cu duioșie la livada care, cu cireșele ce se lăsau legănate de vînt, părea, în lumina soarelui, o pădure în flăcări. Era o minune de livadă, cu pomi înalți, vînjoși, cu niște coroane îmbietoare, desprinse parcă dintr-o carte cu povești... Ne uitam cu jind la cireșe, fără să ne fi putut apropia măcar de vreo crenguță... Port cu mine acea amintire de neuitat cîte zile voi avea – nu că n-am reușit să gust din cireșele marelui poet, ci că am poposit în raiul poeziei argheziene și am văzut, prima oară în viața mea, un muzeu... Deunăzi, trecînd pe acolo, am rămas neplăcut surprins văzînd că din livada fermecătoare a lui Tudor Arghezi, acum uitată parcă de Dumnezeu, mai erau, ici și colo, cîte un cireș bătrîn și scorburos, cu crengile ciuntite de ploi și viscole, cu doar cîteva cireșe pe vreun lăstar. Iată că timpul e necruțător chiar și cu copacii... Și ei, mai devreme sau mai tîrziu, mor fie pe vreun deal, pe o pajiște, fie în grădină sau pe un maidan. Livada cu cireșii plantați de Tudor Arghezi, cu mîinile lui, aproape că nu mai există, pentru că nu s-a găsit om căruia să-i pese, să pună alți cireși tineri care să rodească în grădina aceea de rai, acum lăsată aproape de izbeliște, nu știm dacă intenționat sau nu, dar s-ar putea ca de ea să profite mafia imobiliară... Mă sperie gîndul că într-o bună zi, această casă-muzeu, în care marele Tudor Arghezi, cum

Actualitatea clasicilor: Tudor Arghezi

La 21 mai a.c. se împlinesc 141 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi (1880-1967), poet, prozator și gazetar, considerat unul dintre reprezentanții de seamă ai modernismului, alături de Lucian Blaga și Ion Barbu. Modernismul poeziei lui Tudor Arghezi, manifestat în alt sens decît modernismul expresionist al lui Lucian Blaga, fixează o contribuţie decisivă la înnoirea lirismului românesc interbelic. Teme consacrate ale literaturii – condiţia creatorului, relaţia cu sacrul, universul rural, iubirea, jocul etc. – sînt valorificate şi exprimate într-un limbaj de o excepţională modernitate, bazat pe metaforă, sugestie, ambiguitate, pe sensuri surprinzătoare pe care le dobîndesc cuvintele în contexte neaşteptate.

În spatele autorului lui ,,Zdreanţă” şi al ,,Florilor de mucigai” stă o personalitate complexă şi un destin remarcabil. Ca mulți alții din generația sa, Arghezi a trăit să vadă România implicîndu-se in primul război mondial, de partea „greșită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, și a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspirațiilor naționale (1918) și instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducînd-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat și marginalizat de comuniști, reabilitat tot de aceștia cîțiva ani mai tîrziu. De-a lungul vieții sale a cunoscut, așadar, și suișuri, și coborîșuri, care i-au dat prilej de reflecție. Ca gazetar, el și-a folosit talentul literar dezvoltînd pamfletul ca specie jurnalistică. Din această perspectivă, prezentăm două tablete ale sale, în care vorbește despre natura umană: lipsa de caracter și arivismul celor însetați de putere și de glorie nemeritată, scrieri care atestă actualitatea acestui mare clasic al literaturii române.

Perpetua renovare

Multe atitudini neașteptate, la care ai asistat, îți păreau în tinerețe de neînțeles. Cu starea de levitație morală a vîrstei, atribuiai anumite schimbări la față

subite unei sincere puteri de convertire violentă și, pentru că tu nu dispuneai de acest mare capital al transformării instantanee și radicale, care face verde din galben și din cînepă mătase, socoteai că suferi de o inferioritate și că ești pe veci osîndit să rămîi pînză de sac, în vreme ce sfoara urzită a colegilor tăi, adeseori mai proști, ajungea, în spațiul unei nopți și cîteodată chiar în mai puțin, catifea și velur. Repetîndu-se însă operația la fiece nou soroc de evenimente și în masă, transformările, trezirile și renașterile succesive ale acelorași însetați de căutători ai idealului perpetuu, retractările și întoarcerile în punctele părăsite pe rînd, reîntoarceri urmate de replecări, odată hăis, odată cea, și cea și hăis neîntrerupt, ai început să te limpezești și să capeți o mai bună opiniune de tine.

Explicația vieților în zig-zag și cu patine pe rotile era mai simplă și nu angaja nici o problemă. Între patru ochi, prietenul era o javră. Independent de certificatul de naștere, că s-a ivit pe lume cu douăzeci de ani mai drevreme sau mai tîrziu, indiferent de titluri și pergamente, el năzuia mereu altceva și de fapt unul și același lucru; nu o tonificare a sufletului printr-o nouă credință, în care el era un figurant cu bagajele făcute pentru a părăsi stația unde s-a oprit locomotiva. Îl zăreai cu geamantanul alergînd peste șine după un tren orientat în direcția opusă.

Unul voia să-și păstreze funcția bine plătită sau să obțină alta mai onctuoasă pentru pipotă, abdomen și gușe, să aibă un automobil la scară, camere luxoase, brățări pentru grațiile nevestei, blănuri și parfume, 150 de cămăși în loc de 6 sau de 3, altă duzină de pantofi și suplimentul boarfelor scumpe: puterea.

Nu se renunță lesne la această prostituată, vecinic infidelă și cu tinerii, și cu bătrînii, și destul de sceptică și ironică, și totuși avidă. Ea dă, desigur, și limuzine, și pijamale, și bibelouri, dar ca o vulgară persoană, le ia îndărăt. Ba te face să vomitezi, uneori cu sînge, și bunătățile alimentare îngurgitate. Doamna e generoasă în formă, dar în fond avară. Ea strînge vărsăturile cu lingura și le regrupează, ca să le prezinte, aceleași, infinit înghițite și infinit otihnite, pe tava de aur, apetitului convertiților următori, cărora le lasă gura apă.

ne spunea, cu mulți ani în urmă, profesoara de Limba Română, a scris o operă fundamentală pentru spiritul neamului românesc, și unde își doarme somnul etern, alături de soția sa, Paraschiva, și de fiica lor, Mitzura, în pămîntul pe care l-a iubit cu toată puterea ființei sale, se va sufoca pentru totdeauna printre betoanele indiferente ale unor blocuri rezidențiale...

Fericiți să fie cei care au gustat din cireșile pomilor lui Tudor Arghezi de la Mărțișor, locul atît de mult îndrăgit de poet... Și iată că e mai, luna în care cireșele încep să se coacă.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

„Am scris și eu”

Am cunoscut odată un băiat sufocat de încălțămintele pe care i le impusese orașul. Obișnuit să umble cu bățul de salcie după gîște și să ia contact intim la picioare cu loboda și găinațul, el făcuse cîteva clase de seminar și încerca la un ziar de partid reportajul poliției, paralel cu o similitudine de literatură. Dimineața cerea împrumut un leu, la prînz doi lei, și seara cinci – și îi găsea în fiecare zi. ,,Grea e viața”, suspina băiatul.

După cîțiva ani, băiatul s-a însurat cu avere în județ, mulțumită unui elector local, care avea nevoie de aderenți, năzuroși față de centru. Băiatul nu mai era vizibil pe jos, în încălțăminte. Încălțîndu-se cu o nevastă, el s-a încălțat și cu un automobil. Saluta cu ochii împăienjeniți, se recunoștea cu greu și fu ,,ales” și deputat. Citeam amuzat în polemicile oficiale numele lui. A voit să ție un discurs, s-a sculat, a zis ,,Mersi” și s-a așezat la loc.

Natura, care nu se dă după oameni, l-a păstrat însă intact, cu prostia lui mărunțică, devenită solemnă și pedagogică. Și i-a păstrat intactă și gura de țigan, buzată, vînătă și friptă parcă de o sete egipțiană. În cuprinsul carierei politice, umflăturile s-au mai umflat și, deunăzi, cînd l-am văzut suind o scară, pe care o scoboram, mi-a fost greu să recunosc în obezitatea mată a fizionomiei lui, forțată ca un calapod, pe tînărul frumos de odinioară.

Era să fie doborît din copacul în care se suise porcul lui sufletesc de prăjina unui eveniment: să fie arestat pentru un comision de cîteva milioane, într-o afacere, organizată în pierderea Statului.

– Ai auzit ce era să mi se-ntîmple?, întreba el cu accentul de bronz al statuii lui Enăchiță Văcărescu. Iată de ce m-am sacrificat. Îmi pare rău că am intrat în politică...

Vei fi genial la 20 de ani, superb la 23, trist la 25 și totalmente surîzător la 30, cînd autoritatea esențială și definitivă, care absoarbe toate celelalte autorități subiective anterioare, va fi șeful politic al județului în care te-ai așezat. Îți va mai rămîne să-ți construiești un cavou.

Dacă librarul îți va recomanda o carte, cumpărînd în glumă, îi vei răspunde: ,,Am scris și eu...”.

TUDOR ARGHEZI (1947)

Polemici « Controverse

Aurora Gruescu şi legămîntul ei cu taina codrilor

În mai 2021, se împlinesc 107 ani de la nașterea AUROREI GRUESCU – prima femeie inginer silvic din România și din lume. Date și aspecte importante din viața și realizările sale, care ne-au servit la închegarea acestui eseu, se pot citi în diverse publicații (și nu numai din domeniul silviculturii), dar, cele mai multe, ni le oferă Rodica Simionescu în volumul de 162 de pagini pe care i l-a închinat – Legămînt cu taina codrilor (Ed. Comandor, Constanța, 2001), pe care-l am cu dedicația celei evocate. La pagina 244, citim următoarea dovadă: în 1990, cînd a fost reînființată Societatea „Progresul Silvic”, „la îndemnul domnului Profesor dr. ing. Victor Giurgiu, președintele Societății, și al domnului ing. dr. Cristian Stoiculescu, vicepreședintele Societății, doamna Gruescu a fost rugată să scrie celor mai importante instituții de învățămînt superior silvic din Italia, Franța, Germania, Rusia, SUA, Elveția, Austria, pentru a verifica dacă într-adevăr este prima femeie inginer silvic din lume. S-au primit răspunsuri în sensul că nu se cunoaște vreo absolventă a acestei facultăți înainte de 1938”. La acest lucru dovedit, scrie Rodica Simionescu, „mai trebuie spus ceva: nu numai că, învingînd prejudecățile, a făcut o meserie consacrată, din start, bărbaților, dar a făcut-o excepțional”. Această profesie a fost, pentru Aurora Gruescu, o chemare. Ea considera că un pădurar adevărat înțelege graiul arborilor și știe să comunice cu ei. Și această femeie, la care, încă din copilărie, s-a înfăptuit „legămîntul cu taina codrilor”, își simțea sufletul călcat în picioare în fața pădurilor degradate.

mai venit, apoi, aici la inaugurarea „Ligii Culturale” din comuna Oituz, aducînd și un camion de cărți. Aurora a crescut alături de frații ei mai mari, alături de pădure și „își dorea să nu fi fost fată și se ruga uneori la Dumnezeu să o transforme în băiat. Juca fotbal cu ei, mergea cu bicicleta, ajunsese să călărească și cu fața spre coadă sau în picioare pe spinarea calului, prietenul ei”. După școala primară, tatăl a dus-o la Școala Centrală de fete – una dintre cele mai vestite instituții de profil din România, devenită o adevărată pepinieră de celebrități din domeniul științei, culturii, artei românești. Și parcă a fost un destin să-și formeze spiritul și visarea pe băncile acestei școli. Cum fusese un copil crescut în libertate, în raiul codrului, întoarcerea în copilărie era o chemare, și gîndul i se umplea de atmosfera din casa părintească, de cîntecul păsărilor din jurul localității de naștere.

Pădurea dăinuiește de milenii pe aceste meleaguri. Își leagă ramurile și și le pleacă, uneori, pînă la pămînt, își îngînă adierile de vînt cu murmurul izvoarelor, înfruntă cu vitejie viscolul și-și înfige rădăcinile în adîncuri să țină strînsă țara, servind drept adăpost haiducilor și oferindu-le casă celor băjeniți din calea hoardelor venetice. Totuși, pădurea avea parcă nevoie de un suflet de femeie și de o minte care a crescut odată cu ramul codrului, care să-i descifreze noi și noi taine ascunse în scoarța pomilor, în mugurii din care se înalță hohotul de frunze și flori. Și acea femeie avea să fie Aurora Gruescu.

doctoratul în Germania: „Vorbea cu atîta convingere despre păduri, știa atît de multe încît, la sfîrșitul orei, pe lîngă faptul că plecai cu lecția învățată, erai hotărît să nu abandonezi niciodată pădurea”. Cu diploma de inginer silvic în buzunar, la 1 decembrie1938, Aurora Gruescu și-a început serviciul la „cultura pădurilor” din cadrul Casei Pădurilor Statului (CAPS). În timpul războiului, administrația CAPS-ului s-a refugiat, din cauza bombardamentelor, la Lugoj, unde, sub conducerea ei, s-au realizat primele lucrări de teren. A înființat o pepinieră și a împădurit o poiană de la liziera pădurii, de 80 de hectare. Acestei noi păduri i-a rămas numele de PĂDUREA GRUIASCA.

Dar numele Aurorei Gruescu este legat și de multe alte înfăptuiri din domeniul pădurii din țara noastră. În zona Făgărașului a împădurit o zonă din apropierea uzinei „Victoria”, face parte din colectivul care întocmește primul plan de împădurire, pepiniere și recoltări de semințe, al Ministerului Silviculturii, participă la primul Congres al Silviculturii ținut la Cîmpulung Moldovenesc; timp de 10 ani îndeplinește funcția de șef serviciu Exploatări, apoi la Protecția și Paza pădurilor din cadrul Direcției Silvice București, unde a aplicat pentru prima dată în țară lucrări de combatere aviochimică a dăunătorilor pe mii de hectare de sol.

După ieșirea la pensie, Aurora Gruescu a prins drag de Filatelie și, în 1996, obține Medalia de ARGINT MARE la Expoziția Filatelică binațională România-Israel, pentru exponatul cu tematica Pădurea românească.

S-a născut pe 11 mai 1914, „în tragicul an de debut al Marelui Război din 1914-1918, în defileul Oituzului, acolo unde Armata Română – prinsă între cea mai redutabilă armată a timpului și trupele de debandadă ale unui aliat îndoielnic – în frunte cu Generalul Eremia Grigorescu, avea să oprească, cu sacrificiul suprem al celor mai bravi dintre fiii săi, sub deviza „Pe aici nu se trece”, străpungerea frontului și să-i confere nemurirea (după cum consemnează dr. ing. Cristian D. Stoiculescu). Părinții săi, învățătorii Maria și Chiriac Dragomir au avut șase copii și toți au făcut studii înalte: Ionel – inginer silvic, Nicolae – teolog, preot cu har în orașul Roman, Constantin –inginer mecanic, Eugen – avocat, Chiriac – agronom și farmacist, poet talentat:

Portul nostru de la munte, Portul nostru de la țară E din doine și din lacrimi Și din flori de primăvară.

Aurora a fost ultimul dintre cei șase copii. Amintirile din război i-au marcat mai mult pe frații săi care erau mai mari. Tatăl a participat la luptele de la Oituz, zonă în care satele au fost distruse. Doamna Maria Dragomir s-a refugiat cu copiii în mai multe localități, printre care și Onești. Blîndă și bună,dar și vitează – ca orice moldoveancă – sufletul familiei – a-nfruntat cu greu nevoile, încercînd să facă viața copiilor cît mai normală. Băieții plecau din cînd în cînd, cu bicicleta, să-și vadă tatăl la Oituz. Într-o zi, au luat-o și pe micuța Aurora și au ajuns în localitate: din curtea părintească nu mai era decît un vișin. După război, cu stăruință și multă muncă, au reușit să reconstruiască, din temelii, casa și să refacă școala de băieți, pe frontispiciul căreia domnul învățător Chiriac Dragomir a pus tot placa de marmoră de la vechea școală, scăpată ca prin minune de la bombardamente, pe care scria în relief: Voiesce și vei putea/ Luminează-te și vei fi. Chiriac Dragomir mergea în fiecare vară la Vălenii de Munte, la Universitatea de Vară a Profesorului N. Iorga. Aici s-a remarcat prin luările de cuvînt, și marele istoric a vrut să-l cunoască mai bine. A făcut o vizită la Oituz. A

Deși, după terminarea liceului, părinții au rugat-o să facă Medicina – „să avem și noi pe cineva care să aibă grija noastră la bătrînețe”, Aurora tot studentă la Silvicultură a reușit să se stabilească. A dat întîi examen la Medicină și a reușit. La Politehnică, de care ținea și Facultatea de Silvicultură, nu se dăduse încă examen. S-a înscris și aici, de mînă cu fratele său, inginer silvic, și s-a prezentat la examen. Cum rezultatele se comunicau peste o lună, în timpul acela a urmat Medicina, dar și-a dat seama că nu-i place deloc. S-au dat apoi rezultatele la Politehnică și s-a văzut pe listă, ca reușită. În anul preparator, foarte greu („se făceau matematică, fizică și chimie cu toptanul”), erau doar cinci fete reușite printre sute de băieți. Învață zi și noapte și trece toate examenele, avînd Profesori renumiți: la Chimie, pe domnul Toporanu, iar la Fizică, pe vestitul Vasile Bianu (1883-1978) căruia i se dusese vestea că încearcă să descopere perpetuum mobile. În toamnă, dă examen la specialitate: 130 de candidați pentru 13 locuri. A reușit! Prima studentă la Facultatea de Silvicultură. Decanul facultății, Prof. dr. Vintilă Stinghe, o sfătuiește să urmeze Facultatea de Chimie industrială, „o să-ți fie greu la Silvicultură, asta nu e o meserie pentru o femeie!”. Aurora îi răspunde că are o pădure acasă la Oituz, că va merge acolo să aibă grijă de ea… Dar l-a ascultat pe decan și s-a înscris la Chimie, apoi s-a dus acasă, „unde erau și frații ei. Le-a povestit toată întîmplarea și ei s-au făcut foc. Cum să renunțe la Silvicultură? Au trimis-o urgent, la București, la decan și ea a cerut ferm să o mute din nou la Silvicultură”. Acesta a fost destinul ei: să fie prima femeie inginer silvicultor din România, dar și din lume, după cum s-a stabilit ulterior.

În primul an de studenție, a suportat ostilitatea, apoi indiferența din partea colegilor, dominați de concepțiile vremii. Cu timpul, datorită seriozității cu care se pregătea și competenței de care dădea dovadă la examene, studenții au socotit-o drept colega lor. Au devenit „frați” și vor trăi numai și numai pentru pădure. Înainte de absolvire îl cunoaște pe inginerul chimist militar Carol Gruescu, bănățean de origine, cu care a făcut nuntă mare la Oituz. Au fost cununați de preotul Ion Tudorache – bunicul artistei Olga Tudorache.

O vie amintire i-a păstrat „inegalabilului profesor Marin Drăcea, părintele silviculturii românești”, cu

Am cunoscut-o personal pe această admirabilă femeie, la manifestările culturale de la Casa Memorială „Cezar Petrescu” de la Bușteni, unde, parcă ieri, avea loc anual „Salonul umoriștilor”, unde epigramiștii erau premiați de primarul Emanoil Savin, devenit apoi parlamentar Aurora Gruescu avea casă (unde se retrăgea vara, lîngă pădure) peste străduța de lîngă Casa lui Cezar Petrescu. Gusta umorul și m-a invitat la masa rotundă din curtea căsuței, plină de pomi și verdeață. Am simțit că sufletele noastre sînt înfrățite de meleaguri similare. Cu prăjiturele în față, mi s-a destăinuit, cu voce înțeleaptă. Se mîndrea cu singurul copil – Gruescu Mircea Tiberiu, inginer cu studii de perfecționare în țări ale Europei, căsătorit cu o ingineră, Alexandra. I-au dăruit un nepot – Radu Gruescu – student la Politehnica din București, trimis la studii în Germania. Și atît de bine ne simțeam în convorbirile pe care le aveam, cu amintiri și glume, încît spiritul meu neastîmpărat i-a așternut acolo, în mirosul de flori și brazi, următorul catren:

Eu cred că-i lăudabil gînd Ocolul silvic să se-ndure Să ne invite-aici spunînd Simțiți-vă ca în pădure.

De neuitat rămîne acea zi de 10 mai 2004, cînd a fost sărbătorită la împlinirea a 90 de ani de viață și 65 de ani de activitate și cînd primarul i-a înmînat diploma de Cetățean de Onoare al orașului Bușteni.

Nu voi uita figura ei, energia pe care a emanat-o pînă în ultimele clipe. Și, ca o chemare a Destinului, am vizitat-o, la căsuța ei, cu două zile înainte de a pleca spre sferele cerești, să se întîlnească cu iubitul ei soț. M-a luat cu mașina nepoata mea, de la Televiziune, Carmen Grigore. Era sîmbătă, 13 august 2005, și luni, de Sîntă Mărie (15 august) Aurora Gruescu s-a dus să ducă flori Maicii Domnului. În 2012, la 72 de ani, s-a dus după mama sa și Mircea Gruescu. Dar ea rămîne aici, cu noi, în coroanele copacilor, în cîntecul păsărilor. Sperăm să fim prezenți la solemnitatea în care Facultatea de Silvicultură din Brașov va acorda unui amfiteatru/unei săli de curs numele AURORA GRUESCU, așa cum merită cu prisosință.

Doamnă Aurora, noi nu te vom uita, cum nu te vor uita nici pădurile care-ți acoperă, acum, sufletul, ți-l leagănă și ți-l înalță. Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Raiul și Iadul

De ceva timp, Porțile ,,Raiului” s-au închis și, de atunci, Porțile ,,Iadului” s-au deschis, și toți demonii au pătruns pe Pămînt. Printre ei, Covid, Demonul cel Mare, și, simultan, lupta pentru Ciolan. Și ambii demoni se ,,rod” reciproc, cu mult elan.

S-au dus zilele în care mergeai la munte și la mare. În prezent, ai parte doar de cîțiva pași pentru relaxare; cînd ochelarii ți se aburesc, te oprești, scoți batista din buzunar, îi ștergi, apoi pornești și, după alți cîțiva pași, iar se aburesc din cauza aerului respirat în masca pusă pe gură și pe nas.

Nimic nu mai e cum a fost, totul s-a întors pe dos. În superbul Palat, construit de defavorizat, forfota e mare, se pune la cale cum să-ți facă zilele mai amare, ca să-ți intre bine în cap că, inclusiv dacă nu te-ai vaccinat, ești un ,,defavorizat”. Ca pensionar, evadezi doar pe micul ecran și-ți amintești cu nostalgie că, în regimul ,,de tristă amintire”, muntele și marea erau și pentru tine.

Pagini antologice

Moartea

Reginei Elisabeta (3)

S-a zis că îi plăceau reginei Elisabeta mai mult durerea şi diformitatea decît fericirea şi frumuseţea. E drept, parcă resimţea o voluptate să mîngîie pe cei pe care soarta îi lipsise de binefacerile şi de podoabele lumii acesteia. Parcă sufletul ei, lovit în tinereţe de o nevindecată durere - pierderea singurei ei copile - se simţea mai aproape de omenirea suferindă decît de cei puternici și de cei norocoşi. Dacă în întunericul vieţii unui biet cocoșat respins de toţi putea să aducă o rază de lumină, ce ar fi putut aduce ea, spre pildă, în existenţa plină de strălucire a unei femei frumoase şi sărbătorite?

Înmormintarea ei s-a tăcut după acelaşi protocol ca al regelui Carol. Poporul a plîns-o puţin, cîţiva pamfletari au avut chiar suprema lipsă de eleganţă morală de a nu-i respecta nici sicriul. Corpul ei a fost aşezat la Curtea de Argeş lîngă al regelui, sub lespedea unde petrecuse atîtea ceasuri dusă pe gînduri, în rugăciuni şi în plînsete. Între coşciugul ei şi al regelui, într-o cutiuţă pe vremuri pirogravată de regina Maria, au fost aşezate şi osemintele fiicei lor. Mormîntul a împreunat deci pentru vecie bărbatul, soția şi singurul lor copil.

În regatul munților, brazii moșteniți de la daci pulsează, prin rădăcinile lor, istoria acestui pămînt, tainic clopot sfînt care va bate pentru libertate. Și așa va fi, pentru că am fost mereu contemporani cu Dumnezeu, albind munții de oi păzite de vajnici feciori cu nume de ION, și pentru că în Europa ne-am aflat din îndepărtatul veac, ducînd mai departe Crucea sfîntă la care se închină Cerul și Pămîntul.

Trăind într-o lume cu forme multiple, ,,păienjenii” țes din umbră pînze bine ticluite, pentru ca Pămîntul să fie pentru unii Rai, și pentru alții, Iad, iar oamenii, amestecați: îngeri și draci.

Interesele financiare, cîștigurile colosale, pe Tabla de șah, au făcut omenirea MAT, iar noi, ca simpli spectatori, ,,Ne uităm unii la alții Și ne înjurăm tacit, În slujba popii și cu psalmii Tămîia lor ne-a amețit. E viața visul unei umbre Ieșim din scenă, s-a sfîrșit, Cortina cade-n falduri sumbre, Un înger fîlfîie grăbit...” (C.V. Tudor)

Cînd ești pe stradă, nu mai ai siguranța că vei ajunge acasă. Cu un genunchi pe gît, un nevinovat a murit, sufocat de un scelerat. Spaima de Covid pe toți ne-a înlemnit.

,,Tristeți duminicale, arbori goi, Parcă-i mai multă viață în cimitire, Isus n-o să învie pentru noi, E pregătit de-o nouă răstignire”. Ajută, Doamne, pe ,,cei de sus” să-i lumineze Isus!

LILIANA TETELEA

Cu prilejul dezgropării principesei Maria, s-a petrecut o scenă curioasă. Îndată după încetarea din viaţă a reginei, regele Ferdinand mă chemase şi îşi exprimase dorinţa ca rămăşiţele micii principese să fie şi ele aşezate în mormîntul părinţilor. De cînd murise zăcea sub o modestă cruce în parcul de la Cotroceni. Ne-am interesat asupra îngropării ei, era sau nu îmbălsămată, groapa era ori nu boltită? Nimeni nu ştia nimic, nimeni nu mai putea da nici o lămurire. Din cei care la 1874 luaseră parte la ceremonie, aproape toţi dispăruseră; la întrebarea: cine o cunoscuse, abia pe ici, pe colo se mai putea cita cîte un nume. La Palat nu mai supravieţuia nici unul, afară de Basset ale cărui amintiri erau cu totul stinse. Se afirma că un bătrîn telegrafist era în măsură să ne dea preciziuni, dar întrebat ne-a mărturisit că şi el nu îşi mai aduce nimic aminte. Niciodată n-am avut mai dureros impresia deşertăciunii vieţii omeneşti40 de ani, şi era destul ca să şteargă pînă şi ultimele amintiri sub groaznica uitare a morţii.

In memoriam Ileana Vulpescu (21 mai 1932 – 12 mai 2021)

Conversație în Cer

Sub cerul primăverii de azur

Un fulger ne aprinde depărtarea, Și umbra serii aduce-nsingurarea Acestei zile negre în contur.

Vestea colindă Țara ca un zvon, Bibliotecile își trag zăvorul, Nu știm pe unde căutăm izvorul

De oameni buni, cu gîndul la amvon.

O boieroaică-a scrisului ai fost În ,,Arta conversației” plenare, Acum, lumina ta din depărtare

O trecem prin clepsidră cu mult rost.

Ne vei lipsi, Ileana, din povești

Cu Feți-Frumoși din filele de carte, Vei fi aproape, deși ești departe, În tagma scriitorilor cerești.

Noblețea ta de Doamnă în cuvînt Și harul tău de sfîntă-nțelepciune

Te-nalță peste noi, rară minune, Statuie de miracol pe pămînt.

În lipsa ta deschide-vom cărări

Pe unde pașii te-au purtat în lume, Îți vom citi din cărțile postume, Pe cînd tu urci la cer pe line scări.

Și-n cer va fi Cenaclul literar

Cu numele-ți veșnică amintire.

Din cartea ta, ca dintr-o Psaltire, Sfinții citesc și lăcrimează rar.

Pe urmă, lîngă stele ce nu pier, Cu cei plecați în lumea fără dor, Tu îi aduni și, dincolo de nor, Faceți ARTA CONVERSAȚIEI în cer!

GEO CIOLCAN

Pe de altă parte, în oraş circula un zvon, sau mai bine zis învia o legendă, care multă vreme se povestise:

se susţinea că mormîntul din parcul de la Cotroceni era gol, că pe timpul pribegiei la Neuwied, după scandalul Văcărescu, regina Elisabeta, în taină, a dezgropat pe fiica ei şi o transportase pe ţărmurile Rinului. Ca dovadă se dădea faptul că de ani de zile regina, care iubise atîta această copilă, nu mai călcase pe la mormîntul ei, şi tot aşa se explica şi de ce acest mormînt era neîngrijit. Regele avea cunoştinţă de aceste zvonuri, nu le dădea crezămînt, dar nici nu se încumeta să le dezmintă cu hotărîre.

În această stare de spirit am purces, aşadar, pe o ploioasă şi rece zi de februarie la funebra operaţie a deshumării. Erau de faţă, pe lîngă cler şi gropari, regele Ferdinand, principele Carol, Barbu Ştirbei, Petre Gârboviceanu şi cu mine. După un strat de pămînt destul de adînc, am dat, în fine, de un mare sarcofag de zidărie. Zvonurile erau deci false. Sub bolta de zidărie trebuia să se găsească sicriul. (va urma)

I.G. DUCA

Regina Elisabeta și fiica ei, Maria

File de istorie

Vasile Stoica, un mare patriot

şi luptător pentru Unire

Marele om de stat, de cultură și patriot român Vasile Stoica (1889-1959) a fost neglijat și uitat în mod voit, aruncîndu-se praf peste viața și opera sa, iar în primii ani după 1945 a fost victima bolșevismului din interior la comanda directă a Moscovei, care nu putea să tolereze personalitățile proeminente, cele care au realizat România Mare, în sfînta zi de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

Vasile Stoica aparține generației de aur a diplomației române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919 – 1920 și 1946 și de Tratatele de Pace din 1919 – 1923 și 1947. Vasile Stoica a fost și mai mult decît atît, unul dintre reprezentanții străluciți ai diplomației românești, mai bine zis un adevărat model românesc.

Cunoscutul Anuar Diplomatic și Consular din anul 1942 l-a inclus pe Vasile Stoica în rangul miniștrilor plenipotențiari clasa întîia, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din București, alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gheorghe Davidescu sau Frederic Nanu, cu toții lansați sau activînd sub ministeriatele străluciților Take Ionescu, I. G. Duca, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare, în același breviar.

Vasile Stoica s-a născut la 1 ianuarie 1889 în localitatea Avrig, din județul Sibiu, într-o familie de țărani destoinici, părinții săi fiind Gheorghe și Maria. A urmat școala elementară în localitatea natală, apoi a făcut temeinice studii liceale la Sibiu și Brașov, iar pe cele superioare la Universitatea „Eötvös Lorand” din Budapesta în perioada 1909 – 1913, apoi la Paris și București, devenind licențiat în litere. Vasile Stoica a funcționat ca profesor la Sibiu, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad.

La începutul Primului Război Mondial, a fost mobilizat cu gradul de sublocotenent în Armata Austro-Ungară, dar peste puțin timp a trecut în România, militînd alături de Take Ionescu și Nicolae Filipescu, în ampla campanie filo-antantistă. Vasile Stoica a fost o personalitate de vastă cultură, poliglot, cunoscînd 14 limbi străine.

Aprig luptător pentru făurirea Statului Naţional Unitar Român

Vasile Stoica s-a impus prin scris și prin fapte în marea acțiune pentru recunoașterea internațională și consacrarea României Mari. Într-o declarație păstrată în dosarul său personal din anul 1947, spune: „Eu am fost cel care a redactat Proclamația către Țară și Armată a regelui Ferdinand cu prilejul intrării României, în august 1916, în războiul Unității Naționale din anii 1916 – 1919”. Vasile Stoica s-a înrolat în Armata Română și, fiind rănit, a fost decorat cu medalia ,,Virtutea Militară”.

La 18 aprilie 1917, potrivit Deciziei Guvernului

Ionel I.C. Brătianu și a Marelui Cartier General Militar Român, Vasile Stoica, împreună cu ,,Leul de la Șișești” Vasile Lucaciu și preotul Ioan Moța, a prezentat opiniei publice nord-americane adevărul despre acțiunea României în Primul Război Mondial, apoi pentru reunirea voluntarilor români ardeleni din Lumea Nouă, în cadrul legiunii aflate sub drapel american pe frontul din Franța (peste 15.000 de voluntari).

Activitatea desfăşurată pe teritoriul nord-american

Vasile Stoica și Vasile Lucaciu au avut o cooperare fructuoasă cu toți emigranții români, în primul rînd cu Epaminonda Lucaciu, Dr. Nicolae Lupu și Ludovic

Mrazec. Vasile Stoica a avut o strînsă colaborare cu celebrele publicații nord-americane: New York Times, The Washington Post, The New York Heralde Tribune, The New Republic, The Literary Digest.

La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica și Vasile Lucaciu au fost primiți de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al S.U.A., și de N. Baker, titularul Apărării Americane, pentru ca, la confluența anilor 1917 –1918, să efectueze un amplu turneu de conferințe pe teritoriul american. Deosebit de fructuoase au fost întîlnirile cu fostul președinte Theodore Roosevelt sau cu unii dintre „monștrii sacri” ai presei americane de la The Washington Post și The New York Times. Ei au fost primiți și de președintele S.U.A., Woodrow Wilson, celebrul autor al celor „14 puncte”, prezentate Congresului American la data de 26 Decembrie 1917. La 22 iunie 1918, ei au participat la fondarea Ligii Naționale a Românilor din America, al cărei președinte a fost ales Vasile Stoica. La 13 septembrie 1918, Liga a fuzionat cu Comitetul Național Român din Transilvania și Bucovina, fondat la Paris în anul 1917, sub președinția lui Traian Vuia. După 20 septembrie 1918, odată cu formarea Consiliului Național al Unității Române, diriguit de Take Ionescu, și alți numeroși ardeleni, ca Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Taian Vuia, precum și liderii emigrației române din America, s-au integrat în marea bătălie pentru Unirea cea Mare și Sfîntă.

Activitatea diplomatică şi publicistică

Datorită unei bogate experiențe în relații externe, la 18 ianuarie 1919, Vasile Stoica a fost cooptat la propunerea lui Ionel I. C. Brătianu ca ofițer al său de legătură cu delegația britanică și americană. Din acel moment, Vasile Stoica a debutat în activitatea diplomatică, desfășurată pînă în anul 1947. La București, în anul 1947, România era sub supunerea totală economică, socială și politică a U.R.S.S., care acționa prin cominterniștii Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alți alogeni. La Ministerul de Externe a fost impusă Ana Pauker, Centrala a fost dezafectată de elementele burghezo-moșierești și copleșită cu „cadre noi diplomatice”, români și alogeni, toți fiind agenți și unelte la dispoziția Rusiei Sovietice, ca de altfel în toate țările Europei de Est. În iulie 1921, Vasile Stoica a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din București. Apoi el a îndeplinit funcții de ambasador al României în Lituania, Letonia, Estonia, Albania și Bulgaria, a fost și cel dintîi ambasador în Turcia. În anii 1929-1930 a condus Agenția internațională de presă RADOR. În perioada 1945-1946, a fost desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga, precum și delegat la Conferința de Pace de la Paris. În anul 1947, a fost rechemat de la post și a fost eliminat odată cu comunizarea forțată a Centralei de către U.R.S.S. Într-o altă declarație din dosar, Vasile Stoica a scris despre idealurile fundamentale ale lui și ale generației sale strălucite: „Am trăit modest, dar demn, sînt un om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc pînă la cele mai înalte grade diplomatice prin muncă, talent și hărnicie, îmi ador țara și poporul meu românesc, căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele, convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atît de importantă”.

După o perioadă de 25 de ani de activitate diplomatică, Vasile Stoica a fost alungat din Ministerul

Afacerilor Străine și a suportat infernul, la fel ca și alți iluștri contemporani. Pentru Vasile Stoica au urmat șase ani de închisoare între anii 1948 și 1954, apoi trei ani de vremelnică libertate, și apoi, din 1957, a fost din nou condamnat la 10 ani de temniță grea. A murit în închisoarea Jilava la 27 iulie 1959.

Opera lui Vasile Stoica

În afară de rezultatele sale remarcabile în diplomație, de contribuțiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratînd perioada Primului Război Mondial, Vasile Stoica a lăsat în urma lui un bogat și apreciat fond de documentare, adăpostit sub un strat gros de praf, în Arhivele Naționale ale României. Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost și rămîne ca un arc peste timp, un exemplu pentru fiecare român din Ardeal. Printre lucrările esențiale amintim: Habsburgii și România, București, 1915; Suferințele din Ardeal, București, 1916; Bassarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Romanian Question, Pittsburgh, 1919; The Romanian Nation, a Century of Western Latin Civilization in Eastern Europe, 1919; Paginile memorialistice în America pentru cauza românilor, București, Editura Universul, 1926; O lămurire cu propaganda noastră în America; Scrisoare către Anton Bibescu, ministrul român la Washington, București, 1924; Un episod de acum 25 de ani; Ample rapoarte diplomatice, sinteza menționată din 1937 privind problema propagandei; Materiale pregătite la Ministerul Afacerilor din București pentru participarea României la Conferința de Pace de la Paris, 1946; Articole în paginile presei Nord-Americane în cursul misiunii din 1917 – 1918, Romanian Question, The Romanian Nation and The Romanian Kingdom

Dintre toate lucrările sale, netăgăduit, cea mai distinctă atenție a fost rezervată cărții Suferințele din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediții, București, 1916 – 1917 și la Cluj-Napoca în 1994. La Editura Vicovia din Bacău va apărea cea de-a patra ediție. În prefața scrisă pe cînd autorul se afla în America, la Washington, 1 noiembrie 1917, se spune: ,,Stăpînirea ungurească și nemțească pentru noi românii e moarte sigură. Datoria noastră a tuturor în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemîna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului și a sîngelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului pînă în pustele Tisei, vor cuprinde pe toți cei ce vorbesc dulcea limbă românească”.

Făurirea Statului Național Unitar Român de la 1 Decembrie 1918 a fost precedată de întreitele clipe astrale de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Vasile Stoica a lăsat prin scris următoarele: „Un lucru de acum încolo e sigur - Ardealul cu toate pămînturile românești de sub stăpînirea ungurească și austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălajul, Sătmarul, Maramureșul și Bucovina vor fi eliberate și împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare și puternic Stat Românesc independent și democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliații, înainte de toate cu Franța, Anglia, Italia și apoi cu Rusia și pe care l-a aprobat în declarația sa de război și marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului României stăpînirea tuturor acestor ținuturi românești, iar biruința Aliaților, ale căror izvoare de muniții și de arme, de bani și de oameni sînt nesecate, e așa de sigură, precum e sigur că rîurile niciodată nu curg în deal spre vîrful munților”.

Prof. dr. IOAN CORNEANU LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN MIRCEA PÎRLEA

Polemici « Controverse

România, între masa de poker și tabla de șah

(urmare din pag. 1)

Este vorba de problema vizelor pentru români –o chestiune semnificativă pentru felul în care SUA ne tratează.

În primul rînd, nici un demnitar român nu pune problema OBLIGAȚIEI Statelor Unite de a ridica vizele pentru români. O obligație care rezultă fără dubii din calitatea României de membru al UE. Neîndeplinirea de către SUA a obligației de a ridica vizele pentru TOATE statele UE ar trebui, în mod normal și legal, să ducă la introducerea vizelor europene pentru cetățenii SUA. Culmea este că, periodic, autoritățile UE ridică (formal, cel puțin) această problemă și apare propunerea (tot formală) de a introduce vize pentru americani, ca răspuns la nerespectarea obligației de către SUA – în schimb, autoritățile române… tac mîlc! Deci, mai curînd Bruxellesul este cel ce apără drepturile românilor în fața SUA decît Bucureștiul!

În aceste condiții, președintele Iohannis, ministrul Aurescu și partidele de la putere ne îndeamnă să ne mulțumim cu firmituri aruncate de SUA – loteria vizelor, vize pe termen scurt și alte formule… ca pentru țările din lumea a treia sau ca pentru țările din care se consideră că provin… teroriști! Da, noi, ,,partenerii strategici”, meterezul estic – sîntem tratați ca o țară de mîna a cincea sau chiar una periculoasă!

Ei bine, ce spune ministrul de Externe Bogdan Aurescu, principalul responsabil de situația relației cu SUA. Surpriză sau nu, el cere românilor… să nu mai aplice pentru viză! Deci, în loc să le arunce în față americanilor nerespectarea obligațiilor, el se „pliază” pe politica lor impertinentă și le spune românilor… să se informeze mai bine cînd aplică, pentru că altfel… strică socoteala! În matematica umilinței, Aurescu are dreptate, pentru că americanii nu bagă România în ,,Visa Waiver” din cauza ratei mari de respingere a cererilor depuse. Or, dacă vor aplica mai puțini dintre cei care nu au șanse, procentajul ar scădea, poate chiar sub limita maxim admisibilă de 3%, iar România ar avea mai multe șanse să culeagă firmitura aruncată de americani! Deci, Aurescu cere să acceptăm umilința și să ne băgăm mințile în cap, să ne cunoaștem locul… în genunchi! ,,Este, pînă la urmă, rezultatul unei legislaţii americane, care este destul de strictă şi care prevede o serie de condiţii. Noi am îndeplinit toate aceste condiţii prevăzute de legislaţia americană, cu excepţia condiţiei care se referă la rata de refuz”, a spus Aurescu la emisiunea ,,Insider Politic” (Prima Tv). Și, atenție, ministrul ,,român” spune că, dacă în momentul de faţă rata de refuz este de 9-10%, ,,situaţia nu este imputabilă nici autorităţilor române, nici autorităţilor americane”. Deci, concluzia ministrului României e clară: românii sînt de vină!

Problema e că Aurescu nu numai că acceptă ca România să fie umilită – dar acoperă și ipocrizia americană! Pentru că, de fapt, americanii care resping accesul unor români cinstiți și muncitori au dat viză multor interlopi, infractori sau urmăriți din România! Exemplele din trecut sînt multe –,,rechinul” din Craiova, Necolaiciuc, Cristi Rizea și mulți alții. Dar pe lîngă asemenea ,,vedete”, în SUA au intrat la greu interlopi din zona clanurilor! Unii s-au și împușcat recent, alții au jefuit mai multe temple budiste din SUA, iar o gașcă de vreo 40 de romi îngrozeau acum cîțiva ani statul Pennsylvania! Cum au ajuns toți acești extrem de vizibil interlopi

și cocalari în SUA? Cu viză de la americani, desigur! Aceiași americani, care ne dau lecții și ne resping oamenii cinstiți, primesc… personaje de tipul acesta! Cum de trec prin filtrul ,,unei legislaţii americane, care este destul de strictă”? Simplu – corupție, minciună și fățărnicie… americane! Or, această ipocrizie a SUA o apără Aurescu, în loc să apere DREPTUL românilor, călcat în picioare de arogantul Washington! De aceea pun în ghilimele „ministrul român” și trag perdeaua jos, lăsînd să se vadă goliciunea regelui – sau stăpînului coloniei - asta este SUA!

Ei bine, în aceste condiții, vine lecția de la Răsărit, din Rusia. Moscova a transmis acum cîteva zile controversata listă a ,,neprietenilor Rusiei”. Unii crezuseră că ,,lista” e doar o vorbă goală, că nu va fi publicată niciodată, dar… așa cum a obișnuit lumea politică internațională, conducerea Rusiei în frunte cu Vladimir Putin nu anunță ceva fără să și concretizeze. Este o caracteristică extrem de rară în ziua de azi. În aceeași notă de seriozitate, anunțata listă cu ,,țări neprietenoase” a fost aprobată săptămîna trecută de Guvernul de la Moscova.

Pentru cei care nu știu, Vladimir Putin a ordonat guvernului să întocmească o listă a statelor ,,neprietenoase” ce vor face obiectul unor restricții. În acest sens, președintele rus a semnat pe 23 aprilie un Decret care limitează numărul angajaţilor locali ai misiunilor diplomatice străine şi ai altor agenţii. În ordinul executiv publicat de portalul oficial Informații juridice, se precizează: ,,Se aprobă lista ataşată cu state străine care comit acţiuni neprietenoase împotriva Federaţiei Ruse, a cetăţenilor Federaţiei Ruse sau a persoanelor juridice ruse”. Surpriză –,,Lista” cuprinde doar două țări: Statele Unite ale Americii şi Republica Cehă. Iar aceste două state vor suporta măsurile prevăzute în decretul preşedintelui Vladimir Putin. Concret, misiunile diplomatice americane nu mai pot angaja deloc personal local, iar misiunile Cehiei pot angaja maximum 19 persoane. Sigur, pare o sancțiune mai mult simbolică, dar… Putin cam știe ce face – și nu face nimic degeaba. Faptul că Rusia a restrîns această listă la numai două țări arată dorința de dialog, a subliniat purtătorul de cuvînt al Președinției ruse, Dmitri Peșkov – asta în contextul în care analiști și surse mass-media ruse și occidentale considerau că va fi vorba de zece ţări, între care Marea Britanie.

Revenind însă la cazul României, faptul că nu a fost plasată pe listă este oarecum o surpriză – asta pentru că țara noastră o merita acum, numai pentru faptul că a plasat Rusia în Strategia națională de apărare ca ,,amenințare”. În fapt, Rusia apare în importantul document român ca singurul stat–,,amenințare”, iar faptul este inedit, fiind un act de ostilitate nemaiîntîlnit din 1944 încoace. De asemenea, în discursul multor demnitari români, Rusia este mereu atacată, insultată – iar în mass-media centrală se fac atacuri la adresa Rusiei și a rușilor de o violență ce ar fi trebuit sancționată. Apar cărți în care se prezintă falsuri despre Rusia și importanța sa în istoria României. În plus, anumiți realizatori TV sau ,,analiști” promovați în mass-media au o atitudine vădit discriminatorie față de Rusia și de ruși, bazată pe alegații, minciuni și atacuri murdare. În fapt, acestea sînt doar cîteva exemple – pentru că, în România, mai ales în spațiul politic și în unele mass-media ,,consacrate” se derulează un adevărat concurs de atacuri la adresa Rusiei, a rușilor și a lui Vladimir Putin.

Pe de altă parte, între România și Rusia există multe legături puternice, care trec peste asemenea perioade în care forțe interesate (externe, mai

ales) vor să învrăjbească cele două țări. Legătură indestructibilă este chiar credința ortodoxă, iar cele două Biserici autocefale – română și rusă – au avut grijă să strîngă legăturile atunci cînd alții au încercat să le rupă. Un alt motiv pentru care nu trebuie ținut seama de demersurile nefirești ale unor politicieni și ale unor propagandiști împotriva Rusiei este atitudinea românilor care, așa cum am arătat în repetate rînduri, au comentat extrem de dur aceste atacuri – făcîndu-i praf pe energumenii rusofobiei.

Faptul că un lider incontestabil al politicii și diplomației românești ca Adrian Năstase continuă opera lui Nicolae Titulescu – vizionarul politicii europene de pace și colaborare – de a menține dialogul constructiv și perspectivele comune cu Moscova, ei bine, asta cîntărește mai mult decît crizele de rusofobie isterică ale unor năimiți sau frustrați.

De asemenea, în această perioadă mai mulți oameni politici și intelectuali români au subliniat, uneori prin scrisori deschise, importanța apropierii de Rusia, chiar în condițiile unor aspecte din trecut. De menționat aici excepționalul demers al fostului șef al diplomației române, Adrian Severin, sau scrisoarea cunoscutului scriitor naționalist, prof. univ. Ion Coja. Analiști de forță, precum Constantin Gheorghe, Petru Romoșan, Bogdan Duca, Ilie Neacșu și alții, scot în evidență aceeași necesară colaborare cu Rusia și renunțarea la aberațiile rusofobe, inclusiv la stupida și costisitoarea ,,politică strategică” – bazată pe pierderea suveranității și cheltuieli colosale.

Important este că oameni politici din zona națională și suveranistă, precum regretatul Corneliu Vadim Tudor sau cum sînt tinerii ce țin azi steagul românismului sus – Diana Șoșoacă, Dan Chitic, Liviu Pleșoianu și alții –, văd Rusia ca un potențial mare partener de dialog. Nu în ultimul rînd, intelectuali de prestigiu, precum ziaristul și scriitorul Ion Cristoiu, sociologul Dan Dungaciu sau analistul Petrișor Peiu, chiar dacă au o atitudine critică de multe ori la adresa Rusiei, îndeamnă la rațiune – și, implicit, la analizarea Rusiei ca o mare ofertă pentru România, nu ca o permanentă ,,îngrijorare”.

În fine, legăturile puternice, de istorie, cultură, limbă și sînge sînt argumente esențiale pentru o țară ca Rusia.

Ei bine, asta este lecția Rusiei; trecînd peste mizeriile gratuite plecate din România, Moscova a făcut o socoteală rațională pentru prezent și loială față de credință, cultură și istorie, iar din atîtea minusuri și plusuri, oamenii politici ai Rusiei au văzut în România un partener în viitor – și NU un ,,neprieten” de minabilă actualitate.

Altfel spus, lecția americană este a jucătorului de poker care nu se gîndește decît cum să te dezbrace, chiar și trișînd. Lecția rusă este cea a jucătorului de șah – a unei strategii pe multe mutări în avans, în care nu se face paradă de capturarea unor pioni. Și într-un joc, și în celălalt, România este doar un elev, un jucător minor actualmente; întrebarea este: ce vrea România să învețe – poker sau șah? Sportul barurilor Vestului sălbatic – sau sportul regilor? Dar să nu uităm – la jocurile de noroc, de cele mai multe ori se rămîne fără nimic, iar uneori se lasă și cu sinucideri. Și, cum spunea Teodoreanu: ,,Piesele de şah nu se pot opune jucătorului...”. Pe cînd dacă vrem să jucăm poker, să nu uităm că întotdeauna vom depinde de cărțile pe care le împarte dealerul. Care nu va fi niciodată România, la masa ,,parteneriatelor”, a ,,alianțelor” sau ,,uniunilor”. Oricum, ar fi bine ca România să își amintească de aceste două recente lecții.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Mărcuța – mînăstire, cetate, ospiciu

Multă vreme, numele Mînăstirii Mărcuţa a fost legat de cel al aşezămîntului de boli mintale care a finţat aici vreme de aproape un veac, de pe la 1838 pînă în 1925. Ca şi de imaginea lui Eminescu, pacient al sanatoriului, din 3 februarie 1889. Biserica Mărcuţa – una dintre cele mai vechi pe temelia lor dintîi din Capitală – vieţuieşte şi azi, în spatele blocurilor de pe Şoseaua Pantelimon. Mînăstirea însă, ca atîtea altele din Bucureştiul de odinioară, mai există doar în cărţile de istorie şi de amintiri.

Mînăstirea cu porţi de cetate

O astfel de carte deschidem şi noi, la pagina la care colonelul Popescu-Lumină aminteşte despre mînăstirea zidită pe la 1587 de către Dan vel Logofătul, pe vremea lui Mihnea Turcitul. ,,Cine era Dan vel logofătul? –un fel de vistiernic pe vremea lui (...) lua dijma. Avea, deci, bogăţii. Zidind biserica şi mînăstirea, el ar fi adus acolo tot ce reuşise să adune pe timpul cît funcţionase ca vistier. Numele de Mărcuţa nu i se trage aşezămîntului de la ctitorul dintîi, ci de la nepoata acestuia, Vişana, fiica ginerelui lui Dan, armaşul Marcu. Vişana Mărcuţa, fiica lui Marcu... De altfel, în interiorul bisericii se păstrează pînă în ziua de azi picturi din Secolele XVI-XVII, într-una fiind reprezentat şi armaşul care, pare-se, ar fi continuat zidirea începută de socrul său. În Secolul al XVIII-lea, mînăstirea a intrat în grija lui Vodă Alexandru Ipsilianti şi apoi a fiului său, Constantin Ipsilanti, iar mitropolitul Ştefan ar fi dăruit-o definitiv familiei voievodului. Se ştie că mînăstirea avea pămînturi care se întindeau pînă la apa Colentinei şi a lacului Fundeni. Se mai ştie şi că în veacul al XVII-lea a fost fortificată şi puteai să ajungi în incinta ei doar după ce treceai prin trei rînduri de porţi, ca de cetate. Zidurile aveau deschizături înguste anume făcute încît să intre ţeava flintelor şi să tragi în duşmanii care ar fi înconjurat mînăstirea. Se mai spune şi că din pivniţele mînăstirii puteai intra, printr-o uşă secretă, în tunelurile care treceau pe sub oraş şi pe

sub mlaştini, ieşind în largul cîmpiei, de unde boierii şi Vodă s-ar fi putut îndrepta liniştiţi către moşiile lor, în caz de răzmeriţă sau de atac străin.

Mărcuţa a avut însă şi alte destinaţii. Unele dintre ele paşnice de-a dreptul. Aici, de exemplu, de pe la 1820, a funcţionat o tipografie. Şi tot aici era un atelier de «tistimeluri» (sau «barişuri», sau basmale, sau baticuri), cu aleasă ţesătură-n culori înflorate şi cu franjuri de mătase, acoperitoare de cap pe care-o preferau cucoanele de-acum două-trei sute de ani. Tot la Mărcuţa era cişmeaua cu cea mai bună apă de băut din oraş, de veneau de prin tot locul ca să ia cofe cu apă şi oameni de rînd, şi slugi ale celor bogaţi”.

Lazaret şi balamuc

,,Dar Mărcuţa a fost şi lazaret, şi balamuc. Pentru prima dată s-a folosit mînăstirea ca spital în timpul ciumei din 1813, «ciuma lui Caragea». Circula o vorbă, pe-atunci, că după războiul dintre ruşi şi turci, de la 18061812, ruşii ne-au luat Basarabia şi ne-au lăsat ciuma în loc, să nu ne plîngem de pagubă. În vremea ciumei, deci, Mărcuţa era lazaret, căci locul putea fi lesne izolat. Epidemia de ciumă bubonică a fost stăvilită în 1814, iar vodă Ioan Gheorghe Caragea avea să aibă cîţiva ani de linişte, cît să dea Valahiei primul său cod de legi –legiuirea lui Caragea. Ciuma a lovit din nou Bucureştiul în vremea ocupaţiei ruseşti, la 1828, iar în aprilie 1829,

Registrul Național de Publicitate Mobiliară –instrument de publicitate a ipotecilor mobiliare

și de asigurare a priorității în caz de executare silită (2)

În plus, un titlu executoriu dintre cele menționate anterior nu garantează şi satisfacerea creanţei, ceea ce ipoteca reuşeşte de cele mai multe ori.

• permite creditorilor ipotecari ai debitorilor aflați în procedura insolvenței să-și satisfacă creanța cu prioritate şi/sau din fondurile obținute în urma vînzării bunurilor ipotecate.

În procedura insolvenţei, creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă sînt acele creanţe care sînt însoţite de un privilegiu şi/sau de un drept de ipotecă şi/ sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 din Codul civil, şi/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă.

Creditorii beneficiari ai cauzelor de preferinţă, care şi-au înregistrat creanţele privilegiate, drepturile de ipotecă şi cele asimilate sau gajul în RNPM se bucură de protecţia specială drepturilor lor prin legea insolvenţei. Este un mare avantaj faţă de creditorii a căror creanţă este consemnată printr-un bilet la ordin, care în procedura insolvenţei sînt simpli creditori chirografari. Sumele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum şi garanţiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru

acoperirea creanţelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului.

• descurajează debitorii creanţelor privilegiate sau afectate de ipotecă mobiliară sau gaj de a nu-şi îndeplini obligaţia principală.

Nu numai că înregistrările în RNPM avertizează potenţialii creditori asupra existenţei unor creanţe privilegiate sau unor contracte de ipotecă încheiate anterior, dar ele descurajează vădit debitorul obligaţiei principale de la a nu-şi îndeplini obligaţiile asumate.

Contractul de ipotecă mobiliară poate fi încheiat sub forma unui înscris distinct sau poate îmbrăca forma unei clauze în contractul în care obligaţia de plată a preţului mărfurilor sau serviciilor sau de restituire a creditului financiar/împrumutului bancar este garantată cu ipotecă mobiliară. Un model de clauză în contractul principal poate fi următorul:

Garanţiile vînzătorului/prestatorului de servicii creditor al obligaţiei de plată a preţului:

(1) În vederea garantării îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate de către cumpărător/beneficiar în prezentul contract, cumpărătorul/beneficiarul debitor al obligaţiei de plată a preţului se obligă să constituie, în interesul şi în beneficiul vînzătorului/prestatoruului de servicii creditor, pentru plata preţului vînzării/serviciului, o ipotecă mobiliară asupra universalităţii soldurilor debitoare din conturile bancare ale debitorului deschise la societăţile bancare de pe teritoriul României la data încheierii contractului şi în următorii trei ani, precum şi asupra

cînd flagelul s-a extins, aici s-a construit şi un spital. A fost destinat bolnavilor de ciumă şi apoi altor suferinzi, pînă cînd, luînd o viitură schitul Malamuc de pe lîngă Buzău, icoana cea făcătoare de minuni de acolo fu mutată la Mărcuţa. Şi, odată cu ea, veniră şi smintiţii... Icoana Maicii Domnului de la Malamuc era vestită pentru că îi vindeca pe «îndrăciţi», pe alienaţii mintali, pe cei cu boli nervoase. Pe nebuni. De multă vreme, pentru că împrejurimile schitului se amenajase un ospiciu. Dar, odată cu desfiinţarea schitului Malamuc, şi ospiciul se va muta la Bucureşti, la Mărcuţa, însoţind puterile icoanei. «În graiul simplu al norodului, schitul Malamuc a devenit balamuc. De atunci chiar în limba populară ospiciul e numit balamuc»“, scrie colonelul Popescu-Lumină.

Mutarea s-a făcut, zice memorialistul, în 1828, dar alte surse, mai credibile, fixează altă dată: 27 mai 1839, în vremea Principelui Alexandru Ghica al IIlea. Ce începuse ca o soluţie provizorie avea să devină ,,Spitalul de smintiţi de la Mărcuţa”, unde tratamentul avea să fie făcut astfel, după documentele epocii: ,,Tratamentul smintiţilor rămîne cu totul la ştiinţa doctorului şi cunoştinţele speciale ce trebuie să aibă întru aceasta. Însă cea dintîi îndatorire ce se pune atît asupra doctorului, cît şi a celorlalţi în acest spital este blîndeţea şi răbdarea. Este oprit de a bate sau a lovi un smintit la orice întîmplare. Lanţurile, fiarele şi alte mijloace înspăimîntătoare sînt cu totul oprite. Mijlocul de înfrînare, astîmpărare sau pedeapsă a smintiţilor este carnizola (cămaşa de forţă)”.

Slovele poetului

Scriam la începutul acestui reportaj că aici a şezut o vreme şi Eminescu. A fost internat aici la 3 februarie 1889, în penultima încăpere din fosta casă domnească a lui Alexandru Ipsilanti, intrată în patrimoniul spitalului de boli nervoase. Se zice că acolo, înainte de a fi mutat la sanatoriul doctorului Şuţu de pe strada Plantelor, poetul şi-ar fi scris ultimele versuri, cu cărbune, pe coala albă de var a zidului. Peste cele din urmă poezii ale lui s-au aşezat straturi-straturi de var, iar după foarte mult timp, după ce locul a trecut prin mai multe prefaceri (a fost acolo şi şcoală de reeducare şi şcoală pentru copii cu handicap), renovările au scos la iveală slova celui fără de pereche.

BUCURESTI555.RO

universalităţii depozitelor bancare ale debitorului la societăţile bancare de pe teritoriul României la data încheierii contractului şi în următorii trei ani.

(2) În vederea garantării îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate de către cumpărător/beneficiar în prezentul contract, administratorul sau, după caz, reprezentantul cumpărătorului/beneficiarului, d-na/dl. ... se obligă să garanteze personal obligaţiile de plată ale cumpărătorului/ beneficiarului şi se obligă să constituie, în interesul şi în beneficiul vînzătorului/prestatorului de servicii creditor, pentru plata preţului vînzării/serviciului, o ipotecă mobiliară asupra universalităţii soldurilor debitoare din conturile bancare ale administratorului/reprezentantului deschise la societăţile bancare de pe teritoriul României la data încheierii contractului şi în următorii trei ani, precum şi asupra universalităţii depozitelor bancare ale administratorului/reprezentantului la societăţile bancare de pe teritoriul României la data încheierii contractului şi în următorii trei ani.

(3) Creditorul garantat va efectua formalităţile pentru înregistrarea ipotecii mobiliare în Registrul Național de Publicitate Mobiliară.

Pot recurge la înregistrarea în RNPM toţi creditorii obligaţiilor de plată, cu plata eşalonată a ratelor de preţ sau la termen, atît în cadrul contractului de vînzare, cît şi al oricărui tip de contract de prestare de servicii. Debitorul obligaţiei de plată poate fi atît un profesionist, cît şi un simplu particular. Desigur, ipoteca mobiliară poate garanta şi executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

RNPM îndeplinește actualmente și alte funcții, unele extinse, în opinia noastră nejustificat, dar aceasta este o altă poveste. Se poate aprecia că, în ansamblu, sistemul funcționează și asigură securitatea circuitului juridic și satisfacerea intereselor creditorilor.

Sfîrșit

Av. ION SCĂUNAŞU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Se împlinesc150 de ani de la naºterea criticului G. Ibrăileanu

Începutul Secolului XX a favorizat apariția mai multor reviste literare dintre care cele mai importante au fost:

v 1901, București: ,,Semănătorul”. La început, sub conducerea lui Al. Vlahuță, G. Coșbuc și I. Chendi, iar din 1905 a lui N. Iorga.

v 1902, Budapesta: ,,Luceafărul conducerea lui O. Tăslăoanu, și din 1905 a lui O. Goga.

v 1905, București: ,,Vieața nouă”, organ oficial al simbolismului românesc de sub conducerea lui O. Densusianu.

v 1906, Iași: ,,Viața Românească”. La început, sub conducerea lui C. Stere și P. Bujor, urmați de G. Ibrăileanu.

v 1908, București: ,,Convorbiri critice”, de sub conducerea lui M. Dra gomirescu, o replică la mai cunoscuta publicație ,,Convorbiri literare”.

v 1919, București: ,,Sburătorul” – E. Lovinescu.

v 1919, Iași: ,,Însemnări literare”, M. Sadoveanu și G. Topîrceanu.

v 1921, Cluj: ,,Gîndirea” – Cezar Petrescu și, din 1922, București – N. Crainic.

v 1928, București: ,,Bilete de papagal” – T. Arghezi

Aceste reviste au continuat tradiția începută, în secolul precedent, cu numeroase titluri importante: ,,Dacia literară” (1840), ,,Familia” (1865), ,,Convorbiri literare” (1867), ,,Literatorul” (1881), ,,Tribuna” (1884), ,,Vatra” (1894).

Revista ,,Viața Româneacă” își avea punctul de plecare în publicația ,,Cuvîntul nou”, apărută la Galați în 1905, sub direcția lui H. Sanielevici, care îl tot ataca pe M. Sadovenu în chestiuni literare de actualitate. Luîndu-i apărarea, G. Ibrăileanu a ridicat problema înființării unei reviste ieșene de orientare democratică. Și, influențat de ideologul, jurnalistul și scriitorul Constantin Stere, a început să teoretizeze ,,poporanismul literar”, continuator al narodnicismului rusesc, căutîndu-i rădăcinile în mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, care îi pusese pe firmamentul literaturii noastre pe M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, A. Russo și alții. În opinia sa, burghezia în ascensiune din Țara Românească și-a însușit rapid noutățile aduse din Europa, în timp ce clasa boiernașilor din Moldova, înfrînți în tentativa lor de a adera la ideile pașoptiste, a reprezentat, prin simpatie, interesele țărănimii cu precădere.

Prin urmare, scriitorii moldoveni din epocă au format spiritul critic în cultura română. Sau poporanismul de la începutul Secolului XX, înțeles ca bază de plecare a culturii pentru popor, criticismul, care, mai tîrziu, avea să genereze atîtea discuții. În scurtă vreme, revista avea să atragă colaborarea celor mai însemnați scriitori. Moldovenii M. Sadoveanu, G. Topîrceanu, G. Ibrăileanu, DD Pătrășcanu, C. Stere, M. Sevastos, G. Galaction, Brătescu-Voinești, Caragiale. Sau ardelenii O. Goga și I. Agârbiceanu. Revista ,,Viața Românească” a avut o existență îndelungată, împărțită în mai multe etape. Prima etapă s-a desfășurat la Iași, cuprinzînd perioada 19061916, cînd a apărut cu regularitate pînă la izbucnirea primului război mondial. Următoarea etapă, tot ieșană, începe în 1920 și ține pînă în 1929. Din 1930 și pînă în 1940, revista funcționează la București. Din 1933, bolnav, G. Ibrăileanu se retrage de la conducerea

revistei, lăsînd locul lui M. Ralea. În același an, G. Călinescu salută noua serie de colaboratori: I. Vinea, Camil și Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Ticu Arhip, L. Blaga, Șt.O. Iosif. Din vechiul grup de la Iași, mai activează: M. Sadoveanu, Otilia Cazimir, M. Ralea, Jean Bart, M. Sevastos, Al.A. Philippide. v v v

Născut în orășelul Tîrgu Frumos pe 23 mai 1871, G. Ibrăileanu a avut o copilărie tristă, din pricină ca a rămas orfan de ambii părinți. De aceea, a fost un însingurat și un mare timid. A făcut școala primară și gimnaziul la Roman, iar liceul la Bîrlad. Încă din liceu, a început să publice, semnînd cu pseudonimul Cezar Vraja. Din 1890 este student la Iași, unde aprofundează Filozofia și Istoria. În 1893 își începe activitatea de critic în paginile publicației ,,Evenimentul Literar”, unde arbitrează disputa mai veche dintre Maiorescu și Gherea pe marginea controversei artă pentru artă – artă cu tendință. Aderă la ideile socialiste și începe colaborarea la revista de stînga ,,Lumea nouă”. Din 1906 editează la Iași ,,Viața Românească”, unde, în scurt timp, își vor începe colaborarea cei mai importanți scriitori ai vremii din cele trei provincii românești, prefigurînd, deocamdată, în plan literar, legendara Dacie. În 1908 devine profesor de Literatură Română la Universitatea ieșană, dar cu statut de suplimnitor. Pretenția munteanului Eugen Lovinescu la acea catedră, fiindcă deținea un doctorat în Filologie, abia obținut la Sorbona, îl obligă pe G. Ibrăileanu să redacteze, cam în fugă, o teză despre viața și opera lui A. Vlahuță și să obțină mult-doritul doctorat (1912). Motiv pentru amicul G. Topîrceanu să-l persifleze pe Lovinescu în paginile ,,Vieții Românești” după cum urmează: ,,Gingașul impresionist, care flutură din aripioare printre teoriile clădite de alții și a cărui operă, în întregime, te îndeamnă irezistibil la diminutive”. Desigur, la mijloc fiind doar un irepresibil puseu de patriotism local, nicidecum vreo încercare de știrbire în vreun fel a meritelor celui care, lansînd la noi ,,Teoria sincronismului”, ne-a pus la îndemînă elementele de bază ale modernismului literar românesc. În 1909, G. Ibrăileanu publică două lucrări importante: ,,Spiritul critic în cultura românească” și ,,Scrieri și curente”. În afara acestor contribuții, opera lui mai cuprinde și alte titluri:

- ,,Note și impresii” (1920)

- ,,Cultură și literatură” (1921)

- ,,Scriitori români și străini” (1928)

- ,,Studii literare” (1930), care conține scrierea fundamentală: ,,Creație și analiză”

- ,,Privind viața – maxime, cugetări și aforisme” (1930)

- ,,Mihai Eminescu – Poezii” (1930)

- Romanul ,,Adela” (1938).

G. Ibrăileanu moare în 1936.

Am recitit cu mare plăcere volumul ,,Amintiri de la «Viața Românească»”, aparținînd lui Mihai Sevastos, prozator și membru de vază al cercului, apărut în 1966 la Editura Pentru Literatură, într-o ediție refăcută în întregime. Aproape 500 de pagini antrenante, cuprinzînd aspecte legate de rolul jucat de G. Ibrăileanu în apariția și existența revistei, amintiri despre atîția alți scriitori care au publicat acolo, precum și poreclele lor, farsele puse la cale, polemicile purtate cu alți confrați ani de-a lungul. Pe numeroase pagini

se întind aventurile trăite la vînătoare și la pescuit, la care participau mai toți membrii grupării, în frunte cu maestrul lor, Sadoveanu. Care avea cei mai ageri și devotați cîini, cele mai precise puști și lansete. Și putea să deosebească roșioara de crăpceanul prinși în cîrlig numai după felul cum se mișca pluta în apă.

Interesante sînt și paginile legate de ultima vizită la Iași a lui Caragiale, în iarna anului 1911-1912, cînd se distinsese prin verva lui strălucită. Caragiale putea vorbi, ore întregi, numai în picioare, alcătuind splendide pagini de critică și istorie literară sau jucînd scene cu personaje caracteristice numai în carne și oase. Nenea Iancu venise la Iași să-l lanseze în paginile Revistei ,,Viața Românească” pe fiul său, poetul Mateiu. Dar, îl supărase G. Topîrceanu cu obiecțiile sale la imperfecțiunea unor versuri. ,,Cine ești tu, mă, să-mi dai mie lecții de poetică?!”, ar fi răbufnit maestrul. Și, indispus, s-a prezentat la banchetul dat, în cinstea sa, în restaurantul Hotelului ,,Buch”. Dar, încet-încet, s-a înviorat și, avîndu-i în stînga pe C. Stere și în dreapta pe Al. Vlahuță, aproape că, toată noaptea, numai el a vorbit.

Mișcătoare și relevante sînt și rîndurile lui M. Sevastos despre G. Ibrăileanu. ,,În liceu, Ibrăileanu era un băiat frumos. Avea faima că-i foarte citit și cult, dar îngrozitor de timid. Fața îi era slabă, pomeții obrajilor proeminenți, părul vîlvoi – își începe autorul cărții descrierea. Purta, pe vremuri, o pălărie cu boruri imense și un surtuc de culoare cafenie (piele de drac), încheiat pînă la guler (...) Era îndrăgostit de muzică. Adora pe Verdi, Rossini, Bellini. Punea adesea la gramofon plăcile cu «Pastorala» lui Beethoven...”.

H. Sanielevici, ca antropolog, vedea în Ibrăileanu un tip de rege asirian. Trăsăturile feței lui prevesteau elocvent despre temperamentul său atît de interesant: ,,Despre avîntul dinaricului – marele nas proeminent; despre retragerea în sine a vest-asiaticului – mica bărbie ștearsă; despre ardoarea și fanatismul arabului – visătorii ochi languroși; despre patosul epic al dolicului – părul cel blond-roșcat”.

Gala Galaction parcă îl vede: ,,Înalt, cu părul rebel, cu barba orientală, domol în chip măreț. Însă nota specifică a figurii lui erau ochii – bruni, languroși, apropiați, ca și foarte depărtați, plini de dolentă bunătate și lumină la pragul unor vistierii sufletești pe care le iubeai dintr-o dată...”.

,,În vizită, își amintește Constanța Marino-Moscu, Ibrăileanu se așeza timid, stînjenit, politicos, pe jumătate de scaun și, sprijinindu-și coatele de brățare, făcea din mîini o troiță pe care și-o lipea de piept, sub bărbia hirsută”.

G. Călinescu și-l închipuia ,,cu o fantastică barbă albă pe o față de os lustruit, care-i dădea un chip de budist ori de înțelept de halima, atît de mult intelectualitatea i se îmbina cu impresia ascetică. Niciodată figura unui om n-a fost mai ireală”. În legătură cu fobiile lui Ibrăileanu, care-l făceau să se dezinfecteze cu spirt ori de cîte ori era nevoit să dea mîna cu cineva, sau să treacă partea cartonată a țigării prin flacăra chibritului, circulau multe legende. Una spune că, simțindu-se cam slăbit, i s-au recomandat 30 de injecții cu un întăritor. Injecțiile le făcea o doctoriță. Dar, la ultima, Ibrăileanu s-a speriat: ,,Dacă tocmai ultima s-ar putea să-mi fie fatală? Dacă laboranta a pus în fiolă, în loc de cocodilat, cianură de potasiu?...”.

Cît privește mult-discutata origine armenească a lui Garabet Ibrăileanu, se cunosc puține elemente, pentru simplul motiv pentru că scriitorul a făcut eforturi să le ascundă. (La fel ca alți scriitori, precum Arghezi sau G. Călinescu.) Ce se știe e că părinții săi erau români de origine țărănească, trecuți oleacă prin școli. Poate strămoșii, cine știe?... Și că mentorul ,,Vieții Românești” semna doar cu inițiala numelui de botez.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Castelul Peliºor – cuibul de liniºte de la Sinaia

În parcul Castelului Peleș din Sinaia, pe partea stîngă a drumului ce duce spre castel, o alee pitorească ne duce prin pădure spre Pelișor – ,,Peleșul cel mic”, ce din anul 1903 a servit ca reședință de vară pentru principii moștenitori, Ferdinand și Maria.

În Actul inaugural al castelului stă scris: ,,Noi, Carol I, rege al României, clădit-am această casă alăturea de falnicul Castel Peleş pentru iubiţii noştri nepoţi. Sfinţită de biserică spre a aduce binecuvîntarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României, cu Maria, principesă, primit-am această nouă clădire, cu inima recunoscătoare şi plină de dragoste. Intrat-am cu ai noştri copii, Ferdinand tînăr, prinț Carol, Elisaveta şi Maria, în anul mîntuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. Dat-i-am nume, Pelişor”.

Castelul Pelișor a fost deschis publicului vizitator în februarie 1993. Muzeul, cu o valoare inestimabilă, ce cuprinde o valență istorică, o alta memorialistică și una artistică, constituie o importantă componentă a zestrei culturale a poporului român. Acest edificiu este parte integrantă a vastului ansamblu arhitectonic creat de regele Carol I pe valea pîrîului Peleș, într-o perioadă ce se suprapune practic întregii sale vieți trăită în România. În paralel cu Castelul Peleș, au fost construite în apropiere Casa Cavalerilor, Economatul, Casa Corpului de Gardă, Casa Arhitecților, Casa Grădinii, iar mai tîrziu, între 1899 și 1902, Castelul Pelișor, un dar oferit de regele Carol I principilor moştenitori.

Arhitectul-șef al castelului, Karel Liman, respecta cerințele comanditarului pentru arhitectura exterioară, cu elemente ,,Fachwerk”, adaugînd, însă, și elemente românești, ce dau clădirii o notă veselă: cele două turnuri acoperite cu olane de gresie colorată, aidoma turlelor de biserici din Bucovina.

În ceea ce privește arhitectura interioară, K. Liman a folosit, fără îndoială la cererea principesei Maria, alături de elemente de ,,Art Nouveau”, elemente românești: ocnițe specifice Văii Prahovei, divizarea

spațiului prin folosirea elementelor brâncovenești, amplificarea functionalității prin compartimentarea spațiului în plan orizontal. Căci, prin treptata înțelegere a naturii poporului român, cu care a ajuns să se identifice ca nici un alt personaj regal, Maria a înțeles necesitatea cuprinderii funcției ,,naționale” în reședința regală.

Decorația interioară, concepută de Maria în diverse perioade (1902 – 1903 și 1925 – 1928), ilustra crezul ei în materie de frumos. În testamentul moral adresat ,,Țării și Poporului român”, Regina mărturisea: ,,Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”. Cutezătoarele demersuri artistice ale Mariei nu au avut, ca la Carol I, pretenții civilizatoare sau de exemplaritate; ele au fost manifestarea spiritului său nonconformist, deschis către nou, doritor de libertate.

Ca şi Palatul Cotroceni, Pelișorul va cunoaște mai multe etape ale decorației, ce vor ilustra evoluția sentimentelor și a gustului reginei Maria. De la ,,cuiburile aurite”, unde prințesa moștenitoare, rănită de lumea reală, se putea refugia pentru a visa departe

Dosare secrete ale Istoriei (116)

Misterul Kennedy (28)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

După o nouă confruntare cu martorii – tot atît de zdrobitoare ca şi prima –, căpitanul Fritz semnează o reclamaţie prin care Oswald e acuzat de omorîrea agentului Tippit. E trecut de orele 19. Şi încă nu s-a pus problema asasinării preşedintelui.

Pe la orele 19,40 are loc a treia confruntare. La cartierul general al poliţiei au fost aduşi martori care au asistat la atentat. Printre ei se află şi Howard L. Brennan. Brennan îl recunoaşte pe Oswald „ca fiind individul care seamănă cel mai bine cu cel pe care-l văzuse el la fereastră”. Dar declară că este „incapabil să-l identifice în mod categoric”. Trebuie să precizăm că Brennan suferă de o miopie destul de accentuată. Declaraţiile pe care le-a făcut el poliţiei în urma atentatului indică numai o siluetă. Se pare că, din această cauză, Brennan nu s-a simţit în măsură să procedeze la o recunoaştere categorică.

Oswald nu pare cîtuşi de puţin impresionat. Persistă în sistemul său elementar: neagă, neagă fără încetare. La orele 23,26, căpitanul Fritz semnează o nouă reclamaţie: de rîndul acesta, Oswald este acuzat de asasinarea preşedintelui Kennedy.

Se face noaptea tîrziu. Localul poliţiei mişună de ziarişti. Printre ei s-a strecurat şi un personaj ciudat,

un proprietar al unor localuri de noapte din Dallas, un oarecare Jack Rubinstein zis Jack Ruby. Un personaj nu prea onorabil Ruby ăsta. Crescut în cartierele rău famate din Chicago, el a frecventat, încă din adolescenţă, cercurile gangsterilor. Mai tîrziu – după cum notează rapoartele poliţiei – „a trăit din expediente”. A încercat să vîndă nişte busturi ale preşedintelui Roosevelt. A avut şi o exclusivitate pentru un afiş reprezentând un drapel american şi avînd inscripţia „Amintiţi-vă de Pearl Harbor”. Se pare că descoperise calea spre bunăstare deschizînd succesiv la Dallas două cabarete: „Carousel Club” şi „Vegas Club”. În momentul cînd s-a produs asasinatul avea datorii mari la fratele său Earl şi la prietenul său Ralph Paul. Avea impozite neplătite în sumă de 44.000 de dolari. Cu toate acestea, era în foarte bune raporturi cu poliţia din Dallas. În ciuda comentariilor încîlcite ale raportului Warren, prieteniile lui Ruby cu poliţia sînt dovedite din plin. Însăşi Comisia Warren recunoaşte că „Ruby avea în cadrul poliţiei mult mai mulţi prieteni decît un cetăţean obişnuita Personalul din localurile lui Ruby primise ordin – o dată pentru totdeauna – să servească gratuit băuturi alcoolice tuturor poliţiştilor care se prezintă. Joseph R. Cavaenaro, directorul hotelului „Cheraton Hilton” din Dallas, a declarat că Ruby „îi cunoştea pe toţi poliţiştii din oraş, şi pe unii dintre ei chiar foarte bine”. Cavaenaro şi Ruby erau prieteni intimi. Johnny Cola a declarat că a fost prieten cu Ruby ani în şir, „numărîndu-se printre intimii lui”; el a precizat că Ruby „cunoştea majoritatea

de cruda realitate, pînă la epurarea severă a liniilor, la geometrismul Modern Style-ului sau la includerea în stilul personal a elementelor de artă românească, expresie artistică a identificării Reginei cu durerile și bucuriile neamului românesc. Aceasta este replica pe care ,,Regina tuturor românilor” a dat-o, peste ani, regelui Carol I și germanității sale nezdruncinate. Castelul Pelișor dezvăluie, prin decorația sa interioară, personalitatea romantică, misterioasă, îndrăzneață, promotoare a unei arte noi și insolite a reginei Maria. Dacă arhitectura exterioară a castelului păstrează elemente ale neo-renașterii germane, arhitectura și decorațiunile interioare poartă amprenta Reginei Maria: o combinație rafinată a stilului Art Nouveau (stilul la modă la începutul de Secol XX), cu elemente de stil byzantin, motive celtice și româneşti. Interioare luminoase, primitoare, vitralii, decorațiuni cu marmură, arcade cu coloane aurite. Camera de Aur este un unicat: pereții din stuc aurit poartă frunze de ciulini, element drag reginei întrucît era emblema orașului Nancy, capitala Art-Nouveau-lui, dar și legat de Scoția natală. Mobilierul decorat cu elemente celtice și byzantine este pus în valoare și de luminatorul cu forma unei cruci celtice pe plafon. Tot în această cameră se găsește și manuscrisul realizat de Maria pe pergament și oferit în dar lui Ferdinand (1906). În Dormitorul de aur, mobilierul sculptat în lemn de tei aurit este realizat în Atelierele de Arte și Meserii de la Sinaia (o școală înființată de rege), după planurile și desenele reginei. Alte camere importante sînt: biroul regelui Ferdinand, biroul reginei Maria, holul de onoare, capela.

La Pelișor au crescut Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Mărioara (viitoarea regină a Iugoslaviei), Elisabeta (viitoarea regină a Greciei) și Nicolae. După anul 1948, castelul a fost preluat de statul român, devenind Casa de creaţie a scriitorilor, compozitorilor şi artiştilor plastici din România și a fost redeschis publicului începînd cu 1993. Castelul Pelişor este singurul muzeu Art Nouveau din România. Este, în esență, meritul Reginei Maria care și-a asumat acest stil nou la vremea respectivă, dar reprezentativ pentru personalitatea sa nonconformistă, romantică, misterioasă și spectaculoasă.

poliţiştilor din Dallas, cel puţin atît de bine încît să stea la taifas cu ei”. William O’Donnell îl cunoştea pe Ruby de şaisprezece ani; lucra pentru el la „Carousel”. Potrivit lui, Ruby era „în termeni buni cu aproximativ 700 de poliţişti din cei 1.200 cît număra oraşul”... Şi s-ar mai putea cita un număr impresionant de mărturii – toate în acelaşi sens.

Ce caută Ruby în localurile poliţiei în timp ce Oswald este interogat? El însuşi a explicat că fusese puternic impresionat de vestea morţii preşedintelui. Cert este că el a manifestat faţă de persoanele cu care s-a întîlnit în ziua aceea o profundă durere. S-a dus şi la sinagogă atunci cînd a auzit că se celebra acolo o slujbă în memoria preşedintelui. A dat mai multe telefoane şi interlocutorilor săi li s-a părut că era foarte impresionat; în această stare de spirit venise – a explicat el – la poliţie să mai afle „noutăţi”.

Spre dimineaţă, în jurul orei două, Oswald a fost dus în celula lui, la etajul patru. S-a întins pe pat, avînd la dispoziţie cîteva ceasuri de odihnă.

Pe la orele 1,30, Ruby a părăsit sediul poliţiei ca să se ducă la postul de radio K.L.I.F., unde a ajuns la 1,45. S-a amestecat printre ziarişti, le-a împărţit sandviciuri şi sticle cu apă minerală. Unuia dintre funcţionari i-a strecurat un bilet de intrare la „Carousel”. Altuia i-a declarat că şi-a închis cabaretele şi că din cauza asta pierde între 1.200 şi 1.500 de dolari. Dar că nu regretă deloc. Funcţionarul – un oarecare Mc Curdy – va declara că Ruby i se păruse cam palid şi că „în timp ce vorbea îşi ţinea privirile aţintite spre pămînt”. (va urma)

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

P.C.R. - 100 DE ANI DE ISTORIE (3)

Motto: ,,O mie de cîntece Partidului. E o primăvară cum nu s-a mai pomenit” (Ioan Alexandru, ,,Manifest la aniversarea Partidului”)

Incertitudini

Demisia guvernului liberal și înlocuirea lui cu cabinetul generalului Văitoianu, la 27 septembrie 1919, nu aduce ameliorări în ceea ce privește atitudinea guvernanților față de mișcarea muncitorească. În atare condiții, ținînd cont de apropierea alegerilor parlamentare, social-democrații și-au propus un congres extraordinar, pentru a stabili modalitatea de participare la alegeri. Astfel, la București, pe 13 noiembrie 1919, în prezența a 165 de delegați din România veche, Transilvania, Banat și Bucovina, reprezentînd aproape 150.000 de muncitori organizați, își deschide lucrările acest congres.

Pentru că scriam în numărul trecut despre unele erori săvîrșite de Partidul Social-Democrat în implementarea politicii sale în rîndul maselor muncitorești, o astfel de eroare în strategia și tactica politică s-a petrecut la congresul din noiembrie 1919. Alarmați de condițiile de desfășurare a viitoarelor alegeri, socialiștii au adoptat o hotărîre imatură, ilogică și complet neproductivă – aceea de se abține de la alegeri. Într-un mod prostesc s-a hotărît prezentarea candidaților Partidului Socialist în ziua de 1 noiembrie 1919, la președinții tribunalelor unde s-au înscris și unde vor depune o declarație în care vor scrie că ,,neputîndu-se solidariza cu alegerile ilegale, își vor retrage candidatura”. Pentru candidații care domiciliază în alte localități s-a hotărît retragerea candidaturii prin transmiterea urgentă de telegrame și de scrisori recomandate pe adresa președinților de tribunale.

În naivitatea lor politică socialiștii credeau că, abținîndu-se de la vot, vor da o lovitură puternică liberalilor, demonstrînd poporului cît de... exigenți sînt!

Dar, lovitura s-a întors ca un bumerang împotriva lor, pe două direcții: în urma abținerii socialiștilor de la alegeri, liberalii au obținut cele mai multe voturi (1.864.444); au nesocotit voința poporului (cei care ar fi vrut să voteze candidații Partidului Socialist), fără să-l întrebe au ,,ordonat” boicotarea acestor alegeri. Și, pentru ca degringolada să fie mai devastatoare, deși se abțin de la alegeri, socialiștii obțin 7 mandate (Gh. Cristescu, I.Moscovici, Toma Dragu, Al. Oprescu, G.Grigorovici, I.Sion și Al. Dunăreanu), organizațiile socialiste obținînd un număr apreciabil de voturi: 271.727, locul 4 după Partidul liberal, Partidul Țărănesc, Partidul naționalist și Partidul conservator-progresist.

Explicația referitoare la alegerea surpriză a celor 7 deputați socialiști, din moment ce partidul își retrăsese candidații de la alegeri, se susține în primul rînd prin aceea

că buletinele de vot din unele circumscripții electorale fuseseră tipărite anterior anunțului Partidului Socialist de a nu participa la vot, așa încît numele inițiale au rămas pe liste. În al doilea rînd, în dorința de a avea reprezentanți în Parlament, pentru a le apăra interesele, mulți alegători au ignorat decizia de la vîrf a partidului și s-au prezentat la urne. Mai poate fi sugerată și a treia cale, aceea că mulți alegători care aveau în plan să voteze cu socialiștii nici nu auziseră de acea ,,interdicție” de la centru. Acest exemplu pune în lumină efectele negative ale încercării de a te alia cu cine nu trebuie (Liga poporului și conservatorii naționaliști), precum și executarea unor directive emanate pe plan internațional cum a fost ,,Internaționala” (I, II și III) – uniuni ale muncitorilor, ale partidelor socialiste, apoi comuniste (COMINTERN) – care au generat confuzii, neținînduse seama de particularitățile fiecărei țări în aplicarea unor legi generale. Ca să adaptăm exemplul la situația actuală a României prin prisma aderării la Uniunea Europeană, ne întîlnim și aici cu hotărîri de la forurile conducătoare ale UE, devenite obligatorii pentru România, care, fie ne pun într-o situație de inferioritate față de alte țări cu statut asemănător, fie ne creează suspiciuni, așa cum se întîmplă cu hotărîrea Comisiei Europene de a consuma mîncare din viermi de făină și alte gîngănii, sau de ordin moral – impunerea normelor de viață ale comunității europene LGBT!

Guvernele și poporul

Ministerului Muncii, dreptul la grevă, impozitul progresiv pe venit, aprovizionarea populației, legea chiriilor și, cea mai așteptată, desființarea jandarmeriei.

Alexandru VaidaVoievod, întîiul prim-ministru al României Mari

În prima jumătate a Secolului al XX-lea, după așezarea apelor, ca urmare a încheierii primului război mondial, popoarele lumii se trezeau la viață, aceasta însemnînd și schimbări radicale în societățile respective, procese inițiate, în principal, de clasa muncitoare și de țărănime (acolo unde era mai bine organizată), aceste pături sociale fiind interesate de îmbunătățirea muncii și vieții lor. Mulți dintre oameni preconizau acest demers prin înființarea sau afilierea la unele formațiuni politice de sorginte mai mult sau mai puțin socialistă. Presa vremii consemna existența acestor partide sau organizații în țări ca: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Armenia, Polonia, Germania, Austria, Ungaria, Belgia, Iugoslavia, Olanda, Spania, Mexic, Brazilia, Argentina, Italia, Grecia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Australia, Elveția, Luxemburg, Franța, Portugalia, Cehoslovacia, Japonia, Coreea, Anglia (4 organizații), SUA (4 organizații). Între 1 decembrie 1919 și 13 martie 1920 la guvernare s-a aflat un guvern născut din Blocul Parlamentar, ca primministru fiind desemnat Alexandru Vaida-Voievod. Deși a dominat scena politică doar trei luni și jumătate, acest guvern și-a propus cîteva reforme care erau pe placul socialiștilor, aceștia căutînd să sprijine adoptarea unor legi cu impact direct asupra maselor: regimul de muncă de 8 ore, protecția muncii, a mamei și a copilului, învățămîntul profesional, reforma agrară, crearea

A fost o scurtă perioadă în care Puterea de la București arată că se pliază pe o parte din programele organizațiilor muncitorești și sindicale, dînd speranțe clasei muncitoare și Partidului Socialist că societatea românească va cunoaște transformări democratice. Dacă amintim numele unor miniștri din acest guvern, probabil că speranțele aveau o acoperire reală. Iată-le: Ioan Cantacuzino, Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Ștefan Cicio Pop, Octavian Goga, Ion Mihalache, Dr. Nicolae Lupu. Tocmai aprobarea de către Parlament a unor astfel de legi cu vădite deschideri democratice a grăbit actul final al activității Parlamentului și a guvernului Blocului Parlamentar. Vîrfurile reacționare ale burgheziei și moșierimii nu puteu admite întinderea corzii prea mult, astfel că, la 14 martie 1919, regele a cerut demisia guvernului. Guvernul Alexandru Averescu, cel care a urmat la conducerea țării, a dezlănțuit o contraofensivă împotriva oricăror manifestări din partea maselor, încercînd stoparea avîntului revoluționar ce se manifestă tot mai vizibil. Comentînd acest avînt revoluționar, omul politic Constantin Argetoianu (ministru de Interne în acest guvern), scria în ,,Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri”: ,,Zilnic enorme cortegii de muncitori și muncitoare cutreieră străzile, ulițele Bucureștiului, cîntînd litanii bolșevice și fîlfîind steaguri roșii, tocmai ca în Rusia lui Lenin. (...) Au fost zile în care manifestația, pașnică de altminteri, se întindea pe toată Calea Victoriei: capul ei la șosea și coada la Poștă. (...) Toată lumea era speriată. (...) În desfășurarea mișcării bolșevice din ianuarie și februarie 1920, el (Dr. N.Lupu – n.a.) nu poartă decît vina de a nu se fi opus dezordinei în calitatea sa de ministru de Interne și de a nu fi pus zăgazul necesar unor popriri care au amenințat la un moment dat statul pînă la temelia lui”. Guvernul Averescu a mobilizat Armata contra mișcării muncitorești, a adoptat măsura de interzicere a grevelor în întreprinderile și instituțiile publice, precum și într-un număr de întreprinderi de ,,interes public”. Economistul Virgil Madgearu (cel ce avea să fie asasinat de legionari în 1940), în discursul său din Cameră, din 9 decembrie 1921, demască în mod public politica de forță a guvernului averescan, declarînd fără menajamente: ,,Care a fost metoda pe care ați aplicat-o dumneavoastră în toată politica muncitorească dacă nu terorizarea, arestările, Jilava și Văcărești?”. De altfel, Constantin Argetoianu declara, cam în același context: ,,Lupta contra comuniștilor a fost principala mea preocupare la ministerul de Interne între anii 1920-1921”. Față de guvernarea antimuncitorească a guvernului Averescu mai multe personalități ale vremii și-au ridicat vocile în apărarea principiilor de luptă ale muncitorimii românești dintre care amintim pe: N.D.Cocea, dr. N.Lupu, N.Iorga, dr. C.I.Parhon, Octav Băncilă. Iată cum aprecia Nicolae Iorga situația creată, în publicația ,,Neamul românesc”, pe care a înființat-o și a condus-o mai mult de 30 de ani, în numărul din 19 octombrie 1920: ,,Cererile însăși necesită a fi cercetate. Și, cercetîndule, ajungi la o încheiere care, fără a legaliza procedura sindicatelor, îi dă acea sancțiune morală care nu depinde de consecințele unui act ci de principiile lui. Într-un cuvînt, se cere domnilor Trancu, Averescu, Argetoianu și ceilalți să revină asupra unor politici de abuzuri, să intre ei în lege și, pe lîngă aceasta, să realizeze măcar o parte din făgăduielile pe care de atîtea ori înșiși domniile-lor le-au făcut, știindu-le firești”.

Marele Congres

După mai multe încercări de coagulare a forțelor naționale într-un singur partid revoluționar, după cîteva bîjbîieli organizatorice și neînțelegeri în aplicarea unor

Membrii guvernului Averescu în ziua învestirii. De la stînga la dreapta: Fotin Enescu (profil), Alexandru Averescu, Constantin Sărăţeanu, general Ioan Culcer (parţial în spate), Constantin Argetoianu, general Constantin Iancovescu (cu spatele) şi Matei B. Cantacuzino

Mandat de împuternicire a delegațiilor la Congres

principii unitare, după învingerea multor piedici puse de guvernanți, apropierea lunii mai 1921 aducea și ziua mult visată de socialiștii și social-democrații români din toate provinciile României Mari – desfășurarea Congresului de unificare a organizațiilor socialiste din România, de transformare a Partidului Socialist în Partid Comunist.

Presa muncitorească, în frunte cu ziarul ,,Socialismul”, a desfășurat o activitate susținută, făcînd cunoscute punctele principale ale congresului, publicînd și măsuri organizatorice, toate pliate pe cunoașterea concretă a sistemului de punere în scenă a unui asemenea eveniment la nivel național și de o importanță majoră pentru viitor. Printr-o muncă bine organizată s-a stabilit reprezentarea numerică a delegaților la congres, ținînduse cont de particularitățile din teren, acolo unde aceștia erau împiedicați să plece din localitate, în cazul celor arestați în lunile premergătoare începerii lucrărilor congresului (Leonte Filipescu, Elena Filipovici, Pandele Becheanu, Gheorghe Vasilescu, Gheorghe Zaharia) Stabilit pentru zilele de 8, 9, 10 și 11 mai (urmat de congresul sindicatelor: 12, 13 și 14 mai), Congresul era gata să nu mai fie organizat întrucît apăruseră idei care propuneau amînarea lui, pe motiv că nu este pregătit în toate componentele. O altă cauză care a creat emoții și controverse a fost desemnarea localității în care aveau să se desfășoare ședințele în cele 4 zile de dezbateri, deoarece autoritățile bucureștene nu dăduseră aprobarea pentru deschiderea sediului din strada Sf. Ionică, sigilat de autorități încă de la greva generală din octombrie 1920. Pînă la urmă s-a hotărît ca dezbaterile congresului să aibă loc în sălile redacției ziarului ,,Socialismul” din strada Academiei, din București. Întrucît în acest material nu vrem să troneze statistica, ci să urmărim, în principiu, idei, programe, nivelul dezbaterilor, controverse, erori, să notăm doar că la congres au participat delegați din 27 de secții ale Partidului Socialist din țară, plus membrii unor entități de la nivelul central al partidului și delegați de la diferite organizații muncitorești.

După atîta așteptare un curent unionist străbătea țara de la un capăt la altul, nenumărate dovezi demonstrau încrederea cu care era așteptat evenimentul. În acest context, ziarul ,,Lumina” (,,Vilagossag”) din Brașov, remarcînd necesitatea unificării organizatorice a mișcării socialiste și sindicale la nivel național, încheia astfel articolul intitulat semnificativ ,,Congresul“, din 4 mai 1921: ,,Să mergem la congres și să întindem mîna noastră frățească muncitorilor din vechea Românie. Să le spunem lor sincer: «Fraților! (...) Acum am venit să ne cunoaștem, să unim organizațiile noastre, să le facem puternice împotriva capitalismului, pentru făurirea unei societăți noi, mai frumoase!»”.

Dovedind cunoașterea realității și a necesității imediate în adoptarea unor măsuri concrete, congresul, în prima parte a desfășurării lucrărilor, a votat cîteva moțiuni importante: * pentru Internaționala Comunistă; * pentru pace, contra războiului; * pentru amnistie; * pentru cei închiși; * contra cenzurii și stării de asediu; * pentru cei loviți de grevă; * pentru proletariatul rus. Apropo

de moțiunea ,,pentru internaționala Comunistă” (a III-a), la care s-a afiliat noul partid, în timp ce îmbrățișau ideile COMINTERNULUI, intrînd tot mai mult sub pulpana lui Lenin, chiar în darea de seamă a Raportului moral de la congres, Gh. Cristescu blama Internaționala anterioară (a II-a), arătînd cu mînie proletară: ,,Internaționala a II-a n-a corespuns menirii sale, călcînd în picioare principiile socialiste, înșelînd proleteriatul și punîndu-se în slujba burgheziei”, specificînd că Partidul Socialist din România s-a aflat în rîndul partidelor care au părăsit printre cele dintîi Internaționala a II-a. Păcat că Gh. Cristescu s-a retras din activitatea militantă în 1936, altfel ar fi avut motive să demonteze și activitatea Internaționalei a III-a...

La discuții, Raportul Comitetului Executiv, al cărui secretar a fost Ilie Moscovici, a fost făcut praf de către vorbitori, aceștia dezavuînd multe poziții de pe scena politică românească adoptate în timpul din urmă. Iată cîteva lacune: inconsecvență, lipsă de inițiativă, pregătirea insuficientă a grevei generale din 1920, pasivitate față de lupta țărănimii, neevidențierea activității deputaților socialiști etc. Supus la vot, Raportul a fost aprobat, totuși, cu 32 de voturi pro, 27 contra și 3 abțineri.

Ziua a 3-a – lucrările congresului s-au desfășurat în str. Sf. Ionică nr. 12, întrucît, ca urmare a presiunilor repetate la ministerul de Interne, s-a obținut permisiunea continuării aici a desfășurării lucrărilor acestui for politic.

Chiar în timpul dezbaterilor pe tema afilierii la Internaționala a III-a, în cuvîntul unor delegați mai bine documentați din punct de vedere politic au fost relevate exagerările Internaționalei Comuniste (așa cum arătam mai sus), expuse limpede și de T.Iordăchescu: ,,Înțelegem centralismul, însă aplicarea tezelor să fie lăsată în sarcina noastră, care ne cunoaștem. (...) Lupta împotriva burgheziei o vom da fără rezerve. Vrem însă ca deciziunile să aparțină Comitetului Executiv, el fiind autoritatea supremă din țara respectivă”. Un alt delegat, M.Cruceanu, și-a manifestat neîncrederea în Internațională, adresînd congresului întrebări pragmatice: ,,Trebuie oare ca noi, odată afiliați, să începem înfăptuirea unor lucruri peste puterile noastre? Dar în condițiile de afiliere nu se spune că toate forțele noastre vor trebui aprobate de Internaționala Comunistă și se poate ca oamenii care s-au jertfit pentru revoluție să vrea răul tovarășilor lor?”.

cont de majoritate, congresul din mai 1921 a statuat nașterea Partidului Comunist din România, definiție dată de afilierea la Internaționala a III-a Comunistă, deși s-ar putea comenta și dintr-un alt unghi această transformare, punînd în balanța dreptății Programul și Statutul noului (vechiului) partid.

Astfel, cum întreaga istorie a PCR a fost marcată de mai multe devieri, care au generat confuzii în interpretarea unor cazuri punctuale, și la acest congres s-a manifestat o asemenea frondă. Delegatul Eugen Rozvan a anunțat că: ,,din moment ce centriștii au votat contra Internaționalei a III-a, ei nu mai pot fi primiți în partid și deci trebuie să plece!”. În replică, delegatul de la Brașov, Carol Bartha, a arătat că ,,este o crimă ce se face aici cînd ni se spune că trebuie să plecăm din partid. Noi nu vom pleca, vom sta aici și vom lupta. Dați-ne afară dacă credeți că faceți bine”. O opinie realistă, cu substract democratic, a avut T. Iordăchescu, spunînd: ,,Eu personal rămîn în partid, convins că sînt marxist și apăr cu sinceritate comunismul. Deosebirea de vedere, deși e importantă, nu atacă principiile. Eu vreau să nu se facă greșeli și voi beneficia de libertatea de discuție și critică în acest scop”. O altă dezbatere ,,contondentă” s-a produs după prezentarea Raportului și a moțiunii în problema agrară, documente ce întăreau proprietatea privată asupra pămîntului prin definiții precum: ,,Se lasă și se

Ecoul în presa comunistă din străinătate privind lucrările Congresului

După dezbateri aprinse și contradictorii (era greu de adus la același numitor comun percepțiile politice ale delegaților din vechea Românie și a celor din teritoriile intrate în România Mare odată cu Unirea de la 1 Decembrie 1918), în seara zilei de 11 mai s-a trecut la vot. Pentru afilierea necondiționată la Internaționala a III-a s-au pronunțat 428 de delegați, pentru afilierea cu rezerve – 111, iar 2 voturi au fost informative. Ținînd

Manifest al secției Buzău a partidului, cu prilejul zilei de 1 mai 1921

dă fiecăruia atît pămînt cît poate el și familia lui să-l muncească fără a întrebuința muncitori salariați”. Însuși Gh. Cristescu, președintele în funcție al partidului, a demonstrat ruptura dintre muncitorime și țărănime (în viziunea partidului), arătînd că: ,,Programul practic al chestiei agrare este un program oportunist, cu care, prezentîndu-ne Internaționalei a III-a, vom fi respinși”. Alt delegat, E.Koblos, a pus și mai abitir paie pe foc, arătînd că ,,Partidul comunist nu poate face propagandă pentru proprietatea individuală. Partidul comunist forma sau enunța programul de realizare imediată a unora din cerințele țărănimii, pentru ca aceasta ar însemna o abatere de la principiile Internaționalei”

După cum se poate constata, țăranul român a cunoscut încă de la începutul afirmării PCR un tratament incorect din partea partidului, culminînd cu eroarea politică de colectivizare forțată a agriculturii...

Tocmai în momentul acestor dezbateri în sală au intrat autoritățile civile și militare, arestînd pe toți delegații care au votat afilierea fără rezerve, sub învinuirea de ,,complot împotriva siguranței statului”. Arestații au fost transportați la Jilava și Văcărești, după care au urmat arestări și în țară, în total 271 de persoane întrun proces politic al comuniștilor, denumit procesul din ,,Dealul Spirii”. La redacția ziarului ,,Socialismul” au fost confiscate documentele congresului și materialele redacției. Din această cauză mai multe documente elaborate, rezoluții și alte materiale au rămas nedezbătute. Istoria PCR din anii interbelici va fi umbrită de cîteva poziții și hotărîri politice total neinspirate, reflectînd îndoctrinarea liderilor partidului cu linia bolșevică a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în special cele privind minoritățile naționale.

Despre toate acestea și despre evoluția PCR pînă la dispariție, în ultimul episod de săptămîna viitoare. (va urma)

GEO CIOLCAN

Tokyo pregătea atacul la Pearl Harbor în timpul negocirilor de pace (1)

Discuțiile americano-japoneze privind normalizarea relațiilor bilaterale au început la Washington la 16 aprilie 1941, la scurt timp după sosirea noului ambasador japonez în Statele Unite, amiralul Kichisaburō Nomura. Oficialul, care anterior a servit în Statele Unite ca atașat naval la Ambasada Japoniei, îl cunoștea personal pe președintele Roosevelt și era considerat un „susținător al politicii de reconciliere și concesii”. În primăvara anului 1941, pozițiile partidelor s-au redus la următoarele aspecte:

În memorandumul din 16 aprilie al secretarului de stat american Cordell Hull, guvernul SUA a propus patru puncte de discuție ca bază pentru acordul japonez-american: respectarea integrității teritoriale și suveranității fiecărei națiuni; sprijin pentru principiul non-interferenței în treburile interne ale altor țări; menținerea principiului egalității, inclusiv al egalității de șanse pentru comerț; nerespectarea statu quo-ului în Pacific, cu excepția cazului în care statu quo-ul poate fi schimbat prin mijloace pașnice. În același timp, în schimbul retragerii trupelor japoneze din China și formării unui singur guvern, oficialii SUA nu au exclus posibilitatea recunoașterii statului marionetă Manchiukuo, creat de japonezi pe teritoriul pe care l-au capturat în 1931-1932. Japonezii, la rîndul lor, au sugerat ca Statele Unite să recunoască Manchiukuo, să refuze sprijinirea guvernului lui Chiang Kai-shek, să acorde Japoniei drepturi nelimitate de a primi materiile prime militare-strategice de care are nevoie în sud-vestul Pacificului și să împiedice americanii să consolideze Filipine.

După cum se poate vedea din condițiile enunțate de părți, guvernul SUA, căutînd un compromis cu Japonia, și-a continuat politica de relaxare în Extremul Orient. Guvernul american le-a arătat clar japonezilor că, în anumite condiții, Statele Unite ar putea sprijini Japonia în cazul războiului cu URSS. Pentru aceasta, guvernului japonez i s-a cerut să își reconsidere relațiile cu Germania și să se retragă din Pactul tripartit. La Washington și Londra, Pactul tripartit al Germaniei, Japoniei și Italiei a fost considerat îndreptat nu numai împotriva URSS, ci și împotriva Statelor Unite și Marii Britanii. Dorința Statelor Unite de a face compromisuri cu Japonia s-a explicat prin implicarea tot mai mare a americanilor în războiul din Europa. Acolo evenimentele s-au dezvoltat în așa fel încît mai devreme sau mai tîrziu americanii au trebuit să intervină în lupta cu Germania. Roosevelt, într-o scrisoare adresată poporului american în 27 mai 1941, a declarat că naziștii, „după cucerirea Americii Latine, intenționează să sufoce în continuare SUA și dominația Canadei”.

Președintele SUA și-a dat seama că relațiile tensionate cu Japonia și pericolul unui conflict armat cu acest stat erau caracterizate de faptul că flota SUA nu ar putea să-și folosească toate forțele împotriva Germaniei în Atlantic, o parte semnificativă a acesteia fiind retinuță pe teatrul de operații din Pacific. Acest lucru a fost înțeles și la Tokyo. Căutînd să convingă Statele Unite să facă alte concesii și experimentînd presiuni serioase din partea Germaniei, guvernul japonez a decis să-și apere ferm pozițiile în cadrul negocierilor de la Washington. Oficialii de la Tokyo au

declarat că „Pactul tripartit este un acord defensiv” și nu intenționează să îl abandoneze sub nici o formă. Așa cum a scris Hull în memoriile sale, conform prevederilor proiectului japonez, ,,un fel de stat comun japonezamerican a fost în esență înființat pe întreaga regiune a Oceanului Pacific, iar dominația Japoniei s-a extins asupra acelei părți din care beneficiau 9/10 din populație și 9/10 din bogăția regiunii. Drepturile și interesele altor țări au fost aproape complet ignorate”. Hull credea că „există puține speranțe pentru acest proiect”.

Roosevelt, fără să își pună speranțele într-un rezultat favorabil al negocierilor cu japonezii, a încercat să întîrzie începerea războiului japonez-american.

Stabilirea controlului militar japonez asupra Indochinei și impunerea de sancțiuni economice de către Statele Unite împotriva Japoniei a indicat faptul că nu există perspective pentru acorduri privind divizarea sferelor de influență în Asia de Est și Pacific, în primul rînd în China. Japonia a revendicat o poziție dominantă completă în această parte a lumii, iar Statele Unite nu au vrut să o accepte.

La 6 septembrie 1941, la Conferința imperială, conducerea politico-militară de top din Japonia a decis să intre în război cu Statele Unite, Marea Britanie și Olanda, după ce a finalizat pregătirile pentru război pînă la sfîrșitul lunii octombrie. Cartierul general imperial a propus demararea ostilităților în prima decadă a lunii noiembrie. Pentru a induce în eroare guvernul SUA cu privire la adevăratele intenții ale Japoniei, s-a considerat recomandabil nu numai să nu se încheie negocierile de la Washington, ci și să se creeze impresia că guvernul japonez continuă să caute modalități de prevenire a războiului. În raportul șefului grupului de spionaj sovietic din Japonia, din 14 septembrie 1941, Richard Sorge nota că reprezentantul flotei și Toshio Shiratori (ambasadorul japonez în Italia – n.red.) i-au spus ambasadorului german în Japonia, Eugen Ott, că „negocierile cu Statele Unite sînt ultimul experiment care demonstrează oamenilor și marilor capitaliști că este imposibil să ajungem la o înțelegere cu America”. Deși „noile propuneri” dezvoltate pînă la începutul lunii noiembrie (opțiunea A și opțiunea B) prevedeau o oarecare atenuare a poziției japoneze cu privire la aspecte controversate și prevedeau chiar retragerea trupelor japoneze din China „la doi ani de la încheierea păcii”, și din nord-estul Chinei, Mongolia Interioară și Insulele Hainan „în 25 de ani”, de fapt, după cum a spus ministrul japonez de Externe Shigenori Togo la Conferința Imperială din 5 noiembrie, „posibilitatea de a ajunge la un acord în cadrul negocierilor este mică”. În același timp, el a subliniat că „Japonia are oportunități foarte limitate de manevră diplomatică”.

Asta, cel mai probabil, însemna faptul că cercurile militare japoneze au decis să lupte, iar diplomaților li s-a atribuit doar rolul mincinoșilor, a căror sarcină era să încerce să-i convingă pe partenerii de negociere de contrariul. La aceeași conferință imperială din 5 noiembrie, au fost luate următoarele decizii:

,,1. Începerea ostilităților la începutul lunii decembrie; armata și marina sînt pe deplin pregătite pentru operațiuni;

2. Negocierile cu Statele Unite trebuie efectuate în conformitate cu documentul atașat (opțiunea A și opțiunea B);

3. Consolidarea cooperării cu Germania și Italia;

4. Stabilirea unor legături strînse cu Thailanda, înainte de izbucnirea ostilităților.

Dacă negocierile cu Statele Unite au succes pînă la ora 00.00 din prima zi a lunii decembrie, acțiunile militare ar trebui amînate”.

Planul A stipula următoarele: Japonia acceptă principiul nediscriminării în comerțul internațional din Oceanul Pacific și din China,

dacă acest principiu este recunoscut în restul lumii; în ceea ce privește pactul tripartit, guvernul japonez este de acord să nu extindă sferele de „autoapărare” și dorește să evite răspîndirea războiului european în Oceanul Pacific; după încheierea păcii dintre Japonia și China, trupele japoneze vor rămîne timp de 25 de ani în nordul Chinei, la granița cu Mongolia și pe insula Hainan. Dacă americanii au respins Planul A, ar fi trebuit să propună Planul B, care era un modus vivendi. Japonia s-a angajat să se abțină de la o expansiune suplimentară în schimbul slăbirii restricțiilor SUA asupra comerțului cu aceasta.

Faptul că opțiunile A și B propuse de japonezi erau un „paravan” este dovedit de faptul că la 1 noiembrie, chiar înainte de Conferința Imperială, a fost emis „Ordinul nr. 1 pentru escadrila comună”, care spunea: „Marele Imperiu Japonez declară război Statelor Unite, Regatului Unit și Olandei. Decretul privind declarația de război va fi publicat în ziua X. Aduceți la cunoștința comandanților ziua Y (prin ordinul secret nr. 2 din 5 noiembrie ziua Y a fost stabilită pe 23 noiembrie, iar pe 8 noiembrie a fost stabilit ordinul secret nr. 3, care stipula faptul că Ziua X este pe 8 decembrie).

Colonelul Takushiro Hattori, ofițer superior al Statului Major General al armatei japoneze în ajunul și în anii războiului, a scris despre primul portavion care a atacat prin surprindere principalele forțe ale flotei SUA la bazele din insulele Hawaii. Scopul principal al grupului a fost avansarea în zona insulelor Tishima (Insulele Kuril – n. red.), și cu una sau două ore înainte de zori în ziua X, aflîndu-se în regiune la 110 mile nord de Oahu, cu forța a 400 de avioane pentru a demara un atac surpriză asupra aviației și a navelor din Pearl Harbor. Astfel, a mărturisit Hattori, „se poate presupune că la 5 noiembrie, la o ședință în prezența împăratului, s-a luat de fapt decizia de a începe un război”.

Comandamentul marinei japoneze nu și-a ascuns iritarea din cauza negocierilor japonezo-americane și a cerut demararea războiului. Șeful Statului Major Naval, amiralul Osami Nagano, a anunțat, la 1 noiembrie 1941, într-o ședință a consiliului de coordonare a guvernului, că, „dacă negocierile nu vor fi finalizate pînă la sfîrșitul lunii noiembrie, războiul ar trebui să înceapă imediat, altfel va fi prea tîrziu. Dacă Japonia nu angajează Anglia și America de data aceasta, va pierde pentru totdeauna ocazia de a face acest lucru și va fi forțată să se predea. Și, dimpotrivă, dacă decide să lupte imediat, acest lucru îi va garanta un succes foarte clar în etapa inițială a ostilităților, iar perspectivele suplimentare vor depinde în principal de puterea națională și de evenimentele din arena internațională. Dar, în același timp, din moment ce comandamentul naval este încrezător în strategia sa de interceptare a forțelor inamice sau ademenire a acestora într-o ambuscadă, consideră posibilă crearea unor poziții invulnerabile prin ocuparea punctelor strategice din zonele sudice ”.

(va urma)

D.A.

Ultim vacanþã la Techirghiol, cu Tudor Arghezi (1)

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea şi voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe acelaşi palier, în prima şi ultima vacanţă pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol.. Autorul „Cuvintelor potrivite” – despre care se spunea că era arţăgos cu prietenii şi „spurcat la gură” cu străinii – se naşte sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la Bucureşti, ca rod al convieţuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcţionar de bancă şi Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

De prima sa soție, Constanța Zissu, divorțează la un an de la căsătorie, iar Eliazar, născut la Paris, a rămas în custodia mamei. Cu a doua soție, Paraschiva, a avut doi copii, pe Iosif, alintat Baruțu, și pe Domnica, alintată Mitzura. Tudor Arghezi își iubea familia. O respecta, o proteja. Plecau în vacanță, la Mînăstirea Agapia, în Moldova, sau la Techirghiol, unde a nimerit în vila și la același etaj cu Ionel Teodoreanu și familia lui. S-au cunoscut și s-au împrietenit. Apoi, pînă să se stabilească în București Teodoreanu, au corespondat.

O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie printre cireșii înfloriți în mai, sau toamna în apusuri rubinii, acasă în grădina sa. Tudor Arghezi își numea locuința „așezămîntul Mărțișor”, situată în zona Mînăstirii Văcărești, pe un maidan plin cu gunoaie, bălării și imense grădini de zarzavaturi. Cine-l vizita deschidea portița de lemn încuiată ca la schit, știută doar de intimii casei, intra în ograda cu pomi scunzi și ierburi înalte, dădea de mulți cîini, capre și pisici, ca într-o adevărată gospodărie și ajungea undeva pe la mijloc unde se afla conacul.

sătul să tot strige din camera lui, deschide ușa. Zburlit și indignat, rămîne uluit în prag. Nu-i venea să creadă ce vede. Gogo, Afane, Mitzura și Baruțu erau pe paturi, ba pe sub paturi, rîdeau, cînd erau în balcon, cînd alergau prin cameră, făceau ca toate animalele, în jocul lor.

Doi scriitori, unul

în coasta altuia, pe-un palier

Cînd părăsea lumea de la „Mărțișor” bîntuită de război, sărăcie și moarte, autorul „Florilor de mucigai” pleca într-o stațiune balneară unde a fost văzut deseori mîncînd crenvurști cu hrean și bînd bere. Era un obicei al tuturor scriitorilor de atunci, în fiecare vară, ca să-şi poată scrie operele în tihna inspiraţiei sau să se odihnească departe de lumea cu destule tentaţii, ei închiriau camere prin stațiuni, la mare sau munte, eventual pe la mînăstirile din Moldova. Se întîmpla înainte de război, iar unul dintre locurile favorite de la malul mării era Techirghiolul. Într-un an, închiriază în același timp, la Techirghiol, și nimeresc ca vecini de etaj doi scriitori ce-și făcuseră imaginea unuia despre celălalt doar din păreri auzite și legende care circulau pe seama lor: Ionel Teodoreanu și Tudor Arghezi. Informat că pe același palier se învecinează cu familia Arghezi, vestea nu i-a picat bine lui Ionel Teodoreanu. S-a izolat într-o odaie ca să termine ultimul volum din romanul „La Medeleni”, iar soţia sa, Lily, avea grijă de gemeni. Îl admira ca poet, dar îi devenise antipatic ca om, în urma zvonurilor. Circula vorba că era tare arțăgos cu prietenii lui.

Văzuți din balconul camerei hotelului, membrii familiei Arghezi păreau toți mici și grași, cu mers greoi, înfierbîntați la față, pălăvrăgeau mult. Nu erau deloc romantici, iar copiii celor două familii n-aveau aceeași vîrstă și, cu siguranță, nu preferau aceleași jocuri, căci Gogo și Afane erau mult mai mari decît Mitzura și Baruțu. La o lună de vacanță, familiile învecinate se evitau civilizat. Plecau la plajă, la nămol, sau la plimbare, iar cînd se întorceau în hotel pășeau încet pe hol, ca nu cumva să se întîlnească unii cu ceilalți.

Tudor Arghezi a avut prietenii de lungă durată, s-au vizitat, au corespondat. Pe cei pe care i-a iubit, i-a integrat în marea lui familie. Se spunea că era tare „spurcat la gură” cu străinii și cu vecinii, mai ales la vremea cireșelor sau a strugurilor. Ispita vecinilor de-a se înfrupta din fructe dezlănțuia alergări împleticite prin iarbă, înjurături reciproce peste gard, amenințări cu prăjina. Incidentele treceau odată cu anotimpul, iar bunele vecinătăți se calmau de la sine. „Între scrisul lui Arghezi și rostirea lui prin viu grai nu era aproape nici o deosebire. Poetul vorbea rar, gutural, spontan și colorat, cu asocieri verbale de-o uimitoare prospețime. Cînd îi venea bine, nu evita calamburul. (…) Mi-a plăcut la Arghezi discreția muncii lui literare. Am intrat în casa lui de nenumărate ori, am avut acces la chilia de jos, care îi servea drept atelier și odaie de dormit: o cămăruță cu o masă simplă, un pat de fier cu velniță oltenească, o sobă de tuci cu burlan, o etajeră cu cărți și mape, un aparat radio, o gravură semnată de Mitzura, o icoană veche a sfîntului Nicolae, îmbrățișată de un șirag de mătănii vegetale. Grădina îi intra pe fereastră printr-o creangă spînzurată de cer. Niciodată n-am surprins, la atîția scriitori, manuscrise uitate pe masă, niciodată nu l-am văzut încurcat între două variante ale unei poezii. Vorbea rar și foarte puțin despre experiența lui scriitoricească intimă”, scrie prietenul său, dramaturgul Valeriu Anania (Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului), în ale sale amintiri.

Băieţii lui Teodoreanu erau neastîmpărați, se plictiseau ușor, n-aveau chef de povești, deveneau și mai iritați cînd li se atrăgea atenția să facă liniște, erau tot timpul pe punctul de a se părui frățește din cauza jucăriilor. Mama lor era printre ei, trebuia să mențină liniștea pentru ca tatăl lor să poată scrie, orice zgomot îl scotea din răbdări și-i spulbera inspirația. Din acest motiv mai multe ori din zi, doamna lua băieții și pleca la plimbare pe faleză sau la plajă. Cînd se reîntorcea în hotel, le promitea băieților că dacă vor fi cuminți vor aprinde artificii, în balcon. Puștii, care se cumințeau subit, priveau uimiți jocul de artificii.

Taifas nocturn cu amintiri, tutun ºi cafea

„Vino să te pup! Să-ți spun că te iubesc. Și să mărturisesc dumitale, să-ți spun ce idiot am fost! Trebuie să știi că, auzind că vii de la Iași cu familia și că ai să stai în coasta mea pe același palier, mi-am chemat nevasta și i-am zis: «Ascultă dragă, avem pe palier pe filfizonul și fandositul ăla de Teodoreanu, cu nevastă-sa, o moftangioaică desigur, dintr-alea cu nasul pe sus, și cu odraslele lor, gemeni răzgîiați, izmeniți și năzuroși. Nu vreau să avem nimic de împărțit cu ei, auzi? Fă cum știi. Nu scoate capul pe ușă pînă ce nu ies dumnealor la plajă, sau ia-le-o tu înainte, descurcă-te, nu vreau să am de-a face cu ei, mă indispune prezența lor»”, îi spune Tudor Arghezi lui Ionel Teodoreanu. Cei doi scriitori se uită unul la altul, îi umflă rîsul, iar seara s-a derulat apoi cu lacrimi, vaiete și înțepături în splină de atîta rîs și bună dispoziție.

„Noi, din respect pentru Arghezi, l-am lăsat să creadă că rîdem cu poftă de epitetele sugestive cu care ne încondeiase. Improvizez o gustare, mîncăm pe tăblii, pe jos, pe unde apucăm, vine și doamna Paraschiva, mă îmbrățișează ca pe o veche cunoștință, ploaia stătuse, ieșise luna, totul era proaspăt, și brusc se stinge lumina, pun lumînări pe podea. Arghezi, astfel luminat, părea un idol asiatic, lăcuit cu un bronz roșcat; îi sticleau ochii și parcă luau foc în răstimpuri, cînd se oglindeau flăcările lumînărilor în ei. Ne fascina cu privirea lui zîmbitoare, ascuțită, caldă, duioasă, tăioasă, ironică, după cum cerea vorba graiului său cîntat și tărăgănat, ca de descîntec. Ne povestea din viața lui, din peregrinările de demult prin străinătăți, despre fiul său Eliazar, plecat în lume, despre oameni întîlniți, despre scris… Și uitam de toate, ascultîndu-l, de sete, de foame, de somn… Se topeau lumînările în filigene; înfigeam altele în ceara caldă, și așa pînă la ziuă”, scrie Ștefana Velisar Teodoreanu în „Ursitul”.

Verva drãceascã a lui Arghezi

ºi ultima vacanþã

„Mărțișorul așa cum se găsește, după ani și ani de muncă, e opera soției mele, Paraschiva Burda, care, venind din Bucovina cu toate apucăturile țărănești, a căutat să facă din Mărțișor o grădină. Ea a muncit cu sapa și cu lopata, cu brațele ei… În Mărțișor copiii noștri au devenit oameni mari… Pentru mine Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi-am plămădit cerneala și mi-a înviat, oarecum, condeiul”.

Într-o seară, pe cînd spectacolul artificiilor era în toi, au apărut în balconul alăturat Baruțu și Mitzura. La auzul glasurilor încinse, Tudor Arghezi iese încruntat în balconul lui, dă cu ochii de doamna Teodoreanu. Zîmbește și îi pupă mîna, cere voie să treacă în balconul ei cu odraslele lui. În timp ce preșcolarii familiilor învecinate se jucau cu artificiile, se înfiripă un taifas cu multă cafea, tutun, voie bună între autorul „Cuvintelor potrivite” și nevasta lui Teodoreanu. Rîdeau în hohote, cînd autorul „Medelenilor”,

Familia Arghezi trebuia să plece deoarece camerele ocupate erau închiriate de către alți turiști. Autorul „Psalmilor” ardea de dorinţă să mai rămînă încă o lună, dar în aceleași camere închiriate. În toată Eforia se făceau pariuri, dacă pleacă sau nu pleacă, dacă va primi sau nu va primi să stea în altă parte. Pînă la urmă, directorul hotelului și-a îngrămădit familia în apartamentul său, oferind o cameră doamnei care venise cu fetițele ei, iar autorul romanului „Cimitirul Buna-Vestire” a rămas pe loc învingător. „A urmat o lună, ca în «O mie și una de nopți», noapte de noapte ne fermeca Arghezi cu verbul său vrăjit. Pierise acea tăcere discretă din aripa clădirii. Scările erau armonică unde pe toate treptele răsunau rîsetele copiilor noștri. Ferestrele erau un fel de telefoane surde, prin care se strigau copii și mă chema Paraschiva ca de pe un deal pe altul. Nu ne mai ajungeau lumînările. Alergam zilnic să cumpăr altele, căci la 11 noaptea alcătuiam cercul magic al poveștilor și atunci se încingea verva drăcească a lui Arghezi. Ionel și cu mine slăbeam de atîta nesomn. E ca o drogă Arghezi, spunea Ionel, copleșit. Să fi putut înregistra tot ce ne-a povestit Arghezi o lună, și cele spuse de Ion, amîndoi atît de fascinanți la vorbă – ce comoară de poezie, mărturisiri, umor, experiență de viață, clocotitoare fantezie ne-ar fi rămas! La sfîrșitul lunii ne-am despărțit. Noi am plecat la Agapia, unde ne aștepta Ibrăileanu cu familia lui, iar Arghezi a plecat la Rîșnov, unde ne chema și pe noi, cu multă insistență în scrisori”. Niciodată! zise Ionel, ar însemna să mă las de scris. Atunci la mare, la Techirghiol, a fost prima şi ultima vacanţă a celor două familii împreună. Cei doi scriitori au purtat apoi o corespondență niște ani, de-o incomparabilă grație stilistică, care se află astăzi la Academia Română. Cînd Ionel Teodoreanu primea cîte o scrisoare de la Tudor Arghezi, îi răspundea soția sa. (va urma)

ZIARULMETROPOLIS.RO

Pas tila sãptãmînii

Cum a evitat Netanyahu închisoarea, declanșînd războiul civil în Israel

(urmare din pag. 1)

Apoi, pe 7 mai, poliția israeliană i-a împrăștiat pe credincioșii arabi prezenți la moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului, intervenție care a servit drept „factor declanșator” pentru tulburări mai grave.

Există un concept stabil de „geopolitică a Muntelui Templului”, al cărui sens este că cea mai mică schimbare în prezența evreilor și musulmanilor în acest punct sacru duce la șocuri tectonice în întreaga regiune. Astfel, cursul principal al evenimentelor ulterioare a fost previzibil. Și dacă președintele Autorității Naționale Palestiniene, Mahmud Abbas, și organizația Fatah, au urmat calea nesupunerii civile, atunci radicalul Hamas, care stăpînește în Fîșia Gaza, a răspuns, de asemenea, în modul așteptat, lansînd mai multe rachete pe teritoriul israelian. Acesta a fost urmat de un schimb tot mai mare de lovituri care a luat proporții fără precedent.

Din Gaza au fost lansate deja pînă la 2.000 de rachete și obuze spre „teritoriul inamic”. În același timp, conform estimărilor armatei israeliene, există încă cel puțin 12 mii de astfel de muniții în stoc. Ca răspuns, Israelul a tras aproximativ 160 de obuze în Gaza doar în noaptea de 14/15 mai. Domeniul de aplicare al distrugerii este colosal. Civilii mor pe ambele părți. Există mai puțini israelieni, dar panica este răspîndită în orașele țării, deoarece sistemul antiaerian „Cupola de Fier“ nu poate face față armelor care fac legea în multe orașe. Președintele Biroului Politic al Hamas, Khaled Mashaal, cere un armistițiu în orice condiții. Și mai devreme sau mai tîrziu îl va obține, desigur.

Rezultatele preliminare ale următoarei runde a confruntării arabo-israeliene pot fi rezumate. Proclamînd faptul că „patria este în pericol”, Netanyahu și-a atins, probabil, principalul obiectiv politic. Bennett a refuzat să formeze o coaliție de guvernămînt, iar Lapid este neputincios fără el. Starea de spirit a populației este de așa natură încît, mergînd la a cincea rundă de alegeri anticipate, Netanyahu ar putea în cele din urmă să obțină un număr suficient de mandate pentru a forma un guvern. Cu toate acestea, noutatea este că nimeni nu se aștepta la o asemenea intensitate a protestelor din partea arabilor – cetățeni israelieni care trăiesc în interiorul teritoriului israelian (20% din populație) și care nu au nimic de-a face cu perspectivele statalității palestiniene. Între timp, Ierusalimul de Est și Muntele Templului sînt altare pentru ei. În aceste zile, în orașele și așezările din Israel cu o populație pur arabă, în principal în nordul țării, în Galileea, a fost stabilită o formă de anarhie. Și orașele mari cu

o populație mixtă, de la Haifa, adiacentă Galileii, și Akko, pînă la Jaffa, Lod și Ramla în sud, sînt cuprinse de revolte, incendieri și ciocniri ale „bandelor” de tineri de ambele părți. Poliția din aceste orașe nu face față protecției populației. Guvernul discută despre implicarea armatei în restabilirea ordinii, dar pînă acum, armatei, dimpotrivă, îi este interzis să apară în cartierele arabe în uniformă, pentru a nu deveni ținte de atac. Spectrul unui război civil se profilează asupra țării. Și asta în ciuda faptului că arabii israelieni, deși sînt privați de unele drepturi civile în comparație cu evreii, depășesc cu mult în ceea ce privește nivelul de trai nu numai palestinienii, ci și multe țări arabe bogate. Și perspectivele demografice ale țării sînt de așa natură încît, în cîteva decenii, arabii israelieni, alături de ultra-ortodocșii evrei care refuză să servească în armată, vor constitui jumătate din populație.

O nouă escaladare a acțiunilor militare de către FDI este evidențiată de faptul că proteste armate pot izbucni și în alte regiuni relativ reținute. Cu toate acestea, președintele palestinian și liderul Fatah, Mahmud Abbas, se află într-o poziție dificilă. La urma urmei, organizația Hamas din Gaza s-a sacrificat, răspunzînd apelurilor sale, iar Abbas nu va putea să se abțină să ordone o luptă militară mult timp, acest lucru l-ar amenința cu o pierdere completă a autorității în rîndul populației palestiniene. Dorind să comită acțiuni suicidare, Hamas s-a bazat probabil pe acest lucru. Mai mult, rezultatele militare ale operațiunii israeliene par ambigue. Rapoartele victoriei spun că au fost distruse cartierele generale și centrele pentru producerea de rachete inamice, kilometri întregi din buncărele identificate anterior și comunicațiile subterane. În același timp, presa israeliană relatează că planul principal al operațiunii Statului Major „Gardianul Zidurilor” a eșuat. Esența a fost că, reprezentînd pregătirile pentru o invazie la sol pe scară largă în Gaza, a forțat aripa militară a Hamasului și forțele sale principale să se refugieze în structuri subterane și apoi să le distrugă acolo cu atacuri aeriene și artilerie. Ceea ce nu s-a întîmplat.

Militanții nu au urmat ordinul și s-au împrăștiat în rîndul populației civile. Potențialul militar pe care Hamas l-a acumulat de-a lungul anilor de guvernare nedivizată în Gaza este de așa natură încît pentru ocuparea deplină a sectorului IDF sînt necesare mult mai multe forțe decît s-au concentrat pînă acum. Forțele sînt potrivite numai pentru raidurile locale pe termen scurt. Drept urmare, victimele în rîndul populației civile palestiniene sînt mult mai mari decît în detașamentele de luptă. Nucleul brigăzilor Izzeddin al-Qassam a fost păstrat și este puțin probabilă reocuparea israeliană completă a Gaza fără victime de ambele părți.

Scrisoarea săptămînii

Stimată redacție

Am trăit o mare satisfacție aflînd știrea că, de Paște, parlamentarii și-au luat o binemeritată minivacanță de o săptămînă, pentru că, ce să vezi, muncesc foarte mult, sărmanii de ei, de te miri cum de mai pot.

Păi, s-o luăm pe zile: luni, de abia se adună din toate colțurile țării, trenurile sosesc așa cum se știe, adică nu toate o dată, iar unele mai sosesc și cu întîrziere (ca în Japonia)... Deci, luni nu se poate lucra, din cauză că nu există cvorum, marți, miercuri și joi, în schimb, se lucrează la greu, inclusiv cu scandalurile de toate zilele. Joi dupămasă, are loc marea împăcare și pregătirea pentru întîlnirea cu alegătorii (vorbă să fie, că asta este doar pe hîrtie), apoi, binemeritatul ,,week-end” (că doar nu ne coborîm pînă acolo ca să-i spunem ,,sfîrșit de săptămînă”). După care se reia ciclul descris mai sus.

Deci, muncă, nene: marți, miercuri și joi, muncă istovitoare, care, ce să vezi, nici măcar nu este salarizată, doar o amărîtă de indemnizație egală cu 17-18 pensii minime, plus alte recompense ,,constituțional cuvenite”. Ei, săracii, nici nu doresc o asemenea pedeapsă, dar alegătorii ingrați îi tot aleg cu forța în aceste funcții.

Ce să mai vorbim de deplasările în străinătate în diferite delegații, unde se străduiesc să taie frunză la cîini, cu spor, și unde, dacă îi întrebi, nici nu știu pentru ce s-au dus, dar ce contează, bani să iasă!

Și uite așa, timp de patru ani, se chinuiesc. Dar cei condamnați la mai multe mandate? Vai de capul lor! Cum fac față, fraților, la asemenea cazne? Apoi, cînd simt că nu mai pot face față acestor solicitări, se retrag la o binemeritată pensie (specială!), nu înainte de a împinge în locul lor pe fiii, fiicele, nepoții și amantele, ca să simtă și aceștia greutățile muncii de ,,ales al neamului”.

Tot în Săptămîna Patimilor, s-a întîmplat altă dandana: consilierii Primăriei Generale nu au reușit să voteze bugetul Primăriei, astfel ieșind la iveală amatorismul atît al consilierilor, cît și al bănuitului primar, Nicușor Dan. Că doar ei nu au fost aleși să-i servească pe bucureșteni, ci ca să-și facă ambițiile.

În rest, să auzim de bine! A trecut Paștele, vine vara și, odată cu ea, alt chin, altă vacanță...

IANCU ȘERBU, pensionar cu pensie contributivă

Comunicațiile subterane, așa cum s-a întîmplat de mai multe ori în trecut, pot fi restabilite mult mai repede decît ne-am putea imagina, deoarece locuitorii sectorului nu au de muncă. Cu atît mai mult, încercările care se fac acum de bombardare a caselor în care locuiesc comandanții Hamas au eșuat. Și acțiuni precum distrugerea unei clădiri înalte, unde se aflau birourile agențiilor de știri mondiale - de la Al-Jazeera la Associated Press, unde știau cu siguranță că nu există hamasiști lîngă ei, nu vor apropia Israelul de victorie.

Descriind statutul actual al Israelului, politicianul Avigdor Lieberman concluzionează: „Netanyahu distruge țara. În ultima săptămînă am asistat la un fiasco fără precedent și la prăbușirea puterii în toate... Domnule șef de guvern, pleacă!”.

În general, după ce a cîștigat o anumită victorie tactică, Netanyahu, urmărind în principal obiective politice egoiste, a legat strategic și mai strîns nodul contradicțiilor arabo-israeliene. Va trebui dezlegat cu mare greutate.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Declinul Europei, anunțat acum un secol

(urmare din pag. 1)

„În perioada postbelică – scrie K.A. Svasyan –imaginea lui Spengler s-a deteriorat semnificativ și numai în anii ʼ60, grație eforturilor lui Anton Mirko Koktanek (autorul cărții „Oswald Spengler și timpul său”, lansată în 1968), care a publicat corespondența lui Spengler și cîteva materiale din opera sa, autorul a început să fie privit cu alți ochi. În decada 1990 – 2000, interesul pentru opera lui Spengler a început să scadă din nou pînă în 2010 și, de anul trecut, interesul a crescut din nou. Iar acest lucru nu este deloc surprinzător, în contextul în care au apărut semne nu numai ale declinului, ci chiar ale morții Europei, întregii lumi occidentale, chiar a omenirii.

Evaluările lucrării lui Spengler au fost diferite, uneori diametral opuse. Una dintre primele evaluări aparține filosofului și sociologului german Georg Simmel (1858-1918). El a citit primul volum din „Declinul Occidentului” cu o lună înainte de moartea sa și a numit opera lui Spengler „cea mai semnificativă filosofie a istoriei după Hegel”. Dar filozoful german Walter Benjamin (1892-1940) l-a considerat pe autorul „Declinului Occidentului” – „un scriitor banal, trivial”.

Opera lui Spengler este neuniformă și ambiguă. Există platitudini și naivitate în ea, dar există și aspecte complet originale. Autorul demonstrează o erudiție uimitoare în ceea ce privește cunoașterea multor culturi. Unii critici i-au subliniat lui Spengler că și-a construit filozofia istoriei pe o bază șubredă, fără a se referi la numeroase lucrări despre filosofia istoriei. Spengler, în paginile celor două volume, declară că nu are încredere în știința academică oficială, nu ia în considerare științele moderne, avînd încredere doar în științele naturii; matematician de formare, Spengler se bazează cel mai mult pe această știință. El iubește misticismul numerelor, primul capitol al primului volum fiind intitulat „Despre semnificația numerelor”.

Mulți au atribuit opera lui Spengler genului filosofiei istoriei (historiosofia). Cu toate acestea, autorul însuși a spus că unii critici nici măcar nu au înțeles intenția sa, anume că aceasta nu este o lucrare despre filozofia istoriei, ci despre cultură ca fenomen al istoriei umane. În istorie, unele culturi sînt înlocuite cu altele, o serie de culturi coexistă, se pot influența reciproc, pot împrumuta unele de la altele, pot concura și chiar pot încerca să se distrugă reciproc. Cu o oarecare variabilitate în formele externe, structura internă a culturii este foarte puternică. Obiectul de cercetare al lui Spengler este cultura, structura și formele sale. Spengler consideră că

România –teren de vînătoare (2)

Așadar, statul român, prin reprezentanții noștri din Parlamentul României, nu s-a preocupat să aplice legislația Uniunii Europene în domeniu și să o adapteze la specificul nostru, ca să avem o situație clară a urșilor și să putem lua pe baza ei măsurile necesare pentru protejarea acestora.

Tot domnul Gabriel Păun, președinte al Asociației Agent Green, declară că ,,România este privilegiată să fi putut oferi habitat pentru această specie-emblemă, situată în vîrful piramidei trofice a zonei de climă temperată. Este nevoie de un plan național ambițios, care abordează amenințările la adresa speciei și care investește în măsuri de coexistență și coadaptare. Ulterior, țara se va putea promova drept capitala biodiversității Europei. Potențialul pentru ecoturism este încă inegalabil”.

Are multă dreptate. Eu însumi am condus turiști în împrejurimile Brașovului, pentru a vedea urșii și a-i fotografia în habitatul lor natural, atunci cînd veneau să consume hrana pusă de pădurarul care ne însoțea, la o distanță de 300 de metri de foișorul unde ne aflam.

Într-adevăr, ecoturismul românesc are un potențial imens în comparație cu alte țări din Europa și da, înainte de pandemie agențiile românești de turism care se ocupau de această activitate de nișă aduceau mulți turiști străini

știința istorică oficială este primitivă: „Lumea anticăEvul Mediu - timpurile moderne – o triadă incredibil de slabă și fără sens”. Spengler contrastează această schemă liniară cu schema sa morfologică. Morfologia este o știință care a apărut în cadrul științei naturii, și care studiază structura și formele diferitelor obiecte ale lumii materiale: minerale, plante, organisme vii. Și Spengler aplică schema studiului morfologic al naturii societății umane. Pentru acesta, orice societate este un organism cu o structură complexă, elemente și forme interconectate, un astfel de organism social fiind denumit „cultură”. Fiecare cultură este precedată de nașterea unui „suflet”, prin care Spengler înțelege o nouă viziune asupra lumii (religioasă sau științifică): „Fiecare nouă cultură aduce o anumită nouă viziune asupra lumii”. Filozoful a identificat opt culturi mondiale: egipteană, babiloniană, chineză, indiană, meso-americană, antică, arabă, europeană, menționînd mai apoi și o a noua mare cultură: ruso-siberiană, ale cărei caracteristici erau, însă, vagi. În termeni moderni, viziunea lui Spengler corespunde cu ceea ce astăzi numim „civilizație”.

Deși autorul utilizează acest concept, el este folosit întrun sens diferit, anume că fiecare cultură are propriul ciclu de viață: „Fiecare are propria copilărie, propria tinerețe, propria maturitate și bătrînețe”. Ceea ce precede bătrînețea, Spengler numește cultură în sensul corect al cuvîntului, o cultură îmbătrînită: „Fiecare cultură are propria civilizație, ce se întinde pe un mileniu”. Civilizațiile „urmează devenirea, viața ca moartea, dezvoltarea ca amorțeală”. Pentru a descrie civilizația, Spengler a introdus conceptul de „felizare” – „aderarea lentă a statelor primitive în condiții de viață extrem de civilizate”.

O serie de culturi au trecut deja printr-o fază a civilizației, dispărînd din istorie (egipteană, babiloniană, antică). Spengler identifică următoarele trăsături distinctive ale fazei civilizației: dominanța științei (scientism); ateism, materialism, revoluționarism radical; suprasaturare cu tehnologie; transformarea puterii statului în tiranie; expansiune agresivă în exterior, lupta pentru dominația lumii. El numește, de asemenea, un semn de „civilizație” înlocuirea așezărilor rurale cu orașe uriașe, locuite de mari mase umane: „în orașul mondial nu există oameni, dar există o masă”. Spengler identifică și analizează scrupulos toate semnele morții culturilor timpurii pentru a răspunde la întrebarea: în ce stadiu al dezvoltării sale se află cultura europeană? În opinia sa, această cultură își are originea la joncțiunea mileniilor I și II după nașterea lui

prin pădurile patriei pentru a face „photo-safari”. Ca să dezvoltăm acest domeniu e nevoie de un plan național, așa cum scriam în articolele anterioare, și de o mai bună organizare a țării și a legilor ei. Poate că nu ar fi rău dacă, pentru a se pune capăt vînătorii de trofee, s-ar aplica metoda propusă de același președinte al Agent Green și anume „toți urșii morți vor trebui incinerați, după ce se vor fi prelevat probe de ADN. La fel s-a făcut și cu fildeșul elefanților pentru a salva această specie”. Oricum ar fi, mă deranjează că țara noastră a devenit din nou teren de vînătoare pentru cei care, pînă acum, ne-au vînat fabricile, băncile, resursele naturale și oamenii capabili, desigur și cu concursul celor care în loc să ne păzească ne-au lăsat prin negllijență sau rea-voință la mîna lor. Vreau să cred că în viitor aleșii noștri își vor face treaba cu mai multă responsabilitate față de noi și față de România.

Nimeni nu e mai presus de lege (1)

Titlul acestui articol reproduce cu fidelitate conținutul articolului nr. 16 din Constituția României. Am început astfel fiindcă sînt de părere că legea trebuie respectată întotdeauna, altfel am trăi în haos. E adevărat că uneori legile sînt strîmbe, dar asta nu înseamnă că nu trebuie respectate, ci doar îndreptate prin mijloace legale.

Christos. Durata medie de viață a culturilor pe care le-a luat în considerare înainte de a intra în faza „bătrîneții” („civilizației”) este de aproximativ o mie de ani. Se pare că, pe baza acestor intervale de timp estimate, cultura europeană este pe punctul de a se transforma în civilizație. Aparent, Spengler nu credea cu adevărat (sau nu voia să creadă) că civilizația europeană intră într-o fază de decrepitudine urmată de moarte. El însuși, așa cum a mărturisit în notele sale autobiografice, a ajuns brusc la această concluzie, un fel de revelație, în momentul în care a aflat despre începutul primului război mondial: „Astăzi, cea mai mare zi din istoria lumii este atît de imperios legată de ideea pentru care m-am născut, la 1 august 1914, iar eu stau singur acasă. Nimeni nu se gîndește la mine”. Apoi a conceput ideea fundamentării raționale a „Declinului Occidentului”.

Mulți critici l-au acuzat de plagiat. Lista predecesorilor de la care Spengler ar fi „împrumutat” idei este destul de extinsă, cuprinzînd peste o sută de nume, începînd cu Machiavelli, continuînd cu Hegel, Schelling, enciclopediști francezi, terminînd cu Henri Bergson, Theodore Lessing, Houston Stuart Chamberlain, Max Weber, Werner Sombart. Această listă includea și doi gînditori ruși: Nikolai Danilevsky și Konstantin Leontiev. Răspunzînd la aceste atacuri, Spengler a spus că, dacă ar fi studiat cu adevărat lucrările unui cerc atît de larg de oameni deștepți, chiar geniali, atunci nu ar fi avut timp să-și scrie propria lucrare. Spengler a recunoscut că are predecesori: Johann Wolfgang Goethe și Friedrich Nietzsche. Iată un extras din notele lui Spengler despre Nietzsche: „A descoperit tonalitatea culturilor străine. Nimeni înaintea lui nu a avut nici un indiciu despre ritmul istoriei... În imaginea istoriei, pe care cercetările științifice leau rezumat apoi la date și cifre, el a experimentat în primul rînd o schimbare ritmică a epocilor, a moralei și a modurilor de gîndire, a raselor întregi, ca un fel de simfonie... Nietzsche urcă arta sentimentului în stilul și tactul culturilor străine, indiferent de surse și deseori în contradicție cu ele, dar cu ce semnificație!”. În notele autobiografice ale lui Spengler, publicate după moartea sa, există o astfel de revelație: „Am fost întotdeauna un aristocrat. Nietzsche mi-a fost clar înainte de a ști chiar despre el”. Influența lui Goethe asupra lui Spengler nu este mai puțin evidentă. Cultura europeană, care se afla în centrul atenției lui Spengler, este denumită ,,cultura Faust” sau „cultura voinței”, iar Faust este simbolul ei. În memoriile sale, sora lui Spengler a scris despre ultima călătorie a autorului cărții „Declinul Occidentului”: „I-am pus fotografiile lui Faust și Zarathustra în sicriu. Le lua mereu cu el cînd pleca pe undeva”.

Actuala pandemie a adus cu sine legi noi, care au restrîns pe termen limitat drepturile și libertățile tuturor, în virtutea interesului general de a limita pierderile de vieți omenești și de a ieși cu bine din actuala situație. Am respectat aceste legi chiar dacă ele au însemnat aducerea pe buza prăpastiei a unei afaceri la care muncesc de 16 ani și căreia i-am dat dedicat zile, nopți și sărbători legale (pentru că în turism nu există decît interesul turistului, nu al tău), contribuind cu puținele mele puteri la bunăstarea patriei și la ameliorarea imaginii pe care o are în lume. Sînt de acord că trebuie făcute sacrificii pentru a ieși din pandemie, dar nu sînt de acord ca legea să fie respectată doar de unii dintre noi și să fie eludată în numele unei idei nobile, ca sănătatea publică. Cu alte cuvinte, mi se pare inacceptabil ca dreptul de a mă vaccina contra noului coronavirus să se transforme într-o obligație. Firește că nicăieri în lume, nimeni nu a legiferat acest lucru și sînt convins că nici nu o va face, dar a condiționa dreptul la muncă și la învățătură de vaccinare mi se pare o discriminare cu nimic mai prejos decît cea împotriva oamenilor de culoare, a evreilor, a românilor din Transilvania pe durata celor 800 de ani de ocupație sau a altor categorii sociale. Genul ăsta de discriminare am regăsit-o în Constituția Republicii Socialiste România, la capitolul legat de adunările publice, unde se specifica faptul că: „adunările publice sînt permise în Republica Socialistă România dacă nu sînt îndreptate împotriva orînduirii socialiste”. (va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Avertisment fără precedent al generalilor francezi

Potrivit unor sondaje recente, sprijinul pentru liderul partidului „Frontului Național“, Marine Le Pen, a crescut anul trecut cu 3%. Unul dintre motive a fost politica internă a președintelui Emmanuel Macron. Președintele refuză să recunoască scăderea autorității sale și intenționează să candideze pentru un al doilea mandat în 2022. Pînă în 2025, spune Macron, vor exista certitudini legate de industrializarea Franței și avangarda progresului ecologic.

În același timp, la inițiativa unui ofițer pensionar – Jean-Pierre Fabre-Bernadac – acum editor al site-ului Place Armes, aproximativ douăzeci de generali, o sută de ofițeri superiori și peste o mie de militari au semnat un apel „pentru întoarcerea la onoare și datorie față de rîndurile clasei politice”. Apelul s-a răspîndit în mass-media și a zguduit opinia publică. Documentul a fost programat să coincidă cu a 60-a aniversare a rebeliunii în armată împotriva politicii președintelui de Gaulle (21 aprilie 1961), dar paralela cu situația actuală este evidentă. Generalii cred că migrația necontrolată și islamizarea Franței au dus țara la granița conflictului civil. Aceștia susțin protestele „vestelor galbene”. „Am prezis acum zece ani că profesorii vor fi decapitați chiar în fața școlilor în care predau. Autoritățile nu observă procesul de islamizare și africanizare, iar violența crește zi de zi. Dacă cei de la putere vor continua să ignore ceea ce se întîmplă, ne vom confrunta cu creșterea haosului și cu un război civil cu mii de victime”, scriu autorii apelului. Ei își exprimă dorința de a susține o politică care să protejeze națiunea.

Ca răspuns la mesajul militarilor, Marine Le Pen a apelat la ei pentru a o sprijini în alegerile din 2022. Are motive pentru a face asta. Conform statisticilor, 67% dintre cei chestionați consideră că va fi un președinte de încredere și responsabil, capabil de acțiuni decisive.

Starea de spirit din armata franceză este de înțeles. Din 2015, armata, împreună cu poliția, patrulează gări, aeroporturi, păzesc biserici și sinagogi și alte instituții. Militarii sînt conștienți de situația de pe teren. Cît de serios a abordat Palatul Élysée declarația generalilor ne spune declarația ministrului francez al Apărării, Florence Parly: „Acești generali pensionari cer o lovitură de stat sau provoacă o divizare în țară, dar ceea ce mă șochează cel mai mult este că Marine Le Pen i-a chemat să o sprijine în alegeri!”. Iar ministrul Industriei, Agnes Pannier-Runaker, a respins „apelul la o revoltă a generalilor în papuci”.

Cu toate acestea, episodul istoric pe care generalii l-au amintit ar trebui luat în serios. Războiul 1956-1962 din Algeria, condus de Frontul Algerian de Eliberare Națională, a început cu atacuri asupra coloniștilor francezi din Algeria. Apoi, Franța a experimentat ura în masă însoțită de violență; obiectivul său erau cele 1,5 milioane de francezi care locuiau în Algeria. Președintele de Gaulle, realizînd că acest război distruge Franța, a organizat un referendum pentru autodeterminarea Algeriei. Ca răspuns, a apărut o organizație secretă a armatei, SLA, cu sloganul „Algeria va rămîne franceză”. SLA pregătea o rebeliune armată, iar conducerea sa era formată din mai mulți generali și

SUA: Rata natalității scade pe măsură ce carantina se prelungește

Associated Press a publicat date dintr-un studiu vizînd fertilitatea în America. „Cînd o mare parte din SUA a intrat în carantină în anul 2020, unii au sugerat că timpul petrecut împreună ar putea determina cuplurile să decidă conceperea unui copil. Cu toate acestea, statisticile arată că s-a întîmplat contrariul”.

Demografia din America a început să se deterioreze de la începutul anilor ʼ70, cînd numărul căsătoriilor a început să scadă. Potrivit Centrului Național pentru Statistici de Sănătate, în 2018 numărul căsătoriilor din Statele Unite a atins cel mai mic nivel din 1900 (6,5 căsătorii la 1.000 de persoane). Este adevărat, în mai multe state (Massachusetts, California, Montana) a existat o creștere modestă, dar acest lucru se datorează legalizării căsătoriilor între persoane de același sex. Numărul căsătoriilor a scăzut în special în rîndul minorităților etnice, al clasei de mijloc și al celor mai săraci.

Potrivit Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC), rata natalității în Statele Unite a scăzut pentru al cincilea an consecutiv, atingînd cel mai scăzut punct din ultimii 35 de ani. În mai 2020, expertul CDC, Christine Whelan, a sugerat că măsurile de carantinare vor determina cuplurile să fie reticente în fața posibilității de a concepe un copil. Și așa s-a întîmplat.

În concluzie, scăderea fertilității se accelerează pe măsură ce carantina continuă, constatare ce face ecou previziunilor instituției Brookings și ale altor grupuri de reflecție. Potrivit CDC, rata fertilității SUA a scăzut la 1,6, „înregistrînd cel mai scăzut nivel de cînd autoritățile federale de sănătate au început să urmărească acest proces cu peste un secol în urmă” .

Ratele de fertilitate în rîndul femeilor asiatice americane au scăzut cu 8%; 3% pentru femeile hispanice; 4% pentru negri și albi; 6% pentru mamele native americane. Potrivit profesorului de economie de la Universitatea din Wellesley, Phil Levin, „recesiunea bebelușilor” din Statele Unite va continua pe tot parcursul anului viitor, inclusiv. ,,O creștere cu un procent a șomajului scade rata natalității”, a declarat profesorul într-un interviu acordat CNBC. În ultimul an, șomajul în Statele Unite a crescut cu 15%.

zeci de ofițeri superiori ai armatei franceze. Revolta a început pe 21 aprilie 1961. În acea zi, SLA a organizat o explozie la Paris pe aeroportul Orly, la gările Lyon și Austerlitz. De Gaulle a scăpat numai printr-un noroc de atacul cu bombă. Militarii au capturat cazărmile din Algeria și Paris, parașutiștii s-au mutat pentru a captura centrele militare de comandă. În aceeași zi, de Gaulle a promulgat articolul 16 din Constituție, acordînd drepturi nelimitate și subordonând trupele loiale comandamentului său direct. În urma chemării sale, 12 milioane de oameni, în semn de protest împotriva acțiunilor generalilor, au declarat grevă generală, însoțită de manifestații masive și mitinguri de protest. Lovitura de stat a fost suprimată, organizatorii săi au fost condamnați la diferite condiții de închisoare. Astăzi situația arată diferit, deși conflictul interetnic rămîne același. În 2005, o „revoluție a suburbiilor” a avut loc în Franța, care a cuprins mai mult de o sută de orașe. Principala cerere a rebelilor a fost: „Să nu se strecoare poliția în cartierele noastre!”. Autoritățile franceze nu vor să înțeleagă că s-a format o societate paralelă în țară, cu propria economie, viață socială, autorități politice și religioase și limbă. Viața multor nouveniți se desfășoară aproape fără contact cu autoritățile oficiale: din leagăn pînă în mormînt, ei trăiesc conform propriilor legi. O încercare a autorităților de a încălca această dispoziție și de a impune legile statului și a dus la „revoluția suburbiilor”.

Multiculturalismul european duce la faptul că sensul integrării noilor veniți este pierdut. Cînd turiștilor li se spune că nu merită să viziteze anumite cartiere din Paris, înseamnă că nu totul este în regulă în țară. Marile zone metropolitane din orașe ignoră, de fapt, statul. Și generalii au amintit națiunii de acest fapt. Președintele Macron nu a găsit nimic mai bun decît să înceapă un control în armată pentru a identifica soldații și ofițerii care simpatizează cu generalii retrași. Aceste măsuri vor face posibilă evidențierea, pînă în 2025, unei Franțe industriale, dominate de avangarda progresului verde?

În 25 de state, fertilitatea a scăzut cu 4,3% în 2020 comparativ cu 2019, potrivit unui studiu al Associated Press. Semnificativ este faptul că rata natalității în decembrie 2020, precum și în ianuarie-februarie 2021 a scăzut cu 6,5%, 9,3% și respectiv 10%, comparativ cu aceleași luni ale anului precedent. Din decembrie 2020 pînă în februarie 2021, au existat cu 8% (41.000 de nașteri) mai puțin decît în aceeași perioadă de trei luni cu un an mai devreme.

News York Times, comentînd scăderea marcată a fertilității în 2020, recunoaște că „pandemia ar fi putut accelera recesiunea”, dar mută săgețile din direcția carantinei în direcția sistemului slab de protecție socială, o populație îmbătrînită și noi norme ale unei societăți în care femei sînt „mai egale” cu bărbații și se străduiesc să nu aibă copii, ci să facă o carieră. Publicația consideră că „o populație mai mică va face viața pe Pămînt mai durabilă”, „mai puțini copii pot duce la o creștere a investițiilor în fiecare copil în parte”. Și pentru ca declinul populației din Statele Unite să nu devină critic, „imigrația este absolut importantă”.

Potrivit directorului executiv al grupului de reflecție American Principles Project, Terry Schilling, inițiativele legislative recente ale administrației Biden agravează și mai mult criza familiei americane. Una dintre cele mai controversate inițiative ale Biden’s American Families Plan vizează alocarea a 200 de miliarde de dolari pentru

doi ani de educație preșcolară gratuită. ,,Ce înseamnă asta? În loc să dea bani părinților, pe care aceștia i-ar cheltui pe educația copiilor, vor să divizeze familia inoculînd copiilor de la o vîrstă fragedă teoria raselor și ideologia de gen. Acesta este singurul lucru care îi îngrijorează”.

În ceea ce privește imigrația, scrie portalul Breitbart, susținătorii l-au determinat pe președintele Joe Biden să declare că, pînă în octombrie, vrea să crească dramatic afluxul de sosiri în țară la 62.500, anulînd cei 15 mii de imigranți stabiliți anterior de Trump în 2021. În 2022, acest număr va fi mărit la 125 mii. „Mulți dintre refugiații importați devin alegători democrați”, notează Breitbart. În plus, migranții care primesc cetățenia americană în mod rapid își pot aduce membrii familiei în țară. „Și dacă fiecare migrant mută doar cinci rude în America, atunci noul obiectiv al lui Biden în 2021, de 62.500 de nou-veniți, va adăuga în cele din urmă 350.000 de migranți”, scrie Breitbart

Pagină realizată de N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Călătoriile Eroului Necunoscut (2)

Ceremonia solemnă din Parcul Carol

În dimineața zilei de 4 mai 1923 o mare de oameni aștepta cu sufletul la gură să participe la ceremoniile organizate în parcul Carol. Cortegiul funerar care a însoțit sicriul cu osemintele Eroului necunoscut a sosit pe terasa din fața Muzeului Militar în jurul orei 11. În fața terasei fuseseră ridicate două tribune pentru oficialități: înalţi demnitari ai statului, ofițeri, reprezentanți de seamă ai clerului, presei, corpului diplomatic. Fațada muzeului era pavoazată cu ,,drapele enorme”. Iată cum a decurs ceremonia din ziua de 4 mai 1923, conform unei relatări din presa vremii: ,,La ora 11 şi jumătate au sosit Regele, Regina, principesele Elena, lrina şi Ileana, însoţiţi de aghiotanți. Întru întîmpinarea familiei regale au ieşit: principele Carol, dl. general Mărdărescu, ministru de război, Mişu, ministrul palatului, generalul Holban etc., care au condus familia regală în faţa mausoleului. Regele poartă în mînă sceptrul de aur. Sicriul a fost coborît de pe afet de către aceiaşi patru ofiţeri, cari l-au coborît din tren în ziua de 2 mai. El a fost aşezat lîngă mormînt, între patru lumînări. La trecerea ofiţerilor ce purtau sicriul, ofiţerii au salutat milităreşte şi întreaga asistenţă s-a descoperit. Un ofiţer superior, cavaler al ordinului «Mihai Viteazul» a luat de pe carul mortuar coroana depusă de Rege şi a adus-o la mormînt. Regele a depus-o cu mîna sa pe sicriul Eroului necunoscut. Familia regală a trecut apoi lîngă mausoleu, între membrii guvernului şi ofiţerii superiori. Regele a trecut apoi în dreapta sicriului şi a rostit următoarele cuvinte: «Toată suflarea românească a venit azi să cinstească pe Eroul necunoscut, săvîrşit pentru întregirea neamului. Toate inimile bat pentru eroii lor iubiţi. Înaintea locaşului de veci al Ostaşului necunoscut Ţara întreagă se prosternează. Tu eşti al neamului întreg, căci tu reprezinţi şi pe cei mari şi pe cei mici, care au murit pentru ţară. Generaţiile viitoare vor binecuvînta mărirea şi înălţarea neamului, închinînduse la groapa ta». Vocea Regelui tremură uşor de emoţie şi lacrimile sînt gata să-i umple ochii. Regele a depus apoi pe sicriul Eroului medalia «Virtutea Militară». Pe alei, mulţimea imensă a înmărmurit în reculegere sufletească. Şi fiecare şi-a adus aminte de mortul său,

O istorie a farselor (198)

Farsa literară a Fraților Grimm

Jacob (1785-1863) şi Wilhelm (1786-1859) Grimm şi-au cîştigat faima în urma publicării colecţiei de poveşti Kinder und Hausmärchen, „Basmele fraţilor Grimm” (1812-1822). Născuţi la Hanau, cei doi rămîn figuri respectate pe plan internaţional pentru că au pus bazele studiului folclorului ca ştiinţă. Ambasador al landului Hessen la Paris între 1814 şi 1815, Jacob i s-a alăturat fratelui său pentru a lucra la biblioteca principelui elector din Kassel, unde au produs această colecţie plină de strădanie, compusă din aproape 200 de basme - inspirate, spuneau ei, din bogata şi frumoasa tradiţie orală a Germaniei. Cei doi fraţi îi ascultaseră pe ţărani şi aşternuseră apoi pe hîrtie ceea ce auziseră. În următorii ani, după marele succes înregistrat de aceste povestiri, cei doi fraţi au publicat multe alte colecţii de legende străvechi germane, scandinave, irlandeze şi alte texte, pe atunci lucrări filologice, dicţionare şi cărţi de gramatică, toate foarte bine primite de către public. Fraţii Grimm au murit cînd reputaţia lor era încă stabilă şi au rămas atît în istoria literaturii, cît şi în amintirea cititorilor pentru basme precum Hänsel şi Gretel, Prinţul broscoi şi Gîsca de aur.

Totuşi, aceste poveşti au fost culese nu de la „simpli ţărani”, ci de la prieteni şi rude bine înstărite; practic, fiecare basm a fost rescris în mod drastic şi apoi publicat. Înşelînd cu privire la sursele lor de inspiraţie

Inscripția de pe Mormîntul Eroului Necunoscut

rămas acolo, pe cîmpul de luptă. După cele două minute, gornistul a sunat «repausul». Pe întregul cuprins al României s-au respectat aceste minute de linişte şi pietate, ca un suprem omagiu adus maselor de anonimi ce s-au jertfit pentru ţară. Trenurile, uzinele, vehiculele, pietonii, s-au oprit păstrînd tăcere.

După trecerea acestor momente de linişte, muzica militară a întonat «Rugăciunea» iar sicriul a fost coborît în lăcaşul de veci de către aceia care l-au transportat pînă la mormînt. Din clipa aceea, o baterie de artilerie grea aflată la turnul lui Ţepeş a început să tragă 101 lovituri. Florile sînt aşezate preste sicriul Eroului, în groapă. Aliaţii depun coroane. Apoi, s-au perindat prin faţa sicriului miniştrii statelor aliate, însoţiţi de ataşaţii militari, depunînd coroane şi salutînd pe Eroul român. Statele Unite, Franţa, Anglia, Cehoslovacia, Serbia, Grecia, Japonia, Italia, Polonia etc, au adus omagiile lor. Coroanele sînt de aur şi argint, ca acele depuse de Serbia de pildă, şi de splendide flori naturale”.

Călătoriile Eroului necunoscut

Mormîntul Eroului necunoscut nu a rămas uitat în perioada interbelică. În fiecare an, în ziua de „Înalțarea Domnului” aici se organizau manifestări importante.

şi informare, cei doi au distrus deliberat manuscrisele originale, apoi au minţit începînd cu propriile revizuiri pînă la propriile texte tipărite. Întreaga istorie, care rămîne totuşi greu de acceptat (dacă nu putem avea încredere în povestitorii de basme pentru copii, atunci în cine putem avea încredere?) este spusă de John M. Ellis, profesor de literatură germană la Universitatea California, din Santa Cruz, în cartea sa, Un basm în plus (1983). Într-adevăr, un basm grimm (în engl.cumplit, înfiorător, sinistru)

Fraude informatice (1)

Cine se mai descurcă fără computere în ziua de azi? Mai la obiect, cîţi dintre noi înţeleg computerele? Chiar şi directorii celor mai mari corporaţii din lume, cu cifră de afaceri anuală de ordinul miliardelor, sînt rareori nişte specialişti în computere. Ei se bazează pe programatori. Şi cu nişte sisteme de operare cel puţin la fel de inteligente sau cinstite ca şi operatorii lor, nu e de mirare că fraudele realizate cu ajutorul computerelor reprezintă astăzi zona cea mai profitabilă şi cu cea mai rapidă evoluţie pentru delictele financiare.

Nu se ştie cîte asemenea fraude au loc, dar probabil nu mai mult de 10% dintre ele ajung să fie urmărite pe cale judiciară (chiar dacă sînt descoperite sau reclamate: de obicei, companiile sînt prea stînjenite sau se tem să nu îşi ruineze reputaţia dacă recunosc pierderile rezultate în urma acestor delicte).

(va urma)

STUART GORDON

În anul 1927 a fost construit în Parcul Carol – după planurile sculptorului Emil Willy Becker – ansambul monumental pe care îl cunoaștem. Tot cu ocazia ceremoniilor din anul 1927 a fost aprinsă lîngă mormînt o candelă a cărei flacără ardea în permanență. În anul 1934, lîngă mormînt a fost ridicată și sfințită o cruce. Nu a fost dat însă ca rămășițele Eroului necunoscut să se odihnească în pace. În anul 1958 regimul comunist a demontat mormîntul și a strămutat pe ascuns sicriul cu osemintele ce reprezentau Ostașul necunoscut și le-au mutat în fața Mausoleului de la Mărășești. Eroul necunoscut a trebuit să facă loc cavourilor construite pentru noii conducători ai țării: în Parcul Carol a fost amenajat ,,Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”, care adăpostea criptele a trei reprezentați de seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe GheorghiuDej, dr. C. I. Parhon. Sicriul cu osemintele Ostaşului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol abia în anul 1991. În 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormîntului Ostaşului Necunoscut la locul inițial, din anul 1923, pe explanada din faţa actualului Memorial al Eroilor Neamului.

Sfîrșit

Sursa: Art. ,,Ostașul necunoscut”, publicat în „Foaia diecezană”, nr. din 7/20 mai 1923

Moduri

ORIZONTAL: 1) Acționează în mod arbitrar pe o singură parte; 2) Nedorit în mod normal de nimeni – Întărește negația exprimată; 3) Un mod de a ieși... din coaliție! – Sabilit în mod definitiv; 4) Anticipează în mod comparativ – Fiecare cu modul lui de exprimare – Diana Enescu; 5) În mod normal este o limită; 6) Un mod de a-ți însuși cele de trebuință – Distanțată în mod considerabil; 7) Se dau în vînt după puicuțe – În mod normal are de dat; 8) Se desfășoară în mod tipic; 9) O formă de împărțire a pămîntului în mod egal – Elev care învață în mod mecanic; 10) Schimbă postul în mod automat – A te exprima în mod deliberat.

VERTICAL: 1) Își duce traiul în mod primitiv; 2) Se distinge în mod deosebit (fem.) – Mult... în fond! – Preț mediu!; 3) Viciu ascuns! – Gen de lamă folositoare, dacă de pe urma ei nu se profită în mod abuziv; 4) În mod obișnuit indică direcția –Date în mod repetat! – Mod de executare pentru o fugă; 5) Întîlnite în bazar! – Repere! – Plouă prin centru!; 6) Migrează în mod obișnuit; 7) Mod de prezentare... rînd pe rînd; 8) Prima din centru! –Oprește jocul – Din capul locului!; 9) Se exprimă în mod înțepător – Tăiat în ultimul hal; 10) Modul corect de exprimare – Plin de trac!

DICȚIONAR: LOU; RIM. GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LA MAI MARE”

1) STRIGATURA; 2) TRAC – GEN – C; 3) RENUME – SOL; 4) ANI – ARS – CA; 5) TU – ES – ADAM; 6) AROGANTA – A; 7) GI – U – AE – ET; 8) E – AMAN – ODA; 9) MINER –ERE; 10) ESANTIOANE.

MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (3)

„Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase și nu s-a însurat niciodată – zadarnic susțin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul... (În anul 1998, șeful unui partid liberal m-a vizitat la birou și, de față cu numeroși martori, mi-a zis: «Este perfect adevărat, acesta a fost rolul lui Coposu pe lîngă Maniu, ambii erau homosexuali. Știu asta din temniță».) Mă întorc în biroul de lucru al «staff»-ului țărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbește la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Națională. Îi fac semn să mi-l dea și mie. Apuc să dialoghez cu cel care l-a lichidat pe Ceaușescu. E jovial, dar destul de distant: «Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere». Nu acestea fuseseră relațiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat – de cîte ori îl vizitam la MApN, înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrșit brusc în clipa în care în birou năvălește un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:

– Cine e Corneliu Vadim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!

Concomitent, prin ușa întredeschisă, cîțiva tineri țărăniști îl instigau la investigații la modul «știm noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!». Am crezut, inițial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt cel căutat. Și atunci, arătarea aia s-a învinețit de furie și a început să urle:

– Dumneata n-ai autoritatea morală să vii aici!

N-ai dreptul, după cîte ai scris și-ai dres! ș.a.m.d.

Eram, deja, obișnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîțiva fruntași țărăniști, iar unui oaspete, care nu ți-a făcut nimic, nu i te poți adresa astfel. Dar, întrucît omulețul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineața aceea pe jos. Ardeleanul, șugubăț, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să știu chestia asta:

– Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui C.A. Rosetti!

Așa s-a potolit limbricul. Am aflat și numele lui: Ticu Dumitrescu. (Ulterior, prin 1994, T.D., care s-a mai îmblînzit între timp, avea să recunoască, în Senat, în fața mea, că aceea a fost cea mai mare greșeală a vieții sale, fiindcă dacă nu mă agresa verbal atunci, aș fi fost alături de ei. Nu, n-aș fi fost).

Plec scîrbit de la țărăniști. Sînt niște oameni dificili și inadaptabili. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieșit soarele, dar gheața umedă de pe jos e înșelătoare. Afară mă așteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită și ruginită, veche de prin 1975. N-a reușit băiatul acesta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toți ofițerii Armatei Române sînt așa de săraci și poartă hainele fraților lor, atunci e vai și amar de noi. Profit de absența unor martori incomozi și îl întreb pe amicul meu diplomat:

– Ascultă, Pop, am aflat că PNȚ-ul urmează să primească 100 de milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 întreprinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?

Interlocutorul meu nici nu clipește. Tace. Este vizibil că știe ceva, dar este și mai clară uimirea lui că am aflat și eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranța, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin pușcării vor putea reînnoda o tradiție glorioasă a societății românești. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi

și intoleranți. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalți nu mi-e rușine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmărește pe toată lumea, toată lumea demască pe toată lumea. Frontul strînge informații despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-l dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranța Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fonoteca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromițătoare.

Mai aflu că o echipă din Canada a filmat niște bătăi declanșate de FSN, dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi șantajat și compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii și de alții – el, acest tineret, deschide ochii asupra democrației pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generație, cel puțin. Am vrea noi să fim Elveția sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos?“. g h

Acestea sînt opiniile mele despre amintirile lui Coposu. Nu mă bucur că a murit acest om. Părerea mea despre el a fost și rămîne proastă: extrem de limitat intelectual, profund incult și lipsit de orice urmă de patriotism, acest bodyguard al lui Iuliu Maniu (la origine... halterofil!) a crezut că poate conduce o Mișcare Națională. Era ca și cum halterofilul care a fost s-ar fi opintit să ridice 500 kg. A clacat. I s-au înmuiat genunchii și a căzut grămadă, ca o balegă. România noului mileniu creștin are nevoie de altceva, nu de ura și de fanteziile bolnave ale unui partid care și-a mînjit mîinile cu sîngele muncitorilor români, și la 1929, și la 1933.

Adio, domnule Coposu! Dumnezeu să-ți ierte păcatele, că tare multe ai mai avut... Eu te-am iertat de mult.

Bran, 17 august 2001 („România Mare“, nr. 580, din 24 august 2001) g h

Dar, iată ce a publicat, în revista mea, „România Mare“, Pavel Suian, un alt martor ocular al acelor întîmplări: „Am avut cinstea și onoarea să-l cunosc pe domnul Corneliu Vadim Tudor, viitorul președinte al României, în tinerețe, la cenaclul literar condus de marele scriitor Eugen Barbu. Voi ține minte mereu ce mîndru am fost cînd mi-a oferit, cu dedicație, primul său volum de versuri, în 1977. A mă bucura de prietenia lui Vadim și a mă număra printre oamenii apropiați ai lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, Ion Lăncrănjan, Augustin Buzura, erau dovezi ale apartenenței mele la lumea bună, de valoare, la elita intelectualității românești. Încă din acei ani, Corneliu Vadim Tudor era un om de excepție. Prin inteligență, erudiție fantastică și curaj patriotic, era o figură aparte a intelectualității tinere. Fibra patriotică a lui Vadim se vădea pe zi ce trece în toate articolele sale apărute în presa vremii. Îl vedeam pe Corneliu Vadim Tudor și mi-l imaginam pe Eminescu tînăr. Articolele sale, de autentic curaj patriotic, prin care erau readuși în atenția vremii marii oameni politici ai României interbelice arătau fibra unui poet și om de cultură de un patriotism și curaj fără egal în epocă. Eminescu și Octavian Goga aveau în Vadim un continuator demn. Faptul că în ciuda marilor sale calități literare nu era primit în Uniunea Scriitorilor îi dădea o aură de luptător politic și poet contestatar. El a preluat destul de repede stindardul luptei patriotice și naționale, iar atunci cînd a avut curajul să se opună deschis unor măsuri aberante ale conducerii de partid, privind dărîmarea bisericilor, curajul lui a atins culmile gloriei. Tremuram să nu fie

SĂMÎNȚA BUNĂ Urme în beton

Motto: „Vă spun că în ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvînt nefolositor pe care-l vor fi rostit“ – Matei 12.36

Tocmai betonasem cărarea din grădină cînd am fost chemat în casă. Cînd după puțin timp m-am întors, am văzut în betonul moale urmele unei tălpi mici. I-am chemat pe toți copiii la mine: „Care dintre voi ați trecut peste betonul proaspăt turnat, cu toate că v-am interzis acest lucru?“. Nici unul dintre ei nu a răspuns, dar urma pantofului mic trăda vinovatul. Ca fiul meu să învețe ceva, am lăsat urmele așa cum au fost. De fiecare dată cînd le va vedea își va aminti de neascultarea lui.

Tot așa, cuvintele și faptele noastre lasă urme. Ca o ștampilă, ele se imprimă în noi, în caracterul nostru, în purtarea și în amintirile noastre sau ale altora. Sînt impresii care ne influențează o viață întreagă și pe care nu le putem șterge niciodată, iar cîteodată nici măcar nu le putem uita.

Dar trebuie să ne gîndim că toate cuvintele și lucrările noastre sînt cunoscute de Dumnezeu și că niciodată nu le putem revoca. Știind aceasta, am putea ajunge la disperare.

Dar există speranță: vestea bună a lui Dumnezeu! De fapt, noi înșine nu putem șterge nici o singură greșeală din fața lui Dumnezeu, dar El Însuși vrea să le șteargă și să ne ierte, dacă vom veni la El, dacă vom recunoaște vina noastră și dacă vom crede în Fiul Său Isus Christos.

El a spus: „Eu, Eu, Același, îți șterg fărădelegile pentru Mine și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale“ (Isaia 43.25).

arestat și mă bucuram de fiecare dată cînd îl revedeam viu și teafăr.

La fel ca Ioan Alexandru, Vadim era un om modest și sărac. Locuia într-o biată garsonieră și o ducea destul de greu cu banii. Era însă dornic să sară în ajutorul celor ce trăiau și mai greu și era mereu gata să se sacrifice pe el pentru a ajuta un om sărman. Imaginea mea despre poetul Vadim, din acei ani premergători evenimentelor din decembrie 1989, era a unui luptător pentru triumful adevărului, al moralei creștine și al valorilor naționale, patriotice, literare sau culturale în general. Date fiind aceste opinii pe care le aveam despre poetul Vadim, mi s-a părut mai mult decît firesc ca, la începutul anului 1990, să îl caut și să îl invit să vină să preia conducerea ziarului «Dreptatea», pe care dorea să-l editeze PNȚCD. Eu am fost acela care a avut acea idee. Eu l-am căutat pe Vadim și l-am invitat să vină la sediul PNȚCD pentru a avea o discuție cu Corneliu Coposu. Eu am participat alături de Vadim la prima discuție, care a avut loc în biroul lui Coposu. Această primă discuție a fost mai mult decît civilizată, Coposu spunîndu-i lui Vadim că i-a citit unele articole cu mare plăcere. Concret, Coposu a menționat unele articole de comentarii ale unor partide de fotbal. Coposu nu a respins de plano colaborarea cu Vadim, ci a lăsat ca lucrurile să devină firești. Noi, în acea primă întîlnire, nu am discutat decît participarea lui Vadim la editarea și publicarea ziarului «Dreptatea». Nu s-a discutat despre înscrierea lui Vadim în partid, dar nu a fost nici exclusă această posibilitate. Convingerea mea, pe atunci, era că noi aveam nevoie de un om ca Vadim la conducerea noului nostru ziar. Viitorul a demonstrat că intuiția mea și cunoștințele omului Vadim au fost corecte“.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)

JURNAL DE VACAN� (37)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (8)

Am plecat ceva mai liniştit. Unde ne îndreptăm? Spre Săcele, la „AGRICOLA“, unde ne aşteaptă nea Jean, bunul nostru amic. Pe drum, deodată, o oarecare agitaţie: nevasta lui Cornel Ciontu, Aura, a observat că, din spate, cele două maşini ale noastre sînt filmate dintr-o altă maşină! Am devenit foarte curioşi. Am rugat Poliţia să oprească maşina cu pricina şi să aflăm şi noi cine filmează traseul, cine ne filează, cine ne urmăreşte. Nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că era vorba de un operator al... Televiziunii Române! Individul se numeşte Alexandru Ciochia. Fireşte că neagă totul, el pretinde că se duce la o şcoală din Săcele, să facă un reportaj. Numai că cei care l-au observat văzuseră că ne aştepta la intrarea în Săcele, la pîndă, deci ştia că vom sosi, după care a pornit în urmărirea noastră, ca-n filme. Ceea ce este cu adevărat neplăcut este că maşina era condusă de un... englez, pe care îl însoţea o englezoaică, ceea ce „internaţionalizează“ incidentul.

Am coborît din maşină şi i-am spus acestui pretins operator şi ziarist:

- Domnule, dumitale nu ţi-e ruşine? De cînd filmezi d-ta un senator al României, de cînd îi hăituieşti familia, de ce-mi sperii copiii? Şi, în definitiv, pentru cine lucrezi, pentru ce post particular sau serviciu secret? Fiindcă mă îndoiesc că poţi difuza o asemenea piraterie pe postul naţional! Să-ţi fie ruşine pentru hinghereala asta, murdară pîine mai mănînci! Am plecat. Copiii erau şocaţi de scandalul creat, cel puţin Lidia nu pricepea de ce oameni dintr-o altă maşină se ţin după tăticul ei şi-l filmează, fără să ceară voie. L-am sunat, pe telemobil, pe directorul Televiziunii, Dumitru Titus Popa. Era la Facultatea de Ziaristică. Atunci i-am telefonat lui Paul Şoloc. Era la masă. M-am mulţumit şi cu redactorul-şef adjunct Ion Stavre, căruia i-am relatat neplăcuta situaţie ca un operator al Televiziunii Naţionale să practice un filaj inimaginabil, cu urmăriri şi filmări ilegale, în combinaţie cu doi străini, împotriva familiei unui preşedinte de partid, secretar al Senatului României şi candidat la Preşedinţia României. Om cu bun-simţ, Stavre a rămas mut de uimire, a promis că va verifica, dar unde să verifice? Aici se pune în cumpănă cuvîntul acestui impostor de Ciochia, pe de o parte, şi cuvîntul a 20 de martori (inclusiv poliţişti) care l-au văzut cu ce se îndeletnicea. În altă Ţară, pentru aşa ceva un operator intra la zdup şi era dat afară pe viaţă din breaslă. Sînt tare curios cine erau cei doi englezi care şi-au permis o asemenea ticăloşie. Închipuiţi-

vă, pentru reciprocitate, că doi turişti români şi un pîrlit de mercenar de la BBC l-ar urmări şi filma, din goana maşinii, pe şoselele Marii Britanii, pe un înalt demnitar al Regatului. În ce temniţă le-ar tremura lor oasele, şi pe cîte luni? Nu-mi place să mă plîng la nimeni, sînt un om stoic, care îşi duce crucea în spate. Dacă am făcut publică această mîrşăvie este pentru a vedea lumea la ce presiune psihică sînt supus, alături de familia mea.

Dar, viaţa merge – vorba lui Marian Popa despre trenuri – în direcţia propusă, cu viteza necesară! N-am să mă împiedic de cioturi şi uscături. În ograda Staţiunii Agricole ne-a primit un foc înalt de vreascuri, de care aveam atîta nevoie. Ne ducem glonţ la ţarcul unde ştiam că se află căpriorul Iancu de Hunedoara. A crescut acum, ne adulmecă, ne simte, ne recunoaşte, se ridică în două picioare şi îşi freamătă nările. Au început să-i dea corniţele, s-a făcut o mîndreţe de flăcău. Ne pupă mîinile prin grilaj. Îi dăm mîncare. Apar şi cîinii, vreo 15 la număr. Strîngem de la bucătărie tot felul de resturi şi începem ospătarea credincioaselor vietăţi. Nea Jean are şi o hulubărie, dar porumbeii s-au ghemuit unul în altul, de frig, nu ies ei afară pe gerul ăsta! Cred că temperatura a coborît sub - 10 grade Celsius. Ni se lipesc nările. Simt că îmi îngheaţă capul, mai ales occipitalul. Intrăm. Primarul oraşului, Vasile Lata, e primitor şi amabil, ca de obicei. Se mîndreşte cu cei doi copii ai săi. Băiatul a studiat medicina la Tg. Mureş. Înăuntru e cald, pe masa ţărănească ard cîteva lumînări, în sfeşnice de cetină. Cam într-o jumătate de oră, şoferul primarului vine cu medicamentele pentru Eugenia, cumpărate de la principala farmacie din Săcele. Dar fetiţa e sîcîită, iar plînge, se agită, n-o putem împăca deloc. Pînă la urmă, maică-sa se duce cu ea înapoi, în Poiană, să o doftoricească aşa cum trebuie şi să o culce.

Visul primarului este ca Săcele să devină municipiu. Deşi, în ceea ce mă priveşte, m-am pronunţat în mai multe rînduri cu privire la „ploaia cu municipii“, datorată unor parlamentari care încercau astfel să cîştige încrederea cetăţenilor din judeţele pe care le reprezintă – cred că Săcele are toate şansele să-şi ridice statutul, fiindcă Istorie ca a sa nu

prea găseşti pe toate cărările. Totuşi, ce facem cu „uliţa ţigănească“? Locuitorii zic că sînt vreo 400 la număr, dar în realitate e vorba de vreo 4.000. Cine îi socializează? Cine îi pune la muncă?

Am o discuţie îndelungată cu şeful Inspectoratului de Poliţie al judeţului Braşov, colonelul Alexandru Ionaş. Mă lămureşte cum e cu arestările de la Uzina Rulmentul.

- Domnule senator, e fraudă mare acolo, păcat de muncitori. Principalul vinovat e un anume Shimon Amy, din Israel. Nu ştiu cum a apărut ăsta pe-aici, prin judeţul nostru, dar ne-am pomenit că, în foarte scurt timp, firma DOMOREX i-a construit în Poiana Braşov un fel de sat de vile, vreo 14 Ia număr, cu cîte 2-3 etaje. Proprietara acestei salbe de vile e firma din Bucureşti a evreului, numită DISSIM. Ce legătură are Uzina Rulmentul cu escrocii ăştia? Vă stă mintea în Ioc! Marea citadelă muncitorească, cu care decenii de-a rîndul braşovenii s-au mîndrit, avea în cont la Banca Română de Comerţ Exterior cam 220 milioane de dolari. Bani cinstiţi şi munciţi cu sudoare, proveniţi din export. Numai că un contabil al Uzinei, pe nume Grosu, a transferat din senin, în contul unei firme din Lichtenstein, care aparţine tot lui Shimon Amy, suma de 2,8 milioane de dolari! De ce? Ca să importe concentrat de Pepsi! Aţi mai auzit de rulmenţi care să meargă cu Pepsi? Fireşte că respectiva marfă (concentratul) n-a ajuns la Uzina Rulmentul, care nici n-avea ce să facă cu aşa ceva. Prin cele mai misterioase şi ilegale căi, Uzina Rulmentul ajunsese la cheremul firmei DISSIM a israelianului - acesta le dădea lei, cu ţîrîita, celor de la Rulmentul, pentru a plăti salariile la oameni, ceea ce era incalificabil. Normal că banii aparţineau tot Uzinei, dar DISSIM îi filtra cum voia ea, mai avea de plătit cam 3 miliarde de lei. Pe parcursul cercetărilor au ieşit Ia iveală nişte fărădelegi greu de crezut. În anul 1994, DISSIM a obţinut de la Banca Agricolă din Braşov (?!) un credit foarte avantajos, în valoare de 450 de milioane de lei. Cu ce credeţi că l-a garantat? Nici măcar cu un hectar de pămînt! Pentru treaba asta, Paul Stopa a fost arestat chiar atunci, în 1994, au scris şi ziarele, dar Mafia l-a scos afară în nici 24 de ore. Treburile sînt foarte complicate, dar le vom da noi de cap. Acum, Poliţia a pus sechestru pe cele 14 vile. Aventurierul din Israel e jos, Ia beci, l-am arestat. Dacă aţi şti ce presiuni se fac la adresa noastră, ce intervenţii de la toate nivelurile, pentru a-l elibera, v-aţi îngrozi! (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (74)

Orașele Dinastiei Tang (26)

Administrația în Dinastia Tang (20)

Strategia (3)

Această superioritate va fi cîștigată cu un cît mai mic efort posibil, forţele proprii fiind cruţate, în timp ce duşmanul va fi constrîns să le epuizeze pe ale sale. Tratatele de Strategie se referă nu numai la luptă, ci și la pregătiri şi se prezintă atît lucrurile permise, cît și cele nepermise înaintea luptei.

Un rol hotărîtor în politica ofensivă, de cuceriri a Imperiului Tang, i-a revenit unui animal, anume calul, purtător al călăreţului-arcaş. Creşterea cailor s-a dezvoltat sistematic în plină Dinastie Tang, Secolele al VII-lea şi al VIII-lea. Conform textelor, la începutul ei, Dinastia Tang dispunea de un număr foarte mic de cai, cinci mii în total. Dintre aceştia, trei mii fuseseră moşteniţi de la Dinastia Sui, iar două mii fuseseră luaţi de la turcii din Gansu. Însă, foarte repede se înfiinţează herghelii de Stat, care s-au dezvoltat rapid şi cu succes. Astfel, spre

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (6)

„Pasteurizarea“, cum i se mai spune procedeului, este aplicată astăzi pe scară întinsă în întreaga industrie alimentară mondială, cu rezultate admirabile.

Din aceeaşi epocă datează studiile lui Pasteur în legătură cu bolile viermilor de mătase, care produseseră un adevărat dezastru în sericicultură. El a asanat această importantă ramură industrială a Franţei, găsind parazitul bolii şi identificînd bacilul care producea „Flacheria viermilor“.

În toiul acestor munci, absorbitoare, Pasteur suferă un atac de apoplexie, provocat de tensiunea arterială de care suferea mai de mult. „Regret, spune el, că am să mor aşa de curînd; aş fi voit să aduc mai multe servicii patriei mele“. Dar starea i se ameliorează, inteligenţa îi rămîne intactă şi, la o săptămînă după atac, el dictează o comunicare pentru Academia de Medicină. Se restabileşte curînd şi continuă aflarea mijloacelor de combatere a bolilor viermilor de mătase.

În toiul acestor lucrări importante izbucneşte războiul franco-german. Pasteur cere să fie înrolat şi el dar este respins, fiind încă parţial paralizat. Sfătuit de prieteni, s-a retras un timp la Arbois, de care îl legau amintirile duioase ale copilăriei. Aici nu pierdu vremea, ci află un procedeu nou de argăsire a pieilor, mult mai practic decît cel cunoscut înainte. De asemenea, a făcut minuţioase studii şi asupra dospirii pîinii.

Balada (84)

Ani de Facultate (6)

La 22 noiembrie 1963 a fost asasinat, la Dallas, preşedintele SUA J.F.Kennedy, de către un tînăr aparent excentric, Lee Harvey Oswald, care efectuase mai multe călătorii în Uniunea Sovietică. La două zile de la uciderea lui Kennedy, un membru al lumii interlope, Jack Ruby, l-a omorît pe prezumtivul asasin, făcînd astfel imposibilă aflarea adevărului despre asasinatul de la Dallas. În timpul mandatului său de preşedinte al SUA (1961-1963), Kennedy a intrat în conflict cu sovieticii în Vietnam, în Cuba şi la Berlin. Din această cauză, multă lume credea în amestecul Kremlinului în teribilul asasinat şi se aştepta la o înveninare a relaţiilor internaţionale.

În acest context al climatului politic mondial, în aprilie 1964 conducerea de partid şi de stat a Republicii Populare Române a dat publicităţii o Declaraţie politică de independenţă faţă de acţiunile aventuriste de mondializare comunistă ale conducerii de la Kremlin. În fabrici, uzine, şcoli şi facultăţi erau organizate

mijlocul Secolului al VII-lea, Dinastia Tang, respectiv Armata, dispunea de şapte sute de mii de cai, distribuiţi pe păşunile din Shaanxi şi Gansu, păşuni ce ocupau mari suprafeţe. Acestor cai li se adăugau cei care erau proprietate particulară și al căror număr nu este cunoscut. Creşterea pe cont propriu a cailor era foarte dezvoltată în China de Nord şi mai ales în Gansu Oriental, în Shaanxi şi Shanxi. În prima jumătate a Secolului al VIII-lea, unii membri ai familiei imperiale, înalţi funcţionari şi generali posedau turme de cai, vite, cămile şi oi. Perioada în care Armata chineză a dispus de cel mai mare număr de cai este cel al marilor ofensive de la mijlocul Secolului al VII-lea. Caii erau numeroşi şi ieftini pînă către anul 665. Ulterior, incursiunile turce şi tibetane dezorganizează hergheliile şi creşterea cailor cunoaşte un declin. În anul 713, hergheliile imperiale numărau doar 240 de mii de animale. În anul 725, numărul cailor urcă la 400 de mii, mulţumită înnoirii metodelor de creştere şi cumpărărilor de la crescătorii din stepă. În anul 727, la Yinchuan, pe cursul superior al Fluviului Galben, este organizat un tîrg de cai, unde turcii vin să îşi vîndă caii pe mătăsuri şi metale. Dar, în ajunul Rebeliunii lui An Lushan, numărul de cai înregistraţi de Administraţia Hergheliiler era doar de 325.700. Pînă în această epocă, micul cal mongol, întîlnit în zona stepelor şi în China de Nord, a fost

Războiul însă îl neliniştea. Gîndurile lui erau la fiul său aflat pe front şi la laboratorul lui lăsat la Paris. Mii de răniţi gem prin spitale, şi întîmplarea face ca, într-un convoi de mutilaţi, să-şi descopere fiul, pe care îl ia sub îngrijirile lui devotate. La căderea Parisului durerea lui Pasteur nu are margini. „Biată Franţă, patrie iubită, de ce nu te pot ajuta să-ţi tămădueşti rănile sîngerînde?“, oftează el mereu. Dar ca orice război se sfîrşi şi acesta într-o bună zi, astfel că el a putut să-şi reia vechile ocupaţii. Găsi îndată de ce berea nu se poate conserva şi intra în putrefacţie acidă mai cu seamă vara. Aplicîndu-i metoda pasteurizării, adică a expunerii ei la o căldură de 50–55°, ea devine inalterabilă. Dar nu acesta era faptul important, ci altul. Anume că aceste studii l-au dus pe Pasteur la bănuiala că procese similare se petrec şi în organismul uman, cînd microbii din mediul extern pătrund într-însul şi găsesc acolo terenul prielnic de care au nevoie pentru a se dezvolta. Cu aceasta, el a ajuns la hotărîrea de a dezlega secretul bolilor contagioase şi de a le combate cu înverşunare. Cum însă nu era medic, el nu se încumeta să-şi îndrepte cercetările spre patologia umană. În curînd însă, întîmplarea făcu să se ivească un loc liber la Academia de Medicină şi, deşi era chimist şi nu medic, fu ales cu majoritate de voturi. Aici a fost combătut de mulţi adversari, care încercau să dovedească că ideea specificităţii agenţilor patogeni este o idee falsă. „Cum adică, întrebau ei indignaţi, tuberculoza să fie produsă de un agent specific, totdeauna acelaşi? Specificitatea imobilizează medicina“, tunau ei şi fulgerau. Cînd Victor Babeş, cu 15 ani mai tîrziu, avu prilejul să-i arate lui Pasteur, tot la Academia

mitinguri de sprijin ale populaţiei faţă de acest act istoric.

La cei 20 de ani ai săi, Florin Genoiu avea discernămîntul politic necesar pentru a înţelege ce se petrece cu adevărat în jurul său. Ca urmare a rezultatelor la învăţătură, dar mai ales în urma succeselor de la examenele cu profesorul Neniţescu, fusese numit secretar cu munca organizatorică în Comitetul UTM pe facultate. În această calitate, de tînăr activist comunist, Florin Genoiu a luat şi el cuvîntul la mitingul organizat în Facultatea de Chimie Industrială în sprijinul Declaraţiei din Aprilie 1964 a PMR cu privire la unele probleme ale mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Adunarea cu pricina a avut loc în sala de sport a Politehnicii de pe Splaiul Independenţei 303, unde a fost cîndva manejul regal.

- Stimaţi tovarăşi! Salut din toată inima Tezele din aprilie ale partidului nostru. A fost o mare înţelepciune din partea conducerii PMR şi a statului nostru democrat-popular să facă în aşa fel încît pe teritoriul patriei noastre să nu se mai afle trupe sovietice. Nu este adevărat că numai ştiinţa sovietică şi numai savanţii sovietici domină la modul absolut cunoaşterea umană! Ţara noastră a dat şi va mai da mari oameni de ştiinţă.

încrucişat cu un mare număr de rase diferite. Aceasta se datora tributurilor oferite de regatele din Asia Centrală şi de regiunile de dincolo de Pamir: pur-sînge arabi, aduşi în anul 703 la Curtea Tang; ponei sălbatici, dăruiţi în anul 654 de către tibetani; cai de Samarkand, Buhara, Kish, Kokand, Maimargh, Khuttali; cai din Candhara, Khothan, Kucha; cai kirghizi din Baikal etc.

În Secolele al VII-lea și al VIII-lea, aristocraţia din Nord manifesta a mare pasiune pentru cai. Înalta societate mergea călare, iar jocul de polo călare, importat din Iran, devenise o modă la Chang’an. Pasiunea pentru cai explică locul ocupat de acest animal în artele vremii. De exemplu, în pictură, există pictori ca Nan Gen, care sînt specializaţi în acest subiect. Situaţia este similară și în sculptură. La acestea, adăugăm ca argument al caluluipersonaj în artă, magnificele basoreliefuri din mormîntul împăratului Tang Taizong, precum şi figurinele funerare. Calul din Epoca Tang are caracteristici ce indică influenţa importurilor şi încrucişărilor cu rasele din Orientul Mijlociu și din Transoxiana – mai înalt şi mai zvelt decît micul ponei mongol. Acesta din urmă va reveni în forţă pe primul loc, după Dinastia Tang, mai ales în dinastiile Yuan – mongolă și Ming.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de Medicină, nu numai microbul tuberculozei, dar toată evoluţia şi drumul acestuia în organism, Pasteur exclamă gîndindu-se probabil la polemicile confraţilor săi: „Iată specificitatea tuberculozei!“.

* * *

Prezenţa lui Pasteur la Academie nu era tocmai pe placul medicilor bătrîni, care nu admiteau amestecul chimiştilor în domeniul lor. Cu toate acestea, Pasteur le asculta cu mare atenţie comunicările, vizita spitalele, unde se făceau admirabile intervenţii chirurgicale, dar ce folos dacă la puţin timp bolnavii mureau de infecţii secundare. Nimeni nu bănuia pricina acestor infecţii şi, deseori, se renunţa chiar la operaţii, cu toate că Semmelweis făcuse deja primele comunicări în legătură cu rolul asepsiei în chirurgie şi obstetrică. Pasteur înţelege şi el că pricina infecţiilor chirurgicale nu pot fi decît tot microbii, care se introduc în răni fie din aer, fie cu ajutorul mîinilor şi instrumentelor chirurgilor. El descoperă îndată stafilococul în puroiul din răni, găseşte streptococul, un microb în formă de lanţ, la lăuzele bolnave de febră puerperală. Pasteur ţine prelegeri, în care propagă ideea sterilizării instrumentelor chirurgicale şi întrebuinţarea de pansamente sterile, numite antiseptice, prefaţînd astfel epoca de glorie a chirurgiei moderne. Odată cu aceste descoperiri, însoţite de o vastă agitaţie ştiinţifică pentru propagarea lor în lumea medicală franceză, el descoperă microbul holerei găinilor, numit „Pasteurela“, împotriva căruia află şi vaccinul eficace. (va urma)

Dr. ALEXANDRU CULCER

Să avem încredere în ştiinţa şi cultura românească! Socialismul şi comunismul reprezintă, fără îndoială, viitorul luminos al omenirii! Dar această nouă orînduire nu se poate exporta şi nu poate fi impusă cu tancurile, rachetele şi bombele atomice! În încheiere, permiteţi-mi să-l citez pe marele nostru poet Mihai Eminescu: ,,Ştefane Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Lasʼ Archimandritului/ Toată grija schitului/ Lasă grija Sfinţilor/ În seama părinţilor/ Clopotele să le tragă/ Ziuantreagă, noaptea-ntreagă.// Tu te-nalţă din mormînt/ Să te-aud din corn sunînd/ Şi Moldova adunînd./ De-i suna din corn odată,/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-oi suna de două ori,/ Îţi vin codrii-n ajutor,/ De-oi suna a treia oară/ Toţi duşmanii o să piară/ Din hotară în hotară”. Cuvîntarea i-a fost răsplătită cu puternice aplauze. Avea însă un mare regret în suflet. Profesorul Sulea, trimisul Centrului Universitar de Partid, i-a cenzurat versurile eminesciene: ,,Doar s-o-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!// Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spînzurătorile!”.

Era semnul că nu se scăpase încă de proletcultism! (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (82)

HUNT - HISTRIONUL

HRĂPĂREŢ Şl HAIN (2)

Bumbacul și speculațiile (2)

Este exact ceea ce nu trebuia să facă, pentru că depresiunea îndelungată ce a urmat conflagraţiei mondiale îl ruinează, pur şi simplu. Nu e nici singurul şi nici ultimul, aşa încît cazul n-ar surprinde. Nici n-ar mira, întrucît el este, la această oră, un ahtiat după jocurile de noroc şi se spune că (în sfîrşit!) e un domeniu unde se pricepe.

Dacă afirmaţia este de genul acelora, în dulcele stil romantic american, ce justifică debutul ascensiunii lui viitoare, e greu de verificat, în special în zilele noastre. Cert este că, îndată după eşecul din Ramsey, atras şi el de magnetul insolit constituit de petrol, ia, în anul 1921, drumul acelui „nou El Dorado, care se cheamă chiar El Dorado“, ca să cităm întocmai formula utilizată de revista „Historia“.

El Dorado nu arată altfel decît Titusville, în plină „febră a petrolului“: aventurieri cu duiumul, o lume

Nikola Tesla –stăpînul fulgerelor (4)

Recunoaştere tîrzie

În 1935, într-un articol din revista ilustrată Liberty, Tesla a prezis că se va înfiinţa cîndva o autoritate pentru protecţia mediului înconjurător, iar furnizarea apei va fi supravegheată mult mai strict. A propus utilizarea ozonului pentru tratamentul apei potabile, deoarece nu are nici un fel de efecte dăunătoare, precum clorul si alte substanţe chimice. Încă din 1897 a inventat și construit autovehiculul electric; automobilul lui a fost testat pe distanţa New York City - Buffalo şi a dezvoltat o viteză de 94 mile (151 km) pe oră. S-a calculat că astăzi, o călătorie cu acest automobil ar costa numai 1 cent/km! Şi milioanele de oameni care se urcă zilnic la volanul maşinii lor ar trebui să-i mulţumească lui Tesla pentru sistemul de aprindere, brevetat de el în 1898 sub numele de „Aprinzător electric pentru motoarele cu petrol“, a cărui componentă primară, bobina de aprindere, a rămas practic neschimbată de cînd a fost introdusă pe piaţă.

Tesla susţinea că, în viitor, descoperirile ştiinţifice, şi nu războiul vor fi prioritatea numărul unu a omenirii. Astăzi, spunea el, majoritatea ţărilor civilizate ale lumii cheltuiesc cele mai mari sume din bugetul lor pe

Isterie colectivă și sugestie în massă (6)

Frenezia vrăjitoarelor este misterioasă din mai multe puncte de vedere. Mulţi cercetători au încercat să demonstreze însă, bazîndu-se pe argumente solide, că toată acesta frenezie nu ar fi decît reflectarea unei „doctrine demonice” pusă la punct de Biserică însăşi, la începutul Evului Mediu, ceea ce ar putea explica similitudinile existente în descrierea practicilor vrăjitoreşti, în ţări diferite. Căci există prea puţine dovezi că apostoli ai acestei bizare „religii diabolice” ar fi cutreierat Europa în căutare de discipoli, în schimb sînt numeroase mărturiile privind o largă distribuire a cunoştiinţelor despre vrăjitorie, prin intermediul scrierilor şi denunţurilor făcute chiar de către oamenii Bisericii.

De un egal interes ne apar însă atît isteria colectivă a celor care practicau ritualurile magice, cît şi a celor care puneau la index aceste ritualuri, căci nu putem despărţi meşteşugul vînătorii de vînatul însuşi. Iar dacă vînătoarea de vrăjitoare a căpătat aspectul unui fenomen de masă, în unele perioade, la fel au stat lucrurile şi cu practicarea vrăjitoriei. Cultele magice au devenit chiar mai răspîndite tocmai în perioadele în care represiunea era mai intensă. Aşa încît atunci cînd vorbim despre

pestriţă din care nu puteau lipsi tocmai amatorii jocurilor de cărţi şi chiar profesioniştii, adică şi cei ce au ştiinţa trişatului în sînge şi au perfecţionat-o mereu. Unul dintre aceştia din urmă se dovedeşte a fi si Hunt.

La El Dorado – oraş din sudul Arkansasului cu puţini locuitori şi cu nume intrat azi în legendă, ajuns capitala industriei petrolifere a statului, după ce, în acelaşi an, 1921, se descoperise petrol aici – se aşază la o masă de joc: parteneri adevăraţi, cărţi adevărate, mize aşijderea. Partida de poker se încinge şi, cu toate că nu ştim cîţi bani avea la el Haroldson Lafayette, se cunoaşte că a cîştigat un puţ petrolifer. Talentul lui de gambler (participant la jocuri pe bani) îl ajută, deci, şi se gîndeşte că poate va depăşi şocul provocat de ruina din Ramsey.

Ar fi prea frumos să fie adevărat, dar, ajuns miliardar, Hunt n-a negat niciodată faptul, şi au fost mulţi ce au insistat asupra debutului său între cei ce extrag petrol! Puţul devenit al lui produce din plin, noul proprietar vinde ţiţeiul şi achiziţionează alte sonde. Apoi, revine la mai vechea-i îndeletnicire, pînă la un punct practicată cu succes în statul natal – Illinois – speculaţiile! De data aceasta o face cu concesiunile petroliere şi nu se poate zice că i-au lipsit inspiraţia şi scrupulele. „Lupul singuratic“ din El Dorado, temutul jucător de cărţi din saloonurile locale sau depărtate îşi măreşte constant

război şi cel mai puţin pentru învăţămînt, dar Secolul al XXI-lea va inversa această ordine, căci va fi o onoare mai mare să lupţi împotriva ignoranţei, decît să mori pe cîmpul de bătălie. Era decepţionat să constate că omenirea cheltuieşte sume uriaşe pentru arme cu care oamenii să se ucidă unii pe alţii, cînd pacea se oferă pe gratis!

Tesla a fost revendicat de diverse popoare, s-a afirmat că este sîrb, croat, român sau chiar „extraterestru“. Dar Nikola Tesla era profund devotat Serbiei si sîrbilor, așa cum se poate constata şi dintr-o activitate mai puţin cunoscută a lui, aceea de propagator al literaturii sîrbe. Împreună cu poetul şi publicistul R.U. Johnson (1853 - 1937), a publicat o carte de poeme inspirate din folclorul sîrbesc. Tesla semnează o scurtă prezentare a poporului sîrb şi a literaturii sîrbe.

A murit în camera lui de la Wyndham Hotel din New York, la 7 ianuarie 1943. La înmormîntare au participat peste 2.000 de oameni, iar în discursul său funerar, primarul New Yorkului, Fiorello Laguardia, a spus: „Tesla nu a murit. Numai sărmanul lui trup a încetat din viaţă. Adevăratul Tesla trăieşte în realizările lui uriaşe, aproape imposibil de imaginat, ca parte integrală a civilizaţiei şi a vieţii noastre zilnice”.

Imediat după moartea lui, toate obiectele i-au fost confiscate la cererea FBI, puse în mai multe lăzi şi închise apoi într-un depozit. Documentele confiscate atunci au fost desecretizate în 2016, ocazie cu care au

„obsesia vrăjitoriei”, trebuie să aplicăm termenul atît vrăjitoarelor, cît şi celor care le-au persecutat. Cele trei perioade principale în care aceste isterii s-au declanşat coincid, în mare, cu Renaşterea, Reforma protestantă şi Contrareforma catolică. În cadrul fiecăreia dintre aceste mişcări remarcăm o diminuare a conformismului şi a bunelor moravuri şi o exacerbare a aberaţiilor, rătăcirilor şi reprimărilor brutale. Vrăjitoria a însemnat numai una dintre aceste rătăciri, iar vînătoarea de vrăjitoare doar o parte a represiunii îndreptate de protestanţi şi de catolici în egală măsură împotriva oricăror manifestări ce li se păreau nonconformiste.

cifrele cîştigurilor, capitalul îi creşte. Nu-i de mirare că îşi extinde cîmpul de acţiune şi asupra statelor Louisiana şi, îndeosebi, Texas – al doilea ca mărime dintre statele americane şi unde se descoperă importante zăcăminte petrolifere, unele dintre ele ajunse proprietatea lui „Royal Dutch-Shell“, a lui Sir Henry Deterding.

Un „gambler“ petrolist (1)

După nouă ani de cînd a poposit aici, sedus de numele El Dorado, şi de cînd disputase norocoasa partidă de poker, investeşte un milion de dolari spre a achiziţiona un teren din estul texan! Suma nu este deloc semnificativă, dacă ne amintim că altele similare fuseseră vehiculate în acelaşi scop – şi cu cîteva decenii mai înainte! – de „regele petrolului“ şi alţii, destui, ca el. Investiţia, însă, contează şi s-a dovedit iarăşi norocoasă: în subsolul terenului respectiv se descoperă „o adevărată mare de petrol, avînd 70 de kilometri lungime şi 15 kilometri lăţime“, cum consemnează ziarele vremii, informaţie ce va fi preluată ulterior, fără modificări. În directă legătură cu ştirea de mai înainte se află şi aceea că numai investiţia din estul texan s-a soldat cu venituri nete de 100 (o sută!) milioane dolari. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

ieşit la iveală nenumărate informaţii noi. Printre acestea s-a găsit şi o scrisoare adresată lui J. Edgar Hoover, directorul FBI, în care se subliniază importanţa unui articol în care Tesla vorbeşte despre „raza morţii“, şi un memorandum din 9 ianuarie 1943, care confirmă că Tesla efectuase experimente cu aşa-numita „rază a morţii“. Ne putem uşor explica de ce autorităţile au acoperit cu un zid de tăcere desăvîrşită unele dintre invenţiile lui Tesla și poate că nici acum desecretizarea nu este totală.

Recunoaşterea lui Tesla a venit tîrziu, totuşi lumea ştiinţei i-a adus un omagiu deosebit: la 18 octombrie 1960, la Conferinţa Generală pentru Măsuri si Greutăţi de la Paris, numele lui Tesla a fost dat unităţii de măsură pentru inducţia magnetică în cadrul Sistemului International de Unităţi de Măsură, stînd alături de alte nume de mari savanţi: Ampère, Volta, Fahrenheit ş.a.

Aşa cum spunea primarul New Yorkului, Fiorello Laguardia, „Nikola Tesla a fost un mare umanist, un adevărat geniu ştiinţific, un poet în ştiinţă. A realizat lucruri uimitor de miraculoase pentru a sluji omenirea şi nu a cerut nimic în schimbul lor. Vorbim despre Nikola Tesla şi sărbătorim faptul că facem parte din aceeaşi specie ca şi el. Este o bijuterie de preţ în cununa rasei umane, Iugoslavia şi America pot fi mîndre de el“.

Sfîrșit

ANCA IRINA IONESCU

O vrăjitoare, înzestrată cu presupuse puteri diabolice spre a abate molima şi blestemele asupra comunităţilor umane, trebuie să fi fost un motiv de teroare pentru cei neiniţiaţi. Dar studiind atent datele problemei, sîntem capabili să discernem şi o necesitate mai primitivă pentru vînătoarea de vrăjitoare. Vrăjitoarea este mai mereu, dacă nu chiar în toate cazurile, o femeie care posedă capacităţi supranaturale. Ea reprezintă astfel încarnarea răutăţii feminine. Pentru clerul catolic celibatar, pentru protestanţii aspri, care cred cu tărie că Eva s-a născut să-1 slujească orbeşte pe Adam, femeia înseamnă un obiect al urii şi totodată al spaimei. Aceşti bărbaţi posaci şi limitaţi au văzut în vrăjitorie nu doar o parodiere obscenă a religiei, ci şi o ameninţare la adresa superiorităţii masculine. Ca atare, vrăjitoarea a devenit un simbol al relaţiei primitive dragoste-ură şi al confictului dintre sexe, pentru dominare, conflict vechi de cînd lumea. Creşterea numărului de practicante ale vrăjitoriei petrecută chiar în perioadele de cruntă represiune a dat naştere la o exagerare a panicii. Frica a născut frică, ura a hrănit ură, vrăjitoarele erau văzute pretutindeni. (va urma)

F. CARTWRIGHT, M. BIDDISS

Practicarea vrăjitoriei poartă ea însăşi stigmatul isteriei. Mitul vrăjitoarelor ce zboară peste văi şi dealuri, pe cozi de mătură, spre a ajunge la Sabat, face trimitere la starea de levitaţie, la senzaţiile de plutire, simptome evidente în isterie. Chiar şi Sabatul, cu dansurile sale sălbatice, cu muzica stranie şi orgiile sexuale, reprezintă o formă de isterie colectivă. Mîncărurile servite la aceste festinuri sînt scîrboase sau lipsite de gust, săruturilor sau îmbrăţişărilor creaturilor demonice întîlnite aici le lipseşte căldura. Vrăjitoarele se plîng adesea de furnicături, au senzaţia că şiruri lungi de furnici li se scurg pe trup şi insensibilitatea tactilă pare să fie un indiciu căutat de acuzatori, care împung cu sule ascuţite pielea celor bănuite de vrăjitorie, în căutarea unor zone unde acestea să nu resimtă durerea. Iar toate aceste manifestări sînt simptome clare şi binecunoscute ale bolii isterice.

Afecțiunile oculare

Degenerescența maculară

Scăderea acuității vizuale și apariția unor linii perpendiculare strîmbe în cîmpiul vizual sînt cele mai comune simptome ale degenerării maculare. Printre factorii de risc se numără vîrsta, alimentația, iar studii recente arată că lipsa luteinei – care neutralizează radicalii liberi – este unul din factorii de risc major. Luteina nu poate fi produsă de corp, ea se găsește în legume, pîine integrală și în ouăle provenite de la găini hrănite bio, dar mai ales în morcovi. Luteina este luată prin intestinul gros de sînge și transportată în retină. De asemenea, factorii genetici joacă un rol important în degenerarea maculei. Persoanele care au HDL scăzut (colesterolul bun) sînt mai afectate de acest aspect.

În celulele retinei se găsesc multipli radicali liberi, proveniți în mare parte de la lumina sintetică prea puternică, iar luteina poate neutraliza acești radicali urmînd ca depozitul din retină să scadă și să fie înlocuit. Chiar și în cazul existenței degenerării maculare este foarte importantă menținerea constantă a luteinei în retină. În situațiile în care degenerescența maculară este instalată oprirea progresării este prima măsură luată în terapie.

Cataracta și glaucomul

Pacienții caută alternative mai ales acolo unde tratamentele vizează individul în ansamblu. Omul modern este mult mai expus îmbolnăvirilor, iar ochii sînt poarta de intrare în corp. Orele petrecute în fața calculatorului afectează vederea producînd de multe ori dureri de cap sau dureri cervicale.

Stresul, sindromul Sicca (ochi uscați) alergiile, ochii iritați – toate acestea provoacă degenerarea vederii. Tensiunea oculară nu se simte de cele mai multe ori, motiv pentru care se recomandă consultul

oftalmologic anual, începînd cu împlinirea vîrstei de 40 de ani.

Infecțiile oculare

În aceste cazuri, carențele de zinc sînt extrem de periculoase și trebuie remediate, dacă este posibil sub formă de coloid. De cele mai multe ori, cornea herpes se produce după o îmbolnăvire cu herpes simplex. Pacienții care au avut coronavirus se confruntă de multe ori cu afecțiuni oculare precum conjunctivita.

Frica de orbire reprezintă o mare povară, ce provoacă mult stres atît pacienților, cît și aparținătorilor, care conduce, de asemenea, la apariția unor patologii oculare. De aceea se recomandă și un consult psihologic. Nu degeaba se spune: ,,Un spirit sănătos locuiește într-un corp sănătos, iar un corp bolnav împovărează spiritul”.

Medicina energo-informațională este în măsură să ofere tratamente de prevenire a îmbolnăvirilor oculare sau de stopare a acestora. Începînd de la programe degenerative maculare, degenerare de cornee, reactivarea nervului vederii, curățirea retinei de toxine, reglarea metabolismului ocular, alergii virale sau bacteriene, remedierea unor afecțiuni precum glaucom, cataractă, ochi uscați și iritați, lăcrimarea la schimbarea temperaturii – sînt numai cîteva dintre tratamentele lipsite de durere sau medicamente pe care ni le pune la dispoziție medicina energo-informațională. Acestea sînt destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă. Autoreglarea ochilor atrage după sine o cascadă de reglări în tot sistemul ocular.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Centrul

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss book CoNsulTINg sRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPREs DIsTRIbuTIoN sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.