România Mare, nr. 1590

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Copilărie, tu nu poți să mori/ Mai stărui în parfumuri și culori...

CORNELIU VADIM TUDOR

Ne pregătim de demisia lui Biden – sau de război mondial?

EDITORIAL Vadimismul –o nouă perspectivă

Motto: ,,Dacă aceasta este trădare, ceea ce ei numesc loialitate e o infracțiune”.

EDwARD SNOwDEN

Șoc după șoc pentru o lume zdruncinată profund de ceea ce unii numesc ,,plandemie”: amenințarea unui război cu implicarea Rusiei, superputere nucleară, în paralel scandalul diplomatic Cehia – Rusia, apoi conflict armat cu sute de morți în Israel și Teritoriile arabe ocupate, incidentul în care Belarus este implicat și întregul Occident reacționează vehement, apoi solicitarea expresă a președintelui Joe Biden ca Serviciile Secrete americane să demonstreze mai repede vinovăția Chinei în pandemie – și, în fine, acuzația oficială că SUA, cu Joe Biden vicepreședinte, au spionat liderii occidentali, în frunte cu Angela Merkel și actualul președinte german, Frank-walter Steinmeier. Toate acestea s-au întîmplat, atenție – în ultimele două luni, cu accelerare vizibilă în ultimele săptămîni! Sau, altfel spus, în perioada care prefațează prima vizită a președintelui Biden în Europa și prima întîlnire directă cu Vladimir Putin.

Inițial am crezut că e un joc pentru ca SUA să revină la sistemul intervenționist, specific democraților.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Armata umbrelor – Forța militară secretă a SUA

Cunoscutul jurnalist american william Arkin a publicat în Newsweek o anchetă intitulată „The Inside Out of the Secret Army of the Armed Forces”, conform căreia în ultimii zece ani, Pentagonul ar fi creat cea mai mare forță secretă pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Ca parte a programului de reducere a vizibilității, aproximativ 60.000 de militari lucrează în umbră sau sub identități false. Armata secretă, mult mai numeroasă decît unitățile secrete ale CIA, îndeplinește sarcinile autorităților americane nu numai în uniformă militară, ci și sub acoperire civilă. Arkin susține că materialul pe

De ceva vreme, un proiect politic se conturează în țara noastră. Unul nefinanțat din surse străine, clădit pe bun simț și un set de valori. Mulți nu îi dau nici o șansă de izbîndă, iar o parte din cei care au aderat la el au plecat dezamăgiți. Nu pentru că proiectul ar fi fost greșit, ci pentru că nu le asigura pe loc funcții precum cea de deputat sau senator, ministru sau măcar secretar de stat. Nu erau interesați de proiectele mărețe și nici de renașterea României pe un nou set de valori, ci de îmbogățire și de putere.

Cu toate acestea, însă, curentul pe care Revista ,,România Mare” l-a lansat acum mai mult de un an merge mai departe. Și asta pentru că noi, vadimiștii, nu ne dorim să ajungem senatori sau deputați, nici măcar miniștri sau primari. Ne dorim să le arătăm românilor că se poate, că există un curent care în viitor poate fi șansa acestei țări. Nu acum, poate nici măcar peste patru ani. O sămînță plantată acum, hrănită constant și îngrijită, poate încolți în cîțiva ani, iar un grup de patrioți autentici, cu inițiativă și resurse o vor ajuta să crească și să se impună la nivel național ca reper al societății românești.

Românii sînt îndreptățiți să fie reticenți. Cei care își doresc ca urmașii lor să aibă dreptul la o viață prosperă, să trăiască într-o țară liberă nu mai cred că România ar putea redeveni un stat în care Constituția să fie cartea de căpătîi. (continuare în pag. a 17-a) LIDIA VADIM TUDOR

care l-a publicat a fost rezultatul unei investigații jurnalistice care a durat doi ani și care a inclus anchete ale autorităților, interviuri și obținerea de informații din surse deschise. Potrivit acestuia, ancheta a identificat aproximativ 130 de companii, precum și zeci de organizații guvernamentale mai puțin cunoscute, asociate programului secret. Conform estimărilor jurnalistului, menținerea forțelor americane ,,din umbră”, care se ocupă cu activități precum producerea de documente false sau crearea de dispozitive speciale, costă aproximativ 900 de milioane de dolari pe an. Mai mult de jumătate din resursele Armatei secrete sînt alocate sprijinirii activităților Forțelor de Operațiuni Speciale ale SUA, pe ai căror angajați Arkin îi numește „războinicii din umbră”. (continuare în pag. a 16-a)

La Mulţi Ani de Ziua Copilului!

Amintiri din copilrie

Cînd se cînta Chopin pe Drumul Sării cam la vreo zece ani după război convoaie funerare şi alămuri valsînd bacovian în pas de ploi

Procesiuni oprite la răspîntii un pumn de bani se risipea în praf copii desculţi îngenuncheau cucernic scriind cu lacrimi primul epitaf

Şi iar pornea la drum cortegiul foamei şi popii veseli miroseau a vin un cîmp de lumînări cu foc albastru se unduia precum un lan de in

Ieşea la porţi suflarea mahalalei - o vizita doar moartea în alai! Iar în vîltoarea marşului eroic eu, unul, singur, mă gîndeam la cai

Precum călăii în valtrapuri negre doar ochii mari clipeau nestăpîniţi păşeau cuminţi pe arătura morţii statui de bronz rămase de la scyţi

Ca nişte crunţi arhangheli ai dreptăţii încălecaţi de-un înger nevăzut trăgeau de la mormînt la leagăn brazde să facă loc pentru un nou-născut

Nu pot uita acele vechi amieze cu cai ca majordomii în livreacînd moartea era fiica sărăciei şi se cînta Chopin în mahala

CORNELIU VADIM TUDOR

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un personaj indezirabil pe teritoriul României: M.A. Martinez F N. Manolescu n-a reuşit să-i ridice imunitatea lui Vadim, ci molozul din curtea P.R.M. F Cartelul Presei Antiromâneşti: „Adevărul“ – „Evenimentul zilei“ – „România liberă“ F O vînătoare ca-n poveşti la Odobeşti F Crima secolului: Biloi o omoară pe Marghioala F Un terorist arab: Vasile Popovici

PARTEA A II-A

F Apropo de Ion Iliescu: la Tîrgul de carte de la Frankfurt, el a fost acaparat de Georgeta Dimisianu, care i-a turnat în ureche tot felul de bîrfe, şi intrigi, şi învrăjbiri. Fireşte, preşedintele n-a avut timp să-l primească pe Sever Meşca, diplomat de carieră şi secretar de stat (din partea P.R.M.) la Ministerul Culturii, deși acesta avea probleme importante de ridicat, numai că lui Ion Iliescu, cel veșnic zîmbitor, îi „cădea“ faţa de cîte ori îl vedea pe reprezentantul nostru. Şi mai e o chestiune: Televiziunea a anunţat că, pe Aeroportul din Frankfurt, preşedintele României a fost întîmpinat de un... director de bancă! Ne-am frecat la ochi, ne-am destupat urechile, am crezut că visăm! Un director de bancă? Dl. Ion Iliescu este primul şef de stat din Istoria modernă a României, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, care e aşteptat la sosirea într-o Ţară străină (fie la graniţă, fie pe peronul unei gări, fie, mai spre zilele noastre, pe un aeroport) de către un director, fie el şi de bancă! Domnule Iliescu, de ce nu vă ţineţi rangul? Era oare neapărată nevoie să faceţi vizita asta la un Tîrg de Carte? Şi, pentru numele lui Dumnezeu, încercaţi să nu mai vorbiţi în engleză, fiindcă nu numai că nu ştiţi limba lui Shakespeare, dar inventaţi cuvinte inexistente. Fiecare șef de stat care se respectă şi care vrea să-i respecte pe conaţionalii săi, vorbeşte la întîlnirile oficiale limba statului pe care îl reprezintă. De ce nu vorbiţi româneşte, domnule preşedinte? Nu-i destul de frumoasaă şi de elegantă limba în care au scris Eminescu şi Caragiale, şi Blaga, şi Arghezi, şi Iorga, şi Sadoveanu, şi Rebreanu, şi Goga, şi Călinescu, și Eugen Barbu? De ce conţinuaţi să ţineţi un „dublu discurs“, unul pentru acasă, altul pentru străinătate? F Mafiotul Dumitru Iliescu, de la S.P.P., s-a mutat luna trecută într-o vilă uriaşă. Vă vom ţine la curent. F Se duc ziariştii de valoare, ca Nicolae Puicea (Dumnezeu să-l odihnească!) şi rămînem, din nenorocire, pe mîna unor killeri de presă de teapa lui Dumitru Tinu, Ion Cristoiu şi P.M. Băcanu. De altfel, cele 3 ziare („Adevărul“, „Evenimentul zilei“ şi „România liberă“) au alcătuit un fel de Cartel Mafiot împotriva Partidului România Mare şi a liderului său: au loc întîlniri şi consultări periodice între căpeteniile abjectelor publicaţii, pentru a se pune de acord care-cum atacă, şi pentru a-şi coordona acţiunile. În numărul său de vinerea trecută, „Adevărul“ a redevenit fulgerător „Scînteia“ şi a publicat o anchetă de tip stalinistodemascator, invitînd nişte parlamentari străini să răspundă la întrebarea: „Ce părere aveţi despre un senator care îl ameninţă cu moartea pe preşedintele României?“ F Demența şi sifilisul în plină zburdălnicie! Care e senatorul care l-a ameninţat cu moartea pe Ion Iliescu? Să facă Dumitru Tinu şi slugile lui, C.T. Popescu şi Adrian Ursu, dovada unei asemenea chestiuni. Bieţii oaspeţi, aflaţi între două chiolhanuri stropite din belşug cu băuturică, ce erau să răspundă cînd li s-a băgat microfonul în gură, pe care l-au confundat cu o sarma? Au zis şi ei ceea ce ar zice oricine, inclusiv noi – că au o părere proastă, că aşa ceva nu e posibil într-o Ţară democratică etc. Probabil că ei erau atît de beţi,

încît, dacă hingherii de la „Adevărul“ i-ar fi întrebat: „Ce părere aveţi de faptul că senatorul Vadim l-a împuşcat pe preşedintele Kennedy?“ – ar fi căzut în aceeaşi capcană şi ar fi bîiguit nişte răspunsuri de conjunctură, tîţîind a mirare şi scobindu-se în dinţi, ba dînd şi din cap, dezaprobator, în sensul că „Bănuiam noi că extremiştii ăştia de la «România Mare» sînt de vină pentru toate nenorocirile veacului“. Pînă una-alta, preşedintele P.R.M. şi-a chemat avocaţii şi a dat în judecată „Adevărul“, pentru calomnie, minciună şi ofensă adusă autorităţii. Să vedem dacă pe alde Tinu și gaşca lui de fomiști o să-i scape de pușcărie parlamentarii străini, care, la ora verdictului, vor da cu şpriţul şi cu berea, pe şoseaua gîtului, prin alte oraşe ale lumii, puţin le pasă lor de un fost ofiţer de securitate, mic, chel şi complexat, ca un spermatozoid căpiat, care s-a văzut director şi coproprietar ai celui mai mare patrimoniu din presa română. Noroc că nu mai dă nimeni nici două parale pe ceea ce scriu derbedeii ăştia din presa ticăloşită, care funcţionează în gol. F Gafă mare a arbitrului loan Costin Toma: în văzul a milioane de telespectatori, care au urmărit duminică transmisia partidei de fotbal Politehnica Timişoara – Universitatea Craiova, el s-a făcut că plouă la un fault clar, de 11 metri, comis de un fundaş craiovean asupra unui atacant bănăţean, ba chiar tot el s-a supărat şi l-a penalizat pe timişoreanul Băban cu cartonaş galben, pentru proteste. Aşteptăm decizia Federaţiei Române de Fotbal împotriva acestui ne-cavaler al fluierului, care a viciat grav rezultatul meciului şi care, de altfel, nu e la prima greşeală. Felicitări crainicului TV Cornel Pumnea, care n-a scăldat-o (precum alţi colegi de-ai lui), ci a spus adevărul. F Un titlu memorabil a apărut în ziarul „Redeşteptarea“ din Lugoj: „La omul sărac (Vulturii) nici boii nu trag (Arbitrii) “. Să vedem ce vor scrie despre I.C. Toma. F În „Cotidianul“, de vineri, Mihai Creangă îl porcăieşte pe Adrian Năstase cu articolul intitulat „Mîrlănia cu virtute“. F Dar lui Adrian Năstase nu-i pasă, el la ora aceea (zic gurile rele!) se afla împreună cu Doru Ioan Tărăcilă şi Virgil Măgureanu, prin zona Odobeşti (jud. Vrancea) la... vînătoare! Măi, pezevenghilor, ia nu vă mai jucaţi voi cu puşcoacele şi lăsaţi animalele în pace, că doar „întîiul vînător“ al Ţării n-a fost ucis în decembrie 1989, ca să-i luaţi voi locul. F Ştiţi care-i culmea? Conform unor surse din interiorul conducerii S.R.I., Virgil Măgureanu, secondat de generalul Traian Ciceo, l-a convocat la o masă pe Dumitru Tinu întruna din prea numeroasele vile şi case conspirative ale S.R.I., cerîndu-i să declanşeze o campanie demolatoare împotriva preşedintelui Camerei Deputaţilor, ceea ce s-a şi întîmplat, luni de zile la rînd, pe baza unor dosare furnizate de S.R.I. F Ce citim noi în „Evenimentul zilei“ de sîmbătă? Noi citim multe tîmpenii, ca de obicei, fiindcă Ardei Umplut visează numai rebeliuni, ba în Armată, ba în S.R.I., ba în Poliţie, el nu poate concepe viaţa ca pe un fenomen natural, ci numai privită prin nişte ochelari mînjiţi cu sînge proaspăt. Dar nu asta voiam să spunem, ci am dorit să reproducem un titlu de o comicărie greu de egalat: „Cu toate că l-a supărat pe Virgil Măgureanu – Ion Cristoiu a fost scos de sub urmărire penală“. Extraordinar, populaţia răsuflă

uşurată, deci Monstrul din Găgeşti n-a fost scos din gunoaie, ori din haznale, ori de prin canalele unde-şi trăieşte viaţa, ci de sub... urmărire penală! Deci urmărirea asta penală îl urmărea pe el, Piticul Sovietic, fiindcă îl supărase pe Zeul Suprem al sectei din care face parte, dar el, Zeul Suprem, a făcut un gest de mărinimie, a ridicat un deget ca o indulgenţă papală şi l-a absolvit de păcate! Ce scene duioase se petrec între S.R.I. şi „Evenimentul zilei“! F Şi încă un titlu năucitor din acelaşi ziar iresponsabil, redactat de toate scursurile sociale: „Dinamoviştii merg la Iaşi să le fure moldovenilor «şunca din fasole»“ Ce legătură or avea şunca și fasolea cu fotbalul? Şi de ce să fure dinamoviştii de la moldoveni tocmai şunca? E clar: terminat psihic şi fizic de cura de slăbire care l-a scofîlcit ca pe un uger de scroafă lehuză, Ion Cristoiu (fost comunist) se gîndeşte numai la halimos, are senzaţia că-i zboară prin faţa ochilor numai costiţă afumată şi caltaboşi, plescăie din limbă, dă din picioruşele alea ca nişte popice strîmbe şi, invariabil, cade din pat. Dar nu cade pe covor, ci pe Ileana Lucaciu, care îşi priveghează Cîrmaciu’ şi notează, pentru posteritate, toate vîntuleţele date de Violatorul de Găini, fiecare contact profund cu Mărgeluşa, orşice tentativă de a-şi lungi penisul printr-un sistem de cîrlige inventat de însuşi Scaraoţchi. F Dar, titlul anului 1995 este altul: „Nicu Biloi, băiat de cartier din Berceni, i-a băgat cuţitul în piept Irinei Marghioala“. (Prin alte ziare se scrie că, după ce a înjunghiat-o, Biloi a şi otrăvit-o.) Titlul cu pricina a apărut tot în foaia penisurilor retezate și a prezervativelor compostate, producîndu-i lui Ardei Umplut fiori complecţi, ba chiar şi o uşoară urmă de juisare, vecinii auzindu-l cum şedea sub masă, îşi număra cupoanele şi striga: „Acum, el este pregătit. Şi ea este pregătită. Şi el este gata. Acum şi el ştie ce are de făcut. El, ea, noi, voi sîntem pregătiţi. A început subscrierea! A început privatizarea sub masă!“. După care, s-a urcat pe burlanul casei, în pielea goală, şi a început să cînte, pe melodia „Terente şi Didina“, în faţa unei tot mai numeroase asistenţe, formată în special din membri ai Corpului Diplomatic: „Biloi şi cu Marghioala/ Au început cafteala/ La orice cotitură/ Îşi trag o-njurătură/ Marghioala şi Biloiu’/ Sînt finii lui Cristoiu/ Pe naşul îl iubeşte/ Femeia nebuneşte/ Aa-aaa, Aaaaa/ Dar într-o dimineaţă/ Biloi veni din piaţă/ Găsind-o pe femeie/ Ca pe-o galinacee/ Piticul lua-l-ar boala/ Călcase pe Marghioala/ El sta într-un picior/ Cotcodăcind de zor/ Clo-clo-clo, clo-clo-clo/ Atunci Biloi săracul/ Parcă-l văzu pe dracul/ El un cuţit apucă/ Tăind lui Jack o bucă/ Şi-n toată vălmăşeala/ S-a interpus Marghioala/ Dar asta-i fu fatal/ Şi infracţional/ Biloi din gelozie/ Făcu şi-altă prostie/ Văzînd că nu mai moare/ I-a dat otravă tare/ Umplînd gura copilei/ Cu «Excrementul zilei»/ În chinuri de Shambala/ Se zvîrcolea Marghioala/ Piticul Utecilă/ Rîdea fără de milă/ Ha-ha-ha, hi-hi-hi”. F „Profesorii de rusă ne amintesc printr-un simpozion că se împlinesc o sută de ani de la moartea unui mare aventurier pe tărîmul Poeziei: SERGHEI ESENIN“ – acesta e titlul apărut pe pagina I a ziarului „Vremea“. Eroarea e vizibilă cu ochiul liber: se împlinesc, într-adevăr, 100 de ani de la ceva, dar nu de la moartea, ci de la naşterea marelui poet rus. În orice caz, lăudabilă iniţiativa ziarului de a-l omagia, aşa cum a făcut şi Almanahul România Mare pe 1996. F Cronica publicată de revista „Politica“ la nefericitul meci de fotbal România – Franţa poartă un titlu de neuitat: „Săriți, Green Peace! Franţa a făcut experienţe nucleare pe Vlădoiu!“. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 20 octombrie 1995)

150 de la naºterea celui mai mare istoric româ n

Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiţia

,,Act de naștere. Din anul una mie opt sute șaptezeci și unu, în șase ale lunei iunie, orele zece dimineața. Act de naștere al copilului Nicu N. Iorga, de sex masculin, de religie ortodoxă, născut ieri la orele douăsprezece din noapte, în casa părintească în orașul Botoșani, din strada Copoului, fiu al domnului Nicu Iorga, de treizeci și trei de ani, de profesie avocat și al doamnei Zulnia, de douăzeci și cinci, ambii domiciliați în Botoșani”. Acesta este actul care atestă nașterea celui mai mare istoric român.

La vîrsta de 5 ani îi moare tatăl. Mai tîrziu, Nicolae Iorga își amintea: ,,Tot ce mi se mai prinde de mintea mea din cele de atunci e legat de dînsul, tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un gînd… În vedenia mea se vede numai umbra înaltă și dreaptă și mîna care, alintător, se întinde spre mine… Pe urmă, oricît am căutat în fondul păstrător al minții mele, nimic… Nici un zgomot, nici un cuvînt. Toate amintirile mele cele vechi sînt cuprinse în tăcere, în tăcere absolută. Îmi pare bine că și aceste rînduri tac…”. În 1878 se înscrie în clasa I pe care o termină cu următoarele note: ,,Cetire, scriere, învățămînt intuitive – 10”, ,,calcul din memorie – 8” și surprinzător ,,conduită – 7”. Spiritul său nonconformist se manifestă încă din primii ani de viață, iar acest fapt va deveni relevant mai tîrziu. Despre acești primi ani Iorga spune: ,,Eu n-am învățat a ceti și a scrie. Sînt lucruri care miau venit de la sine… cartea mi-a stat înainte, cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni… Am prins încă de la început felul de a vorbi al minților formate, al sentimentelor care s-au încercat cu viața… Românește am învățat din casa părintească, adică din casa mamei, așa cum se vorbea limpede, frumos și mai ales puternic și colorat, fără amestecul ziarului și cărții de succes. Am avut înaintea mea înseși Letopisețele de vechi și bun grai ale lui Mihail Kogălniceanu”.

În clasa a patra ascultă prima lecție de istorie. Își dovedește dragostea față de această știință atunci cînd, numit monitor, ,,am făcut de pe catedră întîia lecție de istorie a neamului meu… Nu m-am făcut istoric nici din cărți, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor, eram așa de cînd îmi aduc aminte și poate din ceea ce au lăsat în mine alții care pe vremea lor au văzut larg istoria țerii și au făcut-o”.

În 1883, la 12 ani, datorită situației financiare prin care trecea familia, este nevoit să dea meditații pentru a contribui ,,la pensia pîinii din toate zilele”. Un an mai tîrziu era nevoit să ,,cutreiere” pe la rude pentru a mai ,,economisi bani cu hrana”. Se angajează la un ziar unde la vîrsta de 13 ani era redactor și scria anecdote pentru pagina a patra, deseori comentariile sale ajungînd pe prima pagină. Despre ziar, Iorga își amintește ,,proaspăt venit de la tipografia lui Kubelka, îl pătuream și-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Molieri pe care mă îndărătniceam să-l scriu Molière, ori retras în colțul meu judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care moșul le găsea vrednice de a fi publicate în fruntea ziarului său”. Ajuns în clasa a V-a, intră în conflict cu unul dintre profesorii săi, căruia i se păruse că elevul Iorga nu îl salutase, și este eliminat 15 zile din liceu, fapt ce îl revoltă, pentru că era îndrăgostit de învățătură: ,,Trebuia deci, nu fără durere, să caut aiurea”. În timpul liceului se remarcă prin cunoașterea limbilor străine: franceza, italiana, latina și greaca. ,,Grecește… A, grecește! A crede cineva că se poate ca în doi ani, în numai doi ani, alături de atîtea materii și cu atîtea materii diferite, să-ți însușești limba în care rațiunea umană cea mai rafinată a introdus cele mai mari și mai frumoase complicații de care e capabilă, este una din cele mai complicate rătăciri ale pedagogiei oficiale”.

În timpul liceului ia o bursă, iar în cadrul examenului este felicitat pentru cunoștințele de greacă. Este pus să țină o lecție de istorie, iar profesorul supraveghetor nu mai contenește în elogii: ,,Bine, foarte bine. Frumos, foarte frumos, domnule Iorga, pentru dumneata nu am notă”. În 1887 este eliminat din nou deoarece plecase din internat, deși nu avea voie. Contrariat, îl întreabă pe supraveghetor de ce nu avea voie să aibă ,,plimbări și vizite”. ,,Fiindcă așa vreau eu și nu am chef de discuții”, primește răspuns. Nemulțumit, părăsește instituția, dar mai apoi este reprimit. În 1888 este prins că în timpul unei lecții citea o carte în franceză și este din nou eliminat. Franța și cultura sa vor fi de-a lungul carierei sale un model de urmat. În același an ia examenul la Facultatea de Litere din Iași, primind și o bursă. La sfîrșitul anului II dă cu un an mai devreme examenul de licență. Presa spune că va fi ,,un Luceafăr genial în domeniul științei”. Universitatea, în frunte cu A. D. Xenopol, sărbătorește ,,minunea de om”. În 1890, la doar 19 ani, datorită faimei, este invitat să ia parte la înmormîntrea lui Creangă, una din personalitățile de seamă ale epocii. Tot în acest an îi cunoaște pe Caragiale, Hașdeu, Vlahuță sau Grigore Tocilescu. Ia o bursă în Italia, apoi pleacă la Paris, unde studiază atent marile biblioteci. În 1891, în timp ce își pregătește doctoratul, învață intens engleza și se inițiază în olandeză, daneză, suedeză și norvegiană. În 1893 își ia doctoratul la Leipzig. În 1894-1895 călătorește în străinătate pentru a reface urmele occidentale ale lui Petru Șchiopul și fiului său, Ștefan, dar și ale lui Mihai Viteazul. În 1894 devine suplinitor la catedra de Istorie medie a Universității din București. Prima lecție s-a deschis cu următoarele cuvinte: ,,Istoria este expunerea sistematică, fără scopuri străine de dînsa, a faptelor de orice natură, dobîndite, prin care s-a manifestat, metodic, indiferent de loc și timp, activitatea omenirii”. 1895 aduce prima conferință publică, la Ateneu, despre Basta și Mihai Viteazul. Din 1899 intră în conflict cu unele personalități ale culturii deoarece critica în mod deosebit infiltrarea politicului în viața științifică. Spiritul de polemist nu se va potoli niciodată. Va călători la Budapesta, unde le va vorbi studenților români, cu prilejul a trei secole de la moartea lui Mihai Viteazul, despre unitatea poporului român. În auditoriu se afla și Octavian Goga. În anii următori Iorga publică nenumărate studii și volume ce vor fi traduse în mai multe limbi.

lui pentru viața morală a omenirii”, ,,Ca să fim mai tari în ceasul de azi”. La Iași scrie în continuare despre lupta pentru Unire. La universitate ține un curs liber intitulat ,,Principiul național. Originea și dezvoltarea lui”. În februarie 1918 se afirmă adversar al armistițiului semnat cu Puterile Centrale, fapt ce i-a adus includerea pe lista neagră a autorităților germane.

După 1918 este numit Doctor Honoris causa la mai multe universități europene. De faima sa se va folosi regele Carol al II-lea. După restaurația din iunie 1930 avea nevoie de o persoană respectată în fruntea guvernului, pentru a-și legitima domnia. De aceea, pe 19 aprilie 1931 îl numește primministru. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea legionarilor în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu. De acum încolo Iorga va fi în conflict permanent cu Garda de Fier. După ce Hitler a preluat puterea în Germania, a început să scrie și contra acestuia. Tocmai această atitudine de apărare a democrației îi va aduce sfîrșitul. În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga. La ședințele Consiliului Coroanei ținute din iunie, a fost unul din cei șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatumului impus de URSS, cerînd cu insistență apărarea armată a Basarabiei. Mai tîrziu, Diktatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravînduse criza politică și morală. Iorga decide să suspende apariția gazetei ,,Neamul Românesc”, explicînd: „Cînd s-a produs o înfrîngere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare. S-a opus noului guvern susținîndu-și atașamentul față de sistemul democratic. După cutremurul din noiembrie 1940 se mută la casa sa din Vălenii de Munte. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 a fost ridicat de un grup de legionari și ucis lîngă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.

În 1907 critică dur reacția Guvernului contra răscoalei țăranilor. Prin articolul ,,Dumnezeu să-i ierte” stîrnește o emoție deosebită în rîndul cititorilor și se pornește o subscripție publică pentru victime. E declarat instigator pentru că trimitea ajutoare materiale și financiare văduvelor și orfanilor. Este ales deputat și militează pentru îmbunătățirea vieții sătenilor. În anii următori ține numeroase conferințe în țară pentru a duce istoria în casele fiecărui român și participă la multe congrese în străinătate pentru a releva locul și rolul României în istoria Europei. În 1916 salută intrarea țării în război. În articolul ,,Ceasul” spune: ,,A sosit un ceas pe care-l așteptam de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii cinstit…. dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”. Înainte de a fi ocupată capitala, rostește, în Parlament, un discurs memorabil despre rezistența înaintașilor, astfel încît este tipărit și trimis pe front și în toată țara. Iorga scrie o serie de texte menite a ridica spiritul național: ,,Sfaturi și învățături pentru ostașii României”, ,,Războiul actual și urmările

La vestea crimei, drapelele de doliu a 47 de universități din întreaga lume s-au arborat în bernă. Toți savanții lumii au condamnat în ziare și la radio acest asasinat mișelesc, evocînd geniala personalitate a lui Iorga. Henri Foncillon spunea la radio în New York: ,,Noi, cei care l-am cunoscut, noi, cei care l-am iubit, am avut prilejul de a vedea trăind sub ochii noștri, în radioasa ei plenitudine, una din acele personalități legendare care sînt înfipte pentru veșnicie în solul unei țări și în istoria inteligenței umane. El adăuga cunoașterii instinctul divinației și acea flacără poetică, ce rămînea semnul distinctiv al geniului. Nimeni nu a respirat vreodată mai puternic și mai nobil viața. De la înălțimea celor 70 de ani ai săi, el îi domina pe cei tineri, ca o stîncă scăldată în lumină”.

Cei ce patronaseră crima au interzis orice formă de protest, în afara unui anunț mortuar în ziarul ,,Universul”. Întreaga populație a primit cu indignare asasinatul. În aula Academiei, președinte forului, Constantin Rădulescu-Motru, a ținut un discurs funebru. ,,Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt. Rîvna lui adîncă de a cunoaște și a împărtăși cunoștințele l-au făcut cercetător în cele mai variate ramuri de cultură. Creator în scris și în cuvînt, de o fecunditate fără seamăn… În cuvîntul lui se traduceau pentru toată lumea istețimea și originalitatea geniului românesc. O figură de legendă, încă din timpul vieții și care va cîștiga în grandoare cu cît timpul va trece”. ISTORIEPESCURT RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Dudul

În ograda părinților mei, odată ce începusem să merg copăcel prin colbul gros de o palmă, aveam să descopăr, la colțul gardului ce dădea spre grădină, un copac înalt, rămuros, care parcă ștergea cu vîrfurile crengilor lui sticla albastră a cerului. Așa mi se părea mie!... În realitate, era un copac obișnuit, cu frunze dese și crengi și mai groase, și mai subțiri. Încercam să-i cuprind tulpina în brațe, dar era prea gros pentru mînuțele mele firave, iar mama, de fiecare dată cînd mă vedea cum mă opintesc, încerca, rîzînd, să mă lămurească. Îmi spunea că sînt prea mic și că, după știința ei, copacul era cu mulți ani mai mare chiar și decît tata, care și el îl apucase astfel de la tatăl lui. Și nu mare îmi fu mirarea, văzînd cum, din coroana lui, care acoperea mai mult de jumătate din suprafața mare a ogrăzii, dădeau în pîrgă fructele lui, care erau de aproape toate culorile: albe, roz, negre. Iar la o cît de mică adiere a vîntului, cădeau pe jos, formînd un covor gros de fructe zemoase și mari, cît degetul meu de copil. Dimineața, orătăniile din coteț - găini, gîște, curci, rațe - zburau unele peste altele, căutînd să se înfrupte din ele. Cele mai rapide erau rațele, care mîncau cu o lăcomie greu de descris în cuvinte, pînă ce, în scurt timp, își umflau gușile de abia se mai mișcau prin ogradă... La vremea respectivă nu știam cum se numea copacul, și nici fructele lui. Ulterior, aveam să aflu de la mama că acel copac fălos, al cărui frunziș răspîndea peste tot o umbră groasă și răcoroasă, se numea dud, iar fructele lui, dude... Cînd aveam să

cresc ceva mai mărișor, la vremea cînd dudele începeau a da în pîrgă, mă cățăram pe tulpina lui, ca o pisică, pînă spre vîrf și, din creangă în creangă, cu mare grijă să nu cad, mă lăsam purtat de farmecul și dulceața dudelor albe, rozalii, negre... Și erau așa pentru că dudul nu era un dud oarecare, căci de la suprafața pămîntului, la o jumătate de metru, din trunchiul lui se înălțau două tulpini gemene, groase: dintr-una creșteau dude mici, galbene, iar din cealaltă, ca niște bomboane aromate, niște dude negre și zemoase. Nu am înțeles cum de era posibil ca două tulpini crescute din aceeași rădăcină să facă fructe diferite... Nu era vorba să fi fost altoit! Așa l-ar fi prins și tata, în vremea lui, îmi spunea mama... Ce nu a putut însă să-mi explice era de ce dudele pomului nostru erau atît de diferite.

– Așa a vrut Dumnezeu... E minunea lui, îmi zicea ea, deși eu voiam de la ea un răspuns nu științific, ci pe măsura omului simplu. Mama a trăit într-o simplitate numai de ea știută, cu dragoste de Dumnezeu, de lumea satului în care se născuse și pe care a iubit-o pînă în cea din urmă clipă a vieții sale, cînd a plecat într-o altă lume, poate mai bună...

Și dudul, cu dudele lui dulci-acrișoare, avea să reziste pînă într-o zi, cînd începuse să umble zvonul că la școală se vor aduce viermi de mătase mai mulți ca pînă atunci, școlarii fiind obligați să le aducă frunze de dud... Eram în clasa a treia, iar toată lumea știa că și noi aveam în ogradă duzi, așa că mama trebuia să ne lase să culegem frunzele

Autori celebri care au scris

și cărți pentru copii

Probabil puțini oameni știu că autori importanți din literatura universală au abordat și literatura pentru copii. Printre aceștia se regăsesc nume care ne pot surprinde: Aldous Huxley, James Joyce, Gertrude Stein, Virginia Woolf, T.S. Eliot, Mary Shelley sau Lev Tolstoi.

Aldous Huxley (1894-1963), binecunoscutul autor al cărții Minunata lume nouă, a scris un volum pentru copii, intitulat The Crows of Pearblossom (Ciorile din Pearblossom). Random House, editura care i-a publicat cărțile, a scos, la 4 ani după moartea autorului, în 1967, singura carte pentru copii pe care el o scrisese cu aproximativ 23 de ani înainte. Huxley își imaginase povestea ciorilor pentru nepoata sa, Olivia de Haulleville, care petrecea mult timp în compania lui și a soției sale. Povestea doamnei și domnului Cioară este foarte amuzantă: ei nu pot avea pui pentru că un șarpe rău le mănîncă toate ouăle; cei doi soți îl cheamă în ajutor pe domnul Bufniță, care îi întinde șarpelui o capcană, pregătindu-i o surpriză de proporții. Răul este învins, familia Cioară reușește să aibă mulți pui și trăiesc fericiți. The end

Gertrude Stein (1874-1946), romancieră și poetă americană, a abordat literatura pentru copii într-un

moment în care aceasta era necesară și cerută pe piață. Se pare că, în 1938, Margaret Wise Brown, o cunoscută scriitoare de cărți pentru copii, le-a trimis mai multor autori renumiți de ,,literatură pentru adulți” scrisori prin care îi încuraja să încerce și sectorul dedicat copiilor, publicînd la recent înființata Young Scott Books. Pe lîngă Hemingway, Steinbeck și alții, a încercat să o convingă și pe Gertrude Stein. A fost surprinsă de răspunsul primit de la aceasta, Stein informînd-o că aproape a terminat o asemenea carte, spre deosebire de ceilalți, care o refuzaseră fără menajamente.

The World is Round (Lumea e rotundă) este titlul volumului de 100 de pagini, care a fost publicat la Young Scott Books cu anumite condiții: Gertrude a dorit ca paginile acestuia să fie roz, culoarea cernelii albastră, iar ilustrațiile realizate de Francis Rose. Doar primele două au fost îndeplinite.

T.S. Eliot (1888-1965), unul dintre cei mai mari poeți ai Secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948), le scria finilor săi scrisori cu pseudonimul ,,Bătrînul oposum”. În acestea includea și cîte o poezie fantastică despre feline. În cele din urmă, le-a reunit și ilustrat într-un volum din 1939, intitulat Old Possum’s Book of Practical Cats. Poemele au avut

bietului copac care, cu crengile desfrunzite, arăta ca un copil cu scăfîrlia tunsă chilug. Mă cățăram pînă în vîrful dudului, umplîndu-mi traista, că abia reușeam să cobor, de plină ce era cu frunze. La serbarea de sfîrșit de an școlar, domnul învățător ne-a lăudat, pe mine și pe alți doi copii necăjiți ca mine, pentru că adusesem cele mai multe frunze, îndemîndu-i și pe alții să fie la fel de harnici și în anul următor, cînd la școală o să aducă mai multe plicuri cu sămînță de viermi de mătase. Auzind mama una ca asta, odată cu sosirea toamnei, după mai multe discuții cu nenica, a ajuns la concluzia că trebuie să taie dudul, ceea ce avea să se și întîmple... Nu cred că mama a tăiat dudul pentru că îi culegeam noi frunze pentru viermii de mătase, ci mai degrabă de frică să nu i-l ia statul pentru lemne de foc la școală, că deja umbla zvonul prin sat că va veni colectivul... Într-o zi, pe la mijlocul lui noiembrie, cînd m-am întors de la școală, am găsit dudul prăvălit la pămînt, iar din tulpina lui curgea un lichid galben, ca niște lacrimi de sfînt... Erau ultimele lui lacrimi. Mă uitam la ele cu tristețe, știind că de-acum nu voi mai mînca din dudele lui mari, negre, rozalii, albe... Din acea zi, în locul lui, apăruse un petic mare de lumină peste toată ograda, ba și ceva peste curtea vecinilor. Din păcate, nimeni nu a mai pus în locul lui vreun alt copac.

ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental” succes și au fost reeditate un an mai tîrziu, apoi în 1982, cu ilustrații de Edward Gorey, și în 2009, cu desene de Axel Scheffer.

Includerea lui Lev Tolstoi (1828-1910) în această categorie poate părea neașteptată. Dar se pare că scriitorul rus ar fi fost foarte interesat de literatura pentru copii și de educația lor. Așa se explică și faptul că a fondat două școli pentru copiii țăranilor de pe moșia sa, clădiri care aveau inscripția: ,,Veniți cînd vreți, plecați cînd vreți”. Cartea sa ,,Povești și fabule pentru copii” reunește scrieri umoristice, prezentate pe un ton relaxat și dovedind o imaginație debordantă. Se pare că admira stilul simplu și creativ al istoriilor povestite de copii și a încercat să le imite pentru a fi pe placul lor.

Creatoarea lui Frankestein și a monstrului său, Mary Shelley (1797-1851), una dintre scriitoarele de literatură gotică, și-a găsit timp pentru a născoci o poveste pentru fiica unor prieteni de-ai săi. Maurice, or the Fisher’s Cot (Maurice, sau pătuțul pescarului) a fost scrisă în 1820. Autoarea dorea publicarea povestirii, rugîndu-l pe tatăl său, William Godwin, să realizeze acest lucru. Cum el însă a refuzat, textul nu a văzut lumina tiparului pînă în 1997, cînd un grup de cercetători au descoperit o copie a manuscrisului în Italia. Aparent, scrierea merge pe linia romantică din poemele lui William Wordsworth, narînd aventurile unui băiețel orfan care, pe parcursul unei călătorii, își regăsește tatăl pierdut.

Sursa: BOOKAHOLIC RO

Polemici « Controverse

Epigrama în lumea femeilor (1)

Istoricul francez Jules Michelet (1798-1874), doctor al Universității din Paris, scria „omenirea trăiește prin femei”, iar scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz (18461916), laureat al Premiul Nobel pentru Literatură (1905), considera că „Lumea nu e purtată pe umeri de Atlas, ci de femeie… și cum se mai joacă uneori cu ea, de parc-ar fi o minge!”. Un proverb englezesc spune: „Bărbații stăpînesc lumea, femeile stăpînesc bărbații”. (Există diverse variante pe acest proverb.) Mă rog, multe asemenea aserțiuni se întîlnesc în cultura universală, dar am găsit consemnată, de Sofia Brânduș-Ittescu, în revista ,,România Mare” (17 mai 2013), o părere pe care, parcă, aș fi scris-o eu: „Nu sînt vorbe goale: bărbații se nasc prostănaci (nu-mi prea place acest cuvînt, se poate spune naivi) și singura lor putere era aceea a pumnului. (…) Nu știu de ce s-a împămîntenit ideea că bărbatul e superior femeii, căci s-a dovedit științific că femeile sînt mult mai inteligente și mai puternice decît bărbații. Femeia este cea care dă viață, aducînd pe lume copii, cu care bărbații se mîndresc”. Fiecare bărbat realizat are în spatele lui, să-l susțină, cel puțin două femei: mama și soția.

fără participarea lui, ea a fost deposedată de aureola divinității și coborîtă pe pămînt, unde nu e considerată ființă umană așa cum a fost dintotdeauna bărbatul. El se declară singurul factor al perpetuării speței umane, ea nefiind decît „purtătoarea seminței”, receptacolul în care bărbatul depune sămînța dătătoare de ființe umane. Mai tîrziu, Biserica întărește poziția bărbatului: în Biblie se spune că Dumnezeu l-a creat pe Adam și apoi, dintr-o coastă a lui (oare bărbații au o coastă mai puțin decît femeile?) a făcut-o pe Eva, ca pe un apendice al lui. De la început apare bănuiala că ea e sortită nu numai lui Adam, ci și sacrificiului. Să nu uităm da Ana lui

Manole:

Să-nalțe zid la mînăstire, Manole o zidi-n picioare –Jertfită-i Ana din iubire Și astăzi e nemuritoare.

Ce să mai vorbim? Iată care e politica femeii la Ploiești, orașul în care m-am format:

După Biblia citată, Ea-i născută dintr-o coastă

Dar femeia-adevărată

Face din bărbat nevastă.

Pentru că dorința la un bărbat este, de multe ori, un viciu pe care-l cultivă și-l speculează femeia. E una din puterile ei. Și, dacă toate femeile care au un amant și-ar omorî bărbatul, n-ar mai fi bărbați pe pămînt, nici amanți, fiindcă sînt aceiași.

Tineri, la hotel sosiți, Iau o cameră-amîndoi

Că erau căsătoriți –

Ea de trei și el de doi.

Dar, apropo! V-ați întrebat vreodată de ce în teogonii domină divinitățile feminine, spre deosebire de astăzi cînd, încă în multe țări (nici țara noastră nu e scutită) femeia e… „Dumnezeul mătii”? Totemul a apărut ca simbol al forței vitale, de origine divină, dătător de fecunditate, atît pentru tot ce era pe pămînt, cît și pentru oameni. Femeia era înzestrată cu capacitatea de a procrea, fiind considerată divinitate în condițiile în care bărbatul nu-și cunoștea încă rolul în acest proces. Așa se explică faptul că, în teogonii, domină divinitățile feminine. Femeia, deci, nu era considerată ființă umană – lucru care conține, în germen, defectul principal al societăților care au urmat: în momentul în care el a înțeles că ea nu poate naște copii

Și evenimentul încriminator are loc: Eva e păcălită de șarpe (deh, ființă slabă și proastă!) să ia mărul din pomul științei binelui și răului, din care mușcă și apoi i-l dă lui Adam. Acesta, ademenit de farmecele ei (deci, e slab de înger!), îl ia și mușcă și el din dulceața fructului. De aici – păcatul primar, de care e învinuită numai ea, nu și el, care n-a avut puterea să se împotrivească ispitei! Dar lucrurile pot fi interpretate și altfel: dacă Adam, mușcînd din fructul oprit din pomul științei binelui și răului, a ajuns să fie cel cu inteligența, cu știința, de ce se uită (se șterge cu buretele) că prima ființă umană care a mușcat din acest fruct a fost Eva? Să nu uităm modelul cultural furnizat de imaginea biblică a Sfintei Ana, care o învață să citească pe Fecioara Maria, premisă religioasă a alfabetizării femeii. Pe de altă parte, dacă dumnealui n-a rezistat „ispitelor” ei și, după ce-a mușcat din măr, s-a dedulcit le nurii ei, înseamnă că dragostea ei pentru el, de fapt iubirea ne-a izgonit din Rai și nu femeia!

Apoi, chiar și în Evanghelie, Christos îi spune femeii desfrînate, după ce-o scapă de lapidare: „Nu te osîndesc nici Eu. Du-te și să nu mai păcătuiești” (Ioan, 8,11). Dar, oare, cu cine păcătuia? Nu cu bărbați? La ei – cu sau fără neveste – nu se consideră păcat cînd se destrăbălează cu o „desfrînată”?

Mi-am notat, într-o agendă, ce m-a impresionat din ceea ce a spus, odată, Ștefan Iordache la TVR2: „Femeia este matca. Ea duce lumea mai departe. Nu există ființă mai puternică decît ea. E cel mai de preț dar al Domnului pe pămînt”. Da, așa cred și eu. Ba, am curajul să aduc un elogiu, îmbrăcînd ideea în expresia „păcătoasă” a ființei de azi, Cu-anatomii răscolitoare, Cu suflet blînd, misterios, E singura ființă care Putea să-L nască pe Christos.

Adunîndu-ne gîndurile la realitatea românească, la tradiții, la situația femeii din vechime pînă în

zilele noastre, putem spune că bărbatul s-a gîndit mai puțin la drepturi, emancipare etc., fiind el însuși un sclav al pămîntului, al obținerii roadelor necesare vieții, în general alături de femeie. În afară de faptul că el e purtător de armă, luptător în războaiele de apărare a patriei și în lupta cu fiarele pădurii, în pace și bună înțelegere și acceptare a dominat-o pe femeie, care e „jumătatea” lui, la Biserică el stă în dreapta, dar nici el nu uită (și nici azi nu uită) că e dotat cu pumni. Dar nu de puține ori, epigrama respinge învinuirea privind pumnii:

E soț model, manierat, Degeaba-i zici mereu „golanul”:

Că nici o palmă nu i-a dat –El folosește toroipanul!

Am citit undeva că, dacă s-ar aduna la un loc toate bătăile mîncate de femei de la bărbați, s-ar realiza cea mai fantastică forță din Univers, care ar învinge toate armatele angajate în luptă. Femeia, biata, s-a adaptat la situația ei de slugă și, cu diplomație, și-a găsit, vrînd-nevrînd armele: lacrimile, minciuna, vorbăria, chiar cochetăria. Și știți ce-a inventat Adam?

Să-ncepem, deci cu începutul, Așa cum ne-a-nvățat Scriptura, Adam a inventat sărutul

Să-i mai astupe Evei gura.

Și domnișoara epigramă, care le cunoaște atît de bine pe femei, le zugrăvește în patru rînduri cu rele și bune. Se zice că femeile au „gură mare”: Limbi străine multe sînt –Ca bordeie și obiceie –Unică pe acest pămînt Este limba de femeie.

Există un capitol întreg în domeniul epigramei, privind biata soacră care-și folosește „clanța”. Chiar și potentatul, ajuns la zdup, are aici un avantaj: E bun și DNA-ul la ceva Aici mă simt total în siguranță, Și-o vreme am scăpat de soacră-mea Că nici măcar celula n-are clanță Domnișoara epigramă o dă de gol și pe noră, care zice:

Grăbită, soacra-n drum spre piață, Mai ieri alunecă pe gheață, Dar n-a fost gravă căzătura: Și-a rupt doar șoldul, nu și gura!

Săracele soacre! După ce că le cresc copiii, au grijă de casă, tot ele sînt vinovate că fac tot ce e posibil să țină dreaptă balanța familiei. În fine, e și ea o femeie, și cică ea, femeia, vorbește mult,dar să te ferească Dumnezeu de un bărbat cu gura mare! Că vorba aia:

Bărbatul e copilul nimănui Atîta timp cît n-are o nevastă Și, cînd o are, pe cuvîntul lui, Susține că tot dînsa-i stă în coastă.

Pentru că O fi fost întîi cuvîntul –Cel ce-n Univers fu cheia, Da-n acel moment, Preasfîntul A premeditat femeia.

Ei, lasă, că fără cuvînt n-am fi oameni! Cum am mai comunica între noi? Și, în definitiv, cum ar mai dezvălui domnișoara epigramă atîtea și atîtea aspecte omenești dacă n-ar fi cuvîntul?

Și încă mai are multe de spus despre femeie.

ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Primarul și țînțarul

Fiind ardeleancă – chiar dacă nu se cuvine, lucrurilor le spun pe nume. Asta e, scuze!

Domnul primar general, interesat de părerea bucureștenilor dacă să se tundă ori ba, la TV și pe diverse site-uri i-au fost sugerate: o perucă buclată oxigenată, un cuib de barză, plete de rocker etc.

Bucureștiul arată exact ca ,,tunsoarea” lui Nicușor Dan, iar apa caldă e din ce în ce mai rece. Niciodată, în ultimele 2 decenii cel puțin, Capitala țării nu a fost mai murdară și parcurile mai năpădite de bălării, iar orașul mai plin de gropi, mai neîngrijit, mai aglomerat, mai plin de șobolani, căpușe etc. Unde mai pui că apa caldă curge rece, dacă mai curge. Zone întregi nu au apă caldă cu săptămînile. Nicușor Dan e primar de aproape 8 luni. Dar nu comunică, nu spune nimănui, nici măcar consilierilor din primărie, care e planul pentru reabilitarea rețelei de termoficare. Cu ce trebuie început, care sunt etapele de parcurs, care e termenul pe fiecare etapă. Nu mai ține nici povestea cu bugetul blocat și nevotat de consilieri. Bucureștiul devine, pe zi ce trece, o groapă de gunoi. La propriu. Iar traficul e mai aglomerat ca niciodată

Românii încrezători, la alegeri, i-au dat votul lor, acum ei fiind ,,recompensați” cu înțepături de căpușe și de țînțari. După ce s-a instalat în scaunul înalt, cel care a promis ,,marea cu sarea” a uitat de toate, spre răsfățul șobolanilor, căpușelor și al țînțarilor care, în Capitală, joacă hora mare.

Concluzia: ,,Deșteptul făgăduiește și prostul trage nădejde”.

Trăim vremuri grele, în care indiferența guvernanților și a celor aleși ne domină. De pensionari nu se mai preocupă nimeni. Pensiile au fost înghețate pentru următorii ani. Vom deveni tot mai săraci. Nu contează pentru cei avuți că ,,seniorii” nu au bani.

Ei au alte griji și interese personale sau de grup. Te cutremuri cînd constați cît de actuale sînt, în acest context, versurile Tribunului Corneliu Vadim Tudor:

,,Ani de zile eu n-am băgat de seamă

Care e cea mai teribilă dramă

Jackie Kennedy – iubiri rentabile dar tragice (1)

E imposibil să înţelegem opţiunile din viaţa lui Jackie Kennedy fără a pricepe uriaşa patimă cu care urmărea puterea şi, de-o mie de ori mai mult încă, banii. Şi-a pus ochii pe bărbaţi în stare să-i satisfacă nevoile materiale la nivelul a 30.000 de dolari pe lună, doar pentru garderobă. Jackie a fost o prăpastie fără fund, financiar vorbind, şi a sfîrşit prin a-l îngrijora, în loc de a-l epuiza, pe al şaselea om bogat din lume, care i-a fost al doilea soţ: Aristotel Onassis. ,,Recunosc, îmi place luxul“, îi declara ea cu nevinovăţie, în 1972, unui ziarist iranian, la sfîrşitul unei vizite la Teheran, unde le achita gazdelor o notă de plată de 700.000 de dolari, adică 70.000 de dolari cheltuieli zilnice. Risipitoare pînă la nebunie, înţelegea să rămînă neschimbată, cu deplină indolenţă, şi a priceput nevoia corolară a unor alianţe solide. Primă doamnă a Statelor Unite, apoi soţie a unui miliardar, era numită ,,Deget Fermecat“: arăta cu degetul prin magazine obiectul dorit, fără a se uita la preţ şi fără a-l plăti cu bani gheaţă, indicînd doar adresa unde să fie trimis.

Ce anume roade, ca un vierme la rădăcină

Biata fiinţă umană, pînă când o termină.

Ne uscăm pe picioare, n-avem chef de nimic Universul ni se pare din ce în ce mai mic.

Ne zbatem ca şoarecii-n cuşcă

Ne este ruşine, mai tragem o duşcă.

Dăm telefoane, ne facem curaj

Pentru un mic împrumut punem totul în gaj.

Dar specia umană s-a sălbăticit

Prietenii cei mai buni au fugit.

Ştiam că omul e lup pentru om

De la Plaut, şi Hobbes, şi Ioan Chrisostom.

Însă n-am bănuit că există şi o voluptate

De a-l umili pe cel aflat în dificultate.

De a face pe prostul şi-a poza în sărac

Cînd în casa de bani miliardele zac.

«Omul sărac miroase a prost» –

Zicea cineva, care acum e pus la adăpost

E greu fără bani, dar mai grea e povara

De-a nu dormi liniştit, cînd suferă ţara.

Dacă-i azi ruinată, e şi din pricina ta

Creatură infectă, care n-ai milă de ea.

Astăzi, doar primitivii şi hoţii au bani

Sfidîndu-ne ca nişte mitocani.

Dumnezeu o să-i bată cum e mai rău

Fiindc-au călcat în picioare sufletul tău”.

LILIANA TETELEA

mamă ahtiată de agoniseli şi drăgosteli, precum şi a lui „Black Jack“, tată papugiu, pilangiu şi fustangiu. Prima a instruit-o să nu se mărite decît cu un bărbat foarte bogat, al doilea să-i ierte multe celui care n-ar avea decît unul dintre cele trei vicii. Cei doi soţi ai lui Jackie, John Kennedy (1953-1963) şi Aristotel Onassis (1968-1975) au constituit obiectul unei opţiuni aproape aritmetice. Jackie a învăţat de la părinţii ei că poţi obţine orice de la bărbaţi, cu condiţia să-ţi dai silinţa. Frumuseţe, cultură, inteligenţă, nu s-a menajat cîtuşi de puţin în a le avea şi şi-a jucat altminteri la perfecţie rolul de mamă, iar apoi de bunică.

„Poţi obţine orice de la bărbaţi, cu condiţia să-ţi dai silinţa“ (1)

Jackie moştenise o idee fixă de-a mamei sale, frica să nu-i lipsească ceva, şi a învăţat repede cel mai bun remediu. S-a dovedit fiica demnă a lui Janet,

Jackie şi sora ei cu trei ani mai mică, Lee, care-i va păşi pe urme în toate privinţele (amanţi, morală, frumuseţe şi bani), îşi văd părinţii cum se ceartă mereu, pînă la divorţul din 1937 (Jackie are pe-atunci 11 ani). După despărţire, mama îi poartă o ură atît de intensă lui Black Jack, încît lui Jackie îi va fi milă de el şi îl va ierta chiar şi pentru că a fost aşa de beat în ziua măritişului ei, că n-a fost în stare s-o conducă la altar. Amantele, sticlele de whisky şi sforăriile au devastat bunăstarea familiei, iar Janet îşi invită fetele,,să se mărite cu bogătaşi“, ceea ce se grăbeşte să facă ea însăşi, în 1942, cu Hugh Auchincloss, industriaş putred de bogat. Bunul Hugh le oferă, lui Jackie şi Lee, posibilitatea de-a frecventa cele mai bune şcoli: fără el, Jackie n-ar fi putut niciodată să emită pretenţii de mariaj în high society. La 17 ani, se învîrte pe la toate chefurile din Long Island; la 21, e aleasă „Miss Boboc“ de un ziarist monden; la 22, merge să studieze la Sorbona şi e dezvirginată întrun ascensor parizian, de un scriitor american; la 25, absolventă de literatură franceză şi jurnalism, cîştigă un concurs de scris la revista Vogue

Eveniment editorial

La Editura Arvin Press, din București, a apărut recent volumul intitulat, simplu, ,,95”, sub semnătura lui Silviu Dumitrescu, antrenor emerit. Semnificația titlului cărții o reprezintă vîrsta autorului, a cărui longevitate este justificată și pe deplin explicată de intensa activitate sportivă în care a fost implicat, prin pregătirea unui număr semnificativ de campioni naționali, mondiali și olimpici. Reamintim cititorilor noștri că dl. Silviu Dumitrescu a fost colaborator, vreme de mulți ani, al revistei ,,România Mare”, militînd, în articolele apărute la rubrica specială ,,Călcîiul lui Ahile”, în favoarea sportului fair play, educativ și patriotic. Noul volum, al 6-lea din activitatea sa scriitoricească, include cîteva tablete cu povestiri și glume, o lectură plăcută, dar și instructivă, pe care domnia sa o propune publicului, pentru a înțelege mai bine unele idei de viață, redate cu ironie sau haz, dar care pot întregi și cunoștințe elementare despre fiziologia eforturilor fizice, atît de necesare astăzi. Autorul mărturisește că a scris această carte ,,drept recunoștință pentru anii în plus care mi s-au dat de Cel de Sus, spre a oferi o trecere plăcută a timpului liber, dar și folositoare în aceste zile, după ce am fost nevoiți de nenorocitul de Coronavirus să stăm în casă”.

Istoria nu spune dacă Jackie s-a îndrăgostit, căci problema se pune altfel: ea n-ar fi putut să se lege nici de-un sărăntoc, nici de-un bărbat fără anvergură. Îi dă papucii unui bancher bogat şi banal, cu care e logodită, la fel cum i-a dat papucii scriitorului american, în faţa căruia va mărturisi poetic: ,,Ce-o să mă fac lîngă un politician plicticos precum Kennedy? Dar e cu mult mai bogat decît tine!”.

Cei doi ,,singuratici roşi de ambiţie“, cum îi descrie prietenul care le-a făcut legătura, au toate calităţile pentru a se plăcea reciproc. Jackie a crescut visînd o viaţă de prinţesă; el a fost educat de un tată pe jumătate mafiot să devină om puternic. Dar John nu e robust la trup: suferă de boala lui Addison, care atinge glandele suprarenale şi ameninţă cu o insuficienţă mortală, suportă o rană din război şi dureri violente de spinare, care îl obligă să stea luni în şir la pat şi, după ce devine preşedinte, să se sprijine în cîrje, îndată ce nu mai e sub privirile publicului larg.

(va urma)

CATHERINE SIGURET (,,Femei celebre pe divan”, 2009)

File de istorie

Nicolae Iorga, personalitate de excepţie a neamului românesc

La 5 iunie 2021, aniversăm 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga, personalitate de excepție a neamului românesc, cărturar român, savant de renume mondial, istoric (orientalist, byzantinolog, turcolog, al istoriei universale, arheolog), istoric literar, scriitor, economist, politolog, etnograf, istoric de artă, pedagog, om politic.

Nicolae Iorga s-a născut pe 5/17 iunie 1871 la Botoșani și a murit în 27 noiembrie 1940, la Strejnicu, județul Prahova. Tatăl său, Nicu Iorga, era avocat, iar mama, Zulnia Arghiropol, era fiica Elenei Drăghici, femeie cultă, cunoscătoare a limbilor germană și franceză și care a publicat traduceri din limba franceză. A întocmit și o antologie literară. Fratele ei, Manolache Drăghici, a publicat ,,Istoria Moldovei pe timp de cinci sute de ani pînă în zilele noastre”.

Iorga

Nicolae Iorga urmează clasele primare la Școala Marchian din Botoșani (1878-1881), primele cinci clase secundare la Liceul Laurian din Botoșani (1881-1886) și clasa a VI-a la Liceul Național din Iași. După susținerea Bacalaureatului (1888) se înscrie la Universitatea din Iași la Facultatea de Istorie și Literatură. După un an obține diploma de licență (1889) și este pedagog la un pension (18891890). În anul 1890 se căsătorește cu Maria V.Tasu, fiica jurnalistului Tasu.

În anul 1890, primește bursa Iosif Nicolescu, cu care pleacă patru ani în Franța și Germania (1890-1894). La Paris se înscrie la École Practique des Hautes Études, secția de Istorie – Filologie. Pentru elaborarea tezei, Iorga efectuează două călătorii la Londra și Roma (1891). Se înscrie la Universitatea din Berlin în ianuarie și frecventează cinci luni cursurile, după care, în iunie, se transferă la Universitatea din Leipzig (1893). În același an, la 25 martie, devine diplomat al Școlii practice de înalte studii din Paris, iar pe 4 august obține titlul de doctor al Universității din Leipzig. Continuă să studieze arhivele din Dresda, München, Nürnberg, Innsbruck, Veneția, Milano, Torino (1894). Revine în țară în 28 septembrie și i se oferă suplinirea catedrei de istorie universală la Universitatea din București, unde ține primul curs universitar la 1 noiembrie 1894. La 7 aprilie 1897 este ales membru corespondent al Academiei Române. În perioada următoare își concentrează atenția asupra călătoriilor și studiilor în țară (1900 – 1907). Se

stabilește la Vălenii de Munte, unde pune bazele unui așezământ de cultură, denumit Universitatea populară (1907).

Nicolae Iorga este ales deputat pînă în 1940. În 1910, devine membru plin al Academiei Române, iar trei ani mai tîrziu participă pentru prima dată la un congres internațional de istorie la Londra. Peste încă un an, în 1914, împreună cu Vasile Pârvan și G. Murgoci, istoricul pune bazele Institutului sud-est european, și înființează ,,Revista Istorică”, pe care o va conduce pînă în anul 1940. În 1918, Nicolae Iorga devine președinte al primei Adunări a deputaților din România Mare, iar doi ani mai tîrziu pune bazele primului Teatru popular. În anul 1921, ține prima lecție la Sorbona, iar în 1923 este numit membru corespondent al Academiei Suedeze. În anul 1927, Iorga efectuează călătorii în Franța, Danemarca, Suedia, Elveția și Italia. Primește titlul de Doctor honoris causa al Universității din Geneva la 1 martie și, cîteva luni mai tîrziu, ia parte la Congresul de Byzantologie de la Belgrad, ca reprezentat al Academiei de Inscripții din Paris. De asemenea, vorbește la Napoli despre Italia de Sud și România. Pe parcursul anului 1928 continuă să țină lecții la Sorbona, apoi la Madrid, Lisabona, Coimbra, Porto și Milano și participă la Congresul Internațional de Istorie de la Oslo, iar un an mai tîrziu ține numeroase lecții la Paris, în Spania și Italia.

În 1930 pleacă într-o călătorie de trei luni în America de Nord și ține lecții la numerose universități, prelegeri adunate în ,,My american lecture”. În luna aprilie, Iorga inaugurează Casa română din Veneția, ia parte la Congresul Internațional de Istorie de la Londra, iar pe 3 mai primește titlul de Doctor honoris causa al Universității din Oxford. Conferențiază la Berna și Zürich.

La 17 aprilie 1931 este numit Președinte al Consiliului de Miniștri, iar la 25 decembrie 1932 i se conferă titlul de Doctor honoris causa al Universității din Roma. În anul 1933 participă la Congresul de Istorie din Polonia, iar în 1934 călătorește din nou în Franța și Italia. După numai un an, Iorga lansează ideea înființării unei universități latine la Coimbra, iar în 1936 înființează Adunarea de la București a comitetului de istorie, la care aderă istorici de renume ca Temperley, Amantos, Koht, Dembinski, Leskaris. La 1 aprilie 1937 inaugurează Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, care-i va purta numele. Ultimii ani din viață sînt consacrați scrierii ,,Istoriei românilor” și a unor lucrări privind Byzanțul, care îi vor conferi lui Iorga, pe lîngă faima de istoric, și pe cea de redutabil byzantinolog. În noiembrie 1940, Iorga este asasinat.

Opera marelui istoric a început să se închege încă din anii studiilor liceale și universitare, apoi a căpătat direcții precise în timpul studiilor în străinătate. Aprecierile din țară și de peste hotare sînt extrem de numeroase și întotdeauna elogioase. Lucrările de doctorat de la Paris (,,Philippe de Mézières 1327 –1405 et la croisade en XIV-éme siècle”) și Leipzig (,,Thomas III, Marquis de Saluces”) vădesc un spirit enciclopedic și profund umanist. La Congresul Internațional de Istorie de la Londra, Iorga prezintă

,,Bazele necesare unei noi istorii a Evului Mediu”, prin care se pun bazele unui nou concept de istorie universală. În 1921, la împlinirea vîrstei de 50 de ani, lui Iorga i se oferă la București un volum omagial în care personalitățile culturii românești aduc elogiul lor savantului de renume mondial. În 1923, la Congresul Internațional de Istorie de la Bruxelles, Nicolae Iorga uimește auditoriul prin elocința și puterea de evocare a trecutului medieval, prin profunda analiză a evenimentelor în comunicarea ,,România dunăreană în veacul al VI-lea și barbarii”. Vorbește la Institutul Franței despre ,,Părăsirea Daciei de Aurelian”, iar la Geneva despre ,,Așezămintele din sudul-estul Europei” (1924). Nicolae Iorga conferențiază la ,,Cercle artistique” din Bruxelles despre ,,Figuri reprezentative ale istoriei românilor”, la Strasbourg despre ,,Rase și politică în sud-estul european”, la Geneva despre ,,Definiția literaturii byzantine” (1925).

Cu prilejul călătoriilor din Apus, un romanist îl compara cu un vast copac, adînc înrădăcinat în pămîntul lui (1927). Cu prilejul conferirii titlului de Doctor honoris causa al Universității din Oxford (1930) i se face în latinește un vibrant și emoționant elogiu academic în care Iorga este prezentat ca un

Doctor honoris causa al Universității Sorbona, 1931

bărbat, în multe învățat și în multe scriitor, discurs numit ,,Titus Livius al Daciei”, care a scris opere istorice în patru limbi, mergînd pînă la izvoarele cele mai ascunse. El a scris nu numai despre faptele românilor, nu a înfățișat numai monumentele, ci a străbătut cu curiozitatea lui Plinius arta, a cercetat obiceiurile și așezămintele tuturor neamurilor din părțile de miazăzi și soare răsare ale Europei. Istoricul Bruchesi afirma că Iorga ar fi fost în fruntea gloriei Renașterii dacă ar fi trăit în acea epocă. În sfîrșit, cu prilejul împlinirii a 60 de ani (1931) i s-au oferit mai multe volume omagiale în care semnează personalități de prestigiu din țară și străinătate. La fel, principalul istoriograf al operei lui Iorga, Barbu Teodorescu, afirmă că savantul a căutat să fie un istoric în sensul lui Ranke și Michelet, un vizionar, un profet, dar și un poet al istoriei. Opera lui Nicolae Iorga, de o mare vastitate și varietate, este greu de cuprins exhaustiv.

M IRCEA P ÎRLEA

L ACRIMA T EOCAN I STRĂUAN Prof. dr. I OAN C ORNEANU

Nicolae Iorga la casa din Vălenii de Munte

Nicolae Iorga,

la masa de lucru, 1914. Poza publicată în Luceafarul

Polemici « Controverse

Ne pregătim de demisia lui Biden – sau de război mondial?

(urmare din pag. 1)

Mai o intervenție militară, mai o sprijinire a unei lovituri de stat, mai o colaborare cu teroriștii, mai o închisoare cu tortură, mai o imixtiune flagrantă în politica internă a altor state, mai o acțiune prin magistrații sau Serviciile Secrete ale unor țări, mai o blocadă economică, mai o sancțiune, mai un șantaj, mai un șuvoi de acuzații nefondate și alegații veninoase… mă rog, chestii specifice ,,democrației” SUA. Nu, acum pare ceva mai complicat… Ce să fie oare mai complicat decît înșiruirea de mai sus? Păi… ori un război mondial, ori… o pace. Pax americana? Greu de imaginat. Război? Mai curînd.

Ion Cristoiu a reacționat imediat după ce Biden a cerut Serviciilor să dea bice anchetei despre coronavirus. ,,Vă atrag atenția că sîntem în preajma unui război mondial”, a spus Cristoiu. Desigur, din declarația lui Biden pare a rezulta clar direcționarea vinovăției către China, implicit măsuri dure. Suprapuse la ,,Green Deal”-ul care va afecta producția chineză, aceste potențiale măsuri americane pot justifica temerile lui Ion Cristoiu – un posibil război mondial, nu obligatoriu cu arme militare, ci economice. Dar, pe de altă parte, teoria lui Cristoiu, implicînd și Rusia – mai bine zis ,,acordul” lui Biden pentru Nord Stream 2 –, pare a fi exagerată și elimină o opțiune serioasă: pacea. Nu pentru că Biden și echipa lui ar fi niște porumbei de gen – ci pentru că forța combinată a Răsăritului l-a convins că e bine să nu se aventureze prea mult. În acest context, poate ar trebui să privim evidenta amenințare adresată Chinei ca un… șantaj? Sau ca o fluturare a unei ,,arme” pe care, la nevoie, Washington-ul o poate folosi? O ,,armă a păcii”?...

Ei bine, China nu vede situația așa – și îi trimite o ,,directă” în figură lui Biden, cerînd acces internațional la un anume laborator: deschiderea biolaboratorului Fort Detrick! În primul rînd, Beijingul consideră declarația lui Biden ,,o nouă demonstrație a SUA de politizare și exagerare a fenomenului”, iar ca răspuns, China solicită Washingtonului ,,transparență și responsabilitate, prin accesul inspectorilor internaționali la bio-laboratorul Fort Detrick și la peste 200 de facilități similare din întreaga lume!”. Purtătorul de cuvînt al Ministerului chinez de Externe, Zhao Lijian, a arătat că ,,într-un mod iresponsabil, SUA continuă să blocheze accesul la informații și la propriile laboratoare biologice aflate pe propriul teritoriu și în diverse zone ale globului. Iată lipsa de respect a SUA față de știință și iresponsabilitatea față de viața și siguranța oamenilor lor”.

Într-o altă replică, Marea Britanie sare în apărarea aliatului – și ,,descoperă” că foarte probabil virusul ar fi scăpat din laboratorul de la Wuhan, pentru că, vezi Doamne, chinezii au securitate scăzută în laboratoare. În raportul savanților se spune cam așa: ,,Am mai văzut scăpări din laborator şi ştim că se întîmplă. Ce mai ştim din rapoartele examinate de noi este că se lucrează asupra coronavirusurilor la laboratoare de nivel doi sau trei. Dacă se efectuează experimente privind adăugarea de funcţii în atare laboratoare de siguranţă mai scăzută, la ce ne-am aştepta?“.

Problema e că raportul care acuză China că a scăpat din nepricepere virusul… a fost ,,scăpat” din… pricepere către presă, înainte de a fi publicat oficial. Și, culmea culmilor, concluziile savanților seamănă al naibii de bine cu opinii avansate de Serviciile de Informații ale țărilor occidentale, în diverse rapoarte. Deci, iată cum conflictul iscat de SUA implică și Marea Britanie – și poate și o altă țară.

Dar, problema cea mare a apărut odată cu ,,nucleara” lansată de presa din Occident, cu privire la spionarea liderilor europeni de către SUA, cu Joe Biden în prim plan! În fapt, o acuzație făcută de celebrul ex-contractor NSA, Edward Snowden, este acum confirmată de presa occidentală. Întreb din start: crede cineva că mîna lungă și discretă a celei mai puternice economii din lume – China, desigur – stă degeaba fără să cîrpească o palmă serioasă obraznicului care nu își cunoaște lungul nasului? Eu consider că respectiva informație este ,,știrea anului”. De ce? Pentru că, în mod normal, informația ar trebui să ducă la demisia lui Joe Biden. Sau, ca să scape de un asemenea scandal planetar, Biden are nevoie de unul… mai planetar. Ceea ce nu poate fi decît războiul. Hai să vedem datele problemei.

SUA i-au spionat pe Angela Merkel, actualul președinte Frank Walter-Steinmeier și pe alți demnitari europeni ,,cu ajutorul Serviciilor daneze de Informații”, transmite presa internațională. Grav este că acțiunea s-a derulat între 2012 și 2014, cînd actualul președinte al SUA era vicepreședinte! ,,Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA) s-a conectat la cablurile de telecomunicaţii daneze pentru a spiona responsabili de prim-plan şi oficiali cu rang înalt din Germania, Suedia, Norvegia şi Franţa, iar pentru a face acest lucru, NSA a beneficiat de colaborarea Serviciilor daneze de Informaţii militare FE”, transmite postul danez de televiziune Danmarks Radio (DR). Mai mult, informațiile provin dintr-o anchetă la care au participat mai multe publicații de prestigiu din Germania, Franța, Suedia, Danemarca și Norvegia. Și, ce mai aflăm, că însuși ministrul danez al Apărării a fost informat despre caz în august 2020 iar acum declară ferm: ,,spionajul sistematic de către aliaţi este inacceptabil”.

Din datele dezvăluite reiese că puternica agenție americană NSA ,,a putut accesa mesajele text, apelurile telefonice şi traficul pe internet, inclusiv căutări, chaturi şi servicii de mesagerie”. Și, nucleara: ziariștii afirmă că activitatea de spionaj a NSA ,,a fost semnalată într-un raport intern al Serviciilor daneze de Informaţii militare (FE)” și avea chiar un nume de cod - ,,Operaţiunea Dunhammer”. Raportul ar fi fost prezentat conducerii Serviciilor daneze de Informaţii militare în mai 2015. ,,DR a declarat că informaţiile sale au fost confirmate de nouă surse care au avut acces la informaţii clasificate ale FE şi a precizat că dezvăluirile au fost confirmate independent de alte cîteva surse”, scrie Agerpres, subliniind că ,,în noiembrie 2020, DR raportase deja că Statele Unite au utilizat cablurile daneze pentru a spiona industria de apărare daneză şi europeană din 2012 pînă în 2015”.

Deci, scandalul este uriaș, iar consecința poate fi catastrofală: DEMISIA lui Joe Biden, implicat în acțiunea de spionaj – după cum a susținut atunci și reia acum ideea Edward Snowden, fostul consilier NSA. ,,Președintele Joe Biden este bine informat pentru a răspunde”, spune acum Edward Snowden. Ei bine, Snowden, care și-a făcut dezvăluirile despre NSA în timp ce Biden era vicepreședinte, spune acum că actualul președinte este „bine pregătit” să răspundă acuzațiilor și că ar trebui să i se ceară o ,,dezvăluire completă” atît din Danemarca, cît și din SUA! ,,Biden este bine pregătit să răspundă la acest lucru atunci cînd va vizita în curînd Europa, deoarece, desigur, a fost profund implicat în acest scandal de prima dată”, a scris personal Snowden pe Twitter, la cîteva ore după dezvăluirea daneză. „Ar trebui să existe o cerință explicită pentru divulgarea publică completă nu numai din Danemarca, ci și de la partenerul lor principal”. Și, atenție - Edward Snowden a dat în vileag activitatea ilegală a NSA în 2013, pe vremea cînd Biden era vicepreședinte – arătînd că SUA spionează nu numai

proprii cetățeni, ci și liderii din țările străine. Datele lui Snowden au dezvăluit în mod specific că telefonul mobil privat al lui Merkel a fost monitorizat de autoritățile SUA.

Acum, problema devine mult mai complexă și face ca scandalul Watergate să pară nimica toată. În consecință, dacă se va dovedi americanilor implicarea vicepreședintelui Joe Biden – chiar dacă și numai pentru că era informat de aceste activități –, DEMISIA lui se impune! Și, nu numai demisia – pentru că Biden ar fi părtaș la acțiuni ilegale și neconstituționale, după cum spune chiar Edward Snowden, care folosește și un cuplu de acuzații: trădare și infracțiune!

,,Cînd un politician strîmb mă numește trădător, întreabă-te: pe cine am trădat? Instanțele au decis în repetate rînduri că programele pe care le-am dezvăluit erau ilegale și probabil neconstituționale - o încălcare a drepturilor dumneavoastră”, a scris Snowden, conchizînd: ,,Dacă aceasta este trădare, ceea ce ei numesc loialitate este o infracțiune”. Și asta nu e tot!

După scandalul avionului aterizat de urgență în Belarus și arestarea așa-zisului ziarist urmărit pentru activități teroriste, a apărut o poveste care îl incriminează… tot pe Joe Biden! Altfel spus, acțiunea Belarus – pusă la cale de Servicii ca o capcană pentru compromiterea lui Lukașenko și, probabil, a Rusiei (reiese din reacția urgentă, la unison, a liderilor UE!), ei bine, acțiunea se întoarce și lovește în SUA, mai bine zis în Biden. Mai exact, lumea și-a reamintit de incidentul mult mai grav din 2013, cînd avionul președintelui bolivian Evo Morales a fost deturnat și blocat la sol 12 ore la comanda CIA, care bănuia că în aeronava oficială se ascundea susmenționatul Edward Snowden! Președintele Morales a denunțat totul într-un fulminant articol publicat de prestigioasa „Le Monde Diplomatique” – dar, atenție, acum apare un aspect: acțiunea ilegală a Serviciilor SUA s-a făcut în timp ce vicepreședinte era… Joe Biden!

O să întrebați dacă bătrînul, ,,senilul” și implicatul în combinații financiare Biden, chiar vicepreședinte fiind, avea legătură cu Serviciile care au acționat în cazurile de spionaj sau în cel al lui Morales. Răspunsul este sigur DA, pentru că acțiunile care vizează șefi de stat sau de guvern trebuie cel puțin aduse la cunoștința omologilor americani. Adică președinte sau vicepreședinte, recte Obama sau Biden. Or, în cazul de față, între dansatorul de origine africană și politicianul veteran și hîrșit în toate cele (rele), oare cine credeți că păstra legătura cu Serviciile în asemenea situații? Să mai adaug un aspect minor, pe care îl vom relua poate în viitor: consilierul pe probleme de securitate al lui Biden (atît acum, ca președinte, cît și atunci, în 2012-2013, ca vice) este Jake Sullivan, implicat în scandalul Wikileaks, ca avînd legături cu teroriștii arabi de la Al Qaeda.

Pun punct aici datelor – și întreb: este Watergate ,,pistol cu apă” pe lîngă dezvăluirile care îl vizează pe Joe Biden? Eu răspund DA! Se impune demisia președintelui Joe Biden după aceste dezvăluiri? Din nou – un mare DA. Se află și ceva mîini lungi din Est în spatele acestor dezvăluiri și a publicării lor în mass-media, cu campania de rigoare? Din nou – DA. Vor continua astfel de dezvăluiri? Probabil că DA.

Așa că întrebarea din titlul editorialului este cum nu se poate mai firească: va demisiona Joe Biden, așa cum s-ar impune – sau va încerca să pareze impactul, printr-unul și mai mare – adică un război? Răspund din nou DA – adică da, mi-e teamă să răspund, pentru că nu știu unde poate duce nebunia hegemonică americană confruntată cu forța uriașă a Estului.

Dumnezeu să ne ajute, ținîndu-ne cît mai departe de toate astea!

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Lagarde despre Bucureștii din vremea lui Caragea Vodă (1)

Însemnările diferiţilor călători străini ce-au vizitat Principatele noastre alcătuiesc un izvor preţios pentru istoriografia românească. Ei sînt aceia, după cum am spus şi altădată, care scriu aşa cum văd, iar constatările lor sînt foarte interesante şi de cele mai multe ori obiective, deoarece n-au nici un interes să spună neadevărul. Cîteodată însă, spusele lor ni se par răutăcioase, dar mai totdeauna ele sînt exacte; singurul dezavantaj pentru noi, dacă e cazul să-i zicem aşa, e că în ceea ce scriu ei fac un fel de comparaţii cu ţările şi oraşele civilizate de unde au plecat. Dar, oricum ar fi însemnările acestora, trebuie să le fim recunoscători, pentru că mărturiile lor întregesc cunoaşterea diferitelor evenimente şi redau atmosfera de altădată din diferite regiuni ale țării, din anumite oraşe şi, în special, din Bucureşti.

În rîndurile de mai jos redau o parte din cuprinsul însemnărilor făcute de francezul Lagarde, sub formă de scrisori adresate prietenului său Iuliu Grifftih, şi publicate la Paris în 1824.

Lagarde se născuse în Franţa pe la mijlocul Secolului al XVIII-lea. Pe vremea marii revoluţii însă, ideile lui fiind contrarii cu evenimentele ce se dezlănţuiau, a trebuit să își găsească refugiu aiurea. Întîi în Austria, și pe urmă în Polonia, la contele Felix Potocki, unde şi tradus cîteva din scrierile mai de

seamă ale polonezilor. Mai tîrziu. fiind însărcinat cu anumite misiuni diplomatice, a avut posibilitatea să călătorească în Europa orientală; a văzut Principatele româneşti, a stat la Bucureşti, şi, ca om de carte, şi-a însemnat tot ceea ce i s-a părut mai interesant. Pe vremea călătoriei lui Lagarde în Bucureşti, în Muntenia domnea Gh. Caragea-Vodă (1812—1818) renumit pentru greaua ciumă care a bîntuit ţara în timpul lui. Însemnările acestui francez, care se pare că a stat cîţiva ani în Bucureşti, se referă la: felul oraşului şi al locuitorilor; calpacele boierilor şi frumuseţea femeilor; arderea palatului domnesc; audienţa pe care a avut-o împreună cu consulul Franţei la domnitor; un prînz la marele boier Grigore Brâncoveanu. Astfel, Lagarde, la sosirea în Bucureşti, este frumos impresionat de aspectul oraşului şi de buna primire pe care i-au făcut-o atît boierii, cît şi orăşenii. Înainte de sosire, din cele auzite, își făcuse o idee proastă despre Bucureşti, dar văzîndu-l şi-a schimbat-o imediat. După mărturia lui, oraşul are multe clădiri interesante, dar ceea ce i-a atras atenţia, mai cu deosebire, au fost nenumăratele biserici

Informațiile esențiale cu privire la constituirea și operaționalizarea societăților reglementate de Legea societăților nr. 31/1990 (2)

După ce este obținută dovada rezervării denumirii, se purcede la redactarea actului constitutiv al societății, care, de exemplu, în ceea ce privește societatea cu răspundere limitată, cuprinde următoarele clauze esențiale:

- asociatul unic sau asociații societății cu atributele lor de identificare, cu precizarea aportului la capitalul social, a numărului de părți sociale deținute, a cotei de participare la beneficii și pierderi (în principiu proporțională cu participarea asociaților la capitalul social). Pot fi asociați atît persoane fizice, cît și juridice;

- administratorul sau administratorii societății cu atributele lor de identificare, cu precizarea duratei mandatului și a puterilor conferite, precum și, în cazul în care sînt mai mulți administratori, a modului în care aceștia lucrează. Pot fi administrator/acționar atît persoane fizice, cît și juridice, în acest din urma caz fiind precizate și atributele de identificare ale celui care reprezintă administratorul persoană juridică;

- denumirea societății, conform dovezii privind rezervarea despre care am menționat;

- sediul social al societății;

- obiectul de activitate al societății, prin indicarea domeniului principal de activitate, a activității principale și a activităților secundare, acesta fiind redactat în conformitate cu Clasificarea activităţilor din economia naţională - CAEN Rev. 2, aprobată prin Ordin al preşedintelui Institutului Naţional de Statistică;

- capitalul social al societății, a cărui limită nu mai este în acest moment fixată de lege. Însă stabilirea unui capital social consistent poate să pună societatea într-o postură favorabilă în raporturile cu alți profesioniști sau cu consumatorii, întrucît valoarea capitalului social este văzută ca un indiciu al bonității acesteia;

- modalități de convocare a adunării generale a asociaților, cvorumul și majoritatea cerute pentru deliberare (pot rămîne dispozițiile legale, dar pot fi inserate reguli și în actul constitutiv).

Împreună cu actul constitutiv și dovada rezervării denumirii firmei, pentru înregistrarea în Registrul Comerțului, care are ca efect dobîndirea personalității juridice, se depun următoarele documente:

- cererea de înregistrare, un formular tip, în original;

- anexa 1 la cererea de înregistrare privind înregistrarea fiscală, în original;

- după caz, dacă există asociați persoane cu cetățenie sau de naționalitate străină, anexa 2 la cererea de înregistrare, în original;

- formularul-tip de declarație pe propria răspundere pentru autorizarea pentru protecția muncii, sanitară, sanitară veterinară și de mediu, în original;

- declarația privind beneficiarii reali, în original;

- actele de identitate ale asociaților/administratorilor, în copii certificate pentru conformitate cu originalul;

- dacă există asociați persoane juridice, hotărîrea adunării generale a asociaților/ acționarilor acestora privind participarea la capitalul social al unei societăți constituite în România, mandatul dat persoanei împuternicite să semneze actul constitutiv (care poate fi dat și în cadrul hotărîrii adunării generale a asociaților/ acționarilor), actul de înregistrare al persoanei juridice, iar, dacă este vorba de o persoană juridică de naționalitate străină, și un certificat de bonitate emis de o bancă sau de o cameră de comerț, în original sau copii certificate pentru conformitate cu originalul, după caz;

- dovada sediului social, care se face, de regulă, cu o copie certificată pentru conformitate cu originalul a contractului de închiriere/locațiune sau comodat. În cazul sediilor care sînt stabilite în imobile cu destinația

şi acel specific caracteristic al oraşului rezultat din amestecul de viaţă occidentală şi orientală.

Avînd o misiune specială, îndată ce-a sosit la Bucureşti şi-a prezentat scrisorile de recomandație pe care le adusese din Constantinopol şi pretutindeni a fost primit „cu grabă şi bunăvoinţă”, iar a doua zi toți aceia pe care îi vizitase în ajun și chiar alţii pe care nu-i cunoştea, au venit la el să-şi ,,ofere serviciile” în semn de deosebită atenţie, fapt care l-a măgulit foarte mult. Totuşi, fiind nedumerit de acest procedeu, a cerut lămuriri şi i s-a explicat că aşa este obiceiul ţării. Drept urmare la aceasta, și deplin satisfăcut, rostește următoarele: „sfîntă ospitalitate, trebuie să te admirăm atît de departe”.

În ceea ce priveşte limba noastră, el spune că este derivată din latină, dar stricată oarecum prin amestecul de cuvinte slave, turceşti şi tătare. ,,Valahii ne afirmă că ei se trag din romani, sprijinindu-şi această pretenţie cu numele de român şi cu faptul că Valachia se numeşte Ţara Românească”. ,,Boierii culţi vorbesc în genere mai multe limbi; nu e rar cazul să-i auzim adăugînd la limba lor, greaca, rusa, germana şi franceza”.

În general, fizionomia locuitorilor e destul de plăcută, sau, după cum spune el: ,,sîngele la Bucureşti este foarte frumos”. Bărbaţii „au trăsături energice şi regulate”, dar enormele calpace ce le poartă pe cap le strică foarte mult aspectul. ,,Femeile sînt drăguţe și au în cea mai mare parte oarecare talent de a plăcea”, caracteristică de altfel observată și remarcată de toţi călătorii străini care ne-au vizitat ţara.

(va urma)

Sursa: George Potra, ,,Din Bucureștii de altădată”, 1981

de locuință, se cere acordul asociației de proprietari și acordul proprietarilor imobilelor cu care spațiul afectat sediului social sau secundar se învecinează în plan orizontal și vertical. Acest acord poate fi evitat dacă administratorul societății declară că nu desfășoară activități la sediul social;

- declarația pe propria răspundere a asociaților/ administratorilor că îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a dobîndi această calitate, în formă autentică sau atestată de avocat;

- specimenul de semnătură, legalizat de notarul public. Acest specimen poate fi dat și în fața directorului Oficiului Registrului Comerțului de pe lîngă tribunal;

- procuri, împuterniciri, dacă este cazul, autentice sau în original.

În perioada stării de urgență/ alertă, Oficiul Național al Registrului Comerțului a relaxat formalitățile, permițînd folosirea unor formulare speciale pentru declarații și specimen de semnătură, măsură menită să încurajeze depunerea cererilor de înregistrare pe cale electronică și evitarea deplasării la ghișeele oficiilor.

Mult mai problematice sînt pentru cei care constituie o societate formalitățile ulterioare dobîndirii personalității juridice, necesare operaționalizării acesteia. Avem aici în vedere în special dobîndirea calității de plătitor de impozit pe profit, de înregistrarea în scopuri de TVA sau de deschidere a conturilor bancare, în special în situația în care printre asociați/acționari se numără persoane juridice, din cauza noilor reglementări în materia beneficiarilor reali. Aceste formalități, veritabile obstacole birocratice în calea operaționalizării unei societăți, sînt cronofage și descurajante pentru mulți întreprinzători. Sub presiunea constantă a celor care desfășoară activități productive sau de prestări de servicii și trebuie să îndure formalismul excesiv care marchează viața noastră cotidiană, aceste bariere își vor găsi, în viitor, cuvenitul sfîrșit. Sfîrșit Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Fondul lexical principal al Limbii Române este geto-dac

Prin toate cărțile și articolele publicate, savantul Mihai Vinereanu și-a cîștigat un loc important printre lingviștii, istoricii și jurnaliștii care susțin ideea că latinitatea Limbii și Poporului Român este o mistificare. La fel și prin conferințele și emisiunile la radio și televizor. Drept urmare, ar trebui să le luăm în considerare teoria despre originea noastră pelasgoiliro-traco-geto-dacă. Așa cum era normal, cu toții s-au constituit în cluburi, organizații și societăți unde să poată dezbate chestiunea, atrăgînd din ce în ce mai mulți adepți. Discuțiile au luat amploare și pe internet. Dar la fel de mulți sînt și contestatarii acestei noi teorii. Nu a scăpat atenției nici statutul lui Zalmoxe (Zamolxe, Zamolxiu) – zeul și Dumnezeul românilor antici sau doar ucenicul lui Pitagora?

În acest context, în anul 2002, Mihai Vinereanu a publicat la Editura ,,Uranus” prima sa lucrare de lingvistică comparativ-istorică, ,,Originea traco-dacă a Limbii Române”. Au urmat alte scrieri de aceeași factură, pînă la cea din anul 2020, ,,Fondul lexical principal al Limbii Române”, tipărită tot la ,,Uranus”. Cum nu ne înnebunim după internet, ne mulțumim cu volumele apărute în ultima vreme, dar și cu emisiunile susținute la ,,Nașul-TV” de istoricul G.D. Iscru, medicul Dumitru Constantin Dulcan sau ziaristul Daniel Roxin, consacrate acestui inedit subiect. Și punînd cap la cap cele aflate, ne-am lăsat cuceriți de teoria originii noastre geto-dace și credem că e posibil ca românii să fi apărut în această parte a lumii cu 4.000 de ani înainte de Christos, în plin Neolitic. Aceasta însemnînd că ei se numără printre cele mai vechi seminții cu care Dumnezeu a populat Pămîntul – egiptenii, asiro-babilonienii, indienii, chinezii sau evreii. Și dacă sîntem vechi, înseamnă că, recurgînd la un truism, nu sîntem nici tineri și corciți, așa cum ne tot bat la cap unii, la televizor. Și nu sînt puțini aceia care tot insistă că, de fapt, ne tragem din valurile de slavi, maghiari, turci și țigani care s-au așternut peste elementul primordial latinesc. În realitate, e din ce în ce mai evidentă originea noastră pelasgo-iliro-traco-getodacă, o ramură ariană vorbitoare a limbii proto-indoeuropeană (PIE), adică o limbă străveche, continuă și remarcabilă.

Originea traco-geto-dacă a Limbii și Poporului Român este unul dintre subiectele abordate de istoricii și lingviștii care, cum spuneam, au umplut librăriile cu lucrările lor. Așa cum este cazul cu Mihai Vinereanu, autorul unei lucrări masive, numărînd peste 600 de pagini, ,,Fondul lexical principal al Limbii Române”, de fapt, o selecție de 1.600 de cuvinte din ,,Dicționarul etimologic al Limbii Române”, apărut în anul 2008, și care conține 4.600 de cuvinte. Cartea aceasta se deschide cu două studii oarecum eximoronice la adresa autorului, care își rezervă ultimul cuvînt înainte de a-și expune ideile.

Primul studiu, semnat de Dumitru Ioncică, directorul Editurii ,,Uranus”, și nelipsit din emisiunile de la ,,Nașul-TV” și din paginile publicației ,,Certitudinea”, se constituie exclusiv în apărarea opiniilor expuse de savantul Vinereanu. El își începe pledoaria cu afirmația, în stil röeslian, făcută de lingvistul Alexandru Graur în 1945, cum că Limba Română ar fi o limbă tînără, formată din împrumuturi latine și slave la care se adaugă cîteva cuvinte turcești și maghiare. În rest, numeroase alte cuvinte de origine necunoscută. Dar și istoria noastă a fost denaturată. Cică, după războiul daco-roman din 105-106, toți dacii ar fi murit în lupte lăsînd în urmă, neconsolate, sumedenie de vădane dimpreună cu orfanii lor. Salvarea ar fi venit de la coloniștii romani, niște țărănoi și pușcăriași analfabeți,

dar tari de virtute, care, prin violuri și căsătorii, cam prin Secolul al III-lea, ar fi dat naștere unui hibrid daco-roman, devenit, pe la anul 600, Poporul Român, eveniment atestat prin expresia: ,,Torna, torna, fratre!”, substantiv care, în româna arhaică, însemna ostaș. Concomitent cu procesul colonizării care a durat 175 de ani, mai zice Graur, femeile și copiii dcilor ar fi învățat și latinește. Deși Traian, după alți istorici, neinteresîndu-l asimilarea băștinașilor, n-avea chef să risipească sesterții imperiului, aflat în pragul falimentului, cu formarea institutorilor și construirea de școli în Dacia. El dorea

doar să jefuiască aurul, argintul și sarea dacilor, chiar dacă, la origini, Marcus Ulpius Nerva Traianus era dardan, o seminție traco-geto-dacă, și nu simțea nici o chemare pentru strămoșii săi și nu-l interesa ridicarea bunăstării lor. Manifestîndu-se categoric de partea originii geto-dace a românilor, Dumitru Ioncică mai vine cu un argument. Dacă anterior susținea că Achile se trăgea din mirmidoni, înrudiți îndeaproape cu getodacii, motiv pentru care fusese înmormîntat, între ai săi, în Insula Șerpilor din Marea Neagră, de aceeași origine ar fi și Eneas, întemeietorul Romei antice în provincia Latium, precum și tatăl său, Anchise, și unchiul, regele troian Priam.

Spre deosebire de prefațatorul editurii, în mod vădit de partea filologului Vinereanu, profesorul Ion Coja adoptă o atitudine moderată, admițînd că stratul latinesc al limbii noastre se bazează pe substratul getodac, situație care întărește opinia destul de aiuritoare cum că, dacă vorbim o limbă latină, biologic și genetic sîntem daci (?). Vinereanu spunea altceva: substratul este getodacic, și atît, dovadă sînt cele peste 500 de plăcuțe din plumb de la Sinaia, scrise în limba dacilor. Dar profesorul nu se lasă: asemănările Limbii Române cu latina sînt prea evidente, ca să nu fie luate în seamă, dovadă arhaismele moștenite, cît și neologismele împrumutate din franceză și italiană. Tot împrumuturi sînt și cuvintele slave, maghiare, grecești și turcești. Să nu uităm nici cele peste 100 de cuvinte cu etimologie necunoscută. Le putem doar bănui ca fiind de origine geto-dacă, cîtă vreme nu există vreun cuvînt de substrat cu care să le comparăm (!). Ion Coja mai aduce în discuție și cuvintele neîndoios latinești, dar pe care Vinereanu le consideră geto-dace. Cum ar fi verbul a duce < dux, ducis. În schimb, modul prezumtiv (de ex. va fi mergînd, va fi fiind) este sigur geto-dac, fiindcă celelalte limbi romanice nu-l au. Sau verbul a cădea cu sensul de a se cuveni. Da, e bine și însuflețitor să redescoperim fondul traco-geto-dac, conchide și acest specialist, dar să nu se uite importanța elementului latin în componența Limbii și a Poporului Român.

În continuare, să demonstrăm opinia lui Mihai Vinereanu potrivit căreia 84% din lexicul Limbii Române este de origine traco-geto-dacă, prezentînd mai multe mostre din dicționarul său etimologic:

⁃ abur – vapori de apă, ceață, aromă. Deși Al. Ciorănescu pretinde că provine din latinescul albulus (pată albă), Vinereanu susține că este traco-dac, venit pe filieră albaneză.

⁃ acum – în prezent, îndată, imediat. După Al. Philippide, Candrea-Densusianu, provine din latinescul eccum modo. În aromână și meglenoromână, acuși. După Vinereanu, este de origine geto-dacă, trecînd prin acmu (prezent în limba populară) cu metateza lui m

⁃ baie (ar., mgl. bară) – îmbăiere, vană, mină. După Ciorănescu, provine din lat. balnea, întrucît în it. bagno, fr. bain, sp. baña. După alții (Miklosich, Cihac, Pușcariu), ar proveni din slavă, dar slavii l-au preluat de la străromâni. Numai că exploatarea aurului în Dacia în mine (băi) era cunoscută la daci cu mult înainte de venirea romanilor, a slavilor și a maghiarilor. Cuvînt provenit din traco-dacă.

⁃ barbă (ar., mgl. barbă) – părul care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. După Pușcariu, CandreaDensusianu < lat. barba. Dar acest latinesc este un împrumut de la ,,barbarii” iliro-traci care purtau barbă pe vremea cînd romanii din perioada clasică nu mai purtau barbă demult.

⁃ Bârzava – toponim din sud-estul Transilvaniei. Este atestat din Antichitate sub forme latinizate: Bersobis, Bersovia, cuvînt care se găsește în jurnalul împăratului Traian, din păcate, pierdut. Vădit geto-dac.

⁃ barză, traco-dac foarte cunoscut. Cognat cu breaz, Bârsa, Brașov

⁃ carne (ar. carne, mgl.carni) – țesut muscular. După toți lingviștii, provine din lat. carnem. Și așa e.

⁃ căciulă – traco-dac.

⁃ călugăr – sl. kaluger

⁃ căpșună – a fost asociat cu căpușă (Pușcariu, Rosetti). Origine traco-dacă.

⁃ da – adv. de afirmație. Este prezent în toate limbile slave, avînd ca substrat proto-indo-europeana. La noi, vine din limba rusă.

⁃ (a) da – a oferi, a întinde. După mulți, < lat. do, dare și se găsește în toate limbile romanice. Vinereanu crede că totuși e de origine geto-dacă, întrucît la noi vine pe filieră albaneză și se găsește din abundență și pe tăblițele de la Sinaia.

În aceeași situație s-ar afla și dinte, cînd latinesc, la unii, cînd geto-dac.

⁃ drojdie – origine slavă.

⁃ el, ea – după unii lat. ille, illa, întrucît aceste forme se găsesc pe tăblițele de la Sinaia...

Dar la eu < lat. ego, lucrurile sînt clare, întrucît se găsește la toate limbile romanice: it. io, fr. je, prov. ieu, sp. ya, por. eu

⁃ falcă – nu provine din latină, ci din albaneză (tot falcă), pe filiera traco-iliră.

⁃ fată – domnișoară; nu provine din latină, feta, ci din traco-dacă, așa cum se găsește și în aromâna și meglenoromâna de azi – feată

⁃ (a) fi – a exista. Se găsește în toate grupurile indoeuropene. Să luăm indicativul prezent: lat. sum, es, est; rom. sînt, ești, este; sanscrita mi, asi, asti; greaca mi, ei, esti. Se găsește sub toate formele și pe tăblițele de la Sinaia.

⁃ femeie < lat. familia, femina, femella. Etimon latinesc.

⁃ Hotin – oraș pe malul drept al Nistrului, cetate moldovenească. Toponim asociat cu numele Cotizo, rege dac, urmaș al lui Burebista.

⁃ icre – ouă de pește. Întrucît sub această formă se găsește în mai multe limbi, e greu de stabilit o filiație. Probabil are un etimon slav.

⁃ jale – cuvînt slav (jelanie).

⁃ (a) jura – lat. iurare

⁃ Kogaion – munte sfînt al dacilor pe care se crede că s-ar afla ruinele cetății Sarmizegetusa, dar nu cea de la Grădiște, ci aceea de la Hațeg (sau Subcetate). Acolo sînt ruinele unei vechi cetăți, dar nimeni nu s-a gîndit sau n-a avut voie să facă săpături acolo. Oare de ce? Poate că descoperirile ar putea schimba istoria și ar detrona niște falși idoli? Un derivat de la Kogaion este Muntele Guguianu din Retezat.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ella Negruzzi – prima femeie avocat din România

Deşi astăzi pare greu de crezut, în urma cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a cucerii dreptul de a activa în domenii rezervate pînă atunci exclusiv bărbaţilor. Prezenţele feminine în lumea justiţiei – femeile avocat, procuror sau judecător – sînt astăzi obişnuite. Acum un veac însă, într-o lume dominată politic, economic şi social de către bărbaţi, lupta unei femei – Ella Negruzzi – care încerca să îşi facă din avocatură o profesie, năştea polemici aprinse în societatea românească. Ea continua lupta dusă anterior de Sarmiza Bîlcescu, femeia căreia – deşi a fost prima femeie doctor în Drept din Europa – nu i s-a acordat niciodată dreptul de a pleda în instanţă.

Elena (Ella) Negruzzi (1876 – 1949) a fost fiica scriitorului şi omului politic Leon C. Negruzzi. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi şi, în urma absolvirii acestora, a solicitat în anul 1913 să fie admisă în Baroul Iaşi. ,,Gazeta Ilustrată” din 27 aprilie 1913 consemna astfel evenimentul: ,,Prin admiterea d-nei Ella Negruzzi în Baroul Iași, s-a deschis în România o nouă carieră femeii. Avem și noi o femeie avocat. Greu a fost numai începutul, nu va trece mult și imitatoarele se vor număra cu zecile. Înscrierea în Barou a d-nei Ella Negruzzi – căreia îi urăm din toată inima isbîndă în nobila misiune de a apăra pe cei slabi și desmoșteniți – o putem considera ca definitivă. Căci, nu încape îndoială, Curtea de Apel, sesizată de protestarea unui număr de avocați din Iași, va respinge Apelul, confirmînd hotărîrea consiliului de disciplină. Gestul avocaților în chestiune, oricît ar fi el de lipsit de cavalerism, e foarte explicabil: e manifestarea instinctului de conservare, îmboldit de teama ca femeia să nu-i dispute bărbatului și locul din pretoriul justiției”.

evenimentul şi dezbătea „cazul d-nei Ella Negruzzi”. Am ales pentru voi cîteva pasaje dintr-un articol semnat de G. Ranetti şi publicat de revista ,,Furnica” în anul 1914. Marele publicist critica – cu umor, bineînţeles –respingerea cererii formulate de Ella Negruzzi de a fi primită în Barou: ,,Curtea de Casaţie secţia I a respins recursul doamnei Ella Negruzzi contra deciziei Curţii de Apel de la Iaşi care anulase înscrierea sa în Baroul local. Va să zică bărbaţii sînt politicoși şi galanţi cu damele numai în tramvai, unde le cedează locurile lor pe bancă cu plăcere (şi încă ş-atunci cînd ele sînt tinere şi nostime!) sau prin saloane, unde nici un reprezentant al sexului mustăcios n-ar comite crima de-a ieşi pe uşă înaintea unei cuconiţe (ah, pardon… après vous, madame!); dar cînd e vorba să recunoaştem meritele unei femei, dreptul ei elementar de a-şi întrebuinţa şi valorifica în lupta vieţei talentul, cultura, munca, spre a se putea hrăni şi a fi în acelaşi timp folositoare societăţii, atunci noi bărbaţii îi opunem un non possumus absolut. Şi, mă rog, pentru ce? (…) Dacă s-a dovedit de atîtea ori că femeile pot fi scriitoare geniale (rugăm pe madam Smara să nu crează că ne permitem să facem aluzie la dumneaei), savante ilustre, medici eminenţi etc., de ce oare n-ar fie ele-n stare să profeseze şi avocatura, mai cu seamă că – pe lîngă studiile uşurele ce necesitează – principala calitate ce se cere unei persoane în această carieră e tocmai marele defect ce-l atribuim noi femeilor: limbuţia. Pentru ce nu?“ (art. ,,Cazul D-nei Ella Negruzzi”, Tarascon, publicat în revista ,,Furnica”, 13 februarie 1914).

comentarii răutăcioase pe toate buzele. Lupta care a dus la izbîndă a fost dîrză. Un suflet mare se afirma, croind o largă pîrtie pentru cele care vor urma. Soneria cochetului apartament din str. Cometa 13 vibrează prelung. Mărturisesc că încerc oarecari emoţii. O tînără subretă cu chipul voios deschide fără întîrziere. Intru în vestibul. Dintr-o cameră alăturată răspund voci vesele, întovărăşite de triluri de rîs. Vasăzică prima noastră femeie avocat nu e o specialistă pedantă, în creierul căreia tronează numai textele de legi? O uşă se dă în lături şi maiestuosă, cu chipul totuşi încărcat de blîndeţe şi comunicativitate, apare patroana casei.

- Ce doriţi d-voastră?

Îi explic scopul vizitei.

Într-o cameră caldă, luminoasă, tapetată cu covoare ce odihnesc privirea, d-na Ella Negruzzi prinde a depăna amintirile:

- Înscrierea în Barou am făcut-o în 1923 la Iaşi, fiind admisă de comitetul de disciplină cu majoritate de voturi. La debut, Burada, primul preşedinte, a ţinut un frumos discurs. Debutul l-am avut alături de maeştrii Dissescu şi Take Ionescu în procesul Amira, avînd ca adversar pe dl. Rosenthal.

Educaţia primită acasă juca un rol important. Emanciparea femeii era în concepţia multora de atunci, ceva utopic. Vremurile s-au schimbat. Astăzi abia ne putem da seama de rolul important pe care-l are o femeie, ca apărătoare. Orice s-ar spune de lipsa de logică a femeii, totuşi fiind mai sentimentală şi mai subiectivă, se identifică cu cauza într-atît, încît găseşte în sufletul ei motivele temeinice pe care să-şi sprijine apărarea.

- Cariera întîmpină greutăţi?

- Destul de mari. În primul rînd din cauza unei concurenţe adesea neloiale şi poate şi din cauza mîndriei, care caracterizează pe femeie... Ea nu cere... Clientela trebuie să-i se propună.

- Ce credeţi despre viitorul femeii avocat?

Deşi acceptată într-o primă fază, cererea d-nei Ella Negruzzi de a fi primită în Baroul Iași a fost respinsă la Curtea de Apel – motivul invocat fiind acela că neavînd dreptul de a vota, fiind femeie, nu putea fi nici să profeseze în calitate de avocat. Decizia Baroului din Iaşi a născut polemici aprinse în societatea românească. Părerile erau împărţite. Presa vremii consemna pe larg

Au urmat aproape şase ani de procese pînă cînd Ella Negruzi şi-a cîştigat dreptul de a pleda în instanţă, devenind astfel prima femeie avocat din România. Vă propun în încheiere un interviu acordat în anul 1933 reporterului W. Şerban al revistei ,,Ilustraţiunea Română” de către Ella Negruzzi, cu ocazia ,,Jubileului de 10 ani al femeii-avocat”:

,,La d-na Ella Negruzzi

Cine nu cunoaşte acest nume? Îndrăzneala de a pătrunde în avocatură, într-o vreme cînd femeia era încercuită de graniţe trasate de prejudecăţi, stîrnea

Dosare secrete ale Istoriei (118)

Misterul Kennedy (30)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Unul dintre martori a relatat că „aproape tot rîndul de oameni s-a deplasat mai în faţă atunci cînd Oswald a ieşit din biroul în care fusese reţinut pînă atunci. El a intrat pe uşă, a străbătut culoarul – toţi ziariştii şi-au îndreptat microfoanele spre el, punîndu-i întrebări, şi cu toţii şi-au ridicat flash-urile peste capul lui, în jurul lui, vîrîndu-i-le chiar direct în obraz”. Acum Oswald se afla la aproximativ trei metri de biroul din care ieşise. Jack Ruby s-a strecurat între un ziarist şi un detectiv. Cu revolverul în mîna dreaptă, s-a repezit şi a tras un glonte în abdomenul lui Oswald. Glontele a fost mortal.

Aşa s-a sfîrşit, într-un mod spectaculos, destinul banal al lui Lee Harvey Oswald.

În momentul cînd Oswald murea, rămăşiţele pămînteşti ale lui John Fitzgerald Kennedy erau expuse la Washington, în rotonda Capitoliului. Peste 250.000 de persoane aveau să defileze, timp de optsprezece ceasuri, prin faţa trupului neînsufleţit al preşedintelui. În cursul dimineţii, sicriul lui Kennedy fusese transportat

pe un afet de tun la Capitoliu. În faţa cortegiului, un cal fără călăreţ. Un cal a cărui prezenţă evoca o tradiţie de pe vremea lui Gingis Han, cînd se credea că armăsarul trebuia să păşească înaintea stăpînului său prin „Marea Poartă a Cerului”. În aceeaşi duminică în care a murit Oswald, Jacqueline Kennedy, de mînă cu Caroline şi cu micuţul John, urca cele treizeci şi şase de trepte de marmură care duc la rotonda Capitoliului. Nici o lacrimă pe chipul ei încadrat de un văl de dantelă neagră. În schimb, o paloare extraordinară. Şi o privire care o situa dintr-o dată pe femeia aceea tînără în acel lung cortegiu al trecutului, cortegiul tragediei. În ajunul morţii sale, preşedintele îşi exprimase mirarea faţă de splendidele funeralii care i se făcuseră, în 1910, lui Eduard al VII-lea, regele Angliei. Nu trecuseră decît patru zile şi, lunea următoare, iată că lumea întreagă îi aducea unul din cele mai grandioase omagii din istorie. „Un împărat, trei suverani, cinci preşedinţi de republică, şase principi moştenitori, treisprezece şefi de guverne şi nenumăraţi miniştri şi mari demnitari, reprezentanţi ai cincizeci şi trei de state”. Din toate părţile lumii, ei au venit să asiste la slujba funerară care s-a celebrat în catedrala St. Matthews şi să urmeze pe jos cortegiul, ca să însoţească pînă la cimitir trupul neînsufleţit. „Se afla acolo inaccesibilul de Gaulle, pe care Kennedy, atunci

- Neavînd mari posibilităţi să se manifeste la bară, ea îşi îndreaptă activitatea spre secretariat. Acele tinere avocate care se disting, se pun ele singure în valoare.

Stau doar de cîteva minute alături de această demnă luptătoare a cauzei feminine şi cutele sincerului ei suflet s-au şi deschis. Capăt siguranţa că-n el nu întîlneşti cotituri sau asperităţi. Îţi explici atunci de ce femeile năpăstuite, bogate sau sărace, spre ea se îndreaptă”. Sursa: Art. ,,Jubileul de 10 ani al femeii-avocat”, w. Şerban, ,,Ilustraţiunea Română”, 22 februarie 1933

cînd se afla în viaţă, îl aşteptase zadarnic la Washington. Se afla acolo Mikoian, sovieticul, care aducea un mesaj emoţionant din partea lui Hruşciov”. Hruşciov se gîndise chiar să vină în persoană, Serviciile Secrete americane l-au sfătuit însă să renunțe la idee. Sute de mii de bărbaţi şi de femei ţinuseră să asiste la trecerea cortegiului. Înconjurat de consideraţia unei întregi naţiuni, trupul lui John Fitzgerald Kennedy a fost adus la Arlington, cimitirul naţional american, unde se află Monumentul soldatului necunoscut, cimitirul rezervat eroilor căzuţi pe cîmpul de onoare, precum şi al celor care şi-au servit ostăşeşte patria. Numai doi preşedinţi sînt înmormîntaţi la Arlington.

În jurul acestui mormînt s-a adunat suferinţa întregii lumi. Dar, totodată, se iveşte o întrebare – o întrebare chinuitoare: cine 1-a ucis pe Kennedy? * * *

Desigur, nu am pretenţia de a fi spus totul aici cu privire la asasinarea lui John F. Kennedy. Acestei probleme i-au fost deja consacrate mii de pagini tipărite. Cel mai neînsemnat fapt a fost expus, analizat, disecat. Cu toate acestea, cred că am reuşit să prind faptele esenţiale. Faptele care ne îngăduie să ne formăm o părere.

Ce părere?

(va urma)

ALAIN DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

Oîntrebare inutilă şi periculoasă (7)

– Radiografia unei trădări –

Cu scuzele de rigoare pentru întreruperea acestui serial jurnalistic, la episodul 6, întrerupere pricinuită de publicarea (în același spațiu tipografic) a unor materiale de strictă actualitate – Sărbătorile Pascale și împlinirea unui veac de la crearea, la 8 mai 1921, a PCR –reluăm astăzi ,,Radiografia unei trădări”, în care vom urmări ultimele episoade, cu o încărcătură istorică și documentară aparte, deoarece cuprind, în esență, două capitole controversate din tumultoasa biografie a generalului Mihai Pacepa (Pacipa) – judecarea și condamnarea în contumacie (de către regimul Ceaușescu), și procesul de ,,reabilitare” inițiat și desfășurat sub auspiciile regimului postdecembrist, pe timpul președintelui Emil Constantinescu.

Averea unui fugar

Pentru cei care încă rămîn fideli ideilor pacepiste, considerîndu-l pe generalul Mihai Pacepa un erou pe care, după o viață în slujba ,,dictatorului”, la nivelul cel mai înalt, turnînd betoane solide la temelia cultului personalității cuplului prezidențial, pupîndu-i mîna cu frenezie Elenei Ceaușescu și participînd la numeroase acte incompatibile cu statutul unui general, l-a lovit damblaua și i-a venit ideea să fugă la inamic – doar argumentul indus de imensa avere pe care a părăsit-o de bună voie și nesilit de nimeni, aruncîndu-se într-un ocean de incertitudini, poate da peste cap argumentele acestor susținători. Într-adevăr, imensa bogăție acumulată în anii în care a acționat la vîrful puterii Securității în România – bogăție imposibil de adunat pe cale cinstită – abandonată tam-nesam în iulie 1978, plus beneficiul perpetuu al poziției personale în nomenclatura MAI, reprezintă două piedici principale (sau două atracții, dacă privim lucrurile din alt unghi) care îl puteau opri pe general să ia o astfel de hotărîre.

Dacă așezi alături și conjunctura anilor ʼ70, cînd Pacepa a săvîrșit actul trădării, ani în care regimul Ceaușescu trăia cea mai mare deschidere internațională, cu realizări care nu vor mai fi atinse de România în vecii vecilor, cauza (cauzele) dezertării apar tot mai pregnant, în nici un caz legate de pretinsa lui ,,justificare” așa cum ne minte frumos în interviul acordat Luciei Hossu Longin, în cartea ,,Față în față

cu generalul ION MIHAI PACEPA”: ,,Mă simțeam ca-ntr-un acvariu, înnotînd în pielea goală, sub ochii unor securiști care mă înregistrau, care îmi controlau prietenii, care îmi controlau împrejurările, care știau totul, totul despre mine Am supraviețuit pentru că am cunoscut Sistemul. Dar a fost îngrozitor (sublinierea autorului) Nu am putut împărtăși gîndurile mele nici măcar fiicei Dana, pe care o divinizez”.

Apreciind averea generalului Pacepa, și la acest capitol părerile sînt împărțite: cei care îl consideră ,,erou” cred că bunurile agonisite se încadrează în ceva normal, la nivelul unui general; ceilalți, dimpotrivă, pun această acumulare de obiecte (unele destul de scumpe) pe seama unor afaceri ilicite pe care Pacepa le-a făcut sau pe care le-a patronat. Indiferent de categoria în care ne-am încadra în acest joc al irealului, faptul că, în unele cazuri, același obiect exista în varii exemplare (chiar dacă aparține unor mărci diferite), dezvăluie o altă latură malefică a lui Pacepa – aceea de neam prost!

de materiale diferite... Analizați și trageți concluzia asupra puterii de cumpărare a lui Pacepa, dar și a necesității practice a îngrămădirii acestor piese de consignație în propria-i locuință!

Ordonanța pentru instituirea sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținînd inculpatului Pacepa Ion-Mihai a fost emisă abia la două săptămîni de la fuga generalului (7 august 1978), întîrziere care, conform părerii unor magistrați, ar fi putut genera ascunderea unor obiecte de mare valoare din aceste bunuri supuse sechestrului. Descinderea la locuința familiei Pacepa din aleea Alexandru nr. 28, pentru inventarierea acestor bunuri s-a petrecut pe 9 august, deci, cei în cauză au mai avut răgaz 48 de ore pentru a sustrage de sub viitorul sechestru ceea ce doreau mușchii lor.

Pentru a nu încărca memoria cititorului cu prea multe date, vom prezenta cîteva date-reper, pentru a ne edifica asupra acestui subiect, dar și a reliefa rapacitatea acestui individ pus pe căpătuială, strîngînd averi (unele obiecte devenite inutile prin repetarea lor) imense, greu de imaginat de către cei care munceau pentru a produce plusvaloarea din care se îmbuiba și Pacepa.

Din Tabelul cu bunurile și valorile confiscate în cauza privind pe Pacepa Ion-Mihai reținem un total de 204 poziții, împărțite pe 9 capitole: Tehnice; Valută și CEC-uri în lei; Arme și muniții; Tablouri; Băuturi și țigări; Bijuterii, ceasuri de mînă; Îmbrăcăminte, încălțăminte, lenjerie; Mobilă; Echipament millitar. Pentru ilustrarea motivului deținerii unui depozit sui-generis, să notăm cîteva obiecte din acest inventar: 3 frigidere, 3 televizoare (dar, ce televizoare! Grunding și Telefunken, supercolor și cu telecomndă), 6 radiocasetofoane, 5 aparate de fotografiat, 139 de role cu bandă video, 14 arme diferite, peste 3.500 de cartușe diferite, 18 tablouri diferite, 362 de sticle diferite, cu băututi străine, 47 de sticle diferite, cu băuturi indigene, 13 inele diferite pentru damă, 19 stilouri, 27 de costume de haine bărbătești nefolosite, 63 de cămăși bărbătești nefolosite, 28 de cupoane

Pînă la urmă o parte dintre aceste lucruri chiar au ajuns la Consignație: 291 de obiecte personale (în valoare de 515.560 lei), 40 de piese auto (53.424 lei), îmbrăcăminte (27.867 lei). Apropo de această avere, cel puțin lotul care a format partea vizibilă a aizbergului, avocatul Cătălin Dancu, ales de Pacepa să-l apere în procesul de restituire a averii confiscate, după pronunțarea de către CSJ a sentinței de reabilitare, prezintă o viziune originală asupra acestei problematici, susținînd aplicarea unei anumite rate de dobîndă la valoarea averii confiscate (de fapt, abandonate –precum și Țara și familia) de generalul fugar și trădător: ,,Valoarea totală a averii generalului a fost estimată la acea dată de Securitate la 1.550.000 lei, iar dacă avem în vedere adresa oficială a Băncii Naționale Române, care atestă că atunci un dolar era cotat la 5 lei, rezultă că averea clientului meu în 1979, raportată la dolar, se cifra la circa 300.000 de dolari. Astăzi, după 25 de ani (declarația a fost făcută în anul 2003 – n.a ), cu indexările și dobînzile de rigoare, cred că s-ar depăși suma de 3 milioane de dolari”.

Splendidă judecată de domn avocat! Poate ne spune și la ce sumă s-ar fi ridicat onorariul domniei sale dacă ,,fantoma” Pacepa ar fi fost despăgubit de Statul Român cu 3 milioane de dolari Dacă ar fi insistat mai mult, atunci poate că România, cu ajutorul unui împrumut la UE, ar fi rezolvat și această chichiță avocățească!

Procesul

Procesul împotriva generalului Mihai Pacepa a fost rapid. Cu datele și faptele la îndemînă, întocmirea rechizitoriului a luat vreo două săptămîni, astfel că, la 17 august 1978, la Tribunalul Suprem (Secția Penală) are loc judecata cauzei privind inculpatul Pacepa IonMihai. Rechizitoriul procurorului militar din Direcția Procuraturilor Militare, colonel de justiție Ștefănescu Mihai, îl învinuiește pe fostul general-locotenent Pacepa Ion Mihai de săvîrșirea următoarelor infracțiuni:

1. Trădare (prevăzută de art. 155 alin. 1 Cod Penal);

2. Trădare prin transmiterea de secrete (prevăzută de art. 157 alin.1 Cod Penal); 3. Dezertare (prevăzută de art. 323 alin. 1 Cod Penal); 4. Refuzul înapoierii în țară (prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod Penal).

După invocarea apărării secretului de stat desprindem din acest rechizitoriu următorul paragraf: ,,Asemenea fapte de o excepțională gravitate a săvîrșit fostul general-locotenent PACEPA ION-MIHAI, care, datorită funcției de mare răspundere ce a îndeplinit-o în cadrul Departamentului Securității Statului din Ministerul de Interne, cunoscînd secrete de stat de o importanță deosebită, le-a transmis unor agenți ai unor țări capitaliste, punîndu-se, totodată, în slujba acestora pentru a desfășura activități dușmănoase împotriva statului nostru socialist”.

Cu cele patru capete de acuzare, la care judecătorii au adăugat conexiuni la context, complicînd și mai mult situația generalului, procesul s-a desfășurat la 17 august 1978, în ședință secretă, conform unei precizări din cuprinsul sentinței, care suna astfel: ,,Tribunalul, apreciind asupra cererii și considerînd că, în adevăr, judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, în baza art. 290 alin.2 c.proc. pen.

„Epoca Nicolae Ceaușescu“, tablou de Gheorghe Ioniță

declară ședința secretă pentru tot cursul judecării procesului”.

La dezbateri, procurorul, pînă să invoce articolele de lege încălcate de Mihai Pacepa, a arătat că ,,din probele administrate rezultă că, în scopul satisfacerii unor interese materiale meschine, inculpatul a intrat în legătură cu agenți ai altor state străine, cărora le-a divulgat secrete de stat ce le cunoștea datorită funcției de conducere pe care a îndeplinit-o în cadrul Ministerului de Interne, precum și că, punîndu-se în slujba unor cercuri reacționare din afara țării, a întreprins și alte acțiuni de natură a submina securitatea statului, iar cu ocazia unei deplasări efectuate în străinătate a refuzat de a se mai înapoia în țară, dezertînd astfel din armată”. Din acest pasaj decupat din rechizitoriu se observă cu ușurință faptul că Pacepa, înainte de a fi acuzat că a dezertat, este acuzat de spionaj în favoarea unor state străine, ceea ce spulberă din fașă orice încercare de a-l exonera pe Pacepa de îndelungata lui activitate de spion pus în slujba unor Servicii străine (așa cum, de altfel, am demonstrat în episoadele anterioare ale acestui material). După deliberare, sentința nu va constitui o surpriză: dacă pentru două capete de acuzare Tribunalul l-a condamnat, de două ori, la cîte 7 ani de închisoare, pentru infracțiunea de trădare (în două forme specifice) Mihai Pacepa a fost condamnat de două ori la moarte și la confiscarea averii. ,,În baza articolelor 33 și 34 din Codul penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea și anume pedeapsa cu moartea, confiscarea totală a averii și degradarea militară”. La 1 septembrie 1978, Secția Militară a Tribunalului Suprem trimitea o adresă președintelui Tribunalului Militar Teritorial București, în scopul luării măsurilor legale pentru punerea în executare a sentinței nr. 52 din 17 august 1978, pronunțată în dosarul nr. 60/1978, de către Secția Militară a Tribunalului Suprem, sentință rămasă definitivă prin nerecurare la 1 septembrie 1978.

Bineînțeles, în afară de sentința de executare a lui Pacepa, celelalte prevederi au fost îndeplinite, existînd documente referitoare la punerea la vînzare,

prin Consignație, a bunurilor confiscate, lucrările de artă fiind predate Muzeului de Artă al României, iar obiectele din aur fiind depuse la BNR. Mihai Pacepa a fost decorat cu 29 de ordine și medalii, românești și străine (Argentina, Tunisia, Guineea, Venezuela, Columbia, Ecuador), cum reiese dintr-o notă a Direcției Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului, însemne (în special cele oferite de Statul Român) care recompensează, de fapt, serviciile aduse de generalul Mihai Pacepa familiei Ceaușescu și slugărnicia care l-a caracterizat (pînă ce i s-au părut prea grele decorațiile, le-a aruncat la gunoi, și a dat bir cu fugiții...).

,,Reabilitarea”

În 1989, aproape că nici n-au apucat Ceaușeștii să ajungă la zidul cazărmii din Tîrgoviște că americanii au și trimis un avion special pentru a extrage familia generalului Pacepa din România și a transporta-o în SUA, lîngă fugar. La rîndul său, Mihai Pacepa declanșează acțiunea de recuperare a averii pierdute în România și de stabilire a pensiei de general. Pentru realizarea acestei adevărate utopii un vector ambițios îl găsește în persoana tînărului avocat Cătălin Dancu, pe care îl bombardează cu scrisori și procuri, angrenîndu-l în marea operațiune de reabilitare și repunere a generalului (dezertor și trădător) în toate drepturile unui general cinstit, devenit un pensionar stimat de concetățenii săi.

,,Orice persoană are dreptul să circule liber și săși aleagă reședința în interiorul unui stat, putînd să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, precum și de a reveni în țara sa”. Și, pentru ca cireașa de pe tort să fie cît mai vizibilă, Curtea mai adaugă o gogomănie: ,,Tot astfel, conform art. 14 din aceeași Declarație a drepturilor omului, în cazul persecuției orice persoană are dreptul să ceară azil și să beneficieze de azil în alte țări”. Cu alte cuvinte, Pacepa (mîna dreaptă și umbra lui Ceaușescu) era… persecutat în România! Halal judecată, domnilor judecători!

Ca urmare a unor presiuni concentrate, de la Curțile europene, dar, mai ales, de la înălțimea SUA, spre a aduce încă o acuză lui Ceaușescu (cel care ,,omorîse” 60.000 de români în decembrie 1989), în vara lui 1999 Mircea Criste, procurorul general al României, adresează Președintelui Curții Supreme de Justiție a României un ,,Recurs în anulare” împotriva sentinței penale nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secția Penală, în care se consideră: ,,condamnarea inculpatului a fost consecința unei erori grave”. Încercînd să demonteze toate capetele de acuzare, Mircea Criste întocmește Recursul în anulare, în anumite părți, într-o formă puerilă, cu contraargumente inexistente, de felul: la dosar nu există adresa precum că împricinatul a fost citat la... domiciliu, sau că, privitor la infracțiunea de dezertare a generalului, Criste însăilează: ,,Or, este de necontestat împrejurarea că la dosar nu există probe din care să rezulte că inculpatul a fost trimis în străinătate cu o însărcinare de stat sau în interes obștesc, unde și în ce perioade anume”! În ședința publică din 7 iunie 1999, un complet de judecată (Paul Florea - președinte, Gabriel Ionescuvicepreședinte) și încă 7 judecători, plus procurorul Ion Bonini, au luat în examinare acest recurs în anulare. Dacă în partea ce-l privește pe procurorul general Mircea Criste ne-am mirat de unele formulări ambigue, în dezbaterile din plen acestea au frizat absurdul, ajungînd să ,,justifice” fuga și dezertarea generalului prin invocarea tratatelor internaționale la care România a aderat, iar faptul că Pacepa nu s-a mai întors în Țară, la serviciu, ,,avea caracter legitim”, el cerînd azil politic în SUA. Se merge atît de departe cu prostirea Justiției încît, în apărarea trădătorului Pacepa se face trimitere la Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A (41) din 10 decembrie 1948, la care România a aderat în 1971, care stipulează că:

Cum era de așteptat, după o astfel de punere în scenă a așa-zisului proces de reabilitare, cu un noian de interpretări după ureche – descalificante pentru oamenii Justiției care s-au pretat la acest teatru bulevardier – sentința este în favoarea lui Pacepa: ,,Pentru aceste motive, completul de judecată a decis următoarele: «Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiție, privind pe inculpatul Pacepa Ion Mihai. Casează sentința nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secția Militară»”. Mai departe, luate fiecare separat, Mihai Pacepa (așa cum apare scris în actele oficiale) este achitat de toate infracțiunile prevăzute în invocata sentință 52 din 17 august 1978, albindu-l și spălîndu-l pe general cu cel mai parfumat detergent de la supermarket.

Deși mulți dintre cei care s-au luptat (fiecare avînd propriile interese) pentru rebilitarea lui Pacepa și restituirea bunurilor confiscate, au negat cu vehemență o oarecare presiune venită din afară pentru

a forța recursul în anulare în cauza de condamnare a generalului Pacepa, realitatea este cu totul diferită. Normal, și aici este tot mîna americanilor. Cei care l-au adoptat pe trădător ,,copil de suflet” au sărit imediat să-și reabiliteze omul. În acest sens stau mărturie campaniile de presă de peste ocean. Arnaud de Borchgrave, editorialist al agenției de presă UPI, cu referire la faptul că România nu pune în execuție decizia recursului în anulare în cazul Mihai Pacepa, scria, în februarie 2004, sub titlul ,,Nostalgia Războiului Rece în România”: ,,A ajuns România un membru al NATO sub falsa pretenție că s-ar fi alăturat țărilor democratice?”.

Agenții de presă și ziare precum ,,Washington Times” bombardau cititorii cu titluri ca acesta: ,,Aderarea la NATO și grațierea lui Pacepa”, amenințîndu-ne pe șleau, fără nici o rușine: ,,În fața aderării la NATO a României, o condiție absolută este anularea celor două sentințe la moarte ale lui Pacepa – într-un mod clar, printr-un comunicat guvernamental care să susțină decizia Curții Supreme de Justiție din România (…) Una dintre țările care se pregătește să adere la NATO trebuie să se separe de trecutul său comunist. Iar țara în cauză este România”.

Pentru aderarea la NATO și la Uniunea Europeană am plătit noi prețuri și mai mari (pierderea identității naționale și a independenței economice și militare). Ce mai contau 3 milioane de dolari, atît cît cerea avocatul Cătălin Dancu în numele trădătorului Pacepa... (va urma ultimul episod)

GEO CIOLCAN

Mașina lui Pacepa

Casa lui Mihai Pacepa a fost demolată la 5 martie 2009

„Pagini de istorie“, tablou de Gheorghe Ioniță

Din culisele istoriei

Calculul greșit al Washingtonului: americanii așteptau ca Japonia să atace URSS

Cum a pornit războiul din Pacific

La începutul lunii august 1941, pregătirile Japoniei pentru un atac asupra URSS în Extremul Orient și Siberia au căpătat proporții atît de mari încît a fost imposibil să fie ținute secrete. La 8 august 1941, secretarul de stat al SUA, Cordell Hull, i-a spus ambasadorului URSS în Statele Unite, Konstantin Umansky, că datele de care dispune guvernul SUA „confirmă din nou realitatea amenințării mișcării japoneze într-o direcție nordică”. Profitînd de acest lucru, ambasadorul a exprimat încă o dată poziția guvernului sovietic, conform căreia „japonezii vor înțelege doar un limbaj clar, ferm și că, prin mijloace publice sau diplomatice sau prin demonstrarea directă a disponibilității SUA pentru orice situație, trebuie clarificată politica SUA în caz de agresiune japoneză împotriva URSS. Japonezii înțeleg doar un limbaj ferm, lipsit de ambiguități”. Japonezii au cerut Thailandei să le acorde baze militare și dreptul de a controla producția de tablă, cauciuc și orez. Printre motivele care au determinat Japonia să se stabilească în Indochina și Thailanda se numără în primul rînd lupta pentru materii prime strategice, îndeosebi pentru petrol. Prinsă sub sancțiuni colective, Japonia a creat un avanpost pentru intrarea în India olandeză (Indonezia modernă) și Filipine, unde existau petrol și alte materii prime. La 9 august, Churchill i-a oferit lui Roosevelt un proiect de ultimatum dat Japoniei în numele Statelor Unite, Marii Britanii și URSS, iar acesta a declarat că, dacă japonezii vor intra în Malaya sau în India olandeză, cele trei puteri vor lua măsurile necesare pentru a-i îndepărta de acolo. Cu toate acestea, Roosevelt a respins formularea acestui ultimatum, declarînd: ,,Potrivit Departamentului de Război și al Marinei SUA, principalul obiectiv în Pacific ar trebui să fie deocamdată evitarea unui război cu Japonia”. La Washington, s-a decis lansarea unei declarații diferite. Pe 17 august, Roosevelt l-a convocat pe ambasadorul japonez în Statele Unite, Kitisaburo Nomuru, și i-a înmînat un memorandum pentru guvernul japonez. Acesta conținea un avertisment: „Dacă Japonia, folosind forța sau amenințările, încearcă să-și stabilească dominația asupra țărilor vecine prin mijloace militare, Statele Unite vor lua imediat măsurile necesare pentru a asigura securitatea”. Deși memorandumul se referea la posibilitatea înaintării Japoniei spre sud, Washingtonul a încercat să prezinte demersul american ca un avertisment cu privire la politica japoneză față de URSS.

În timpul unei conversații cu ambasadorul sovietic, Sumner Welles, secretar de stat al SUA, a spus, sub imperiul confidențialității; „ca urmare a unei întîlniri cu Churchill, Roosevelt, la 17 august, l-a convocat ambasadorul japonez, Amiralul Nomura, și i-a cerut să transmită guvernului de la Tokyo că, dacă Japonia întreprinde noi acțiuni agresive în Oceanul Pacific (Welles a repetat această expresie de două ori și a subliniat că Roosevelt nu a făcut o distincție între direcțiile sudică și nordică), atunci Statele Unite nu vor putea trece pe lîngă acesta indiferent, și vor lua imediat măsuri de represalii, punînd pe umerii japonezilor toată responsabilitatea pentru aceste consecințe”. Comunicînd aceste informații Moscovei, Umansky a scris: „La întrebarea mea dacă există un răspuns japonez, Welles a răspuns negativ și, cînd a fost întrebat dacă aceeași informare a fost făcută la Londra, el a răspuns afirmativ. I-am mulțumit lui Welles pentru informații, care, așa cum i-am spus, sînt cu atît mai satisfăcătoare cu cît este în spiritul propunerilor pe care i le-am făcut lui Roosevelt în 10 iulie în numele guvernului sovietic”.

Deși Uniunea Sovietică nu a fost menționată în memorandumul lui Roosevelt din 17 august, Tokyo a înțeles că americanii includeau URSS în „țările vecine”. Prin urmare, în răspunsul trimis pe 28 august lui Roosevelt, guvernul japonez a considerat necesar să asigure SUA că nu va întreprinde acțiuni militare împotriva URSS, „atîta timp cît URSS rămîne loială pactului de neutralitate sovietojaponez, și nu va amenința Japonia sau Manchukuo, sau nu va lua măsuri contrare spiritului pactului”. Guvernul japonez și-a exprimat speranța că Statele Unite vor evita cooperarea cu Uniunea Sovietică, care ar putea reprezenta o amenințare pentru Japonia. Oficialii de la Tokyo au

spus că „nu au intenția de a folosi forța militară împotriva vreunei țări vecine”. Cu toate acestea, declarațiile nu erau de încredere.

Deși Washington a arătat clar că nu va lăsa Uniunea Sovietică în dificultate dacă Japonia ar ataca URSS și ar „lua măsuri de represalii”, Moscova nu s-ar putea baza nici pe această promisiune. Temîndu-se de un război pe două fronturi, Stalin, în vara anului 1941, nu a putut lua o decizie cu privire la un mare transfer de trupe sovietice din Orientul Îndepărtat, deși aceste trupe erau extrem de necesare în apropierea Moscovei. Transferul unei părți a diviziilor din Orientul Îndepărtat și Siberia în vest a devenit posibil numai după ce Stalin a primit informații exacte de la rezidentul Serviciilor de informații militare din Japonia, Richard Sorge: la Conferința Imperială din 6 septembrie, s-a decis amînarea pînă în primăvara anului 1942 a implementării planului de atac Kantokuen asupra URSS, al cărui debut a fost programat pentru 29 august. În perioada 29 septembrie - 1 octombrie 1941, la inițiativa Statelor Unite și Marii Britanii, a avut loc la Moscova o conferință trilaterală la care au participat: din URSS – comisarul poporului pentru afaceri externe Vyacheslav Molotov, din Marea Britanie – ministrul aprovizionării Lord William Beaverbrook, din SUA – consilierul președintelui Statelor Unite în gradul ambasadorului Averell Harriman. În timpul conversației lui Stalin din 30 septembrie cu șefii delegațiilor SUA și britanice, liderul sovietic nu a mai ridicat problema asistenței militare americane către Uniunea Sovietică în cazul unui atac japonez. El a vorbit despre doar despre existenta unei modalități de a neutraliza Japonia. Harriman a remarcat: „Marea Britanie și America s-au ocupat mult de această problemă. Acum reprezentăm un front unit pentru a face Japonia să înțeleagă eroarea relației sale cu puterile Axei. Această politică, pe care o dezvoltăm de la întîlnirea președintelui cu Churchill (9-12 august), dă deja rezultate bune”. Optimismul lui Harriman cu privire la perspectiva retragerii Japoniei din Tripla Alianță a fost surprinzător, deoarece Japonia finaliza pregătirile pentru un război împotriva Statelor Unite.

În septembrie, Stalin și-a declarat capacitatea de a respinge agresiunea japoneză. La 3 septembrie 1941, într-un mesaj către Churchill, liderul sovietic a scris: „Uniunea Sovietică, asemenea Angliei, nu vrea război cu Japonia. Uniunea Sovietică nu consideră posibilă încălcarea tratatelor, inclusiv a tratatului cu Japonia privind neutralitatea. Dar dacă Japonia încalcă acest tratat și atacă Uniunea Sovietică, va întîlni o respingere adecvată din partea trupelor sovietice”. Dorința lui Stalin de a neutraliza Japonia este o altă confirmare a faptului că războiul japonezamerican nu a fost profitabil pentru Moscova. În protocolul Conferinței de la Moscova semnat la 1 octombrie, Statele Unite și Marea Britanie s-au angajat să furnizeze Uniunii Sovietice în perioada 1 octombrie 1941 - 30 iunie 1942, lunar, 400 de avioane, 500 de tancuri, tunuri antiaeriene și antitanc, aluminiu, tablă, plumb și alte tipuri de arme și materiale militare. Uniunea Sovietică și-a exprimat disponibilitatea de a aproviziona Marea Britanie și Statele Unite cu materiile prime de care aveau nevoie. În același timp, Stalin a luat în considerare faptul că, dacă Statele Unite ar intra în război, aceste provizii ar putea fi reduse brusc; numai din acest motiv, versiunea conform căreia era interesat de un război japonez-american pare neverosimilă. Luînd decizia de a lupta mai întîi cu Statele Unite și Marea Britanie în Pacificul de Sud, japonezii au făcut tot posibilul

pentru a crea impresia opusă la Washington și Londra: condorm versiunii lor, Japonia intenționează să lovească Uniunea Sovietică în viitorul apropiat. Dezinformarea japoneză a avut succes.

Exprimată în mesajul prim-ministrului japonez, Fumimaro Konoe, către președintele Roosevelt din 28 august, „speranța guvernului japonez că Statele Unite vor evita cooperarea cu Uniunea Sovietică” și propunerea de a aranja o întîlnire personală între Konoe și Roosevelt trebuia să convingă Washingtonul de reticența Japoniei de a merge la o confruntare cu America. O alternativă la mișcarea japoneză spre sud a fost opoziția Japoniei față de URSS. Aceasta a convins guvernul SUA de corectitudinea planului operațional al Flotei Pacificului, aprobat la 21 iulie 1941, care a pornit de la inevitabilitatea unui război sovietojaponez. „Ce interese vitale ale Statelor Unite pot amenința Japonia?”, titra „Chicago Tribune” pe 27 octombrie 1941. „Nu ne poate ataca. Acest lucru este imposibil din punct de vedere militar. Chiar și baza noastră din Hawaii nu este la îndemîna unui atac eficient din partea flotei sale”. Statele Unite și Marea Britanie au pornit de la concluzia eronată că, în legătură cu înaintarea trupelor germane la Moscova, se apropia data unei invazii japoneze împotriva URSS. „Cred că ei (japonezii) vor merge spre nord”, i-a scris Roosevelt lui Churchill pe 15 octombrie 1941. Premierul britanic a fost de acord cu președintele SUA. Aprecierile lor au fost consolidate și mai mult odată cu numirea generalului antisovietic Hideki Tojo în funcția de prim-ministru al Japoniei la 18 octombrie. Așteptările unei invazii japoneze în Orientul Îndepărtat și Siberia au fost alimentate de la Tokyo pentru a convinge Washingtonul că noul cabinet va începe un război împotriva URSS, făcînd totodată eforturi pentru a finaliza cu succes negocierile cu privire la o soluționare cu Statele Unite. Ambasadorul SUA în Japonia, Joseph Grue, a contribuit de fapt la răspîndirea dezinformării japoneze. Pe 20 octombrie, el a telegrafiat la Washington: „Cred că este prea devreme să-l considerăm pe Tojo drept un lider militar care conduce (Japonia) la o confruntare cu Statele Unite”.

Extinderea „Pactului Anti-Comintern” de către Germania, Japonia, Italia și sateliții acestora la 25 noiembrie 1941 a dat impresia că acest bloc prioritizează zdrobirea Uniunii Sovietice. Un raport american de informații din 29 noiembrie 1941 stipula că „Uniunea Sovietică este ținta principală a atacului Japoniei în următoarele trei luni”; și exprima încrederea că guvernul japonez va arăta dorința de a ajunge la un acord cu Statele Unite. Ofițerii americani de informații au ajuns la o concluzie similară, în special ca urmare a analizei cablogramelor diplomatice decodate care erau transmitse de la Tokyo către ambasada Japoniei din Statele Unite. Astfel, într-o telegramă cifrată a ministrului de Externe Shigenori Togo, datată 16 noiembrie, către ambasadorul Nomura, s-a subliniat faptul că japonezii, cu prima ocazie favorabilă, își pot îndeplini planul de a invada Extremul Orient sovietic. Direcția unei telegrame cu un asemenea conținut este dificil de explicat. Există două explicații posibile. Fie exista presupunerea că a făcut parte dintr-o operațiune de dezinformare, fie dovedește că japonezii știau că expedierile lor erau citite de americani. O explicație mai plauzibilă se bazează pe utilizarea expresiei „cu prima ocazie”. Nu există nicio îndoială că „obiectivul” însemna căderea Moscovei. După cum demonstrează documentele japoneze, în acest caz a fost permisă performanța simultană a Japoniei în sud și în nord. Conducerile Statelor Unite și Marii Britanii au fost interesate de acțiunea japoneză împotriva URSS, fapt care s-a manifestat prin furnizarea asistenței economice promise Uniunii Sovietice. Văzînd cum Hitler se străduia să ajungă la Moscova și japonezii își făceau pregătiri la granițele din Orientul Îndepărtat ale URSS, americanii nu se grăbeau să investească sume mari în afacerea aparent dezastruoasă de a ajuta capitala sovietică „condamnată”. Pînă la sfîrșitul anului 1941, în cea mai dificilă perioadă a luptei dintre Armata Roșie și Wehrmacht, Statele Unite au livrat către Uniunea Sovietică 204 de avioane în loc de 600 prevăzute de protocol, 182 de tancuri, în loc de 750. URSS a primit mai puțin de 0,1% din tot ajutorul american acordat statelor beligerante, pe baza Legii împrumuturilor. După cum a recunoscut Harriman, începînd cu 24 decembrie 1941, Statele Unite și-au îndeplinit doar o pătrime din angajamentele asumate în cadrul primului protocol de cooperare. Mai mult, atunci Statele Unite nu erau încă implicate în al II-lea război mondial, iar economia militară era în creștere.

Stalin, Roosevelt și Churchill

Giacomo Casanova - istoria din spatele legendei

Viața lui Giacomo Casanova rămîne marcată la nivelul percepției generale de imaginea cuceritorului pur-sînge, care se presupune că ar fi înșiruit peste 130 de iubite, printre acestea inclusiv prințese sau doamne din înalta societate, provenind din diferite țări europene. Casanova a fost însă mai mult decît un simplu aventurier, fiind considerat chiar un intelectual versat de către mulți istorici, remarcîndu-se ca scriitor, muzician, diplomat, spion, ocultist sau librar. Deși a trecut prin multe momente dificile, fiind inclusiv întemnițat din cauza capriciilor sale, Casanova se presupune că ar fi întreținut legături cu mari personalități ale epocii, precum: Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Benjamin Franklin, Ecaterina cea Mare, Frederick cel Mare, Goethe sau Mozart.

O copilărie dificilă

în cele din urmă ruptura definitivă dintre el și cler – zvonuri privind aventurile lui Casanova circulînd chiar și între zidurile Vaticanului.

În căutarea ocupaþiei potrivite

Casanova a încercat să îmbrățișeze o carieră militară, devenind ofițer în armata Republicii Venețiene, însă renunță în scurt timp, considerînd activitatea prea plictisitoare și prost remunerată. În urma acestei experiențe nefericite, se convinge de faptul că trebuie să găsească o activitate potrivită personalității sale, una mai degrabă artistică și nonconformistă. El ia hotărîrea de a se implica total în lumea jocurilor de noroc, devenind ,,jucător profesionist” în Veneția, epicentrul balurilor și jocurilor de noroc din Europa, la acea vreme.

sume importante de pe urma loteriei de stat introduse și organizate de acesta, după model venețian. Casanova se va îmbogăți rapid la rîndul său și leagă chiar prietenii cu înalți demnitari francezi. Aceștia îl vor pune pe carismaticul venețian în folosul regatului francez, el ajungînd să vîndă obligațiuni franceze în Amsterdam și mai mult decît atît – devine un spion al Franței, activitate ce corespundea perfect calităților sale. Francezii au fost extrem de mulțumiți de serviciile italianului și îi oferă acestuia inclusiv o locuință, precum și cetățenia franceză. Casanova însă refuză generoasa ofertă, nedorind să devină legat moral de o anumită țară. În cele din urmă, cade în dizgrația autorităților franceze, fiind arestat din pricina datoriilor acumulate în urma unor afaceri nereușite.

Giacomo Casanova s-a născut în Veneția, pe 2 aprilie 1725, fiind fiul cel mare al lui Gaetano, actor și balerin și al unei actrițe de comedie, Zanetta. Din nefericire, destinul micuțului Giacomo a fost marcat de o tragedie, tatăl său murind cînd el avea 8 ani. Mama sa era foarte des plecată de acasă cu trupa sa de teatru, motiv pentru care copiii rămîneau mai mult în grija unei bunici. Micuțului Casanova îi curgea adesea sînge din nas, iar bunica lui l-a dus la o vrăjitoare care a încercat să-l vindece prin metode mai puțin convenționale și nu tocmai eficiente, însă imaginea ,,vindecătorului” a rămas profund inoculată în mentalul copilului, ce ulterior s-a simțit atras atît de medicină, cît și de ocultism.

Giacomo a fost trimis la un internat din Padova, la vîrsta de doar 9 ani, aspect ce l-a afectat profund. Condițiile din internat nu erau printre cele mai bune, iar Casanova a insistat să ajungă în grija abatelui Gozzi, primul său tutore, care l-a introdus în diferite domenii academice, învățîndu-l inclusiv să cînte la vioară. Totodată, în sînul familiei Gozzi, Giacomo și-a descoperit și pasiunea principală a vieții, femeile. Sora mai mică clericului Gozzi, Bettina, a fost prima dragoste a viitorului mare amorez, Casanova mărturisind că tînăra l-a fermecat prin blîndețea și feminitatea sa, pe cînd acesta avea doar 11 ani. La vîrsta de 12 ani, Casanova începe studiile la Universitatea din Padova, dovedindu-se un elev capabil și talentat. Va absolvi la vîrsta de 17 ani cu o diplomă în drept canonic, însă conform spuselor sale, profesia de medic îl atrăgea mai mult decît cea de cleric.

Începuturile carierei

Perioada de studiu petrecută în Padova nu l-a influențat doar în bine pe tînărul Casanova, acesta descoperinduși o altă mare patimă – jocurile de noroc. Începutul carierei sale părea însă extrem de promițător, începînduși activitatea în domeniul dreptului canonic și ajungînd în scurt timp chiar în atenția unui important senator venețian. Acesta, convins de potențialul intelectual al tînărului, îl ia sub patronaj pe Casanova, introducîndu-l în cercurile cele mai influente ale orașului. Casanova însă nu se interesa în primul rînd de viitorul său profesional, ci dorea să trăiască ca un boem, bucurîndu-se din plin de plăcerile vieții.

Astfel, în scurt timp, cade în dizgrația patronului său, după ce acesta află că șarmantul Giacomo întreține o relație cu actrița Teresa Imer, pe care senatorul o admira. Ulterior, Casanova s-a înscris la Seminarul Sf. Ciprian din Padova, însă datoriile pe care le acumulase din pricina jocurilor de noroc i-au atras arestarea. După eliberarea din captivitate, tînărul a mai primit o șansă din partea cardinalului Acquaviva, devenind scrib la Roma și ajungînd chiar să-l cunoască pe papă. Din nou, Casanova nu se lasă impresionat de anturaj și nu renunță la stilul său de viață libertin, fapt ce a provocat

Viața de noapte din Veneția l-a făcut pe Casanova să piardă în scurt timp toți banii economisiți. Astfel, acceptă un post de violonist în cadrul prestigiosului Teatro San Samuele, dovedindu-și din nou versatilitatea deosebită. În scurt timp, venețianul s-a lovit din nou de noroc, aflîndu-se în locul potrivit și salvîndu-l de la moarte pe senatorul Matteo Bragadin, ce suferise un atac epileptic în timp ce se afla într-o gondolă. Acesta urma un tratament extrem de nociv pe bază de mercur, iar Casanova, încă pasionat de medicină, îl convinge pe senator să renunțe la tratament. Bragadin își va reveni treptat și în semn de recunoștință, îl ia în ocrotire pe Casanova, invitîndu-l să locuiască în reședința sa. Din acel moment, timp de 3 ani, tînărul a trăit așa cum și-a dorit dintotdeauna, dedicînduse aproape total pasiunii ce îl făcuse celebru încă din timpul vieții: femeile.

Primul exil al rătăcitorului Casanova În timp, Casanova își făcuse destul de mulți rivali, în general din pricina pariurilor neonorate sau a femeilor seduse. El obișnuia să-i supună pe rivalii săi unor farse, ce uneori întreceau orice limită, produsul unei imaginații foarte bogate. Din păcate, în urma unei farse ce implicase un cadavru recent deshumat, persoana vizată a făcut un atac cerebral, rămînînd paralizată. Un alt scandal a fost pricinuit de plîngerea unei domnișoare care susținea că Giacomo ar fi violat-o, aspect ce s-a dovedit ulterior fals, tînăra încercînd doar să se răzbune pe bărbatul care o amăgise, însă notorietatea lui Casanova suferise mult, și hotărăște să părăsească Veneția. Se va întoarce în orașul natal după o scurtă ședere în Parma, unde a trăit cea mai intensă poveste de dragoste alături de o franțuzoaică pe nume Henrieta, ce nu s-a lăsat convinsă definitiv de Casanova și a hotărît să-l părăsească, spre dezamăgirea acestuia. El ajunge în Paris și devine un adept al francmasoneriei și un ocultist practicant, aspect ce l-a făcut cu atît mai interesant pentru nobilii străini. Își va începe acum și cariera literară, la Dresda, oraș în care se afla mama sa, devenind în scurt timp chiar un apropiat al casei regale prusace, deși nu vorbea limba germană.

Celebrul veneþian ajunge de două ori în închisoare În 1753, Casanova se întoarce în Veneția și se prezintă drept magician și scriitor. În scurt timp însă, diverse acuzații de blasfemie corelate cu istoricul său nu tocmai imaculat, determină autoritățile venețiene să-l condamne la închisoare în 1755. Povestea lui Casanova devine din acest punct chiar mai spectaculoasă, controversatul ,,magician” venețian evadînd în octombrie 1756 dintr-o închisoare considerată extrem de sigură, folosindu-se de acoperișul clădirii. El va ajunge în cele din urmă din nou în Paris, dar va lua în calcul de această dată o ședere mai lungă, știind că situația sa era compromisă în Veneția. Casanova a cunoscut o perioadă extrem de interesantă și profitabilă în metropola franceză, devenind chiar un personaj important pentru statul francez, ce încasase

După eliberarea sa din 1760, neobositul venețian avea să-și continue aventura europeană, călătorind prin continent sub numele de ,,Chevalier de Seingalt”, conștient fiind că de numele său real se legau mai multe povești nu tocmai onorabile. Cu toate astea, Casanova nu a încetat să facă noi cuceriri, succesul său la femei devenind un fenomen internațional, pe care acesta îl va descrie amănunțit în jurnalul său. După o perioadă petrecută în Anglia, Rusia și Spania, se hotărăște să se întoarcă în Veneția, orașul său de suflet care însă îl ostracizase și care nu-l aștepta cu porțile deschise. Ajunge mai întîi la Roma, unde traduce ,,Iliada” din latină în italiană, înregistrînd astfel una din cele mai notabile reușite literare ale sale.

Lui Casanova i-a fost în cele din urmă permisă intrarea în Veneția, în 1774, după 18 ani de la exilarea sa, dar perioada ce a urmat nu a fost una tocmai fericită pentru celebrul aventurier și scriitor. Ajuns la vîrsta de 50 de ani, observă că nu mai poate fermeca cu aceeași ușurință femeile, mărturisind: ,,din acel moment am început să mor”. Casanova a fost din nou expulzat din Veneția în 1783, după ce a scris o satiră extrem de acidă la adresa nobilimii autohtone. Se va refugia din nou în Franța, însă de această dată este nevoit să-și găsească o meserie stabilă, trebuind să renunțe la stilul său dezordonat de viață. Își va găsi diferite ocupații în slujba nobilimii, activitățile sale asemănîndu-se acum cu cele ale unui intelectual obișnuit din epocă, derapajele rărindu-se considerabil.

Celula în care a fost întemnițat Casanova, Palatul Dogilor,

Ajunge în cele din urmă în slujba contelui Joseph Karl von Waldstein și devine librar în castelul Dux din Boemia. Deși această slujbă îi oferea stabilitate financiară, Casanova s-a obișnuit foarte greu cu liniștea caracteristică meseriei. La un moment dat, fostul mare aventurier începuse să ia în calcul sinuciderea, considerîndu-și viața mult prea ,,plictisitoare” pentru standardele sale. Totuși, trece peste acest impas, iar redactarea memoriilor sale îi readuce zîmbetul pe buze, italianul amintindu-și cu drag de toate episoadele pline de dramatism din viața sa. Acesta i-a mărturisit chiar unui amic că îl ,,amuză” faptul că nu este nevoit să inventeze ceva pentru a-și face mai interesant jurnalul. Se spune că ultimele cuvinte ale lui Casanova au fost: „Fiţi martori că am trăit ca un filozof şi mor ca un creştin”, ilustrînd transformarea caracterului său. El va muri pe 4 iunie 1798 în Dux, la capătul unei vieți cu totul excepționale, istorisită pe larg în jurnalul său, ,,Histoire de ma vie” (,,Istoria vieții mele”), ce este considerat de istorici mai mult decît un simplu jurnal, reprezentînd o adevărată cronică inedită a Secolului XVIII.

Veneția

Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

(urmare din pag. 1)

Acestea sînt operațiuni sub acoperire care se desfășoară în Pakistan, Coreea de Nord, Iran și alte țări. Al doilea element ca importanță este informația militară. Cei mai rapizi în dezvoltare sînt luptătorii cibernetici și culegătorii de informații de pe internet. Arkin subliniază că, în ciuda credinței populare, nu numai Agenția Națională de Securitate (NSA) este angajată în astfel de activități: în ultimii ani au fost create unități specializate în culegere de informații și analiză online în toate serviciile speciale americane. Indiferent despre ce departament a Armatei secrete este vorba, informațiile despre reprezentanții săi sînt eliminate din toate bazele de date. Oamenii, organizațiile, vehiculele sînt camuflate. Angajații special instruiți denaturează datele biometrice ale reprezentanților Armatei secrete (de la vîrstă la trăsăturile feței și amprentele digitale), șterg informațiile despre ei din toate bazele de date. Acest lucru le permite să treacă liber frontiera, să efectueze operațiuni pe teritoriul altor state. Arkin este convins că a reușit să comunice cu un reprezentant al Armatei secrete – un angajat al uneia dintre unitățile de contraspionaj. Folosind identitatea unui comerciant expat, care a participat la misiuni în Africa, și care lucrează în Statele Unite, ocupînduse de eliminarea semnelor care i-ar putea demasca pe colegii săi, înregistrează pașapoarte și permise de conducere false și face tot ceea ce este necesar pentru a crea noi personalități. De exemplu, cînd trimite un agent în străinătate, el face modificări în bazele de date ale Serviciului Vamal și de Imigrare din SUA, astfel încît persoanele din afară să nu aibă nici un dubiu asupra identității persoanei respective. Interlocutorul lui Arkin lucra îndeaproape cu Departamentul pentru Securitate Internă, Departamentul de Stat și autoritățile celorlalte state. Oficialii locali predau acte de identitate false serviciilor secrete, fără să anunțe nici măcar guvernatorii statelor. Dacă în trecut era suficient ca un angajat al unui serviciu secret să elibereze pur și simplu un document fals, acum, odată cu apariția bazelor de date și a internetului, el trebuie să furnizeze un loc și o dată de naștere, o adresă de e-mail, conturile de pe rețelele sociale, dar și cunoștințe gata să confirme identitatea persoanei. Acești angajați creează fișiere de credit fictive, plătesc impozite, contribuie la fondurile de asigurări sociale.

Lumea este la marginea prăpastiei

Armata umbrelor – Forța militară secretă a SUA Manifest

Nu știu în ce măsură a contat prezența mea fizică la toate mitingurile organizate cu privire la restricțiile pandemice, cert este că în sufletul meu mă simțeam vinovat că nu am făcut mai mult. Așa am început să multiplic articolele publicate în Revista ,,România Mare”, am împărțit sute, iar pentru protestele organizate în 15 și 20 mai mi-am cumpărat un steag și am redactat un ,,Manifest”, distribuit, de asemenea, în sute de exemplare.

Acest document s-a bucurat de un succes total, motiv pentru care voi continua să îl distribui. Este adevărat faptul că în redactarea sa nu am urmat nici o strategie, iar faptul că în conținut apare numele domnului Corneliu Vadim Tudor a mișcat multe inimi.

Cineva mi-a spus: ,,Domnule, să știi că mi-ai răscolit amintirile și sentimentele față de Vadim!”, iar un tînăr de 18 ani mi-a mărturisit: ,,Nu știu cine este Vadim Tudor, dar dacă în România mai sînt astfel de oameni, care gîndesc și scriu așa, înseamnă că noi, tinerii, mai avem o speranță!”. No comment! * * *

Către toate instituțiile de prim rang din România, Mass-media curajoasă, obiectivă și independentă,

Newsweek notează că, în conformitate cu legislația SUA, operațiunile sub acoperire pot fi efectuate numai de către agențiile de aplicare a legii și că numai angajații Serviciului Federal de protecție a martorilor pot inventa biografii. Cu toate acestea, autoritățile din Washington nu acordă atenție acestui lucru. Reprezentanții Armatei secrete schimbă datele colegilor din baze atunci cînd trec controlul pașapoartelor și apoi șterg urmele, fac mănuși din silicon pentru a schimba amprentele digitale și transformă tinerii în bătrîni cu ajutorul unor tehnici speciale de camuflaj. Arkin încheie articolul cu declarația unuia dintre interlocutorii săi despre avantajele pe care Armata secretă le are pentru societate: operațiunile secrete americane complică acțiunile teroriștilor, iar lumea oricum nu este atît de transparentă pe cît ar părea la prima vedere. În comentariile existente pe rețelele de socializare la articolul lui Arkin, unii internauți au scris că, avînd în vedere disponibilitatea unor astfel de resurse, pare ciudat că încă apar criminali care au intrat ilegal în SUA. Alții l-au criticat pe jurnalist pentru „dezvăluirea secretelor de stat”, iar unii au mulțumit Newsweek și autorului pentru dezvăluirea adevărului. Experții americani nu au emis nici o părere oficială, deși articolul a fost publicat de numeroase publicații occidentale. Nimeni, însă, nu răspunde la întrebarea principală: cum ar putea un articol să expună nu numai rețeaua asasinilor secreți, ci și roboții care în mod automat scanează toată baza de date a internetului? „Motivul publicației este probabil faptul că armata secretă lucrează nu numai în străinătate, ci și în Statele Unite, unde cetățenii americani devin țintă. Acesta este senzaționalismul investigației. Poate că este adevărat, dar asta nu este tot. Arkin nu este nici opoziționist, dar nici un jurnalist marginal. La un moment dat, după demiterea sa din serviciul de informații, el a avut un conflict cu administrația Reagan legat de publicarea unui manual privind armele nucleare, care a dezvăluit informații clasificate din arhiva Washingtonului. După aceea, timp de mulți ani a fost profesor la Școala de Studii Avansate în Aviație și Spațiu a Forțelor Aeriene ale SUA, a lucrat în ONG-uri și în mass-media apropiate Partidului Democrat, a consiliat Pentagonul, CIA, serviciile de informații navale. Nu se poate exclude faptul că articolul legat de armata secretă este o scurgere controlată de informații pentru a face oamenii să se împace cu ideea că autoritățile SUA au dreptul să încalce orice lege și reglementare „pentru binele comun”.

Oamenii care s-au născut și au trăit într-un mediu dominat de Adevăr, Dreptate și, nu în ultimul rînd, Credință în existența și puterea nemărginită a Bunului Dumnezeu

Frați români, Milenii la rînd, noi, locuitorii acestor meleaguri, am fost uniți, curajoși, drepți și credincioși. Dumnezeu ne-a învățat să ne apărăm țara și să ne iubim familia. Amintițivă de vremurile în care la nuntă, botez sau înmormîntare venea tot satul. Din păcate, acum, cînd trăim vremuri de-a dreptul apocaliptice, pe români nu îi mai recunosc. De la rugăciune, sabia în mînă și sîngele vărsat pentru neam și țară, românii au ajuns să-și facă griji și tînjesc după clipele petrecute la terase, în cluburi, săli de fitness, la fotbal etc. S-a ajuns aici pentru că ,,Toți s-au stricat de tot, nu există nici măcar unul care să facă bine” (Psalmul 52.4). Toată clasa politică, ,,alcătuită din viermi, șobolani, maimuțe și lipitori” (Dan Puric), a îngenuncheat în fața Noii Ordini Mondiale. Mai mult, C.S.A.T., Armata, Biserica, S.R.I., Justiția, Avocatul Poporului și C.C.R. s-au vîndut. Acum ,,Avem un nou drapel, e mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: e maneaua/ Și uite-așa dispare un popor” (Corneliu Vadim Tudor).

Dacă dispariția unui popor nu vă mișcă cu nimic, de copiii și nepoții voștri ați uitat? Nu știți că vor fi obligați să se vaccineze, că vor învăța la școală noțiuni sexuale,

Generalul Mark Millie, șeful Statului major al SUA, avertizează asupra faptului că rivalitatea dintre China și Rusia ar putea duce la un „conflict de mare intensitate”. În opinia sa, ,,este necesar să facem tot posibilul pentru a opri agravarea relațiilor dintre Rusia și China“, și consideră oportună „adoptarea unor măsuri urgente pentru a îmbunătăți relațiile cu aceste țări, altfel totul se poate încheia într-un război al marilor puteri”, este menționat într-un articol publicat pe site-ul Fox News Channel, canalul american de știri al conservatorilor.

Generalul a vorbit săptămîna trecută cu absolvenții Academiei Forțelor Aeriene ale SUA în timpul unei ceremonii de absolvire, exprimîndu-și îngrijorarea cu privire la politica externă a Washingtonului, notează publicația. Mark Milli crede că parcursul actual al politicii externe a SUA a devenit prea periculos și amenință cu șocuri mari în viitorul foarte apropiat, dacă nu se iau măsuri urgente. El a reamintit că SUA și Europa moderne trăiesc în pace după cel de-al doilea război mondial. Între timp, planeta se află din nou în pragul unui abis, dar toată lumea se preface că nu se întîmplă nimic și că nu există nici o agravare a relațiilor, deși este evident că s-a ajuns deja la o limită periculoasă. „Pe baza lecțiilor istoriei, ar fi mai înțelept să creăm condițiile pentru un viitor care să împiedice războiul între marile puteri. În acest moment, sîntem într-o stare de mare rivalitate între puteri, concurînd atît cu China, cît și cu Rusia. Dar concurența este mai bună decît ostilitatea, trebuie să o menținem, și să evităm ciocnirile între cele mai puternice țări din lume”, se arată în discursul generalului rostit în fața a 1.200 de absolvenți ai Academiei din Colorado Springs. Publicația amintește că relațiile geopolitice ale Statelor Unite cu China și Rusia au devenit mai tensionate de cînd președintele Biden a venit la putere. În contextul în care președinții Federației Ruse și ale Statelor Unite se întîlnesc luna viitoare pentru a discuta „starea actuală și perspectivele relațiilor bilaterale”, atunci tensiunile cu China continuă să crească. Washingtonul pune tot mai multe condiții investitorilor chinezi și încearcă să restricționeze comerțul cu China, argumentînd că Beijingul încalcă drepturile uigurilor din provincia Xinjiang. Cu toate acestea, în realitate, Departamentul de Stat se teme de capacitățile militare în creștere ale Chinei, precum și ale Rusiei. D.A.

că vor fi cipați (Apocalipsa 13.16-17), că vor fi victime sigure ale implementării tehnologiei 5G sau că părinții lor vor fi denumiți ,,Părinte 1” și ,,Părinte 2”? Priviți-i cum dorm liniștiți în fiecare noapte, fără să fie împovărați de griji, simțindu-se protejați și iubiți. Cum vă manifestați iubirea și cum îi apărați? Le cumpărați înghețață și îi dați pe tobogan? Cert este că mai toți trăiesc cu speranța că Apocalipsa ,,Pe ei nu-i va găsi acasă/ Vor fi la meci sau la pomeni” (Corneliu Vadim Tudor).

Nimeni nu a sesizat faptul că moartea nu mai vine cu coasa, ci cu izoletele, mai ales că Noua Ordine Mondială își propune ca ,,95% din populația globului să dispară cît mai repede” (Ted Turner, fondatorul CNN), de unde survine întrebarea firească ,,Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” (Mihai Eminescu).

Dacă la Dumnezeu nu vă mai rugați, dacă la proteste nu veniți, dacă acțiuni civile sau penale nu deschideți împotriva celor care, la nivel național, au produs un adevărat genocid și dacă veți continua să trăiți total neinformați, măcar citiți acest manifest și distribuiți-l! Așadar: ,,Ne paște în curînd o catastrofă,/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra/ Și nimic din noi nu va păstra./ Ridică-te, Gheorghe! Ridicăte, Ioane!/ Să ne rugăm, în vremuri infernale,/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale”.

VALENTIN TURIGIOIU

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Vadimismul – o nouă perspectivă

(urmare din pag. 1)

Și este de înțeles de ce, pentru că în ultimii 30 de ani, banditismul la drumul mare, hoția și trădarea au fost principalele puncte pe foaia de parcurs a politicienilor, fapt care a adus țara în pragul sărăciei, măcinată de furia și frustrările sociale. Prin urmare, va fi dificil să spunem că sîntem diferiți, să ne promovăm mesajele – canalele social media restricționează postările pe care le promovăm pe conturile vadimiste din toată țara, iar unde reușim să pătrundem, sîntem imediat blocați. Ne va fi greu să atragem resurse pentru a ne dezvolta, așa cum ne va fi greu să ajungem, în viitorul apropiat, să contăm ca mișcare, ca partid. Dar ne-am asumat acest lucru încă de la început, ne-

Nimeni nu e mai presus de lege (3)

Dacă tot articolul 16 din Constituție spune că nimeni nu e mai presus de lege, eu zic să îl respectăm și să nu căutăm să discriminăm, pentru că, la un moment dat, e posibil ca cei astfel discriminați să protesteze, cerînd respectarea drepturilor lor și nu cred că guvernul are nevoie de așa ceva, mai ales că, din rapoartele emise despre vaccinare, cred că pînă la finalul campaniei raportul vaccinați/ nevaccinați va fi sensibil egal. Și atunci, domnilor guvernanți, învrăjbim românii pe criterii de vaccinare? Pe de altă parte, aflu de la prieteni din Germania că cetățenii nevaccinați nu au dreptul să intre în mall-uri, iar dacă vor să cumpere haine au nevoie de programare și certificate de vaccinat. Nu vi se pare că seamănă cu segregarea rasială impusă negrilor în SUA prin anii ʼ50? Mă întreb unde va duce toată această stare de lucruri. Cu siguranță nu la ceva bun.

Cred cu tărie că Guvernul României nu dorește așa ceva, și ar fi bine să dea semnale mai clare în acest sens celor care se gîndesc pe viitor să discrimineze categoriile socio - profesionale din țara noastră. Românii trebuie să fie uniți pe toate planurile dacă vor să ridice această țară la un înalt nivel de progres și civilizație.

Un puzzle care nu-mi place deloc

De ani de zile am senzația că nu mă mai potrivesc cu lumea în care trăiesc. De cînd a început pandemia, senzația mi s-a accentuat din cauza a ceea ce am observat împrejurul meu în această perioadă de timp care a pus la încercare umanitatea. Sînt mai multe elemente care se îmbină asemenea pieselor unui puzzle și care, puse împreună, dau senzația unor activități perfect coordonate, care nu cred că vor duce neapărat la ceva bun, deși intențiile declarate ale liderilor mondiali acestea sînt.

Observ cu îngrjorare că oamenii uită, în viteza cu care își desfășoară viețile, lucruri care s-au întîmplat și care se întîmplă, motiv pentru care rubrica „Pentru împrospătarea memoriei” din această revistă este extrem de binevenită. Observ, în același timp, o uniformizare a societății, de care teoreticienii comunismului ar fi mîndri, mai ales că e încurajată de state ce și-au lipit pe frunte eticheta ,,democrate”; uniformizare impusă prin moda vestimentară, prin cea muzicală și mai ales prin cea socială (ce gadget-uri sau ce mașini să îți cumperi, în ce să crezi, ce curente să susții etc).

În decembrie 1989 eram adolescent, și poate tocmai de aceea am spus mereu că nu-mi place să fac parte din „turmă”, ci că prefer să gîndesc cu propriul cap. Am preferat ca alții să concureze cu mine (dacă vor), în loc să concurez eu cu alții, asigurîndu-mă astfel cămi urmez propriul drum. De aceea am reușit să mă detașez de „turmă” și să văd lucrurile în ansamblul

am asumat acest parcurs și, cu toate acestea, am decis să continuăm. Știm la ce ne expunem: la ignoranță, la falsuri grosolane și manipulări. Cu toate acestea însă, noi, vadimiștii, vom încerca să spargem cercul în care sîntem prinși, nu ne dorim să devenim sursă de putere și de profit, nu acesta este țelul nostru. Vom expune și vom promova în continuare valorile vadimiste, așa cum tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a promovat onoarea, adevărul, patriotismul, respectul față de valorile poporului român, iubirea față de semenii noștri. Acestea sînt valorile care vor ,,hrăni” vadimismul și nu avem nici un dubiu asupra faptului că ni se vor alătura oameni buni, care să creadă din toată inima în valorile noastre.

lor, iar ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc. Am constatat că există cîțiva piloni ai societății actuale, care sînt atacați constant: școala, familia, Biserica, unitatea dintre oameni. Patru piloni principali pe care se sprijină societatea așa cum o cunoaștem noi, cei trecuți de 40 de ani. Să-i analizăm pe rînd.

Școala

În ultimii 30 de ani a fost instituția cea mai afectattă de schimbările de program, de încercările de aliniere la școala occidentală, probabil considerată mai avansată decît a noastră, deși elevii noștri îi surclasau pe ai lor la toate concursurile de profil. Apoi, profesorii și învățătorii au fost loviți permanent printr-o legislație europeană aplicată „mot à mot” în țara noastră, fără a se ține seama de particularitățile noastre. Știu, spre exemplu, că în grădinițe cadrele didactice trebuiau să organizeze colțuri de activități pentru copii și să facă în general lecții pentru care vesticii de la care le împrumutasem aveau spațiu adecvat și, foarte important, un alt cadru didactic care să-i ajute, pe cînd la noi educatoarea trebuie să facă și munca personalului didactic auxiliar, care în grădinițele românești lipsește cu desăvîrșire.

Profesorii și învățătorii au fost afectați de discuțiile create în mod inutil și artificial de către o parte a presei, legate de obiceiul de a duce flori la festivitatea de începere a școlii sau de a face cadouri cadrelor didactice la final de an sau cu ocazia evenimentelor de genul zilei femeii. Ca să nu mai vorbesc de indignarea cu care unii comentatori vorbeau de celebrul fond al clasei, fără să spună că statul romîn nu asigură fondurile necesare unei bunei desfășurări a actului didactic și obligă profesorii și învățătorii să se descurce cum pot. Pe lîngă toate acestea, lipsa unui cadru legislativ care să pună la adăpost cadrul didactic de hărțuirea și batjocura unora dintre elevi și a unor părinți care au senzația că știu ei mai bine decît un profesor sau un învățător cum se educă și se instruiește un copil au dus la plecarea din sistem a multor cadre didactice dedicate și cu o înaltă pregătire profesională, determinîndu-i totodată pe cei rămași să facă un pas în spate neimplicîndu-se pe cît ar putea, pentru a nu ajunge în situații conflictuale.

Faptul că noile generații sînt din ce în ce mai plictisite de școală și de procesul de învățare este generat și de modelele pe care societatea le scoate la înaintare, modele care le arată că se pot face bani și din activități care nu au legătură cu învățătura, ceea ce, în mod evident, e greșit. Prin urmare, viitorul va produce din ce în ce mai multi adulți fără o cultură solidă, care vor înghiți pe nemestecate tot ce li se va spune de către puternicii vremii, care-i vor folosi ca masă de manevră pentru atingerea scopurilor lor economice, sociale și politice. Cei care vor putea discerne evenimentele ce vor veni vor fi tot mai puțini, desconsiderați de o majoritate ignorantă ale cărei argumente vor fi caterinca, numărul mare și forța pumnului. Sper din suflet să greșesc și să nu se ajungă aici în următorii 70 de ani.

Vadimismul este sinonim cu Corneliu Vadim Tudor, și nu dispărea niciodată. Din contră, peste ani va fi un exemplu real pentru români, o dovadă că, în România, se poate face politică fără furt, fără trădare. Modul în care se face politică în prezent este nociv, așa cum sînt și politicienii care mint doar pentru a aduna voturi. Acești oameni ar trebui deferiți justiției, asemenea celor care se afiliază oricărui partid doar pentru a se îmbogăți. Noi, vadimiștii, ne vom urma calea, una a decenței și a corectitudinii.

România este țara în care ne-am născut și în care dorim să trăim noi și copiii noștri, iar colonia de acum va redeveni stat în ziua în care românii își vor dori asta și își vor impune punctul de vedere într-un mod ferm în fața trădătorilor care ne-au transformat patria într-o colonie.

Familia

Formează celula de bază a societății, deci este constant atacată. Cum anume? În primul rînd este provocată disoluția familiei prin scăderea nivelul de trai și trimiterea părinților la muncă cît mai departe de copii, care fie rămîn pe mîna bunicilor, fie de capul lor, ambele situații neservind viitoarei dezvoltări corecte ca adulți. În ultima vreme este tot mai des uzitat conceptul de parenting, adică niște prostii cu titlu de educație modernă, care au ca urmare dezvoltarea unor copii obraznici, răsfățați, dependenți de părinți, cu un grad de cultură la genunchiul broaștei, fără credință în Dumnezeu, cu o dorință imensă de a ajunge bogați, de a avea mașini scumpe, haine de firmă, care trăiesc din petrecere în petrecere, așa cum văd în videoclipurile de muzică pop de la televizor. Niște oameni dezrădăcinați, aflați în bătaia vîntului, victime sigure ale unei societăți conduse de niște despoți moderni, însetați de putere. Dacă vorbim de acești viitori adulți e foarte posibil ca unii copii și adolescenți crescuți cu non-valorile pe care le văd pe internet și la televizor să ajungă să nu mai dea doi bani pe căsătorie și pe familie, preferînd o existență egoistă, singuratică, trăind clipa, muncind pentru alții, nelăsînd nimic în urma lor și pierzîndu-se ca oameni și ca suflete. Cu alte cuvinte, niște roboți perfecți. Nu pot spune nici măcar sclavi, pentru că sclavii trăiau măcar cu dorința de a se elibera, de a avea o familie, năzuiau la o normalitate, în vreme ce roboții nu au astfel de gînduri.

Un alt aspect care atacă acest concept de ,,familie” este noua și moderna așa numită „teorie de gen” care, cel puțin dincolo de ocean, este foarte la modă. Teoria asta spune că, deși o fată are sîni, e posibil ca ea sa nu fie tocmai fată, ci altceva ce nu s-a definit încă, sau poate e chiar băiat, dar unul care, deși are organele genitale caracteristice, nici el nu știm cu certitudine ce e. Dar de ce să faci asta? De ce să zăpăcești lucrurile naturale și normale în felul ăsta? Ca să creezi oameni fără identitate pe care să-i manevrezi cum vrei tu, în calitate de păpușar al acestei lumi, sau de ce?

Biserica (1)

Se află în strînsă legătură cu școala și cu familia, pentru că îți oferă coordonate morale după care să-ți trăiești viața și, cel mai important, îți oferă certitudinea existenței lui Dumnezeu, fără de care nimic nu se poate face pe lumea asta. Biserica te ajută să găsești calea către Dumnezeu, să devii mai bun, să tinzi spre ceva. Credința îți oferă ajutor la probleme pe care cu toții le avem în această viață, ne dă puterea de a trece peste toate, șlefuindu-ne pe noi înșine ca pe niște diamante prețioase. Cînd știi că Dumnezeu îți e alături, privești cu curaj înainte, fiindcă știi că ai sprijinul suprem. Altfel, o viață fără Dumnezeu, fără speranță, fără liman, e searbădă și nu are nici un rost.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Moștenirea Angelei Merkel

Dorința anturajului Angelei Merkel și chiar a cancelarului de a boicota candidatura bavarezului

Markus Söder, care conduce atît CSU, cît și provincia Bavaria, ar putea provoca un eșec în alegeri pentru blocul CDU/ CSU. Se pare că cei din conducerea partidului sînt gata să își asume înfrîngerea pentru a-l împiedica pe Marcus Söder să devină noul cancelar al Germaniei.

Problema principală care a fost abordată în CDU/ CSU a fost cea legată de „moștenirea lui Merkel”, adică menținerea cursului său general: conservatorism moderat, piață moderat reglementată, politică socială moderată, susținere moderată a suveranității germane, parteneriat moderat cu Statele Unite ale Americii, relații cu Rusia – coopererare în economie, finalizarea construcția Nord Stream 2. În politica urmată de Merkel în timpul celor patru mandate au existat atît avantaje, cît și dezavantaje. Unii și-au dorit axarea pe relațiile cu SUA, în timp ce alții s-au plîns de lipsa îmbunătățirii situației materiale a germanilor, înghețată la nivelul de acum un deceniu. Unii au fost nemulțumiți de restricțiile cauzate de pandemie, alții (cei mai mulți) de situația migranților. Popularitatea social-democraților, care s-au transformat din partidul de stînga, în partenerul creștin-democraților, a scăzut dramatic.

În ansamblu, puterea lui Merkel a început să fie percepută ca fiind prea „moderată și precisă”. Drept urmare, în 2017, CDU/ CSU a cîștigat alegerile, dar cu un procent mult mai mic. Ce se va întâmpla la alegerile din toamna anului 2021 nimeni nu știe încă. În afara CDU/ CSU, euroscepticii Alternativei pentru Germania s-au consolidat pe un flanc, iar euro-atlanticii din Partidul Verde, pe alt flanc. CDU/

CSU încearcă să echilibreze balanța. Pînă în aprilie 2021, sondajele de opinie au oferit creștin-democraților aproximativ 30% din sprijinul posibil al alegătorilor în alegerile din toamnă, iar verzilor 21%. Alte sondaje au împărțit voturile în mod egal: aproximativ 25% pentru fiecare.

Susținut de Angela Merkel, Armin Laschet, pe care unii jurnaliști îl numesc „un descendent al lui Carol cel Mare”, l-a învins pe Friedrich Merz, care s-a opus politicii lui Merkel la alegerile pentru conducerea partidului, care au avut loc în iarnă. Cu toate acestea, victoria s-a dovedit ambiguă: Laschet a fost nevoit să accepte o alianță cu cel cunoscut ca fiind „antiMerkel”, Jens Spahn, care a fost implicat în legături comerciale cu partidul rival al Democraților Liberi. În aprilie, Laschet s-a confruntat cu popularitatea tot mai

Belarus: traiectoria unui sinusoid

În ultimele două săptămîni, în Belarus au avut loc evenimente care pot agrava situația din jurul republicii: înfrîngerea principalei resurse media a opoziției, precum și interceptarea unei aeronave a companiei aeriene irlandeze Ryanair, la bordul căreia se afla era un opoziționist și unul dintre fondatorii canalului extremist Nexta din Belarus, Roman Protasevich.

Relațiile dintre Belarus și Occident se dezvoltă într-o manieră sinusoidală, cînd perioadele de „reci” sînt alternate cu cele „calde”. Occidentului nu-l agrează pe Alexander Lukashenko, a cărui imagine a fost conturată încă de la mijlocul anilor ʼ90. Cu toate acestea, Belarus s-a dovedit a fi o „nucă dură” pentru Occident. În imposibilitatea de a-l îndepărta pe președintele Belarus, Occidentul se teme, în același timp, că o presiune prea puternică asupra regimului din republică și izolarea acestuia vor contribui la atragerea finală a Belarusului în sfera de influență a Rusiei. Prin urmare, Occidentul a abandonat politica „democratizării” Belarusului în favoarea implicării sale lente în sfera influenței occidentale – prin colaborări cu elita liberală, prin inițiative culturale și cooperare economică. În același timp, belarușii nu așteaptă reforme radicale de la Alexander Lukashenko, ci se bazează pe o transformare treptată a sistemului politic din interior.

cînd Minsk a devenit membru al inițiativei europene „Parteneriatul estic”. Acea etapă s-a încheiat după alegerile prezidențiale din 2010, odată cu represiunea dură asupra lui Ploshchad și arestarea candidaților opoziției care instigau la proteste. Din 2014 începe o nouă etapă de apropiere între Minsk și Occident, iar această perioadă poate fi numită fără exagerare „epoca de aur a multi-vectorului bielorus”. În această etapă, a avut loc cea mai notabilă apropiere a Belarusului de UE și Statele Unite, și tensionare a relațiilor cu Rusia.

Criza politică care a început în august 2020 a anulat toate succesele politicii externe a Minskului în direcția occidentală, lăsînd capitala la mila Moscovei. Cu toate acestea, clasa conducătoare din Belarus, care în toți acești ani a depus eforturi pentru a minimiza dependența de Rusia, nu este încîntată de acest lucru. Și ar fi logic să presupunem că, cu prima ocazie, oficialii de la Minsk se vor axa pe o normalizare a relațiilor cu Occidentul. Se pare că a sosit timpul pentru acest lucru: opoziția a fost zdrobită, protestele de stradă s-au domolit, regimul este stabilizat, iar amenințările interne au încetat. Cu toate acestea, autoritățile bieloruse au început să acționeze în sens contrar, arzînd ultimele poduri pentru normalizarea relațiilor cu Occidentul. Și dacă blocarea și arestarea editorilor și a managerilor de top ai site-ului tut.by au provocat o reacție destul de lentă, atunci interceptarea avionului Ryanair și arestarea lui Protasevich ar putea avea consecințe grave.

mare a lui Zöder, care a favorizat cooperarea pe scară largă cu Rusia. Laschet este, de asemenea, adept al cooperării cu Rusia, dar într-o versiune moderată: susține construcția Nord Stream, condamnă cu tărie „otrăvirea și arestarea” lui Navalnîi, cere „respectarea sancțiunilor” impuse Rusiei.

Toate sondajele au relevat faptul că alegătorii ar prefera să voteze CDU/ CSU dacă Zöder este la conducere, dar regulile interne ale partidului au impus-o pe Laschet. Procentele CDU/ CSU au scăzut imediat cu șapte puncte, în timp ce ale verzilor au sărit la aproape 30%. Partidul a nominalizat-o pe Annalena Berbock pentru postul de cancelar german, o femeie dornică să lupte împotriva atacurilor cibernetice, să protejeze clima și să rezolve conflictele dintre „societățile liberale și autoritare”. La vîrsta de 16 ani, Annalena a petrecut un an în Florida, apoi a studiat la London School of Economics și s-a format la Institutul Britanic de Drept Internațional și Comparat. Sprijinul ei crește pe fundalul unui contracandidat timid (Laschet), nu atît din cauza ideilor sale, cît și din cauza energiei sale. Conducerea CDU/ CSU a oferit Germaniei posibilitatea să aleagă între moderația enervantă a „erei Merkel” și asertivitatea energicului Berbock, ale cărui ratinguri sînt în creștere, în timp ce procentele lui Laschet scad.

Interesantele sînt consecințele pe care o posibilă înfrîngere a CDU la alegerile din septembrie le poate avea asupra țării. Verzii s-ar poziționa împotriva construcției Nord Stream 2; deoarece sînt, de asemenea, împotriva energiei tradiționale, ei vor pleda în mod inevitabil pentru o apropiere de SUA. Aceasta poate însemna o creștere a dependenței Germaniei de Statele Unite și o posibilă scădere a profitabilității industriei germane, în cazul în care prețul gazelor livrate de SUA va fi mai mare decît prețul cu care Germania cumpără acum gazul rusesc.

împotriva Belarusului sînt reale. Cu toate acestea, Minsk nu va renunța. De fapt, Belarus a întrerupt relațiile diplomatice cu Letonia. Comentariile și declarațiile lui A. Lukashenko nu lasă nici o îndoială asupra faptului că acțiunile opoziției față de Occident vor continua.

Care sînt motivele acestui comportament, care nu se încadrează în logica politicii externe bieloruse din ultimele decenii? Poate că Alexander Lukashenko a fost cu adevărat dezamăgit de cursul multi-vectorial care a avut loc pînă pe 9 august 2020. Există motive de dezamăgire. Poate că amploarea protestelor care au devastat Belarusul anul trecut a fost controlată de autoritățile bieloruse ca urmare a activităților rețelei de influență occidentală, căreia i s-a permis să se dezvolte activ în republică în cadrul cursului spre normalizarea relațiilor cu Vestul.

Un alt factor împotriva revenirii la vechiul curs multi-vectorial este că aripa liberală a elitei bieloruse, orientată spre Occident, a dat cel mai mare număr de dezertori din partea Opoziției. În primul rînd, aceasta se referă la Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Belarus, care era un fel de sediu al nomenclaturii „liberale” din Belarus. În ciuda faptului că V. Makei, care este considerat principalul strateg al politicii multi-vectoriale din Belarus, și-a păstrat locul și și-a dovedit loialitatea personală față de Lukashenko, pozițiile aparatului „liberal” au fost subminate. Influența formațiunii de la conducerea din Belarus a crescut fără precedent.

Pentru Belarus, perioada în care flirta cu Occidentul făcea parte dintr-o politică externă multi-vectorială, care a fost privită de elitele din republică drept o garanție a supraviețuirii clasei politice conducătoare. Minsk pendula între Rusia și Occident, șantajînd ambele părți cu o posibilă plecare „sub aripa” adversarului și profitînd de contradicțiile geopolitice regionale. Prima încercare de normalizare a relațiilor dintre Belarus și Occident a fost făcută la sfîrșitul anilor 2000, Pagină realizată de N.K.

Minsk se confruntă cu perspectiva de a rămîne fără tranzit aerian – multe țări europene și companii aeriene au anunțat că nu vor folosi spațiul aerian din Belarus. Transportatorul național Belavia, care nu beneficiază de posibilitatea de a efectua transporturi în Europa, este, de asemenea, boicotat – Marea Britanie și Suedia au anunțat deja revocarea licențelor de zbor cu Belavia. În plus, perspectivele unor noi sancțiuni economice

Curajul autorităților din Belarus este dat de faptul că, în ciuda dependenței politice crescute a Belarusului de Rusia, este puțin probabil ca Moscova să întreprindă acțiuni dure în direcția bielorusă. De la începutul crizei din Belarus, Moscova demonstrează o politică foarte prudentă menită să mențină statu quo-ul în Belarus.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Zbuciumata istorie a mormîntului lui Mircea cel Bătrîn

Mircea cel Bătrîn a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci cînd a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de atîtea bătălii.

În spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pămînteşti să i se odihnească în biserica mare de la Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă. În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea lui Mircea, fiul său, Radu Voievod, zice: ,,Cu rîvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfînta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină și de ohabă mînăstirii Nucet, mormîntul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începînd de la săpatul pe Dunăre, pînă la Gura Ialomiţei”, proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Cozia.

Mircea a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la Mînăstirea Cozia. A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418 nu la Biserica Domnească din Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, ,,ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mînăstirea lui de la Cozia”. Locul de odihnă veşnică a lui Mircea are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în Secolele XII-XV. Pe mormînt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormîntul fiind profanat de mai multe ori.

În vara lui 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrîngerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci, s-a refugiat la Cozia. Mînăstirea şi familiile care își găsiseră adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc lăcașului, au dezgropat mormintele lui Mircea şi ale altor domni, crezînd că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanînd bisericile şi picturile. Peste un veac, prefectul judeţului Vîlcea anunţă Ministerul

O istorie a farselor (200)

Fraude informatice (3)

Între 1979 şi 1981, L. Benjamin Angeles, director de operaţiuni la una din filialele companiei Wells Fargo din Los Angeles, a delapidat de la clienţi 21,3 milioane de dolari, prin „escrocherii electronice”. Pretinzînd că depune o sumă de bani la o filială a companiei, el de fapt o acredita în alt cont, la o altă filială. Sistemul de achitare între filiale avea să-i lichideze acest depozit după cinci zile lucrătoare. De la un terminal ce emitea documentaţia necesară, Lewis a creat o nouă tranzacţie, care s-o muşamalizeze pe prima. Pe măsură ce piramida lui creştea, el trebuia să transfere credite tot mai mari. Inconvenientul îl constituia faptul că programul făcea automat o trecere în revistă a oricărei tranzacţii ce implica o sumă cu mai mult de şase cifre.

Pentru a evita această problemă, el a trebuit să creeze 25 de conturi noi şi să mărească numărul tranzacţiilor cu valoare mai mică. Dar era nevoie de atîta muncă încît, pe parcurs, extenuat, a făcut o greşeală banală, de scriere, şi a fost prins. A primit şase ani de închisoare.

Similar, trădat de oboseală, a fost contabilul Eldon Royce, care între 1963 şi 1969 a delapidat un milion de dolari de la o companie ce vindea angro fructe şi legume, mărind simţitor preţul produselor cumpărate, apoi creditînd şaptesprezece companii fantomă cu diferenţa dintre costurile mărite şi cele introduse în registrele contabile. Programul său de contabilitate asistată de calculator îi arăta cît de mult putea fi luat din anumite conturi fără să fie detectat de auditul financiar, crescînd preţurile astfel încît să se menţină în limita

Cultelor la 14 iunie 1917 că superiorul mînăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mînăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, ,,între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormîntul Voievodului Mircea a fost devastat, ridicîndui-se şi luîndu-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”. În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vîlcea spune: ,,Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat mînăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde am constatat că piatra comemorativă de pe mormîntul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă”, iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.

Piatra a stat distrusă pe mormîntul lui Mircea pînă în anul 1936 cînd s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, avînd un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormîntului. Inscripţia era: ,,Aici odihneşte binecinstitorul şi de Christos iubitorul Mircea, (urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfînt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418”. Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosinduse probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care

procentajului de stoc, despre care se ştia cînd anume se micşorează. Totuşi, în final, a devenit neatent, a fost prins şi trimis la închisoare.

Dar poate cea mai de succes fraudă a avut loc cînd un cartel de produse chimice, cu sediul la Londra, s-a decis să controleze contabilitatea pentru trei dintre principalele sale diviziuni cu ajutorul unui sistem computerizat centralizat. Aflînd astfel că una dintre diviziuni vindea alteia la preţul întreg de piaţă, deşi departamentul de achiziţii ar fi trebuit să ceară o reducere de 40% pentru operaţiunile foarte mari, programatorul şef şi directorul departamentului de achiziţii au creat o sucursală fictivă. Aceasta a cumpărat toate produsele chimice cu cea mai mare reducere şi cu un credit pe termen lung. Cei doi au revîndut apoi produsele companiei-mamă la preţ întreg şi cu plata pe loc, la livrare. În doi ani de zile, pînă cînd înşelătoria a fost demascată, au obţinut un profit de 150.000 de lire sterline şi au furnizat chimicale pentru alte cincizeci de companii din afară. Vînzările au mers atît de bine, încît făptaşii nu numai că nu au fost trimişi sub acuzare, dar au fost angajaţi drept consultanţi şi plătiţi pe bază de comision, pentru a sfătui compania cum să conducă această operaţiune, anterior o fraudă.

Computerizarea creditelor înseamnă că mare parte din ceea ce noi numim „bani” nu mai există în formă solidă, ci doar ca date electronice, care se schimbă permanent şi pot deveni uşor subiectul manipulării. Date fiind acestea, cum poate fi sigur cineva de ceea ce se întîmplă în realitate?

(va urma)

STUART GORDON

Mormîntul lui Mircea cel Bătrîn

urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormîntul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: ,,Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”.

ISTORIEPESCURT RO

n furtun

ORIZONTAL: 1) Zeul basc al furtunii și focului (mit.) – În volumul ,,Steaua singurătății”, ne prezintă titlul ,,Furtună” (Tiberiu); 2) Furtună devastatoare asupra filmului mut; 3) Emil Gârleanu – Scriitor ceh, autor al romanului ,,Furtună în alambic“ (Vladimir);

4) Cîntec de leagăn – Apariție pe furiș; 5) Autorul romanului ,,Furtuna albă” (Ion) – Tras în gol!;

6) Ultimele furtuni! – Bidivii – Maimuță din Vietnam;

7) Regizor american, realizator al pelicului ,,Furtuna de gheață” (Ang) – A declanșat o furtună în paradis;

8) Actor român din filmul ,,La răscrucea marilor furtuni” (Cornel) – Ilustrul necunoscut; 9) ,,Furtună în iad”, volum de povestiri scris de acest prozator contemporan (Damian) – Tunete în furtună!; 10) Divinitate a furtunii la scandinavi (mit.) – Autorul cunoscutului roman ,,Un om în furtună” (Dumitru).

VERTICAL: 1) Liric rus, autor al poeziei ,,Tărîm al ploii și al furtunii” (Serghei) - ,,Clubul Sportiv Viitorul” (abr.); 2) Poetul pătimirii noastre, de la care ne-a rămas titlul ,,Furtună” (Octavian) – Sclavi spartani; 3) Perioadă de bilanț – Finalul furtunii! – Cancelarul sultanului Aladin; 4) Clasic al liricii românești, autor al poeziei ,,Furtună” (George); 5) Pasărea paradisului! – Asia! – Apar primii nori!; 6) ,,Furtuni, furtuni”, poem din creația acestui liric prahovean (Negoiță) – Ofertă la piață!; 7) Tocită –Localitate în Norvegia; 8) Vechii ospătari – Autorul volumului liric ,,Furtuna unui anotimp” (Ilie); 9) În larg la mare! – În mijlocul furtunii! – A se opri furtuna; 10) Autorul pînzei ,,Furtună toamna” (Traian) – Adus din spate!

DICȚIONAR: DUC; VIDU; EMAD; VIUL; RTU

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ȚINTE!” 1) SPANAC – OV; 2) ARC – RASTEL; 3) PETE – STELE; 4) AG – SATELIT; 5) TAI – TELINA; 6) TUTELA – ER; 7) VITEL – JC – G; 8) ATELAJ – ASI; 9) TELU – ARTIC; 10) A – IRADIERE.

MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (5)

„Idealul nostru era patriotic și național, de aceea, sub imperiul necesității istorice, noi am intrat formal în P.C.R., dar am rămas ceea ce am fost, patrioți naționaliști. Singurul care nu s-a înscris în P.C.R. a fost poetul Ioan Alexandru. El a putut lua această decizie datorită celebrității lui, dar a avut de suferit enorm, căci a fost ținut simplu asistent la facultate și, cu acel salariu de mizerie, greu a putut să-și crească cei 5 copii. Pentru a rezuma cele spuse pînă acum, pot afirma, în cunoștință de cauză, că unul dintre motivele prăbușirii PNȚCD a fost extremismul anticomunist și antisecurist din primele luni de existență al multora dintre liderii bătrîni, gen Klaps, din partid. Acest extremism a oprit afluența spre PNȚCD a milioane de oameni, care erau legați direct ori indirect, real sau formal, de fostul P.C.R. și de fosta Securitate. Al doilea motiv a fost necunoașterea de către acei lideri bătrîni a realităților românești, a societății românești, așa cum ea evoluase din 1945 și pînă în anul 1990. Al treilea motiv a fost preluarea puterii de către Ion Diaconescu, un om relativ cumsecade, desigur, care stătuse mulți ani în închisoare pe nedrept, dar nu avea calități nici măcar de președinte de CAP, necum de președinte al unui partid care și-a asumat și rolul de lider al coaliției aflate la Putere între 1996 și 2000. Politica este și ea o știință, pe care ori o ai în sînge, ori o înveți. Oameni ca Ion Diaconescu și alții de care el s-a înconjurat nu erau nici născuți pentru politică și nu au putut nici să o mai învețe. De aceea fiul lui Walter Roman, bine pregătit politic, s-a jucat pe degete cu Diaconescu și l-a făcut mat ori de cîte ori a dorit. Al patrulea motiv al prăbușirii PNȚCD este

Atenție la Ungaria! (1)

Am luat act, fără surprindere, de noua fază în care a intrat diversiunea revizionismului maghiar: intenția de a se proclama autonomia județelor Covasna și Harghita. Recentele „delimitări“ ale conducerii UDMR față de aceste acțiuni sînt menite, ca de obicei, să adoarmă vigilența opiniei publice și demonstrează, din nou, ipocrizia fără margini a acestor inamici declarați ai Neamului Românesc. Mai mult decît atît, un deputat UDMR a avut insolența de a declara la Televiziune că ei vor pune problema autonomiei în limita legilor, ceea ce ni se pare o altă formă de sabotaj împotriva României. Pentru noi, provocările separatiste ungurești sînt evidente de mai bine de 1 an de zile. Atît revista „România Mare“, cît și, ulterior, partidul cu același nume au tras, în repetate rînduri, semnale de alarmă cu privire la pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar din țara noastră, aflat în cîrdășie cu forțe similare din Ungaria și Statele Unite ale Americii, în special. În mod condamnabil, noi am devenit ținta celor mai mîrșave atacuri și valuri de calomnii, atît din partea unor publicații și partide, cît și din partea unor membri ai Parlamentului. Nu s-a pierdut nici un prilej de a fi ultragiați și puși la stîlpul infamiei, pentru curajul cu care am criticat, în mod cinstit, politica maghiarismului trufaș de a ruina temelia Statului Național Unitar Român, de a crea panică și haos în această țară, de a minți în permanență forurile internaționale cu privire la realitățile românești. La adăpostul paravanului mincinos numit „drepturile omului“, liderii maghiari au uneltit, în permanență, împotriva statului de drept, a valorilor democrației, a integrității teritoriale a României. În această operă diabolică, rolul principal l-a avut și îl are UDMR-ul, organizație politică ce funcționează ilegal, pe criterii etnice, și pe care noi am demascat-o încă de la începuturi ca pe o formațiune teroristă, al cărei unic scop este dezmembrarea teritorială a Statului Român. Pe fondul crizei morale care domnește în România,

rolul nefast jucat de trădătorul Emil Constantinescu. Trădarea, de două ori, făcută de acest Constantinescu este fără de pereche în istoria politică a României. PNȚCD îl face președinte al Țării pe această nulitate de Constantinescu și, drept răsplată, acesta decide că nu va mai candida pentru un nou mandat, lăsînd PNȚCD-ul în aer. Apoi declară că nu va mai face politică în viața lui, pentru ca după o scurtă perioadă să-și înființeze propriul partid, pe care îl botează creștin și democrat, pentru a mai lua și din puțina apă ce curgea la moara PNȚCDului. Al cincilea motiv rezidă în cauze externe. FSN, deci Puterea politică de după 1989 și, apoi, continuînd cu toate partidele rezultate din FSN, care au guvernat România direct sau indirect, au lovit din exterior și au subminat, prin toate mijloacele, acest partid. Comuniștii și securiștii, dușmăniți atît de violent și de inconștient de PNȚCD, au făcut zid comun pentru slăbirea și prăbușirea partidului.

În concluzie, trebuie să constatăm, astăzi, moartea PNȚCD. A mai rămas ceva din fostul PNȚ, dar laturile democrate și creștine au fost preluate de un partid tînăr și viguros, numit Partidul România Mare. De aceea lansez, aici și acum, un apel către toți oamenii politici și cetățenii României, care prețuiesc doctrina democrată și creștină, să se alăture Partidului România Mare, partid creștin și democrat. Prin liderul său necontestat, Corneliu Vadim Tudor, viitorul președinte al României, Partidul România Mare și-a cîștigat dreptul de a se intitula partid popular creștin și democrat. Ideologia liderului și a partidului este perfect compatibilă cu principiile democrației creștine și această compatibilitate trebuie valorificată politic.

în conjunctura unei vieți politice dominate de infractori de drept comun, de carieriști și de cenacliști bătrîni, fără altă ocupație, căpeteniile udemeriste și-au pus în aplicare cu tenacitate strategia antiromânească, agățîndu-se de fiecare prilej, de fiecare paragraf de lege pentru a ne intimida, pentru a demonstra că ei fac, pe față, politica statului maghiar. A devenit mai limpede ca oricînd că acești mercenari ai infernului, pe care, din păcate, organele noii noastre Puteri i-au crescut ca pe niște șerpi la sîn, vor repetarea, la alte dimensiuni, a evenimentelor sîngeroase petrecute la Tg. Mureș, în martie 1990.

În ceea ce mă privește, am atras atenția pînă la exasperare că trebuie oprită, cu orice preț, avalanșa activităților antiromânești, demolarea statuilor și profanarea Tricolorului nostru, intonarea cu neobrăzare a Imnului de Stat al Ungariei și propaganda dușmănoasă efectuată prin presa, radioul și televiziunea în limba maghiară. Am cerut încă de acum 1 an expulzarea neîntîrziată a agitatorilor acestei politici nocive, de învrăjbire a etniilor, în frunte ce Tökes Laszlo, Domokos Geza, Szöcz Geza, Karoly Kiraly și ceilalți apostoli întîrziați au „crucilor cu săgeți“. Am cerut stăvilirea hotărîtă, prin lege, a izgonirii elementului românesc din județele Covasna și Harghita, dîndu-ne seama că această samavolnicie reprezintă primul pas către proclamarea autonomiei celei mai străvechi zone românești și către un nou etnocid împotriva poporului nostru. Am solicitat, de asemenea, anihilarea tuturor „cozilor de topor“ din rîndul românilor, care au făcut, în mod vizibil, o politică pro-maghiară, în frunte cu căpeteniile de la Ministerul Culturii, Ministerul Învățămîntului, Uniunea Scriitorilor, Grupul pentru Dialog Social, Partidul Alianța Civică, publicațiile „România liberă“, „Expres“, „Expres Magazin“, „Baricada“, „Dreptatea“, „Flacăra“, „Gazeta de Vest“, „Cațavencu“, „Cuvîntul“, „22“, „24 de ore“, „România literară“, „Luceafărul“, Radio Europa Liberă etc. Nu numai că nu am fost ascultați, dar ne-am pomenit amenințați cu desființarea și cu închisoarea!

Astăzi, evoluția evenimentelor confirmă, întru totul, că „România Mare“ a avut dreptate: extremismul

Laitmotiv nostalgic

COVID-ul trece în relaxare

Iar sportul își trimite solii

Răsună iar a sărbătoare

În curtea școlii

Și iată după vaccinare

După un timp mîncat de molii

Ies tinerii ,,la-nviorare”

În curtea școlii

Pe lîngă ei fac încercare

Chiar vîrstnici duși de amintiri

Se recunoaște fiecare

Că tot aici au și iubiri

Acuma după vaccinare

Cu sportul, antidotul bolii

Se regăsesc ,,cu mic, cu mare”, După un timp mîncat de molii, La o miuță-n curtea școlii...

O clipă de înseninare ...

LIVIU ZANFIRESCU

La începutul anului 1990 l-am chemat pe Vadim să preia conducerea ziarului «Dreptatea». Azi, la aproape 15 ani distanță, îl chem să preia ce a mai rămas din Partidul Creștin Democrat.“

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)

unguresc și-a propus în mod deschis să proclame autonomia unei așa-zise Țări a Secuilor! Firește, acesta ar fi numai un prim pas, pentru că intențiile sale sînt mult mai ample și vor fi dublate de internaționalizarea problemei.

Aberația este vizibilă din toate punctele de vedere, întrucît acea zonă, ce reprezintă inima României, aidoma întregii Transilvanii, de altfel, a fost românească încă din zorii Istoriei. Așa după cum demonstrează toate documentele și tratatele de Istorie, secuii sînt o populație nomadă la origine, rezultată în urma contopirii mai multor triburi turcice, care în Secolul XIII a fost deplasată de ceilalți năvălitori, maghiarii, în zona pe care o ocupă acum.

Inepția unei Țări a Secuilor în centrul Statului Național Unitar Român este produsul unor minți bolnave. Spre comparație, se poate observa comportamentul nobilei comunități germane din România, urmașă a unor coloniști sosiți pe meleagurile noastre în urmă cu 800 de ani; această comunitate nu emite asemenea pretenții de separatism, pentru simplul motiv că are bun-simț și știe că aici ea a fost un oaspete, care s-a bucurat de toleranța Poporului Român. Numai ungurii nu au măsură, așa cum nu au avut niciodată de-a lungul Istoriei. Așa cum, de exemplu, nu au avut nici în urmă cu vreo 20 de ani, cînd un grup de muncitori maghiari stabiliți în Franța a înfipt drapelul Ungariei pe clădirea unei primării orășenești și a vrut să alunge autoritățile – numai că jandarmii francezi i-au ciomăgit pe provocatorii amețiți de palinkă și i-au alungat, înapoi, de unde au venit. În toate epocile istorice, elementul demografic dominant în Transilvania a fost cel autohton românesc, în pofida politicii brutale de maghiarizare și a expulzării permanente a românilor din acele zone – proces abuziv, care a culminat cu actele de teroare desfășurate timp de mai bine de 1 an după evenimentele din decembrie 1989.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 68, din 18 octombrie 1991)

JURNAL DE VACAN� (39)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (10)

Ce bine spunea Goethe, dînd linia unei întregi mişcări viitoare a S.F.-ului: „Planeta noastră este azilul de alienaţi ai Universului“. Asta înseamnă că rasa umană a fost, probabil, trimisă în surghiun pe Pămînt. Sau, cine ştie, poate că sîntem laboratorul experimental al unei alte Planete?!

De vreo cîteva zile, s-a pornit vijelia. Viscolul spulberă o zăpadă care scîrţîie sub tălpi şi, în răstimpuri, măzărichea de cositor întunecă orizontul şi estompează contururile, de nu mai ştii dacă eşti la munte sau pe bărăgane. N-au mai apărut urşii, sînt în hibernare. La „Mioriţa“, acelaşi program folcloric, care ne aminteşte tuturor că turismul românesc trebuie să aibă un filon naţional. E acolo un cîntăreţ mic la stat, aprig, cu mustaţă şi plete, arborînd o panglică de mătase Tricolori pe piept (ca primarele din comuna Bogdan Vodă, Vasile Moşu Deac) şi pe care, de cîte ori îl văd, gîndul mă duce la tipologia ţăranului român: da, aşa apar iobagii în stampele vechi de 200 de ani, de pe timpul Horii! La sfîrşit, orchestra îmi face bucuria de a cînta „Mulţumesc, iubită mamă“. Şeful formaţiei se cheamă Popa şi e lider sindical la „6 Martie“. Neştiind noi ce înseamnă „6 Martie“, Gică Dobronelu ne lămureşte: „Cum, nu ştiţi? E Uzina de Drajeuri!“. Am rîs cu poftă, cu toţii: ca mîine, o să auzim şi de Combinatul de Mentosan! Totuşi, localul era aproape gol. Turismul românesc e la pămînt, asta-i situaţia. Ştiţi cît primesc artiştii de la „Mioriţa“? 70.000 de lei pe lună!

Dar, cu mult mai mică decît rapsodul de la Orlatul Sibiului este păpuşica mea, Eugenia. în toiul bolii, cînd nu mai ştiam de-i seară sau dimineaţă, mă pomenesc cu ea rostogolindu-se pe uşa camerei, îmbrăcată într-un treninguţ ca pentru veveriţe şi cu un ghiozdănel în spate, din care scotea capul o maimuţă de pluş. A cutreierat încăperea în fuga paşilor mărunţi, s-a oprit în dreptul Lupuşorului, să-i spună ceva pe limba ei, şi-a zdrăngănit bomboanele (Uzina de Drajeuri!) de care era plin ghiozdanul, apoi a dispărut aşa cum a venit. Doamne, ce le mai dă prin cap creatorilor de jucării! Ghiozdan cu cimpanzeu! Acum, Eugeniei i-a rămas numele Ghiozdănel.

 

Uneori, mă gîndesc la imaginea pe care o vom avea noi în memoria urmaşilor noştri. Mai mult ca

sigur că prin anul 2050, copiii şi nepoţii se vor gîndi ia anii ’90 ai veacului XX aşa cum ne gîndim noi la vremea copilăriei, cu troieniri masive de zăpadă, cu fantasme şi poveşti pline de farmec. Acum, în mintea acestor spiriduşi se plămădesc imaginile legendelor viitoare. Ceea ce mie, ca părinte, mi se pare normal – să dau zăpada, să sparg lemne, să mă văd cu colaboratorii apropiaţi, să primesc colindători şi să-i omenesc – lor, prichindeilor, o să li se înfăţişeze în dimensiuni fabuloase, ca scîntei din alt veac şi din alt mileniu, cu care s-a isprăvit o epocă dumnezeiască.  

Aşa cum, de altfel, mă gîndesc eu acum la eroul romantic Beethoven: am descoperit printre „vechiturile“ muzicale mai puţin ascultate, o casetă de culoare maro cu negru (ce culoare frumoasă poate fi acest maro, atunci cînd seamănă cu o ceaşcă de cacao ori cu pămîntul de flori!) pe care se află, în medalion, portretul Titanului din Bonn, cu gulerul alb răsfrînt, după moda combinată a Revoluţiei Franceze şi a curentului „Sturm und Drang“ („Furtună şi Avînt“). O ascult cu evlavie. Alături de Eminescu şi Napoleon, Beethoven rămîne marea dragoste a adolescenţei mele. În treacăt fie spus, părinţii trebuie să-i ajute pe copii să-şi ia modele de valoare în viaţă. Asta contează enorm. „Un diamant se şlefuieşte la lumina altui diamant”, scrie Heine. Ce-i cu caseta asta? E un florilegiu de fragmente din Simfonia a 5-a, Simfonia a 6-a, Romanţa pentru vioară şi orchestră în sol (aş fi preferat-o pe cea în fa, e mult mai dulce), Uvertura la „Fidelio”, Concertul pentru vioară, Concertul pentru pian „Imperialul”, Corul Final al Simfoniei a 9-a, adică „Oda Bucuriei“ (oare ce l-o fi determinat pe Beethoven să schimbe titlul poemei lui Schiller, din „Oda Libertăţii”, cum era iniţial, în „Oda Bucuriei“?!).  

După cum există şi un „culturism al trupului“, de ce n-ar exista şi un „culturism al spiritului“? De la „body-building“ la „soule-building“. Citesc, în continuare, mult, pînă mă dor ochii. Nu mai văd aşa bine, dar nu vreau să recunosc. Unde s-a mai văzut Tribun cu Ochelari? Şarpe da, dar Tribun? Lucrarea lui Billy Graham „Apropierea furtunii“ mi se pare o sublimare a mesajului profund pe care, de vreo 50 de ani, tot îl risipeşte acest predicator pe sute de stadioane ale lumii, prin Radio, Televiziune etc. Mă cutremură unele pasaje critice la adresa societăţii americane pe care, dacă le-aş scrie eu, aş fi taxat imediat de către gîngănii fără identitate, ca Nicolae

Manolescu şi pensionarul M. A. Martinez, drept „antioccidental”. „Rapoartele despre foametea din Africa şi Asia contrastează cu imaginea nordamericanilor şi a europenilor supraalimentaţi care, majoritatea, trăiesc în belşug, în timp ce alţii mor de foame. Un articol ce dezvăluie autoindulgenţa americanilor arată că aceştia cîntăresc cu 1 miliard de livre (aproximativ 354 milioane kg) mai mult decît greutatea normală. Cheltuim 15 miliarde de dolari anual pe reţete de slăbit şi 22 miliarde de dolari pe produse cosmetice. Aceste fonduri ar fi suficiente pentru a-i salva pe aceia care mor de foame în lume. O.N.U. estimează că cel puţin 100 de milioane de copii din lumea a treia se culcă înfometaţi în fiecare seară“. Dar, ţi-ai găsit! Omul e rău de la natură, nu e bun, după cum credea Rousseau în candoarea bucolică a Elveţiei de acum două veacuri.

O ştire de ultimă oră, care ne taie respiraţia: Tribunalul Braşov a hotărît eliberarea tuturor gangsterilor implicaţi în scandaloasa afacere de la Uzina Rulmentul Este încă o probă la dosarul muşamalizărilor practicate de aşa-zisa noastră Justiţie, dar va veni o vreme cînd toţi aceşti borfaşi, fie români, fie străini, vor plăti pentru nelegiuirile lor şi vor construi în ritm de muzică patriotică („Republică, măreaţă vatră“, „Trec rînduri, rînduri, muncitorii“, „Porniţi înainte, tovarăşi“ etc.) –Autostrada Bucureşti-Constanţa şi canalul BucureştiDunăre-Marea Neagră-Oceanul îngheţat de Nord.   Sîmbătă a fost una din cele mai frumoase zile. Aşa, ca pentru sufletul nostru de români cu frica lui Dumnezeu, care au şi ei dreptul la clătirea ochilor şi încîntarea inimii. Pe la ora prînzului, ne-am dus la Şcheii Braşovului. Mai precis, la Biserica Sfîntul Nicolae şi la prima Şcoală Românească. Nicăieri nu se simte sufletul meu mai bine ca aici. Stau, privesc, respir şi mă minunez, nu mă mai satur, aş vrea să mă contopesc cu brazii ameţitor de înalţi şi cu clopotele de bronz. Hectarul acesta de pămînt e Spaţiul Sacru al rezistenţei româneşti din Ardeal. Cine intră aici, intră direct în Istorie, ori într-o altă dimensiune. Imediat cum treci pragul porţii şi o apuci agale pe panta suitoare, care duce la semi-milenara biserică, te purifici, ţi se înseninează faţa, parcă un înger ţi-a destins pleoapele şi tîmplele din încrîncenarea cotidiană, picurîndu-ţi pe buze cîţiva stropi din elixirul de rouă al Tinereţii fără Bătrîneţe. Doamne, dacă dragostea de părinţi nu m-ar trage spre locaşul lor de veci, de la Ghencea – apăi aici aş vrea să fiu înmormîntat.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Biseriva „Sf. Nicolae“, Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (76)

Orașele Dinastiei Tang (28)

Administrația în Dinastia Tang (22)

Strategia (5)

Încă de la începuturile Imperiului funcţiona un sistem de constrîngeri, atît de general şi atît de integrat moravurilor poporului încît nici nu mai era resimţit ca atare şi avea o remarcabilă eficacitate. El consta în gruparea locuitorilor în mici unităţi răspunzătoare pentru acţiunile fiecăruia. Exista obligaţia de a denunţa delictele, responsabilitatea funcţionarilor și a conducătorilor de districte, de sate, respectiv de cartiere și străzi în mediul urban și terminînd cu responsabilitatea conducătorilor de familii.

Armata are un rol important în desfășurarea evenimentelor din Dinastia Tang, fie că este vorba de marea expansiune din Secolul al VII-lea, fie de Rebeliunea militară a lui An Lushan, fie de căderea Dinastiei Tang. Începînd cu sfîrşitul Secolului al VI-lea, societatea chineză se întăreşte, se îmbogățește, se organizează, își extinde influenţa dincolo de granițe, în paralel cu respingerea populaţiilor care o atacă la hotare: tuyuhunii

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (8)

Întors în Franţa continuă experienţele sale asupra turbării cîinilor, fără să aibă curajul de a începe tratamentul asupra oamenilor. În sfîrşit, se decide s-o facă şi aplică vaccinul antirabic la un copilaş de 9 ani, Joseph Meister, muşcat cu două zile înainte de un cîine turbat. În noaptea de 6 iulie a anului 1885, o fiinţă omenească primi pentru întîia oară o injecţie cu germenii rabici atenuaţi. Micul Joseph suportă fără vreun accident cele 14 injecţii şi s-a întors vindecat în Alsacia, fără să prezinte vreodată cea mai uşoară urmă de hidrofobie.

Acum, Pasteur nu se mai îndoia. Fără să fi fost medic, era singurul om capabil de a salva sute şi mii de nenorociţi condamnaţi dinainte unei morţi absolut sigure. Oameni chinuiţi de spectrul morţii teribile,

Balada (86)

Ani de Facultate 8)

În aceeaşi vară, Florin Genoiu a avut ocazia să calce prin alte locuri de o frumuseţe de basm, în inima Munţilor Apuseni. Au luat o maşină IRTA din Alba Iulia pînă la oraşul Cîmpeni. De acolo, un alt autobuz i-a dus în satul de moţi Gîrda, situat în apropierea peşterei Scărişoara. Fenomenul carstic din acele locuri este unul cu totul neobişnuit. În interior, călătorul este întîmpinat de splendide stalacmite şi stalactite şi de temperaturi de sub zero grade, datorate unui surprinzător gheţar subteran. Pe vîrfuri de munte la înălţimi de peste 1500 m, se află casele şi gospodăriile moţilor. Peste noapte, Florin Genoiu şi tatăl său au fost găzduiţi de familia unui moţ în puterea vîrstei, un munte de om, cu o soţie harnică, mişcîndu-se ca argintul viu într-o casă plină de copii. Moţul, cu o mustaţă stufoasă şi răsucită, aflînd cam ce învîrteau călătorii veniţi tocmai de la îndepărtatul Bucureşti, la un păhărel de palincă şi-a dezlegat limba, povestind de necazurile prin care trecea.

- Domnule colonel, vedeţi şi dumneavoastră ce drumuri proaste avem, cum ne luminăm seara la opaiţ şi cum copiii noştri trebuie să-şi rupă încălţările de atîta mers pînă la cea mai apropiată şcoală. Părerea mea este că tovarăşii de la Bucureşti sînt înţeleşi cu tovarăşii lor de la Budapesta ca să ne alunge de prin locurile acestea. Le este teamă de moţi. Ungurii nu au uitat nici de lancea lui Horea şi nici de pistoalele lui Avram Iancu...

- Bade Cîrţan, din cîte văd eu, prea rău n-o duceţi pe aici. Aveţi lapte din belşug, izvoare cu apă limpede,

din Qinghai, tanguții de la hotarele Sichuan-ului, turcii şi alţi nomazi din Mongolia și Djungaria, kitanii din Mongolia interioară şi din bazinul Rîului Liao-Manciuria, populaţii din regatul Kogurye – actualmente Coreea de Nord. Aceste populaţii sînt incitate atît de avîntul propriei lor puteri, cît şi de pericolele venite din afara lor, care le stimulează să își întărească forţele.

În zona de stepă, situaţia s-a modificat o dată cu jumătatea Secolului al VI-lea, cînd s-a format o confederaţie de triburi nomade, conduse de turci. Ameninţarea turcă se află la originea celei de-a doua mari perioade de construcţie din istoria Marelui Zid Chinezesc (Zidul lung de zece mii de li – aproximativ 5.000 de km). Prima mare perioadă în construcţia Marelui Zid Chinezesc datează din Secolele IIIII î.Chr. și avea ca scop apărarea ţării de invaziile triburilor nomade războinice xiongnu, strămoșii hunilor. După ce dinastia Shou de Miază-Noapte unifică în anul 577 China de Nord, relaţiile dintre chinezi și turci se modifică și începe cea de-a doua mare expansiune chineză în Asia, după cea din dinastia Han. Această expansiune chineză este explicabilă ca act de autoapărare faţă de invaziile repetate ale turcilor. Amenințarea turcilor va fi înlăturată doar în 630, printr-o mare ofensivă care asigură Imperiului Tang controlul asupra Munţilor Ordos și a Mongoliei de sudvest. Anul 630 reprezintă începutul marii expansiuni Tang în Asia pe timpul împăraților Taizong/Li Shimin și

prin asfixiere, muşcaţi de animale turbate, veneau din toată lumea la laboratorul lui Pasteur din Rue d’Ulm. În martie al aceluiaşi an au venit la Pasteur 19 ruşi din Smolensk, muşcaţi de un lup turbat. Toţi aveau răni urîte, dar mai ales cinci din ei erau în stare aşa de gravă, încît au trebuit transportaţi imediat la spital. Toată lumea vorbea de Pasteur, care luă măsuri extreme. Pasteur nu mai mînca, nu mai dormea, nu se mai odihnea de emoţie.

Trei din cei mai grav muşcaţi muriră, dar supravieţuitorii se întoarseră în Rusia, vindecaţi. Auzind de minunile lui Pasteur, ţarul îi trimise o decoraţie bătută în briliante şi 100.000 de franci. Suma aceasta a servit mai tîrziu ca nucleu pentru fondul din care s-a zidit casa din Rue Dutot, casă care, sporită de noi clădiri uriaşe, poartă numele de Institutul Pasteur, centrul mondial pe vremuri al tuturor vînătorilor de microbi. Aici au studiat şi marele nostru savant Victor Babeş, precum şi elevul său, C. Levaditi.

fîneţe ca din poveşti... Cît privesc relaţiile noastre cu ungurii, am înţeles că Dej în ultima vreme le-a pus piciorul în prag!

- Aşa să fie cum zici!

Pe drumul de întoarcere, cînd au trecut prin Albac, tatăl i-a mai predat fiului o scurtă lecţie de istorie.

- Aici, la Albac, s-a născut Horea, conducătorul moţilor răsculaţi împotriva austriecilor şi ungurilor în anul 1784... Bisericuţa veche din Albac a fost adusă de Brătieni la moşia lor Florica de lîngă Piteşti în 1907. Marele poet ardelean Octavian Goga i-a închinat acestei mărturii din vremea lui Horea o frumoasă poezie din care mi-au plăcut cel mai mult versurile astea: ,,Bisericuţă din Albac,/ Tu eşti al vremurilor semn/ Tot bietul nostru plîns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn// Tu ştii cum ne-am trudit stingher,/ De-a pururi fără crezămînt/ La Dumnezeu, acolo-n cer,/ Şi la-mpăratul pe pămînt.../ Rămîi aici, fă-ţi un popas,/ Fii sfetnic bun din veac în veac/ Şi spune-acasă ce-a rămas,/ Bisericuţă din Albac!” (Octavian Goga, 1908).

La începutul lui august 1964, Florin Genoiu se afla într-o vacanţă de unul singur pe litoralul Mării Negre. În acel an, staţiunea Mamaia era în cea mai mare parte construită şi arăta minunat cu vile şi hoteluri noi, cu restaurante şi locuri de agrement. Barul ,,Melody” reprezenta atracţia preferată a turiştilor veniţi pe litoralul românesc. Intrarea la acest local costa 100 de lei, o sumă destul de piperată pentru acel timp. După ce s-a cazat la o tabără de corturi, s-a pus pe economii la consumul zilnic şi la sfîrşitul sejurului s-a trezit cu 200 de lei în buzunar. Cu aceşti bani a îndrăznit să intre şi să se distreze la barul ,,Melody”. Nu prea mîncase mai nimic toată ziua şi era rupt de foame. Consultînd lista

Gaozong. Înfrîngerea turciler deschide, între 630-645, rutele Asiei Centrale pentru Armata și Administraţia chineze care ocupă în 640 Nami și Turfan – regatul Gaochang, întemeiat de coloni chinezi; în 658 ocupă Karashahr și Kucha, apei oazele din Transoxiana. Circumscripții chineze sînt create dincolo de Munţii Pamir: prefecturile Kang (Samarkand), An (Buhara), Shi (Taşkent), Mi (Maimargh), Ne (Kushanika), Cao (Kaputana), Shi (Kish). În 648, generalul chinez Wang Xuance organizează, cu trupe nepaleze şi tibetane, o expediţie în India de Nord, în regiunea Patna, pentru a tranșa în favoarea Chinei problema succesiunii la tronul micului regat Magadha. În nord-est, Manciuria și aproape întreagă peninsulă coreeană trec în 660 sub controlul Imperiului Tang. În 662, Imperiul Tang intervine în afacerile interne ale dinastiei Sasanide din Iran, la Ctesiphon, pe Tigru, chiar în timp ce imperiul persan era amenințat de înaintarea arabilor emeyazi.

Extinderea controlului Imperiului Tang asupra acestor vaste teritorii duce la crearea a șase „Guvernăminte generale“, un fel de protectorate militare: Annan la Hanoi; Beiting-Bishbalak, regiunea actualului Vrumuchi, în sudul Gjungariei; Anxi, în Gansu Occidental; Andong, în Liaoning, actuala Manciurie de Sud; Anbei, în nord-vestul Munţilor Ordes; Shanyu, în nord-estul aceleiaşi regiuni, în actuala Mongolie. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Laboratorul s-a înălţat falnic, dar cu aceasta, marea operă a vieţii lui Pasteur nu era încheiată. La inaugurarea lui, cu ultimele sale puteri, Pasteur mulţumeşte delegaţilor străini veniţi să-1 sărbătorească şi îşi exprimă credinţa că ştiinţa va duce mai curînd sau mai tîrziu la înfrăţirea popoarelor, care nu vor mai lupta atunci decît, în comun, pentru bunul lor trai. Adresîndu-se, la sfîrşit, tineretului, îl sfătuieşte să continue pe drumul experienţelor, cum a făcut şi el, să cerceteze laboratoarele şi să caute să muncească pentru patrie. Trupul său slăbit n-a mai putut rezista triumfului nemaipomenit. Trăise doar patruzeci de ani, sub presiunea celor mai chinuitoare agitaţii, patru decenii puterea sa extraordinară de voinţă îl ajutase să facă o descoperire după alta. Acum, era obosit şi bătrîn. A murit în 1895, într-o căsuţă de lîngă Paris, petrecut la groapă de tot ceea ce Franţa şi ştiinţa mondială aveau mai bun la data aceea.

Sfîrșit

Dr. ALEXANDRU CULCER

de preţuri, a constatat că nu prea avea ce mînca. Şi-a comandat o sticlă de vin, una de apă minerală şi o porţie de batoc de rechin. Seara a fost minunată. S-a vizionat un spectacol coregrafic susţinut de trupa Fantasio şi s-a dansat pînă în zori. Cu acel prilej, studentul ieşit de sub pulpana părinţilor, a avut norocul să se plimbe pe plajă în compania a două blonde poloneze… Asistau la un splendid răsărit de soare. Astrul roşu parcă venea din adîncurile mării… Personajul nostru îşi aduse aminte de versurile eminesciene din poemul ,,Luceafărul”: ,,Ca în cămara ta să vin,/ Să te privesc de-aproape,/ Am coborît cu-al meu senin/ Şi m-am născut din ape”. Cînd au ajuns la tabără, aproape de hotelul Caraiman, una din poloneze, Nora, l-a invitat în cortul ei. Aceasta a fost şi prima lui experienţă cu adevărat erotică. Cine ar fi privit cortul cu pricina, ar fi constat cum pe dinafară pînza cauciucată lua cele mai ciudate forme. Cum rostul naraţiunii noastre nu este de a-l epata pe cititor cu descrirea scenelor sexy, pe care oricum le poate citi şi vedea oriunde, ne limităm să spunem că după partida de amor, cei doi parteneri au avut o sete ca la temperaturi caniculare şi o foame grozavă. La Bucureşti, tînărul aflat în culmea fericirii i-a povestit tatălui aventurile de la Mamaia. Cu totul inexplicabil, Ştefan Genoiu s-a ridicat brusc de la masă şi i-a dat o palmă grea fiului, care a rămas stană de piatră.

- De aia ţi-am dat eu bani, neisprăvitule? Ca să te duci să-i arunci pe apa sîmbetei în localuri de perdiţie? De aia muncesc eu de mă ia dracul? Ca să te distrezi tu ca un fecior de bani gata? (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (84)

HUNT - HISTRIONUL

HRĂPĂREŢ Şl HAIN (4)

Un „gambler“ petrolist (3)

Probele concrete au lipsit în cele cîteva cazuri cînd a reuşit, dar el nu s-a sfiit să-i dea exemplu pe cei „picaţi“, despre ceea ce păţesc acei care îi scormonesc viaţa sau, şi mai grav, i se pun în cale. Nici cu ziarele sau publicaţiile, unde numele său e asimilat unui „demon al zilelor noastre“, „satanei în carne şi oase“, n-a fost mai îngăduitor. De la tentative de cumpărare pînă la cele de ruinare sau atacuri ale redacţiilor de către indivizi înarmaţi, ca şi ale redactorilor – tot arsenalul a fost pus în mişcare de subordonaţii lui. Evident, se luau toate măsurile de precauţie, aşa încît în momentul oricărui eveniment de acest gen petrolistul miliardar să se afle departe de teatrul „de operaţiuni“. Sau, dacă un executant era surprins în flagrant delict, acesta habar n-avea cine, cînd şi de ce-1 angajase.

În unele împrejurări, nedovedite negru pe alb, de implicare a lui, Hunt a mers pînă acolo cu cinismul încît a trimis telegrame sau mesaje de compasiune oamenilor politici anihilaţi, redacţiilor ziarelor distruse

ori familiilor ziariştilor lichidaţi, respingînd, „din principiu, asemenea acte, incompatibile cu societatea în care trăim, şi condamnîndu-le“, cu atît mai mult cînd e vorba de cazuri în care, „într-un fel sau altul, s-ar crede că e implicat“. Fireşte, în cercurile mai largi de colaboratori, deci nu neapărat de prieteni intimi, se referă, cu patimă, la întîmplări, categorisindu-le frecvent „lecţii bune“ primite de cei ce-l „defăimaseră“ sau încercaseră să-i „compromită cariera şi familia“. Nu-i de mirare că s-au găsit oameni politici sau ziare cu vederi conservatoare, gata să-i ia apărarea. De emisiuni radio nu mai vorbim, ele fiind, de regulă, cumpărate de cel protejat cu multă, cu foarte multă atenţie şi grijă!

Atît în perioada de dinainte cît şi în cea din timpul conflictului mondial e nevoie de petrol, de cît mai mult petrol, pe piaţa americană ca şi pe cea engleză, ale cărei trusturi îşi văzuseră tăiate multe căi spre terenurile de care dispuneau în Orientul Apropiat şi cel Mijlociu. Evident, Hunt nu este singurul avantajat de context, dar terenurile sale rămăseseră, toate, în afara teatrului de război şi asta conta suficient.

Tranzacții și speculații (1)

După încheierea conflagraţiei, şi Haroldson Lafayette Hunt îşi îndreaptă atenţia spre Orientul Mijlociu. Aşa făcuseră şi J. Paul Getty I, „British Petroleum Company“ şi „Royal Dutch-Shell“, ca şi alţii

la fel de mari sau mai mici. Pentru început, „Hunt Oil Co“ achiziţionează drepturi de explorare în Pakistan şi spune că aşteaptă cu emoţie rezultatele investigaţiilor. Cum primele nu sînt deloc încurajatoare, le extinde în toată zona ce-i fusese concesionată, dar eforturile se vor dovedi zadarnice. Nu are altceva de făcut decît să abandoneze.

În schimb, reuşeşte din plin în Libia, fiind vorba de „cea mai frumoasă operaţiune din întreaga carieră“ (a trăit 85 ani!). Contra unei sume considerabile, regele libian Idriss îi oferă un teren din care, imediat, sondele vor extrage petrol, producţia zilnică atingînd 10.000 barili. Nu mai puţin încurajatoare sînt estimările, pentru că el, ca oilman bătrîn, ştie că există zăcăminte ce sărăcesc foarte repede. Or, acesta este apreciat a dura cincizeci de ani, şi comunicarea specialiştilor are darul să-1 emoţioneze într-atît, încît e nevoie de vizita medicului. Nu, nici de astă dată, ca şi în cazul jocului de cărţi şi al rezultatului lui, ca şi în cel al investiţiei din Texas, nu e o glumă, care să-i coloreze operaţiunea din Libia. Tensiunea în care trăise aşteptînd evaluările, consecutivă eşecului din Pakistan, a fost urmată de bucuria unui mare succes, cu multe implicaţii ulterioare. De aici, pînă la bătăile accelerate ale inimii şi la senzaţia de sufocare, n-a mai fost mult. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

Bobby, campion mondial pentru totdeauna (2)

În 1980, ziarul olandez ,,De Telegraaf” a oferit excentricului mare maestru un milion și jumătate de dolari pentru a susține un meci împotriva campionului Olandei, Jan Timman. Henk Te Mark, ziaristul care a negociat ,,afacerea” meciului a declarat: ,,Totul s-a petrecut ca și cînd Fischer n-ar mai dori să joace, dar el exploatează financiar slaba speranță care animă milioanele de suporteri”. Încă o dată Bobby a infirmat faptul că numai latura financiare a meciului îl interesează, și meciul nu a avut loc. Cu această ocazie, au apărut noi zvonuri despre ,,nebunia” lui Fischer.

Un psiholog din Davis, pe nume V. Zemitis, a demonstrat că ,,nu este un dezechilibrat, cum toți presupun..., ci este un om de excepție ce a devenit un adevărat fanatic în dorința atingerii țintei sale de-a fi și a rămîne «cel mai bun jucător de șah al lumii»”. V. Zemitis a continuat apreciind că este un om normal: ,,Nu Fischer este un dezechilibrat cum mulți cred, ci

Minuni și miracole (1)

Povestea unui mare șahist (2) Îngeri

Ideea existenţei îngerilor face parte din credinţa multor biserici. Oameni de absolut toate religiile au simţit sau au trăit personal evenimente care i-au determinat după aceea să creadă că ceva îi urmăreşte, îi protejează. Esenţa şi numele atribuit acestei fiinţe divine diferă de la o persoană la alta, în funcţie de credinţa acesteia în Dumnezeu.

Sînt, de asemenea, multe cazuri în care persoanele spun că se simt ghidate de un înger păzitor, care nu este neapărat o entitate religioasă, ci poate fi o rudă, sau un prieten decedat. În ambele cazuri, rolul îngerului este acela de a preveni un pericol iminent şi de a aduce consolare în momentele de dificultate.

Influenţa îngerilor în vieţile oamenilor poate fi considerabilă. O poveste fascinantă este aceea a lui Serghei Kurdakov, fost agent KGB, inevitabil instruit să nu creadă în existenţa unei zeităţi supreme. Mai mult decît atît, Kurdakov făcea parte dintr-un detaşament special destinat persecutării şi intimidării grupurilor creştine. Într-una din misiuni, cînd echipa lui Kurdakov s-a năpustit în încăperea unde avea loc o întrunire religioasă secretă, cu scopul de a-i pedepsi pe toţi cei

societatea normală din America este pricina că în general el apare drept bolnav...”.

În 1981, la 26 mai ora 14, Boby Fischer a fost arestat la Pasadena și a rămas sub stare de arest timp de 48 de ore; odată eliberat, el nu a declarat timp îndelungat nici unei persoane despre acest incident nedorit. În noiembrie același an, în acțiunea publicitară întreprinsă de Florencio Campomanes, președinte al FIDE, în vederea alegerilor din 1982, s-a încercat obținerea acordului de joc al campionului american într-un meci împotriva campionului din Hong Kong (Elo 2300). Meciul avea să fie subvenționat de Hong Kong Shanghai British Bank, ce oferea 500.000 de dolari. La Los Angeles, Fl. Campomanes a conversat îndelung cu Fischer pentru a-i oferi în direct contractul. Oricît de tentant ar fi fost acest contract, el nu a fost semnat, deși se ofererau încă 500.000 de dolari extraonorariu cu condiția unui 75% din profiturile meciului, pentru organizatori. Bobby a refuzat acest milion de dolari deoarece nu a căzut de acord asupra condițiilor speciale impuse de reprezentanții celor 2.300 de jucători din Hong Kong. La un an mai apoi, cînd tocmai se încheiau turneele interzonale contînd pentru ediția următoare a campionatului mondial, Bobby a apărut la masa de joc fără a fi stimulat de nici un avantaj material. A susținut

prezenţi, Kurdakov a observat într-un colţ o bătrînă care ţinea în mînă o Biblie. A pornit spre ea cu intenţia de a o lovi, dar, în momentul în care a ridicat mîna pentru a o lăsa să cadă asupra ei, o prezenţă stranie 1-a oprit. S-a întors, dar în spatele lui nu era nimeni.

Din punct de vedere religios, îngerii sînt doar mesagerii lui Dumnezeu. Ei apar ca să prevestească mari evenimente, cum ar fi, spre exemplu, anunţarea naşterii Mîntuitorului. Îngerilor le revine misiunea de a pune în practică poruncile lui Dumnezeu şi de a-i dezvălui Omului cele mai importante adevăruri. De cele mai multe ori, îngerii inspiră respect celor care îi văd, dar se spune că emană calm şi încredere. Îngerii sînt prezenţe menţionate cu regularitate, atît în Vechiul, cît şi în Noul Testament, deci întîmplările şi experienţele legate de aceştia nu sînt doar un punct de plecare pentru religii. Menţiuni despre întîlniri şi experienţe cu îngerii sau alte creaturi mistice apar în înregistrările multor rase şi civilizaţii umane, şi toate sînt asociate cu miracole şi inexplicabile capacităţi de tămăduire.

un meci de blitz împotriva marelui maestru canadian Peter Biyisas cîștigînd 17 partide. Mulți sceptici infirmă acest fapt real sau dacă îl acceptă susțin că Fischer a obținut 17 victorii din 18, nu din 17 posibile, cum s-a scris la acea dată.

Meciurile contînd pentru semifinalele meciurilor candidaților la titlul mondial în anul 1983 nu au avut loc la data stabilită, datorită protestului jucătorilor sovietici de-a juca la Pasadena. După discuții contradictorii între FIDE și Federația de șah sovietică (ce sprijinea punctul de vedere al sportivilor săi), după descalificarea lui Kasparov și Smîslov, s-a ajuns la un compromis și cele două meciuri mult așteptate au avut loc, dar nu la Pasadena, ci la Londra. Inițiativa organizării acestor meciuri cu mare miză, la Pasadena (unde locuia Fischer) a aparținut președintelui FIDE, Florencio Campomanes, motivată fiind de dorința acestuia de a readuce pe genialul șahist în arena mondială a șahului. Aflat la Pasadena împreună cu V. Korcinoi în așteptarea sosirii la meci a lui Garri Kasparov, Fl. Campomanes a încercat să-l întîlnească pe Bobby, sperînd că poziția jucătorilor sovietici a atras atenția lui. Dar Bobby nu a apărut.

(va urma)

MARGARETA MUREȘAN

Locul iniţial unde au fost găsite manuscrisele a fost cercetat în detaliu de către arheologi abia în 1949. Cu această ocazie s-au descoperit noi fragmente de manuscrise, împreună cu fragmente de haine, ceramică şi lemn. Pe parcursul următorilor şapte ani, în zona Qumran au fost descoperite încă 10 astfel de spaţii care conţineau manuscrise cu texte antice, în total aproximativ 850 de suluri. Spaţiile unde s-au găsit manuscrisele au fost numerotate în ordinea descoperirii lor. În cel mai mare dintre acestea, cel cu numărul patru, s-au descoperit, în 1952, 15.000 de fragmente de la 500 de manuscrise diferite. Alături de acest spaţiu s-a mai găsit şi un complex de ruine antice.

(va urma)

Manuscrisele de la Marea Moartă (1) Ţărmul nordic al Mării Moarte este un loc extrem de arid. Aflată la o distanţă de circa 20 de kilometri de Ierusalim, chiar şi cînd este înconjurată de ceaţă, zona are o umiditate foarte scăzută, mai precis este un loc perfect pentru păstrarea artefactelor antice. În primăvara anului 1947, doi tineri beduini căutau o capră pierdută printre stîncile din zona cunoscută sub numele Qumran. La un moment dat, ei au descoperit printre nişte pietre un spaţiu plin de papirusuri şi texte scrise pe pergament. Aceste manuscrise au început să iasă la iveală mai tîrziu, în acelaşi an, cînd unul dintre beduini a vîndut şapte suluri unui anticar local. Aşa se face că lumea academică a aflat despre aceste descoperiri, care au stîrnit cel mai viu interes în rîndurile istoricilor din întreaga lume. Puţini dintre ei şi-au dat seama că aceste manuscrise sînt una dintre cele mai importante descoperiri ale Secolului XX.

MATT LAMY

Toate sistemele corpului uman se află într-o legătură energetică permanentă. Cele mai importante legături energetice rămîn sistemul nervos enteric, sistemul neuro-vegetativ și nervul vag. De exemplu, dacă intestinul gros este în disfuncționalitate, prin sînge (care are structură fizică coloidală, adică poate pătrunde în orice celulă din corpul nostru) toxinele ajung la încheieturile genunchilor și pot produce diferite forme de infecții ale ochilor. În acest proces este implicat și sistemul hormonal.

Amețeala, vertijul, pierderile de echilibru au multiple cauze, unele nerelevante, dar, de cele mai multe ori, se regăsesc la persoanele vîrstnice. Una din trei persoane s-a confruntat pe parcursul vieții cu amețeli și pierderi de echilibru. În general, persoanele cu dureri de spate și de cap au sistemul nervos mai afectat, toate acestea plecînd din canalul auditiv mediu. În corpul uman, echilibrul este în sarcina aparatului vestibular, care conține un lichid ce trebuie să fie mereu funcțional. În cazul vertijului, la întoarcerea rapidă a capului se declanșează o inflamație a nervului echilibrului.

În cazul apariției afecțiunii Meniѐre, se produce și o scădere a capacității auzului, întîlnită îndeosebi la persoanele cu vîrste cuprinse între 40 și 60 de ani. Tinitusul însoțit de migrene afectează, de asemenea, și vederea. Cînd circulația sanguină la nivel cerebral devine deficitară, se poate produce tinitus și trebuie să fim atenți, deoarece există pericol de atac ischemic sau apoplexie. De asemenea, creșterea neurinomului acustic (tumoare benignă – n.red.) poate produce dereglări ale auzului. În cazul amețelilor provocate de călătoriile cu mașina, vaporul sau avionul, se produce o agitație energetică în canalul auditiv al urechii interne, care poate fi însoțită de stări de vomă și dureri de cap. Dereglările în orientare se întîlnesc la persoanele cu probleme cervicale și migrene, urmate de înțepături și

amorțeli în vîrfurile degetelor. În cazul multor persoane, amețelile nu au o cauză organică, ci una psihică, provocată de depresie, atacuri de panică, oboseală cronică. Claustrofobia este mai des întîlnită la persoanele cu vîrste cuprinse între 30 și 50 de ani, copiii fiind imuni la această afecțiune.

Medicina energo-informațională vine în ajutorul celor afectați cu metode blînde, nedureroase, fără chimie, fără medicamente. În cele mai multe cazuri, după diagnosticarea energetică pacientul începe un program de curățire a sistemului nervos și de activare a și readucere a întregului sistem nervos în balanță. Reglarea biomului intestinal, a mucoasei intestinale, echilibrarea canalului auditiv și programele pentru vertij, circulație cerebrală, echilibrare energetică a creierului tinitus și migrene sînt numai cîțiva dintre pașii necesari în restabilierea energetică a pacientului.

Readucînd corpul în echilibrul energetic din care este ieșit se întrerupe fenomenul de autodistrugere și se repune procesul de autovindecare în funcțiune.

Medicina energo-informațională tratează cauza, nu simptomul. Fiecare terapie este personalizată conform informației energetice a pacientului aflat în terapie. Omul este un computer biologic care trebuie mereu resetat energetic și devirusat, pentru a fi capabil să facă față situațiilor la care este expus.

,,Un spirit sănătos locuiește într-un corp sănătos. Un corp bolnav împovorează spiritul”.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4w se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press book ConsuLtIng srL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPres DIstrIbutIon srL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.