România Mare, nr. 1591

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lumea modernă e conectată la aparate și rețele – telefon, televizor, radio, internet – la fel ca un pacient în moarte clinică.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL ,,Noul București” înoată în gunoaiele corporatismului

România, între destinul divin și propria condamnare

Motto: ,,Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,/ Eu, de-o singură-ntrebare mă scîrbesc şi mă mai mînii/ Totuşi unde-au fost românii? Totuşi, unde sînt românii?”.

ADRIAN PăUNESCU

A fost Ziua Trianonului – tăcere totală a autorităților. Sfidare pe față a istoriei, a luptei naționale a românilor. Dar, vorba aceea –poporul i-a ales. De fapt, dacă stai să te gîndești, cine a făcut mai mult bine națiunii –cei aleși sau cei impuși? Cred că adevărul este undeva peste voința națiunilor și a elitelor. Cuza a ajuns domn datorită demersurilor unor elite – dar odată înscăunat s-a schimbat ceva, devenind acel simbol al dreptății și demnității românilor. Maria, prințesa anglo-rusă cu rădăcini germane, nu numai că s-a schimbat într-o îndrăgostită de România, dar odată ajunsă regină a dat exemplu de sacrificiu de sine, pînă la sănătate și viață, iar apoi a dus acea luptă diplomatică excepțională, căreia i s-a datorat România Mare.

Regele Mihai, un personaj considerat prea puțin apt să domnească, a avut acea clipă de strălucire de la 23 August căreia poate că România îi datorează existența… (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Uniunea Europeană, o tiranie neoliberală?

Un nou studiu realizat de Eurobarometru, biroul de statistică al Parlamentului European, sugerează faptul că europenii sînt nemulțumiți de performanța instituțiilor UE. Mai puțin de jumătate dintre cetățenii chestionați (48%) au o părere bună despre Uniunea Europeană și se presupune că acest lucru are mai mult de-a face cu pandemia provocată de coronavirus.

Sondajele Parlamentului European sînt de obicei ,,îndulcite”, de fapt, părerea cetățenilor față de UE fiind destul de proastă. Toate declarațiile despre „marea familie europeană” s-au transformat în vorbe goale imediat ce frica de un nou virus a început să se răspîndească. Medica-

Chiar dacă nu o regret pe Gabriela Firea, venirea lui Dan Nicușor la Primăria Capitalei mă face, totuși, să mă mai gîndesc la acest aspect. Extrapolînd la nivel național, pot spune că am ajuns cumva să o regret pe Viorica Dăncilă încă din momentul în care PCR – Partidul Corporatist Român, care defilează în țară sub masca falsă a liberalismului – a preluat frîiele guvernării.

Ce putem vedea de la distanță, fără a avea nevoie de binoclu, sînt aspecte de care, sinceră să fiu, credeam că România s-a debarasat odată cu Revoluția din 1989 sau cu dezvoltarea forței democratice a societății. Ei bine, se pare că am retrogradat. Mai grav este, însă, nu că România și, implicit, Capitala, involuează spre zona obscură a anilor ʼ90, ci că, spre deosebire de acele vremuri, acum nu mai există nimeni care să tragă semnale de alarmă. România nu mai are oameni care să o apere. Nu mai avem o presă care să semnaleze nedreptățile și care să indice cu degetul domeniile în care se greșește. Justiția nu mai acționează decît atunci cînd este pusă să întreprindă ,,demersuri” în favoarea unui stat de drept care pe zi ce trece devine tot mai strîmb, a cărui populație nu mai are puterea de acum 25 de ani – de a ieși în stradă pentru a-și striga oful. Prețurile cresc, gropile se îmulțesc, iar Sectorul 1 al Bucureștilor va fi declarat în curînd stațiune montană din cauza munților de gunoaie lăsate de izbeliște la fiecare colț de stradă.

(continuare în pag. a 17-a) LIDIA

mentele destinate unei țări au fost confiscate pe drum de către vecinii săi, membrii UE au impus interzicerea exportului de medicamente și echipamente de protecție individuală, au închis unilateral frontierele, au oprit comerțul etc. Italia, de exemplu, nu a primit ajutor extern timp de cîteva săptămîni. Primul pachet de ajutor financiar al UE a fost întîrziat din cauza negocierilor politice, în timp ce sectoare întregi ale economiei au fost paralizate și milioane de oameni au rămas fără locuri de muncă.

În multe țări europene, protestele în masă împotriva carantinei, grevele, ciocnirile cu poliția au devenit mai frecvente. În Europa, stările de spirit politice se schimbă vizibil, opinia publică se opune din ce în ce mai mult UE.

(continuare în pag. a 16-a)

Romnia pitoreasc

Etern e marea

Pe înspumate valuri de petardă Stau pescărușii – aprinși de curcubeu Tu strînge-mă la piept și mă dezmiardă Și roagă-te să ne iubim mereu.

Această clipă n-o să mai revină Ca mîine totul se va nărui Iubește-mă acum și dă-mi lumină Să-mi tot ajungă pînă voi muri.

Eternă e marea, tu ești ca ea Stai lîngă mine, minunea mea. Închide ochii, ce farmec sfînt. Te rog, nu-mi spune nici un cuvînt!

Înmgurește aerul de sare Și cad ninsori de aur împrejur Un clavecin gigant dinspre mare Rostogolește imnuri de azur!

CORNELIU VADIM TUDOR

Pagina 14

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un personaj indezirabil pe teritoriul României: M.A. Martinez F N. Manolescu n-a reuşit să-i ridice imunitatea lui Vadim, ci molozul din curtea P.R.M. F Cartelul Presei Antiromâneşti: „Adevărul“ – „Evenimentul zilei“ –„România liberă“ F O vînătoare ca-n poveşti la Odobeşti F Crima secolului: Biloi o omoară pe Marghioala F Un terorist arab: Vasile Popovici

PARTEA A III-A

F Incalificabile traducerile subtitrate la Televiziunea Romană! La filmul artistic de vineri noaptea,o negresă detectiv de poliție îi spunea unui alt ofiţer de poliţie (rugăm din suflet să fim iertaţi pentru reproducerea acestor cuvinte murdare, dar ele au fost văzute de milioane de oameni): „Nu m-aş pişa (?!) în gura ta dacă ţi-ar lua foc dinţii“. Au mai fost şi alte expresii oribile, precum „muistule“. Oare Televiziunea a scăpat de sub orice control? Unde se vor opri trivialităţile astea? F În sfîrşit, ziarul „Libertatea“ l-a trimis la plimbare pe „ultimul ocupant stalinist al României“, Silviu Brucan. Unde mai scrii, papaşa, acum? Înfiinţează repede „Komsomolskaia Pravda“! F Şi a venit presa de luni! Exact personajele care se prefăceau că îl apără pe Ion Iliescu, ca să lovească în Vadim Tudor, acum îl fac din nou troacă de porci pe preşedintele Ţării. Iată, de pildă, în ziarul „România liberă“, editorialul lui Petre Mihai Băcanu, intitulat „Ofensiva zîmbetelor“. Aflăm, printre altele, că preşedintele „s-a răţoit tot timpul la noi“, adică la alde Băcanu şi şleahta lui, ceea ce e foarte inteligent şi civilizat spus, un şef de stat care „se răţoieşte“ nu s-a prea văzut. Şi cînd te gîndeşti că, numai cu cîteva zile în urma, acelaşi Băcanu lustruia cu limba lată trenul de aterizare al avionului prezidenţial, în articolul intitulat, parşiv, „Curaj, domnule preşedinte!“

În acelaşi număr de luni, la rubrica morbidă intitulată „Cuva cu acizi“, un oarecare B. Burileanu îl tăvăleşte şi el pe Ion lliescu, publicînd nota informativă „Sărac, dar plimbat“: „Drept pentru care, «sărac dar cinstit»ul şi-a convocat rapid simbriaşii de curte veche (sau mai nouă), i-a aburcat în avionul statului român; a luat cît i-a trebuit din bugetul aceluiaşi stat român şi a tras o fugă scurtă, dar îndesată în spaţiul teutonic (Germania şi Austria) pe post de tîrgoveţ“ ş.a.m.d. Pe aceeaşi pagină, senatorul Constantin Ticu Dumitrescu îi trage şi el o praftură lui Ion lliescu, în articolul intitulat „Diversiune şi ridicol“, în care se afirmă, negru pe alb, că „tovarăşul Iliescu“ a fost creat „de comunism, de Moscova şi de K.G.B.“. Încheierea ar trebui să-i dea de gîndît ridicătorului de imunităţi, Manolescu, întrucît

Ion lliescu este, în viziunea lui C.T.D., „pur şi simplu un comunist de care se apropie vremea să scăpăm“. F Şi „Evenimentul zilei“ îi trage o porţie de înjurături lui Ion Iliescu, după ce, vreme de două săptămîni, a plîns cu lacrimi de crocodil pe umărul lui. Cel mai violent articol are titlul „Ion Iliescu stă mai mult în străinătate decît în Ţară“ – aici se face un bilanţ al vizitelor mult prea numeroase ale preşedintelui. F Fireşte că bolnavul psihic Ion Cristoiu nu pierde ocazia să acuze de creşterea preţurilor la carburanţi pe... Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare. Adevăr grăit-au cei care ne-au tot sfătuit ca pe caricatura asta de om, care are un găinaţ în loc de creier, nici nu trebuie să o luăm în serios, zi de zi, prin tot ceea ce scrie, îşi dă cu stîngu-n dreptul şi îşi risipeşte cititorii ca boabele. De altfel, în acelaşi număr, Ardei Umplut este silit să publice fragmente din cuvîntarea de adio rostită la Cluj-Napoca de generalul Paul Cheler, care a spus că militarii numesc ziarul cu pricina „excrementul zilei“ (porecla i-a fost dată de Alcibiade). Generalul a încheiat: „Mai vrea P.D.S.R.-ul să candidez pentru el în Senat, cînd P.D.S.R.-.ul mi-a dat şutul în cur?“ (pardon de expresie, dar militarii de şcoală veche sînt mai puţin duşi la Biserică, ei nu se încurcă în politeţuri, o spun pe şleau!) F Nu vă zicem că s-a trezit din narcoticele cu care îşi tratează nevroza şi Vasile Popovici, deputat P.A.C., sau D.A.L.A.C., sau Comunist, nici el nu mai ştie bine ce e?! Luni, el a declarat în Camera Deputaţilor că preşedintele P.R.M. „are legături în terorismul arab“. Zău că un asemenea idiot nici nu merită să fie băgat în seamă... F Aşa după cum cititorii noştri îşi dau seama, este pentru a treia oară în ultima lună cînd revista „România Mare“ apare întrun număr aproape dublu de pagini, 24, fără ca noi să mărim preţul de vînzare. Facem asta de dragul oamenilor nevoiaşi, deşi vă puteţi imagina ce sume mari ne-au costat pe noi, în plus, hîrtia şi tipografia.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 20 octombrie 1995)

Caseta cu bijuterii

a Mediocritatea supraviețuiește, cu o imensă indolență, geniului. Cartoforul DʼAntes a trăit cu aproape 60 de ani mai mult decît îngerul pe care l-a ucis în duel, Pușkin.

a O amintire cu Nichita Stănescu. La un moment dat, în 1977, supărat pe popularitatea pe care Adrian Păunescu și-o cîștiga prin Cenaclul Flacăra, autorul cărții ,,Măreția frigului” (ce titlu splendid!) mi-a spus: ,,În poezie, clasamentele nu sînt bune. Altminteri, cel mai mare poet român ar fi fost Dinamo București, că-i pe locul 1”.

a Mă gîndesc la modul în care i-a ironizat Shakespeare pe evrei, în ,,Neguțătorul din Veneția”. Dacă el ar fi trăit astăzi, ar fi plătit foarte scump pentru asta, fiind blocat pretutindeni și expus boicotului internațional, ca antisemit, rasist, extremist și chiar terorist, în vreme ce personajul său, Shylock, ar fi fost încununat cu Premiul Nobel pentru Pace, ca supraviețuitor al Holocaustului.

a Ce legătură ar putea fi între Horea și Kant? Aparent, nici una, decît, poate, faptul că au fost

contemporani. Și, totuși, ceva tot s-ar mai găsi. Horea îl citea pe Kant în original! Nu înțelegea el totul, desigur (cum nu înțeleg totul nici generațiile mai noi), dar se străduia să-și deschidă mintea la ideile revoluționare ale Europei. La moartea lui, în 1785 – de care marele filosof precis că a aflat, din gazetele germane – martirul a strigat ceva ce era în spiritul epocii, într-un șuvoi general care avea să ducă la Revoluția Franceză: ,,Mor pentru Națiune!”.

a Aș fi vrut să scriu eu strofa asta genială, care împletește grandoarea cosmică și icoana intimistă a unei fetișcane cu nasul lipit de geam: ,,Afară-i noapte, ninge, plouă,/ Pe cer se-arată negri norii/ Ah, unde-i strălucesc iubitei,/ Pe vremea asta, ochișorii?”. Catrenul îi aparține lui Henrich Heine și a fost tălmăcit în românește de cel dus la moarte de ,,strălucirea ochișorilor” iubitei – Șt.O.Iosif. Nici un compozitor român n-a luat în seamă bijiuteria asta...

a La moartea lui V.A. Urechia, președintele Ligii Culturale, văduva lui l-a întrebat pe Badea Cârțan ce anume dorește să primească drept amintire de la cel pe

A plecat dintre noi omul politic și marele medic Ion Cârciumaru, general al Armatei Române

Din păcate, marii oameni se duc… Un alt prieten al lui Vadim, generalul doctor Ion Cârciumaru a plecat dintre noi în noaptea de 2 spre 3 iunie.

Născut pe 15 aprilie 1931, marele medic militar a fost și un remarcabil om politic, fiind ales în trei legislaturi senator pe listele Partidului România Mare. Parlamentar de Constanța între 1992 și 2004, Ion Cârciumaru a fost un membru marcant al Comisiei de Sănătate a Senatului, dar a făcut parte și din Comisia de Apărare, Comisia pentru drepturile omului, culte și minorități. A avut o activitate legislativă importantă, materializată prin mai multe legi promulgate, deși PRM a fost un partid de opoziție.

Ca medic militar a fost unul dintre marii specialiști în domeniul ORL, iar printre cei care au apelat în repetate rînduri la știința sa s-au numărat personalități de prim rang –printre care și președintele Ion Iliescu. Prin trecerea în eternitate, generalul doctor Ion Cârciumaru se alătură patrioților care, alături de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu, au creat fenomenul România Mare, cel mai mare curent politic naționalist român: marele critic literar Mihai Ungheanu, gl. Valeriu Buzea, av. Nicolae Iorga, av. Lucian Bolcaș, Mitzura Arghezi, av. Vlad Hogea și mulți alți oameni de mare valoare care au onorat numele de român și funcția de parlamentar. Onoare veșnică generalului medic Ion Cârciumaru!

DRAGOȘ DUMITRIU

care îl prețuise și care, la rîndul lui, îl ajutase atît de mult în peregrinările sale la Roma. Răspunsul acelui țăran frumos a fost o lecție pentru toți parveniții și închinătorii la averi: ,,Ochelarii lui!”. a La începutul anilor ʼ80 am scris un roman. Înainte de a-l publica, i-am dat manuscrisul lui Eugen Barbu, pentru a-i cunoaște părerea și, eventual, să mai fac niște corecturi și finisări. Timp de mai multe zile n-am primit nici un răspuns. Întrun tîrziu, Patronul avea să îmi spună: ,,Vadime, dacă ai nevoie de 30.000 de lei, poți să publici romanul. Dar banii ăștia pot să ți-i dau și eu. Nu-i de valoarea ta cartea asta, crede-mă”. Și atunci, am făcut ceva care l-a stupefiat pe bunul meu amic și care, după cum avea să-mi mărturisească ulterior, i-a întărit convingerea că sînt ceea ce el numea un ,,călifar”: pur și simplu am rupt manuscrisul și l-am aruncat la coș! Așa se explică de ce am rămas prieten, toată viața, cu cel care scrisese nu mai puțin de 13 variante la capodopera sa de debut, ,,Groapa”. Și ce bine ar fi fost dacă și-ar fi rupt și alții romanele, să nu ne spargă capul cu cărămizile lor greoaie și imposibil de citit pînă la capăt... CORNELIU VADIM TUDOR

Semnificația Tratatului de la Trianon pentru români și România

Sărbătoririle și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gîndim și la înfrîngeri, așa cum ne gîndim și la victorii, le readucem pe toate, din cînd în cînd, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Sînt regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sînt altele care glorifică împlinirile. Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile înfrîngeri situate de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu „catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (cînd s-a decis, între altele „unirea Transilvaniei cu Ungaria) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sînge, de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon etc. Faptul acesta are mare importanță pentru psihologia poporului maghiar, înverșunat luptător fatalist. Aud că anumite organizații cer ca clopotele să bată ferm, preț de 100 de secunde, în 4 iunie 2020, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să marcheze adîncul doliu din sufletele maghiare.

Tratatul de la Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpîna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. Las deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din 1541 și pînă după primul război mondial), o țară independentă, ci a făcut parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, Austro-Ungar).

Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați etc., Trianonul are doar importanță secundară, fiindcă, în viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor), Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a hotărît destrămarea imperiilor multinaționale, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.

Pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, din cîteva motive. Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de

emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărît unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia), Neuillysur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria); astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon importanța pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele primului război mondial.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei peste o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon, trebuie corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; marile puteri nu au făcut decît să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întîmple tocmai acest lucru și, din păcate, mulți români cad în această capcană. Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sînt bazate pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 19191920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe cînd poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale. Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în

mare măsură) după al II-lea război mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului RibbentropMolotov (încheiat la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică. Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia, este votul a zeci și sute de români. Conform recensămintelor austroungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

După orice război, oriunde și oricînd în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din primul război mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covîrșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul

Sala în care s-a semnat Tratatul de la Trianon special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, pînă astăzi.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Că nu sîntem noi, epigonii, vrednici de această moștenire, lăsată nu de marile puteri, ci de românii vrednici de atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atît – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cît ce i-am dat noi țării.

Acad. IOAN-AUREL POP

Delegația română la consultarea documentelor care au intrat în Tratatul de la Trianon

Atitudini « Polemici

TABLETă DE SCRIITOR

Liviu N. Zanfirescu, mesagerul unor stări

indubitabil lirice

Poet, publicist, epigramist, membru al Societății Scriitorilor Militari, al Cenaclului ,,Amurg sentimental” și al Clubului Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu” din București, colonelul (r) Liviu N. Zanfirescu, de care ne ocupăm în rîndurile de față, a debutat în gazeta ostășească ,,Înainte”, la 4 iunie 1970, cu reportajul ,,Jurnal neterminat”. A publicat poezii și însemnări reportericești la o serie de ziare și gazete,,Îndrumătorul Cultural”, ,,Înainte”, ,,Viața Militară”, ,,Eroismul Armatei” -, precum și, nu în ultimul rînd, în paginile Revistei ,,România Mare”. Toate aceste publicații în care a apărut îl legitimează pe Liviu Zanfirescu drept un autor preocupat de literatură, ancorat prin scris în structurile militare al căror slujitor a fost pînă ce s-a lăsat la vatră. Nu înseamnă, însă, că dragostea și pasiunea lui pentru haina militară au fost lăsate în lada uitării, pentru că el continuă să fie o prezență activă în publicațiile militare, cu scrieri care țin de profilul lor specific. De aceea credem că masivul său volum de poezii - ,,Vibrații eterne” (2015), prefațat de colonel (r) Emil Teofil Bâlteanu, ne înfățișează un poet cu o condiție lirică solară gravă pentru vremurile în care trăim și pe care trebuie să ni le asumăm nu ca ,,fapte de vitejie”, cum ar zice poetul, ci ca pe un îndemn de a nu ne risipi în toate părțile, ca suflete migratoare de oriunde, peste tot. Avem datoria morală să-l prezentăm pe acest autor așa cum este, nu ca pe un bard, ci ca pe un zămislitor de versuri firești, cu franchețea adevărului și concretețea poeziilor pe care le semnează, ca mesager al unor stări indubitabil lirice,

care țin de sensibilitea sa sufletească, de visător temerar, ceea ce îl îndreptățește să scrie fără să facă din asta un caz. În vreme ce cîntă, poetul melodiază, în ritm cu natura sa poetică, lucruri, oameni, materia aflată în continuă transformare. Versurile lui sînt aidoma unui izvor de apă cristalină, care împrospătează, cu limpezimea și murmurul său, frumusețea lucrurilor perene. Pe Liviu N. Zanfirescu îl percepem ca poet nu prin cantitatea uriașă de creații lirice (circa 350 de pagini), ci prin felul în care își filtrează poezia, fără să se abată de la regulile tradiționale, respectîndu-le rînd pe rînd, pînă la obsesie, și aprofundînd cu talent orice temă aleasă. Toate acestea dau culoare poeziei sale, o vivacitate greu de conceput pentru un romantic modern. Liviu Zanfirescu are puterea de a esențializa mesajul poetic și de a-l realiza ca destin personal, prin migala versului.

Poezia lui cîntă pe toate notele și în ritm cu glasul primăverii ce s-a revărsat peste plaiurile noastre, cu diminețile pline de candoare și pomi zvelți care, unduiți de aripile vîntului, doinesc de la o margine de codru la alta, dezvăluind poetului magia cuvîntului, întru realizarea frumosului absolut. De aceea, în neliniștea lui, încearcă să-și creeze universul propriei creații, ca o conștiință artistică dinamică. Iar elogiile le merită cu prisosință: ,,Mi-ai schimbat, Doamne, ritmul și iuțeala/ Cu geamăt surd la-ncheieturi m-ai uns./ Doar nervul biciuit s-a mai opus/ Dar a simțit și el cum cade boala./ Treptat aproape toate amorțesc/ Doar gîndul prin cuvînt n-are hotare/ Precum aceste ape curgătoare/ A căror nesfîrșiri le prețuiesc.// Și tot mai dur simt frigul și răceala/ În oasele-mi albite de zăpezi/ Simt crivățul prin brazi, simt vînzoleala/ Din aurul clepsidrelor grămezi./ Nămeți de timp încărunțesc beteala/ Doar gîndul și cuvîntul sînt AEZI”. (,,Aezi”, pag. 61). De la care autorul trece brusc, sărind parcă de la o trambulină, la poemul ,,Primul sărut” (pag. 114) pentru a-și armoniza și mai dens creația. Chiar dacă este scris sub influența lui Blaga, poemul are filosofia sa, pentru că însuși autorul este conștient de

Companionii de elită cu care petrecea Caragiale:

Nenea Iancu îşi crease un anturaj de elită cu care petrecea, format din literaţi, profesori, funcţionari, ziarişti, jurişti sau actori.

E interesant de observat că artiştii plastici se aflau rareori printre companionii săi, la fel, explicabil însă, oamenii de afaceri, al căror spirit pragmatic nu l-a împărtăşit niciodată, şi nici medicii (ipohondria sa era inexpugnabilă), cu excepţia marelui său prieten Alceu Urechia. Lista e foarte lungă, iar spaţiul avut la dispoziţie nu ne permite s-o epuizăm; încercăm totuşi un succint breviar al amicilor de cîrciumă ai lui Caragiale... Scriitorii.

În capul listei ar trebui aşezat Delavrancea, un temperament vulcanic, dar om cald, cu care Caragiale a fost în relaţii prieteneşti pînă la moarte. În multe privinţe, autorul „Apusului de soare“ avea opţiuni total opuse faţă de Caragiale; de exemplu, era un patriot ardent şi un necondiţionat admirator al Franţei şi Angliei, pe cînd Nenea Iancu era germanofil convins şi adept al principului „ubi bene, ibi patria”.

Marele umorist l-a avut invitat şi la Berlin, unde s-a retras din 1905, iar fiica acestuia, Cella, cunoscuta pianistă, i-a îndulcit ultimele clipe cu muzica sa. Ca avocat, Delavrancea l-a apărat cu succes în procesul de partajare a moştenirii Ecaterinei Cardini alias Momuloaia, dar şi în cel cîştigat cu C.A. IonescuCaion, un ziarist neconsolat cu anonimatul, ce-l acuzase pe Caragiale de plagiat în cazul „Năpastei”, propunîndu-l ca adevărat autor pe un dramaturg maghiar, István Kemeny.

Polemicile Caragiale-Delavrancea erau vestite în epocă, înviorînd de multe ori saloanele şi separeurile restaurantelor, potenţate fiind de demonul socratic al

De la stînga la dreapta: George Coșbuc, Elena (Lenica) Vaida, Demetriu Ciuta (avocat), Alexandru Vaida Voevod, Ion Luca Caragiale - pe terasa Hotelului ,,Loib” din Karlsbad (azi Karlovy VaryRepublica Cehă), în 1911

lui Nenea Iancu. În acest sens, merită evocată o întîlnire cîrciumărească legendară a celor doi, relatată de însuşi Caragiale într-o epistolă către doctorul Alceu Urechia, pentru a evidenţia spiritul acelor mese: „În Wansee ne suim în Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele căruia se deschide asupra apei o panoramă mirifică. Căutăm vreun sfert de ceas, Barbu înainte şi noi după el, o masă de unde să avem exact punctul de privire grat […]. Ochim de acolo, ochim de dincolo, cînd în picioare, cînd pe vine – aici lumina e «prea crudă», aici «prea searbădă », acolo «ternă», dincolo prea «lăptie»… În fine, am găsit punctul exact, punctul grat. Aşa da! Ne aşezăm la masă. Aici, mîncăm («prost», se înţelege, părerea lui Delavrancea) şi ne pilim cu cîteva sticle de vin de Moselle...”. Jocul pe contre a continuat pînă... a doua zi la prînz, asezonat fiind cu o vizită într-un fief al „walkiriilor” amorului, certuri „definitive”, efuziuni lacrimogene.

vastitatea lumii atemporale pe care trebuie să o dibuim, prin căutări intense, chiar dacă mintea omului nu va ajunge niciodată să cunoască pe deplin cosmosul, cu toate componentele sale. Noi venim cu completarea că e nevoie de separarea clară de mituri și apropierea de fibra pămîntului. Numai atunci ne vom cunoaște cu adevărat pe noi, cine sîntem ca oameni, apoi, astrele de care depinde existența noastră. Prin poemul amintit, credem că Liviu Zanfirescu a atins cîteva din nenumăratele corzi sensibile ale ființei umane: ,,Am brațele încărcate/ Pline de galaxii/ Puzderie de stele/ Care/ De prea multă iubire/ Acumulată/ Miliarde de ani/ Explodează.../ Strîng în brațe/ Lumina/ Ruptă cu îndîrjire/ Cu încrîncenare/ Cu disperare/ Din întuneric./ Iar sărutul/ Plămădit/ Din praful stelelor/ Din cascade de iubire/ E încă incandescent/ Pe miliardele trăirii/ Big-Bangului/ Primul sărut/ Al iubirii cosmice”. Astfel de versuri îi aduc autorului succesul dorit și ele vor putea fi receptate ca vibrație ancestrală de cititori cu maximă exigență, întru triumful său ca om, ca poet, ca oștean al patriei sale.

În autorul volumului ,,Vibrații eterne” descoperim astfel un cugetător plin de imaginație, din sufletul căruia izvorul poetic curge lin, în sunet de vioară.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Vlahuţă a fost şi el unul dintre scriitorii din primul său cerc de intimitate, fiind cel ce a încercat să-l concilieze pe Caragiale cu farmecul naturii (natura lipseşte aproape cu desăvîrşire în opera acestuia), cu promenadele bucureştene, extrăgîndu-l, de cîte ori putea, din universul artificial al locantelor. Îl plăcea atît de mult încît i se părea singurul partener cu care ar fi dorit să-şi petreacă eternitatea. Însă nu era un companion de cursă lungă la cîrciumă; în plus, Caragiale nu aprecia prea mult opera sentimentalului moldovean. La fel de apropiat îi era şi Coşbuc, cel care dacă întîrzia în restaurant peste orele normale rămînea pînă dimineaţă, spun contemporanii, numai ca să nuşi deranjeze servitorul. Poezia acestuia, Nenea Iancu o considera cea mai apropiată de viziunea sa asupra actului artistic, în care ideea trebuia să primeze asupra lirismului.

Mai rar, i se alătura şi Macedonski, poetul fiind mai degrabă un devotat al cafelei şi tutunului şi mai puţin al zeului Bachus, din acest motiv el frecventînd cu precădere cafeneaua „Fialkowski”, iar după dispariţia acesteia, în 1898, locanta „High-Life”, unde patrona mesele tinerilor adoratori ai muzei poeziei. Spirit contorsionat şi mare vanitos (o epigramă cu totul deplasată, lansată de el la moartea lui Eminescu, i-a atras un oprobriu cvasiunanim, care l-a urmărit şi în posteritate), autorul „Rondelului rozelor” l-a înţepat, cînd a putut, şi pe Caragiale (nici Nenea Iancu nu i-a rămas dator!), dar acesta nu i-a purtat ranchiună, dovadă fiind o invitaţie la berărie trimisă prin băiat: „29 Mai, 10 dimineaţa. Iubite Domnule Macedonski. Deosebită plăcere mi-ar face dacă ne-am putea întîlni, să mai stăm de vorbă împreună ca pe vremea cînd eram tineri. Ce frumos ar fi dacă d-ta ai avea vreme şi bună dispoziţie să vii astăzi, vineri după amiază 5-5 ½ la berăria «Căpitanul», unde eu o să mă aflu negreşit”. Sursa: HISTORIA.RO

Polemici « Controverse

Epigrama în lumea femeilor (2)

Ca o adevărată curiozitate, notăm faptul că, la garoși (India), adevărații conducători sînt femeile. Ele stăpînesc casa și pămîntul, dau numele copiilor, sînt șefi de trib, își aleg soțul, uneori chiar împotriva voinței acestuia. „Dezertarea” soțului e considerată crimă (Cf. Rodica Ojog-Brașoveanu, Plan diabolic, 1974). Și cînd te gîndești că, pînă la Conciliul din anul 620, în Occident, s-a supus la vot dacă femeile au suflet, și votul a fost pozitiv.

Și la români puterea a aparținut bărbatului, dar niciodată nu s-a considerat că femeia (mama, bunica, mătușa, sora) n-are suflet. Din contra! Ea e sufletul familiei, ființa ei dă naștere altor vieți. Altfel nici n-ar fi existat expresia a-și da sufletul pentru copii și pentru toți ai ei. Într-un articol din revista „România Mare” (nr. din 22 februarie 2019), citim următoarele rînduri:

Cîrcotașă, domnișoara epigramă, curtată de atîția bărbați, nu se lasă pînă nu le încondeiază pe unele femei:

Soție, mamă sau fiică –Femei în lume-s o grămadă –Da-n viață iute se ridică

Acele care știu să cadă.

Și-n felul acesta, În viață pruncul nu se naște

Din o narcisă, pe la Paști, Dar, din Narcisa, uneori, Se naște un copil din flori.

Și lumea înțelege că Narcisa poate naște un copil, dar unii care fac pe naivii, se miră:

Femeile nasc pruncușori

Cînd sînt de talie mai groase,

„Ea (femeia, mamă) a fost, cum ar spune Neagoe Basarab, stîlparea cea înflorită a Bisericii Străbune, și nimic nu-i mai pur decît o cuminecare, în zorii unei zile de duminică, la o mînăstire de maici. Cine a tezaurizat toate colindele noastre de Crăciun? Cine a vopsit și încondeiat ouăle de Paști? Cine a învățat și transmis mai departe rînduielile firii, rostul și sorocul vietăților din gospodărie, coacerea pîinii, frămîntarea cozonacului de sărbători și fierberea grîului de colivă la ritualurile funerare, vindecarea rănilor soldaților, înspumarea laptelui proaspăt al dobitoacelor, posturile și praznicele de peste an, înălbitul pînzei la rîu, torsul fuioarelor de lînă și țesutul veșmintelor pentru toți ai casei, stoarcerea strugurilor în linul de vin și, în sfîrșit, folclorul nostru cel fără pereche?”. E drept, și bărbatul român și-a folosit (și-și folosește și astăzi) pumnul, dar tradiția i-a impus respect față de mamă, s-a închinat, cu smerenie, și la bunică, la icoana Maicii Domnului; a căpătat o atitudine omenoasă și față de cea care-i năștea urmașii – mai ales băieți, că ei duceau numele mai departe, iar femeia măritată prelua numele de familie al soțului. Și, cu timpul, și-a mai schimbat și el concepția, acceptînd-o pe femeie alături de el, pe toate treptele sociale. Și astăzi ea, zeița despre care s-a crezut, la începutul omenirii, că ea singură zămislește omul, Eva – cea născută, conform legendei, din coasta lui Adam, ea, pentru care s-au declanșat războaie, ea și el care, numai împreună nasc omenirea, ea, ființa care, abia îmbobocită, se gîndește la măritiș, femeia mamă, femeia soacră, femeia fără de care bărbatul n-ar fi fost și n-ar fi ce este, a ajuns azi să ocupe funcții în cele mai înalte foruri ale țării. Și, cum epigrama stă cu ochii pe toți și pe toate, avînd arcul pregătit, notează:

Femeia are drept de vot În Parlament și peste tot Și mulți din senatori ar vrea Să fie-n Cameră cu ea.

Ba mai mult, neiertătoare cum e, crede că Politica de azi e prada

Vînată de prea mulți, săraca –Bărbații-o cuceresc cu spada, Femeile-o supun cu teaca.

Și cică-s și copii din flori, Dar n-au văzut și flori borțoase… Deși astăzi familiile se încheagă mai greu, ei tot sînt interesați să aibă o servitoare lîngă umăr, dar au grijă să specifice:

Căsătoria-i încheiată

Și vremea trece, parcă beată… Mireasa, o privighetoare, Devine-n timp ciocănitoare…

Mai au loc și alte schimbări:

Mireasa cea de dor aprinsă, Ca o vioară-n trup și-n glas, Se schimbă, cînd la plete-i ninsă, Dintr-o vioară-n contrabas

Dar biata femeie e ascultătoare:

Că mereu îi spune moțul

Soața să-și urmeze soțul… No, de zîci c-așa îi bine, Mărg la cîrciumă cu tine!

Vedeți, știe ea bine ce face, că De luptă-așa cum se cuvine, Femeia știe cel mai bine

Să-l dezarmeze pe bărbat, Dar numai dacă e-narmat!

Fiți atenți la domnișoara epigramă, cum pătrunde ea peste tot:

Cortina are rol exact –Ca fusta și-alte mici veșminte,

Dar prima cade după act, Iar fusta cade înainte.

Și iată ce-i spune o cucoană prietenei ei: De nu mi-ai fi atît de dragă, Ți-aș spune că-ți lipsește-o doagă, Dar, cum eu te iubesc nespus, Susțin că ai o doagă-n plus.

Nevestele mai alunecă și ele, nu numai ei: Este-o vorbă paralelă

Cu-altă vorbă, ca-ntr-o taină: Soața faină nu-i fidelă, Cea fidelă nu e faină.

Și-atunci, fiți atenți care e politica lui: Fugită c-un voinic din sat, Se-ntoarse, dup-un timp, voioasă Și soțu-o iartă c-a plecat, Dar nu și că s-a-ntors acasă.

Să ne gîndim, totuși, bine:

Cînd naște dînsa în genunchi, Durerea cu ’mnealui o-mparte:

Pe ea o doare în rărunchi, Pe el îl doare-n altă parte!

Ei, nu e politicos să spui, românește, unde chipurile-l doare, deși cuvîntul există în DEX. În plus, să ne gîndim la alt aspect: ea îi favorizează pe cei care n-au harul de-nmulțire:

Cînd el e sterp și ea-nțeleaptă, Alunecoasă, ochi-zglobii, Găsește ea o cale dreaptă

Să-l facă tată de copii.

Și asta, pentru că

Femeile, de-s măritate, Cu jumătăți de soți se zbat

Și ea, ca bună jumătate, Bărbatu-și completează-n sat.

Să nu ne mirăm:

Mușcînd din mărul rumeior, Slăvita Evă cea străbună

S-a rumenit ca un bujor Și-ajunse-n timp o poamă bună.

Dar știți care-i problema cu fetițele?

Azi mergem spre globalizare Și-amorul este mai complex Fiind la mare căutare Fetițele de orice sex!

De fapt, femeia, diplomată, îl supune pe bărbat, așa cum fac nevestele din Ploiești: După Biblia citată, Ea-i născută dintr-o coastă, Dar femeia-adevărată

Face din bărbat nevastă.

În încheiere, supun atenției cititorilor o replică a unui regretat confrate și contrareplica respectivă: În căsnicie, vorba-aceea, El duce crucea, el – bărbatul… O fi ducînd c-așa-i e datul, Dar urcă Golgota femeia!

Replică (Vasile Matei)

El duce crucea-aceea

A căsniciei, spui oricui

Și urcă Golgota femeia… O urcă, dar în cîrca lui!

Contrareplică (Elis R.)

Pe Dealul Golgotei susții că-n urcare Bărbatul își duce femeia-n spinare? Chiar dacă bărbatul pe dînsa o duce, O cară-n spinare bătută pe cruce! ELIS

Polemici « Controverse „Anunț important“

Motto: ,,Bătrîn credincios caut clopot/ Uite așa, de-al dracului,/ De-al vieții,/ De-al datoriei,/ De-al încăpățînării,/ Uite așa...” (ADRIAN PăUNESCU,,Aștept pensia!”)

,,În majorarea pensiilor, am pășit cu dreptul, în cel mult doi ani de zile, dosarele de pensionare vor fi recalculate”, spuse doamna ministru, pășind elegant pe holurile din Palat, mîndră că ține în mînă pîinea și cuțitul, ca o adevărată stăpînă. Încă nu se știe cînd va tăia din pîine o felie, cît va fi de groasă sau de subțire. Iar din fîntîna secată, în care se tot sapă, peste doi ani, oare cîți pensionari vor mai bea apă?

Timpul este necruțător, dă tîrcoale, așază linii noi pe chip, argint și bronz cules în anotimp. Pentru cei cu un salariu care într-o lună echivalează cu pensia pe un an a zeci de pensionari, e greu de imaginat că pentru aceștia din urmă o zi e cît un an. Indexarea, un firicel de apă într-o fîntînă secată, se va risipi îndată. De ea vom avea parte peste doi ani și jumătate...

Noua reformă înseamnă, potrivit autorităților, că la împlinirea vîrstei de pensionare, poți rămîne în activitate, dar fără să încasezi și pensia. Chiar dacă suma pe care o primești după o viață întreagă în care ai contribuit din munca ta este insufientă pentru un trai normal, nu poți să mai obții, prin muncă, un venit suplimentar. Ești condamnat să trăiești fie din salariu pînă la 70 de ani, fie, după 65 de ani, din pensia mult prea mică. Desigur, asta nu se aplică și celor care lucrează acum în arcul guvernamental, cum ar fi o doamnă secretar de stat, pensionară (13.000 lei) de la 42 de ani (?!), care încasează și salariul de demnitar (încă vreo 15.000 de lei)...

Nimeni nu se gîndește, spre exemplu, că stagiul de cotizare pentru cei care, timp de 20-25 de ani, au lucrat

Jackie Kennedy – iubiri rentabile dar tragice (2)

„Poţi obţine orice de la bărbaţi, cu condiţia să-ţi dai silinţa“ (2)

Putem recunoaşte oare în invaliditatea episodică a lui John Kennedy şi în permanentele sale situaţiilimită (a primit de trei ori ultimul maslu!) explicaţia furiei de învingător şi hiperactivitatea sexuală, sporită ulterior prin numeroase injecţii cu cortizon? În orice caz, acumulează cuceririle.

Un coleg de clasă va spune că niciodată nu l-a văzut îndrăgostit. O tradiţie de familie. Se cunoaşte relaţia de lungă durată a tatălui său cu Gloria Swanson şi de scurtă durată cu nenumărate starlete; fiul va fi văzut, înainte de Jackie, alături de Lana Turner, Joan Crawford, Gene Tierney, Judith Campbell, Joan Fontaine, ba chiar şi cu o spioană din Est bănuită de nazism! Bătrînul Joe Kennedy aşteaptă o soţie demnă, capabilă să-i sprijine ambiţiile pentru fiul cel mare al familiei, care a supravieţuit (alt frate a murit în război): alegerile prezidenţiale din 1960. Ales senator şi deputat de Massachusetts pentru Partidul Democrat, John cucereşte tot ce prinde (o femeie pe zi, vedetă sau recepţioneră de hotel, nu contează, cinci minute întîlnirea, fără nici o vorbă de prisos) şi participă la dubioase chefuri pînă-n zori (amici grosolani şi băutori de bere).

Jackie, pe partea ei, îi cîntăreşte pe toţi pretendenţii la însurătoare. I-a plăcut de John în cursul unui party, dar balanţa se înclină după celebrul interviu realizat de ziarista debutantă la New York Times, în 1953: „Există o anumită vîrstă pentru a cuceri mandatul suprem?“, îl întreabă ea pe proaspătul ales, în vîrstă de 38 de ani. O lună mai tîrziu, politicianul democrat o părăseşte pe Audrey Hepburn, care tocmai a cîştigat Premiul

și în perioada în care se muncea 6 zile din 7, ar putea fi întregit cu încă cel puțin 3 ani, ceea ce ar mai crește oarecum cuantumul pensiei.

Pensionarii sînt furați de Stat: pensia după soțul decedat (însemnînd contribuția plătită de el, din care a obținut, cît a fost în viață, mult mai puțin din ce a depus în contul pensiei) e încasată de stat, nu de soția supraviețuitoare, care a activat și ea mulți ani în cîmpul muncii. Desigur, asta nu va fi valabil și pentru cei care au cotizat și la Pilonul II... În schimb, o soție care n-a muncit o zi, are pensie de urmaș. O vecină, uitîndu-se la mine cu milă, mi-a zis: ,,Ce proastă ai fost, ai muncit și pentru stat, și pentru soț; eu mi-am băut cafeaua liniștită, și pensia mea de urmaș e mai mare decît pensia ta de la Stat”. Fără comentarii...

,,Noi nu-nțelegem viața:

E adevăr, sau vis?

Ce dulce-i dimineața

Dar noaptea ne-a ucis.

Privim în urma noastră

E-un cîmp cu lumînări

E doliu la fereastră

Și munți de remușcări”. (C.V. Tudor)

LILIANA TETELEA

Oscar pentru Vacanţă la Roma, şi îi trimite o telegramă fără echivoc lui Jackie, aflată la Londra spre a transmite ceremonia de încoronare a Reginei Elisabeta: ,,Mi-e dor de tine“. Vrea s-o vadă; şi ea ar vrea (fiindcă el are o avere estimată de revista Forbes la 400 de milioane de dolari). Janet Auchincloss ţopăie într-un picior de bucurie. Joe Kennedy binecuvîntează căsătoria. „Un senator renunţă la burlăcie pentru o ziaristă“, titrează Daily News la 23 iunie 1953. Legenda se naşte, fără a se căuta nod în papură pentru această iubire ce leagă două fiinţe cu interese reciproce şi clar înţelese.

Jackie, prin cultura sa, reprezintă un formidabil avantaj politic. De-a lungul celor şapte ani care-i mai despart de alegerile prezidenţiale, ea împodobeşte discursurile soţului cu fraze din Voltaire sau cu referinţe istorice. Poliglotă, îşi desfăşoară talentul diplomatic, în timp ce John e un bădăran cu accente tăioase. Foarte repede, el învaţă să se folosească de calităţile nevestei. În faţa unui De Gaulle fermecat, anunţă: ,,Ştiţi, eu sînt soţul lui Jackie Kennedy!“. Învaţă chiar s-o iubească

Ce este rugăciunea?

Motto: ,,Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugăciunii mele. Binecuvîntat să fie Dumnezeu, care nu mi-a lepădat rugăciunea și n-a îndepărtat bunătatea Sa de la mine!” –Psalmul 66.19-20

Despre rugăciune există multe păreri greșite. De aceea vrem să spunem mai întîi ce nu este rugăciunea:

? nu este înșirarea de propoziții învățate pe de rost, pentru a primi favoarea lui Dumnezeu;

? nu este o acțiune mistică, care aduce oarecare noroc la un test dificil de matematică sau la o discuție de vîrf cu clienții;

? nu este o fugă de realitate pentru oamenii fără coloană vertebrală, epuizați de probleme și de griji;

? nu este cea din urmă șansă, cînd toate celelalte încercări au fost epuizate.

Atunci ce este rugăciunea?

? este o discuție între om și Dumnezeul veșnic;

? este o stare de vorbă în care, plin de încredere, omul poate vorbi cu Dumnezeu ca un copil cu tatăl său;

? este favoarea care ni s-a făcut, de a-I putea spune Domnului Isus, Celui care cunoaște din experiență împrejurările noastre pămîntești, tot ce ne-a marcat, necazurile și bucuriile noastre, activitățile și planurile noastre;

? este privilegiul de a-I mulțumi – și să nu lăsăm doar un spațiu mic pentru mulțumiri –pentru cum a găsit El cu cale să răspundă, la timpul Său și în felul Său, dîndu-ne întotdeauna doar ce este bun pentru noi.

pe Jackie, în felul său, nu monogam, iar ea îl suportă, fiindcă şi-a ales acest winner pe stil american, care totuşi nu e lipsit de slăbiciuni: în 1955, de-a lungul cîtorva săptămîni, Jackie stă la căpătîiul soţului ei, pe care n-a lipsit mult să-l piardă în urma unei grele operaţii la spinare. N-are parte de multă recunoştinţă, căci, îndată ce se pune pe picioare, soţul evită cinele în familie, îşi lasă nevasta încuiată la hotel pe durata mitingurilor politice şi îi preferă, în vara lui 1956, o veselă croazieră cu amicii pe Marea Mediterană, pe cînd ea e însărcinată. Jackie naşte prematur, la un an după prima sarcină pierdută, o fetiţă moartă. În aceleaşi momente, soţia lui Bobby Kennedy, fratele lui John, naşte din nou (va avea unsprezece copii!). Bătrînul Joe o consolează pe Jackie la Hyannis Port, domeniul de vis al familiei Kennedy, semnîndu-i un (foarte consistent) cec, iar asta se va repeta de multe ori… de fiecare dată cînd Jackie va ameninţa că pleacă. Plutind pe apele mării, John va afla de drama propriei sale familii din presă!

În noiembrie 1957, Jackie naşte în sfîrşit copilul mult visat, pe Caroline, element indispensabil pentru a încarna imaginea de familie. Îşi transformă casa în palat, îşi copleşeşte fiica de tandreţe, face shopping, ţine regim, se apucă de sport (călăritul va rămîne pasiunea ei pînă la sfîrşitul vieţii), pozează pentru fotografi cu un zîmbet mare şi se ascunde să plîngă.

Se întîmplă şi asta. John nu se oboseşte să-şi mascheze patima pentru femei. Seducător şi bădăran totodată, o afişează pe Marilyn în mărime naturală pe uşa camerei sale, cînd e bolnav, sau declară, cînd află de căsătoria lui Grace cu prinţul Rainier: ,,Pe asta puteam s-o iau eu de nevastă”. Paparazzi ar putea anunţa cîte un adulter pe săptămînă, dacă nu s-ar teme de represalii.

(va urma)

CATHERINE SIGURET (,,Femei celebre pe divan”, 2009)

File de istorie

Miron Cristea, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Cuvîntul Miron are etimologia în limba greacă: myron = ulei parfumat, balsam și este numele purtat de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Miron Cristea s-a născut pe 18 iulie 1868 în localitatea Toplița, de pe cursul de sus al Mureșului (astăzi în județul Harghita) într-o familie de țărani români, primind numele de Ilie, și a murit la 6 martie 1939 în Franța. A urmat școala primară și apoi gimnaziul sătesc din Bistrița în anii 18791883, după care frecventează cursurile Liceului grăniceresc din Năsăud (1883-1887). În clasa a 7-a (1886-1887) a fost ales președinte al Societății culturale „Virtutea romana rediviva”, pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coșbuc. După luarea Bacalaureatului, între anii 1887 și 1890 a urmat cursurile Institutului teologic – pedagogic la Academia din Sibiu, iar în perioada 1891-1895 studiază la Facultatea de litere și filosofie a Universității din Budapesta, devenind licențiat al acesteia și apoi dobîndind titlul de doctor în filosofie al acestei universități, la 5 mai 1895 cu teza: Viața și opera lui Mihai Eminescu (tipărită în limba maghiară).

conștiinței naționale prin cultură. A adunat și a publicat proverbe, strigături și zicale românești și s-a ocupat de școlile confesionale.

Miron Cristea a adus o contribuție directă la ridicarea actualei Catedrale mitropolitane și la înființarea Băncii culturale „Lumina” din Sibiu. Împreună cu marele filantrop basarabean Vasile Stroiescu, prieten apropiat, a ctitorit și a salvat numeroase biserici și școli românești din Transilvania.

La 21 noiembrie 1909 a fost ales ca episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, în a treia zi de Sfintele Paște, iar la 8 mai a fost instalat. În această calitate a apărat școlile confesionale din Banat în fața încercărilor guvernului din Budapesta de a le desființa. Înainte și în timpul primului război mondial a fost unul dintre cei mai importanți luptători pentru drepturile naționale ale românilor din Ardeal și pentru apărarea legii străbune.

Susţinător neobosit al Marii Uniri

Miron Cristea, cel ce avea să devină, în 1925, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a militat cu înflăcărare pentru înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.

Începînd cu data de 8 noiembrie 1918, în calitate de Episcop de Caransebeş, a hotărît să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoții urmînd a se ruga „pentru înalta noastră ocîrmuire națională” și „pentru Marele Sfat al națiunii române”.

Între anii 1890 și 1891 activează ca învățător –director la Școala confesională română din Orăștie, iar în anii 1898-1900 a fost redactor al Telegrafului Român din Sibiu, unde a publicat o lucrare despre iconografia Bisericii Ortodoxe, alta despre noua Catedrală mitropolitană din Sibiu, ridicată între anii 1902 și 1906.

La 30 ianuarie 1900 e hirotonit diacon. La 8 septembrie 1901 e hirotonit arhidiacon, iar la 23 iulie 1902 este la Mînăstirea Hodoș-Bodrog, de lîngă Arad, primind numele de Miron. În 1902 este numit asesor consistorial – consilier la Arhiepiscopia Sibiului, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. În ziua de 1 iunie 1908 e ridicat la treapta de protosinghel.

Miron Cristea a fost unul din animatorii cei mai entuziaști ai „Asociației pentru cultura și literatura poporului român din Transilvania (ASTRA)”, fiind din 1905 președintele ,,Despărțămîntului” Sibiu. A militat pentru înființarea Muzeului etnografic și de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul. Același lucru l-a făcut și în legătură cu înființarea „Societății pentru crearea unui fond de teatru român”. Miron Cristea a înființat și o ,,Reuniune română de muzică”, tot la Sibiu, căreia i-a fost președinte. A întreprins acțiuni de trezire a

După război, în frămîntarea unirii Ardealului cu Patria-mamă, a luat parte la 1 Decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și, în calitate de episcop al Caransebeșului, a dat binecuvîntarea Bisericii strămoșești pentru Actul Unirii și a făcut parte din delegația care a prezentat acest act la București.

La 31 decembrie 1918 a fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat al bisericii din România Mare. În anul 1919 a fost ales membru onorific al Academiei Române. În anul 1921 se ocupă de reapariția revistei Biserica Ortodoxă Română. În anul 1922 înființează Seminarul pentru orfanii de război de la CîmpulungMuscel, iar în 1923 se ocupă de înființarea Asociației generale a clerului ortodox român. În 1924 a înființat revista „Apostolul“.

La 4 februarie 1925 este ridicat la demnitatea de patriarh, înscăunarea avînd loc la 1 noiembrie. În acest an a fost votat Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române. Miron Cristea a avut inițiativa unificării tuturor românilor ortodocși pe baza principiilor Statutului șagunian, care a dat laicilor un loc și un rol mult mai important decît pînă atunci. S-a ocupat de înființarea Institutului Biblic și a noilor eparhii de la Bălți și Ismail, în Basarabia, și a Episcopiei Armatei. A reînființat vechile centre episcopale de la Tomis (Constanța), Oradea Mare și Cluj. Palatul patriarhal a fost ridicat prin osteneala Patriarhului Miron Cristea.

În localitatea sa natală, Toplița, Miron Cristea a ridicat un schit cu hramul „Sfîntul Ilie”, iar catedrala patriarhală a fost repictată. În anul 1927 a înființat Academia de Muzică Religioasă din București. A extins influența și prestigiul Bisericii noastre peste hotare, prin delegațiile trimise la conferințele interortodoxe de la Constantinopol – 1923 și de la Muntele Athos – 1930, precum și la întrunirile Mișcării Ecumenice.

Miron Cristea a călătorit la Locurile Sfinte în anul 1927, în Anglia în 1936 și în Polonia în anul 1938. A intervenit la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea așa-numitei Schisme bulgare și pentru recunoașterea autocefaliei acesteia și a Bisericii Ortodoxe Albaneze. A ridicat două biserici românești la Ierusalim și la Iordan. În anul 1933 se ocupă de desfășurarea la București a Conferinței regionale a Alianței mondiale pentru

A participat, apoi, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, aflîndu-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni – în faţa cărora a înălțat o rugăciune, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față”, aşa cum se afirma în presa vremii. După citirea proclamației de Unire de la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a ținut o înflăcărată cuvîntare - „Măritei Nații Române” -, în care a afirmat: „Idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și rîsul lumii, dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi… Oricît de tare ar fi zidul Carpaților, care, pînă acum, ne-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații , căci ei sînt și trebuie să rămînă și în viitor inima românismului…”.

A fost apoi şi membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti, în 14 decembrie 1918, alături de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, ei fiind prezenţi la istoricul moment de înmînare către regele Ferdinand a Actului Unirii.

O deosebită cuvîntare a rostit Miron Cristea, cu ocazia primirii în Gara de Nord a delegației românilor transilvăneni, delegație care ducea Declarația de Unire a Transilvaniei cu România: „Cînd am fost ultima dată aici, nici unul din noi, nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pămîntul nostru strămoșesc: Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul, patriei mame, adică scumpei Românii!”.

înfrățirea prin Biserică, fiind ales președinte de onoare. În anul 1934, a înființat Episcopia ortodoxă română în America și Canada, iar în anul 1935 se îngrijește de organizarea la București a Conferinței românoanglicane.

Miron Cristea s-a ocupat de traducerea și tipărirea Bibliei sinodale, în traducerea mitropolitului Nicodim Munteanu al Moldovei și a preoților profesori Gala Galaction (Grigorie Pișculescu) și Vasile Radu, din anul 1936, precum și a unor ediții ale Noului Testament. Se dovedește a fi un om de mare cultură. Miron Cristea colaborează la Telegraful Român din Sibiu, Tribuna din Sibiu, Familia din Oradea, Gazeta Transilvaniei din Brașov, Libertatea din Orăștie, Drapelul din Lugoj, Luceafărul din Budapesta, Țara Noastră din Sibiu, Românul din Arad și Foaia Diocezană din Caransebeș.

Între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, a făcut parte din regență, iar între 10 februarie 1938 și 6 martie 1939 a fost prim-ministru al țării. Aflat la Cannes, în Franța, fiind bolnav, a trecut la cele veșnice în ziua de 6 martie 1939. Trupul său a fost adus în țară și îngropat în Catedrala patriarhală din București.

M IRCEA P ÎRLEA

L ACRIMA T EOCAN I STR ă UAN Prof. dr. I OAN C ORNEANU

La 1 noiembrie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea, devenea cel dintîi Patriarh al României

Polemici « Controverse

România, între destinul divin și propria condamnare

(urmare din pag. 1)

În fine, conducătorii comuniști – Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu ajunși la putere s-au schimbat, devenind modele de patriotism și chiar naționalism luminat într-o perioadă în care nu era ușor să promovezi asemenea atitudine. Cel puțin în cazul lui Ceaușescu, un om cu pregătire modestă, cu un trecut ce l-ar fi putut marca în sens negativ, a devenit cel mai mare susținător al valorilor adevărate ale națiunii, visînd la o Românie care să strălucească între națiuni! Frumoasa deviză a lui Corneliu Zelea Codreanu – ,,Să facem o țară ca soarele sfînt de pe cer!” – era dusă mai departe, pe toate meridianele lumii, de un om, repet, cu o pregătire modestă, fără antecedente de conducător –dar care s-a dovedit genial nu prin ceea ce a spus, ci prin ceea ce a făcut!

Or, cum își poate cineva imagina că e firesc și normal ca un biet ucenic cizmar să uimească mapamondul ca președinte al unei ,,mărețe națiuni” (apud. Jimmy Carter), sau ca o prințesă anglo-rusă să iubească pînă la jertfa de sine România, ori ca un regișor bleguț să încline cumpăna destinului de partea țării?

Cu siguranță, nimic din toate astea nu sînt firești, nu sînt normale – ci țin de ceva suprem, de destinul acestei țări și al acestei națiuni! Sînt convins că nu exagerez deloc cînd spun că o mînă nevăzută, a destinului, a divinului, spuneți-i cum doriți, a fost pusă pe creștetul celor ce au ajuns în fruntea țării, în clipe de răscruce.

Da, românii și-au trădat și își trădează marii oameni, sînt nerecunoscători, dar iată că, ,,miraculos”, ei rezistă. ,,Totuși, unde au fost românii cînd a fost tăiat Viteazul?”, întreba Adrian Păunescu, alt geniu hulit de mulți, căruia nici acum Academia Română, care nu l-a cooptat în rîndurile sale, nu îi publică marea operă, unică prin mesajul patriotic transmis. Deci, unde-au fost românii?

Indiferent de răspunsurile date de unii și alții, mai apărători sau mai acuzatori ai românilor, adevărul este unul singur: Dumnezeu ține cu România, altfel de mult poate că nu am mai fi fost, înconjurați de atîtea imperii și regate, trădați de prieteni și chiar de noi înșine!

Nu se pune problema dacă merită românii această dragoste; nimeni nu poate cerceta sau se poate îndoi de judecata Lui! Cel mai bun martor este chiar „poporul ales”, evreii; poate contrazice vreun evreu Biblia, cînd Cartea Sfîntă însăși arată că nici un neam nu s-a purtat

Două nume ale unor eroi ai luptei pentru România suverană girează studiul realizat de profesorul Eugen Stănescu, fost director la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova: Constantin Cojocaru și Marius Albin Marinescu. Autor al celebrei ,,Constituții a poporului”, economistul Constantin Cojocaru, și la fel de regretatul jurnalist Marius Albin Marinescu, fondatorul publicației ,,Justițiarul”, au avut curajul să publice, în 2017, un studiu realizat de dr. Eugen Stănescu, în care se evaluează ,,dimensiunile jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele cinci secole, începînd cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să plătească tribut Imperiului Otoman” și pînă în zilele noastre.

Menționez că după ce ,,Justițiarul” s-a încumetat să publice studiul, au urmat diverse consecințe – care au contribuit la agravarea stării de sănătate a lui Marius Albin Marinescu, decedat anul trecut. Studiul este vast, dar se poate rezuma în cîteva date clare:

- între 1415 și 1877, deci în 460 de ani, Imperiul Otoman a scos din Muntenia, Moldova şi Transilvania echivalentul a 341 tone de aur;

- între 1678 și 1918, deci în 240 de ani, Imperiul Habsburgic și Austro-ungar a scos din Oltenia, Banat, Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur;

- între 1711 și 1877, deci în 166 de ani, Imperiul Țarist a scos din Principatele Române echivalentul a 46 tone de aur.

Deci, o primă concluzie, cele trei imperii, în perioada 1415-1918, adică în 503 ani, ,,au scos din teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 tone de aur”. Dar, atenție, pentru că urmează prima perioadă a binefacerilor Occidentului: ,,Jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi

mai nerecunoscător față de Cel care i-a scos din necaz și i-a salvat? Nu, desigur! Și, totuși, El îi iubește pe evrei și i-a ales ca poporul Său!

Așa este și cu românii; Cineva, acolo Sus, ne iubește! Altfel, zău dacă pot să mă abțin de la o observație: nu există popor care să își condamne conducătorii și marile figuri ale istoriei așa cum o fac românii! Am mai scris că marile națiuni ale lumii, fie că e vorba de francezi, ruși, nemți, englezi, americani, japonezi, chinezi sau evrei nu își condamnă marile figuri ale istoriei lor așa cum o facem noi, românii! Da, conducători și personalități ai acestor națiuni au fost asasinați, executați sau cel puțin trădați –dar în lumina istoriei ei strălucesc!

Pe cînd la români… aproape toți conducătorii și personalitățile de prim rang ale istoriei sînt condamnate sau cel puțin ponegrite! Ba chiar dacă scrii de anumite figuri ești pasibil de pedeapsă… prin lege! Lege dată în România ,,liberă” și ,,democratică”! Ceaușescu, Ion Antonescu, Zelea Codreanu intră sub incidența legii. În aceste sens mă întreb de ce PNL, partid care, în ciuda meritelor din multe momente ale istoriei, nu suferă consecințe pentru nenorocirile abătute asupra țării după 1938? În fond, datorită corupției și nemerniciilor acestui partid s-au ridicat legionarii, s-a putut instala dictatura regală, apoi cea național-legionară! Mai mult, în ciuda ofertelor de a prelua puterea în perioada războiului, liberalii au refuzat, lăsînd să se întîmple atîtea orori, inclusiv contra evreilor! Ciudat este că, într-o lume care combate antisemitismul și pedepsește orice figură din istorie care s-a manifestat ca atare, este interzis Partidul Comunist Român – care a apărat și promovat evreii! – dar este la putere un partid care a condus România în perioada impunerii atitudinilor antisemite. Și, culmea, liderul de la Iași al PNL este chiar Alexandru Muraru, reprezentant special al Guvernului pentru combaterea antisemitismului! Or, nu l-am auzit pe acest tînăr zelos în a condamna atitudinile antisemite pronunțînd numele vreunui liberal din perioada interbelică! Nici măcar să ceară scuze în numele liberalilor că ,,Partidul Brătienilor”, prin guvernarea coruptă și antinațională din perioada interbelică, a adus radicalismul la putere.

Trec peste toate acestea și menționez ce m-a șocat zilele trecute – știrea că Procurorul General și Ministerul de Interne au primit o sesizare din partea acestui Alexandru Muraru că într-o biserică din Vaslui s-ar fi produs ,,o deșănțată elogiere a unei persoane condamnate

după Marea Unire din 1918”. În perioada care a urmat, pînă în anul 1945, „la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentînd daune de război şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc”, scrie studiul publicat de ,,Justițiarul”. Deci, 12.564 tone de aur în cîteva zeci de ani sub Occident, față de 1.263 sub imperii! Din care numai 46 de huliții ruși! Totalul este uluitor: 13.827. La ora actuală, rezerva BNR este puțin peste 100 de tone. Celebrul ,,tezaur” trimis la Moscova este de 93,4 tone aur. Să continuăm, pentru că urmează a doua invazie occidentală, după 1989! Atenție – regretatul mare economist Constantin Cojocaru propunea, în 2017, o formulă de echivalare: să aplicăm preţul de 35 milioane de euro pe tona de aur la cantitatea de 13.827 tone estimată de istoricul Stănescu: ,,între anii 1415 şi 1945, poporul român a fost jefuit de o avuţie egală cu 484 miliarde de euro, în banii de astăzi”, scria Cojocaru în 2017. Și, ca o curiozitate relevantă, Cojocaru arată că, în conformitate cu datele publicate în Anuarele Statistice ale României, ,,valoarea imobilizărilor corporale, deci a capitalului fix al României, la sfîrşitul anului 1989, era egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi. Asta înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze un capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci secole anterioare”, observă Cojocaru.

Da, asta a însemnat ,,dezastrul comunist adus de ruși” – recuperarea avuției scoasă de Occident din România! Recuperare prin muncă teribilă a românilor – nu prin jaf și combinații așa cum au scos occidentalii banii din România!

Iar jaful cel mai monstruos vine abia acum – după 1989. Este un calcul destul de complex, pe care îl puteți citi în ,,Justițiarul”, noi rezumîndu-ne doar la concluzie:

pentru crime de război”. Așa a numit Alexandru Muraru – repet, reprezentantul special al Guvernului pentru combaterea antisemitismului – slujba de pomenire desfășurată la Biserica Sf. Parascheva din Vaslui pentru sufletul mareșalului Ion Antonescu.

Iată ce a transmis Alexandru Muraru într-un comunicat de presă: ,,Considerăm că întreaga acțiune, desfășurată într-un cadru public, a încălcat flagrant legislația în vigoare, fiind, la prima vedere, o faptă penală. Membri ai clerului, cadre militare în rezervă, istorici au glorificat un criminal de război făcînd apologia unui personaj care a pus la cale, în anii ʼ40, un întreg plan de exterminare a populației evreiești. Atrag atenția că ceea ce s-a întîmplat în lăcașul de cult este o încercare de reabilitare a unui criminal de război, o acțiune ilegală și incalificabilă. În acest sens, am adresat o sesizare către Ministrul de Interne și către Procurorul General, pentru a demara investigațiile ce se impun”. Deci, o slujbă de pomenire făcută în ziua execuției Mareșalului este ,,o încercare de reabilitare a unui criminal de război, o acțiune ilegală și incalificabilă”. Mai mult, Alexandru Muraru știe că Biserica Sfînta Parascheva din municipiul Vaslui este o ctitorie a mareșalului Ion Antonescu, dar consideră că ,,este obligatoriu să abandonăm definitiv paradigma comemorării criminalilor de război sau a legionarilor care au rămas în istorie pentru sîngeroasele masacre și pogromuri și să procedăm, în schimb, la comemorarea victimelor acestora”.

Mă întreb – asta e România? Mă întreb – oare Biserica nu are nimic de spus în fața acuzațiilor acestui politician?

Și revin la ceea ce spunem mai sus – că nu ne comparăm cu marile națiuni. Oare crede cineva că Franța ar da vreodată o lege prin care să fie condamnat cineva care aduce aminte de Napoleon, chiar dacă acesta se face vinovat de moartea a milioane de oameni? Oare crede cineva că Rusia ar da vreodată o lege prin care să fie condamnat cineva care aduce aminte de Stalin, chiar dacă acesta se face vinovat de moartea a milioane de oameni? Sau China, pentru Mao? Japonia, țară învinsă și vinovată de multe în al II-lea război mondial, a refuzat să-l predea pe împăratul Hirohito! În schimb, noi condamnăm tot.

De fapt, asta e paradigma care ne definește: sîntem între destinul frumos pe care divinitatea pare că ni l-a dorit și condamnarea pe care noi am dorit-o cu consecvență… istorică.

,,Cifra de 1.610 miliarde de euro reprezintă valoarea avuţiei scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani”, scrie Constantin Cojocaru, făcînd și echivalentul în aur, aplicînd aceeași cotație de 35 milioane de euro pentru tona de aur. Rezultă că avuţia pe care a scos-o din România ,,Imperiul Transnaţional” în ultimii 27 de ani este de… 46.000 tone aur!

Altfel spus, Constantin Cojocaru face următoarele comparații:

- în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3 ori mai mare decît au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi 1945;

- în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135 ori mai mare decît a scos Imperiul Otoman în 460 de ani;

- în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori mai mare decît a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani;

- în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000 ori mai mare decît a scos Imperiul Țarist pe parcursul a 166 de ani;

- Imperiul Transnaţional ,,a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur, într-un singur an, de 2 ori mai mult decît au scos din teritoriile româneşti Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani”.

Comentariile sînt de prisos. Dar, e de reținut observația profesorului Cojocaru: ,,Din păcate, poporul nu cunoaște nici dimensiunea jafului la care este supus, nici complicatul mecanism prin care este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către presa coruptă şi controlată de către proprietarii capitalului”. Iar soluția, spusă de un om care a fugit din România comunistă, pare… cea aplicată de comuniști: ,,Jaful poate fi oprit prin ROMÂNIZAREA şi DEMOCRATIZAREA capitalului”. D RAGOȘ D UMITRIU

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Lagarde despre Bucureștii din vremea lui Caragea Vodă (2)

În timpul şederii în Bucureşti, Lagarde a avut ocazia să vadă arderea palatului domnesc. lată cum descrie el focul și nenorocirea care s-a abătut asupra domnitorului. ,,La ora cinci dimineaţa, un zgomot îngrozitor m-a făcut să sar din somn. Am crezut că oraşul e jefuit; o lumină extraordinară strălucea în camera mea. Alergai la fereastră şi văzui chiar în faţa mea palatul principelui (domnitorului) Valachiei cu totul în foc. Aşezat pe o colină (Dealul Spirei) îmi reprezenta Vezuviul în furia sa: torentele de flăcări care izbucneau de acolo ameninţau oraşul cu un incendiu general. Bucureștii, clădit aproape în întregime din lemn, se găsea în pericol de a se aprinde în toate colțurile sale. Mă îmbrăcai în grabă şi alergai să văd mai de aproape acest nou prăpăd (Probabil că avea cunoștință şi de altul). Ajutoarele fură grabnice şi bine administrate. Pompierii acoperiţi cu un fel de coif şi cu o îmbrăcăminte romană se urcară pe acoperişurile aprinse, străbătură în apartamentele învîlvorate (cuprinse de flăcări), ca să scape unele mobile, dar cu toate sforţările lor focul se întindea repede. Toţi locuitorii erau în picioare: se vedea ca ziua. Cîteva clipe după aceea veniră să ne spună (desigur, anumiţi boieri sau slujbaşi ce aveau în grijă ospitalitatea acestui distins musafir străin și a tovarăşilor săi – n.a.) că au potolit focul, dar că palatul şi tot ce se afla în el au căzut pradă flăcărilor”.

Ne mai descrie apoi vizita oficială la domnitor pe care a făcut-o împreună cu Ledoux, consulul Franţei, ce cîtva timp părăsise Valahia din cauza anumitor evenimente politice. De data aceasta însă, avusese ocazia să-şi prezinte scrisorile de acreditare. Iată cum ne descrie Lagarde primirea ce li s-a făcut la palatul domnesc: ,,La orele zece dimineaţa, oamenii de serviciu ai Alteţei sale (domnitorului), au adus la consul un echipagiu de paradă cu şase cai, în care acela (consulul) s-a aşezat cu cancelarul consulatului. Pe urmă veneau trăsurile francezilor stabiliți în Bucureşti sau ale indivizilor care se bucurau de protecţia franceză; un detaşament de arnăuţi mergea înaintea cortegiului, care, traversînd străzile principale, înainta spre palatul principelui (domnitorului). Acolo consulul fu primit în tărăboiul oribil al unei muzici turceşti compuse din cincizeci de tobe mari, din tot atîtea ţimbale, din trei cimpoaie şi şase oboe drept completare a acestei

Povestiri din tranzitie ,

simfonii infernale. Precedaţi de ciohodari (slugi domneşti, lachei ai palatului), care purtau livreaua curţii, furăm introduşi în sala tronului, unde un bătrîn venerabil, aşezat sub un baldachin de catifea, brodat cu perle şi aur, înconjurat de atîta pompă cîtă putea să desfăşoare, mi-a dovedit că rolul de suveran pe care îl îndeplineşte numai de două luni nu este nici greu, nici neplăcut de îndeplinit. În faţa lui se afla un scaun pentru consul şi sofale de fiecare parte, pentru noi. D. Ledoux rosti cuvîntarea ocazională în care aminti despre buna înţelegere pe care guvernul francez o doreşte să existe între el şi sublima Poartă, precum şi despre afecţiunea particulară a suveranului său pentru principe (domnitor), afecţiune pe care consulul era fericit că o poate exprima... N-am auzit răspunsul lui Caragea (Vodă) căci mormăia foarte încet, dar porunci cu glas tare să ne servească şerbete și cafea, pe care le luarăm, vorbind despre evenimentele politice actuale, despre ciuma din Constantinopol, despre asprimea iernii; şi cînd nu avu ce să mai vorbească mă prezentă pe mine ca să mai alimenteze întrucîtva conversaţia. Alteţa sa mă onoră cu un surîs suav ca prima picătură de rouă. Şi după cîteva cuvinte fără nici o însemnătate și după răspunsuri asemănătoare întrebărilor, întreg cortegiul diplomatic plecă la principesa domnitoare – ea era înconjurată de fiicele sale şi de cîteva doamne ale curţii sale, foarte drăguţe. Ni se aduseră de către roabe frumoase dulceaţă și parfumuri; pe urmă ne distrară cu sunetele ascuţite ale unei minavete (flaşnetă după care învaţă păsările), pe care alteţa sa ne spuse că nu se poate sătura ascultînd-o. La ultima măsură a minunatei minavete ne luarăm rămas bun şi ajunserăm, nu fără greutate, la porțile palatului, împinşi, loviţi, striviţi de miile de pungaşi îmbrăcați în roşu, alb, verde, bărboşi sau fără barbă, în turban sau cu calpace, care, neavînd altă simbrie la curte decît aceste rare chilipiruri şi darurile de anul nou, se îmbulzeau să primească bacşişul obişnuit, pe care trebuia să-l împrăștie consulul prezentat. Am văzut

Omul care a refuzat toată viața înscrierea în C.A.P.: „Am trăit ani de groază” (1)

După revoluția postdecembristă, odată cu trecerea zilelor, un om pînă atunci foarte lovit de soartă a început treptat să vadă că lumea poate fi și altfel. Mai suportabilă, așa cum simțise el cîndva că este normal să fie. Începu să deschidă ochii mai mari, ca trezit dintrun somn adînc. Simțea că ceva miraculos s-a petrecut, dacă la vîrsta sa destul de înaintată sufletul îi mai era capabil să iasă din starea de buimăceală și să vibreze, fie și numai după un dram de bucurie. Știa că pierduse ceea ce-i fusese drag, dar de un lucru era mîndru în sinea lui: că nu cedase niciodată, că a făcut tot ceea ce a depins de el... Așa, ca scăpat de pe o navă naufragiată, aproape năucit după o lungă derivă, reușind, la capătul puterilor, să ajungă la mal...

L-am cunoscut pe Nicolae Capotă la cîțiva ani după Revoluție. Omul s-a dus, dar faptele sale, despre care nu se putea vorbi pînă în perioada de tranziție, au rămas vii în sufletele multor oameni. Așadar, Nicolae Capotă este eroul acestor rînduri – un om simplu, originar din locurile deluroase ale Istriței județului Buzău. Mai exact, din Pietroasele, o comună mare, binecuvîntată de razele soarelui în tot timpul anului, cu iz arhaic, tradițional, cu oameni dezinvolți, familiarizați cu vechi

castre și terme romane, cu chilii în ascunse brădișuri și meșteșugite scorburi de deal, unde sălășluiau pustnici, conform unor obiceiuri străvechi. La loc de cinste, felurite livezi de pomi, dar, pe ansamblu, regină e vița-de-vie, ce se armonizează în legături ingenioase, prăvălindu-se ca o simfonie de pe crestele dealurilor, trecînd prin curțile oamenilor pînă hăt, departe, în rîpile de la șosea, spre Crucea Manafului, o imensă statuie din piatră cioplită, uitată de timp.

clipa cînd, smucit din toate părţile, consulul era cît pe aci să fie rupt în bucăţi, dacă spre norocul lui patru ciohodari puternici nu l-ar fi dus într-un moment în trăsura sa, de unde a lăsat să plouă mai multe rupii (bețe) pe spatele acestor cerşetori galonaţi”.

Cîtva timp după aceasta, Lagarde a fost invitat la un prînz de banul Brâncoveanu, cel mai bogat boier al Ţării Româneşti de pe acea vreme. Părîndu-i-se destul de interesant felul cum a fost servit, face următoarea descriere: ,,Ieri am luat masa la Brâncoveanu Basarab, unicul descendent al acestui principe nenorocit ucis atît de crud în castelul celor şapte turnuri... Trece drept cel mai bogat boier al Valahiei; bunurile pe care le-a moştenit de la strămoşii săi în proprietăţi teritoriale sînt preţuite cam la patru milioane piaştri. Înainte de a ne aşeza la masă, servitorii în costumele diferitelor națiuni aduseră apă în ligheane de argint aurit. Ne spălarăm mîinile cu săpun de tot felul, pe urmă ne aşezarăm la masă, îndată ce stăpînul ne dete pildă. Nu-ţi trimit lista de bucate (însemnările, după cum am amintit mai sus. sînt făcute sub formă de scrisori) dintre care unele au fost turceşti, altele germane, multe valahe şi ruseşti, dar într-un belşug care dovedea pe cîtă bogăţie, pe atîta lipsă de gust. După obiceiul de aci, fiecare îşi întindea mîna spre farfuria care îi era mai la inimă, decît curată; deci trebuia sau să mă conformez acestui obiceiu sau să mă hotărăsc să rămîn cu stomacul gol. La desert, ca un semn de consideraţie deosebită, boierul îmi trimise sîmburii merelor pe care le mîncase el, apoi ni se servi vinuri din Arhipelag (greceşti), mied de douăzeci de ani, vin de Tokay şi după patru scurte ore de şedinţă gastronomică ne spălarăm din nou mîinile, gura, barba, ne stropirăm cu parfumuri şi trecurăm în salon. Îndată ce ni se servi dulceaţa, cafeaua şi îngheţata, fiicele lui Brâncoveanu cîntară la pian şi la harpă, cîntară în ruseşte şi în greceşte şi dansară pentru a ne da în același timp o idee despre diversele lor talente. Eram ispitit să le spun această vorbă fermecătoare a lui Fontenelle: «Aţi învăţat totul, afară de a plăcea şi tocmai aceasta este ceea ce ştiţi mai bine»”.

Este cazul să facem o rectificare. ,,Fiicele lui Brâncoveanu” n-au fost fiicele lui ci, poate, nepoate sau alte rudenii. Fiindcă ştiut este că banul Grigore Brâncoveanu, despre care este vorba mai sus (căsătorit cu Elisabeta Balş), n-a avut nici băieţi, nici fete. A adoptat mai tîrziu, în 1820, o nepoată, pe Zoe, fiica lui Alexandru Mavrocordat, viitoarea soţie a domnitorului Gheorghe Bibescu.

Sfîrșit

Sursa: GEORGE POTRA, ,,Din Bucureștii de altădată”, 1981

Nicolae Capotă nu e un Ion al Glanetașului, el vine la Movila-Banului cu vreo 12 pogoane de pămînt, pe care le alătură celor ale Ștefanei. Locuiesc în casele părinților soției și, în afară de durerea pricinuită de pierderea socrului, nimic nu părea să le tulbure fericirea anilor tineri. Dar, de prin 1950, viața începe să se complice pentru Nicolae și Fănuța, ea derulîndu-se după un tipic ce nu prea se potrivea cu modul lor de a gîndi, cu structura sufletească... De aici începe o lungă și tristă poveste, pe care Nicolae Capotă, la o vîrstă înaintată – peste 70 ani – a ținut să o aducă la cunoștința publică mai întîi printr-o scrisoare, așternută cu un scris nervos pe mai multe pagini. Apoi prin relatările prin viu grai, pe care le-am consemnat întocmai.

(va urma)

În acest cadru a trăit și s-a format tînărul Nicolae Capotă, ce provenea dintr-o familie de buni gospodari, cu rădăcini adînci în aceste locuri. Aici, pe Istrița, a deprins tainele cultivării viței, ale agriculturii, în general. Simte o atracție deosebită pentru animale, pentru pămînt. Fire dinamică, încearcă o meserie, dar își dă iute seama că aceasta nu e de el. Glasul gliei strămoșești e mai puternic. Înțelege că sensul vieții lui este legat de rostul pămîntului, să-l prețuiască și să-l lucreze așa cum a învățat de la bătrînii săi în tradiția românească. Războiul se sfîrșise și viața, în mod firesc, intră pe făgașul normal. Educat în spiritul bunelor rînduieli, la 26 de ani tînărul Capotă dorește să-și întemeieze o familie. O cunoaște pe Ștefana Rădulescu, fiica unui gospodar de frunte din localitatea învecinată, Movila Banului, cu care se căsătorește. „Așa a fost să fie – zice el acum, ca după un maraton epuizant – să mă mut din comuna mea. Socrii au dorit mult asta, Fănuța fiind singurul lor copil”.

IOAN STOICA

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

M. Sadoveanu, un adept al ,,repetiţiei în variante“

În lumea pestriță a scriitorilor circulă o vorbă subțire. Anume că toate cărțile din cărți se fac. Vorba aceasta are un înțeles mai larg. Întîi de toate, că toți aceia care își propun să scrie ceva de natură științifică e musai să ispășească un canon în bibliotecă și să documenteze la sînge subiectul în discuție. Iar la sfîrșit să etaleze o bibliografie cu lucrările consultate și autorii lor, cu precădere savanți de renume mondial. Cam în maniera în care Fănuș Neagu povestește despre un țăran care se bătuse cu un lup în curtea casei sale, fără pușcă și pistoale, numai cu palmele goale.

În literatura beletristică, lucrurile stau un pic altfel. Căci rezistă criticii și judecății timpului numai acele scrieri care, pe lîngă virtuțile estetice și limbajul în care este drapată fraza, ,,oglindesc realitatea” (ca să recurgem la o locuțiune de sorginte proletcultistă). Aceste exigențe ar trebui să aibă ca rezultat mulțumirea cititorului de a se fi regăsit în universul și în personajele ficționare, la concurență cu aspecte din biografia maestrului. De la acest melanj estetico-filozofic, cititorul așteaptă răspunsuri la toate chestiunile de natură existențialistă, care îl preocupă încă din copilărie. N-ajungem numai să ne naștem, să trăim și să murim. Mai trebuie să facem și altceva, dar nu ne este clar ce anume, și de aceea ne ducem la Dostoievski și la Proust. În acest scop, meșterii noștri, mari sau mai mici, au ucenicit la marii clasici, de unde au deprins tehnica versificației sau, după caz, a zidirii epice.

fie vorba doar de o nevinovată potriveală, sau de un etimon de factură populară?

Și ca să încheiem uvertura la notațiile care urmează, să amintim și de incidentul provocat de jurnalistul Caion, din cercul lui Macedonski, care l-a acuzat pe Caragiale de a fi plagiat drama ,,Năpasta” după un presupus autor maghiar din Brașov, pe nume Kelemen. Cum se știe, Caragiale s-a disculpat într-un proces celebru în epocă, și lucrurile au intrat în normal. Dar atunci de ce maestrul s-a deplasat la Brașov, să verifice dacă acel Kelemen exista cu adevărat?

Mediana acestor drepte paralele o formează scrierile beletristice de inspirație istorică, în care autorul pendulează între personaje și fapte, reale, născocite sau chiar furate de la alții, după cum îl taie capul, urmărind mai mult efectul spectacular, emoțional, cu priză la cititori, căci nimic nu-l obligă să respecte adevărul istoric, altfel, menit să rămînă înmormîntat în cronici și în tratate de pace.

Tot așa stau lucrurile și cu productele articliere, căci, și ele își au originea în alte articole. Precum și cu doctoratele și masteratele din toată lumea. Motive pentru invidioși să-l bage în aceeași oală a plagiatorilor ordinari. Dovadă numeroasele studii consacrate istoriei universale a plagiatului. De la marii clasici ai Antichității și pînă la moderniști, nimeni nu-și poate savura în tihnă gloria literară din cauza cîrcotașilor care îi arată cu degetul – hoților! Sau verii lor mai săraci, compilatorii, cei care se copiază pe ei înșiși, împrospătînd și adptînd la noile orientări și gusturi atistice lucrări mai vechi. Matei Călinescu spunea că 90% dintre doctoratele americane sînt compilate. Și mai e ceva care tot cam prin acele locuri își are originea. Este vorba de modelele după care aleargă îndeobște scriitorii începători, care, pînă își vor croi un drum propriu, caracterizat printr-un stil original, ciupesc și ei de unde pot. Pînă la 20 de ani, Eminescu se îndatorase lui Alecsandri, Heliade, Bolintineanu și Mureșanu. Mai apoi, Samson Bodnărescu și Vlahuță, din Eminescu. Mușatescu și Gh. Brăescu din Caragiale și Arghezi. DD Pătrășcanu din Sadoveanu. Vadim din Păunescu. Păunescu, din același Arghezi. Și exemplele pot continua pînă poimîine. Cum ar fi locuțiunea: ,,À-ton jamais vu une insolence?”, întîlnită și la Caragiale, și la Călinescu, situație care naște nedumeriri, bine, domnule, chiar și Călinescu?... Fiindcă invers nu se putea, în 1912 Călinescu avînd abia 13 ani. Sau poate versul: ,,Omul trist cade pe gînduri și s-apropie de foc”, detectabil și la Alecsandri, și la Eminescu. Să

Recurgînd, încă o dată, la amintirile lui M. Sevastos despre scriitorii din jurul Revistei ,,Viața Românească”, este cazul să analizăm istoria puțin cunoscută a plagiatului de care s-ar fi făcut vinovat M. Sadoveanu, învinuit că ar fi preluat memoriile scriitoarei Constanța Marino-Moscu (1875-1940) și le-ar fi transformat într-un roman personal. Astfel, în nr. 8/1906 al revistei, au apărut primele 3 capitole din romanul ,,Mariana Vidrașcu”, semnat de M. Sadoveanu, cu mențiunea ,,va urma”. Dar, n-a mai fost nici o urmare. Din ce motiv? Parcurgînd capitolele publicate, cititorii au aflat de existența unei fete care n-a avut parte de dragostea mamei naturale, ci numai de bătăi și prigoană. Mai cumsecade se arată conul Filipache, tatăl ei vitreg, care nu ezită să o dea pe fată la școlile înalte din Iași. Luminoase sînt și figurile celor două călugărițe care au crescut-o pe nefericita Mariana, cîțiva ani, la Mînăstirea Văratec, veșnic plină de soare și mireasmă a florilor. Încă din prima parte a romanului, se întrevede talentul descriptiv al lui Sadoveanu, cînd vine vorba de farmecul munților Moldovei, cu mînăstirile cufundate în răcoarea și liniștea pădurilor. Și totuși, de ce n-a mai apărut romanul? Explicația o dă scriitoarea Constanța Marino-Moscu, o neobosită colaboratoare, cu versuri și proză, la ,,Viața Românească”.

Izabela Sadoveanu, cumnata prozatorului, venea deseori pe la Constanța Marino-Moscu, fosta sa elevă de la Școala Centrală din Iași. Poate încîntată de vizită, domnișoara îi citea din jurnalul său cu amintiri din copilărie. Și cum aceste notații i-au captat interesul, doamna profesoară i-a cerut manuscrisul să-l citească, pe îndelete, acasă. Dar cînd, după cîtva timp, eleva i-a cerut manuscrisul, doamna Izabela s-a scuzat că-l împrumutase lui Sadoveanu, să-l citească și el și să se minuneze.

Surprinzător, Sadoveanu i-a plagiat jurnalul, iar dacă proprietara notațiilor i-a cerut socoteală, maestrul a ripostat cum că lucrarea sa, din care, vă amintiți, apăruseră deja cîteva capitole, este o scriere originală, care n-are în comun cu manuscrisul decît o parte a materialului documentar. Pînă la lămurirea lucrurilor, din roman n-a mai apărut nimic. În atare situație, au cerut arbitrajul doct al criticului G. Ibrăileanu, care i-a dat dreptate doamnei. Mai tîrziu, aceasta și-a publicat integral opera în Revista ,,Adevărul literar și artistic” sub titlul: ,,Amintirile Catrinei State”.

Constanța Marino-Moscu începuse redactarea jurnalului în limba franceză pe ,,11 Août 1905”, cu numele: ,,À travers la vie”, dar fără intenția de a-l publica vreodată. ,,Eu socotesc că e mai bine să fac ca și pînă acum, să scriu pentru mine”, mărturisea autoarea într-o scrisoare către Ibrăileanu. Dar implicarea lui Sadoveanu în mersul lucrurilor îi schimbă planurile. Ca modalitate narativă, ea folosește persoana I, specifică memorialisticii, și se referă la viața ei de la Văratec, Pașcani, Iași și Fălticeni, precum și la căsătoria nefericită cu juristul Gheorghe (Gogu) Moscu, pe

care nu-l iubea. Sadoveanu, deși sensibilizat de trăirile personajului, n-a agreat această modalitate artistică și a cîrmit-o spre romanul confesiv, dînd scrierii sale elan și cutenzanță, îmbogățind-o cu descrieri de natură și supunîndu-și personajele la numeroase introspecții psihologice. Dacă, la început, Ibrăileanu înclina să-i dea dreptate păgubitei memoriaste, pe parcurs, scandalul întețindu-se, el vine cu o propunere. Mai ales că în afacere se amestecase și Caion, fostul client al lui Caragiale, împietînd astfel asupra bunului renume al ,,Vieții Românești”. Drept urmare, criticul propune părților să republice romanul sub semnătura amîndurora. Dar, împricinații nu acceptă compromisul. Încai Sadoveanu se și deslușește: ,,O amintesc și o explic. Dintr-un șir de amintiri inteligent scrise, alegînd esențialul și adăogînd propriile mele amintiri despre locuri, oameni și împrejurări, am izbutit să fac o operă interesantă”. Prin urmare, punctul său de vedere era clar: pornind de la un șir de amintiri, nu copiindu-le, el le-a prelucrat, integrîndu-le propriei sale lumi interioare și zămislind astfel o creație originală. Mai mult chiar, a pus mîna pe condei și i-a scris fosei sale prietene, pe un ton superior și cu lux de amănunte, în ce constă diferența dintre un material brut cules din viață și o lucrare literară alcătuită cu tot dichisul și după toate regulile artei, în care scriitorul își propune să creeze o lume dominată de propriile legi și propria logică interioară. Și pentru a fi mai explicit, bate șaua: ,,Amintirile, de pildă, ca titlu document, au importanța lor desăvîrșită. Puse în roman sau în nuvelă, pierd importanța de document. Opera de fantezie trebuie să dea altceva”. Revenind la chestiunea colaborării, ridicată de Ibrăileanu, Sadoveanu nu poate să-și ascundă uimirea auzind pretenția fostei sale amice de ,,a-i face” descrieri de natură și caracterizări de personaje: ,,O colaborare din bucăți nu se poate face. Cum o să comanzi să-ți facă cineva un apus de soare?”. E ca atunci cînd, începător fiind în literatură, te rogi de redacția unei publicații săți pună virgulele, fiindcă tu n-ai avut timp să o faci.

Ajungînd în acest punct, ne putem pune întrebarea: în anul 1906 putea fi bănuit Sadoveanu de păcatul plagiatului? Ținînd cont de vîrstă, poate că da. Însă, dacă ne raportăm la cele 7 cărți deja publicate pînă atunci, un asemenea delict era imposibil. Să nu uităm nici de performanța sa din 1904, cînd publicase 4 cărți deodată - ,,Povestiri”, ,,Șoimii”, ,,Dureri înăbușite” și ,,Crîșma lui Moș Precu” – făcîndu-l pe N. Iorga să numească evenimentul ,,Anul Sadoveanu”. Atunci, care să fie adevărul? După ce tradusese în românește amintirile Constanței Marino-Moscu, ce motiv l-ar fi împins să-și însușească unele elemente din această scriere și să le topească într-o narațiune proprie, ,,Mariana Vidrașcu”? De unde și nedorita dezaprobare publică. Ba chiar să piardă și prietenia lui Ibrăileanu. Este adevărat, n-a fost chiar un proces public, ci mai mult un ,,proces între prieteni”, soldat cu împăcarea părților. Chiar dacă, la început, Constanța Marino-Moscu l-a tratat cu răceală pe mai tînărul său amic, în scurt timp, incidentul s-a închis. După care și alți scriitori ai vremii, precum H. Sanielevici sau I. Chendi și mai tîrziu Perpessicius, au ajuns la dreapta concuzie că, într-adevăr, orice ai zice, cărțile din cărți se fac. Desigur, cu toții se gîndeau că și alte scrieri sadoveniene - ,,Divanul persian”, ,,Creanga de aur”, ,,Soarele în baltă”, sau ,,Cuibul invaziilor”, cu toată marea lor valoare artistică, puteau fi bănuite de plagiat, cînd, de fapt, este voba doar de o expresie abstractă, benignă, pe care și noi am folosit-o în aceste notații, acordîndu-i importanța, plină de înțelegere, dată de maeștrii noștri, infinit mai îndreptățiți să o facă, nemaideranjîndu-se să ia în seamă jena și frica de a nu contraria. Nu Călinescu spunea că una dintre legile scrisului se referă la ,,repetiția în variante”?

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Caragiale „dincolo de limita de humă a trupului“

Scîrbit de umilințele trăite în țară, după ce a intrat în posesia unei moșteniri lăsate de mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului, Ion Luca Caragiale a decis în anul 1904 să părăsească țara și să se stabilească împreună cu familia la Berlin. În primăvara anului 1912, marele dramaturg a făcut o vizită în România, cu scopul de a susține debutul literar al fiului său, Mateiu Caragiale, care a publicat un grupaj de poezii în revista ,,Viața românească” (1 aprilie 1912). Cu acestă ocazie, care a coincis cu jubileul de 60 de ani al scriitorului, au fost organizate numeroase acțiuni de omagiere a lui Caragiale. Marele dramaturg a răspuns astfel la numeroase urări primite din țară și din străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-deboierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzanie”. La doar cîteva săptămîni după reîntoarcerea genialului dramaturg la Berlin, vestea morții neașteptate a acestuia avea să producă o profundă emoție: „S-a stins! S-a stins, într-o clipă nenorocită, cel mai luminos luceafăr al literaturii noastre, cea mai curată glorie a acestui neam fără noroc! Mai ieri-alaltăieri ne întreceam în preamărirea Maestrului sexagenar, şi nu ne venea să credem că acest spirit veşnic scînteietor să fi ajuns la pragul bătrîneţii. Acei ce l-au cetit, ori au avut fericitul prilej de a sta de vorbă cu el, măcar o sară, nu se puteau împăca cu gîndul că vremea nemiloasă poate să îmbătrînească vreodată şi pe un titan de talia lui Caragiale. (...) Am rămas săraci pe urma lui - şi golul lui nu se va umplea în curînd. Am rămas săraci şi zăpăciţi în faţa loviturii năprasnice ce ne-a izbit. Și, dincolo de limita de humă a trupului, dincolo de hotarele acestui glob de noroi, sufletul acestui uriaş al literaturii noastre, îşi întinde pentru întîia oară aripile de vultur, şi se ridică falnic şi fericit, în slavă, la tronul Ziditorului, în care credea, să dea seamă, ce a făcut cu talentul ce i s-a încredinţat în lumea asta. Sboară tot mai lin, tot mai sus, dincolo de hotarul realităţii; în regiuni la care se avîntase şi în viaţă, în clipele fericite ale creaţiunei. Şi noi privim pe urma acestui sbor îndrăsneţ, abia îl mai putem urmări; îl pierdem... şi simţim că ochii ni se umplu de lacrimi” (Alexandru Ciura în revista ,,Cosînzeana”, numărul din 30 iunie 1912).

Rămășițele pămîntești ale lui Ion Luca Caragiale au fost depuse provizoriu în cavoul familiei din cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof, în prezența familiei și a prietenilor apropiați (printre ei Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță). Conform înțelegerii cu legația României: „Înmormîntarea astăzi. Scumpul defunct pus provizoriu pînă la Noemvre în cavou la Berlin. Vlahuţă”

(cf. ziarului ,,Românul”, numărul din 16/29 iunie 1912). Cinci luni mai tîrziu, în 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămășițele pămîntești ale marelui dramaturg a ajuns la București. Se pare însă că în drumul către țară a avut parte de o serie de încurcături, desprinse parcă dintr-o piesă scrisă de Caragiale – cel puțin așa reiese dintr-o relatare consemnată cu umor (cum altfel?) de Alexandru Ciura în articolul ,,Un vagon rătăcit”, publicat în revista ,,Cosînzeana”, numărul din 15 decembrie 1912: ,,Un vagon mortuar a pornit din ţara nemţească, pentru un drum lung şi încurcat, pînă departe într-o ţărişoară obscură, la răsăritul Europei... Cum drumul era lung şi întortochiat şi cum mortul nu putea să dea esplicaţiile de lipsă, de cîte ori trebuia să se schimbe direcţia, vagonul s-a rătăcit prin diferite staţii din Austria, şi după un vagabondaj de două săptămîni ajunge, în sfîrşit, la ţintă: Bucureşti, Gara de Nord. Aici, altă pacoste. Vagonul sosise, ce e drept, dar fractele, cu cari trebuia însoţit, nu erau nicăieri şi mortul, bietul nu putea să dea nici de data asta lămuririle de lipsă... Şi aici e jalnica tragedie a vagonului rătăcit. O rătăcire e totdeauna tragică chiar şi pentru persoane, dar ele pot totuşi să ceară esplicaţii şi uşor ajung iarăşi la calea cea adevărată. Ce poate spune însă un biet vagon rătăcit, ales un vagon sigilat, un vagon mortuar, de care oamenii se feresc cu oroare, de îndată ce zăresc crucea neagră deasupra încuietoarei? Nimic. (…) În vremea asta, şeful de la Gara de Nord înjura la subalternii, cari nu-i puteau da lămuriri privitoare la un vagon mortuar ce sosise, cu o întîrziere de două săptămîni, din Germania. Vagonul era aci, dar fractele nu erau nicăieri. «Cine dracu o fi?». Şi şeful privea cu năcaz la vagonul ce aştepta pe nişte şine laterale; aştepta modest şi umilit, ca un copil sărac. S-au pornit depeşile către Predeal şi răspunsul a sosit în curînd: «Vagon mortuar, ilustrul Caragiale...» (Taman ca în piesa maestrului, în stil telegrafic!). Şi deodată s-a răscolit o furtună; ţăcăneau aparatele telegrafice, zbîrnăiau soneriile telefoanelor, redactorii alergau speriaţi la zeţari: «Opriţi maşina, au sosit osămintele lui Caragiale». Băeţii cu jurnalele, în ediţii separate, umplu străzile şi cafenelele; publicul tresare ca zguduit de un curent electric; gesturi largi taie fumul cafenelelor: «Să-i facem funerarii naţionale, să vorbească Tache Ionescu, Delavrancea, Maiorescu, Iorga... îl ducem la biserica Sf. Gheorghe... se acordă o reducere de 50 la sută pe căile ferate, ca să poată asista ţara întreagă la funerariile acestui uriaş al gîndirii româneşti... Să ne achităm datoria de onoare»”. Ceremoniile funerare au fost organizate în 22 noiembrie 1912. Cortegiul funerar, format la biserica Sfîntul Gheorghe a făcut un ocol prin fața Teatrului Național (atunci pe Calea Victoriei) și a continuat pînă la

Dosare secrete ale Istoriei (119)

Misterul Kennedy (31)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Au existat scriitori care au crezut că sînt în măsură să susţină că Oswald, în toată povestea asta, a fost acuzat pe nedrept. Aşa sînt, de pildă, printre cei mai importanţi, Léo Sauvage în Franţa şi Mark Lane în America. Léo Sauvage a rezumat într-un mod remarcabil diferitele puncte ale acestei probleme.

1. Oswald poseda o carabină italienească MannlicherCarcano de calibrul 6,5. Nu e sigur însă că asasinatul a fost comis într-adevăr cu această armă. Este de remarcat că poliţia a declarat mai întîi că arma descoperită la depozit era un Mauser.

2. E puţin probabil ca Oswald să-şi fi putut aduce puşca demontată la depozit în pachetul descris de martori. De altfel dimensiunile pachetului au fost diferit descrise de diverşi martori. Este puţin probabil ca Oswald să-şi fi putut asambla puşca cu toată atenţia necesară, în timp util, în vederea atentatului.

3. Nimic nu ne îngăduie să afirmăm că Oswald se găsea la fereastra de la care fuseseră trase focurile de armă; nu putem acorda nici o încredere martorilor oculari. Printre altele, faptul că Brennan are vederea slabă a fost dovedit cu ocazia reconstituirii atentatului. Or, mărturia lui Brennan stă la baza întregii acuzaţii.

4. Identificările făcute de martorii oculari care-l desemnează pe Oswald drept ucigaşul agentului Tippit nu au nici un fel de valoare doveditoare. Nimic nu permite să se afirme că ucigaşul agentului Tippit, oricare ar fi el, a fost şi asasinul preşedintelui Kennedy.

5. Faptul că la cinematograful ,,Texas” s-a zbătut ca să scape nu dovedeşte în nici un fel că Oswald ar fi fost asasinul de la depozit.

6. Faptul că Oswald a „minţit în faţa poliţiei în mod repetat şi flagrant” nu înseamnă mare lucru.

7. Nu există nici o dovadă serioasă care să ne facă să afirmăm că Oswald ar fi încercat să-1 omoare pe generalul Walker în aprilie 1963. Oricum, dacă ar fi avut vreun motiv să-l omoare pe generalul Walker –pe care probabil că-l ura datorită vederilor sale de extremă dreaptă –, în schimb nu avea nici unul în cazul

Statuia lui I.L.Caragiale din fața Teatrului Național, București

la cimitirul Șerban Vodă din București. Printre miile de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate se regăseau și mari scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvîntarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: ,,Caragiale a fost cel mai mare român din cîți au ținut un condei în mînă și o torță aprinsă în cealaltă mînă. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată”. Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămîne asupra tuturor generațiilor”.

Astăzi, după mai bine de un secol, statuia lui Ion Luca Caragiale privește ușor amuzată lumea românească, din fața noului Teatru Național din București, însoțit fiind de celebrele sale personaje care compun grupul statuar Căruța cu paiațe. Iar în mulțimea care se perindă prin fața maestrului, sigur se află și vreun Conu’ Leonida, care se plimbă agale ,,sub povara anilor ce-l îmbrîncesc”, sau un Jupîn Dumitrache însoțit de o Coană Veta contemporană nouă, care se plimbă agale, ,,cu gravitatea părului lor cărunt şi a meritelor lor patriotice”. Locul nu e ocolit nici de omologi ai celebrilor Nae Cațavencu sau Rică Venturiano, azi deputați sau directori de ziare. Nu lipsește, desigur, nici ,,cetăţeanul turmentat – vecinic acelaşi – care privește impasibil, preocupat de alegerile în curgere, cu ochii injectaţi de alcohol...” (adaptare a unui text semnat Alexandru Ciura).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

preşedintelui, care pleda pentru coexistenţă paşnică şi pentru o apropiere de Uniunea Sovietică.

8. „Confirmînd, în fapt, concluziile care se puteau trage din studierea dosarului său alcătuit pe vremea cînd era încadrat în Corpul de infanterie marină, imposibilitatea în care se afla de a face vreun antrenament, ca şi mărturiile unor experţi internaţionali cu privire la posibilităţile tehnice ale armei în chestiune, Comisia Warren a dovedit definitiv, cu ocazia reconstituirilor pe care le-a făcut, că Lee Oswald nu poseda nici îndemînarea personală, nici mijloacele materiale necesare pentru comiterea atentatului din Elm Street”.

Cît despre teza lui Mark Lane, ea este sprijinită de o anchetă făcută cu tenacitate şi cu numeroase resurse. Mark Lane, avocatul mamei lui Oswald, a procedat pe socoteala lui la contra-interogatoriul a mii de persoane. El a avut ocazia să descopere un anumit număr de fapte importante care scăpaseră anchetei întreprinse de poliţie şi de Comisia Warren; a demonstrat, în mod categoric, gravele lipsuri ale Comisiei Warren. El a subliniat numeroasele contraziceri existente în declaraţiile martorilor, ca să ajungă, în cele din urmă, la aceleaşi concluzii ca şi Léo Sauvage.

(va urma)

ALAIN DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –

Oîntrebare inutilă şi periculoasă (8)

– Radiografia unei trădări –

După o incursiune jurnalistică în viața și activitatea unui personaj definit ca mîna dreaptă a lui Ceaușescu în ce privește complicata activitate de spionaj în afara Țării, personaj pe care Președintele României îl chema și după miezul nopții pentru a-i cere sfatul în rezolvarea unor cazuri dificile, ofițer (apoi general) de Securitate, devotat timp de 27 de ani regimului de la București, ca apoi să fugă din România, măcinat de ,,remușcări”, și să ceară azil politic la ,,șefii” lui din SUA – desigur, este vorba despre generalul Mihai Pacepa – iată, am ajuns la ultimul episod.

Dorind să plec de la început pe căi nebătătorite, evitînd șabloanele anterioare ale analizei acestui caz, în viziunea internă și externă a unor autori care s-au aplecat asupra prezentării cazului în speță, am abordat metoda comparativă, punînd în cele două talere datele esențiale care definesc cele două variante – substantivele EROU-TRĂDĂTOR, despărțite de conjuncția ,,sau”. Înainte de a-mi formula opinia și partea baricadei pe care să mă poziționez, am acumulat toate datele posibile, din punct de vedere al unei documentări cît mai complete, am apelat și la înșelătoarea sintagmă ,,circumstanțe atenuante”, trecînd ghemul de date prin filtrul credibilității, căreia i-am aplicat coeficientul de siguranță, care poate fi enunțat pragmatic astfel: Ce-l mîna pe el în luptă?

Numai după ce aceste concentrări de date, note, întîmplări, evenimente (prietenoase cazului cercetat sau ostile) au fost analizate, sub diferite procedee: direct, încrucișat, în postura de relație de interdependență etc., s-a decantat concluzia finală – TRĂDĂTOR! În raport cu relevanța datelor credibile analizate, cu epoca în care Mihai Pacepa a îndeplinit funcțiile de prim-adjunct al Direcției de Informații Externe și secretar de stat în Ministerul de Interne – Consiliul Securității Statului, simultan cu cea de consilier al lui Ceaușescu pentru dezvoltare și securitate tehnologică, cu condițiile optime în care trăia, acumulînd o avere demnă de invidiat, ,,evadarea din lagărul comunist” (benevolă) este un basm de spus la proști, iar lacrimile lui de crocodil îl incriminează și mai dur, aducînd în față minciuna în care a încercat să ne atragă și pe noi:

,,Regret enorm cei 27 de ani în care am fost ofițer al Securității. Activitatea pe care am desfășurat-o în conducerea ei a fost o imensă eroare”.

Tocmai din aceste motive (și multe altele desprinse din cele 7 episoade anterioare), personal, chiar dacă aș fi fost în postura de rudă de gradul 1 cu generalul Mihai Pacepa, cunoscînd toate datele problematicii, tot eticheta de TRĂDĂTOR i-aș fi aplicat-o! Nu poți călca pe conștiință cu bocancii imoralității doar de dragul de a-ți ,,apăra” un apropiat!

Cerșetori la porțile dreptății

După ce recursul în anulare, prin acceptarea lui și prin sentința nouă, care casează sentința din 1978, a dat apă la moară trupei de susținere a generalului fugar, a început asaltul asupra unor instituții ale Statului, pentru a pune în practică acea decizie. Vîrful de lance în România l-au constutuit, în mass-media, Sorin Roșca Stănescu (director pe atunci al ziarului ,,Ziua”) și Lucia Hossu Longin (jurnalistă la Televiziunea Română) alături de avocatul Cătălin Dancu, iar în afară Cornel Dumitrescu (directorul ziarului în limba română ,,Lumea liberă”, ce apărea la New York).

rezolva favorabil problema gradului militar (vă depun alăturat toate adresele oficiale primite în acest sens). În final, prin adresa sa, Ministerul Apărării Naționale ne precizează că redarea gradului de general se face prin decret al președintelui României. Față de această situație, vă solicit respectuos ca în baza prerogativelor legale ce le aveți, să sprijiniți eforturile noastre legate de îndeplinirea Hotărîrii CSJ”.

După cum se poate constata, jocurile politice în jurul generalului Ion Mihai Pacepa nu s-au oprit nici după mai bine de un deceniu de la fuga acestuia în America.

Pe linie avocățească s-a luptat avocatul Cătălin Dancu, un om foarte determinat și activ, utilizînd căi variate pentru a-și atinge scopul, adică pentru a forța ducerea la îndeplinire a Deciziei nr. 41 în dosarul nr. 23/1999 prin care a fost admis Recursul în anulare formulat de Procurorul General al României în favoarea generalului Mihai Pacepa ce fusese condamnat la moarte de regimul Ceaușescu. Avînd în mînă documentele de casare a sentinței 52/17 august 1978 a Tribunalului Suprem, Secția Militară, Cătălin Dancu a început asaltul asupra instituțiilor Statului Român, cele abilitate, în vederea aducerii la îndeplinire a părții din noua Decizie care se referă la averea lui Pacepa și la restituirea gradului militar, și, pe cale de consecință, a fixării unei pensii militare. Probleme punctuale, dar greu de realizat în contextul degringoladei politice în care se afla România în primul deceniu postdecembrist!

Nemulțumit de faptul că demersul său rămăsese, deocamdată, fără efect, cu toate că bătuse la toate porțile care ar fi putut (după știința avocatului) să rezolve problema în cauză, Cătălin Dancu, la 8 ianuarie 2001, adresează o scrisoare președintelui României, Ion Iliescu. Pentru că pedeapsa cu moartea nu-l interesa pe Dancu, aceasta rămînînd doar pe hîrtie, avocatul generalului Pacepa se zbătea asiduu, revendicînd celelalte două componente ale Deciziei: averea și gradul militar (și, subsidiar, pensia de general). Pentru edificare, redau un fragment din partea de început a acestui document: ,,De peste un an de zile, fiecare autoritate militară care a fost sesizată cu cererea mea pentru restituirea gradului de general-locotenent al clientului meu și pe cale de consecință, pentru acordarea drepturilor de pensie, a evitat să răspundă tranșant, conform legii, solicitărilor noastre”. În continuare, acesta enumeră instituțiile ce au rămas mute la solicitarea de mai sus, ajungînd, în final la ,,însărcinarea” președintelui de la Cotroceni cu executarea Deciziei CSJ: ,,În acest sens, Serviciul de Informații Externe, Comandamentul Militar Teritorial București, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și-au declinat orice calitate în a

Primit cu onoruri artificiale, ajutat să-și schimbe fizionomia și ascuns bine pentru a fi apărat, generalul Pacepa devenise o adevărată mină de aur în privința divulgării celor mai bine păstrate secrete ale spionajului românesc și ale Pactului de la Varșovia, a denigrării Țării în care trăise 50 de ani. Pentru americani generalul Pacepa devenise un mit. ,,Pentru Guvernul SUA, generalul Pacepa este cel mai înalt oficial din comunitatea sovietică de informații care a trecut de partea Statelor Unite”, se recunoaștea peste ocean, ca o mare biruință a Seviciilor americane și occidentale asupra celor similare din țările ,,lagărului socialist”. Dar, cum toate acestea nu erau pe deplin recompensate, forțe diferite (mass-media, politice, diplomatice etc.) au cooperat în vederea punerii în execuție a Deciziei de reabilitare a lui Pacepa. S-a ajuns pînă acolo încît, dirijat de la Washington, avocatul Cătălin Dancu a încropit un mic șantaj la Ion Iliescu, momindu-l cu puterea de influență a generalului Pacepa asupra Casei Albe. Iată paragraful în cauză: ,,Vă asigur că sprijinul dumneavoastră pozitiv în soluționarea acestui caz va avea cu siguranță ecouri de apreciat la Washington în cadrul administrației americane Bush. Ca o confidență pe care îmi permit să o fac și care sînt sigur că va păstra acest caracter, generalul Ion Mihai Pacepa este un apropiat prieten și colaborator al actualului vicepreședinte al SUA, dl. Dick Cheney”.

Președintele Ion Iliescu nu că s-ar fi omorît să-l pună în drepturi pe fugar, dar, conform prerogativelor sale, a trimis documentația organelor abilitate, zîmbind mulțumit că și-a făcut datoria (oare ce datorie avea un șef de stat față de un fugar, dezertor și trădător?). Presa de peste ocean a reacționat furibund, simțindu-se datoare gestului de trădare făcut de Pacepa. Pentru a încheia acest capitol, să amintim deranjul stăpînilor săi din America la indiferența autorităților de la București față de rezolvarea intervenției avocatului Cătălin Dancu. Cităm din același Arnaud de Borchgrave, editorialist la United Press International: ,,Curtea Supremă de Justiție din România a decis în 1999 reabilitarea celui mai înalt în rang ofițer de Informații care a defectat din Est în Vest în timpul Războiului Rece. Gradul de general și proprietățile sale confiscate trebuiau să-i fie restituite. Însă Guvernul nu doar că a continuat să ignore decizia, dar și-a și instruit ambasadorul din Statele Unite să declare că generalul Ion Mihai Pacepa, care încă trăiește sub acoperire în Statele Unite, ar putea veni acasă ca un om «liber». În mod clar un neadevăr orwellian. Nu doar că președintele român Ion Iliescu ignoră Curtea Supremă de Justiție, dar a mai și adăugat o insultă cînd a declarat sarcastic «doar Ceaușescu poate să-i dea gradul înapoi lui Pacepa»”. Pentru respectarea adevărului, iată precizarea președintelui Ion Iliescu: ,,Din punct de vedere juridic s-a produs acest lucru de către instanțele abilitate, dar reabilitarea în sensul reluării gradului de general este puțin cam stranie. A părăsit structurile care i-au acordat gradul de general, le-a și denunțat. Păi, cine să-l reabiliteze în grad? Ar trebui Ceaușescu să o facă, că el i-a dat gradul de general”.

Apropo de pretențiile lui Pacepa, iată și o poziție a lui Horia Roman Patapievici, care numai de sentimente pro Iliescu nu poate fi acuzat: ,,Să vedem azi în el un fel de erou, pentru că a defectat în 1978, mi se pare absurd. Reabilitarea celui care a fost condamnat la moarte de regimul Ceaușescu nu are nici o legătură cu activitățile sale de poliție politică din trecut. Un general de Securitate care revendică o avere de 3 milioane de dolari este nerușinat”.

Cartea răzbunării

Ajuns în SUA cu familia întregită, după ce i s-a fabricat o identitate falsă și i s-au făcut operații estetice pentru a nu putea fi recunoscut, Mihai Pacepa a avut timp pentru a medita. Dincolo de inedita conjunctură în care își desfășoară acum viața, într-un mediu care l-a asimilat din interes securist, după ce a aflat de condamnarea venită de la București, tocmai de la ,,tătucul” Ceaușescu: degradare, confiscarea averii, dar, mai ales, ,,împușcarea” de două ori, fostul consilier al președintelui României pe probleme de securitate și-a făcut un plan de răzbunare. Nu putea rămîne indiferent la condamnarea din Țară, trebuia să plătească și el cu ceva ,,obrăznicia” lui Ceaușescu de a-l condamna la moarte chiar de două ori, de parcă ar fi avut două vieți!

Ceaușescu (care se încăpățîna să nu înțeleagă vîntul schimbării – sau să nu-l accepte), ,,Orizonturi Roșii” a devenit interesantă pentru o parte dintre cititori, mai ales la cei care au privit și interpretat volumul ca pe un amalgam de povești dirijate spre palierul facil al cancanului. Impactul acestei scrieri asupra cititorului trebuie apreciat pe două direcții: internă și externă. După cum s-au pronunțat specialiștii, ținta principală a cărții ,,Orizonturi Roșii” a fost România, în speță cititorii români, pentru a le inocula în conștiință răul pe care președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu mai-marii zilei din PCR, îl reprezentau pentru populația României, care, întradevăr, traversa partea curbei de viață cu multe neajunsuri materiale. Pe plan extern s-a urmărit ștergerea mitului Președintelui Ceaușescu de om politic din cadrul țărilor socialiste, apreciat și stimat de conducătorii unora din cele mai mari state din lume, ridicînd la rang de credibilitate o eterogenă însăilare de informații veridice, urmate, din păcate, de prea multe date cu totul fanteziste (pe românește – mincinoase).

avocatul Pamfil Ripoșanu, fostul consul al României la Washington, pînă în 1946, i le redactează într-un limbaj literar. Din păcate, completează Mihai Pelin, memoriile în discuție, sub titlul «Orizonturi roșii», au apărut într-o redactare mizerabilă din toate punctele de vedere, care merită orice alt calificativ decît cel utilizat de Cornel Dumitrescu”.

Paul Goma plasa ,,Orizonturi Roșii” în categoria de ,,fabulații aiuritoare” (nota bene: Paul Goma – un adevărat disident al regimului Ceaușescu!), iar unul dintre cei mai reputați istorici români contemporani, Ioan Scurtu, reliefînd argumente istorice solide, scria despre Mihai Pacepa că nu este altceva decît ,,un falsificator al istoriei”. Referitor la valul de propagandă ieftină și la vîlva produsă de ,,Orizonturi Roșii”, regretatul Mihai Pelin descrie cel mai plastic minciuna din jurul acestei tipărituri: ,,În general, literatura lui Ion Pacepa, ca și literatura pro-Pacepa a fanilor din țară, este marcată de un anticomunism trivial și de o înțelegere troglodită a circumstanțelor instalării și consolidării regimului comunist din România postbelică” (,,Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică”, Editura ,,Elion”, București, 2003).

Așa a fost clocită, timp de 9 ani de la implementarea lui Pacepa pe pămînt american, cartea ,,Orizonturi Roșii” (în original ,,Red Horizons: The 2nd Book. The True Story of Nicolae end Elena Ceaușescu’s Crimes, Lifestyle and Corruption”). Dospirea timp îndelungat a acestei scrieri s-a datorat, conform unora dintre analiștii politici care s-au aplecat asupra acestui subiect, tacticii guvernului de la Washington în privința lui Ceaușescu: nu doreau să-l supere și mai tare cu reevaluarea cazului Pacepa, considerînd că aveau nevoie de Președintele României în politica de destabilizare din Est. Cînd, însă, și-au dat seama că nu prea mai au ce scoate de pe urma ,,radicalizării” lui Ceaușescu, au schimbat foaia, dînd gaură butoiului cu otrăvuri pacepiste.

În noiembrie 1987, cînd Mihai Pacepa publica ,,Orizonturi Roșii”, primul exemplar ajunge la președintele Ronald Regan, într-o ceremonie sui-generis, de parcă ar fi fost vorba despre unicul exemplar al unei Biblii inedite, descoperite recent. Pentru președintele Regan chiar a fost ca o Biblie, după unele surse, acesta ar fi declarat, la primirea cărții, numind-o: ,,Biblia mea pentru lupta cu dictatorii comuniști”. În scurt timp, cu concursul CIA, ,,Orizonturi Roșii” a fost editată în peste 20 de țări, ajungînd pînă în Japonia. Desigur, odată cu răspîndirea cărții pe meridianele și paralelele globului pămîntesc, a explodat și propaganda de valorificare a oportunității memoriilor generalului Pacepa, cititorii avînd prilejul să se întîlnească pentru prima dată cu o descriere a clanului Ceaușescu prezentată de cel mai de încredere om al camarilei, acest element constituind și garanția credibilității tuturor exagerărilor din carte.

Ca și asupra vieții și activității generalului Pacepa, și despre veridicitatea datelor publicate în acest volum, părerile sînt pro și contra. Personal, am citit cartea de pe poziția unui om care nu știe mai nimic despre perioada cuprinsă în aceste memorii. A fost doar o încercare. De ce? Fiindcă această carte este un manifest propagandistic, menit să răstoarne tot completul de date și evenimente legate de viața și activitatea lui Nicolae Ceaușescu, în fruntea României și a PCR, împreună cu o suită consistentă din conducerea de la acea dată, toate montate sub corolarul securității ceaușiste – oaia neagră a democrației. Apărută într-o perioadă în care Perestroika lui Gorbaciov tăia vad prin țările Tratatului de la Varșovia, izolîndu-l tot mai mult de Nicolae

Pentru românii din Țară, începînd cu data de 1 ianuarie 1988, postul de radio ,,Europa Liberă” (care aștepta de mult o asemenea plăcintă propagandistică) a transmis, în serial, mai multe capitole din ,,Orizonturi Roșii”. În același an, atît pentru românii din diaspora, cît și pentru cei de acasă, la New York, sub egida Editurii ,,Universul” (numele unui săptămînal tipărit în emigrație de fostul realizator de emisiuni de la TVR Aristide Buhoiu) este editată în limba română cartea de memorii ,,Orizonturi Roșii”. Aproape de noi, la Budapesta, în decembrie 1989, se trage un tiraj de 50.000 de exemplare din ,,Orizonturi Roșii” în limbile română și maghiară, și imediat sînt semnalate încercări de introducere clandestină în România. Propaganda antiromânească nu cunoștea frontiere.

Întrucît nu voi face analiză pe text – cartea e scrisă (tradusă) într-un limbaj majoritar trivial, lăsînd impresia confecționării unui roman cu tentă pornografică – chiar și părțile care se referă la unele probleme serioase o fac în termeni literari de uz școlăresc. Ce apare dubios în arhitectura volumului este folosirea consistentă a metodei dialogului, probabil spre a conferi credibilitate în masa viitorilor cititori. Citind cu atenție textul și constatînd locul de introducere a dialogului, mi-am dat seama de efectul urmărit de Pacepa – acela de a naturaliza discuția personajelor, punînd în gura lor fel de fel de expresii și sintagme care să demoleze și mai mult soclul pe care ajunsese, în special, familia Ceaușescu (Nicolae, Elena, Nicu). Deși trivialitățile nu pot fi reproduse, atît pentru mizeria lexicală, cît și pentru minima credibilitate a acestor scene, ele fac parte din acest arsenal scabros al autorului, care și-a transformat amintirile într-o poliță de plătit familiei prezidențiale a României. Orgii indescriptibile, cu șampanie turnată pe capul unor membri marcanți ai Guvernului, cu alte scene incredibil de imaginat ne sînt descrise ca un stil de viață al familiei Ceaușescu. După ce reții acele secvențe (capitole) din carte, care au în centrul lor o problematică a unor evenimente cu o bază minimă de credibilitate, cu ce mai rămîi? Cu un fel de rumeguș literar, bombastic, numit ,,memorii”, cînd, în realitate, este un fake-news de proporții...

Deși, după părerea mea, nu mai contează cine a scris ,,Orizonturi Roșii”, cu adevărat, odată ce efectul publicării ei nu mai prezintă nici o valoare pentru noi, trebuie să ne amintim de multele semnale din presă care îl asociază pe Pamfil Ripoșanu cu scrierea acestor memorii. Cel care a insistat pe această dezvăluire a fost scriitorul și publicistul Mihai Pelin, un neobosit căutător în documente de arhivă. Descoperirea a făcut-o transfugul Cornel Dumitrescu, nota apărută în arhivele Securității sunînd astfel: ,,Trădătorul Pacepa își scrie memoriile, iar

Viața și activitatea fostului general Mihai Pacepa au fost marcate de varii manifestări, hotărîri și atitudini care au înrîurit (în majoritatea cazurilor, în rău) destinele a zeci și sute de români angajați în sfera Serviciilor și a politicii la nivel înalt. Enumerînd doar cîteva repere din acest drum pe parcursul celor 27 de ani cît a fost pe cai mari în România, cu concluzia de personaj malefic, predestinat trădării, am spus aproape totul despre Mihai Pacepa: în perioada 1956-1964 a îndeplinit diverse

misiuni informative în străinătate, între care și aceea de șef al rezidenței de spionaj de la Frankfurt pe Main, ale cărei fonduri le-a delapidat în interes personal, dînd foc, apoi, documentelor din gestiune; din 1966 pînă în 1972 a îndeplinit funcția de adjunct al șefului DIE, iar din 1972 pînă în 1978, pe lîngă această funcție a cumulat-o și pe cea de secretar general în Ministerul de Interne –Consiliul Securității Statului, pe lîngă acestea două a mai fost numit și consilierul lui Ceaușescu pentru securitate și dezvoltare tehnologică; în aceste funcții de prim rang a introdus în Serviciul de Spionaj românesc un climat de profundă corupție, iar pe plan extern a fost pionul principal al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu; a aprobat și uneori a participat direct la lichidarea fizică a unor persoane ,,cu probleme”, cetățeni români sau străini; în iulie 1978, strîns cu ușa de mai multe anchete privind afacerile oneroase în care se implicase de-a lungul anilor, a dezertat în timpul unei misiuni oficiale (recunoscute chiar de el) în Germania de Vest. Recuperat de centrala CIA din Frankfurt pe Main, s-a stabilit în SUA, de unde a împroșcat cu venin România.

Pentru România adevărată Mihai Pacepa a murit cu mult înainte de a muri cu adevărat. Din iulie 1978. Acum, după adevărata lui moarte, dacă ,,ucenicii” săi nu zgîndăreau cenușa trecutului, bătîndu-se în piept cu ,,eroul” Pacepa, acest serial n-ar fi fost scris niciodată. România de azi are de rezolvat probleme mult mai acute decît ,,cazul Pacepa”. Și așa nu mai e printre noi. Lăsați-l să-și doarmă somnul de veci acolo unde-o fi, pe pămînt american. Oricum, pămîntul Patriei l-ar fi respins. Amin! Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Ion Mihai Pacepa este înmormîntat în cimitirul Arlington, din Washington D.C.

80 de ani de la Operaþiunea Barbarossa

Operațiunea Barbarossa a fost numele de cod secret folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operațiunea militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al II-lea război mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei pînă la Arhanghelsk în nord și Astrahan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrîngerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de-al Treilea Reich condus de Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de-al II-lea război mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atît pentru germani, cît și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfîntului Imperiu Roman.

Directiva 18 a Înaltului Comandament al Wehrmacht nr. 21 privind planul Barbarossa a fost emisă la 18 decembrie 1940. Cîteva luni mai tîrziu, la 3 februarie 1941, Hitler a aprobat o directivă privind începutul desfășurării strategice a trupelor pentru a pune în aplicare acest plan. Rezultatul a fost concentrarea la granițele vestice ale Uniunii Sovietice – de la Oceanul Arctic la Marea Neagră – a unei grupări fără precedent în istoria războaielor: trei grupuri de armate germane („Nord”, „Centru”, „Sud”) , o armată germană separată („Norvegia”), o armată finlandeză, două armate române și un grup de corpuri maghiare.

În perioada iulie - octombrie 1940, peste 30 de divizii au fost transferate din Vest și din Germania Centrală pe teritoriul Poloniei și Prusiei de Est pentru a pregăti teatrul estic al operațiunilor militare. În primăvara anului viitor, trenurile cu echipament militar și militari se întindeau pînă la granița de est a Reichului într-o centură continuă. Numărul total al forțelor armate germane a fost adus la 7,3 milioane de oameni, armata activă fiind formată din 208 divizii și șase brigăzi. În primul eșalon strategic al Wehrmacht-ului, Hitler a concentrat 80% din toate forțele, ce au oferit un atac inițial puternic. Erau 153 de divizii și 19 brigăzi, inclusiv 125 de divizii germane și două brigăzi, toți înarmați cu peste 4.000 de tancuri și tunuri de asalt, aproximativ 4.400 de avioane de luptă și aproape 39.000 de tunuri și mortiere. Numărul total al acestor grupuri, împreună cu Forța Aeriană Germană și Marina alocate pentru războiul împotriva URSS, a fost de 4,4 milioane de oameni. În plus, în rezerva comandamentului principal al forțelor terestre ale Wehrmacht (OKH) se aflau aproximativ 500 de mii de soldați și ofițeri, 8 mii de tunuri și mortiere, 350 de tancuri.

Comandamentul german a acordat o mare atenție îmbunătățirii calitative a forțelor armate, sporind abilitățile lor de luptă, echipîndu-se cu noi arme și

echipamente, recalificînd personalul de comandă și îmbunătățind structura organizatorică și de personal a trupelor.

În momentul atacului asupra URSS, germanii aveau la dispoziție resursele economice din aproape toată Europa. Pînă în iunie 1941, capacitatea Germaniei de a produce minereu de metal, electricitate și cărbune era de aproximativ 2-2,5 ori mai mare decît capacitatea Uniunii Sovietice. În țările ocupate, al Treilea Reich a confiscat rezerve uriașe de metal, materii prime strategice, echipamente și, cel mai important, întregul arsenal de arme. În septembrie 1940, a fost adoptat un nou program pentru producția de arme și muniție, cu scopul de a dota trupele pentru „campania estică”. În cadrul acestui program, cea mai importantă direcție din a doua jumătate a anului 1940 a fost producția de vehicule blindate. Dacă pentru întregul an 1940 s-au produs 1.643 de tancuri, atunci numai în prima jumătate a anului următor au fost scoase pe piață 1.621. Producția de vehicule blindate pe roți și transportoare blindate de personal a crescut. O mare atenție a fost acordată aprovizionării cu artilerie și arme de calibru mic pentru Wehrmacht, iar stocul de muniție a crescut semnificativ.

armatelor. Grupurile de tancuri ar fi trebuit să intre în apărarea Armatei Roșii și, mergînd în fața armatelor, să se grăbească spre principalele ținte ale operațiunii. Spre deosebire de armatele de cîmp, nu li s-a atribuit sarcina de a captura și deține teritoriu. Absența unor convoaie a sporit mobilitatea grupurilor de tancuri. Sprijinul material și tehnic al acestor grupuri a fost încredințat armatelor de teren, în zona în care urmau să opereze.

Pentru a asigura eficiența de luptă ridicată a formațiunilor nou formate, comanda forțelor terestre a inclus în compoziția lor unități și subunități din divizii care aveau deja o experiență solidă de luptă în Europa de Vest. Reaprovizionarea lor cu personal a avut loc, în primul rînd, pe seama militarilor născuți în 1919 și 1920, care au fost instruiți în armata de rezervă.

În aviație, accentul principal a fost pus pe obținerea unei superiorități calitative și cantitative față de aviația sovietică. S-a acordat multă atenție pregătirii Forțelor Aeriene pentru lovirea aerodromurilor sovietice, pentru care au fost extinse capacitățile de recunoaștere aeriană. Încă de la începutul anului 1941, corpurile aeriene din vest au fost instruite să reducă operațiunile împotriva Marii Britanii într-o asemenea măsură încît să își restabilească complet capacitatea de luptă pînă la începerea operațiunii Barbarossa.

Au fost efectuate numeroase exerciții la postul de comandă. Sarcina lor principală a fost dezvoltarea gîndirii operaționale a ofițerilor. La începutul atacului asupra URSS, conducerea Wehrmacht a reușit să furnizeze pe deplin trupelor personal de comandă calificat și să creeze rezerva de ofițeri necesară.

Cele mai calificate cadre de comandă au fost trimise către formațiuni destinate operațiunilor în direcțiile principale. În diviziile de tancuri, motorizate și artilerie de munte, ofițerii de carieră alcătuiau jumătate din întregul corp de ofițeri.

Pentru a îmbunătăți calitatea Wehrmacht-ului, au fost create noi unități mobile – tancuri, divizii motorizate și ușoare și brigăzi. Acestea au fost destinate să creeze drumuri pentru tancuri care să asigure profunzimea și viteza avansului trupelor germane pe teritoriul sovietic. Pînă în iunie 1941, numărul total de formațiuni de tancuri din Wehrmacht a crescut de la 10 la 22 în comparație cu mai 1940 și numărul de motorizate (inclusiv diviziile și brigăzile SS) de la 9 la 18.

O importanță deosebită a fost acordată creării de formațiuni mari motorizate, inclusiv tancuri, divizii motorizate și infanterie. Pentru a le controla în „campania estică”, au fost organizate patru grupuri de tancuri, cărora li s-au încredințat aceleași sarcini pentru comanda operațională a trupelor ca și cartierul general al

Din vara anului 1940, comanda Wehrmacht a început să acorde o atenție exclusivă echipamentelor viitorului teatru de operațiuni militare. Întreg teritoriul Prusiei de Est, Polonia și, puțin mai tîrziu, România, Ungaria și Slovacia se pregăteau intens pentru desfășurarea strategică a forțelor terestre și a forțelor aeriene. Pentru a concentra un număr imens de personal și echipament militar în zonele care se învecinează cu URSS, pentru a crea condițiile necesare succesului ostilităților, au fost construite o rețea dezvoltată de căi ferate și autostrăzi, aerodromuri, o rețea extinsă de comunicații, terenuri de antrenament, cazarmă, și s-a instituit un sistem de apărare antiaeriană etc.

La momentul atacului asupra URSS, armatele Germaniei naziste și aliații săi își încheiaseră pe deplin desfășurarea strategică în apropierea granițelor Uniunii Sovietice. Data finală a atacului – 22 iunie –a fost stabilită de Hitler la 30 aprilie. Pe 14 iunie, la o întîlnire cu Führer-ul, ultimele detalii au fost clarificate. Grupurile de armate germane, care erau pe deplin pregătite pentru luptă, așteptau doar un semnal pentru a ataca URSS. RRM

Despre credinţă, păcate ºi blesteme la

Mînăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexuri monahale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mînăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel pe care îl bănuia un țăran înțelept descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei ,,Ilustrațiunea Română”: ,,Nu știu, boierilor, cine a zidit mînăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sînt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru cîteva ceasuri din Gheena Bucurestilor găsește, fără să vrea, în liniștea mînăstirei, odihnă, reculegere, mîngîiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpînește. La oraș, stricăciune multă, taică. Cu cît se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumînări de seu și pe vremea aceea era mai bine. Creștinul știa cel puțin să facă cruce, cum a învățat din strămoși. Astăzi tineretul învață carte, dar nu se închină și nu mai crede în Dumnezeu. Părinții împart păcatele cu copiii și nu știu dacă Dumnezeu nu-și va arăta mînia”.

Povestea locului de închinăciune începe undeva pe la începutul Secolului al XVII-lea și ne este deslușită în articolul ,,Mînăstirea Cernica”, semnat ,,G.”, publicat în numărul din 29 octombrie 1900 al ,,Revistei Enciclopedice Populare – Albina”: ,,În județul Ilfov, în apropiere de București, se află mînăstirea de călugări Cernica. Fiindcă această mînăstire pe lîngă mînăstirea Căldurășani e cea mai populată din părțile de dincoace de Milcov, dau aici cîteva notițe asupra ei și îi pun în același timp și chipul. Cernica a fost întemeiată în anul 1608 de către marele vornic Cernica Știrbei, dîndu-i hramul Sf. Nicolae. Aceasta se dovedește din următorul hrisov: «Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căptan și am zidit o mînăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae, făcătorul de minuni de la Mira Lichiei, în capul moșiei Melicea de mai sus arătată, într-un ostrov lîngă Floresci din mijloc, ce se vecinește cu Șerban Vodă și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într-însa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva, iar dimpotrivă, de se va scula cineva din neamul meu, să nu fie slobod de a se atinge de dînsa, sau să puie egumen, ce să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viață de obște spre pomenirea mea, a soției mele și a neamului meu în veacul de acum și cel ce va să fie». Se zice că această mînăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie pînă pe la 1781, cînd, venind din Sf. Munte un călugăr anume Grigorie, cu doi ucenici, s-a stabilit aici și încetul cu

încetul au populat din nou mînăstirea. Grigorie (notă: Sfîntul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfîntului Paisie de la Neamț, «a fost rînduit de Dumnezeu, ca stareț al mînăstirii» în anul 1781) era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său, încît se dusese vestea despre ei pînă în ținuturi depărtate ale țării. Odată au venit la ei să-i vadă și cucoana Goleasca și cucoana Dudeasca din neamul cel vestit al Dudescului și Golescului și s-au interesat și de starea lor materială. Mult bine au făcut mînăstirii și domnitorul Mavrojeni și Alexandru Moruzi. Amintesc că pe lîngă biserica cu hramul Sf. Nicolae se mai află aici și o frumoasă biserică cu hramul Sf. Gheorghe. Aceste biserici se află despărțite una de alta printr-un heleșteu, peste care e așezat un pod”.

După o perioadă în care fost din nou părăsită, din pricina unei alte epidemii de ciumă, Mînăstirea Cernica a fost restaurată de către Sfîntul Calinic (1787-1868), stareț al mînăstirii în perioada 1818-1850. Pe mormîntul acestuia sînt scrise slovele: ,,Vie vază cîți în lume/ Aur glorie doresc/ Sau plăceri și tron, renume,/ Cum se sting se nimicesc,/ Cîrje mitră arhierească,/ Or ce în lume am dorit/ Vanitate omenească/ Toate aici s-au contopit./ Vreun act de caritate/ Sau credință în Dumnezeu/ Sper că în eternitate/ Va însoți sufletul meu”.

Între posturi, rugăciuni ºi muncă la Mînăstirea Cernica

În acest loc ,,de reculegere și de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureștenii prinși în vîltoarea frămîntărilor și patimilor marilor orașe”, loc aflat ,,la cîțiva pași de sgomotul și de praful Capitalei”, ajungea în anul 1929 reporterul Ion Tik al revistei ,,Ilustrațiunea Română”: ,,Ne întîmpină, cu dragoste creștinească, starețul mînăstirei, cuviosul Zosima Pîrvulescu și cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viața monahală nu numai cum rînduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înteleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu – credința și munca. Sînt buni, blînzi, primitori, cum sînt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici și cu acel spirit de inițiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întîmplărilor și la mila lui Dumnezeu. Refacerea vechilor așezăminte, reparațiunile și amenajările necesare oricărei mînăstiri în curs de execuție, viața de rugăciune unită cu viața de muncă dovedesc, de cum te găsești în mijlocul mînăstirei, că starețul și cei care-l ajută sînt pentru noua concepție a vieței monahale. Starețul, nedumerit de însoțitorul meu fotograful nostru, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.

- Să scriu cîte ceva despre mînăstirea Cernica, care deși este la doi pași de Capitală, este prea puțin cunoscută

de concetățenii mei, care nu pășesc dincolo de bariera orașului. Ai văzut, Cuvioșia ta, vreodată un cocoș în fața unei linii de cretă? Fă experiența, pentru că văd că ai păsări frumoase. la un cocoș și trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoșul va privi îndelung dunga, cînd cu un ochi, cînd cu celălalt. Concluzia va fi că cocoșul nu va pășii peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Așa se petrec lucrurile și cu concetățenii mei bucureșteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf și de aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobile și cînd să treacă bariera, să respire în libertate, se întorc la culcușuriie lor. De aceea Capitala noastră se deosebește de celelalte Capitale din restul lumii, unde lumea, duminica și sărbătoarea părăsește înghesuiala orașului cu cățel și cu purcel. Ba sînt orașe care în zilele de sărbătoare îți fac impresia că sînt cu desăvîrșire pustii.

- A început și la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioșilor care vin pe la mînăstire. Vizitatorii se înmulțesc și noi îi primim cu dragă inimă, pentru că lăcașurile de rugăciune și de odihnă sînt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.

Convorbirea alunecă repede asupra vieței monahale și m-am bucurat că noua concepție care tinde să renască viața de muncă rodnică de altădată își face loc printre conducătorii mînăstirilor. Cu învoirea starețului vizitez mînăstirea și stau de vorbă cu bătrînii călugări. Pretutindeni liniște, ordine, curățenie. În simplitatea vieței monahale, misticismul de cea mai pură esență îmbracă, impresionant, întregul decor al mînăstirei. Ochiul ostenit al drumețului găsește odihnă și mulțumire, voie bună și liniștea mîngăietoare care se strecoară tainic în suflet. Un călugăr bătrîn, cu părul alb și cu fața arsă de soare, mă privește blînd, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă și să știe totul într-o singură clipă.

- Ce ai vrea să știi, fiule?

- Cîte ceva din viața pe care noi, muritorii și păcătoșii de rînd, o invidiem.

- La mînăstirea noastră viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă de toată ziua. Iată, privește la poarta mînăstirei cei doi frați care se întorc de la munca cîmpului. Facem, cum putem, plugărie, creștem oi, vite și Dumnezeu ne învrednicește să agonisim pentru toți. Îngrijim mai mult de suflete decît de trupuri; dar muncim pentru că nu ne place trîndăvia.

Bătrînul se opri, pentru că un alt călugăr cu fața aspră și brăzdată de nesfîrșite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraș, de cu noapte, pentru cumpărături și care nu se înapoiase nici după toacă.

- Curios și cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc și pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Așa are obiceiul; e lung de vorbă și povestește multe.

Călugărul făcu palma streșină și privi în zare.

- Nu se vede. lar trebuie să fi întîlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l-a internat în spital. Sau, Dumnezeu știe ce i s-o fi întîmplat.

Soarele proiecta fîșii de aur luminos în chilioara curată și albă ca sufletul de fecioară. Cîțiva călugări bătrîni, gîrboviți de ani, își plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor, ca un canon pe care noi, muritorii de rînd, nu l-am putea înțelege niciodată”. DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Pas tila sãptãmînii

Uniunea Europeană, o tiranie neoliberală?

(urmare din pag. 1)

Potrivit unui sondaj recent, 42% dintre italieni susțin ieșirea țării lor din Uniunea Europeană – în noiembrie 2018 26% erau de această părere. În Franța, șase din zece persoane nu au încredere în autoritățile de la Bruxelles. Washington Post sugerează că, urmînd exemplul Regatului Unit, Suedia, care este lider în Europa în ceea ce privește numărul de migranți acceptați pe cap de locuitor, poate părăsi Uniunea Europeană. În Danemarca, în 2015, rezidenții au votat la referendum împotriva integrării ulterioare în UE (53% dintre alegători erau împotrivă). După aceea, Danemarca a preluat complet de la Uniunea Europeană dreptul de a-și controla frontierele. Potrivit sondajelor de opinie, după Brexit, majoritatea locuitorilor din Olanda vor să părăsească Uniunea Europeană.

Criza în Europa

Maastricht (UE) este o tiranie neoliberală care impune popoarelor din Europa legi supranaționale de piață, folosind metode autoritare și birocratice ale statului. Dacă susținătorii anteriori se temeau de impunerea prin democrație a unei «tiranii a majorității», statul de la Maastricht creează un nou model – «tirania minorităților»”. „Clasele tradiționale europene sînt sacrificate pe altarul ideologiei pieței liberale și al intereselor minoritare. Acum devine evident că toate promisiunile de la Maastricht – ocuparea forței de muncă universale, pacea, creșterea economică etc. –erau minciuni. În Europa, inegalitatea socială crește, clasa de mijloc este mai săracă, bogații devin din ce în ce mai bogați. De dragul unei economii de piață, bazele statului dispar: armata, școala, asistența medicală. Orice încercare a cetățenilor de a-și exprima protestul este prezentată de mass-media neoliberală ca șovinism și neo-nazism”, spune Onfre, fiind convins că o astfel de alianță se va prăbuși inevitabil.

Die Welt: Ce vor cere Statele Unite din Germania în schimbul Nord Stream 2

Principalii eurosceptici sînt francezii, 61% dintre cetățenii chestionați avînd o atitudine negativă față de UE. Celebrul filozof francez Michel Onfray caracterizează Uniunea Europeană astfel: „Imperiul Cotidianul german Die Welt invită cititorii să înțeleagă exact ce se ascunde în spatele negocierilor dintre reprezentanții Angelei Merkel – echipă condusă de consilierul pentru afaceri externe al Bundeskanzlerin, Jan Hecker – și cei ai președintelui american Joseph Biden, pe tema gazoductului Nord Stream 2. Ședința a avut loc miercuri, 2 iunie, la reședința ambasadorului german la Washington. Echipa negociatorilor americani este condusă de consilierul pentru securitate națională al lui Biden, Jake Sullivan. „Momentul întîlnirii germanoamericane nu a fost ales întîmplător. Președintele SUA va călători în Europa în această săptămînă, unde se va întîlni de mai multe ori cu cancelarul Angela Merkel. Mai întîi la Summitul G7 din Marea Britanie și cîteva zile după aceea la Summit-ul NATO și în timpul Summitului UE-SUA de la Bruxelles. Prin urmare, Biden și Merkel vor vorbi cel puțin o dată. Evident, problema Nord Stream 2 va fi un subiect de discuție” – scrie Die Welt. Gazoductul este aproape construit, pentru Berlin este o chestiune economică, pentru Statele Unite este o chestiune de „dependență față de Rusia”, printre altele, iritînd regimurile unor țări din UE, țările baltice și Polonia, precum și Ucraina.

Autorul materialului, Daniel Friedrich Sturm, consideră că poziția actualului președinte al Statelor Unite față de Nord Stream 2 este aceeași cu a predecesorului său, însă administrația Biden a luat pînă la urmă decizia de a nu impune sancțiuni împotriva operatorul gazoductului. După cum a explicat secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, într-un raport către Congres, „de dragul intereselor naționale”, noul președinte al Statelor Unite nu doreste ca gradul de tensiune în relațiile cu Germania și alți parteneri europeni interesați de „SP-2” să crească. „Biden a făcut un pas înainte. Acum a venit rîndul lui Merkel. Tocmai de aceea este necesară actuala vizită a membrilor guvernului la Washington. De prea mult timp Berlinul a apărat cu încăpățînare Nord Stream 2”, notează autorul Die Welt

Daniel Friedrich Sturm subliniază că Germania nu se grăbește să se apropie de Biden, deoarece poziția sa nu este foarte puternică: majoritatea în Congres este șubredă, existînd posibilitatea ca actualul președinte american și democrații în ansamblu să piardă alegerile din 2022. Această poziție a RFG nu se potrivește cu cea a Washingtonului, mai ales că pandemia nu mai poate servi drept scuză pentru lipsa dialogului și mai sînt doar cîteva zile pînă la summiturile G7, NATO și UE-SUA. „Dar ce vor aduce nou discuțiile de la Washington? Nimeni nu se așteaptă ca Statele Unite să abandoneze criticile împotriva Nord Stream 2. Rezistența bipartidistă

la acest proiect este prea mare. De asemenea, nimeni nu se așteaptă ca guvernul german să abandoneze construcția conductei de gaz”, titrează Die Welt. Potrivit autorului articolului, „este probabil ca misiunea consilierilor lui Merkel la Washington este ca ei să fie de acord asupra unui anumit schimb. SUA și Germania au nevoie de o soluție care să salveze situația creată”. El este de părere că, în timpul președinției Trump, nu a existat o astfel de demonstrație de bunăvoință de către ambele părți pe care Washingtonul o revendică acum. Ce vor cere SUA de la Germania în schimbul unor concesii la Nord Stream 2? „Vor fi acestea noi obligații față de Ucraina? O poziție mai dură a Germaniei împotriva Rusiei? Poate împotriva Chinei?” – se întreabă retoric Sturm. În același timp, el nu este surprins de o astfel de formulare a întrebării, deși Germania în relațiile cu Statele Unite nu este Ucraina, și nici Lituania sau Polonia. Jurnalistul Die Welt sugerează că Biden discută mult timp despre Nord Stream 2 cu Anthony Blinken, autorul cărții ,,Aliat vs. Aliat. America, Europa și criza gazoductului siberian”, publicată în 1987. Blinken l-a criticat atunci pe Ronald Reagan pentru politica de presiune maximă asupra Europei și a susținut că „politica SUA față de URSS nu este la fel de importantă ca politica americană față de aliații europeni”. Între timp, un grup de 21 de congresmeni din Partidul Republican a apelat la Anthony Blinken cu cererea de a nu renunța la sancțiuni împotriva Nord Stream 2. Republicanii consideră că, în primul rînd, gazul rusesc are un impact negativ asupra mediului decît alte surse de energie și, în al doilea rînd, Casa Albă nu trebuie să strîngă mai mult relațiile cu Germania în detrimentul altor țări europene, în mod special al țărilor baltice și Polonia.

Zhemin Ribao: China

și Rusia nu se tem de nici o forță externă

„Li Cheng, directorul Centrului chinez de la Brookings Institute, a declarat că Republica Populară Chineză (RPC) și Federația Rusă sînt două mari puteri și că nu există o singură forță externă care să le învingă. Relațiile chino-ruse testate în noua eră sînt aceleași și nici o forță externă nu le poate influența starea, dezvoltarea relațiilor este complet dependentă de cele două țări”, scrie cotidianul chinez Zhemin Ribao, analizînd relația dintre Imperiul Celest și Rusia. Analistul chinez Liu Jun consideră că mass-media occidentală greșește cînd sugerează că Joe Biden se bazează pe ,,o alianță cu Rusia în lupta împotriva Chinei”, și acest lucru se va manifesta la Summitul de la Geneva al liderilor Federației Ruse și

Bruxelles-ul a alocat 750 de miliarde de euro pentru a restabili economiile subminate de pandemie, dar una dintre condițiile pentru alocarea banilor prin intermediul Fondului de redresare a fost cerința Bruxelles-ului de a direcționa cel puțin 30% din aceste fonduri către dezvoltarea „economiei verzi”. Impozitele vor crește pentru a strînge bani pentru Fondul de redresare în statele membre ale UE, dar există multă retincență că taxele mai mari vor ajuta la redresarea economică. „Comisia Europeană, Parlamentul European și unele guverne cred cu seriozitate că pot rezolva această problemă cu ajutorul unor trucuri vechi. În același timp, uită că cea mai fiabilă sursă de bani nu este o tipografie din Banca Centrală Europeană, ci o economie eficientă, care nu este împiedicată de birocrați”, titrează Deutsche Wirtschafts Nachrichten. „Vechea ordine nu vrea să moară și și-a dovedit în repetate rînduri disponibilitatea de a se agăța de viață ”, scrie jurnalistul Coralie Delom în Le Figaro. „Cu toate acestea, mi se pare că ne apropiem de sfîrșitul Uniunii Europene și al ceea ce întruchipează: globalizarea neoliberală”.

Statelor Unite. ,,Pentru a cuceri Rusia, Statele Unite nu au nici speranțe reale pe termen lung, nici mijloace eficiente și nici o încredere reciprocă strategică strînsă” – consideră autorul articolului. Mai mult, nici China, nici Rusia nu vor dezvolta relații interstatale bazate pe mentalitatea războiului rece. China urmează un discurs despre „relațiile interstatale de un nou tip” pentru a „ieși din cătușele mentalității Războiului Rece”. ,,Contradicțiile structurale care există de mult timp între Rusia și Statele Unite împiedică restabilirea relațiilor bilaterale. Sub influența iluziilor din perioada inițială de după sfîrșitul Războiului Rece, strategia externă a Rusiei a devenit mai sobră, autonomă și mai încrezătoare. Țările știu cine este prieten și cine este dușman”, susține publicația chineză, concentrîndu-se pe faptul că în Statele Unite, Rusia este privită strategic ca „principala amenințare la adresa securității statului”, iar Federația Rusă, la rîndul său, a inclus Statele Unite în lista „țărilor neprietenoase”.

Jurnalistul Zhemin Ribao enumeră contradicțiile dintre Federația Rusă și Statele Unite, care complică „reluarea” relațiilor ruso-americane:

1. În primul rînd, „în afară de mecanismele de control militar, toate celelalte mecanisme de interacțiune dintre Rusia și Statele Unite au fost deja practic suspendate, cooperarea comercială și economică este extrem de limitată și, prin urmare, nu are nici o semnificație auxiliară specială. Chiar și importanța mecanismului de control militar este în continuă scădere, este foarte dificil să se conecteze cele două țări prin dialog strategic și cooperare”.

2. În al doilea rînd, după perioada Războiului Rece, Statele Unite a urmat o politică de „slăbire a Rusiei” pentru o perioadă îndelungată.

3. A treia este criza ucraineană, care menține Statele Unite și alte țări occidentale într-o poziție de confruntare față de Federația Rusă.

„Toate acestea nu pot fi eliminate într-o perioadă scurtă de timp, acești factori vor avea un impact pe termen lung asupra relațiilor dintre Federația Rusă și Statele Unite și alte țări occidentale. În acest sens, speranța că întîlnirea liderilor celor două țări sau lansarea proiectului Nord Stream 2 vor permite reluarea relațiilor bilaterale pare nerealistă”, mai spune Liu Jun, precizînd că ,,sîntem încrezători în RPC, nimic nu amenință relațiile ruso-chineze în lumina întîlnirii dintre Putin și Biden, care, potrivit unor mass-media occidentale, este gata să întindă o «ramură de măslin» către Rusia”. ,,Istoria de 70 de ani a relațiilor chino-ruse este povestea modului în care țările au trecut de la concurență la parteneriat, de la contradicții la cooperare și de la cîștig la cîștig, aceasta fiind calea către realizarea egalității și respectului reciproc”, conchide autorul articolului. D.A.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

,,Noul București” înoată în gunoaiele corporatismului

(urmare din pag. 1)

Prețul benzinei a sărit în aer de pe o zi pe alta, dar nimeni nu a ieșit în stradă pentru a protesta. Nici o publicație mai răsărită nu a semnalat asta, iar românii au plecat din nou capul, acceptînd această stare de fapt fără să crîcnească. În magazine domnește o avalanșă de scumpiri, totul pe o lipsă totală a sprijinului de stat pentru companiile românești sau a celor afectate fie de vremuri, fie de pandemie. Guvernanții și massmedia aservită s-au închis într-o bulă de bunăstare, iar de la înălțimea de la care privesc ei nu se văd nici disperarea și nedreptatea românilor, nici munții de mizerie materială și morală care îi caracterizează pe cei de la putere.

Nu mai sîntem în anii ʼ90, cînd domnea acea nebunie a prețurilor și a corupției, a indivizilor lăsați să zburde pe bani publici. Ne aflăm în plin Secol XXI, cînd liberalismul este doar o spoială de sub care ne zîmbește fad corporatismul, acest nou regim care se instalează cu nesimțire în viețile românilor, privîndu-i de șansa și dreptul de a alege.

Biserica (2)

Pandemia asta mi-a arătat ceea ce nu văzusem clar pînă acum și anume că mulți români sînt creștini doar cu numele. Reporterii din media au făcut tot ce au putut pentru a îndepărta Credința în Dumnezeu din miezul știrii: la pelerinajele ocazionate de cinstirea moaștelor sfinților creștini se pune mereu accent pe înghesuială, pe neorînduială, fără a se vorbi despre sfîntul respectiv și despre ce a făcut el bun de a meritat santificarea ca să se dea exemple de viață demne de urmat de către publicul spectator. Atunci cînd a fost vorba de împărtășirea cu trupul și sîngele lui Christos discuția a fost ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat, puterea Lui nu ar fi fost mai presus de niște viruși, iar lingurița aia ar fi transmis toate bolile pămîntului. Firește, mai apoi nu am auzit nicăieri să se fi revenit asupra știrii și să se spună că nimeni din cei împărtășiți astfel nu a luat virusul COVID. În general în filmele de pe marile canale în sistem pay per view, toate personajele se descurcă fără ajutorul lui Dumnezeu, prin propriile lor abilități uitîndu-se că acestea le vin tocmai de la Creator. Desigur vrăjitorii din filmele pentru copii sînt atotputernici la fel ca toate celelalte personaje Se induce astfel idea că Dumnezeu e un substantiv comun bun de invocat cînd te miri de ceva, sau te surprinde ceva sau cineva și desigur un motiv să chefuiești de Paște, de Crăciun și să cheltui banii pe tot felul de cadouri sclipicioase. În rest, Dumnezeu e demonetizat și pus la îndoială de cîte ori apare ocazia. Să nu mai vorbesc de expresia apărută în ultimul an și anume aceea despre „credința” în COVID. Eu, cînd am fost întrebat dacă nu cred în COVID, am răspuns că eu obișnuiesc să cred în Dumnezeu, dar dacă alții au obiceiul de a se închina la viruși, eu nu-i pot opri.

Ah, dacă întrebarea ar fi sunat la modul: „dumneata nu crezi că virusul acesta provoacă moartea oamenilor?” aș fi răspuns că da, am văzut și știu că acest virus omoară oameni, dar dacă mă întrebi „dumneata nu crezi în COVID?” e sigur că-ți voi răspunde cum am spus. Vedeți ce important e modul de exprimare și cum poate denatura sensul lucrurilor?

Unitatea între oameni

Este un alt pilon al societății, în care se lovește prin chiar consecințele loviturilor în pilonii de mai sus. Așa cum e normal să se întîmple, atunci cînd dai în școală, familie și biserică vei scinda societatea în opinii pro și contra. Vei crea animozități și mici incidente între

Sistemul corporatist care ne sufocă de 30 de ani încoace nu are nici o legătură nici cu socialismul, nici cu liberalismul. Termenul de ,,neomarxism” este, de asemenea, un soi de scuză pe care o aducem situației generale actuale, dar, în fapt, nu asistăm decît la o preluare a lumii de către corporații, proces început de multă vreme nu doar în România, ci la nivel global. Revenim însă, pe plaiuri mioritice, mai exact în ,,stațiunea munților de gunoaie” și este inevitabil să nu observăm că cele două figuri atipice care poartă frîiele Capitalei, Nicușor Dan și Clotilde Armand, nu au nici un fel de treabă cu postura în care se află, fapt oarecum explicabil. Primarul General și-a clădit notorietatea pe obiceiul de a pune piedici altora, fiind un procesoman notoriu. Iar cînd tot ce a făcut în viață se bazează pe ruine, nu ar trebui să ne mire faptul că nu este în stare să transforme ,,Noul București” măcar într-un București normal, așa cum ne dorim mulți dintre cei care locuim și ne desfășurăm activitatea în acest oraș. În plus, am mari rezerve că Nicușor Dan a cîștigat lupta electorală cinstit, acesta fiind un semn

membrii societății, marginalizîndu-i pe cei care se opun loviturilor și creînd celor care-ți slujesc prin opiniile pro pe care le au, diverse avantaje, de la cele de imagine, pînă la unele financiare și de poziționare socială. Astfel, avînd o societate divizată, o poți lesne manevra și supune ție.

Probabil că citind cele de mai sus o să spuneți că așa ceva nu e posibil, că nici o organizație oligarhică nu are atîta putere și influență ca să conceapă și mai ales să execute un asemenea plan de transformare pe termen lung a umanității într-o masă de muncitori tăcuți, al căror unic rol să fie acela de a crea bunăstare stăpînilor lor. Nici eu nu spun că asta se întîmplă, fiindcă nu m-am ocupat niciodată cu crearea de teorii conspiraționiste, dar nu pot să nu observ niște lucruri și mai ales nu pot să nu pun împreună piesele acestui puzzle uriaș din care toți suntem parte.

Asta e problema: că, punînd piesele împreună, imaginea care se formează nu-mi place deloc și nu știu cum să fac să fur din piese și să le înlocuiesc cu altele ca să modific imaginea finală.

Cum scăpăm de incompetență, slugărnicie și rea-voință? (1)

Scriam într-un articol precedent despre necesitatea reluării producției de bunuri în țara noastră, iar acum, după mai bine de o lună, citesc o știre pe Mediafax, al cărei titlu spune că: „România exportă pe nimic grîu, și primește pîine congelată de 13 ori mai scumpă”. Știrea difuzată de agenția de presă se baza pe o declarație a domnului Aurel Simion, secretar de stat în Ministerul Agriculturii, care a spus că 70% din produsele alimentare consumate în România vin din import! Ei bine, dacă informația din titlu mi s-a părut familiară, fiindcă, din păcate, m-am obișnuit cu ideea de a exporta materie primă ca să importăm produse finite, cea conform căreia importăm 70% din produsele alimentare mi se pare strigătoare la cer!

M-am întrebat, în sinea mea, cum este posibil la cetățenii unei țări cu potențial agricol extrem de ridicat, cu producții fruntașe la cereale și floarea soarelui, nu sînt în stare să producă mîncare pentru uz intern. Mi-am amintit de măcelul porcilor din combinatele bănățene, în urmă cu 10-15 ani, al păsărilor din cauza gripei aviare, de modul în care țăranii au fost descurajați să mai producă hrană, oferindu-le prețuri de nimic și de strădaniile guvernanților pentru a distruge capacitățile de producție

de întrebare care va plana peste întregul lui mandat. Pe de altă parte, Clotilde Armand a ocupat fotoliul de primar prin fraudă, dar cînd Justiția este coruptă, ce putem face noi, oamenii de rînd, pentru a repara această stare de fapt, mai ales cînd știm că Tudorache, cel de dinaintea ei, nu a fost nici pe departe un primar bun? Dimpotrivă, aș putea spune. Cumva, bucureștenii, știind ce îi poate pielea lui Tudorache, au ales să accepte cu seninătate slalomul pe care îl fac zilnic fie printre gunoaie, fie printre gropile din asfalt, care se înmulțesc exact ca ciupercile după ploaie. Colonia România se îndreaptă, așadar, nu spre progres, ci spre un trecut dureros. Dacă anii ʼ50 ai societății s-au impus în România cu o justiție nedreaptă, fapt binecunoscut și care a atras valuri de ură, se pare că democrația de tip occidental folosește exact aceleași metode kominterniste de subjugare, fapt care, în timp, va atrage, de asemenea, multă ură împotriva Europei. Așa cum bunicii noștri au așteptat americanii zeci de ani în ideea că îi vor scăpa de jugul bolșevic, avem șanse mari ca generația actuală să aștepte venirea unui altfel de stat, de regim, care să ne elibereze.

ale acestei țări. Cine sînt responsabilii? Domnii cu cravate, care s-au perindat prin Parlament. Domnii care vorbeau la televizor și ne spuneau cîte-n lună și-n stele, înjurîndu-se cu patos unii pe alții și evidențiindu-se pe sine ca niște păuni, probabil ca să nu ne dăm seama că nu-și fac treaba pentru care au fost puși în funcții prin votul nostru. Stau și mă gîndesc dacă domnii cu pricina au făcut toate aceste lucruri din incompetență, din slugărnicie sau din rea-voință, și nu știu ce să cred. Am senzația că este o combinație a celor trei. Am senzația că în loc să ajungă la conducere cei mai buni dintre noi, au ajuns doar cei mai nepotriviți.

Domnul Aurel Simion ale cărui vorbe le-am citat mai sus, mai spune că: „prin planul național strategic 2021-2027 va trebui să corectăm în mod substanțial părțile deficitare. Va trebui să intervenim pe reproducția de porc și pasăre, avem nevoie la nivel național de cel puțin 195.000 de capete de scroafe, în așa fel încît să ne putem reproduce materialul genetic necesar, avem nevoie de reproducție la pasăre”. E foarte bine că domnia sa gîndește astfel, dar nu ne spune și cum are de gînd să intervină pe reproducția de porc și pasăre. Aș fi vrut să aflu concret cum are de gînd să facă asta. Va redeschide combinatele de porcine închise acum cîțiva ani, va construi altele noi sau va oferi subvenții ușor de accesat de către micii producători de porci și pasăre, ca să poată să refacă o industrie a cărnii pe care, la momentul decembrie 1989, o aveam și pe care cei de la conducere au distrus-o ca să ajungem în prezent să importăm carnea, produsele de patiserie, biscuiții, legumele și fructele îmbogățindu-i pe cei care ni le vînd? Nu ne spune fiindcă nu știe probabil nici domnia sa ori pentru că, probabil, totul va rămîne la stadiul de declarații.

România arată acum ca după război. Jefuită și distrusă de incompetența, slugărnicia și reaua-voință a politicienilor din ultimii 30 de ani, iar declarații ca cea citată confirmă această caracterizare. Este clar pentru toată lumea faptul că actualii oameni politici sînt depășiți de situație, că nu au soluții și că nu sînt în stare de nimic. Reprezentarea în cadrul celor 18.983.585 de cetățeni cu drept de vot este de doar 5.901.915 de votanți, adică, în cazul PNL, partidul care a cîștigat alegerile parlamentare, un număr de 1.705.777 voturi. Înseamnă că ceilalți 17.277.808 nu sînt de acord cu politicile economice, fiscale și sociale ale partidului din fruntea țării. Printre aceștia din urmă mă număr și eu. (va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Ce va negocia Biden cu Putin la Geneva?

Inițiativa președintelui SUA și viitoarea întîlnire de la Geneva a celor doi președinți, care va avea loc în16 iunie, ridică două întrebări. În primul rînd: care este motivul acestei întîlniri? În al doilea rând: care ar putea fi rezultatul întrevederii? Prima întrebare comportă alte necunoscute. Cine, din partea inițiatorilor, are nevoie mai mult de o astfel de întîlnire? Elita conducătoare americană, Statele Unite ca putere, sau Biden personal?

Este dificil să ne așteptăm la un val de simpatie pentru Rusia, de la oricare dintre ei, ceea ce înseamnă că interesul este pur mercantil. În mod obiectiv, America are nevoie de o dezvoltare calmă a relațiilor cu Rusia. Americanii nu pot reglementa în mod autocratic relațiile internaționale, iar vechiul model al celor doi poli și rivalitatea lor limitată pare a fi cel mai bun exemplu de relații internaționale care a existat vreodată.

În ultimul secol și jumătate, lumea a trecut atît de faza multipolarității – înainte de primul război mondial, între primul și al doilea război mondial, cît și de faza existenței unei lumi bipolare (1945-1990) și de cea a unipolarității (1990-2014). Sistemul internațional multipolar a condus la două războaie mondiale: cel unipolar – la creșterea incontrolabilității în lume, în timp ce sistemul bipolar a oferit un echilibru general, o stare stabilă. În teorie, americanii ar trebui să-și dorească astăzi să revină la starea de fapt de înainte de 1985, înainte ca incontrolabilitatea născută din polul american să nu le provoace daune ireparabile. Cu toate acestea, ei nu vor face acest lucru, pentru că ar însemna recunoașterea propriului faliment în rolul de concurenți pentru rolul „singurei superputeri globale”. Psihologic, pentru americani, acest lucru este inacceptabil, pentru ei este o predare, pentru care nu sînt pregătiți. Statele Unite și-a pierdut superioritatea în ceea ce privește armele strategice, dar nici acest lucru nu este

important: astăzi, Statele Unite, spre deosebire de anii 1990, nu guvernează lumea și nu pot reglementa toate conflictele cu maturitate în propriul beneficu. Provocarea pe care Uniunea Sovietică a lansat-o Americii înainte de 1985 a fost înlocuită de provocările a cel puțin trei noi centre de putere, parțial economice, parțial militare: China, care se află pe primul loc în lume, amenințarea terorismului islamist și concurentul economic al SUA, Europa. Și mai este și Rusia. Toate acestea pe fondul slăbiciunii politice interne mascate a administrației Joe Biden. Desigur, Partidul Democrat are majoritate în cele două camere ale Congresului, dar acest partid nu este unit. Aripa sa postmodernă, care dintr-un anumit motiv se numește ,,stînga”, nu a primit practic nimic în împărțirea victoriei în 2020, iar nemulțumirile persistă. Forța democratică, reprezentată de un conglomerat de grupuri pestrițe (de la LGBT la Antifa) este dornică de un protest continuu, afirmîndu-l ca un mod de viață. Grupurile de interese din spatele conducerii Partidului Democrat nu își doresc ca America să fie singura superputere, ci ca lumea întreagă să li se subordoneze în mod direct. În cele din urmă, au nevoie de Biden ca executor al voinței lor. Totuși, Biden i se pare că a venit să-și împlinească destinul și nu să împlinească voința altcuiva. A fost făcut președinte datorită imaginii afișate, aceea a „somnorosului Joe”, potrivită pentru rolul șefului de stat. Puterea Partidului Democrat în sine nu este atît de necondiționată pe cît ar putea părea: de la o treime pînă la 40% dintre alegătorii americani nu cred în onestitatea alegerilor de anul trecut. Cel puțin 22 de state din 50 manifestă scepticism cu privire la acțiunile guvernului federal. Partidul Republican este încă consolidat în jurul lui Trump. De fapt, anunțînd că „ideea supremației albe” este „terorismul intern” și pentru Statele Unite este mai periculoasă decît „statul islamic”, Biden a recunoscut

Turcia - o politică externă expresivă nu duce întotdeauna la cîștig

Planurile președintelui Erdogan pe fondul unui scandal mafiot-politic

După încetarea ostilităților active în Palestina, au existat voci care au vorbit despre „inadecvarea evidentă” a prezenței Turciei ca putere regională. Încercările președintelui Erdogan de a prezenta Turcia ca o forță „revizionistă”, de care israelienii și palestinienii ar trebui să țină cont, par să nu fi dat rezultate. În timp ce sprijinul militar al guvernului Saraj din Tripolitania și Azerbaidjan, în războiul împotriva Nagorno-Karabakh, a făcut posibilă schimbarea valului în favoarea aliaților regionali ai Ankarei, puterea „hibridă” turcă nu a funcționat în timpul ostilităților din Gaza. În ciuda multor ani de încercări ale turcilor de a cîștiga un punct de sprijin în Gaza și în Palestina în ansamblu, infrastructura distrusă a enclavei va fi restaurată prin eforturile egiptenilor, care nu sînt întru totul prietenoase Turciei, cu sprijinul administrației Biden. În Departamentul de Stat al SUA, Erdogan a fost criticat destul de dur pentru declarațiile sale „antisemite”.

aproape deschis că Trump și republicanii îl îngrijorează mai mult decît tot terorismul agregat. Nimeni nu știe cu adevărat să facă față tuturor acestor probleme. Chiar dacă Biden crede că administrația sa se poate descurca, își dă seama că nu va putea gestiona totul dintr-o dată. Orice ar fi proclamat în discursurile oficialilor, confruntarea cu Rusia pare a fi cea mai puțin semnificativă în acest context. Pentru Biden există tentația de a obține succes în acest domeniu, care ar putea fi prezentat drept succesul său personal și, în același timp, de a obține un răgaz pentru a schimba echilibrul armelor strategice în favoarea Americii.

După ce a ajuns la un acord între Israel și guvernarea din Fîșia Gaza a Hamas, șeful Ministerului turc al Propagandei, Fakhraddin Altun, a încercat să caracterizeze armistițiului ca un atu pentru superiorul său: ,,Armistițiul, asigurat prin eforturile președintelui nostru, ar trebui să fie folosit ca o oportunitate de a salva palestinienii de blocada inumană, de a deschide transgresiunile Israelului și de a găsi o soluție permanentă a problemei, pe baza a două state. Vom continua încercările noastre pe toate planurile pentru a face Israelul responsabil pentru crimele împotriva umanității, pentru palestinienii pe care i-a ucis și pentru pămînturile pe care le-a ocupat”. În același timp, a fost lansat zvonul conform căruia fostul deputat kuweitian, Abdullah al-Nafisi, ar fi declarat că avioanele turcești și pakistaneze ar fi pregătite să zboare spre Israel, ceea ce l-a forțat să accepte un armistițiu: „Știri proaspete au început să sosească și sînt legate de o încetare a focului și consimțămîntul lui Netanyahu în acest sens. Turcia și Pakistanul au cerut Iordaniei și Irakului să fie de acord să folosească bazele aeriene pentru a participa la lupta din partea rezistenței palestiniene. Biden i-a informat pe israelieni despre acest lucru, așa că au fost de acord cu un armistițiu”.

Aceste „povești”, printre altele, au ca scop distragerea atenției publicului turc de la seria mafio-politică promovată de șeful criminalității interlope, Sedat Peker. Într-unul dintre videoclipurile recente postate pe YouTube, acest personaj plin de culoare, care a avut o grupare criminală în Istanbul în anii 1990, dezvăluie afacerile necurate ale oamenilor din anturajul lui Erdogan. Reamintind aprovizionarea cu drone de atac către Libia și Karabakh, Peker, care are o audiență record pe internet, a pus întrebarea: ,,De ce nu sînt trimise și în Palestina?”. În contextul dezvăluirilor anterioare, promisiunea de a dedica următoarea emisiune lui Erdogan ar putea implica noi dezvăluiri. „Armele trimise pro-turcilor din Siria în numele meu au fost de fapt trimise către al-Nusra prin organizația SADAT”, mărturisește Peker, prezentînd informații greu de contestat. SADAT este cea mai mare companie militară turcă „privată”, condusă de Adnan Tanriverdi, confident al lui Erdogan. „Eroii” discursurilor anterioare ale lui Peker erau atît asociații „sultanului”, cît și ministrul de Interne Suleyman Soylu, fostul prim-ministru Binali Yildirim și fostul ministru de Finanțe Berat Aybalrak, ginerele lui Erdogan. Pe lîngă acordurile de corupție și protecția traficului de droguri (în special, din America Latină, de unde marfa este transferată prin Turcia în Europa și Orientul Mijlociu), aceste persoane sînt acuzate de Peker că au acoperit infracțiuni, inclusiv tîlhărie și crimă. Peker însuși, care la un moment dat a organizat mitinguri în sprijinul lui Erdogan și al partidului său, a fugit din țară la începutul anului 2020 și ar putea fi acum în Macedonia de Nord sau Dubai.

Scandalurile nu sînt noi pentru conducerea turcă. Să ne reamintim senzaționala „afacere Susurluk” de la mijlocul anilor ’90, numită după orașul din apropierea căruia a avut loc catastrofa, care a luat viața mai multor oficiali și a cunoscutului interlop și activist al partidului naționalist, Abdulakh Chatly, care a fost cu ei în aceeași companie. Înființarea în anii 2000 a Partidului pentru Justiție și Dezvoltare, care a jurat să scape țara de „mizerie”, a fost marcată de curățarea comunităților profesionale potențial neloiale (militari, judecători, profesori universitari etc.); în toți acești ani, mafia turcă s-a împletit cu forțele de securitate. În special, vorbim despre poliție, care a devenit un sprijin cheie în atacul lui Erdogan asupra vîrfului armatei. Fără să-l critice (deocamdată) pe președintele Erdogan, pe care încă îl numește „fratele său mai mare”, Peker neagă orice cooperare

Întrebarea este ce se poate și ce nu se poate realiza la reuniunea de la Geneva? Nu poate deveni Yalta, Potsdam, Helsinki sau Reykjavik. Dacă putem conta pe ceva, atunci mizăm pe unele acorduri privind mecanismele de interacțiune care au fost distruse în ultimii ani. Cu toate acestea, acesta nu este un răgaz. Iar Biden are nevoie de un răgaz.

Se spune adesea că Statele Unite se pot baza pe un fel de „calmare” în relațiile cu Rusia pentru a se confrunta cu China. Cu toate acestea, pentru Biden, poate, altceva este mai important astăzi: consolidarea Europei și Americii, eliminarea amenințărilor interne la adresa puterii lor în cele trei direcții:

• Din partea susținătorilor lui Trump și a „rasismului alb”;

• Din presiunea de bază a votului pentru democrați și „rasismul negru”;

• Din grupurile superioare, axate pe limitarea lui Biden la rolul de „bunic somnoros”.

Pentru aceasta, este posibil ca președintele SUA să fie nevoit să stabilizeze relațiile cu Rusia. Și aici există cel puțin două întrebări. În primul rînd: din ce poziții în relațiile cu Federația Rusă este pregătit Biden să se retragă? În al doilea rînd: au existat vreodată cazuri în istorie cînd Statele Unite și-au respectat pe deplin acordurile cu cineva?

cu Serviciile de Informații străine. Este interesant, totuși, că Soylu, care a devenit una dintre principalele ținte ale atacurilor informaționale ale lui Pecker, este un adversar cunoscut al Washingtonului și a fost sancționat de două ori de la arestarea scandaloasă a pastorului Andrew Brunson. După ce a încetinit cooperarea turco-americană în domeniul aplicării legii, Soylu, asociat cu naționaliștii radicali, a acuzat în repetate rînduri Washingtonul de implicarea în tentativa de lovitură de stat din Turcia, din iulie 2016.

Vorbind în Parlament în fața colegilor de partid, care au rupt tăcerea în legătură cu acuzațiile lui Peker, Erdogan a făcut referire la „conspirația insidioasă” a infractorilor. Persoane influente în Turcia, precum Ali Babacan și Ahmet Davutoglu, s-au alăturat taberei opoziției. Potrivit unui sondaj recent, 75% dintre respondenți tind să aibă încredere în declarațiile lui Peker într-o măsură sau alta. Răspunsul la întrebarea dacă denunțătorul lucrează pentru a reduce popularitatea potențialilor succesori ai lui Erdogan va fi dat în viitorul apropiat. Într-un fel sau altul, scandalul vînturat pe fondul dificultăților socio-economice ale Turciei (șomaj în creștere, inflație, sărăcie) nu este în favoarea președintelui.

Vizita viitoare a liderului turc în Azerbaidjan, care va avea loc la jumătatea lunii, include o excursie în orașul Shusha din Nagorno-Karabakh, care a fost declarat „capitala culturală” a Baku. Pe 19 mai, Erdogan și-a anunțat intenția de a face declarații decisive, fatidice pentru întreaga lume, în iulie, în timpul vizitei sale anuale în Ciprul de Nord ocupat de Turcia în 1974. Observatorii analizează opțiuni care variază de la Anschluss din „Republica Turcă a Ciprului de Nord” de începutul producției de petrol în estul Mediteranei, pînă la dezvoltarea ideii de lungă durată a „unei lumi de peste cinci” (membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU – n.red.). Poate că reuniunea președinților turc și american programată pentru 14 iunie va face unele ajustări la aceste planuri, dar este puțin probabil ca aceasta să afecteze retorica „incendiară” a lui Erdogan care vizează cîștigarea simpatiei arabilor (și, în general, a musulmanilor). În timpul unei videoconferințe recente cu șefii marilor corporații americane, Erdogan și-a exprimat încrederea că viitoarea sa întîlnire cu Biden în timpul summitului anual NATO va fi „începutul unei noi ere în relațiile noastre (SUA-Turcia)”.

Pagină realizată de N.K.

AȘA Vă PLACE ISTORIA?

Barbu Catargiu –o crimă politică perfectă

Motto: „Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării!” – ultimele cuvinte rostite de Barbu Catargiu în Parlamentul României, cu o jumătate de oră înainte să fie împuşcat mortal.

Moartea primului-ministru Barbu Catargiu este şi astăzi un mister. Cert este că cel dintîi premier al Principatelor Române Unite a fost asasinat de adversarii politici. Unii istorici sau biogafi cred că şi Cuza a fost implicat în acest asasinat alături de prefect şi de liberali.

Pe data de 8 iunie 1862 la ora 17, primul-ministru al Principatelor Române Unite, Barbu Catargiu, a fost asasinat în trăsura prefectului poliţiei, Nicolae Bibescu. Oficialul a fost împuşcat în ceafă de pe stradă, spuneau rapoartele oficiale, în timp ce se întorcea de la şedinţa Adunării Deputaţilor pe sub turnul din curtea Mitropoliei din Bucureşti. Culmea, deşi a fost asasinat conducătorul primului guvern al Principatelor Române Unite, nici pînă astăzi nu se ştiu cu exactitate ucigaşii, motivele şi mai ales de ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a ordonat încetarea anchetei, după cum arăta şi reputatul genealogist Emanoil Hagi-Mosco.

Curtea de Apel, deputat, ministru şi în cele din urmă prim-ministru. S-a retras din ţară în 1848, considerîndu-i pe revoluţionarii paşoptişti prea radicali şi fără să fie suficienţi de maturi din punct de vedere politic. După 1861, după recunoaşterea unirii Principatelor Române sub acelaşi domnitor, adică Alexandru Ioan Cuza, Barbu Catargiu este ales să conducă primul guvern responsabil cu unificarea administrativă a celor două ţări.

Legea agrară i-a adus moartea

Pentru mulţi istorici, explicaţiile privind asasinarea lui Barbu Catargiu trebuie căutate şi în formarea intelectuală, dar şi în educaţia primită de omul politic. Emanoil Hagi Mosco, în lucrarea ,,Bucureşti, amintirile unui oraş”, spune că Barbu Catargiu era un om deasupra epocii sale şi un vizionar căruia nu-i plăceau convulsiile stîrnite de liberalii radicali, dar nici împrumutarea de instituţii şi obiceiuri occidentale fără ca acestea să nu corespundă unor realităţi româneşti. De aici poate şi conflictul cu adversarii politici. „Urăsc zgomotul şi turburările din partea particularilor, ceea ce se numeşte anarhie, urăsc abuzul din partea guvernului, ceea ce se numeşte despotism”, preciza Barbu Catargiu. Politicianul român era un conservator prin excelenţă, fiind, de altfel, prin obîrşie de neam boieresc. Devine inspirat de modelul revoluţionar francez şi îşi doreşte emanciparea Principatelor Române, dar cum arată şi Hagi-Mosco, prin paşi fireşti, normali, trainici nu prin rupturi bruşte. A fost, rînd pe rînd, magistrat la

Oistorie a farselor (201)

Fraude cu proprietăți funciare

La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, teritoriile Yazoo din vestul Georgiei se întindeau pînă la Rîul Mississippi şi cuprindeau actualele state Alabama şi Mississippi. În 1789, membrii puterii legislative din Georgia au permis vînzarea a peste douăzeci și cinci de milioane de acri de pămînt fertil din Yazoo către trei mari companii funciare doar pentru suma de 273.580 de dolari. Şase ani mai tîrziu, au vîndut alte treizeci şi cinci de milioane de acri către alte patru companii, doar pentru o jumătate de milion de dolari. Preţul unui acru era aşadar de-abia peste un cent. Deşi pretindeau că astfel îmbogăţeau trezoreria statului, complet secată înainte de a fi forţaţi să cedeze pămîntul guvernului american, de fapt (mare surpriză!) politicienii se îmbogăţeau pe ei înşişi. Cum? Companiile funciare le vindeau înapoi legislatorilor acţiuni pe o nimica toată, legislatori care obţineau astfel profituri imense cînd, la rîndul lor, vindeau suprafeţe mari de pămînt crescătorilor de bumbac şi investitorilor nordici. De asemenea, cum a reieşit mai tîrziu, chiar se mituiseră unii pe alţii pentru a se asigura că proiectul de lege era aprobat la fiecare schimbare legislativă şi fuseseră de acord cu vînzarea de garanţii pentru întinderi mai mari de pămînt decît existau în realitate.

Paharul s-a umplut pentru adversarii politici ai prim-ministrului în momentul în care s-a opus Legii agrare în forma dorită de Kogălniceanu şi Cuza. Cît priveşte reforma agrară, se opune împroprietăririi de drept din proiectul Kogălniceanu. Este împotriva inalienabilităţii şi divizibilităţii lotului, dispoziţie care robeşte mai rău pe ţărani şi fărîmiţează proprietatea, scăzîndu-i rentabilitatea. Cere întocmirea proprietăţii mijlocii „care ar putea da încetul cu încetul o clasă mai înstărită şi mai aptă să ia parte la economia statului”. „El voia să scape pe proprietar de îndatorirea de a da ţăranului pămînt în folosinţă, dar totodată vrînd prin aceasta să scape pe ţăran de orice obligativitate de muncă faţă de proprietar, lăsînd ambelor părţi libertatea de a încheia contracte de muncă prin bună învoială”, scria Hagi-Mosco. În acel moment s-ar fi hotărît suprimarea sa. Mai mult decît atît, în ,,Efemeridele” lui Marius Theodorian-Carada spune că Eugen Carada, la o consfătuire politică, i-ar fi spus că nu se vor putea înfăptui reformele lui Cuza fără înlăturarea lui Barbu Catargiu. Şi mai ales după ce prim-ministrul, care avea şi majoritate, deci control absolut în Cameră, interzisese o manifestaţie cu iz politic şi revoluţionar a liberalilor radicali, suprimarea a fost pusă în practică.

Barbu Catargiu a fost avertizat cu o seară înainte că i se pregăteşte asasinarea. Cu toate acestea s-a dus în Adunarea Deputaţilor şi a ţinut un ultim discurs, parcă profetic. ,,Pacea, domnilor, pacea şi odihna sînt scăparea ţării şi voi preferi moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”, preciza Catargiu în ultimul său discurs. A plecat apoi cu trăsura pe sub turnul Mitropoliei, alături de prefectul Nicolae Bibescu. Este împuşcat mortal se pare din stradă. Pe uliţe a fost găsit un pistol ruginit, ceea ce arată că trăgătorul a fost nevoit să se apropie la un metru de Barbu Catargiu pentru a fi sigur de reuşită. De altfel, medicii au constatat că glonţul intrase în ceafă şi a plecat către şira spinării. Focul a fost atît de aproape încît i-a ars pur şi simplu ceafa lui Barbu Catargiu.

Cînd toată escrocheria a fost demascată, politicienii implicaţi au fost norocoşi că au scăpat fără a fi linşaţi. În 1796, o nouă legislatură a revocat contractele iniţiale dar, cum actele de proprietate funciară erau extrem de confuze şi amestecate, agenţi lacomi au continuat să vîndă bucăţi de teren fraierilor din Noua Anglie şi din alte părţi. Mulţi cumpărători au ajuns în ruină şi, cînd Georgia a cedat în 1802 controversatele teritorii, statul stipula ca guvernul federal să îşi asume responsabilitatea pentru toate revendicările ce urmau să fie ridicate în urma vînzărilor iniţiale. Totuşi, reprezentantul guvernului pentru statul Virginia, John Randolph, s-a luptat din răsputeri pentru a opri congresul să ofere despăgubiri celor care deţineau loturi din pămînturile Yazoo (mulţi dintre aceștia erau părţi nevinovate, cunoscute pe plan local drept „văduve” şi „orfani”); astfel, în 1810, Curtea Supremă de Justiţie a luat hotărîrea unanimă că iniţialele concesii sînt valide şi că eforturile ulterioare ale puterii legislative din Georgia de a abroga validitatea contractelor de vînzare-cumpărare violau obligaţiile contractuale constituţionale. În 1814, cînd congresul a acordat acţionarilor despăgubiri în valoare de 4,7 milioane de dolari pentru că şi-au pierdut terenurile, escrocheria iniţială a fost oficial legalizată de către forul cel mai înalt de justiţie din stat. (va urma)

STUART GORDON

Cercetări întrerupte, Cuza bănuit

Misterul asasinării lui Barbu Catargiu începea. Ancheta a fost una bizară. ,,Vodă Cuza a chemat pe procurorul Deşliu, cerîndu-i să găsească pe asasin. Deşliu a răspuns: «Nu-I voi găsi, Măria Ta, este prea sus-pus». Rezultatul: Deşliu este desărcinat de îndată de anchetă şi înlocuit prin procurorul Sachelarie care, din ordinele lui Bibescu, nu a fost admis la Prefectură, acesta refuzînd chiar să se prezinte la cercetare. Putea el oare să procedeze astfel, de nu era acoperit? Ca final: porunca domnească de a înceta cercetările”, scria Hagi-Mosco.

Bănuielile că Alexandru Ioan Cuza fie că ştia de asasinat, fie că îl planificase au continuat şi prin alte semne. Mai precis, chemat la căpătîiului mortului, din surse contemporane, reiese că voievodul tremura şi şi-a pierdut controlul. Mai mult decît atît, în urma anchetelor balistice s-a stabilit că era foarte greu pentru cineva să urce pe trăsură şi să tragă atît de aproape în ceafa lui Catargiu fără ca acesta să reacţioneze sau ca prefectul să nu-l observe. Tocmai de aceea Hagi-Mosco spune că inclusiv asupra prefectului au planat suspiciunile. ,,Nimeni nu a văzut pe asasin urcînd scara trăsurii, dar sînt persoane care au văzut pe Bibescu trecînd braţul drept peste umărul lui Catargiu, care, repet, a fost lovit în ceafă”, scria acesta. De altfel, martorii şi probele au dispărut, iar ancheta a fost oprită. Prefectul Bibescu a fost şi poreclit după această ispravă ,,Pistol”. Din dosare, ancheta continuînd după abdicarea lui Cuza, de asasinat ar fi fost bănuit un oarecare Gheorghe Bogati, dar misterul morţii prim-ministrului rămîne.

Barbu Catargiu a fost înmormîntat în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.

ORIZONTAL: 1) Întrebuințare hotărîtă dinainte; 2) Prinși în cursă; 3) Grămezi neorganizate – Legate de rug; 4) Are tot timpul – Trecut la examenul de capacitat; 5) Coji de nucă! – Adună tot felul de vechituri; 6) Perioada bilanțului anual – A da cuvîntul; 7) Dat peste cap – Îndată!; 8) Fațada casei! – Tot un drac; 9) N-au producție proprie – Jocul puștilor; 10) Descărcări de tensiune.

VERTICAL: 1) Baza coloanei noastre... infinite – Înțepători din fire; 2) Aflată la un nivel ridicat – Tras în gol!; 3) Luată de apă – Reținut la masă; 4) Rupe lanțul; 5) Frig la Polul Sud! – Manual de gătit – Fruntașe în producție!; 6) Creație de vîrf din perioada rece – Vestesc primăvara pe calea undelor; 7) Folosit la tăiere – Invitație la expoziție; 8) Plin de inspirație – Lovită pe la spate; 9) Sentință de casare; 10) Ține loc de toți – Lucrare medicală.

GH. ENE

Dezlegarea

careului ,,ÎN FURTUNă”

1) EGATA – UTAN; 2) SONORIZARI; 3) EG – PARAL – T; 4) NANI – ITIRE; 5) I – ARAMA – TS; 6) NI – CAI – DUC; 7) LEE – EVA – U; 8) COMAN – INS; 9) STANOIU – TU; 10) VIDU – ALMAS.

Pledoarie pentru sănătatea Poporului Român (1)

Stimați colegi, cred că dacă medicii s-ar purta cu noi, la consultații, așa cum ne purtăm noi cu ei acum, la votarea acestui proiect de lege, pentru înființarea Ordinului Medicilor, am muri pe capete. Este regretabil că Parlamentul României amînă „sine die” dezbaterea legii de funcționare a unui organism necesar în România modernă. Întîmplarea face că azi noapte citeam „Viața lui Ion Brătianu”, scrisă de fiica lui, Sabina Cantacuzino, și tipărită în 1933 – la un moment dat am găsit un pasaj foarte interesant legat chiar de medici. E vorba de soția marelui Carol Davila, care acuzase o anumită indispoziție, s-a dus la Spitalul Colțea, unde lucra soțul ei, un asistent al celebrului său bărbat era acolo, femeia i-a cerut niște chinină, omul i-a dat medicamentul și, după cîteva minute, coborînd din trăsură în față la Capșa, aceasta s-a prăbușit și a murit. Din distragere de atenție, din zăpăceală, asistentul înțelesese stricnină. Și i-a dat stricnina în loc de chinină. Un caz mărunt în raport cu Istoria, dar este foarte important pentru a stabili responsabilitatea medicilor. Medicii sînt, dintre toți profesioniștii unei Țări, cei mai aproape de moarte. Ei se situează la hotarul dintre viață și moarte. Să ferească Dumnezeu să-ți frîngi mîinile pe culoarul unui spital, sau să te rogi lui Dumnezeu și să îngenunchezi la ușa unui doctor pentru a salva nu viața ta, fiindcă viața noastră contează mai puțin, dar viața unor ființe dragi. Am un respect extraordinar față de medici. Ce e drept, ei sînt o castă aparte, nu întîmplător la ei, și nu în altă parte, s-a născut această formulă invidia medicorum – invidia medicilor. Ei au darul de a se sfîșia între ei cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Nu-i mai puțin adevărat că sînt și unii oameni imposibili printre ei. Îmi vin în minte acum „Memorialele” lui Vasile Pârvan. Istoricii prezenți în sală știu că el făcea distincție între preoții jertfei și

Atenție la Ungaria! (2)

La propunerea tipărită în revista noastră, a fost constituită o Comisie Parlamentară pentru cercetarea cazurilor tuturor familiilor românești alungate din județele amintite. Dar această comisie n-a finalizat nici un raport, n-a propus nici o măsură, înscriinduse pe linia activității acestui Parlament, în care se chiulește mai vîrtos ca la școala elementară, în care se doarme, sau se trag sfori, sau se practică șuete ieftine, de pensionari – dar în care numai deputații și senatorii unguri stau de veghe și urzesc, fără odihnă, tot felul de planuri. Din fericire, există și parlamentari patrioți, de la care așteptăm fapte pe măsură.

În aceste condiții, Partidul România Mare acuză, public, de trădare a intereselor naționale toate acele forțe care, fie prin pasivitate lașă, fie prin pactizare cu dușmanul, au contribuit la degenerarea situației. Iar dacă nu vor fi luate imediat cele mai drastice măsuri care se impun, dacă se va minimaliza și de această dată acțiunea teroristă a vrăjmașilor noștri de veacuri, partidul nostru, împreună cu alte forțe naționale sănătoase, se va simți dezlegat de orice obligație față de organele Puterii și va trece de urgență la organizarea Gărzilor Naționale. Nutrim convingerea că nu se va ajunge aici și că organele în drept vor lua cele mai severe măsuri pentru pedepsirea, prin lege, a vinovaților și oprirea acestui curs primejdios al evenimentelor. Este imperios necesar să fie schimbate, de urgență, conducerile ungurești ale prefecturilor celor două județe, să fie aduse înapoi, în deplină siguranță, miile de familii românești alungate prin intimidare în ultimele luni, și să fie păstrată, prin control militar românesc, acea zonă frămîntată de ațîțări iresponsabile. Este de la sine înțeles că adunarea de la Lutița, menită să omagieze

preoții hranei. Citez din memorie, de fapt, parafrazez ce zicea Pârvan: Cine, pe frontul de luptă, va putea să-l scoată din tabietul lui pe acel medic care, în canonada cea mai teribilă, cu obuze căzute la doi pași, cu trupuri sfîrtecate, își soarbe cafeluța în liniște, și își fumează țigara lui aromată?! Sînt și astfel de cazuri, au fost și vor mai fi, dar nu cred că așa ceva caracterizează tradițiile cu adevărat eminente ale medicilor din România.

Din păcate, noi am început să ne purtăm față de acest Ordin al Medicilor de parcă ar fi vorba de un Ordin al Pacienților, care poate fi amînat la nesfîrșit, de care e nevoie sau nu e nevoie. Eu vă spun că este imperios necesar și propun să votăm, dacă e cazul, să trecem chiar astăzi la aprobarea proiectului de lege. Dezbateri generale, din cîte îmi aduc aminte, au mai fost, ce să mai dezbatem? Tot generalități? Nu ajunge că nu sînt geamuri în spitale? Că se hrănesc bolnavii cu castraveți și cu ceai? Și ceaiul, vai de capul lui, apă de ploaie?! Nu ajunge că medicii sînt, poate, cei mai prost plătiți intelectuali din România?! La cea mai mare responsabilitate posibilă, față de viața omului, medicul are cel mai mic salariu. Așa ceva, de fapt, este o jignire și față de anii de studiu pe care i-au petrecut, dar și față de fibra biologică a Poporului Român. Acest Ordin este foarte necesar, totodată, și pentru a stăvili fenomenul în continuă creștere, aluvionar aș spune, al șarlatanilor. România a început să fie invadată de două categorii de șarlatani mari (sînt și altele mai mici). Mai întîi, falșii profeți, care se duc prin tîrguri, pe la Moși, pe la răscruci și pe unde se află un pîlc de gurăcască, ei profețesc ba sfîrșitul lumii, ba anunță că s-a născut iar un pui cu două capete și șase picioare, și e musai, trebuie să cadă niște blocuri prin apropiere, să vină sfîrșitul lumii, și astfel se ia în derîdere numele Domnului. A doua categorie de șarlatani o reprezintă

acele bande dezlănțuite ungurești și secuiești, care au ucis zeci de mii de români în anul 1848, trebuie să fie interzisă prin lege, pentru că periclitează siguranța și integritatea statului. Totodată, Armata Română trebuie să ia în calcul eventualitatea că Ungaria ar putea efectua provocări la graniță – situație pe deplin previzibilă, care reiese din numeroase documente publicate de noi încă din vara trecută.

Partidul România Mare solicită, în același timp, intensificarea activității noastre diplomatice și de propagandă peste hotare, pentru a se aduce la cunoștința opiniei publice internaționale articulațiile acestui monstruos scenariu împotriva Poporului Român. Țările și guvernele lumii trebuie să fie conștiente că orice tentativă de dezmembrare teritorială a României va atrage după sine declanșarea unui război nimicitor, care, în condițiile și așa dezastruoase ale conflagrației iugoslave – în care tot Ungaria este de vină – poate însemna începutul celui de-al III-lea război mondial. Partidul România Mare îi invită pe corespondenții străini de presă și pe funcționarii ambasadelor din București să informeze opinia publică din țările lor că Poporul Român, zdruncinat de aproape 2 ani de tot felul de acțiuni iresponsabile, instrumentate din exterior, se află acum la ora adevărului și că va zdrobi în fașă orice încercare de rapt teritorial, de federalizare sau de amestec străin. Politicienii și ziariștii lumii civilizate trebuie să fie conștienți că ungurii au avut, în permanență, în Istorie un comportament histrionic, duplicitar: pe o parte au făcut risipă de imaginație pentru a falsifica hărți și documente, pentru a convinge omenirea că ei au dreptate și că reprezintă un factor de stabilitate în zonă, dar pe de altă parte au trecut prin foc și sabie tot ce nu era unguresc, au spintecat pîntecele femeilor însărcinate, au răstignit preoții români pe ușile bisericilor. Asta e Ungaria cea adevărată, așa au descris-o și Lev Tolstoi, și Émile Zola. Lumea civilizată

„Obicei“ pentru o... știință

Din culisele ideologiei neo-marxiste

În haosul creat în pandemie

Și vaccinarea, dulce parodie

COVID-ul lasă semn de biruințăː

Purtatul măștii din obișnuință...

În Sănătate veșnic gălăgie

Cronicizată stare-anemie

Și peste ea, malefica dorințăː

Purtatul măștii, din obișnuință!

Și ce vedem? O tragi-comedie.

Aleșii fac din mască jucărie

Că-n nevăzut pulsează-a lor voințăː

S-ajungă portul ei... obișnuință?!!

Ei vor ca BOTNIȚA cumva să fie

Obligatorie pe veșnicie

Să fie, cum s-ar zice, juruință

S-ajungă în final ... obișnuință?!...

Aceasta-nseamnă-n fond democrație

În constituțională măreție?!

Și, evident, va fi și o științăː

„Purtarea botniței – obișnuiță!”.

L IVIU ZANFIRESCU

așa-numiții vindecători, de care România n-a fost străină nici înainte – să ne aducem aminte „Istoria Bucureștilor” a lui Ionescu-Gion, unde aflăm că tot în mahalaua Colței era o babă care îi trata pe bolnavi dîndu-le să înghită... excremente de cîine.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(6 octombrie 1993, plenul Senatului României)

nu cunoaște crimele sadice și omorurile rituale la care s-au dedat ungurii timp de 1000 de ani în Transilvania, pînă în zilele noastre. Noi însă le știm bine și ne vom lua toate măsurile să nu se mai ajungă aici. Răbdarea și cumințenia noastră tradițională sînt pe cale să ia sfîrșit.

Atenție la Ungaria! Atenție la răufăcătorii Istoriei contemporane, care încearcă iarăși, ca în 1940, să umble cu creionul pe harta Planetei! Ar fi de neiertat ca unii politicieni de frunte ai lumii contemporane, care vorbesc zi de zi în numele păcii, al concordiei și democrației, să joace acum pe lîngă Ungaria, în mod conștient sau inconștient, rolul pe care l-au jucat în preajma celui de-al II-lea război mondial dictatorii fasciști Hitler și Mussolini, care i-au facilitat furturile teritoriale de la alte state. Poate că unii concetățeni maghiari și politicieni din Ungaria sînt curioși să vadă cum arată în realitate Apocalipsa biblică. N-au decît să insiste în aplicarea planurilor scelerate pe care le urzesc și o vor afla foarte curînd!

Frați români, vă rugăm să așteptați în liniște, cu arma la picior, desfășurarea evenimentelor. Avem speranța că totul se va rezolva pe cale pașnică și legală. În caz contrar, fiți pregătiți! Românii au mai fost de două ori la Budapesta, dacă va fi nevoie se vor duce și a treia oară, ca să răcorească, definitiv, capetele înfierbîntate ale călăilor horthyști. Nu ne e frică de ei, nu ne e frică de nimeni, în afară de judecata lui Dumnezeu. Dacă ungurii vor semăna vînt, vor culege furtună și tare ne e teamă că așa ceva va însemna o nouă și, în același timp, definitivă dispariție de pe harta lumii a acestui veșnic focar de infecție europeană, Ungaria. Transilvania a fost, este și va rămîne de-a pururi românească!

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 68, din 18 octombrie 1991)

JURNAL DE VACAN� (40)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (11)

Abia acum îl înţeleg pe Titulescu. A ştiut bine ce vrea, inima lui nu s-a înşelat. Deşi oltean, născut la Craiova, a tînjit să-şi afle somnul de veci la Braşov, în sanctuarul fără de moarte al romanităţii. Am cumpărat lumînări mari, albe şi roşii. Am luat şi garoafe din piaţa de sub Tâmpa. De trei ani, fără întrerupere, vara şi iarna, fac pelerinajul acesta. Punem, fiecare, cîte o floare pe lespedea de marmură neagră, cu irizaţii verzi. Prichinduţa aia mică de Eugenia a şi urcat repede marginile joase ale mormîntului şi a început să patineze pe piatra funerară. A smuls-o maică-sa şi a adus-o printre cele lumeşti.

Un preot tînăr, venit de la Predeal pentru a conlucra cu părintele Vasile Prodea, ne împărtăşeşte un gînd al său:

– Domnule preşedinte, m-am gîndit că n-ar fi rău să mutăm osemintele în capela asta, alăturată. Ca să putem scrie cine a fost Titulescu, altminteri n-avem unde.

În parte, are dreptate. Mormîntul marelui diplomat e foarte simplu, într-adevăr, nu este ceea ce se cheamă un monument, dar tocmai din pricina asta e văduvit de unele elemente esenţiale. Nu sînt scrise, nicăieri, datele naşterii şi morţii, precum şi funcţiile cu care ilustrul repauzat a intrat în Eternitate: ministru de Externe al României şi preşedinte al Ligii Naţiunilor. Ce pricep străinii care vizitează mormîntul, dintre care unii, ca să fim sinceri, nu-şi cunosc nici măcar propria istorie? Ce pricep chiar copiii românilor, pentru care o astfel de vizită trebuie să se constituie într-un îndreptar de învăţătură în Templul religiei iubirii de Ţară? Totuşi, a-1 muta pe Titulescu într-un spaţiu închis ar fi o greşeală. Cu siguranţă, nu asta şi-ar fi dorit el. Aidoma ciobanului din Mioriţa, care poftea ca brazii şi păltinaşii să-i fie nuntaşii, mai toţi oamenii de vază ai culturii naţionale sînt înmormîntaţi afară, sub bolta înstelată, în zumzetul albinelor şi fîlfîitul păsărilor: şi Eminescu, şi Iorga, şi Caragiale, şi Coşbuc, şi Rebreanu, şi Sadoveanu, şi atîţia alţii. Interesant este că domnitorii şi politicienii au avut parte de locuri închise, în special biserici: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul (numai capul), Constantin

Brâncoveanu (numai trupul), Ion şi Ionel I. C. Brătianu, Al. I. Cuza, Take Ionescu, Carol I şi Ferdinand. Alţii n-au avut parte de nici un fel de mormînt, nici închis, nici deschis, pur şi simplu s-au contopit cu zăpezile, şi ploile, şi brumele, şi devălmăşia frunzelor, şi ierburile răsucite de vînt: Horea, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu, Iuliu Maniu...

Intrăm în biserică. De fapt, o autentică şi inegalabilă catedrală.

Aici a intrat şi unificatorul de Ţară, Mihai Viteazul, în toamna lui 1599, în drumul său către Alba Iulia. Profesorul Vasile Oltean ne arată o icoană ferecată cu argint, care datează din anul 1564. Ce splendoare! Cîte zeci de generaţii de români s-au rugat la ea, cîte lacrimi au stropit-o şi au înviorat-o?

– Domn’ profesor, ştii ce s-a întîmplat la anul 1564? – îl întreb pe directorul Complexului Muzeal. S-a născut Shakespeare!

Regret o „inovaţie” de ultimă oră: nu mai e voie să se aprindă lumînări în biserică (probabil pentru a nu afuma picturile murale), s-a amenajat afară, în curte, un fel de paraclis improvizat, din tablă ordinară, unde poţi aprinde pentru vii (în stînga) şi pentru morţi (în dreapta).

Vizităm, din nou, (pentru a cîta oară?) încăperile mici şi reci ale Complexului Muzeal. Ce om extraordinar e acest profesor Vasile Oltean! Ce român curat! Ce făclier al civilizaţiei româneşti! Pe cine vede, îl trage de mînecă, într-un ungher, să-i arate documente de pe timpul lui Mihai Viteazul, ori o scrisoare românească mai veche cu vreo 30 de ani decît Scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung către Judele Braşovului! Acum, îşi dă doctoratul. Aleargă de dimineaţa pînă seara, n-are astîmpăr, e mereu în căutare de bani pentru lemne, pentru lumină electrică, pentru restaurarea unor documente sau piese de mobilier, roase de carii. Unde mai pui că are şi vreo 5 copii, dacă nu mă înşel, şi trebuie să-i hrănească, se zbate, ia elevi şi studenţi la meditaţii, publică tot felul de calendare şi articole – pe scurt, e un argint viu, care sfinţeşte locul. Acum, şi-a găsit beleaua cu Mitzura Arghezi, care conduce şi ea un muzeu de importanţă naţională, cel de la Mărţişor, aşa că ea ştie totul: nu-i voie aia, e interzis aia, nu poţi atinge cartea aia, nici clavirul folcloristului Tudor Ciortea.

 

Tâmpa. Atunci s-a supărat taică-său şi l-a retras de la şcoala lui Barac, ducîndu-l în Capitala Imperială, la Colegiul Theresianum.

Dar, aveam să vedem o asemenea stampă de iarnă, chiar sub Tâmpa, mai devreme decît ne aşteptam. Ne-am despărţit de gazdele noastre din Şchei, cu intenţia de a lua masa la Restaurantul Panoramic, amenajat tocmai sus, pe culmea Tâmpei. Nu mică ne-a fost surpriza să vedem, la poalele dealului, un patinoar foarte dichisit, plin ochi de copii. Cred că erau peste 100 pe gheaţă şi cam tot atîţia pe margini. Un spectacol de sunet şi lumină. Parcă era o variantă modernă a picturilor de iarnă ale lui Brueghel. Şi cînta şi o muzică frumoasă la megafoane, aşa, ca pentru adolescenţa asta buclucaşă, ca pentru primele strîngeri de mînă şi sărutări pe furiş.

Țara Bârsei

Dar, n-am plecat din raiul Şcheilor fără să vizităm o casă alăturată, veche de pe la 1750: locuinţa lui Ioan Barac, un iluminist transilvan (1776-1848), traducător al capodoperei „1001 de nopţi“, în 8 volume, şi al piesei „Hamlet, prinţul de la Dania“, de Shakespeare. Profesorul Oltean ne spune o istorioară care ne place şi umple de viaţă – pentru cîteva fulguraţii de-o clipă – edificiul greoi şi părăginit: – Aici îşi avea Barac şi casa, şi şcoala. Într-o bună zi, prin 1846 ori 1847, a venit Ioan Maiorescu de Ia Viena şi l-a găsit pe micuţul său fiu, Titu, pedepsit să stea în genunchi pe boabe de porumb. Ce făcuse şcolerul? Fugise cu alţi năzdrăvani, ca şi el, să se dea cu patinele pe gheaţa de sub

Aproape de intrarea în cabina telefericului ne întîlnim cu freneticul reporter TV, Adrian Fulea. Îi cam sticleau ochii, băuse flăcăul ceva, dar e normal, aşa e sîmbăta, mai ales pe gerul ăsta de munte. Ne spune că a auzit el o discuţie că „Cina Creştină”, care va avea loc la sediul P.R.M., peste două zile, nu va fi filmată. (Aşa şi avea să se întîmple, Televiziunea n-a trimis nici o echipă, în duşmănie, ca nu cumva să afle oamenii că noi facem opere filantropice şi avem grijă de sute de bătrîni, lumea trebuie îndoctrinată cu porcăriile debitate de spionul maghiar Asztalos, cum că noi sîntem îmbuibaţi, şi răi, şi securişti, şi periclităm Siguranţa Statului, măi, tovarăşi, cum au minţit cu neruşinare Ion Iliescu şi Traian Chebeleu!) Drumul pînă sus, pe Tâmpa, e de o frumuseţe sălbatică. Panta e foarte abruptă, ce-i drept, are o înclinaţie de 45 de grade (să nu le vadă Mihai Pelin, că le bea şi pe-astea!). În două minute şi jumătate sîntem sus. Cumnaţii mei, Gică şi Liviu, rămîn jos, chipurile ca să aibă grijă de maşini – în realitate, lor le e frică de teleferic. Urcăm pe acoperişul restaurantului. Panorama este, într-adevăr, vis. Nu e o zi senină, dar se vede aproape toată Ţara Bîrsei: şi Măgura Codlei, şi Dealul Şprenghi, şi Warthe, şi Prejmer, şi Dealul de la Sânpetru, şi Rîşnov, uite şi Strada Lungă, şi Biserica Neagră... (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Mormîntul lui Nicolae Titulescu, Șcheii Brașovului

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (77)

Orașele Dinastiei Tang (29)

Administrația în Dinastia Tang (23)

Strategia (6)

Expansiunea Imperiului Tang din Coreea pînă în Iran şi din Valea Ili pînă în centrul Vietnamului este, de bună seamă, cel mai important fenomen din istoria politică a Asiei în Secolul al VII-lea. Acest fenomen implică o remarcabilă organizare Militară şi Administrativă; mobilitate şi rapiditate a trupelor de intervenţie, formate din corpuri de cavalerie, creșterea cailor, implantarea de colonii militare în Asia Centrală pentru aprovizionarea armatelor; sistemul de staţii de poştă, o intensă activitate diplomatică. Dar această formidabilă expansiune, care face din China Dinastiei Tang cea mai mare putere din Asia acelei epoci, este fragilă. Ca şi în Epoca Nan, lungimea şi dificultatea comunicaţiilor între capitală și regiunile pe care China le controlează în Asia Centrală explică precaritatea ocupaţiei chineze în aceste regiuni, în care trebuie să fie întreţinute, cu mari cheltuieli, colonii militare. Kashar,

Figaro și Lumea Nouă (1)

În ziua de 29 februarie 1776, ministrul francez al Afacerilor Externe, Gravier de Vergennes, i-a înmînat lui Ludovic XVI, un plic sigilat ce purta mențiunea ,,Regelui, personal”.

Regele, atunci în vîrstă de numai 22 de ani, a fost descris, aproape fără excepție, de istorici, drept reprezentantul cel mai desăvîrșit al omului care lăsa pe mîine ceea ce putea face azi. Ridicase această trăsătură a caracterului său la rangul unei politici de stat. Descris de contemporani ca fiind gras, molîu, șovăielnic, încerca să scape de povara responsabilității sale de ,,uns al Domnului”, amînînd sine die luarea vreunei hotărîri. Monarhul Franței inspira mai degrabă compasiune decît respect; pînă și propria lui soție, Maria-Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza, îi spunea, în derîdere, ,,bietul de el”. Vergennes – cunoscînd ezitările monarhului și informat, pe alte căi, de conținutul plicului – aștepta, întrebîndu-se dacă textul scrisorii, decis și persuasiv, îl va determina, în sfîrșit, să ia o hotărîre. Ludovic avea să citească: ,,Sire, faimosul conflict dintre America și Anglia, care în curînd va împărți lumea și va schimba sistemului Europei, impune fiecărei puteri, cu necesitate, să analizeze atent în ce măsură va fi afectată de această divizare, dacă va profita de pe urma ei sau nu va avea decît de pierdut... Astăzi, cînd

Balada (87)

Ani de Facultate (9)

Discutau aprins în lanul de porumb de la Ferma de stat ,,Roseţi” de pe malul Borcei, aflată în apropiere de oraşul Călăraşi. Participau la practica agricolă de toamnă. Dan Bercovici era fiu de ilegalist evreu şi la vîrsta celor 20 de ani se comporta ca şi cum comunismul îl avea în sînge şi în toţi nervii. Nu admitea să fie contrazis.

- Dane, ce părere ai tu despre Stalin şi Ana Pauker? Au fost ei nişte criminali notorii, aşa cum ni se prezintă astăzi?

- Nici pomeneală! Şi Stalin şi Ana Pauker au fost comunişti adevăraţi, care au înţeles că orînduirea socialistă nu se poate împăca prin acte de compromis cu imperialismul şi capitalismul!

- Adică vrei să spui că Hruşciov a trădat socialismul, de vreme ce trîmbiţează întrecerea paşnică dintre statele socialiste şi cele capitaliste?

- Da, cam aşa ceva! Hruşciov s-a dat de gol cînd s-a opus reprimării contrarevoluţiei iredentiste din Ungaria. Numai acţiunile ferme ale Armatei Roşii

oaza cea mai de vest a bazinului Tarim, se află la o distanță de cca. 10.000 de li (5.000 de km) de capitala Chang’an, iar drumurile ce leagă Anxi de Nami și Turfan străbat regiuni de deșert, în care lacurile cu apă sînt rare. Şi mai departe, teritoriile situate dincolo de Pamir nu sînt accesibile decît prin trecători de munte, a căror traversare reprezintă o adevărată aventură. Dacă supunerea tuyuhunilor și a tanguţilor din Qinghai și Gansu se înfăptuieşte încă de la începuturile Dinastiei Tang, dacă problema turcă este rezolvată în linii mari prin ofensiva din 630, apoi prin ralierea și sedentarizarea progresivă a unei părţi din triburile de stepă, totuși incursiunile nomazilor și ale munteniler nu încetează, punînd sub semnul incertitudinii ralierea la Imperiul Tang a oazelor din Asia Centrală și ameninţînd securitatea garnizoanelor și a caravanelor. Imperiul Tang se vede nevoit să organizeze a expediţie în Valea Ili contra turcilor orientali, a căror capitală, Suyab, este distrusă de către Armata Tang în anul 748. Noi dificultăţi apar odată cu expansiunea tibetaniler, care între 670 și 678 fac incursiuni în zona oazelor și ocupă pentru un timp Khotan, Yarkand, Kashgar și Kucha. Ulterior, expansiunea arabă provoacă un recul al influenţei chineze în Iran, pentru ca în curînd să ameninţe cuceririle Chinei în Transoxiana și Kashgar.

izbucnirea unei crize violente se apropie cu pași mari, mă văd obligat să o previn pe Maiestatea Voastră că păstrarea posesiunilor noastre din America și pacea, pe care se pare că o doriți atît de mult, depind numai și numai de această unică propunere: trebuie să-i ajutăm pe americani...

Dacă răspunsul este că nu îi putem sprijini pe americani fără să-i supărăm pe englezi și fără să atragem furtuna asupra noastră... răspund, la rîndul meu, că nu vom avea de înfruntat nici un risc dacă va fi pus în aplicare planul pe care vi l-am înfățișat de atîtea ori, de a-i ajuta în secret pe americani, fără a ne compromite... Și dacă Maiestatea Voastră nu are la îndemînă pe altcineva mai abil pentru a-l folosi, mă angajez și răspund...”.

Cine era semnatarul scrisorii și, totodată, cel care avea curajul să-și asume o misiune atît de delicată și plină de riscuri?

,,Caron tatăl și fiul” (1)

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais avea, în 1776, 44 de ani. În ,,romanul său istoric serios”, pe care i-l dedică, intitulat Vulpile în vie, Lion Feuchtwanger îi face următorul portret: ,,Iată-l că trece în caleașcă Pierre Caron de Beaumarchais, mare politician, om de afaceri, dramaturg... Este foarte inteligent și deloc înțelept. Lacom de plăceri, suportă însă cu bărbăție nenorociri și lipsuri. Se arată accesibil tuturor ideilor

condusă de Mareşalul Konev au restabilit situaţia din Ungaria în 1956!

Florin Genoiu rămase pe gînduri.

- Dane, chiar să nu fie posibilă convergenţa sistemelor?

- Sintagma aceasta e o aiureală, pură demagogie menşevică! În viitor, socialismul va lua locul capitalismului, tot aşa cum feudalismul a fost înlocuit în istorie de capitalism!

Colegul lui Florin Genoiu, Valeri Osenştain, evreu şi tot fiu de ilegalist, gîndea cu totul altfel. Îşi expunea ideile în public şi era foarte fericit dacă era luat în seamă de cadrele didactice îndrumătoare.

- Domnilor, vă pierdeţi vremea degeaba! Viaţa este supusă legilor selecţiei naturale, aşa că nu există om vechi şi om nou. După ce vom strînge porumbul de la Roseţi nimeni dintre noi nu va deveni mai comunist sau mai anticomunist decît a fost înainte de culesul ştiuleţilor! Omul adevărat este liber în gîndire şi acţiune!

Genoiu îi ţinea isonul.

- Cît se poate de just! Acesta este şi scopul final al socialismului: omul liber în gîndire şi acţiune, conştient de faptele sale puse în slujba societăţii.

Practica agricolă de la Roseţi s-a sfîrşit cu o reuniune tovărăşească, o petrecere studenţească de

Rebeliunea militară a lui An Lushan (1)

Domnia împăratului Xuanzong, începută sub auspicii deosebit de favorabile, ulterior a căzut pradă dezordinii și delăsării din cauza pasiunii nebuneşti a împăratului pentru favorita Yang Guifei. Un fost favorit al împăratului, An Lushan, despre care se spunea că ar fi fost amantul lui Yang Guifei, a început în anul 755 o rebeliune militară şi a ocupat capitala Chang’an. Împăratul şi curtea sa, însoţiţi de Garda imperială, reuşesc să fugă în provincia Sichuan. Însă, Garda inperială s-a răzvrătit şi i-a ucis rudele lui Yang Guifei – printre care vărul ei primar, Yang Guezhong, care era prim-ministru – şi a cerut moartea concubinei mult iubite, care a fost strangulată de un eunuc într-un mic templu dintr-un sat. Împăratul Xuanzong a abdicat în favoarea fiului său, Suzong. Deși conducătorul rebeliunii, An Lushan, moare în 757, Rebeliunea continuă pînă în 763 și, după unele opinii, pînă în 766. An Lushan era de origine turcică, mai precis kitan. Era fiul unei femei despre care se spunea că era vrăjitoare şi al unui bărbat care moare timpuriu. Se spune că naşterea sa ar fi fost însoţită de evenimente extraordinare. An era patronimul celui de-al doilea soț al mamei sale.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

mari ale vremii, chiar dacă se contrazic între ele. Mulți îl socot celebru, unii rău famat...

Caleașca a ajuns în străzile aglomerate din centru, Pierre stă mai drept decît pînă acum și-și aranjează cu gesturi elegante ținuta. Jumătate din Paris îl cunoaște: din zece parizieni, unul îl salută. Este conștient de faptul că nenumărați parizieni îl urmăresc din ochi și-și spun unul altuia: «Iată-l pe monsieur de Beaumarchais, marele financiar, marele scriitor, amestecat în toate treburile statului»”. Personajul era deci în culmea gloriei. Fiind de obîrșie umilă, drumul pînă aici nu-i fusese deloc ușor. În discursul lui Figaro – cel mai îndrăgit dintre personajele create de el – către marii seniori, incendiar pentru acele vremuri, Beaumarchais își permisese să dea glas propriilor gînduri: ,,Noblețea, bogăția, titlurile, slujbele vi se urcă la cap. Mă rog, ce ați făcut dumneavoastră în schimbul acestor avantaje? V-ați dat osteneală să vă nașteți. Dar eu, eu, care provin din mulțimea fără nume, eu, dracu’ să mă ia, numai ca să-mi tîrăsc existența a trebuit să cheltuiesc mai multă viclenie și știință decît s-au folosit timp de o sută de ani pentru a guverna Spania, cu coloniile ei cu tot”. ,,Să-mi tîrăsc existența” era, desigur, o licență poetică, deoarece Pierre-Augustin Caron își cumpărase titluri și funcții, devenise de Beaumarchais, manevra sume uriașe și trăia pe picior mare. (va urma)

ANA MARIA ȘERBăNESCU

neuitat, la care s-au mîncat mici şi s-a băut bere din belşug. Pichetul de grăniceri a oferit studenţilor mai multe salve cu artificii. Chiar şi Florin Genoiu s-a dat în spectacol, citind la microfon o cronică rimată care începea cam aşa: ,,O, muştele de la Roseţi/ Cum stau în roiuri pe pereţi!/ Studentule, ce mai aştepţi?/ Du-le-n lumea celor drepţi!/ Dă în ele cu ştiuleţi…etc…”.

***

Noiembrie 1964 – un moment crucial din viaţa personajului nostru. Fiind student în anul IV la Politehnică, a fost primit în Partidul Muncitoresc Român (PMR). Şedinţa a fost furtunoasă şi a ţinut pînă la miezul nopţii. La discutarea ,,cazului Genoiu”, printre studenţi şi cadre didactice au fost voci pro şi contra.

- Tovarăşi, în cazul tovarăşului Genoiu să nu ne pripim. El face parte dintr-o familie mic-burgheză şi are mentalităţi naţionaliste, militariste şi chiar şovine.

- Nu ştie să-şi atragă colegii la activităţi obşteşti şi are atitudini birocratice. Se bizuie în munca organizatorică numai pe tabele convocatoare.

(va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (85)

HUNT - HISTRIONUL

HRăPăREŢ Şl HAIN (5)

Tranzacții și speculații (2)

Preinfarct, spune medicul şi-l sfătuieşte pe Hunt să stea, cel puţin o vreme, departe de lumea petrolului, cu patimile ei, ce se dezlănţuie adesea parcă din senin şi pot costa o viaţă. Nu-l ascultă, poate și fiindcă îşi dă seama că asemenea concesiuni încep să „lunece“ printre mîini –în multe locuri statele proprietare de fapt şi de drept începuseră să le revendice, să facă demersuri pentru a schimba în avantajul lor prevederile acordurilor de concesionare sau, pur şi simplu, trecuseră la naţionalizarea lor.

Ca urmare, Haroldson Lafayette Hunt intră în tratative cu „British Petroleum Company“ şi, după cinci zile de negocieri, purtate într-un stil aparent dur, tranzacţia e încheiată la Londra, el vînzînd 50 la sută din interesele sale libiene. Nu trece decît puţin timp şi guvernul de la Tripoli naţionalizează partea lui „B.P.“, dar nu şi pe cea a lui Hunt, căruia, din nou, îi reuşise speculaţia! Abia în anul 1973, cînd Libia şi-a naţionalizat toate rezervele de petrol, capitolul acesta se va încheia şi pentru el.

În sine, pierderea este mare, sîntem într-o perioadă în care, exact după 1973, preţul barilului de petrol urcă

Povestea unui mare șahist (3)

Bobby, campion mondial pentru totdeauna (3)

Ron Groos, un vechi prieten al ui R.J. Fischer, declara că Bobby are trei preocupări majore: șahul, condiția sa fizică și viața politică. ,,Fischer vrea să scrie o carte cu subiect politic, chiar a învățat să scrie la mașină. Dar mi-e teamă că teoriile sale nu interesează pe nimeni... El este într-adevăr un tip foarte plăcut, cînd vrea. Agreabil, drăguț, el este de-o integritate perfectă: este o ființă pură. Dar are principii asupra cărora nu suportă comentarii” – subinia Ron Groos.

La doi ani după arestarea sa, Bobby a semnat un adevărat pamflet (în 14 pagini) la adresa poliției din Pasadena, dezvăluind cu multă sinceritate și surpriză tratamentul dur suportat de-a lungul celor 48 de ore. Broșura apărută cu titlul ,,Cum am fost torturat în închisoarea din Pasadena” a făcut multă vîlvă. Ca un fapt inedit este semnătura autorului: „Bobby Fischer, campion mondial de șah“.

Minuni și miracole (2)

Manuscrisele de la Marea Moartă (2)

Oamenii de ştiinţă au datat atît sulurile, cît şi ruinele între Secolul al III-lea î.Chr. şi anul 68 d.Chr. Se pare că aceste texte au format o bibliotecă a unei secte evreieşti, asemănătoare cu cea din Essenes. Aici exista o societate care se ocupa numai cu cercetarea Torei (Cartea Sfîntă a evreilor), dar care nu era adepta unei instituţii clericale, şi chiar este posibil să fi fost anihilată de Biserica majoritară din Ierusalim. Se crede chiar că ruinele de la Qumran au făcut parte din această localitate, iar sulurile au fost ascunse în jurul anului 70 d.Chr., pentru a nu cădea în mîna trupelor romane cotropitoare. Dar, ceea ce este mai fascinant în legătură cu aceste suluri nu este atît istoria lor, cît textele pe care le conţin.

Sulurile au fost recondiţionate cu ajutorul tehnologiilor moderne şi descifrate de către experţi. Aceştia tind să se împartă în două grupuri: unii care cred că sînt texte religioase, şi alţii care susţin că documentele dezvăluie detalii ale vieţii de zi cu zi. De asemenea, printre aceste suluri se mai găsesc şi multe copii după scrierile biblice, toate, mai puţin una, din Vechiul Testament. Extrem de interesante sînt sulurile care

vertiginos şi, după cum zice René Sédillot, „bătălia tunurilor, a tancurilor şi a avioanelor a făcut mai puţin zgomot decît bătălia petrolului“. Într-adevăr, se va ajunge la cifre în jur de 30 dolari barilul, cu consecinţele ce decurg de aici. Revenind la imperiul lui Hunt, mai trebuie adăugat că, la ora respectivă, el deja se diversificase, poseda sau controla mari întreprinderi nepetroliere. De pildă, avea 500.000 hectare în Statele Unite, alte 2 milioane tocmai în Australia, cumpărase mari mine de cărbuni în statul Dakota de Nord, exploatări de gaze naturale în diferite zone de pe Terra, cea mai mare crescătorie de cai de rasă de pe glob. De altfel, fiul său, Nelson Bunker Hunt va cîştiga în anul 1968 celebra alergare la trap din Franţa, „Arc-de-Triomphe“, cu calul Vaguely Noble. Să ne întoarcem la Haroldson Lafayette Hunt şi la primii ani de după al II-lea război mondial. Şi lui, ca şi altora ca el, evoluţiile politicogeografice încă nu le stînjenesc sporul afacerilor, care se referă la petrol. La finele conflagraţiei, constată publicaţia vest-germană „Der Spiegel”, ,,67 la sută din extracţia mondială de petrol aparţin încă Statelor Unite , iar 11 la sută Venezuelei. Emisfera occidentală acoperea aproape patru cincimi din nevoile mondiale de petrol. Orientul Apropiat furniza numai şase la sută, în special Iranul şi Irakul. Uriaşele rezerve din regiunea Golfului Persic nici măcar nu fuseseră atinse, iar despre alte zăcăminte, precum cele din Libia, încă nu se ştia nimic. Un sfert de veac mai tîrziu tabloul se

Motivul pentru care Bobby a fost arestat pare incredibil: a fost confundat cu un răufăcător ce a atacat și jefuit o bancă din Pasadena. Bobby descrie ca într-un trist roman comic felul în care agentul care l-a dus la sediul poliției a încercat să-și rîdă de naivitatea și buna credință ale lui Fischer. ,,Eu nu aș fi crezut că e posibil ca într-o țară civilizată ca SUA, un american să fie torturat de un alt american” – scrie fostul campion mondial. Broșura difuzată de librăriile de șah și de Federația americană de șah a atras atenția reprezentanților poliției, unii au negat, alții au recunoscut parțial ceea ce s-a întîmplat la 26 mai. Sergentul Tom Oldfield afirma că motivul arestării a fost următorul: ,,a fost agresiv cu un ofițer și nu a dorit să-și dezvăuie identitatea”. Polițistul S. Cramfort neagă că Bobby ar fi fost reținut de poliție, susținînd că Fischer este o personalitate proeminentă în SUA și că excentricitatea sa este cunoscută de poliție: ,,...e un tip bizar... Eu l-am văzut într-o seară cînd eram în patrulare, spre ora 23, în Bulevardul Colorado, vara trecută (1983). Mergea liniștit, cu aer absent. Cînd mașina a ajuns în dreptul său, ne-a privit cu un aer disprețuitor...”. Ofițerul Alex. A. Uribe a recunoscut la 31 august 1983 că: ,,Este știut că noi l-am reținut două zile pe Fischer sub arest, la etajul al treilea al închisorii,

conţin o serie de psalmi, necunoscuţi pînă acum, scrişi de regele David şi Iosif, precum şi cîteva profeţii atribuite lui Ezekiel, Eremia şi Daniel, care nu apar în Biblie. De asemenea, sulurile conţin poveşti necunoscute despre Enoch, Abraham şi Noe. Printre aceste suluri s-au mai găsit şi învăţături ale lui Avram, Iosif, Levi şi Naphtali. În mod surprinzător, avînd în vedere data scrierii lor, apropiată de evenimentele din Noul Testament, nu se fac referiri la Isus Christos. Majoritatea sulurilor sînt scrise în limba ebraică, dar din cînd în cînd apar şi pasaje scrise în aramaică şi în limba greacă. În unele suluri sînt explicate legi şi coduri ale unor bătălii, în timp ce altele fac referire la poeme şi filosofii ale unor înţelepţi. Cel mai enigmatic manuscris este acela în care sînt enumerate 64 de locuri din jurul Israelului unde sînt îngropate comori. Se spune că în aceste locuri sînt ascunse nu numai obiecte din aur şi argint, ci şi obiecte sfinte din templele din Ierusalim. Întreaga colecţie de suluri s-a descoperit pe parcursul a opt ani şi a fost împrăştiată prin toată lumea, la universităţi, la muzee şi, în general, la instituţii de învăţămînt. Foarte multe dintre acestea sînt într-o stare precară şi din această cauză este destul de greu să ne facem o idee asupra textelor pe care le conţin. Între anii ’60 şi ’70 nu s-au mai dat publicităţii date despre aceste descoperiri şi interesul a scăzut. În ultima perioadă

schimbase complet. Statele Unite participau la extracţia mondială doar cu aproape o cincime, iar ţările arabe şi Iranul livrau mult peste jumătate din petrolul vehiculai pe piaţa mondială. Fără abundenţa noilor rezerve, care a întrecut chiar şi cele mai îndrăzneţe aşteptări ale managerilor din industria petrolului, fără deplasarea geografică a extracţiei de ţiţei din emisfera vestică în Orientul Apropiat şi Africa de Nord (ulterior şi în alte zone africane – precum Gabo Nigeria n.n.), impulsurile primite de creşterea industrială occidentală în perioada postbelică ar fi fost greu de conceput“.

Lunga precizare de mai sus arată că, de fapt, după război, circuitul economic a fost alimentat ,,cu un torent mereu mai puternic de petrol“, potrivit expresiei unuia dintre „biografii“ acestuia. În directă legătură cu constatarea anterioară se află şi faptul că, în continuare, societăţile petroliere sînt cele ce domină, circa un sfert de veac, economia statelor producătoare şi, într-o bună măsură, politica energetică a ţărilor consumatoare. „Ceea ce magnaţii petrolului plăteau şeicilor nu însemna nici măcar o zecime din sumele pe care apoi miniştrii de Finanţe occidentali le încasau de la consumatorii interni sub formă de taxe vamale percepute asupra importurilor de ţiţei“, va remarca aceeaşi „Der Spiegel“, abordînd şi rolul super-bogaţilor în toată această încrengătură de interese. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

deoarece la un control al poliției s-a dat drept «John Doe» și a fost confundat cu un tip suspectat de-a fi furat o mare sumă de bani”. Reprezentanții poliției susțin că Bobby nu a fost arestat și torturat în închisoare, afirmînd că nu se obișnuiește tratamentul descris de el asupra nici unui arestat. S. Cramfort este de părere că Bobby a exagerat intenționat pentru a atrage atenția asupra sa și pentru ca broșura să se vîndă cît mai bine, costul fiind de un dolar.

Deși Bobby Fischer își dezvăluia adresa în broșura sa (Bobby Fischer, P.O., Box 50307, Pasadena, C.A. 91105), era o nebunie să se creadă că el poate fi găsit cu ușurință. ,,Am încercat să-l întîlnesc la Los Angeles... Prin Consulatul filipinez am încercat aranjarea unei convorbiri, dar a fost imposibil să ajungem la el. Am fost timp de patru săptămîni la Los Angeles Public Library, pe care o freventa din cînd în cînd, cu scopul de-a descoperi prieteni de-ai lui Robert James Fischer”, a explicat președintele FIDE de la acea vreme, cînd, aflat la New York cu prilejul aniversării a 60 de ani de existență a federației internaționale, și-a exprimat speranța revenirii lui Bobby la șah. (va urma)

MARGARETA MUREȘAN

se încearcă, prin publicarea unor seturi de fotografii, traduceri şi comentarii, resuscitarea interesului faţă de această extraordinară descoperire. Lumea întreagă trebuie să conştientizeze că aceste suluri reprezintă o descoperire importantă, nu numai din punct de vedere istoric, ci şi sub aspectul cronicilor conţinute, fundamental legate de capacitatea noastră de a înţelege evenimentele şi mesajele biblice.

Cînd încetează o fantomă să mai fie fantomă? Cînd devine un strigoi vorbitor (1)

În 1931 familia Irving a început să audă zgomote ciudate venind din podul şi chiar din pereţii fermei din Dalby, de pe Insula Man. Cei trei membri ai familiei –James Irving, soţia acestuia, Margaret, şi fiica lor, Voirrey – erau convinşi că prin zonă bîntuie un animal mare. Se auzeau zgomote puternice, cădeau farfuriile din dulapuri şi se mişcau tablourile agăţate pe perete. Ulterior, au început să se audă şuierături bizare şi chiar plînsete. James Irving s-a hotărît să imite zgomotele produse de ciudata prezenţă, iniţiind astfel un soi de dialog, şi spre marea lui surprindere creatura, dacă i se poate spune aşa, a început să-i răspundă. (va urma)

MATT LAMY

Corpul uman nu poate rezista nici măcar o zi pe pămînt fără energie – combustibilul de care are nevoie în procesele fizioanatomice. În timp ce existența sîngelui în artere este demonstrată în momentul în care ne rănim, energia blocată în meridianele energetice ne dă anumite simptome. Astfel, principala cauză a bolilor cronice o constituie blocajele energetice ale corpului.

Cauza acestor blocaje o constituie în general diferite cicatrici rămase ca urmare a unei intervenții chirurgicale (care pot fi deblocate), administrarea medicamentelor de sinteză, prezența metalelor grele în organism, viruși, bacteriile și alte forme de noxe toxice, dezechilibrul florei intestinale, incapacitatea organismului de a se autoregla. Diagnosticarea energetică ne indică blocajele energetice existente în corpul pacientului aflat în terapie. Tratamentele oferite de medicina energo-informațională sînt personalizate, fără durere, fără medicamente, adecvate omului modern, agasat de un mediu înconjurător și de o alimentație manipulate. Studii recente arată faptul că în alimente se găsesc peste 200 de celule sintetice, pe care corpul nu le recunoaște și, prin urmare, nu știe cum să le claseze, astfel că le depune în țesuturile circulare, care formează un ,,depozit de gunoi”, un focar permanent de infecții în corp. După diagnosticarea energetică, la fiecare ședință de tratament este măsurat statutul energetic al pacientului și oxigenarea plămînilor și a căilor respiratorii. Acolo unde există blocaje energetice mari (cicatrici sau metale grele) chiar după prima ședință pacienții simt ameliorări.

Voi prezenta cazul unei doamne în vîrstă de 65 de ani, care s-a prezentat la noi la centru cu dureri mari la degetele de la mîini și la încheieturile mici, dureri ce o chinuie de mai bine de patru ani, uneori de intensitate severă. Înainte de a veni la noi a urmat tratamentul medicinei clasice adecvat diagnosticului de reumatism/ gută, și a luat o perioadă îndelungată medicamente de sinteză. A consultat un specialist în ortopedie, care i-a recomandat administrarea cortizonului de sinteză, dar doamna a refuzat categoric. Durerile de care pacienta suferea indicau elementul lemn – persoanele care au acest element în diagnostic sînt, în general, persoane vesele și prietenoase, dar și interiorizate, drept pentru care se încarcă energetic negativ, fapt ce poate duce la simptome psihosomatice. Am început tratamentul cu o detoxifiere la nivel celular și cu refacerea comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem și cu refacerea biologică printr-un card informativ cu programe de gută și boli reumatice. Apoi au urmat cîteva programe de detoxifiere a ficatului, eliberare a arterelor de calculi, detoxifierea și refacerea lichidului sinovial pe încheieturi

și programe reumatice. După cele șase ședințe de bază durerile au încetat, iar flexibilitatea la nivelul degetelor a reapărut. I-am recomandat mai departe o ședință lunară de întreținere. Asemenea cazuri se prezintă frecvent la noi în centru, iar una dintre cele mai eficiente recomandări este administrarea cortizonului natural Bicorsan. În multe situații blocajele energetice sînt însoțite de depresii și stări anxioase. Foarte des întîlnim copii cu timusul blocat ca urmare a unei intervenții chirurgicale sau a unei sperieturi sau traume. Readucerea corpului în bioritmul propriu produce o cascadă de reacții biochimice benefice în corp, în urma căreia fenomenul de autodistrugere este întrerupt. Încărcarea organismului cu toxine duce la o acumulare masivă de radicali liberi – persoanele care se enervează repede au o capacitate mai mare de acumulare a radicalilor liberi, care atrage după sine o sumă de blocaje energetice. Tratamentele cu biorezonanță care folosesc informația energetică proprie a corpului sînt principalele arme în deblocarea energetică și în eliminarea de noxe toxice la nivel celular. Utilizarea semnalelor (informative) externe reprezintă o terapie de refacere constituțională a corpului, o susținere pe linia de încărcare energetică. Studiile de neurobiologice au la bază fizica cuantică, o fizică modernă care se impune tot mai mult și care stă la baza aparatelor de medicină energo-informațională. În această nouă direcție sînt înglobate și modelele tradiționale care sînt explicate științific prin fizica cuantică. Desigur, vor urma modificări esențiale într-un domeniu de cercetare care încă explică lumea prin fizica mecanică. Acest monument al gîndirii mecanice, statice este pe cale să se prăbușească. Medicina energo-informațională se bazează întotdeauna pe realitatea prezentă în momentul tratamentului, bio-informația care în cadrul terapiei joacă rolul principal. O metodă fascinantă chiar și în situațiile în care medicina clasică nu mai propune nici o soluție. Readucerea organismului în bioritmul propriu este și pentru terapeut o provocare, ferm convins fiind de faptul că prin mîinile sale lucrează Dumnezeu.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4w se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei Libere, corp C, camera 126, sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss Book CoNsULTINg sRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPREs DIsTRIBUTIoN sRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.