România Mare, nr. 1593

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

La noi s-a instaurat o mentalitate nesănătoasă: ceea ce în țările dezvoltate ale lumii se numește business, la români a devenit bișniță

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Marea manipulare pentru un viitor război mondial

motto: ,,NU naționalismul va alimenta viitorul război mondial, ci lipsa lui”.

ConsTAnTIn GhEORGhE

Transformările prin care trece mentalul colectiv sînt sesizabile la nivel mondial, delimitînd o veritabilă criză social-morală, care poate avea implicații fulminante în viitorul apropiat. Noile generații sînt manipulate, iar sensul demersului este acceptarea că unele state sînt ,,amenințări” - iar împotriva lor trebuie luate orice măsuri, inclusiv declanșarea unui război mondial. Dar, paradoxal, manipularea nu se bazează acum pe naționalism – ci, dimpotrivă, pe eliminarea acestuia.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Din

Pastila sãptãmînii Împărțirea Americii

Cunoscutul jurnalist și scriitor american George Packer a publicat un articol în The Atlantic despre modul în care America s-a fracturat în patru părți. ,,Populația Statelor Unite nu are obiective și valori comune, nici măcar o istorie și o idee națională comune”, scrie Packer, distingînd patru tipuri de stat american și patru tipuri de americani:

1) „America liberă”, populate de americani care cred în idealuri conservatoare.

2) America inteligentă sau mediu educat liberal.

3) „America reală”, care, potrivit lui Packer, este „sarea pămîntului”, unde noua ordine mondială este privită cu scepticism. (continuare în pag. a 16-a)

„Dealuri pictate cu vara“, tablou de Anca Bulgaru

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Moștenirea lui

Constantin Brâncoveanu (2)

Cronicarul Radu Greceanu îi face o descriere din care, dacă dăm la o parte servituțile encomiasticii în tradiție byzantină, vom desprinde cîteva adevăruri frumos spuse: tînărul domn era „cu daruri vrednic împodobit“, îngrijind țara, încă din acel

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi

Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem

Nişte nemernici iar ne-au stins lumina

Pe cine să înjur sau să blestem Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri Pe urmă vom bea apă ruginie

Trăim calvarul ăsta zi de zi

Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund Eşti prizonierul neamurilor proaste

La Primărie? Eşti prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă

Nici nu exişti, tu, cetăţean de rînd Ţesutul societăţii se destramă Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia ,,trai decent” În beznă stai, te speli cu apă rece

binecuvîntat an 1688, cu „adîncă pricepere și înaltă priveghere“, dar și cu „blîndețe și răbdare“. Era căsătorit, la acea oră, cu o fată de domnitor, Maria a lui Antonie Vodă din Popești, care a adus în gospodărie o zestre serioasă.

Pe tot parcursul celor 25 de ani cît a condus destinele Țării Românești, Brâncoveanu a căutat să guverneze ca un înțelept, în buna tradiție a împăratului-filozof Marc Aureliu,

Marea umilin

Mai cald e-afară ca-n apartament Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor

Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă Regret profund că sînt doar scriitor

Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd În casa scundă, a copilăriei

Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război Rănită era ţara, şi datoare Acum, ea este pradă la strigoi Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa

Pe mîna unor mercenari străini Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă? Ajuns-am un popor de retardaţi?

sau, mai mai bine zis, a patronului său onomastic, Constantin cel Mare. O singură luptă armată, și aceea biruitoare: în 21 august 1690 a zdrobit la Zărnești, „la zece ceasuri din zi“, trupele imperiale ale vulturului habsburgic.

(continuare în pag. a 20-a)

CornELIU VADIm TUDor („Săptămîna“, numerele din 13 și 20 mai 1988)

Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă! ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare Să nu mai ai nimic în ţara ta Să vezi cum ultima redută moare Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi În altă lume, unde e lumină Acolo sînteţi, toţi, surori şi fraţi Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer Eu văd în asta, poate, o răsplată El v-a ferit de acest timp mizer Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani Nici de mîncare, sau medicamente În timp ce politrucii talibani

Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general

Mai jos de-atîta chiar că nu se poate

Mai bine-n groapă decît la canal

Şi cred că doar războiul mondial

Ne poate vindeca de laşitate!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Clasa Politica sau Gloabă Rahitică? F Gherman – Trahanache a recunoscut la televizor că e caraghios F Un prost sare din baie și zice că vila de la Cornu e a lui F Io ţi-s brother, tu mi-eşti brother!

PArTEA A II-A

F Temporarul politician Oliviu GhermanTrahanache a confirmat, în văzul întregii naţiuni, eticheta de „caraghios“ pe care i-a agăţat-o pe pernă revista noastră. Mai nopţile trecute, somnorosul hipopotam, care crede că face politică înaltă (dar el trebuia pensionat de la vîrsta de 15 ani!), a apărut la televizor şi, cu un aer plîngăcios, a spus cam aşa: „Mi-am dat întîlnire cu 3 lideri studenţeşti (?!), m-am dus seara la Senat, dar ei m-au lăsat să-i aştept ca un caraghios, n-a venit nici unul!“. Păi, ce te miri, tataie? Te-au lăsat exact cum eşti şi cum te ştie o Ţară întreagă. Ce garanţie pot avea „liderii studenţeşti“ că le asculţi necazurile, cînd matale eşti surd complet, de ambele urechi, dacă îţi ascunde cineva aparatul acustic poate să-ţi strige şi Ilie Dobre în ureche „Gooooooooolllllîîîî, că matale tot n-ai să auzi, o să te scobeşti în Trompa lui Eustache cu Algoritmul lui Trahanache şi o să te întorci pe partea aialaltă?! F Aşa după cum relatează presa, Ion Iliescu i-ar fi mărturisit recent altui gînditor cu orizonturi largi cît talpa melcului, Emil Constantinescu: „Important, pentru România, sînt banii Americii şi prietenia Rusiei!“. Bravo, geniu al Carpaţilor de Curbură! De data asta ai nimerit-o, ai dat o lovitură de maestru altor devize din Istoria României, cum ar fi „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor“ (naţionalistul extremist de Tudor Vladimirescu), dar şi „Prin noi înşine“ (un alt xenofob şi şovin, Ion C. Brătianu), precum şi „Sîntem Români şi punctum!“ (tatăl reacţionarilor ultranaţionalişti, Mihai Eminescu, care, desigur, a vrut să atragă atenţia asupra lui, à la Jirinovski). Carevasăzică, gologanii Americii şi tovărăşia Rusiei. Cine ţi-a suflat în ureche perla asta de adîncă înţelepciune, fenomenal cugetător? A fost un singur consilier, de tipul lui Dan Iosif, Mihai Bujor Sion sau Silviu Brucan, ori poate e vorba de rodul unei gîndiri îndelungate şi colective, în fostul Birou Executiv al C.C. al U.T.C., pe care îl prezidai cu haina pe umeri şi cu reverele cămăşii revărsate, după moda komsomolistă? Dar invers nu se poate, la asta n-ai reflectat? Adică, pentru România să conteze cel mai mult prietenia Americii şi banii (gazul, petrolul, minereurile) Rusiei? Dar, indiferent cum ar fi, care e locul poporului român în toata ecuaţia asta? Cinci minute pauză, stop cronometrul! F În noua şi foarte scumpa sa vizită în s.U.A., Ion Iliescu s-a reîntîlnit cu „pupilul“ sau, cunoscutul bişniţar Mihai Bujor Sion, care e consul general al României la Los Angeles. Alături de acesta, românii s-au bucurat nespus să-l vadă în suita prezidenţială (pe banii amărîtului nostru popor) pe un alt evreu fără frontiere, pensionarul de 70 de ani Eugen Preda-Glotter. Şi astfel „delegaţia românească“ la Jubileul ONU a devenit „delegaţia evreiască“! Opinia publică a fost scandalizată şi de comentariul corespondentului TVR, Cornelius Roşiianus, care a debitat o trivialitate colosală: „Coloana infinitului“ a lui Brâncuși ar fi un simbol phalic (adică al penisului) cînd, în realitate, ea reprezintă o stilizare genială a stîlpilor funerari dacici, fiind ridicată în memoria eroilor

din Războiul pentru întregirea Neamului. F În privinţa presupusei vile pe care Ion Iliescu ar avea-o în comuna Cornu, s-a produs un eveniment neaşteptat. Dacă va amintiţi bine, noi scrisesem la această rubrică, în urmă cu cîteva săptămîni, că un general activ ne-a zis cum că Iliescu ar avea o vilă în comuna respectivă, deci era vorba de un zvon, n-am dat nici o adresă, nici o stradă, fiindcă nimeni nu se poate apropia de localitatea respectivă, care are o severă pază militarizată, nu intră nici pasărea în zbor! Iată însă că, punîndu-şi mîna în cap, precum chelul din snoava populară, îşi face apariţia prin mass-media un oarecare mircea Săndulescu, „om de afaceri român stabilit în Germania“, care declara sus şi tare că a lui e vila. Care vilă, omule? Cine a pomenit de d-ta, sau de vila d-tale? De ce te simţi dator să te implici, de vreme ce acolo sînt zeci de vile, între care şi cea a preşedintelui BANCOREX, în valoare de peste 2 miliarde de lei? Abia acum am devenit curioşi... F Revista „Academia Cațavencu“ publică un interviu cu proaspăt eliberatul student: „Lu’ Zgîmbău îi place la Bulău“, e titlul materialului. Dialogul e foarte interesant şi de o profunzime încă neatinsă pă lume, ori sub lume, nici măcar de batiscaful lui JacquesYves Cousteau. Reproducem secvenţe: „Reporter: Inspiraţia vine de sus? Zgîmbău: Dumnezeu îmi dă idei, eu sînt materie... reporter: Cum simţi inspiraţia? Zgîmbău: Spun efectiv chestia asta din cap. A fost muşchi, fac creier şi dacă ăsta e creier, încerc să vorbesc. Nu-i vina mea, e ceea ce trece prin muşchiul ăsta creier. reporter: Puteţi schița un model alimentar al artistului? Zgîmbău: Nu cred că apucă artistul să se alimenteze. N-am văzut artist mîncînd, el e permanent flămînd (...). Nu mă alimentez ca să mă taie nu ştiu cine de la nu ştiu unde. reporter: De ce operele artistului sînt eterne, iar cele ale omului fără însuşiri – efemere? Zgîmbău: Ținînd cont că Creatorul lucrează prin mine, dacă sînt artist, şi eu am convingerea că sînt unul dintre marii artişti... un capitol din Istoria Artei îmi va fi dedicat...“. Aşa e, tinere Zgîmbău, iar acel capitol se va intitula „Desene pe asfalt“, unde eşti cel mai tare din parcare. F Mafiotul din Strehaia, Dumitru Iliescu, tratează s.P.P.-ul, în continuare, ca pe moşia lui ta-su, Venicius. De fiecare dată cînd în „România Mare“ au apărut materiale care dezvăluiau fărădelegile lui, infractorul uns general de Ion Iliescu a făcut crize de furie şi a hotărît, cu de la sine putere, să-i retragă garda senatorului Corneliu Vadim Tudor. Numai în acest an, 1995, povestea asta penibilă s-a petrecut de vreo 7 ori. Acum, turbarea hoţomanului e totală, i-a ameninţat pe cei 3 subofițeri că vor fi încarceraţi sau daţi afară din s.P.P., dacă îl vor mai păzi pe preşedintele P.r.m. Ce să înţelegem noi de-aici, domnule Ion Iliescu? Dinspre Palatul Cotroceni vin ameninţări cu moartea, în presa şi pe telefonul guvernamental (Dan Iosif) – şi tot dinspre Palatul Cotroceni vine decizia de retragere a oricărei forme de pază pentru viaţa lui Corneliu Vadim Tudor! Vreţi cu adevărat să-l lichidaţi fizic pe acest om? Pe dvs. cîte sute de oameni vă păzesc zi şi noapte? De ce permiteţi să se încalce legea atît de grosolan şi de primejdios? Preşedintele P.r.m. are dreptul la

gardă, din următoarele motive: 1) E demnitar al statului (ca secretar al Senatului României) şi preşedinte de partid parlamentar; 2) E candidat oficial, din partea unui partid, la alegerile pentru Preşedinţia României; 3) A primit şi primeşte ameninţări cu moartea, inclusiv de răpire a copiilor. Dar, toate porcăriile astea tolerate şi încurajate de Ion Iliescu (pe care îl joacă la belciuge canalii ca acest Dumitru Iliescu) vor alimenta masiv presa şi posturile de televiziune în campania electorală, nici o grijă, totul va ieşi la iveală și asta va însemna sfîrsitul carierei politice a multora care se cred acum invincibili. De fapt, în asta constă una dintre diferenţele capitale care îl separa pe Ceauşescu de uzurpatorul său, Iliescu: în timp ce primul nu tolera hoţii şi fixase tarife foarte severe pentru fiecare porție la mesele de protocol, iar un ministru avea voie să schimbe şi să scoată peste hotare numai 10 dolari – al doilea face totul exact pe dos, patronînd o Mafie insuportabilă (care cotizează cu 10 la sută pentru campania electorală, după cum vom dovedi în curînd) şi desfăşurînd un protocol de un lux exorbitant şi cu o risipă atît de scelerată, pe foametea asta (purcei de lapte, sturioni în fructe de mare, icre negre şi roşii – la ultima sindrofie de la Casa Republicii), încît Occidentul se poate întreba, pe bună dreptate, de ce mai avem nevoie de clauză şi de ajutoare financiare? F De altfel, la New York, în vizita derulată în aceste zile, Ion Iliescu s-a întîlnit şi cu Mircea Snegur, de parcă n-ar fi putut face treaba asta decît pe malul Potomacului, ori al fluviului mississippi, iar nu la Ungheni. Vorba poeziei lui Vasile Alecsandri, imn al P.D.S.R.: „hai la Mississippi cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire/ Io ţi-s brother, tu mi-eşti brother/ În talcioc la Taica Lazăr/ Iarba rea din holde piară/ Că noi stăm mai mult peafară“. F Presa relatează că 50 la sută din actualii parlamentari P.D.s.r. nu au şanse de a intra în noul Parlament, cel din 1996. F În „România liberă“ a apărut o notă cu un titlu edificator: „Consilierul prezidenţial Dan Iosif consideră că numai o alianţă P.D.S.R.-P.N.Ț.C.D. ne va salva de Vadim“. Dar de ce atîta efort, fraţilor? Puneţi mîna pe o mitralieră, pîndiți-l pe temerar cînd iese din casă şi trece pe lîngă piatra de marmură care marchează unde a fost asasinat Armand Călinescu, situată la 100 de metri de locuinţa lui, apoi ciuruiţi-l cu 700 de gloanţe, ca pe Ceauşescu, să-i rămînă copilaşii orfani, fiindcă la asta vă pricepeţi cel mai bine, altceva ce știți să faceţi? Deci, vedeţi logica Palatului Cotroceni: el nu vrea să scape de borfaşi, ci de justiţiarul care spune adevărul şi arde cu fierul roşu! Dar, să nu ne mirăm prea tare de consilierul prezidenţial Ioşka: acum 1 an, enervat că generalul Odangiu, şeful Poliţiei din Timişoara, nu l-a făcut „scăpat“ pe un borfaş de-al său, acest pitecantrop, pe nume Dan Iosif, i-a urlat prin telefon „o să-ţi zbor creierii!“ F Deşi leacul medical împotriva leprei s-a găsit de mult, totuşi nefericitul ăla de la „Libertatea“, Mihai Valentin Neagu, leapădă rînduri-rînduri de piei, în văzul public. Dragă Octavian Andronic, ai scăpat de Silviu Brucan, cine te sileşte să te laşi compromis de imbecilul ăsta fără talent, pe nume M.V. Neagu? F Un alt nebun în libertate: „senatorul“ P.N.T.C.D. Şerban Săndulescu, care a declarat ziarului „Ziua“ că ştie el sigur că revista „România Mare“ a fost subvenţionată de Guvern. Să mori tu, Săndulescule? Fă o singură dovadă în direcţia asta, şi noi ne vom suspenda singuri apariţia! (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 octombrie 1995

Oculta mondială – „Selecția idioților se întîmplă de la sine: ei merg la sacrificare singuri“

În ultimul an, a apărut o tendință interesantă pe rețelele de socializare și pe internet, în general: utilizatorii citează constant „dezvăluirile” reprezentanților Ocultei mondiale: Bill Gates, Klaus Schwab, Jacques Attali și alții. „Revelațiile” privesc, de regulă, viitorul lumii noastre și modalitățile prin care ne putem îndrepta spre acesta. Au apărut site-uri dedicate exclusiv infirmării acestor „dezvăluiri”, iar citatele publicate sînt, de fapt, o combinație de fragmente din diferite articole, interviuri, discursuri. Cu toate acestea, ideea centrală a acestor compilații, de regulă, este afirmată ferm.

Iată un citat care circulă pe internet, atribuit lui Jacques Attali: „În viitor, va trebui să găsim o modalitate de reducere a populației. Vom începe cu cei cu vîrste cuprinse între 60 și 65 de ani, care nu mai produc nici un beneficiu societății, iar acest fapt ne costă scump. Vom continua cu cei slabi, inutili, și vom termina cu proștii. Ne vom descotorosi de ei forțîndu-i să creadă că este pentru binele lor. Vom inventa o pandemie care va viza o anumită categorie de indivizi, o adevărată criză economică sau un virus la care vor ceda cei slabi. Ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Selecția idioților se produce de la sine: ei merg singuri la tăiere”. Citatul datează din 1981, cînd a fost publicată în Franța cartea „Viitorul vieții” (,,L’avenir de la vie”). Volumul este o colecție de interviuri selectate de cunoscutul jurnalist francez Michel Salomon. Printre intervievați s-a numărat Jacques Attali, care a fost prezentat de autor astfel: ,,Un copil minune. Pînă la împlinirea a 40 de ani, Jacques Attali s-a remarcat ca un economist de renume internațional, educator, consilier politic popular al Partidului Socialist și scriitor versatil, autor nu numai de lucrări teoretice în disciplina sa, ci și de eseuri în domenii atît de diverse precum politica, muzica. și, mai nou, medicina”. Citatul nu se află ca atare în interviu, dar ideile sînt prezentate fidel. Iar răspunsurile lui Jacques Attali la întrebările lui Michel Salomon sînt chiar mai sinistre decît cele prezentate în citat.

un fragment din raționamentul lui Attali despre motivul pentru care este împotriva speranței de viață îndelungate:

Punctul de plecare al conversației a fost cartea lui Jacques Attali din 1979, ,,Ordinul canibalilor: viața și moartea medicinei”. Salomon se întreabă de ce brusc economistul Jacques Attali este interesat de problemele din sănătate? Attali răspunde că Occidentul a făcut progrese incredibile în producție datorită mașinilor, dar pe lîngă producția tradițională de bunuri materiale, există și producția și reproducerea oamenilor, care se desfășoară în educație și asistență medicală. Și aici totul rămîne la același nivel ca în timpurile imemoriale. Cu mult timp în urmă a existat o revoluție a mașinilor în sfera producției de bunuri materiale, dar în sfera reproducerii umane nu există încă o astfel de revoluție. Și este nevoie de ea. În domeniul sănătății, aceasta înseamnă că personalul medical trebuie înlocuit cu mașini. Toate medicamentele trebuie reformate radical prin industrializare și comercializare. În trecut, ofițerii de poliție erau foarte solicitați în Europa. Astăzi, pentru profan, legile au devenit o parte naturală a vieții, iar nevoia de ofițeri de poliție a început să scadă treptat. Va veni momentul în care și nevoia de medici va începe să scadă. Sînt prea mulți medici, iar munca lor este neproductivă. Attali deplînge: „Astăzi, medicina este într-un anumit sens incapabilă să vindece toate bolile, deoarece costurile sînt din ce în ce mai mari”.

Salomon pune întrebarea: ce produs este necesar în domeniul reproducerii umane, iar răspunsul este: o persoană sănătoasă. În primul rînd pentru că, în opinia sa, cel mai înalt scop al economiei este fericirea umană, dar despre ce fel de fericire putem vorbi dacă o persoană este bolnavă și suferă fizic? În al doilea rînd, reproducerea unei persoane bolnave este prea costisitoare pentru societate. O astfel de persoană devine o povară pentru cei sănătoși, angajați într-o muncă eficientă. Attali încearcă să conteste obiectivul creșterii speranței de viață a omului, oferind, în schimb, o nouă versiune: maximizarea speranței unei vieți sănătoase și, în consecință, minimizarea vieții unei persoane care începe să aibă probleme de sănătate. Iată

„Lăsînd cinismul deoparte, costurile asistenței medicale nu ar fi ajuns la o treime din nivelul actual (175 de miliarde de franci în 1979) dacă toți oamenii ar muri brusc într-un accident de mașină. Astfel, trebuie să admitem că logica nu mai este în creșterea speranței de viață, ci în creșterea speranței de viață fără boli”. Attali concluzionează: „În însăși logica societății industriale, scopul de acum înainte nu va fi creșterea speranței de viață, ci asigurarea faptului că într-o anumită perioadă de viață oamenii trăiesc cît mai bine posibil, în așa fel încît costurile asistenței medicale să fie minime pentru societate”. Cum își propune Attali să „optimizeze” viața unei persoane? În primul rînd, prin faptul că mașinile vor putea monitoriza sănătatea umană online: „Cred în totalitarism și într-un Big Brother invizibil și descentralizat. Aceste mașini de monitorizare a sănătății pe care le-am putea avea pentru binele nostru ne vor înrobi. Într-un anumit sens, vom fi supuși unei monitorizări blînde și constante a stării noastre”. Și toate informațiile despre locuitorii planetei vor fi colectate și stocate în baze de date centralizate: „Discuția privind prevenirea, economia sănătății și buna practică medicală va duce la necesitatea ca fiecare persoană să aibă un dosar medical înregistrat pe un cip. Din motive epidemiologice, toate aceste fișiere vor fi stocate pe computer”. În al doilea rînd, viața va fi „optimizată” datorită introducerii mai îndrăznețe a protezelor – „piese de schimb” ale corpului uman. A venit timpul să ne îndepărtăm de medicina din epoca de piatră, cînd medicii încercau să trateze un organ bolnav. De ce, de exemplu, tratăm o inimă bolnavă, cînd poate fi simplu înlocuită cu alta sănătoasă? Protezele, crede Attali, ar trebui să devină o marfă comună. O persoană, pe baza datelor controlului medical online și a posibilităților sale financiare, ia o decizie cu privire la organul pe care ar trebui să îl cumpere și să îl pună în locul celui uzat sau bolnav. Attali scrie: „Medicul este înlocuit în principal cu proteze, al căror rol este de a restabili funcțiile corpului sau de a le înlocui. Dacă proteza încearcă să facă același lucru, o face în același mod ca și organele corpului și astfel devine o copie a organelor sau funcțiilor corpului. Prin urmare, acestea ar fi proteze pentru consum”.

Logica este simplă: dacă doriți ca „mașina” (organismul) dumneavoastră să funcționeze corect și pentru o lungă perioadă de timp, înlocuiți în timp util unitățile și piesele vechi cu altele noi. Veniți la magazin și cumpărați o piesă nouă. Vă va costa mai puțin decît dacă apelați la ajutorul unui reparator (medic). Producția de proteze va fi pusă în funcțiune.

Sinuciderea și canibalismul în ideologia lui Jacques Attali. Imaginea viitorului: construirea unei lumi antiumane

Ideile principale ale lui Attali se referă la o reformă radicală a asistenței medicale și la o nouă viziune asupra nașterii, vieții și morții unei persoane. Pentru Attali, asistența medicală este un segment al economiei, iar „produsul” acestui segment este o persoană. Producția umană, spune Attali, trebuie industrializată, comercializată, sporind eficiența economică a producției umane. Nu este necesară creșterea duratei de viață a unei persoane, ci optimizarea primei părți a vieții, cînd individul este sănătos. A doua parte a vieții, dominată, în general, de boală, ar trebui scurtată sau chiar curmată deoarece nimeni nu merită să sufere, iar societatea nu ar trebui să suporte povara cheltuielilor pentru întreținerea acestor indivizi. Scurtarea celei de-a doua părți a vieții unei persoane implică, în vizunea lui Attali, eutanasierea – curmarea vieții unei persoane bolnave sub forma unui „serviciu” oferit de sistemul medical. Centrul de greutate trebuie să treacă treptat de la îngrijirea sănătății la uciderea oamenilor. Iar cea mai simplă funcție de ucidere poate fi transferată pe mașini robotizate.

Cine ar trebui să ia decizia privind eutanasierea? Attali nu este de acord cu modul în care această problemă este

tratată în distopiile lui Aldous Huxley (,,Brave New World”) și George Orwell, unde decizia de a ucide este luată de către un binefăcător. Attali crede că un individ care trăiește în „lumea curajoasă nouă” ar trebui să fie conștient și liber, apoi poate decide în mod voluntar cînd să părăsească această lume. Jacques Attali spune: „Eutanasierea, în toate cazurile, va fi unul dintre cele mai importante instrumente ale viitoarei noastre societăți. Logica socialistă este libertatea, iar libertatea fundamentală este sinuciderea; prin urmare, dreptul la sinucidere, direct sau indirect, este o valoare absolută în acest tip de societate. În societatea capitalistă, aparatele de ucidere, protezele, care vor permite distrugerea vieții atunci cînd este insuportabilă sau prea scumpă vor deveni o practică obișnuită. Prin urmare, cred că eutanasierea va fi una dintre regulile societății viitoare”.

Attali se pune în postura unui filosof. Și, deși sinuciderea ca „cea mai înaltă libertate umană” pot fi găsită atît în scrierile lui Camus, cît și la Sartre, Attali împrumută acest truc filozofic de la unul dintre demonii lui Dostoievski – Kirillov (romanul „Demonii”).

O altă temă preferată a lui Jacques Attali este canibalismul. Scriitorul compară corpul uman cu o mașină care suferă depreciere (uzură). „Mașina” poate fi restaurată folosind „repararea” (tratamentul), dar este de preferat ,,înlocuirea” pieselor individuale. În limbajul globaliștilor, acest proces poartă denumirea de „canibalism”. Pentru a înlocui părțile uzate ale unor persoane, pot fi folosite părți sănătoase ale altora, inclusiv ale indivizilor vii. „Canibalismul este o forță terapeutică extraordinară”, spune Attali. În 2019, Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate a estimat că traficul de organe umane în lume însumează 600 de milioane de dolari pe an. Iată o știre publicată în urmă cu cîteva zile: „Din cauza sărăciei, ucrainenii continuă să-și vîndă organele în străinătate. De această dată, în Bulgaria a izbucnit un scandal major pe baza transplantului de organe, cu participarea compatrioților noștri în calitate de donatori. Acolo, organele ucrainenilor au fost transplantate cetățenilor bogați din Japonia, Israel și Oman”. Prețul pentru un rinichi se ridică la aproximativ 25.000 de dolari, donatorului revenindu-i 5.000 de dolari. Attali face referire la romanul distopic al lui Aldous Huxley, ,,Brave New World” (1932), care descrie producția pe linia de asamblare a omului. În această lucrare, supraveghetorii nu permit nașterea naturală a unei persoane în uter, ci doar pe o linie de asamblare, întrun laborator. Conceptele de „căsătorie” și „familie” sînt interzise, orice discuție pe această temă fiind indecentă și periculoasă. Copiii născuți în această lume sînt tratați ca mărfuri. Multe cupluri, se lamentează Attali, ar dori să aibă mai mult de unul sau doi copii și sînt capabili fiziologic de asta. Statul ar putea fi interesat de o creștere ridicată a populației. La Attali, producția de copii este raționalizată și ar trebui considerată ca făcînd parte din activitatea economică reglementată. Attali susține: „Urmînd logica raționamentului meu general, este imposibil să înțelegem de ce nașterea nu ar trebui să devină o producție economică ca oricare alta. Este foarte posibil să ne imaginăm că o familie sau o femeie este doar unul dintre mijloacele de producție a unui copil. Într-un sens, ne putem imagina matrici de închiriere, care sînt deja posibile din punct de vedere tehnic. Această idee este pe deplin în concordanță cu evoluția economică, în sensul că o femeie sau un cuplu vor deveni parte a diviziunii muncii și a producției generale. Astfel, va fi posibil să cumpărați copii în același mod în care cumpărați alimente sau electrocasnice”.

Contestatarii lui Jacques Attali au încercat să-l stigmatizeze, citînd fragmente scandaloase din cartea sa. Ei spun că au existat instanțe în care Attali era reclamant, susținînd că interviul său a fost denaturat. Și se presupune că în toate aceste instanțe a cîștigat Attali. În 2020, a fost din nou citat un fragment scandalos din Attali, și, ca urmare, presa din toată lumea a publicat materiale vehemente atribuindu-le lui Attali. Încă o dată, voi reveni asupra pretențiilor lui Jacques Attali împotriva criticilor săi. Înțelesul declarațiilor este după cum urmează: în interviul său (precum și în alte discursuri), Attali nu ar fi pledat pentru eutanasiere, pentru canibalism, trafic de copii, control total asupra populației etc. Dimpotrivă, el ar fi avertizat despre amenințările cu care se va confrunta omenirea în viitorul apropiat. Din contră: Attali creează o imagine a viitorului, pe care o vede ideală.

Despre cartea sa „O scurtă istorie a viitorului” el a declarat: acesta este concepția mea despre viitor. Interviul său din 1981 este, de asemenea, o proiecție a viitorului. D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Scrisoare Deschisă către toți românii care își iubesc

țara

Frați români, mă adresez vouă, celor care mai sînteți pe aici și cărora încă vă pasă de țara și neamul vostru. Cred că ați rămas destui, voi, cei care chiar credeți în brazdele de pămînt strămoșești, cîndva, acoperite de o mare de spice aurii. Și mai cred că v-a ajuns cuțitul la os, ascultînd promisiunile mincinoase ale politicienilor, incapabili de a conduce țara cu folos pentru toți fiii ei. V-ați putut da seama de fariseismul lor, văzînd că între ,,proiectele” vînturate în campaniile electorale și deciziile pe care le-au luat odată instalați la putere nu există nici o legătură. Totul este o mare dezamăgire... Și nu sînt vorbe goale, ci realitatea pe care o vedeți cu ochii voștri, adusă de acest capitalism barbar care face ravagii, la nivel de națiune, cu politicile sale nedrepte și hulpave, de a lua totul de la om, pînă și pielea de pe el. Și nu pentru binele vostru, nici al statului, care are obligația, prin autoritățile alese, să se ocupe de bunul mers al țării, să construiască spitale, creșe, grădinițe, școli, autostrăzi, să ilumineze cu curent electric cătunele rămase în urmă, să asfalteze drumurile la sat etc., ci doar pentru a se îmbogăți fel și fel de trădători și neica-nimeni care joacă babaroase prin saloanele Puterii... Ei habar nu au ce se întîmplă în viața reală, nu văd, prin lentilele aburite ale ochelarilor de cal pe care nu-i scot de la ochi, cum agricultura se prăbușește, fără un sistem de

Nicolae Tonitza, un destin curmat prea devreme (1)

În 1940, pe 26 februarie, la spitalul Colentina se stingea din viaţă, la numai 54 de ani, artistul considerat cel mai mare pictor român. Agravată în ultimul an, scleroza cerebrală de care suferea nu i-a mai lăsat nici o şansă. În ultima lună de iulie din viața lui, în 1939, Nicolae Tonitza îi scria unei cunoștințe: „Sînt de mai multe zile bolnav… Se împlinesc taman 5 luni de zile de cînd zac. Asta a lovit cu plictis – mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sînt bîlbîit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet – parc-ar fi de plumb… de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet…”.

irigații, așa cum a existat, dar care a fost distrus mișelește, fără sprijin material pentru truditorii pămîntului, lăsați în voia sorții. Ferească Dumnezeu de vreo foamete în lume! Străinii cărora li s-a dat liber la achiziționat suprafețe nelimitate de terenuri agricole în țara noastră – că pe ale lor și le-au pus la adăpost, prin politici deștepte – își vor hrăni, cum e și firesc, compatrioții, iar românii vor răbda și vor aștepta ,,ajutoare alimentare” din străinătate. Încet, încet, noi nu trebuie să producem mai nimic, pentru a face loc produselor de import, țara noastră devenind doar o piață de desfacere, profitabilă pentru alții. Uite unde s-a ajuns cu astfel de specimene la conducerea țării, care sfidează cu bună știință răbdarea voastră, luînd peste picior votul pe care, fără îndoială, l-ați dat cu bună credință, în speranța că ei vor se vor bate pentru binele țării în care v-ați născut și în care vreți să trăiți demni, voi și familiile voastre. Ceea ce se petrece acum este o jignire adusă poporului român de către niște politicieni nepăsători la nevoile oamenilor, care au ajuns să moară cu zile în spitale, fie din cauza pandemiei, fie din alte cauze... Interesul lor este doar de a face bani, să iasă bani din orice, și pentru asta se folosesc de minciuni, de amăgiri, dar și de afaceri cu iz penal convenite în beneficiul ,,oamenilor de casă” și al celor care îi susțin din afară. Se naște întrebarea: cum de este posibil ca dintr-o țară bogată și frumoasă pînă ieri, cu codri seculari și pîraie limpezi precum cristalul, cu masa îndestulată și sănătoasă, cu pîine românească, să devenim o țară de nerecunoscut, o Românie săracă și plină de datorii, cu oameni care nu mai știu să vorbească românește corect, care nu au ce mînca acum, în mileniul trei, iar întinsul plai românesc să se transforme întrun peisaj dezolant, într-o mare de gunoaie? Iată, dragi români, de ce vă adresez aceste rînduri, pentru că mie

Protagonist al unui destin deloc încet și monoton, atît de tînăr, și totuși atît de obosit, într-o lume atît de agitată, creatorul care se dedicase de mic picturii, sfidînd dorința părinților, se stingea în iarna anului următor, după o viață pe care o trăise din plin, între un sfîrșit de secol tradițional și un început de epocă îndrăzneț, dornic de schimbare, neocolit de război. A-i schița portretul în Secolul XXI, în anii cînd Nicolae Tonitza rămîne în continuare cel mai cunoscut pictor român, de asemenea cel mai căutat la licitațiile de artă din România, înseamnă a-i derula pe repede-înainte filmul vieții. Care nu este deloc scurt, deși pictorul s-a stins din viață, la 54 de ani. Cine era el la momentul acela?

Artistul cosmopolit

Un visător, dar unul bine înfipt cu picioarele în pămînt, preocupat de știrile zilei și de ce se întîmplă în lumea măcinată de conflicte. Un boem, iubitor de șuete, se înțelege, dar unul care știe cînd să se oprească de dragul

chiar îmi pasă de țara mea... Dar oare nu aveți și voi un cuvînt de spus, luînd atitudine și îndemnîndu-l pe cel de lîngă voi să fie corect cu sine și conștiința sa, pentru a-i trage la răspundere pe politicienii pe care i-ați pus în fruntea țării și care vă mint cu nerușinare? Fiindcă ei nu fac nimic pentru progresul României, din cauza lor nu vom ajunge nicicînd în rîndul țărilor civilizate, cu un nivel trai mai bun decît al nostru, cu oameni care au o speranță de viață mai mare decît la noi. Oriunde mergi în țară, n-ai să vezi decît plînset și jale. Iar tu, omule politic, mai lasă minciunile și ai grijă de acest popor, umilit de strategiile impuse de dictatura UE, pentru a ne ,,scăpa” – vezi, Doamne! - de urmele ,,dictaturii comuniste”. Vedem însă că, din păcate, am sărit din lac în puț, scăpînd de dracu’, am dat peste ta-su, tartorul cel mare, care e mai afurisit decît toate dictaturile pe care românii le-au trăit pînă acum.

ION MAChIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

propriului bine. Un spirit critic la adresa realității din jur, deschis pentru schimbările necesare. Un spirit modern, dar unul care crede în reprelucrarea personală a tradiției, fără a-și dori s-o renege radical. „Arhitectura noastră națională urbană este greoaie, pedantă și boccie”, scria Nicolae Tonitza, artisul plastic care, să nu uităm!, a făcut mulți ani publicistică, semnînd el însuși cronică plastică și nu numai. Eclectismului românesc îi vedea și „partea întunecată”, firesc pentru un pictor care cunoscuse, de exemplu, Parisul în ani fertili și consistenți pentru artă în general, ani cînd Picasso, Matisse sau Modigliani, care tocmai studiase un an cu Constantin Brâncuși, lucrau asiduu în Orașul luminilor, alături de scriitori importanți ai modernismului, dornici să schimbe literatura.

La vremea cînd părăsea această lume, după cîțiva ani grei, de sărăcie, petrecuți în Bucureștiul în care îi trimitea epistole, printre alții, scriitorului Cezar Petrescu, Nicolae Tonitza avusese mai multe expoziții personale în țara natală, dar și în străinătate, în 1928 cîștigînd, de exempu, Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona. Cu numai cîțiva ani înainte de a se stinge din viață devenise rector al Academiei de Arte Frumoase de la Iași. Fin cunoscător al artei moderniste, nu aderase însă la un program estetic strict. Pictura, spunea Tonitza, trebuie să rămînă o expresie a libertății înainte de toate.

Dincolo de corp (1)

Peisajele și portretele de copil, naturile moarte și compozițiile sale erau deja foarte cunoscute, ele toate fermecînd prin autenticitatea lor, prin realismul lor de o factură unică la noi, care coabita cu un lirism propriu lui, prin forța evocatoare. Cunoștea bine peisajul european al artelor vizuale, așa cum știa și arta de a emoționa prin pictură. „Fetița pădurarului”, „Catiușa lipoveanca”, „Cusătoreasa”, „Soția artistului”, „Femei sărace la cimitir” și, pe de altă parte, „Vas cu trandafiri”, „În mahala” sau „Vatra” sînt cîteva lucrări grație cărora pictorul, atît de impresionat de opera lui Ștefan Luchian, avea să rămînă în posteritate. (va urma)

zIArULmETroPoLIs.ro

Polemici « Controverse

Macedonski vs Eminescu

Eminescu şi-a marcat numele şi în domeniul epigramei româneşti, dăruind literaturii şi cîteva epigrame, dintre care cităm:

De poftiţi la nemurire,

Cîtă am, v-o dau acuşi

Ca să cumpăr dragii mele

O pereche de mînuşi!

Vrei să fii Pallas Athena?

O, fetiţă, fii cuminte!

Tu ai pierde din frum’seţe, Dar n-ai cîştiga la minte!

Genialul poet ne-a lăsat şi un catren înrudit cu robaiul persan:

Catren filozofic pe un motiv persan

Cînd ai venit pe lume, plîngeai sfîşitor

Şi-n preajmă numai zîmbet în ochii tuturor;

Cînd ai plecat, un zîmbet plutea pe chipul tău

Şi-n preajmă numai lacrimi, pîrău lîngă pîrău! În 1883, cînd se produce primul atac al bolii care avea să ducă la internarea lui Eminescu la spital, Macedonski, care se considera cel mai mare poet român, publică neinspirata epigramă pe care G. Călinescu o califica drept „crudă, nefericită şi seacă“:

Un X… pretins poet, – acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aş plînge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun, Căci pînă ieri a fost năuc

Şi azi nu e decît nebun.

Contemporanii nu-l iartă pentru acest gest neloial faţă de un adversar care nu se mai putea apăra, nici posteritatea. CIULINUL, din 18 august 1883, publică următoarea replică:

Prin frumoasa-i epigramă, Un poet,… cel mai vestit, Crede-a-şi fi făcut reclamă

Cum că el nu e smintit,

Dar cînd toată lumea-l vede

Că deja este năuc, Spuneţi, oare nu va crede

Cînd va fi în Balamuc

Că şi el, chiar el e un… Nebun?

[Cf. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, E.P.L., 1996, cap. VI – Polemici, pp. 169]

[Copia manuscrisului ne-a fost pusă la dispoziţie de Domnul Ambasador Petre Gigea Gorun, cu ocazia Festivalului de Epigramă „Traian Demetrescu“, Craiova, 3-5 iulie 2015]

De altfel, atitudinea anti-Eminescu a lui Macedonski e mai veche. Încă din 1882, în „Viaţa de apoi“ care continuă „Noaptea de Noiembrie“,

acesta îl vede pe Eminescu transformat, după moarte, în pămînt bun pentru ciuperci, deci în gunoi, pe cînd el va da sevă florilor:

Greoiul Eminescu, poet de şcoală nouă

Era într-o ciupercă schimbat, ca să nu-l plouă!

Tudor Vianu remarcă faptul că, deşi Macedonski a înălţat un monument de aramă poeziei româneşti, puţini îl cunosc, şi şi mai puţini îl gustă, dar numărul celor care îl condamnă şi azi pentru lovitura nepermisă, dată lui Eminescu în momentul prăbuşirii sale, e mult mai mare. Atitudinea de condamnare a acestui gest de impietate faţă de geniul tutelar al poeziei româneşti se extinde şi asupra creaţiei cu adevărat valoroase a lui Macedonski. „A înălţat cu propria lui mînă perete de gheaţă între el şi cititori“ – spune Vianu. Folosind cuvintele lui Şerban Cioculescu, se poate afirma că „omul a prejudiciat artistul“. Zadarnic Macedonski însuşi şi posteritatea au încercat să-l disculpe. După mărturisirile lui Cincinat Pavelescu, făcute nepotului lui Eminescu – ofiţerul Gh. Eminescu (fiul lui Matei), în vara anului 1927, pe cînd acesta comanda o brigadă de grăniceri în vecinătatea unei staţiuni balneare, unde epigramistul se afla la sanatoriul din staţiunea respectivă, epigrama cu pricina nu l-ar fi vizat pe Eminescu, ci a fost o nefericită coincidenţă. E de bănuit, mai curînd, că Pavelescu îşi apăra maestrul. Chiar dacă-l credem şi pe Victor Eftimiu, care-i declara lui Gh. Eminescu, la 75 de ani de la moartea lui Eminescu, că însuşi Macedonski i-a mărturisit că epigrama n-ar avea nimic cu Eminescu, există suficiente dovezi că publicarea incriminatei epigrame n-a fost o simplă coincidenţă. Pentru contemporani, lucrurile erau clare, pentru urmaşi, şi mai clare. În primul rînd, Macedonski n-a contestat, la momentul respectiv, nimic din cele spuse despre Eminescu şi n-a dezminţit direcţia atacului imediat după publicarea epigramei. În al doilea rînd, patima antieminesciană se manifestă înainte de 1883, aşa cum am văzut. În al treilea rînd, acest resentiment persistă şi după moartea poetului. În fine, poetul „rozelor ce mor“ plăteşte scump greşeala, deşi adversităţile antijunimiste au fost alimentate şi de ziaristul Eminescu, ba se susţine chiar că primul care a atacat a fost Eminescu.

Spre cinstea mînuitorilor condeiului ascuţit, prieteni şi adversari, împreună îşi manifestă atitudinea de reprobare faţă de Macedonski, rostind adevărul privind geniul lui Eminescu, fără prejudecăţi şi patimă. Reacţia a fost atît de puternică, încît Macedonski se autoexilează la Paris, de unde revine după cîţiva ani, cînd îşi publică poeziile simboliste. Printre cei care nu l-au iertat a fost George Ranetti – prietenul lui Matei Eminescu. Cînd Macedonski publică poezia:

Do - mi- sol - la Veseli cîntaţi din gusla, Trăsura la scară opreşte

Do - mi- sol - la A zilei regină soseşte

Do - mi - sol - la Amurgul e roz şi lila

George Ranetti o reproduce în revista „FURNICA“, însoţită de următorul comentariu: „Şi ne crede Al. Macedonski atît de stupizi încît, după citirea versurilor abracadabrante de mai sus, să-l proclamăm şi noi cel mai mare poet al neamului? Îi vom răspunde cu versul lui Eminescu «Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile» sau – mai pe româneşte, mai las-o, Popescule. Şi pentru că acum e vară, cu călduri tropicale, şi omul bate uşor cîmpii, putem şi noi face versuri de felul acesta:

Do-re-mi-fa-sol,

Eşti ţicnit, parol.

Ştim că la poeţi

Le cîntă sticleţi,

Dar ţie îţi cîntă

Mult mai straşnic, crez

Şi-asta ne-nspăimîntă

Si-re-fa diez.

Bard nepriceput, Geniu ne-nţeles

Care n-ai ades

În pungă un pol

La-sol-fa bemol“.

Posteritatea se cuvine să privească problema în contextul de atunci, deci, credem noi, să ţină cont de următoarele:

– Eminescu nu era atît de cunoscut, atitudinea de indiferenţă a bucureştenilor faţă de valorile moldave fiind, de fapt, o reacţie la respingerea muntenilor de către elitiştii junimişti;

– structurile total diferite ale celor doi nu puteau duce la simpatii reciproce;

– Macedonski fusese liberal şi ziaristul Eminescu servea un ziar conservator;

– adversităţile încep cu mult înainte şi se pare că Eminescu e cel care a atacat primul („Macedonski nu obişnuia să deschidă din senin ostilităţile, fără o prealabilă provocare, ce lua îndată în spiritul său proporţii enorme şi deplasate“ scrie Adrian Marino, op. cit., p. 189);

– atacul lui Macedonski, printr-o epigramă, nu era ieşit din comun pe vremea aceea, dar momentul în care a publicat-o a fost total nepotrivit şi, în plus, a fost continuat şi după moartea lui Eminescu; – atacul lui Macedonski îndreptat împotriva poetului oficial al „noii direcţiuni“ oferă victimei o aureolă de martir, mulţi se indignează de „răutatea de bestie“ a lui Macedonski, şi Eminescu, mai puţin cunoscut pînă atunci, cîştigă popularitate (A. Vlahuţă, Polidor, în Revista nouă, II, 5, din 15 mai 1883, p. 178); – reacţia antimacedonskiană cunoaşte şi alt aspect: curentul îi duce de-a valma pe cei mari şi pe cei mici şi, astfel, orice scriitoraş care ia atitudine împotriva lui Macedonski se face cunoscut, devenind „mare scriitor“. Macedonski însuşi scrie despre cei care-l critică: „Pe unii îi obligasem, pe alţii îi lovisem“. „În socoteala acestei epigrame nu s-a speculat numai nimicirea mea şi numai înălţarea lui Eminescu. Mulţumită ei s-au ridicat microbii literari de astăzi. Bunăoară, reputaţiunea lui Vlahuţă n-are altă sorginte. A fost un timp cînd era destul să te declari apărător al lui Eminescu ca să fii proclamat poet sau prozator mare. În asemenea condiţiuni, era logic ca cei mai mulţi să se arunce asupra mea“. (Literatorul, nr. 7, din 15 decembrie 1892, p. 3-6).

Cu toate acestea, Macedonski rămîne poetul delicat al bijuteriilor poetice care îi conferă un loc aparte în literatura noastră.

Prof. Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse Mămăliga cu lapte

Copilăria mea a fost un OCEAN DE LUMINĂ. Din el am sorbit doar o picătură, fiindcă, într-o noapte de coșmar, o filă din calendar ne-a adus ,,în dar” umbre cenușii, purtînd ,,Pălării cu pene de cocoș”. Ne-au trezit din somn pașii cadențați ai celor care ne-au ocupat. Nu ne venea a crede că Patria noastră, din Roșu, Galben și Albastru, a devenit colorată, peste noapte, în Roșu, Alb și Verde...

Cu o zi înainte, aveam o casă mare, prăvălie, cîrciumă și lăptărie, dar și pe tata, care mă alinta ,,prințesa” sa. A fost ultima noapte cînd am avut și tată, și casă.

Înainte de coșmar, zburdam fără griji într-o copilărie fericită. Pe plita din bucătărie, arome îmbietoare se răspîndeau din oale cu sarmale, cu tocănițe de vițel și din prăjituri fel de fel. Nimic însă nu era pe gustul meu, preferam un singur fel: MĂMĂLIGA CU LAPTE, de la o familie săracă, la masa căreia, alături de cei 7 copii ai săi, eram și eu invitată. Uneori, la vremea prînzului, mă ,,nimeream” ca din întîmplare în vizită la vecini, știind că e ora de mămăligă. Vecina amesteca de zor mălaiul în ceaunul negru, apoi turna peste el lapte fierbinte de capră. Copiii, așezați în jurul mesei, aveau în mînă cîte o lingură de lemn. Mi se dădea și mie una la fel, știind că m-am dus acolo pentru a ,,plescăi” împreună cu copiii în castronul care, în cîteva minute, rămînea gol. Pe timpul acela, porumbul nu era poluat, nu era tratat cu E-uri... Și astăzi îi simt gustul și aroma, pe care generația de azi nu le va simți niciodată. Cînd ajungeam acasă și mama ne invita la masă, eu - fiind sătulă – țineam lingura în mînă, fără să o duc spre gură. Crezînd că sînt bolnavă, mama se panica îndată, nu știa că, de fapt, eram îndestulată.

Casa vecinilor era mică, avînd doar două camere, din care una o transformaseră în atelier de covăcie, în care fierarul avea fel de fel de obiecte și scule care mă fascinau: potcoave pentru cai, cuie, lanțuri, precum și

Jackie Kennedy – iubiri rentabile dar tragice (4)

O văduvă sublimă, o mamă exemplară

John şi Jackie Kennedy s-au iubit în public şi s-au pierdut tot aşa, cînd moartea a lovit în transmisiune directă, în faţa camerelor de televiziune. La Dallas, la 22 noiembrie 1963, Jackie poartă unul din fermecătoarele ei taioare albe. A acceptat fără chef să vină şi să-l sprijine pe John, într-un oraş dominat de republicani, fiindcă de la sfîrşitul verii cuplul se desparte cu greu, zguduit de moartea băieţelului lor nou-născut.

Culisele asasinatului sînt mai puţin cunoscute decît secvenţa filmată de camere. Jackie a povestit la nesfîrşit, ca într-o exorcizare, cum, transportată împreună cu soţul ei la spitalul cel mai apropiat, ţinuse creierul muribundului între palme, mirîndu-se chiar ea de acest gest: „Nici o clipă nu mi-a fost greaţă“ Timp de treizeci şi şase de ore, de-a lungul îngrijirilor disperate, al transportului la Washington, al autopsiei si al aşezării în sicriu, a refuzat să se despartă fie şi pentru o clipă de soţul ei, să doarmă, să-şi schimbe taiorul plin de sînge, repetînd cu încăpăţînare: „Vreau ca toată lumea să vadă ce s-a întîmplat“. Toţi

un cuptor cu jar, în care înroșea fierul pentru a-l putea modela, suflînd într-un fel de burduf pentru a ațîța focul. Pe un suport solid, cu rol de nicovală, punea fierul înroșit și-l bătea cu ciocanul pentru a-i da forma dorită. Din mulțimea de ciocane pe care le avea, de toate dimensiunile, mă ,,înspăimînta” unul, care mi se părea imens. Îmi era teamă ca nu cumva să-mi cadă pe picioare și să mă rănească la degete. Fierarul mi-a spus că acela nu este un ciocan, ci un BAROS.

Nu-mi dau seama ce asociație am făcut cînd, peste mulți ani, am urmărit o vizită a fostului premier, Victor Ponta, la U.E., unde l-a întîlnit pe președintele Comisiei Europene de la aceea vreme, vestitul (José Manuel) BAROSSO. Atunci, nu știu de ce, mi-am amintit, din secolul trecut, de fiorosul baros al fierarului, de care uitasem cu desăvîrșire. Creierul uman este ciudat, împletește Timpul cu faptele, scoțîndu-le la iveală.

Barosul m-a impresionat atunci, și numele acesta mă irită acum, pentru că noi am ținut mereu ,,capul plecat” în fața străinilor, considerîndu-i superiori, ceea ce nu a fost și nu este cazul.

,,E ultima noapte de dragoste, iată, Și noaptea dintîi ce miroase-a război.

Luați, azi, înapoi România furată

Și dați cu baltagul în cap la strigoi!” (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

fotografii care imortalizează depunerea jurămîntului de către noul preşedinte Johnson, înconjurat de o mulţime de oameni, ca de obicei, trebuie să prelucreze clişeele în care Jackie poartă încă taiorul pătat de sînge.

Cu acelaşi simţ al Istoriei, le scrie tuturor personalităţilor mondiale, avînd o teamă obsesivă: nu cumva să-l uite pe soţul ei. Pune să se construiască monumentul cu flacără eternă, în amintirea lui, la cimitirul din Arlington, se implică în proiectul unei biblioteci-muzeu John Kennedy (care nu va vedea lumina zilei decît în 1979). Pentru a-i scuti pe copii de imaginea suferinţei, îi anunţă pe John John, de 3 ani, şi pe Caroline, de 6 ani, prin intermediul dădacei preferate, ca să nu leşine în faţa lor. Îi protejează de spectacolul trupului ciuruit de gloanţe şi nu plînge decît o singură dată, la catedrală. O mamă model, o văduvă model… cel puţin în aparenţă.

Medicului ei (care o tratează de ani întregi ca să slăbească, să reziste sau să adoarmă) îi spune ce are pe suflet: „Viaţa mea s-a terminat“. Cînd o întîlneşte cineva pe neaşteptate, în particular, e roşie la faţă şi buhăită. Dar cînd primeşte oficial, e tot Jackie. În noua ei casă din Washington, pune să fie refăcute camerele copiilor la fel ca şi cele de la Casa Albă, pentru a le păstra nemodificate reperele. După cîteva luni de doliu, se străduieşte să-şi reia viaţa socială şi sentimentală.

Amanţii

La 39 de ani, Jackie, de-acum stăpîna unei averi de 20 de milioane de dolari, continuă să-i trimită facturile de achitat bătrînului Joe, fără ca soacra ei s-o ştie. Simţinduse mai departe o Kennedy, îşi petrece weekendurile la Hyannis Port împreună cu copiii. Motivul oficial, şi dovedit, al acestor vizite e să păstreze legăturile lor cu bunicii. Motivul secret e că Jackie trăieşte doi ani de idilă tandră cu Bobby, sincer îndrăgostit de ea, deşi însurat şi tată de familie numeroasă.

Unchiul Bob are figura unui amant discret şi deosebit de bine situat pentru a întreţine memoria lui John în ochii

În fiecare zi, în fiecare noapte

Lui Eminescu

E vremea cireșelor coapte

În sufletul meu vei veni

În fiecare zi

În fiecare noapte

Sufletu-ți cald îl vei auzi

E vremea cireșelor grele

Ca niște ugere

Pline de lapte

Dospește pămîntul doar stele

În fiecare zi

În fiecare noapte

Rodul greu care să ne sîngereze

Și deasupra de tot ne veghează

Pavăza grea a destinelor noastre

Aprinse de-un tainic dor

În fiecare zi

În fiecare noapte

Luceafărul nemuritor.

Eternitate

Sîntem cu o sudă de ani

Mai mari decît Eminescu

El este cu o Eternitate

Mai mare decît noi.

GEORGE MILITARU

copiilor. Sprijinită de umărul lui solid, Jackie recapătă gustul vieţii, pînă la nivelul de a-şi permite în paralel o legătură cu Marlon Brando (fustangiu, ca şi bărbatusău), Peter Lawford (cumnatul ei, însurat cu o soră de-a lui John), dar şi cu vreo cîteva figuri culturale ale New Yorkului, sau, de asemenea, cu Roswell Gilpatric, fostul secretar adjunct la Apărare. Cu toţii sînt mai în vîrstă decît ea şi mulţi au fost apropiaţi ai fostului soţ… o metodă de a-l comemora pînă şi în dormitor. În braţele caste ale prietenului Truman Capote petrece primele aniversări ale decesului, nopţi scăldate în şampanie, pentru a uita. Dar, la 6 iunie 1968, Bobby, amantul din totdeauna, ca să zicem aşa, e asasinat de un activist palestinian, în holul unui hotel din Los Angeles. Admirabilă susţinătoare a rudelor, o dată în plus, Jackie consolează pe toată lumea, dar s-a săturat pînă peste cap: de politică, de familia asta blestemată. „Copiii mei sînt următorii pe listă“, îi spune unui prieten. E vremea să-şi refacă într-adevăr viaţa, cu atît mai mult cu cît bătrînul Joe, găina cu ouăle de aur, dă semne tot mai clare de decrepitudine. Şase luni mai tîrziu, Aristotel Onassis, care aşteaptă să-i vină rîndul alături de Callas, pică la ţanc! Grec, îi oferă un exil la capătul lumii, şi e atît de bogat, încît o s-o apere pînă la moarte, e convinsă de asta.

(va urma)

CAThERINE SIGURET (,,Femei celebre pe divan”, 2009)

File de istorie

Justinian Marina, al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Justinian Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suiești, comuna Cormăgești, județul Vîlcea, și a murit la 26 martie 1977, la București.

Cuvîntul Justinian își are originea etimologică în limba latină: ius, iuris = drept; iustus = just, drept, conform legii. Justinian este numele purtat de ce de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Justinian Marina s-a născut în familia bunilor creștini țărani Marin și Elena Marina, primind numele de Ioan. De la tatăl său a moștenit spiritul gospodăresc și voința de a înfăptui binele obștesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche famile de preoți, a dobîndit, pe lîngă cele dintîi cunoștințe religioase, și deprinderea de a trăi în evlavie, dreptate și omenie. A urmat cursurile școlii primare în satul natal.

Copilăria și tinerețea le-a petrecut printre țăranii de pe ogoarele meleagurilor natale. Își ajuta părinții la coasă, la sapă și la alte munci. În anul 1915 a intrat la Seminarul teologic „Sfîntul Nicolae” din Rîmnicu –Vîlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obținînd în același an și diploma de învățător. Lucrarea pe tărîm social și-a început-o în toamna anului 1915, cînd a fost numit învățător la Școala primară din satul Olteanca, județul Vîlcea, de unde s-a transferat în anul 1924 la Școala primară din comuna Băbeni din același județ.

Justinian Marina se căsătorește și este hirotonit preot în anul 1924, pe seama parohiei Băbeni – Vîlcea, îmbinînd activitatea de învățător cu misiunea de preot și dovedindu-se un adevărat apostol. Aici, a funcționat ca învățător pînă în anul 1930, iar ca preot pînă la 1932, izbutind să refacă trei biserici din parohie.

Între anii 1925 și 1929 a urmat cursurile Facultății de teologie din București, obținînd titlul de licențiat. Manifestînd însușiri ce depășeau ogorul de activitate al unui preot de sat, a fost remarcat de către episcopul Bartolomeu Stănescu al Rîmnicului, care l-a numit la 1 noiembrie 1932 ca director la Seminarul Teologic din Rîmnicu-Vîlcea, detașîndu-l ca preot la Catedrala episcopală. La 1 septembrie 1933 a fost transferat la Biserica ,,Sfîntu-Gheorghe” din Rîmnicu-Vîlcea. La această biserică a slujit pînă în primăvara anului 1945, restaurînd din temelie biserica și casa parohială.

În anul 1939 i s-a încredințat și conducerea tipografiei eparhiale, în calitate de director. A fost ales în comitetul de conducere al Asociației preoților din Oltenia și în cel al Asociației generale a preoților ortodocși. Justinian Marina colaborează alături de Mihail Sadoveanu și de ziaristul Octav Livezeanu la înființarea revistei „Muncă și voie bună”, la care scrie pagina bisericească Pentru suflet.

În anul 1945, rămîne văduv și, în primăvara acestui an, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei l-a chemat și recomandat pentru postul de vicar eparhial la Iași. La 30 iulie 1945, Sfîntul Sinod a aprobat numirea preotului Ioan Marina ca arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, cu tilul de „Vasluianul”. A fost tuns în monahism la Mînăstirea Cetățuia de lîngă Iași, sub numele de Justinian, iar hirotonia sa ca arhiereu a avut loc în Catedrala Mitropoliei din Iași, la 12 august 1945.

În împrejurările grele de după cel de-al II-ilea război mondial și în cursul secetei care bîntuia atunci Moldova, a îndrumat acțiunile de asistență socială, ajutînd pe cei lipsiți. A înființat cantine în mînăstiri. Justinian Marina a strîns fonduri pentru refacerea satelor și orașelor pustiite de boli și de foamete, întărind viața religioasă. Copiii orfani au fost adăpostiți și îngrijiți în orfelinatele înființate de Biserică la mînăstirile Văratec, Agafton etc.

Din august 1947 a devenit locțiitor al Scaunului mitropolitan din Iași, iar la 19 noiembrie 1947 a fost ales arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind învestit la 22 decembrie și înscăunat

la 28 decembrie. A păstorit aici, pînă în februarie 1948, cînd devine locțiitor de patriarh.

La 24 mai 1948, a fost ales ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, după trecerea la cele veșnice a Patriarhului Nicodim Munteanu. Înscăunarea la București a avut loc în ziua de 6 iunie 1948. Patriarhul Justinian a purces la crearea unei noi legislații, ale cărei principii fundamentale sînt valabile și astăzi: sinodalitatea, autocefalia, autonomia, participarea largă a credincioșilor la viața bisericească și altele.

Patriarhul Justinian a fost numit Patriarhul unității bisericești, căci în timpul său a avut loc reîntregirea noastră bisericească, în octombrie 1948, devenind iarăși așa cum a fost pînă la 1700. În zilele de 19-20 octombrie 1948, Sfîntul Sinod a votat un nou statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Învățămîntul teologic-ortodox a fost reorganizat. S-au tipărit manuale pentru elevii și studenții teologi. Mulți tineri teologi au fost trimiși la studii în străinătate. A fost înființată Casa de Pensii și Ajutoare a Bisericii, precum și casele de odihnă și tratament pentru preoți și familiile lor. A fost înființată Episcopia de Alba Iulia și un vicariat cu episcop rezident la Constanța. Multe biserici și mînăstiri au fost restaurate, iar altele s-au ridicat. A luat acum ființă Fondul Central Misionar. Raportul cu Bisericile din străinătate s-a întărit și s-a dat o atenție deosebită diasporei române ortodoxe. În anul 1950, s-a hotărît, pentru prima oară, trecerea unor ierarhi, călugări și credincioși români în rîndul sfinților, precum și generalizarea cultului unor sfinți, ale căror moaște se găsesc în țara noastră. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955.

Patriarhul Justinian Marina s-a ocupat de înălțarea, renovarea sau restaurarea a numeroase biserici și mînăstiri. A fost restaurată Catedrala Patriarhală, bisericile Domnița Bălașa, Sfîntul Spiridon, Sfîntul Elefterie, Cașin, Mînăstirea Radu Vodă, Antim, Plumbuita, Ciorogîrla, Cernica, Dealu, Cheia etc. Printre ctitorii se numără și bisericuțele de lemn restaurate și așezate la Dragoslavele, Cermegești, Techirghiol, Olănești, Cricov etc. Au fost înființate case de odihnă pentru preoți la: Techirghiol, Bușteni, Cheia, Cozia, Olănești etc.

„Am iubit ºtiinþa ºi pe oamenii devotaþi ei ºi am luptat împotriva ignoranþei”

Patriarhul Justinian nu a pretins niciodată laudă, ode și onoruri pentru strategia adoptată de Biserică, adică dialogul, nu ,,colaborarea”, cu autoritățile, pentru a rezista și a-și proteja la limită, atît cît s-a permis, credincioșii și dogma; a specificat în dese ocazii că de eroismul acelor vremuri nu trebuie acoperită Biserica, ci credincioșii care au sprijinit prin demnitatea, nedezicerea de Christos și nerenunțarea la credință, rezistînd fie în libertate, fie martiri și mărturisitori în închisori. A fost tributul sîngeros plătit de Biserică.

Într-o perioadă în care regimul împărțea populația în oamenii din cîmpul muncii și cei care nu lucrau nimic, considerati paraziții societății, trimiși în lagăre, Patriarhul Justinian Marina și-a folosit creditul politic pentru asigurarea statutului social al preotului și a securității lui în societate. În privința salarizării, nu îl interesa suma primită de preot, pentru că era infimă, dar a dorit ca preoții să nu fie la cheremul autorităților, astfel încît „nici primarul, nici șeful organizației de bază, nici președintele Sfatului popular să nu se atingă de preot ca de un ins nefolositor”. Biserica era săracă, devastată de război, iar Părintele a reușit să o aducă în poziția de a avea fonduri, venituri proprii, reconsolidînd biserici și mînăstiri din toată țara, creînd Ateliere de lucru; a reoganizat Tipografia Institutului Biblic și a simțit nevoia diortosirii limbii, a aducerii ei la zi, avînd alături pe cei mai buni profesori cunoscători ai limbii române. Cazania a decis să o diortosească singur, asumîndu-și răspunderea pentru text. A înființat 7 seminarii teologice și a menținut 2 Institute Teologice, din București și Sibiu, în condițiile acelor vremuri – argumentul Părintelui a fost întotdeauna că își dorește un cler cultivat și cu dragoste pentru om: „Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat împotriva ignoranței. Am crezut că numai știința unită cu credința în Dumnezeu, cu adevăratul sentiment religios, va ridica clerul și Biserica la înălțimea cuvenită, la conștiința datoriei. Am socotit că fără cultură, clerul va continua să rămînă stăpînit de prejudecăți, de vicii si preocupari rituale”. (Testament, martie 1976)

Prin activitatea sa, Patriarhul Justinian Marina s-a dovedit un om de cultură. S-a ocupat de tipărirea a numeroase ediții de cărți de învățătură și îndrumare, între care: Învățătura de credință creștină ortodoxă, 1952; Tîlcuirea Evangheliilor și Cazaniile Duminicilor din cursul anului bisericesc, 1960. S-au tipărit în această perioadă, în mai multe ediții: Biblia, Noul Testament, Mica Biblie, toate cărțile de cult, cărți de rugăciuni, calendare bisericești, predici etc. Toate pastoralele, cuvîntările și articolele scrise de Patriarhul Justinian Marina au fost publicate în 12 volume, sub titlul Apostolat social, București, 1948-1976.

La 16 ianuarie 1977, Institutul Teologic Universitar i-a conferit titlul de ,,Doctor honoris causa”. În seara zilei de 26 martie 1977 a trecut la cele veșnice, după o grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormîntul pe care cu grijă și-l pregătise în zidul interior al Bisericii Mînăstirii Radu Vodă, din București.

mIrCEA PÎrLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN Prof. dr. IOAN CORNEANU

Legătura cu celelalte Biserici a fost întărită prin vizitarea bisericilor din Rusia – de mai multe ori; Georgia – 1948; Serbia – 1957; Bulgaria – 1966, 1971; Patriarhia ecumenică – 1968; Alexandria – 1971; Ierusalim – 1975; Grecia – 1963, 1971, 1975; Patriarhia armeană din Ecimiadzin – 1957, 1966; Biserica etiopiană – 1969, 1971; Biserica coptă – 1969, 1971; Biserica siriană din Malabar – India – 1969; Austria – 1969; Germania –1970; Belgia – 1972 etc.

Polemici « Controverse

Marea manipulare pentru un viitor război mondial

(urmare din pag. 1)

Impunerea unor idei, a unor mentalități colective nu este ceva nou în istorie – iar în cîteva cazuri așa ceva a avut rezultate cumplite. Cel mai tragic caz, cel care a avut în centru antisemitismul și supremația de rasă, a dus la schimbarea mentalului unor majorități sau cel puțin al unor segmente semnificative din populație – transformate în acuzatori sau chiar asasini colectivi.

Cazul Germaniei naziste a fost cel mai grav – dar, de fapt, majoritatea statelor europene au fost lovite de un fel de epidemie morală –practic, o pandemie. Avea vreo logică ura contra evreilor sau acuzarea lor de greutățile prin care trecea Germania? NU! La fel cum nici ,,inferioritatea” altor etnii, popoare sau națiuni nu avea nici o noimă pentru un om normal – dar nici pentru unul afectat de nebunia deceniilor de după Marele Război.

Grav este că experimentul a continuat și după al II-lea război mondial, traversînd Atlanticul, în SUA. ,,Cea mai mare democrație din lume” a trecut prin două etape succesive de ură generalizată – antisemită și anti-chineză –în paralel cu o exacerbare a urii de rasă contra afro-americanilor.

De ce dau exemplu SUA? Pentru a arăta că se poate! Se poate chiar într-o țară puternică, cu pretenții și intenții democratice, neafectată direct, pe teritoriul ei, de război! SUA au cunoscut manipularea unei/unor generații care se vedeau „amenințate” și erau de acord cu măsuri radicale – de la războaiele cu China sau Vietnam, pînă la folosirea din nou a bombei atomice!

Și tot în SUA, după un timp, a reizbucnit nebunia manipulării odată cu ,,terorismul”, cu 11 septembrie și ,,armele chimice”, ajungînd la o adevărată epidemie de teamă și isterie războinică în societățile occidentale împotriva musulmanilor! Manipulată, populația multor state asimila musulman sau arab cu ,,terorist”! Asta deși o mare parte din populația țărilor lor era formată din musulmani – și nu de ieri, de azi! Se repeta fenomenul cu chinezii din SUA anilor ʼ50 sau cu evreii din Germania anilor ʼ30! Și, nota bene, evreii din Europa și SUA, sau musulmanii din SUA și Occident contribuiseră din plin la dezvoltarea statelor respective. Dar, orbită, înnebunită, populația nu mai vedea în vecinul de altă religie sau culoare a pielii omul cu care se saluta zilnic – ci pericolul, amenințarea, dușmanul ascuns, cel care trebuia îndepărtat!

Am amintit aceste episoade și stări de spirit colective pentru că excelentul analist Constantin Gheorghe, fostul meu coleg de presă și consilier al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, atrăgea recent atenția asupra unui fenomen asemănător care se petrece sub ochii noștri: manipularea noii generații în privința Rusiei și Chinei. Este vorba de o manipulare care induce o fobie – deci o formă de afecțiune psihică – și care pare a avea ca scop acceptarea unei confruntări cu cele două superputeri militare. Asta în ciuda faptului că nici Rusia, nici China NU provoacă și nu au în trecutul lor ceva care să sugereze că ar putea fi agresori mondiali! ,,Mă înspăimîntă seninătatea, și chiar fervoarea, cu care tot mai mulți din generația tînără acceptă ideea unui război cu Rusia și

China”, scrie Constantin Gheorghe, constatînd că manipulații ,,par a crede că au o datorie sfîntă, aceea de a curăța lumea liberă de dușmanii ei”. Și, analistul remarcă paradoxul: ,,Deși ei sînt prizonierii acestei lumi, care îi disprețuiește, și-i tratează ca pe niște slugi”.

Grav este și că pentru ei, pentru acești manipulați, competiția, în orice domeniu, se reduce la ,,ucide, sau vei fi ucis!” – este ,,lumea în care trăiesc, lumea care i-a format așa: una fără milă, fără Dumnezeu, adică fără valori etice și morale, fără solidaritate, o lume fără umanitate”, scrie Constantin Gheorghe. De fapt, aici este și cheia manipulării actuale: inducerea lipsei oricărei responsabilități față de națiune, spirit național, tradiție sau istorie. Implicit eliminarea naționalismului, înlocuit cu conectarea la alte surse de stimuli, de multe ori incompatibili cu ceea ce este național.

Naționalismul include ,,interesul național”, care de multe ori este incompatibil cu interesele altora, respectul pentru tradiții – și alte componente conservatoare. Or, stimulii de care vorbim acum sînt internaționali, resping limitările național-conservatoare!

Cazul actual al României exemplifică perfect această situație! România are tot interesul unor bune relații cu Rusia și China (pe toate planurile), dar așa ceva este incompatibil cu interesul SUA și NATO! România nu are nici un interes să fie țintă într-un eventual conflict cu Estul, nici a ,,terorismului” din Orientul Apropiat – dar este împinsă în a fi ,,meterezul” estic de interesele militariste ale SUA și NATO, dar și de interesele unor grupuri de putere euroatlantice. Credința și tradiția națională românească NU sînt compatibile cu ,,ideologia” de gen, cu așa zisa ,,educație sexuală” a copiilor, cu aberațiile impuse de SUA și ,,civilizația” occidentală. Și așa mai departe… În concluzie, interesele naționale și naționalismul românesc sînt incompatibile cu interesele mondiale. Așa că soluția adoptată de puterile euro-atlantice este clară: eliminarea naționalismului românesc. Iar România, repet, este doar un exemplu. Cum vor face asta? Prin manipularea noii generații: naționalismul este rău, trebuie negat, desființat.

Acesta a fost primul pas – care deja s-a pus în practică. Acum sîntem în etapa a doua –anularea ideilor tradiționale și conservatoare, cu concluzia finală – că nu trebuie să mai vorbim de interes național. Avem doar interes de grup, de ,,alianță”, de ,,uniune”. La fel cum nu se mai vorbește oficial de granițe, teritoriu, cer

românesc – ci de granițele, teritoriul, cerul, spațiul UE și NATO. Pe etichetă nu mai avem nimic al nostru – ci sîntem la oala colectivă. Cum spun radicalii neo-stîngismului – dintre care unii sînt și în Parlamentul sau Guvernul, României, unde impun principiul că legile și Constituția României trebuie subordonate legilor Bruxellesului! Și nu numai legile, ci și moralitatea, mentalitatea, cultura – tot, absolut tot! ,,Vrem o țară ca afară” a înlocuit ,,Trei culori” și ,,Deșteaptă-te, române!”. Sau vă aduceți aminte de tînăra politiciană numită de Cioloș ,,roata motrice” din spatele partidului său progresist: ,,Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunțării la proprietate - am fi mai buni dacă nu am avea proprietăți și am trăi în grupuri în loc de cupluri”, nota reprezentanta ,,noii generații”.

Așa că vom ajunge și în etapa a treia a manipulării mondiale – care va veni într-un viitor apropiat și va semăna cu ceea ce a fost în trecut: război mondial contra ,,amenințărilor” definite de stimulii internaționali. ,,Nu naționalismul va fi cel care va alimenta viitorul război. Ci lipsa lui”, scrie analistul Constantin Gheorghe, explicînd – ,,Cînd nu ai nimic de apărat, nimic de păstrat, nimic de transmis mai departe, războiul este parte a normalității. Ceva banal, precum un joint fumat la Untold”.

Viitorul război?! Ei bine, în aceste condiții, dialectica istorică pare a corobora la concluzii sumbre: ,,Orice am crede noi, războiul se va întîmpla”, scrie Constantin Gheorghe, subliniind un adevăr: războiul ,,face parte din tradiția Occidentului, care așa și-a rezolvat mereu crizele”.

Logica lui Constantin Gheorghe este, din păcate, greu de combătut. Mai rămîne doar de atins masa critică a manipulării – ceea ce nu a fost niciodată o problemă. Mai ales că, așa cum au văzut mulți observatori ai scenei internaționale – nici una dintre crizele actuale NU s-a discutat la recenta întîlnire a țărilor ,,democratice” industrializate (G7) cu președintele SUA, țara care este de 70 de ani principalul agresor mondial. Dimpotrivă, s-a insistat pe „amenințarea” reprezentată de Rusia și China. Deci, un semnal că manipularea trebuia să continue în ritm susținut.

Ca o ultimă paranteză: cuvîntul „război” a intrat în vorbirea cotidiană, fiind inoculat deja în mintea unor generații care nu au habar ce înseamnă așa ceva; la fiecare intervenție a unui lider politic auzim de ,,război hibrid”, ,,război informațional”, ,,război propagandistic” și alte aberații de acest gen, al căror rol pare a fi obișnuirea societății că trăim în mijlocul unui „război” – chiar cu implicații mondiale, pentru că auzim de ,,atacuri cibernetice”, sau ,,informaționale” din China sau Rusia, care ,,vizează”, desigur, SUA sau UE!

Închei, totuși, cu o speranță: atît eu, cît și Constantin Gheorghe am scris aceste rînduri de Sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt. Cine știe, poate de data asta și oamenii îl vor păstra în sufletele lor. Deși, iată o altă asemănare: pentru manipularea actuală, Biserica este o țintă; pentru generația manipulată contra evreilor și a raselor ,,inferioare”, Dumnezeu ,,murise” –iar credința era înlocuită în discursurile publice cu aberații teziste. Cît de paradoxal se repetă istoria!

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Băuturile tari în Bucureștii anilor 1900 (2)

Evreii estici şi intrarea alcoolului din cereale în Bucureşti şi Principate. O legendă iudaică preluată de cronicarul Iacob Psantir (1820-1902) pretinde că alcoolul din cereale a fost obţinut pentru prima dată de un alchimist evreu, iar reţeta a rămas ascunsă într-o şaradă: „În veacul al IX-lea a trăit alchimistul Rabazes, şcolarul lui Gheber, profesor în Bagdad. Acesta a scris 12 cărţi pentru alchimie. Din cărţile lui s-a aflat meşteşugul de a fabrica rachiu. Meşteşugul de a face rachiu se găseşte scris astfel: «ia un fel de cocă dintr-un lucru secret, ascuns, şi fă plămădeală şi dospeşte-o într-un vas 24 de ore, o zi şi o noapte, şi pe urmă pune-o în alt vas şi strecoar-o». Şi cît de mult s-au căznit bieţii oameni setoşi de astfel de secrete, pînă ce au găsit că gîndul său era la boabe de secară, care cresc în spicele lor secrete şi ies din pămînt ascuns şi din acel lucru secret s-au făcut acea plămădeală din care se face rachiu”.

După marea răscoală a cazacilor condusă de Bogdan Hmelniţki, la jumătatea Secolului al XVII-lea, cînd peste 100.000 de evrei polonezi au fost masacraţi, parte din supraviețuitori au căutat adăpost în Moldova. Printre ei au fost şi cunoscători ai meșteșugului obţinerii alcoolului distilat, cărora boierii, deţinători ai dreptului unic de cîrciumărit pe suprafaţa moşiei lor, în căutare de noi profituri, le-au închiriat acest monopol, beneficiarii purtînd în epocă titulatura de orîndari. Din

cauza profiturilor foarte mari, exista posibilitatea ca marii proprietari să pună în pericol hrana populației, dar și aprovizionarea Porții. Astfel, diferiți domnitori fanarioți au interzis în mai multe rînduri producția de alcool din „bucate”, iar orîndarii evrei au fost alungați. Războiul alcoolului cu pîinea, existent și în Occident, a fost unul foarte disputat, doar ridicarea randamentului agricol reușind să-l stingă.

Primul evreu orîndar pe care îl înregistrează istoria noastră, în 1654, este un anume Moscu Jidovul, care obţine acest drept pe moșia unui Cantacuzin, aflată în apropierea Iaşului. Treptat, unii dintre aceştia coboară spre capitala Ţării Româneşti, primul locatar askenaz al vechiului cimitir evreiesc de pe strada Sevastopol este datat la 1682. Nu după multă vreme, del Chiaro, secretarul italian al lui Vodă Brâncoveanu, îi observă pe aceștia în București ca „trăind prost, ocupîndu-se cu vînzarea rachiului și cu altele”.

Povestiri din tranzitie ,

În Secolul al XVIII-lea și începutul Secolului al XIX-lea, situația e aproape neschimbată, după cum remarcă rabinul dr. M.A. Halevy: „În primul rînd era industria şi comerţul băuturilor: «Povernele evreilor» sînt prevăzute în toate hrisoavele citate din 1775, 1783, 1787, 1792, 1805 etc., ele fiind ridicate pe locuri puse anume la dispoziţie Evreilor de către Domnie”. Embrionul cartierului evreiesc de mai tîrziu se afla situat în jurul bisericii Udricani și a Jitniței domnești. Imediat în apropiere se aflau atelierele de prelucrare a pieilor deținute de meșterii din mahalaua zisă Tabaci. Aici, mărturisitorii vremii spun că se aflau foarte multe cîrciumi, zona fiind „locul de întîlnire al bețivilor”. Format majoritar din greci, bulgari sau armeni, locuitorii acestui cartier vor fi principalii inițiatori ai acțiunilor pogromiste asupra evreilor bucureșteni pînă dincolo de jumătatea Secolului al XIX-lea. Oamenii simpli adoptă rachiul. Explozia producției autohtone

Omul care a refuzat toată viața înscrierea în C.A.P.: „Am trăit ani de groază” (3)

Fariseii

Colectivizarea fusese declarată încheiată. Nicolae Capotă a înțeles că, după cal, căruță, plug, grapă etc. i-a fost luat și pămîntul. Dar suprafața totală a curții era de 4.500 m.p. Împreună cu soția îl sapă cu cazmalele, după care plantează o parte cu vie nobilă, iar pe cealaltă seamănă porumb. Realizează repede – mai ales că și copilul i se mîrîise între timp – că doar cu pămîntul rămas, fără cal și căruță, e greu să întrețină o familie.

Merge pe un șantier, după care se angajează la Întreprinderea de Sîrmă și Produse din Sîrmă, unde rămîne 12 ani, pînă la pensionare. De aici înainte, viața i se derulează între naveta zilnică și curtea casei sale, unde își muncea cu asiduitate pămîntul. Era, oricum, o resemnare suportabilă. Iată însă că, în 1974, după 12 ani, C.A.P.-ul îl cheamă în judecată, cerîndu-i să cedeze din pămîntul din gospodărie și să rămînă doar cu 250 m.p., iar el să muncească în comună, să renunțe la serviciul de la întreprindere! „Vii la noi – i se spune

de alcooluri tari are loc după Pacea de la Adrianopole din 1829, cînd monopolul asupra exportului de cereale a fost ridicat. „Și rachiul începe acum să placă țăranilor”, observă un călător străin, la cîțiva ani după aceea. În București s-a produs o adevărată revoluție în gospodăriile de rînd: „la opt case există un cazan de țuică”, se spunea pe la mijlocul Secolulul al XIX-lea. Aceasta și pentru că mijloacele moderne de producere nu-și făcuseră încă apariția: „Pe acea vreme nu erau poverne cu mașini de vapori, ci numai căldări mari de aramă, de 50 sau 60 de vedre, și fiecare om își făcea povarna după puterea lui”, semnalează tot Iacob Psantir. Servit ca aperitiv sau însoțit de gustări reci numite mezelicuri, rachiul cucerește bodegile, fiind dat repede peste cap de către cei ce nu văd în cîrciumă un spațiu al eternității clipei. Băutul de tărie e un demers solitar, de cele mai multe ori, un interludiu al muncilor fizice. Ca și vinul, rachiul nu e învechit, igiena meșteșugărească a butoaielor e aproape necunoscută.

Alcoolismul nu devine însă pandemic. Un martor avizat, medicul francez Joseph Caillat, oaspete al Valahiei Mari în anii 1845-1848, remarca: „Țăranii nu beau decît apă la mese. În zilele de sărbătoare se veselesc cu vin și mai ales cu rachiu, țuică de prune, de struguri sau de cereale”. Peste 10 ani, mărturisitorul austriac Wolfgang Derblich observă și el că românii „deși nu disprețuiesc rachiul sau vinul, nu beau băuturile alcoolice peste măsură și nici chiar la atît de desele distracții cu dans nu se îmbată nimeni”. Aceste observații nu sînt izolate, ele fiind des întîlnite la călătorii străini ce ne-au vizitat atunci. Rachiul sau țuica vremii are tăria cuprinsă între 15 și 30 de grade și nu se poate exporta din cauza prețului încă necompetitiv, aflat în așteptarea industrializării. Nici spre sfîrșitul secolului, reglementările legale, dar și apetitul publicului, n-au făcut-o să depășească 35 de grade. (va urma)

hISTORIA RO

Nicolae Capotă nu s-a opus. Își dădea seama că milițianul abia așteaptă să facă o imprudență pentru a-l băga la „umbră”. „Așa că am preferat să rămîn la soare, fiindcă eu așa eram obișnuit”. Durerea a fost mare, dar nu l-a îngenuncheat. A aflat ulterior că strugurii din căruță au stat o noapte la nepotul contabilului-șef, iar șpalierii și sîrma de la gard au ajuns în curțile celor din echipa de defrișare.

Ce s-a mai întîmplat? Timp de doi ani, C.A.P.-ul nu a cultivat nimic pe terenul devastat. Aici creșteau acum buruienile și pășteau vitele. Pe Nicolae Capotă îl durea sufletul. Atunci a înțeles că nu pentru a apăra legalitatea au procedat așa cei de la C.A.P., ci pentru a-i face lui rău, din invidie, fiindcă altfel nu există nici o explicație.

(va urma)

– să lucrezi la zootehnie, că și așa îți plac ție animalele”. La tribunal, solicită să i se arate cererea de intrare în C.A.P., pe care contabilul-șef, Nicolae Done, pretinde că o are. I s-a motivat că nu e timp să o caute, că toată lumea e ocupată cu campania. Nicolae Capotă nu cedează și, în cele din urmă, cei din comună îi prezintă, în chip de cerere, o copie bătută la mașină. Era evident că un asemenea „act” nu era valabil, dar unul dintre juriști spune: „Stați, să vedeți, au mai fost cazuri, unii nu au făcut cerere, fiincă nu erau acasă, dar ulterior au venit la conducerea C.A.P., s-au rugat să fie primiți și li s-a aprobat”. Numai că Nicolae Capotă nu se lăsă intimidat, spunînd că, dacă nu i se dă cererea scrisă și semnată cu mîna lui, cel puțin să i se arate procesul verbal în care s-a consemnat aceasta... I s-a replicat că atunci abia se învăța cum să se facă ședințele, darămite să se mai pună și problema proceselor verbale! Cînd judecătorii erau pe punctul de a-i da cîștig de cauză, Nicolae Done, contabilul șef al C.A.P. și Ion Nicolae, secretarul de atunci al consiliului popular, au fugit iute la Comitetul județean de partid reclamînd că Nicolae Capotă era ,,un om de rea credință, dușman al Revoluției”. Apoi, lucrurile nu s-au mai complicat. L-au declarat membru al C.A.P., iar roadele pămîntului trebuiau să treacă la cooperativă, adică în proprietate colectivă! „Să treacă, dar eu nu mă voi trece, pentru că nu am semnat și nu voi semna nimic”. Peste cîteva zile însă, o „echipă” și-a făcut apariția în curtea casei sale, a cules via de pe cei 3000 m.p, a defrișat locul și a devastat împrejmuirea din sîrmă. După încărcarea strugurilor, au luat șpalierii din vie și pe cei din grajd - șpalieri făcuți din salcîmii crescuți în grădina sa.

IoAn sToICA

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Viaţa publicistică a scriitorilor

,,Cred că toți scriitorii, indiferent de blestemele pe care le proferă la adresa ziaristicii, simt impulsul practicării ei, în afara nevoilor materiale. Paginile presei zilnice oferă contactul rapid și continuu cu marele public. Orice scriitor vrea să fie citit, chiar dacă spune că nu­l interesează decît opinia cîtorva persoane. Jurnalistica rămîne compensația secretă a tuturor autorilor, indiferent de crezul lor artistic. Pînă și Mallarmé n­a rezistat tentației de a scrie cronici asupra modei.

Scormonind puțin lucrurile, descoperim aici o rațiune și mai adîncă: gazetăria este un prilej de intervenție în viața civică. Caragialeanul «pac! la Războiul», dincolo de savoarea lui comică, exprimă o anume forță publică temută. Presa poate să denunțe abuzurile, să țintuiască la stîlpul infamiei pe satrapi, să dezvăluie corupția moravurilor simandicoase, să formeze opiniile, deschizînd ochii mulțimilor și arătîndu­le ce se petrece în culisele puterii. Ce scriitor autentic a respins prilejul de a încerca o asanare morală și socială către care tinde toată ființa lui? Peste fatalele deziluzii, presa a fost o școală cetățenească pentru mai toți poeții, prozatorii, dramaturgii și criticii noștri de seamă”. (OV. S. CROHMĂLNICEANU, opinie publicată în Revista ,,Manuscriptum”)

Puțini sînt scriitorii care să nu-și fi etalat harul în gazetărie. În primul rînd, din motive extențialiste și abia mai apoi din trimiterea firească a omului de a conduce ceva și pe cineva, de a schimba unele lucruri inacceptabile în societate sau de a crea un curent de opinie. Cu excepția poate a lui Sadoveanu sau Rebreanu, ,,mari muncitori intelectuali”, după cum i-a numit G. Călinescu, fiindcă tipăreau cel puțin cîte un volum pe an. Mobilul hărniciei și al inspirației interminabile demonstrate de cei doi mari scriitori a fost, în primul rînd, situația lor familială. Sadoveanu avea acasă o crilă de copii, iar Rebreanu, o soție și o fată (care nu era nici măcar a lui), una mai risipitoare ca alta. Oricare ar fi fost această situație, scriitorii privilegiați se băgau în politică, alții alergau după funcții importante – cu precădere în mediul cultural (directori de teatru și de publicații, la Radio și în cinematografie), în administrație și chiar în unele sinecuri mărunte. Dar mai ales nu lăsau să le scape nici cele mai mărunte colaborări, ici și colo, în presa vremii, cunoscutele ciupeli. Ceilalți scriitori se descurcau și ei cum puteau. Cei mai mulți erau profesori universitari (Maiorescu, G. Călinescu, T. Vianu, Ș. Cioculescu și Vl. Streinu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Alții, de liceu (E. Lovinescu, P. Constantinescu, Perpessicius) sau de gimnaziu, învățători (I. Creangă). Istoria literaturii române a consemnat cazul junimistului Samson Bodnărescu, tatăl unei familii numeroase (vreo 14 copii, după G. Călinescu), rămas directorul Liceului ,,Atanasie Bașotă” de la Pomîrla, districtul Dorohoi, de la înființarea școlii și pînă la moartea sa prematură (1879-1902), în ciuda evenimentelor politice. Iar scriitorul dîmbovițean I.C. Vissarion, care avea și mai mulți copii, se ocupa neobosit cu invențiile tehnice. Urmau, ca număr semnificativ, juriștii: T. Maiorescu și ceilalți junimiști, Delavrancea, Kogălniceanu, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Cincinat, sonetistul Mihai Codreanu și atîția alții. Și medicii au jucat un rol important în evoluția literaturii noastre: chirurgul Ștefan Berciu, generalistul Șerban Milcoveanu, pishiatrul P. Cortez, dermatologul A. Baranga. Dar, să nu-i uităm pe ingineri (Ov. S. Crohmălniceanu, Norman Manea) și ofițeri: Gh. Brăescu, N. Tăutu, A. și I. Grecea).

În cazul multora dintre cei menționați, legătura cu universul literar s-a făcut și invers, pe filiera vocației care și-a cerut dreptul la celebritate, nu pentru supraviețuire. Cunosc un singur muncitor manual care a răzbit în domeniu și a apucat să scoată un volum de poezii, Nicolau nu mai știu cum, care s-a remarcat prin cenaclurile bucureștene de acum cîteva decenii. Era lăcătuș-mecanic la depoul de tramvaie și troleibuze din Bucureștii-Noi, dar și student la Litere, cursuri fără frecvență. Era gata să-l uit pe cizmarul Dumitru Theodor Neculuță, autorul volumului postum de versuri ,,Spre tărîmul dreptății”. Și tagma preoțească și a monahilor a produs scriitori: mitropolitul Dosoftei, Ion Agârbiceanu, G. Galaction, A. Mateevici, D. Stănoiu. Un caz mai aparte îl reprezintă T. Arghezi. În anul 1900, s-a călugărit la Cernica, și din evlavie față de Dumnezeu, pe care visa să-L atingă cu mîna,

dar mai ales mînat de foame. Primul război mondial și ocuparea Capitalei de către germani, în decembrie 1916. Abia însurat a doua oară, și în lipsă de altceva mai convenabil, Arghezi se angajase ca simplu soldat în trupele de jandarmi pedestri și primise ordinul să nu părăsească, sub nici un motiv, Capitala. Dar, la sfîrșitul războiului, el va fi condamnat la 5 ani de închisoare, pentru ,,colaboraționism” cu inamicul, și depus la Văcărești, unde va împărți celula cu ziaristul Ioan Slavici și alți confrați, condamnați cu toții pentru ,,înaltă trădare”.

Cum se explică apariția scriitorilor în presă și, mai tîrziu, în cinematografie? Printr-un proces firesc, natural, care ține de mersul societății. După 1850, odată cu întărirea relațiilor capitaliste în toate domeniile, se urmărea creșterea tirajelor tuturor publicațiilor. Și cum realismul se impunea tot mai pregnant în literatură, patronii ziarelor încep să publice tot mai mult: versuri și povestiri, cronici literare și teatrale, foiletoane și note de călătorie. Aceste creații se hrăneau cu subiecte luate din cotidianul nefardat cu dulcegării romantice și garnisite cu un limbaj comun, colocvial. Prin fapte și observații minuțioase, precum și prin ecourile psihologice, care urmăreau să surprindă realitatea, se năștea astfel o nouă literatură, concomitent cu impunerea unui stil gazetăresc tot mai literaturizat. Printre condeiele care apar mai des în jurnalele și revistele din Europa, îi amintim pe: Zola, Flaubert, Stendhal, Brecht, Heinrich Böll. Dincolo, în presa americană, se impun: O’Henry, Dreiser, Fitzgerald, Hemingway. Spre deosebire de cititorii europeni, care căutau proză scurtă în revistele literare, americanii vin cu o inovație: aceste scrieri (short stories) încep să apară și în presa cotidiană. Și încă ceva: întrucît știrile senzaționale nu se găseau în fiecare zi, cititorii erau atrași de foiletoane cu ,,va urma” sau de anumite premii. Și Caragiale, pe vremea cînd conducea ,,Moftul român” sau ,,Națiunea Română”, recurgea la asemenea metode de a atrage cîți mai mulți scriitori. Obiceiul s-a menținut și în comunism, cînd scriitori în vogă – Fănuș Neagu, E. Barbu sau Băieșu – publicau cronici sportive spumoase. Precum și în primul deceniu al presei românești postdecembriste, însă azi, prin dictatura internetului, așa ceva nu se mai practică.

Scriitorii noștri de toate rangurile au practicat intens publicistica. Unii ca proprietari de gazete: I.E. Rădulescu (,,Curierul românesc” și ,,Curier de ambe

sexe”), Kogălniceanu (,,Dacia literară”), Alecsandri (,,România literară”), Maiorescu (,,Convorbiri literare”), Caragiale (,,Națiunea Română”, ,,Moftul român”), Iosif Vulcan (,,Familia”), Macedonski (,,Literatorul”), C. Stere și Garabet Ibrăileanu (,,Viața Românească”), S. Haret și N. Iorga (,,Sămănătorul”), G. Călinescu (,,Jurnalul literar”), E. Lovinescu (,,Sburătorul”), Arghezi (,,Bilete de papagal”), Nechifor Crainic (,,Gîndirea”), Vadim (,,România Mare”). Alții au funcționat ca directori și redactorișefi la publicațiile scoase pe spezele altora: Eminescu (,,Timpul”), Slavici (,,Tribuna” și ,,Vatra”), Sadoveanu (,,Însemnări literare”), A. Păunescu (,,Flacăra”). Proprietari de gazete, redactori-șefi sau doar colaboratori ici și colo, scriitorii noștri n-au ezitat să-și risipească talentele și producțiile și în alte ziare și reviste. Devenise o practică generalizată ca, înainte de înființarea unei publicații, patronul sau cel desemnat să o conducă să-și asigure, mai întîi, colaborarea unor condeie cu priză la public.

Antologii ale revistelor literare românești s-au tot scris, dar, într-o posibilă Istorie a întregii prese românești, care se întinde pe două secole și mai bine, locul de onoare îl ocupă Eminescu, Caragiale și Arghezi, urmați îndeaproape de ceilalți mari scriitori de ieri și de azi. În afara mențiunii prezentate la începutul acestor notații, prezența masivă a scriitorilor noștri în presa cotidiană se mai explică și prin legătura subterană dintre literatură și gazetărie, căci și literatura, și gazetăria se adresează unui public amator și cunoscător al speței, și dacă publicistica merge pe direcția eminamente informativă, literatura se adresează gustului estetic cu precădere, ceea ce nu înseamnă că prima este incompatibilă cu criteriul estetic, iar cealaltă exclude finalitatea etică și informativă. S-a ajuns pînă întracolo, încît au apărut specii literare, cum ar fi romanulcolaj, care împrumută elemente proprii gazetăriei cotidiene, sau cine-romanul. Structurile pure, în această privință, sînt foarte rare și de aceea nu este de mirare că un romancier precum Cezar Petrescu este considerat de Călinescu drept un ,,publicist cu merite literare”. Această referire vizează ciclul de romane subscrise numitorului comun ,,Capitala care ucide”: ,,Calea Victoriei”, ,,Blocul Carlton” sau ,,Simfonia fantastică, București”. În aceeași direcție, articolele publicate de Eminescu în ,,Timpul” sînt, în viziunea criticului, ,,capodopere de proză satirică într-un stil de voluptăți romantice”. Geo Bogza, poet prin definiție, a intrat în lumea literaturii pe poarta publicisticii. Dar ce să mai zicem de scrierea memorialistică ,,Însemnare a călătoriei mele”, considerată, în egală măsură, și o mostră literară autentică. Se cuvine să mai observăm că proliferarea presei în epoca modernă a dus la extinderea realismului în literatură, căci ziarul oferă permanent cazuri interesante și cu mare succes la cititori prin ineditul, culoarea și unicitatea lor pe care orice scriitor se simte ispitit să le adopte, adăugînd de la sine adîncimea psihologică a personajelor, limbajul și originalitatea construcției. Dar, după cum am menționat, scriitorii înșiși devin premeditat publiciști, motivul principal fiind că articolul de ziar este un simplu mijloc al existenței cotidiene. Așa se face că, și în deceniile trecute, și astăzi, scriitori cu renume au descins în paginile publicațiilor îndeosebi cu articole consacrate sportului în general: Fănuș Neagu, Eugen Barbu, DR Popescu, Dan Deșliu, Ion Băieșu, Ioan Chirilă, Radu Cosașu și atîția alții. Campionatele mondiale și europene de fotbal, Cupa Davis la tenis, Turul Franței, Meciul Secolului la șah dintre maeștrii Bobby Fisher și Boris Spasski (1972) au fost cîteva evenimente sportive internaționale tratate cu voioșie și, cînd a fost cazul, cu umor de scriitori. Alții aveau rubrică permanentă în ziare și reviste și ofereau povestiri, foiletoane sau versuri care, uneori, spre încîntarea cititorilor, treceau de obstacolele întinse de cenzură.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Oratea sau „celălalt Bran”- cetatea care a vegheat drumul dintre Ţara Românească şi Transilvania

Folosită ca punct de strajă pentru drumul care făcea legătura între Transilvania şi Ţara Românească, dar şi ca punct vamal, cetatea medievală Oratea, un monument istoric al cărui trecut e încă cercetat de specialişti şi pe marginea căruia s-au ţesut legende, aşteaptă să fie pusă în valoare. La numai cîeva sute de metri est de şoseaua Cîmpulung – Braşov (DN73), pe „Dealul Sasului” din Argeş, se află Cetatea Oratea (Cetatea Piatra Craiului sau Cetatea Dîmboviţei, cum a mai fost ea cunoscută anterior), o fortăreaţă de dimensiuni nu tocmai impozante, care de-a lungul anilor a inspirat imaginaţia localnicilor. Oamenii cred mai degrabă în poveştile alimentate de prezenţa urmelor de care şi de potcoavele împietrite în munte, decît de adevărurile istorice certe, dar incomplete, scoase la iveală de cercetări mai vechi şi mai noi.

Legenda spune că zidurile ce se mai văd astăzi ar fi fost ridicate de oamenii locului pe la 1330. Altele legende sînt ţesute, surprinzător, pe ideea că fortificaţia ar fi fost construită cu sprijinul cavalerilor teutoni, deşi dovezi istorice n-au existat nicicînd în acest sens. Zidurile cetăţii, care au alimentat inclusiv poveşti cu Vlad Ţepeş, învăluie şi astăzi în mister zona turistică. ,,Cetatea a fost, se pare, locul în care Vlad Ţepeş ar fi stat o perioadă, în unele înscrieri fiind precizat faptul că domnitorul chiar ar fi fost prins de turci în această cetate”, se arată într-o scurtă prezentare făcută monumentului.

Punct de strajă şi punct vamal

Nu toată lumea crede însă în legende, iar cei care vor, cu adevărat, să-i înţeleagă rostul şi trecutul, caută să lege edificiul de graniţa – în această zonă – dintre Ţara Românească şi Transilvania şi merg pe ideea că fortăreaţa ar fi fost ridicată din iniţiativa domnilor Ţării Româneşti pentru paza accesului dinspre Transilvania. ,,Însemnătatea cetăţii medievale Oratea trebuie judecată întotdeauna în conexiune directă cu drumul dintre Transilvania şi Ţara Românească, ce trecea prin proximitate, pe la vest. Cetatea a fost folosită desigur ca punct de strajă pentru acest drum şi, poate, ca punct vamal. Ceea ce a reprezentat cetatea Bran la nord de Carpaţi, veghind acelaşi drum, a reprezentat cetatea Oratea la sud de munţi. Poziţia favorabilă a cetăţii este sugerată şi de faptul că pe platoul de la răsărit de edificiul medieval se întinde un sit arheologic antic, şi anume o aşezare datînd din epoca romană”, a explicat Dragoş Măndescu, expert patrimoniu şi expert arheolog, directorul Direcţiei Patrimoniu – Muzeografie, din cadrul Muzeului Judeţean Argeş.

Misterul Kennedy (33)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi­au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE

KENNEDY

Ar fi util să încercăm să analizăm aici din nou starea de spirit a membrilor Comisiei Warren. Fiind o emanaţie directă a unor autorităţi constituite, era de datoria unei asemenea Comisii să manifeste o încredere aproape oarbă în rezultatul anchetelor întreprinse de poliţie. Membrii Comisiei considerau în chip necesar respectivele anchete drept complete, perfecte, exhaustive. Ţineau cu orice preţ să-şi aducă mereu aminte că aproape 25.000 de persoane fuseseră, mai mult sau mai puţin, implicate în aceste anchete.

Pornind de la postulatul infailibilităţii anchetatorilor, membrii Comisiei au raţionat astfel: „Dacă Oswald nu este singurul asasin, înseamnă că a avut un complice sau mai mulţi; dacă a avut un complice sau mai mulţi, înseamnă că a fost un complot. Dacă ar fi fost un

Primele cercetări de teren (probabil şi săpături soldate cu descoperirea unor piese arheologice) au fost efectuate de Dimitrie C. Butculescu, în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. ,,Un sondaj arheologic a fost executat în 1905 de Grigore Tocilescu din însărcinarea Comisiunii Monumentelor Istorice, cu rezultate rămase inedite (Cetatea Nemţişor, după raportul păstrat în manuscris la Biblioteca Academiei Române). Din săpăturile arheologice executate în anii 1968-1969 şi 1971 (colaborare între Institutul de Arheologie Bucureşti şi Muzeul Judeţean Argeş – Alexandrina D. Alexandrescu, respectiv Anca Păunescu şi Spiridon Cristocea), au rezultat materiale ceramice datînd din a doua jumătate a Secolului al XIV-lea pînă la finalul secolului următor, diverse piese de construcţie din fier (piroane, cuie, scoabe, verigi), arme şi piese de echipament militar (vîrfuri de săgeată, bolţuri de arbaletă, buterolă, potcoave), diverse unelte şi ustensile (cuţite, foafece, săpăligă, lama de ferăstrău, împungător), mici piese de podoabă (mărgele) etc.”, mai spune Dragoş Măndescu. Potrivit expertului, au mai apărut şi cîteva monede: doi ducaţi aparţinînd tipului comun, emişi de Mircea cel Bătrîn între 1386-1389, alte trei emisiuni ale Ţării Româneşti dintre anii 1396-1430 şi un ducat de argint emis de Basarab II (1442-1443).

Cercetările recente aduc surprize noi despre trecutul cetății

Cetatea Oratea uimeşte la fiecare nouă etapă de cercetare, iar specialiştii sînt convinşi că încă nu şi-a dezvăluit întregul trecut. ,,Cercetări recente asupra pieselor de armament păstrate în colecţia Muzeului Judeţean Argeş par a împinge înapoi în timp cronologia cetăţii pînă în Secolul al XIII-lea, iar

complot, o anchetă dusă atît de departe l-ar fi descoperit fără îndoială”. Cum însă existenţa unui complot n-a fost semnalată Comisiei, membrii acesteia au rămas la dogma culpabilităţii lui Oswald singur. S-au străduit deci, fiind de bună-credinţă, să „pună de acord” faptele cu această dogmă.

Ceea ce se dovedeşte a fi grav, foarte grav, este că postulatul infailibilităţii anchetei este fals. De exemplu, declaraţia doamnei Walther cu privire la cei doi bărbaţi pe care-i văzuse stînd la aceeaşi fereastră, la acelaşi etaj al depozitului, unul dintre ei avînd o puşcă, n-a atras niciodată atenţia Comisiei. Şi aceasta din urmă nu s-a temut să înscrie în raportul destinat să lămurească întreaga lume că nici un martor „n-a văzut mai mult de o persoană la fereastră”.

Este foarte adevărat că o anchetă foarte amănunţită a încercat să reconstituie modul în care şi-a petrecut Oswald timpul în ultimele săptămîni dinaintea crimei. E adevărat că această anchetă n-a dat la iveală nici un fel de vizite sau întruniri suspecte, şi nici vreun contact particular cu persoane care ar fi putut să facă parte

de aici pînă la punerea începuturilor sale în legătură cu Ordinul Cavalerilor Teutoni nu ar mai fi decît un mic pas. Cercetările arheologice preventive aflate în curs, efectuate de Muzeul din Odorheiul Secuiesc în contextul proiectului de reabilitare a cetăţii vor aduce, cu siguranţă, precizări importante în privinţa momentului construcţiei“, precizează Măndescu.

„Se impune efectuarea unor lucrări ample de consolidare şi restaurare”

Din păcate, Cetatea Oratea din Argeş nu este unul dintre obiectivele turistice cel mai bine puse în valoare. Deteriorările şi degradările s-au acumulat în timp, drumurile de acces au devenit impracticabile, iar fortăreaţa nu-i tocmai la îndemînă de vizitat.

Autorităţile judeţene au promis de cîţiva ani reabilitarea, consolidarea şi punerea în valoare a cetăţii cu fonduri europene. ,,Frumuseţea şi încărcătura istorică şi mai ales că nu există situri multe din aceste categorii de construcţii impune intervenţia de urgenţă în consolidarea şi restaurarea acestor ruine. În prezent, se impune efectuarea unor lucrări ample de consolidare şi restaurare. Proiectul are în vedere reabilitarea, conservarea şi punerea în valoare a Cetăţii Oratea – Argeş în vederea promovării valorii culturale şi a potenţialului turistic al acestui obiectiv şi a integrării sale în circuitul cultural-artistic din regiunea Muntenia”, precizează CJ Argeş într-o mai veche prezentare a proiectului. Lucrările propuse prin proiect vizează: consolidarea zidurilor cetăţii în conformitate cu normele în vigoare privind siguranţa siturilor arheologice şi a legii 422/2001 – privind protejarea monumentelor istorice; restaurarea zidurilor şi amenajarea spaţiilor din interiorul şi exteriorul cetăţii (monument istoric) cu respectarea standardelor privind siguranţa şi protecţia şi a standardelor privind facilitarea accesului persoanelor; amenajarea căilor de acces; reabilitarea zonei şi sistemelor de asigurare a utilităţilor în zonă (apă, energie termică şi electrică); promovarea valorii istorice, culturale şi a potenţialului turistic a cetăţii Oratea prin integrarea sa în circuitul istorico – cultural – artistic al zonei din regiunea Muntenia. De asemenea, proiectul vizează şi amenajarea interiorului cetăţii în vederea organizării de spectacole artistice specifice medievale, spectacole teatrale, amenajarea în vederea organizării unor spectacole cultural-artistice în exteriorul cetăţii Oratea, amenajări de mediu şi diseminarea şi promovarea proiectului prin intermediul unor activităţi de informare şi publicitate.

TUrIsmIsTorIC.ro

din vreun complot. Dar e posibil oare să reconstitui, aposteriori, ceas cu ceas, faptele şi gesturile unui om în decurs de cîteva săptămîni? O să se ştie vreodată totul, de pildă, despre călătoria lui Oswald la Mexico? Nu e oare posibil să te întîlneşti cu cineva, din întîmplare, şi în absenţa oricărui martor? În asemenea situaţie, cum ar putea poliţiştii să dea vreodată de urma unei asemenea întîlniri?

Ceea ce rezultă în mod categoric din analiza întregii vieţi a lui Oswald este lipsa oricărei legături, adevărate şi libere, pe care ar fi putut s-o aibă Lee Harvey cu semenii săi. Ceea ce rezultă este predilecţia sa înrădăcinată pentru singurătate. Oswald nu are prieteni. Nici unul. Probabilitatea psihologică pledează aici pentru o crimă de unul singur. Dar şi cel mai solitar dintre oameni iese cîteodată din singurătatea sa. În lipsa oricărui element precis, a oricărui început de probă legată de faptele şi de gesturile lui Oswald, trebuie să căutăm, independent de propriul său personaj, elementele răspunsului la întrebarea dacă există sau nu o culpabilitate unică. (va urma)

ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

,,Ostaºi, vă ordon: treceþi Prutul!” (1)

motto: ,,Ceea ce mă conduce, ceea ce mă îndîrjește, ceea ce mă asigură este neabătuta credință în drepturile și dreptatea Neamului Românesc...” – General Antonescu, declarație rostită la prima întîlnire cu hitler (Berlin, nov. 1940)

Argument

Ziua de 22 iunie 1941 a rămas încrustată în clepsidra timpului românesc, indiferent în ce fel a fost scrisă (și rescrisă) Istoria, ca ziua în care România, alături de Germania și sateliții acesteia, s-a angajat în cel de-Al Doilea Război Mondial, începînd ofensiva din est împotriva Uniunii Sovietice, pentru dezrobirea fraților români și recucerirea teritoriilor ocupate samavolnic de Marea Țară de la Răsărit, cu un an în urmă. Anul acesta, pe 22 iunie, se împlinesc 80 de ani de la acest eveniment istoric, care a adus schimbări radicale în România și în Europa, făcînd ca lumea să nu mai fie niciodată la fel.

Desigur, nu puteam trece peste această bornă de hotar, la 80 de ani de la marcarea ei, fără să abordez subiectul în paginile ,,României Mari”, momentul și materialul documentar oferind surse generoase pentru realizarea acestui demers. Rămînea modalitatea de prezentare a materialului respectiv: o relatare sub forma unui jurnal de front; o incursiune în mecanismul conflictelor care au durat pînă la 23 august 1944 (aproape 1200 de zile – mă refer la campania din est); o analiză a desfășurării războiului, pe etape, reliefînd părțile pozitive și cele negative ale participării Armatei noastre la această conflagrație; desigur, mai erau și alte căi jurnalistice de a scrie despre acest subiect, mai ales pentru cineva căruia îi place Istoria... Deodată m-a străfulgerat o idee: ce-ar fi să tratez subiectul într-o versiune specială, văzută prin ochii, nu ai unui general de pe front, care, oricum, deține cunoștințe doar asupra sectorului său de comandă și responsabilitate, ci ai unui om de arme, totuși, care a trăit războiul de pe o poziție cu vederi adiacente asupra

întregii panorame a participării României la această confruntare. Știam că am de unde să aleg pentru acest proiect inedit, și chiar am găsit în biblioteca personală, la rafturile comparetimentului de Istorie, ceea ce-mi doream: volumul generalului Ion Gheorghe, atașat militar și ambasador la Berlin (1940-1944), intitulat ,,Mareșalul Antonescu – un dictator nefericit”, carte apărută în 2019 la editura ,,Paul Editions” – o editură care a mai abordat acest subiect, tipărind, în 3 volume, cartea colonelului Gheorghe Magherescu, intitulată ,,Adevărul despre Mareșalul Antonescu”

Ataºat militar ºi ambasador la Berlin

Generalul Ion Gheorghe s-a născut la Pitești, urbea natală a Mareșalului Ion Antonescu – poate de aceea între ei s-a născut o anumită atracție profesională, cu toate că, pe parcurs, au apărut și divergențe generate de aprecieri oarecum diferite asupra poziției pe care România trebuia s-o adopte în raport cu aliatul numărul 1 – Germania lui Hitler. După mai multe funcții în Armată (la comanda unor unități militare, la catedra de învățămînt militar, în Statul Major, atașat militar în Turcia), Ion Gheorghe, avansat la gradul de general de brigadă în martie 1943, este numit atașat militar în Germania (în iunie 1943 fiind numit ambasador), în cea mai grea perioadă prin care a trecut România la jumătatea secolului trecut.

vor sau nu aceasta... Și așa ar fi fost dacă Rusia s-ar fi prăbușit sigur și definitiv în vara anului 1941, cum de altfel conducerea Germaniei socotise... Europa ar fi fost atunci sigur și hotărît în mîna Germaniei...”. Fin obsevator al activității politice din Germania, atașatul militar, apoi ambasadorul României la Berlin, nu putea rămîne indiferent la pregătirile preliminare, care aveau în centrul lor comunitatea evreilor din Germania și din întregul continent. Fără să cunoască planul diabolic al Germaniei de a-i extermina pe evrei, văzînd unele semne ale propagandei antisemite, acesta comunică la București evacuarea radicală a evreilor de pe teritoriul german și trimiterea lor spre est, considerînd că un discurs al lui Goebbels este demagogic, acest fel de manifestări politice sînt rezultatul unor nervozități excesive și pot duce, ,,dacă se străruie pe această cale, la pierderea capului”.

După cum consemnează istoricul Stelian Neagoe, într-o amplă prefață a cărții respective, sub titlul ,,Repere istorico-biografice”, activitatea de atașat militar la Berlin a colonelului (apoi generalului) Ion Gheorghe a fost una de excepție: ,,Rapoartele și telegramele sale informative sînt un model al geniului, strălucind prin analiză, probă și competență a fenomenelor militare, politice și diplomatice petrecute în anii 1940-1943”. Am citit și eu aceste rapoarte înaintate de la Berlin către București, fie la Ministerul de Externe, fie direct Mareșalului Ion Antonescu. În special, cele pe linie militară sînt fără cusur, ele cuprinzînd date, note și analize de situație care demonstrează profunda cultură militară a acestui general, dar și puterea analitică de a discerne multiplele fațete ale războiului, unele destul de înșelătoare, precum o Fata Morgana.

După capitolul militar urmează analize din punct de vedere politic, social și economic, teren pe care generalul Ion Gheorghe se simte ca peștele în apă. Trăind în capitala țării care a declanșat conflagrația mondială, țară ale cărei armate luptau cot la cot cu Armata Română, participând la diverse întîlniri cu comanda superioară a Wehrmacht-ului, chiar cu Hitler, atașatul militar român de la Berlin nu s-a sfiit să comunice la București impresii (justificate) despre unele erori săvîrșite de Germania în ducerea războiului sau în relațiile cu ,,sateliții”. Iată o mostră în acest sens: ,,Politica externă germană a avut multe și mari greșeli. Ea s-a arătat, în orice caz, lipsită de simțul precis al măsurii. Ea n-a arătat clar și de la început adevăratele ei țeluri, fiindcă a socotit că n-are nevoie să facă aceasta. Ea și-a zis că popoarele Europei vor termina în a merge laolaltă cu cel mai tare, fie că

Generalul Ion Gheorghe a fost la curent cu toată mișcarea diplomatică și cu pregătirile care au avut loc – pe diferite paliere politice, militare și diplomatice – în vara anului 1944 pentru ieșirea României din război, în condiții cît mai favorabile. Lovitura de stat de la 23 august 1944 l-a dezamăgit, constatînd cu acest prilej de cîți trădători fusese înconjurat. Acest lucru l-a făcut să rămînă în Germania, neîndeplinind ordinul de a se reîntoarce în Țară. Ca urmare a acestui gest, generalul Ion Gheorghe a fost destituit din funcția de ambasador al României în Germania pe data de 10 octombrie 1944, iar peste 11 zile, la 21 octombrie, noul ministru al Afacerilor Străine, Gr. Niculescu-Buzești, înaintează următorul raport Regelui Mihai I: ,,Sire, Am onoarea de a propune Majestății Voastre destituirea domnului general Ion Gheorghe din postul de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Berlin, pentru pactizare cu inamicul. Dacă Majestatea Voastră va aproba această propunere, o rog respectuos să binevoiască a semna aici – alăturatul proiect de Decret”.

Epopeea fostului atașat militar și ambasador nu s-a terminat aici. În Țară a fost trecut pe lista criminalilor de război, i s-a confiscat averea și a fost condamnat la moarte în contumacie. În Germania i s-a propus să primească postul de ministru de Război în guvernul fantomă de sub conducerea lui Horia Sima, Ion Gheorghe refuzînd categoric. Apoi a fost internat în două lagăre americane din apropierea Berlinului. După terminarea războiului, anul 1951 îl găsește pe fostul general Ion Gheorghe în fruntea ,,Asociației Românilor Liberi din Germania Occidentală”, asociație care edita publicația în limba română ,,Patria“. A decedat în Germania Federală în anul 1957, la vîrsta de 64 de ani. Ca o încheiere a acestei vieți trepidante, trăite în condiții de extrem pericol și de implicare totală în problematica gravă a anilor de război, iată un fapt anecdotic (dacă n-ar fi tragic) petrecut la 3 ani de la moartea fostului ambasador. În martie 1960, printr-un ordin al MAI, semnat chiar de ministru (generalullocotenent Alexandru Drăghici), se pun în urmărire pe țară anumite persoane printre care și Gheorghe Ion (cu toate datele de identificare și cu funcțiile avute), specificîndu-se, negru pe alb: ,,După 23 august 1944, a refuzat să se întoarcă în țară, în prezent făcînd parte din conducerea emigrației române din străinătate și este acuzat că desfășoară activitate dușmănoasă împotriva R.P.R. În caz de identificare să fie reținut”. Fără comentarii...

Mareșalul Antonescu și ministrul german de Externe Joachim von Ribbentrop

Trenul ,,PATRIA” ajunge la Piatra Neamþ

Trecuseră aproape doi ani de cînd tăvălugul german se rostogolise peste Europa, începînd cu 1 septembrie 1939, data atacării Poloniei – ziua declanșării celui De-Al Doilea Război Mondial. Între timp, dovedind ipocrizia pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, Hitler a lansat planul ,,Barbarossa” – invazia Uniunii Sovietice, operație militară căreia i s-a alăturat și România, completînd țările Axei participante la acest război. Așa cum ne atestă documentele de arhivă precum și însemnările și memoriile unor participanți din prima linie la acest conflict internațional, conducătorul Statului Român, generalul Ion Antonescu, a fost singurul șef de stat din această coaliție care a fost încunoștiințat încă din iarna anului 1941 de iminentul atac asupra vecinului de la Răsărit. Avînd această informație, Ion Antonescu aștepta ora ,,H”, pentru a-și îndeplini visul – de recuperare a ceea ce pierduse România prin ultimatumul URSS din 26 iunie 1940.

Bineînțeles că data precisă nu a cunoscut-o decît în apropierea zilei ,,Z”, de declanșare a invaziei, fapt petrecut pe la jumătatea lunii iunie 1941, cînd von Killinger, ministrul Reichului la București, într-o audiență la șeful statului, la insistențile generalului Antonescu, motivate de necesitatea imperioasă de a cunoaște data, cu cel puțin 10 zile înainte de această acțiune, pentru a se putea încadra în timpul oportun al pregătirii finale, Killinger, fără să rostească vreun cuvînt, a luat un creion de pe masa lui Antonescu și a scris: ,,21/22 iunie”. După această informație generalul Antonescu a plecat pe frontiera de est, în inspecție, unde erau deja desfășurate însemnate forțe militare, după cum urmează: Armata a III-a, sub comanda generalului Petre Dumitrescu, era instalată pe frontiera bucovineană; Armata a IV-a, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, se întindea pe Prut, pînă la Galați; în zona orașului Iași, între cele două Armate românești, era intercalată Armata a XI-a germană, de sub comanda generalului Fr. Schobert.

În acest cadru, în dimineața zilei de 19 iunie 1940, înainte de ora 8, la cabinetul Conducătorului din Palatul Președinției Consiliului de Miniștri, de la Șosea, sosește un plic de la Ambasada germană din București, sigilat și parafat cu emblema Cancelariei Reichului. În minutele următoare, cu un avion special, colonelul Gheorghe Magherescu pleca la Galați, unde se afla generalul Antonescu, și, în mai puțin de o oră, plicul cu formula ,,Strict secret” la vedere era în mîinile generalului Ion Antonescu. Așa cum declarau martorii acestui moment, deși nu există nici o informație oficială, toți cei din anturajul generalului aveau certitudinea că în acel plic diplomatic nu era altceva decît anunțul începerii războiului. Întreaga concentrare de trupe la frontiera de est, cît și mișcările de unități și tehnică militară din ultima vreme, conduceau la acest deznodămînt.

N-a trecut nici o oră de la primirea misteriosului plic, și Antonescu, împreună cu anturajul său din

conducerea Armatei, s-au urcat în tren și au pornit spre București. În Capitală, dincolo de agitația mereu crescîndă de la Statul Major al Generalului, pregătirea trenului special pentru deplasarea generalului cu întreaga suită căpăta noi indicii ale unui apropiat eveniment, fiind completat ca pentru deplasarea pe un cîmp de luptă: instalații de transmisiuni, asigurare antiaeriană, pază terestră activă și nominalizarea ofițerilor care se vor urca în tren (aproape toți ofițerii aflați la Cabinetul militar). Acum, nu mai era nici un secret pentru nimeni că așteptarea luase sfîrșit, calea spre realizarea dezideratului național – redobîndirea, prin luptă, a teritoriilor pierdute în 1940 prin ,,fugă” –era de acum deschisă. Și așa a fost.

Sîmbătă, 21 iunie 1941, gara Băneasa, de lîngă București.

Trenul ,,PATRIA”, cum fusese botezat trenul generalului Antonescu, era tras la peron, gata pregătit pentru a porni spre Piatra Neamț – locul de unde avea să înceapă totul. Era o atmosferă asemănătoare cu o plecare la manevre militare, în Moldova. Ofițerii de Stat Major își ocupaseră locurile în vagoane, așteptînd sosirea generalului Antonescu. Cu cîteva minute înainte de ora 13 sosi și Antonescu, condus la tren de doamna Antonescu și de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine. După un rămas bun banal, fără batistă fluturată la geam, garnitura trenului național ,,PATRIA” pleca din gara Băneasa, pufăind cu greu din ,,plămînii” de cărbuni, cerînd cale liberă cu șuierături prelungi ce se pierdeau pe deasupra cîmpiei de la marginea Bucureștilor. Pentru plasticitatea frazei, cît și pentru filonul de patriotism ce străbate aceste rînduri, voi prezenta momentul plecării trenului din gara Băneasa prin pana de memoralist a colonelului Gheorghe Magherescu (ofițerul care a adus plicul cu ștampila ,,Strict secret” și l-a predat generalului Antonescu, ofițerul care a lucrat mult timp în preajma generalului în funcții importante, printre care și aceea de șef de Cabinet). Iată paragraful: ,,Odată cu prima învîrtire a roților trenului PATRIA, căci aceasta i-a fost denumirea, se pusese sfîrșit primei perioade a guvernării generalului Antonescu, măreață și plină de consecințe favorabile, care-l trecuse învingător în istoria politică a țării, urmînd o altă etapă, mai măreață, care-i va deschide larg porțile istoriei și ale legendei. Trenul PATRIA lunecă grav și maiestos în amiaza plină de lumină și speranță, pe șinele destinului de nepătruns, spre împlinirea soartei”.

În drum spre Piatra Neamț trenul ,,PATRIA”, deși avea mersul de tren rapid, a trebuit să oprească în gările principale de pe traseu (Rîmnicu Sărat, Focșani, Mărășești) pentru a da prioritate trenurilor militare, încărcate cu trupe, tancuri, autovehicule etc. – dovadă peremptorie a războiului care bătea la ușă.

În jurul orei 18, trenul special a ajuns la Piatra Neamț și a fost garat pe o linie secundară. Aproape ca într-o atmosferă de weekend (cum am spune noi, acum), ofițerii s-au dat jos din tren (fără a se depărta, nu aveau voie), făcînd cunoștință cu împrejurimile imediate, apoi au luat cina în vagonul special amenajat pentru sala de mese, după care fiecare s-a retras în cușeta lui sau au mai rămas la vagonul restaurant. Oricum, începuse o noapte cu semne aparte și cu trăiri speciale, cu sentimente incerte, pe care fiecare în parte le simțea, dîndu-le libertatea de a-și croi drum spre necunoscut. Ca un făcut, fără a fi primit vreun ordin în acest sens, numeni nu avea chef de somn, toți din ,,garda pretoriană” a generalului își făceau de lucru așteptînd, parcă, să se întîmple ceva.

Și chiar s-a întîmplat.

După miezul nopții, aproape de ora 1, lîngă tren s-a simțit o agitație aparte, generată în special de mai multe mașini și motociclete care soseau și de comenzi militare în limba germană. Deodată ușa vagonului generalului Antonescu se deschide și generalul apare

Ordinul lui Ion Antonescu către Armata Română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația sovietică, 22 iunie 1941

în cadrul ei, în timp ce spre aceeași ușă se îndreaptă un general german, care intră în vagon. Era generalul Schobert, comandantul Armatei a IX-a germană (cea de pe poziția din jurul Iașului) care venise să se prezinte generalului Antonescu. Timp de o oră și ceva, în salonul vagonului lui Antonescu, doar în trei (Antonescu, șeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, și generalul german) au discutat cu ușile închise, amplificînd semnul de întrebare care plutea în aerul nopții de iunie. Între timp, cine a avut prezența de spirit mai activă a putut constata cum, în miez de noapte, în vagonul restaurant se punea la cale un fel de petrecere: s-au înlocuit fețele de masă, au apărut pe masă cupe pentru șampanie și farfurii cu mici gustări! Ce urma? O recepție? O masă festivă? O sărbătorire a vreunui eveniment?

Aproape de ora două, ofițerii din suita lui Antonescu au fost anunțați să vină la vagonul restaurant. Pe tăcute, unii mai șoptind între ei, cu fețele ce exprimau întrebări amestecate cu nedumeriri, disciplinați, au ocupat locurile de la mese în așteptarea surprizei care, de fapt, putea foarte ușor să fie numită semi-surpriză, ținînd cont de bănuielile acestor militari care știau să citească harta și dincolo de liniile și culorile ei. În curînd apăru și generalul Antonescu, avîndu-l înaintea lui pe generalul Schobert, ca musafir. După prezentarea ofițerilor din suită, personalul de serviciu trecu la destuparea sticlelor de șampanie și umplerea cupelor de pe mese. În mijlocul vagonului, generalul Antonescu se opri, luă cupa cu șampanie în mînă, și, într-o atmosferă de solemnitate totală, rosti o scurtă, dar profundă cuvîntare, pe care o redăm, pentru a încerca să înțelegem (dacă nu putem trăi) sentimentele ce-l dominau în acel ceas crucial pe Conducătorul Statului Român: ,,Domnule general, domnilor, vă anunț că astăzi a sosit ceasul luptei pentru a șterge pata de dezonoare de pe fruntea Țării și de pe stindardele

Armatei. Peste puțin, în faptul acestei zile, Armata va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul țării așa cum ne-a fost lăsat de la Basarabi. În această luptă dreaptă și sfîntă prin drepturile ei, avem cinstea de a ne afla lîngă cea mai vitează armată, care a venit pe pămîntul nostru spre a lupta pentru dreptatea noastră. Vom ști să fim vrednici de această cinste. Pentru ceasul care se apropie, pentru zilele ce vor urma, să ridicăm paharul nostru și să închinăm pentru izbîndă, pentru triumful dreptății asupra nedreptății și silniciei și al luminii asupra întunericului”.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Gara Piatra Neamț, locul de unde Antonescu a ordonat recucerirea Basarabiei

Din culisele istoriei

Pași prin istorie, călător prin timp –Antoni Gaudi, arhitectul lui Dumnezeu

Antoni Placid Gaudi i Cornet, arhitect catalan celebru atît pentru stilul său unic, cît și pentru proiectele sale puternic individualizate, numit și „Arhitectul lui Dumnezeu”, a fost cel mai faimos arhitect spaniol și unul dintre cei mai neobișnuiți și totodată fascinanți arhitecți de la începutul Secolului al XX-lea. Atît de original și fantastic, el se distinge de toți ceilalți prin creațiile sale onirice, viu colorate și ultra stilizate.

S-a născut probabil în localitatea Reus, dacă nu Riudoms din vecinătate, la 25 iunie 1852, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii din familia sa, tatăl său lucrînd ca aramist. De la o vîrstă încă fragedă a început să-și arate talentul deosebit la desen. La școală a excelat în geometrie, muzică și greaca veche. Din tinerețe a suferit de reumatism, ceea ce l-a făcut să fie mai retras, introvertit, suspicios, oarecum curios și îndepărtat de ceilalți. Era vegetarian, foarte religios, adesea postind pînă la epuizare. În 1868 a venit să studieze la Barcelona, orașul care l-a fascinat din primul moment. Din 1875 pînă în 1878 a slujit în armată, dar sănătatea lui slabă nu i-a permis să ia parte la războiul din Spania, însă i-a permis să-și continue nestingherit studiile, fiind deja înscris la Școala Superioară de Arhitectură din Barcelona. Pentru a-și finanța studiile, a realizat modele și planuri pentru arhitecții cunoscuți ai orașului, intrînd astfel în contact cu modernismul care începea să-și facă apariția. Apoi și-a finalizat studiile, urmînd în același timp cursuri de economie, filozofie, istorie și estetică, cu note însă destul de moderate, ceea ce l-a făcut pe directorul școlii sale, Eli Rogkent, să comenteze spunînd: „Dăm acest titlu academic fie unui nebun, fie unui geniu. Timpul va spune…”.

sa directă și-ai cărei membri vor deveni și ei arhitecți celebri.

Cu toate acestea, va trece printr-o perioadă deosebit de grea pentru el, petrecîndu-se evenimente care îl vor zdruncina în mod deosebit: moartea nepoatei sale, a asistentul său principal și a vărului său, a lui Eusebi Güell. În același timp, criza financiară din 1915 a paralizat construcția templului Sagrada Familia. În continuare și-a dedicat viața reconstruirii Catedralei din Barcelona, abandonînd în același timp toate celelalte comenzi, refuzînd însă cu încăpățînare să renunțe la visul lui de-a termina construcția Catedralei Sagrada Familia, lucrînd cu febrilitate.

Gaudi a găsit în sfîrșit scopul și liniștea pe care le căuta. Singurul motiv pentru care mai părăsea biserica era rutina sa religioasă zilnică, bucurîndu-se de cîte-o plimbare la biserica vecină, unde se ruga în fiecare dimineață. În dimineața zilei de 7 iunie 1926, în timp ce se îndrepta spre biserică, a fost lovit de un tramvai, căzînd grav rănit și leșinat. Hainele ponosite pe care le purta și faptul că nu avea vreun act de identitate sau orice alt document după care să-i fie recunoscut numele i-au făcut pe trecători să-l considere un cerșetor. Un polițist l-a dus cu taxiul la spital și de-abia a doua zi a fost recunoscut de un preot, pierzîndu-se timp valoros, încît sănătatea lui a ajuns la un asemenea punct critic astfel că medicii nu au mai putut face nimic pentru a-l salva. Antoni Gaudi s-a stins din viață pe 10 iunie la vîrsta de 74 de ani.

Cea mai mare parte a lucrărilor lui Gaudi au fost realizate la Barcelona, dar influența sa s-a răspîndit în toată Europa. Pentru a-i înțelege mai bine talentul, iată o enumerare ale celor mai frumoase lucrări arhitecturale:

Primele sale lucrări au fost două felinare pentru iluminatul stradal din oraș, comandate de Consiliul municipal al Barcelonei. Mai tîrziu a creat prima sa lucrare importantă, celebra Casa Vicens, care l-a făcut cunoscut pe scară largă. În 1878 a participat la Expoziția Internațională de la Paris, una dintre lucrările sale impresionînd un patron al artelor, industriașul catalan Eusebi Güell, care i-a comandat tînărului arhitect să lucreze la conacul Güell, la Palatul Güell, precum și la faimosul Parc Güell. În 1885, Gaudí a părăsit Barcelona pentru a scăpa de epidemia de holeră care lovise orașul, stabilindu-se în casa unui prieten din mediul rural catalan. În 1888 o altă expoziție internațională la care a participat a făcut ca faima sa se răspîndească în toată Spania. A primit numeroase comenzi, lăsîndu-le pe cele mai multe neterminate. Din 1902 începînd, designul său arhitectural a început să sfideze stilistica de pînă atunci, convențională, în același timp începînd să creeze o nouă structură arhitecturală de echilibru care să poată sta pe verticală fără suport intern sau extern, ci coloane înclinate spre interior pentru a utiliza împingeri diagonale și cupole ușoare din ceramică, uneori transparente. În 1906 s-a stabilit într-o casă din Parcul Güell, care găzduiește acum Muzeul Gaudi. A locuit acolo cu tatăl și nepoata sa (mama îi murise deja) pînă în 1925 cînd, cu cîteva luni înainte de moarte, se va muta la atelierul său din Sagrada Família. În 1910 a organizat o mare expoziție retrospectivă la Grand Palais des Champs-Elysées (sală de expoziții și un complex muzeal cu 2 milioane de vizitatori anual, localizat în cartierului celebrului bulevrad parizian Champs-Élysées), extinzîndu-și astfel și mai mult reputația peste hotare. Din 1915 Antoni Gaudi s-a dedicat exclusiv construcției La Sagrada Familia, trăind în atelierul din incinta ei, în care se mutase chiar cu cîteva luni înainte de moartea sa, numeroasele comenzi pe care le primise fiind executate de echipa sa de creație, sub supravegherea

G Palais Güell, construită în 1877. În anul 1900 a fost cumpărată de către industriașul Josep Batlló, care a ales-o datorită locației sale pentru a o demola și a construi o casă impresionantă care să iasă în evidență printre vilele de pe Passeig de Gràcia. În 1904 l-a angajat pe Antoni Gaudi, cerîndu-i să creeze ceva unic, fără a-i impune restricții. Arhitectul îl convinge că este capabil să reconstruiască clădirea existentă cu tehnicile modernismului, art-nouveau și în 1906 îi predă o clădire extrem de excentrică și din cauza aspectului său osos, este cunoscută și sub numele de „Casa oaselor”. Parterul clădirii are ferestre neregulate, ovale, iar peretele său de piatră pare fluid, în timp ce fațada este decorată cu mozaicuri colorate de dale ceramice sparte. Un pol de atracție pentru vizitatori este acoperișul, care arată ca spatele unui balaur sau dinozaur – unii cred că se referă la balaurul ucis de Sfîntul Gheorghe, Sfîntul patron al Catalaniei, lîngă el aflîndu-se o turelă care se termină în cruce. Are o fațadă unică făurită din piatră, fier forjat, ceramică policromă și sticlă. În interior, totul este curbat, fiind o provocare arhitecturală incredibilă. Această operă de artă este considerată una dintre cele mai frumoase din lume.

G Sagrada Familia, o bazilică a cărei construcție a început în 1882. Templo Expiatorio de la Sagrada Familia (Templul Sfintei Familii), numele complet al

celei mai ciudate biserici din Europa, a fost magnum opus a arhitectului, astăzi fiind emblema Barcelonei și inclusă în Patrimoniul Mondial. În 1883, Gaudi preluînd-o, i-a schimbat complet designul inspirînduse în principal din natură. Profund religios, clopotnița centrală a lui Isus Christos și cea mai înaltă din lume a fost calculată la 170 de metri, exact cu un metru mai mică decît dealul Montjuïc din apropiere, din profund respect spunînd că: „Dacă natura este opera lui Dumnezeu și figurile arhitecturale provin din natură, atunci lucrarea lui Dumnezeu continuă prin arhitecți”. Timp de 16 ani Antoni Gaudí a locuit în templul în construcție asemenea unui sihastru, iar după moartea sa a fost îngropat în cripta catedralei. Templul a fost finalizat în proporție de 20%, în timp ce doar un singur turn fusese ridicat, cel de pe fațada Nașterii Domnului, una dintre cele trei fațade ale templului. Lucrările au continuat pînă la războiul civil spaniol, timp în care atelierul lui Gaudi a fost distrus, împreună cu planurile pentru catedrală. Construcția continuă de la sfîrșitul războiului civil și pînă astăzi, bazîndu-se pe diferite versiuni ale planurilor pierdute, dar și pe planurile altor arhitecți. Potrivit experților, dacă construcția catedralei ar continua cu tehnicile lui Antoni Gaudí, pentru finalizare ar fi necesari 100 de ani! Pe el însă nu-l preocupa timpul, după cum reiese din fraza care i-a fost atribuită: „Clientul meu nu se grăbește”. Nici pînă azi terminat, edificiul arhitectural unic este programat să fie finalizat în 2026, pentru a coincide cu comemorarea a 100 de ani de la moartea sa…

G Cellier Güell, pivniță ce a fost construită pentru a găzdui producția de băuturi a lui Eusebi Güell. Cu o lungime de 28 de metri și o înălțime de 14 metri, beciul este o lucrare mai puțin cunoscută a artistului. Cu toate acestea, regăsim stilul său special cu partea unghiulară a fațadei și materialele utilizate și, desigur, cu locația lucrării: în Barcelona.

G Cripta Coloniei Güell, construită între 1908 și 1914 este un proiect neterminat al arhitectului. În timp ce Güell se îmbolnăvește, Antoni Gaudí renunță la proiect. La bază se află o biserică dublă, de 25 de metri lățime pe 60 de metri lungime; cripta Coloniei Güell rămîne un frumos monument mult superior celorlalte. Geniul lui Antoni Gaudí poate fi văzut chiar și în acest gen de lucrări neterminate.

Antoni Gaudi a fost expresionistul modernismului în Barcelona și unele dintre lucrările sale sînt salvate intacte chiar și în zilele noastre, făcînd oamenii să îngenuncheze în fața talentului său inspirat și a mentalității sale unice. A fost unul dintre cei mai renumiți arhitecți care a fost recunoscut pentru munca sa și a fost recompensat ca o personalitate proeminentă în istoria Barcelonei. Faptul că edificiile sînt prețuite și rămîn identice cu modelarea originală reflectă admirația și respectul profund arătat acestui arhitect care a fost responsabil pentru înfrumusețarea unui întreg oraș și a unei întregi epoci, rămînîndu-i, nu degeaba, denumirea de „Arhitectul lui Dumnezeu”.

Sagrada Familia

Cripta Coloniei Güell

Moartea unui arhiduce, începutul unui război –

Atentatul de la Sarajevo

Ce s-a întîmplat de fapt pe 28 iunie 1914? Toată lumea știe că Gavrilo Princip, stînd la colțul unei străzi pe unde a trecut mașina lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, l-a îmupșcat pe acesta și pe soția sa Sophie, rănindu-i mortal, evenimentul fiind cauza imediată a izbucnirii Primului Război Mondial. Nu se cunoaște însă faptul că în aceeași zi Franz Ferdinand scăpase cu viață în urma unui prim atentat și că doar printr-o foarte mare șansă a reușit Princip să-l împuște.

Ce s-a întîmplat așadar la Sarajevo în acea zi a lui iunie? Nimeni nu știe exact cu certitudine. Cu toate acestea, mărturiile culese de poliție, actele proceselor – ultimul avînd loc abia în 1952 – anchetele istoricilor și jurnaliștilor ne permit să ne facem o idee mai clară asupra incidentului care a schimbat fundamental istoria.

Totul începe în 1913, la Viena, cînd moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand, se angajează să meargă anul următor, împreună cu soția sa, să inspecteze trupele garnizoanei din BosniaHerțegovina. Sophiei i s-a permis, în ciuda etichetei imperiale specifice unei căsătorii morganatice, să apară alături de soțul ei, ceea ce a și făcut pe 28 iunie. În acea zi de duminică, Franz Ferdinand și Sophie, sosiți de la Viena cu trei zile înainte, au participat la slujba religioasă ținută la capela hotelului unde erau cazați. După terminarea slujbei, cei doi s-au alăturat cortegiului. Un grup format din 3 complotiști sîrbi – Vaso Cubrilovic, în vîrstă de 17 ani, Nedeljko Cabrinovic și Gavrilo Princip, ambii de 19 ani, înarmați și pregătiți de notoriul serviciu secret sîrb ,,Mîna Neagră” – plănuiau în acest timp asasinarea arhiducelui.

O bombă, un pistol şi o pastilă cu cianură

Părăsind patiseria Vlanic, unde se întîlniseră în acea dimineață, cu bombele ascunse sub haine, iar în buzunare cu un pistol şi o pastilă de cianură, cei trei tineri s-au despărţit şi fiecare şi-a ocupat poziţia prestabilită de-a lungul străzii, intrînd în vorbă cu ceilalţi oameni pentru a nu atrage atenţia asupra lor. În momentul în care cortegiul în care se afla arhiducele ajunge în dreptul lui Cabrinovici, acesta aprinde o bombă, dar o aruncă înainte de a aştepta cele 10 secunde. Şoferul maşinii, surprins de zgomotul pe care-l aseamănă unei arme de foc, apasă instinctiv pe acceleraţie. Astfel, bomba aterizează în spatele arhiducelui, pe capota lăsată a mașinii decapotabile. În cele din urmă, alunecă pe stradă şi explodează mai aproape de maşina din spate. Imediat

Data de 28 iunie 1914 rămîne în istorie drept scînteia care a declanșat cea mai mare conflagrație cunoscută pînă atunci de omenire –Primul Război Mondial. În acea zi fatidică, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro­Ungariei, se afla la Sarajevo alături de soția sa, Sophie, ducesa de Hohenberg. Austro­Ungaria era un imperiu multi­lingvistic, multi­cultural și multi­religios. Bosniacii formau cea mai importantă comunitate musulmană din interiorul imperiului, iar aceștia se simțeau adesea nereprezentați în politica de la Viena. Totodată aceste tensiuni erau întreținute de grupările secrete sîrbești, care aveau ca scop răsturnarea monarhiei duale. Vizita arhiducelui Ferdinand la Sarajevo avea drept scop tocmai detensionarea acestei situații. Lucrurile nu au mers, însă, conform planului.

după explozie, Franz Ferdinand ordonă şoferului să oprească pentru a vedea dacă cineva din cortegiu a fost rănit sau omorît. Doar cîţiva trecători, colonelul Erich von Merizzi şi contele Alexandre Boss-Waldeck au suferit răni uşoare. Cortegiul îşi reia ruta şi trece pe lîngă ceilalţi complotişti, care nu reacționează în nici un fel, ajungînd la destinaţia finală, anume la hotel.

Aici, Franz Ferdinand este furios și îi spune primarului următoarele cuvinte: „Eu vin la Sarajevo ca prieten şi sînt primit de o bombă!”. Soţia sa, Sophie, încearcă să-l calmeze. În timpul recepţiei ce a urmat, arhiducele îl întreabă, cu umor şi cinism, pe generalul Potiorek, guvernatorul provinciei şi responsabilul cu securitatea cuplului imperial, dacă trebuie să se mai aştepte la încă o bombă. Potiorek îl asigură că nu e cazul, dar insistă totuşi că ar trebui schimbat programul vizitei. În loc să meargă, conform planului, la muzeu, el sugerează arhiducelui să plece direct la Konak, unde trebuia să ia prînzul, sau să rămînă la hotel pînă la sosirea armatei. Franz Ferdinand decide însă că vrea să meargă la spital pentru a vedea cum se simte colonelul Merizzi. Statul său major decide atunci schimbarea rutei: maşina trebuia, în mod normal, să părăsească strada principală şi să facă dreapta la Podul Latin, apoi să o

ia pe strada Franz Joseph spre direcţia centrului. În schimb, s-a decis rămînerea pe strada principală, care era destul de largă, cît mai mult timp posibil înainte de a se îndrepta spre spital.

O coincidenţă dramatică care a schimbat lumea

În cele din urmă cuplul părăseşte hotelul, cu o singură maşină, a şefului poliţiei, mergînd în faţa lor. Ajungînd în dreptul podului Latin, maşina din faţă, în loc să rămînă pe strada principală aşa cum fusese stabilit, o ia la dreapta, datorită unei neînțelegeri. Generalul Potiorek, aflat în dreapta şoferului maşinii imperiale, începe să urle, ordonînd șoferilor celor două mașini să întoarcă. Mașina în care se afla cuplul imperial încearcă o întoarcere destul de dificilă, dată fiind strada îngustă pe care se afla. Toată scena se derula în fața unei mulțimi încîntate să-l vadă pe arhiduce de la o distanță așa de mică.

Printr-o coincidenţă dramatică am putea spune, Gavrilo Princip era acolo, în apropiere, supărat şi furios probabil din cauza eşecului planului. Dintr-o dată însă, în faţa ochilor îi apare, la mai puţin de doi metri depărtare, cuplul imperial. Princip a reacționat mai mult din instinct: a scos pistolul și a tras. Avea să mărturisească la proces că a întors capul în momentul tragerii și că nu mai știe de cîte ori a tras sau asupra cui. Gavrilo trăsese de două ori: primul glonț l-a atins pe Franz Ferdinand, atingîndu-i vena jugulară, iar al doilea a lovit-o pe Sophie în abdomen. Spectatorii din jur s-au aruncat asupra sa, unul dintre ei trăgîndu-l de braț. În minutele imediat următoare, mașina imperială s-a îndreptat rapid spre reședința guvernatorului. Nimeni nu și-a dat seama de gravitatea rănilor suferite de cei doi. Franz Ferdinand, conștient încă, îi spune soției sale ultimele cuvinte: „Sophie, Sophie, nu muri! Rămîi în viață pentru copii!”.

Princip trăsese la ora 10:30. 15 minute mai tîrziu a murit Sophie, iar după alte 15 minute și Franz

Ferdinand. O lună mai tîrziu, Austro-Ungaria trimitea un ultimatum Serbiei și ulterior declara război acesteia. Datorită sistemului de alianțe și a diplomației secrete practicate de Marile Puteri, războiul dintre AustroUngaria și Serbia s-a transformat într-o conflagrație europeană și mai apoi mondială.

Primul război mondial a dus la destrămarea a patru imperii, Austro-Ungar, Rus, German și Otoman și la apariția și expansiunea marilor ideologii totalitare ale Secolului al XX-lea: comunismul, nazismul și fascismul. Totodată, modul în care s-a terminat a determinat în bună măsură declanșarea celui de-al II-lea război mondial. A fost un război inutil care a pus capăt politicii de echilibru al puterilor practicat de liderii europeni și care păstrase în linii mari pacea pe continent. Totuși, merită amintit și faptul că la finalul acestei conflagrații au fost puse bazele unor principii care au supraviețuit pînă astăzi: cel al autodeterminării națiunilor și al securității colective, promovate de Statele Unite. Războiul a dus, în cazul nostru, la formarea României Mari și îndeplinirea unui ideal național.

Franz Ferdinand și soția sa, Sophie, la Sarajevo

Mașina în care a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, Sophie

Pistolul folosit de Gavrilo Princip pentru asasinat

Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Împărțirea Americii

(urmare din pag. 1)

4) Just America, o generație de mileniali preocupați de inegalitatea rasială și socială.

Fiecare dintre aceste 4 Americi „numește în lume cîștigători și învinși”. În America Liberă, cîștigătorii sînt creatorii, iar învinșii sînt cei care vor să-i atragă pe alții în dependența permanentă față de guvern. În America Inteligentă, meritocrații sînt cîștigătorii, iar pierzătorii sînt cei slab educați. În America Reală, cîștigătorii sînt creștinii albi muncitori, iar învinșii sînt elita trădătoare care infectează oamenii cu dorința de a distruge țara.

Această divizare s-a dezvoltat, potrivit lui Packer, în decursul anilor de concurență dintre republicani și democrați. Pînă la sfîrșitul anilor ʼ60 ai Secolului al XX-lea, potrivit autorului, cele două părți erau clar împărțite. Republicanii susțineau antreprenoriatul individual, în timp ce democrații erau promotori ai solidarității sociale. Anii 1970 au adus sfîrșitul Americii bipartizanilor de după război și, împreună cu aceasta, două tendințe relativ persistente: avansarea constantă a republicanilor și decăderea moderată, în numele justiției, a democraților. În locul lor, scrie Packer, au apărut „patru tendințe concurente” și o nouă ruptură „pe ambele părți ale prăpastiei care a împărțit țara în două”.

„America Liberă” a fost cea mai influentă în sens politic, deoarece se bazează pe idei libertariene. Adică libertatea negativă bazată pe principiul „nu mă afecta”. Cartea de cult a libertarienilor este romanul lui Ayn Rand, ,,Atlas Shrugged”, care glorifică „mitul american al unui om făcut de sine, un pionier

singuratic în cîmpie”. Sub Ronald Reagan, angajat în „America Liberă”, sindicatele au fost distruse și au fost închise programele sociale, a fost promovată era monopolurilor Walmart, Citigroup, Google, Amazon, JP Morgan, Standard Oil. Charles și David Koch, miliardari libertarieni, au investit în campaniile politice ale Americii Libere, acționînd ca oficiali corporatiști. Motivele prăbușirii acestei Americi, crede Packer, a fost reprezentat de capitalismul clanului de bază și declinul calității liderilor.

În momentul în care „noua economie a cunoașterii a creat o nouă clasă de americani: bărbați și femei cu studii superioare, pricepuți în simboluri și numere”, „America Inteligentă” s-a făcut remarcată; avea nevoie de sprijin guvernamental, astfel încît toată lumea să aibă șanse egale de a se dezvolta. Din punct de vedere politic, ,,America Inteligentă” s-a asociat cu Partidul Democrat, dar acest lucru a dus la separarea sa de oameni. „Dacă Partidul Democrat ar refuza să recunoască închiderea fabricilor în anii 1970 și 1980 ca un dezastru natural, dacă ar deveni vocea a milioane de muncitori afectați de dezindustrializare în economia în creștere a serviciilor, ar putea rămîne un partid multinațional al muncitorilor, clasă care a existat din anii 1930”. Totuși, acest lucru nu s-a întîmplat, iar „oamenii din sud au părăsit Partidul Democrat” și „America Inteligentă”. Inteligenții americani cred în instituții și susțin conducerea americană în alianțe militare și organizații internaționale, dar nu le place patriotismul. Pentru ei, scrie Packer, această valoare este „o relicvă neplăcută din vremuri mai primitive, precum fumul de țigară sau cursele de cîini”.

„America Reală” este „un sat de provincie în care toată lumea își știe afacerea, nimeni nu are mai mulți bani decît alții”. În toamna anului 2008, Sarah Palin, nominalizată republicană la funcția de vicepreședinte, a declarat că „cele mai bune elemente americane se

Cu așa conducători, lumea întreagă este în mare pericol!

Cel mai important eveniment al acestui an, Summit-ul G7 cuplat cu turneul european al președintelui Biden, duce la o concluzie clară: o lume condusă de asemenea personaje nu poate fi decît în mare pericol!

De ce spun asta? Dintr-un motiv foarte clar: în tot acest turneu și complex de întîlniri bi sau multilaterale NU s-a pus în discuție nici una din problemele serioase cu care se confruntă omenirea de cel puțin un an! Și hai să enumerăm cele mai importante crize prin care trece omenirea actualmente:

- criza sanitară, afectată de discordia și politizarea remarcate în sistemul de Sănătate mondial;

- criza economică, marcată de dezechilibre multiple, de la uriașa pondere direct productivă a Asiei, în frunte cu China, pînă la politizarea surselor energetice, dominată de grave încălcări ale dreptului comercial și internațional de către SUA;

- criza trecerii la societatea informatizată, pentru care SUA și puterile occidentale nu au soluții (de recalibrare socio-profesională) și nu doresc să o lase să se deruleze liber și pe principiul competiției transparente – ci o transformă într-un drept al lor, ca un fel de aristocrați ai planetei;

- criza alimentară, cu multiplele fațete, atît prezente, cît și predictibile;

- criza emigranților din Orientul Mijlociu și Africa devastate de intervențiile SUA, NATO și ale celor susținuți de ei;

- criza social-educațional-culturală, generată de ,,progresismul de gen” impus de SUA, în opoziție cu marile religii și cu mentalitatea unui procent imens al populației mondiale;

- criza mondială a dialogului internațional constructiv, fără dublă măsură.

La întîlnirea cu Putin, ziariștii au observat că Biden a avut o ,,fițuică” pe care o ținea ascunsă în palmă. ,,Biden pare să aibă o fițuică pentru a trișa”, titrează New York Post, comentînd: ,,Biden părea să-i ascundă notițele lui Putin, în timp ce se așezau pe laturile opuse ale unei măsuțe”.

Da, acestea sînt cîteva dintre probleme reale ale omenirii, cu care se confruntă și națiunile G7 și NATO – dar pe care Joe Biden și liderii occidentali NU leau discutat – și nici nu vor să încerce să le rezolve. Dimpotrivă!

Eliminînd din start colaborarea cu Rusia și China, Occidentul nu face decît să adîncească problemele reale ale omenirii, mergînd pe sistemul ce a asigurat de sute de ani supremația unor grupuri de putere: conflictul și impunerea prin forță, presiuni și alte pîrghii total nedemocratice, de multe ori criminale.

Concluziile concrete ale turneului lui Biden se pot rezuma la definirea Chinei și Rusiei ca amenințări majore. Cu sintagme stupide și acuzații de tip ,,război hibrid”, ,,agresiuni crescînde” etc. Asta e tot ce rezultă, concret, din turneul controversatului octogenar, ajuns în fruntea ,,lumii libere” după ce a acuzat ,,cea mai mare democrație” de ,,rasism” și ,,intoleranță”.

află în aceste orașe mici pe care eu le numesc America adevărată”. Cariera politică a lui Palin a eșuat, dar Trump a preluat steagul „Americii Reale” care, din păcate, i-a scăpat printre degete.

Cea mai antisistem forță este Fair America, care a reunit o generație de mileniali și activiști BLM. Aceștia sînt uniți de protestul contra „iadului supremației albe împotriva Americii ca o singură forță malefică care depășește orice alt rău de pe Pămînt” .

În absența unor obiective și valori comune în rîndul acestor patru Americi, George Packer nu vede nici o ieșire din impasul social în care se află țara. De asemenea, el nu are o explicație a modului în care s-a format o națiune atît de divizată în sens socio-cultural. De asemenea, nu există o rețetă pentru depășirea acestei disipări a populației.

Istoricul american Pyotr Turchin a explicat fenomenul scindării sociale din America prin „supraproducția elitei” – autoizolarea claselor superioare de restul societății. „Situația devine atît de gravă încît normele sociale sînt subminate și instituțiile se dezintegrează”. Adîncirea tensiunii politice din armată este, de asemenea, un semn alarmant pentru Statele Unite.

Politologul american Dmitry Simes, un emigrant din URSS, crede că victoria lui Joe Biden la alegerile din 2020 va exacerba scindarea în societate, întrucît întreaga politică a democraților vizează împărțirea societății pe categorii, în funcție de rasă, clasă, morală și caracteristici ideologice. Și ceea ce este bun pentru unele grupuri este considerat inacceptabil pentru alții.

Trump, care s-a întors în politică, nu va depăși diviziunea. Revenirea republicanilor la Casa Albă va însemna o pierdere pentru America „inteligentă” și „echitabilă”, dar aceștia nu vor renunța la pozițiile lor fără o luptă care s-ar putea transforma într-un război civil cu drepturi depline.

Acest personaj acuzat de corupție și implicat în combinații tangente terorismului s-a întîlnit cu liderii europeni deveniți total necredibili după criza coronavirusului. Rezultatul: nici o soluție, nici o tentativă de a căuta soluții – ci numai strategia imbecilizantă a ,,amenințărilor” de la Est!

Spun ,,strategie imbecilizantă” pentru că se bazează pe imbecilizarea populației care se mulțumește cu așa ceva în loc de soluții reale, constructive, demne de omenirea secolului explorării planetelor!

Nu, Biden și compania G7 cred că lumea – cel puțin națiunile pe care le conduc - va accepta să fie imbecilă și să le înghită mai departe minciunile și ticăloșiile care i-au adus pînă acum la putere. Poate au dreptate… dar poate nu au, iar lumea, populațiile Occidentului încep să se trezească!

Dacă adăugăm și imaginea slabă lăsată de Biden la întîlnirea cu Vladimir Putin, se poate ajunge la o singură concluzie: așa-zisa ,,cea mai mare democrație din lume” se află într-o evidentă criză prezidențială.

Un președinte slăbit de ani și varii probleme, cu o agendă fără legătură cu problemele grave și reale ale omenirii (și ale propriei țări!) – ei bine, acesta NU este un președinte real. Ci numai formal. Mai concret spus, America NU are acum președinte. Ceea ce este o criză – și chiar una periculoasă, de care pot profita grupurile de interese din SUA, făcînd ceea ce am văzut în perioada Obama: haos, destabilizare mondială, pe toate planurile.

Aceasta mi se pare cea mai importantă concluzie (după turneul european al lui Joe Biden și întîlnirea la vîrf Rusia – SUA) din 2021 – și care ne transmite un mesaj clar: cu atîtea crize și nici o soluție, lumea întreagă este în mare pericol! D RAGOȘ D UMITRIU

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Cînd

străinii ne inventează proverbe (2)

Trag concluzia că noi, românii, sîntem extrem de superficiali cîteodată, iar în lumea asta în care trăim de cel puțin 2000 de ani detaliile sînt extrem de importante. Să repeți ca un papagal tot ce auzi doar pentru că ți se pare că sună bine este o greșeală, după cum este și să-i lași pe alții să-ți spună cum să trăiești. Niciodată nu vei trăi bine, fiindcă nimeni nu știe mai bine ca tine cum să trăiești și cum să te organizezi. Străinul te va organiza după gîndul lui și după plăcerea lui, nu după ale tale și vei trăi rău și nu vei înțelege de ce îți e așa, fiindcă străinul acela ție ți se părea mai experimentat și mai evoluat ca tine, dar, în final, uite ce rău te-a sfătuit. Guvernele noastre au preluat de multe ori recomandările și legile UE, așa cum se găsesc, fără a le adapta la specificul românesc. Pe urmă, ne mirăm că nu ni se potrivesc și înjurăm Uniunea Europeană că ne face legi proaste.

Lucrurile devin însă mai grave, cred eu, atunci cînd străinii ajung să ne facă proverbele, iar dacă vom mai utiliza expresia falsă „avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită”, s-ar putea la un moment dat să ajungem să o luăm de bună și să ne dăm duși de aici foarte ușor. În afară de asta, de ce să îți negi propria ta existență, calitatea de locuitor al României? Te consideri atît de bicisnic încît nu meriți să trăiești în țara asta pe care țiau lăsat-o străbunii? Aceasta e o altă chestiune pe care nu o înțeleg: de ce spunem mai mereu cînd ne exprimăm nemulțumirea despre cum merg lucrurile în țară, că „sîntem niște proști”. De ce sîntem noi proști? Noi conducem lucrurile prost sau cei pe care i-am investit cu încrederea și buna noastră credință alegîndu-i din cei care și-au manifestat dorința de a ne conduce? De ce nu adresăm aceste cuvinte de ocară celor care le merită? Nu facem asta și spunem că „sîntem proști” fiindcă ne considerăm cu toții vinovați, pentru că ne-am ales greșit reprezentanții; asta poate fi adevărat, doar că, de înțeles, se înțelege altceva.

Ultima călătorie a împăratului

Se pare că nu există oameni naivi printre jurnaliștii din întreaga lume și toți au înțeles perfect ce a însemnat cea mai recentă călătorie a președintelui american în Europa, motivul și cui a fost dedicată. În parte, jurnaliștii au vorbit despre asta, dar cumva timid, în treacăt, fără a fixa atenția cititorilor. Nu părea să le pese scopul întregii povești a vizitei lui Biden în Europa; erau interesați doar de măsura în care actualul președinte a reușit să nu semene cu președintele anterior. În contextul reuniunilor G7 ale șefilor NATO, aceasta a însemnat modul în care actuala America diferă de administratia Trump, prin aderarea la valorile transatlantice. A reușit Biden sau nu să depășească moștenirea trumpismului?

În contextul întîlnirii bilaterale cu Putin, practic s-a discutat un singur lucru: în ce măsură Geneva 2021 diferă de Helsinki 2018.

Presa este, aparent, interesată de fleacuri, în timp ce Biden rezolvă, în general, o problemă de înțeles și rațională. A vrut să demonstreze principalului său inamic extern, președintele Xi, că este capabil nu numai să coalizeze țările euro-atlantice împotriva lui, ci și să intre într-un parteneriat situațional cu două state-satelit ale Europei: Turcia și Rusia. Această reprezentație, intitulată America Returns, a avut un public principal care nu a apărut pe scenă în nici unul dintre acte. Dacă acceptăm acest lucru ca o ipoteză, atunci întreaga dramă va deveni clară. Și chiar decizia de a organiza o întîlnire a celor șapte nu oriunde, ci în patria regelui Arthur, în Cornwall, și semnarea Noii Carte a Atlanticului la 10 iunie 2021 cu prim-ministrul britanic Boris Johnson, amintește de Carta semnată la 1 august 1941, care a marcat alianța Statelor Unite și a Marii Britanii în fața nazismului. Aspectul polararctic al conversației cu Putin, subliniat în mod rezonabil de către liderul rus în conferința sa de presă, a ilustrat o prioritate clară a Americii: crearea unui front nord-polar-atlantic care să blocheze Beijingul.

Acum se vorbește mult despre faptul că după frontul nordic va apărea cu siguranță unul sudic –cel Indian-Pacific – ce va include acele state mari cu acces la aceste două oceane, care vor fi gata să formeze o axă militar-economică anti chineză sub auspiciile Washingtonului. Este vorba despre trei țări: Japonia, India și Australia. Observatorii admit că și Coreea de Sud ar trebui să adere la această axă, dacă, desigur, îndrăznește să se disocieze de cel mai mare partener comercial - China continentală.

Oricum ar fi, geopolitica lui Biden este evidentă - aceasta este o încercare de a organiza limitarea puterii economice și strategice a Chinei din sud și

nord, în speranța că Republica chineză își va abandona planurile, temîndu-se de posibilitatea presiunii asupra țării de la cele două emisfere ale planetei. Dacă două oceane, Indian si Artic, sînt închise simultan pentru China, Beijingul va trebui să își ajusteze planurile de expansiune tehnologică în emisfera vestică.

Angela Merkel, principala adeptă a „vechiului globalism”, cu prioritățile pieței libere și beneficiile economice, a fost nevoită să renunțe la puținele principii și să se alăture declarației anti-chineze. În ansamblu, Vladimir Putin s-a dovedit a fi pregătit pentru un dialog privind încălzirea globală și inițiativele de mediu dincolo de Cercul polar. Desigur, aceasta nu este altceva decît o schimbare diplomatică, dar problema este că Republica chineză nu a găsit încă o oportunitate de a răspunde în mod adecvat, de exemplu, cu o călătorie alternativă a lui Xi în Europa și Asia, cu un indiciu că toate declarațiile legate de participarea președintelui american nu au valoare. Lucrurile de care este capabil Biden, Xi nu le poate face. Deci, în conflictul global dintre Statele Unite și China, liderul american a cîștigat totuși un punct. Curios este însă că nimănui nu îi pasă de asta. Publicul nu este cumva interesat în special de rivalitatea dintre liderii american și chinez. Nimeni nu îi compară pe Biden și Xi. Și acest lucru este puțin ciudat. Presa mondială, în indiferența sa față de acest aspect, este de fapt corectă. Tot acest bluff anti-chinez al lui Biden arată că unitatea euro-atlantică pe care o demonstrează cu disperare în fața Chinei este, de fapt, absolut fictivă. Rusia, desigur, va merge pe propriul său drum, evitînd, dacă este posibil, un conflict cu Occidentul și Estul. Este puțin probabil ca Franța și Germania să renunțe nu doar la materiile prime rusești, ci și la tehnologiile chineze ieftine, folosindu-le, printre altele, pentru a-și afirma suveranitatea. Aderarea Turciei la NATO va fi din ce în ce mai formală.

Dar cea mai importantă provocare a „politicii de bloc” a lui Biden vine, desigur, din interiorul Americii. Potrivit sondajului efectuat de Rasmussen and National

La fel se întîmplă cînd ne plîngem străinilor și le spunem cît de rău trăim în România, ca să ne justificăm pentru că muncim pentru ei, de parcă nu ar bănui că muncim acolo și nu la noi acasă fiindcă vrem să ne înfruptăm din bunăstarea lor.

Ne exprimăm prost crezînd că străinii înțeleg ce vor să spunem, dar ei înțeleg că România e o țară mizerabilă și evită să vină aici să ne viziteze, iar cînd o fac găsesc o realitate mult mai bună față de ceea ce auziseră și-și imaginaseră. Este ceea ce mi-au spus și turiștii mei, care au auzit de multe ori și de la românii plecați în afară lucruri negative depre România.

În concluzie, ar trebui să fim mai atenți la cum ne exprimăm, să nu ne stricăm singuri imaginea, să le spunem străinilor și lucrurile bune cu care ne mîndrim, fiindcă pe cele negative le văd singuri. Avem o țară frumoasă, minunată, unică și sîntem norocoși că-i locuită. De români! (va urma)

mA r IU s mA r I n, antreprenor hORECA

Pulse, doar 44% dintre americani au considerat că vizita lui Biden a fost un succes. O parte semnificativă a acestora pur și simplu nu empatizează cu scopul acestei vizite. Chiar în timp ce Biden tocmai se pregătea pentru o întîlnire cu Putin, a venit un mesaj că aripa conservatoare a episcopilor catolici americani a trimis diferitelor parohii din Statele Unite o recomandare de a nu admite un președinte catolic, după religie, înainte de comuniune. Motivul este poziția liberală a lui Biden cu privire la multe probleme sociale și, în primul rînd, la problema avortului.

Mass-media corporatistă nu ascunde faptul că teoria conspirației creată de QAnon capătă treptat caracterul unei doctrine religioase, care este împărtășită într-un grad sau altul de 10 pînă la 17% din populație. Este greu de imaginat cum America, atît de divizată cu privire la toate problemele posibile, poate pretinde unificarea euro-atlantică sub propria sa conducere.

America seamănă astăzi cu Sfîntul Imperiu Roman al lui Carol al V-lea, în care istoricii văd ultima încercare a lumii catolice de a realiza unitatea europeană, care în acel moment a fost subminată nu atît din exterior, cît mai ales din interior de mișcarea de reformare care a început în chiar primul an al domniei lui Carol. Avînd în vedere că Biden, în calitate de catolic liberal, este asociat permanent cu Papa Francisc, de asemenea liberal catolic, analogia dintre QAnon și răspîndirea sectelor protestante nu pare o întîmplare. Zona euro-atlantică intră în mod clar într-o nouă perioadă din istoria sa, făcînd un nou salt civilizațional și nu se poate exclude faptul că, în prima etapă, va duce la o scindare internă, în care religia va juca din nou un rol principal.

Faptul că mass-media ignoră cu încăpățînare alinierile geopolitice care îl ghidează pe Biden, și se concentrează asupra imaginii și abilității sale de a se comporta, se datorează dorinței acesteia de a combate moștenirea lăsată de fostul președine american Donald Trump. Este evident că orice construcție strategică a actualei administrații americane va fi combătută de oponenții săi interni dacă vor cîștiga în 2022 și mai ales în 2024. Biden, desigur, speră că America conservatoare și liberală va fi implicată printr-o ostilitate comună față de China: s-a dovedit însă că un dușman comun nu unește întotdeauna adversarii. Acest lucru îl îngrijorează personal pe Biden, dar și presa corporatistă, mai mult decît orice altceva. Chiar mai mult decît amenințarea chineză. Deci, actualul motto al elitei liberale americane nu pare a fi „Totul pentru lupta împotriva Chinei!”, ci, mai degrabă, „Totul pentru lupta împotriva trumpismului!”. D.A.

Vladimir Zelenskiy: ,,Voi crea cea mai puternică armată din Europa”

Președintele ucrainean Vladimir Zelenskiy s­a plîns că UE, SUA și NATO nu ajută Kievul să rezolve problema cu Donbass și a amenințat că va crea cea mai puternică armată din Europa. Ca urmare a acestei declarații, Duma de Stat l­a catalogat pe președintele Ucrainei „insuportabiil din punct de vedere politic”.

Ucraina își va aloca toate resursele pentru construirea unei armate puternice dacă Occidentul nu oferă asistență militară pentru rezolvarea conflictului din Donbass, a avertizat președintele ucrainean Vladimir Zelenskiy într-un interviu acordat Agenției France Press, Reuters și Associated Press. Șeful statului a declarat că ucrainenii au murit în timpul conflictului din Donbass, deși „războiul din Europa” ar trebui să fie o problemă nu numai pentru Ucraina. Oficialul a subliniat faptul că ucrainenii din regiune „mor pentru toate acele principii care sînt propovăduite și susținute de liderii NATO și ai Uniunii Europene”. „Dacă Ucraina rezolvă în mod independent această problemă globală, nu vom avea altă cale decît să devenim o armată foarte puternică, cea mai puternică din Europa în ceea ce privește echipamentul și trupele. Și pentru asta vom cheltui tot ce avem: potențial uman și intelectual. În loc să devină oameni de știință, să își dezvolte țara din punct de vedere tehnologic, oamenii se vor gîndi cum să-și protejeze familiile și casele. Nu este nimic bun în război”, a spus politicianul.

De asemenea, el și-a exprimat încrederea că NATO sprijină aderarea Ucrainei și furnizarea unui plan de acțiune pentru aderarea la Alianță, dar a criticat Occidentul pentru lipsa de detalii în dialog. „Acestea

sînt temerile mele”, a recunoscut Zelenskiy. El a adăugat că Kievul are astfel de pretenții față de șeful Casei Albe, Joe Biden. „Vreau informații de la președintele SUA pentru Ucraina. Dacă vorbim despre MAP în NATO, aș vrea foarte mult ni se dea un răspuns ferm. Înțeleg că aceasta ar trebui să fie poziția convenită a țărilor Alianței. Dar trebuie să luăm în calcul probabilitatea ca Ucraina să adere la NATO”, a spus președintele Ucrainei. În același timp, el a precizat faptul că în timpul unei convorbiri telefonice recente cu Biden, s-au ridicat întrebări cu privire la creșterea asistenței tehnice și militare de calitate, alocarea de fonduri Ucrainei, dar nu a furnizat nici un detaliu.

Președintele Ucrainei ar trebui să caute modalități de a rezolva problema din Donbass și de a încheia războiul împotriva propriilor săi oameni, a declarat Viktor Vodolatsky, prim-vicepreședinte al Comitetului Dumei de Stat pentru afaceri CSI, integrare eurasiatică și relații cu compatrioții, comentînd interviul lui Zelenskiy. „Și cînd președintele spune că va crea o armată puternică pentru a distruge populația multimilionară din Donbass arată că este un criminal de război, că mîinile îi sînt pătate de sînge. El trebuie să fie izolat de societate, locul său este în Tribunalul de la Haga”, a precizat deputatul. Parlamentarul a numit aceste amenințări la adresa lui Zelenskiy „o lovitură în picior” și l-a descris pe președintele Ucrainei drept „insuportabil din punct de vedere politic”.

„Rusia redă toată lumea”

Într-un interviu cu jurnaliști străini, Zelensky și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că „Rusia are un proces economic comun cu unele țări europene”, adică, printre altele, Nord Stream 2. Kievul se teme că, după

Biden-Putin: dialog „substanțial și energic“

Președinții Vladimir Putin și Joe Biden au participat miercuri, 16 iunie a.c., la prima lor întîlnire față în față, de cînd cel din urmă a și-a preluat funcția la începutul anului. Negocierile într-un format întîi restrîns, apoi extins, au continuat cu o pauză de aproximativ trei ore și jumătate. Singurul document convenit la sfîrșitul Summitului a fost o declarație comună laconică, care promitea organizarea unei alte întîlniri „de fond și energică” privind stabilitatea strategică în viitorul apropiat.

Spre deosebire de întîlnirea din 2018 dintre Putin și Donald Trump, de la Helsinki (care a durat puțin mai mult decît un mic dejun de lucru), liderii au susținut conferințe de presă separate. Putin a vorbit primul, răspunzînd la întrebările jurnaliștilor ruși și străini timp de aproximativ o oră. Biden a vorbit aproximativ o jumătate de oră și doar corespondenții occidentali l-au putut chestiona în legătură cu rezultatele negocierilor. Apoi, președintele Statelor Unite a vorbit din nou cu presa la rampa avionului său.

Ambii lideri au apreciat foarte mult conversația. Potrivit lui Putin, întînirea a avut la bază încrederea între cei doi interlocutori, iar conversația în sine a fost „foarte constructivă”. Biden a catalogat tonul Summitului drept „bun, pozitiv”. El a fost în asentimentul omologului său rus, asupra faptului că nici unul dintre ei nu a exercitat presiune asupra celuilalt. Șeful administrației americane a ascultat conferința de presă a lui Vladimir Putin, chiar înainte de a oferi declarații presei, spunînd că ambii șefi de stat vor lua în viitorul apropiat ,,decizii practice, directe, pragmatice”.

Relațiile dintre cele două țări

lansarea gazoductului, Moscova ar putea opri tranzitul de energie prin teritoriul ucrainean, ceea ce va duce la pierderi pentru Ucraina de aproximativ 3 miliarde de dolari pe an. „Pentru noi, Nord Stream 2 este o armă împotriva Ucrainei. Aceasta este o armă politică și, pînă în prezent, Rusia depășește pe toată lumea în direcția Nord Stream 2. Trebuie să obținem garanții de securitate. Iar cel mai important aspect în garanțiile de securitate este întoarcerea teritoriilor noastre”, a explicat președintele ucrainean.

Potrivit acestuia, Kievul dorește să primească o compensație „echitabilă” pentru punerea în funcțiune a Nord Stream - 2 – „sfîrșitul războiului, păcii și stabilității pe întreg teritoriul Ucrainei independente”. „Vom lupta pentru statul nostru și împotriva Nord Stream

2, indiferent dacă vreunuia dintre partenerii noștri europeni îi place sau nu”, a promis Zelenskiy.

Ucraina nu are nimic de-a face cu Nord Stream 2, este un proiect pur comercial al Rusiei și al unor companii ale consorțiului european Artem Turov. „Proiectul vizează aprovizionarea consumatorilor europeni cu resurse energetice. Fără Nord Stream 2, economia europeană va stagna”, a declarat un membru al camerei inferioare a Parlamentului rus.

Potrivit lui Putin, Statele Unite reprezintă principalul factor al deteriorării relațiilor dintre cele două puteri, dar ambele părți își înțeleg în general pozițiile reciproce „cînd vine vorba de țările liniilor roșii”. Biden și-a reiterat interesul pentru menținerea unor relații „stabile și previzibile” între Moscova și Washington, existînd „perspective autentice” pentru îmbunătățirea acestora în urma Summitului de la Geneva. De asemenea, a subliniat atît el, cît și președintele Federației Ruse „au

o responsabilitate unică” pentru modul în care relațiile „între două țări puternice și mîndre se dezvoltă”.

Aspecte discutate

Stabilitate strategică – Părțile au convenit să înceapă consultări privind stabilitatea strategică. ,,Statele Unite ale Americii și Federația Rusă poartă o responsabilitate specială pentru stabilitatea strategică în lume. Sîntem conștienți de această responsabilitate”, a spus Putin. ,,Am discutat în detaliu pașii pe care ar trebui să-i urmeze țările noastre în domeniul controlului armelor și al reducerii riscului de conflict. Mă bucur să anunț că am fost de acord să lansăm un dialog bilateral privind stabilitatea strategică”, a declarat președintele american.

Securitatea cibernetică – Rusia și Statele Unite vor organiza consultări privind securitatea cibernetică. ,,În opinia mea, acest lucru este extrem de important”, a subliniat Putin. În schimb, Biden a propus protejarea „anumitor aspecte critice ale infrastructurii”, inclusiv energia, de atacurile cibernetice. Nu a făcut referire la un „răspuns militar” la astfel de atacuri, a adăugat el. Președintele american a mai spus că experții din cele două țări vor analiza cazuri specifice.

Drepturile omului – Biden a adus în discuție tema drepturilor omului și modul în care rușii se raportează la acestea. Președintele SUA, în schimb, a spus că „poporul american nu va avea niciodată încredere în președinte dacă nu va apăra valorile democratice și libertățile universale ale tuturor oamenilor”, prin urmare, drepturile omului vor fi întotdeauna primordiale”.

Despre schimbul de prizonieri – Liderii au discutat subiectul schimbului de prizonieri, Putin declarînd că Rusia este dispusă să facă anumite compromisuri. Pe de altă parte, Biden a ridicat problema americanilor care sînt închiși în Rusia. Liderul american a vorbit, în special, despre Paul Whelan (condamnat pentru spionaj) și Trevor Reed (condamnat pentru atacarea ofițerilor de poliție). De asemenea, el a abordat cazul fondatorului fondului Baring Vostok, Michael Calvey (acuzat că a deturnat 2,5 miliarde de ruble de la banca Vostochny). Biden crede că, lăsîndu-l liber, Rusia va atrage mai multe investiții americane.

Despre economie și afaceri – Putin a reamintit că Statele Unite au pierdut din sancțiunile anti-ruse nu mai

puțin decît Rusia, în timp ce „își îndeplinesc parțial sarcina de a limita dezvoltarea” Federației Ruse. Potrivit acestuia, din cauza restricțiilor, „americanii au părăsit piața rusă cu o pierdere și au dat această afacere în mîinile concurenților lor din alte țări”. Potrivit lui Biden, ,,este în interesul nostru ca poporul rus să aibă succes din punct de vedere economic”.

Despre Ucraina – Putin și Biden au convenit să promoveze punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk. După cum a remarcat liderul rus, acesta este singurul angajament al Moscovei cu privire la problema Ucrainei. Liderul american „a reafirmat angajamentul neclintit al Statelor Unite de a sprijini suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei”. „Am convenit să ne angajăm în diplomație pentru a îndeplini acordurile de la Minsk”, a spus el.

Despre Navalnîy – Biden a spus că „a clarificat” că, dacă Alexei Navalnîy va muri în închisoare, „consecințele vor fi catastrofale pentru Rusia”. Putin a subliniat că Navalnîy a încălcat în mod deliberat legea și, la întoarcerea în patria sa, „și-a provocat reținerea”.

Despre Arctica – Liderii au discutat despre modul în care Arctica poate rămîne o regiune de cooperare, nu de conflict. Putin și-a exprimat profunda convingere că Rusia și Statele Unite pot și ar trebui să coopereze în regiune, iar îngrijorările Washingtonului cu privire la militarizarea Arcticii sînt neîntemeiate.

Ce se va întîmpla după Summit

Potrivit lui Putin, este încă dificil de spus dacă susținătorii sau adversarii dezvoltării relațiilor cu Rusia vor prevala în Statele Unite. Dar dacă, la fel ca după Summitul de la Helsinki, Washingtonul va impune noi sancțiuni asupra Moscovei, aceasta ar însemna „o altă oportunitate ratată”, a avertizat el. Biden consideră că în termen de 6-12 luni va fi clară obținerea unui „dialog autentic” privind stabilitatea strategică, dacă s-a ajuns la acorduri privind securitatea cibernetică și schimbul de prizonieri. Rezultatele Summit-ului vor fi vizibile în 3-6 luni.

Răspunzînd întrebării cu privire la garanțiile că Rusia își va „schimba comportamentul”, liderul american a mustrat presa, care nu pune niciodată „întrebări pozitive”. ,,Trebuie să fim realiști, dar să privim spre viitor cu optimism”, a adăugat el.

Pagină realizată de N.K.

Aşa vă place istoria?

Înainte de bicicletă, aºa cum o ºtim

Indiferent dacă este o plăcere simplă a vieții noastre sau o pasiune pătimașă, bicicleta este, de multe ori, luată de bună, ca și cum ar fi existat sub forma actuală de cînd s-a inventat. De aceea, astăzi vom face o incursiune interesantă în trecutul bicicletei, pornind de la zilele în care banalele pedale erau de domeniul SF și încheind cu cele mai avansate tehnologii ale zilelor moderne. Așa că, dacă crezi că schimbătoarele de viteză sau frînele sînt indispensabile pentru bicicleta ta, aruncă un ochi asupra primelor astfel de vehicule! În ciuda aparenței simple, cîțiva zeci de ani au trebuit să treacă de la prima invenție cu două roți pînă la o bicicletă cît de cît asemănătoare cu ce există în zilele noastre. Sfîrșitul Secolului al XVIII-lea marchează apariția unui vehicul destinat transportului individual. Contele Mede de Sivrac inventa în 1790 celeriferul. Destul de greoi în folosire, fără un sistem de direcție și frînare și cu propulsia asigurată de picioarele celui care se urcase pe acesta fără a folosi pedalele, celeriferul marca începutul micșorării distanțelor folosind forța proprie. Nu era ceva revoluționar, dar era mai rapid ca mersul pe jos.

27 de ani mai tîrziu, Karl Dreis, un baron german cu veleități de inventator, ia celeriferul și îi adaugă un sistem de direcție. El avea nevoie să se ajungă repede

O istorie a farselor (203)

Frăția ,,Crucea Trandafirului”

Un imens scandal european a început în 1614, odată cu publicarea a trei pamflete anonime ce anunţau existenţa unei societăţi secrete, numită „Crucea trandafirului”, după aşa-zisul ei fondator, „Christian Rosencreutz”. Primul pamflet, Fama Fraternitas, publicat la Kassel, în Germania, în anul 1614, afirma că o străveche frăţie înfiinţată de „Părintele C.R.C.” reîncepuse activitatea cu scopul de a dezvolta o nouă înţelepciune opusă vechii autorităţi. În pamflet se povestea cum Christian Rosencreutz (1378-1444) se întorsese din călătoriile sale prin Orient în ţara natală, Germania, pentru a crea Frăţia Crucii Roz, menită să-i ajute pe cei bolnavi şi să răspîndească cunoştinţele sale.

Pretinzînd că vesteşte dezvoltarea unei noi învăţături prin intermediul străvechilor credinţe alchimice şi al cunoştinţelor mecanice („ştiinţifice”), Fama a fost urmat, un an mai tîrziu, de pamfletul Confessio Fraternitatis R.C., scris în latină şi avînd ca public-ţintă cititorii educaţi; printre cele treizeci şi şapte de obiective declarate se menţiona şi sfîrşitul luptei sectare şi politice; de asemenea, sfîrşitul foametei, sărăciei, bolilor şi metodelor vechi. Furoarea provocată de aceste pamflete (Fama a fost tipărit de trei ori în 1615) s-a accentuat odată cu apariţia, în 1616, la Strasbourg, a unui roman alchimic, Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz. Împărţită în şapte zile, această poveste despre un bărbat şi soţia sa aflaţi întrun castel magic descria căsătoria mistică a sufletului prin intermediul viziunii, spectacole de teatru, rituri de iniţiere şi ritualul vieţii la castel.

Este greu de înţeles în ziua de astăzi, dar această poveste de dragoste simbolică şi pamfletele au avut un efect imens. Starea de spirit a Europei era turbulentă

oriunde pe domeniile aflate în proprietatea sa pentru a-și verifica argații, mersul pe jos nefiind suficient de rapid, iar drezina (denumirea aparatului derivat din numele său, Dreis) îndeplinea aceste cerințe. Dreis însuși a denumit aparatul ,,mașină de fugă”, destul de corect ținînd cont că nu exista nici o urmă de pedale. Invenția de lemn a depășit în scurt timp latura sa practică și a devenit un accesoriu de modă, în 1818 ajungînd să fie utilizat la scară largă chiar și în Statele Unite. La 26 iunie 1819 este patentată bicicleta, în forma cunoscută astăzi. Totuși, încă nu sosise momentul potrivit pentru consacrarea acestui vehicul, drept pentru care entuziasmul s-a stins 2-3 ani mai tîrziu.

Prin anul 1865 este rîndul francezilor să între în scenă. Pierre Michaux, un fierar parizian, a regîndit proiectul drezinei, adîugîndu-i o roată de față mai mare ca cea de spate, dotată cu pedale atașate direct de axul ei. De fapt, el a fost primul producător la scară largă al acestui vehicul, denumit de unii velociped sau Michauline. Nici cadrul nu mai era din lemn, ci din fontă în primă fază, Clement Ader fabricînd același fel de cadru din oțel prin 1868, după ce materialul acesta s-a dovedit a fi superior. Velocipedul stîrnise un val de interes, dar și aceasta a fost efemer și la finele anilor ʼ60 ai Secolului al XIXlea, doar Marea Britanie mai avea un număr ridicat de persoane care îl foloseau.

Următorul salt în materie de tehnologie a venit din partea lui H.J. Lawson, un englez din Brighton, care inventează și brevetează primul sistem de transmisie prin lanț. Acest lucru se întîmpla în 1873, după mai multe încercări eșuate ale inventatorului. Bicicleta lui Lawson, poreclită Sussex Dwarf, era revoluționară prin faptul că avea roțile mult mai mici decît ale velocipedelor, 23 de țoli în comparație cu 81, dar era mult mai ușor de acționat mulțumită lanțului care creștea eficiența transmisiei cu 100% față de pedalele atașate direct de roată. Astfel, s-a obținut un cîștig în materie de viteza care putea fi generată și de simplitate în utilizare. Probabil nu era prea ușor să te cațeri de fiecare dată pe velociped…

Ultimul deceniu al Secolului al XIX-lea a marcat apariția bicicletei moderne, cu cadru în formă de romb. Pe rînd, au fost introduse anvelopele de cauciuc umflate

şi periculoasă, în special după izbucnirea, în 1618, a Războiului de treizeci de ani. Membrii ordinului „Crucea trandafirului” au devenit la fel de temuţi ca şi comuniştii în America anilor ’50. Totuşi nimeni nu ştia cine sînt cu adevărat; nimeni nu întîlnise un adept al sectei; nimeni nu ştia cine scrisese pamfletele. Se spunea că misterioşii sectanţi se află ici-colo şi pretutindeni. În 1623, cînd în Paris au apărut subit pancarte ce anunţau prezenţa în oraş a Frăţiei RC şi a Colegiului Invizibil, au început să circule poveşti incredibile. Se spunea că treizeci şi şase din aceşti magicieni periculoşi încheiaseră un jurămînt în faţa Satanei să renege creştinismul, în schimb obţinînd puteri magice de a zbura, de a deveni invizibili şi de a avea permanent buzunarele pline de bani. Acuzat de a fi un „rosicrucian”, filozoful Descartes (1596-1650) a fost nevoit să iniţieze o campanie de autoapărare.

Acum se pare că organizaţia nu a existat niciodată. A fost o glumă, deşi una serioasă. Pamfletele au fost probabil scrise de un teolog din Württemburg, Johann Valentin Andraeae. Născut în jurul anului 1586, se ştie despre el că, prin 1602, a compus un pamflet cu titlul Căsătorie chimică, pe care îl numea un ludibrium (glumă, farsă) de mică importanţă. Refuzul său de a se declara autorul faimoaselor pamflete indică bun-simţ. În timp, furoarea a slăbit în intensitate. Totuşi, gluma lui despre Colegiul Invizibil devotat unei noi învăţături a avut şi efecte benefice. Înfiinţarea, în Anglia, a Societăţii Academice Regale de către oameni luminaţi precum Boyle, Hooke şi Newton a fost unul dintre ele. Savanţilor devotaţi, în secret, studiilor alchimice şi oculte, dar stabilind, în mod public, bazele fizicii şi chimiei moderne, le-a surîs, de asemenea, ideea unui astfel de colegiu atît de mult, încît l-au creat. Putem spune, deci, fără dubii - farsa savantă a lui Andraeae a influenţat progresul ştiinţei moderne. (va urma)

STUART GORDON

cu aer, dezvoltate de John Dunlop, frînele și pinionul liber (freewheel). Pe lîngă vocația de accesoriu la modă, bicicleta a început să fie folosită în competiții sportive. Cursele pe velodrom erau cele mai populare pe atunci, industria pariurilor crescînd exponențial mulțumită acestora. De exemplu, Madison Square Garden din New York a fost construit pentru a găzdui un velodrom, aceste curse fiind cot la cot cu cele de hipism ca și popularitate. Dar și ciclismul de șosea începea să capete notorietate, mai ales în urma unor curse ca Liege-Bastogne-Liege, care a avut prima ediție în 1894. Și meseria de ciclist era una cel puțin atractivă, cîștigurile din victoriile în diferite curse aducînd un premiu care valora cît salariul pe mai mulți ani al unui miner sau fermier. Începea vremea bicicletei…

FrEErIDEr.ro

Practici

ORIZONTAL: 1) Este bună de gură; 2) Om instruit – Formă de rotație a pămîntului; 3) A executa o tragere – Peri bătrîni; 4) Are supărările ei; 5) Scoase din fire! – Răsplătit cu prisosință la împlinirea datoriei; 6) Ni se înfățișează ca o fire nestatornică – Cuib de colibri!; 7) Invocări ale unor teorii; 8) Ultimul cuvînt – Intrate în scenă; 9) Preludiu romantic la Verona! – A face apelul – Un odor de tip vechi; 10) Supuși atenției generale.

VERTICAL: 1) Semnale de alarmă; 2) Înscrisă la cuvînt – Ascuns privirii; 3) Te lasă cu mîinile goale – Te pune în posesie; 4) E ceva fantastic (pl.); 5) Așezare în rînduri suprapuse – Centru de greutate!; 6) Toamna pe sfîrșite! – Date pe canal; 7) A se căuta bine – Un pește întors... la tavă!; 8) Obligați să cedeze anumitor presiuni; 9) Nu are stăpînire de sine – Superlativ relativ; 10) Verde-lăptos – Mici, dar săritori.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,TĂLMĂCIRI”

1) UNIFICATOR; 2) REMEMORARI; 3) AMATORI – AV; 4) AGER – DURA; 5) ASI –AMIN – L; 6) TUNEL – TAPI; 7) ARATATA –OT; 8) CATA – ETICA; 9) AT – POMENIT; 10) TERASA – STI.

PE n T r U Î m P ros P Ă

Adevăratul curaj, adevărata credință în Dumnezeu și în Patrie

Moștenirea lui Constantin Brâncoveanu (2)

(urmare din pag. 1)

Se vede treaba că, de atunci pînă mai încoace, ziua de 21 august a rămas de bun augur pentru vocația noastră de independență... El a înlocuit războiul cu diplomația, zăngănitul armelor cu contactul direct între oamenii politici. Domnitorul de la București a inaugurat în politica românilor un stil și o metodă de o mare eficacitate, nu fără riscuri, firește.

Pentru politica sa înțeleaptă, de pendulare prudentă pe o turnantă furtunoasă, Brâncoveanu a primit înalte onoruri în epocă. Încă din 1679, înainte de a deveni domn, a fost înnobilat în Transilvania, primind apoi și Diploma de Conte al Ungariei. În ianuarie 1695 –probabil în contextul sărbătoririi a 40 de ani de viață – i s-a decernat Diploma de Prinț al Sfîntului Imperiu, cu dreptul de a se intitula „Ilustrissimus“. La puțin timp după 1700, Petru cel Mare i-a conferit ordinul Sfîntul Andrei, românul fiind unul dintre cei dintîi cavaleri ai prestigioasei distincții. Toate aceste onoruri erau însă nu numai trecătoare, ci și amăgitoare, întrucît toți cei care l-au glorificat aveau să-l și trădeze. În pofida politicii sale profund realiste, Brâncoveanu avea să se afle și el în epicentrul eternei probleme a guvernării: lupta dintre puterea centralizată și tendințele centrifuge ale sfetnicilor trădători. Această stare de lucruri a devenit acută în noaptea de 18 iunie 1711, în plin război ruso-turc, cînd comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, fugea din tabăra comună de la Albești și trecea de partea rușilor, acuzîndu-l pe Brâncoveanu că l-a trădat pe Petru cel Mare. Această situație, ca și uneltirile lui Mihai Racoviță (închis la Edicule, acesta a promis turcilor că le va face dovada trădării lui Brâncoveanu) – au îngreunat poziția domnitorului, grăbindu-i sfîrșitul.

Deși pus în gardă de mai mulți slujitori devotați, deși primise o solie chiar de la Constantinopole, din partea medicului grec Anton Corai, Brâncoveanu nu și-a luat nici o măsură de siguranță. Explicația? Ne-o dă Anton Maria del Chiaro, secretarul său italian: „El avea o fire atît de blîndă, încît nu credea niciodată că ar fi trădat“. De aici și pînă la sosirea imbrohorului cu firmanul de mazilire nu mai era decît o chestiune de zile. Pe 24 martie 1714, în marțea din Săptămîna Patimilor, turcii au sosit cu înșelăciune la casele domnești (aflate pe cheiul actual al Dîmboviței, în perimetrul Tribunalului Mare și al Pieții Unirii) și l-au mazilit, amenințînd, totodată, că în caz de nesupunere, Bucureștii vor fi trecuți prin foc și sabie. Toate averile sale au fost confiscate, fiind jefuite, în același timp, palatele de la Mogoșoaia, Potlogi și Obilești, precum și casele din Șcheii Brașovului. Va rămîne o enigmă pentru noi toți ceea ce va fi trăit și simțit voievodul, alături de întreaga sa familie, în cele trei săptămîni de chin, cît a durat drumul cu căruțele pînă la Stambul. Închis în grotele subterane de la Fornetta (din închisoarea Edicule) și mai apoi în „Groapa sîngelui“, marele prinț al românilor a fost supus la cazne inimaginabile, din aprilie pînă în august. Un biograf tîrziu, Constantin Șerban, istorisește pe baza mărturiilor epocii toate aceste torturi: „întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc, pe piept și pe spate, înțeparea mîinilor și a picioarelor...“. Motivul? Paranoia congenitală a stăpînirii turcești, la care se adăugase sadismul proverbial al noului vizir Gin Ali Pașa, aflat în goană după noi averi pentru haznaua sultanului. Oricum, averile domnitorului erau, în realitate, mult mai mărunte decît credeau torționarii săi. O ultimă tentativă de umilire: promisiunea că, dacă vor trece la religia musulmană, vor scăpa cu viață. Evident, marele patriot și om de caracter care era Brâncoveanu a refuzat cu mîndrie. În sfîrșit, ziua supliciului final: 15 august 1714, în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani de viață, iar soția sa ar fi trebuit să-și serbeze numele.

Scoși din temniță și purtați în lanțuri pe ulițele marii cetăți, desculți, cu cămășile rupte și însîngerate, voievodul, copiii și ginerele său au fost mînați cu biciul la locul de execuție, Ialy Kioșc, de lîngă marele serai. Au asistat sultanul Ahmed al III-lea și ambasadorii marilor puteri europene – Franța, Anglia, Rusia și Austria. Așezați în genunchi, la o mică distanță unul de altul, cei șase nefericiți au primit, totuși, îngăduința să-și facă rugăciunea. Grație aceluiași secretar italian, aflăm spusele voievodului: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru“.

Ce inimă o fi avut acest om (pe care zugrăvelile epocii ni-l arată subțire și delicat) încît să asiste, în culmea neputinței, la decapitarea celor patru fii ai săi? Cîtă tărie de caracter și stăpînire de sine, cîtă credință oarbă în dreptatea cauzei pentru care luptase! În fața șovăielilor explicabile ale fiului său mai mic, Mateiaș (nu depășea 1l-12 ani), părintele a mai rostit cîteva cuvinte de îmbărbătare, apoi copilul și-a pus gîtul pe butuc și i-a spus călăului: „Vreau să mor creștin: lovește!“. Cele șase trupuri martirizate au fost tîrîte prin pulberea drumurilor și aruncate în Bosfor. Capetele lor au fost purtate în prăjini, după care, timp de trei zile, au străjuit intrarea în Serai și, în final, au luat și ele „drumul apelor“. La începutul „Secolului luminilor“, acel imperiu bestial, care nu a contribuit la istoria umanității decît cu sînge, jaf și teroare, a putut comite cea mai zguduitoare tragedie de familie din istoria Europei. Europă care, fie vorba între noi, a dat dovadă și atunci de o condamnabilă lașitate, pentru a-și apăra interesele ei pleziriste. Numită de unii istorici „Hecuba românilor“, doamna Maria s-a îngrijit în taină de recuperarea cadavrului soțului său, plătind cu pungi de aur niște pescari greci; tot prin grija ei, în 1720, osemintele sfinte au fost îngropate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, unde doamna a așezat o lespede de marmură albă, cu chenar brâncovenesc și o candelă de argint cu o inscripție grăitoare. De abia în anul 1914, la exact 200 de ani de la masacru, N. Iorga a identificat discreta inscripție, care înșelase vreme îndelungată vigilența turcilor. Un gest frumos a fost făcut în decembrie 1932, cînd osemintele ctitorului de țară au fost spălate cu ulei sfințit și așezate, cu cinste, într-un sicriu împodobit, clădit dintr-un stejar secular din grădina Palatului Mogoșoaia. Eroul își afla somnul cel liniștit în inima orașului pe care îl dusese pe culmi nebănuite.

Epoca lui Brâncoveanu a fost unică în analele istoriei românilor, atît prin stabilitatea politică (pe o mare în furtună), cît și prin înflorirea unei civilizații fără precedent. Ea și-a avut corespondent numai în epoca lui Ștefan cel Mare, care, cu două veacuri înainte, făcuse din Moldova sa un mare centru cultural al Răsăritului european. Pînă și actuala Cale a Victoriei o datorăm tot lui Brâncoveanu, care a tăiat drum drept de la Curțile sale pînă la Palatul Mogoșoaia, ctitorit tot de el.

De la Brâncoveanu încoace se poate vorbi despre un stil nou în arhitectura, tipăriturile, tapiseriile, pictura și arta podoabelor în spațiul românesc. „Stilul brâncovenesc“, caracterizat printr-o ingenioasă întrepătrundere a elementelor byzantine cu specificul etern românesc, încorporează în trăsăturile sale armonioase tezaurele de geniu și inventivitate ale unul popor cu vocația creativității. El poate fi studiat și astăzi, în forma sa inițială, în funiile de piatră împletite ale pridvoarelor de la Mogoșoaia, în vitraliile bisericilor ctitorite de el, în zugrăvelile măiestre ale lui Pîrvu Mutu, în loggiile rafinate ale atîtor ctitorii, în „Mineele“ episcopului de Buzău, Mitrofan etc. Poate că cea mai bună caracterizare a vastei sale fresce politico-culturale o datorăm aceluiași N. Iorga: „A știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture

Nonagenari de colecție

După vol. ,,Poezii și parodii scrise­n nopți cu insomnii”, de Nicușor

CONSTANTINESCU

Nonagenar pulsînd din vis

Cu poezii și parodii

Cu vers aprins din necuprins În nopțile cu insomnii...

Din leafa lui de bugetar

Cu întrebări retorice

A animat cu dar și har Noi madrigale tonice

Sonetul vinului divin

Pentru aleși parlamentari

Democrație cu pelin

Și somnoroși veleitari…

Pastel, baladă, parodii

Idilă, minifabule

Rondelul doamnelor tîrzii

Rodire din vocabule

Nonagenar de drum întins

Din leafa lui de bugetar

Mai scoate-un tom de poezii

În nopțile cu insomnii

Sonetul vinului distins

Din boabe de mărgăritar

Cotnar boem de Multfatlar…

LIVIU zAnFIrEsCU

stăpînirea necondiționată a creștinilor austrieci, poloni, ruși, asupra pămîntulul românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pămînt; în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate locurile sfinte, el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații byzantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autohton în țara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu“.

Acum, la 300 de ani de la intrarea sa pe scena Istoriei românești și universale, Brâncoveanu ne apare în toată lumina frumuseții sale morale, ca apărător al Patriei. Pentru că el nu s-a sacrificat din elan mistic, ci din convingerea că în spatele credinței ortodoxe se desfășurau peste 1300 de ani de lege strămoșească, presărați cu cohorte întregi de martiri ai limbii române, ai datinilor, ai obiceiurilor și ai hotarelor noastre nestrămutate. Toți prigonitorii săi au fost bătuți de soartă mai devreme decît ar fi bănuit cineva, ca semn divin că trădarea nu rămîne, nu poate rămîne nepedepsită. Iar atunci cînd mîndrul său cap se dezlipea de trup, aidoma înaintemergătorulul Mihai pe Cîmpia Turdei, clopotele de la Colțea Bucureștilor și Sf. Nicolae al Brașovului băteau în devălmășie pentru jalea întreagă a acestui popor aflat în calea tuturor urgiilor. Poporul, cel care l-a înțeles cel mai bine, deși a strîns cingătoarea mai tare uneori, i-a înflorit amintirea în două versuri săpate în marmură: „Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi și Domn creștin“. Moștenirea marelui Erou rămîne credința nestinsă în destinul Neamului Românesc. Sfîrșit

JURNAL DE VACAN� (42)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (13)

Dar, s-a lăsat seara peste Braşov. De sus, de la Panoramic, se vedeau luminile aprinzînduse, ca un scarabeu de platină şi scîntei galbene. Am o amărăciune în inimă: aici, în sărăcia asta a luminozităţii urbane, se vede sărăcia noastră, fiindcă acesta e un indicator al nivelului de trai şi ştim bine ce baie de lumină e în alte oraşe, pe alte meridiane!

Şi m-a mai durut ceva în această sîmbătă: în tot restaurantul nu erau decît două mese, a noastră şi a unui grup mic, format din doi turişti englezi şi o curviştină din Braşov. Sîmbătă seara, într-un oraş turistic, ca Braşovul, în plin sezon al sporturilor de iarnă, să ai un asemenea local amenajat într-un decor atît de frumos, şi să nu vină nimeni, să fie mort ca o scoică din care s-a dus viaţa – iată cea mai grăitoare expresie a colapsului în care a fost adus şi turismul românesc! Ce era pe Tâmpa acum 10, 20, 30 de ani! Cîte mii de oameni urcau, cum mai clocotea viaţa! Înainte vreme, nu era unitatea asta modernă, lumea se mulţumea cu nişte dughene din placaj verde, unde sfîrîiau mititeii şi peştii pe grătar şi se aburea berea la gheaţă, se practica pe atunci ceea ce se numeşte „turism popular“, dar cît de bine era! Mă întreb şi eu, aidoma lui Neagoe Basarab (nici o legătură cu Otilian Neagoe!): unde s-au dus toate acestea? S-au topit ca ceara!

Dar nu numai sus, pe Tâmpa, e pustiu. Tot Braşovul e pustiu. Am vrut într-o zi să-mi duc familia la Muzeul de Istorie din Piaţa Sfatului. Nici ţipenie de om! Într-un perimetru atît de frumos, unic în lume, încărcat de povara dulce a istoriei, unde sînt clădiri de la 1400 şi 1500, să dai cu tunul şi să nu găseşti un om, să-l cauţi cu lampa aprinsă, ca Diogene Cinicul! Îmi întrerupe gîndurile căpitanul de Poliţie Gh. Dobronelu:

– Domnule senator, pot să vă spun cinstit, fiindcă mie îmi place cum gîndiţi, gîndiţi ca şi mine, curajos, fără teamă. Eu nu am motive să-1 regret pe Ceauşescu, nu pot fi un nostalgic, că n-am de ce, dar pe vremea lui nu era deşertul ăsta, domnule! Ştiţi cum era Piaţa Sfatului, mai ales sîmbăta şi duminica? N-aveai loc să arunci un ban, era o

promenadă de nedescris, oameni cu copii în leagăn, bătrîni citind ziarul sau jucînd table, copii plimbînd cîini, soldaţi în permisie, tineri îndrăgostiţi, îţi era mai mare dragul să te uiţi la ei! Acum, vedeţi şi dvs. singur, mai mare jalea!

Desigur, ar fi mai multe explicaţii. îÎ cazul de faţă, motivul economic nu se susţine. Fiindcă pentru a ieşi la plimbare nu-ţi trebuie bani. Ca sociolog şi observator al fenomenului urban, prin tot felul de pieţe şi metropole ale lumii, pe unde m-au purtat paşii, cred că e vorba de o „stare de spirit“. Pur şi simplu, de cîţiva ani buni, cineva a tăiat, tenace, diabolic, cheful de viaţă al românilor. Aproape că nu mai au oamenii bucuria de a trăi. Aici e de vină banda de gangsteri care conduce Ţara (şi în care se includ şi primarii Opoziţiei), haitele ţigăneşti care atacă oamenii, mai sînt de vină şomajul, nesiguranţa zilei de mîine, psihoza întreţinută de o Televiziune şi o Presă care mai mult înspăimîntă populaţia, poate că e vorba de războaiele zonale care au sporit coeficientul de îngrijorare a oamenilor etc. În orice caz, dispare viaţa, încet-încet, din societatea românească, aceasta ajungînd ca o nucă seacă. Unde am greşit noi, toţi cei pe care românii îi văd în prim-plan de 6 ani?! S-ar putea să fie vorba şi de blestemul lui Ceauşescu, care ne-a ajuns şi care ne face să nu închegăm nimic durabil. Aceasta e cel mai grav adevăr: li s-a făcut românilor lehamite să trăiască şi să se bucure de viaţă, au sufletele tot mai rănite şi mai cătrănite! Doamne, cum de s-a ajuns aici, cum de ne-am căptuşit cu molima asta? Asta da, epidemie mortală!

Şi mă gîndesc, fără să vreau, la crochiul poetic pe care 1-a „desenat” George Coşbuc pentru imortalizarea stării sufleteşti care îl încercă atunci cînd a admirat „Muntele Vrăjit“ al Braşovului. Poezioara se intitulează, simplu, „Pe Tâmpa“:

Un nor ivit de cătr-apus

Se urcă-n sus

Plutind încet spre miazănoapte

Iar umbra lui prin văi căzînd

Acum întunecă pe rînd

Livezi şi vii de grîne coapte.

Văd drumuri albe-n zări senine, La margini munţi, mai jos coline

Şi, ca pe-o pînză zugrăvită, Oraşu-n vale-adînc sub mine, E pace-n cer şi pe pămînt; Abia nestătătorul vînt

Venit de peste munţi, de-aiurea, Tot spune ce din veci a spus –Şi pînă-n văi, de-aici de sus, Se zbate-ncet, doinind, pădurea.  

Duminică, am evadat din Poiană, tocmai pentru a nu fi de faţă la nişte ospeţe pantagruelice: un fel de Gastro-Program, adică o întrecere culinară între restaurante, pe toată Ţara. Am fost invitaţi, ce-i drept. Dar prea au venit unii numai la crăpelniţă, mai ales de la Bucureşti. Vîjîiau maşinile oficiale pe-aici, cu tăbliţa GUV, ce nu se poate povesti! Cum, nu ştiţi ce înseamnă GUV?! Păi, să luăm dicţionarul: GUV poate veni de la GUVERN, GUVERNARE, GUVERNATOR, GUVERNANTĂ ŞI GUVID. Şi cum nu pot crede că toţi bişniţarii şi chelnerii s-au învîrtit de o tăbliţă cu GUV de la GUVERN, atunci e limpede: prescurtarea cu pricina nu poate veni decît de la GUVIZI (în cazul bărbaţilor) şi GUVERNANTE (în cazul femeilor). Această nouă specie de peşti răpitori, Guvizii, împreună cu preţioasele Guvernante, reprezintă cele mai obraznice apariţii pe drumurile şi şoselele Ţării. Unde te duci, unde te-ntorci, dai de ei. Ei sînt GUV, nu se discută, trebuie să te dai la o parte. Adevăratele Guverne vin şi cad, dar Guvizii şi Guvernantele sînt eterni ca pădurea, parfumaţi ca vechiul tutun englezesc – vorba reclamei. O astfel de tropăială a fost în Poiana Braşov. Cam costisitoare distracţie, pentru un turism pe care F.S.N.-ul şi copilul său rahitic, P.D.S.R.-ul, l-au culcat, palanca, la pămînt. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Muzeul Județean de Istorie, Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (79)

Orașele Dinastiei Tang (31)

Administrația în Dinastia Tang (25)

Strategia (8)

Generalul An Lushan, ale cărui pregătiri de rebeliune nu erau încheiate, a ascultat şi a venit înlăcrimat să îşi pledeze nevinovăţia la picioarele împăratului, respingînd „calomniile“ duşmanilor săi. Acestea s-au întîmplat în anul 752, iar Împăratul, convins, i-a dat înapoi rangul şi noi onoruri. Din acel moment, nici o dovadă, cît de grăitoare, nu i-a mai putut clinti încrederea Împăratului în hidosul „fiu adoptiv“ al lui Tang Guifei.

An Lushan nutrea dorinţa de a acapara întregul Imperiu, începînd cu capitala. La trei ani după scena mai sus amintită, în 755, cînd Curtea se aştepta mai puţin, An Lushan și-a dat jos masca şi a pornit Rebeliunea militară. Succesul lui a fost fulgerător. Cele mai bune trupe ale Imperiului erau sub comanda lui An Lushan, iar celelalte garnizoane se aflau la

,,Am fost la Versailles” (2)

Abia putînd face față comenzilor și din ce în ce mai bogat, Pierre Caron își permite să cumpere funcția de intendent al Casei Regale, de la încă nerăposatul soț al viitoarei sale soții, Madeleine Francquet, iar, după moartea acestuia, să adopte numele ,,de Beaumarchais”, reprezentînd un domeniu ce-i revenise prin moștenire. Personajul nostru urca scările sărind nu din două în două trepte, ci din patru în patru. Devenise preferatul fiicelor regelui, cărora le dădea lecții de muzică și le organiza concerte. Ascensiunea lui rapidă îi crease însă multe dușmănii. Celor care se legau de noblețea lui, de dată mult prea recentă față de poziția pe care și-o cucerise la Curte, le replica cu cinism: ,,Știți bine că noblețea mea este într-adevăr a mea, pe pergament sigilat cu marele sigiliu de ceară galbenă; că ea nu este ca a altora dubioasă sau declarată numai prin vorbe, și că nimeni nu va îndrăzni să mi-o conteste, deoarece posed o chitanță în regulă!”... În cercurile cele mai înalte se spunea că regele, în timpul unui concert improvizat, cedase propriul său fotoliu ,,acestui Caron” și că rămăsese în picioare douăzeci de minute, timp în care ,,acest mizerabil” șezuse nestingherit, picior peste picior. Dar, pentru rege, pentru prințul moștenitor, pentru Mesdames, fiicele regelui, Beaumarchais era un agreabil tovarăș de distracții și chiar un prieten. În

Ani de Facultate (11)

Florin Genoiu se afla într-o practică industrială la Combinatul de fire şi fibre sintetice din Săvineşti (Piatra-Neamţ). Acea unitate de producţie chimică era pentru acel moment istoric o minune a tehnologiei, cu aparatură adusă din Italia şi Germania. Numai cine nu voia să vadă şi rămăsese ancorat în vechile orînduieli burghezo-moşiereşti mai putea blama şi înjura socialismul. Ţara era un imens şantier şi producţia industrială o depăşea de zeci de ori pe cea din 1938. Forţa de muncă de la sate era rapid absorbită de oraşele aflate în reconstrucţie. Dar tocmai această forţă de muncă semicalificată devenea o problemă pentru industria modernă. Aparatura de măsură şi control, elementele de automatizare şi procesele chimice nu erau înţelese de ţăranii deveniţi peste noapte muncitori şi toate aceste utilaje ultramoderne erau distruse din neştiinţă şi prostie.

În timpul şederii la Piatra-Neamţ, Florin Genoiu a participat împreună cu colegii la o frumoasă excursie

mare depărtare. Mărșăluind din tabăra sa, regiunea în care se află actuala capitală, Beijing, rebelul a traversat Fluviul Galben și a cucerit Lueyang, cea de-a doua capitală a Imperiului. În 756, An Lushan se autoproclamă Fiu al Cerului/Împărat al unei noi dinastii. Rebelul învinge armata pe care o adunase în grabă împăratul Xuanzong, cucereşte trecătoarea Tong Guan și se îndreaptă spre capitala Chang’an. Neavînd încredere în posibilitatea de a apăra oraşul imens cu trupele sale puţine şi neantrenate, împăratul şi Curtea s-au refugiat în previncia Sichuan. An Lushan a intrat în capitala Chang’an fără a întîmpina vreo rezistenţă. Împăratul și Curtea fugiseră în mare grabă, neluînduşi măcar provizii. Cînd au ajuns în micul fort Ma Wei au trebuit să facă popas aici, în provincia Shaxi. Cum am menţionat la începutul acestui subcapitol, Garda imperială s-a revoltat şi a cerut moartea rudelor Favoritei Tang Guifei – între care primul ministru Tang Guozhong cu fiii săi – şi, în final, moartea lui Tang Guifei însăşi, protectoarea lui An Lushan şi considerată sursa tuturor nenorocirilor. Împăratul Xuanzeng a încercat să calmeze spiritele, dar Familia imperială şi curtenii l-au convins, în final, cu mare greutate, pe bătrînul împărat să fie de acerd cu sacrificarea iubirii

pofida acestor favoruri, Beaumarchais nu-și pierduse capul. Conștient de faptul că nu viitorul său mai îndepărtat, ci chiar ziua de mîine depindea de capriciile familiei regale, a zgîriat cu un diamant – ca un vizitator oarecare – pe unul din geamurile palatului, ca să știe toată lumea: ,,Am fost la Versailles. Iată dovada”. Tactul, inteligența și simțul politic cu care era înzestrat l-au determinat pe Ludovic al XV-lea să-i încredințeze, în calitate de trimis personal, o misiune politică și economică în Spania. Cîteva luni înainte, prin Tratatul de la Paris, din 10 februarie 1763, Franța cedase Spaniei teritoriul ei de peste mări, Louisiana, numită astfel în cinstea regelui Ludovic al XIV-lea. Atît Ludovic al XV-lea, cît și Choiseul, ministrul Afacerilor Externe, sperau însă să recupereze provincia, mizînd pe repetatele pacte de familie, care uneau Bourbonii din Europa. Pentru cei mulți, motivul plecării lui Beaumarchais era rezolvarea unei neplăcute situații de familie, în care fusese amestecată una din surorile sale și un oarecare don Joseph Clavijo, pretendentul ei, ce dăduse bir cu fugiții.

În perioada șederii la Madrid, Beaumarchais a avut numeroase întrevederi cu Carol al III-lea (1759-1788) - ,,despotul luminat” al Spaniei –, cu primul-ministru, de Grimaldi, și cu alți oameni de stat. Pentru moment, Franța dorea măcar o concesiune asupra Louisianei pentru o perioadă de 20 de ani, urmărind astfel să-și mențină cel puțin un picior economic pe solul american. Augustin Bailly, istoric și biograf al lui Beaumarchais, afirmă însă că ,,miniștrii care-l primeau pe trimisul lui

pe Muntele Ceahlău. Au urcat pe la Cheile Bicazului, pe la locul numit Neagra. A fost o ascensiune cu pante foarte abrupte şi plină de peripeţii. De la cabana Dochia, vîrful Toaca se vedea ca o cuşmă de luptător dac. Pe stîncile răsărite în cale ca nişte oşteni pietrificaţi se puteau admira colonii de flori de colţ. Dar cea mai uluitoare privelişte a putut-o admira de pe Toaca, de unde se zărea ca în palmă lacul artificial de la Bicaz şi Poiana Teiului cu frumosul apeduct. În minte îi veneau versurile poetului Coşbuc: ,,Priveam fără de ţintă-n sus,/ Într-o sălbatecă splendoare/ Vedeam Ceahlăul la Apus,/ Departe-n zări albastre dus,/ Un uriaş cu fruntea-n soare/ De pază Ţării noastre pus...”.

Florin Genoiu şi-a amintit şi de peripeţiile din excursia făcută împreună cu tatăl său pe Ceahlău. A revăzut cu emoţie şi teamă cumplita prăpastie care putea să le fie fatală. Practica industrială s-a sfîrşit cu un incident profesional. Profesorul Oscar Solomon, după o excursie pe la mînăstiri, a constatat că în caietul de practică erau omise metodele analitice de control ale producţiei de fire şi fibre sintetice, melană şi relon. Profesorul l-a obligat să completeze caietul de practică, ceea ce a însemnat pentru student prelungirea stagiului cu două zile. Părînd abuzivă, măsura era

vieţii sale, Favorita Tang Guifei. Acest eveniment şi povestea de dragoste dintre împăratul Xuanzong şi Favorita Tang Guifei au devenit subiectul a nenumărate povestiri, romane, piese de teatru, poezii, nu numai în China, ci în întregul Extrem Orient.

Rebeliunea lui An Lushan nu a făcut mari progrese după cucerirea capitalei. Împăratul, învins și refugiat în Sichuan, a abdicat în favoarea fiului său, prinţul moştenitor Suzong. Noul împărat s-a aliat cu populaţiile din nord-vest şi a obţinut şi ajutorul popoareler străine prietene Chinei. S-a format o armată eterogenă, constituită din chinezi, oameni din Asia Centală, turci şi chiar arabi. Comandantul șef, Gue Ziyi, un militar capabil şi loial Dinastiei Tang a reuşit să îi înfrîngă treptat pe rebeli. An Lushan a murit în 757, asasinat de propriul său fiu, An Qingxiu, din motiv că tatăl său vroia să îl lase moştenitor pe un alt fiu al său. La rîndul său, An Qingxiu este prins și executat în 759 de către loialiștii Tang. Rebeliunea lui An Lushan a durat zece ani, chiar şi după ce An Lushan şi fiul său fuseseră asasinaţi și înlocuiţi de alţi pretendenţi la Tron. Pacea a fost instaurată în 766, dar Imperiul Tang suferise pierderi ireparabile.

(va urma)

ChRISTINA MEIŢĂ-TANG

Ludovic ar fi considerat o înjosire să cedeze unei alte puteri exploatarea celei mai bogate dintre coloniile lor”. Deși scopul principal al călătoriei sale n-a fost atins, întors acasă, fie datorită faptului că Parisul se așteptase la eșuarea negocierilor, fie că au fost apreciate ca utile în viitor relațiile pe care Beaumarchais și le făcuse în societatea madrilenă – fusese răsfățatul tuturor, organizase spectacole interpretînd el însuși diverse roluri, se împrietenise cu contele Buturlin, ambasadorul Rusiei, și cu Lordul Rochfort, ambasadorul Angliei – Beaumarchais a fost întîmpinat, la întoarcere, cu aceeași amabilitate de Ludovic și, mai ales, de Mesdames. Adusese cu el faimoasa cacao, pe care italienii o amestecau cu cafea, pentru a face ,,delicioasa băutură numită Cappuccino” și se inspirase, mai ales, pentru personajele din Bărbierul din Sevilla

Episodul răfuielii cu don Clavijo, pe care l-a descris și publicat în Fragment din călătoria mea în Spania, a făcut ocolul Europei și a constituit subiectul a numeroase opere literare, cea mai celebră, tragedia intitulată Clavijo, fiind scrisă de Goethe.

Beaumarchais a scris și el cîteva scurte comedii bufe, bazate pe comic de limbaj, pentru amuzamentul celor din Versailles, care le-au și interpretat. În 1767, prima sa piesă, Eugenia, a fost jucată la Comedia franceză. Eșec la premieră; cu repeziciunea ce-i era caracteristică, a rescris în întregime ultimele două acte, peste trei zile, următorul spectacol fiind un mare succes. (va urma)

ANA MARIA ȘERBĂNESCU

totuşi raţională. Într-adevăr, combinatul de la Săvineşti dispunea de laboratoare de control şi cercetare cu cea mai modernă aparatură şi ar fi fost o eroare ca un viitor inginer chimist să nu ştie de existenţa lor. * * *

Era pe înserate, într-o zi din primăvara anului 1966. Fusese o zi caldă, binefăcătoare, după o perioadă de timp rece şi întunecată de nori negri.

Florin Genoiu căuta cu înfrigurare, printre străduţele întortocheate din jurul Grădinii Icoanei, strada Toamnei. Întreaga lui fiinţă părea să fie un cazan cu apă în clocot. Sentimente nedesluşite, de teamă, de frică, de adîncă tristeţe, îl făceau să-şi simtă inima bătînd sacadat în coşul pieptului. Sărmana lui bunică era pe moarte.

Dar oare ce este moartea?

Cu cîteva zile înainte, doctorul stomatolog Barbaresso i-a fixat o coroană dentară cu ciocănelul. De durere a leşinat. Cîteva secunde nu a ştiut de el. Doctorul l-a scos din acea stare dîndu-i palme.

Din copilărie îşi botezase bunica cu numele de Dada.

(va urma)

FLORIN IORDAChE

Figaro și Lumea Nouă (3)

Balada (89)

Ultimele ore din viața lui Dostoievski (1)

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i ţîşnea din suflet îşi trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanţuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gînditori, titanul literaturii ruse a crezut pînă în ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe. În „Dicționarul enciclopedic rus” din 1875, editat de I.N. Berezin, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg (anul al II-lea, seria V, fascicolul 2), biografia alcătuită de V.Z. este publicată cu o mulțime de greșeli referitoare la data nașterii, viața și opera scriitorului. În „Jurnal de scriitor”, volumul I, Dostoievski ne precizează: „E greu să-ți imaginezi că pe o jumătate de pagină se pot face atîtea greșeli. Nu m-am născut în 1818, ci în anul 1822. Răposatul meu frate Mihai Mihailovici, editor al revistelor Vremia (Timpul), Epoha, a fost mai mare și nu mai mic cu patru ani decît mine (…)”. De atunci, pînă în prezent, celebrele dicționare ale lumii chiar („Le Petit Robert des noms propres”, „Britanica Concise Enciclopedia”, „Larousse” etc.) prezintă anul nașterii 1821, iar prenumele: Fedor, Fiodor, Feodor. În descrierea CIP de la Biblioteca Națională a României este trecut Feodor Mihailovici Dostoievski. Varianta cea mai sinceră este cea a editorilor români care au trecut pe copertă: F.M. Dostoievski, iar în pagina biografică din carte: Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Primul roman, primul succes, prima criză de epilepsie

Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgîrcit și alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care moare la 35 de ani, de turberculoză.

Minuni și miracole (4)

Marele Potop (2)

Într-un an, aproape 97.000 de kilometri pătraţi de pămînt au fost înghiţiţi de apă, iar ceea ce fusese un bazin cu apă dulce a ajuns o extensie a oceanului. Fermierii şi coloniştii care se stabiliseră în zonă au fost forţaţi să plece nu numai din cauza creşterii nivelului apelor, cît mai ales ca urmare a pierderii resurselor de apă potabilă. Ryan şi Pitman sînt siguri că vechile maluri ale lacului antic zac la aproximativ 1500 de metri sub actualul nivel al apei. Probele de sediment recoltate din adîncul Mării Negre au furnizat dovezi fascinante în sprijinul acestei teorii. Rădăcinile de plante şi noroiul uscat şi crăpat din aceste probe sugerează faptul că albia uscată a unui rîu a fost acoperită de un strat de noroi, ceea ce indică o mare inundaţie.

Pentru a continua munca lui Ryan şi Pitman, în 1999 exploratorul subacvatic Robert Ballard s-a decis să cerceteze adîncurile Mării Negre. Ballard este cel care a descoperit epava Titanicului şi cel care, utilizînd tehnologie ultramodernă, împreună cu echipa sa a reuşit să descopere vechea linie de coastă, aflată la o adîncime de 165 de metri şi lungă de 32 de kilometri. Din vechea albie a Mării Negre ei au prelevat probe de moluşte de apă dulce şi de apă sărată. În afara profilului geografic şi oceanografic bine conservat, ceea ce indică faptul că zona a fost inundată treptat, fosilele moluştelor de apă dulce au fost datate, cu ajutorul izotopului de carbon, ca fiind cu o eră mai vechi decît cele de apă sărată. Oamenii de ştiinţă au descoperit, de asemenea, că moluştele de apă dulce par să fi murit aproape în acelaşi timp, fapt care indică o schimbare bruscă de mediu. Pe de altă parte, cele mai tinere scoici de apă dulce care au fost descoperite au 7.460 de ani, în timp ce fosilele celor mai vechi scoici de apă sărată au fost datate ca avînd 6.820 de ani. Acest lucru indică faptul că potopul s-a

Aveau împreună 8 copii. După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.

Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în mînă cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa ca să devină ca Shakespeare. Se considera poet, nu inginer, atunci cînd e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic din cadrul armatei. „Să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și amuzament”, spunea adesea autorul „Idiotului”, participînd la viața de seară a cafenelelor, la cîte un joc de cărți.

Debutează cu romanul „Oameni sărmani”, în 1845. Succesul uriaș îl aduce în preajma criticului Belinski și în salonul familiei Panaev, unde o tînără cu păr buclat și nume ilustru citise romanul, dorea să-l cunoască, iar scriitorul leșină în fața ei. Era prima criză de epilepsie nediagnosticată medical. După niște ani, soția lui Panaev, care era actriță, povestindu-și întîmplările din salon, scria în memoriile sale: „Dostoievski era un tînăr nervos și sensibil. La început a fost timid, apoi s-a dovedit un mare autor de dezbateri și un certăreț pătimaș. Își exprima prea fățiș orgoliul său de scriitor și părerea prea bună despre talentul său”.

„Pana mea era condusă de izvorul inspirației care țîșnea direct din suflet”, îi scria fratelui său Mihail, în 1847, cînd publică „Dublura”. Genialul înălțat la ceruri de către unii și coborît în infern de către alții, după primele succese literare, își dă seama că gloria nu ajută prea mult, iar Sankt Petersburgul devenise un iad pentru el.

Spre Siberia, cu lanțuri la picioare, o evanghelie și 10 ruble (1)

În cercul lui Petrașevski se bucură de stimă, citește toate cărțile din bibliotecă, cunoaște multă lume, însă concertele și seratele literare sînt transformate în discuții politice despre socialism. Activitatea monitorizată a cercului duce la arestarea membrilor ei învinuiți de

produs cîndva între aceste două date, ceea ce confirmă teoria originală a lui Ryan şi Pitman.

Ballard s-a întors în zonă în septembrie 2000 pentru a face descoperiri şi mai fascinante. De această dată echipa lui Ballard a descoperit unelte antice şi depozite de gunoi, precum şi, foarte important, locuinţe preistorice. La circa 900 de metri adîncime s-au găsit structuri cu grinzi de lemn confecţionate de om, în interiorul cărora existau vase de ceramică şi unelte din piatră. Echipa de cercetători care a făcut toate aceste descoperiri le-a numit „Casa lui Noe”, chiar dacă, ulterior, datarea cu izotopi de carbon a dovedit că sînt mult prea recente ca să poată fi de pe vremea lui Noe. În orice caz, s-a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că înainte de „Marele Potop” zona a fost locuită. Faptul că locuinţele nu au fost dărîmate demonstrează că inundaţia s-a produs treptat şi că valurile de apă nu au lovit cu viteză.

Aceste teorii şi descoperiri deschid calea către studii viitoare. Antropologii sînt în special interesaţi să afle mai multe despre modalităţile prin care popoarele antice şi-au păstrat şi transferat marile legende doar prin tradiţia orală. La rîndul lor, geologii şi oceanografii sînt fascinaţi de schimbările semnificative ale nivelului mării şi de pămîntul inundat, mai ales că trebuie avută în vedere reala ameninţare a încălzirii globale.

Pentru iniţiaţi, istorici şi drept-credincioşi confirmarea unei poveşti biblice uimitoare este o schimbare bine-venită într-o epocă în care legendele sînt infirmate de descoperirile ştiinţifice.

Statuile hinduse băutoare de lapte

La 21 septembrie 1995, în capitala Indiei, New Delhi, au început să circule istorioare despre statui hinduse care beau lapte. Credincioşii ofereau linguri cu lapte, ca dar sacru, statuilor zeilor Shiva şi Ganesha, care chiar consumau această substanţă. Imediat s-au format cozi în jurul templelor, iar autorităţile au fost nevoite să suplimenteze cu 100.000 de litri cantitatea de lapte cu care era aprovizionat oraşul. Bineînţeles, scepticii au

„apartenență criminală la o societate secretă cu planuri dușmănoase împotriva bisericii ortodoxe”, din ordinul Țarului Nicolae I. Încarcerat în fortăreața Petropavlovk, anchetat de o comisie secretă, în timpul procesului, citește operele lui Shakespeare. O trăsură neagră cu geamurile înghețate îi duce pe cei 21 de membri ai clubului Petrașevski la spînzurătoare. Aliniați în genunchi, în răpăiala tobelor, așteptau rostirea sentinței. Dostoievski primește doar patru ani de muncă silnică la ocnă, în Siberia. În aceeași zi, îi scria fratelui său Mihail: „Nu m-am întristat, nu mi-am pierdut curajul. Viața e viață pretutindeni, viața e în noi înșine, și nu în cele din afară. Lîngă mine vor fi oameni, iar să fii om între oameni și să rămîi astfel pentru totdeauna, oricîte nenorociri s-ar abate asupra ta, să nu te descurajezi și să nu decazi, asta înseamnă viață, în asta stă menirea ei. Eu am înțeles acest lucru. Această idee a pătruns în carnea și sîngele meu”.

Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare, este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat de șanțuri adînci, unde temnicerul șef Krivțov, un bețiv roșcovan și fioros, cu epoleții murdari, îl amenință cu bătaia la cea mai mică abatere. Ras pe cap, îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu dușumeaua putredă, sobe care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș în interior. Puricii și ploșnițele colcăiau. În cimitirele vii de la Omsk, ocnașii munceau, jucau teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital, cu lanțuri la picioare. Nefiind atît de vinovat, Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai sinistre „celebrități” ale lumii penale din Rusia, ce devin sursă de inspirație pentru cartea „Amintiri din casa morților”. Muncește ca salahor, apoi dezmembrează șlepuri, în genunchi pe zăpadă, în gerul ce îngheța mercurul.

(va urma)

Sursa: Leonid Grossman, „Titanul – Viața lui Dostoievski“) zIArULmETroPoLIs.ro

afirmat că este vorba de un fenomen de iluzie optică de mari proporţii, sau că au fost creaţi pori speciali care să provoace acest fenomen. Alţii au spus că laptele a fost pur şi simplu vărsat, dar la baza statuilor nu se vedea nici o urmă din laptele care fusese oferit drept ofrandă. Cu certitudine, cei care au văzut statuile sînt convinşi că au fost martorii unui adevărat miracol şi, imediat după aceea, s-au semnalat evenimente similare peste tot în lume. Aşa se face că practic de-a doua zi credincioşii hinduşi s-au aliniat disciplinaţi la cozi pentru a intra în temple, a se închina şi a aduce ofrandă zeilor. Anila Premji este una dintre doamnele care a aşteptat o noapte întreagă pentru a intra în templul lui Vishwa din Southall, în vestul Londrei, pentru a oferi o lingură cu lapte statuii lui Nandi, un taur încălecat de zeul Shiva. „Am ţinut lingura la nivelul gurii şi laptele a dispărut pur şi simplu”, a afirmat Anila mai tîrziu. La principalul templu Swaminarayan din Londra aglomeraţia a fost atît de mare încît autorităţile au refuzat la un moment dat accesul persoanelor care aveau cutii cu lapte.

În Canada, Germania şi SUA miracolele au continuat. În California, credincioșii hinduşi care mergeau la templul Chatsworth au semnalat şi ei că idolii lor acceptă laptele ca ofrandă. Bineînţeles că s-au scris şi s-au difuzat reportaje la Reuters, CNN, BBC şi în marea majoritate a ziarelor din întreaga lume.

În ciuda faptului că scepticii oferă explicaţii ştiinţifice, credincioşii continuă să susţină că a fost un semn de la Dumnezeu. Chiar şi acei credincioşi care nu frecventează cu regularitate templele, dar care au fost martorii unor astfel de evenimente au spus că s-au simţit protejaţi de o forţă atotputernică. Şi poate că tocmai despre asta este vorba. Nu contează explicaţia concretă care se oferă; uneori, o credinţă nestrămutată într-o prezenţă divină poate să inducă o stare de confort extraordinar celor care vor să creadă.

(va urma)

Durerile de stomac pot avea cauze pur corporale, dar de cele mai multe ori psihicul joacă un rol important în acest tip de dureri. Alături de durerile reumatice, acestea sînt cele mai frecvente dureri cu care ne confruntăm pe parcursul vietii. Ele apar de cele mai multe ori după ingerarea de alimente nepotrivite (prea acre, prea sărate, prea condimentate), excesul de cofeină sau alcool.

Anual, prin stomacul unui om trec o tonă de alimente. Glandele mucoasei stomacale (35 de milioane) produc zilnic 3 litri de lichid stomacal necesar prelucrării hranei, iar stomacul preia prelucrarea proteinei în procesul de digestie. De cele mai multe ori, la apariția primelor dureri de stomac (inflamarea mucoasei stomacale) ajută o cură de două zile de post numai cu apă. Dacă pacientul nu are probleme grave cu stomacul poate consuma și ceaiuri de ghimbir, anason sau chimen, iar durerile și gazele se vor ameliora simțitor. O bucată de pîine uscată, consumată dimineața pe stomacul gol, este de asemenea de un real ajutor, mai ales în cazul scaunelor moi.

Multe medicamente de sinteză administrate pe o perioadă mai lungă de timp produc o dereglare a microbiomului intestinal.

Afecțiunile cele mai frecvente ale stomacului sînt: refluxul gastric, infecțiile stomacale/intestinale, inflamațiile mucoaselor sistemului gastric (gastrita), stomacul iritabil. De cele mai multe ori, sînt provocate de un stil de viață nesănătos sau de stres. Cele mai întîlnite sînt arsurile stomacale și refluxul gastric, care se aseamănă unei dureri arzătoare ce pleacă din abdomen, prin spatelele plexului solar, și urcă pînă în gît, putînd provoca răni pe laringe și esofag. Sînt declanșate de atrofierea mușchiului de închidere a stomacului, de obicei imediat după masă sau la aplecare. Spre deosebire de stomac, care este căptușit cu o membrană rezistentă la aciditate, esofagul nu are

această membrană. Alimentele condimentate și alcoolul trebuie evitate.

Gastrita (inflamația mucoasei stomacale/intestinale) este cea mai frecventă afecțiune în domeniul gastrointestinal. Cauza poate fi chiar și o boală autoimună nedetectată – celulele de apărare a sistemului imunitar atacă celulele de producere a acidității și, ca urmare, stomacul produce mai puțină aciditate, automat producîndu-se mai multă gastrină și semnalîndu-se carența de vitamina B12. Totuși, conform statisticilor medicale, 85% din gastrite au ca și cauză principală existența bacteriilor patogene, în special Helicobacter Pylori. Această bacterie ajunge în stomac prin hrana contaminată, se așază pe mucoasa stomacală, și, cu ajutorul unei enzime, își creează un mediu alcalin. Acest ,,drăcușor” din intestine poate întreține o inflamație permanentă a mucoasei stomacale, ducînd la diferite forme de ulcer.

Stomacul nervos sau dispepsia produc arsuri și dureri pe partea superioară a abdomenului, ducînd la o circulație deficitară în abdomen.

În sistemul gastro-intestinal este produsă peste 80% din imunitatea noastră. Tot de aici ne vine și relaxarea. Serotonina, hormonul fericirii, se produce în mare parte în mucoasa intestinului gros, iar la lăsarea serii se metabolizează în melatonină, hormonul somnului.

Schimbările de anotimp influențează mereu sistemul gastric, care simte nevoia de detoxifiere. Medicina energo-informațională propune tratamente moderne, fără medicamente, fără durere, destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă. O detoxifiere la nivel celular se recomandă cel puțin o dată la schimbarea de anotimp.

Terapiile se bazează pe informația energetică a corpului, deci sînt personalizate. Aparatele au la bază fizica cuantică, ce se impune tot mai mult în medicina neurobiologică, deoarece tratează cauza. Sînt tratamente adecvate omului modern, chimizat în exces.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, Bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press Book ConsultIng srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPres DIstrIButIon srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.