România Mare, nr. 1595

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

secretul vieții fericite este să renunți la tot ce te îndepărtează de Dumnezeu.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Copiii din Valea Tigrului

și sclavii din

motto: „Civilizaţie de soi/ În cel mai ordinar limbaj,/ Salubritate şi gunoi/ Şi javre la ecarisaj”.

ADRIAN PăUNEsCU –„salubritate”

Cu o săptămînă înaintea celebrei ,,4th of July”, cel mai important funcționar al Ambasadei sUA la București a reluat tradiția călcării în picioare a suveranității României. O tradiție iubită de românii ajunși în funcții, reprezentanți ai unui popor ajuns acolo unde și-a dorit: membru în Uniunea Europeană și NATO. Pe scurt, un popor ajuns slugă. sclav! Un popor care mulțumește în genunchi pentru că i se face onoarea de a-i fi jecmănită țara. Înrobită! Așa încît vrednicul reprezentant de rangul ,,ț” al stăpînului american ne-a bucurat cu o călcătură zdravănă pe cap, iar noi, prin glasul președintelui, al premierului, al miniștrilor, liderilor politici etc. etc. i-am mulțumit fericiți, urînd din toți bojocii fizici sau digitali ,,Happy 4th of July!!!”.

Der Spiegel: Va avea Occidentul puterea de a lupta cu Rusia și China?

Valea Javrelor „Președintele sUA, Joe Biden, ajuns în Europa, a făcut cîteva clarificări: America s-a înors pe scena mondială și vrea să ocupe poziția de lider. Dar cea mai mare dorință a Washingtonului este să blocheze China și Rusia din punct de vedere militar și economic. Nimeni nu se îndoiește de faptul că administrația americană are o strategie. Dar oare America are mijloacele necesare pentru a o pune în aplicare?” – titrează una dintre cele mai renumite reviste săptămînale din Germania, Der Spiegel. Publicația admite faptul că Biden a reușit să determine țările membre G7 și NATO să adopte o poziție anti-chineză, deși acest lucru nu este profitabil pentru Europa – dependența economică de China este mare, îndeosebi în Germania, mai ales că la sfîrșitul anului trecut Uniunea a semnat un acord economic cu Beijingul. Cu toate acestea, Biden a reușit să impună Uniunii Europene strategiile economice, geopolitice și militare ale Casei Albe, strategii care sînt menite fie să intimideze China, fie să îi reducă influența.

Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii ’80, cînd, numai de ziua Coreei de Nord rula, în fiecare an, filmul ,,Copiii din Valea Tigrului”.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Le Monde: Merkel părăsește scena politică pe fondul unei scindări în UE

,,Înainte totul era mult mai ușor. La începutul anilor 1990, cînd Helmut Kohl și François Mitterrand își promovau concepțiile despre Europa, liderii celor două țări trebuiau să se pună de acord și apoi să trimită o propunere șefului Consiliului European cu o solicitare de a «transmite un mesaj către ceilalți membri». Acest lucru se datorează faptului că existau doar 12 state membre ale Uniunii Europene. De atunci, numărul lor s-a dublat. Cu toate acestea, principala problemă nu este numărul țărilor membre, ci eterogenitatea acestora”,

Ziarul subliniază faptul că acest lucru naște o întrebare complet naturală: „sUA și Occidentul, în ansamblu, sînt suficient de puternice pentru a continua să dicteze regulile de conduită întregii lumi? Este restul lumii gata să finanțeze programele gigantice de datorii ale Americii?”.

(continuare în pag. a 8-a) rrm

scrie cotidianul francez Le Monde. Acest lucru a devenit în cele din urmă clar după cîteva ore de discuții la reuniunea Consiliului European din 24 și 25 iunie, cînd au existat dispute aprinse cu privire la Ungaria și Rusia. La această întîlnire, propunerea cancelarului german Angela Merkel de a organiza o întîlnire cu președintele rus Vladimir Putin a eșuat, notează ziarul. După această întîlnire, Merkel a formulat o concluzie dezamăgitoare: statele membre ale UE nu au nici suficientă încredere una în cealaltă, nici unitate. Potrivit Le Monde, dezamăgirea Angelei Merkel este de înțeles – acesta a fost ultimul său summit înainte de alegerile parlamentare din Germania, programate pentru 26 septembrie. (continuare în pag. a 16-a)

„Vară montană“, tablou de Anca Bulgaru

Pastel

Iată şi regatul verii, plin de zeităţi păgîne lancea macului se-agită peste oştile de grîne Timp de heliogravură, cer ca bolţile sixtine în capela lui albastră jur să mă cunun cu tine Mierla cîntă de pomană, panteismul n-are bani nu i-a mai plătit simbria de vreo zece mii de ani Zuruie cymbal de greieri, trec procesiuni de dropii îţi deschid cu dinţii bluza, de comoara ei m-apropii spectrul vipiei se-arată, calcă totul sub şenile retopind în bronz statuia fiecărei nopţi şi zile E o pace funerară, firea cade în păcat peşti de clor îngraşă muşchiul pe un fund de puţ secat Iarba e un incunabul răsfoit de guşteri calzi fiecare clipă nouă trîmbiţată-i de heralzi Şi te port pe braţe, stoic, te aşez pe-un pat de fîn şi din viaţa mea întreagă numai cu atît rămîn Transparent veşmînt de aburi, prea năvalnică ispită ca o pojghiţă murală de cireaşă pîrguită Rîu captiv îţi este trupul, şerpuind în cîmpul verii fînul umezindu-l tainic cu licorile durerii Lobul fraged al urechii prinde vorbe care mint trei intrări cu rouă dulce, trei potyre cu absint Tu îndrepţi spre mine ochii rugători, de vietate îmi implori un armistiţiu, şi te miri că nu se poate Fierb în pivniţele verii vinuri dyonisiace cade lin securea nopţii pe un eşafod de pace Trec copii cu lămpi scobite şi cu lumînări în pepeni pîntecul îţi încolţeşte, paşii-n urma mea ţi-i depeni Fluturi înmuiaţi în fosfor vin în raiduri nupţiale lăudată fie vara şi comploturile sale!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Revelionul unor celebrităţi F Măgureanu joacă la cacealma şi îşi face harakiri F Balada lui Neulander: „Aseară ți-am luat balton/ Şi-acum dîrdîi pe balcon“ F Peripeţiile aviatice ale Piticului sovietic F Noi sîntem Barometrul societăţii româneşti.

PArTEA I

F Bine ne-am regăsit sănătoşi în Noul An! Cine a murit între timp înseamnă că nu mai e printre noi şi trebuie să ridice două degete, ca să-l scoatem din porţie. Ia spuneţi: aţi făcut abuzuri culinare de sărbători? Ați băgat la jgheab ciorbă de abdomen, sarmale, piftie, salată de beuf, caltaboşi, ţuică, bere, zaibăr şi jeliboane? Dacă da, bine ați făcut, dar să nu vă mire că nu vă mai încap hainele şi o să vă apuce burta ca pe Papa de la Roma, care și-a întrerupt slujba. F În privinţa Revelionului TV, se vor face multe speculaţii. Dacă pînă acum cîțiva ani n-aveam termen de comparaţie, pentru că ne uitam la bulgari prin gard (jon carton, tukă nă glava, răscraciată bulănată), acum da, se pot face paralele între Postul Naţional şi cele cîteva posturi particulare apărute sau consolidate în 1995. Anunţat cu surle şi tobe, ca fiind cel mai tare din parcare, Revelionul PRO TV a fost însă cel mai slab dintre toate, în afara Grupului Divertis (foarte amuzant şi natural, ca de obicei), ceea ce a prezentat acest canal telespectatorilor săi a avut trăsăturile unui program de revelion. Concursul „Te uiţi şi cîştigi“ (mai exact „Te uiţi şi te frigi“) a fost jenant, speculînd – în cea mai lungă şi mai sărbătorească noapte a anului – mizeria reală a milioanelor de români, dintre care unii oameni foarte nevoiaşi chiar avuseseră naivitatea să-şi facă iluzii. Dar cum ar fi putut răspunde nişte bătrînei neajutorați la întrebări încuietoare, de genul „Care era numărul de înmatriculare al Jeep-ului eroului din filmul serial cutare?!“ – cînd aşa ceva nu mai ştia, probabil, nici regizorul american al peliculei?! Şi toată zbînţuiala aia din buric, cu trei cadîne şi-un pitic călcînd în picioare zeci de milioane de lei, răvăşite pe jos cu lopata, a fost de un prost gust îngrozitor! Acesta-i nivelul lui Adrian sîrbu, coreligionar de-al lui silviu Brucan, care crede că-i poate chiorî pe români cu întreceri de-astea copiate după televiziunile străine. A produs o enervare justificată şi reportajul de la Revelionul Miliardarilor, desfăşurat la Barul Melody din Capitală, unde nu înţelegem cum a fost posibil ca un om de valoare ca Viorel Păunescu să se înconjoare de gangsteri dovediți ca Viorel Cataramă şi Crin Halaicu! Un adevărat primar general ar fi petrecut Anul Nou printre copiii amărîţi, sau bătrînii de la vreun azil, mîncînd alături de ei; nu pocnîndu-i fălcile de icre roşii şi alte bunătăți! Dar, ce pretenţii să ai la un puradel călit în ceaunul de spoitingir?! În vreme ce el bea şampanie scumpă, bucureștenii aveau la robinete apă cu noroi şi cu motorină! Pînă la urmă, cel mai bun, cel mai variat şi cel mai distractiv program, pentru toate gusturile populaţiei, a fost acela prezentat de TVr 1, la care ştim că s-au uitat peste 80% din cetățeni. A strălucit, din nou, steaua minunaţilor artişti ai zilelor noastre albe şi negre, din toate timpurie: Dan Mihăescu, Mihai Maximilian, Nae Lazărescu, Vasile Muraru, stela Popescu, Alexandru Arșinel, Dem Rădulescu, Dumitru Rucăreanu, Ștefan Mihăilescu Brăila, Tamara Buciuceanu, Horațiu Mălăele, Florina Luican, Nicu Constantin, Colea Răutu, Ileana stana Ionescu, Mihai Perşa, Cornel Vulpe, Jean Constantin, Cristina stamate, Eugen Cristea, Florin Piersic (mai puţin „gluma“ cu negrul care zicea „cuca-m-aş în gura lui Ceaușescu“, îl sfătuim pe îndrăgitul actor, care în 1996 va împlini 60 de ani, să se lepede de ispita vulgarităţii). În orice caz, Momentul Vlad Țepeş a fost zguduitor şi am regăsit în el multe dintre ideile „României Mari“ care, în

fond, sînt ale poporului. Acum e mai clar ca oricînd că posturile naţionale de Radio şi Televiziune vor mai domina încă, vreme îndelungată, piaţa mass-media. De ce? Una dintre dimensiunile civice ale românului simplu este respectul nezdruncinat față de stat! F Am aflat unde au petrecut Revelionul unele persoane aspirante la rangul de personalităţi. ION ILIEsCU –într-o colibă de stuf de la slava Rusă; nICoLAE VăCăROIU – la Afumaţi; OLIVIU GHERMAN –la Cabana Dorm Mărunt (atunci cînd chefliii au tras cu puşca pe-afară, el dormea tun!); ADrIAn NăsTAsE – pe şoseaua dintre Curtici și Fundu Moldovei; EMIL CONsTANTINEsCU – la Poiana Ţapului; DINU PATRICIU – la Țigăneşti; DINU săRARU – la sărata Monteoru; NICOLAE MANOLEsCU – pe drumul dintre Urlaţi și Băicoi; PETRE romAn – la Lotru; ADRIAN sEVERIN – la Bulbucata; TUDOR MOHORA – la Barca; JEANA GHEORGHIU – în mijlocul colectivului de la Uzina Ciocanul, din Nădrag; RADU FELDMAN ALEXAnDrU – la Băile Herşculane; IOsIF sAVA – la Balul Aurolacilor; NICOLAE CONsTANTIN mUnTEAnU – pe Muntele Popocatepetl; VIRGIL MăGUREANU – la Mînăstirea secu; TETEA KING CIOABă – la Negru Vodă; GH. ROBU – la Constanța; CONsTANȚA ROBU – la Bărbăteşti; MIHAI DE HOHENZOLLERN – în comuna 23 August; ION CRIsTOIU (fost comunist) – pe Muntele Găina; ILEAnA LUCACIU – pe Tîmpa; ION RAȚIU – la scornicești; NICOLAE CERVENI – la Cernobîl; sILVIU BRUCAN – pe Drumul European dintre Dămăroaia și Dă mă dracu’; MEMBRII COMIsIEI APArTAmEnTUL – în comuna Odăile; POPA TATU – la Tatulici; MIHAI TATULICI – la Costineşti Beach; VALENTIN GABRIELEsCU – la Tîrgovişte; VICTOR sTăNCULEsCU – la Detunata; GELU VOICAN VOICULEsCU – pe Insula Şerpilor: VAsILE MANEA DRăGULIN – la sexy club; G.I. CHIUZBAIAN și MARIAN CAPOTă – la Haimanale; CORNELIU VADIM TUDOR – la Cotroceni F Iată însă nişte cugetări mizantropice despre sărbătorile de Iarnă. Ele aparţin clasicului rus Anton Pavlovici Cehov şi sînt desprinse dintr-o bucată în proză scrisă exact acum 110 ani şi intitulată „Povestire de Crăciun“: „După mine, e o neghiobie şi un lucru nedemn de raţiunea omenească să te bucuri de un fleac precum Anul Nou. Anul Nou nu-i cu nimic mai breaz decît cel vechi, cu singura deosebire că cel vechi a fost rău iar cel nou e întotdeauna şi mai rău (...) Eu, unul, cred că în seara de Revelion nu trebuie să te bucuri, ci dimpotrivă: să suferi, să plîngi, să nutreşti gînduri de sinucidere. Nu trebuie să uităm că fiecare An Nou ne apropie de moarte, ne măreşte chelia, ne adînceşte zbîrciturile, ne îmbătrîneşte nevestele, sporeşte numărul copiilor noştri şi ne împuținează banii“ F Revista pleşcarilor lui Pleşu, „Dilema“, găzduieşte un fel de anchetă de opinie efectuată în Parlament de băiatul cu basca pe cap şi sub bască cu egzemă, Petru Ionescu: „V-ați simţit un om important în 1995? Dar ridicol?“. Cel mai bine i-a trîntit-o verde, în faţă, senatorul P.r m de Gorj, doctorul în filosofie Ion Mocioi: „Întrebarea mi se pare ridicolă, nu pot să mă cobor să răspund, pe mine nu mă prindeţi ca pe ăia de la «Mitică» – sau cu Caţavencul lor neserios“. Trufaş şi găunos, cum îl ştim, cel care s-a făcut de rîs la Pro-TV, dînd 100 de lei la colindători, de PopescuNecşeşti vorbim, a răspuns: „Important sînt, dacă sînt responsabil ca om politic“ (?!) De notat că e atît

de important, încît reporterul atins de tifos egzantematic nici nu ştie bine cum îl cheamă, în loc de Adrian l-a scris Ştefan F Pe cine credeţi că a scos securistul tuciuriu Dan Voiculescu „OMUL ZILEI“ la „Jurnalul Naţional“ de joi, 23 decembrie 1995? Pe alt securist tuciuriu, Vasile manea Drăgulin, din iniţialele căruia o oarecare Lagua Prodea inventează o întreagă paranghelie: „Un om ce pare a structurat din doar trei elemente –V(oință), M(uncă) şi D(reptate)“. Ce-i LA GURA acestei Lagua Prodea nu vă mai povestim! Ştie ea ceva, dar e fudulă de ureche şi n-a auzit bine: V.m.D. nu înseamnă nici pe departe Voință – Muncă –Dreptate (de unde şi pînă unde, la un client al prostituatelor şi un coţcar care i-a făcut rost de casă lui fiu-său, prin mijlocirea mafiotului Halaicu?!) ci Vodcă – Mită – Dolari. Mai ales că poza din ziarul cu pricina îl arată pe beţivan în postura lui tradiţională: cu paharul în mînă! Asta la pagina 5, pentru că la pagina 15, în acelaşi număr, acelaşi alcoolic apare într-o altă poză, dar tot cu paharul în mînă, ca semn că i-a fost lipit cu prenadez, doarme cu el în pat. Dar, să nu ne mai miram: ziarul lui Dan Voiculescu dă poza generalului de s.R.I. Victor Marcu, dar îl botează... Tudor Marcu (?!). F În acelaşi ziar patronat de infractorul care şi-a clădit un imperiu din valuta securităţii (de fapt, a Ţării) e publicat interviul cu un alt escroc, Petre roman, care poartă titlul uriaş: „La mine optimismul se împleteşte acum cu politica“. Formidabil, ce băiat deştept s-a făcut dija Petrică Neulander! Ca mîine, el va da dija o declaraţie pe un colţ de masă, în beciul din Calea Rahovei: „La mine, fripturistul se împleteşte acum cu poliţia“. Dar, să reproducem cîteva fragmente din interviul acordat de mincinos: „Pînă în decembrie ’89 eu eram un simplu om de pe stradă (e cunoscut faptul că toţi oamenii simpli de pe străzile României locuiau la vilă, învăţau la Toulouse şi erau copii de generali sovietici – nota red. r.m.). Mă cunoşteau studenţii din Politehnică (aici, Omul Fără Gît parafrazează poezia cunoscută, dar el nu zice Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut, el adaptează totul la limbajul revoluţiei post-industriale – nota red. r.m.). Am fost dascăl a cincisprezece generaţii, eram un profesor foarte apropiat de studenţi (hai că iar ţi s-a-nroşit nasul, Usturoy-Boy, fiindcă tu nu erai profesor universitar, nu erai nici măcar asistent, ci numai şef de lucrări, şi nu te crede nimeni că ai fost dascăl la cincisprezece generații de studenţi, cam aşa, ca Iorga şi moisil, poate că ai fost dascăl sau ţîrcovnic la sinagogă, aia da – nota red. r m )“. La întrebarea „Ce cadouri ați făcut familiei?“, beneficiarul mitei de 9 milioane de dolari din Afacerea Airbus minte iar, cu aceeaşi naturaleţe cu care respiră: „Cu nişte bani pe care i-am cîştigat de curînd în Germania – am prezentat acolo o conferinţă – i-am cumpărat soției mele un palton de care spune că e mulţumită“. Văleleu, săraca mioara! Dacă nu ținea Petrică acea conferinţă, rămînea fără balton, o biciuia viscolul pe dedesubt, pînă ar fi dat de osul de ardelean (prin soție) pe care îl ține prin zonă, la păstrare, băiatul lui Walter Neulander! Măi nemţilor, nu vă e ruşine obrazului? Că vă tragem acum una la ţurloaie de nimeriţi la Apotheke, după morfină! După ce că v-ați purtat aşa de urît cu evreii, îl ţineţi pe Neulanderjunior numai într-o singură conferinţă, cînd el ar putea să vă înveţe o mulţime de minunaţii, cum ar fi „pariul cu agricultura“ şi „industria e un morman de fiare vechi“?! Au voi, Fritzilor îmbuibaţi, n-auzit-aţi oare că, în copilărie, el umbla cu pantofii în mînă, ca să nu le rupă pingelele, şi mînca numai fasole, ca să-şi asigure înaintarea aerodinamică (efectul Coandă Petrică fiind unicul evreu care s-a gazat singur!) aşa că de ce-l persecutaţi, de ce nu-i daţi, pe lîngă bani de palton, şi lovele de manşon, şi de odicolon, şi de vizon?! Antisemiţilor!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. 5 ianuarie 1966)

Din culisele istoriei

150 de ani de la prima experiență a dictaturii proletariatului

Comuna din Paris și Banca Franței

După înființarea unui armistițiu în ianuarie 1871, după războiul franco-prusac, au început tulburări la Paris, care s-au transformat rapid într-o revoluție. Comuna din Paris a fost un guvern care a condus Parisul începînd cu 28 martie și pînă la 28 mai 1871. El a existat înaintea rupturii dintre anarhiști și marxiști, și ambele grupuri o consideră prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluției Industriale. Discuțiile privind politicile și urmările Comunei au contribuit la ruptura dintre cele două curente politice. Comuna din Paris a acționat doar ca autoritate locală, exercitînd puterea în Paris timp de două luni în primăvara lui 1871. Condițiile în care s-a format, decretele sale controversate și sfîrșitul violent au făcut, însă, din ea unul dintre cele mai importante episoade politice ale vremii. Mark, Engels, Lenin, Kautsky, Bakunin, Kropotkin, Plekhanov și mulți alții au scris despre Comuna din Paris, care a devenit unul dintre cele mai semnificative evenimente ale Secolului al XIX-lea. În vremurile sovietice, un număr mare de cărți și nenumărate articole erau consacrate Comunei din Paris, dar în articolul de față vom aborda acea parte a istoriei acestui eveniment politic care privește Banca Franței.

Unii cercetători sovietici au analizat această problemă în anii 1920 și 1930, un articol reprezentativ fiind „Comuna din Paris și Banca franceză”, de O. L. Weinstein. Un alt articol foarte interesant este „Banca franceză și pregătirea evenimentelor din 18 martie 1871”, scris de S. B. Kahn. După război, acest subiect a fost abordat și în monografia lui Platon Kerzhentsev – „Istoria comunei de la Paris din 1871”, publicată în 1959. Se face adesea referire la opera autorului francez Prosper Olivier Lissagaret, ,,Istoria comunei din Paris din 1871”, publicată pentru prima dată în 1876, deoarece autorul a asistat la evenimentele menționate.

Toți cei care au atins acest subiect au ajuns la concluzia că cea mai gravă greșeală a comunarzilor a fost aceea că nu au stabilit controlul asupra Băncii Centrale. Dacă ar fi controlat Banca Franței, comunarzii ar fi putut rezista mult mai mult timp și, probabil, ar fi cîștigat, extinzîndu-și puterea în toată Franța. Engels a spus că refuzul de a pune mîna pe bancă nu a fost o greșeală, ci o infracțiune a Gărzii Comunare și a Consiliului Comunei. Într-o formă mai puțin acută, o astfel de acuzație a fost avansată și de Marx în ,,Războiul civil din Franța” (1871).

Banca Franței a fost fondată în 1800 de Napoleon Bonaparte. A fost una dintre primele bănci centrale din Europa care a luat forma unei societăți pe acțiuni. În cei 19 ani de existență a celui de-al Doilea Imperiu (1852-1871), capitalul fix al băncii s-a dublat, ajungînd la 182,5 milioane de franci. Cînd au început evenimentele în martie 1871, activele sale se ridicau la aproape 3 miliarde de franci. 70% din acțiunile Băncii Franței aparțineau marii burghezii, mulți

crezînd că familia Rothschild era principalul acționar ai Băncii Franței, dar informațiile despre proprietari nu au fost niciodată dezvăluite.

Luptele de pe frontul franco-prusac au început în iulie 1870, iar în august cea mai mare parte a rezervelor de aur ale Băncii Franței au fost scoase din Paris din motive de securitate. Cu toate acestea, existau 88 de milioane de franci în monede de aur și 166 de milioane de franci în bancnote în seifurile din Paris. În martie, guvernul Thiers a fugit de la Paris la Versailles, unde se afla și managerul băncii, Gustave Rouland. Într-o grabă cumplită, fugarii nici măcar nu au avut timp să pună mîna pe restul de aur și bancnote. Comunarzii au asigurat protecția Băncii Franței și a seifurilor acesteia cu ajutorul a 500 de gardieni naționali (mulți dintre ei angajați ai Băncii Franței).

Comunarzii aveau zilnic nevoie de bani. Cel mai important element de cheltuieli al Comunei din Paris era plata salariilor către Garda Națională, dar comunarzii aveau și planuri pentru un viitor mai îndepărtat. Programul Comunei a inclus: introducerea pensiilor pentru gardienii naționali care au fost răniți în lupte și beneficii pentru membrii familiilor gardienilor decedați; organizarea magazinelor municipale (prețurile erau cu o treime mai mici decît cele din piață); returnarea lucrurilor gajate în case de amanet; amînarea chiriei (timp de șase luni) și a plăților la facturi (timp de 3 ani); introducerea învățămîntului primar gratuit universal etc.

Consiliul Comunei a înființat zece comisii pentru o varietate de probleme. Una dintre ele este Comisia de Finanțe. François Jourd, fost funcționar notar, contabil și funcționar al departamentului de poduri și drumuri al orașului, a fost numit șef al Comisiei de Finanțe. Pentru prima dată, comisia financiară a avut bani, iar comunarzii au reușit să colecteze 20 de milioane de franci în impozite la Paris. Alte 6 milioane au fost confiscate la Hôtel de Ville, iar cîteva milioane de franci au fost preluate din trezoreria franceză. În total, comunarii aveau circa 30 de milioane de franci din fondurile lor proprii.

Cei mai hotărîți dintre ei și-au dat seama că acești bani nu vor fi suficienți și s-au oferit să fure aurul și bancnotele care se aflau în seiful Băncii Franței. Jourd era împotrivă, crezînd că acest lucru ar putea perturba circulația banilor în țară. El a susținut că, fără rezerve de aur, moneda s-ar prăbuși și toți banii ar fi lipsiți de valoare. Contemporanii au scris că Jourdes a perceput Banca Franței ca o „vacă sacră” care nu trebuie atinsă. După fuga managerului băncii la Versailles, adjunctul său, De Plec, a rămas la cîrma Băncii Franței. Timid la început în fața Gărzilor Naționale, el și-a dat seama curînd că nimic nu îl amenința personal, și nici proprietatea Băncii Franței, și a organizat un export secret de matrițe de la Paris pentru tipărirea de noi bancnote. Comuna l-a numit pe Charles Bezlet, fost inginer, în funcția de comisar al Băncii Franței. Bezle și Jourd au convenit că nu ar trebui să existe nici o expropriere, iar comunarzii puteau fi ajutați prin acordarea de împrumuturi Comunei de la Banca Franței, dar și de la bănci private. De exemplu, de la banca Rothschild. Pentru cele 72 de zile de existență a Comunei din Paris, potrivit istoricilor, cheltuielile s-au ridicat la 46 de milioane de franci, dintre care 30 de milioane au fost acoperite de sursele proprii ale comunarzilor, iar 16 milioane din împrumuturi. Este de remarcat faptul că inițial comunarzii aveau un avantaj financiar incontestabil față de adversarii lor, în persoana lui Thiers și a guvernului său. Fugind la Versailles, au luat cu ei nu mai mult de 10 milioane de franci. Cu toate acestea, Palatul de la Versailles a primit 257 milioane de franci de la Banca Franței, pe care i-a folosit pentru a forma o armată împotriva Parisului

Distrugerea coloanei Vendôme în timpul Comunei din Paris. Aceasta a fost una dintre fotografiile utilizate apoi pentru a identifica și executa comunarzi

revoluționar. Tabloul este paradoxal: comunarzii au dorit să facă o revoluție, recurgînd la ajutorul cămătarilor. Unii cercetători au ridicat îndoieli: a existat vreodată o încercare de revoluție proletară? De exemplu, comunarzii nu au încercat să exproprieze familia Rothschild; Garda Națională a păzit toate cele 250 de proprietăți Rothschild din Paris. Așa cum a scris O. L. Weinstein în articolul său „Comuna din Paris și Banca Franceză”, nu mai era Comuna cea care controla finanțele, ci finanțele controlau Comuna. Acțiunile lui Jourd au fost condamnate de Marx și Engels, care susțineau faptul că aurul și banii trebuiau confiscați și cheltuiți pentru cauza Revoluției. În paralel cu Parisul, au fost create Comune în alte orașe ale Franței, cum ar fi cele în care se afla aurul scos în august 1870 din seiful principal al Băncii Franței. Cu toate acestea, comunarzii nu au luat nici măcar o uncie de aur a Băncii Centrale pentru cauza revoluției. Mihail Bakunin, care a observat evenimentele de la Paris de aproape, a presupus chiar că liderii comunarzilor au acționat direct în interesul clanului Rothschild. Această versiune nu este chiar atît de fantastică; Engels, de exemplu, a criticat comportamentul unora dintre liderii Comunei din Paris.

Deci, de ce s-au temut chiar și liderii comunarzilor să discute problema exproprierii aurului Băncii Franței? Pentru că acest aur, sub forma unei contribuții francize, a fost promis cancelarului german Bismarck, care a promis că, după ce va primi aurul francez, va face marca germană aur.

În 1873, marca a devenit cu adevărat aur. Din acel moment, a fost lansat procesul de tranziție al multor țări europene la etalonul aur, care a fost obiectivul strategic al Rothschild. Dictatura proletariatului din Franța în 1871 nu a funcționat. Și dictatura aurului a fost stabilită de Rothschild și în forma sa originală (ca etalon pentru monede de aur), și a existat pînă la începutul primului război mondial.

Bolșevicii au învățat din istoria Comunei din Paris. În ,,Tezele din aprilie” (1917), Lenin a spus că, în cazul unei revolte armate, primul lucru care ar trebui făcut este acapararea gărilor, a biroului de telegraf și a Băncii de Stat. Imediat după lovitura revoluționară din 25 octombrie 1917, bolșevicii au pus mîna pe biroul principal al Băncii de Stat din Petrograd. Mai mult, procesul a trecut prin întreaga rețea a instituțiilor Băncii de Stat. Pînă la sfîrșitul anului 1917 a fost finalizată sechestrarea Băncii de Stat a Imperiului Rus cu cele 11 birouri, 133 de filiale permanente și 5 sucursale temporare, 42 de agenții. Sechestrul a fost atît de rapid încît aproape nici un activ nu a fost retras de la Banca de Stat. Activele totale ale Băncii de Stat la 23 octombrie 1917 erau egale cu 24,2 miliarde de ruble. În același timp, băncile comerciale private au fost naționalizate și fuzionate cu Banca de Stat. La începutul anului 1918, procesul a fost finalizat. A apărut un sistem bancar centralizat de stat unic al Republicii Sovietice. rrm

Comuna returnează muncitorilor uneltele amanetate în timpul asediului

TABLETă DE sCRIITOR

Vintilă Anastasescu, poetul esenței filozofiei impusă prin cuvînt

Despre dl. Vintilă Anastasescu, din cîte îmi aduc aminte, am scris cîndva cîteva rînduri, pe coperta volumului său, ,,Destine ignorate, interzise, distruse” (2006) Și am scris cu toată sinceritatea despre stilul de lucru al acestui condeier care, odată cu ieșirea la pensie, a început să bată la porțile afirmării și, ce e drept, încetul cu încetul, s-a afirmat, în mare măsură, prin producțiile sale literare publicate pînă în prezent: volume de poezii, proză, romane, articole despre cărțile confraților scriitori. Prezența sa în cenacluri avea să-i ofere prilejul de a se întîlni cu cenacliști de toate vîrstele care, ca și dumnealui, vibrau pentru același ideal - literatura, avînd posibilitatea, în acest cadru, să-și împărtășească din sentimente și aspirații, din perspectiva viitorului.

Vintilă Anastasescu, care a ajuns la o vîrstă pe care noi o prețuim, are meritul că, în calitate de autor, a adunat în palmaresul său destule creații proprii care ne onorează literatura prin gust, ținută și stil caracterizat printr-un pragmatism concis, sobrietate și adresare directă către toți aceia care îi percept scrierile ca metodă de viață curentă. Pentru că poezia sa (terținele) din ,,Tragedia umană” (2008), trei volume, nu sînt tocmai pe gustul omului de rînd, obișnuit cu versificarea pe genunchi sau la un pahar de vorbă. Și asta, se datorează greutății mesajului său, ce transpare ca un bulgăre de lumină strîns între ziduri de iederă. Drept pentru care se poate spune că Vintilă Anastasescu este trubadurul unei conștiințe lirice libere, impuse de destin și nu de prejudecăți, la care verbul înseamnă scînteia din amnar menită să dea neaștere unui mănunchi de flăcări, care să întrețină viu focul liric adevărat.

Acest poet scrie deopotrivă proză, iar scrisul său poate fi atribuit experimentului literar specific postmoderniștilor, aidoma lui Șerban Foarță, Leonid

Nicolae Tonitza, un destin curmat prea devreme

(3)

Nici o zi fără pictură (2)

Trecuse destul din vremea cînd picta capele mortuare la Iași și devenise profesor. În 1918, după ce fusese luat prizonier de război în Turtucaia, iar apoi eliberat, participase cu lucrări la Expoziția de Artă Română de la Iași, apoi se mutase la București, urmînd să aibă prima expoziție personală în 1921.

Ce îi plăcea lui Nicolae Tonitza cînd venea vorba despre a picta? Să lucreze în zori, adesea înainte să răsară soarele. Picta mult, cîteodată pînă pe înserat. Să facă schițe și notații fulgurante, să nu lase nici o zi să treacă fără să picteze ori să deseneze. Scria cronici și diverse articole, rămînînd în același timp într-un prezent solicitant. Uneori lucra fără pauză și săptămîni întregi. Alteori pleca o vreme, cîteva zile,

Dimov și alți poeți ai generației `60, pătimind pentru starea sa de scriitor generos, școlit la atelierele muncii adevărate, sub pămînt, în mină, sau la Canal, însoțit, în toate frămîntările lui, de muze. Versurile sale au culoarea fluturilor plutind prin prunii albi, prevestitori de pace și odihnă de rod, și sunetul cîntecului de brotăcei, la lăsarea serii cu borangic de lună nouă și stele cu petale de nufăr. Citindu-l, nu ai cum să nu fii păraș la toate sentimentele sale scriitoricești, pentru că acest poet robust întru cuvînt, precum lemnul de stejar, își îmbibă spiritul, cînd scrie, cu muzica lui Beethoven. Pentru că starea sa este de giurgiuvean de viță veche, ca și eroul Toma lui Mariniță, poreclit Vijelie, din romanul ,,Vijelie haiducul”, al scriitorului Stancu Nedea, născut la 17 martie 1906 în satul Drăghiceanu, comuna Gogoșari (Ilfov), locul unde a văzut lumina zilei și poetul Petre Ghelmez care, astăzi, tot aici își doarme somnul veșnic. Autorul nu se sfiește să dea frîu liber imaginației și felului său mistic de a fi, cînd vine vorba de existența pămînteană a omului și a rostului său pe acest pămînt; el vrea să cunoască întreg universul, ca plămadă a creației, nu doar la nivel biblic: ,,Doamne, de ce mi-e teamă de erg,/ de viața mea pămînteană/ cînd miezul adînc al humii îl încerc?”. Sau: ,,Doamne, umbra Ta e lungă dojană,/ drumul rămas l-oi face de-acum/ cu semnul întrebării pe sîni de Ană” (,,Tragedia umană”, pag. 15).

Poetul este, ce e drept, o fire curioasă nu doar cu gîndul la cele lumești, cum e și firesc, ci și la cele ce se întîmplă cu noi dincolo de Styx. Totul rămîne, ca și în lirica eminesciană, la stadiul de filozofie, ca strigăt definitoriu nu numai al lui, ci al oricăruia dintre noi, atîta vreme cît sîntem ființe pămîntene. Vintilă Arsenescu scrie o poezie scăpărătoare prin esența filozofiei impusă de cuvînt – nelipsind momentele de inspirație ca faptă lirică, întru demersul omenirii prin propriul său eu către progres.

Și totuși, nu putem să nu-i remarcăm activitatea scriitoricească din ultimul timp, numărînd tomuri

departe de lumea dezlănțuită sau pur și simplu ieșea în plimbări lungi, cufundîndu-se pe străduțe și în locuri retrase, ferite de ochi indiscreți.

Dar care este începutul?

Începutul a avut loc la Bîrlad, orașul unde se născuse în primăvara anului 1886 și unde existau „8.000 de locuitori, două grădini publice, trei hoteluri, două cafenele, şase locante şi 280 de cîrciumi”. Nicolae Toniță, tatăl lui, avea un magazin de stofe și nu era deloc amator de viață bonomă. Spirit milităros, convins de virtuțile disciplinei, își crescuse cei cinci urmași – Nicolae fiind cel mai mare – în liniștea desăvîrșită impusă de distanța dintre copii și

întregi, ceea ce îl pune pe cititor în dificultate, nu din cauza volumului mare de scrieri, cît prin felul în care produsul literar este prezentat de fel și fel de amatori, care nu au nimic în comun cu critica literară... Revenind la subiectul nostru, putem spune că performanțele scriitoricești ale lui Vintilă Anastasescu constau în povestiri și descrieri (uneori, excesiv de) amănunțite, din viața sa, fără a recurge la o cenzurare a propriilor gînduri – mai mult sau mai puțin importante pentru cititori –, care s-au așezat frumos în firul descrierilor, dar nu și acoperind valoric paginile în totalitatea lor, ca act de creație și nu altcumva. Prin urmare, volumul ,,Viața în crîngul cu tei” (2012) ilustrează dorința scriitorului, aflat în verva scrisului, de a fi el, și numai el, cu bucurii și tristeți, cu împliniri și eșecuri, cu personajele lui și regulile vieții sale, fără a se delimita de lucruri obișnuite, știute sau auzite și de la alți scriitori. Concluzionînd, deși a debutat destul de tîrziu în literatură (v. ,,Imn pentru părinții mei”, poezii, 2003), aidoma multor cenacliști bucureșteni, Vintilă Anastasescu, în ciuda încîlcirii frazelor, a înghesuirii ideilor, a forțării inspirației, fie pentru un scop anume, sau că așa îi e starea, face literatură prin fiecare respirație a sa... O literatură clară a eseului, a poeziei, a prozei, ce vizează viața țăranului din vremea copilăriei sale și existența acestuia dintotdeauna, avînd termen de comparație vremurile actuale și tehnologiile moderne. Acum, pensionar fiind, poetul are mai mult timp să reflecteze asupra omului, a lumii, a naturii, dar și asupra proiectelor literare, întru maximă exigență și realizare artistică.

Vintilă Anastasescu este un scriitor talentat, iar cărțile lui scot în evidență calitățile omului înzestrat cu toate ingredientele pentru o creație ordonată, profundă, cu miză specială în peisajul nostru literar.

ION MACHIDON, Directorul revistei ,,Amurg sentimental”

părinți. Multă monotonie la casa părintească, avea să sugereze pictorul mai tîrziu, și mai ales o reală lipsă de culoare. Corigent la matematică, artistul de mai tîrziu s-a apucat de pictat imediat și, în adolescență, deși părinții s-au opus, a mers la academia de la Iași să studieze. În 1907, după ce a decorat capela de la Palatul Mitropoliei din Iași, a plecat la KöniglichBayerische Akademie der Bilden der Künste de la München, oraș în care avea să și expună și din care avea să plece în Italia, ajungînd după aceea în Franța. Ca de atîtea alte ori în istoria artei, începutul a stat sub semnul luptei, al opoziției, prin care viitorul artist se desprinde de lumea în care s-a născut ca să-și urmeze drumul. Portrete și autoportrete, nuduri, peisaje, naturi moarte și alte lucrări pe care le-a semnat de la tinerețe la maturitate etalează sau, dimpotrivă, poate că mai mult ascund, mai mult invită la dezlegare și stîrnesc imaginația, forța lor rămînînd, deși anii trec și schimbă gusturile și modele, aceeași. „Copil din Făgăraș”, „Catrina”, „Catiușa”, „Fetița cu codițe”, „Tătăroaicele” stau cuminiți în rame și se lasă privite, alături de dimineți la Balcic, pe malul Mării Negre, de amiezi în grădina din Văleni, de dupăamiezi de iarnă și de interior dominate de flori sau de cîte un spate dezgolit.

Ecaterina Tonitza, soția pictorului

Nicolae Tonitza, „Coada la pîine“, 1920

Polemici « Controverse

Epigrama și pileala (1)

Mulți cred că și doamna epigramă o dă din cînd în cînd pe ulei, dar asta-i cea mai mare păcăleală. E drept că băutura a fost (și va mai fi) o temă frecventă, impusă de festivalurile de epigramă din țară, și unii au ajuns la concluzia că dumneaei, de atîta trăscău, s-a cherchelit și-i întrece pe cei care merg pe trei cărări:

Epigrama, bînd cu cana, Țuică, vin, azi joacă teatru Merge în catren cucoana, Nu pe trei cărări, pe patru!

Păi, bine, frați ai mei, nu e normal să meargă pe patru „cărări”, adică pe cele patru versuri care formează catrenul? Și, de pe aceste patru cărări, ea privește în toate părțile și pune săgeata în arc, deși, la drept vorbind, unii, moleșiți de atîta tărie, nu mai simt înțepătura:

S-a lovit, la cap, bețivul –

Cît un ou e-acum cucuiul!

Stă chircit, în șanț, naivul

Așteptînd să iasă puiul!

Nu știu dacă părerea regretatului nostru confrate G. Zarafu (1933-2019) e demnă de luat în seamă, dar poate că avea dreptate, deci o formulez:

Nenicul nostru-i o figură, Dar parcă ne spunea cu rost:

Mai bine iz de băutură

Decît să simți miros de prost.

Ei, dar cîte neplăceri stîrnește băutura în familie numai prietena noastră epigramă știe:

Cînd îl vede-n bătătură

Iarăși beat pe buturugă, Tot de mamă îl înjură

Că l-a învățat să sugă!

Și de-aici, rîca, uneori chiar dușmănia:

Ea nu-l suportă cînd e beat

Și-o spune tare cu necaz, Iar el răspunde ne-ntrebat

Că n-o suportă cînd e treaz.

Deci să nu vă mirați că:

Femeile de astăzi fug

De mariaj ca de-o belea

Că ele trag din greu la jug Și dînșii trag doar la măsea!

Totuși, viitorul omului pe acest pămînt e dat, în general, de familie, și el cu ea se căsătoresc, respectîndu-se și azi tradiția, dar ea trebuie să-l asculte: E lege și-azi, susține moțul

Ca soața să-și urmeze soțul…

Cum ea supusă e de fel, A mărs la cîrciumă cu el.

E normal să meargă cu el, ca dimineața să știe de unde vine, să n-aibă bănuieli, cum se întîmplă în alte căsnicii:

Soția l-a întîmpinat, Tîrziudetot, c-un retevei

Că, din moment ce nu e beat, Precis e vin’t de la femei!

Atunci, și-a schimbat și el „politica”:

S-a jurat că toată viața

Nu mai vine seara beat

Și de-atuncea s-a schimbat:

Vine numai dimineața.

Dar și ea-l pune pe el la treabă, dîndu-i copilașu-n grijă:

În leagăn are-un băiețel

Și-i ține biberonu-n gură, Dar suge pe ascuns și el Din glaja lui cu băutură.

Uneori, pune gaz pe foc un personaj țintit frecvent de săgeata epigramei:

Cînd se acuză reciproc

Și soacra pune gaz pe foc,

El nu ia-n mînă nici un par, Ci pune mîna pe pahar. În fond, nu bărbații sînt de vină că beau, ci crîșma care-i atrage: Spre crîșmă, unde-i băutură, Merg însetați ca la cișmea –Se vinde vinul cu măsură, Dar unii-l beau și fără ea.

Dar cîrciumarul are și el politica lui, confundînd opera sa cu botezul cel sfînt:

Combătînd și el păgînul, Vinu-i frate cu românul

Și-amîndoi sînt creștinați,

Tot cu apă botezați!

Deci, ar merita pedepsit:

Cum cîrciuma de la șosea

Botează sfînta băutură, Eu cîrciumarului i-aș da

Să bea tot timpul apă pură.

De fapt, odată cu întemeierea tîrgurilor, apar, în mod obligatoriu, și cîrciumile, care se transformă în adevărate parlamente locale. Oare n-a înnobilat Păstorel cea mai renumită cîrciumă botezată „Bolta rece”, unde Cotnarul – „cel cu gust de căpșună și adiere de frunză de nuc” prilejuia întîmplări și creații spontane rămase de pomină? Din lucrarea „Tradiții ale ospitalității românești. Prin hanurile Iașilor” de Constantin Botez și Adrian Pricop, aflăm că Eminescu însuși prefera acest local unde l-a dus, după 1873, și pe I. slavici; aici, elementul dionisiac întreținea o atmosferă de umor și poezie. Patronul, grecul Avram Amira [aromân, credem noi] adaugă, la creațiile invitaților, propriul său catren:

La junimea se păstra dictonul

Intră cine poate, rămîne cine vrea!

La Bolta Rece păstrăm consemnul

Intră cine vrea, rămîne cine bea!

Acest „cenaclu vinicol” avea și un buchet de norme intitulat Decalog al vinului, care „urmărea să sintetizeze tot ceea ce ridică pe un piedestal superior ținuta demnă care nu admite exaltarea, viciul, abuzul și exagerarea de orice fel” (p. 144). Cei inspirați exprimau în versuri aceste precepte. Iată două sixtine referitoare la tendințele opuse:

CUMPĂTAREA ABUZUL

Nu mă lua, Bolta rece cu răbdare

Nu mă bea, Cere de la fiecare

Nu-s măsură de ulcea, Ca să beie liniștit, Să mă guști, Fără țipete stridente, Să-nveți să bei Fără gesturi violente Cîte-un deget, două, trei Pîn’ la fund, la nesfîrșit!

Cotnarul a fost plăcerea cea mare a lui Păstorel. Din cartea lui Horațiu care s-a aflat pe măsuța de la căpătîi pînă în ziua plecării sale; el și-ar fi putut lua drept motto al întregii sale opere, Nec vivere carmina possunt quae scribuntur aqua potoribus (Nu trăiesc poemele pe care le scriu băutorii de apă).

E clar, Cotnarul nu se dezlipește nici de conița epigramă sau de poezie: E soarele potabil din pahar –Cum spune Păstorel la un banchet, Că, dup-o damigeană de Cotnar, Se crede orice moldovean poet.

E drept, Cotnarul, Murfatlarul, Jidveiul etc. îi îmbie pe mulți mînuitori ai condeiului, dar să nu uităm Inspiră, da-n definitiv, Cotnarul nu e Dumnezeu: El face din poet bețiv, Dar, din bețiv poet, mai greu.

Nu ne mirăm că Păstorel are urmași care nu-și pot dezlipi de el nici condeiul: Spunea ieri Păstorel că vinul este Ființa care nu se reproduce, Dar epigrama lui e de poveste Că-i reprodusă azi de minți uituce.

Unii își înnobilează cura de ape de la Olănești cu vinul de împărtășanie:

Întrebat de gazetari

Dacă apele sînt tari

Spune c-au miros de broască

Și le drege cu Fetească

Ce să le faci, bre, celor care apreciază vinul, chiar directori de-ar fi? Și, culmea, ei chiar recunosc acest lucru, făcînd alte comparații de înalt (sau de jos) nivel:

Știm că vinul nu-i ca apa, Nici friptura nu-i ca ceapa, Și nici iarna nu-i ca vara, Soața nu-i ca secretara!

Vinul înnobilează și alte funcții sau meserii. E un stimulent și pentru nașterea acestei balerine –epigrama – care face piruete pe o singură poantă:

A scris nu cu cerneală-acidă

Catrenele surprinzătoare

Ci-n ele-a reușit să-nchidă Ambrozia de Dealul Mare!

Și microbistul stă cu un ochi pe televizor și cu mîna, știți pe ce, nu?

Ca microbist, îmi intru-n rol Cînd pentru fotbaliști închin Că-mi place cînd în poartă-i gol Și cînd paharul este plin.

Întîlnim și cîte un muncitor care apreciază obiectul muncii lui:

E devotat cum altul nu e Privind activitatea lui Că, în uzină, face cuie

Și-n cîrciumă se face cui!

De șoferi ce să mai zici? Dar și polițiștii ăștia care te pun să sufli să vadă dacă se-nverzește! Ei, au și ei dreptate că gradele de alcoolemie abia așteaptă să facă accidente. Cum? Simplu! Cu un șofer ca acela din următorul catren:

Dînsul merge cu mașina

Mai ales cînd bea cam tare

Motivînd, cinstit, pricina:

Pe picioare nu e-n stare!

Curios e faptul că șoferul o acuză tot pe mașină de beție: Pe-agent îl roagă să constate

Că-i beată cea pe patru roate:

Mașina tras-a la măsea

Că-i vin în portbagaj la ea!

Ar fi păcat să încheiem aici pledoaria pentru epigrama care merge pe patru „cărări”, cum spun unii. De asemenea, nu ne iluzionăm că lectura acestor catrene îl va împiedica pe vreunul să se îndepărteze de Dionisos care, zice-se, de pe aceste meleaguri se trăgea. A, da, exact! Se trăgea! D-aia trag mulți la măsea., deși multă lume spune

Cîntecele de beție

Plac la toți și-mi plac și mie, Însă nu suport, ca nat, Omul prost și omul beat!

Și să nu vă mirați dacă auziți aceste versuri chiar din gura unora bine afumați. Dar nici televiziunile n-au pic de tact cînd, pe ecrane, recomandă, ziua și noaptea, să se bea cel puțin 2 litri de lichide: TV dă sfaturi insipide –Să bem, pe zi, c-așa se cade, Măcar doi litri de lichide, Dar nu ne spun de cîte grade!

Frați ai mei (și confrați) cu paharu-n mînă, hai s-o lăsăm, măcar o săptămînă, pe domnița epigramă, să se mai trezească din beție.

(va urma)

Dr. ELIs RÂPEANU

Erată: Versurile corecte din articolul precedent, ,,Cu epigrama în familie”, sînt: ,,Burlac e și-azi și nu regretă”; ,,S-au tot iubit, de ochi feriți”; ,,Balauri, zmei, nurori hapsîne”.

Polemici « Controverse

Demnitate – tablou –

moto: ,,N-am să renunț niciodată la ceea ce-mi doresc să fac! Am să mă ridic de atîtea ori, încît pînă și viața se va plictisi să mă doboare”. DAn PUrIC

S-a dus și luna lui Cireșar, care a fost, vai și-amar, un coșmar. Pe Marea Neagră s-a format o pîlnie neagră care, într-o fracțiune de secundă, ridicată din apă, a ,,înghițit” munca de-o viață a unor localnici, măturînd în cale case, oameni, animale, ogoare... În țară, dezastrul e semnalat prin cod roșu și portocaliu. Copil, tînăr sau bătrîn, înintează în ape pînă la brîu, căutînd salvare cu disperare. Toate televiziunile au transmis scene impresionante. O femeie, care abia scăpase după furtuna care îi devastase casa, strîngea în brațe o pisică speriată. Întrebată de o reporteră de ce, în locul pisicii, n-a salvat un lucru mai de preț, femeia a răspuns: ,,Stimată doamnă, viața e capitală, n-o poți înlocui cu-o zdreanță”. Aceeași reporteră, stînd de vorbă cu un sătean mai în vîrstă, care își pierduse toate bunurile în urma inundațiilor, i s-a adresat acestuia cu cuvintele pe care ea le credea potrivite: ,,Îmi pare atît de rău că sînteți amărît”. Săteanul a privit-o oarecum cu reproș, și a pus cuvintele la locul lor: ,,Eu nu sînt un amărît, sînt un om necăjit, fiindcă munca mea de-o viață a fost luată de ape”. Diferența dintre sensul cuvintelor AMĂRÎT și NECĂJIT e mare, ca de la Pămînt la Soare, ,,amărît” fiind considerat un om care n-a trudit, iar ,,necăjit”, un om care a pierdut ceva de preț din viața sa. După ce și-a înălțat ochii spre cer, săteanul i-a spus reporterei, cu proverbiala înțelepciune a românului: ,,Mulțumesc lui Dumnezeu și pentru bune, și pentru rele. Bucuroși le-om duce toate...”. Descumpănită, reportera și-a cerut scuze și a plecat...

Atît timp cît mai există oameni cu demnitate, România ,,se va pune pe roate”, iar căruța răsturnată va fi ridicată. ,,Mai-marii” de acum se vor rătăci pe drum și, poate, în viitor, vor fi acuzați, pentru politica lor, de bebelușii de azi, pe care vor să-i învețe, din fragedă pruncie despre masturbare. Iar domniile lor vor deveni acele ,,himerele medievale”, așa cum îi cataloghează ei acum pe cei care i-au născut. După mintea lor, ,,Cele 10 Porunci” trebuie puse pe butuci. Vechile valori creștine și morale sînt

considerate inutile și caduce. Tinerii politicieni ajunși la putere cu sloganul ,,un alt fel de politică” își dau acum arama pe față. E vorba de politica ,,marii umilințe”. Ei nu au nimic sfînt, și sînt mîndri de asta. Sînt avizi după bani și putere. Nu găsesc fonduri pentru a crește pensiile, alocațiile copiilor și salariul minim, pentru că acele sume sînt folosite de ei pentru studii de consultanță (sute de mii de euro) încredințate firmelor și ONG-urilor la care sînt ,,cablați”, pentru construcția unor ipotetice șosele, spitale sau școli... Falia dintre bogați și săraci e tot mai mare, nedreptatea socială tinde să devină regulă. Așa s-a ajuns ca unii să se lăfăie în palate, în limuzine și în vacanțe de lux, iar alții să cerșească pe stradă. Decor de PRINȚ și CERȘETOR, în care românii de rînd se simt tot mai umiliți și nedreptățiți, iar speranța lor moare cîte un pic în fiecare zi.

,,Ferice de voi, prieteni morți

Că nu vedeți cum ni se sparge țara Cum corbii trag cămașa ei la sorți Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.

(...) Nici o instanță nu te bagă-n seamă Nici nu exiști, tu, cetățean de rînd Țesutul societății se destramă Iar statul e doar un vampir flămînd

Tu nu mai știi ce-i aia ,,trai decent” În beznă stai, te speli cu apă rece Mai cald e-afară ca-n apartament Exterminați sîntem, din zece-n zece...”. (C.V. Tudor) LILIAnA TETELEA

Curiozită ț i din lumea căr ț ilor (1)

& Prima carte tipărită din lume – opera indiană Sutra de diamant, tradusă în limba chineză, - a fost tipărită la 11 mai anul 868, de meșterul Ven Ci. Ea avea forma lui sul compus din 6 foi de text și o foaie cu gravura lui Budha.

& Manuscrisul Papirus Priss, alcătuit din diferite maxime, este apreciat ca fiind cea mai veche carte din lume. El se găsește la Biblioteca Națională din Paris. & Numărul total al cărților tipărite pînă în anul 1500 și care se păstrează și astăzi nu trece de 100. Aceste exemplare de cărți tipărite în primii ani ai introducerii tiparului poartă numele de ,,incunabule” de la cuvîntul latinesc incunabula (leagăn), deoarece imprimeria era pe atunci încă... în fașă!

& Cea mai frumoasă carte a Secolului al XX-lea este considerată Culegerea de versuri a sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Ea a fost editată în anul 1955 în Turcia. La făurirea cărții au lucrat 40 de pictori turci timp de 8 ani.

& Dogele Veneției, Francesco Morozini (16181694), temîndu-se la tot pasul de atacul perfid al dușmanilor, purta asupra sa arme. Pentru a nu fi cumva atacat în biserică, dogele a ordonat să i se monteze un pistol în cartea de rugăciuni. Semnul de carte care atîrna

Salvarea lui Ion

motto: ,,Toate zilele noastre pier de mînia Ta, ni se duc anii ca un sunet … Învață-ne să ne numărăm zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!” – Psalmul 90.9,12

Ion a plecat împreună cu toată familia în vacanță la mare. Toți erau bucuroși că aveau posibilitatea să se relaxeze cîteva zile. Într-una din zile au mers cu toții pe plajă. Ion a pornit să înoate singur în larg și, fiind un bun înotător, se simțea stăpîn pe situație. Dar, în timp ce se apropia de țărm, epuizat de efortul depus, a fost izbit dintr-odată de un val puternic. Forța valului l-a făcut să-și piardă cunoștința pentru cîteva clipe și, deși apa nu era adîncă, el nu mai era capabil de nici o mișcare. Acelea ar fi putut fi ultimele clipe de viață pentru Ion… Dar Dumnezeu era prezent acolo. Un băiețel l-a văzut plutind și a alergat să le spună părinților săi că un om se îneacă. Părinții copilului, care se odihneau sub o umbrelă, nu l-au crezut pe băiat și n-au luat în seamă ce le spunea. Copilul însă a devenit mai insistent. A mers la tatăl său, l-a prins de mînă și l-a chemat după el în apă. Cînd tatăl l-a văzut pe Ion, l-a ridicat deasupra apei, iar mama a mers repede să cheme și alte ajutoare. El a fost scos la mal și apoi transportat la spital. După cîteva zile de tratament intensiv, Ion și-a revenit și s-a reîntors în mijlocul familiei.

Această întîmplare a fost însă pentru Ion începutul unei noi vieți. A înțeles cît de trecător este omul și, avînd în inimă gîndul veșniciei, pus acolo de Dumnezeu, L-a primit pe Isus ca Mîntuitor și Conducător al vieții sale.

Este Isus și stînca ta de salvare?

în afară era legat de trăgaciul pistolului. Armele secrete ale Dogelui se păstrează la un muzeu din Veneția.

& Romancierul francez Nicolas Retif de la Bretonne, care a trăit la sfîrșitul Secolului al XVIIIlea, deține un record sui-generis: peste 150 din cele 200 de cărți ale sale nu au fost scrise, ci de-a dreptul tipărite. Autorul era și zețar și, în lipsa mașinii de scris, își culegea singur textul operelor sale pe măsură ce le compunea.

& Poetul persan Firdousi a scris cel mai lung poem cunoscut pînă acum. Poemul cuprinde 1.200.000 de versuri, iar traducerea sa în limba engleză ocupă... 9 volume. Poemul indian Mahabharata numără peste 3 milioane de cuvinte.

& Faptul că la vîrsta de 3 ani încă nu știa să scrie, nu l-a împiedicat pe Urlich San, din Himedabad (India), să fie autorul a numeroase schițe, nuvele și fabule pe care le dicta rudelor și prietenilor săi mai vîrstnici. Primul său volum de schițe a fost tradus în limba engleză și se intitula Ploaia este neagră, neagră... Tatăl băiatului era, în anii ’70, un cunoscut pictor indian.

& Romancierul cel mai rapid din lume era un american, Erle Stanley Garder (1889-1970), care dicta pînă la 10.000 de cuvinte pe zi și, împreună cu colaboratorii săi, scria pînă la 7 romane simultan. Iar John Crazy, autor de romane polițiste, scria cîte două cărți pe săptămînă. În urma unui pariu, a scris o carte în 7 ore. (va urma) r m

File de istorie

Teoctist Arăpaşu, al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Teoctist Arăpașu s-a născut la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, județul Botoșani, în familia țăranilor Dumitru și Marghioala. La botez i s-a dat numele de Toader.

Încă de mic, Teoctist Arăpașu a fost atras de viața mînăstirească, deoarece mergea adesea împreună cu părinții săi la Mînăstirea Vorona, din apropierea ținuturilor natale. A urmat școala primară în satul natal, iar în ziua de Duminica Tomii a anului 1928 a intrat ca frate la Schitul Sihăstria Voronei, județul Botoșani.

La 14 septembrie 1931, ziua Sfintei Cruci, este admis la Seminarul monahal de la Mînăstirea Neamț, iar între anii 1932 și 1940 a urmat cursurile Seminarului monahal de la Mînăstirea Cernica, de lîngă București, fiind printre premianți. La vîrsta de 20 de ani (6 august 1935) s-a călugărit la Mînăstirea Bistrița, județul Neamț, primind numele Teoctist. Doi ani mai tîrziu, la 4 ianuarie 1937, a fost hirotonit ierodiacon pe seama acestei mînăstiri, de către arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul în Biserica „Precista”din Roman.

După terminarea cursurilor Seminarului de la Cernica, în 1940, s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținînd titlul de licențiat în anul 1945, cu calificativul „Magna cum laudae”. În perioada studenției a îndeplinit diferite funcții în administrația Arhiepiscopiei Bucureștilor, ca arhidiacon, prin bunăvoința Patriarhului Nicodim.

Cu data de 1 martie 1945, a fost transferat, la cerere, la Centrul eparhial Iași, unde este hirotonit preot (ieromonah) în ziua de 25 martie 1945 pe seama Catedralei Mitropoliei de către arhiereul Valerie Moglan Botoșeneanul. În anii 1945-1947 a urmat, la Iași, cursuri la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității. În anul 1945 a fost înălțat la rangul de arhimandrit și numit Mare Eclesiarh, exarh al mînăstirilor (1946-1948) și Vicar mitropolitan (19481950) de către Arhiereul-vicar al Moldovei, Iustinian Marina – Vasluianul.

Ajungînd Iustinian Marina Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1948, îl alege în 1950, la București, ca Episcop – vicar Patriarhal, hirotonindu-l întru arhiereu, la 5 martie 1950, în Biserica Sfîntul Spiridon-Nou, din București, cu titlul de Botoșeneanul. Între anii 1950 și 1954, Teoctist Arăpașu a funcționat ca rector al Institutului Teologic de Grad Universitar din București, concomitent cu funcțiile de Vicar Patriarhal și Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Ca bun gospodar a contribuit la restaurarea și redarea în folosință a multor lăcașuri de cult de pe teritoriul Arhiepiscopiei, ca Mînăstirea Dealu, Viforîta, Sinaia, Căldărușani, Ciorogîrla, Ghighiu etc.

La 28 iulie 1962 a fost ales ca Episcop al Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, fiind instalat în ziua de 17 septembrie, ocupîndu-se și îngrijindu-se de mînăstirile Hodas-Bodrog, Prislop și Sfîntul Simeon. A avut sub jurisdicție și vicariatul de la Gyula, precum și două protopopiate din Banatul Sîrbesc. Ulterior a fost ales ca Episcop al Arhiepiscopiei Ortodoxe din America

și Canada, dar nu a putut ocupa acest scaun, deoarece autoritățile comuniste nu i-au permis ieșirea din țară. Între 12 decembrie 1969 și 10 ianuarie 1971 a fost locțiitor de Episcop al Oradei, desfășurînd o bogată activitate. La 28 ianuarie 1973 a fost ales ca Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, înscăunarea avînd loc la 25 februarie. Arhiepiscopia Craiovei a cunoscut, în această perioadă, o înflorire deosebită. Au fost construite noul local al Seminarului Teologic, noul centru mitropolitan și au fost restaurate mînăstirile Polovragi și Tismana.

La 25 septembrie 1977 a fost ales ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, instalarea avînd loc pe data de 9 octombrie. În această calitate a continuat restaurarea minunatelor mînăstiri ale Moldovei, lucrare începută de înaintașul său, Mitropolitul Iustin Moisescu, restaurînd Palatul Voievodal de la Putna al lui Ștefan cel Mare, Mînăstirea Vorona, Galina. În perioada 1 august 1981 – 7 februarie 1982 a fost și locțiitor al Mitropoliei Ardealului, în urma retragerii, pe motiv de boală, a Mitropolitului Nicolae Mladin. Astfel a ajuns să arhipăstorească în toate ținuturile țării, ceea ce i-a fost de mare folos atunci cînd, după trecerea la cele veșnice a Patriarhului Iustin Moisescu, la 31 iulie 1986, a devenit locțiitor de Patriarh, la 9 noiembrie 1986 fiind ales ca Patriarh și apoi, la 16 noiembrie, întronizat ca Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A parcurs toate treptele bisericești și a trecut prin toate, de la cea mai de jos pînă la cea mai de sus.

În calitate de Întîistătător al Bisericii Ortodoxe Române a desfășurat o bogată și variată activitate în slujba Bisericii noastre strămoșești, în afirmarea valorilor ortodoxiei românești în viața poporului român și în lumea creștină. A reprezentat ecumenismul românesc, făcînd parte din mai multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici, cum ar fi: Biserica Ortodoxă din Finlanda – 1971, Biserica Ortodoxă Siriană a Răsăritului, din Malabar - India, 1976, Biserica Ortodoxă Rusă – 1978, Arhiepiscopia misionară din America – 1978, Biserica Bulgară – 1983, Biserica Armeană – 1983, Patriarhia Rusă – 1988, Vatican –1989, Cipru – 1996, Polonia – 2000, Rusia – 2000 etc. A participat la Conferința mondială a Comisiei „Credință și Constituție” a Bisericilor, la Montreal – 1963, vizitînd cu acest prilej parohiile românești din Canada. A participat la întîlnirea ecumenică de la Chantilly –

Franța, 1978, la cea de-a VIII-a Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene din Chania – Creta, 1979, cînd a fost ales membru în comitetul consultativ. A fost prezent la a II-a Conferință panortodoxă presinodală de la Chambesy – 1982, și la lucrările prezidiului și comitetului consultativ de la Oxford.

O grijă deosebită a manifestat-o față de românii ortodocși din diasporă. În 1992 a reactivat Mitropolia Basarabiei, la 10 ianuarie 1993 a fost înființată Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania și Europa Centrală, iar în 1999 a înființat Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria. Ca recunoștință a acestui fapt i s-au conferit ordine bisericești de către Patriarhiile Ierusalimului, Antiohiei, Moscovei, Serbiei și de către Arhiepiscopiile Greciei, Ciprului, Cehoslovaciei, Finlandei, precum și din partea altor Biserici creștine.

În anul 1988, Teoctist Arăpașu a fost premiat de către Academia Română pentru tipărirea ediției jubiliare a Bibliei de la București din 1688, iar la 5 ianuarie 1989 a făcut o vizită, la Vatican, Papei Ioan Paul al II-lea. În urma Revoluției române din decembrie 1989, din cauza atacurilor care au venit asupra sa, s-a retras din scaunul patriarhal, pentru scurt timp, în ianuarie 1990. În ziua de 11 februarie 2000, într-un interviu acordat la BBC, a regretat distrugerea bisericilor ce a avut loc în timpul regimului comunist și a cerut iertare poporului român că nu a reușit să salveze aceste edificii în ciuda concesiilor pe care le făcuse autorităților regimului comunist, zicînd: ,,Cer, personal, iertare. O fac acum, întrucît nu am avut curajul să o fac mai devreme… Simt toată povara păcatului meu, din cauza suferințelor pe care acest lucru l-a provocat unui număr mare de credincioși...” (Service Orthodoxe de Presse nr. 246, martie 2000, p. 5).

Întors la Palatul Patriarhal s-a preocupat de introducerea religiei în școlile laice, de acordarea asistenței religioase în armată, spitale, penitenciare, aziluri de bătrîni, orfelinate și a dat o amploare deosebită restaurării și construirii de biserici, precum și proiectului Catedralei Neamului. În anul 1995, la 2 iunie, a primit titlul academic de „Doctor Honoris Causa” al Universității din Oradea și tot în acel an i-a fost conferit același titlu academic și de către Universitatea din București. Statul român i-a acordat Ordinul Steaua României în rang de Mare Cruce, în mai 1999.

Teoctist Arăpașu a fost ales membru al Academiei Române în ziua de 17 decembrie 1999, în același an a primit titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității din Pitești. Teoctist Arăpașu l-a invitat în țara noastră, în mai 1999, pe Papa Ioan Paul al II-lea. Cu acest prilej, suveranul pontif a spus două sintagme: „Grădina Maicii Domnului” pentru România și ,,megieși”, adică vecini, referindu-se la popoarele român și polonez. Facultatea de Teologie din cadrul Universității Catolice din Lublin a oferit Patriarhului Teoctist titlul de „Doctor Honoris Causa”, la 7 noiembrie 2000. În luna august 1999 a organizat la București Adunarea reprezentanților tuturor cultelor creștine și necreștine, sub deviza „Oameni și Religii – Pacea este numele lui Dumnezeu”. Teoctist Arăpașu este al 78-lea Mitropolit al Ungrovlahiei și al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A publicat studii, articole, cuvîntări în: ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Glasul Bisericii”, ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, ,,Mitropolia Olteniei”, ,,Mitropolia Banatului”, ,,Telegraful Român”, precum și cărți de cult, manuale, pastorale, cărți de rugăciuni. Scrierile sale numără peste 600 de titluri.

A murit în ziua de 30 iulie 2007, la ora 17, la Institutul Clinic Fundeni, în urma unui stop cardiac, suferit ca urmare a complicațiilor apărute după operația de prostată la care a fost supus în cursul aceleiași zile. A fost înmormîntat în Catedrala Patriarhală din București.

mIrCEA PÎrLEA

LACRIMA TEOCAN IsTRăUAN

Prof. Dr. IoAn CornEAnU

Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea

Polemici « Controverse

Copiii din Valea Tigrului și sclavii din Valea Javrelor

(urmare din pag. 1)

Mă rog, era ceva cu niște copii care ajungeau cu greu iarna la școală, dar a auzit Marele Conducător de ei (Kim Ir Sen era, la vremea aceea, prietenul nostru de suflet) și le-a trimis un autobuz. Ei bine, ani de zile după 1990 mi-am adus aminte cu dor și nostalgie de manifestările de bucurie ale micilor nord-coreeni – hohotele de plîns de bucurie, inimitabile, dar mai ales privirile acelea extatice, de parcă soarele lumina din mijlocul pupilelor dilatate! Și nu, nu era soarele, ci era mai mult, era însuși tovarășul Kim! Ei bine, dorul de acea minunată înflăcărare mi-a trecut în ultimii ani, datorită extazului manifestat de cei care vorbesc – sau ascultă numai! – despre SUA! Că e vorba de penibilul corupt de la Washington, că e vorba de cine știe ce dilimandros de general care bate cîmpii cu amenințările, că vine una cu mutra de escroacă patentată a Victoriței ,,Fuck UE”, că vine un chinezuț de mîna a șaptea de la Departamentul de Stat – sau chiar un emigrant român pîrît ambasador– ei bine, același extaz îl vedem! Ca la copiii din Valea Tigrului! Ochii le strălucesc, gura rămîne întredeschisă între extaz, lipsa oxigenului și rahatul neînghițit încă… așa arată politicienii, ziariștii și, desigur, activiștii civici care vorbesc sau doar ascultă vorbindu-se despre SUA!

Ah, ce minunat! Dar asemănarea cu copiii nord-coreeni merge mai departe: de fapt, micuții nu se bucurau că le trimite Kim Ir Sen un autobuz, ci extazul îi cuprinsese pentru că Marele Conducător auzise de ei! Că se gîndise la ei! Păi așa este și cu micuții ,,nord-coreeni” varianta românească – ei nu se bucură pentru că ,,marele frate” le dă ceva – ci pentru că a auzit de ei sau au avut prilejul să-i aducă niște osanale! E marele moment al vieții lor! Că, oricum, Marele Frate nu le/ne dă nimic în afară de un călcîi pe creștet și un șut în dos! Sau, mă rog, pe unde apucă și el… că sînt prea mulți la coadă.

Da, am apelat la această duioasă amintire, fiindcă nu știu cum altfel puteam vorbi de Cîțu, Geoană, Aurescu, Ciolacu și restul insectarului!... Îmi aduc brusc aminte de regretatul Dan Mucenic și celebra lui replică: ,,Ăla-i om?!”. Zic și eu acum: ,,Ăștia-s oameni?!”. Dar, hai să fim serioși – îmi cer scuze față de nord-coreeni, un popor pe care îl respect, pentru că au trecut prin greutăți uriașe și au construit o țară, își fac propria politică, ba chiar le dau peste bot americanilor non stop! Poate că unii dintre cei care strîng din dinți dar își apără demnitatea sînt chiar acei copii din Valea Tigrului, sau copiii copiilor lor! Păi cum să-i compar eu pe acei oameni dîrji, cu javrele care ling ciolanul întins și mușcă, la comandă, chiar mama care le-a dat naștere! De bună seamă, trebuie să îmi cer scuze! Chiar dacă există niște evidente asemănări ale manifestărilor, copiii din Valea Tigrului merită tot respectul, nu ca javrele și robii din Valea Sclavilor!

Mă veți întreba de ce Valea Sclavilor? De ce sclavi, e simplu – o demonstrează în fiecare zi atît poporul, cît și conducătorii. Așa-zișii conducători, javrele, care nu fac decît să slugărească străinătatea, mai ales SUA! Iar poporul… ce să vezi, îi alege din nou, tot pe ei, pe javre! Poporul… mai convins, mai docil, mai slugarnic! Mai gata să sară la beregata celui de lîngă el dacă i se spune sau are ceva de cîștigat!

Apropo – nu vedeți zilnic bătăi pe stradă, încăierări sîngeroase, din nimic? Știți ce sînt astea? Manifestări ale unor frustrați, care primesc zilnic palme, sînt călcați pe cap și umiliți cu largul lor accept – iar cînd prind și ei pe unul mai slab se răzbună, își varsă frustrarea, neomenia din ei… lașitatea de a nu fi om! Da, din păcate acesta e poporul, în bună măsură! Un popor de sclavi, a căror dorință este să arate că omul de lîngă este și mai sclav!

Niciodată un om liber nu ar umili pe cel de lîngă el! Nu ar sări să-l lovească din nimic, să-l snopească, să-l insulte și să-l umilească! Numai un sclav degenerat poate face asta! Și sînt tot mai mulți, din păcate, o vedem zilnic… Aici ne-au adus javrele care ne conduc, urmînd comanda stăpînilor! Și, da, visul fiecărui sclav este să ajungă javră – să aibă cotețul său, cît mai mare, cu cît mai multe potăi cu care să se împerecheze, să se plimbe cu coada cît mai sus – iar stăpînul să se uite la el, poate chiar să-i scuture lanțul sau să-l alinte cu un bombeu între coaste! Astea sînt javrele din Valea Sclavilor!

Dar de ce Vale? Că doar țara avea munți, aveam ape… Nu, greșit, sclavii nu mai au nimic! Nici munți, nici ape, nici dealuri, nici păduri! Sclavii și javrele au dat tot și li s-a luat tot! De acum soarta lor va fi să trăiască într-o vale, de pe ale cărei culmi laterale să fie supravegheați. Care cum încearcă să iasă, e văzut și lovit în plin! E terminat urgent!

În Valea sclavilor nimeni nu se poate ascunde! Totul e sub control, ochii stăpînilor, ai Marelui Frate, ai haitei de la Bruxelles, văd tot, simt tot – iar javrele lor sînt gata să sară și să execute! Pe oricine – nu mai există frate, prieten, totul este de executat dacă interesele stăpînilor o cer!

Ah, da, interesele stăpînilor… Păi nu mai există altceva! Pentru javre, interesele stăpînilor sînt prioritare, nu există interesele Văii – pentru că, se știe, fără stăpîni, Valea ar fi atacată și ocupată de… Cum de către cine? Păi nu atrag atenția stăpînii, zilnic, asupra amenințării urșilor din pădurea roșie? Cum adică, nu e nici un semn că ar exista vreo amenințare de acolo? Că niciodată urșii nu au atacat dacă nu li s-a băgat bățul printre copaci? Asta-i bună!... Dacă stăpînii spun că urșii nu fac toată ziua decît să pună la cale atacul asupra Văii Sclavilor, atunci javrele preiau și transmit mesajul, iar sclavii, gata, execută: muncesc mai mult, plătesc mai mult, ca stăpînii să ne poată apăra de urșii cei periculoși!

Și uite tot așa… În fine, nu are rost să mai continui… V-ați dat seama de ce trebuie să-mi cer scuze de la copiii din Valea Tigrului. Cum să-i compar cu javrele și cu sclavii? Da, îmi veți vorbi de sărăcia lor, de lipsa de ,,libertate”… Stați așa – voi, care aduceți această obiecție – ce sînteți, javre sau sclavi?... Ei, dar ce să vezi, mai sînt o categorie, foarte mică – și care nu sînt nici javre, nici sclavi. Despre ei se spune că țin cu urșii! Că să plece în pădure, să nu mai stea în Vale… Ce spun ei că vor, de fapt? Să trezească sclavii, să le scoată juvățul de la gît, să oprească trepanația colectivă. Sigur că, fiind om serios și aliniat din Valea Sclavilor, nu poți spune decît că ăștia sînt nebuni! Că nimeni să nu se uite la ei, să nu-i aleagă - sînt ,,conspiraționiști”! Adică? Adică nu ascultă de javre și nu cred în superioritatea absolută, de netăgăduit, a stăpînilor. Cum să fie normali la cap asemenea oameni?... Cum?...

Ca să vă lămuresc pe deplin, voi încheia reluînd un fragment din discursul funcționarului Ambasadei, dar reinterpretat pe înțelesul celor din Valea Sclavilor. Desigur, fiind o ficțiune, nimic din ce veți citi nu are legătură decît cu Valea Sclavilor.

,,Parteneriatul Strategic a dat o viziune asupra viitorului Văii Sclavilor, dar cei care au transformat potențialul în realitate pentru sclavi și națiunea stăpînilor au fost mulți dintre javrele prezente astăzi aici”.

,,Parteneriatul nostru a adus pace și i-a protejat pe cei vulnerabili de urșii care i-ar fi tratat ca pe o pradă. Eforturile neobosite ale Văii Sclavilor de îmbunătățire a interoperabilității și cooperării cu Stăpînii, angajamentul său de a-și moderniza armata și de a încorpora cele mai performante capabilități de apărare disponibile ne permit tuturor să răsuflăm ușurați”.

,,În urmă cu numai o lună, Marele Frate a declarat că un element de bază al politicii de securitate națională a Stăpînilor este combaterea corupției și că aceasta aduce amenințări nu numai la adresa securității noastre, ci și a eforturilor noastre de dezvoltare și chiar la adresa democrației. Valea Sclavilor a dat dovadă de putere și voință de a lupta împotriva corupției; continuarea devotamentului față de statul de drept va contribui la eradicarea ultimelor rămășițe care bîntuie/mai afectează această națiune. Sîntem mîndri că am ajutat Valea Sclavilor să promoveze statul de drept și continuăm să vă fim alături în aceste eforturi”.

,,Poziția adoptată de Valea Sclavilor în ceea ce privește evenimentele din Pădurea Roșie vorbește de la sine – este numai unul dintre cele mai recente exemple cînd Valea Sclavilor a apărat valorile lumii democratice”.

,,Ne-am săturat de actorii maligni constanți și de intimidările, corupția și propaganda urșilor. Vom continua să lucrăm împreună la conturarea viitorului națiunilor și popoarelor noastre, iar acele țări (urșii!) care își tratează poporul și vecinii ca pe o pradă și caută numai să semene discordie aparțin trecutului”.

,,Mulțumim Văii Sclavilor și pentru că a îngreunat semnificativ munca formatorilor de opinie maligni și a propagandiștilor (urșilor)”. Dar, gata, să încheiem totul într-o notă optimistă: hai să tratăm mai departe totul ca o poveste – pentru că, desigur, România nu e Valea Sclavilor și nici nu e condusă de javre. Ah, da, scuze, am încurcat în titlu javrele cu sclavii – ce să zic, pînă la urmă am împlinit un vis al majorității sclavilor: speră să devină o javră. Așa că, la un moment dat, cînd stăpînii vor fi mulțumiți de evoluția statului de drept, vom putea deveni Valea Javrelor.

Der Spiegel: Va avea Occidentul puterea de a lupta cu Rusia și China?

(urmare din pag 1)

Pentru că astăzi există din ce în ce mai multe îndoieli legate de perioada în care Washingtonul va putea juca un rol constructiv în politica globală.

Guvernul Biden a alocat miliarde de dolari unor programe de dezvoltare a economiei americane, în speranța că întreaga lume va împrumuta Washingtonul în condiții favorabile. Deci, conform previziunilor FMI, pînă la sfîrșitul acestui an, statele Unite intenționează să împrumute 876 de miliarde de dolari. Dar această dimensiune a deficitului balanței de plăți s-a mai înregistrat în statele Unite o singură dată, în 2006 și, imediat după aceea, a început criza financiară, amintește Der Spiegel. Potrivit publicației, piețele financiare pot limita semnificativ planurile globale ale administrației Biden de a crește economia americană. De asemenea, este în discuție renașterea puterii geopolitice a statelor Unite. „Biden mizează pe faptul că America trebuie să devină din nou o putere de supraveghere a ordinii în lume. Ponderea țărilor aliate G7 – sUA, Japonia, Franța, Marea Britanie, Italia, Canada și Germania – în PIB-ul mondial este de doar un sfert. Forțele armate americane dețin în continuare cel mai mare depozit de arme din lume. Dar chiar și așa China le urmează. Indiferent de sfera politică pe care o analizăm, Occidentul este relativ slab, poate prea slab pentru a modela politica mondială”, spune autorul articolului, politologul Henrik Müller. El își amintește că, în noiembrie 1975, cînd liderii din principalele țări occidentale ale G7 s-au adunat pentru prima dată la un summit economic la Rambouillet, lîngă Paris, echilibrul puterii din lume părea complet diferit – ei nu aveau rivali egali pe scena mondială. Țările care s-au numit mai tîrziu G7 au reprezentat mai mult de jumătate din PIB-ul global și din volumul comerțului mondial, iar alianțele militare dețineau o putere enormă și numai Uniunea sovietică putea să concureze cu ele în materie de arme. China era atunci doar o țară săracă, autonomă. Dar chiar și atunci, nu totul a fost lin, deși situația actuală pare mult mai tristă pentru Occident, notează Der Spiegel În acei ani, Occidentul și-a pierdut încrederea în forțele sale, președintele american Richard Nixon a fost forțat să părăsească postul său după punerea sub acuzare, iar războiul din Vietnam a afectat sever forțele Washingtonului. Lucrurile nu erau mai bune în Europa. „Cu toate acestea, întîlnirea de la Rambouillet a dat un semnal: principalele țări occidentale au decis să se unească și să asigure stabilitatea. Acesta a fost un semnal atît pentru propriile popoare, cît și pentru marele dușman strategic, URss. După un deceniu și jumătate, Uniunea sovietică s-a prăbușit, ceea ce a reprezentat un triumf pentru Occident și valorile sale. Va putea Occidentul să repete scenariul astăzi? La urma urmei, Rusia și China vor trebui săși demonstreze forța în același timp. Este, oare, prea tîrziu?”. Autorul articolului nu crede că Occidentul va mai fi capabil să facă acest lucru.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Locurile de răcoreală din perioada interbelică

E vară. E caniculă. Aşa că m-am gîndit să vă „răcoresc” cu o „mini-istorie” a vechilor ştranduri bucureştene. O mini-istorie scrisă într-un mod mai deosebit: o compilaţie compusă din fragmente de articole, ştiri ,,de sezon” şi din detalii culese din presa interbelică.

Dîmboviţa – vechiul loc de răcoreală

,,Contemporanul lui Grigore Ghica Vodă care s-ar trezi în Bucureștiul de astăzi care stă în pas cu toate marile centre ale Occidentului în ce priveşte progresele edilitare şi confortul, mult ar avea ocazie să se mire, lung, lung, cu mîna la gură. Dîmboviţa, de-a cărei apă dulce ne pomenește versul popular, era singurul loc de răcoreală pentru mahalagiii bucureşteni pe cari îi răzbeau căldurile. De cum dădeau căldurile, bucureştenii, mari amatori de apă rece, populau apele mai mult sau mai puţin tulburi ale Dîmboviței. În oraș, de pe atunci, apa era neagră de toate rezidurile casnice industriale ce le colecta Dîmboviţa în drum. De aceea, bucureştenii îşi aleseseră ,,loc de ștrand” la intrarea rîului în oraş, la celebra moară a lui Ciurel, unde e apa rece şi limpede precum cristalul. Locul acesta de ştrand a rămas pînă astăzi, fiind acum amenajat după cerinţele moderne. Acum 100 de ani, la Ciurel se scăldau bucureştenii, femeile îşi spălau rufele şi sacagiii îşi umpleau butoaiele cu apă de băut. Desigur că în acea vreme nu existau costumele de baie. Cu o încîntătoare impudoare, femeile îşi etalau nudurile rubensiene, în stricta vecinătate a bărbaţilor cari purtau fără urmă de falsă pudoare, acelaşi costum strămoşesc al lui Adam. Femeile cari veneau să bată pînza se dezbrăcau, profitînd ca să se şi îmbăieze. Alături, la moara lui Ciurel, poposeau care, neguţători, oameni din tot oraşul, care aveau ocazia să privească gratuit acest fermecător spectacol” (Extras din articolul ,,Ştrand bucureştean acum un secol”, publicat în revista ,,Ilustraţiunea Română”, 1937).

Lacul Snagov

,,Parcul şi lacul Snagov sînt şi astăzi unele dintre locurile cele mai frumoase şi mai frecventate din

apropierea Bucureştilor. Ansamblul mînăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este un loc cu o istorie impresionantă. Aici, legenda spune că a fost îngropat sub o lespede Vlad Tepeş, după ce a fost ucis în anul 1476. Puţină lume ştie însă că Snagovul a devenit un loc de atracţie pentru bucureşteni abia pe la începutul Secolului XX, după ce s-a realizat asanarea lacului. Vechea baltă s-a transformat într-o oglindă de apă curată iar pe malurile ei Primăria Bucureştiului a amenajat un parc superb”. Plaja şi Parcul Snagov au fost reamenajate la începutul anilor ’30, inaugurarea acestora fiind făcută în anul 1933, în prezenţa Regelui Carol al II-lea, a Voievodului Mihai şi a unor personalităţi de prim rang ale vremii dintre care amintesc pe Nicolae Iorga, Iuliu Maniu sau pe Dem Dobrescu (Art. ,,Snagovul”, publicat în numărul din 18 iulie 1929 al revistei ,,Realitatea Ilustrată”).

Ştrandurile populare

Istoria adevăratelor ştranduri bucureştene începe însă cu adevărat să se scrie în perioada interbelică. Anii ’30 sînt cei în care se construiesc marile ştranduri populare care atrag mii de bucureşteni. ,,În Bulevardul Maria, la rond, e un teren vast, cu plajă de nisip, adus de la mare, cu trei bazine. Ultimul, în construcţie, va fi gata peste cîteva zile. Acesta va avea şapte sute de metri pătraţi suprafaţă şi doi pînă la trei metri adîncime, fiind destinat pentru înotători. Bazinul special al copiilor are numai 50 - 110 cm adîncime. Apa se schimbă zilnic la toate bazinele. Mai sînt nu ştiu cîte duşuri, apoi aparate de gimnastică, minge, foot-ball... Mai stau la dispoziţie mese cu umbrele, scaune, bănci, cîntar, bufet. Ştrandul are o uzină proprie, pentru lumină. Există un vestiar, foarte bine organizat, unde ar putea depune hainele şase mii de persoane. Vizitatorul se dezbracă într-o cabină şi apoi predă hainele la garderobă printr-o ferestruică, ce e practicată la spatele cabinei. Sînt numeroase asemenea cabine, pentru dezbrăcat. O secţie specială a vestiarului este destinată pentru doamne. Să mai menţionăm că de jur împrejur s-au plantat pomi. Intrarea este 5 lei pentru copii şi 10 lei pentru adulţi. Pentru 5 lei se poate închiria un costum de baie. Mai este un asemenea ştrand popular, construit tot de Primăria de Albastru, în Calea 13 Septembrie. D. Chiriţă Vasilescu, primarul Sectorului a făcut foarte bine şi merită mulţumirile călduroase ale cetăţenilor, atît pentru intiaţiva construirii acestor ştranduri cît şi pentru că nu le-a concesionat vreunui antreprenor, care apoi să exploateze publicul (…).

TRANSILVANIA MULTICULTURALĂ (I)

Cuvînt înainte

După ce am terminat de scris ghidurile de turism ale României în engleză și în română (,,Ghid prin România” și ,,România Travel Guide”) am realizat că nu am aprofundat lucruri ce ar putea fi interesante pentru un turist, așa că mă voi apleca asupra lor în acest material care tratează, generic, „Transilvania multiculturală”. E un concept extrem de interesant, ce aduce în atenție faptul că turistul străin ajuns în Transilvania și, implicit, în România, nu ajunge în ,,țara lui Dracula”, ci într-un teritoriu exemplu de civilizație și spiritualitate europeană. M-am gîndit că, dezvoltînd acest subiect, am să ajut la popularizarea României ca destinație turistică și evident a Transilvaniei, arătînd totodată, în special străinilor, că trebuie să vină aici la noi acasă, să mă cunoască.

Sper ca această lectură să vă lămurească asupra faptului că, deși sîntem situați la marginea culturii occidentale, nu am fost nicidecum lăsați în afara acesteia. E drept că în Transilvania iradierea culturii vestice a fost mai puternică sub toate formele ei, dar nici ținuturile locuite de românii de dincolo de Carpați nu au scăpat de aceste influențe culturale occidentale.

Nu am fost însă doar niște copiatori sau aliniați la cultura europeană, ci am produs noi înșine niște

exemple de cultură europeană cum în Occident nu există: conviețuirea pașnică a națiunilor și a religiilor în același teritoriu, înfrumusețări și adaptări ale arhitecturii și artei europene la particularitățile noastre, care au născut frumuseți originale ce uneori depășesc în profunzime originalele europene; am să susțin întotdeauna că fresca Judecata de Apoi de la Voroneț este, iconografic vorbind, mult peste ce a reușit Michelangelo în Capela Sixtină cu a sa Judecată de Apoi, care, în schimb, ca dinamică și realism al corpului uman, este o capodoperă.

Vreau, ca și în cealaltă carte a mea, ,,Ghid prin România”, să vă demonstrez încă o dată că nu sîntem niște paria ai Europei, ci unii dintre cei mai vechi cetățeni ai săi, creatori și păstrători de spiritualitate și cultură europeană, iar Transilvania este și acum un exemplu pentru cum ar trebui să arate Uniunea Europeană în viitor.

* * *

Transilvania este o mică Europă. Venind aici, unde s-au născut limba și națiunea română, e ca și cum ați vizita Europa. De ce?

1. Toate familiile lingvistice importante ale Europei locuiesc aici: latini, germani, maghiari (fino-ugrici);

2. Toate religiile importante ale Europei sînt aici: ortodocși, catolici, protestanți;

Dar pentru că vorbim despre ştrandurile bucureştene, să nu uităm să cităm ştrandul de la moara Ciurel, unde într-un decor rustic, pe o insulă cu pomi şi iarbă din mijlocul Dîmboviţei, unde pasc vaci şi cai, vin dumineca numeroşi bucureşteni să facă baie în rîul carpatin, stăvilit de enormele porţi de fier, de la intrarea în cetatea lui Bucur. S-au instalat şi o sută de cabine. Copiii, ştrengari ai Bucureştilor, preferă însă să-şi ia duşul în libertate, fără să plătească nimănui nici o taxă, pe enormele trepte de piatră de la stăvilare, unde cade, în cascade, apa Dîmboviţei, îndărătnică şi răzvrătită în încătuşarea ei” (Art. ,,Bucuresti, oraș de vilegiatură”, semnat Alex F. Mihail, publicat în revista ,,Realitatea Ilustrată”, 1933).

Marile atracţii bucureştene

,,Bucureştenii au, în sfîrşit, un mijloc minunat să scape de căldură: fac băi în grandiosul bazin Lido, cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colţ cu strada Franklin. În fiecare zi, mii de oameni profită de minunata invenţie a valurilor bazinului Lido, valuri cari au forţa şi eficacitatea valurilor mării. Cînd ies din valuri, vizitatorii bazinului Lido găsesc în jurul piscinei splendide grădini şi terase solare, înzestrate cu admirabile aparate electrice de gimnastică şi de masaj. La ora aperitivului, după amiaza la ceai, seara la dineuri, animaţia întreţinută de un jazz excelent şi de renumitul restaurant Cina Lido e extraordinară. E inutil să adăugăm că bazinul Lido, cu valuri maritime, e centrul sezonului bucureştean şi ţinta primei vizite a tuturor străinilor şi oficialilor care vin în vizită în Bucureşti” (Art. ,,Lido - bazinul cu valuri maritime”, revista ,,Realitatea Ilustrată”, 1930). DEIERI-DEAZI.BLOGsPOT.COM

3. Toate marile stiluri arhitecturale ale Europei se regăsesc aici: romanic, gotic, baroc.

O să vedem în cele ce urmează cum au acționat unii asupra altora, cum au colaborat, dar și cum s-au tolerat unii pe alții, într-un exemplu de Pre Uniune Europeană. Sigur că au mai fost și dispute, dar în ce familie nu există certuri? Important este că, în cele din urmă, români, maghiari și sași am trăit, trăim și vom trăi în bună înțelegere aici, în casa noastră.

Mai departe o să vorbim despre familiile lingvistice importante ale Europei prezente aici. O să vedem cum au ajuns pe acest teritoriu și cum au trăit împreună.

Latinii – romanii (1)

La începuturi, acest teritoriu era acoperit de păduri imense. Timpul a trecut, și pe acest pămînt au venit în urmă cu 40.000 ani primele națiuni indo-europene. În prima Epocă a fierului, în anul 1200 î.Chr. aici au apărut tracii, care aveau o înaltă cultură spirituală și materială și care locuiau teritoriul din Peninsula Balcanică, ajungînd pînă la Bosfor și Dardanele. Au participat și la Războiul Troian, iar după ce au fost înfrînți, tracii Dardani și Bosforani s-au urcat pe corăbii și au plecat pe Mediterană ajungînd pe coastele actualei Italii, unde s-au combinat cu indigenii, aducînd o importantă contribuție la nașterea limbii latine de mai tîrziu. (va urma)

M ARIU s M ARIN

Piscina Hotelului Lido, 1932

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Încă un jurnal de intelectual, plin de nostalgii ºi regrete

S-a scurs ceva vreme de cînd citesc tot felul de jurnale. Unele de călătorie, altele de război și din vremuri de pace, jurnale de lectură, de romane (vezi Eugen Barbu - ,,Caietele «Principelui»”) și de vacanță, amintiri. Călătorii făcute în vremuri de demult, cum este cazul cu spătarul Nicolae Milescu, Ioan Codru Drăgușanu sau Dinicu Golescu, și călătorii din zilele noastre cu avionul, automobilul sau cu rucsacul în spinare. Să nu uităm nici însemnările despre cum Rebreanu, să zicem, și-a scris romanele. Sau notele făcute de Caragiale într-o călătorie la Sibiu, în 1911. Numai Creangă și Eminescu nu ne-au lăsat nimic, fiindcă, pe vremea lor, nu se știa de jurnale, interviuri sau reportaje. Abia dacă se inventaseră aparatele de fotografiat. Unele jurnale mi-au căzut în mînă aleatoriu, după altele am alergat chiar eu, după ce am aflat de existența lor. Ultima achiziție se numește ,,Zen, jurnal 2004-2010” și a apărut în anul 2011 la ,,Humanitas” sub semnătura prolificului scriitor Mircea Cărtărescu (n. 1956). După ce a excelat în mai toate genurile și speciile literare, de data aceasta, domnul profesor ne-a mai dat o lecție: cum se gîndește și se scrie un jurnal. Așa cum a procedat și G. Călinescu în toată opera sa, mai puțin în genul memorialistic, pe care l-a detestat.

cărți și călătorii, chipuri generatoare de bucurii sau de tristeți și păreri de rău, scurte istorioare cotidiene. Viața. Nu lipsesc nici visele tîmpite, care îi bîntuie cu precădere pe psihopați – cînd face amor cu maică-sa, și n-are coșmaruri, sau cînd îi ies viermi din nas și din degete, și se trezește scăldat în sudori. Relatări amestecate despre aventurile din țară și din străinătate, întîmplări cusute cu ață albă. Sînt lucruri relativ comune, întîlnite și în celelalte scrieri cărtăresciene de ieri și de azi, cînd s-au adunat atîtea succese, dar și neîmpliniri, în ciuda vîrstei și a experienței (are totuși 65 de ani), dar tot nu știe ce să facă cu ele. Are dreptate fie-sa, Ionuța, cînd îi spune: ,,Știi, tati, doi babalîci de 50 de ani, adică de 7080 de ani... De altfel, tu arăți mult mai tînăr...”. Deh, riscul de a împlini 50 de ani, care înseamnă să privești în față bătrînețea.

festivaluri, traduceri... chestii de-astea plătite bine. ● Un francez, Pascal Bruck, scrie undeva: ,,Am cerut un nume de scriitor român, care să merite să fie cunoscut în Franța. Mi s-a spus de peste tot: Mircea Cărtărescu, un nume care sună ca Mick Jagger...”. ● Iată două versuri inspirate: ,,Doamne, ai Tu curajul,/ Cît ești de mare, să calci pe zăpadă?”.

Ajungînd în acest punct, Mircea Cărtărescu s-a depărtat de mentorul său chiar de la vîrsta adolescenței, cînd, atins de precocitate, a descoperit în această specie, pusă pe nedrept de unii în afara literaturii, virtuți nebănuite. Aceleași virtuți sau poate altele, care i-au făcut pe mulți scriitori să scoată la lumină adevăruri ascunse în biografia lor, lecturile, călătoriile, epoca sau oamenii pe care i-au cunoscut. Jurnale vizînd existența cotidiană, actele intime. Totul urmînd să astîmpere curiozitatea cititorilor. Au urmat și alte jurnale. Cele din tinerețe (pînă pe la 40 de ani),sau ,,dinainte”, după cum le califică, erau triumfaliste și, paradoxal, pline de deznădejde. Iar cele ,,de la bătrînețe”, cînd, în ciuda atîtor neîmpliniri adunate, viața a fost totuși blîndă cu scriitorul.

Însemnările lui Mircea Cărtărescu despre perioada 2004-2011 se deschid sub semnul filozofiei budhiste. Întrebat ce înseamnă Zen, un maestru ar fi răspuns dezamăgitor: ,,Zen este viața de toate zilele”. Prin urmare, într-un jurnal, să nu ne așteptăm la dezvăluiri senzaționale, ci la fapte de viață comune, chipuri de oameni, împliniri și întîmplări în care cititorul să se regăsească. Fiindcă aceasta, de fapt, este menirea artei. Această aserțiune îi dădea oarecum dreptate lui Călinescu cînd afirma că jurnalul excelează în subiectivism, dar ascunde și multe adevăruri incomode pentru memorialist, care așa vor rămîne pe vecie. Afirmînduși punctul de vedere, Cărtărescu pune în circulație locuțiunea: ,,Mîna stîngă dă bani mîinii drepte”. Cum vine aceasta?, ar întreba un cititor neavizat. Păi, vine cam așa, ne dumirește Cărtărescu: ,,Notezi ceva pentru tine și despre tine ce tu însuți știai despre tine mult mai bine decît altul care ar putea și el să noteze”. Voită sau nu, această explicație ne duce cu gîndul la dialogul dintre Ipistatul și jupîn Dumitrache, cînd primul citea cu glas tare gazeta și celălalt nu înțelegea nimic din articolul lui Rică Venturiano, fiindcă era scris ,,adînc”, dar Ipistatul îl calma, ,,stai că spune el acum...”. Pornind de la învățătura lui Zen, și memorialistul nostru o apucă pe același drum, așternînd notații la care orice intelectual onorabil s-ar gîndi, atîta vreme cît este liniște și pace în lume: aceleași

Chiar de la primele notații, făcute în data de 1 ianuarie 2004, cititorii sînt întîmpinați, într-un fel de captatio benevolentia, cu o picătură de umor: ,,Niște tipi cică au găsit un plic cu niște prafuri, chestii, socoteli... niște nenorociri. Păi, cum să nu te droghezi dacă mă-ta are stație de benzină, nevastă-ta te acuză că te droghezi și fita e curvă?”. Dar, pînă la sfîrșitul cărții, nu mai găsește alte mostre, căci orice-ar spune și ar face, Cărtărescu n-are umor. Și nu e nici vreun satiric dotat cu simțul observației, curaj și luciditate, capabil să lanseze săgeți pamfletare și de critică socială, precum moraliștii Petre Pandrea și I.D. Sîrbu sau plimbăreața Raluca Feher. ● În schimb, pe paginile următoare, manifestă aceeași înclinație spre elementele scabroase ale existenței, demonstrate și în cărțile din tinerețe, cînd mărturisea că, în copilărie, își băga degetul în fund și trăgea cu urechea la ce fac părinții în dormitor (naturalism la sînge, nene). I-auziți colea: ,,Fiindcă, din nebăgare de seamă, îi dăduse lui frati-su cîteva vătraie în cap, băiatul ajunge la pîrnaie. Acolo și-o trage cu un bulangiu pînă nu mai are cur între buci. Evadează și ajunge să și-o tragă cu cardinalul pe un maidan”. ● Cu toate acestea, număr pînă la 5, respir adînc și mă îndemn la lectură: notații fugare despre munca depusă la ultimul volum din trilogia ,,Orbitor” – lecturi haotice în care sexualitatea e la vedere – apariții la televizor, cînd moderatorii îi ridică în slăvi opera – plăcerea de a fi recunoscut pe stradă: ,,Băi, Orbitor aripa stîngă“ (niște liceene) – o amintire cu o mătușă și nepotul ei: ,,Înalt și frumos ești, prost ești, de ce nu te-ai făcut ofițer, maică?” – apare în scenă micuțul Gabriel, care îi înseninează viața, făcut cu a doua nevastă – e fericit cînd se adună și reușește să scrie măcar cîteva pagini: pe genunchi, în dormitor, și pe masă, la bucătărie. Mai departe, cotidian cenușiu: buletin meteo, plimbări, iarăși lecturi, munca la facultate, unde a fost avansat conferențiar – notații care îl apropie de Radu Petrescu, ,,școlarul” de la Tîrgoviște - ,,Ce le-or fi plăcînd unor femei să se tatueze pe sîni?” –o plimbare în Polonia: catedrale baroce italiene și șosele nemțești; cea mai largă piață văzută vreodată (200/200), la Cracovia; femei blonde fără sex-appeal; Auschwitz. Unii au afirmat că Mircea Cărtărescu este un satanist care distruge mințile copiilor – avînd carnet de șofer, își ia o mașină de mic litraj – plăcerea de a șofa la kilometri interminabili. ● O dezbatere pe marginea chestiunii universale dacă un scriitor poate trăi numai din scris. N. Manolescu crede că protejatul său atît de profund, încît l-a recomandat la Premiul Nobel, nu poate (deh, blestemul lui Eminescu...). Dar M.C. zice că poate: eseuri, recenzii, reportaje și cronici teatrale în diverse publicații, apariții la televiziune, prefețe pentru prieteni, participări la

Ajung cu lectura la perioada 2006 (p. 179). ● ,,1 ianuarie: Am citit corespondența lui Mateiu. Mare huligan, mare pontagiu. S-a dat acestui mare avorton snob și constipat un talent, la rîndul său, monstruos. Geniul lui literar e ceva de felul puterii fenomenale a unui oligofren. Cu atît mai demn de înfricoșată venerație. Dacă Gorică Pirgu ar fi scris «Divina Commedie», n-ar fi fost mai surprinzător decît «Craii de Curtea Veche» sau «Corespondența cu Boicescu» de către Mateiu, ultimul fals boier slavo-valaho-bizantin”. (Pe 17 ianuarie 2004 se împlineau 70 de ani de la moartea lui Mateiu.) ● Dar și un portret făcut lui M.C. de către o denigratoare: ,,Un autor de «succes», avantajat față de confrați, trăind numai în străinătate, vînînd burse, premii și onoruri. Rîvnind la Premiul Nobel. Ce mai vrea, dom’le, ce mai vrea?”. După altcineva, este ultimul lider comunist. Ce ziceți de un autoportret? ,,Etern candidat Premiul Nobel, e în continuarea lui Blaga sau Nichita. Sporadic, Ana Blandiana. Urmarea este că are vilă cu două etaje în Pipera, bani mulți, automobil, haine și încălțăminte de firmă, călătorii, aparatură digitală în casă. Cînd a fost gata-gata să înhațe Nobelul, i-a luat-o înainte Herta Müller”. ● Mai departe, notații intime: planuri și gînduri – satisfacții și excursii, alte lecturi și impresii de lectură. Cu alte cuvinte, jurnalul unui intelectual și scriitor, ca atîția alții: Alice Voinescu, Jeni Acterian, I.D. Sîrbu, pe care nu-i depășește, sau, după M.C., Franz Kafka, intangibilul. ● De Sfîntul Nicolae, noaptea, la Berlin. În așteptarea unui taxi, M.C. privește în vitrina unei librării. Mai încolo, soția, cu Găbițu în brațe, scrutează strada. Trece un tip. Are părul roșu, e îmbrăcat bine și se grăbește undeva. Îi întinde femeii o bancnotă de 10 Euro. Femeia șovăie – e periculos să refuzi un nebun sau un bețiv. Pentru copil. A-ha! (Abia după ce a fost consemnată în jurnal, întîmplarea poate fi uitată.) ● M. Cărtărescu, născut în 1956. ,,Anul 2005 este anul cînd tinerețea mea s-a sfîrșit”. (A mea în 1997. A copiilor mei în 2025. E timpul s-o iau din loc.) ● 21 mai. ,,Același gol de trăire, aceleași informații, același abandon. Totuși, o foame de informații teribilă. Îmi ghiorlăie mațele de foame”. ● M.C. este scriitorul român cel mai tradus în toate limbile pămîntului. L-a depășit și pe Z.S. care invita în România diverși editori și scriitori, îi ținea pe casă și masă la mare și la munte, pe banii Uniunii, după care îi punea să-l traducă. Există o fotografie cu el și cărțile-i traduse, care abia îi încap între brațele larg deschise. ● Uite o știre demnă de anul 2021: ,,Pe 27 iunie. În țară se fac exerciții de dărîmare a idolilor. E cea mai bună metodă de confirmare a lor! E lumea postmodernă, cea în care adevărul și impostura artistică, evoluate paralel, pînă acuma, s-au contopit indiscutabil. Dar, să nu fiu mai conservator decît mă cred junii corupți”. ● Moment de oftică profesională: ,,Norman Manea a luat Premiul Medicis. Eu sînt mai departe un necunoscut, cum îmi stătea bine la 30 de ani, dar la 50...”. ● Dar nici cetățeanul M.C. nu se simte mai bine: ,,Nu mă mai recunoaște nimeni, nu mai întoarce nimeni capul după mine în metrou. Intelectualii nu mai apar la televizor, au devenit invizibili social. Apar politicienii agramați, curviștinele (...) Am ajuns în situația în care unui autor nu i se mai deschid decît cîteva drumuri: alcoolul, sinuciderea și rușinea permanentă de a nu fi avut curajul să alegi unul dintre primele două”. ● O carte fistichie prin format, nu prin conținut: ,,Nostalgie” - ,,cartea olandeză” de buzunar, care se citește, cum ar fi spus Arghezi, ponciș și ca nelumea. O deschizi pe lat și în sus, ca pe un calendar de perete, doar că, minusculă, se citește pagina întinsă pe două file. O mică minune pe care M.C. o ține, molie pufoasă, în palme...

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

152 de ani de la inaugurarea primului tramvai tras de cai, la Timişoara

Societatea de Transport Timişoara (STPT) marchează 152 de ani de la punerea în funcţiune a primului tramvai tras de cai de pe teritoriul actual al României, care a ieşit pe traseu în 8 iulie 1869. Vagoanele erau de fabricaţie austriacă, iluminatul se făcea cu lămpi pe gaz, iar parcul număra 15 perechi de cai, cinci vagoane dintre care trei erau rezerve. „După Budapesta, primul tramvai din provincie a fost cel din Timişoara, dat în folosinţă la 1869 şi înfiinţat de o societate pe acţiuni a cetăţenilor de aici, sub conducerea primarului Karoly Kuttle. De la începuturi directorul întreprinderii a fost Heinrich Baader, care a fost chemat pentru lucrările de construcţie ca tînăr inginer de la Buda şi a cîștigat încrederea”, a povestit Josef Geml, primarul Timişoarei din perioada 1914-1918, în monografia ,,Vechea Timişoară”, apărută prima dată în anul 1927.

Tramvaiul cu cai îşi avea remiza pentru vagoane şi garajul pentru cai într-o casă spaţioasă din piaţa Rosen (azi Aurel Vlaicu), în cartierul Fabric. Traseul avea o lungime de 6,10 kilometri, din cartierul Fabric (de la cafeneaua „Prinţul turcesc”), prin Cetate, pînă la gara din Iosefin. Din Piaţa Sfîntul Gheorghe (de unde plecau tramvaiele în cele două direcţii, Fabric şi Iosfin), liniile erau destul de întortocheate, mai povesteşte Josef Geml. „De la cafeneau mergea către strada Lamm (azi Titu Maiorescu) prin piaţa Rosen, curmeziş peste strada Principală (azi Ştefan cel Mare), printr-o stradă îngustă nou deschisă, de-a lungul berăriei pe fosta păşune Seiler (azi Piaţa Romanilor) şi de acolo pe cel mai scurt drum în Cetate. Aici traseul urma conturul cazărmii Transilvania şi pe calea Wall ajungea în Piaţa Sfîntul Gheorghe la biserica seminarului. Al doilea traseu pornea de aici tot pe calea Wall şi tot de-a lungul cazărmii Transilvania, pentru a ajunge prin promenada Hunyadi (azi Piaţa Victoriei) la poarta Petrovaradinului, de unde traseul trecea prin fortificaţii, peste linia de cale ferată şi peste podul de pe Bega în cartierul Iosefin. Aici tramvaiul cu cai ajungea în centrul Iosefinului şi făcea legătura cu linia spre suburbia Elisabetin, rămînînd pe calea Hunyadi (azi buevardul 16 decembrie 1989) pînă la strada Bem (azi strada Văcărescu), apoi trecînd pe această stradă prin faţa Casei Funciare, la est de piaţa Scudier (azi bulevarul Carol I), peste podul Bem (azi Eroilor) în strada Gorove (azi Bolintineanu), prin dreptul frontului de est al Fabricii de Tutun cu o cotitură în strada Gării şi se termina în faţa gării din Iosefin.

Misterul Kennedy (35)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE

KENNEDY

După filmul lui Zapruder, s-au scurs 1,8 secunde între momentul în care preşedintele s-a găsit pentru prima oară în situaţia de a fi lovit şi cel în care Connally a fost, la rîndul său, în situaţia de a fi lovit. Trebuie să reproducem aici concluzia cît se poate de concisă şi de înţeleaptă a lui Edward Jay Epstein: „De asemenea, după faptele care au fost stabilite, era efectiv imposibil ca puşca asasinului să tragă de două ori în intervalul de timp în care preşedintele şi guvernatorul Connally au fost răniţi prima dată. Sau cei doi au fost loviţi de acelaşi glonte, sau au existat doi asasini”. Or, totul o dovedeşte: Kennedy şi Connally n-au fost loviţi de acelaşi glonte.

Să recapitulăm rănile respective ale preşedintelui şi ale guvernatorului. Connally e străpuns de un glonte. Kennedy e împuşcat în spate: un glonte. E împuşcat în cap: un glonte. Avem deci cele trei gloanţe trase de Oswald.

Într-adevăr, este un mare ocol de la gara din Iosefin pînă în Fabric sau invers. Şi, dacă mai luăm în calcul insecterarea de două ori a căii ferate şi transbordarea în piaţa Sfîntul Gheorghe, această călătorie nu era o plăcere, ci mai de grabă un chin pentru cei care aveau treabă în cele două cartiere”, scria Geml. Preţul călătoriei a fost neschimbat vreme de 30 de ani

Tramvaiul cu cai a avut darul să lege pentru prima dată cele două mari cartiere istorice ale Timişoarei: Fabric şi Iosefin. Chiar şi aşa, ele au continuat să aibă viaţă socială diferite. „Nu e deci de mirare că cele două cartiere, aflate şi în linie aeriană la cîţiva kilometri distanţă, în ciuda mijlocului ieftin de transport, duceau pe vremuri o viaţă socială şi economică separată, iar cetăţenii lor nu aveau multe contacte”, a mai scris Josef Geml. Timp de 30 de ani preţul călătoriei a rămas acelaşi şi anume de 10 crăiţari de la Piaţa Sfîntul Gheorghe în ambele direcţii. Doar în anul 1896 a intervenit o schimbare, cînd Societatea, din cauza concurenţei cauzate de Societatea de omnibuse din Elisabetin, a redus preţurile la 12 crăiţari pentru biletul tur şi retur. Urmarea a fost că Societatea de omnibuze care a introdus în 1894 transportul cu omnibuzul din Cetate în Elisabetin a intrat în lichidare. Societatea tramvaiului cu cai a cumpărat întreaga afacere şi a întreţinut transportul cu omnibuzele dar numai între gara din Fabric şi Piaţa Coronini (azi Romanilor). „La sfîrşitul anului 1895 Societatea Tramvaielor a început tratative serioase cu oraşul pentru amenajarea liniei de tramvai din Elisabetin între piaţa Doja (azi Plevnei) şi strada Kronen (azi

Rămîne rana din gîtul preşedintelui. Rămîn scrijelitura de pe trotuar şi trecătorul rănit. Acesta din urmă, un anume James Tague, a declarat „că a simţit că are o mică zgîrietură pe faţă după a doua sau a treia împuşcătură şi că, imediat după aceea, un delegat al şerifului şi cu el au descoperit urma glontelui (pe trotuar)”. Delegatul şerifului a confirmat relatarea lui Tague. Analiza spectrografică a cimentului de pe trotuar a stabilit „că un fragment de glonte lovise întradevăr trotuarul la aproximativ optzeci şi cinci de metri de maşina preşedintelui”. Optzeci şi cinci de metri! Pentru Comisia Warren, toată povestea asta – o dată mai mult – rămîne un fapt absolut limpede: urma de pe sol „poate să fi provenit de la glontele care 1-a lovit pe preşedinte la cap, sau să fi provenit de la glontele care şi-a greşit ţinta şi care s-ar fi sfărîmat în atingere cu vreun alt obiect din respectivul sector”. Rămîne de văzut dacă am putea crede, fie şi pentru o clipă, că nişte fragmente din glontele care 1-a lovit pe preşedinte la cap puteau să fi izbit solul la optzeci şi cinci de metri distanţă cu suficientă putere pentru a-1 răni pe Tague. Dacă excludem această ipoteză, atunci trebuie să admitem, împreună cu Comisia, că e vorba de un glonte

Independenţei). Odată cu acest proiect au început şi tratativele pentru prelungirea altor linii, dar mai ales datorită trecerii pe utilizarea curentului electric. Aceste tratative au durat trei ani, pînă ce tramvaiul electric a fost pus în sfîrşit în funcţiune la 27 iulie 1899”, a mai scris Josef Geml în volumul „Vechea Timişoară”.

Cum erau vagoanele fabricate la Viena

Primele 21 vagoane de persoane ale tramvaiului cu cai au fost procurate de la Fabrica de Vagoane din Viena, la preţul de 1.755 forini (primele 11), respectiv 1.673 forini (ultimele 10), scrie Mihai Ilieș, în ,,Tramvaiul cu cai din Timişoara”. ,,Atît cutia cît şi trucul acestor vagoane era din lemn, rigidizate prin corniere de oţel, iar suspensia era asigurată prin arcuri din foi de oţel. La capete aveau cîte o platformă deschisă, pe unde se urca şi se cobora şi unde erau plasate frînele de mînă cu pîrghie. Lungimea cutiei a fost de 4,3 metri, lăţimea de 1,9 metri, iar distanţa dintre osii era de 1,9 metri. Aveau cîte 16 locuri de şezut, iar iluminatul pe timp de noapte s-a asigurat cu lămpi de petrol, aplicate în tavan, la ambele capete ale vagoanelor. Din păcate, nici un vagon din parcul tramvaielor trase de cai, care circulau odată prin Timişoara, nu s-a păstrat”, explică Mihai Ilieș. În anul 1994, cu ocazia aniversării a 125 de ani de la punerea în funcțiune al primului mijloc de transport pe şine, s-a reconstruit pe baza unor fotografii şi descrieri un vagon pentru tracţiunea animală. Pentru a-i asigura fiabilitate mai mare, este o construcţie metalică – acesta fiind singura deosebire esențială faţă de vagoanele originale.

Primul tramvai tras de cai a apărut în SUA

Tramvaiele cu cai au fost utilizate prima dată în 1832, la New York (după cum menţionează Enciclopedia „Căi ferate”). Pe continentul european, acest sistem de transport în comun a pătruns sub denumirea de „american tramways”, sau „căi ferate americane”. Prima linie de tramvai cu cai din Europa a fost construită în 1835, la Paris, pe traseul Piaţa La Concorde - Saint Cloud (Sevres). Au urmat oraşele Birkenhead, din Anglia (1860), Londra (1861), Geneva, Copenhaga şi Budapesta în 1869. Apoi, încă şase mari oraşe, după care Timişoara, în 1869. Sistemul transportului public cu tramvaiele tractate de cai a continuat să se răspîndească, fiind introdus ulterior şi în oraşele Bucureşti, Leipzig, Frankfurt pe Main, Dresda şi Hanovra.

ADEVArUL.ro

care nu şi-a nimerit ţinta, deci de un al patrulea glonte.

Şi în acelaşi timp trebuie să admitem că asupra preşedintelui au tras doi oameni.

Dar rana de la gît? Să fi fost oare provocată de un fragment din glontele care l-a lovit pe preşedinte la cap?

Filmul lui Zapruder nu ne indică aşa ceva, căci pe el se vede clar cum preşedintele îşi duce mîna la gît înainte de a fi împuşcat în cap.

Nimic, în rapoartele întocmite cu ocazia autopsiei, nu ne permite să admitem cu toată certitudinea – aşa cum a făcut-o Comisia Warren – că rana de la gît ar fi un orificiu de ieşire. Traheotomia făcută la Parkland a distrus conturul rănii şi, în acelaşi timp, orice posibilitate de a trage concluzii sigure pentru medicii care au trebuit să facă autopsia.

Să fie oare atunci rana de la gît un orificiu de intrare? Dacă admitem – şi admitem – că au fost trase cel puţin patru gloanţe, trebuie să ne punem întrebarea unde se afla cel de-al doilea ţintaş. Trebuie să ne amintim de declaraţia doamnei Walther şi de cel de-al doilea individ pe care l-a văzut ea la una din ferestrele depozitului. Dar trebuie să ne amintim şi de toţi acei martori – de zecile de martori – care au afirmat că focurile au fost trase de pe colina înverzită. (va urma)

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

,,Ostaºi, vă ordon: treceþi Prutul!” (3)

În culisele pregătirii războiului

Aflat într-o funcție legată în mod nemijlocit de armată și de eventualele operațiuni militare pe care aceasta le-ar putea desfășura, generalul Ion Gheorghe (atașat militar și ambasador la Berlin, între anii 1940-1944), a trăit momentele anterioare declanșării operațiunii ,,Barbarossa”, pe viu, cunoscînd din interiorul fenomenului mai multe fațete ale pregătirii și desfășurării acestei conflagrații. Martor ocular, dar și participant activ în cadrul unor secvențe din colosalul angrenaj al pregătirii și purtării celui De-al Doilea Război Mondial, autorul lucrării ,,Mareșalul Antonescu –Un dictator nefericit”, generalul Ion Gheorghe îmbină aproape perfect cele două ipostaze în care se afla: atașat militar (ambasador) în fieful mașinăriei de război care a detonat fitilul tragediei, din partea unui Stat care trecuse de partea Germaniei naziste în viitoarea confruntare internațională, și narator al acestui nedorit eveniment.

Privită de pe poziția acestei duble preocupări, în care pregătirea superioară de militar dă culoare și credibilitate însemnărilor, cartea al cărei pretext a stat la baza scrierii acestui material, chiar dacă în puține puncte nu rezonează cu istoriografia acestui război, ne face să pătrundem într-un fel de culise ale acestei conflagrații, facilitându-ne o apropiere relativă de eveniment și, de ce nu, poate fi considerată și ca o provocare în a ne determina să citim și alte lucrări dedicate acestui subiect, pentru a putea avea un grad de comparație a uneia sau a alteia dintre alternative. Pentru că opțiunea unui militar de carieră, raportată la o anumită platformă politică, poate dezvălui caractere și atitudini, cu linii de demarcație solide, mi s-a părut cel puțin interesantă o idee a generalului Ion Gheorghe, aceea în care analizează esența unei orientări anume a politicii unui Stat față de idealul națiunii sale. În această temă de meditație, face referire atît la Germania, cît și la România. Entuziasmat, scrie despre Germania: ,,Revoluția național-socialistă m-a atras din cauza caracterului său socialist atîta timp cît nu am cunoscut trăsăturile sale contradictoriii și uneltirile sale obscure. În acea vreme, în anul 1940, Germania se găsea pe o culme

care promitea succesul deplin al revoluției și acest succes trebuia să aibă consecințe însemnate pentru Europa și întreaga lume”.

Pentru România – declarată înfrîntă în război, deși prin actul de la 23 august (pentru unii – trădător, pentru unii – salvator) a dus la terminarea războiului și înfrîngerea Germaniei naziste cu 500 de zile mai devreme – fostul atașat militar la Berlin punea accent pe o formă de societate la care nu ne-am fi așteptat: ,,Eu credeam și mai cred și astăzi că situația de compătimit din România nu poate fi înlăturată decît printr-o orînduire socialistă, un socialism care nu exclude ideea națională, care trebuie să rămînă scumpă tuturor românilor”. Chiar dacă urmează o nuanțare a crezului de mai sus, esența gîndirii generalului Ion Gheorghe nu se schimbă: ,,Un socialism fără compas național se pierde în labirintul întunecat al dictaturii proletare; un socialism care se automistifică, printr-o exagerare naționalistă, induce de asemenea în eroare”. Iată o realitate pe care noi am trăit-o pe pielea noastră în anumite perioade ale anilor postbelici!

parte onoarea națională, România s-a lipit, totuși, de Germania lui Hitler, bazîndu-se pe garanțiile asigurate de aceasta din urmă, contra unei politici externe în est, de estompare a relațiilor româno-ruse, recuperarea teritoriilor pierdute fără luptă intrînd de acum în sfera jocului politic internațional.

Ca o particularitate a țărilor care au fost prinse în angrenajul acestui război se desprinde poziția României – singurul stat care a intrat în războiul împotriva Uniunii Sovietice, nu mînat de lozinca celorlalte țări din coaliția germană (,,lupta împotriva comunismului”), chiar dacă, totuși, Antonescu clama și acest deziderat, ci cu un țel pragmatic – acela de a recuceri teritoriile pierdute în iunie 1940. Ungaria, Slovacia, Croația, să nu mai vorbim de Italia, nu aveau revendicări teritoriale, deci nu aveau un motiv național de a se război cu URSS, ceea ce a departajat și din punct de vedere moral și emoțional angajamentul în luptă al diferitelor armate.

Fără să pară ca atare, Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 a constituit semnalul de alarmă pentru națiunile Europei de-abia dezmeticite după luptele pentru reîmpărțirea sferelor de influență din anii Primului Război Mondial. Cine n-a avut fler și pregătire matură să înțeleagă realitatea acelui act oficial s-a trezit în zorii zilei de 1 septembrie 1939 – la doar o săptămînă de la ,,marea înțelegere” – cu dezmembrarea Poloniei, Germaniei și URSS (semnatarii acelui document mincinos), act făcut să adoarmă vigilența atît acelor două țări semnatare, cît și a Europei, împărțindu-și prada. Ce-a făcut România în acest caz? Prima reacție a fost panica. Echilibrul existent pînă atunci între statele continentului a fost rupt. România nu mai putea să graviteze în jurul centrului de greutate al sistemului european acum distrus. Izolarea politică nu mai era posibilă. După ultimatumul Moscovei din vara lui 1940, speranța României în ajutorul Marii Britanii s-a spulberat, mai ales că Anglia nu întreprinsese nimic pentru a împiedica desființarea Poloniei. Acum, în Europa, se formaseră doi poli de putere, două state puternice, care radiau putere în zonă și impuneau respect. Către care ar fi trebuit să se orienteze România? URSS ne luase Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța (în mod samavolnic, în urma unui ultimatum criminal și sub amenințarea iminentă cu un război!); Germania, împreună cu Italia, și-a pus semnătura pe odiosul Diktat de la Viena, în urma căruia am pierdut Transilvania de nord! Vorbind în termeni uzuali, România era legată de mîini și de picioare. Ea nu mai avea libertatea de mișcare, cele două acte samavolnice au prins-o între ciocan și nicovală. Prin acceptarea Diktatului de către Carol al II-lea, lăsînd la o

În dedesubturile pregătirii și participării țărilor angrenate în acest măcel uman, după război au fost scoase la lumină de către analiștii politici și militari ipoteze și comparații interesante, care, după unele judecăți, puteau influența soarta unor state, modificîndu-le traiectoria în război. O asemenea dispută (și comparație) este între Iugoslavia și România, cunoscîndu-se faptul că, datorită puciului generalului Simovici, Iugoslavia a ieșit din sfera Tratatului Tripartit, schimbînd atitudinea lui Hitler cu 180 de grade față de această țară. Întrebarea care motivează cercetarea culiselor acestui război este aceasta: ar fi putut România, asemenea vecinei sale Iugoslavia, să se întoarcă la vechea sa linie politică? Fără prea multă analiză, răspunsul este: Nu! Mai multe realități configurează acest răspuns ferm:

1. România nu dispunea de acele elemente care au declanșat reacția Iugoslaviei – speranța de sprijin venită din partea trupelor engleze staționate în Grecia, situație care le-a creat noilor conducători iugoslavi sentimentul că nu vor fi izolați la un moment dat! (Iluzie deșartă, întrucît forțele militare germane au spulberat rezistența engleză din Grecia, obținînd o victorie clară!);

2. În România nu i-ar fi trecut nici unui conducător prin cap să-i copieze pe iugoslavi, întrucît trebuiau oprite prin luptă marile unități germane aflate în marș pe teritoriul Țării;

3. Soluția aleasă de generalul Antonescu era singura posibilă, în conjunctura în care se afla România, mai ales că, în concepția de militar a lui Antonescu, NU exista varianta ca problema națională să fie rezolvată prin pasivitate;

4. Pasivitatea ar fi provocat pe deasupra pierderea definitivă a Transilvaniei de nord, statul ungar fiind răsplătit de Hitler cu acest teritoriu, datorită loialității față de politica de forță a Germaniei naziste;

5. Ar fi putut satisface Germania ambiția Ungariei de a rămîne stăpînă în Transilvania de nord, în cazul în care România ar fi rămas neutră? Greu de răspuns, dar premisele cadrului geopolitic structurau rezolvarea cazului cu atragerea României de partea Germaniei, ambele state, deși cu țeluri diferite, erau mînate de un scop comun: lupta împotriva URSS!

După toate aceste considerente istorice, din moment ce nimeni nu știa deznodămîntul acelei con-

21 iunie 1941 – bucureșteni îngenuncheați în fața Palatului Regal, rugîndu-se pentru recuperarea teritoriilor pierdute. A doua zi, Mareșalul dădea celebrul ordin.

flagrații mondiale, se conturează pregnant orientarea României spre Axa Berlin-Roma-Tokio – singura șansă (chiar dacă, subiectivă) viabilă. Faptul că pierderea Transilvaniei urma să fie temporară –acțiune realizată de Armata Română prin jertfa de sînge din toamna anului 1944, cu susținerea Aliaților și a organismelor juridice internaționale, după înfrîngerea Germaniei naziste – nu este decît o temă predilectă a comentatorilor epocii postbelice...

Un război atipic

După o ,,pace” strategică dintre Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin, parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, cine bănuia că numai după o săptămînă Polonia va fi victima acestei înțelegeri? Cu gînduri revarșarde și cu un spionaj reciproc, pentru a afla planurile belicoase ale ,,partenerului” odiosului Pact, Germania și URSS se pîndeau reciproc. Știind că Germania făcea pregătiri pentru campania din Balcani, Uniunea Sovietică, neputîndu-se opune acestui zăngănit de arme, a forțat nota, visînd cîștiguri teritoriale în afara celor prevăzute în Pactul secret.

După cum se cunoaște, în urma înțelegerii Ribbentrop-Molotov, URSS ocupase jumătate din Polonia, Statele Baltice, Carelia, Basarabia și nordul Bucovinei, în timp ce Germania ocupase cealaltă jumătate a Poloniei, Danemarca, Norvegia, țărmul de la Canalul Mînecii și două treimi din Franța. Pentru că următoarea miză era spațiul balcanic, față de ceea ce ar fi cîștigat Germania, Moscova avea pretenții la ,,compensații” – concret, cerea Finlanda, Strîmtorile turcești, Delta Dunării și Varna (baza marinei bulgare). Aceste cereri au venit din partea ministrului de Externe Viaceslav Molotov, la întîlnirea cu Hitler și Ribbentrop de la Berlin, din 12-14 noiembrie 1940. A fost momentul în care Führerului i s-au părut exagerate pretențiile lui Stalin de a împărți puterea și sferele de influență din Europa, atunci adoptînd hotărîrea de a se rupe de vremelnicul ,,aliat”, urmîndu-și propria cale.

Plecînd cu traista goală de la Berlin, Molotov s-a întors la Moscova nervos, neștiind ce reacție va avea tătucul Stalin, care nu dorea să rămînă în urma lui Hitler în ceea ce privește împărțirea pomenii. Dilema, deocamdată, era la sovietici, pentru că, în același timp, Germania își dezvolta politica sa în Balcani pentru punerea bazelor viitorului teatru de manevră la adresa URSS. Una dintre manevre a fost invitația adresată statelor sud-est europene de a

adera la Pactul Tripartit (așa cum am arătat în numărul trecut al revistei), acțiune prin care Uniunea Sovietică a rămas pe dinafară, aceasta reprezentînd, de fapt, o încălcare grosolană a Pactului germano-sovietic. Pentru a accentua cunoașterea acestei faze a pregătirii războiului, să dăm cuvîntul generalului Ion Gheorghe, care, prin poziția sa de atașat militar al Guvernului Antonescu la Berlin, a putut cunoaște anumite hotărîri germane și anumiți oameni care au influențat, într-un fel sau altul, etapele de pregătire a celui de-al Doilea Război Mondial, date pe care le-a trecut prin filtrul propriei gîndiri de militar și le-a așternut pe coala de scris: ,,Germania, care se bazase la începutul războiului pe înțelegerea germano-sovietică, se afla acum într-o nouă bază politică. Acest Pact nefast al celor trei puteri a devenit cauza fundamentală a înfrîngerii atît a Germaniei, cît și a aliaților săi, Italia și Japonia. În loc să păstreze vrabia rusească, Germania a întins mîna după vestitul porumbel de pe acoperiș. Alianța cu Japonia nu s-a dovedit numai o povară pentru Germania, ci și un factor de noi implicații. Prin alianță a avut avantaje numai Japonia, în timp ce Germania nu a avut decît de pierdut. Însăși enorma distanță geografică făcea imposibil un ajutor reciproc, cu atît mai mult cu cît nici unul dintre cei doi parteneri nu a reușit să domine mările”.

Acțiunile paralele ale celor două state, desfășurate de acum încolo, erau în cadre diferite – războiul purtat de Germania în Europa începea să-i macine forțele și să-i creeze un anume grad de nervozitate odată cu apropierea orei ,,H” a planului „Barbarossa”, în timp ce Uniunea Sovietică, înțelegînd că atitudinea Germaniei, schimbată radical, nu va avea decît un singur deznodămînt – o dispută directă germanosovietică – și-a intensificat pregătirile de război, concentrînd armata la granițele de vest și sud-vest ale URSS.

Greºeli ºi interpretări eronate

Ca în oricare act major în care sînt implicate (direct sau indirect) țări și națiuni, și acest război mondial a avut capcane, greșeli de ordin militar și politic, interpretări eronate (exagerate sau subestimate), precum și alte conotații care au avut darul să provoace schimbări în teatrele de operațiuni militare. Din acest punct de vedere, generalul Ion Gheorghe operează în cartea sa cu exemple care converg spre dezvoltarea intertitlului de mai sus. Mai întîi de toate, atașatul militar (apoi ambasador) la Berlin vrea să ne lămurească în privința unei versiuni auzite din gura feldmareșalului Paulus, la marele proces al criminalilor de război de la Nurnberg. În declarațiile pe care le-a dat la acest proces cu răsunet internațional, acesta a susținut – contrar realității – că, în calitate de șef adjunct de Stat Major, a participat la întocmirea planurilor de operațiuni ale operațiunii ,,Barbarossa”, act major la care au luat parte și Statele Majore ale aliaților prezumtivi ai Germaniei la războiul împotriva Uniunii Sovietice! Se înțelege că, printre aceste entități militare de nivel înalt s-ar fi aflat și Statul Major al

Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei

Armatei Române, care ar fi participat activ la pregătirea invaziei Germaniei asupra Rusiei. ,,Această afirmație nu corespunde deloc faptelor!”, scrie generalul Ion Gheorghe, concluzionînd: ,,Nu cunosc motivele care l-au determinat pe fostul feldmareșal Paulus să facă această afirmație neadevărată. Dar dacă el s-a văzut silit să facă astfel de declarații, ce să spunem atunci despre declarațiile altor persoane care s-au aflat mai puțin în situația de a cunoaște adevărul sau de a-l mărturisi!”.

Analistul militar, generalul Ion Gheorghe, nu a putut trece cu vederea unele greșeli militare și politice – fiecare avînd o pondere diferită în deznodămîntul final – săvîrșite înaintea ofensivei din Rusia, și pe parcursul acesteia. Ceea ce ne semnalează atașatul militar în ,,bîrlogul lupilor”, dacă o trecem în derizoriu, spunînd: ,,După război, mulți viteji se arată”, nu doar că vom denigra munca unui adevărat militar de carieră, dar ne-am crea singuri un handicap, trecînd din capul locului în zona crepusculară a derutei, ceea ce ne va împiedica înțelegerea nefardată a lucrurilor.

Să purcedem, deci, la drum, însoțind un general, atașat militar.

Primele două greșeli grave de la care a pornit planul de invazie a Uniunii Sovietice se regăsesc pe aceeași scală psihologică, despărțite de vectorul luat ca reper suprem:

1. Subapreciere;

2. Supraapreciere (a forței de luptă sovietice).

Aceste constatări eronate aveau la rîndul lor analize eronate, ieșite din tiparul profesionalismului, rămînînd să se bazeze pe supoziții subiective și eclectice, bune doar pe plan emoțional. Subaprecierea se referea la posibilitățile militare și tehnice ale Uniunii Sovietice în momentul analizei. Deși –culmea! – ambasadorul german la Moscova, contele Schulenburg și atașatul militar, generalul Kostring, aduseseră dovezi fără echivoc asupra pregătirii militare a URSS, semnalînd și apariția unor surprize cînd este vorba de armamentul necunoscut aflat mai ales în regiunea Munților Urali și în Siberia, Hitler și suita sa se încăpățînau să mizeze pe ,,Războiul fulger” și pe superioritatea totală a statului german, vizînd la o izbîndă totală în doar cîteva săptămîni!

Cealaltă eroare, paradoxal, consta în supraaprecierea amenințării sovietice într-un viitor apropiat! Teama conducerii germane de a fi atacată inevitabil de Uniunea Sovietică crea o psihoză de nesiguranță, inducînd atît în rîndul organelor de decizie politică și militară, cît și în mentalul colectiv, frica de agresiunea URSS asupra Germaniei. Ce rămînea atunci? Să atace Germania, prima! Rezolvarea problemei mediteraneene cu cea din Răsărit, concomitent, a adîncit în mod fatal eroarea inițială ducînd, în final, la pierderi pe ambele fronturi.

În numărul viitor, ultimul episod, vom trăi, alături de generalul Ion Gheorghe, emoția – înălțarea și decăderea Armatei României, jertfa ei de sînge pe altarul de est al dezrobirii fraților basarabeni și bucovineni.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Feldmareșalul Paulus

Harta administrativă a României în 1942

Groenlanda, cea mai mare insulă din lume (II)

În ultimii ani, căutarea de noi terenuri de golf a devenit o practică destul de populară, susținută de fondatorii Campionatului Internațional de Golf pe Gheață. „Interesul pentru jocul de golf în locuri spectaculoase este în creștere și, deși această zonă este puțin mai mică și găurile sînt puțin mai mari, mingea este portocalie și cursul nu este verde, ci alb, altfel este golf obișnuit”, au declarat organizatorii.

soarele de la miezul nopții – Este un fenomen care se produce doar în timpul verii și care poate fi experimentat doar la nord de Cercul Polar și la sud de Cercul Arctic. În aceste locuri, soarele nu este vizibil doar la miezul nopții, ci strălucește 24 de ore, iar uneori nu se ascunde în spatele orizontului mai mult de o zi, ceea ce estompează atît de vizibil linia dintre noapte și zi. Vara în Groenlanda este foarte scurtă și blîndă, dar groenlandezii au rar această ocazie neobișnuită de a se bucura de razele soarelui non-stop. Nu este surprinzător faptul că în astfel de zile ei fac cel mai adesea petreceri, pescuiesc și navighează.

Arctica este unică prin felul în care are loc schimbarea între zi și de noapte. În fiecare an există o zi

în care soarele nu apune dincolo de orizont nici măcar la miezul nopții, dar în același mod există o noapte polară, în care soarele, dimpotrivă, dispare mai mult de o zi. Cu cît mergeți mai la nord, cu atît durează mai mult acest fenomen. De exemplu, locuitorii orașului Ilulissat se pot bucura de soarele de la miezul nopții mai mult de 2 luni, în timp ce în orașul Qaanaaq, soarele se ascunde în spatele orizontului timp de aproape 3,5 luni.

O abundență de pietre prețioase și minerale –Se pare că schimbările climatice pot aduce beneficii bugetului Groenlandei. Straturile groase de gheață care acoperă cea mai mare parte a insulei se topesc de 20 de ani, expunînd soluri și roci bogate în minerale, metale și pietre prețioase.

Prima companie minieră modernă din Groenlanda a fost Angel Mining, care și-a început activitatea în 2010. Din 2017, conform datelor oficiale, 56 de licențe au fost eliberate pe insulă pentru explorarea și producția de aur, diamante, rubine, nichel, cupru și alte minerale. În 2013, parlamentul local a votat pentru ridicarea interdicției miniere de uraniu și de atunci a început să promoveze un proiect pentru construirea celei de-a cincea mine de uraniu din lume.

Cele mai multe sinucideri din lume – Da, Groenlanda deține recordul pentru cea mai mare rată

de sinucidere din lume. Anual, în medie 83 din 100 de mii de oameni își iau viața din propria voință. Pentru comparație, în 2016, în Statele Unite, pentru fiecare 100 de mii de cetățeni au existat doar 13,7 sinucideri, iar în Guyana (statul sud-american) 30,2. Apropo, Guyana este considerată oficial țara cu cea mai mare rată de sinucidere, dar din punct de vedere geografic acest record aparține Groenlandei. Problema este că insula nordică este o unitate autonomă a Danemarcei și nu o țară separată.

Deoarece în Groenlanda trăiesc doar 57.000 de oameni, putem spune cu siguranță că este dificil să întîlnești o persoană care nu cunoaște personal cel puțin un caz de sinucidere. S-ar părea că una dintre cauze ar fi frigul și întunericul etern, dar nu...

Cînd au apărut primele mari fabrici de procesare a peștelui în Groenlanda, mulți localnici și-au părăsit satele pentru a lucra în aceste noi unități. Kangeq a devenit una dintre așezările care au suferit foarte mult din cauza inovațiilor și restructurărilor. Satul a fost inițial prea mic pentru construirea unei fabrici pe teritoriul său, deoarece aici locuiau doar 150 de persoane. Pînă în 1974, doar 5060 de locuitori rămîneau aici, iar guvernul danez a luat o decizie practică: pentru a economisi timp și bani, Kangek a fost dezactivat și practic șters de pe toate hărțile. Menținerea chiar și a celor mai elementare instituții, inclusiv un spital și o școală, a devenit neprofitabilă din punct de vedere financiar pentru un sat atît de mic, iar autoritățile au abandonat localitatea. Migrația a dus la o ciocnire inevitabilă a culturilor și a disonanței cognitive. A trăi în blocuri de beton confortabile nu a fost pe placul inuților obișnuiți, care se simțeau străini într-un loc nou. Drumurile pavate nu i-au înstrăinat decît de stilul lor de viață obișnuit, de vînătoare, de care depindeau atît de mult. Unii inuiți au încercat să vîneze foci chiar în portul Nuuk, nu departe de navele de marfă, și au transportat prada sacrificată în sănii de-a lungul orașului către noile lor apartamente, ca și cum ar fi fost încă acasă, și nu întrun oraș cu semafoare și drumuri marcate. În școli, copiii care vorbeau daneză erau în mod clar mai buni decît cei din satele în care se vorbea doar groenlandeză. Copiii de la orașe îi tratau pe noii veniți cu superioritate.

Psihologii cred că așa-numita contaminare emoțională a jucat un rol semnificativ în creșterea ratei sinuciderilor în Groenlanda. Cînd prietenii apropiați sau membrii familiei se sinucid, toți cei din jur sînt expuși riscului. Se știe cu siguranță că „grupuri suicidare” întregi au început să se formeze în Groenlanda, în special în comunitățile mici și îndepărtate, unde sinuciderea unei persoane a presupus noi decese, pe principiul domino. Incredibil, în Tasiilaq, orașul cu cea mai mare rată de sinucidere din toată Groenlanda (peste 400 de sinucideri la 100.000 de oameni), nu există nici un psiholog. Experții estimează că va mai dura cel puțin 20 de ani pentru a aborda problemele fundamentale ale Groenlandei, inclusiv șomajul, sărăcia, alcoolismul și lipsa de adăpost a copiilor, astfel încît rata mortalității prin sinucidere să scadă. sfîrșit D.A.

Stephen Hawking: Apariția inteligenței artificiale depline ar putea fi sfârșitul rasei umane

Acum o sută de ani, în 1921, a fost lansată o piesă de teatru fantastică, scrisă de Karel Capek, a cărei acțiune se desfășoară într-o fabrică ce produce roboți. Acestea erau creaturi artificiale, asemănătoare cu oamenii, care se revoltă, extermină omenirea și preiau planeta. Astăzi, mulți se gîndesc că o astfel de perspectivă nu mai este o fantezie. Problema inteligenței artificiale și amenințarea revoltelor roboților sînt teme discutate pe larg.

Conform televiziunii americane SNBC, majoritatea cetățenilor europeni ar dori să reducă numărul de deputați, înlocuindu-i cu roboți ce posedă inteligență artificială, și „alfabetizarea politică” cu cunoștințe politice. Acestea sînt rezultatele unui sondaj realizat de Centrul pentru Managementul Schimbării de la Madrid IE University, pe un eșantion de 2.769 de persoane din 11 țări. Cu toate acestea, CNBC se abține să catalogheze aceste rezultate drept o criză a democrației occidentale.

În același timp, în Marea Britanie, Olanda și, respectiv, Germania, 69, 56 și 54% dintre respondenți sînt împotriva înlocuirii unei persoane cu un robot. Tinerii și vîrstnicii au atitudini diferite față de acest subiect. Majoritatea persoanelor cu vîrsta sub 44 de ani au încredere în inteligența artificială, spre deosebire de vîrstnici. Subiectul rămîne unul controversat, deoarece depășește în mod clar limitele tehnice și afectează în mod direct viețile oamenilor.

Un alt sondaj realizat pe un eșantion de 30.890 de persoane din 40 de țări, a relevat faptul că 42% dintre respondenți sînt îngrijorați de securitatea datelor personale. O treime dintre respondenți refuză înlocuirea medicilor cu roboți; majoritatea adversarilor acestei idei se află în Germania (43%) și Italia (41%). În multe țări, oamenii se tem că își vor pierde locurile de muncă din cauza roboților: în

Filipine (45%), Mexic (41%), China (40%), Malaezia (37%). Iar acestea nu sînt temeri fictive. Există o frică din ce în ce mai mare că noile tehnologii vor schimba dramatic piața muncii în următorii zece ani.

Henry Kissinger și-a exprimat îngrijorarea cu privire la o posibilă „răscoală a mașinilor”, subliniind că aceasta este o amenințare cu o magnitudine nu mai mică decît cea a armelor nucleare. Inteligența artificială este capabilă să înceapă, „în felul său”, să interpreteze relațiile cu o persoană și să tragă propriile concluzii despre soarta unei persoane.

Renumitul fizician teoretic britanic Stephen Hawking a emis avertizări asupra faptului că „apariția inteligenței artificiale depline ar putea fi sfîrșitul rasei umane”. Economia digitală, locuințele inteligente, soldații roboți, gadgeturile accesibile tuturor sînt vestitorii acestui viitor sumbru. Specialiștii în domeniul dezvoltării inteligenței artificiale afirmă din ce în ce mai mult că, în următorii zeci de ani, omenirea va trăi pentru a vedea apariția inteligenței artificiale, care se va dovedi a fi mai performantă decît creatorul ei. Ultimul bastion al umanității va cădea atunci cînd se va crea așa-numita inteligență artificială puternică – inteligența generală artificială – capabilă să rezolve o gamă nedefinită de sarcini intelectuale și, cel mai important, să gîndească independent. Este imposibil să se prevadă natura tuturor amenințărilor care vor apărea în viitorul apropiat. Și din acest motiv este nevoie să ne gîndim bine la prevenirea lor. Dacă nu este prea tîrziu. D.A.

Sinagoga aºkenază din Constanþa, o bijuterie arhitecturală devenită ruină

La capătul unei străduțe din zona veche a Constanței, pe strada C.A. Rosetti nr. 2, se află clădirea fostei sinagogi așkenaze (de rit occidental). Doar zidurile au mai rămas astăzi mărturie a frumuseții clădirii aflate în patrimoniul comunității evreiești de la malul mării. Acoperișul și părți din pereții interiori s-au prăbușit, iar structura clădirii este șubrezită.

Sinagoga așkenază sau Sinagoga Mare din Constanța este o clădire pe lîngă care nu poți trece fără să o admiri, chiar dacă se mai sprijină doar pe cîteva ziduri. Cu toate acestea însă, frumosul imobil din Centrul vechi al Constanței nu a fost inclus în lista monumentelor istorice și se află într-o stare avansată de degradare, aproape de dispariție.

Un imobil construit de comunitatea evreiască

Construită în anul 1911, în stil maur, după planurile lui Adolf Linz, un arhitect care a proiectat zeci de case din zona orașului vechi, sinagoga păstrează un trecut trist. În perioada de prigoană a evreilor din cel de-al II-lea Război Mondial, sinagoga a servit drept depozit pentru armata germană care își adăpostea acolo muniția, alimentele neperisabile și hrana pentru cai, destinate trupelor aflate pe frontul de Est. După anul 1944, sinagoga a fost reabilitată aproape în întregime și a fost redată comunității evreiești.

A rămas, de peste trei decenii, o singură sinagogă în Constanţa. Şi aceasta este, astăzi, o ruină. La intrare, uşile monumentale de lemn, cu splendide, cîndva, vitralii mozaice, sînt aproape distruse de vicisitudinile meteorologice şi de mîinile dibace ale oamenilor. Acoperămîntul de lemn masiv, de la intrare, care învelea pereţii, a fost demult utilizat drept combustibil. Odată trecut pragul, te copleşeşte frumuseţea arabescurilor rămase, de un albastru şi roşu ireale, cu coloane masive, bine proporţionate şi ingenios repartizate. Îţi poţi lesne imagina efectul de culoare din interiorul clădirii dacă ai în vedere coloritul bucăţilor de sticlă de la geamuri şi al luminii care pătrunde dinspre mare.

Tavanul nu mai există decît pe alocuri şi, prin urmare, tot ce poţi vedea acum se va distruge curînd. Au fost furate toată lemnăria şi feroneria. Obiectele de cult au dispărut iar podeaua este plină de resturile tavanului, zidurilor şi de gunoaie aruncate de locatarii provizorii. Vitraliile de interior sînt descompletate, în unele părţi s-au distrus complet iar crăpăturile masive din pereţii de la intrare ameninţă o iminentă prăbuşire.

Sinagoga nu este monument istoric, însă valoarea ei istorică și arhitectonică a atras atenția Direcției Județene pentru Cultură Constanța, ai cărei specialiști s-au interesat de soarta clădirii și de o eventuală procedură de clasare a acesteia, în anul 2012. La

vremea aceea, Magdalena Tiță, directorul instituției, a purtat un dialog cu Carol Friedman, președintele Comunității Evreilor din Constanța. Discuțiile nu s-au materializat într-un proiect concret.

Pretextul invocat de Carol Friedman a fost că terenul pe care e construită clădirea (și care nu era intabulat la Oficiul pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară), figura în actele de proprietate într-o unitate de măsură folosită pe vremea Imperiului Otoman, iar procedura de conversie ar fi fost foarte dificilă. Chiar și așa, nu este de înțeles de ce Carol Friedman, care a fost președintele Comunității Evreilor din Constanța timp de 22 de ani, nu a prevenit dezastrul în care se află astăzi lăcașul, de ce nu a angajat un paznic care să supravegheze Sinagoga sau de ce nu a efectuat reparațiile necesare atunci cînd apărea cîte o fisură în tencuiala clădirii.

Dimpotrivă. Friedman declara în anul 2014, la puțin timp după ce a fost înlocuit din funcția de președinte al Comunității Evreilor, că orașul Constanța este singurul din țară în care o sinagogă a ajuns în stadiul de ruină. Distrugerea lăcașului de cult a fost posibilă în orașul care este cunoscut pentru mozaicul etnic și cultural și pentru cel mai mare număr de comunități etnice minoritare care au conviețuit pașnic secole de-a rîndul.

În celălalt județ dobrogean, Tulcea, Sinagoga este la loc de cinste, reabilitată și iluminată pe timpul nopții, iar acest lucru a fost posibil și cu ajutorul administrației locale. Constantin Hogea, primarul Tulcei la acea vreme, împreună cu Solomon Faimbalt, președintele Comunității Evreilor din Tulcea, au inaugurat în anul 2014 singura sinagogă care poate fi vizitată în Dobrogea, în urma lucrărilor de reabilitare.

În același an, 2014, președinte al Comunității Evreilor din Constanța a ajuns Sorin Lucian Ionescu, realizator tv și director de programe la Neptun Tv. Încă din primele ieșiri publice în calitate de șef al comunității, Ionescu a declarat că este interesat să întocmească studiile necesare pentru evaluarea unei viitoare lucrări de reabilitare a clădirii. Însă lucrurile s-au mișcat anevoios și abia trei ani mai tîrziu, în 5 mai 2017, pe site-ul Primăriei Constanța a fost pusă în dezbatere publică cererea de autorizație de construire pentru punerea în siguranță a clădirii, solicitată de Comunitatea Evreilor din Constanța. „Certificatul de urbanism și autorizația de construire au fost scoase de acum doi ani. Acum practic se reînnoiesc pentru că sînt gata toate actele – proiectul și expertiza, avizul Ministerului Culturii. Proiectul cuprinde restaurarea și consolidarea clădirii și va fi făcut, sper, de Compania Națională de Investiții, după modelul Cazinoului din Constanța. Noi urmează să predăm sinagoga CNIului și ei vor organiza licitația și se vor ocupa de lucrări. Nu primim bani direct de la Guvern, am aplicat pentru finanțare, ca și cei de la Cazinoul Constanța. Este o promisiune mai veche, de cînd era

Liviu Dragnea ministrul Dezvoltării. Pe același model s-a făcut sinagoga din Tulcea. De atunci ne chinuim. Proiectul de consolidare și restaurare a costat circa 70.000 lei, iar pe toată documentația am plătit circa 150.000 lei. Lucrările de consolidare și restaurare ar costa undeva la 6 milioane de lei. Însă nu prevede nimic la interior, restaurarea picturii murale, instalații, mobilier. Asta va fi în sarcina noastră”, declara președintele Comunității Evreilor din Constanța. Întrebat de ce clădirea a fost lăsată în paragină timp de 30 de ani și nu a fost clasată monument istoric, Sorin Lucian Ionescu spunea că nu știe. „Nu știu să vă răspund pentru că eu am devenit președinte al Comunității Evreilor acum trei ani și acesta este primul lucru de care m-am ocupat. Nu pot să vă spun din trecut. Este o supărare și a mea personală, pentru că inițial a apărut o găurică în acoperiș, găurica respectivă nu a fost astupată cînd trebuia, s-a lărgit și a căzut tot acoperișul. Nu vreau să acuz pe nimeni de rea-credință. Nu știu dacă a fost vorba neapărat de bani. Pînă la bani trebuiau făcute niște demersuri, scoase avize, autorizații, demersuri la București, la Minister. Astea nu s-au făcut. Clădirea nu este, din păcate, inclusă în lista monumentelor istorice. Noi neam apucat să o clasăm, am depus dosar la Direcția de cultură, dar acum este mai complicat din cauza stării în care se află”, explica, la acea vreme, președintele Comunității Evreilor din Constanța. Însă nu s-a întîmplat nimic.

După 1989, din păcate, o parte importantă a membrilor comunității a decis să emigreze în Israel.

Proprietarul actual al clădirii este Comunitatea evreiască, însă, în prezent, are un număr foarte mic de membri. Prin urmare, nu dispune de putere financiară pentru a restaura clădirea. Deși au existat proiecte de reabilitare ale singurului edificiu de cult mozaic din Constanța, acestea nu au fost finalizate.

Moºtenirea evreilor la Constanþa

E drept, moștenirea evreilor la malul mării nu este una bogată. Comunitatea lor nu a numărat niciodată mulți membri și nici personalități influente ale vremii, spre deosebire de greci și armeni. La 1850, în mărturiile lui Ion Ionescu de la Brad sînt consemnate 119 familii de evrei în toată provincia românească, iar la sfîrșitul Secolului al XIX-lea în orașul Constanța locuiau aproximativ 600 de evrei, în timp ce în județul vecin de la nord comunitatea evreilor număra aproape 2000 de suflete. Aproape de începutul celui de-al II-lea Război Mondial, recensămîntul este inversat: în Constanța existau peste 2000 de evrei, majoritatea așkenazi (de rit occidental) și doar un sfert sefarzi (de rit spaniol), iar în Tulcea trăiau puțin peste 1000 de evrei, toți de rit occidental. Astăzi, comunitatea evreilor din Constanța mai numără doar 40 de oameni.

Trecerea evreilor pe la malul mării a rămas consemnată și în zidurile Templului Sefard construit în 1908, în stil gotic, în imediata apropiere a bisericilor armeană și greacă. La sfîrșitul perioadei comuniste templul a fost demolat iar pe locul fostului lăcaș de cult au fost amenajate o parcare și, mai tîrziu, o stație de alimentare cu GPL. rrm

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Le Monde: Merkel părăsește scena politică pe fondul unei scindări în UE

(urmare din pag. 1)

După alegeri, cancelarul german părăsește scena politică europeană, domeniu în care a activat 16 ani. Mai mult, încheierea mandatului vine după două eșecuri diplomatice legate de China și Rusia. „În ceea ce privește China, Angela Merkel a realizat semnarea unui acord global de investiții cu Europa. Acordul a fost încheiat la 30 decembrie anul trecut, în urma rezultatelor summitului organizat prin legătură video cu liderul chinez Xi Jinping. Cu toate acestea, acest document s-a confruntat cu o opoziție puternică din partea Parlamentului European și astăzi a fost dat uitării din cauza agravării relațiilor cu Beijingul. Episodul cu Rusia, fără îndoială, s-a dovedit a fi și

mai dureros, întrucît a lovit inima Europei de după Războiul Rece și imaginea Angelei Merkel”, spune sylvie Kauffmann, autorul articolului Le Cronist monden. Jurnalista își amintește evenimentele care au avut loc în Europa începînd cu 16 iunie, cînd s-au întîlnit președinții Rusiei și statelor Unite, subliniind că Biden a avut de la început un singur scop – să neutralizeze Rusia pentru a-și direcționa toate forțele în rezolvarea problemei chineze.

Publicația notează că pe 18 iunie Angela Merkel s-a întîlnit la Berlin cu Emmanuel Macron, ambii elaborînd un plan pentru ca Uniunea Europeană să reia dialogul cu Rusia, care a fost încheiat după 2014. Ideea era lansarea unei invitații către președintele Putin la summitul Uniunii, dar Macron a insistat că mai eficientă ar fi o întîlnire a acestuia cu șefii departamentelor europene. După întîlnirea cu Macron, Angela Merkel l-a contactat pe Vladimir Putin, iar pe 22 iunie Die Zeit a publicat un articol prin intermediul căruia cerea restabilirea relațiilor dintre Europa și Rusia. Părea că totul decurge conform planului. Cu toate acestea, cancelarul,

Noul rol al Turciei în Afganistan

Pe 21 iunie a.c., a devenit publică cucerirea orașului taliban Balkh din nordul Afganistanului de către militanți. Opozanții implacabili ai guvernului de la Kabul au reușit să blocheze o autostradă importantă din punct de vedere strategic, iar acum sînt aproape de capitala provinciei Mazar-i-Sharif, situată nu prea departe de granițele Uzbekistanului.

Talibanii au capturat, de asemenea, mai multe așezări în provinciile Farah, Faryab, Takhar și Kunduz, care se învecinează cu Tadjikistanul, luînd ostatici. Anterior, aceștia au ocupat Baghlan și controlează autostrada prin pasul Salang, conectînd nordul și sudul țării.

Numai în ultima lună talibanii au capturat aproape 40 din 387 de județe, iar lupte se desfășoară în încă 116 județe. Unitățile guvernamentale afgane sînt desfășurate în grabă pentru a apăra Mazar-iSharif, dar înfrîngerea lor este iminentă. Din diferite provincii se primesc rapoarte despre dezertarea personalului militar al regimului Kabul în tabăra inamicului, adesea împreună cu echipament militar greu.

Timp de decenii, provincia Balkh a fost considerată fieful unuia dintre cei mai renumiți și influenți politicieni afgani, liderul militar al uzbekilor locali, Abd-ur-Rashid Dostum, care a trăit mult timp în Turcia și care are legături extinse atît în această țară, cît și în Uzbekistan. O serie de rapoarte recente indică faptul că Pentagonul caută „sit-uri de asalt” pe teritoriul țărilor adiacente Afganistanului, respectiv crearea de baze militare în Uzbekistan și Tadjikistan.

Principalele succese militare ale talibanilor au coincis cu discuții intense despre „noul rol al Turciei” după încheierea operațiunii Enduring Freedom. Pînă la 11 septembrie, cîteva mii de soldați americani rămași și aproximativ 7.000 de militari aliați vor părăsi definitiv Afganistanul, punînd capăt unei prezențe militare de 20 de ani. Și există motive să credem că după aceea țara munților și deșerturilor, care nu are o coastă maritimă, se va cufunda, în sfîrșit, în haos.

La ultimul summit NATO, unde Afganistanul a fost unul dintre subiectele principale, a devenit cunoscut posibilul transfer al aeroportului internațional Kabul în zona de influență a armatei turcești. Dezvoltînd această idee după întîlnirea cu Biden, președintele Erdogan a propus desfășurarea unei operațiuni adecvate cu participarea Pakistanului și Ungariei. Poate că disponibilitatea Budapestei de

a-și trimite soldații în Afganistan sub aripa misiunii turcești este o încercare de a liniști partenerii NATO, care au criticat dur regimul Orban pentru neglijarea valorilor europene. Probabil că aceleași considerații, cel puțin parțial, sînt împărtășite și de liderul turc. Unele dintre acestea afectează în mod direct țările post-sovietice și nu numai Asia Centrală sau Caucaz (așa cum demonstrează recenta vizită a liderului turc cu surle și trîmbițe la Shusha).

Toți reprezentanții minorităților turcești din Afganistan (uzbeki, turmeni, aimaks, kîrgîzi, parțial uiguri și kazahi care au venit din Xinjiang) sînt considerați de Ankara drept „turci”, ale căror preferințe politice „în nordul Afganistanului se bazează nu numai pe etnie, ci și pe faptul că aproximativ 7,5 milioane de turci sînt talibani sau susținători ai talibanilor”. Nu uitați de hazași, în mod tradițional ostili șiiților talibani de origine turco-mongolă din provincia Bamiyan. Se crede că 27% din populația afgană (aproximativ 11 milioane din 40) este considerată ca făcînd parte din „triburile de origine turcă”. Provinciile Badakhshan, Takhar, Kunduz, Balkh, Jauzjan, Faryab, Badgis, Herat, Gor, Sari-pul și Samangan sînt considerate a fi teritorii ale populației compacte turcești.

Marele rol al „liderilor de origine turcă” locali (uzbeci și turmeni) în nordul Afganistanului este subliniat de faptul că zonele de așezare a triburilor turcice de la sfîrșitul anilor 1990 au intrat complet sub controlul talibanilor. O atenție deosebită este acordată perioadei 2001-2021 (ocupația americană a Afganistanului), marcată de „reorganizarea” talibanilor – din nou, cu ajutorul liderilor turci locali. Militanții Partidului Islamic din Turkistanul de Est sînt acum implicați în structura mișcării talibane. Se atrage atenția asupra concluziei că tradiționala „evaluare a

potrivit jurnaliștilor, a făcut o greșeală – a uitat să discute despre acest proiect germano-francez cu reprezentanți ai altor țări ale UE, în special cu Polonia și Țările Baltice, care nu au îmbrățișat strategia. Chiar în prima zi a întîlnirii, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și suedia au respins propunerea lui Merkel și Macron. Motivația conform căreia, dacă există un dialog rusoamerican, trebuie să existe și un dialog RusiaUE pentru păstrarea suveranității europene, a fost inutilă. „Ceea ce s-a întîmplat demonstrează influența foarte puternică a țărilor post-comuniste asupra dezvoltării Uniunii Europene. Fie că este vorba despre respingerea Ungariei de către societatea deschisă a lui Viktor Orban sau refuzul statelor baltice de a relua dialogul cu Putin, moștenirea istorică și geografică acestor țări se manifestă pe deplin. Kohl și Mitterrand credeau probabil că, prin unificarea Europei, conturile Războiului Rece se vor închide. Merkel și Macron tocmai au realizat că acest lucru este încă un vis”, titrează Le Monde.

talibanilor ca mișcare pur paștună și presupunerea că aceștia promovează ideea de dominație paștună, este departe de realitate din punctul de vedere al înțelegerii procesului actual din Afganistan”.

Presupunem că toate acestea sînt folosite în chip de negociere cu Washingtonul pentru a dovedi „de neînlocuit” Turcia în Afganistan. În timpul unei conferințe diplomatice organizată de Ak-Saray la Antalya, ministrul de Externe Mevlüt Çavuşoğlu a deplîns unele obstacole cu care se confruntă țara sa. Și, deși ministrul de Externe afgan, Mohammad Hanif Atmar, care a fost prezent la conferința de la Antalya, a susținut ideea Ankarei de a asigura securitatea aeroporturilor, Kabul respinge un posibil rol al Pakistanului în această chestiune. Judecînd după comentariile recente ale consilierului pentru securitate națională al președintelui SUA, Jake Sullivan, sînt discutate aspectele tehnice ale problemei. Pe lîngă finanțarea misiunii, Ankara caută sprijin logistic, inclusiv desfășurarea de drone și echipamente militare de la aliații NATO.

Noul rol al Turciei în Afganistan nu se referă doar la presupusul control asupra principalului port aerian al țării, care este o sursă importantă de trafic internațional de droguri. Nu este o coincidență faptul că partenerii occidentali au ales Istanbulul ca loc de desfășurare pentru conferința ce a avut ca temă chestiunea Afganistanului. Avînd cunoștințe despre Washington, dar fără să elimine propriile lor obiective pe termen lung, emisarii turci sînt acum în contact activ cu reprezentanții turcilor din Afganistan și din republicile din Asia Centrală.

Între timp, unele grupuri talibane l-au avertizat pe Erdogan să părăsească țara împreună cu aliații săi din NATO și să nu facă o „mare greșeală”. Cu toate acestea, J. Sullivan spune că amenințările talibanilor nu ar trebui să descurajeze Turcia de la viitoarea sa misiune nobilă de pe aeroportul din capitala afgană: „Nu credem că ceea ce au declarat public talibanii va descuraja eforturile actuale de a stabili această prezență de securitate, care va permite misiunilor diplomatice internaționale să opereze”.

Deși este puțin probabil ca Ankara să joace un rol major în rezolvarea crizei afgane (concurența este foarte acerbă), totuși, crearea unei infrastructuri turcești de influență în Afganistan va avea consecințe pe termen lung pentru fostele republici sovietice situate la nord de Amu Darya și Pyanj. Și pe teritoriul Federației Ruse există zone pe care ideologii „Marelui Turan” ar putea să le declare într-o zi „casă turcească”. N.K.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

După

Statele Unite, conflictul Globalişti vs. Patrioţi se încinge şi în Uniunea Europeană

Conservatorii din Europa (denumiţi de presa liberală ,,suveranişti, autocraţi sau extremişti de dreapta”, de la caz la caz) şi-au unit forţele şi au propus o alternativă la viitorul UE, aşa cum îl văd actualii reprezentanţi ai Puterii de la Bruxelles, cunoscuţi şi ca globalişti. Poloniei şi Ungariei li s-au alăturat alte 14 state, prin reprezentanţii lor care împărtăşesc aceleaşi valori cu privire la Uniunea Europeană.

Într-un preambul al Declaraţiei comune semnată de liderii de dreapta din cele 16 state, premierul Viktor Orban a publicat în mass-media un comunicat în care evocă şapte propuneri pentru viitorul Europei. Deloc surprinzător, presa din România nu le-a prezentat integral, de parcă ar fi fost vorba despre o incitare la răsturnarea prin violenţă a puterii legitime de la Bruxelles. Iată-le, punct cu punct:

1. Se edifică la Bruxelles un super-stat căruia nimeni nu i-a dat mandat. Noi spunem NU imperiului european.

2. Deciziile trebuie să fie luate de către lideri aleşi şi nu de ONG-uri. Guvernul Ungariei spune nu externalizării statului de drept.

3. Integrarea este un mijloc, nu un scop în sine. Trebuie să abolim obiectivul unei Uniuni din ce în ce mai strînse între popoarele Europei.

4. Trebuie să apărăm popoarele Europei de pericolul migraţiei în masă şi de ameninţarea viitoarelor pandemii.

5. Pledăm împotriva unei Europe federale şi a relaţiilor prea procedurale între state. Sîntem pentru o Europă a naţiunilor cu relaţii articulate în esenţă în jurul economiei. Succesele economice comune sînt forţa integrării europene.

6. Parlamentul European s-a dovedit a fi o fundătură: el îşi reprezintă exclusiv propriile interese ideologice şi instituţionale. Trebuie consolidat rolul parlamentelor naţionale.

Regimul fanariot (2)

Scopul acestei armate de ,,lăcuste” era acela de a-și recupera cît mai repede ploconul dat sultanului, „investiția”, și de a cîștiga suplimentar un profit care să le permit să trăiască foarte bine după ce scurtul mandat se încheia. Cum recuperau investiția? De obicei, crescînd taxele și impozitele, uneori inventînd motive aberante de luat bani de la popor, cum a fost celebrul „fumărit”. În atari condiții, vă dați seama că situația economică a poporului era una extrem de rea. Deși pentru acei ani producțiile de grîu și de porumb ori de rapiță sau de floarea-soarelui erau foarte bune, ele erau exportate în foarte mare măsură, iar banii intrau în buzunarele marilor proprietari de pămînt, care nu plăteau cine știe ce la stat. Afacerile cu statul existau și atunci, iar domnitorul și suita pe care o patrona își recuperau investiția.

Pe de altă parte, unii dintre ei nu se mulțumeau cu bogățiile pe care le dețineau, trebuind să-și etaleze bogăția recurgînd uneori la extravaganțe de felul celei a domnitorului Nicolae Mavrogheni, care se plimba prin București cu o trăsură trasă de cerbi. Nu mai punem la socoteală hainele aurite, din mătase, piele, decorate cu dantele și fir de argint sau de aur, podoabele scumpe și fastul de care acești domnitori fanarioți împreună cu boierii pămînteni se înconjurau, de aveai impresia că ești la curtea Imperiului Byzantin.

Desigur, s-au găsit printre fanarioți și oameni care s-au îngrijit de cultură, apărînd prima gramatică a limbii române, de reorganizări ale sistemului

7. Serbia trebuie admisă în Uniunea Europeană. Aşadar, dacă pentru actualii lideri de la Bruxelles reformarea UE se traduce prin federalizare, pierderea suveranităţii statelor membre şi consolidarea instituţiilor centrale, în cazul conservatorilor reformarea înseamnă mai puţină integrare, mai puţină birocraţie şi întărirea puterii parlamentelor naţionale în raport cu Parlamentul European.

Printre semnatarii declaraţiei sus-amintite se numără Viktor Orban (Ungaria), Matteo Salvini (Italia), Jaroslaw Kaczynski (Polonia), Marine Le Pen (Franţa) şi Santiago Abascal (Spania). Marine Le Pen a subliniat că documentul reprezintă baza unei activităţi culturale şi politice comune. ,,Într-un moment în care globaliştii şi europeniştii lansează Conferinţa privind viitorul Europei, ce are ca scop creşterea puterii organismelor europene, acordul de astăzi este prima piatră de temelie către constituirea unei mari alianţe în Parlamentul European”, se arată în declaraţia comună.

Conservatorii susţin că Uniunea Europeană continuă să urmeze calea federalistă în detrimentul popoarelor, ,,inima civilizaţiei noastre”. Încercările de a transforma instituţiile europene în organisme suprastatale, prioritare în raport cu instituţiile constituţionale naţionale (vezi polemica legată de CCR, CJUE şi deciza Curţii de Apel Piteşti) creează haos, subminează sensul tratatelor, pun sub semnul întrebării rolul fundamental al constituţiilor statelor membre. Disputele cu privire la competenţe sunt soluţionate prin impunerea brutală a voinţei Bruxelles-ului, cu sprijinul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – o instituţie doar aparent independentă. „Supraactivitatea moralistă pe care am văzut-o în ultimii ani în instituţiile UE a dus la o tendinţă periculoasă de a impune un monopol ideologic. Acest lucru distruge baza pentru funcţionarea comunităţii europene ca una a naţiunilor libere. Cooperarea naţiunilor europene ar trebui să se bazeze pe tradiţie, respectul pentru cultura şi istoria

fiscal, de mici reforme în economie, care au crescut productivitatea și eficiența acesteia, deși situația țăranilor a rămas la fel de rea, de construcții de biserici și de multe altele. Totuși, sistemul era înțesat cu nepoți, prieteni și favoriți, creditorii străini jumuleau țara cum puteau mai bine, sultanul turc, prin oamenii săi, dicta în cele două țări române, mazilea și ierta după bunul plac, corupția politică era la loc de cinste, beizadelele se dedau la petreceri luxoase și epatau în toate felurile posibile, iar dubla măsură era aplicată peste tot.

Revenind la tema articolului de față, nu am putut să nu observ că în România modernă se petrec lucruri asemănătoare celor întămplate în urmă cu mai bine de 300 de ani, deși, aparent, există niște diferențe. Domnitorii nu mai sînt numiți de sultan, ci sînt aleși de popor prin vot democratic. Cît despre familie și favoriți numiți în funcții de conducere, sau măcar bănoase, ale statului, știe fiecare dintre dumneavoastră să dea exemple, cum și despre corespondenții creditorilor cred că găsiți exemple între multinaționalele prezente la noi în țară, care plătesc impozite diferite decît cele achitate de firmele românești. Despre beizadele și luxul în care se scaldă și pe care-l afișează nu cred că mai e cazul să vă spun eu, fiindcă în ultimii ani astfel de exemple ne sînt servite permanent de media, care le popularizează stilul de viață prin știrile prezentate. Iar noi, românii? Ei bine, noi plătim impozite, ne uităm cum puținul pe care-l mai producem dispare din țară, iar banii rezultați nu contează în creșterea standardului nostru de viață, fiindcă altfel nu am avea nevoie de atît de mulți bani europeni, ci de mai puțini. Dacă această

statelor europene, respectul pentru moştenirea iudeocreştină a Europei şi valorile comune care unesc naţiunile noastre, şi nu pe distrugerea lor”, punctează semnatarii Declaraţiei comune.

Conservatorii urmăresc să stabilească un set de ,,competenţe inviolabile” ale statelor membre UE şi un mecanism adecvat de protecţie a acestora, cu participarea instanţelor constituţionale naţionale sau organismelor echivalente.

De cealaltă parte, globaliştii aflaţi la butoane în birourile de la Bruxelles militează pentru subminarea la maxim a competenţelor instituţiilor naţionale, în special ale celor legate de stabilirea priorităţii legislaţiei comunitare în raport cu cea locală. Totul în scopul (nobil, evident!) aducerii păcii şi prosperităţii în rîndul popoarelor europene. Globaliştii îi acuză pe patrioţi că ,,au o viziune strîmbă despre patriotism” şi uită că naţionalismul a stat la baza izbucnirii celui de-al doilea război mondial. ,,Uniunea Europeană nu numai că a adus pacea, dar ne permite să facem faţă împreună problemelor: planul de redresare ca să depăşim criza, o strategie de vaccinare a tuturor europenilor, a liberei circulaţii, precum şi posibilitatea de a avea o voce cu greutate în lume”, susţine Iratxe García Pérez, liderul grupului Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European.

Dacă în Statele Unite războiul ideologic dintre globalişti şi patrioţi (aka liberali vs. conservatori sau democraţi vs. republicani) se deruleză deja de ceva vreme, în Europa taberele de-abia acum se conturează la nivelul cel mai înalt al politicii. Oile rătăcite Ungaria şi Polonia par a-şi fi găsit, în sfîrşit, aliaţi. Rămîne de văzut dacă declaraţia semnată de cei 16 va produce şi efecte pe viitor sau va rămîne doar o simplă listă de bune intenţii. Oricum, conflictul se anunţă a fi cel puţin la fel de crîncen ca în Statele Unite.

Semnatarilor declaraţiei urmează se se întîlnească la Varşovia, în luna septembrie, motiv de reală îngrijorare pentru Puterea de la Bruxelles

ADrIAn onCIU (Mediafax.ro)

asemănare cu regimul fanariot mi-a venit în minte în urmă cu 7 ani, cînd am citit cartea domnului Neagu Djuvara, ea mi s-a accentuat după ce am parcurs cartea lui Radu Rosetti, care explică în detaliu fastul și luxul de care se bucurau boierii vremii, și mă izbește pur și simplu în față acum, în zilele noastre, când relațiile politice și economice internaționale seamănă izbitor cu ceea ce exista acum 300 de ani, mai ales că actorii au rămas aceeași: Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic (a se înțelege, în principal, Germania și Uniunea Europeană, ca forțe occidentale) și Turcia, care se vrea la fel de puternică precum era pe vremea sultanilor. Acestea ar fi puterile europene. Nu mai vorbesc despre cele mondiale – Imperiul american și Imperiul chinez actual – fiindcă despre acestea vă voi povesti într-un articol viitor.

Perioada fanariotă s-a încheiat cu Tudor Vladimirescu, care a readus domniile pămîntene pe tronul Principatelor române, iar imediat după 1821 au urmat momentele 1848, 1859, 1866 și 1877, care au schimbat fundamental destinul și situația românilor. Întrebarea este: unde găsim acum un Vladimirescu, care să ne conducă spre o jumătate de secol fabuloasă ca cea de atunci? Va apărea acest reformator al situației actuale din România și vom ști să-l recunoaștem? Eu cred că da. Totul e să ținem ochii larg deschiși și să avem simțurile treze, ca să putem duce țara mai departe prin istorie spre viitorul pe care-l merită, împlinind cuvintele lui Petru Rareș: ,,Vom fi iarăși ce-am fost, și mai mult decît atît!”. (va urma)

M ARIU s M ARIN , antreprenor HORECA

Democrația americană – noile metode de combatere a „terorismului intern”

La 15 iunie a.c., procurorul general al SUA, Merrick Garland, a prezentat o strategie națională pentru a contracara acest fenomen, care acum este numit „terorism intern”. Strategia a fost pregătită de Consiliul Național de Securitate. Documentul de 32 de pagini, semnat de președintele Joe Biden, este precedat de un act conform căruia noua strategie a fost determinată de atacurile asupra imigranților, a negrilor și a hispanicilor. În document se indică faptul că terorismul intern își are originea în epoca Ku Klux Klan și și-a atins apogeul la 6 ianuarie 2021, în timpul asaltului din Capitol. Printre ideologiile „teroriste interne” care inspiră, „supremația albă” ar fi cea mai puternică. O altă amenințare vine de la extremiștii anti-guvernamentali. Ideologiile lor „pot evolua și se suprapun” și, în unele cazuri, „se îmbină cu teoriile conspirației și alte forme de dezinformare”. În același timp, în noua strategie americană de combatere a „terorismului intern” nu există nici o referire legată de islamiștii radicali, de parcă „jihadul revoluționar” ar fi dispărut de pe fața pămîntului și „Națiunea Islamului”, mișcare demarată de Louis Farrakhan, s-ar fi autodistrus.

Se propune eliminarea teroriștilor interni colectînd informații despre aceștia, împiedicînd recrutarea cetățenilor americani în rîndurile lor și un set de măsuri pentru eradicarea „rasismului și fanatismului”. Se sugerează, de asemenea, că extremiștii violenți sînt deosebit de periculoși, deoarece răspîndesc „teorii ale conspirației”: vorbesc despre frauda electorală de anul trecut, susținînd capturarea Capitoliului, răspîndind dezinformarea despre COVID-19, incitînd oamenii la acțiuni violente. Conform acestei scheme, 32% dintre americani sînt clasificați drept „extremiști violenți”, care, potrivit unui sondaj efectuat de Universitatea din

Monmouth, cred că victoria lui Biden a fost posibilă prin frauda electorală pe scară largă.

Pînă de curînd, susținătorii versiunii despre originea de laborator a Covid-19 ar putea aparține grupurilor „extremiștilor violenți interni”, dar acum, cînd o astfel de versiune a devenit extrem de populară în Statele Unite, cei care cred că coronavirusul are origine naturală vor trebui reduși la tăcere. Cu scopul de a suprima complet extremiștii, Procurorul General intenționează să organizeze un briefing pentru „partenerii critici” ai guvernului federal, inclusiv „statele, județele, autoritățile tribale și teritoriale, aliații și partenerii străini, societatea civilă, sectorul tehnologic, mediul academic și multe altele”. Antrenați în recunoașterea teroriștilor interni, „partenerii critici” vor fi obligați să informeze autoritățile cu privire la amenințările din partea extremiștilor.

Documentul prezentat de către Procurorul General și semnat de președintele SUA prevede epurarea funcționarilor publici, se arată într-un comunicat publicat pe portalul Guvernului, care preia controlul în chestiunea eliminării amenințărilor interne din forțele armate și organismele de aplicare a legii.

Departamentul de Stat a alocat peste 100 de milioane de dolari Departamentului Justiției și Departamentului Securității Interne pentru a angaja avocați și agenți speciali pentru combaterea terorismului intern. Departamentul pentru Securitate Internă intenționează să aloce 77 de milioane de dolari liderilor de stat, de district și tribali „pentru a dezrădăcina extremismul intern prin Programul de Granturi de Securitate al Agenției Federale de Management al Urgențelor”. Pentagonul dezvoltă o metodologie de instruire pentru personalul militar pentru a preveni recrutarea lor de către teroriștii interni. Asociația agenților FBI a cerut Administrației americane să „facă din terorismul intern o infracțiune pedepsită aspru”.

La un briefing organizat la Casa Albă cu privire la strategia de combatere a terorismului intern a fost anunțată crearea unor resurse speciale de internet pentru americanii care semnalează autorităților orice act de terorism. Programul este conceput de Departamentul pentru Securitate Internă și încurajează denunțarea „membrilor familiei, prietenilor și colegilor de muncă”. Presa trage un semnal de alarmă cu privire la ceea ce se întîmplă cu democrația americană. Revolver a efectuat o investigație indicînd faptul că FBI, Departamentul

New York Times: Cea mai mare amenințare a Americii este America însăși

„America s-a întors”, a anunțat președintele Biden în timpul turneului său european din iunie. Dar este gata să devină din nou lider mondial?, se întreabă New York Times. Potrivit publicației, Statele Unite nu numai că rămîn în urmă față de alte țări, ci și alunecă în mediocritate. „Grecii au un GPA (tabel pentru calcularea mediei academice – n.red.) mai mare în rîndul absolvenților de liceu. Tinerii de cincisprezece ani din Rusia, Polonia, Letonia și multe alte țări sînt mai pricepuți la matematică decît colegii lor americani – poate acesta este un indicator al poziției pe care o vor ocupa țările lumii într-una sau două generații. Cînd vine vorba de abilități de citire, de exemplu, o cincime din adolescenții americani în vîrstă de 15 ani nu pot citi la nivelul așteptat al copiilor de 10 ani. Cum vor concura aceste milioane de americani într-o economie globalizată?”, se întreabă New York Times

Autorul articolului, editorialist al publicației și laureat al Premiului Pulitzer Nicholas Christophe este sigur: principala amenințare pentru viitorul Americii nu este China sau Rusia, principala amenințare constă în eficiența redusă a oricărei activități din America.

siguranța și bunăstarea. Și America a fost, de asemenea, una dintre cele trei țări (au fost luate în considerare un total de 163 de țări) în care nivelul de trai a scăzut în ultimii zece ani, amintește publicația. Și în clasamentul mondial al competitivității Institutului de Management Lausanne (IMD), Statele Unite s-au situat anul acesta pe locul zece din 64 de economii din lume. Într-un studiu similar realizat de Banca Mondială, Statele Unite s-au clasat pe locul 35 din 174 de țări.

de Justiție și Pentagonul, prin intermediul agenților lor încorporați în Oath Keepers, Proud Boys, Three Procenters, erau conștienți de atacul iminent asupra Capitolului din 6 ianuarie și probabil că vor planifica și coordona viitoarele acțiuni ale protestatarilor. John Whitehead, director executiv al Institutului Rutherford (Charlottesville, Virginia), care se ocupă de protecția libertăților civile și a drepturilor omului, a publicat un raport în care se arată că FBI sponsorizează 15 crime pe zi, sistematizînd numeroase încălcări ale legilor SUA. „Uneori se pare că FBI își conduce propriul sindicat al criminalității, dominat de mafie și de justiția în stil mafiot”, scrie John Whitehead. Ca exemplu, el citează o anchetă potrivit căreia agenții FBI au permis unui grup de criminali să comită pînă la 15 infracțiuni pe zi (5.600 pe an) pentru a-i recruta pentru organizarea protestelor. „Pe cei familiarizați cu COINTELPRO, un program al FBI conceput pentru a perturba, dezorienta, discredita și neutraliza grupurile și indivizii considerați periculoși de către guvern, nu ar trebui să-i surprindă faptul că agenția a stăpînit arta dezinformării guvernului”, a declarat Whitehead.

FBI este criticat în special pentru că „a adus oamenii din grupurile de risc în conspirații teroriste false, ajutîndu-i cu sprijin organizațional, bani, arme și motivație pentru a organiza proteste, iar apoi i-a închis pentru așa-numita conspirație teroristă; aceasta se numește urmărire preventivă”.

New York Times titrează: „Abordarea guvernului pentru combaterea terorismului subminează protecția constituțională a tuturor, estompează granița dintre amenințări și acțiuni, și extinde categoria indivizilor considerați a fi o amenințare“.

Alegerile din 2022 ar putea fi o etapă critică pentru transformarea finală a Statelor Unite de la o democrație la o dictatură cu un singur partid.

sînt mult mai în măsură să facă față multor probleme, notează Nicholas Christoph. „Rivalii noștri, precum China, pot vedea astăzi distrugerea mediului social de către SUA ca un semn al slăbiciunii strategice. Economiile emergente, ai căror cetățeni încep să se bucure de o calitate a vieții care este din ce în ce mai aproape de cea americană, devin din ce în ce mai puțin înclinați să asculte prelegeri din partea administrației americane”, se arată în declarația directorului executiv al Social Progress Imperative, Michael Green.

Potrivit autorului, cele mai mari probleme ale Americii sînt cele pe care nu le poate distruge cu armele nucleare. Cu toate acestea, el este încrezător că Statele Unite încă mai au o putere extraordinară, deoarece bugetul militar al țării este mai mare decît „bugetele militare ale următoarelor 10 țări din clasament”. Și nici universitățile americane nu sînt atît de rele, consideră Christophe. Dar în ultima vreme au apărut probleme cu democrația americană - nu a fost nici înainte un „model strălucit pentru întreaga lume”, dar astăzi acest model și-a pierdut destul de mult strălucirea. Și în domeniul educației și dezvoltării copilului, Statele Unite și-au pierdut demult supremația, recunoaște autorul articolului. „Nu putem controla construcția de portavioane chinezești. Nu putem opri fiecare hacker rus. Dar pentru a ne recupera America, trebuie să ne îngrijorăm mai puțin cu privire la ceea ce ne fac ceilalți și mai mult la ceea ce facem noi înșine”, rezumă The New York Times

Indicele Progresului Social (SPI) s-a clasat pe locul 28 în SUA în ceea ce privește sănătatea, Pagină realizată de N.K.

Avînd în vedere toate cele de mai sus, Joe Biden se poate lăuda cît dorește, dar cifrele arată clar că europenii

Aşa vă place istoria?

Misterul cadavrului lui Nicolae Bălcescu. Osemintele marelui revoluţionar au fost aruncate într-o

De la Mînăstirea Capucinilor, într-o groapă comună (2)

Intendentul cimitirului i-a arătat cenotaful patriotului român: „În partea de jos, sub numele Nicolae Bălcescu sînt scrise următoarele cuvinte în limba lui Dante: «În groapa comună nr. 15 zace Nicolae Bălcescu, istoric şi patriot român mort în exil la Palermo la 29 noiembrie 1852»“.

În toamna anului 1974, ofiţerul român a găsit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu şi autorizaţia de înmormîntare, eliberată de Oficiul Stării Civile al oraşului Palermo. A coborît în catacombe şi a ajuns în faţa a cinci mumii ale decedaţilor în noiembrie 1852 – ianuarie 1853. „Padre îndreaptă arătătorul către

O istorie a farselor (205)

Șarlatan la scară mare

În 1925, în doar cîteva săptămîni, un scoțian isteț, pe nume Arthur Furguson, a vîndut turiştilor americani trei dintre cele mai cunoscute puncte de reper ale Londrei. Cel mai ieftin a fost Big Ben, doar cu 1.000 de lire sterline; Palatul Buckingham a fost un chilipir de doar 2.000 de lire; în timp ce Columna lui Nelson i-a mărit veniturile cu 6.000 de lire. Actor ce apăruse în repertoriul melodramatic al unor teatre din Scoţia şi nordul Angliei, Furguson (sau Ferguson, depinde de sursa care citează povestea lui) jucase odinioară rolul unui american fraierit de un şarlatan şi poate de aici i-a venit ideea cînd, într-o zi, în Piaţa Trafalgar, a văzut un american bogat din Iowa, care contempla reverenţios Columna lui Nelson. Dînduse drept ghid, Arthur i-a explicat turistului că statuia din vîrful columnei aparţinea celui mai mare erou din marina Angliei, victorios în bătălia de la Trafalgar din 1805. Din nefericire, a remarcat mai departe Furguson, trebuia ca acest monument şi alte repere istorice de seamă să fie vîndute şi demontate pentru a ajuta Marea Britanie să înapoieze imensul împrumut oferit, pe timp de război, de către Statele Unite. El i-a explicat americanului că este, de fapt, un reprezentant oficial al ministerului însărcinat să aranjeze aceste vînzări ce trebuie să rămînă secrete; dar cumpărătorul nu putea fi decît un om de onoare, care aprecia acest monument al fostei glorii britanice. Desigur, exista deja o listă lungă de potenţiali clienţi, dar poate gentleman-ul din Iowa era interesat...? Americanul a fost interesat. Furişîndu-se doar pentru un minut, ca să le dea telefon superiorilor săi, Furguson s-a întors cu vestea bună că Marea Britanie poate accepta imediat un cec de 6.000 de lire sterline. Lăsîndu-i clientului său o chitanţă de mînă, numele şi adresa unei firme care se va ocupa de demontarea columnei şi de transportul ei cu vaporul în Statele Unite, Furguson a încasat imediat cecul, între timp americanul luînd legătura cu firma respectivă. Desigur, compania de demolări i-a rîs acestuia în faţă, şi doar cînd agenţii de la Scotland Yard i-au confirmat că fusese înşelat, a reuşit să-şi dea seama cu adevărat ce i se întîmplase.

În curînd, poliţia a aflat şi de alt cetăţean al Statelor Unite, care cumpărase Big Ben, în timp ce un al

groapă comună (2)

mumia din mijloc şi afirmă «Questo e l oro Balcesco!». Cadavrul era îmbrăcat simplu, avea mîini subţiri, iar chipul era foarte asemănător cu cel al statuii lui Bălcescu din parcul Garibaldi. Pe cap purta un potcav de postal, de felul celor purtate în Ţara Românească, la epoca respectivă“, a povestit ofiţerul de marină. Presupusa mumie a lui Bălcescu a fost analizată de dr. Cantemir Rişcuţia în 1977, cînd o delegaţie română a fost trimisă la Palermo pentru a verifica veridicitatea celor descoperite de ofiţerul de marină. Cantemir Rişcuţia a constatat că vîrsta mumiei nu depăşea 20 de ani şi, astfel, a exclus imediat ipoteza că mumia aparţine lui Bălcescu. S-au analizat toate scheletele din galerie, însă nici unul nu a corespuns semnalmentelor revoluţionarului român. Întrun final, campania a eşuat după ce s-a aflat că trupul lui

treilea se plîngea că nu poate să ducă la bun sfîrşit achiziţionarea Palatului Buckingham, în ciuda faptului că plătise un avans de 2.000 de lire. Între timp, încîntat peste măsură de clienţii lui, Furguson a emigrat în Statele Unite, unde avea să închirieze Casa Albă timp de nouăzeci şi nouă de ani unui fermier de vite din Texas, la preţul năucitor de 100.000 de dolari pe an –chiria pe primul an se va plăti în avans.

Furguson cîştigase destul ca să se retragă, dar ambiţia 1-a împins să mai încerce o singură şi ultimă farsă grandioasă. Aşa că, în New York, i-a explicat unui australian din Sydney că portul oraşului în care se aflau urma să fie lărgit, astfel încît Statuia Libertăţii, ce împiedica proiectul, trebuia să fie demontată şi vîndută. Poate că ar arăta bine în portul din Sydney. Preţul? Un chilipir, 100.000 de dolari! Australianul a început imediat demersurile în scopul obţinerii sumei necesare, dar bancherii săi, suspicioşi, l-au sfătuit să reclame incidentul la poliţie. De această dată, Furguson a făcut o mare greşeală, lăsîndu-se fotografiat braţ la braţ cu clientul său şi Statuia Libertăţii în fundal. În cele din urmă, poliţia l-a prins, şi Arthur Furguson a fost trimis la închisoare pentru cinci ani de zile. Eliberat în 1930, s-a mutat la Los Angeles, unde o altă serie de mici escrocherii i-a permis să trăiască în lux tot restul vieţii. A murit în 1938. Cît priveşte victimele sale, să sperăm că au fost destul de rezistente ca să suporte palmele pe care şi le-au tras singure - şi cu putere!

Un medium de senzație (1)

Pe data de 23 noiembrie 1973, un tînăr mediu (spiritist) israelian, pe nume Uri Geller, a apărut într-o emisiune televizată din Marea Britanie, David Dimbleby Talk-in. În faţa unei audienţe naţionale, el a început să spargă ceasuri şi să îndoaie furculiţe aparent doar prin puterea psihocinetică a minţii. În curînd, studioul a fost asaltat cu ştiri despre copii care distrugeau vesela familiei prin mijloace similare, în timp ce urmăreau emisiunea. Geller a devenit peste noapte o adevărată senzaţie. Oameni de ştiinţă cumpătaţi, precum profesorul John Taylor de la Universitatea din Londra, au fost puternic impresionaţi; jurnaliştii se întrebau dacă lui Geller i se va interzice să meargă cu avionul de teamă să nu distrugă echipamentul delicat al acestora. (va urma)

sTUART GORDON

Mînăstirea Capucinilor, Oradea

Bălcescu ajunsese într-o groapă comună. „Ofiţerul de marină Şerban Gheorghiu are meritul de pune din nou în discuţie chestiunea locului unde s-ar afla rămăşiţele lui Bălcescu: revenind la Cimitirul Capuccinilor, a impulsionat reluarea în forţă a cercetărilor, el fiind primul român care a xerografiat şi reprodus adnotaţiunea din registrul decedaţilor, aducînd în ţară certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu“, nota academicianul Dan Berindei despre demersul marinarului român.

Tentative de recuperare a oseminelor lui Bălcescu au existat şi după 1989. Guvernul român a trimis o altă delegaţie la Palermo pentru găsirea mormîntului lui Bălcescu. S-a dorit repatrierea trupului neînsufleţit şi îngroparea în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Vîlcea. Locul de veci în care odihneşte Bălcescu a rămas însă necunoscut. După ultimele informaţii ale autorităţilor, groapa comună în care ar zace osemintele lui Bălcescu se află sub o stradă din Palermo, şi din acest motiv săpăturile ar fi imposibile.

ADEVArUL.ro

ORIZONTAL: 1) Urmărit sistematic pentru a-i face rău; 2) Pun piatra de temelie; 3) Compun muzica – Ros cu dinții; 4) Bune la toate; 5) Tratat cu minciunele – Inimă plină de dor în felul ei; 6) Platanul pieței – Avizat neplăcut (categoric!); 7) Ieșiri necontrolate; 8) sursă clasică de inspirație – Trecute la fără frecvență; 9) Prinderi de coadă – Albit la cap!; 10) Termen de bază în calculul mulțimilor.

VERTICAL: 1) Furnizor de blănuri – Cap de curse acvatice; 2) spumă de mare – Rămasă de căruță... și la propriu, și la figurat!; 3) Program de serviciu – Formă de stat; 4) Ajutor de arbitru – Mobilă de bucătărie; 5) Cei... ce nu există! – A face o repetiție – De la deal la vale!; Operațiuni de acoperire; 7) Aflat la mare nevoie – Rezultat microscopic; 8) Acceptată cu greutate; 9) Finalizarea cîntărilor! – Prelungit la tragere; 10) A determina concentrația – Dansatoare cu viață bogată de noapte.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,EXPLICAȚII”

1) FATALITATE; 2) OMOGENIZAT; 3) TEL – sENILI; 4) ONIRICE – IC; 5) GD –AN – ROs; 6) RALIATE – MA; 7) AMU – TITRAT; 8) FENTAT – ENE; 9) INCA – ARsEN; 10) ETALONAT – T.

La mare (1)

Pe cît e de frumoasă, pe atît e de obositoare. Poetul vede în ea un univers magic. Fizicianul vede doar energie. Marea e cel mai bun semn că Pămîntul nu se învîrtește, decît prin absurd. Evident că, dacă s-ar învîrti cum afirmă toți savanții de la Galileo Galilei încoace – toată cantitatea asta uriașă de apă ni s-ar revărsa în cap. Încerc să-mi imaginez forfota colosală a vietăților submarine. De ce-a plănuit Dumnezeu în așa fel încît cea mai mare parte a lumii să fie ascunsă vederii noastre? Marea este, probabil, cea mai grozavă enigmă a Planetei. Ea se conduce după alte legi decît cele știute pînă în prezent. Neîndoielnic, Marea e perechea Lunii. Între ele, cel de-al treilea mister: Femeia. În urmă cu aproape 25 de ani vorbeam cu venerabilul academician Șerban Țițeica, într-unul dintre birourile Academiei Române. Eu – un tînăr reporter la AGERPRES. El, o glorie a științei mondiale. Întotdeauna mi-am găsit parteneri de discuție mai bătrîni decît mine. Tot așa vorbeam cu Elie Carafoli, cu Ștefan Milcu, cu Ana Aslan, cu Cristofor Simionescu, cu Aura Buzescu, cu Dumitru Murărașu, cu Agatha Grigorescu-Bacovia, cu Alice Vera Călinescu, cu Gheorghe Eminescu, cu C.C. Giurescu, cu Cella Delavrancea... I-am iubit enorm pe acești bătrîni. Se poate spune că generația noastră a avut modele exemplare pentru șlefuit caracterul. Dar ce-i putea spune un adolescent ca mine lui Șerban Țițeica? „Domnule profesor, uneori mă gîndesc că Luna e în strînsă legătură cu Femeia, căreia îi influențează ciclul”. Răspunsul lui a fost raționalist: „Poate că ar fi valabil ce spui, tinere, dacă tuturor femeilor le-ar veni perioada delicată în același timp, în funcție de fazele Lunii”. Și, cum niciodată n-am rămas dator cu răspunsul, am spus: „Vedeți dvs., aici intervin bioritmul și Zodia fiecărei Femei, pentru că fiecare are relația ei specială cu Luna”. Dar, s-au dus toate astea. Bătrînul a intrat demult în pămînt. Am rămas eu, total descoperit în

fața grozavei taine a Mării, a Lunii și a Femeii. Iată cele 3 Grații! Acum, cînd scriu aceste rînduri, undeva, într-o oază cu arbori răcoroși din Stațiunea Neptun, afară se rostogolește tăvălugul vipiei de iulie. Aud că și la București e o căldură insuportabilă. Hotărît lucru, clima s-a dat complet peste cap, nu știu unde vom ajunge în ritmul acesta. Ascult hula Mării, clătinînduse din zare în zare. Un elicopter de Poliție survolează în răstimpuri zona, ca un bărzăune nebun, pentru a supraveghea întreaga stațiune, ca nu cumva cineva să atenteze la prețioasa viață a efemerului chiriaș de la Palatul Prezidențial din vecinătate. Imediat, îl secondează o avionetă galbenă (care zboară razant pe plajă, periculos de jos) și un motodeltaplan, în care se văd doi luptători antitero cu cască, toate trei aparatele controlînd, la sînge, zona.

Ieri, șoferul mi-a adus, pe plajă, o broască țestoasă cu carapacea neagră. Am ținut-o pe piept, așa cum stăteam, în șezlong, și ea și-a înfipt gheruțele plăpînde în carnea mea, disperată, fiindcă nu mai stătuse niciodată în brațele cuiva și nu bănuia ce am de gînd cu ea. Încă nu știam dacă e de apă sau de uscat. Așa că i-am dat drumul pe nisip, să văd încotro o îndreaptă instinctul. S-a dus glonț la apă! Am crezut că a greșit drumul, așa că am luat-o pe sus, am pus-o din nou pe nisipul fierbinte, de data asta cu spatele la Mare, și i-am dat din nou drumul. Ceasul ei biologic funcționa perfect – mica vietate s-a întors, fulgerător, pe călcîie și s-a năpustit în valurile înnegurate, să-și ude pielea crăpată de secetă. Acum, stă într-un lighean plin cu apă și așteaptă s-o hrănesc, cu ce credeți? Cu mîncare de... pisici! Cel puțin așa ne-a sfătuit cineva care are o asemenea vietate de mai mulți ani. I-am găsit și un nume: Maggie, după titlul unui duios cîntec irlandez, dar și după numele eroinei din serialul „Pasărea spin”. Pînă la urmă a trebuit să-i redau libertatea, nu se putea acomoda, am dus-o pe malul unui lac cu apă dulce, între ierburi înalte, unde se simte ca-n Rai.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (16 iulie 1999)

Papa Ioan Paul al II-lea a stat în România trei zile – atîta cît ține o minune... (2)

Ce binefăcător e Creștinismul! Ce înălțător e să te scalzi într-o baie de lumină nu numai de Crăciun și de Paști, ci în fiecare zi a anului! Natura mea duală, această nefericită dedublare a personalității, pe care unii ar putea s-o pună pe seama Zodiei Săgetătorului (jumătate om, jumătate armăsar, deci centaur), mă determină să am uneori stări și reacții atît de contradictorii.

Ce-i drept, există și atîția care mă împing la scandal, pentru că viața e în România așa cum e și dacă toți vom întoarce și obrazul celălalt, uitînd că Isus a mai pus mîna și pe bici, atunci s-ar alege praful din țara asta. „De iubire-ntîia oară cînt/ La scandal renunț întîia oară” – scria Esenin care, pînă la urmă, datorită măcinărilor lăuntrice, s-a sinucis. Nu putem vorbi despre o adevărată reconciliere națională dacă nu vom găsi calea de a-i ierta pe cei care ne fac rău, iar atunci, vorba Psalmistului, le vom aprinde cărbuni în cap.

Pe Dealul Patriarhiei, între două momente oficiale, m-am salutat cu Emil Constantinescu și i leam prezentat pe fetițele mele și pe soția mea, care din pricina proceselor politice care mi s-au înscenat s-a îmbolnăvit de glandă tiroidă și de inimă. Nu de alta, dar să le privească și el pe cele două păpuși neprihănite ale mele, pe care vrea să le lase orfane prin exterminarea mea. Atîta doar, să se uite în ochii lor calzi, de căprioare, iar cînd eu voi fi întemnițat sau lichidat de Mafia anticreștină care jefuiește această țară, privirile îngerilor mei să-l mustre și să-i arate că degeaba vorbește de Creștinism dacă nu trăiește, efectiv, întru Domnul. „Est modus in

rebus”, adică „Există o măsură în lucruri” și cred că cel mai important e tonul în care afirmi ceva. Întreaga societate românească a dat un examen în fața urmașului Sfîntului Petru. Blajin și umil, acesta ne-a pus tuturor, în față, oglinda Adevărului. Trebuie să fim mai buni, mai cinstiți, mai milostivi cu cei aflați în suferință. Trebuie să ne schimbăm la față pentru întoarcerea filei milenare care se va produce. Nu generația noastră va reuși renașterea morală a României, misiunea cea nobilă revenind copiilor noștri, dar aceștia nu cresc de la sine, ci trebuie pregătiți de pe acum, crescuți în cultul iubirii de Dumnezeu și de Patrie.

În ceea ce mă privește, i-am fost prezentat Papei de două ori. Vineri seara m-a trecut, de braț, prin toate barierele gărzilor străine, premierul Radu Vasile, care m-a condus pînă la președintele Emil Constantinescu, în vreme ce acesta tocmai îl ajuta pe oaspete să coboare scările Palatului Cotroceni. Spre cinstea lui, Emil Constantinescu m-a prezentat Papei, căruia i-am strîns mîna și i-am spus ceva în engleză, nu mai contează ce. A doua zi, înaintea ceremoniilor de la Patriarhie, cel care m-a introdus la Papă a fost Patriarhul. Atunci am găsit cel mai bun prilej de a-i înmîna Suveranului Pontif antologia mea de versuri, tipărită în Italia, în 8 limbi, vorbindu-i în italiană. A fost un moment important în viața mea. În spatele nostru, în marea de oameni, fetițele mele erau ținute în brațe pentru a-l vedea pe un poet român dăruind o carte unui poet polonez, care era îmbrăcat ca un Arhanghel din ceruri. Prin anul 2050, probabil, ele își vor aminti de această scenă, în timp ce eu voi fi putrezit demult, pentru că așa e lucrarea firii.

Tristețea mea

Tristețea mă însoțește, obsesiv

O izgonesc, dar vine după mine

Poate că e tristețea întregii țări Din neștiutele cărări de mîine.

Tristețea mea vine din ancestral

O împărtășesc icoanele și sfinții

Poporul meu privește, dar e orb

Nu poate să-și deschidă ochii minții.

Mă întristez și parcă vreau să plîng s-a perimat în timp normalitatea, ,,Evoluăm” și învățăm copiii să înțeleagă sexualitatea.

Bătrîni pe trotinete, prin oraș Și babe ce se-ntrec în liposucții

Un tînăr absolvent e deputat

Popor Român, chiar nu mai ai soluții?

Popor călit în luptă, la ,,Obor”

Ce umilință mare, ce durere!

Ai acceptat să fii cobaiul lor

Te-ai vaccinat pentru trei mici și-o bere.

Cînd ani la rînd te-au umilit, la vot

Te-ai mulțumit cu o oală și-o tigaie

Acum îți cer și sufletul și trupul

Aceiași politicieni de paie.

Nu vreau să-întreb ,,De ce te-ai vaccinat?”

Alegerea-i a ta! Ți-a dat-o Domnul

Mă doare că te vinzi pe mărunțiș, Christos s-a răstignit să mîntuiască Omul.

Deschide-ți ochii minții și-ai să vezi

Că te-ai pierdut în lucruri inutile

Ridică-te și luptă pentru neam

Și pentru oasele din cimitire!

MARIUs BUDăRăsCU

Tîrziu în noapte, dincolo de primul cîntat al cocoșilor, aveam să vorbesc timp îndelungat, pe treptele de piatră ale reședinței patriarhale, cu Mitropolitul Basarabiei, Petru, despre Unirea pe care generația noastră o va săvîrși, prin voința lui Dumnezeu. Totuși, cîteva note critice: 1) prea multe și obositoare discursuri; 2) președintele României nu trebuia, în nici un caz, să sărute mîna oaspetelui, nici ca Papă și, cu atît mai puțin, ca omolog al său în funcția de șef de Stat; 3) în discursul de Bun-Venit, Emil Constantinescu a făcut o greșeală atacîndu-1 pe Slobodan Miloșevici, n-avea absolut nici o legătură.

Papa a stat pe meleagurile carpatine trei zile. Exact atîta cît ține o minune la noi. A venit, a văzut, a învins. Acum, am rămas noi, cu necazurile noastre. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Imediat după plecarea Papei, chiar în ziua de luni, prețurile iar au luat-o razna. Îndeosebi prețul chiriilor mă îngrijorează – a crescut de 1.000 de ori! Dar și energia electrică, și abonamentul telefonic, și hrana s-au scumpit îngrozitor. Înaltele vizite sînt bune, dar nu rezolvă nimic pe planul vieții materiale. Omul nu trăiește numai cu pîine, spune Biblia, pe bună dreptate, dar nici nu trăiește numai cu spirit. Ce facem cu țara asta? Aud de o a doua venire la noi a Papei Ioan Paul al II-lea. Aș fi tare bucuros, dar tare mă tem că va găsi o țară pustie... sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 14 mai 1999)

JURNAL DE VACAN� (44)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (15)

Am avut momente cînd m-a apucat şi pe mine deznădejdea. Îmi spuneam că cel mai rău lucru care mi se poate întîmpla este să fiu atît de bombardat, de terfelit şi de compromis prin tot felul de acuzaţii prefabricate, apărute în cocina presei române, „Evenimentul zilei“, dar şi în slugarnicele fiţuici „Adevărul“ şi „România liberă“, încît să pierd sprijinul sutelor de mii, sau poate milioanelor de oameni care cred în mine. Pe urmă, am avut o iluminare: mi-am spus că cel mai grav lucru care mi se poate întîmpla ar fi, totuşi, ca eu să pierd sprijinul lui Dumnezeu. Şi m-am înseninat la suflet. Dar deznădejdea tot roade, aşa e ea, ca apa calcaroasă de munte. Şi atunci am găsit un balsam şi pentru această rană a sufletului. Un fragment din Calendarul Creştin „Sămînţa bună“ pe anul 1996, la fila închinată zilei de 7 martie: „Găsim la Scriptură oameni ai lui Dumnezeu căzuţi în descurajare. Iov nu mai avea încredere, chinuit de o suferinţă fără egal, care se prelungea şi pe care nici propriile sale gînduri, nici vorbele prietenilor săi nu o puteau explica. Ilie, marele profet, după o strălucită biruinţă cîştigată prin credinţă, se credea singurul martor pentru Dumnezeu. Ameninţat de o femeie rea, s-a dus şi s-a aşezat sub un ienupăr, dorind să moară. Iona, neascultător de Cuvîntul Domnului, a trecut prin situaţii dureroase. S-a întărîtat şi s-a descurajat Asaf se mira de propăşirea celor răi şi îi invidia pe cei trufaşi, apoi se întreba dacă nu cumva s-a străduit în zadar să fie credincios“. Doamne, Dumnezeule mare şi bun, nu mă părăsi! Tu vezi că dreptatea e de partea mea şi mai vezi cum mi-au ticăloşit Poporul aceşti vrăjmaşi fără credinţă, la care viclenia ţine loc de înţelepciune şi care au multe şi tenebroase păcate, iar sîngele neprihăniţilor nici acum nu s-a închegat pe mîinile lor!  

Reîntîlnire cu unchiul Valerică Bumbea, văr deal mamei. Are 84 de ani, dar face şi acum drumul Braşov-Poiana pe jos, de cîteva ori pe an. A fost

marinar în al II-lea război mondial, a luptat şi pe navă de război, şi pe submarin, în apele Adriaticii şi ale Mediteranei, mai ales în Iugoslavia – întîi contra ruşilor, pe urmă contra nemţilor, normal. Numai că el avea nemţoaica acasă, pe tanti Rozi, care e săsoaică din Cristian şi are 83 de ani, dar se ţine foarte bine. Anul trecut, m-au rugat să le bag telefon. N-a fost uşor, dar pînă la urmă s-a rezolvat, mulţumită şi acestui român minunat care a fost şi a rămas Adrian Turicu. Acum, le-am adus nişte pulovere de lînă frumoase, să le ţină de cald în modesta lor garsonieră de la etajul șapte al unui bloc din cartierul muncitoresc Tractorul. Am ieşit în balconul lor şi am văzut tot stadionul ca-n palmă, nici nu trebuie să mai cumperi bilet la meci. Bătrînii sînt tare săraci: ea are 46.000 de lei pe lună (ajutor social) iar el, o pensie de 120.000 de lei. Noroc că îi mai ajută, uneori, rudele din Germania. Şi noroc cu noi, fireşte. Dar faptul rămîne: cum crede Guvernul României că poate trăi o bătrînă cu 46.000 de lei pe lună? Asta înseamnă cam 20 de mărci, în Germania, ceea ce nu există! Am dus fetiţele în vizită la bătrîni. Au venit şi surorile mele, Lidia şi Magdalena, ca şi Mitzura Arghezi. Răsfoim albume cu fotografii vechii. Unchiul Valerică mi le dăruieşte, şi cîteva din ele am să le valorific, în reviste sau într-un viitor Almanah. Iată şi un mic album fotografic, din Braşovul anului 1908. Impunătoare, statuia ridicată de unguri lui Arpad, sus, pe Tâmpa. „Pe-asta au dărîmat-o românii cu tunurile, în 1916, de pe Coasta Prundului” – mă lămureşte bătrînul Lup de Mare. Carevasăzică, nu tatăl lui Adrian Năstase, în 1944, a făcut isprava asta memorabilă, aşa cum ne lăsa Bombonel să înţelegem. Care erau legăturile de rudenie între mama şi unchiul Valerică? Am aflat cîte ceva: mama mamei mele se numea Maria Sîrbu şi era soră bună cu mama mamei lui Valerică, pe nume Ana Sîrbu (sau, cum se spune în Ardeal, Mariţica şi Anicuţa). Tatăl lor, deci bunicul mamei, era un om foarte voinic, pe nume Gh. Sîrbu, care copilărise şi prin Bran, şi prin Prejmer. Aşadar, ramificaţiile arborelui meu genealogic duc şi în aceste două aşezări. De altfel, mai multe poze de la începutul secolului o înfăţişează pe Anicuţa Sîrbu în costum de brăneancă, extrem de pitoresc. Pe urmă, Anicuţa s-a recăsătorit cu un ceh, pe nume Franz, şi s-a stabilit în Cehoslovacia. Eram copil şi, ţin minte, primeam uneori cărţi poştale şi scrisori de la ei. Odată, prin 1958, ne-au scris că au o vacă-minune, care a luat locul I pe Ţară, fiindcă a dat 6 litri de lapte pe zi. Aşa ceva era imposibil, la noi erau vaci care dădeau de 5 ori mai mult! Ce se întîmplase? Tot mama avea să dezlege misterul: tanti Anicuţa scrisese 36 de litri, dar cenzura epocii a umblat la scrisoare şi a tăiat cifra 3 (destul de stîngaci), în aşa fel încît să nu creadă cumva vreo familie de români că în vreun alt stat puteau să existe vaci care să dea atîta lapte! Chestiunea asta, cu cenzurarea vacilor la Poştă, m-a amuzat cel mai

mult. Dar, poate credeţi că bîlciul s-a terminat atunci? Aiurea! În 1990, Petre Roman-Neulander a declanşat o adevărată campanie împotriva „vechilor structuri comuniste din agricultură” şi a sacrificat vreo 200.000 de vaci!

Aidoma mai tuturor familiilor din România, am şi eu rude colaterale de altă etnie. Deşi nu există puritate etnică absolută (şi ar fi o prostie să caute cineva aşa ceva!) am o bucurie secretă că toţi înaintaşii mei direcţi, pe linie maternă (Ardeal) şi pe linie paternă (Oltenia) au fost români autentici, de fapt ţărani. Calitatea de ţăran e cel mai mare titlu de nobleţe din Istoria României.

Într-una din zile, cineva ne propune să facem o vizită (neprotocolară, neoficială) la Serele Codlea. Acceptăm cu plăcere. Şi ce plăcere! Ce-am putut vedea acolo, ne-a îmbătat ochiul şi nările! Conduşi de un director economic destoinic (care avea în piept o insignă cu harta României, în email Tricolor), am păşit, vreme de o oră, în altă lume, ascunsă privirii. De fapt, eram pe un alt continent: afară ningea cu fulgi mari, ca fluturii livezilor de măr, iar înăuntru, sub copertinele de plastic, erau temperaturi de Tropice, o atmosferă jilavă, impregnată cu esenţe tari. Straturi nesfîrşite de legume şi flori, de flori şi legume, stropite, îngrijite, ridicate pe araci de borangic, ori culese de mîinile unor femei care aici, pe Planeta asta mirifică, ni se păreau mai tinere şi mai frumoase, cu o prospeţime purpurie în obraji, pe care numai roadele pămîntului o pot da. Într-un Pavilion special, vedem plantele şi arborii exotici: araucaria (o specie de conifer de o mare eleganţă), bananierul (cu frunze gigantice, cît mine de înalte), eucaliptul, cactusul, smochinul, măslinul, mango, kiwi etc. O fîntînă cu apă clipocită, nişte poteci tainice şi întortocheate întregesc acest colţ de rai. Parcă nu ne vine să credem, am nimerit din iarna de afară direct între filele Cărţii Junglei! Dl. director îmi spune cum m-a văzut el prima oară: eram în decembrie 1988, la Florăria Athenée Palace, şi comandam o coroană de flori cu Tricolor, pentru biata mama. „Atunci a murit mama dvs., eram acolo, eu adusesem un nou transport de flori,..“. Mi se rupe sufletul cînd îl aud. Îmi vine să-i spun că mama n-a murit, ea a trecut în veşnicie şi s-a înălţat la cer, îmi apare în vise mai vie decît mii de morţi ambulanţi, pe care îi văd zilnic în drumurile mele şi care au impresia că trăiesc, numai că ei au murit de mult. Îmi aduc şi eu aminte ziua, nu mai existau flori în tot oraşul, se strîngeau pentru tot felul de aniversări politice, şi Pluguşoare.

La plecare, două tinere ne oferă cîte un buchet de flori. Le dau şi eu cîte un Almanah, cu autograf.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Serele Codlea

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (81)

Administrația în Dinastia Tang (27)

strategia (10)

Se spune că, atunci cînd prințul a fost jignit în timpul unei lupte, Qin Shubao a atacat plin de furie trupele inamice numeroase, iar dușmanul a fost atît de speriat încît s-a retras. Generalul inamic avea să fie masacrat de către Qin Shubao. O altă binecunoscută poveste cu Qin Shubao atinge supranaturalul. Se spune că atunci cînd împăratul Taizong era urmărit de fantomele războiului, Qin Shubao, împreună cu un alt războinic neînfricat, s-a oferit să păzească noaptea porțile palatului, pentru a pune stafiile pe fugă. A avut succes, iar împăratul a ordonat unui pictor să le facă portretele apărătorilor săi pentru a păzi porțile palatului. Cu timpul, oamenii obișnuiți au adoptat această practică și, în zilele noastre, porțile lor au ajuns să fie considerate drept zei-gardieni ai caselor. Qin Shubao s-a îmbolnăvit grav după ce a fost numit general. Și-a acceptat calm destinul, spunînd: „Mi-am petrecut întreaga viață în slujba Armatei, luptînd în peste două sute de bătălii.

Daniel Defoe și Serviciul Secret Britanic (1)

Scriitorul Daniel Defoe, universal cunoscut ca autor al fermecătoarei și instructivei povestiri a aventurilor lui Robinson Crusoe, care au legănat copilăria atîtor generații, avea mai multe ,,corzi la arcul său”, așa cum îl descrie autorul Richard Deacon, în lucrarea sa, ,,O istorie a Serviciilor Secrete britanice”. Strălucit pamfletar, autor al primelor note de călătorie – din Edinburgh -, inspirat creator de proză beletristică, Daniel Defoe și-a exersat curajul, fantezia și puterea de muncă și într-o activitate mai puțin publică, dar în care – potrivit aprecierilor oficialității britanice – nu a adus mai puține servicii țării sale.

În serviciul Maiestății sale

Prezența unui dizident (persoană care nu aparținea Bisericii Angiei) în rîndurile Serviciului Secret britanic ar fi făcut senzație și în Secolul XIX. În orice caz, la începutul veacului, o asemenea posibilitate era absolut de neconceput. Și totuși, în Secolul XVIII, Daniel Defoe (c. 1660-1731), autorul lui Robinson Crusoe și al lui Moll Flanders, un rebel, pamfletar revoluționar și dizident, a fost folosit – după cum a recunoscut el însuși – de regina Ana (1702-1714), fiica lui Iacob II,

Balada (91)

Ani de Facultate (13)

Doina Leşanu stinse ţigara cu un gest nervos.

- Ştii ceva? Nu am nici un chef să discutăm acum despre evrei!

- Dar ce s-a întîmplat? Osenştain îţi este prieten, chiar intim aş putea zice.

- De Osenştain nu vreau să mai aud. Ne-am certat definitiv. Pentru ca Valer să mai discute cu mine, ar trebui să-mi cadă în genunchi şi să-mi ceară iertare.

În supărarea ei, Doina îl mustra cu privirea de parcă el ar fi fost vinovatul.

- Iar pe tine, ,,bunul tău prieten, Valeri”, pe care l-ai meditat pentru examene, te bîrfeşte într-un mod odios. Spune despre tine că eşti un închipuit, că nu ai nici un fel de talent literar, că toată viaţa vei rămîne un individ complexat în faţa femeilor, aşa cum eu voi rămîne o complexată în faţa bărbaţilor.

Mărturisirile Doinei i se păreau penibile şi nu le găsea nici o replică.

Fata se înroşi toată şi izbucni în lacrimi.

- Iar după ce şi-a bătut joc de mine şi m-a amăgit

Cum aș putea să nu mă îmbolnăvesc cu atîtea răni pe corp?“. Drept recunoștință pentru meritele deosebite în domeniul militar, împăratul Taizong i-a înălțat lui Qin Shubao o statuie ecvestră.

Artele marțiale (1)

Artele marțiale reprezintă o parte importantă a tezaurului civilizației chineze. Ele au o vechime multimilenară, fiind atestate din mileniul II î.Chr. Acestea erau, însă, tehnici de luptă primitive. Războinicii acelor epoci purtau coifuri cu coarne și imitau mișcările taurului sălbatic sau ale cerbului. Artele marțiale propriu-zise încep să se dezvolte din Secolul al VI-lea î.Chr. Departe de a fi un spectacol asemănător circului sau întrecerilor sportive obișnuite, ori o metodă de eliminare brutală a adversarilor, artele marțiale au fost concepute și au evoluat pînă în zilele noastre ca o metodă de autoapărare și de manifestare plenară a personalității umane. Dezvoltarea armonioasă a trupului și a minții prin practicarea artelor marțiale face din acestea un sport de elită. Începînd din Secolul al VI-lea î.Chr., artele marțiale au evoluat în mai multe școli, conduse de Maeștri rămași ca figuri legendare și personalități tutelare. Evoluția artelor marțiale a început pe cîmpurile de bătălie ale Antichității, ele fiind metode de luptă individuală. Tacticile de luptă individuală/

,,în mai multe scopuri onorabile, deși secrete”. Personaj cu multiple fațete, Defoe a fost pentru unii dintre contemporanii săi întruparea diavolului, pentru alții, un mare patriot. Biografii săi au surprins acest aspect al personalității sale. În secolul trecut, James Sutherland, de pildă, scrie: ,,Atacat de adversarii politici ca fiind un mercenar, un saltimbanc de stat, o unealtă de închiriat, o pană scandaloasă, un bastard ce scuipă venin, un autor ce scrie pentru a-și cîștiga existența și care trăiește din defăimări, Defoe nu se mulțumea să surîdă răbdător la aceste insulte și să sugereze că acuzațiile depășeau măsura. Avea un fel ipocrit de a afirma că era absolut fidel principiilor lui, că niciodată nu făcuse compromisuri, că totdeauna căuta să evite disputa, în favoarea bunei înțelegeri... Acceptîndu-i sfidarea, biografii săi l-au declarat fie un oportunist viclean și fără scrupule, fie un gentleman fidel crezului său și denigrat pe nedrept de contemporani”.

Evocîndu-i activitatea în Serviciul Secret, istoricii au dat verdicte la fel de contradictorii. Unii nu i-au cunoscut misiunile și de aceea nici nu au acordat credit ideii că Defoe a fost spion, alții l-au descris ca pe unul dintre cei mai desăvîrșiți profesioniști pe care i-a avut Serviciul Secret de-a lungul secolelor, cumulînd în propria-i persoană un întreg srviciu secret. Daniel Defoe a fost fiul lui James Foe, fabricant de lumînări din Londra. Numele Defoe poate fi o combinare a semnăturii ,,D. Foe” într-un singur patronim,

cu logodna mi-a zis că nu este bărbatul potrivit pentru mine! Măgarul dracului!

Pe Florin Genoiu îl săgetă un sentiment de revoltă. Cuprinse în mîinile sale palmele trandafirii ale Doinei Leşanu.

- Linişteşte-te! Te aud părinţii.

- Mama şi tata nu sînt acasă. Lor le-am spus tot. Aşa am fost de mică învăţată: să nu le ascund nimic. Sînt amîndoi distruşi sufleteşte. Uite aşa bocim toţi de trei zile în şir, parcă am plînge un mort. Scena aceasta, ruptă parcă dintr-un film neorealist italian, devenea pentru Florin Genoiu insuportabilă. Căzuse ca musca în lapte. O ultimă mărturisire a Doinei îl ţintui pe scaun.

- Osenştain a mai spus că eu şi cu tine am fi potriviţi pentru o căsnicie de succes!

- Cum îşi permite evreul de Osenştain să vorbească în numele altora? Uite aşa se răspîndeşte antisemitismul!

Tînărul viitor inginer nu avea în minte nici un fel de intenţii matrimoniale. Grijile lui erau de cu totul altă natură. Trebuia să-şi pregătească proiectul de diplomă, să-şi satisfacă stagiul militar şi să-şi aleagă un loc de muncă adecvat în viitoarea lui profesiune de inginer.

- Doina, acum trebuie să plec. Vreau să ştiu ce se întîmplă cu bunica.

artele mațiale din China veche au venit ca o completare a tacticilor de luptă în grup, specifice armatelor bine organizate din orice colț al lumii și din orice epocă. Spre deosebire de Europa, Africa, America precolumbiană, Australia sau Asia Mică și Asia Centrală, unde – din Antichitate și pînă în zorii epocii moderne – au fost utilizate metode individuale de luptă cu sabia sau alte arme, sau lupte corp la corp (luptele greco-romane, luptele libere, trînta etc.), artele marțiale din China și din Extremul Orient, în general, au avut o evoluție mai complexă, datorată laturii lor spirituale intrinsece. Încă din Antichitatea chineză, practicarea artelor marțiale a devenit obligatorie pentru promovarea în cariera militară. Recruții și soldații cu experiență urmau cursuri de inițiere și, respectiv, de perfecționare în artele marțiale, predate de veterani și maeștri.

Specificul unic al artelor marțiale chineze constă în faptul că ele au o componentă spirituală bazată pe tradițiile daoiste și budiste. Baza spirituală a artelor marțiale o constituie „Cartea Căii și Virtuții“, opera Maestrului semilegendar Lao Zi. Mesajul principal al acestei opere este conlucrarea subtilă dintre om și DAO. Principiul absolut al Universului și Calea spre Adevăr.

(va urma)

CHRIsTINA MEIŢă-TANG

cu păstrarea prenumelui Daniel. Adevărul este că dizidentul Daniel era destul de snob; în Tour Through England and Wales (Călătorie prin Anglia și Țara Galilor), el menționează ,,antica familie normandă De Beau-Foe”, lăsînd să se subînțeleagă că ar fi fost descendent al acesteia, fără însă a putea demonstra în vreun fel.

Crescut la Newington Academy, Daniel a primit o lecție pentru toată viața în ceea ce privește primejdia la care se expun ambițioșii, cei dornici de putere: trei dintre colegii lui fuseseră executați pentru participare la rebeliunea ducelui de Monmouth. Începînd din acea zi, Daniel hotărîse să-și construiească ascensiunea politică susținînd numai partida învingătorilor.

Interviu cu Jack spintecătorul (1)

Dar dacă am găsit loc să criticăm ipocrizia cu care Defoe își invoca principiile, nu fără a recurge însă la expediente și compromisuri, nu putem omite că, în cursul carierei sale, în cîteva rînduri, el a riscat foarte mult și că aceste riscuri s-au soldat de două ori cu închisoarea, iar o dată chiar cu stîlpul infamiei. În scrierile și pamfletele sale, Defoe a uitat de prudența de care a dat dovadă în alte împrejurări ale vieții. Din multe puncte de vedere, el a fost plin de contradicții. (va urma)

RICHARD DEACON

- Îmi pare rău că pleci, dar poate mai vorbim la telefon.

- Desigur, Doina, rămînem prieteni.

Ajungînd într-un suflet acasă, Florin Genoiu află trista veste. Bunica lui, Dada, murise. Ar fi vrut să plîngă, dar nu putea. Un nod i se pusese în gît. Cîndva supărată că nepoatele ei, Pupi şi Didi aruncau după ea cu oase, Dada i-a spus cu multă părere de rău:

- Viaţa e ca un fum. Să-i spui lui Geta să mă ardă la crematoriu, e mai simplu aşa!

La crematoriu, după terminarea ceremonialului, Florin Genoiu a vizitat urnele funerare. L-a frapat fotografia Anei Pauker.

La cîteva zile de la acel trist eveniment, s-a întîlnit în curtea Politehnicii cu Osenştain.

- Valeri, nu ştiam că urna funerară a Anei Pauker se află la crematoriu.

- Eu ştiam, dar nu m-a preocupat niciodată istoria Anei Pauker. Vreau altceva să te anunţ. Prietenul tău, Dan Bercovici, s-a stabilit cu familia în Israel. S-a dus să facă şi acolo propagandă comunistă, dar nu va avea nici o şansă deoarece sioniştii sînt oamenii americanilor! (va urma) FLORIN IORDACHE

Ultimele ore din viața lui Dostoievski (3)

„Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”

Cînd Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski se afla la o răscruce a vieții. Avea trei posibilități: să plece la Ierusalim și să rămînă acolo, să se stabilească într-un oraș european și să se ruineze la jocul de ruletă sau să se însoare a doua oară în Rusia. Anna avea 20 de ani și el 44 cînd s-au cunoscut în apartamentul lui modest. Fusese recomandată ca să-l ajute în a-și stenografia cărțile. Datorită ei, alege ultima variantă. Se îndrăgostise de scriitor în timpul lucrului, se căsătoresc, pleacă prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc acasă după patru ani. În călătoriile lor prin orașele din Europa, scriitorul a proiectat romane pe care le-a ars, apoi le-a rescris în Rusia. Tot atunci, primii doi copii au murit la cîteva luni de la naștere.

Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea, lipsurile. Era primul bărbat în viața ei și a trăit sacrificînd tot, căci era conștientă de geniul și valoarea lui. Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii. Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse, că fusese un adolescent cu tată alcoolic, marcat de moartea mamei, care a trecut prin ocna Siberiei. Cu tot trecutul lui încercat, îndemna generos tinerii care își căutau drumul în viață: „Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”.

După jumătate de secol de suferințe, autorul romanului „Însemnări din subterană” ajunsese iar la Sankt Petersburg, era mulțumit că avea o familie, un domiciliu stabil, iar crizele de epilepsie se răriseră. Citea poeziile lui Pușkin copiilor săi, împodobea pomul de Crăciun, dansa vals, alegea rochiile pentru soția sa. Aduna obiecte de artizanat și cristale de Boemia pentru

Minuni și miracole (6)

Arca lui Noe (2)

În această strîmtoare există un munte acoperit cu gheaţă, numit Al Judi, care ar fi locul unde, potrivit Coranului, s-a oprit celebra arcă. Din păcate, zona este destul de greu de explorat, fiind accesibilă doar două luni pe an. Dar chiar şi în această perioadă gheaţa topită şi căderile de pietre fac din Strîmtoarea Ahora un loc extrem de periculos, în care vălătucii de ceaţă şi gheţarii ascunşi au pus capăt vieţii multor aventurieri. Regiunea este periculoasă şi din punct de vedere politic. De-a lungul timpului, în apropierea acestei zone au fost multe puncte de conflict violent şi din acest motiv guvernul Turciei descurajează expediţiile organizate. Nici localnicii nu sînt prea cooperanţi, deoarece ei cred că locul unde zac resturile epavei Arcei lui Noe sînt păzite de triburile sălbatice de indigeni.

În ciuda tuturor acestor impedimente, nenumăraţi curajoşi s-au aventurat în zonă cu speranţa de a descoperi dovezi concrete. Singurele probe, şi cel mai des întîlnite, au fost resturile de cherestea tratată şi prelucrată de mîna omului, neobişnuite pentru această zonă lipsită complet de păduri. Astfel de rămăşiţe a descoperit şi ambasadorul Marii Britanii în Turcia, în timpul unei escalade pe Muntele Ararat, în 1876. Cheresteaua respectivă fusese în mod evident cioplită manual şi fusese fixată, îmbinată, cu o substanţă neagră, extrem de dură. După aproape 80 de ani, în 1955, exploratorul Fernand Navarra şi fiul său Rafael au descoperit cîteva grinzi de lemn într-o crăpătură din munte. Aceasta a fost datată cu ajutorul izotopilor de carbon ca avînd aproape 4.000 de ani.

Au existat la un moment dat şi documente menite să ateste vizualizarea arcei în sine. Primul eveniment de acest gen a avut loc în 1856, cînd un grup de tineri cercetători englezi a escaladat muntele împreună cu doi ghizi localnici. În ciuda faptului că toţi membrii acelei expediţii au jurat să păstreze secretă descoperirea lor,

care avea o mare slăbiciune. Trecuse de 50 de ani, scria noaptea la lumina lumînărilor cînd toți ai casei dormeau, consuma mult ceai dulce pe care și-l prepara singur. Se trezea tîrziu. Fiind un mare cunoscător al sufletului feminin, seara se ducea în vizită pe la tot felul de femei, iar ele i se confesau. Acasă, tîrziu în noapte, îi povestea soției cu lux de amănunte cu ce femeie a petrecut și ce a făcut.

Aflat la tratament în străinătate îi scria soției: „Seara cînd mă culc, îmi imaginez că te îmbrățișez și te sărut peste tot, mînuțele, piciorușele… Vreau să te îmbrățișez în sensul acela… pînă ce focul… Am nevoie doar de tine. Repet asta în fiecare zi”.

Ultimele ore din viața lui Dostoievski

„Ioan însă îl oprea, zicînd: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?

Și răspunzînd, Iisus a zis către el: Nu mă opri, că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr”. El îi face semn să se oprească: „Vezi ce scrie aici? Nu mă opri. Nu mă reține, în semn că am să mor”. Ea avea ochii înlăcrimați cînd el arătîndu-i copiii adaugă: „Te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gînd”.

La ora 11.00 are primul puseu hemoragic al zilei. În prezența medicului, bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copiii lîngă el. Își revine și o roagă pe Anna ca să citească parabola Fiului risipitor. După lecturare, ziua a decurs normal. La ora 19.00, în urma șocului hemoragic, își pierde cunoștința. O oră mai tîrziu era deja în comă, iar la ora 20.38 și-a dat duhul.

Titanul literaturii ruse, care a crezut pînă în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe, a fost condus pe ultimul drum de către toată populația orașului Sankt Petersburg. Își exprimase dorința de a fi îngropat lîngă N. Nekrasov pe care-l considera nașul său în literatură, însă a fost îngropat în cimitirul Mînăstirii Alexandr Nevski.

După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele complete, i-a întocmit o bibliografie cu 5000 de titluri, a organizat secția de manuscrise și portrete Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova și a fondat Școala Dostoievski la Staraia Rusia. Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui intimă, motivînd că i-ar fi întinat memoria. Anna a rămas văduvă la 35 de ani și a murit în Crimeea, departe de familie, în 1918. sfîrșit

sursa: Leonid Grossman, „Titanul – Viața lui Dostoievski“) ZIARULMETROPOLIs.RO

O bătrînă ramolită și bogată din familie, ce locuia pe la Moscova, lăsa prin testament sume uriașe pentru împodobirea bisericilor și pomenirea ei după moarte. Era mătușa scriitorului, care se răzgîndește și modifică în secret testamentul. Aflase între timp că nepotul ei avea ușa deschisă la curtea țarului, era răsfățatul Rusiei, și-i lăsa averea, cu condiția să-și despăgubească cu bani surorile nepomenite în actul cu pricina. După moartea mătușii, sora mai mare sosește de la Moscova și-i cere să nu le dea bani surorilor mici, ci pămîntul. Cearta aprigă din ianuarie 1881 a declanșat prima hemoragie. În cîteva ore, scriitorul a devenit alt om. Cheamă un medic și un preot pentru spovedanie și împărtășanie. În timp ce le arăta copiilor o revistă, sîngele a țîșnit iar din gît, îngrijorînd toată familia. Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care i-a dăruit-o, apoi a corectat „Jurnal de scriitor”. Peste două zile cartea trebuia să intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți, a adormit greu și îngîndurat. În dimineața de 9 februarie 1881, se trezise prea devreme, iar cînd a intrat soția în cameră să-i constate starea, pe la ora 7.30, i-a spus: „Știi, Annia, sînt trei ore de cînd nu dorm și mă tot gîndesc, și nu-mi dau seama limpede că am să mor astăzi”. Soția îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai multe ori, apoi o roagă să aducă Evanghelia pe care o avea din vremea cînd fusese deportat în Siberia. Ea deschide cartea sfîntă și citește:

doi dintre ei au făcut unele dezvăluiri cînd s-au aflat pe patul de moarte. În 1910, o expediţie militară oficială rusească, autorizată de către Ţarul Nicolae al II-lea, a pretins că a găsit Arca lui Noe şi a făcut măsurători şi fotografii. Toată documentaţia a fost trimisă ţarului, însă a dispărut în timpul revoluţiei comuniste. Au rămas doar declaraţiile martorilor oculari. Interesant este că toţi cei care au pretins că au găsit arca au indicat aceeaşi zonă de pe Muntele Ararat. În ultimii ani, cu ajutorul tehnologiei moderne s-a reuşit obţinerea unor imagini globale ale versantului, însă nu s-a putut observa nimic deosebit, fapt ce sugerează posibilitatea ca rămăşiţele arcei să se găsească în altă parte. În 1949 un avion al Statelor Unite ale Americii, aflat în misiune în zonă, a fotografiat o formă neobişnuită pe un platou din nord-vestul Muntelui Ararat, la înălţimea de 4.600 de metri, pe celălalt versant faţă de Strîmtoarea Ahora. În imagine părea să se vadă prora unui vas ieşind dintr-un gheţar. Fenomenul, denumit „Anomalia de pe Ararat”, a fost cercetat din nou în 1970, cînd un satelit militar secret a furnizat imagini detaliate din zonă. Pe măsură ce satelitul mătura zona, imaginile furnizate deveneau din ce în ce mai clare, şi au dezvăluit o formă de aproape 180 de metri lungime despre care unii experţi afirmă că este posibil să fie structura de lemn a unei nave antice, în timp ce alţii cred că poate fi o simplă rocă, sau o veche fortăreaţă, sau chiar un avion prăbuşit. Evident, cercetătorii ar putea aduna date concrete dacă s-ar duce la faţa locului, însă tensiunile dintre autorităţile care guvernează Turcia şi populaţia kurdă din zonă împiedică acest lucru. Atîta vreme cît o echipă de arheologi nu va examina şi fotografia, la faţa locului, posibilele rămăşiţe, misterul Arcei lui Noe va rămîne neelucidat.

Miraculoasele vindecări (1)

La moartea diaconului Parisului, François de Paris, în mai 1727, s-a organizat o ceremonie funerară extrem de fastuoasă. Întreaga comunitate s-a întristat, pentru că diaconul a murit foarte tînăr, la vîrsta de 37 de ani, şi, mai mult decît atît, se spune că avea şi miraculoase puteri

tămăduitoare. Atunci, în mai 1727, un impresionant cortegiu funerar a însoţit coşciugul pînă la locul unde a fost depus, pe altarul unei bisericuţe din Saint-Médard. Unul cîte unul, membrii comunităţii s-au perindat pe lîngă trupul neînsufleţit pentru a-şi manifesta respectul, afecţiunea şi tristeţea. Un băieţel infirm s-a tîrît cu ajutorul tatălui său pînă la sicriu. Şi în timp ce se uitau la faţa liniştită a clericului, brusc, băiatul a fost cuprins de convulsii violente. Oamenii din jurul lor l-au scos din altar şi, la fel de brusc, convulsiile au încetat. Băieţelul a deschis ochii şi s-a ridicat în picioare. În acel moment şi-a dat seama că piciorul drept, care avea o malformaţie, s-a vindecat! Foarte fericit, a început să cînte şi să danseze prin biserică.

Acest eveniment a fost primul dintr-o serie de miracole care s-au întîmplat într-o perioadă de mai bine de 5 ani în Saint-Médard. Remarcabilă în cazul seriei de evenimente inexplicabile de la Saint-Médard este integritatea celor care au fost martori. Chiar dacă mulţi dintre discipolii diaconului erau săraci, bolnavi şi poate uşor de păcălit, printre martori au fost şi avocaţi, oameni de ştiinţă şi alte persoane publice respectabile. Cea mai detaliată şi mai credibilă mărturie a venit din partea unui magistrat, Louis-Basile Carré de Montgéron. Acesta auzise despre ceea ce se întîmpla la SaintMédard de la un prieten de-al său, un avocat, Louis Adrien de Paige, şi considera că totul era o păcăleală. La insistenţele prietenului său, fără a manifesta prea mult entuziasm, Montgéron s-a lăsat convins să meargă la Saint-Médard. Cei doi au ajuns în localitate în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1731. Ceea ce a văzut Montgéron de îndată ce a pătruns în incintă l-a şocat. A văzut femei scrijelind pe podea, bărbaţi bătînd alte femei cu nuiele sau cu vergele de metal. A văzut chiar şi o femeie ale cărei sfîrcuri fuseseră prinse într-un cleşte de metal. Cu toate acestea, femeile nu păreau să sufere, ba dimpotrivă, cereau să fie pedepsite cu mai multă asprime. Prietenul său, Paige, i-a explicat că acest tratament le vindecă pe femei de malformaţii şi boli.

(va urma)

MATT LAMY

În medicina clasică, principalele cauze ale îmbolnăvirii ficatului sînt consumul excesiv de alcool și infectarea cu viruși. Cercetările realizate în ultima perioadă au relevat și alte cauze care conduc la îmbolnăvirea ficatului. În întreaga lume, afecțiunile acestuia sînt pe primul loc în ceea ce privește cheltuielile din domeniul asigurărilor de sănătate.

Cancerul celulelor ficatului este a doua cauză a mortalității în întreaga lume. Revista de cercetare germană ,,Die deutsche Leberstiftung” afirmă că noxele toxice eliberate prin abuzul de medicamente de sinteză, bolile autoimune sau moștenite genetic, inflamațiile de pe ductul colecist, bacteriile patogene și paraziții contribuie masiv la îmbolnăvirea ficatului.

Alimentația necorespunzătoare sau lipsa activității fizice duc la un ficat gras, care, mai departe, duce la inflamații, ficat fibromatos sau chiar la ciroză. Curios este faptul că în ultima perioadă au fost raportate cazuri de copii care suferă de ficat gras, îndeosebi în rîndul celor supraponderali.

Alimentația procesată este astăzi tot mai prezentă pe mesele noastre. În alimente s-au descoperit peste 200 de molecule sintetice, pe care organismul nu știe cum să le metabolizeze, deci le depune în spațiul dintre celule, locul în care este lăsată și hrana celulelor.

Influențele genetice și epigenetice pot duce la îmbolnăviri ale ficatului, dereglări în microbiomul intestinal, o mucoasă intestinală care are bariera de apărare întreruptă, un sistem imunitar scăzut – toate acestea pot duce la asemenea boli autoimune ale ficatului.

Ficatul joacă un rol primordial în menținerea imunității corpului, ne apără de infecții virale prin eliberarea de interferon și de diabetul de tip II, iar funcționalitatea optimă a ficatului este esențială în orice boală cronică.

Din cele descrise rezultă că: ficatul este organul de care depinde cel mai mult viața noastră, are legătură

directă cu subconștientul nostru. Medicina alternativă chineză se bazează pe principiul: ,,Observă starea ficatului și vei cunoaște imediat starea de sănătate a pacientului”.

Ficatul este un organ iertător și tolerant, care are capacitatea de a se reface în aproximativ un an chiar și în urma intervențiilor chirurgicale. Are nevoie de o alimentație cît mai puțin procesată și de multă odihnă.

Medicina energo-informațională începe tratamentele cu o curățare a întregului organism la nivel de celulă și a spațiului extracelular. La nevoie, se realizează și ședințe de drenaj limfatic. Oferă terapii blînde, fără durere și mai ales fără medicamente, bazate pe informația pacientului și este în măsură să readucă ficatul la funcționarea optimă.

În terapiile oferite de medicina energo-informațională, în primă fază ne axăm pe ficat, imunitate și metabolism, deoarece terapeuții noștri privesc ficatul ca pe un soare în organism, ale cărui raze sînt organele corpului.

Pe parcursul terapiilor se discută, desigur, și stilul de viață al pacientului și aspecte care țin de alimentație. Analizele de sînge pe care unii pacienți, chiar la recomandarea noastră, le fac după încheierea terapiilor, atestă valori în parametrii normali.

Medicina energo-informațională vă pune la dispoziție tratamente moderne, ședințe de aproximativ 50 de minute, în urma cărora putem oferi un diagnostic și un buletin de analize energetic. Terapiile efectuate au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute. Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/ bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk CONSULTINg SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIbUTION SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.