România Mare, nr. 1596

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Marii orgolioși scriu memorii, în timp ce oamenii modești se mulțumesc să scrie amintiri.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Maia Sandu, președinte al României, nu doar al Moldovei?

motto: „E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică?”.

mArIn PrEDA –„Cel mai iubit dintre pământeni“

Acum cîteva zile, cel de-al doilea stat românesc, Moldova, a făcut pasul către haosul pro-european. Sigur, sînt niște diferențe; față de România anilor 2000, Moldova e mai avizată, a văzut ce s-a întîmplat la noi – și e posibil ca Serviciul Secret de la Chișinău să fie mai greu de preluat decît cele de pe-aici. Despre Maia Sandu… hai să vorbim despre distinsa și frumoasa președintă a Moldovei ceva mai tîrziu.

Sincer, dacă ar fi să dau un sfat celor din Republica Moldova încotro să o ia, către vest sau către est, le-aș răspunde simplu: în direcția celor care le permit să se dezvolte și să se administreze (cît mai) de capul lor. După experiența României, aceștia sînt, fără îndoială, cei din est; mult blamatul URSS ne-a permis, timp de 31 de ani (1958-1989) o dezvoltare pe toate planurile, aproape fără ingerințe. Or, vestul, tot în 31 de ani (1990-2021) ne-a blocat și desființat pe toate planurile, transformîndu-ne în colonie. Or, Moldova vede asta – cel puțin așa sper! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila

sãptãmînii

Europa – împotriva ,,ochiului atotvăzător”

Sistemele de supraveghere video, cu ajutorul cărora este posibilă urmărirea mișcării unei persoane în spațiu, înregistrarea acțiunilor sale, identificarea conexiunilor cu alte persoane etc., sînt în curs de îmbunătățire rapidă Astfel de informații pot fi acumulate, procesate, stocate în baze de date și furnizate la o anumită solicitare.

,,Ochiul atotvăzător” a apărut ca un simbol masonic, așezat pe o bancnotă de dolari, și care planează deasupra unei piramide neterminate. În general, piramida mondială a dolarului a fost construită de-a lungul deceniilor postbelice pentru

The Washington Times: Maia Sandu trebuie să unească Moldova și România

„Întîlnirea dintre Vladimir Putin și Joe Biden, de la Geneva, a dat întregii lumi speranța că Rusia și Statele Unite ale Americii, prin compromisuri reciproce, vor putea ajunge la o mai bună înțelegere, vor găsi un punct comun și vor începe să se concentreze pe rezolvarea conflictelor înghețate, în primul rînd în Donbass, Abhazia și Osetia de Sud. Problema Transnistriei, precum și orientarea geopolitică a Moldovei, nu fac excepție”, titrează ziarul The Washington Times Potrivit publicației, conflictul dintre Occident și Rusia a fost prea lung. Dar astăzi a apărut în sfîrșit o oportunitate reală de a-i pune capăt: Moldova are toate șansele de a se concentra pe calea integrării în Uniunea Europeană și NATO, ceea ce va pune capăt tuturor problemelor cronice care au afectat această țară săracă timp de treizeci de ani.

(continuare în pag. a 17-a) rrm

a propulsa ,,ochiul atotvăzător”. După aceea, dolarul și-a pierdut valoarea. ,,Ochiul atotvăzător” ar trebui să încununeze construcția unui lagăr mondial de concentrare, unde nu vor fi necesari nici dolari, nici alte monede. La un moment dat, proiectele digitale implementate în diferite țări ar trebui să devină un proiect global unic pentru monitorizarea și controlul populației Pămîntului. China se îndreaptă cu pași repezi către crearea unui „ochi atotvăzător“ național, în timp ce Statele Unite rămîn oarecum în urmă. Europa este încă cu un pas în spatele Americii. Mai mult decît atît: Bătrînul continent pare să nu dorească să ducă la bun sfîrșit acest proiect. (continuare în pag. a 16-a)

Pui de urs

Ce mici mai sînt şi neajutoraţi stau lîngă maica lor, trăgînd să moară iar pe zăpadă maci însîngeraţi arată straniu c-ar fi iarăşi vară

Le-au dibuit culcuşul vînători i-au scos cu fum greoi din hibernare orbiţi de troienirile din zori i-a asurzit apoi o larmă mare

Un şuierat năpraznic a trecut şi s-a înfipt în pavăza cea vie parcă s-a rupt un mal necunoscut ori un stejar s-a frînt în vijelie

Cu fruntea spartă, ea s-a prăvălit învolburînd argintul din poiană un geamăt slab, de fagure pleznit un fir de ceară roşie în blană

Deprinşi cu joaca, puii au crezut că ea începe o hîrjoană nouă cu botul ei deschis pentru sărut cu ochi de chihlimbar, scăldaţi în rouă

Au năvălit la pieptul încă viu i-au mursicat urechile cu dinţii a fost un dans al morţii în pustiu rostogolind de pe icoane sfinţii

A mai zvîcnit cu ultime puteri ursanca însetată de iubire privind pierdută către nicăieri a dat un muget mai presus de fire

Dar ţeava puştii s-a încins din nou un plumb mai trainic a cuprins-o-n cleşte iar cînd se stinse ultimul ecou ea a zîmbit aproape omeneşte

Îi cară leşul bravii vînători doi cai bătrîni stau înhămaţi la sănii în dîra ei de sînge cîntă flori copaci prieteni bat la cer mătănii

Aşa e codrul, astfel sîntem noi vor creşte puii singuri în vîltoare pînă în pragul zilei de apoi cînd vor simţi ei înşişi cum se moare

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Revelionul unor celebrităţi F Măgureanu joacă la cacealma şi îşi face harakiri F Balada lui Neulander: „Aseară ți-am luat balton/ Şi-acum dîrdîi pe balcon“ F Peripeţiile aviatice ale Piticului Sovietic F Noi sîntem Barometrul societăţii româneşti.

PArTEA A II-A

F Fără îndoială, evenimentul cel mai şocant al sfîrşitului de an l-a constituit auto-denunțul public pe care l-a făcut Virgil Măgureanu. Încă o dovadă că omul a citit multe cărţi poliţiste: şi-a făcut harakiri exact la finele anului! Ce l-a băgat pe directorul S.R.I. în trepidaţiile şi în clănțănirea de dinţi a panicii? Fireşte, anunţul nostru lapidar (făcut mai mult în glumă) că deţinem dosarul lui de colaborator al Securității, din anul 1962. El nu era sigur ce şi cît ştim noi, aşa că a bravat şi a vrut să ia caimacul. Dar, dincolo de caracterul inedit al acţiunii, faptele rămîn fapte: Virgil Măgureanu a indus în (t)eroare, sistematic, opinia publică, dar şi Comisia Parlamentară de Supraveghere a S.R.I., fiindcă a negat întotdeauna că ar fi fost colaborator cu Angajament al Securităţii. Şi încă al cărei Securităţi? Al aceleia vechi, de tip stalinist, pe vremea cînd sute de mii de oameni înfundau puşcăriile! Şi unde era el şef de reţea, sau rezident? În vreo uzină, unde să se lupte cu sabotorii economiei ori cu spionii? Nu! Într-o şcoală, printre copii şi părinţi necăjii, ceea ce este odios. Elocvent este un pasaj din Raportul semnat de 3 ofiţeri de securitate, Mortoiu, Weber şi Bota: „Datorită funcţiei pe care o îndeplineşte, în repetate rînduri a fost folosit de către organele noastre pentru diferite IDENTIFICĂRI, INVESTIGAŢII sau alte probleme“. Dar, după 32 de ani, Virgil Măgureanu minte cu o uşurinţa inimaginabilă, scriindu-i lui Ion Cristoiu (de ce ăstuia?): „În realitate, această relaţie n-a funcţionat absolut deloc“. Asta e o boală, desigur, fiindcă altminteri nu ne putem explica lipsa de ruşine cu care personajul îndrugă numai minciuni, în pofida evidenţenlor. Pe urmă, în aceeaşi stupidă scrisoare către Cristoiu, care i-a stupefiat pe toţi, inclusiv pe ziariştii străini ce activează la Bucureşti, Virgil Măgureanu afirmă: „Abandonarea mea, după un asemenea scurt răstimp, este ilustrată chiar în acest dosar...“. Vai, vai, iar te-neci în minciuni, Virgilică! Tu ai ieşit din evidenţele căpităneilor şi maioraşilor nu pentru că nu erai bun pentru munca asta, ci fiindcă, în foamea de parvenire care te-a caracterizat o viaţă întreagă, ai devenit ACTIVIST DE PARTID, or, conform tuturor regulamentelor de funcţionare a Securităţii, orice cadru care avea funcţii politice intra, automat, în evidenţa şi în subordinea Secţiei Speciale a C.C. al P.C.r. N-a funcţionat relaţia? Iată ce scrie căpitanul Iosif Weber, la 5 oct. 1964: „Rezidentul «Victor Popescu» cu numele real Astaluș Virgil, a fost recrutat la 20.09.1963 pentru a ține legătura cu agenții de la C.S.P.T. ca: «Anghel Ioan» şi «Puiu Mihai». Agenţii din legătura rezidentului au terminat şcoala şi au plecat fiecare la locurile lor de muncă de unde au venit. În perioada de legătură, rezidentul a dovedit orientare în dirijarea agenţilor şi a ţinut legătura cu ei în mod regulat. Plecînd agenţii, rezidentul a devenit impropriu muncii noastre de colaborare, pentru care fapt propunem a se face forme de abandonare“. Priviţi şi proba ascensiunii politice, în Referatul semnat de maiorul Aurelian Mortoiu (viitor general de Securitate, arestat după 22 decembrie 1989, chiar cu concursul lui Măgureanu, ca să vedeţi ce mică-i lumea şi cît de ingraţi sînt unii): „Din discuţiile purtate cu acest rezident am stabilit că acesta nu mai poate fi menţinut din următoarele motive: are funcţia de secretar al Comitetului U.T.M. pe școală profesională textilă, unde este și educator. De asemeni este și activist extrabugetar al comitetului orăşenesc U.T.M.“. Ulterior, el a fost „cooptat ca activist al Comitetului U.T.C. Timişoara“, iar în 1968 a devenit „activist extrabugetar la CC. al

U.T.C“, după care „în calitate de lector al C.C. al U.T.C s-a deplasat în judeţele Teleorman, Satu Mare şi Sălaj, pentru a face expuneri în fața tineretului“ (aşa după cum rezultă din cel de-al doilea dosar al său). Aproape întreaga viaţă a lui Virgil Măgureanu a fost bazată şi construită pe relaţia nezdruncinată cu Securitatea, timp de aproape 30 de ani – ceea ce, după opinia noastră, nu e condamnabil, cu condiţia să nu fi călcat pe cadavre iar astăzi să nu-ţi falsifici biografia. Dă vina V.m pe „condiţiile unei biografii defavorizate“? Dar copiii, tinerii şi maturii pe care îi turna, nu aveau „biografii defavorizate“, la ei nu se gîndea? Iată o frază grăitoare, din cel de-al doilea dosar, desprinsă dintr-o Notă de Relaţii D.I.E., din 22 iulie 1972: „Din februarie 1962, Măgureanu Virgil este colaboratorul organelor de securitate şi în această perioadă s-a străduit să-şi îndeplinească sarcinile în bune condiţiuni“. Aşadar, relaţia lui cu Securitatea n-a încetat NICIODATĂ, ba chiar a mers ascendent, de vreme ce, la 4 septembrie 1972, el depune Jurămîntul Militar în calitate de ofiţer activ de Securitate, cu gradul de căpitan. În aceeaşi zi, el semnează şi noul Angajament (ca la noul Pro TV, te uiţi şi te-nfigi!) Sub ce nume? A renunţat la Victor Popescu, acum se numeşte Ardelean, dar imediat se răzgîndește, taie cuvîntul şi pune numele Mihăilă mihai! Vai, vai, ce actor grăbit! Oare cîte nume a schimbat omul ăsta în viaţă? Să recapitulăm: 1) La început, s-a numit Astaliş; 2) Ulterior, a pretins că numele tatălui său a fost maghiarizat (?!) aşa că a devenit Astaluş, de parcă în patronimica românească există aşa ceva şi de parcă numele părintelui său, Janos Astaluş, n-ar fi cel mai tipic nume pentru un maghiar sadea; 3) Pe urmă, pe măsură ce pretenţiile creşteau, şi-a luat numele mamei sale, Măgureanu; 4) La scurt timp, a devenit Victor Popescu; 5) Chemat să-şi găsească un alt nume conspirativ, îşi aduce aminte că s-a născut în Ardeal şi scrie, cu mînuţa lui, Ardelean (dar nu Tana!); 6) Într-o fracţiune de secundă, se răzgîndeşte şi trece, cu aceeaşi mînuţă, Mihăilă (dar nu Cofariu!); 7) Încă nu se cunoaşte cîte nume conspirative a avut cînd se vedea cu complotiştii, prin casa secretă din Pantelimon, sau prin parcuri, în anii ’80. Dar, cea mai tare „piesă“, din dosarul lui V.A.A.m.A.m (astea sînt iniţialele tuturor numelor sale, aici seamănă cu spionul israelian Vaanunu), o constituie o referire din Autobiografia scrisă şi semnată de el în 1962: „Astfel că în această perioadă am lucrat la GAS. Cenei – Secţia Răuţi, la început ca muncitor zilier, mai apoi ca angajat în munca de căruţaş în cadrul acestei secţii“. Negru pe alb! Nu-i aşa că vă apucă ameţeala? Deci principalul serviciu secret al României moderne e condus de pe capră de un CĂRUŢAŞ UNGUR, fiul lui Astaloş Janoş! E cutremurător! Şi individul ăsta a participat la procesul şi la asasinarea lui Ceauşescu, la arestarea miniştrilor şi generalilor acestei Ţări, la distrugerea Securităţii şi înlocuirea ei cu o feudă personală, pe care o calcă sub cizme după cum îi vîjîie lui ceardașul în urechi! Alături de numirea ca prim-ministru a unui fiu de general sovietic (pe fotoliul unde au fost cîndva Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Ionel I.C Brătianu, Al. Averescu, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Armand Călinescu) – instalarea unui căruţaş maghiar ca şef suprem al celui mai important serviciu secret al României (urmaş al lui Eugen Cristescu, ori al lui Picky Vasiliu şi Moruzov!) constituie cea mai gravă greşeală politică a lui Ion Iliescu! Iar rezultatele se văd în dezastrul care a pus stăpînire pe societatea românească, de 6 ani încoace. Şi cine ar mai putea să se mire de obrăznicia agresivă a U.D.m r.-ului, care timp de 6 ani a făcut în România tot ce-a vrut, ne-a bălăcărit peste hotare şi n-a păţit nimic, a dovedit tuturor că România e un sat fără cîini? Întrebaţi-l pe căruţaşul maghiar Astaloş!

Se impun cîteva întrebări, reflecţii şi concluzii: 1) Înspăimîntat că am putea publica noi primul dosar, Virgil Măgureanu a jucat la cacealma, publicîndu-l singur şi punîndu-i surdina cu care ne tot ameţeşte de 6 ani (n-am făcut, n-am dres, n-am colaborat, n-are relevanţă etc.); e ca şi cum cineva înjunghie un om, dar se duce triumfător la Poliţie, anunţă crima, dar vrea să-i îmbrobodească pe toţi, cum că cuţitul nici n-a fost aşa ascuţit, că e şi el un biet orfan, dar şi victima asta nu era un om prea serios etc.; 2) Extrem de scandaloasă este relaţia şefului S.R.I. cu ziarul antiromânesc „Evenimentul zilei“ aici apărînd cele mai multe dintre materialele „scăpate“ de el în ultimii 2 ani, mai ales atunci cînd avea de plătit poliţe (cum a fost mizerabila „Carte Albă a Securității“); redactorii altor publicaţii sînt revoltaţi de concurenţa asta neloială, ca şi de caracterul de slugă şi de preş murdar al lui Ion Cristoiu, care, în mod clar, este avut la mînă şi şantajat de Virgil Măgureanu; 3) De ce oare, timp de 6 ani, V.m. n-a publicat acest dosar şi de ce a dat în brînci în seara zilei de vineri, 29 decembrie, răvăşind ca pe-o varză un ziar gata tipărit? (de notat că la ora 20 „Evenimentul zilei“ ieşise de sub tipar, într-o ediţie mediocră şi inofensivă, pentru ca apoi să se dea peste cap şi să publice ce i-a venit pe chelie lui Măgureanu!); oricum, calculul Şarpelui cu Ochelari a fost simplu: să strecoare repede dosarul în perioada sărbătorilor, pe acalmia zilelor de vacanţă, ca să nu i se dea prea mare importanţă; numai că se înşală amarnic, el i-a minţit şi pe români, şi pe americani, pe sub pielea cărora vrea să se strecoare, ori ăştia nimic nu urăsc mai teribil ca ascunderea adevărului; 4) Dacă îl apucă dorul de spovedanie sau de legalitate, de ce nu le-a scris V.m lui Vasile Văcaru (preşedintele Comisiei Parlamentare care ar trebui să-l tuteleze, dar în realitate e invers) şi lui Ion Iliescu (cel care, în martie 1990, l-a numit în funcţie)?!; 5) De ce, odată cu publicarea acestui Dosar protagonistul său nu şi-a dat imediat demisia?; pentru că el încalcă de 3 ori prevederile Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcţionarea Serviciului Român de Informații care, la Art. 27 scrie fără nici un echivoc: „Nu pot activa în Serviciul Român de Informații aceia care, făcînd parte din structurile represive ale Statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii și colaboratorii Securităţii, precum şi foştii activişti ai partidului comunist“...; ori, V.m a fost şi ofiţer de securitate, şi informator, şi activist al PCr; 6) Şi a mai încălcat o dată legea, foarte grav: la Art. 45 se scrie că „Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare“; atunci cine i-a permis lui Virgil Măguregnu să-şi scoată propriul dosar şi să-l publice?; S.R.I.-ul e prăvălia lui de coloniale?; a cerut aprobarea forului tutelar, deci Comisiei Parlamentare?; pe noi nu ne interesează, acum, că dosarul e al lui sau al altuia, ceea ce ne preocupă este că a fost încălcat PrInCIPIUL, ca să nu mai vorbim de violarea Legii; opinia exprimată la BBC de deputatul P.A.C. Gh. Gorun, cum că au trecut 40 de ani din 1962 şi pînă acum, nu se susţine, din multe puncte de vedere, în primul rînd că n-au trecut 40, ci 33 de ani, și în al doilea rînd termenul de bază se ia fie 1990 (noua arhivare a dosarelor), fie 1992 (votarea şi promulgarea Legii); 7) Avînd în vedere că, prin legătura neîntreruptă, de cca 30 de ani, cu Securitatea, Virgil Măgureanu a putut fi foarte uşor manevrat şi chiar şantajat de unii şi de alţii, se impune reanalizarea întregii sale activităţi din fruntea S.R.I., precum şi cercetarea şi anularea tuturor deciziilor pe care le-a luat începînd din 24 februarie 1992 (data intrării în vigoare a Legii, prin publicarea ei în Monitorul Oficial) pe motivul întemeiat că au fost emise de pe poziţii ILEGALE. Scurt, aici nu se discută, Legea e Lege. Iar dacă Vasile Văcaru nu înţelege asta şi nu-l va destitui imediat pe maleficul personaj, Partidul România Mare va cere și destituirea şi anchetarea senatorului P.D.S.R.; desigur, ei mizează pe faptul că aşa ceva pare puţin probabil în viitorul apropiat, dar după cîtva timp, în alte condiţii politice, cine îi va mai apăra pe asemenea oameni abuzivi? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. 5 ianuarie 1966)

Din culisele istoriei

Sfîrșitul unei ere: cuirasatul Bismarck

Al Doilea Război Mondial a atras atenţia istoricilor din cauza impactului produs asupra societăţii. Chiar dacă tinerele generaţii nu mai cunosc desfăşurarea evenimentelor, consecinţele acestora se mai resimt şi astăzi. Armele Germaniei au fascinat cercetătorii din domeniul istoriei militare prin efectele produse asupra armatelor inamice. Intrarea în scenă a televiziunii a dus la apariţia unor adevărate mituri. Constructorii germani de nave au fost întotdeauna renumiți pentru capacitatea lor de a crea nave remarcabile - cuirasatul Bismarck nu a făcut excepție. Era firesc ca impresionanta navă să fie transformată într-o legendă contemporană împreună cu nava geamănă Tirpitz.

După ce Hitler a venit la putere în 1933, renașterea flotei germane a continuat într-un ritm accelerat, în ciuda restricțiilor de la Versailles, în vigoare la acea vreme. Șantierele navale germane, ca și înainte de Primul Război Mondial, au reușit să construiască nave de orice tip, iar inginerii lor erau încă printre cei mai buni din lume. De îndată ce Adolf Hitler a aruncat lațul Versailles, „sumbrul geniu german” a început imediat să producă cele mai bune submarine din lume, nave fără egal.

Prima navă de acest tip a fost depusă la șantierul naval Blohm & Voss din Hamburg în 1936, și lansată pe 14 februarie 1939. Bismarck a fost una dintre cele mai puternice nave ale timpului său, cu un deplasament total de 50.900 de tone, un echipaj de 2.200 de oameni, o viteză maximă de 30 de noduri și o autonomie de croazieră de 17.200 de kilometri. Bismarck a fost clasificat drept cel mai puternic cuirasat din Europa sau din Oceanul Atlantic la nivelul anului 1941. Părea cea mai modernă navă de luptă. O navă de suprafaţă se caracterizează în special prin puterea tunurilor grele şi prin protecţia prin plăci de oţel. Cuirasatul german dispunea de opt piese de calibrul 380 mm, fiecare putînd să lanseze proiectile cu o masă de 800 kg. SUA dispunea de cuirasatele din clasa Colorado înarmate cu acelaşi număr de piese, dar calibrul armelor principale era de 406 mm. Cum proiectilele păreau prea uşoare, tunurile de pe USS Washington şi USS North Carolina trăgeau cu obuze avînd fiecare masa de 1225 kg. Se vede că nava germană era net inferioară la capitolul artilerie grea. Se poate discuta chiar de o subînarmare în raport cu masa. Cuirasatele americane mai aveau un mic avantaj la o primă vedere: un tun greu în plus. Dictatorul Adolf Hitler a dorit echiparea cu piese de calibrul 406 mm, dar cursul războiului nu i-a permis îndeplinirea visului de mărire. Amplasarea gurilor de foc lăsa mult de dorit. Bismarck era prea clasic, adică putea să tragă cu doar patru piese spre faţă sau spate. Proiectanţii americani au găsit formula ideală cu şase piese grele montate spre centrul vaporului şi cu posibilitatea de a trage spre înainte. Au amplasat şi nouă piese la bord, formulă rămasă valabilă pînă astăzi. S-a încercat montarea unor turele cu cîte patru arme grele, dar soluţia turelelor triple a rămas ideală. S-a discutat mult despre blindajul cuirasatului german, dar şi aici există o mică surpriză. Navele americane din clasa North Carolina aveau un strat de oţel gros de maximum 406 mm faţă de cei 362 mm ai adversarului. Superioritatea germană nu prea se vede. Blindajele au fost îmbunătăţite la modelele următoare. S-ar putea să mai fie unele surprize şi în ceea ce priveşte compoziţia oţelului. Cum depozitele Reich-ului nu conţineau suficiente rezerve de metale speciale, este foarte posibil ca materialul să fi fost fiabil, aşa cum se întîmpla în cazul unor tipuri de tancuri. Dacă n-a fost folosit suficient crom, durata de viaţă a ţevilor era limitată. Istoria n-a permis verificarea rezistenţei materialelor.

Artileria secundară pare să confirme o superioritate germană. Tunurile au ca destinaţie lupta împotriva

crucişătoarelor şi a distrugătoarelor. Proiectanţii germani au amplasat guri de foc cu calibrul de 150 mm. Strategii americani au optat pentru cele de calibrul 127 mm, ceea ce pare un dezavantaj aproape fatal într-o ciocnire cu o flotilă uşoară inamică. Nu trebuie să ne grăbim cu interpretările. Tunurile aveau proiectile mai uşoare, dar loviturile erau suficient de puternice pentru neutralizarea navelor uşor blindate. Avantajul rezultă din cadenţă. Cuirasatele americane puteau lansa un adevărat nor de obuze spre ţintele mici şi rapide. Cel mai mare pericol pentru navele blindate provenea însă de la avioane. Atacarea vapoarelor cu bombardiere medii şi grele nu era exclusă şi apărarea antiaeriană trebuia să lanseze o ploaie de lovituri într-un timp extrem de scurt. Tunurile medii americane erau capabile să execute şi foc împotriva avioanelor zburînd la o altitudine de 11.880 m. Proiectilele de 24 – 28 kg puteau să plece din ţeavă într-o cadenţă de 15 – 22 lovituri pe minut. Avalanşa de oţel şi explozibil ar fi fost greu de oprit. Focul era deosebit de intens şi cuirasatele păreau uneori că ard de la un capăt la altul. Chiar dacă tunurile germane lansau proiectile puternice, cadenţa era redusă la doar şase – opt lovituri pe minut. Dimensiunile mai mari ale armelor impuneau o cantitate mai mică de muniţie la bord. Fiecare tun german avea o raţie de 150 de lovituri, dar cel american primea 450. Diferenţa era decisivă într-o ciocnire de amploare.

Artileria antiaeriană a cuirasatului german părea impresionantă, dar a fost adevăratul călcîi al lui Ahile. Au fost instalate piese de calibrele 105, 37 şi 20 mm. Scopul proiectanţilor era să alcătuiască o plasă de foc din care să nu scape nici o ţintă. Modelele diferite de arme puneau o mare problemă în ceea ce priveşte concentrarea tunurilor asupra ţintelor mobile. Se ştie că lovitura fatală a fost dată navei Bismarck de către un biplan total uzat moral. Torpila lansată a avariat grav cîrmele şi apoi mult lăudatul blindaj a devenit complet inutil. Mai mult. Tunarii germani n-au reuşit să distrugă nici un avion britanic. Tunurile de calibrul 37 mm lansau proiectile de 0, 742 kg, ceea ce era fatal pentru orice aparat de zbor, dar cadenţa era de doar 30 lovituri pe minut. Era prea puţin pentru războiul modern şi aici a fost pecetluită soarta uriaşului cuirasat german. Mai interesante erau tunurile de calibrul 20 mm, unde rata focului ajungea la 120 lovituri pe minut şi proiectilele de 0, 134 kg erau suficiente pentru a avaria grav un agresor. Bismarck avea prea puţine arme din acest model. Doar această scurtă analiză a caracteristicilor tactice ale cuirasatului german demonstrează cît de uşor sînt lansate teorii istoriografice pentru obţinerea de titluri academice. Producţia navelor cuirasate în şantierele germane a fost un prim pas spre înfrîngerea imperiului visat de naţionalsocialişti. Cele 50.000 de tone de diferite materiale ar fi fost mult mai utile la realizarea de avioane, blindate sau muniţie. Cetăţile plutitoare nu prea mai erau utile în epoca dominaţiei avionului. Nava a mai fost condamnată şi din cauza abandonării de către conducerea politică de la Berlin a oricărei idei logice din punct de vedere militar. Nici un tanc nu luptă singur. Cuirasatul ar fi trebuit ocrotit de un grup de sprijin măcar din submarine. Teoretic, Bismarck ar fi putut distruge oricare dintre navele existente atunci, dar comanda germană a considerat-o nu ca o navă pentru o bătălie clasică a escadronelor, ci ca un raider. Bismarck trebuia să opereze în ocean și să distrugă convoaiele inamice. În general, totul arăta grozav pe hîrtie, dar comanda germană a continuat să gîndească în termenii Primului Război Mondial. La acea vreme, raiderii germani s-au arătat foarte eficienți, dar în cei douăzeci de ani care au trecut între războaiele mondiale, cuirasatele au trecut pe plan secund,

făcînd loc conducerii portavioanelor: ei au fost cei care au trebuit să decidă rezultatul multor bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial.

La 18 mai 1941, cuirasatul, împreună cu crucișătorul greu Prinz Eugen, au pornit în prima și ultima campanie militară. Aceste două nave ar fi trebuit să navigheze pe Atlantic, perturbînd navigația și întrerupînd comunicațiile engleze. Prinz Eugen a primit ordin să se ocupe de transporturi și alte nave, iar Bismarck de protecția convoaielor. Dar ceva nu a mers bine... Mai degrabă, totul a mers prost de la început. Navele germane nu au reușit să se strecoare neobservate în spațiul operațional atlantic. În primul rînd, au fost descoperiți de suedezi neutri, care au transmis rapid informații despre aceștia către britanici, iar pe 23 mai, în strîmtoarea daneză, Bismarck și Prinz Eugen au fost interceptați de crucișătoarele britanice Suffolk și Norfolk. În ele au lovit primele obuze de 380 mm ale cuirasatului german, dar acest plan nu a funcționat pentru a alunga spionii, iar două crucișătoare engleze i-au urmărit pe germani mai mult de o zi, convocînd întreaga flotă engleză la luptă.

Cuirasatul Prince of Wales și crucișătorul de luptă Hood au fost primii care au răspuns la apel, stabilind un contact vizual cu navele germane în dimineața zilei de 24 mai. Adversarii nu s-au jucat de-a șoarecele și pisica și au deschis focul la 5.50 dimineața. Patru minute mai tîrziu, un obuz a lovit Bismarck, deteriorînd rezervoarele de combustibil. Acest început al bătăliei nu a fost de bun augur pentru cuirasatul german, dar britanicii i-au făcut viața mult mai ușoară prin faptul că Hood, în loc să declanșeze focul asupra unui inamic mai puternic, a preluat Prinz Eugen.

O explozie teribilă a rupt puntea în jumătate și nava s-a scufundat, împreună cu cei 1.418 membri ai echipajului. Coșmarul bătăliei din Iutlanda s-a repetat, cînd trei crucișătoare de luptă engleze au fost scufundate în același mod. Cel mai interesant lucru este că Hood a fost construit luînd în considerare această bătălie maritimă specială și toate defectele de pe aceasta au fost eliminate. Ulterior, un număr de experți și-au exprimat opinia că Hood s-a scufundat din cauza unui proiectil german defect, a cărui siguranță nu a funcționat cînd a lovit puntea, ci cu o încetinire, ceea ce a condus la tragedie.

După ce au atacat Hood, germanii au îndreptat focul în direcția dușmanului rămas. Trei obuze au lovit cuirasatul și a fost necesară repararea daunelor. Curînd, a devenit clar că rezervorul de combustibil perforat nu va permite îndeplinirea sarcinii inițiale, iar Lutyens a decis să meargă la Saint-Nazaire. Cu toate acestea, pînă atunci, aproape întreaga flotă britanică fusese lansată în căutarea Bismarck. Ark Royal, un avion torpilor, a reușit să găsească și să torpileze Bismarck. Din nefericire pentru germani, torpila a deteriorat cîrma, iar nava nu a putut merge pe curs. A fost imposibil să se remedieze acest lucru și, în curînd, Bismarck a fost depășit de cuirasatele britanice Rodney și Regele George V și unul a lovit în turnul de comandă. În doar 45 de minute de luptă, Bismarck a fost complet incapacitat, iar britanicii au decis să termine lupta cu torpile. Cu toate acestea, muniția grea și trei torpile nu au fost suficiente pentru a scufunda nava germană. Germanii au inundat cuirasatul din proprie inițiativă, după ce au epuizat toate posibilitățile de rezistență.

La momentul scufundării sale, Bismarck se afla în zona de acțiune a avioanelor germane, care puteau încerca să alunge navele britanice. Submarinele ar putea ajuta și cuirasatul, dar comanda i-a trimis în zona de luptă prea tîrziu. Mai mult, cînd unul dintre ei a ajuns acolo, aceasta a înrăutățit situația: britanicii, observînd nava, au preferat să abandoneze marinarii de pe Bismarck și să iasă din zona periculoasă. De atunci, cuirasatele nu au mai putut îndeplini decît sarcini minore, iar bătăliile navale fără participarea portavioanelor au devenit pur și simplu de neconceput. Acest lucru a fost confirmat de războiul care a izbucnit în curînd în Pacific, unde portavioanele japoneze și americane au jucat un rol major. Epoca cuirasatelor de după Bismarck ajunsese la final: după sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, toate țările au încetat să le mai construiască. rrm

Cuirasatul Bismarck

Macheta Cuirasatului Bismarck

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Amintiri de neșters

Este prima oară în viața mea de scriitor cu state vechi cînd încerc să îmi adun gîndurile pentru ca, folosind emoția cuvîntului, să evoc figura unui sătean de-al meu, din locul în care mi-am petrecut copilăria, Satul Nou, din comuna Urechești - Bacău. De fiecare dată cînd mă gîndesc la acest loc mirific, inima numi dă pace pînă ce nu-l melodiez cu versurile poeziei ,,Sat al meu”, pentru care am primit Premiul Revistei ,,Caietelor botoșănene”, la concursul județean de poezie ,,George Coșbuc” – Bistrița, 12-13 octombrie 1984, și care a apărut în această publicație, în același an, la recomandarea revoluționarului scriitor Lucian Valea, organizator al evenimentului: Sat al meu cîntat de mine pentru cei ce nu mai sînt dor de ronduri de prigorii coborînd prin vii pe dealuri Sat împrăștiat pe culmi colo-n zări cu lună plină ah ce-aș mai dormi pe iarbă ca-n pruncia mea de mult

Trubadur mă știu de versuri toamnelor ce-ți cad pe umeri și aud prin ramuri ploaie scuturînd de frunze norii

Stoluri lungi prelungi în apus de codri singuri eu mai sînt cu tine încă sat împrăștiat pe culmi.

De la o vreme, nostalgiile îmi încearcă ființa cu fel și fel de evenimente petrecute în viața mea trecătoare pe această lume, cu bune și rele, cu lanuri de flori și ploi răcoroase sau cu ghirlande de rîuri cu apa scînteind printre maluri. Că așa e lumea de cînd e ea, și chiar dacă ai vrea, nu i te poți opune, căci fiecare dintre noi ne naștem cu un destin de care depind trecutul, prezentul și, mai ales, viitorul, în trecerea noastră efemeră pe aici, ca pămînteni. Eroul acestor rînduri, pe care l-am ales la întîmplare, dintre sutele de țărani din satul meu, poate deveni în orice moment personaj de poveste sau de roman. De fapt, mulți dintre ei au devenit deja, prin cerneala tipografică, personaje centrale ale cărților mele. De data aceasta, eroul acestor modeste rînduri este

Mircea Eliade – povestea neștiută a numelui său

Filozof și istoric al religiilor, Mircea Eliade (19071986) este una dintre personalitățile de netăgăduit ale culturii românești, despre care s-a scris și s-a vorbit mult. Sînt însă și unele întîmplări mai puțin cunoscute din biografia sa. Criticul literar Daniel Cristea Enache a dezvăluit recent (într-un interviu la dc.news) povestea neștiută a numelui său.

Din admirație pentru Ion Heliade Rădulescu, locotenentul Gheorghe Ieremia, tatăl viitorului erudit, își schimbă numele în Eliade (Monitorul Oficial nr. 78 din 1899). Familia se mută de la Rîmnicu Sărat la Cernavodă, iar în 1914 se stabilește în București, pe Strada Mîntuleasa.

Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907 în București, fiind al doilea fiu al căpitanului de infanterie Gheorghe Eliade si al Ioanei Eliade, născută Stoenescu. Tatăl său purta inițial numele de Ieremia, pe care și l-a schimbat, din marea admirație pe care o avea pentru personalitatea lui Ion Heliade Radulescu.

Nicușor al lui Ghiuș. Așa îi ziceau, în copilărie, pentru a-l dezmierda, părinții lui: tanti Florica și nea Stan Ghiuș. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui sfîntă, că au fost oameni cumsecade cu noi și cu familia noastră, cu biata mamă, sărmana, văduvă cu șapte copii mici, mereu cu ochii în lacrimi, pînă la disperare, de grija zilei de mîine... Dar nu despre ei, vecinii noștri de care ne despărțea doar un gard, mi-am propus să vorbesc, ci despre mezinul lor. Îi spuneam, noi, cei din sat, simplu: Nicu. Ni se părea un nume mai potrivit decît cel cu care îl strigau părinții lui, pentru că el, copil de vîrsta noastră, apoi adolescent, ni se părea un tip fascinant... Astăzi, nu știu cum îi mai zic oamenii. Acum, el se află la vîrsta senectuții, își vede de gospodărie și de nevasta lui, Sofia, de copiii lor, care le-au adus, întru nemurirea neamului Ghiușeștilor, nepoți frumoși, la fel de harnici într-ale gospodăriei, ca și bunicii lor.

Cu Nicu am copilărit împreună... Am păscut vitele pe dealurile din preajma satului, unde se aflau puzderie de copaci sălbatici și iarbă din belșug... Am dat iama în pomii cu fructele lor zemoase, ne-am scăldat în apele fermecătoare ale Trotușului... Am fost la școală... Ce e drept, el avea alte condiții de trai, mai bune ca ale noastre, și se situa printre elevii cei mai silitori la carte, din cei peste cincizeci de copii cîți eram în clasă. Pe vremea copilăriei noastre, totul era frumos, mai ales că nu se făcea nici o deosebire între copiii familiilor înstărite și cei sărmani. Micuții nu țineau cont de lucrul acesta, și nici părinții... Mai tîrziu, destinul avea să-mi ofere un nou curs al vieții, mînîndu-mă spre lumea Bucureștilor pentru totdeauna, iar Nicu a rămas în satul nostru, să ducă mai departe gospodăria familiei, cu datinile și obiceiurile ei, învățate de la ai lui.

Deunăzi, după foarte mulți ani, am poposit acasă, în satul copilăriei mele, la un eveniment nefericit din familia noastră. Satul era de nerecunoscut... Unele case în care cîndva domnea veselia copiilor și a părinților lor, azi, sînt practic părăsite, sau, de dincolo de pereții aproape prăbușiți, se aude vocea vreunui sătean jeluindu-și bătrînețile... Ulițele sînt la fel ca în vremurile de atunci, cu șanțuri adîncite, acum, de ploile căzute peste ani... Școala în care am învățat este în paragină, iar cei îmbătrîniți își plîng dorul după odraslele plecate în toată lumea, după un trai mai bun... Pe Nicu l-am găsit la fel de vioi, ca în vremurile tinereții... Fizic, nu era aproape cu nimic schimbat, părea același tînăr care, într-o zi senină de vară, îmbrăcat în haine de mire, o juca, pe uliță și la răspîntia drumurilor, pe Sofica, aleasa inimii sale, la nunta lor. Erau o pereche frumoasă, iar tinerețea lor de atunci, în timp, avea să-și pună amprenta peste gospodăria lor frumoasă, rămasă de la părinții lui, pentru a o face să dureze cîte zile vor mai avea împreună, întru credință și iubire de Dumnezeu. În cazul lor, versurile lui Grigore Vieru, ,,Casa părintească nu se vinde”, este

garnizoana. Urmează cursurile Liceului ,,Spiru Haret”, unde, după primul an este amenințat cu repetenția din cauza corigențelor la limba română, franceză și germană, dar este salvat în ultimul moment de profesorul său de științele naturii. Este pasionat de fizică, chimie și științele naturii, studiază intens, după un program riguros de lucru, dormind numai 4 ore pe noapte. Citește mult și din domenii variate, învață persana și sanscrita, lucrează la ,,Romanul adolescentului miop” și publică povestirea fantastică ,,Cum am descoperit piatra filozofală”, lucrare premiată în 1921 de ,,Ziarul Știintelor Populare”.

Și-a manifestat interesul pentru autori precum Honoré de Balzac și a făcut cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și studiile lui James George Frazer. Încă de la vîrsta de 14 ani a început să scrie articole de entomologie, iar mai tîrziu a scris primele sale romane. A învățat limba italiană, din dorința de a-și lărgi orizontul intelectual și, datorită unor călătorii în Italia, ajunge să îi cunoască personal pe Giovanni Papini și Vittoria Macchioro.

o lecție de viață și de moralitate, întru respect față de tot neamul înaintașilor lor. În schimb, în privința casei copilăriei noastre, a grădinii cu viță de vie, lucrurile au stat cu totul altfel... Frații mei le-au vîndut la prețuri de nimic, renunțînd cu ușurință la moștenirea această modestă, dar de suflet, rămasă de la neamul nostru, de la bunicii și părinții noștri... Mai mult, i-au condamnat la uitare pe părinți, neregăsindu-se, și pentru numele lor, un colțișor de pe crucea pusă la căpătîiul fratelui nostru. Ce păcat! Cîtă nepăsare față de neamul nostru și cîtă batjocură, întinîndu-i memoria celui dispărut tocmai cei de un sînge cu el.

Îmi amintesc, copil fiind, cum mergeam cu vitele noastre la păscut, iar Nicu, aducîndu-i pe pajiște pe cei doi cai ai tatălui său, Bicu și Bechearu... Doi cai frumoși și iuți ca niște zmei... Țin minte cum, odată, la insistențele lui Nicu, am călărit și eu pe unul din caii lui, care, însă, au avut parte de un sfîrșit tragic... Odată cu colectivizarea, au fost luați de la ham sub privirile stăpînilor lor și sacrificați...

Toate aceste amintiri din copilărie îmi răscolesc sufletul, dar mă simt fericit la gîndul că mi-a fost dat să mă nasc într-un sat cu oameni minunați. Se vede treaba că Ștefan cel Mare, trecînd prin meleagurile noastre, a lăsat în urma sa oameni de toată isprava, ca astăzi, eu să scriu cu smerenie despre ei.

Domnul să aibă grijă de toți cei care au plecat la Ceruri, iar cei care sînt în viață, precum vecinul meu, Nicu al lui Ghiuș, să aibă putere să se îngrijească mai departe de trăinicia satului, cu aceeași dragoste cum au făcut-o și străbunii noștri... Pentru că ,,veșnicia s-a născut la sat”, așa cum spunea marele nostru cărturar, Lucian Blaga, iar satul va dăinui prin faptele frumoase ale țăranilor noștri, pentru totdeauna izvor de pomenire pentru necontenite vremuri.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Copilăria și-o petrece la Rîmnicul Sărat, Cernavodă și București, unde tatăl a fost mutat, pe rînd, cu

După cultura italiană, filosofia indiană a devenit a doua pasiune a lui Eliade. A obținut o bursă particulară și a început să studieze limba sanscrită și Yoga. Se întoarce la București, își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga, iar în 1933 romanul ,,Maitreyi” capătă o mare popularitate. În anul 1957, Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie, iar reputația sa crește de la un an la altul și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre și primește mai multe doctorate ,,honoris causa”. Pe 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe, iar mai tîrziu ajunge să viziteze Suedia și Norvegia și să participe la Congresul de istorie a religiilor. În 1977 i se decernează premiul ,,Bordin al Academiei Franceze”, iar în anul 1985 devine ,,Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington”.

Printre scrierile sale de beletristică, pot fi amintite: ,,Isabel şi apele diavolului” (1930), ,,Maitreyi” (1933), ,,Întoarcerea din rai” şi ,,Lumina ce se stinge” (1934), ,,Huliganii” (I- II, 1935), ,,Domnişoara Christina” (1936), ,,Şarpele” (1937), ,,Nuntă în cer” (1938), ,,Secretul doctorului Honigberger” şi ,,Nopţi la Serampore” (1940), ,,Noaptea de Sînziene” (1955); ,,Nuvele” (1963), ,,Pe strada Mîntuleasa” (1968), ,,La ţigănci” (1969), ,,În curte la Dionis” (1977). În dramaturgie, s-a remarcat cu ,,Iphigenia” şi ,,Coloana nesfîrşită”. Printre volumele sale de eseuri, se numără ,,Soliloquii” (1932), ,,Oceanografie”, ,,Insula lui Euthanasius”. S-a manifestat şi ca memorialist: ,,Şantier”, ,,Memorii”, ,,Fragmente de jurnal”, ,,Jurnal”. Mircea Eliade şi-a scris opera literară, chiar şi după stabilirea în străinătate, numai în româneşte, argumentînd într-un interviu: ,,scriu în limba română, limba în care visez”. r m

Polemici « Controverse

Epigrama și pileala (2)

În fond, vinul e licoarea sfîntă de împărtășanie, așa că un creștin ortodox e binecuvîntat încă de la botez: Preoții evlavioși

Pe pruncuț îl ung cu mirul, Dar și noi, cei păcătoși, Ungem gîtul cu clondirul.

Ce ți-e și cu epigrama asta potatorică! (așa-i spunea Păstorel: de la lat. poto,-are – a bea, de unde românescul apă potabilă, dar și poțiunea, luată de la farmacie, care se bea). Și neastîmpărata epigramă, căreia îi place să se și distreze, s-a întîlnit și cu Păstorel, și cu Fănuș Neagu (1932-2011), cel născut în județul Brăila, aflat pe malul Dunării. De fapt, toată lumea știe deviza acestui mare scriitor care ne-a lăsat pagini de proză cu multă poezie, spre deosebire de autorii de „versuri albe” (de fapt, negre!) în care nu întîlnești nici măcar proză demnă de a fi tipărită, darmite poezie! Deviza acestui băutor de ambrozie cerească era: vinul trebuie să fie alb, sec, rece, mult și gratis În 1997, a fost alături de umoriști la Festivalul de la Slatina „Oltenii și restul lumii”, unde ne întîmpina, cu masa-ntinsă, plină de bunătăți, primarul George Păunescu. Acolo, Albert Poch a spus că, odată cu POPA’S, caricatura românească e c-un picior mai sus pe-o treaptă și a primit replica următoare: Caricatura, spui p-a dreaptă, E c-un picior mai sus pe-o treaptă, Noi așteptăm etapa nouă

Să le ridice pe-amîndouă!

Dar iată că m-am luat cu vorba și am omis să vă spun de ce brăileanul Fănuș Neagu venise la Slatina:

El fuge de pe mal de ape

Aicea printre-atîția fani, Că Slatina e mai aproape De viile din Drăgășani.

În fond, de ce pileala e considerată un păcat atît de mare? Oare nu susținea un conviv, deja afumat, la un festival de la Rîmnicu Vîlcea, „harul nostru, dragi confrați, vă asigur că e har domnesc, transmis de Radu de la Afumați!”? Nici neuitatul Vasile Blendea, soțul doamnei Silvia Blendea de la Radio Cultural, nu considera un mare păcat să-ți alini supărarea cu un pahar-două, de zaibăr:

După față se cunoaște

C-ai probleme, așadar, Cînd necazul greu te paște, Toarnă vinul în pahar!

Va să zică, să-ți îneci necazu-n vin! Da’, fiți atenți: iată șiretenia, orientarea domnului necaz:

Ca să-și înece-n vin necazul, Olteanul bea pîn’ nu mai poate, Dar, pîn’ la urmă, iată hazul:

Necazul a-nvățat să-noate!

Dar, degeaba, că tot nu renunță la gîl-gîl!

Pofta amărîtului

E să gîlgîie o oală

Pe șoseaua gîtului

Că-i șosea națională!

În plus, oltenii sînt îngrijorați de soarta vinului nostru autohton în cadrul UE:

Ce vor spune ei, oltenii, De-or tăia europenii, De pe listele de vin, Zaibărul lui Nea Mărin?

Ce să mai spunem de epigramistul G. Zarafu din Oarja de Argeș? Mare băutor de vin, numai de vin!

Fiind la masă, la Chișinău (la Festivalul de Fabulă și Epigramă „Donici, cuib de-nțelepciune”), alături de academicianul mihai Cimpoi (devenit și Domnia Sa epigramist), cred că i-ar fi dedicat următorul catren: Pentru domn’ MIHAI de-nchin

Un clondir, plin ochi, de vin

Nu mă umflu ca CIMPOIU, Ci mă umplu ca butoiu!

Și cei cu ochii pe capra din vecini au un cuvînt de spus ca niște trădători de Fetească:

Cînd vara fierbe vinu-n cupă, Spun drept că nu mă preocupă

Căprița din vecini, măi vere, Mă răcoresc c-un țap de bere.

Am uitat să vă spun că nu numai microbistul stă cu ochii pe ecran să vadă meciul și cu mîna pe pahar, ci și un mare sportiv o mai pățește – e vorba de înotător:

E un sportiv impunător, Păcat de el că-i plin de har:

Deși-i un mare-notător

Se-neacă-adesea în pahar.

Deși epigrama a rămas tot tînără (să nu uităm că s-a născut cu două milenii și jumătate în urmă), acordă atenție și celor ajunși la vîrsta a treia, chiar a patra, păstrători ai tradițiilor. În viața acestora, multe victorii, mulți prieteni au rămas în urmă, cel mai fidel tovarăș dovedindu-se paharul. Nu pot să nu uit precizarea pe care ar fi putut-o face un confrate mai tomnatic atunci cînd organizatorii Festivalului „Alb Umor” de la Alba Iulia, 2010, ne-a onorat cu o excursie. Coborînd din autobuz, am început să urcăm o pantă și atunci acest confrate cred că gîndea:

Prin viile de pe coline, La vîrsta mea cu pașii grei, Decît să port umor cu mine, Mai bine-o sticlă de Jidvei.

Dar și noi putem să-l apostrofăm, știindu-l cu păcatul strămoșilor daci care și-au refăcut viile distruse de Deceneu: În tinerețe nu prea beai

Și doar de fuste te țineai; Acum, paharu-l dai pe gît, Te ții de garduri și atît!

Alt vîrstnic, chipurile, „se laudă”: Bijuterii și-a adunat

Din țuică, whisky și din vin Că are pietre la ficat Și nasu-l are de rubin!

Epigrama e cam nestatornică: uneori îi înțelege, chiar îi laudă pe cheflii, alteori îi țintuiește cu săgeata. Iată cum îl atinge pe unul în vîrstă, dornic de zburdălnicii: Vinul cel mai bun, vecine, E diseară vin la tine; Cel mai prost, se vede treaba, Este vin, dar vin degeaba!

Mulți sînt sfătuiți să se lase de băutură și fiecare reacționează în felul său:

Lăsat-a un strămoș chefliu

O vorbă veche, sănătoasă: Decît pe masă, în sicriu, Mai bine mort de beat sub masă!

E de mirare cîte metode adoptă cei care susțin că vor să se lase de pahar:

Nu bea,-i fără de păcate, Duce-o viață pașnică: Alcoolul îl combate

C-o tărie strașnică.

Degeaba li se atrage atenția că

Vinu-i indecis și are

Obiceiuri de satrap: Cînd retează la picioare, Cînd te lasă fără cap.

Sînt mulți care promit, dar, pînă la urmă, se fac mai tare de rîs:

Tot bînd în cîrciumă a zis

Că pragul ei infam

El nu-l mai calcă nici în vis Și… a ieșit prin geam!

Iată unul care apelează chiar la medic:

Mai ieri îmi spuse doctorul stingher

Că de beție scapi, dar foarte rar,

De amicitia

Otium cum dignitate CICEro

Vin vechi, vin generos, buchet de vise, Bătrîn sfătos de-nțelepciune plin, Rugină nobilă, Cotnar senin, Tu porți blazon de soare-n sticle-nchise!

Uitarea-n pivniță te prăfuise, Dar înfruntînd al anilor declin, Ți-ai distilat din ce în ce mai fin Suavul tău parfum de zări deschise.

Salut, tovarăș și prieten bun, Cui bucuria ori durerea-mi spun În zile fericite ori de doliu...

Și-așa cum stăm de vorbă amîndoi, Redeșteptînd pierdutul meu orgoliu, Trezești în sufletu-mi speranțe noi...

MIHAI CODREANU (1876-1957)

Tărie dacă ai de caracter…

Dar eu am doar tărie de pahar.

Altul, diplomat, aduce alt argument:

Să las paharu-mi spui în van Că nu sînt laș și-o spun oricui: Cînd chiar paharu-mi e dușman

Să dau ’napoi în fața lui?

Scrutînd atentă realitatea trăită de eroii săi, epigrama băgăcioasa face și pe firoscoasa, dîndu-și aere aforistice:

În cap rămas-a doar cu ceața Culeasă-n viață din pahar: Bețivul nu-și trăiește viața, ’Mnealui o traversează doar.

Uneori e și mai dură, în aserțiunea ei amestecă țărîna din care ne tragem cu vinul, ajungînd la o concluzie tragică: Viața-i dă cu picătura Vinul și țărîna-n cupă –Vinul îi deschide gura Și țărîna i-o astupă.

Dar, cum spune și franțuzul, există totdeauna un dar: epigramistul nu poate renunța la vin, licoarea sfîntă de împărtășanie! Cum să uite de Cotnar care nu e vin, ci soare potabil – cum spunea Păstorel – patronul epigramelor „potatorice”? Așa că să-i fim loiali și să respectăm cu toții, ca o declarație, cuvintele pe care, în „Săptămîna Teodorenilor” la Iași, pe 8 decembrie 2018, i le-am adresat lui Păstorel, cel care renaște mereu în orice epigramă antologică: Chiar dacă fost-ai condamnat

Să pleci la stele fără vrere, Renaști, mereu ești așteptat Cînd fierbe vinul în ciubere

Apari cu-acel înalt joben

Ești ghid în vremea asta rea, Renaști în fiece catren

Ce-i scris cu har în cinstea ta

Te-apasă bolovanii grei

Dar chipul tău ce-i pus în ramă

Renaște-n fiece condei

Ce-aduce poanta-n epigramă

Și, cum ai păsorit Cotnarul, Voioși îl păstorim și noi:

La „Bolta Rece”, cu paharul, Goli-vom astăzi un butoi!

Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Prima întîlnire cu Marea

Prima mea întîlnire cu Marea, care a avut loc cu mulți ani în urmă, a fost dezamăgitoare. Era furtună, și valurile negre se înălțau amenințător. Am privit-o o clipă, m-am înspăimîntat și am plecat, degrabă, de pe plajă.

Lucrurile s-au schimbat în dimineața următoare: cerul era senin și soarele strălucea intens. Marea Neagră era albastră și, pentru o clipă, mi-am imaginat că, atunci cînd m-am născut, mama mi-a pus în ochi culoare de la Mare. În ,,oglinda sufletului” – ochii –s-a reflectat tot ce Natura a ,,pictat”, modelînd din lut clipele de fericire, țesînd din flori de cireș – zăpezi de petale, în care mi-am sădit speranță. Neaua s-a topit tandră, într-o dimineață de toamnă cînd, într-o fracțiune de ecundă, ,,destinul” a trecut pe-o altă lungime de undă, unde totul se confundă.

Mă caut și nu mă regăsesc, m-am rătăcit în Regatul meu de nisip. N-am curaj să mai trăiesc, nici să mor, mă ,,bălăcesc” în incolor, iar tot ce mă înconjoară îmi pară o altă țară, în care Porțile Iadului s-au deschis, și toți demonii au pătruns pe Pămînt. Libertate, libertate, ai fost atît de departe... Acum ești aici, noi sîntem încă ,,ucenici”. Nu știm ce să facem cu tine și nu ne este bine. Gîndurile mele urcă pe o cărare întunecată, în căutarea flăcărilor aprinse, astăzi, arse și stinse. De frică, stau pe banca indiferenței o clipă, iar gîndurilor le cresc aripioare, încercînd să zboare. Apoi se reîncarnează într-o viață viitoare, dar se opresc în viața anterioară, cînd aveam 17 ani și mi se părea că lumea întreagă e a mea.

Eram, de ceva timp, ,,domnișoara noastră de la Primărie”, cum îmi spuneau sătenii, și mă pregăteam pentru întîlnirea cu Marea. Salariul meu de începător era mic, dar suficient de mare ca să pot vedea Marea cea mare. Acum, însă, nici în vis n-o mai găsesc, doar pe micul ecran, de vreo 30 de ani... Atunci, 21 de zile

la Mare – cazarea, masa și transportul – costau un sfert din salariul meu. În prezent, ca pensionară, nu mi-aș permite nici 3 zile de vacanță pe malul mării, avînd în vedere costurile actuale.

Se pare, însă, că n-ar mai fi aceeași mare pe care o știam. Multe s-au schimbat, și nu în bine. Fiindcă așa e la noi, românii: cînd se ia o măsură ce pare bună, se pune în practică proiectul, dar nu sînt luați în calcul și pașii următori. Înțeleg că s-a mărit (considerabil) plaja de la Mamaia și, din acest motiv, șezlongurile sînt prea depate de mal, apa e prea adîncă și nisipul nu mai e fin (întrucît e format din pietrișul și scoicile dragate din mare). De pe faleza din Mamaia, apa nu se mai vede, ci doar o mare întindere de nisip. Specialiştii de la Apele Române spun că abia peste doi ani nisipul va fi mai fin, iar apa nu va mai fi atât de adîncă, fenomen care se va produce natural. Pînă atunci, însă, şi turiştii, şi autorităţile trebuie să se acomodeze cu noul profil al plajei din Mamaia.

Nu o să înțeleg niciodată, de ce ne place nouă, românilor, chiar și atunci cînd construim, să distrugem și ceea ce a fost bun…

,,Plajele sînt linse,/ Animalul mării/ Parc-ar fi rănit și muritor,// Se jelește, vine/ Pînă-n preajma noastră,/ Lăcrimează, cere ajutor”. (Constanța Buzea - ,,Pasteluri”, 1974)

LILIAnA TETELEA

Curiozită ț i din lumea căr ț ilor (2)

& Unul dintre cei mai în vîrstă autori de cărți a fost Alice Pollock din Haslemere (Anglia). La vîrsta de 103 ani i-a apărut cartea Portrait of My Victorian Youth & Cea mai tînără autoare de cărți din lume este Janet Aitchinson, care a scris o carte de povești la vîrsta de 5 ani și jumătate. Cartea The Pirate’s Tale a fost publicată de Editura Penguin din Anglia, în aprilie 1969, cînd autoarea avea 6 ani și jumătate.

& La numai 13 ani, Gudrun Iacobsson a devenit cea mai tînără membră a Societății scriitorilor suedezi. Debutul și l-a făcut la numai 10 anișori, cu un volum de versuri. Primirea în societatea s-a produs după apariția celui de-al doilea volum.

& Romancierul belgian Georges Simenon, creatorul Inspectorului Maigret, în perioada sa de glorie, scria un roman de 200 de pagini în 8 zile. În afară de cele peste 200 de romane semnate cu numele său, el a mai scris alte 300 de romane sub 19 pseudonime.

& Cea mai voluminoasă carte este Enciclopedia chineză din Secolul al XVII-lea, care cuprinde 853.450 de pagini.

& La un muzeu din Amsterdam (Olanda), cartea intitulată Culegere de reguli marine are înălțimea egală cu cea a unui om de statură mijlocie, lățimea de 1 m, iar grosimea de jumătate de metru.

& Deoarece nu a reușit să se evidențieze cît de cît în domeniul creației literare, belgianul Hugo Claus a realizat ,,cea mai mare carte a lumii”. Înaltă de 2,35 m, aceasta cuprinde – pe șase pagini în plexiglas – o poezie de Claus, însoțită de patru desene.

& Americanul Gardner este primul autor din lume al unei cărți de bucate pentru cîini. Pe ultima filă a acesteia se află inserat următorul anunț: ,,Cititorii noștri vor afla cu interes – nădăjduim – că în curînd va apărea volumul II al acestei lucrări, cuprinzînd rețete de mîncăruri pentru cîini suferinzi de boli de stomac”. (Ulterior, volumul a și apărut!)

& Înainte de a intra în clasa întîi, Nicolae Iorga citise în original din Victor Hugo și alți scriitori francezi. În clasa a VI-a era un desăvîrșit cunoscător al latinei și elinei. La 19 ani era profesor de liceu. Universitatea a absolvit-o într-un singur an. La 22 de ani era doctor al Universității din Leipzig, iar la 23 de ani, profesor la Universitatea din București. A scris o sinteză de istorie a românilor în 10 volume, numeroase alte sinteze și monografii, a editat un număr impresionant de documente, a compus

Motorul stricat

Motorul lumii s-a stricat Mașina stă să se răstoarne E obosit și perimat Și parcă merge-n trei pistoane.

Cîndva mergea fără cusur Și viața se trăia firește Acum ceva s-a întîmplat Și nu ni se mai potrivește.

Motorul vieții s-a oprit

Se stinge viața prin spitale Și-n locul lui s-au instalat Stăpînii erei digitale.

În era asta, dragii mei Motorul merge la comandă Și viața merge ca un ceas Condusă din telecomandă.

De vom dori să fim salvați De toate bolile din lume Va trebui să fim supuși Să facem doar ce ni se spune.

Vom accepta și vom primi

Control total în noua viață Și-n marea turmă ce vom fi

Ne vom simți în siguranță.

Ce dacă nu mai ai trecut?

Ce dacă n-ai identitate?

Vei fi un număr social

Și vei plesni de sănătate.

Nu va conta în viitor

Dacă ești mamă sau ești tată

Poți să alegi să fii ce vrei Sau amîndouă deodată.

Umanitatea va muri

Dar vom trăi în siguranță

Și-n noua eră digitală

Vom viețui, dar fără viață.

MARIUS BUDĂRĂSCU

versuri, a scris piese de teatru, a lăsat note de drum și amintiri, a rostit mii de conferințe. Potrivit lui Barbu Theodorescu, secretarul lui Nicolae Iorga, care a alcătuit o bio-bibliografie a acestuia, savantul ne-a lăsat 1.200 de volume și 25.000 de articole. Cînd Iorga împlinea 40 de ani, A.D. Xenopol nota: ,,Te întrebi cu înminunare cum a putut un creier să conceapă atîtea lucrări și o mînă să le scrie”. Sfîrșit r m

File de istorie

200 de ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri, poet, prozator, dramaturg, om politic şi diplomat

Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie 1821, conform datei declarate de el însuși, sau 18 iunie 1818, conform datei descoperite de unii cercetători în documentele vremii, la Bacău, și a murit la 22 august 1890, la Mircești, județul Iași. Era al treilea copil (după Catinca și Iancu) al vornicului Vasile Alecsandri și al Elenei, născută Cozoni, fiica unui grec românizat. Vasile Alecsandri și-a petrecut copilăria la moșia Mircești, pe Siret, și la Iași.

Primele cunoștințe de carte le-a primit de la călugărul și dascălul maramureșean Gherman Vida, avînd drept coleg pe viitorul prieten și marele om politic de mai tîrziu, Mihail Kogălniceanu. Împreună cu Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, viitorul domn al Principatelor Unite, urmează și cursurile unui pension din Iași condus de francezul Victor Cuénim, pînă în anul 1834, cînd este trimis la Paris, unde își va trece Bacalaureatul în Litere, la 27 octombrie 1835. Nu avea nici înclinarea, nici perseverența pentru studii superioare (Dreptul sau Medicina, cum voiau părinții, sau Ingineria de mine, cum îl îndemnase prietenul Ion Ghica).

redactarea programului politic al revoluției: Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, pentru „libertate, egalitate, frățietate”.

După o călătorie prin orașele Italiei de nord și Viena, în anul 1839 se întoarce la Iași, ocupînd unele funcții administrative, mai mult onorifice, ca și rangurile boierești, la care îl îndreptățea averea părintească (comis, spătar, postelnic), cu totul neinteresante pentru el, care se hotărîse să îmbrățișeze cariera scriitoricească, închinată idealului libertății naționale și abolirii privilegiilor vechi boierești.

Vasile Alecsandri debutează în revista Dacia literară, editată la Iași în anul 1840, de către Mihail Kogălniceanu, cu nuvela Buchetiera din Florența, inspirată dintr-o mai mult sau mai puțin fictivă idilă amoroasă a prietenului său Costache Negri. În același an i se reprezenta prima comedie, Farmazonul din Hîrlău, o mică farsă satirică, pe scena Teatrului Național din Iași, în a cărui conducere fusese cooptat, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, lui revenindu-i, cum se va vedea, sarcina compunerii unui foarte bogat repertoriu de piese românești jucate în premieră.

În anii 1842-1843, călătorind prin Munții Moldovei, pe Valea Bistriței, în principal, Vasile Alecsandri are revelația frumuseții poeziilor noastre populare. Caută insistent pe cei mai vestiți cîntăreți, le notează în caiete și prepară încă de pe acum faimoasa lui culegere, cea dintîi în istoria folcloristicii românești, pe care o va publica în anii 1852-1853, Balade adunate și îndreptate (reluată în mult mai completa Poezii populare ale românilor, 1866), operă de mare răsunet european, mai ales, după traducerea apărută la Paris, în anul 1854, prefațată de A. Ubicini: Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautés Danubiennes).

Prin teatru și prin poezii, Vasile Alecsandri se impune tot mai mult ca un scriitor nou, militant patriot de frunte al generației de la 1848. Înainte de participarea la manifestarea revoluționară din 27 martie 1848, care avea loc la Hotel Petersburg din Iași, compunea poezia manifest Deșteptarea României, răspîndită în foi volante pe întreg teritoriul românesc, căreia, de la Brașov, îi va răspunde Andrei Mureșanu, cu Un răsunet (Deșteaptă-te române), devenit imn național.

La Brașov, unde însuși se refugiase, în urma represaliilor stăpînirii, Vasile Alecsandri elabora un vehement memoriu intitulat Protestație în numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu și colabora la

Vasile Alecsandri a făcut parte din comitetele revoluționare din emigrație, la Paris (1849) și, mai apoi, la Bursa, atît ale exilaților moldoveni cît și ale celor munteni. Călătorea mult, în Franța, în Anglia, Germania, Italia, Spania, pășind la un moment dat și dincolo de Gibraltar, la Alger și Tunis, apoi și în Crimeea, cu ocazia asediului Sevastopolului. Dezrobea, înaintea oricăror decrete, pe țiganii de pe moșia sa de la Mircești, edita, în 1855, revista România literară, milita fervent pentru Unire și compunea frumoasa Horă a Unirii, încă din anul 1857, înaintea constituirii Divanurilor adhoc, la care va participa susținînd, împreună cu Mihail Kogălniceanu, candidatura primului domn al României unite la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Va fi ministrul de Externe al lui Cuza și va îndeplini misiuni diplomatice, cu totul salutare, pentru recunoașterea statului nostru național, obținînd sprijinul (împotriva Turciei, Rusiei și Austriei) împăratului Napoleon al III-lea al Franței, al guvernului de la Londra și al regelui Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea.

Retras pentru scurt timp din politică, la Mircești, unde avea să scrie cunoscutele Pasteluri, Alecsandri devenise între timp membru onorific al Societății Academice Române și președinte de onoare al Societății Junimea, de curînd înființată la Iași, unde își va publica Pastelurile. N-a existat nici un eveniment politic major din istoria de la începutul României moderne, la care Vasile Alecsandri să nu fi participat. Războiul de Independență îi inspiră frumoasele poezii din ciclul Ostașii noștri, după ce, cu 6 ani mai înainte, compunea un Imn lui Ștefan cel Mare, cerut de comitetul organizării Serbării de la Putna, de către studenții constituiți în societatea România Jună, din Viena, printre aceștia, aflîndu-se în frunte, Eminescu și Ioan Slavici.

În 1870, Vasile Alecsandri participa la concursul pentru cea mai bună poezie închinată gintei latine, manifestare organizată la Montpellier, cînd președintele juriului, poetul provensal Fr. Mistral îi decerna premiul întîi pentru Cîntecul gintei latine. Vasile Alecsandri a sprijinit, după Independență, înființarea regatului, compunînd și un Imn regal, fiind prieten literar al reginei poete Carmen Sylva.

Celebru, încununat de glorie, a simțit ivirea, chiar în preajma sa, la Junimea ieșeană, celui de al doilea mare poet român (al doilea în timp) care avea să devină cel mai mare, Mihai Eminescu. Și a avut eleganța de a-l cunoaște și de a-l saluta confratern: ,,E unul care cîntă mai bine decît mine ?/ Cu-atît mai bine țării și lui cuatît mai bine,/ Apuce înainte, s-ajungă cît mai sus,/ La răsăritu-i falnic se-nchin-al meu apus”.

Vasile Alecsandri s-a impus mai întîi în teatrul de comedie, în vodeviluri și cîntecele comice, precum deja amintită piesă de debut Farmazonul din Hîrlău (1840), urmată de Peatra din casă, Iorgu de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului, Iașii în carnaval, Rusaliile în satul lui Cremine, Paraponisitul, Cinel-Cinel, Scara mîței, Harță răzășul, Surugiul, Barbu Lăutarul, Sandu Napoilă Ultraretrogradul, Clevetici Ultrademagogul, culminînd cu ciclul Chirițelor: Chirița în Iași sau Două fete și-o neneacă, Chirița în provincie, Chirița în balon, Cucoana Chirița în voiagiu, pînă la feeria folclorică Sînziana și Pepelea. A avut tactul și inteligența cultivării teatrului comic, foarte asemănător cu ceea ce numim astăzi teatrul de revistă, cu muzică, dans și pantomină, cu

text în care proza alternează cu versurile, urmînd două scopuri: atragerea publicului spre arta spectacolului, la începuturile ei, și satira social-politică, premergînd astfel în chip strălucit lui Ion Luca Caragiale. Multe din comediile lui, în special cele două Chirițe dintîi, dar și un număr din „cînticele“, se mai pot juca încă și în zilele noastre cu destul succes. Nu numai pentru interesul lor documentar-arheologic – pe primul loc venind farmecul limbii, volubil-moldovenească, perfect conținută în replici – dar și pentru că ne recunoaștem cu metehnele naționale: dorința de parvenire în ranguri, imitația superficială a modelor occidentale, pasiunile politice mai ales. Dramaturgul a avut și norocul să întîlnească un interpret pe măsura talentului său, mai cu seamă pentru rolul Chiriței, în actorul cel mai talentat al epocii, Matei Millo, un moldovean și el. Pînă astăzi s-a păstrat tradiția interpretării rolului Chiriței de către un actor bărbat, în travesti.

Durabile, devenite clasice sînt și dramele romantice și în versuri ale lui Alecsandri, precum Despot-Vodă, cu un subiect luat din cronica lui Grigore Ureche –pledoarie patriotică în sensul neamestecului stăinilor în trebile țării - și cele două Drame romane, Fîntîna Blanduziei și Ovidiu, două evocări monumentale ale celor doi mari poeți latini, Horațiu și, respectiv, Ovidiu, exilatul de la Tomis, Constanța de astăzi.

De mare succes în epocă s-a bucurat și poetul Vasile Alecsandri, cu numeroasele lui volume de versuri inspirate, în principal, din folclorul național, pe care el l-a înțeles, cel dintîi, la adevărata sa valoare estetică, în Miorița, în Legenda Meșterului Manole, Miu Cobiul, Baladele Novăceștilor, Iovan Iorgovan etc., în Doine, în Hore. Compune ciclurile Doinelor, Lăcrămioarelor, Mărgăritarelor, Legendelor cu subiecte istorice, evocînd personaje din istoria țării, precum Ștefan cel Mare în Altarul Mănăstirii Putna, Daniil Sihastrul, Movila lui Burcel, Dumbrava Roșie. În doinele haiducești, cu deosebire, Vasile Alecsandri este un poet pe deplin stăpîn pe mijloacele limbii, precum în bucata intitulată Andrii Popa: ,,Cine trece-n Valea Sacă/ Cu hangerul fără teacă/ și cu pieptul dizvălit,/ Andrii Popa cel Vestit…”. Sau în Strunga: ,,În pădurea de la Strungă/ Sînt de cei cempușcă-n lună,/ Care noaptea-n frunză sună,/ Feciori de lele nebună”.

Neîntrecut de nimeni a rămas Vasile Alecsandri în Pasteluri, ciclul de poezii închinate frumuseților naturii, vieții campestre, inspirate, cu deosebire, de peisajele din Valea Siretului, în preajma Mirceștilor copilăriei, adevărată pictură clasică în cuvinte, cîntînd anotimpurile cu coloritul lor autohton, cum se poate constata și din titluri, precum: Serile de la Mircești, Malul Siretului, Concertul în luncă, Oaspeții primăverii, Paștile, Plugurile, Rodica, Iarna, Gerul, Miezul iernei etc.

Deloc neglijabilă, actuală încă, prin verva povestitorului, aflat tot timpul în centrul relatării, este și proza lui Vasile Alecsandri, fie în Povestea unui galbăn și a unei parale, o alegorie satirică, fie în evocarea copilăriei din Vasile Porojan sau, mai ales, în memoriile de călătorie, de-a lungul Bărăganului, la Balta Albă, în munții Moldovei (O plimbare prin munți), fie în spațiul mediteranean, în Franța, în Spania, în nordul Africii etc.

Pînă la ivirea lui Eminescu, Vasile Alecsandri a fost cel mai mare poet național. Fără el, Eminescu nu poate fi apreciat la adevărata lui valoare națională și universală. Și cel dintîi care a apreciat marea operă a Bardului de la Mircești a fost chiar Mihai Eminescu, în Epigonii, cînd scrie: ,,Și-acel rege-al poeziei,/ Veșnic tînăr și ferice,/ Ce din frunză îți doinește,/ Ce cu fluierul îți zice,/ Ce cu basmul povestește,/ Veselul Alecsandri…”.

mIrCEA PÎrLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN Prof. dr. IOAN CORNEANU

Polemici « Controverse

Maia Sandu, președinte al României, nu doar al Moldovei?

(urmare din pag. 1)

Pe de altă parte, noi nu am trăit ca ei, basarabenii, în URSS. Dacă noi am avut libertatea dezvoltării, ei au avut un statut diferit. La noi s-a promovat naționalismul, la ei a fost integrare, sovietizare. Per total, basarabenii au destule argumente să ia în calcul experiența noastră, dar trecînd-o prin filtrul experienței lor.

Pînă atunci să observăm un aspect – americanii, stăpînii coloniei România, nu au interesul să preia o populație pe care să o bănuiască (în proporție imensă!) de legături cu Rusia. Dar, mai ales Constituția Republicii Moldova e o mare piedică în calea Unirii. Pe de-o parte, interzice integrarea într-un pact militar; pe de alta, prin Constituție, în cazul dispariției statului moldovean, Găgăuzia își poate declara independența – iar asta nu se referă doar la Comrat și împrejurimi, ci la așezările în care populația găgăuză domină. Adică va fi o enclavizare a țării! Iar pasul următor ar putea fi revenirea găgăuzilor, turkmeni creștini (urmași ai statului selgiucid) la verii lor primari, turcii. În fine, poate nu va fi așa, iar găgăuzii, care au dovedit o loialitate exemplară în timpul României Mari, nu vor emite asemenea pretenții.

de la finele primului mandat Băsescu, se confirmă faptic această teză.

Or, în acest context, vine o personalitate de talia fostului premier Năstase, probabil cel mai important diplomat român de la Ștefan Andrei încoace, și spune clar: la viitoarele alegeri, președintele va fi ales dintre cei susținuți de puteri externe.

În rest, așa-zișii liberali NU au personalități, ci personaje obscure și, de multe ori, ridicole, pentru care scopul guvernării pare a fi ori afacerile personale și de grup, ori servirea unor interese străine. Nicidecum nu rezultă vreo șansă ca unul dintre personajele nominalizate de mass-media să realizeze ceva important pentru România. Nu rezultă nici din parcursul lor, nici din modul de manifestare sau de exprimare că ar avea vreun impact semnificativ, pozitiv, în viitorul apropiat. Și atunci, de ce să scriu despre bălăceala unor pitici într-un lighean? Ca să particip la imbecilizarea românilor? Cred sincer că prezentarea excesivă a ,,evenimentelor” generate de PNL este o bătaie de joc la adresa României, este o dovadă a decăderii sferei politice românești – și este, așa cum spuneam, un procedeu de imbecilizare a românilor!

Bun, dar hai să vedem ce se va întîmpla dacă motorul și simbolul partidei cîștigătoare de acum, Maia Sandu, ar anunța că vrea unirea? Iar urmașii lui Iohannis, ciolacii și prostănacii de la NATO nu vor dori? Ce s-ar întîmpla dacă un partid românesc ar propune-o candidat? Mă uitam că și scriitorulistoric Marius Oprea, șeful Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, se gîndește la această variantă și face un prim pas: o compară pe Maia Sandu cu ,,valorile” politicii de pe cocioc, din colonie – și ce să vezi: frumoasa de peste Prut îi taie pe toți la capitolul studii și chiar CV profesional! Da, sigur, nu pot să spun că are vreo mare împlinire în Moldova. Dar, hai să fim serioși – cine are? Iohannis? Cîțu? Ciolacu? Barna?! Deocamdată Maia Sandu a pus mîna pe putere… ceea ce în fața unuia ca Dodon nici nu era foarte greu. Dodon a pierdut tot în ultima vreme! Nici nu cred că e omul Kremlinului – Putin mizează pe oameni capabili –ci probabil că a fost susținut de un grup de interese din Rusia.

Deci, revin cu întrebarea: ce s-ar întîmpla dacă Maia ar candida la președinția României, cu scopul clar de a uni cele două țări? S-ar opune PNL sau PSD? Păi cînd ar fi un moment mai potrivit decît acum? Economia României ,,bubuie”, zice Cîțu, Aurescu ne bagă în toate combinațiile NATO –ca băț prin gard, ce e drept, dar sîntem acolo! Și toți sîntem pro-europeni, vrem unirea – deci, hai, davai-davai, acum e momentul! Eu zic că e o temă care invită la reflecție.

Sigur, acum mai poate fi o problemă – și anume ca ,,stăpînii” să aibă altă comandă pentru România. Iar faptul că România este „o colonie” ai cărei lideri sînt impuși ,,din afară” e acceptat de mult timp de analiști, mass-media și pe mediile de socializare. De fapt, de mare parte din opinia publică. Practic,

Afirmația a fost făcută recent, într-o ediție de excepție a emisiunii „Subiectiv”, fostul premier Adrian Năstase supunînd atenției o teorie care confirmă ideea de colonie. Concret, Adrian Năstase consideră că alegerile prezidenţiale din 2024 ,,vor fi jucate de candidaţi susţinuţi de alte ţări, iar românii nu vor avea un candidat”. Mai mult, Năstase atrage atenția că anul 2024 va fi ,,un an electoral absolut - cu alegeri locale, prezidenţiale şi parlamentare”, în care nici chiar Iohannis nu își va putea ajuta din nou favoriții. ,,Vom vedea ce candidat va fi, vom vedea şi marile puteri europene ce candidaţi îşi vor alege pentru alegerile din România”, a spus Năstase, subliniind: ,,M-aş mira să nu se întîmple aşa”.

Cel mai important diplomat de după 1990, Adrian Năstase, are în vedere chiar o ,,geopolitică” a intereselor pentru România: ,,Nemţii au cîştigat o tură, nu ştiu dacă urmează francezii, nu cred că americanii nu vor fi interesaţi… sau ruşii”, consideră Năstase, conchizînd – ,,Bătălia în 2024 va fi foarte complicată”.

Și, atenție la întrebarea-cheie a lui Răzvan Dumitrescu: ,,Au loc la propriile alegeri prezidenţiale?”. Adrian Năstase a răspuns sincer: ,,Nu ştiu dacă românii vor avea un candidat în 2024. Cred că asta este problema”.

Or, aici apare o problemă – românca Maia, cea care ar putea face Unirea, ar putea să nu aibă loc de străinătate. O străinătate care, fără doar și poate, vrea ca românii să devină un popor imbecilizat. Iar acum vedem o accelerare a acestei proceduri de imbecilizare. Este vorba de imbecilizarea prin… PNL!

Ei bine, oricît ar părea de surprinzător, în calitate de comentator politic nu am acordat aproape deloc spațiu publicistic „spectacolului” știrilor legate de ,,alegerile” din PNL. Asta pentru că nu am dorit să particip la o campanie de creștere nemeritată a notorietății unor personaje nule din punct de vedere al valorii politice și al realizărilor (cel puțin pînă acum). În al doilea rînd, sînt niște incidente într-un context mărunt, nesemnificativ, al unui partid de circa 20%, susținut la putere printr-o Coaliție care nu mai are nici pe departe susținerea majorității populației. Și, în mod cert, este un partid susținut și menținut la putere datorită singurului personaj cu profil de personalitate (cel puțin aparent), președintele Klaus Iohannis.

Da, am preferat persoane care au avut, prin calități și eforturi proprii, un impact deosebit în opinia publică – cum sînt senatoarea Diana Șoșoacă, avocații Dan Chitic și Gheorghe Piperea, foștii mari lideri Adrian Năstase și Adrian Severin, foștii parlamentari Liviu Pleșoianu, Cozmin Gușă, Varujan Vosganian sau Șerban Nicolae, ex-șeful SIE Silviu Predoiu ș.a. Sau am alocat spațiu unor forțe politice emergente ca PNȚCD-ul lui Aurelian Pavelescu sau chiar ca AUR-ul lui Simion și Tîrziu. Chiar dacă sînt multe diferențe de opinie, aceste personalități și forțe politice dovedesc curaj în spirit pro-național, implicare și atitudine suveranistă, dedicată variilor interese ale românilor.

Or, în cazul PNL, vorbim de un partid care nu reprezintă nici pe departe ceea ce ar trebui prin statut – zona capitalismului național, interesele oamenilor de afaceri români – și cu atît mai puțin interesele generale ale românilor. Marea majoritate a ,,liderilor” liberali au un trecut de atîrnători la stat, prin funcții politice, de îmbogățiți prin contracte cu statul – sau pur și simplu de „neica nimeni”. Ce legătură să aibă aceștia cu oamenii de afaceri care vor să se dezvolte corect, prin competiția economiei libere? Ce model reprezintă pentru ei niște personaje care nu au făcut nici o afacere, nu au condus nimic, afișează o stridentă lipsă de pregătire intelectuală, nu au studii clare – dar au parvenit și chiar s-au îmbogățit? Cum să prezinți poporului român asemenea personaje – în chip de ,,lideri liberali”?

Dacă privești dincolo de costume, observi că ,,evenimentele” alegerilor liberale nu diferă prea mult de știrile despre încăierările din familiile degenerate sau dintre ,,clanurile” interlope mărunte! Da, chiar așa, mărturisesc că nu am văzut atîta lipsă de decență și de educație în aparițiile televizate la liderii clanurilor cu ,,ștaif”, să zicem Nuțu Cămătaru sau răposatul Fane Spoitoru, ca exemple… Cei doi interlopi par niște domni pe lîngă ,,liderii liberali”! Știrile despre ,,alegerile” din PNL îmi aduc aminte mai curînd e penibilele grupaje de relatări ,,de la ora 17”, conținînd crime, violuri, sinucideri, beții cu scandaluri și alte cazuri patologice, găsite de reporterii ,,frenetici” prin toate văgăunile țării! Știri care dădeau un impuls negativ telespectatorilor! Un impuls către imbecilizare.

Și atunci – cum ar putea să fie acceptată o candidatură a Maiei Sandu, cînd partidul agreat de SUA, UE și NATO este, de fapt, un mijloc de imbecilizare a românilor? La fel ca Iohannis, de fapt, autorul acelei ironice teme: ,,România educată”.

În fine, cum scriam mai sus – subiectul rămîne deschis: Maia Sandu, președinte al României?

Polemici «

Din Bucure ş tii de altădată

Zaraza –legenda fără chip

Despre Zaraza se bănuiește că a fost o curtezană de lux a Bucureștiului antebelic. Ea ,,avea fața aspră, buzele ca de bărbat senzual și părul atît de negru și de lucios încît de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri și pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame”. Era o apariţie care tăia răsuflarea bărbaţilor şi stîrnea invidia femeilor. Descrisă drept o prostituată de lux deosebit de frumoasă, se spune că Zaraza a pierit tînără, ucisă de un om plătit de un admirator gelos, iar lăutarul care era îndrăgostit nebuneşte de ea i-ar fi înghiţit cenuşa.

Pe numele ei de „scenă“ Zaraza sau Zarada (în limba romani „zarada“ înseamnă „cea minunată“), pe numele ei real Rada Moldoveanu, ea ar fi fost fiica unui boier grec şi a unei ţigănci pe nume Didina. Se știe că a fost marea iubire a lui Cristian Vasile – cel care cînta seară de seară la localul „Vulpea Roşie“,

de pe Șelari – stradă cunoscută pentru bordelurile sale, fiind unul dintre cele mai cunoscute și căutate locuri pentru plăcerile trupești. Din seara în care s-au văzut pentru întîia oară, Zaraza şi Cristian Vasile şi-au trăit iubirea pătimaş, deşi ea nu obişnuia să se îndrăgostească atît de uşor. Sensibilitatea lui, trădată şi prin felul în care îşi cînta melodiile, a determinat-o pe Zaraza să cedeze şi să devină, spre mirarea tuturor, femeia unui singur bărbat – Cristian Vasile. Cuprins de gelozie, Zavaidoc a ameninţat că o să-l omoare pe rivalul lui. Cu toate astea, a renunţat la planul de a-l ucide pe Cristian Vasile de teama de a nu fi descoperit. Sfîrşitul tragic al poveştii nu a

TRANSILVANIA MULTICULTURALĂ (II)

Latinii – romanii (2)

Ca orice națiune a vremii, era constituită din triburi, iar unul dintre acestea era format din daci, care ocupau și teritoriul Transilvaniei, un popor bine organizat, ce moștenise înalta civilizație a tracilor. Dacii aveau înalte cunoștințe de astronomie, medicină, arhitectură, un cod moral asemănător cu cel biblic și o religie asemănătoare monoteismului. Din păcate, toate acestea se transmiteau oral, nu scris, ceea ce a făcut ca, după cucerirea romană, mulți dintre cei inițiați să moară și multe informații să se piardă în acest fel. Stăpînirea romană se așază doar în partea de vest a Daciei, lăsînd ca teritorii întinse să fie locuite de ,,dacii liberi”. Ca urmare, idea conform căreia dacii au fost exterminați total este neadevărată. Romanii se stabilesc aici după 106, cînd se încheie ultimul război daco –roman. Aduc coloniști din întreaga lume romană, care se înțeleg de minune cu dacii fiindcă vorbeau o limbă asemănătoare. Lucru posibil, fiindcă ,,latina vulgaris” era extrem de asemănătoare cu limba dacă, din cauza călătoriei tracilor în Peninsula Italică. După 165 de ani de dominație romană, putem vorbi în zona ocupată de romani despre o populație daco-romană. Această populație formată în special din păstori și agricultori se vede nevoită, după anul 271 – ce marchează anul retragerii romane din Dacia – să reziste cu greu în fața vizigoților, ostrogoților, avarilor, pecenegilor, cumanilor, slavilor, hunilor, maghiarilor și a tuturor celorlalți migratori extrem de violenți și de războinici, așa că se vor refugia în munți și în păduri, acolo unde, după două secole, se vor forma limba și poporul român. În aceste condiții, daco-romanilor le-a fost imposibil să creeze și să păstreze o arhivă scrisă, așa că despre ei avem în special informații provenite din descoperiri arheologice și denumiri de ape și de locuri.

Încheind aici discuția despre latinitatea românilor, am să mai spun că 10% din cuvintele românești au origine slavă și sub 5% sînt cuvinte de altă origine: turcă, germană, maghiară etc.

Fino-ugricii – maghiarii

Al doilea grup lingvistic aparține limbilor finougrice, ca finlandeza și maghiara, așa că vom vorbi în cele ce urmează despre maghiari. Ei vin în Transilvania

ca invadatori. Știu că sună cam dur cuvîntul, dar acesta este adevărul și nu văd ceva rău în asta. Lucruri ca acesta s-au întîmplat peste tot în Europa, exemplul cel mai potrivit fiind cel al arabilor/berberilor, care ocupă întreagă Peninsulă Iberică pentru aproximativ 900 de ani. Asemenea maghiarilor în Transilvania.

Cînd în anii 994-995, principele maghiarilor, Vajk, se botează creștin în ritul catolic și devine Ștefan I, la frontierele noastre apare un puternic regat: Regatul Maghiar. În documentele lor, redactate, desigur, în latină, ca limbă oficială a Bisericii Catolice, se vorbește tot mai insistent despre o anume ,,terra trans silva” adică ,,țară de dincolo de pădure” care, așa cum vă imaginați, va fi denumită ulterior Transilvania.

Intrînd aici, ei vor găsi o populație românească organizată în formațiuni administrative și condusă de lideri politici și militari, ce luptă împotriva lor, fapt pe care-l menționează în cronicile scrise la Buda toți istoricii și cronicarii maghiari importanți, precum: Anonymus (,,Gesta Hungarorum”), Thuroczi, Kovary Laszlo, Andrea Bonfini etc. Faptul că românii au fost aici încă de la începuturi e certificat nu doar de istorici ca cei pomeniți mai sus, ci chiar de către regii maghiari, care, atunci cînd întăreau posesiunile nobililor români pentru servicii aduse coroanei maghiare, spuneau că acele posesiuni erau ale nobililor români din timpul sfinților regi maghiari și mai dinainte în veac. Asta înseamnă că dacă primul sfînt rege maghiar a trăit în anul 1000, e clar că formularea ,,și mai dinainte în veac” rezolvă problema primordialității în Transilvania, care nici măcar nu e o problemă în opinia mea, decît poate pentru niște băieți care nu au altă treabă.

Secuii, o altă populație înrudită oarecum cu maghiarii, sînt așezați de către aceeași autoritate maghiară în comunități de-a lungul Carpaților Orientali, unde trăiesc și astăzi. Pe lîngă ei, regatul maghiar colonizează o a treia populație de meșteri și negustori: sașii. Fiindcă vorbim despre maghiari, vă îndemn să mergeți să-i cunoașteți în mediul lor, adică în zonele României, unde locuiesc de aproape 1000 de ani. Așa cum, ani de zile, Branul și Valea Prahovei au fost destinațiile preferate de vacanță, vă îndemn să mergeți și în Harghita și Covasna, și în Mureș. Mergeți în pensiunile ungurilor de la Odorheiul Secuiesc, Tușnad, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, beți

putut fi însă prevenit. În locul lui Vasile a fost ucisă Zaraza. Autorul crimei a fost Borilă, un ţigan gelos din anturajul lui Zavaidoc, plătit să omoare. Trupul ei însîngerat a fost găsit chiar a doua zi după crimă. Tragedia se întîmpla undeva în luna octombrie a anului 1946.

Legenda spune că, la aflarea veştii, Cristian Vasile şi-a pierdut minţile de durere: mai întîi a furat din crematoriu urna cu cenuşa marii lui iubiri, după care a mîncat-o linguriţă cu linguriţă, iar apoi a încercat să se sinucidă cu terebentină, un lichid incolor, cu miros pătrunzător, extras din răşină de conifer. Din fericire, tentativa cîntăreţului a eşuat, însă din acel moment nu a mai reuşit să cînte, din cauză că substanţa pe care a băut-o i-a distrus corzile vocale. Celebrul interpret a murit în iunie 1974. Afectat de uitarea în care a căzut în ultimii ani ai vieţii sale, se spune că a cerut să nu i se pună cruce inscipţionată cu nume pe mormînt. Ultima sa dorinţă înainte de moarte a fost să fie dat uitării şi nimeni să nu cunoască povestea măririi şi decăderii lui. Cei care au auzit legenda s-au împărţit în două tabere: cei care spun că Zaraza este doar ficţiune şi cei care cred că a existat într-adevar o femeie care a inspirat această legendă, una dintre cele mai frumoase ale vechiului București. Nimeni nu poate ști dacă Zaraza a existat cu adevărat, dar asta nu ne împiedică să ne închipuim povestea de dragoste dintre frumoasa curtezană și cîntărețul Cristian Vasile. rrm

palincă, mîncați bucate tradiționale, bucurați-vă privirile cu frumoasele privelișți ale zonelor românești în care strămoșii lor au fost așezați de către regalitatea maghiară. Mergeți să-i cunoașteți și să vă cunoască, și veți găsi niște oameni primitori, serioși, cu aceleași probleme și dureri ca și noi. Învățați să trăiți cu ei, așa cum am învățat noi, românii transilvăneni, și veți vedea că sînt altfel decît credeți.

Germanicii – sașii (1)

Relațiile noastre cu sașii un au fost de la început bune, deoarece ca ,,oaspeți” – cum sînt denumiți în documentele vremii – au primit permisiunea regelui maghiar de a se așeza pe orice pămînturi doreau, pe care le-au luat proprietarilor de drept, românilor. Așadar, primul contact nu a fost foarte cordial, însă cu timpul comunitățile au început să trăiască pașnic, chiar dacă unii dintre ei între zidurile orașelor medievale (sașii), iar alții în afară acestora, în cartierele româneșți. Acest fenomen apare, mai ales după ce, în urma răscoalei de la Bobîlna de lîngă Cluj, românii pierd toate drepturile sociale, politice și militare prin semnarea acelui ,,Unio Trium Natiorum”, care stabilea ca singure națiuni recunoscute în Transilvania pe maghiari, pe sași și pe secui.

Sașii încep să dezvolte meșteșugurile și comerțul. Construiesc orașele medievale fortificate, urmînd modelul celor apusene, catedrale gotice și biserici fortificate. Regulile pe care le-au stabilit erau extrem de stricte și respectate de toți, fiindcă altfel nu ar fi putut supraviețui într-o zonă atacată de turci sau de tătari. Erau reglementate: comportamentul în biserică și amenzile pentru vorbe urîte, superstițiile, minciunile și înșelăciunile. Se reglementa pînă și ce nu aveai voie să faci duminica (să călătorești, să joci popice, să mergi la scăldat și pescuit, să lipsești de la liturghie), cît despre nedenunțarea unui terț pentru încălcarea regulamentelor se stipula că cel ce a văzut săvîrșindu-se încălcarea și nu a spus starostelui avea să plătească în locul vinovatului. Certurile cu vecinii sau cu cei din familie trebuiau raportate starostelui, care urma să împace oamenii, iar starostele ales în funcție, care refuza demnitatea, era amendat și obligat să ocupe funcția.

(va urma)

M ARIUS M ARIN

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Prietenia dintre un narcisist ºi adoratorul său

La o cercetare mai atentă, opera publicistică și literară a lui Mihail Sebastian (1907-1945), destul de întinsă, în ciuda vieții sale scurte, acoperă trei perioade distincte. Prima, cuprinsă între anii 1929 și 1945, adună laolaltă articole și eseuri, tipărite în ziarele și revistele vremii, romane și piese de teatru. După primele două volume, ,,Fragmente dintr-un jurnal găsit” (1932) și ,,Femei” (1933), urmează romanul ,,De două mii de ani” (1934), care va provoca un mare scandal. În această carte este vorba de cei șapte ani petrecuți de el în redacția ziarului ,,Cuvîntul”, ziar de orientare antisemită, care l-a pus în răspăr și cu întreaga comunitate evreiască de la noi, dar și cu mișcarea legionară, care tocmai ceruse eliminarea evreilor din publicistică și de la conducerea instituțiilor de stat. Dacă așa stăteau lucrurile în societatea românească, la alimentarea scandalului a contribuit și prefața cărții, semnată de filozoful și profesorul Nae Ionescu, după multe insistențe făcute de însuși Sebastian, admiratorul și prietenul său. La acea dată, Sebastian se contura ca un scriitor promițător, dar nu prea norocos, după cum se va vedea, mai ales din cauza originii sale evreiești. Același nenoroc îl va lovi și spre sfîrșitul războiului, cînd va muri tragic, într-un accident de circulație.

În schimb, critica realist-socialistă din perioada 1945-1989 va fi mai blîndă cu Mihail Sebastian, relevîndu-i latura de ,,scriitor progresist” și, în consecință, reprezentîndu-i la televiziune toate piesele de teatru pe care le considera superioare romanelor, căci erau plasate cu măiestrie la granița dintre poezie și realitate, ca într-un joc. Personajele din aceste piese, cînd comice, cînd grave, nu se pierd în reverii intelectualiste incomprehensibile și adesea gratuite, ca în scrierile lui Camil Petrescu. Mai mult, creațiile ,,Ultima oră” (de fapt, ,,Afacerea Protar”) și ,,Steaua fără nume” vor apărea cu succes și pe marile ecrane, în alb și negru. Ca un caz aparte, ,,Steaua fără nume” se va reprezenta în coproducție româno-franeză, cu Marina Vlady, Claude Riche, Birlic, Eugenia Popovici, Cristea Avram și Mihai Fotino în mare formă.

În sfîrșit, etapa de după 1989 – cînd i se tipăresc jurnalele, eseurile, corespondența și toată publicistica despre care se tot vorbise în șoaptă, dar cenzura totalitară le ținuse bine sub obroc – relevă un Sebastian surprinzător. Și, ca dovadă, comentariile, care nu se stinseseră nici în 2016, cînd scriitoarea și profesoara clujană Marta Petreu publica la ,,Nemira” cartea de 500 de pagini, revăzută și adăugită, ,,Diavolul și ucenicul său, Nae Ionescu și Mihail Sebastian”. Cartea detaliază istoria unei prietenii sau, mai precis, a unei devoțiuni nutrită de un supus față de stăpînul său, un sentiment biunivoc. Nae găsise în Sebastian adoratorul de care avea nevoie (Năistul) și imitatorul, în timp ce el era văzut ca un idol pentru acesta, care îl numea ,,directorul nostru de conștiință”. Și prietenia lor va continua în ciuda reacțiilor dezaprobatoare legate de romanul ,,De două mii de ani”, stingîndu-se pe 1 ianuarie 1934, cînd ziarul, la ordinul regelui Carol al II-lea, se desființează, pe motiv de atitudine antisemită, iar foștii prieteni încep să se deteste. Dar, pînă atunci

mai e. Prietenia a început în vara anului 1926 la Brăila, pe cînd Sebastian dădea examenul de Bacalaureat, și Nae Ionescu făcea parte din comisia de examinare. Profesorul fusese încîntat de acest elev care deja publicase două foiletoane în ziarul ,,Curentul” pe care îl conducea. În 1927, devenit student la Facultatea de Drept din București, tînărul este acceptat în colectivul de redactori de la ,,Cuvîntul”, chiar dacă, evreu fiind, fusese avertizat că nu va avea o viață liniștită la acea tribună antisemită. Curînd însă, lucrurile încep să se lege între magistru și discipolul său. Odată stabilit în Capitală, Sebastian încearcă să pătrundă în lumea literară. Și prima vizită o face la Mircea Eliade. Dar, maestrul îl primește cu ostilitate, ca o prelungire a faptului că Sebastian debutase în ,,Cuvîntul” cu o polemică cu Eliade, iar acesta se vede că nu uitase afrontul. Al doilea pelerinaj l-a făcut, tot în 1927, la Eugen Lovinescu, ajutat fiind de Camil Baltazar, un obișnuit al Cenaclului ,,Sburătorul”. Deși bine primit în casa lui Lovinescu, lui Sebastian nu i-a plăcut atmosfera de acolo, sentiment pe care-l va purta toată viața.

Eliade, Lovinescu, Nae Ionescu... – pilonii pe care s-a sprijinit Mihail Sebastian, încă de la începutul carierei sale, fără să știe ce tragic îi va fi sfîrșitul. Și datorită lor, din zi în zi, va deveni tot mai talentat, cultivat și încrezător în forțele sale. El a fost victima vremurilor trăite, a foștilor camarazi și complici. Pentru a ajunge la această concluzie, Marta Petreu a fost nevoită să parcurgă miile de articole și eseuri publicate de Sebastian în ziare, precum: ,,Cuvîntul”, ,,Adevărul”, ,,Dimineața”, ,,Dreptatea” sau revistele: ,,Adam”, ,,Realitatea evreiască”, ,,Gîndirea”, ,,Criterion”, ,,Contimporanul”.

Urmare a cercetărilor neobosite în bibliotecă, studiul Martei Petreu scoate în evidență, pe lîngă multele aspecte deja cunoscute, legate de Sebastian, și altele, surprinzătoare. Totodată, ea compune, ca într-un puzzle, monografia intelectualității bucureștene interbelice, oamenii pe care i-a cunoscut, scriitori și politicieni laolaltă, și l-au influențat în vreun fel, iubirile, speranțele și frustările. Preocuparea ei de căpetenie a fost să descifreze sistemul fidelității tînărului evreu Sebastian față de profesorul său naționalist Nae Ionescu. De aceea și-a procurat un permis de bibliotecă și a cheltuit mult timp citind colecțiile ziarelor: ,,Cuvîntul”, ,,Adevărul” și altele, unde jurnalistul brăilean publicase atît de mult. Și ce va descoperi o va pune pe gînduri.

Sebastian își cîștigase renumele de ,,judecător” nemilos al societății, întrucît ducea campaniile și războaiele într-o manieră foarte violentă. Tarele societății românești interbelice constituiau principala lui preocupare. ,,Oricine are dreptul să fie acru și imbecil – se justica el – dar e o limită la care spînzurătoarea se impune”. De aceea devine neiertător cu politicienii care își tot schimbau partidele: ,,Ce-ar spune acești găinari «cu sufletul curat» dacă, într-o bună zi, noi, adică dumneata care citești și eu care scriu, i-am aduce în piața Teatrului Național, le-am da jos pantalonii și leam trage o strașnică bătaie la organul care cugetă?”. Mai departe, în opinia lui Sebastian, partidele din România

sînt populate cu ,,fripturiști” aflați necontenit într-un ,,dezmăț politic” și o ,,nerușinare publică”. Ei schimbă partidele fără hodină. Țara nu mai are nevoie de partide, deoarece au rămas nerezolvate doar cîteva ,,chestiuni de gospodărie și cîteva probleme de finanțe”. La noi, partidele sînt doar niște ,,fracțiuni fără idei proprii și ideologie, îmbătrînite”. (Poate de aceea l-au îndrăgit comuniștii și ar fi putut să parieze că, dacă ar fi trăit mai mult, sigur s-ar fi înscris la ei.)

Dar nici scriitorii pe care nu-i agrea nu se bucurau de un tratament mai blînd. Astfel, criticul Mihail Dragomirescu, poreclit ,,Blegovescu”, era considerat ,,imbecil” și ,,servitor”, că prea se gudura pe lîngă liberali. Nici pe Ion Călugăru, alt evreu de la ,,Cuvîntul”, nu-l prea avea la mațe, fiindcă era nelipsit de la ședințele ,,Sburătorului” și se bucura de laudele pontifului de acolo, desigur, nemeritate. Era cunoscută în epocă rivalitatea dintre Nae Ionescu (șef la ,,Cuvîntul”) și Nichifor Crainic (,,Gîndirea”), secondat de Pamfil Șeicaru, care își disputau întîietatea de lideri în ai mișcării de dreapta la români. O altă țintă vie pentru pamfletele lui Sebastian a constituit-o Petre Pandrea, o ,,secătură” și ,,prima lichea a generației”, ,,un trădător”, fiindcă fugise de la țărăniști, după ce în 1928 fusese ,,liber-cugetător, ortodox, raționalist, revoluționar de stînga și comunist”. (La data cînd am redactat acest material, n-am avut la îndemînă nici unul dintre jurnalele lui Petre Pandrea; vitriolant cum îl știa lumea, nu se poate să nu i-o fi plătit lui Sebastian.)

Umorile veninoase ale lui Sebastian s-au îndreptat și împotriva Revistei ,,Viața Românească”, din cauza orientării literar-estetice și ideologice, creatoarea unui ,,sămănătorism mort” și a unui ,,poporanism întîrziat”. Și nici pe oamenii de acolo: Ibrăileanu, Topîrceanu, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir. După el, ,,Viața Românească ar fi trebuit să nu mai apară în 1920”. Necruțător cu această revistă a fost și în 1933, fiindcă îl cooptase pe G. Călinescu la conducere, și deci continua să apară. Marta Petreu susține că Sebastian nu agrea nici ,,Gîndirea”, dintr-un motiv neserios: anume că Nichifor Crainic i-ar fi făcut concurență. Cît privește curentul avangardisto-modernist, din moment ce nici Nae Ionescu nu-i dădea vreo importanță. Sebastian a fost sfîșiat de două mari iubiri neîmplinite: Leny Caler, actriță în mare vogă, soția jurnalistului Scarlat Froda, directorul Revistei ,,Rampa”, care, fără scrupule, o trimitea la mai-marii zilei să procure bani pentru supraviețuirea publicației, dar și amanta multor altora, cum ar fi Camil Petrescu. A doua mare iubire a fost Nae Ionescu, care totuși nu-l iubea, dar, cu înclinații narcisiste, simțea nevoia unui adorator, ca într-un joc pederastic.

Multe pot fi cauzele care au provocat ostilitatea lui Sebastian față de Eugen Lovinescu. Prima ar fi dezamăgirea trăită pe 12 noiembrie 1927, cînd s-au dus la Cenaclul ,,Sburătorul”: ,,Desigur, întreg acest miraj, avea să scrie el într-un articol publicat în «Rampa», s-a prăbușit din prima zi în care am intrat în casa din Str. Cîmpineanu...”. A doua cauză ar fi însăși ostilitatea dintre Nae Ionescu și Lovinescu pe marginea modernismului dezavuat de primul și îmbrățișat de celălalt. Nae Ionescu l-a batjocorit pe critic, ,,lipsit de o cultură organică” și ,,pedant”, și l-a hărțuit cu articole nesemnate, pe motivul: ,,Mi-e rușine că știe lumea că te citesc pe dumneata”. Dar, nici Lovinescu n-a rămas dator, răspunzîndu-i cu o capodoperă de pamflet, publicat în ,,Apendicele” volumului al III-lea al ,,Istoriei civilizației române moderne”: ,,Dom’le Nae, mă urmărești de zece sau poate de douăzeci de ani din viața aceasta sau poate din toate viețile anterioare, acum și poate în încarnările postume; așa mi-a fost detinul în fața căruia mă resemnez...”. Pus de idolul său sau poate influențat de acesta, Sebastian va declanșa și el ostilitățile antilovinesciene, chiar dacă, periodic, va participa senin la dezbaterile sburătoriste.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

90 DE ANI DE LA MOARTEA SAVANTULUI ROMÂN Nicolae Paulescu, un destin tragic

motto: ,,Acum cîtva timp am citit cu mare interes un articol publicat în 1921 de profesorul Paulescu din București. Am impresia că el a izolat insulina, înainte chiar ca Banting să-și fi început cercetările și, dacă anumite firme farmaceutice ar fi folosit descoperirea lui, lucrarea autorilor canadieni ar fi fost inutilă. Aș dori să fac ce-mi este posibil pentru a remedia această uitare” – IAn mUrrAY, diabetolog scoțian

,,Ilustrul savant român Nicolae Paulescu este una dintre figurile de excepție ale acestui neam, care a avut parte de un destin pe măsură. Din păcate, elementele care au alcătuit destinul său sînt, în plan personal, tragice, întrucît în timpul vieții și încă jumătate de veac după moartea sa, prodigioasa lui activitate a fost cînd vehement contestată, cînd ignorată, iar în cele mai bune timpuri, acceptată” – Prof. dr. CONSTANTIN IONESCU- Târgoviște.

Controversate au fost meritele științifice pe care le-a avut în medicina mondială Nicolae Paulescu. Controversată a fost și personalitatea savantului român. Medici români și străini au încercat să afle, de-a lungul cîtorva decenii, dacă descoperirea Secolului al XX-lea – insulina – a aparținut sau nu lui Paulescu. Toate dovezile au dus la o singură concluzie: Nicolae Paulescu este primul om de știință care a izolat insulina.

Primii paşi în medicină

Ca student al Facultății de Medicină din Paris, Paulescu a lucrat la mai multe spitale renumite din Franța între 1891 și 1900. Așa se face că în 1891, la trei ani după începerea studiilor în medicină, Paulescu a obținut un post la Spitalul Hotel Dieu, condus de faimosul E. Lancereaux, unul dintre cei mai mari clinicieni ai timpului, președinte al Academiei de Medicină din Paris. În 1897, după ce a obținut titlul

de doctor în medicină, Nicolae Paulescu a urmat cursuri de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din capitala Franței. În 1899, a obținut un al doilea titlu, de doctor în Științe. Un an mai tîrziu, Paulescu a revenit în România, unde este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din București, pe care avea să o conducă vreme de 30 de ani. În toți acești ani, Nicolae Paulescu a reorganizat învățămîntul medical din România după modelul celui francez – reprezentativ la acea vreme. În 1907, a publicat primul manual de fiziologie din România. În paralel cu activitatea didactică, Paulescu a fost director al clinicii de medicină internă de la Spitalul St. Vincent de Paul din Capitală. Cele mai mari contribuții le-a adus însă în cercetarea științifică. În endocrinologie a efectuat studii asupra glandei hipofize, tiroide și glandelor suprarenale. În 1906, a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei, care ulterior a fost aplicată în chirurgie. În fiziologie, Paulescu a studiat funcția cardiorespiratorie, hepatică și renală. Cele mai multe lucrări pe care le-a scris au fost cunoscute și publicate îndeosebi în Franța, mai puțin în România.

Dintre toate realizările lui Paulescu, diabetologia a rămas cea mai importantă. În 1921, Paulescu publică în revista Archives Internationales de Physiologie (cea mai prestigioasă revistă de fiziologie din Europa) un articol în care descria cum a reușit să identifice un hormon al pancreasului, pe care Paulescu l-a numit pancreină. Făcînd experimente pe cîini, savantul român a constatat că secreția duce la scăderea concentrației de zahăr, uree și cetonă din sînge. Paulescu a apreciat încă de atunci

Dosare secrete ale Istoriei (124)

Misterul Kennedy (36)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KEnnEDY

Trebuie să ne amintim că unii dintre martori au văzut chiar înălţîndu-se fum deasupra colinei. Trebuie să ne amintim şi că unii dintre ei au auzit trei împuşcături, sau patru, sau cîteva împuşcături, alţii chiar o „rafală de împuşcături”.

Admiterea prezenţei unui al doilea ţintaş care l-ar fi împuşcat pe preşedinte ne îngăduie să înlăturăm una din cele mai mari dificultăţi ale acestei anchete. Faptul că un ţintaş mediocru ca Oswald a putut să nimerească o ţintă mobilă cu o asemenea precizie pare cu totul uluitor. Dacă sînt doi ţintaşi, intrăm în domeniul posibilului. Semnalăm în această privinţă următoarele: cîţiva campioni de tir, cu ocazia reconstituirii atentatului, n-au izbutit să nimerească decît cel mult două gloanţe din trei în ţinta mobilă. Şi le-a trebuit mai mult timp decît i-a fost necesar lui Oswald ca să tragă cele trei focuri ale lui.

În ce condiţii să-l fi cunoscut Oswald pe acest eventual complice? În împrejurările actuale, nimic nu ne îngăduie să ne aventurăm pe terenul ipotezelor care nu mai ţin de istorie.

Să fi avut banda de asasini care l-a ucis pe Kennedy complici în sînul poliţiei din Dallas? Să fi făcut oare şi Jack Kuby parte dintre ei? Asemenea întrebări rămîn fără răspuns. Dacă se va deschide o nouă anchetă oficială, se poate ca adevărul să iasă la lumină cu privire la acest punct şi la altele...

Cînd, după înmormîntarea de la Arlington, Jacqueline Kennedy s-a înapoiat la Casa Albă, micuţul John-John, împlinea în ziua aceea trei ani, i-a spus trist: – Dacă Daddy a plecat într-o călătorie aşa de lungă, eu n-o să mai am pe nimeni cu care să mă joc de acum înainte. Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (1)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

Pentru Winston Churchill, week-endul rămînea, pînă şi în vreme de război, o tradiţie sacră. La reşedinţa lui de la ţară, la Chequers, în duminica aceea de 7 decembrie 1941, pe la orele 9 seara, cina era pe sfirşite. La masă, împreună cu premierul britanic se aflau numai doi oaspeţi, doi americani: ambasadorul John Winant şi Avereli Harriman, prietenul şi consilierul personal al preşedintelui Roosevelt. Afară bătea un vînt rece, al cărui şuier ascuţit nu putea fi înăbuşit în întregime de perdelele duble de la ferestrele înalte ale casei. Conversaţia lîncezea. Pe masă, în pahare, străluceau licori rubinii. Winston Churchill întinse mîna spre butonul micului său aparat de radio. Un dar făcut de Harry Hopkins, consilierul personal al lui Roosevelt; îl costase cincisprezece dolari. Se auzi vocea spicherului, care citea buletinul de ştiri de la orele 21. Vorbea despre luptele de pe frontul rusesc şi dădea detalii amănunţite

că pancreina este cheia tratamentului diabetului. Însă la doar opt luni de la publicarea acestui articol, canadienii Grant Banting și Herbert Best au anunțat și și-au însușit descoperirea insulinei, denumire pentru același hormon pe care și Paulescu reușise să îl izoleze. Cei doi aveau să folosească ulterior extractul pancreatic pentru tratarea diabetului. Benting și Best au primit în 1923 Premiul Nobel pentru descoperirile pe care le-au anunțat. ,,După nedreapta atribuire a Premiului Nobel lui Banting și Best, Paulescu încearcă să restabilească adevărul privind descoperirea insulinei, dar se izbește de lipsa de sprijin din partea colegilor săi din țară, precum și a autorităților, care s-a adăugat unui politicos refuz venit din partea Academiei Franceze, care s-a eschivat în a pleda cauza lui Paulescu, în ciuda evidențelor certe privind adevăratul descoperitor al insulinei”, arată prof. dr. Constantin Ionescu-Târgoviște. În 1931, Nicolae Paulescu s-a stins din viață, fără a mai putea dovedi că este autorul descoperirii Secolului al XX-lea, care avea să salveze milioane de vieți.

Restabilirea adevărului

După moartea sa, Paulescu avea să fie uitat de lumea științifică, pentru mai multe decenii. Abia în 1969 a fost inițiată o campanie de restabilire a adevărului. Inițiatorul nu a fost un român, ci diabetologul scoțian Ian Murray. Încercînd să scrie o istorie a descoperirii insulinei, diabetologul scoțian a constatat că, înaintea lui Banting și Best, un român descoperise insulina. Ian Murray a început o amplă campanie de restabilire a adevărului despre Paulescu. Tot în 1969, Comitetul Nobel a recunoscut meritele românului Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Cu toate acestea, directorul comitetului, A.W.K. Tiselius, a exclus posibilitatea unei rectificări oficiale, pentru că statutul comitetului nu o permitea. El și-a exprimat doar speranța ca forurile științifice internaționale să recunoască și să elogieze descoperirea românului din 1921. În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit postmortem membru al Academiei Române.

JURNALUL RO

cu privire la bătălia de pe frontul britanic, în Libia. Nimic deosebit. Churchill nu asculta prea atent. Visa, ţinîndu-şi ochii mici aproape închişi, în timp ce fumul havanei sale făcea ca aerul din încăpere să devină aproape irespirabil.

A fost scos însă din această apatie de cîteva cuvinte rostite de spicher, care pomenea de un atac întreprins de japonezi asupra navelor americane din Hawaii. Înţelesese oare bine? Ciuli urechea, dar spicherul vorbea acum de altceva: despre nişte atacuri japoneze asupra navelor britanice din Indiile olandeze. Urma să se treacă la comentariul ştirilor. După care avea să înceapă un program ale cărui emisiuni au fost enumerate de spicher cu un calm plin de eleganţă.

Hotărît lucru, nimic important. Nu asta era însă şi părerea lui Avereli Harriman. Foarte alarmat, el atrase atenţia că se pomenise de un atac japonez împotriva americanilor. Ce era cu atacul acela? Ce însemnătate avea el? Şi ce avea să decurgă oare din asta? Acum Winston Churchill nu mai visa.

Exact în momentul acela, Sawyers, majordomul, dădu buzna în sufragerie. Deşi nu era un lucru obişnuit ca un majordom britanic să-şi îngăduie să deschidă gura în faţa musafirilor stăpînului său, Sawyers, pentru prima dată în viaţa lui, fără îndoială, îşi permise să comenteze: – Aşa e. Am auzit tocmai acum şi noi, afară. Japonezii i-au atacat pe americani.

Cei trei bărbaţi se priviră în tăcere. Churchill se gîndi imediat la banchetul lordului primar care avusese loc la 11 noiembrie. Nu jurase el în ziua aceea că dacă Japonia ar ataca Statele Unite, ar urma imediat declaraţia de război din partea Marii Britanii? (va urma) ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

,,Ostaºi, vă ordon: treceþi Prutul!” (4)

Ora astrală a României sau eroare istorică?

Încordarea care se putea citi ușor pe chipul generalului Ion Antonescu și ale subordonaților apropiați atinsese cote maxime. Chiar punînd în joc întreaga lor pregătire militară, care-i ,,șlefuise” în vederea unor trăiri de excepție, pregătiți pentru jertfa supremă, nu-i putea scoate din acea așteptare a ineditului, a momentului unic, în care vei auzi comanda ce-ți sfredelește creierii de multe zile și săptămîni: ,,La atac, înainte!”. Toți erau în așteptarea acestei comenzi.

Duminică, 22 iunie 1941, jurnalele de front urmau să consemneze ca fiind prima filă din Jurnalul României, în război, împotriva Uniunii Sovietice, pentru dezrobirea celor trei teritorii românești răpite samavolnic: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Antonescu, sosit cu trenul ,,PATRIA”, se afla la Piatra Neamț. În dimineața zilei de 21 iunie, la ora 10, Generalul, împreună cu suita sa, ia parte la serviciul religios de la Biserica Sf. Nicolae din Piatra Neamț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. La sfîrșitul slujbei, Generalul Antonescu cere să fie lăsat singur cu preotul. Era o altă fațetă a Generalului, aceea care îl despărțea de greutatea ce-i apăsa pe umeri și de îngrijorarea ce-i umbrea inima, plasîndu-l în tradiția ortodoxă a marilor voievozi care, înaintea unei bătălii, îngenuncheau în fața altarului, încredințîndu-și viața sa și a ostașilor divinității, rugîndu-se pentru ușurarea durerii celor ce vor stropi cu sînge brazda Țării, pentru victorie.

Ora astrală a României se apropia vertiginos.

La aproape 2000 de kilometri, la Berlin, la Ambasada României, atașatul militar, generalul Ion Gheorghe, trăia același moment, dar în alte coordonate, noaptea de 21-22 iunie 1941 punîndu-l în postura de cel mai apropiat militar român de factorii germani ai planificării și declanșării planului Barbarossa. Peste ce a fost pînă acum trăgea linie, din dimineața zilei de 22 iunie 1941, tot ceea ce avea să se întîmple era dincolo de această linie. Iată cum descrie generalul Ion Gheorghe acest moment special din viața și activitatea sa: ,,În dimineața zilei de 22 iunie 1941, către orele 3, m-a trezit telefonul. Colonelul von Mellenthin, șeful secției atașaților militari din Statul Major, mi-a comunicat că un curier cu un document important este în drum spre mine. «Mult noroc și Dumnezeu să ne ajute!», a adăugat Mellenthin. Am înțeles despre ce era vorba! Cîteva clipe mai tîrziu, curierul Statului Major german mi-a predat un plic sigilat. În el se găsea declarația de război a Führerului, adresată Rusiei Sovietice. Fatala campanie începuse!”.

Să ne întoarcem în România.

În zorii zilei de 22 iunie 1941 – comunicat la radio,

tipărit în rotativele ziarelor bucureștene, difuzat în rîndul trupei prin pliante și prin difuzoare – Ordinul Generalului Antonescu trezește la viață România. Cuvintele simple, dar încărcate cu puterea dragostei de Țară și de Neam, îmbrăcate în amintirea voievozilor și strămoșilor care au rămas icoane vii în memoria poporului, au mișcat o Țară întreagă, entuziasmul românilor ridicîndu-se la cote rar întîlnite după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: ,,Ostași, v-am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale să vă aduc biruința. Să șterg pata de dezonoare din Cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoșești și ale Bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești dintotdeauna. Ostași, vă ordon: treceți Prutul!...”.

Din țară sosesc telegrame entuziasmante, care reflectă starea de spirit a Națiunii într-un astfel de moment crucial. Iată telegrama Regelui Mihai adresată Generalului Antonescu: ,,În clipa cînd trupele noastre trec Prutul și Codrii Bucovinei, pentru a reîntregi Sfînta Țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gîndul meu se îndreaptă spre Domnia Voastră, domnul general, și către oștirea Țării. Vă sînt recunoscător, domnule General, pentru că numai prin munca, tăria și stăruința Domniei Voastre neamul întreg și cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună. Iar ostașilor noștri dragi le urez sănătate și putere ca să statornicească, pentru vecie, dreptele granițe ale Neamului. Trăiască în veci România! Trăiască viteaza noastră Armată!”.

Citind aceste cuvinte înflăcărate, astăzi, cînd cunoaștem deznodămîntul acestui război, dar, mai ales, soarta tristă a Mareșalului (trimis de același rege Mihai în fața plutonului de execuție), precum și abandonarea celor 170.000 de ostași români luați prizonieri de Armata Roșie după lovitura de stat de la 23 august 1944, cînd Regele fugise din Capitală, ascuns undeva, în regiunea Argeș, ne dăm seama de doza mare de ipocrizie și de propagandă ieftină, care se ascundeau în umbra mesajului tînărului rege al României!

Presa cotidiană reflecta marea de bucurie care a cuprins populația. La București, ziarul ,,Curentul”, chiar prin pana directorului său, marele ziarist Pamfil Șeicaru, sub un titlu semnificativ: ,,Pentru rassă și civilizație”, scria, printre altele: ,,Cine a bănuit, un singur moment, că am putea fi un neam al tuturor resemnărilor, ratificînd cu lașitate toate abdicările unei conduceri netrebnice? (...) În marea noastră tristețe, în singurătatea umilirii noastre, am așteptat, nu am pierdut nădejdea, iar un om a avut curajul să înfrunte vitregia soartei, să se încumete a formula, fără nici o ezitare, credințele nației, marea așteptare protestatară a poporului român: GENERALUL ANTONESCU”.

De la fața locului, de pe front, din șuierul gloanțelor și al morții, dar și din iureșul ostașului român, reporterii transmit locuitorilor din Țară emoția unică a reparării unei nedreptăți naționale, așa cum splendid o face Virgil Gheorghiu: ,,La 22 iunie 1941, toate ziarele publică pe prima pagină, cu litere groase, Ordinul dat de Generalul Ion Antonescu Armatei Române de a trece Prutul și de a-i elibera pe frații noștri captivi din Basarabia și Bucovina. La ora cînd apar ziarele, Armata Română se află deja pe celălalt mal al Prutului. Eliberarea a început. Soldații noștri sînt pe cale să elibereze provinciile românești anexate de Uniunea Sovietică la 26 iunie 1940. Trăiesc acolo patru milioane de români, care vor fi eliberați. Sînt euforic. Beat de bucurie. Fiindcă nimic nu-i mai frumos sub soare decît ora eliberării captivilor și prizonierilor. Pămîntul însuși, copacii, rîurile, păsările și îngerii din cer se bucură, toți, și exultă cînd lanțurile sînt zdrobite, cînd zidurile închisorilor se prăbușesc și cînd prizonierii

își recapătă libertatea. La sosirea ostașilor români și germani, populația a ieșit în întîmpinarea lor cu icoane în mîini și i-au primit așa cum îi primești pe Sfinții eliberatori trecuți în calendar. I-au primit pe soldații care-i izgoneau pe sovietici așa cum trebuie să-l fi primit popoarele martirizate de balaur pe Sfîntul Gheorghe care le-a scăpat de el, ucigîndu-l”.

Desigur, după umilința din vara trecută, departe de iadul tranșeelor și de întîlnirea cu moartea, la propriu, poporul dădea frîu liber sentimentelor de bucurie și încredere, înlocuind frustrarea din trecut. Mai ales că era la început de drum și de lupte, cînd, poate, entuziasmul ținea loc de luciditate și pragmatism, așteptările îmbrăcau, ca pondere, o gîndire pozitivă. În memoriile sale, George Barbul notează, transpunînd în propoziții și fraze ceea ce vedea în stradă: ,,La aflarea știrii că războiul din Est a început, străzile Bucureștiului s-au umplut de o mulțime care alerga ca gonită de un incendiu, în aceeași direcție, spre Palatul Regal. Posturile de radio transmiteau cu toată puterea; orașul întreg răsuna de muzica militară. Apoi, deodată, o tăcere grea: rugăciunea; oamenii căzuseră în genunchi. Abia ridicați, începeau din nou să strige: «Trăiască războiul sfînt!», «Victoria cruciadei», «Afară din Europa cu barbarii asiatici»”.

Totuși, poporul nu uitase că mutilarea României din anul 1940 fusese făcută cu acordul Germaniei naziste, chiar dacă la 22 iunie o manifestație spontană din fața Legației germane la București clama simpatie pentru Reichul nazist. Pătrunzînd dincolo de fațada acestei întîmplări, ministrul Germaniei la București, von Killinger, și-a manifestat îndoiala în sinceritatea acestei manifestări, spunînd: ,,Eu nu mă înșel asupra acestei dorințe secrete a românilor, cu toată această izbucnire de entuziasm, ei doresc ca noi să fim bătuți de englezi”. Se spune că Antonescu, fiind de față la această observație a lui Killinger, a contestat acest aspect al reacției românilor, dar, după despărțirea de reprezentantul Reichului, a comentat: ,,Cel puțin, von Killinger nu e prost!”.

Campania din vara anului 1941, cu anumite sincope, în special, așa cum arată generalul Ion Gheorghe, de nesincronizare a înaintării trupelor românești și germane, precum și de ritmul de avansare în teren, dînd exemplu Armata a XI-a germană de sub comanda generalului Ritter von Schobert, precum și Armatele a III-a și a IV-a române din flancul stîng al grupului de armate al lui Antonescu, se desfășura în favoarea atacatorilor. Alături de aceste nepotriviri de ordin tactic și strategic, Antonescu reliefa faptul că raportul de forțe ne este nefavorabil, iar spiritul de rezistență al rușilor este considerabil.

La 5 iulie este eliberat orașul Cernăuți, două zile mai tîrziu se încheie eliberarea Bucovinei de Nord. La 16 iulie 1941 Armata română eliberează Chișinăul, peste 9 zile, la 25 iulie, potrivit unui Comunicat militar oficial: ,,Lupta pentru dezrobirea brazdei românești de la Răsărit s-a terminat. Din Carpați pînă la Mare, sîntem din nou stăpîni pe hotarele străbune”. Populația eliberată era

Militari germani și blindate la începerea operațiunii Barbarossa, 22 iunie 1941

fericită că a scăpat de comunism, de exterminările și deportările la care au fost supuși românii într-un an de ocupație sovietică. În localități populația a arborat drapelul român, ieșind în întîmpinarea trupelor cu flori, pîine și sare, manifestîndu-și astfel sentimentele față de Armata Română și Conducătorul ei.

Cu toată atmosfera de euforie generală, reinstalarea autorităților române în Nordul Bucovinei s-a înfăptuit cu poticneli neprevăzute. Din ce cauză? Unii dintre minoritarii etnici au adoptat o atitudine rezervată, alții manifestînd chiar ostilitate față de trupele române și de administrația civilă. De pildă, eliberarea de sub tutela sovietică a ucrainenilor (53,6% din totalul populației) le-a readus speranța în crearea Ucrainei Independente (la un loc cu Bucovina, Basarabia și Maramureșul). După retragerea autorităților sovietice, aceștia și-au numit primari proprii, gărzile înarmate din aceste localități încercînd să opună rezistență trupelor române de jandarmi, refuzînd să depună armele. Cu tact și cu forțe superioare, Statul Român și-a impus autoritatea în acest teritoriu, gărzile ucrainene au fost dezarmate, primarii au fost înlocuiți cu primari de etnie română, iar drapelele ucrainene au fost date jos.

Și cu populația de etnie evreiască am avut probleme. Rezerva cu care evreii din Bucovina de Nord au întîmpinat armata eliberatoare își avea rădăcinile în Vechiul Regat, unde românizarea declanșată de regimul antonescian crea emoții și teamă acestor evrei. Alte etnii locale: huțulii, polonezii și germanii nu au creat probleme de recunoaștere a noii administrații române, situația de fapt fiind reglementată și oficial prin Declarația Comandamentului Suprem al armatei germane, sub semnătura lui Keitel: „Dat fiind că s-a stabilit că Basarabia și Bucovina vor fi redate României conform frontierei din 1939, comandamentul Suprem al armatei germane împreună cu Serviciul de externe sînt total de acord să lase întreaga Basarabie și Bucovina în mîna administrației civile românești”.

De la această bornă istorică – eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța și realipirea acestora la trupul Țării - Mamă, România – a urmat divizarea opiniei publice în două atitudini: 1. continuarea războiului pe teritoriul URSS; 2. oprirea Armatei române înainte de a trece Nistrul. Oameni de stat, politicieni, chiar generali de pe front opinau pentru cea de-a doua variantă. Iuliu Maniu, de exemplu, după ce salutase eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei printrun memoriu adresat lui Antonescu, prin care susținea că ,,jertfa sîngelui scump al armatei noastre glorioase a reparat rușinea pe care cîrmuitorii inconștienți de pe vremuri au adus-o țării noastre”, îi adresează o scrisoare generalului (avansat la gradul de mareșal, la 23 august 1941), prin care îl avertizează asupra pericolului în cazul continuării operațiunilor militare de către Armata română dincolo de Nistru. Maniu își motiva această opinie prin amintirea alianței dintre URSS și Marea Britanie, pe care el o vedea în postura de viitoare cîștigătoare a războiului. Scrisoarea conține referiri dure la continuarea războiului dincolo de Nistru! ,,Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori față de Rusia. (...) Războiul sfînt, militar și politic, să-l păstrăm, pentru România Mare, cu toate provinciile sale. Nu avem nici un soldat român de sacrificat pentru scopuri străine”. Bineînțeles că Antonescu s-a enervat, răspunzîndu-i în termeni și mai duri, catalogîndu-l pe Maniu ca ,,defetist”, ,,vulpe ipocrită”, menționînd, cu indignare: ,,Cum de nu înțelege Maniu și cei care îi cîntă în strună că a mă opri

la Nistru ar însemna să anihilez dintr-odată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului?”.

,,Pînă la Nistru sau și dincolo de Nistru?” – era întrebarea care frămînta multe segmente din societatea românească, întrebare al cărei răspuns complet nu a fost formulat nici după 80 de ani de la evenimentul care a generat întrebarea! Chiar atunci, pe front, s-au ridicat voci împotriva trecerii Nistrului (generalul Ciupercă – schimbat de la comandă după pierderile masive ale Armatei a IV-a, pe care o comanda, la asaltul asupra Odesei). După cum s-au desfășurat evenimentele, ,,revolta” celor care doreau stoparea participării României la război, pe teritoriul Uniunii Sovietice, precum și argumentele invocate, au rămas fără un răspuns favorabil, Mareșalul Antonescu neabătîndu-se de la linia sa de a merge alături de Axă ,,pînă la zdrobirea definitivă a dușmanului”.

Cele două provincii eliberate la 25 iulie 1941 îndoliaseră România cu aproape 22.000 de militari morți, dați dispăruți și răniți. Antonescu nu are timp să se bucure de numeroasele telegrame de felicitare sosite din Țară, inclusiv de la Regele Mihai, care l-a decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”, că, pe 27 iulie, Hitler îi scrie Conducătorului român cerîndu-i să continue lupta alături de germani, dincolo de Nistru. Răspunsul lui Antonescu? Între 17-19 iulie 1941, Armata a III-a română forțează Nistrul, străpungînd ,,aliniamentul fortificat Stalin”, și va continua ofensiva spre Bug.

Controversele în dezlegarea enigmei care a însemnat continuarea războiului pe teritoriu străin, după ce obiectivele României fuseseră îndeplinite, nu s-au epuizat nici în prezent. Chiar dacă Hitler îl dorea, în continuare, pe Antonescu aliat, chiar dacă și-a manifestat deseori ,,datoria” de a-l urma pe Führer pînă la finalul războiului, anume date și întîmplări ne pun în derută totală, acestea –generate chiar de Mareșal – ne dau indicii că Antonescu se pregătea să iasă din război. Exemplul grăitor în acest sens îl constituie ordinul dat de Mareșal a doua zi după atingerea vechilor frontiere de stat, de demobilizare și înapoiere în Țară a primului eșalon de forțe alcătuit din două divizii de infanterie. Ce semnifică acest act? Dacă luăm în considerare și cum se exprimă Antonescu, ajuns la Nistru, răsuflînd ușurat: ,,Să termin odată războiul acesta, să încep să fac ordine în țară și să pun pe toată lumea la lucru”, vedem în concepția conducerii de stat și militare a României că războiul nostru luase sfîrșit. Să fi avut Hitler putere de înrîurire asupra Mareșalului mai pregnant decît realitatea prin care trecea Țara?

Situația operațională de pe front începuse să devină critică pentru Hitler, trupele sovietice de sub comanda Mareșalului Budionnîi, concentrate în jurul Kievului, au atacat trupele germane de centru, obținînd unele succese. Luînd în considerare cucerirea de zone bogate în cereale și minereuri, Hitler a abandonat obiectivul Moscova și a pregătit o nouă direcție de atac – Ucraina. În acest context, prezența celor 20 de divizii române, a unui corp de cavalerie independent și a unui corp de vînători de munte, aflate chiar pe direcția dezvoltării noului front al ofensivei, nu-l puteau lăsa indiferent pe Führer. Așa că... nici nu terminase bine de inspectat cele două divizii demobilizate de pe front, cînd Antonescu este chemat la telefon de Mihai Antonescu, care-i transmite cererea lui Killinger de a se deplasa cu trenul ,,PATRIA” la Focșani, unde va fi așteptat chiar de Killinger, pentru a-i transmite o comunicare urgentă din partea lui Hitler.

Povestesc cei din stafful Mareșalului. După plecarea lui Killinger și a lui Mihai Antonescu, Generalul, cu figura impenetrabilă, s-a închis în vagon nemaiapărînd pînă la

Armata română intră în Chișinău

Tighina. La puțin timp după sosire, misterul se risipise: pentru România războiul nu se terminase!

Pentru operațiunile de pe aripa de sud a frontului, Hitler l-a angajat pe Antonescu să ia parte cu toate forțele militare disponibile la cucerirea Transnistriei pînă la Bug și Mare, prin ocuparea Odessei. Antonescu n-a stat pe gînduri. Deși era conștient de dificultățile (militare și politice) care vor apărea, mai ales că Hitler nu putea lăsa decît o Armată lîngă români, forțele principale fiind concentrate pentru bătălia Kievului, Mareșalul Antonescu nu a fost capabil să refuze. Fatalitate sau blestem, Mareșalul nu a putut ieși din cercul vicios al Führerului – calitatea și onoarea de militar nu l-au lăsat să-l ,,trădeze” pe Hitler, cu gîndul că, mergînd pînă la Bug, își va justifica dreptul de a cere Transilvania de nord. La 16 octombrie 1941, după două luni de lupte grele, cu dureroase pierderi (92.545 de oameni, dintre care 17.729 de morți, 63.345 de răniți și 11.471 de dispăruți), trupele Armatei a IV-a române cuceresc Odessa. După îndeplinirea acestei misiuni, pentru a doua oară, Mareșalul consideră războiul României terminat. Spre a marca public această atitudine, demobilizează majoritatea forțelor, lăsînd armata pentru paza Transnistriei, organizează la București o paradă militară, cu trecerea trupelor, înapoiate de pe front, pe sub Arcul de Triumf, declarînd public: ,,Cu vrerea Domnului, prin sîngele eroilor noștri și ai bravilor soldați germani, am izgonit de pe pămîntul strămoșesc pe dușmanii neamului, redîndu-vă libertatea și credința, onoarea și drepturile... Ne întoarcem biruitori în glia moldovenească a lui Ștefan cel Mare, reașezînd de-a pururi temeliile Neamului Românesc...”.

Totuși, după cum știm cu toții, Mareșalul Antonescu nu s-a putut opri. Pradă ambiției de a nu-și trăda aliatul, a mers mai departe împreună cu mașinăria de război a Axei, asumîndu-și riscuri imense. Gîndul de a înălța România la rang de Țară învingătoare într-un mare război i-a întunecat libertatea de analiză pragmatică a stării de fapt, neluînd în calcul decît varianta victoriei finale, alături de Hitler. Desigur, rămîne întrebarea: victoria finală – a cui și asupra cui?

Întrucît scopul acestui material a fost acela de a marca importanța istorică a zilei de 22 iunie 1941 – data intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial – ne oprim aici, deși drama României în această conflagrație mondială (și, lîngă ea, și drama Mareșalului Antonescu) de-abia începuse. Trecînd prin actul trădării de la 23 august 1944, și pînă în luna mai 1945, România și Armata ei au luptat, au învins și au fost învinse, primind pînă la urmă Transilvania de Nord, dar pierzînd din nou Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Ar fi putut fi și altfel?

Să încheiem cu două întrebări ale generalului Ion Gheorghe, a cărui carte ,,Mareșalul Antonescu – Un dictator nefericit” ne-a fost ghid pe acest drum: ,,Înainte de a analiza repartizarea politică a rolurilor, precum și evenimentele la care a dus această repartizare și care au culminat cu înfrîngerea morală și națională de la 23 august 1944, este necesar să punem următoarea întrebare: oare în anumite împrejurări s-ar fi putut porni și pe o altă cale? Ar fi fost posibil și eficient să se procedeze altfel decît s-a întîmplat?

Istoria caută, încă, răspunsuri la provocările umanității! Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Aurul FMI în slujba dolarului SUA

De-a lungul istoriei sale, Fondul Monetar Internațional (FMI) a avut o influență discretă pe piața mondială a aurului. De la sfîrșitul anilor 1940, FMI s-a clasat pe locul al doilea în lume în ceea ce privește rezervele de aur, după Statele Unite. Acestea au crescut de la an la an: acordarea împrumuturilor FMI a fost prevăzută în aur și, în plus, țările membre au posibilitatea de a acoperi suma principală a datoriei lor în aur.

În 1970, rezervele oficiale de aur ale Statelor Unite erau egale cu 9.839,2 tone, în timp ce rezervele de aur ale Fondului se ridicau la 3.855,9 tone. Apoi sistemul monetar și financiar mondial a fost restructurat: standardul aur-dolar a fost înlocuit de standardul bancnote-dolar, conform deciziei conferinței monetare și financiare din ianuarie 1976. În 1978, aurul a fost demonetizat oficial, și a fost retrogradat la stadiul de marfă obișnuită de schimb. În lumea monetară, dolarul american a început să domine. Cu toate acestea, a fost extrem de dificilă introducerea dolarului în orbita monopolului monedei mondiale, deoarece aurul a rămas un concurent al bancnotelor de hîrtie ale tipografiei Fed.

În repetate rînduri au fost făcute intervenții verbale împotriva aurului. De exemplu, Paul Volcker (președintele Băncii Rezervei Federale din New York în perioada 1975-1979; președintele Consiliului Federal al Rezervei Federale din SUA în perioada 1979-1987) a declarat că un metal mai inutil decît aurul este greu de găsit, și că, după un timp, aurul va valora puțin mai mult decît fierul. Cu toate acestea, aurul, al cărui preț oficial a fost menținut la 35 de dolari pe uncie în timpul standardului aur-dolar, s-a dezvoltat în mod neașteptat. Deja în 1978 prețul său s-a apropiat de 100 de dolari pe uncie, iar la sfîrșitul lunii ianuarie 1980, prețul s-a apropiat de 850 de dolari pe uncie. Aceasta însemna că dolarul pierdea în fața aurului. Se vorbea deja despre prăbușirea dolarului și triumful metalului galben.

Beneficiarii standardului hîrtie-dolar (principalii acționari ai Rezervei Federale SUA) au făcut încercări disperate de a întări dolarul.

La sfîrșitul anilor 1970, Trezoreria SUA a efectuat mai multe vînzări din rezervele deținute la Fort Knox. Au fost vîndute aproximativ 200 de tone de aur al trezoreriei. Efectul a fost de scurtă durată, iar băncile centrale și trezoreriile unui număr covîrșitor de țări nu au urmat trezoreria americană, continuînd să-și consolideze rezervele lor de aur. În această situație, FMI s-a dovedit a fi un instrument al politicii monetare și financiare americane. Statele Unite, în

calitate de acționar principal al FMI, au forțat Fondul să organizeze o serie de licitații de aur. În aprilie 1978, FMI a decis să vîndă o optime din rezerva sa de aur. Au fost vîndute 12.965.649 uncii de aur pur, sau 403,3 tone metrice. Cu toate acestea, efectul în acest caz a fost de scurtă durată.

De-a lungul anilor ʼ80 și ʼ90, vînzările de aur au fost efectuate de un cartel bancar, iar în primele două decenii ale Secolului XXI, un cartel al băncilor centrale, numit ,,Acordul de aur de la Washington”, a participat direct la controlul prețului aurului.

FMI, cu rezervele sale de aur, a continuat să fie în favoarea proprietarilor banilor, care l-au folosit pentru a controla prețul aurului după 1978. Vînzările de metal prețios au continuat și, dacă în 2000 rezervele de aur ale FMI s-au ridicat la 3217,3 tone, în 2010 acestea au scăzut la 2814,0 tone. Aproape jumătate din aurul vîndut a fost cumpărat de Banca Centrală a Indiei (200 de tone). Alte 2 tone au fost vîndute către Mauritius, iar 10 tone către Sri Lanka. Alți cumpărători nu au fost dați publicității, dar există suspiciuni puternice că Republica chineză a fost al doilea cumpărător ca mărime după India.

Cu aurul său, FMI a ajutat foarte mult dolarul SUA în momentul dificil al crizei financiare globale din 2008-2009. Majoritatea băncilor centrale care au participat la Acordul de aur de la Washington au intrat în grevă și au încetat să își îndeplinească obligațiile de a vinde metal din rezerve. Veniturile totale din vînzarea de aur de către Fond în 2009-2010 s-au ridicat la aproximativ 14,4 miliarde de dolari americani, sau 9,5 miliarde DST (drepturi speciale de tragere). Aproape jumătate din această sumă (4,4 miliarde DST) a fost destinată creării unui fond special pentru a ajuta economiile cel mai puțin dezvoltate (așa-numitul Trust pentru reducerea și eliminarea sărăciei). De la sfîrșitul anului 2010 pînă în prezent, rezerva de aur a FMI a rămas la același nivel, la 2.814 tone. Acum este a treia cea mai mare rezervă de aur (Statele Unite au 8133,5 tone; Germania are 3362,4 tone; Italia, conform FMI, are 2451,8 tone; Franța - 2436,1 tone; Rusia - 2298,5 tone; China - 1948,3 tone). Băncile centrale din Marea Britanie, Franța, Italia, Elveția și alte țări care au făcut parte din Acordul de aur de la Washington refuză acum categoric să-și vîndă aurul. Washingtonul încă mai are speranțe pentru FMI, dar chiar și în acest caz, Statele Unite, ca principal acționar al Fondului, nu pot încă să adopte decizia de care au nevoie cu privire la vînzările ulterioare.

Oficialii FMI spun uneori că țările în curs de dezvoltare se confruntă cu o lipsă acută de fonduri

Rezervele valutare ale României la Banca Națională (BNR) au avansat cu 0,2% la sfîrșitul lunii ianuarie, la nivelul de 37,454 miliarde de euro

pentru rezolvarea problemelor socio-economice urgente. Ei declară că în administrarea FMI se află așa-numitul Trust pentru reducerea și eliminarea sărăciei, cont care ar putea să crească din cauza noilor vînzări de aur din rezervele Fondului. Nu există vînzări după aceste declarații, dar piețele sensibile ale aurului reacționează imediat la astfel de declarații prin scăderea prețului metalului prețios și ajută dolarul în vremuri dificile.

Intervențiile verbale sînt efectuate și de organizații externe FMI. În toamna anului trecut, organizația internațională neguvernamentală Jubilée Debt Campaign (JDC) a atras atenția asupra faptului că, în termeni valorici, rezerva de aur a Fondului a crescut considerabil datorită creșterii rapide a prețurilor la metalul galben (în august 2020, prețul a depășit 2.000 de dolari pe uncie). Și, spun ei, Fondul ar putea vinde 7% din rezervele de aur. O astfel de vînzare ar genera venituri de 12 miliarde de dolari, suficient pentru a anula datoria a 73 dintre cele mai sărace țări pînă la sfîrșitul anului 2021. În același timp, rezerva de aur a Fondului în termeni valorici ar fi în continuare cu 26 de miliarde de dolari mai mare decît la începutul anului 2020. Desigur, nu a urmat nici o vînzare, dar o ușoară scădere a prețurilor pe piața mondială a metalelor prețioase a avut loc după ce declarația JDC a circulat în mass-media. Ultima dată cînd a avut loc o astfel de intervenție verbală a fost pe 11 iunie. La summitul G7 a fost discutată o problemă arzătoare: țările în curs de dezvoltare trebuie să efectueze vaccinări în masă și să ia măsuri urgente pentru a combate încălzirea globală. În acest scop, potrivit FMI, este nevoie de cel puțin 100 de miliarde de dolari. Liderii G7 au discutat despre proveniența acestei sume. Una dintre opțiuni a fost propusă de E. Macron: vînzarea unei părți din aurul Fondului. Piața aurului a reacționat imediat la această declarație. Cunoscutul dealer de aur Patrick A. Heller a comentat impactul G7 asupra pieței metalelor prețioase în articolul „Ne pregătim pentru un alt eșec al FMI cu vînzarea de aur?”: „Propunerea din 11 iunie pentru o altă vînzare de aur a FMI a exercitat o presiune descendentă asupra prețurilor aurului și argintului. În săptămînile anterioare, aurul a atins un vîrf. La închiderea tranzacțiilor, miercuri, 16 iunie, prețul aurului a fost cu 2% mai mic decît joi, 10 iunie”. În ultimul timp, mulți oameni s-au arătat îngrijorați de un alt aspect al acestui subiect: unde este rezerva de aur a FMI? Este aceasta intactă? Întrebarea este aproximativ aceeași cu cea legată de rezerva de aur a Trezoreriei SUA. Se știe că rezerva de aur Fort Knox nu a mai fost auditată din timpul mandatului președintelui Eisenhower. Există suspiciuni că aurul nu mai este în seif sau că a fost înlocuit cu lingouri de wolfram aurit. Și chiar dacă lingourile sînt la locul lor, și sînt din aur pur, conform documentelor, acestea pot fi transferate cuiva pe credit sau pe baza unui contract de închiriere. Dacă problema auditului rezervei de aur din SUA este ridicată în mod regulat în Congresul SUA (de fiecare dată cînd un lobby puternic nu permite luarea unei decizii de verificare a rezervei), atunci problema nu a fost niciodată ridicată cu privire la auditul FMI privind rezerva de aur. Oare de ce?

D.A.

Dacă acum 10 ani Rusia deținea doar 3% din rezerva mondială de aur, în prezent a ajuns la 17%.

Nu este un secret că Rusia a cumpărat masiv aur în ultimii ani de pe piața mondială

Satul Viscri, o comoară transilvană

Într-o zi senină de vară, zona Viscri poate fi comparată în frumuseţe cu Toscana sau Provence, chiar dacă este un alt tip de privelişte, mai sălbatică. Dealurile nu au fost rînduite de mîna omului, ierburile cresc încă libere, oile sînt mînate de ciobani ancestrali. Asfaltul, oricum foarte prost, deși turnat de numai cîțiva ani, se termină unde începe satul; şi bine face că nu merge mai departe, fiindcă o panglică de bitum prin Viscri ar fi ca un proces-verbal între metaforele lui Fănuş Neagu. Viscri este arhetipul spaţiului rural vesteuropean, păstrat nealterat. Uliţele îngrijite – unele dintre ele pietruite – se unesc într-o „piaţă“ alungită, înverzită de-a lungul unui pîrîu, casele înlănţuite se ţin departe de drumul mare, iar biserica fortificată domină localitatea de pe o înălţime.

Istoria la Viscri începe în Secolul al XII-lea, cînd aici au fost așezați secui. Ei au ridicat o primă biserică, din piatră de calcar, alb-verzuie, care a și dat numele locului. Secuii care au construit prima biserică au fost strămutați după mai puțin de 100 de ani de la așezare, locul lor fiind luat de sași, pomeniți de izvoarele istorice inițial sub denumirea „flandrenses” (flamanzi). În Evul Mediu, Viscri avea o populație de circa 300 de persoane, fiind menționate 48 de gospodării în documentele din perioada 1480-1540. Poziția retrasă a așezării explică și apariția sa relativ tîrzie în documente. Abia pe la 1400, ,,Alba ecclesia” (alias Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. Aici, ca și în alte comune, vechimea bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfîrșitul Secolului al XII-lea, cînd a fost colonizată și partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei.

Prima schimbare majoră în arhitectura socialculturală a locului a intervenit în Secolul al XVIIIlea, cînd la marginea satului s-a așezat un grup de ciobani români, care au ajuns în secolul următor să

Timbru

formeze o treime din populație. Transformarea radicală a localității a avut loc, însă, cu doar două decenii în urmă, cînd majoritatea sașilor au emigrat, lăsînd locul unei majorități de romi.

Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod (biserica-sală din Criț aparținea deja stilului de trecere de la romanic la gotic), a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în acest edificiu. Coloniștii germani (care s-au așezat în Viscri ca imigranți după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca ,,alii Flandrenses”, în ultimul sfert al Secolului al XIIlea) au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă. Aceasta avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colțurile sălii și începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice. După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul și din afara capelei, monede și cercei de tîmplă de la începutul Secolului al XII-lea, aceasta datează între 1100-1120 ca aparținînd unui grup de secui ce păzeau în acest punct granița statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniștilor germani.

Ar fi vorba despre componente primitive, incluse în actualul ansamblu al bisericii fortificate. Din incinta veche s-au conservat părţi din sud, est şi nord. A fost construită din piatră de rîu şi de nisip. Din donjon nu mai avem decît fundaţiile şi componente din elevaţie, peste care s-a ridicat, la mijlocul Secolului al XVIIlea, o clopotniţă nouă. Unele informații susţin însă că acelaşi turn ar păstra elemente vechi (parterul boltit, etajul întîi, cu un ancadrament romanic, o scară în grosimea zidului).

Lucrările s-au derulat în preajma mijlocului Secolului al XVII-lea. Inscripţiile latine de construcţie, bogate, dezvăluie nume de meşteri (Johann Hartmann din Lovnic, David Zanko şi Stephan Schuller din Ungra). Galeriile de tragere adăposteau la nivelul solului locuinţele sătenilor. Astăzi aspectul lor s-a pervertit prin acoperişuri oblice şi uniforme, coborîte

de la fosta linie a acoperişurilor, de la nivelul doi, la nivelul maxim al parterului. Un zid scund, compus din segmente rectilinii, formează o curtină exterioară. După unele opinii el ar fi apărut doar în Secolul al XVIII-lea. Biserica este ridicată pe un deal ce domină satul, nu este nici impozantă cum sînt cele de la Biertan sau Valea Viilor și nici solidă ca Prejmerul. Nu are nici curtea încîntătoare a Cîlnicului și nici frescele de la Dîrjiu, dar are proporţiile cele mai armonioase, iar cele cinci turnuri și bastioane patrulatere care o înconjoară par că se îmbină ca o coroană în jurul ei. De la înălțimea ultimului nivel al turnului se poate vedea cel mai bine peisajul din jur și se poate observa, ca în palmă, morfologia satului, tipică pentru coloniștii germani – parcele lungi și înguste de teren, în spatele caselor aliniate perpendicular pe stradă.

Biserica gotică a dobîndit coridoare de tragere sub cornişa acoperişului, pe ambele componente majore (altar şi navă). Acelaşi element, la navă, se sprijină pe arce care urcă din vechile contraforturi. Nava a fost unită cu vechiul donjon, care, la rîndul său, a fost supraînălţat pînă la cinci nivele. Şi turnul posedă o galerie de coronament, din lemn. Al şaselea nivel de turn este deja în acoperiş, fiind dotat cu găuri de tragere. Numeroase reparaţii şi restaurări cunoscute (1715, 1717, 1743, 1845, 1930, 19701971, 2003) au atacat unele sectoare de ansamblu, fără să le cunoaştem documentaţiile. Din anul 1999, ansamblul este protejat de o calificare a UNESCO.

Popularitatea satului a început să crească după 1912, an în care artistul plastic sas Eduard Morres a locuit aici și a realizat o serie de picturi inspirate de peisajul idilic al localității. Viscri (Deustchweisskirch) a devenit cunoscut în întreaga Europă aproape 100 de ani mai tîrziu, după ce prinţul Charles a cumpărat o casă aici în 1996 şi a vorbit în multe interviuri despre frumuseţile satului din Transilvania.

Ursula Radu-Fernolend, descendent al coloniștilor din Germania de azi și ai căror strămoși au locuit în această așezare din podișul Transilvaniei timp de secole, este unul dintre membrii consiliului pentru Mihai Eminescu Trust (MET), care de 20 de ani joacă un rol crucial în conservarea arhitecturii satului Viscri. Frumuseţea locului a atras atenţia fundaţiei patronată de prinţul Charles, care a renovat biserica şi alte cîteva case din zonă dîndu-le strălucirea de altădată. Izolarea, dar şi absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură, au făcut ca pe la sfîrşitul anilor ‘90 să apară proiectul ,,Şosete din lînă naturală din Viscri”, iniţiat de doi nemţi stabiliţi aici. Şosetele croşetate din vechi pulovere de lînă de către femeile din sat erau la început date în schimbul alimentelor (zahăr, ulei sau pîine). Cum grămada de şosete a început să crească, cu timpul trocul s-a transformat într-un adevărat proiect la care participă 125 de femei din sat. Ţărăncile tricotează aproximativ 10.000 de perechi de şosete, mănuşi, căciuli, pulovere sau papuci de pîslă care ajung la depozitul central din Naumburg Germania, de unde se vînd în toată ţara. În toamna lui 2012, localnicii au lansat dulceaţa de Viscri care costă 365 de euro borcanul. Acesta se vinde la pachet cu un săculeţ şi o linguriţă de argint, iar marea lansare a avut loc la Paris. Reţeta este secretă, dar producătorii au dat cîteva indicii. „Este o dulceaţă făcută din fructe de pădure, iar prezentarea este una pentru produse de lux. Borcanele sînt învelite într-o ţesătură de argint şi sînt însoţite de linguriţe de argint“, declara Cristi Gherghiceanu, unul dintre sătenii de la Viscri direct implicaţi în proiect. Satul lui Charles, cum este cunoscut acum Viscri, este vizitat anual de peste 15.000 de turişti, majoritatea străini. Viscri a fost trecut pe harta mondială a satelor tradiţionale din lume, aflîndu-se în patrimoniul UNESCO. rrm

românesc reprezentînd satul Viscri

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Europa – împotriva ,,ochiului atotvăzător”

(urmare din pag. 1)

Istoria poate fi o cauză? Este posibil ca politicienii europeni fac paralele între proiectul de astăzi al ,,ochiului atotvăzător” și lagărele de concentrare din

Dachau, Auschwitz, Buchenwald? Nu știu. Însă faptul că Europa încearcă să împiedice acest control asupra Uniunii este incontestabil.

La 15 aprilie a.c. a devenit cunoscut faptul că Parlamentul European pregătește amendamente la legislația care interzice utilizarea inteligenței artificiale (AI) pentru supravegherea video în masă a persoanelor și evaluarea comportamentului social. Excepția o fac sistemele militare. Sistemele de identificare biometrică la distanță în locurile publice (de exemplu, sistemele de recunoaștere facială) pot fi implementate numai cu acordul autorităților și în limitele legii. În cadrul Consiliul European, două organisme de reglementare sînt responsabile pentru dezvoltarea sistemelor de supraveghere și recunoaștere video, a datelor biometrice și a problemelor conexe de inteligență artificială – Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD) și Comitetul European pentru Protecția Datelor (EDPB). În luna iunie, acestea au publicat un raport comun asupra sistemelor biometrice alimentate de inteligența artificială, un răspuns la proiectul de lege privind inteligența artificială promulgat în aprilie de Comisia Europeană. Textul proiectului conține numeroase avertismente cu privire la riscurile pe care

Vinovații fără vină

În codul penal român și în general în doctrina penală internațională există un principiu care spune foarte clar că răspunderea în fața legii este individuală. Cu alte cuvinte, nici un cetățean nu poate fi pedepsit pentru faptele altcuiva. Totuși, anul trecut a fost demarată o campanie menită a învinovăți întreaga rasă albă în raport cu cea neagră. De ce? Fiindcă un polițist american prea zelos a omorît un cetățean american de culoare în timp ce încerca să îl încătușeze. De aici s-a pornit o întreagă mișcare socială a cetățenilor de culoare din SUA, ale cărei efecte au fost resimțite de toți cetățenii.

În primul rînd, pe teritoriul american au avut loc ample mișcări stradale, în cadrul cărora monumente istorice ale unor personalități locale ce avuseseră legătură cu sclavia și segregarea rasială a oamenilor de culoare americani au fost puse la pămînt, dar și a unora care, în opinia mea, nu aveau nici o legătură cu asta, ca, spre exemplu, Cristofor Columb. Apoi, mișcarea denumită Black Lives Matter a trecut oceanul oprindu-se în Anglia, unde a găsit adepți, fiindcă fostul imperiu colonial fusese responsabil de traficul cu oameni de culoare din Africa spre coloniile de dincolo de Oceanul Atlantic.

Pînă aici totul este clar. SUA și Anglia prigoniseră populația de culoare secole de-a rîndul și trebuiau să-și recunoască vina, să-și ceară scuze și să le ofere o reparație urmașilor celor pe care-i traficaseră și exploataseră. Extraordinarul începe cînd, într-o lume interconectată ca a noastră, se iau decizii care ne afectează pe toți și, cel mai grav, par a fi luate în numele întregii rase albe. Astfel, industria cea mai importantă de filme a lumii, exportatorul de civilizație americană, studiourile de la Hollywood, încep să interzică pe piață filmul de desen animat Albă-ca-Zăpada, pe motiv că personajul principal este o fată albă, ba mai mult, decid ca în noul film rolul principal să-l joace o mulatră. Pe urmă, au fost blamate o serie de opere literare, plastice și artistice pentru că nu contau și pe participarea celor de culoare, iar compania Netflix creează și distribuie

le poate crea utilizarea necontrolată a sistemelor de inteligență artificială. Recomandări de reglementări: începerea oricărui proiect ar trebui să fie precedat de o evaluare profundă a posibilelor riscuri; și chiar și după lansarea proiectului este necesară continuarea monitorizării riscurilor (unul dintre cele mai grave este riscul scurgerii de informații colectate și acumulate în bazele de date). Este posibilă stoparea proiectului dacă valorile riscurilor depășesc limitele stabilite.

Autoritățile de reglementare AEPD și EDPB au adoptat o poziție și mai conservatoare. Ele propun o interdicție completă a recunoașterii faciale automate în toate locurile publice – de la restaurante și magazine private, la stadioane de fotbal și gări. AEPD și EDPB solicită interzicerea oricărei utilizări a inteligenței artificiale pentru a recunoaște automat comportamentul uman în astfel de locuri. Recomandă, de asemenea, interzicerea utilizării sistemelor de inteligență artificială care utilizează biometrie pentru a împărți oamenii în grupuri în funcție de diferite criterii: sex, orientare sexuală, apartenență etnică și religioasă, orientare politică – pentru toate criteriile pentru care discriminarea împotriva unei persoane este interzisă în conformitate cu articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale.

Observarea comportamentului și stării emoționale a unei persoane este permisă în cazuri foarte specifice; de exemplu, în scopuri medicale, dar chiar și atunci numai cu acordul pacientului sau al rudelor sale.

Există din ce în ce mai multe exemple despre modul în care țările din afara UE impun, de asemenea, restricții și interdicții privind identificarea persoanelor care utilizează inteligența artificială prin intermediul sistemelor de supraveghere video. În 2019, în Anglia, Ed Bridges a fost dat în judecată, și a fost susținut de

filme în care personajele principale – deși sînt aristocrați englezi din Secolul al XVIII-lea – sînt jucate de actori de culoare (așa cum se întîmplă în serialul Bridgerton, ceea ce mie îmi zdruncină reperele, fiindcă știam că aristocrația engleză a Secolului al XVIII-lea nu era formată din oameni de culoare, ci îi folosea ca sclavi!).

Această nebunie ajunge și în sport, în fotbal mai exact; la meciurile din Marea Britanie jucătorii au fost nevoiți să îngenuncheze înaintea începerii partidelor, ca o recunoaștere a sclavagismului practicat de înaintașii lor. Jucătorii echipelor străine care au refuzat să îngenuncheze au fost aspru criticați, așa cum a fost cazul jucătorilor unei echipe cehe, printre care și un român, sau a doi dintre jucătorii naționalei României, care a jucat cu Anglia la Middlesborough. O reacție corectă a unor sportivi care nu aveau nici un motiv să se umilească public pentru o vină care nu le aparținea. Sensibilitatea rasistă merge pînă într-acolo încît nu mai avem voie nici să folosim cuvîntul ,,negru” dacă vorbim o limbă latină, fiindcă este asemănător unui termen peiorativ din engleza americană și riscăm astfel să lezăm sentimentele celor de culoare. Arbitrul român Colțescu a fost la un pas de sancțiuni drastice fiindcă a folosit cuvîntul ,,negru” vorbind despre un jucător la un meci internațional.

Mai nou, citesc pe site-ul g4media.ro că o universitate americană cere interzicerea cuvîntului ,,caucazian”, adică ,,alb”, pentru că „este asociat cu o clasificare rasistă a oamenilor”, potrivit unui grup de cercetători, care recomandă și evitarea unor termeni culturali precum „european”. Continui să citez din articolul de pe site-ul menționat, spunînd că „inițiativa a venit în contextul unei ofensive tot mai mari în țările occidentale ale așanumitei cancel culture (anularea culturii), fenomenul promovat de stînga liberală si progresistă din vest prin care se «anulează» persoane, branduri, emisiuni, cărți sau filme din cauza a ceea ce unii consideră a fi remarci sau ideologii ofensatoare, rasiste sau controversate”.

Mărturisesc că am rămas împietrit citind aberațiile de mai sus. Cum să interzici cuvinte și termeni culturali precum ,,european” numai fiindcă tu ai senzația că așa e bine? Dar pe noi, ceilalți, ne-ai întrebat? Vă imaginați că, interzicînd cuvinte și termeni, peste 100 de ani vor

grupul pentru drepturile omului Liberty. Poliția din sudul Țării Galilor, monitorizînd oamenii prin camere video, a încălcat dreptul la viață privată în conformitate cu Convenția europeană a drepturilor omului. Procesul a fost inițial respins de judecătorii de la Înalta Curte, dar Bridges a contestat decizia la Curtea de Apel, unde recursul său a fost admis. Bridges spune: „Această tehnologie de recunoaștere facială este un instrument intruziv și discriminatoriu de supraveghere în masă. De trei ani încoace, poliția din sudul Țării Galilor a folosit acest sistem împotriva a sute de mii de oameni, fără consimțămîntul nostru și adesea fără știrea noastră. Cu toții trebuie să putem folosi spațiile publice fără a fi supuși supravegherii represive”. Decizia Înaltei Curți a fost schimbată. La 11 august 2020, Curtea de Apel din Marea Britanie a decis că poliția din Țara Galilor folosea ilegal tehnologia de recunoaștere facială. Ca urmare, în prezent este interzisă utilizarea acestor tehnologii. De la 1 ianuarie 2020, San Diego, California, a dezactivat sistemul de recunoaștere facială utilizat de aproximativ 30 de departamente guvernamentale. Decizia a venit după o lungă campanie a grupurilor pentru drepturile civile. Acesta nu este un fapt izolat. Din 2020, aceeași interdicție a intrat în vigoare și în San Francisco. La 25 iunie 2020, autoritățile din Boston, Massachusetts, au votat interzicerea utilizării sistemelor de recunoaștere facială. În statul Massachusetts, o interdicție similară este în vigoare în orașele Springfield, Cambridge, Somerville. În același timp, nu există semne de protest în China împotriva sistemului de identificare facială prin supraveghere video în aer liber. Este adevărat, conducerea RPC este hotărîtă să limiteze posibilitățile întreprinderilor private de a supraveghea clienții în scopuri comerciale.

exista oameni fără identitate națională și culturală? Vor dispărea la un moment dat înțelesurile pe care aceste cuvinte le defineau. În același timp, potrivit Washington Examiner, „ladies and gentleman” (doamnelor și domnilor) – o expresie utilizată adesea adresării în fața unei mulțimi de sexe mixte – nu ar trebui să fie folosită, deoarece „nu include pe toată lumea”, în condițiile existenței mai multor genuri. Ce înseamnă mai multe genuri? Exact asta, fiindcă, pentru a spori confuzia planetară, niște băieți inteligenți s-au gîndit ei că putem fi de ce gen avem noi chef cînd ne trezim dimineața, iar cine nu e de acord cu teoria lor „de gen”, vorba lui Caragiale, „să meargă la cremenal”!

Din fericire, mai există chiar și în America oameni care au protestat împotriva acestor lucruri extreme. Lista de termeni publicată de universitatea americană a fost criticată vehement, în special de voci ale dreptei americane, care au catalogat-o drept un exemplu al cancel culture. Observ peste tot – în filme, în cărți, la evenimentele sportive – această ofensivă a progresiștilor liberali împotriva lumii și a regulilor actuale. E de neînțeles cum o minoritate încearcă să impună reguli unei majorități fără să se gîndească la consecințe. Spun ,,fără să se gîndească” fiindcă îmi e greu să cred că cineva poate plănui în mod conștient să șteargă identitatea culturală a unor populații întregi pentru a le reduce la o masă fără trecut, fără prezent și fără viitor. Nu sînt rasist, dar nu pot să nu observ exagerările care se fac în numele vinii pe care americanii și-o asumă pentru sclavagismul practicat de înaintașii lor, fiindcă aceste exagerări mă afectează și pe mine și pe copiii mei. Ne afectează pe toți, pînă la urmă, lovind în piloni ai societății și vieții fiecăruia dintre noi.

Ce putem face? Ce facem noi, românii, de secole: să ne încăpățînăm să ne păstrăm credința, obiceiurile, limba în ciuda tuturor vicisitudinilor vieții. Să protestăm în gura mare, să spunem cînd nu ne convine ceva și mai ales să ne alegem lideri și partide care să ne reprezinte, să ne apere și să ne conducă cu demnitate prin istorie.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Rãzboi

The Washington Times: Maia Sandu

trebuie să unească Moldova și România

(urmare din pag. 1)

Oficialii de la Washington sînt convinși că „partidul PAS, controlat de Maia Sandu, trebuie să cîștige alegerile parlamentare cu sprijinul activ al diasporei moldovenești din întreaga lume”. Această victorie va face posibilă formarea Parlamentului, Guvernului și Curții Constituționale cu oameni cu o orientare prooccidentală, notează ziarul, fără să se îndoiască de rezultatele viitoarelor alegeri. În prezent, această țară rămîne cea mai săracă din Europa, salariul minim este de aproximativ 130 de dolari pe lună și, conform indicelui ONU pentru dezvoltare umană, Moldova ocupă locul 90 în lume, după Republica Dominicană și Algeria, titrează The Washington Times Există o adevărată catastrofă demografică în țară: tinerii părăsesc Moldova în căutarea unei vieți mai bune, doar bătrînii rămînînd acasă. „Din păcate, trebuie să recunoaștem ceea ce este evident: mecanismul de stat al Moldovei nu este viabil, iar politicienii moldoveni

nu sînt capabili să remedieze situația. Singura soluție rezonabilă este sprijinul României – o apropiere de București va deschide o perspectivă europeană pentru Chișinău. Un lucru este clar: doar președintele Maia Sandu și forța sa politică pot aduce la viață scenariul reunificării a două părți împărțite ale unui singur popor ”, spune publicația. În primul rînd, sistemele judiciare și de aplicare a legii din România pot ajuta Moldova să se curețe de corupție. Statele Unite trebuie doar să sprijine partidul pro-prezidențial PAS, în timp ce moldovenii trebuie să se bazeze pe România în toate, deși mulți moldoveni nu vor dori acest lucru. Potrivit ambasadorului României la Chișinău Daniel Ioniță, ideea unificării celor două țări nu este pe placul „moldovenilor primitivi”, care încearcă să se bazeze în viața lor pe unele moșteniri istorice mitice, precum ortodoxia de la Moscova, limba rusă și valorile tradiționale, toți moldovenii avînd stereotipuri patriarhale învechite. „După victoria partidului PAS, sfera politică

Sîngele și cocaina curg pe străzile Europei

Europa se transformă într-un centrul mondial al comerțului cu cocaină și al consumului de droguri, avertizează cotidianul italian Il Giornale. Dacă pînă nu demult centrele de distribuție a substanțelor interzise erau considerate Columbia, Brazilia, Mexic, SUA, acum are loc cocainizarea Lumii Vechi. În februarie, vama germană și cea belgiană au confiscat o cantitate record de cocaină – mai mult de 23 de tone. Marfa era în tranzit către Olanda. Autoritățile germane au găsit 16 tone în cinci containere de transport maritim, care au ajuns în Hamburg din Paraguay. Alte 7,2 tone de cocaină care provenea din Panama au fost confiscate în Anvers. ,,Aceasta este una dintre cele mai mari capturi de droguri din lume”, au declarant autoritățile vamale germane.

Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT) din Lisabona raportează că droguri (în special cocaină) provenind din Peru, Bolivia și Columbia au inundat țările Uniunii Europene. În același timp, cartelurile de droguri oferă acum clienților un produs mult mai curat și de calitate superioară. Europa se află pe locul doi în lume, după Statele Unite, în ceea ce privește consumul de pulbere albă otrăvitoare, iar cererea pentru produs crește exponențial. „Cocaina care circulă pe străzile Europei ”, scrie Il Giornale, „înseamnă nu numai dependența de droguri, ci și războaie între cartelurile de droguri pentru controlul centrelor de comercializare. Creșterea traficului de arme din Balcani către restul Europei generează acte de corupție și duce la creșterea criminalității organizate, la nașterea cartelurilor de droguri în inima Vechiului Continent”.

Londra a devenit capitala cocainei din Europa, locuitorii capitalei britanice consumînd zilnic aproximativ 23 kg de cocaină pură. Se estimează că londonezii consumă mai mult de 8 tone de cocaină pe an.

Comunicațiile moderne au deschis noi oportunități, iar proliferarea tehnologiilor de criptare permite traficanților de droguri să scape de etapele intermediare în drumul către cumpărător. ,,Tinerii din ziua de astăzi pot comanda droguri, iar bandele – albaneze, sîrbe, locale – au posibilitatea de a livra cantități mari chiar la ușa casei”. Conform statisticilor Oficiului ONU pentru Droguri și Criminalitate, aproximativ 2,25% din populația adultă din Anglia și Țara Galilor consumă cocaină.

În Scoția chiar mai mult: 2,5%. „Marea Britanie –scrie The Guardian – iubește cocaina”. În același timp, consumul de substanțe „a încetat să mai fie comun doar în rîndul bogaților”, crescînd în rîndul tuturor straturilor sociale, ceea ce duce la un nou val de redistribuire sîngeroasă a sferelor de influență între bandele britanice implicate în traficul de droguri.

Mafia albaneză a drogurilor

Potrivit Serviciilor Speciale ale Majestății Sale, controlul asupra aprovizionării și comerțului cu cocaină în Europa este împărțit între mafia albaneză Shiptare și Ndrangheta italiană, care a cîștigat anul trecut mai mulți bani decît Deutsche Bank și McDonaldʼs la un loc. Sînt sume foarte mari în joc și nu trebuie să ne mirăm că oficialii europeni nu pot pune capăt mafiei drogurilor, deoarece ei trăiesc și din aceste venituri.

Luptele dintre bande implicate în comerțul cu cocaină duc la numeroase victime pe străzile capitalelor, chiar și în cele mai liniștite țări europene. În Grecia, un război între bandele albaneze a dus la 13 decese, iar în Suedia, au murit 124 de persoane. „Bandele de droguri se dezlănțuie în Franța. Numai în Marsilia, din 2010, 154 de persoane au fost ucise în schimburi de focuri între bande de droguri”. Anvers-ul belgian s-a transformat de mult în „poarta de cocaină” a Europei (controlată de albanezi). Valoarea drogurilor confiscate din 2016 pînă în 2019 în acest port este de aproximativ 3,2 miliarde de euro. Această sumă imensă oferă traficanților o oportunitate de a influența sfera politică. Volumul contrabandei cu cocaină în portul din Anvers (jumătate din aprovizionarea europeană a acestei substanțe) este atît de mare încît corupția a devenit un mod de viață, spune primarul din Anvers, Bart De Wever: „Portul se scurge ca un colector... Banii pe care îi obținem din comerțul cu cocaină sînt mulți. Comerțul va pătrunde în întreaga societate, chiar și în politică...”.

„Sîngele și cocaina curg pe străzile unei Europe îmbătrînite și din ce în ce mai dependente de droguri, ai cărei locuitori contribuie la rescrierea hărții criminalității transnaționale organizate prin alimentarea cererii de droguri”, conchide sumbru ziarul italian Il Giornale

n.K.

și economică va trebui să se curețe de acești oameni. În plus, pentru a restabili ordinea, este necesar ca sute de funcționari publici corupți, oameni de afaceri și politicieni să fie deferiți justiției pentru acțiunile lor criminale”, se arată în articol.

Potrivit The Washington Times, numai România poate aduce Moldova în Europa, desigur, cu sprijinul Statelor Unite. Astfel, Chișinăul va scăpa de influența distructivă a Rusiei și a Chinei. „Moldova va face o alegere între UE/ NATO și moldovenismul primitiv, între reformele progresive și un abis. Dacă această alegere va deveni ireversibilă, depinde doar de inițiativele Washingtonului, Bucureștiului și Uniunii Europene de a sprijini actualul președinte al Moldovei și forța sa politică în implementarea treptată a ideii de unionism”, conchide autorul articolului.

Acest proces de curățare a „moldovenilor primitivi” va începe imediat după victoria partidului prezidențial la alegerile din iulie. Și nu există nici o îndoială că această victorie este garantată partidului Maiei Sandu.

Nota redacției: Conform rezultatelor electorale, PAS, partidul condus de Maia Sandu, a cîștigat alegerile parlamentare din 11 iulie 2021, cu mai mult de 52% din sufragii.

Primul lucru pe care l-a făcut Cîțu cînd a ajuns ministru de Finanțe

,,Am semnat calendarul pentru elaborarea proiectului rectificării bugetului de stat. În acest moment estimăm adoptarea Ordonanței cu privire la rectificarea bugetului de stat în perioada 16 -20 august”, a anunţat, luni, 12 iulie a.c., premierul Florin Cîţu - actual ministru interimar al Finanţelor, după ce l-a revocat pe Alexandru Nazare. Situația bugetului. Nazare arată cifrele care cutremură

Alexandru Nazare vine cu noi cifre privind finanţele ţării, după ce premierul Cîţu a decis să-l remanieze. ,,În analiza execuției la luna mai, transmisă premierului, evidențiam un necesar de 13 miliarde lei pe partea de cheltuieli. Aceste cheltuieli trebuie obligatoriu acoperite pînă la sfîrșitul anului, din care cel mai mare cuantum vizează domeniul sănătații. Veniturile sînt în creștere cu 23% față de aceeași perioadă a anului trecut, însă, indiferent de cît de optimist este scenariul economic, creșterea veniturilor nu egalează acest necesar de cheltuieli. În respectiva analiză atrăgeam atenția că este imperativ să facem economii, iar eventuale alocări pentru proiecte noi pot determina o creștere a deficitului asumat. Din suma vehiculată de 12 miliarde, care ar rămîne neutilizată la luna iunie, trebuie ținut cont de faptul că 7 miliarde de lei sînt fonduri europene. Această sumă nu poate fi considerată sub nici o formă economisită, dacă vrem să ajungem la prognoza de absorbție pentru 2021. În acest sens, este evident și o formă de respect față de primari să facem bine calculele, înainte să discutăm despre o sumă sau alta destinată programelor de investiții, de altfel, atît de necesare.

Rectificarea bugetară se elaborează de către Ministerul Finanțelor pe baza analizei gradului de încasare a veniturilor și a gradului de execuție a cheltuielilor pe primele 6 luni ale anului bugetar, precum și a propunerilor ordonatorilor principali de credite și a actelor normative în vigoare.

Aceasta se aprobă în Guvern, însă principiile ei pot fi prezentate în forurile de decizie ale partidului, pentru că modul în care rectificarea este întocmită poate antrena consecințe economice și politice importante, prin modificarea parametrilor angajați de România în relație cu Comisia Europeană și partenerii internaționali”, a transmis Alexandru Nazare printr-un mesaj publicat pe pagina sa de Facebook.

Sursa: DCNEWS.RO

Despre rivalitatea indo-chineză

India a trimis cel puțin 50.000 de soldați la granița cu China, pe platoul muntos Ladakh, pe lîngă 200.000 de contingenți militari deja staționați acolo. Numărul total al trupelor indiene aflate pe teritoriul disputat cu China a crescut de două ori comparativ cu luna iunie a anului trecut, cînd au avut loc ciocniri, în timpul cărora au fost uciși 20 de indieni și 4 chinezi. De asemenea, India a trimis avioane de război în zona disputată, iar marina sa a „trimis nave de război de-a lungul rutelor maritime cheie din Oceanul Indian pentru a monitoriza comerțul maritim către și dinspre China”, potrivit Asia Times

RPC a întărit gruparea militară a Comandamentului Xinjiang, care este responsabil de patrularea zonelor disputate la granița cu India la poalele Himalaya și construiește buncăre și piste de aterizare în zonele de frontieră. În ciuda mai multor runde de negocieri privind soluționarea litigiului teritorial, tensiunile nu s-au calmat. Părțile nu au încredere una în cealaltă. China consolidează infrastructura de transport militar în Tibet, iar India răspunde în consecință.

Ziarul japonez Nikkei Asia dă vina pe Beijing pentru escaladarea tensiunilor în Ladakh. Autoritățile ar fi profitat de faptul că anul trecut India a fost distrasă de la situația din zonele de frontieră ,,prin introducerea celei mai stricte carantine din lume în contextul pandemiei” și ,,s-a așternut liniștea în zonele cheie de frontieră din regiunea muntoasă înaltă din India Ladakh”; ca rezultat, „o Indie zdruncinată a descoperit că Armata Populară de Eliberare Chineză ocupase sute de kilometri pătrați de zone de frontieră fortificate cu baze puternic înarmate”, scrie ziarul japonez. Ziarul indian Hindustan Times trage un semnal de alarmă: „Armata chineză încearcă să profite de terenul indian. Flota chineză încearcă să pună mîna pe apele teritoriale ale altor țări”. Guvernul indian rămîne calm, dar acest lucru nu face decît să intensifice criticile opoziției față de prim-ministrul Narendra Modi. Publicația chineză Global Times întoarce săgețile către partea indiană, menționînd că India ar putea provoca un „nou conflict de frontieră pentru a abate atenția de la înrăutățirea situației economice și pandemice” din țară. În această situație, mass-media occidentală demonizează China și, în același timp, exagerează deriva Indiei către Occident. Deutsche Welle, de exemplu, susține că „India a demarat procedura de apropiere militară

și economică cu Statele Unite, Uniunea Europeană și Marea Britanie și s-a alăturat Occidentului împotriva Chinei”. Profesorul german Heribert Dieter este convins că summitul G7 din iunie, la care au fost invitate India, Africa de Sud, Australia și Coreea de Sud, a devenit „primul summit al coaliției împotriva Chinei” și, în același timp, a demonstrat slăbiciunea cooperării în cadrul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Deutsche Welle insistă asupra „unui conflict profund între India și China, care a dus deja la ciocniri armate soldate cu răniți și morți” și consideră necesară „extinderea cooperării militare în regiunea Asia-Pacific între Statele Unite, Japonia, Australia și India în cadrul grupului Quad, pe care unii îl numesc NATO din Pacific”.

Între timp, participarea Indiei la cooperarea economică și militară cu Occidentul nu este nicidecum identică cu intenția sa de a declanșa un conflict militar cu China. Proeminentul analist indian, personalitate publică și fost diplomat Bhadrakumar critică massmedia occidentală și poziția „hipernaționaliștilor” indieni, care împiedică soluționarea pașnică a problemelor teritoriale între cei doi uriași din Asia. „Pentru a realiza pacea la frontieră, India trebuie să-și demilitarizeze politica față de China”, spune Bhadrakumar. El indică tonul conciliant utilizat în 15 iulie de agenția de știri chineză Xinhua cu privire la confruntarea de pe platoul Doklam. Un politician cu experiență evaluează situația în mod sobru, dîndu-și seama că „războiul cu China va distruge India pentru cel puțin două generații”.

Între timp, India este pentru Washington un mijloc convenabil de a bloca „dragonul chinezesc”. Massmedia americană descrie China ca pe „un criminal internațional care anexează teritoriile altor țări și se pregătește pentru război nu numai cu India, ci și cu America și Rusia”. Cu toate acestea, starea reală a lucrurilor în regiunile disputate din Himalaya arată diferit. Sun Weidong, ambasadorul Chinei în India, a declarat recent că „disputa de frontieră este o chestiune rămasă din istorie care ar trebui încorporată în mod corespunzător în relațiile bilaterale, iar China insistă să rezolve disputele prin negocieri. India și China au mai multe interese comune decît discrepanțe”.

Qian Feng, directorul departamentului de cercetare de la Institutul Național de Strategie al Universității Tsinghua, a declarat pentru Global Times că soldații chinezi și indieni din zonele de conflict s-au separat și că amploarea confruntării a scăzut semnificativ, deși nu există încă un acord cu privire la toate

Impactul sever al schimbărilor climatice poate fi resimțit mai devreme decît ne așteptam

Potrivit unui nou raport al experților ONU, schimbările climatice vor schimba fundamental viața pe Pămînt în următoarele decenii, chiar dacă omenirea poate reduce emisiile de dioxid de carbon. Proiectul noului raport al grupului de experți privind schimbările climatice conține 4.000 de pagini care arată toate posibilele consecințe teribile ale încălzirii globale în următorii 30 de ani. Extincția speciilor, răspîndirea bolilor, căldura insuportabilă, distrugerea ecosistemelor, inundarea orașelor – acestea și alte consecințe climatice devastatoare vor fi resimțite de omenire mai repede decît ne-am fi așteptat. Multe dintre cele mai rele previziuni se vor împlini înainte ca un copil născut astăzi să împlinească 30 de ani, potrivit unui nou raport publicat provizoriu de AFP.

teritoriile disputate. Potrivit expertului chinez, cele două țări mențin comunicarea prin canale militare și diplomatice, precum și o linie telefonică și un serviciu telefonic. ,,Situația actuală la granița dintre China și India este mult mai bună decît în aceeași perioadă a anului trecut”. Cu toate acestea, una dintre cauzele neîncrederii Beijingului față de politica indiană rămîne întărirea retoricii „hipernaționaliștilor” indieni din ultimii ani. Liderul partidului de opoziție al Congresului Național Indian, Rahul Gandhi, nepotul lui Indira Gandhi și strănepotul lui Jawaharlal Nehru, nu și-a ascuns indignarea în timpul ciocnirilor din luna iunie a anului trecut. „De ce tace primulministru? De ce se ascunde? Avem dreptul să știm ce s-a întîmplat. Cum îndrăznește China să ne omoare soldații? Cum îndrăznesc să ne ia pămîntul?”, a declarat Rahul Gandhi.

În februarie 2021, Joe Biden și Narendra Modi, vorbind la telefon, au căzut de acord să consolideze cooperarea în regiunea Indo-Pacifică „împotriva amenințărilor Chinei”. În martie, India și Statele Unite au desfășurat exerciții navale comune în estul Oceanului Indian. Între timp, soluționarea disputelor la frontiera dintre India și China prin mijloace pașnice este destul de realistă. După cum a remarcat V. Putin la reuniunea Forumului Economic Internațional din Sankt Petersburg, liderii Chinei și Indiei sînt persoane responsabile. Ei „vor găsi întotdeauna o modalitate de a rezolva problemele cu care se confruntă, principalul aspect fiind că nu împiedică puterile neregionale”.

conceput pentru a influența deciziile politice cheie, nu este planificat să fie lansat pînă în februarie 2022 – prea tîrziu, totuși, deoarece reuniunile decisive ale ONU privind clima, biodiversitatea și sistemele alimentare vor avea loc anul acesta. IPCC a declarat că nu este încă pregătit să comenteze conținutul proiectului de raport, deoarece lucrările la versiunea finală sînt încă în curs.

Alegerile pe care le face societatea acum vor determina modul în care specia noastră va prospera sau pur și simplu va supraviețui în Secolul XXI, spune

proiectul de raport al Grupului interguvernamental pentru schimbări climatice (IPCC). Raportul este cel mai cuprinzător document legat de modul în care schimbările climatice ar putea afecta mediul înconjurător în următorii ani. Însă documentul,

Problemele evidențiate de ONU sînt sistemice, iar experții sînt profund nedrepți deoarece cei mai puțin responsabili pentru încălzirea globală vor suferi în mod disproporționat mai mult. Experții spun că inclusiv prin emiterea unor cantități record de gaze cu efect de seră în atmosferă subminăm capacitatea pădurilor și oceanelor de a le absorbi, transformînd cei mai mari aliați naturali în lupta împotriva încălzirii în dușmani. Documentul avertizează că șocurile climatice majore anterioare au modificat dramatic mediul înconjurător și au distrus majoritatea speciilor, ridicînd întrebarea dacă omenirea seamănă semințele propriei sale condamnări.

Pagină realizată de n.K.

Aşa vă place istoria?

Taina morţii Reginei Maria

De ce a murit Regina Maria, la nici 63 de ani, o femeie care s-a lăudat toată viaţa cu sănătatea ei excelentă? Ultimele dorinţe ale Reginei Maria: la funeraliile Sale să se arboreze doliu violet, iar pe catafalc să se aştearnă flori roşii. Acesta a fost subtitlul articolului „Îndureratul pelerinaj de la Castelul Peleș”, care a apărut în ediția specială a ziarului Timpul, de marți, 19 iulie 1938, care anunța moartea Reginei Maria.

De ce a murit, așadar, Regina Maria? Cartea Tatianei Niculescu Bran, „Regina Maria, ultima dorință”, nu-și propune neapărat să ofere un răspuns clar la această întrebare, ci doar să ficționalizeze povestea ultimelor zile ale celei mai iubite regine a României.

Povestea începe pe data de 14 iulie 1938, la Clinica Weisser Hirsch de lîngă Dresda. Regina mai avea de trăit doar patru zile. Se ridică din pat merge dintr-o cameră în alta și hotărăște, împotriva oricărei logici, că trebuie să se întoarcă în țară. Refuză avionul pus la dispoziție de Hitler și alege să plece cu trenul, o călătorie lungă și obositoare, în timpul căreia, inevitabil, începe să se simtă rău. Pleacă de la clinică pe data de 15, iar pe 16, seara, urmează să ajungă în gara din Sinaia. Tatiana Niculescu Bran îi urmărește traseul acestor ultime ore, în care trenul este nevoit să oprească în Cernăuți, pentru că regina se simte rău. Într-o vară toridă, în care țăranii îi acoperă vagonul cu crengi verzi, ca să nu sufere de căldură și răcoresc fierul încins cu găleți de apă.

A circulat zvonul că Regina Maria ar fi murit chiar în acea noapte, iar moartea ei ar fi fost ținută secretă – în noaptea de 16 spre 17 iulie. Însă nu există dovezi clare în acest sens. În schimb, se pare că trenul ar fi pornit apoi cu viteză mărită, la ordinul dat de Carol, care a cerut să fie degajate toate liniile de cale ferată, din Bucovina pînă la Sinaia. Regina, dacă mai era în viață, trebuia să ajungă în mare grabă acasă… Cu o întîrziere de o noapte, noaptea în care nu se știe dacă

O istorie a farselor (206)

Un medium de senzație (2)

Chiar şi magicianul american James Randi a fost încurajat să se implice în această cruciadă de durată, pentru a demasca tot ce ar fi putut ţine de paranormal. Evident, Geller avea ceva deosebit. Dar ce?

Faima sa a început să crească în 1971, cînd cercetătorul în paranormal Andrija Puharich 1-a descoperit în timp ce presta o reprezentaţie pe scena unei discoteci din Jaffa. Impresionat doar de ultimul său truc, prin care spărgea un inel fără a-l atinge, Puharich a observat a doua zi, în apartamentul lui, că Geller putea ridica temperatura unui termometru doar fixîndu-l îndelung cu privirea, că putea muta acul unei busole doar cu ajutorul concentrării şi că ştia dinainte un şir de numere gîndite și scrise pe hîrtie de Andrija doar cu cîteva secunde în urmă. Lăsîndu-1 pe cercetător să îl hipnotizeze, Geller a povestit în limba ebraică cum, la vîrsta de trei ani, aflat într-o grădină din Tel Aviv, văzuse deasupra capului, în aer, o lumină puternică sub formă de sferă, apoi în faţa lui o figură strălucitoare. În cartea sa, Uri, Puharich a pretins ulterior că, împreună cu alţi doi colegi, a auzit „o voce nepămînteană şi metalică“ deasupra lor şi că Geller, ieşind de sub hipnoză şi aflînd ce se întîmplase, a smuls caseta pe care îi erau înregistrate cuvintele (care a dispărut apoi din mîna lui) şi a fugit din cabinet. Mai tîrziu, a fost găsit în stare amnezică şi de confuzie.

Puharich a reconstituit ceea ce vocea „metalică“ îi transmisese, după cum urmează: „Noi sîntem cei care l-am găsit pe Uri în grădină cînd avea trei ani. El este trimisul nostru pentru a-i ajuta pe oameni. L-am

regina a mai fost conștientă, trenul a ajuns în gara din Sinaia la ora 8.30, pe data de 17 iulie. „O găsesc mult mai vioaie decît mă așteptam după accidentul de ieri”, notează Carol. „Ne spune cît de fericită este de a se fi întors acasă și cum vrea, după o odihnă aici, să se ducă la Bran și la Balcic”. Premonitorie dorință, căci în curînd, inima ei avea să plece spre Balcic, așa cum i-a fost ultima dorință, și apoi spre Bran, în pofida acestei ultime dorințe… „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș lîngă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii pe care am clădit-o. În decursul unei lungi vieți, atîția au venit la inima mea, încît moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea, de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mîndria și bucuria. Și acum vă zic rămas-bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvîntez cu ultima mea suflare”. Acesta este testamentul pe care, pe 29 iunie 1933, regina îl scrisese cu mîna ei, chiar la Balcic, „locul inimii mele”, așa cum l-a numit chiar în timpul vieții.

Așadar, inima reginei Maria a încetat să bată, conform datelor oficiale, pe 18 iulie, la ora 17.38, după o noapte grea în care a mai pierdut doi litri de sînge. În Salonul de Aur de la Pelișor… Inima ei de femeie care a iubit și a suferit din dragoste, lăsîndu-și în Anglia o iubire din tinerețe, pe care a sacrificat-o iubirii pentru România. Inima ei de femeie care, prea romantică, s-a izbit de foarte tînără de trauma sexualității, fiind nevoită să împartă patul conjugal cu un bărbat îndrăgostit de trupul ei, dar care îi cunoștea prea puțin inima… „Chiar dacă întotdeauna am avut oroare de cuțit, vreau ca, după moartea mea, inima să-mi fie scoasă din trup și îngropată în mica biserică Stella Maris”, le spune copiilor ultima ei dorință. Iar scena în care inima reginei moarte este scoasă din piept este reconstruită de Tatiana Niculescu Bran cu amănunte tulburătoare, ca o călătorie în timp, în

programat atunci în grădină pentru mulţi ani la rînd, dar era, de asemenea, programat să nu îşi aducă aminte nimic din toate acestea. Astăzi munca lui începe. Andrija, tu trebuie să ai grijă de el“.

Evenimentele ce au urmat au inclus teleportarea servietei lui Puharich din New York la Tel Aviv, dispariţia castetofoanelor şi alte miracole ciudate înfăptuite de Cei Nouă: entităţi din altă dimensiune, aflate nu numai în spatele puterii lui Geller, dar şi în spatele tuturor cazurilor de apariţie a ozeneurilor Publicată în 1974, povestirea lui Puharich i-a determinat pe mulţi să se îndoiască de sănătatea lui mintală, de sinceritatea lui sau de amîndouă la un loc. Chiar şi Geller era sceptic, numindu-i pe Cei Nouă: „clovni ce se ţin de glume proaste”. În curînd, consorţiul extraterestru i-a cerut lui Puharich să abandoneze continuarea cercetărilor asupra lui Geller, care probabil nu mai avea nevoie de el.

Fraudă? Şi totuşi au existat furculiţe îndoite, ceasuri pornite din senin şi reactivarea unei baterii consumate, ce aparţinea unui faimos cercetător de rachete, Werner von Braun. Acesta, considerînd imposibilă falsificarea evenimentelor, a ajuns la concluzia că Geller poate produce electricitate. Acelaşi rezultat l-au avut și testele realizate la Institutul de Cercetări Stanford din California de către cercetătorii în domeniul paranormalului Russell Targ şi Harold Puthoff. Succesele înregistrate de Geller în privinţa percepţiei extrasenzoriale au fost considerate notabile. De douăsprezece ori din paisprezece, el a „ghicit“ corect sub care cutie goală, din cele zece expuse, se afla ascuns un obiect şi a realizat copii perfecte ale unor desene aflate în plicuri sigilate. (va urma)

STUART GORDON

Caseta cu inima Reginei Maria

acel salon de la Pelișor, în care i se simte încă – absolut inexplicabil – parfumul.

De ce a murit, însă, Regina Maria? Variantele sînt multe, dar nici una nu pare a fi cea corectă. Despre boala de care suferea regina există mai multe mărturii contradictorii… O ciroză „nealcoolică”, o gripă severă, un accident cardiac, un cancer pancreatic, o plagă infectată în zona stomacului. Da, există această poveste în care sînt incluse numele fiilor ei, Carol și Nicolae, precum și al Elenei Lupescu, și anume că regina, cu cîțiva ani în urmă, ar fi nimerit în mijlocul unei dispute dintre ei și ar fi încasat un glonț în zona stomacului, glonț destinat de Nicolae, fratelui său. Peste ani, rana s-ar fi infectat… Dar nimic nu este cu adevărat limpede. Există și varianta că Regina ar fi suferit cumplit în urma morții lui George V, vărul ei primar și prima ei mare iubire, de care a legat-o apoi o prietenie și o corespondență de o viață. „Eu am ajuns la capătul drumului meu”, scrie Regina Maria după moartea lui George, și începe să moară puțin cîte puțin.

ORIZONTAL: 1) Categorie de mare maestru; 2) Iscoditor în adîncuri (pl.); 3) Vine seara pe la gene! – Puțin plouat – Încheietor de pluton!; 4) Servite cu cafea – Soi de poamă timpurie; 5) Un gol trăsnet! – Menghină ortopedică; 6) Lucrare la prisacă – Fură ouăle de sub cloșcă; 7) Om de afaceri; 8) Aprobare dată de la centru! – Măsură luată cu mare greutate – Plecare în călătorie!; 9) O clipă de strălucire – Specific național; 10) Între noi, femeile – Scoase din producție.

VErTICAL: 1) Mișcări artistice de masă; 2) Cedează la înaintare; 3) O moștenire falsă –Prinse în fapt! – Aici se pune întrebarea; 4) Capacitate medie! – Înțelegere din priviri; 5) Promit multe; 6) Indică o apropiere de poziție – Gaz de ardere; 7) Unitate de serviciu – Știe de frică (fem.); 8) Unu și una! – Lideri autoritari – Țap golit!; 9) Plusvaloare... – Refugiu maritim; 10) Rezistență de înaltă tensiune.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PERTINENTE”

1) PERSECUTAT; 2) INITIATORI; 3) NOTE – PILIT; 4) R – ABILE – R; 5) AMAGIT –REA; 6) TAS – SOMAT; 7) A – EMANATII; 8) MUZA – ARARE; 9) ATASARI – AL; 10) NATALITATE.

PENTRU ÎMPROSP Ă TA r EA m E mor IEI

La mare (2)

Cum e viața pe plajă? Ca în fiecare an: oameni de pretutindeni, cu copii mici, vînzători de ziare și porumb fiert, fotografi cu maimuțe care știu să dea noroc, larmă, agitație, viață. Lumea e, ce-i drept, mai strîmtorată decît în anii precedenți, datorită exploziei inimaginabile a prețurilor – dar bravează, strînge cureaua, pentru că o dată pe an te duci la Mare! Soarele ăsta face cît tot aurul din lume. În definitiv, la Mare poți să ai cele mai luxoase condiții de trai; dacă n-ai soare, totul e zadarnic. Mă bucur, ca părinte, că am putut să-mi duc fetițele la Mare. Erau atît de străvezii! Acum zburdă în voie pe traseul plajă-valuri, îmi fac cozonaci de nisip, ca să mă hrănească după gustul lor, mănîncă porumb fiert încă de la 8 dimineața, nu lear tăcea gura o clipă, se rumenesc la soare ca două piersici și, în răstimpuri, mă pupă dulce, cu aerul lor de îngeri neprihăniți. Nu-mi pot imagina cît de intensă e iubirea unei mame față de fiul ei, fiindcă mi-e imposibil să mă transpun în această ipostază – dar pot spune cît de mistuitoare e dragostea unui tată față de fetițele lui, depun mărturie cu propria mea sclavie, sînt, pur și simplu, îngenuncheat de aceste păpuși care mi-au schimbat viața și pentru care, dacă ar fi nevoie, aș muri bucuros. „Acum e o zi frumoasă de murit!”, strigau indienii în urmă cu două veacuri, în luptă cu coloniștii americani. Dar de ce să murim? Important este să trăim și să lăsăm urme plăcute după noi. Am venit la Mare, în primul rînd, pentru copii. Pe lîngă ei, mă fortific și eu, încerc să mă refac fizic și psihic. Am avut o primă jumătate de an catastrofală, poate cea mai proastă din viața mea. Am fost vînat ca un animal în pădure, am fost hărțuit în peste 35 de procese, nici eu nu le mai știu numărul. Vrăjmașii mei au mizat pe faptul că voi ceda nervos și că mă voi prăbuși. Nu s-a întîmplat asta. Dimpotrivă. Dumnezeu mi-a dat și mai multă tărie. Acum, în iulie și august, am un moment de respiro, e vacanță judecătorească. Pînă în toamnă, se vor întîmpla multe. Fără să fac vreun efort special, fără să apelez la magie sau la alte practici oculte, care sînt străine de Creștinism, constat că aceia care mă prigonesc și vor năruirea casei mele încep să dispară ca muștele, mor, sau paralizează, ori sînt bătuți cu atacuri de inimă. „Cadavrul dușmanului e frumos mirositor” – a spus împăratul roman Vitelius. N-am satisfacții din astea, morbide, nu cred că am nici însușiri paranormale (decît unele vise premonitorii), dar timpurile de pe urmă se precipită și cei răi își primesc pedeapsa mai repede decît ar putea bănui.

E vacanță, ce-i drept, dar nu-mi pot împiedica gîndul să zboare către soarta țării noastre. Sărăcia e atît de cumplită, încît mă descumpănește, nu știu nici ce să spun, darmite ce să fac! Am crezut, ani de zile, că dincolo de disperare nu mai e nimic. Se pare că m-am înșelat. Mai e ceva: zîmbetul amar, detașarea sinucigașului, puterea blestemului. Românii au trecut, demult, linia roșie a disperării. Ei au început să priceapă că sacrificarea lor a fost gîndită cu mulți ani înainte, în laboratoarele Noii Ordini Mondiale. Așa că așteaptă o minune. În urmă cu vreo 60 de ani, Mussolini a exclamat: „Scuip pe Franța!”. În urmă cu vreo 10 ani, Vladimir Jirinovski l-a imitat: „Scuip pe Occident!”. Eu nu voi zice niciodată așa. Dar nu mă pot abține să constat că o Mafie Transnațională ne extermină după un program diabolic, contra-cronometru. România e o țară sub ocupație străină, jocurile au fost făcute. Mare minune să mai găsești ceva, în picioare, care să nu fi încăput pe mîna străinilor. O astfel de excepție este Canalul Dunăre-Marea Neagră. A mai scăpat „nemăritată” uriașa podgorie de la Murfatlar, pe care am vizitat-o, recent, împreună cu primarii PRM din marile comune Mihail Kogălniceanu și Poarta Albă. Dar, în curînd va bate și ceasul acestor „piese” de patrimoniu. Ieri am primit o notă, pe filieră SRI: știți cîți bani au stors grecii de la populația României, în numai 6 luni, prin impunerea unor taxe și abonamente jecmănitoare la ROMTELECOM? Nu mai puțin

de 100 de miliarde de lei! Cel puțin așa reiese dintrun Raport pe care Oficiul Concurenței i l-a prezentat primului-ministru. „N-a prea mai rămas mare lucru de furat!” – rostise acesta, în Parlament. Uite că a rămas. „Să tunzi oaia, dar să n-o jupoi” – zice un proverb din bătrîni. România a ajuns, din păcate, în situația de a fi jupuită de vie. Iar formele de protest social îmbracă, în ultima vreme, veșminte încă nemaicunoscute în Europa. Și mă refer, în primul rînd, la hotărîrea muncitorilor de la TEPRO Iași de a da foc propriei lor uzine. Nu-i așa că, pe ecranul panoramic al veacului, parcă s-au întors imaginile anului 1907?

În urmă cu cîteva seri, am luat cina pe terasa Cazinoului din Constanța, splendidă bijuterie a arhitecturii românești, clădită în anul 1910. I-am avut ca invitați pe doi dintre cei mai valoroși oameni ai Dobrogei: prof. dr. Adrian Rădulescu (eminent arheolog, care a scormonit cu folos la Histria, la Basarabi, dar și în alte zone ale acestei provincii binecuvîntate) și pictorul Ionel Mătăsăreanu (un remarcabil peisagist marin). Am aprins lumînări roșii, pe masă, și am ascultat Mozart, Beethoven, Haydn, Wagner, Gluck, Offenbach (inegalabila „Barcarolă”, din „Povestirile lui Hoffmann”, care îmi place atît de mult!). Am stat cu fața la mare, care se zbuciuma ca o vietate rănită, mugea, ar fi vrut să ne apuce și să ne tragă în temnițele sale. Nu mai era nimeni în tot localul. Mă gîndesc că mult mai nimerit ar fi ca Ministerul Turismului să se intituleze Ministerul Pustiului. Înainte de a ne așeza la masă, am vizitat Acvariul, unde director este un specialist în psihologia animală, Mihai Mihai, care îmi spunea că a studiat cu cel care a fost nu numai un poet de valoare, ci și un mare dascăl, Mihai Beniuc. Pe faleză, ieșind la promenadă, am întîlnit un șerpișor mic și subțire, dacă avea vreo 30 de centimetri – se zvîrcolea în niște „opturi” cum n-am mai văzut niciodată, încerca să scape de talpa unui copil. I-am strigat acestuia să nu-l omoare, fiindcă vietatea nu făcea rău la nimeni. Tîrîtoarea miniaturală a scăpat și a intrat într-o firidă a bordurii de piatră. Am făcut poze cu fetițele, la statuia lui Eminescu. Un marinar, care făcea de gardă la Comandamentul din apropiere, ne-a făcut semne că ar vrea țigări. Dar nimeni dintre ai mei nu fumează! Pînă la urmă, am făcut rost de un pachet și i l-am dăruit. Pe zidul promenadei, în drum spre micul port pentru veliere, cineva a scris cu vopsea ,,PRM”. Tot mai mulți oameni sînt alături de mișcarea pe care am creat-o și ceea ce mă bucură este că lumea a priceput, în sfîrșit, că sînt interzis pe TOATE posturile de Televiziune. În curînd, va veni o vreme cînd Mafia va fi răsturnată de populația răsculată, iar atunci vor trebui să dea explicații pentru nemernicia lor acei indivizi care i-au împiedicat pe români să afle adevărurile vieții lor de la un om drept, care se sacrifică pentru țară; îi am în vedere pe cenzorii mei staliniști. Vor plăti, oh, vor plăti cu vîrf și îndesat pentru cît de mult rău fac ei Poporului Român – nu fiindcă păzesc cu strășnicie de buldogi ca să nu apar eu pe micile ecrane, ci fiindcă sînt părtași la crima de a îndobitoci Poporul Român.

Eu îmi urmez programul, neabătut. Am luat cu mine, la Mare, o valiză de cărți, la care citesc, pe rînd, cu stiloul în mînă. Am arătat aceste lucrări și unei ziariste tinere, de la „Jurnalul Național”, care realiza un reportaj despre cum își petrec politicienii vacanța; a rămas mută, fiindcă nu-și imagina că un om poate munci, ca la galere, și în concediu. Iată numai cîteva titluri, la întîmplare: „Napoleon a spus – aforisme, citate, opinii”, de Lucian Regenbogen; „Biografia lui Schubert”, de V. Konen; „Biografia lui Mozart”; două biografii ale lui Beethoven (dintre care una îi aparține celebrului Alșvang, am citit-o prima oară la 16 ani); „Destinul Omenirii”, de P.P. Negulescu; „Mișcarea New Age și Iluminații”; Almanahul ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, pe 1947; „Poezia unei religii politice – patru decenii de agitație și propagandă”; „Moartea și viața viitoare”, de Billy Graham; „Avraam, tatăl tuturor credincioșilor”, de Richard Wurmbrand; „Partea nevăzută a Lumii –Societăți Secrete”, de Milton William Cooper; „Titanul –Viața lui Dostoievski”, de L. Grossman; „Aventurile unei mari artiste” – viața Isadorei Duncan; „Notițe politice”,

SĂMÎNȚA BUNĂ

Saltul puilor de pe stîncă

motto: ,,De aceea și poate să mîntuiască în chip desăvîrșit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei” – Evrei 7.25

În fiecare an, pe coastele emisferei nordice are loc un spectacol natural deosebit. Păsările din familia Alcidae clădesc în stîncile abrupte cuiburi pentru puii lor. După cîteva săptămîni, locul pe marginea zimțată a stîncii devine prea îngust, iar păsările ar trebui să se întoarcă în habitatul lor natural, marea. Puii nu pot zbura încă și stau fricoși pe stîncile înalte de cîteva sute de metri. Dar, pentru că nu pot rămîne pe stînci, îndrăznesc să sară în adînc. Ei dau din aripioarele lor și încearcă să se lase purtați de vînt cît mai departe. Trebuie să ajungă pînă în apă, ca să nu se lovească de terenul de sub stînci, care este dur și pîndit de dușmani.

Micile păsări îndrăznesc să sară pentru că nu sînt singure, ci cu miile. În saltul său, fiecare pui este însoțit de tatăl lui. Păsările mature încearcă, prin lovituri ușoare, să influențeze traiectoria puilor. În caz că ajung pe pămînt, tații își apără puii de dușmani și îi conduc spre apă.

Cine are alături de el un sprijin tare, acela va putea să dea piept provocărilor vieții. Domnul Isus dorește să fie acest sprijin pentru noi. El dorește să ne ducă la țintă. Întîlnim zilnic multe greutăți care ni se par de nedepășit. Chiar și în viața de credință avem parte de greutăți și ne întrebăm dacă sîntem pe calea cea bună. Isus Christos mijlocește pentru noi și ne încurajează: ,,Încrede-te în Mine, iar Eu te voi salva. Eu te voi duce la țintă”. ,,Încredințează-ți Domnului calea, încrede-te în El și El va lucra!“ (Psalmul 37.5). „Aruncă-ți sarcina asupra Domnului și El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept“ (Psalmul 55.22).

de Al. Marghiloman; „Însemnări și polemici”, de G. Călinescu; „Goya”, de Lion Feuchtwanger; „Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre”, de I. Berg; „Dicționar de aforisme, expresii, maxime, proverbe și zicători”, de Victor Duță; „Jurnal Politic”, de Contele Ciano; „Istoria ilustrată a Europei” (în engleză, carte cumpărată în Malta); „Istoria Statelor Unite”, de Allan Nevins și A.S. Commager (tipărită la „Cartea Românească”, în septembrie 1945, ediție rară, dăruită de un bătrîn); „Istoria Dobrogei”, de Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu; „Istoria României în date”, volum coordonat de C.C. Giurescu, în 1972 (nu mă despart niciodată de cartea asta, e unul dintre cele mai utile instrumente de lucru); „Viața sexuală a președinților americani” (cumpărată pe plajă); „Cuvinte de lumină și iubire” (Sfîntul Ioan al Crucii); „Amintirile sufletului”, de Carlos Warter; „America: infern și paradis”, de Grigore Ghica; „Codul bunelor maniere în raportul Om-Biserică”, de preot Nicolae Barbu; „Noul Testament” – legat în piele roșie, cu litere de bronz, moștenire de la iubitul meu tată, cărticică pe care o port în buzunarul de la inimă tot timpul. Mintea mea lucrează mereu. Am o foame pantagruelică de cunoaștere și, cu cît știu mai mult, cu atît îmi dau seama ce departe sîntem de sensul vieții pe pămînt. Alergăm, orbecăim, ne facem planuri – dar totul se termină într-o ultimă izbitură de pendulă, năruindu-se ca spuma valurilor.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (16 iulie 1999)

JURNAL DE VACAN� (45)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (16)

Plecăm spre Rîşnov, pe o zăpadă viscolită, care ne orbeşte. Cîmpiile şi dealurile s-au acoperit de promoroacă, peisajele sînt de nedescris. La Rîşnov, sub o stîncă veche, pe malul ştrandului părăginit de la Acapulco, ne aşteaptă, în aer liber, o gustare ciobănească pe cinste: brînză, ceapă, slănină afumată, pîine de casă şi, fireşte, nelipsita ţuică fiartă, cu cîte două boabe de piper în fiecare ceaşcă. I-am luat cu mine şi pe cei doi însurăţei, Valerică şi Rozi, cărora li s-a urît de atîta stat în casă. Copiii se hîrjonesc printre brazii încărcaţi cu omăt.Tanti Rozi mi-a mai adus cîteva fotografii, de fapt nişte cărţi poştale colorate, vechi de vreo 60 de ani, îmbrăcate într-o „cămaşă“ de sticlă, parcă sînt nişte icoane. Deodată, în toiul mesei, mă pomenesc că mă sună pe telemobil amicul meu de la Cluj, Gh. Funar. Îmi citeşte faxul pe care l-a trimis recent şi în care acuză P.D.S.R.-ul şi U.D.M.R.-ul de un pact electoral pe cît de secret, pe atît de monstruos. El ştie mai bine ce se întîmplă acolo, în Ardeal. Îl felicit. Bine le faci, Ghiţă! Intră-n horă, nu mă lăsa singur, că m-au năpădit duşmanii, Ghiţă, şi piere Ţara! Salvează-ţi partidul, frate, că a încăput pe mîna unor zdrenţe şi fripturişti!

Vizită la Prejmer. Am mai fost acum aproape 30 de ani, în 1967, dar n-am înţeles mare lucru, totul era în renovare. Acum am o revelaţie! Cetatea Ţărănească, ce datează de pe la 1220, a fost ridicată de Cavalerii Teutoni, ca bastion de apărare împotriva invadatorilor. Nu e mare, are cam acelaşi perimetru ca Şcheii Braşovului, dar izbuteşte şi ea să impună respect. În mijloc, Biserica, datînd tot de atunci, din zorii veacului XIII. E deschisă vizitatorilor, nu ca Biserica Neagră. Picturile amvonului şi altarul datează de pe la 1440, deci sînt anterioare Renaşterii, adică lui Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci. Intrăm pe coridorul circular al zidurilor Cetăţii, care alcătuiesc un fel de alveolă sau arenă rotundă, în jurul Bisericii. Sînt locuinţe mici, pe trei niveluri, cu uşi perforate, pentru aerisire. Aici încăpeau cam 1.200 de suflete. Ghida noastră e o săsoaică măritată

cu un maghiar, Cristina Balogh. Fată cumsecade, ne spune că e tare gripată, a fost luată din aşternut, pentru a conduce o „delegaţie”, dar nu bănuia că sîntem aşa de cumsecade, se aştepta la mai mare pompă şi alai. Ne arată „orga morţii“, de vreo 70 de centimetri pătraţi, cu 5 şanţuri pe-o parte şi pe alta, unde se aflau puştile veşnic încărcate, pentru a ţine piept asediatorilor. Datează de la 1500. Pe vremea ocupaţiei sovietice, localnicii i-au spus „orga lui Stalin“, pentru că are ceva din principiul de funcţionare a katiuşelor. Nu se putea să ocolim Turnul de Slănină – acel pod încăpător, în care sasul şi-a ţinut, sute de ani, secretul de putere şi longevitate. „Fie Grette cît de lungă/La slănină să ajungă!“ – rîdeau românii. Cea mai curioasă e mătuşa Rozi, care începe să ciripească pe nemţeşte cu Cristina, abia le oprim, cu frîna de mînă. Aflăm că aici, în cetate, a dormit o noapte şi Mihai Viteazul. „Pentru noi, cei din Prejmer nu e o amintire prea plăcută – ne spune, cu sinceritate (asta-i calitatea ei), Cristina. Soldaţii lui s-au cam dedat la acte de vandalism“. Tot ce se poate. Dar o întreb: „Ştii cine forma, în mare parte, oștile lui Mihai, mai ales în ultimii ani de domnie? Români, desigur, dar şi secui, sîrbi, flamanzi, numeroşi alţi condotieri ai Evului Mediu“. E un ger de mi se lipeşte mîna pe clanţă. Jeni, deşi e înfofolită ca un boboc de trandafir, are năsucul roşu şi îi lăcrimează ochii. „Care-i cea mai veche Biserică săsească din Ardeal?“ – o întreb pe Cristina. Îmi spune că cea din Bartolomeu, de sub Dealul Şprenghi, al Braşovului, care e construită tot de Cavalerii Teutoni, la anul 1211. O ştiu, pe-acolo mă plimbam, în meditaţii şi reverii, pe la vîrsta de 14 ani, cercetam mormintele străvechi, mă entuziasmam de un cadran de ceas de pe la anul 1300, apoi, cînd mă încălzeam bine, treceam Strada Lungă şi o zbugheam la ştrand, unde era o apă limpede, rece şi albastră de-i duc dorul şi acum. Cetatea Prejmer a fost restaurată de comunişti, care au făcut o treabă foarte bună. Nu prea sînt turişti, dar există speranţe de viitor. Ieri a venit un autocar cu irlandezi – oaspeţii nu văzuseră zăpadă în iarna asta, aşa că s-au tăvălit prin nămeţi, într-o veselie de nedescris, stare euforică la care au contribuit, probabil, şi aburii nelipsitului whisky. Întrebăm, la plecare, cît trebuie să plătim. Nimic. Cine vrea, face o donaţie pentru Biserică. Scot 100.000 de lei, o fac pe din două cu Mitzura şi introducem bancnotele în Cutia Milelor. Nu-i mare lucru, dar gestul nu-i de lepădat, măcar de l-ar urma şi alţii. Acest Prejmer m-a impresionat teribil. E o comoară tocmai bună de pus sub un clopot de sticlă. Turcii n-au reuşit să o cucerească niciodată, dar ironia destinului a făcut să-i dea numele, pentru vecie: „Prejmer“ înseamnă, în limba turcă, „Loc mlăştinos“. Ghida noastră ne spune că şi acum mai sînt nişte mlaştini, unde funcţionează o crescătorie de vipere(?!) de la care se prelevează veninul, pentru industria farmaceutică. Mai mult venin ca în clasa nostră politică nu cred că au săracele tîrîtoare...

 

Nu prea găsim, prin zonă, un loc de ospătare. Ne îndreptăm, cu maşinile, într-un asfinţit poleit cu argint polar, de-a lungul unor cîmpuri nesfîrşite, spre Casa Ţărănească din Predeal.

Biserica fortificată din Prejmer

Pe drum, mă sună, pe telemobil, generalul Traian Băndilă – el va ţine Conferinţa de Presă a partidului, de vineri, şi vrea să punem unele lucruri la punct. Îmi place mult acest român adevărat, ca profesor şi medic anestezist, a salvat mii de vieţi. Ajungem la Predeal. Aici avem plăcuta surpriză să ne întîlnim cu primarul localităţii, tînărul inginer Vestea. Omul e independent şi gîndeşte sănătos. Nu-mi pot imagina de ce e aşa de frig în încăpere. „A privatizat sistemul de încălzire deputatul P.U.N.R. Horia Pop“ – îmi spune cineva de la filiala locală a partidului nostru. Acest Pop e băgat în prea multe, e cam lacom, ştiu că mi-l povestea şi Mircea Muşat.

Într-o seară am cinat la Restaurantul Chinezesc din Piaţa Sfatului, unde se organizează Cerbul de Aur. Clienţi puţini, dacă erau două mese. Şi e păcat, pentru că localul arată extraordinar, împodobit cu lampioane specifice, cu mult bronz, verde şi roşu. La una din mese, vreo 3 ţigani care îşi ziceau „revoluţionari“ şi care se comportau ca animalele: urlau, fluierau, rîgîiau, tropăiau, doar-doar vom înţelege cu toţii că ei sînt stăpînii Braşovului. Zadarnic au încercat personalul unităţii şi cîţiva poliţişti să-i potolească şi să-i determine să se poarte civilizat într-un local public, unde sînt şi copii –derbedeii mai rău făceau, parcă în duşmănie. Pe vremea lui Dej sau a lui Ceauşescu, li se înmuiau spinările cît ai zice peşte, din zmei deveneau mieluşei, acum cine îndrăzneşte să se măsoare cu ei? Una-două, scot cuţitul, fiindcă ei sînt „revoluţionari“, cam aşa, ca Bălcescu, Magheru, Avram Iancu... Cine a pripăşit ploşniţele astea în toată Ţara, şi le-a dat nas, şi privilegii neruşinate? Cine altul, decît Ion Iliescu, care s-a pretat la orice ticăloşie pentru a se păstra la putere, cu ghearele şi cu dinţii?! A treia zi, joi, ungurul de serviciu de la fiţuica „Ziua“, Laszlo Kallai, ne-a spurcat bine cu urdorile lui, scriind cele mai aberante minciuni, servite probabil de către cei trei „revoluţionari“ tuciurii. Eu, unul, nu citesc ce scrie horthystul ăsta fără mamă, fără tată, dar cineva mi-a relatat cum că aş fi băut 4 sticle de vin şi că nota a fost achitată de preşedintele Filialei P.R.M. Braşov, avocatul Nicolae Iorga – pentru cei care mă citesc şi mă preţuiesc, precizez că, tocmai fiindcă luam antibiotice şi mă pregăteam de o noapte albă (aveam de corectat paginile la „Politica“), am băut numai şi numai apă minerală. Şi, chiar dacă aş fi băut vin, ce se uită jigodiile astea în gura omului, cînd îşi ia masa, creştineşte? Iar Mitzura Arghezi şi Iuliu Furo au băut numai... ceai chinezesc! Cît despre nota de plată, ce să mai vorbim: avocatul Iorga nici n-a fost la masă, se afla omul în familie, şi apoi, sînt eu omul să-i plătească cineva consumaţia? (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Restaurantul Casa Țărănească, Predeal

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (82)

Administrația în Dinastia Tang (28)

Artele marțiale (1)

Odată cu asimilarea gîndirii lui Lao Zi, se produce simbioza dintre practicile de luptă militare și principiile daoiste despre trup și spirit, putîndu-se vorbi despre artele marțiale ca atare. Deoarece practicarea artelor marțiale necesită o viață cumpătată și moderată, liniște și calm, ele se practicau cu predilecție în temple și mînăstiri, acestea oferind un mediu adecvat. Analele chineze consemnează că, încă din epocile străvechi, tehnicile de luptă atinseseră performanțe deosebite și erau răspîndite în pături largi ale populației, practicarea lor semnificînd o ascensiune pe scara socială. În cronicile istorice se menționează, de exemplu, că în Secolul IV î.Chr. s-a desfășurat un concurs cu 3.000 de spadasini. Datorită originii lor militare, artele marțiale se bucură de protecția conducătorilor militari, atît în Dinastia Tang, cît și anterior și ulterior acesteia. În acest sens, menționăm că împăratul Han Liu Bang, întemeietorul marii Dinastii Han, a obținut victoria în lupta pentru cucerirea tronului mulțumită

Interviu cu Jack Spintecătorul (2)

superiorității sale și a generalilor lui în tehnicile de luptă și în forța fizică, superioritate dobîndită în urma antrenamentelor. Împăratul Han Liu Bang a sprijinit în mod deosebit dezvoltarea artelor marțiale. Acum apar primele seturi de exerciții de arte marțiale – lupta cu adversar imaginar, luptele cu sabia și alte arme. Sînt consemnate mai multe stiluri de lupte, specifice diferitelor zone ale Chinei. În Secolul I d.Chr. s-a creat primul stil propriu-zis de arte marțiale: Chang Quan. O nouă etapă în evoluția artelor mațiale se produce în Secolul al III-lea d.Chr, mulțumită medicului Huo Tuo, personaj semilegendar. În domeniul artelor marțiale Huo Tuo a întreprins cercetări, observînd comportamentul a cinci animale: tigrul, ursul, cerbul, maimuța și șopîrla. Medicul Huo Tuo a ales unele atitudini și mișcări de luptă ale celor cinci animale, pe care le-a inclus în tehnicile de arte marțiale. Acestea se regăsesc pînă în prezent în majoritatea stilurilor de arte marțiale. Ulterior, s-au adăugat elemnte provenite din atitudinile și mișcările de luptă ale altor animale; șarpe, șoarece, cal, cocoș, călugăriță, precum și cele ale animaluilui fabulos Dragon. Conform tradiției chineze, Dragonul revelează energia cosmică a Creației. El se află la originea stilui de arte marțiale care îi poartă numele. Referitor la baza spirituală a artelor marțiale, menționăm că daoismul a relevat faptul că,

pentru a favoriza concentrarea mentală necesară meditației, sînt utile anumite exerciții fizice. Ulterior, asimilarea Budismului de către civilizația și cultura chineze a condus la definitivarea laturii spirituale a artelor marțiale. Budismul este atestat în China începînd cu anul 2 d.Chr. În ciuda rivalității doctrinare și ecleziastice dintre Daoism și Budism, în mileniul I d.Chr. se produce o simbioză socială și spirituală a acestor două culte religioase, la ele adăugîndu-se și Confucianismul. Cea mai importantă etapă în evoluția artelor marțiale se consideră a fi avut loc în Secolul al VI-lea d.Chr și îl are ca personaj central pe misionarul budist – călugărul indian Bodhi Dharma. Bodhi Dharma vine în China în anul 527 și aduce cu sine importante texte sacre ale doctrinei budiste „Mahayana“. El se stabilește în mînăstirea/ templul „Shaolin“ de pe malul Fluviului Galben, în pădurea de la poalele Munților Shaoshi (n.n.: menționăm că în Daoismul și Budismul chinezești, „miao“ înseamnă atît templu – locașul de cult propriu-zis, cît și mînăstire – ansamblu vast, unde se desfășoară viața și activitatea călugărilor daoiști, respectiv budiști). Lui Bodhi Dharma i se atribuie experiența unică de a fi stat nemișcat în meditație timp de nouă ani, într-o peșteră, meditație comparabilă cu aceea a marilor înduhovniciți sfinți creștini.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Deși dizident și puritan prin origine și pretenții, el avea patima curselor de cai; în cărți, în conversațiile de zi cu zi, predica virtutea, dar avea o mare slăbiciune pentru femeile ușoare și pungași (chiar hoți de drumul mare, ca Jack Spintecătorul), care îl fascinau. Ca ziarist, Defoe a fost practic primul reporter de crimă; în săptămînalul Applebee’s Journal a publicat o suită de articole despre viețile unor criminali celebri și a realizat chiar un veritabil interviu luat lui Jack Spintecătorul, în care acesta își povestea fărădelegile. Celebrul tîlhar englez, Jack Spintecătorul (1702-1724) comitea zilnic jafuri în Londra și împrejurimile ei. A fost de mai multe ori arestat și de fiecare dată a evadat din celulă. A murit spînzurat. Daniel Defoe i-a consacrat o nuvelă, un pictor al vremii i-a zugrăvit portretul, iar scriitorul Ainsworth a scris romanul Jack Spintecătorul

Defoe a contractat o căsătorie rezonabilă și respectabilă cu fiica unui negustor din City, care i-a adus o zestre de 3.700 de lire. La vîrsta de 25 de ani, a fost implicat în răscoala ducelui de Monmouth.

Daniel Defoe și Serviciul Secret Britanic (2) Balada (92)

Ani de Facultate (14)

Chiar şi pentru un cititor neavizat, acum, în epoca internetului, formula chimică a hidrocarburii aromatice, numită benzen, nu mai este un mister. Molecula benzenului este reprezentată de un hexagon regulat cu trei duble legături, alternînd cu alte trei simple legături. Dacă din molecula benzenului se elimină 2 atomi de hidrogen vecini, se obţine molecula de dehidrobenzen, numită şi „benzin”, un intermediar extrem de reactiv în reacţiile chimice organice. Tema proiectului de diplomă a absolventului Florin Genoiu era studierea obţinerii benzinului şi a reacţiilor acestuia. Cu un an în urmă, o speranţă a catedrei de chimie organică, preparatorul M.G., era să se accidenteze grav în urma obţinerii sării de diazoniu a antranilatului de argint. Această sare, uscată excesiv, a explodat, dar fără a face victime, confirmînd zicala cu ,,Dumnezeul chimiştilor”. Florin Genoiu lucra în laborator sub îndrumarea doamnei E.A, una din cele mai apropiate colaboratoare ale profesorului Neniţescu. Datorită ambiţiei şi pasiunii pentru cercetare a doamnei E.A. au fost posibile descoperiri în premieră mondială în domeniul ,,ciclobutadienei”. E.A. reuşise să obţină

Executarea camarazilor lui și faptul că el însuși a scăpat ca prin minune de închisoare l-au învățat însă, cum am mai arătat, că era cuminte să eviți angajamentele donchihotești în favoarea unor cauze pierdute.

Cînd la Toryi, cînd la Whigi (1)

Defoe a eșuat în afaceri și eforturile făcute în acest sens l-au dus la faliment. În 1702, a publicat anonim pafletul The Shortest Way with Dissenters (Modul cel mai rapid de a trmina cu dizidenții), pe care l-a scris, afirmă el, pentru a dovedi că dizidenții ,,trebuiau anihilați, spînzurați, alungați și tot ce poate fi mai rău”. Cum se face că dizidentul Defoe a redactat o atît de virulentă diatribă la adresa propriei categorii? Explicația sa personală este că, exagerînd preceptele reacționarilor din Înalta Biserică, cerînd excomunicarea dizidenților, deci mergînd chiar mai departe decît ar fi îndrăznit să o facă toryi (membrii Partidului Conservator), el ar fi demascat extremismul partizanilor Înaltei Biserici. Dar acest gen de afirmații ambigue riscau să aibă rezultate contrare scopurilor autorului. Într-adevăr, toryi au aplaudat pamfletul, foarte satisfăcuți de ideile lui Defoe.

După în timp de cugetare, ei au înțeles însă că fuseseră luați în derîdere și, la 3 ianuarie 1703, contele de Nottingham a semnat un mandat de arestare contra lui

,,benzin” prin tratarea acidului antranilic cu nitrit de izoamil.

Florin Genoiu urma o cale bătătorită în cercetările sale. Dar a făcut o greşeală care putea să-l coste viaţa. A spălat un vas cu urme de nitrit de izoamil, o substanţă ce ridică brusc tensiunea arterială. Ajuns acasă, a avut ameţeli şi hemoragie nazală, spre disperarea lui don’ colonel.

- Florinache, halal meserie ţi-ai ales! De aici înainte să caşti ochii cît cepele şi să ştii toate efectele nocive al chimicalelor!

Trecînd şi acest incident, Florin Genoiu s-a prezentat la Examenul de Stat unde, în faţa comisiei condusă de profesorul Emilian Bratu, a luat nota 10, clasînduse printre primii cinci proaspeţi ingineri chimişti din seria lui. Cu aceste rezultate a obţinut prin repartiţie guvernamentală un post de preparator la Institutul Politehnic Bucureşti. * * *

- Bătrîne, ce meserie practici?

- Sînt inginer chimist şi am primit repartiţie de preparator la Politehnică!

- Şi ai venit la mine cu aceste texte pentru a-mi cere părerea?

- Da!

- Şi la ce ţi-ar folosi părerea mea? Vrei să-ţi părăseşti meseria de inginer chimist?

Defoe, căci foarte curînd s-a aflat că autorul pamfletului anonim nu era altul decît el. London Gazette a publicat un anunț prin care se ofereau 50 de lire celui care ar fi furnizat informații utile pentru arestarea autorului. Defoe s-a ascuns și de acolo i-a trimis lui Nottingham o scrisoare: ,,Dacă Excelența Sa îmi ordonă să-l servesc un an și mai bine pe cheltuiala mea, mă voi duce voluntar în armatele Sale din Țările de Jos, unde mă voi prezenta oricăruia dintre coloneii de cavalerie pe care mi-i va indica Excelența Sa... Prin comportarea mea vreau să-mi ispășesc vina și să cîștig iertarea Excelenței Sale. Mi se pare mult mai onorabil decît să o cerșesc”.

Nottingham nu s-a lăsat însă impresionat. De aceea Defoe s-a oferit să se pună la ordinele lui Robert Harley, conte de Oxford (prim-ministru în 1710; i-a folosit pe Defoe și Swift ca scriitori politici – n.tr.), care n-a reușit nici el să-l determine pe Nottingham să-și schimbe părerea. Între timp, Defoe a fost descoperit în casa unui țesător și tîrît în închisoare. Se știe cu certitudine că Harley a fost protectorul lui Defoe, iar acesta, omul lui de încredere. Unii afirmă chiar că Harley l-a incitat pe Defoe să scrie pamfletul cu atacuri la adresa extremiștilor toryi. (va urma)

rIChArD DEACon

- Nu!

- Ăsta e şi sfatul meu: să nu-ţi părăseşti meseria de inginer. Scrisul şi literatura sînt ca nişte obide pe capul omului. Iar dumneata, cu sinceritate îţi spun, nu debordezi de talent, deşi dacă ai continua, nu se ştie ce-ar ieşi.

- Asta şi doresc, să continui să scriu şi să văd ce va ieşi!

- Bine, dacă tot ai venit aici, în redacţia ,,Luceafărului”, îţi voi spune părerea mea despre aceste două poezii, care mi s-au părut mai reuşite.

„Oraşul – Privesc oraşul printre ziduri/ Cum se prăbuşesc ruine/ Ca nişte uriaşe riduri/ Din vremi de jaf şi prădăciune...// Un du-te-vino este strada:/ Maşini, claxoane, o mulţime!/ Balaurul tot dă cu coada/ Elicopter la înălţime.// Se-nchid şi se refac talciocuri/ Cu numele de consignaţii./ La Loto se combină jocuri,/ La Pronosport sînt disperaţii!// Mai sînt cartiere rău famate,/ Unde tîlharii îşi fac veacul/ Şi unde şmecherii fumate/ În puşcării îşi află leacul.// Oraşul liber de canoane/ Preface lumi, se asfaltează/ Şi e un loc de ghinioane/ Pentru poeţi cu mintea trează!// Aşa a fost cu Eminescu.../ Lui Labiş i-a venit de hac!/ Acest oraş e nefirescu’,/ Din spaţiul nostru geto-dac!“. (va urma)

FLorIn IorDAChE

Maladiile în Lumea Antică (1)

Bolile asociate civilizației umane sînt cu siguranță mai vechi decît istoria scrisă, din simplul motiv că societățile omenești au existat cu mult înaintea primelor însemnări, indiferent că acestea au fost făcute cu hieroglife, cuneiforme, pictograme sau litere. În vreme ce arheologii care analizează osemintele umane descoperite în diverse locuri, pe glob, oferă o tot mai bogată bază de date asupra maladiilor asociate strămoșilor noștri, încă de la primele stadii de evoluție, cele mai vechi texte analizînd această problemă abia dacă dateză de acum 3.500 de ani. Cel mai notabil pare să fie papirusul din jurul anului 1500 î. Chr., găsit într-un mormînt din Teba de către savantul Georg Ebers, în 1862. Putem însă presupune că micul fragment, descriind o gamă largă de tehnici medicale străvechi, practicate în Egiptul Antic, este totuși tipic pentru majoritatea documentelor de acest gen scrise în perioada respectivă. Cu certitudine el include reluări ale unor texte mai vechi, astăzi pierdute, și relatează suferințele provocate de boli și modalitățile de tratament care, chiar în momentul în care au fost scrise, reprezentau deja chintesența cunoștințelor înțelepților vremii despre medicină. În Exodul descris în Biblie apare chiar o referire la ,,plaga” care a răvășit Egiptul în jurul anului 1500 î.Chr., răpunînd pe toți primii născuți ai ținutului, de la fiul faraonului pînă la cel al ultimului sclav închis în temnițele palatului. Este unul dintre cele mai elocvente exemple în ceea ce privește efectul pe care boala l-a avut asupra istoriei, pentru că acest cumplit blestem abătut asupra Egiptului l-a convins pe faraon să-i lase pe sclavii israeliți să plece către Tărîmul Făgăduinței. După patruzeci de ani de rătăcire și suferințe, prin deșert și sălbăticie, evreii vor ajunge, în cele din urmă, la liman...

Minuni și miracole (7)

Miraculoasele vindecări (2)

Montgéron era tot mai intrigat de ceea ce vedea şi a fost de-a dreptul şocat cînd, la un moment dat, a observat o fetiţă care stătea la o masă şi mînca dintr-o farfurie. Cînd s-a apropiat, a văzut că fetiţa mînca fecale umane şi bea urină. Cu ceva timp în urmă, fata suferise de o afecţiune psihică. Acum însă se vindecase. La un moment dat, a început să vomite. Deşi mîncase ceea ce mîncase, pe gura ei ieşea pur şi simplu lapte de vacă. În periplul său prin curtea bisericii, Montgéron s-a oprit lîngă un grup de femei care curăţau tăieturi şi răni infectate, pur şi simplu, prin lingere. Montgéron a stat şi s-a uitat cum i s-au curăţat rănile unui băieţel care suferea de o infecţie îngrozitoare la un picior. După îndepărtarea bandajului, chiar şi femeia care urma să-1 cureţe a recurs la o rugăciune pentru a căpăta curaj. Montgéron a putut vedea cum pe măsură ce femeia curăţa şi înghiţea ţesutul infectat, pielea piciorului rămînea absolut curată Montgéron a fost profund impresionat de miracolele pe care le-a văzut la SaintMédard pe parcursul primei sale vizite. El a continuat să viziteze biserica pînă cînd a adunat suficient material pentru a putea scrie o carte absolut incredibilă. Deoarece a îndrăznit să îi înmîneze un exemplar din acea carte dezgustătoare şi regelui Ludovic al XV-lea, Montgéron a fost aruncat în închisoare. Însă nu a putut fi redus la tăcere şi drept urmare el a mai publicat încă trei cărţi care conţineau descrieri detaliate despre ceea ce se întîmpla la Saint-Médard. Oficialităţile s-au temut că miracolele de la Saint-Médard vor submina autoritatea regală şi au încercat să închidă biserica. Marele Voltaire remarca sarcastic la acea vreme: „Regele i-a poruncit lui Dumnezeu să nu mai facă miracole în cimitirul de la Saint-Médard”.

Soldaţii ajunşi la faţa locului nu au reuşit să încercuiască zona. Poveştile de la Saint-Médard s-au împrăştiat şi au persistat în timp. Referindu-se la Saint-Médard, filosoful scoţian David Hume a scris că nicicînd nu a existat un loc unde atît de multe miracole

Blestemul Chivotului

Succesiunea război-boală este descrisă cum nu se poate mai bine în cartea profetului Samuel. Vorbind despre bătăliile purtate, în jurul anului 11400 î.Chr. de către israeliți contra filistenilor, bătălii în care primii au fost înfrînți, profetul scrie că evreii au adus cu ei Chivotul Legii, în speranța că sacralitatea acestuia va schimba soarta conflictului. Dar nu s-a întîmplat deloc așa, iar filistenii au capturat Chivotul și l-au adus, cu mare alai, la Shdod, capitala lor, unde însă pe dată s-a declanșat o epidemie cumplită. Chivotul a fost îndepărtat, la cererea poporului, la Gath și apoi la Ekron, dar și aceste orașe au fost, la fel, atinse de plagă. După șapte luni de necazuri, filistenii au decis că singura speranță este să înapoieze Chivotul neamului lui Israel. Acesta a fost adus pe cîmpul lui Iosua Betsemitul, întoarcerea sa în sînul poporului evreu fiind sărbătorită cu sacrificii. Dar nechibzuința unora dintre israeliți i-a făcut să cerceteze interiorul obiectului sfînt, și ca urmare, și asupra lor s-a abătut maladia. Se pare că aceasta s-a întins apoi asupra întregului Israel, răpunînd nu mai puțin de 50.000 de oameni!

Ciuma care a devastat Atena, în 430 î.Chr. (1)

Este un alt exemplu elocvent referitor la efectul pe care poate să-l aibă o maladie asupra cursului istoriei. La începutul secolului V î.Chr., imperiul atenian se găsea în culmea puterii sale. Micuța națiune greacă reușise să înfrîngă pînă și uriașul imperiu persan al lui Darius, atît pe uscat, în bătăliile de la Maraton și Plateea, cît și pe mare, în teribila încleștare navală de la Salamina. Secolul numit ,,al lui Pericle” a început în 462 î.Chr. Sub guvernarea înțeleaptă a acestuia, templele din Atena și Eleusis, distruse de persani, au fost restaurate, prin geniul arhitectului Ictinus și sculptorului Fidias. Dar această epocă de aur a Greciei a fost prea scurtă. În 431 î.Chr. a izbucnit războiul

să fie atribuite unei singure persoane, reprezentate de François de Paris.

Este cu adevărat un mister care nu a fost dezlegat.

Stigmatele

Apariţia stigmatelor este un fenomen atît de vechi, atestat documentar, încît foarte mulţi sceptici au fost nevoiţi să admită că este o realitate. Durerea care însoţeşte apariţia semnelor pe mîini, picioare, pe faţă şi pe frunte aminteşte de aceea suferită de Christos cînd a fost răstignit. Deseori, rănile care apar sîngerează, sau secretă un lichid. Ele pot apărea şi dispărea în numai cîteva ore. De obicei, astfel de semne pot fi văzute numai la sfinţi, sau la persoane foarte religioase. Şi nu este vorba numai de o retrăire fizică a suferinţelor îndurate de Christos; mulţi dintre cei care au avut astfel de experienţe au spus că pentru tot restul vieţii au rămas cu o senzaţie de teamă şi durere. Cîteva dintre aceste persoane au afirmat chiar că au simţit pe spate şi plesniturile de bici. Credincioşii consideră că durerea este parte integrantă a acestui fenomen al apariţiei stigmatelor.

Una dintre cele mai cunoscute persoane care au trăit această experienţă a stigmatelor a fost Sfîntul Francisc din Assisi. Semnele i-au apărut în 1222 şi nu au fost simetrice. Pielea de pe mîini şi picioare s-a răsfrînt şi a format cruste, ca şi cînd acolo ar fi existat cuie. De atunci s-au semnalat peste 300 de cazuri de apariţii a stigmatelor, în 62 dintre acestea fiind vorba de sfinţi. La fel de bine cunoscut este şi cazul lui Georgio Bongiavani. S-a spus că, aparent, rănile de la mîini şi de pe frunte îi apăreau şi dispăreau aproape după bunul lui plac.

Încă nu s-a găsit explicaţia ştiinţifică pentru apariţia şi dispariţia acestor stigmate. Oamenii de ştiinţă care au studiat cazurile au descoperit că din răni se scurge fie un sînge care este diferit, ca grupă, de cel obişnuit al persoanei, fie un lichid necunoscut; uneori, rănile emană un parfum deosebit.

În accepţiunea populară, acest fenomen al apariţei stigmatelor este o stare psihosomatică indusă în funcţie de gradul de concentrare psihică în timpul rugăciunii. Există păreri potrivit cărora persoanele respective provoacă în mod inconştient apariţia acestor semne

peloponesiac, o luptă fratricidă între cele două mari puteri ale Peninsulei Balcanice din perioada respectivă, Atena și Sparta. Sparta era un stat militarist, cu o armată de uscat perfect echipată și antrenată, dar care nu dispunea și de flotă. De vreme ce apărarea ei terestră era practic inexpugnabilă, grație puternicelor ziduri ce o înconjurau, iar flota putea asigura o bună aprovizionare a locuitorilor, în cazul unui asediu, orice încercare de atac a spartanilor părea sortită eșecului. Ducînd o luptă defensivă pe uscat și un război ofensiv pe mare, atenienii ar fi trebuit să-și înfrîngă rivalii fără prea multă dificultate. De altfel, după primul an de război, deznodămîntul părea invevitabil, pentru că atenienii obținuseră victorii atît pe pămînt, cît și pe apă, chiar dacă politica lor defensivă i-a determinat, în cele din urmă, să se refugieze în spatele zidurilor orașului. Dezastrul a lovit în 430 î.Chr. Atunci, o epidemie de ciumă, ce începuse, după toate probabilitățile, în Etiopia, a devastat Egiptul, ajungînd, în cele din urmă, prin intermediul vaselor de transport, și în portul atenian Pireu. Epidemia nu a durat mult, dar a produs o mortalitate extrem de ridicată. Se estimează că cel puțin o treime, și cel mult două treimi din populația totală a metropolei a pierit atunci. Și mai dezastruos a fost efectul moral al epidemiei, un fenomen deloc surprinzător și cu care ne vom mai întîlni deseori, de-a lungul istoriei, în timpul marilor pandemii. Istoricul Tucidide, care a lăsat o descriere a groaznicelor suferințe îndurate de atenieni, notează: ,,... frica de zei sau de legile oamenilor nu-i mai putea opri de la nimic. Căci în privința primilor, atenienii considerau că-i totuna dacă li se mai închină sau nu, de vrme ce vedeau cum nici credincioșii, nici necredincioșii nu erau ocoliți de moarte, iar cît privește legea, nu se fereau să o încalce cu bună știință, înțelegînd că oricum vor muri înainte de a mai fi judecați”. (va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT, MICHAEL BIDDISS

prin invocarea adoraţiei faţă de Christos. Mulţi dintre cei care au trăit astfel de experienţe au spus că rănile le-au apărut în momentele de mare fervoare religioasă din preajma Paştelui, cînd empatia faţă de suferinţele lui Christos este accentuată. În orice caz, s-a observat că stigmatele apar în aceleaşi locuri în care statuia pe care o venerează respectivele persoane are semnele de ţintuire în cuie. Dacă statuia este reprezentată ca fiind ţintuită de încheieturile mîinilor şi de glezne, atunci acestea sînt locurile unde apar stigmatele. Dar, bineînţeles, există o altă teorie potrivit căreia aceste semne sînt trimise de Dumnezeu ca un dar destinat numai persoanelor foarte credincioase.

Vălul Veronicăi (1)

Giulgiul de la Torino nu este singurul artefact străvechi despre care se spune că ar purta amprenta misterioasă a trăsăturilor lui Christos. Legenda creştină vorbeşte despre un presupus văl din olandă care, în acelaşi mod inexplicabil, are imprimat pe el chipul lui Isus Christos. Este o bucată de pînză despre care se crede că ar avea miraculoase puteri de vindecare. Şi întocmai ca Giulgiul de la Torino, reprezintă o sursă de controverse. Însă vălul însuşi este înconjurat şi de alte mistere în afară de apariţia amprentei. Vaticanul susţine că a păstrat vălul în arhivele sale începînd cu Secolul al XII-lea, însă, în 1999, un specialist în istoria artei creştine, care lucrează pentru Vatican, a afirmat că a găsit vălul autentic ascuns undeva într-o abaţie italiană izolată. Aşadar, ce să credem?

Cînd Christos îşi purta crucea prin Ierusalim, în drum spre locul unde avea să fie răstignit, o femeie a ieşit din mulţime şi I-a şters sudoarea şi sîngele de pe faţă cu vălul său. În semn de recunoştinţă, El Și-a imprimat trăsăturile pe pînză. Deşi acest episod nu este menţionat în Scriptură, legenda spune că numele femeii era Veronica. Se spune că ea a păstrat pînza şi a descoperit că avea puteri tămăduitoare. A dus vălul la Roma, unde 1-a folosit pentru vindecarea împăratului Tiberius, apoi 1-a dăruit Papei Clement şi Bisericii Catolice. (va urma)

mATT LAmY

Vindecarea

Terapia florilor ne-a fost pusă la dispoziție în urmă cu aproape 100 ani de către doctorul englez Eduard Bach (1886-1936). În prezent, este aplicată cu mult succes în întreaga lume de terapeuți dibaci care cunosc foarte bine rolul sufletului în vindecarea afecțiunilor corporale.

Totul a început în jurul anilor 1920, cînd doctorul Bach a manifestat îndoieli față de practicile medicinei clasice. Chirurg, patolog și renumit bacteoriolog, s-a îmbolnăvit de cancer în anul 1917, și, în ciuda tuturor prognosticurilor medicinei clasice, s-a vindecat cu ajutorul metodelor alternative. Centrul de tratament pe care Bach îl deține în Harley Street London a devenit cel mai renumit din regat.

Studiind homeopatia, a ajuns la concluzia că nu boala pacientului trebuie să stea în vizorul medicului, ci eul, spiritul, energia este cea care trebuie adusă în echilibru. Rezultatul observațiilor sale s-a materializat în ,,Terapia Dr. Bach” – Terapia Florilor, un set de 38 de plante-flori, care au un potențial energetic deosebit în a alina și echilibra sufletul. Pe lîngă aceste 38 de soluții din plante, dr. Bach a elaborat și o combinație destinată cazurilor de urgență, de cădere energetică: Rescue Remedy. El considera mugurii plantelor o încununare a creației divine.

Pentru Dr. Bach nu era importantă cercetarea ghidată de principiile fitoterapiei, ci de informația sufletească din plantă. Cu ajutorul unei metode dezvoltate de el, a repus sufletul celor afectați în balanță. Conform dr. Bach, în spatele fiecărei boli se ascund frica, lăcomia sau ura. Dacă vindecarea este individuală, tot așa ar trebui să fie și terapia. Pentru dr. Bach era mult mai important să își ajute pacientul să își înțeleagă boala decît tratamentul, spunînd că șansele de vindecare sînt diferite pentru fiecare individ în parte.

Convingerile dr. Bach sînt confirmate astăzi de știință. Conexiunea sufletului cu corpul este confirmată de științele psiho-neuro-imunologice și endocrinologice.

Terapia florilor are ca scop eliberarea de balastul emoțional, pentru a-i da șansa corpului să se vindece. Viziunea dr. Bach despre rolul medicului viitorului era

ca acesta ,,să îl facă pe pacient conștient de problemele lui de sănătate, să cunoască legile spiritului, omul, să îi poate face cunoscut conflictul dintre sufletul și personalitatea lui; să fie în stare să îi aline durerea, să îi recomande medicamentul care ajută corpul să se vindece”, pentru ca pacientul să se echilibreze spiritual.

Terapia dr. Bach, cunoscută la noi sub denumirea ,,Terapia Florilor”, este o terapie care se bazează pe energia plantelor studiate, care ajută corpul uman să se restabilească energetic, pentru a lăsa sistemul de autovindecare să se pună în mișcare.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție terapii moderne, personalizate, adecvate omului modern. Aparatele de terapie au la bază fizica cuantică, ce se impune tot mai mult în toate domeniile. La ora actuală nu există studii neurobiologice care să nu aibă la bază fizica cuantică. După diagnosticarea energetică se propun ședințele de terapie, care se focusează pe detoxifierea organismului la nivel celular, deblocarea energetică a fiecărui organ, eliminarea metalelor grele în exces, a paraziților și a altor noxe toxice, repunerea comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem. Terapiile se adresează atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă, și pot fi completate cu recomandări de esențe florale, care susțin tratamentul și grăbesc însănătoșirea. Renumitul terapeut Valeriu Popa spunea: ,,Corpul uman este format din două corpuri: cel fizic, palpabil, cercetabil de către știință, și cel bioenergetic, demonstrabil după ce știința îl va cerceta”. Acest lucru se întîmplă astăzi, prin terapiile oferite de medicina energoinformațională.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Centrul

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

a

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS book ConSULtIng SRL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPReS DIStRIbUtIon SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.