România Mare, nr. 1598

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu te mai ascunde, copilărie, știu unde ești: în cuiburile de păsări ale verii...

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

România, paravanul sau intermediarul unui conflict armat major?!

motto: ,,Doar un prost învaţă din greşelile proprii. Un înţelept învaţă din greşelile altora” oTTo

VON BISMARCK

Săptămîna trecută a fost marcată de un eveniment aparent ridicol, dar care spune multe despre intențiile celor care conduc România. Evident, nu mă refer la figurile șterse ale echipei guvernamentale sau din majoritatea parlamentară, nici chiar la Klaus Iohannis – ci la cei care dirijează mutările „strategice” ale României. Concret, săptămîna trecută a avut loc o manifestare în cinstea revenirii militarilor români din Afganistan, culminînd cu trecerea acestora pe sub Arcul de Triumf. Altfel spus, militarii care au participat la un război nedrept – și la o ocupație a unui stat independent! – reușind, în final, să fie copărtași (minori, de-i drept) la un eșec, ei bine, acești militari trec pe sub monumentul ridicat în cinstea protagoniștilor celor mai eroice, mai înălțătoare bătălii ale națiunii – cele care au dus la împlinirea visului României Mari!

Da, chiar așa – sub privirile unui președinte care, anterior funcției, a refuzat să participe la Ziua Națională a României, participanții la eșecul și mistificarea din Afganistan au trecut peste umbrele eroilor de la Mărăști, Mărășești, Oituz!... (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Europa se revoltă împotriva restricțiilor

Cele mai mari demonstrații din ultima vreme au avut loc în Franța. Sîmbătă, 17 iulie a.c., protestele împotriva introducerii abonamentelor sanitare obligatorii (le pass sanitaire), destinate accesului în cafenele și restaurante, au adunat 114.000 de persoane (datele Ministerului Afacerilor Interne sînt mult subestimate, judecînd după înregistrările video). Demonstrații au avut loc la Paris, Nisa, Lille, Bordeaux, Marsilia, Lyon, Strasbourg, Valence, Perpignan, Saint-Étienne, Tours și alte orașe din Franța. „Unii protestatari

Cine determină politica externă a SUA?

În politica sa externă, Joe Biden nu este diferit de Donald Trump. Acest lucru se remarcă mai ales în acțiunile Washingtonului îndreptate în direcția chineză. ,,Există o continuitate în strategia Beijing între Trump și Biden”, se arată în publicația italiană Corriere della Sera The Economist reiterează: „În timpul președinției sale, Trump a impus tarife asupra activelor chineze în valoare de 250 miliarde dolari pentru a pune presiune asupra Beijingului. Abordarea lui Trump față de Beijing a fost criticată de toți adversarii săi, dar acum Biden continuă să urmeze această strategie”.

O altă direcție este Afganistanul, unde, de asemenea, administrația Biden urmează exemplul administrației Trump, cînd SUA a semnat un acord de pace cu talibanii pe 29 februarie 2020. Americanii, ca și aliații lor, s-au angajat apoi să retragă toate trupele din Afganistan în 14 luni (pînă la 1 mai). Acum, Biden pune în practică această decizie, iar Trump l-a criticat pentru asta cu înverșunare. Acesta poate fi un paradox al politicii americane, sau, din contră, o regulă de fier.

În timpul campaniei electorale, Biden a promis, în opoziție cu Trump, care a început să construiască un zid la granița cu Mexicul, că va deschide larg ușile imigranților. Și în timpul unei vizite în Guatemala, vicepreședintele SUA, Kamala Harris, avertiza potențialii migranți că nu ar trebui să încerce să ajungă la granița SUA cu Mexicul, deoarece vor fi trimiși acasă.

(continuare în pag. a 16-a) rm

au îmbrăcat steaua galbenă a lui David, un simbol al segregării evreilor în timpul Holocaustului. Alții aveau bannere prin care îl comparau pe Macron cu Hitler, iar politica de vaccinare cu fascismul”, relatează Radio France Internationale.

Acest puternic val de nemulțumire a fost cauzat de decizia președintelui francez de a introduce vaccinarea obligatorie a personalului medical din cauza răspîndirii tulpinii Delta COVID-19. Din august, în Franța permisele sanitare vor fi necesare pentru accesul în baruri, restaurante și centre comerciale. Doar persoanelor vaccinate și celor care au un test PCR negativ li se va permite accesul la bordul avioanelor și trenurilor pe distanțe lungi. (continuare în pag. a 16-a)

Un fluture, un copil

Fluture de-o zi, de-o seară, floare fără de pistil –pentru cea din urmă oară stă la soare un copil Învelit în albe pături e bolnav fără de leac jucăriile alături ce neputincioase zac!

Boala sîngelui îl roade e atît de străveziu moartea susură-n cascade între leagăn și sicriu Ochii jilavi și-i deschide te îmbie să-i vorbești –două mici efemeride din grădini nepămîntești

Te apropii dinspre soare poposești în părul lui ca pe-o filă din ierbare ca pe-o umbră-a nimănui El îți pipăie veșmîntul ninge cu polen în jur prin salcîmi jelește vîntul fierb broboane de mercur

A zîmbit ca pentru sine ochii lui departe bat în păduri eleusine nimfe albe l-au chemat Înțelept ca o sfidare duhul i se pierde lin Doamne, ce ușor se moare cît ai secera un crin!

Lumînare fără ceară tu i-ai fost la căpătîi –fluture de-o zi, de-o seară mai dezmiardă-l, mai rămîi Un copil și-o vietate sapă-n ceruri un izvor și nici moartea nu mai poate să desfacă taina lor...

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iarna pe uliţă F Opoziţia pune Biciuşca pe bucureşteni F Ilie Năstase îşi va termina cariera în ridicol F Caraion, sluga preaplecată a lui Ceauşescu F Un beţivan irecuperabil: Mihai Pelin F Broscoiule, pune burta pe carte!

PArTEA I

F Iarnă grea, aproape în toată lumea. Nici România n-a fost iertată. Astea nu mai sînt „capricii ale vremii“, ci dezastre. Ca de fiecare dată, în ultimii 6 ani, Primăriile, Prefecturile, Ministerul Transporturilor, rEnELUL şi CoTroCELUL au fost în ofsaid, luaţi prin surprindere, fiindcă nu se aşteptau ca iarna să vină în ianuarie-februarie, ci prin iulieaugust. Dacă ne dă peste cap schimbarea de temperatură, an de an, cum o să rezistăm noi la schimbarea regimului politic? F Mor oamenii de frig. Vacilor le-au căzut urechile ca nişte păstăi de fasole uscată. Lui Cristoiu i-a căzut puţa, nenorocitul copil, noroc cu o găină paranormală, care tocmai ciugulea prin zăpadă şi a găsit-o. Lui Petre roman i-a căzut capul între umeri, pentru că uitai să vă comunic: atunci, la 8 zile de cînd a văzut lumina unui tanc sovietic, fiindcă s-a născut în gura turelei, i s-a făcut circumcizia de rigoare, dar, din greşeală, nu i-au tăiat prepuţul, ci gîtul. F Straşnic de frig! Lui Asztalos-Măgureanu i-au înghețat ochiul la gaura cheii şi urechea la telefonul public, acum aleargă să se mai încălzească, şi brusc sare sus, pe capra căruței, apoi sare între cai, dar nărăvaşii ăştia i-au tras nişte copite de-a ajuns în poala Ilenei Lucaciu. Dar şi creatura asta suferă de frig, i-au îngheţat chiloţii de tablă, parcă-s o armură de cavaler teuton. Preşedintele Senatului a prins promoroacă la sprîncene şi bărbi, zici că nu mai e Moş Trahanache, ci Moş Gerilă, dar lui nici că-i pasă, le sforăie şi trage la aghioase, visînd că într-o viaţă viitoare va fi politician. Şi Bombonel e rău de frig, a vrut să se-aplece pentru a se încheia la şireturi (e şiret, băiatul!) şi-aşa a rămas, încă nu se ştie dacă din cauza şalelor sau a haimanalelor, care, să fie clar, vor să-i trimită semnale neprincipiale, pentru a-i vedea jocul de picioare. F Brrr, al naibii ger! Mugur Isărescu a încercat să joace rişca cu o monedă de 1 leu, dar n-a mai găsit pe piaţa o asemenea raritate numismatică, apoi a aruncat în aer o fisă de 100 de lei, care a îngheţat în zbor, iar el se uită acum neputincios, aşteptînd să i-o coboare F.m.I.-ul jos, cît mai jos. Pe un asemenea frig năpraznic nu-i bine să dai afară din casă nici un cîine, dar P.N.Ţ.C.D.-ul s-a încumetat, totuşi, şi s-a dus în vizita la Gradina Zoologică, unde membrii săi cei mai de vază s-au încălzit spate în spate cu pensionarii stabilimentului: ne referim la Lup, Lupu, Ţapul Emil, Piţigoi, Găină ş.a. Pe scurt, toată lumea a suferit teribil. Chiar toată lumea? Aş, Nea Nelu Cotrocelu s-a simţit excelent, pentru că el, deşi e sărac şi cinstit, are căciulă din blană de urss, cu urechi de tractorist, precum şi două ghete îmblănite, ambele pe stîngul, ca să nu alunece sub nivelul de trai. Vorba cîntecului revoluţionar „Iarna pe uliță“: „Iliescu – apare/ Soarele răsare/ Iliescu rîde/ Ce simpatic gîde!/ Iliescu plînge/ Inima ne-o frînge/ lliescu tace/ Iarba nu-i mai place,/ Iliescu n-are/ Grijă de hotare/ Iliescu scoate/ Încă trei mandate/ Şi-a băgat cuponu’/ La N.A.T.O. şi O.N.U./ Însă K.G.B.-ul/ Îi strică clişeul/ Primul lui amor/ Nu-l uită uşor/ Nici ăla pe el/ Fiindcă-i spionel/ Iar dacă dispare/ P.D.S.R. moare/ Ăsta nu-i partid/ Ci e un GUVID/ Nişte zăpăuci/ Ne-au pus pe butuci/ Alde Tărăcilă/ N-are pic de milă/ Crivăţul din case/ Ne-a răzbit la oase/ Primari şi prefecţi/ Nişte ţipi suspecţi/ Îşi făcură scopul/ După ei – potopul/ Caragea cu Ciuma/ Spiroiu cu

Puma/ Fură Chiuzbaian/ Sever Mureşan/ Aurel Crişan/ Şi Marcel Ivan/ Şi cu Dragodan/ NăstaseAdrian/ Virgil Măgurean/ Băsescu Traian/ Neulander-Roman/ Monstrul Găgeştean/ Primarul Ţigan/ Pascariu Dan/ Răzvan Temişan/ George Bush şi-al lui „son“/ Delia Balaban/ Şi Radu Budean/ Păun Otiman/ Răţoi Apolzan/ Nisztor Bădicean/ Dumitru Moţpan/ Pictor Mărginean/ Mincu Iulian/ Oliviu Gherman/ Şi Zamfir Troian/ Cu Ioan Solcan/ Şi Ghiulbenghian/ Şi Iskandaran/ Voiculescu Dan/ Pelin Beţivan/ Pleşu Burdihan/ Şi cu Pitulan/ Sava Şobolan/ Creţu Iulian/ Şi Gelu Voican/ Şi-un porc de Băcan/ Nina Cassian/ Radu Boroian/ Şi Vasile Bran/ Giurgiu Prostovan/ Ioan Lăpuşan/ Necşeşti Adrian/ Şi Radu Feldman/ Chebeleu Traian/ Şi-un olteniţean/ Şi mai hoţoman/ Agent lipovean/ La brîu cu «top gun»/ Aştia toţi, măi frate/ Sînt pe-apucate/ Şi ne mint în faţă/ Apele dengheaţă/ De-aia este ger/ În calorifer/ Şi-am făcut acas’/ Ţurţuri pe la nas/ Şi-am căzut pe stradă/ De ne-am ars la noadă/ Iarna ’96/ Ne-a adus ponoase/ Însă lui Năstase/ I-a adus foloase/ Şincă vreo 5 case/ Puterea şi CHEIA/ Sînt precum femeia:/ Uită iute/ Cine-o fură/ Dar le-am prins cu raţa-n gură...“. F Bill Clinton e un pericol public! Cel puţin aşa susţine soţia sa, sprîncenata Hillary Aflată în New Hampshire pentru a face campanie electorală soţului său, aceasta s-a adresat unui grup de tinere cercetașe (ce-or cerceta fetele astea?), afirmînd că soţul ei ar trebui reales ca preşedinte al S.U.A., chiar şi numai pentru a-l împiedica să mai pună mîna pe volan. „Unul dintre motivele pentru care e bine ca Bill să fie reales mereu, este acela că, fiind preşedinte, are şofer, aşa că şoselele sînt mai în siguranţă“ – a spus prima doamnă. Înduioşătoare grija acestei femei pentru semenii ei, dar o întrebare se impune: dacă acest foarte simpatic saxofonist nu poate conduce o maşină, cum poate să conducă el o Ţară, și încă ce Ţara, cea mai puternica din lume?! F Într-o Conferinţă de Presă desfășurată vineri la Senat, cunoscutul regizor Sergiu Nicolaescu a istorisit modul în care necunoscutul Petre Roman, care cică năvălise călăre pe o betonieră la C.C. al P.C.r , a devenit prim-ministru al României. Atunci cînd Ion Iliescu a propus să se formeze un Guvern, Silviu Brucan l-a băgat la înaintare pe Petre roman (un evreu pe un alt evreu) pentru postul de premier. În clipa aceea, Neulander i-a dat un cot lui Sergiu Nicolaescu (Cotul Donului!) şi, cu obrăznicia specifică unor minoritari care au confundat mereu Ţara asta, a spus: „Propune-mă tot pe mine!“. La care regizorul ar fi răspuns: „Îl propun pe Mussolini!“. Ce scene palpitante se petreceau acolo, la căpătîiul unei Ţări însîngerate, care abia îşi mai trăgea sufletul! F Începe bătălia pentru postul de primar-general al Capitalei! Păstorii Ţapului, de la aşa-zisa Convenţie Democratică, s-au grăbit să fie ei primii care propun un candidat: în urma unor furtunoase dezbateri, el a fost ales în persoana lui Victor Ciorbea. Acesta a văzut lumina zilei, direct prin ochelarii ca nişte funduri de sifon, în ziua de 26 nov. 1954, în comuna Ponor, jud. Alba. Moaşa comunală fiind în stare de ebrietate, pe micul pezevenghi l-a ajutat să iasă agentul veterinar, care s-a servit şi de un forceps, ceea ce a lăsat urme adinci în conformaţia macrocefală a lui Victoraș. Ulterior, prin perseverenţă şi bunăvoinţă, el a absolvit Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. Atunci, s-a

descoperit că n-are liceul, dar era prea tîrziu – intrase în politică! O întrebare se impune: de ce nu candidează Ciorbagiul la Alba-Iulia sau la ClujNapoca? Oare ce-o avea el în comun cu Bucureştii, ce ştie el din specificul, tradiţia, istoria şi necesităţile acestui oraş? Şi ce legătură au sindicatele (pe care zice că le conduce) cu politica? Şi de ce se încăpăţînează Opoziţia să mai aibă un candidat la funcţia de primar-general al Capitalei? N-a mai avut unul, pe Bulibaşa Halaicu, care a nenorocit un oraş, în schimb a devenit putred de bogat? Oare Ce-or bea ăştia de la CHEIA de merg în alegeri cu Ciorbea, care i-a minţit pe muncitori? Creolină, terebentină, verde de Paris? Dar, caracterul de senzaţie al agitatei şedinţe patronate de Țapul Emil, a fost altul: ştiţi care e contracandidatul pe care l-a învins Ciorbea? Unul Biciuşcă! Care Biciuşcă? Cum care? Se vede că n-aveţi cultură! Biciuşcă care de fund ne muşcă! Vă daţi seama cum ar fi arătat Capitala României condusă de unul Biciuşcă?! Să mori de rîs! Ăsta era bun la Pluguşoare, sau în mîna căruţaşului ungur Asztalos. De unde-i tot scoateţi, fraţilor? N-aveţi, cumva şi vreo Gămălie, vreo Tiribombă, ori vreun Satîr? F Dar nici cu P.D.S.R.-ul nu-mi e ruşine! Ce vor să demonstreze snobii ăştia de bombonei, cu fundiţe şi bentiţe colorate, aruncîndu-l în arenă pe Ilie Năstase? Poate fi acesta primar-general al unui oraş de 3 milioane de locuitori, cu grave probleme sociale, cu mari platforme muncitoreşti în fierbere, cu fenomene infracţionale fără precedent, cu molime care bat la porţile Cetăţii, cu o moştenire catastrofală, lăsată de cea mai neruşinată beşniţă, adică Halaicu! Am vrea să fim bine înţeleşi: avem toată stima pentru Ilie Năstase, a fost un sportiv de-a dreptul genial, probabil cel mai mare sportiv din Istoria României şi, în orice caz, cel mai artist dintre tenismenii lumii, el a adus glorie Ţării noastre şi Patria îi va fi veşnic recunoscătoare – dar arena de sport e una, iar groapa cu lei a copleşitoarelor probleme social-economice e alta. Nu se află nimeni de bună-credinţă prin preajma lui Ilie Năstase, să-i spună că România nu-i America şi că riscă să-şi compromită total o strălucită carieră, să-l înjure oamenii de dimineaţa pînă seara? Toată lumea ştie că, cel puţin jumătate de an, el se află peste hotare, avînd domiciliul stabil în S.U.A. Poate conduce el din avion, ori de prin diverse hoteluri situate la mii de kilometri distanţă, un oraş în fierbere, ca Bucureştii? Să n-aibă el atîta minte în cap încît merge pe mîna lui Adrian Năstase, care e un tînăr inteligent şi rafinat, ce-i drept, dar la primul cutremur social provocat de sutele de mii de şomeri sau de săraci ai Bucureştilor, se va ascunde ca un şoricel de cîmp, dat fiind faptul că în fața foametei şi a disperării nu mai ține să vii cu limbajul tău efeminat, cu brăţăruşe de argint şi glumite de prost-gust?! Măi, nea Iliescule, treziți-vă odată la realitate, nu mizaţi prea mult pe supoziţia că Poporul Român n-o să mai iasă în stradă şi-a doua oară, fiindcă vă înşelaţi, de data asta o să iasă cu mult mai mult decît în decembrie 1989, şi va fi prăpăd! Să nu ziceţi că nu v-am spus! Acum nu mai puteţi îndrepta ce aţi stricat, e prea tîrziu, degeaba credeţi că amăgiţi lumea cu înfiinţarea unor „cantine ale săracilor“, după ce tot voi i-aţi sărăcit – acum tot ce puteţi face este să nu vă mai audă lumea gura, să nu vă mai vadă, să călcaţi în vîrful picioarelor, să nu înfuriaţi populaţia şi mai mult, nici voi, nici primarii ori parlamentarii Opoziţiei, fiindcă aşa miroase în aer a „dictatura proletariatului“, şi aşa „democraţie“ o să vă tragă pe spinare milioanele de oameni minţiţi, şi jefuiţi, încît n-o să vă apere nici agenţii evreilor, nici comisarii europeni, nici trăgătorii de sfori de peste ocean. FÎn linii mari, aceleaşi invitaţii la luciditate şi pentru marele fotbalist care a fost Nicolae Dobrin, amăgit de aceiaşi şarlatani miliardari din P.D.S.R. (va urma)

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 16 februarie 1996)

Actualitatea internaţională Populația lumii – combustibilul

Secolului XXI

pentru Big Pharma

Poziția companiilor farmaceutice din Statele Unite este determinată nu numai de indicatorii privind volumul vînzărilor, capitalizarea pieței, profitul sau numărul de angajați, ci și de influența industriei asupra tuturor aspectelor societății americane. Și, în primul rînd, de îngrijirea sănătății. Corporațiile farmaceutice americane au făcut din cetățeni nu scopul activităților lor (tratarea și conservarea sănătății), ci un mijloc de îmbogățire, care se exprimă în termeni de profit și capitalizare de piață. Se pare că în decurs de un an și jumătate (din momentul în care a fost anunțată pandemia), Big Pharma a primit sume considerabile de bani de la stat pentru dezvoltarea vaccinurilor și, în același timp, a eliminat din companiile farmaceutice aproape orice responsabilitate pentru eventualele costuri ale vaccinării. Mai mult, pentru a face investițiile în dezvoltarea vaccinului mai rentabile, guvernul a fost de acord cu Big Pharma asupra faptului că o singură doză de vaccin nu este suficientă, și că vaccinurile repetate vor deveni o caracteristică a „noii normalități”. Toate acestea se arată în cartea jurnalistului de investigații american Nina Burleigh, ,,Virus: Vaccinations, the CDC and the hijacking of America’s response to the Pandemic” (CDC – abrevierea în limba engleză a Institutului american, a cărui denumire completă este Centrul SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, care joacă un rol cheie în organizarea vaccinărilor în America – n.red.).

Conform Ninei Burleigh, Congresul a alocat cu promptitudine 10 miliarde de dolari pentru dezvoltarea vaccinului de către companiile private, în primăvara anului trecut. Operațiunea Warp Speed, programul Covid-19 al guvernului SUA, a fost lansat cu succes. Pînă în această primăvară, guvernul a alocat deja 22 de miliarde de dolari pentru Big Pharma în cadrul OWS.

Din această sumă, Moderna a primit 2,5 miliarde de dolari; AstraZeneca 1,2 miliarde de dolari, Johnson & Johnson - 500 de milioane de dolari, iar Novavax - 1,6 miliarde de dolari. Pfizer nu a primit bani de la guvernul SUA pentru a dezvolta vaccinul, dar s-a situat, în schimb, în topul preferințelor autorităților, performanță de care nimeni, nu numai în istoria americană, ci și în istoria lumii, nu a beneficiat niciodată: de la începutul dezvoltării produsului pînă la primirea aprobării finale de la autorități pentru vînzarea produsului au trecut doar 11 luni! Vaccinul a fost dezvoltat cu sprijinul companiei germane de biotehnologie BioNTech și este de departe cel mai popular din lume. Apropo, există dovezi că Pfizer a folosit banii din surse guvernamentale pentru a dezvolta acest vaccin. Este adevărat, banii erau din trezoreria Germaniei.

Compania Pfizer era încrezătoare că va ajunge pe primul loc în lume, bazîndu-se pe achiziționarea de către guvernul SUA a vaccinului miraculos. Și astfel aflăm că, la începutul lunii iulie, Pfizer a semnat un acord de aproape 2 miliarde de dolari pentru a vinde 100 de milioane de doze din vaccinul său, injectat în două doze, către guvernul SUA (50 de milioane de oameni). Mai jos regăsim date financiare despre cele cinci companii americane de top care alcătuiesc coloana vertebrală a Big Pharma.

Performanța financiară a principalelor companii farmaceutice din SUA (miliarde de dolari)

Capitalizare* Venituri din vînzări** Profit**

Johnson& Johnson (JNJ) 442,7 84,21 20,46

Pfizer (PFE) 225,9 50,19 13,46

Eli Lilly (LLY) 222,9 25,48 7,25

AbbVie (ABBV) 207,5 50,19 6,66

Merck (MRK) 197,6 48,01 8,32

* La începutul lunii iulie 2021

** Indicator estimat pentru 2021, luînd în considerare rezultatele financiare efective pentru prima jumătate a anului 2021.

Sursa: companiesmarketcap.com

Primele 10 companii farmaceutice din lume (în ceea

ce privește capitalizarea pieței) includ doar patru companii non-americane: Roche și Novartis (Elveția), Novo Nordisk (Danemarca) și AstraZeneca (anglo-suedeză). Celelalte șase sînt companii din SUA.

Primul loc în ratingul companiilor farmaceutice mondiale îl deține compania americană Johnson & Johnson – nu numai în ceea ce privește capitalizarea pieței, ci și în ceea ce privește veniturile (vînzările) și profiturile. Locul doi aparține companiei elvețiene Roche (capitalizarea sa de piață la mijlocul acestui an a fost de 338,2 miliarde de dolari). Locul trei este deținut cu fermitate de americanii de la Pfizer, iar al patrulea de compania americană Eli Lilly.

Companiile farmaceutice americane de top au performanțe remarcabile nu numai în clasamentul mondial al companiilor din industrie, ci și în clasamentul global (companii din toate industriile). La mijlocul acestui an, Johnson & Johnson s-a clasat pe locul 16 în ratingul tuturor companiilor din lume în ceea ce privește capitalizarea. A rămas doar puțin în urma companiei americane NVIDIA, care operează în domeniul tehnologiilor digitale (capitalizare de 452,6 miliarde dolari; locul 15 în rating) și a principalei bănci americane JPMorgan Chase (capitalizare 453,9 miliarde dolari; rang 14).

Iată care sînt locurile altor companii farmaceutice americane de top în clasamentul global al companiilor și băncilor: Pfizer - 43; Eli Lilly - 44; AbbVie - 49; Merck57. Principala companie petrolieră americană Exxon Mobil are o capitalizare de piață de 242,7 de miliarde de dolari la mijlocul acestui an (locul 38 în clasamentul mondial). Plafonul de piață al Johnson & Johnson se dovedește a fi cu 200 de miliarde de dolari mai mare decît al celei mai importante companii petroliere din SUA! Prin acest indicator, Exxon Mobil poate ajunge din urmă companiile farmaceutice Pfizer și Eli Lilly.

Capitalul din sectoarele tradiționale ale economiei americane (petrol, alte industrii extractive, siderurgie, inginerie mecanică etc.) se varsă în produse farmaceutice. Un sondaj din 2017 al guvernului SUA a examinat veniturile primelor 25 de companii farmaceutice pe parcursul unui deceniu. S-a dovedit că acestea s-au ridicat la o medie de 15-20%, comparativ cu 5-9% pentru cele mai mari 500 de companii din alte industrii. Marile companii farmaceutice induc în eroare nu numai consumatorii produselor lor (medicamente, vaccinuri etc.), ci și pe cei care vin în contact cu aceștia la Bursă.

Securities and Exchange Commission a amendat de mai multe ori participanții companiilor farmaceutice la Bursă. Uneori au fost aplicate amenzi pentru corupție. De exemplu, în 2011, Johnson & Johnson a fost amendat cu 70 de milioane de dolari de către Securities and Exchange Commission (SEC) și Departamentul de Justiție al SUA pentru dare de mită medicilor din Grecia, România și Polonia, precum și din Irak pentru a obține contracte în temeiul programului „Petrol pentru mîncare”. Potrivit anchetatorilor, compania folosește astfel de metode de promovare a bunurilor din 1998. În august 2012, Pfizer a fost amendat cu 60 de milioane de dolari, SEC acuzînd compania de luare de mită și încălcarea legilor anticorupție în străinătate, în special în Rusia și Kazahstan. S-a constatat că cele două filiale Pfizer au cheltuit mai mult de 2 milioane de dolari între 1997 și 2006 pe mită raportată ca și cheltuială de marketing.

Cartea Ninei Burleigh conține detalii puțin cunoscute și foarte șocante despre activitățile Big Pharma din ultimul an. Cinismul liderilor unor companii este fără precedent. Ei fac totul pentru a-i fermeca pe americani cu vaccinurile lor – nu pe cei care ar dori să-și salveze sănătatea și viața, ci pe cei care sînt interesați de lucrările Big Pharma de la Bursă.

Pe 9 noiembrie 2020, ziua în care Pfizer a anunțat că vaccinul pe care îl dezvoltă depășise 90% aplicabilitate, stocul Pfizer a crescut brusc (cu 15%). CEO-ul Pfizer, Albert Burla, a vîndut mai mult de jumătate (62%) din acțiunile sale din companie. Burla s-a numărat printre cei șapte directori Pfizer care au strîns, în mod colectiv, 14 milioane de dolari din vînzarea acțiunilor companiei lor în 2020, conform cifrelor furnizate către Los Angeles Times

de Equilar, o companie de compensare și guvernanță corporativă. La fel au făcut (și continuă să facă) liderii Moderna, al căror vaccin este, de asemenea, promovat cu succes. Anul trecut au strîns 287 de milioane de dolari din vînzări, pentru a coincide cu rapoartele de succes în dezvoltarea vaccinului lor. Potrivit lui Nina Burleigh, în doar cîteva zile de la sfîrșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie ale acestui an, CEO-ul Moderna, Stephane Bancel, a vîndut acțiuni în valoare de milioane de dolari. O serie de directori Moderna și-au băgat în buzunar aproape un miliard de dolari, bani care proveneau atît din bugetele guvernamentale pe care le-au primit pentru dezvoltarea vaccinului, cît și din vînzarea cu succes a valorilor mobiliare ale companiei la vîrfurile cotațiilor de acțiuni. Declarațiile legate de succesele înregistrate au fost promovate agresiv, cu sprijinul corporațiilor IT din Big Media și Silicon Valley. Și acesta este doar începutul, urmarea fiind miliardele pe care americanii le vor plăti pentru vaccinuri. Totuși, de ce doar americanii? Este posibil ca Moderna să încheie în curînd un contract mare pentru furnizarea vaccinului salvator către guvernul SUA.

Nina Burleigh remarcă faptul că actualul model de organizare pe acțiuni a medicinei din Statele Unite s-a format în anii ʼ80 ai Secolului al XX-lea, într-o perioadă în care țara era condusă de Ronald Reagan. Înainte de aceasta, în opinia autoarei, reglementarea și controlul guvernului asupra industriei farmaceutice erau stricte, ceea ce nu permitea companiilor să pună interesele acționarilor mai presus de interesele consumatorilor, adică milioane de americani obișnuiți. Nina Burleigh crede că acționarii-cheie și managerii de vîrf ai Big Pharma nu își arogă în mod accidental pachetele de valori mobiliare astăzi. Au dispersat locomotiva Big Pharma, care, împreună cu pasagerii (milioane de americani care și-au făcut vaccinul), se îndreaptă spre prăpastie. Iar proprietarii și șefii companiilor farmaceutice sar în mod inconștient din această locomotivă pentru că știu cum se poate termina vaccinarea în masă. Este potrivit aici să ne amintim de oponentul activ al campaniei de vaccinare din Statele Unite, Robert Kennedy Jr. (nepotul președintelui american John F. Kennedy, care a fost ucis în 1963). El a menționat următorul detaliu legat de abuzul Big Pharma: „O altă problemă cu testarea vaccinului este că acesta nu este testat pe americani tipici, ci pe un grup atent selectat de oameni care nu suferă de nici o boală”. Și apoi încheie: „Toate companiile de top în domeniul vaccinurilor, și anume Moderna, Glaxo, Sanofi, Pfizer, Merck, sînt privite ca adevărați infractori. În ultimii 10 ani, au plătit 35 de miliarde de dolari penalități și amenzi pentru declarații false, pentru înșelăciune, pentru falsificarea rezultatelor științifice, pentru uciderea deliberată a sute de mii de americani”. Experții cinstiți nu exclud faptul că vaccinarea în masă efectuată astăzi în America se poate încheia cu moartea a milioane de americani. Ei bine, așa cum a spus Niccolo Machiavelli, „scopul justifică mijloacele”. Scopul Big Pharma este atragerea de cîștiguri imense, iar mijloacele sînt milioanele de oameni „de prisos” – acest „nou combustibil” al Secolului XXI. D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

La prășit de porumb

– Hai, treziți-vă odată!, strigă mama la noi... Acum se ridică soarele pe cer, și o să rîdă satul de noi că ne rămîne porumul în bălării, dacă nu-l prășim cînd trebuie.

Nu așteptam să ne zică a doua oară, ieșeam din aștenut, cu somnul dulce al dimineții pe ploape și, la îndemnul mamei, fiecare o luam din loc către treburile noastre, după regulile știute probabil doar de ea. Frații mai mari mergeau să înjuge vacile la căruță, iar surorile, să pregătească traista cu merinde. Fiind mai mic și destul de plăpînd, încît nu puteam da cu sapa, pe mine mă luau cu ei doar să am grijă de vaci, să le duc la păscut la capătul lanului de porumb, unde iarbă era din belșug... Mi-ar fi plăcut mai mult să dau cu sapa decît să țin de funie vacile care mă smuceau mereu, care încotro, că ale boale animale voiau să fie libere și să umble aiurea, peste tot, nu cum le îndemnam eu. Dar ce zicea mama era literă de lege, nimeni nu-i putea întoarce vorba și nici s-o contrazică... Copilăria mea a fost ghidată după principiile ei de viață. Adică, să fiu credincios și harnic, să nu fac vreo belea care mi-ar putea periclita sănătatea sau chiar libertatea. Principii, de altfel, bune pentru educația oricărui copil, indiferent de vremuri. Mama era stîlpul casei, și ceea ce spunea era sfînt pentru noi, copiii... Nu-mi amintesc ca vreunul dintre frații mei să-i fi ieșit din vorbă. Și nu doar noi ne comportam astfel, la fel se întîmpla și cu alți copii, chiar și cu cei din familii înstărite, care nu-și făceau griji pentru ziua de mîine.

Așadar, mă instalasem într-un colț, în coșul căruței și, după ce mama se asigură că totul era în ordine și că nu a uitat nimic, își îndemnă văcuțele la drum. Ușor, ușor, căruța se puse în mișcare, scrîșnind din cînd în cînd, la trecerea peste vreo piatră mai colțuroasă... Deacasă și pînă la bucata noastră de pămînt era cale de mers pe jos cam un ceas... Dar mergînd cu căruța, pe de o parte, eram mai odihniți cînd ajungeam pe cîmp, iar pe de altă parte, puteau păștea și vitele în voie... Deci, două treburi deodată! Aș fi putut să dau și eu cu

Scrisoarea săptămînii

Simple constatări...

Stînd eu în casă, sechestrat din cauză de temperaturi foarte ridicate, și neavînd ce face, decît să privesc la TV, am ajuns la niște constatări pe care doresc să le împărtășesc și altora, prin intermediul revistei dvs.

1. Lovitură pentru toți vaccinații. Comunicat oficial: vaccinul Pfizer a scăzut eficiența cu peste 30%; acuzații din Israel, împotriva vaccinării forțate; Agenția Europeană a Medicamentului: vaccinul nu este bun de nimic.

Auzi, domnule Arafat?! Auzi, domnule Gheorghiță?! Auzi, domnule Iohanis?!

2. Bărbații trebuie să nască copii, spun USR-iștii. Bine, bine, dar femeile ce vor face, mai este nevoie de ele?

3. Isărescu (eternul guvernator al B.N.R.): Pînă la 60% datorie din PIB, nu este nici o problemă. Și eu, ca nespecialist, credeam că problema este cît casa!

4. Mihai Gășpărel (nu știți cine este? Vă spun eu), Tartorul Pădurilor din Județul Suceava, va fi uns Tartor peste toate pădurile țării, la propunerea domnului Flutur.

5. Conflict dipomatic, creat de Cioloș (sau cum îl cheamă). Orban este făcut foc (nu Orban al nostru, cel de peste Tisa).

Nu ne ajungeau problemele pe care le avem cu Ungaria, de peste 1000 de ani?

sapa, dar mama se temea să nu tai porumul bun de făcut rod, în locul celui pipernicit și cu frunzulițele îngălbenite, din cauza gîndacilor, care îl mîncau la rădăcină de îndată ce prindea viață din grăuntele acela mic și uscat, la contactul cu solul umed... Era unul din motivele pentru care nu mă lăsa la sapă, mai ales că, la noi, semănatul era făcut manual de mama. Își punea pe umeri desagii plini cu grăunțe și, cu mîna, le arunca pretutindeni. De aceea, prumbul nostru răsărea la voia întîmplării, nu ca la alți săteni, care aveau semănători, astfel că porumbul lor ieșea în rînd drept, la aceeași distanță între rînduri, că-ți era mai mare dragul să prășești în astfel de condiții.

Cred că mai aveam un capăt bun de prășit... Era trecut binișor de ora amiezii, cînd luasem masa împreună. Deodată, pe cerul acela albastru, cu soarele dogoritor, începură să apară pîlcuri-pîlcuri de norișori albi, ca o dîră de praf ivită în urma unei căruțe trase de cai năzdrăvani în galop. Din depărtare se auzea cîte un huruit, în timp ce, treptat, bolta se întuneca, iar zgomotul din zare devenea mai puternic și parcă mai amenințător. Începu să picure mărunt, după care ploaia, spre bucuria porumbului scos din bălării, care rîdea sub răpăitul ei argintiu, se arăta parcă mai agresivă și de neoprit... Ploua acum abundent, cu tunete groaznice, de credeai că se rupe cerul peste noi. Ne găsisem adăpost sub un pom înalt, cu o coroană stufoasă de frunze verzi strălucitoare, iar tulpina îi era așa de groasă, că abia putea fi cuprinsă cu ambele brațe. În scurt timp, ne trezirăm uzi pînă la piele, frunzișul des al copacului nu făcuse față șuvoiului de apă care părea a nu se mai sfîrși, revărsîndu-se și mai înverșunat, acompaniat de fulgere și de tunete asurzitoare, care parcă zgîlțîiau pămîntul. Alți săteni se aciuaseră și ei pe sub copacii din preajmă. Cum stăteam așa, speriați, numai ce vedem că cerul fu sfîșiat parcă în două de strălucirea unui fulger năprasnic, urmat de o bubuitură înfricoșătoare.

noi, cîțiva săteni. Fulgerul acela fioros rupsese falnicul copac în două... O parte era prăbușită la pămînt, iar cealaltă parte rămăsese cu ramurile răzlețe în bătaia ploii, parcă și ele speriate de cele întîmplate. Sub crengile prăbușite ale copacului își găsese sfîrșitul o femeie din sat... La cele petrecute atunci, în vremea copilăriei, mă gîndesc cu tristețe, amintindu-mi cît de grea era viața sătenilor în vremea aceea, la cîte nenorociri erau expuși. Și mă gîndesc cu pioșenie la ființa aceea care și-a găsit sfîrșitul lovită de trăsnet, cînd nimeni nu se aștepta ca în ziua aceea, care începuse cu cer senin și soare puternic, să aibă loc o asemenea furtună teribilă. Iată că nu te poți pune cu natura, oricînd îți poate juca feste. Nenorocirea petrecută sub acel copac s-ar fi putut întîmpla și sub copacul unde ne adăpostiserăm noi.. Într-un tîrziu, o aud parcă pe mama că ne zice: – Așa i-a fost sortit să moară!, și se închină, mulțumind bunului Dumnezeu că i-a ocrotit familia de un așa mare necaz.

– A trăsnit copacul din fața noastră, ne zice mama făcîndu-și semnul crucii. Se uită la noi cu îngrijorare, văzîndu-ne cît de speriați eram. Ne îngrămădiserăm unii în alții și priveam neputincioși la văcuțele noastre, care mugeau legate de căruță.

Într-adevăr, la marginea lanului, era un copac ceva mai înalt ca al nostru, sub care se adopostiseră, la fel ca

6. Premierul îl revocă pe ministrul de Finanțe, pe care l-a lăudat pînă în ajunul revocării, și îi ia locul ca interimar.

7. După Eminescu – creatorul de Limbă Română, iată că și Raluca lui Turcan se screme să creeze... neologisme: ,,propaghează”. Ce o însemna? Nu știu, poate ne spune cîndva tot dînsa.

8. Dar, cea mai tare este lupta pentru șefia p.n.l. (cu litere mici, P.N.L. cu majuscule a dispărut de mult!), între Orban (al nostru) și Cîțu (tot al nostru).

Momentan, au ajuns la faza de îmbrînceli, dar mai au încă două luni și au timp să ajungă și la faza de capete-n gură. Toate acestea mă duc cu gîndul la replicile personajelor Firicel și Celentano, din serialul ,,Las Fierbinți”: - Bă, ești prost? – Bă, ești nebun?

În rest, s-au rezolvat toate problemele: pensiile au fost înghețate, salariile și alocațiile, așijderea. Mai sînt ceva probleme cu împrumuturile, că bani europeni nerambursabili – ioc!

Excelent serialul domnului Marius Marin, ,,Regimul Fanariot”, publicat de revista dvs., și asemănarea a ceea ce se întîmplă acum, cu ceea ce se întîmpla atunci, în urmă cu 300 de ani.

Întrebarea domnului M. Marin, dacă va mai apărea un nou Tudor Vladimirescu, care să pună capăt Regimului Fanariot actual (dumnealui crede că da), eu sînt mai sceptic și îi răspund: A apărut, a apărut și conjunctura în care puteam să-l alegem în anul 2000, dar noi, popor ingrat și fără simț politic, nu l-am recunoscut. Acesta era Corneliu Vadim Tudor (deci 100% un nou Tudor). Acum, cînd Tribunul ne-a părăsit, atît de timpuriu, dați-mi voie să nu-l cred pe dl. M. Marin, mai ales că nici noi nu ne-am

Seara, întreg satul a venit la priveghi... Femeia care murise părea că doarme, dacă pe frunte, deasupra arcadei ochiului stîng, nu observai o pată mare, neagră ca funinginea, de la fulgerul acela groaznic. Liniștea satului a fost mult timp tulburată de întîmplarea aceea, iar noi, copiii, am rămas nedumeriți și speriați, fiindcă nu prea știam cum decurg, cu adevărat, lucrurile în viața părinților noștri.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

alfabetizat din punct de vedere politic. Ne rămîne să ne lamentăm, conform unui vechi proverb: ,,Ce-am avut și am pierdut”, sau ,,Ce-am avut și n-am știut”.

IANCU ȘERBU, pensionar

P.S. – Se scumpește călătoria RATB (sau STB, tot aia e). Mai precis, se dublează, de la 1,30 lei la 3 lei, spun matematicienii lui Mucușor Dan... Numai că 3 lei, față de 1,30 lei, nu înseamnă că se dublează, ci că se scumpește cu peste 65%!

O întîmplare cu haz ºi cu... urmãri

În politică sînt anumite clișee întrebuințate de oratori pentru a produce efect, și printre cele mai cunoscute putem cita: România, țară eminamente agricolă, obiceiul pămîntului și cea mai întrebuințată la acea epocă, importată direct din Franța: libertate, egalitate, fraternitate. C.A. Rosetti (1816-1885), ca deputat, luînd cuvîntul, începe discursul cu: Știți, d-lor, ce este libertatea? Și după o pauză, pe un ton mai ridicat: Știți, d-lor, ce este libertatea?!... Întîmplarea face în acel moment să treacă pe sub ferestrele vechiului local al Camerei Deputaților un rahagiu care-și lăuda marfa cu: rahat cu apă rece! Ferestrele Camerei fiind deschise, s-a auzit strigătul rahagiului, s-a făcut haz de întîmplare, și multă vreme poporul a considerat libertatea scrisă în Constituție ca un rahat cu apă rece.

HAGI THEDORAKY (,,Amintiri din trecutul negustoresc...”)

Polemici « Controverse

Mereu tînăra epigramă, la braț cu bătrînețea (1)

Așa cum s-a mai spus, epigrama este, poate, cea mai veche formă de literatură din istoria culturii umane. E un lucru cunoscut că ea s-a născut din inscripție (de altfel, înseamnă chiar inscripție pe, din gr. epi = pe și grafein = a scrie): pe pietrele de mormînt, pe statui, pe scuturi și alte arme, pe obiectele de cult oferite zeilor sau persoanelor importante. Cu timpul, apar inscripții în versuri, conferind relief ideii exprimate, în general, în distihuri. Conotațiile permit transpunerea realității în altă zonă – fie afectivă, fie afectiv-ironică, fie în zona patosului. La fel de importantă este și nuanța aforistică pe care o capătă de timpuriu.

La început se scrie în vers epic. Primele încercări aparțin lui Terpandru – poet și muzician grec născut în Lesbos la sfîrșitul Secolului VIII î.Chr., antecesorul lui Alceu și al lui Sapho. Sînt cunoscute, de asemenea, inscripțiile apocrife: al lui Herodot de pe trepiedul statuii lui Apollo Ismenianul, cea de pe mormîntul lui Midas, citată de Platon, și cele de pe sicriul lui Kypselos, reproduse de Pausanias. Apoi epigramele se scriu în vers elegiac, primul autor care folosește acest vers fiind considerat Arhiloh – unul dintre cei mai mari poeți ai antichității, născut în Paros (la începutul Secolului VII î.Chr.). Versul elegiac devine versul definitiv pentru această specie literară. Printre cei mai vechi scriitori cărora li se atribuie epigrame, se numără, alături de Arhiloh, Pisandru din Rodos (Secolul VII î.Chr.), apoi Alceu și Sapho, Hiparc, fiul lui Pisistrate, cel care a lăsat pe monumentele presărate pe drumurile Aticei inscripții cu sfaturi către drumeți, precum „Aceasta este amintirea pe care v-o lasă Hiparc: nu vă înșelați prietenul”; la aceștia se adaugă Anakreon, cîntărețul vinului și al iubirii, dar și al ființelor neînsemnate. O contribuție deosebită la evoluția epigramei o are Simonide din Kios (556-467 î.Chr.). El face trecerea spre perioada alexandrină (Sec. III-II î.Chr.) cînd, la Alexandria, epigramele devin mici compoziții pline de spirit și într-un limbaj prelucrat cu grijă. La alexandrini apare acel element, acel inefabil specific epigramei moderne, spiritul care contribuie la realizarea poantei, a ascuțimii, a înțepăturii (it. aguzzuatura, sp. agudeza, engl. pointed, biting, fr. pointe, germ. Schärfe), acea vivacitate intelectuală materializată prin idei neașteptate, prin opoziția ideilor asociate în mod surprinzător, prin singularitatea ideii față de adevărurile general acceptate, față de obișnuință, de inerție.

De la greci, epigrama este preluată de romani, vestiți prin stilul lor lapidar – de Catullus, Caton, Varon, Petronius – autorul „Satyrikon”-ului, recunoscut drept arbitrul eleganței în Roma plină de bogăție și desfrînare a Secolului I. Dar cel care a dat strălucire epigramei latine, fixînd statutul literar definitiv al acestei specii literare, valabil și astăzi, a fost Marcus Valerius MARTIALIS (aprox. 40104 e.n.). De altfel, Lessing îi ignoră (pe nedrept, credem noi) și-l consideră pe Marțial drept inițiatorul adevăratei epigrame. În atacurile sale, Marțial se conduce după principiul rămas pînă astăzi valabil: Parcere personis, dicere de vitiis (să nu te atingi de persoane, să ataci viciile).

Cititorii se întreabă, poate, de ce abia acum, după atîtea articole privind epigrama, ne referim la începuturile, la nașterea, la vechimea ei. De ce? Pentru a demonstra, pe de o parte, că această năstrușnică, vioaie epigramă, deși „bătrînă”, chiar antică, a rămas tot tînără, plină de forță spirituală, atentă la tot ce se întîmplă în jurul ei, dar și deasupra (în viitor) sau dedesubt (în trecut); pe de altă parte, pentru a deconspira atenția specială pe care o acordă celor pe care-i înțelege foarte bine – cu bune și rele: e vorba de cei intrați în bătrînețe. De fapt, soarta ei este legată de cei în vîrstă, ei o moșesc, o cresc,

o piaptănă, o-mbracă frumos, astfel încît să nu iasă în lume cu haine rupte sau cu încălțăminte scîlciată care calcă în gropi. Epigramistica românească a înregistrat o singură excepție – un tînăr care, la 21 de ani, a publicat un valoros volum de creații (unele rămase antologice): Ion Ionescu-Quintus (1875-1933) publică, în 1896, „Epigrame”, prin care întărește statutul acestei „conițe” buclucașe, cîrcotașe, băgărețe, pătrunzătoare, înțelepte, chiar înțelegătoare, deși înțeapă. Abordînd senectutea, epigrama îmbracă toate nuanțele umorului, ale ironiei și comicului, devoalînd, de cele mai multe ori cu îngăduință, neputințele, obiceiurile, statutul de oameni care, odată intrați în vîrste înaintate, sînt neglijați sau considerați balast în „noua societate” care hălăduiește pe bunurile și valorile rămase (care au mai rămas!) de la ei. Bătrînii ce-au născut eternitatea Abia trăiesc, privindu-și orice leu, Dar se prefac că nu văd nedreptatea: Să-nchidă ochii pentru ei nu-i greu.

Dar să nu ne mai gîndim la aspectele prezentului care ne defavorizează pe toți (chiar și pe cei cu funcții și venituri necuvenite, dar ei nu-și dau seama!). Să ne bucurăm de viață, chiar dacă nu e cum speram noi. Spun noi pentru că acest noi o include și pe autoarea acestor rînduri. Și să nu uităm:

O umbrelă,-n fond, e-o foaie –

Te ferește-n timpul vieții Și de soare, și de ploaie, Nu de bruma bătrîneții.

Că vorba aia

Bătrînețea-i boală grea Și nu poți scăpa de ea…

Te mai scapă-un bisturiu

Sau de mori… de timpuriu.

De fapt, la bătrînețe ai parcă mai mult timp liber, uneori te lași pe tînjeală, alteori fugi cu gîndul la trecut, acel trecut pe care nu-l mai avem, dar e al nostru, nu poate să ni-l ia nimeni:

Am tot urcat pe scara vieții, Trecuți prin anii tinereții

Dar cît trăim, nu vom uita

C-am fost și noi copii cîndva.

Un longeviv, adică un om trecut de 80 de ani care, după cum spune Profesorul meu de doctorat Șt. Cazimir, nu mai e bătrîn, ci longeviv, duce în minte și în suflet atîtea amintiri la cîte nu se gîndea nici el. Ele țîșnesc din colțuri nebănuite și le retrăiește de cîte ori răscolește memoria:

Ca longevivi, avem un dar

Ce Domnul ni l-a oferit

Că-n amintirile de jar

Trăim și azi ce-am mai trăit.

Și, Doamne, cîte aspecte legate de vîrsta a treia aduce epigrama în catrenele ei! Iată ce-i spune unui Don Juan cu mulți ani în spate:

Important la vîrsta-a treia

Cînd problema e mai grea, Nu-i cum cucerești femeia, Ci cum poți scăpa de ea!

Îmi permit să includ aici și o aserțiune a confratelui Nicușor Constantinescu care, trecînd de 90 de ani, o fi știind el ceva…

Viagra e medicamentul

Ce stimulează instrumentul

Atuncea cînd cu-adevărat Mai e ceva de stimulat…

Și, dată naibii, conița epigramă completează: Doar un lucru nu s-a spus –

Că Viagra noastră are Și efecte secundare, Dar la capul cel de sus!

În asemenea situații, sora mai mare, adică altă epigramă, o pune la punct pe sora mai mică de ieri sau de azi:

Maxime ºi cugetări despre bătrînețe

♠ ,,Educația este cea mai bună pregătire pentru bătrînețe”. ARISTOTEL

♠ ,,Bătrînețea este mai mult decît păr alb, riduri, simțămîntul că este prea tîrziu și că jocul s-a terminat, că scena aparține unei noi generații. Adevăratul rău nu este slăbiciunea trupului, ci indiferența sufletului”. ANDRÉ MAUROIS

♠ ,,Ceea ce face bătrînețea greu de îndurat nu este pierderea facultăților mentale și psihice, ci povara amintirilor purtate în suflet”. SOMERSET MAUGHAM

♠ ,,Dacă tinerețea ar ști, bătrînețea ar putea”. CICEro

♠ ,,Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfățișare organică”. LUCIAN BLAGA

♠ ,,Bătrînețea începe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi”. oCTAVIAn PALEr

♠ ,,Bătrînețea și trecerea timpului ne învață totul”. SOFOCLE

♠ ,,Cînd îmbătrînești nu mai ai inimă, ai cord”. GRIGORE MOISIL

♠ ,,Bătrînețea începe de cînd începi să te temi de ea”. AL. VLAHUȚĂ

♠ ,,Eroarea este acceptabilă atît timp cît ești tînăr; dar nimeni nu trebuie să se agațe de ea la bătrînețe”. J.W. GOETHE

♠ ,,A îmbătrîni este singura cale de a trăi mai mult”. VoLTAIrE

♠ ,,Bătrînețea! Ea e coaja uscată de fruct omenesc, e insulta rușinoasă adusă ființei orgolioase”. HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

♠ ,,Bătrînețea este un tiran care interzice, amenințînd cu moartea plăcerile tinereții”. LA ROCHEFOUCAULD

Ce te plîngi că-i impotent?

Au venit și vremuri bune: De-i intrat în faliment, Coarne nu-ți mai poate pune!

Chiar dacă am mai spus-o, merită să reamintim răspunsul unei „dive” cînd a fost invitată, într-o seară, de un vecin, „la un pahar de vin”: Vinul cel mai bun, vecine, E diseară VIN la tine; Cel mai prost, se vede treaba, Este VIN, dar VIN degeaba.

Interesante sînt și reacțiile bunicilor la emisiunile TV: Pe ecrane, vrei-nu vrei, Vezi tot felul de prămătii: Cînd citi „În puii mei!”, Badea zise „Ba, p-a mă-tii!”

Cu anii pe care-i trăim se întîmplă un paradox: Timpul parc-ar fi nebun, Anii mi i-am strîns ciorchini, Dar cu cît în sac i-adun, Îmi rămîn tot mai puțini.

Cu zilele, parc-ar fi altfel, dar în aparență: De azi pe mîine viața-și ține

Cu paradoxu-n unitate: Cu cît sînt zile mai puține, Cu-atît mai greu le duce-n spate.

Dar să nu ne descurajăm:

E toamnă, însă-i prea devreme

S-accepți zăpada port-drapel

Cînd albul unei crizanteme

Renaște-n alb de ghiocel. (va urma)

Polemici « Controverse

Roata Timpului (1)

Trecutul prefigurează viitorul de care depindem fiecare, independent de voința noastră, el fiind determinat de cine știe ce Tratat convenit între marile puteri care au dominat și domină lumea.

Cu Roata Timpului, voi face o incursiune în evenimentele din trecut, care au înglobat istoria unui veac.

- Ianuarie 1914. Se formează un guvern liberal, în frunte cu I.I.C. Brătianu;

- 1916. Greva generală a minerilor din Valea Jiului (peste 10.000 de muncitori români, maghiari și de alte etnii) pricinuiește mari greutăți în sprijinirea cu cărbune a întreprinderilor care lucrau pentru mașina de război;

- În același an, la Galați se desfășoară o puternică ofensivă a Armatei ruse. Demonstrația antirăzboinică a muncitorimii gălățene e reprimată în sînge de autorități. Sînt uciși 9 muncitori;

- August 14/27, România declară război Austro-Ungariei. Armata română trece Carpații în Transilvania, începînd operațiunile militare;

- 1-6 septembrie 1916. Bătălia de la Turtucaia. Armata română din puternicul ,,cap de pod”, rău condusă și slab sprijinită, este înfrîntă și nevoită să se predea. Dezastrul de la Turtucaia a costat Armata română mii de morți și 25.000 de prizonieri, la care s-a adăugat efectul moral negativ;

- 13 martie 1917. Semnarea de către cancelarul Germaniei și de către ministrul de Externe al AustroUngariei, a Documentului de la Viena, care prevedea anexarea României la Austro-Ungaria, în caz de victorie a Puterilor Centrale;

- Proclamație a regelui Ferdinand I, în care promite pămînt țăranilor și drepturi cetățenești (o mai mare participare la treburile statului);

- 31 martie. Se contractează la ,,Banca Angliei” un împrumut de 40.000.000 de lire sterline, în condiții extrem de grele pentru statul român;

- Grigore Iunian părăsește Partidul Național Liberal și, împreună cu alți fruntași politici, înființează Partidul Muncii, cu un program cuprinzînd reformele politice, economice și sociale;

- Delegația română (Vasile Lucaciu, Vasile Stoica și Ion Moța) pleacă la Washington pentru a face cunoscută opiniei publice și guvernului american poziția politică și militară a României, precum și revendicările sale cu privire la teritoriile românești din Austro-Ungaria;

- Greve și demonstrații în Transilvania, împotriva foametei și a războiului;

- 13/26 aprilie1917. Semnarea de către ostașii români din armata austro-ungară, căzuți prizonieri în Rusia și aflați în lagărul de la Darnița (Kiev), a următorului angajament: ,,Noi, ofițerii, gradații și soldații români de neam, jurăm pe onoarea și conștiința noastră că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ținuturilor noastre românești de sub dominația Austro-Ungariei și

Revista ,,Furnica”, un etalon al publicaþiilor umoristice româneºti din secolul trecut

Presa umoristică a avut o adevărată Epocă de Aur, la final de Secol XIX și început de Secol XX: existau atunci, doar în București, peste 300 de reviste de satiră și umor.

Revista ,,Furnica” – una dintre cele mai populare publicații de acest gen – a apărut, săptămanal, între 19 septembrie 1904 – 14 noiembrie 1916 și 14 decembrie 1918 – 8 octombrie 1930, fiind scrisă, aproape în întregime, de George Ranetti și D.N. Țăranu. De asemenea, e interesant de observat că în paginile ei și-au făcut debutul cîțiva dintre pictorii români, astăzi, foarte cunoscuți: Francisc Șirato, Ary Murnu, Ion Theodorescu-Sion.

Pe parcursul celor aproape 25 de ani de existență, revista a publicat în paginile ei cugetări, epigrame, glume, maxime, versuri, însoțite pe alocuri de caricaturi și ilustrații, precum și o serie de pamflete, la adresa elitei societății și a clasei politice. Nici chiar regele nu scăpa de comentariile acide și de epigramele înțepătoare. În unele cazuri, pentru textele publicate, autorilor le-au fost intentate mai multe procese din partea celor care s-au considerat calomniați.

Ambii editori aleg pseudonime memorabile, astfel încît George Ranetti apare adesea drept Tarascon, Kiriak Napadarjan, Jorj Delamizil, Caiafa, Coco, Ghiţă Delagambrinus, sau Cyrano. De asemenea, N.D. Ţăranu alege următoarele pseudonime: Lepaysan, Nicollo Mascalzzoni, Box, Şmile. Majoritatea acestor semnături erau jocuri de cuvinte, dintre care unele cu semnificaţie în limba franceză (Kiriak Napadarjan, Lepaysan).

umorist al presei contemporane”. Un alt jurnalist român al Secolului XX, Pamfil Şeicaru, scria despre revista ,,Furnica” şi o caracteriza drept ,,cea mai spirituală şi mai cunoscută publicaţie satirică română”.

De unde provine, însă, numele revistei? Ranetti explică încă din primul număr, într-o manieră cît se poate de elegantă: ,,În lumea insectelor sînt mari seniori cari atrag privirile prin strălucirea podoabelor lor şi ale căror aripi bogat colorate sau cuirase scînteietoare de aur şi pietre scumpe desfid orice asemănare cu giuvaericalele noastre meşteşugit cizelate. Mai umilă e harnica furnică; ea n-are rochie strălucită, rochii cu culori vii, cu reflecte de smarald ori de rubin; natura a îmbrăcat-o cu mohorîtul veşmînt al lucrătorului. (...) Să nu ne amăgim însă, dacă modestia sa e reală, slăbiciunea ei nu e decît aparentă. (...)”.

Co-editor al revistei, Ranetti este, potrivit ,,Almanahului Dicţionar al Presei din România”, editat la acea vreme, un personaj ilustru, ,,foarte cunoscut şi simpatizat în toate cercurile profesionale, graţie spiritului său vioi, vesel şi tare glumeţ. Este cel mai spiritual calamburist al nostru şi cel mai talentat

De asemenea, Ranetti stabileşte cîteva dintre punctele de reper după care avea să se ghideze în ceea ce priveşte stilul abordat în revistă şi declară că ,,Furnica nu va cruţa nici o osteneală, nici o jertfă spre a-şi asigura: numărul cititorilor, inteligenţa celor mai preţuite pene ale scriitorilor noştri, în sfîrşit, unirea tuturor spre a înzestra publicistica română cu o revistă care să împace toate gusturile, toate nevoile şi să nu lipsească din casa nimănui.

Revista Furnica, în rubricile sale umoristice, nu va înţepa veninos niciodată. Se va mărgini să ciupească”, declara Ranetti. Existau o serie de rubrici care ironizau actualitatea timpului, prezentau scene şi anecdote din vremea respectivă şi care au purtat nume diferite de-a lungul apariţiei revistei: ,,Ecoul Săptămînei”, „Nostimadele săptămînei”, „Schiţe de actualitate”, ,,Actualităţi hazlii”.

Revista lua în colimator o serie de aspecte din politica vremurilor, precum traseismul politic: ,,Vilegiatură, sau cum ar zice L’Indépendance, déplacement: D. Ionel Grădişteanu a părăsit partidul d-lui Carp şi s-a stabilit în partidul d-lui Cantacuzino”.

Asemănător este tonul revistei și în ceea ce priveşte afişarea sexismului (una dintre rubricile revistei se intitula

Mausoleul Eroilor (1916-1919) –detaliu pictural al cupolei

pentru alipirea lor la România”. Redactarea textului s-a făcut după mai multe discuții preliminare, în sprijinul documentului venind și unele sugestii ale poetului Octavian Goga; - 24 iulie/1 august. Bătălia de la Mărăști. Puternică ofensivă a Armatei a 2-a române, comandată de generalul Alexandru Averescu, în cooperare cu Armata a 4-a rusă, soldată cu un strălucit succes tactic. Bătălia de la Mărăști a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea operațiunilor militare pe frontul românesc, dar a contribuit și la ridicarea moralului ostașilor români. Reorganizate și temeinic instruite, dar avînd și experiența campaniei din 1916, trupele române s-au dovedit a fi un adversar capabil de a pune probleme și chiar de a învinge redutabilele armate germane și austro-ungare.

(va urma)

LILIAnA TETELEA

Caricatură din revista ,,Furnica”, la înființarea Partidului Conservator. În prim-plan, Take Ionescu. 14 februarie 1908.

,,Din carnetul unui misogin”), dar şi a rasismului. Astfel, în numărul 19 al revistei, din cel de-al doilea an de apariţie, în cadrul rubricii ,,Studii politice şi electorale”, autorul scrie: ,,Ca orice români neaoşi, nu putem suferi pe unguri. (...) în mod general îi detestăm pe unguri cel puţin tot atît de mult ca pe un pat cu ploşniţe ori o întîlnire cu pneumaticul barometricei”.

Comentariile acide vizează lumea artistică şi personalităţi ale timpului, acesta fiind şi cazul ironizării pictorului Luchian, în numărul 14 al revistei, cînd, în dreptul imaginii sale de pe copertă, autorii comentează: ,,Pictorul Lukian, care a deschis în momentul de faţă o admirabilă expoziţie la Ateneu, ceea ce dovedeşte că Frumosul poate fi foarte bine reprezentat printr-un urît”.

De asemenea, Titu Maiorescu este caricaturizat într-un alt număr din cel de-al doilea an de apariţie a publicației: ,,D. T. Maiorescu, junimist bătrîn, a fost totdeauna în cartel cu logica şi filosofia”. Un alt personaj care apare adesea în paginile revistei este şi Alexandru Macedonski, poreclit de către Ranettiîntr-unul din articolele sale, semnat sub pseudonimul Caiafa - Macabronski

Este evident că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului. Ne mîndrim că „facem haz de necaz”, iar glumele sau snoavele populare au făcut parte dintotdeauna din moştenirea noastră. Fie că provin din imaginarul colectiv sau sînt creaţii atribuite diverşilor autori, astfel de scrieri şi-au făcut adeseori loc în paginile revistelor românești, așa cum a fost cazul și cu revista ,,Furnica”. r. m.

File de istorie

Columna lui Traian (2)

Mutilarea Columnei

Pare foarte ciudat că relieful în care capul lui Decebal este prezentat pe un scut sau pe o tavă, a fost distrus printr-o ciocănire minuțioasă. În prezent nu se mai văd decît contururile care sugerează despre un castru în interiorul căruia se vede un cort militar, în fața căruia doi soldați romani prezintă unei mulțimi un scut sau o tavă pe care este așezat un cap uman. Se pune întrebarea: cine a distrus această scenă și de ce? Cine putea ajunge în vîrful Columnei, înaltă de 40 de metri, cu ciocanul și dalta și ce l-a determinat să șteargă această scenă? Se pun aceste întrebări pentru că nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziuni din cauza intemperiilor. Este vorba de mîna cuiva care a dorit să dispară din istorie acest cumplit episod.

Unii cercetători și specialiști au oferit o interpretare total necredibilă pusă pe seama creștinilor. Care ar fi fost motivul? În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat de ruinele Forumului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect italian Fontana s-a ocupat de restaurarea Columnei începînd cu anul 1558, iar între anii 1589 și 1590, din vîrful Columnei, statuia lui Traian a dispărut și în locul ei a fost pusă statuia Sfîntului Petru. Se presupune că scena despre care am făcut vorbire a dispărut atunci deoarece atingea sensibilitatea creștinilor. Totuși pe Columnă au mai rămas și alte reprezentări macabre: soldați romani prezentînd lui Traian capete de daci înfipte în pari în fața unui castru, iar un soldat roman ține în dinți un cap de dac desprins de corp. De asemenea, pentru Secolul al XVI-lea astfel de reprezentări nu erau macabre. La fel creștinii erau familiarizați cu Noul Testament, cu imaginea Salomeei purtînd tava cu capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Oare să fi fost vorba de apărarea lui Traian, pentru a nu fi prezentat în istorie ca ucigaș? (Aurora Pețan)

Unii cercetători și istorici cred că creștinii ar fi șters scena mai tîrziu, datorită faptului că la începutul Secolului al XVI-lea, regele Franței Ludovic al XVI-lea a comandat o copie a Columnei artistului italian Pietro Santi Bartoli, care a executat copii în detaliu de pe scenele amplasate pe Columnă. De altfel, un album cu reproducerile artistului au fost dăruite Bibliotecii Astra din Sibiu de către Badea Cârțan, care a adus în desaga sa de la Roma

acest neprețuit document pe care, ca și în alte cazuri, cercetătorii continuă și în zilele noastre să-l ignore. (...) „Cei care au atribuit gestul distrugerii din Secolul al XVI-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Între aceștia se numără și cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius, la sfîrșitul Secolului al XIX-lea”. E posibil ca vreunul dintre împărații Romei de origine dacă, despre care Istoria României nu pomenește niciodată, a vrut să răzbune într-un fel soarta tragică a dacilor. Oricum ar fi, important este că, de-a lungul vremurilor, durerea și revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ștergerii de pe Columnă a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovadă limpede în acest sens. (Aron Pățan) Despre tainele documentului săpat în piatră de la Roma, care constituie actul de naștere al românilor ca popor, se pot scrie volume întregi.

Aducerea unei copii a Columnei în România

Inițiativa aducerii în România a unei copii a Columnei lui Traian a fost fost larg discutată de pașoptiști în prima jumătate a Secolului al XIX-lea, apoi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care a ținut doar 7 ani, fiind detronat de monstruoasa coaliție în anul 1866, fiind adus pe tron un prinț străin, pe numele său Carol I de Hohenzollern.

Sistemul din România, în frunte cu noul domnitor străin, a neglijat acest act de mare mîndrie națională. La această situație s-a mai adăugat și amestecul direct al marilor puteri, care nu admiteau în nici un caz să se scoată în evidență descendența nobilă a Poporului Român.

Profesorul Panaitescu, care a îndeplinit funcția de director al Școlii Române din Roma, a scris memorii adresate Academiei Române, Ministerului Instrucției Publice, Ministerului de Finanțe, Parlamentului României, pentru a comanda o copie a Columnei. Astfel, între anii 1934 și 1936, Statul Român a comandat lucrarea, care a fost terminată în anul 1940. Lucrarea a costat 4 milioane de lei.

În timpul celui de-al II-lea război mondial, mulajele Columnei au fost adăpostite pentru a nu fi distruse de bombardamente. Abia în anul 1967, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, au fost aduse în România. Ele se găsesc la Muzeul Național de Istorie a României. După anul 1945, în epoca stalinistă, o lungă perioadă de timp, doar U.R.S.S. a hotărît ce trebuie făcut în țara noastră. Fiind ocupată de Armata Roșie, România a avut cadre de conducere școlite de Comintern la Moscova. Printre cei veniți odată cu tancurile sovietice se numărau: Ana Pauker, Iosif Chișinevski, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Walter Roman, Alexandru Moghioroș, Ervin Voiculescu, Silviu Brucan, Vasile Luca, Mihai Roller, Nikolschi și alții. La toate nivelele centrale, regionale, județene, peste tot au fost puși în funcții de decizie consilieri sovietici care dictau după bunul lor plac. Au fost scoase din istorie și literatură personalități de seamă și, mai ales, cele care au realizat Unirea cea Mare și Sfîntă de la 1 Decembrie 1918.

Manualul de istorie intitulat „Istoria Republicii Populare Române“ era o traducere a Istoriei U.R.S.S. în care patru teme se referau la Poporul Român, avea peste 700 de pagini scrise sub supravegherea lui Mihai Roller, un dușman înrăit al românilor.

România a fost atît de dependentă de U.R.S.S., încît nu avea voie să încheie nici o relație cu alte state fără aprobarea Rusiei Sovietice.

Dreptatea și adevărul trebuie să triumfe chiar dacă ne referim la istoria scrisă și cioplită în piatră în urmă cu 2000 de ani. Parlamentul, ca reprezentant suprem al Poporului Român, trebuie să scoată o Lege cu privire la amplasarea copiei Columnei lui Traian în centrul Bucureștilor, iar în vîrful ei să stea regele Decebal, întrucît columna reprezintă actul de naștere a Poporului Român și originea lui nobilă.

Sfîrșit

Prof. Dr. IoAn CornEAnU LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN mIrCEA PÎrLEA

Copia Columnei lui Traian, Muzeul Național de Istorie a României

Detalii de pe Columna lui Traian

Friza Columnei lui Traian

Polemici « Controverse

România, paravanul sau intermediarul unui conflict armat major?!

(urmare din pag. 1)

Neamțul de azi, implicat în jenante găinării cu case, Klaus ,,Dezbinătorul” a luat locul neamțului de ieri, Ferdinand Unificatorul, și magnificei regine Maria, exemplul cel mai înalt de cap încoronat care se jertfește (la propriu!) pentru popor!

Sigur că în asemenea condiții nu putem vorbi decît de un spectacol penibil, pentru că… nici nu se putea altfel! În schimb, pe viitor… se poate și mai rău!

Spun asta pentru că manifestarea nu cred că a avut ca scop doar satisfacerea orgoliilor unor personaje mărunte precum Iohannis, Cîțu, Ciucă sau Aurescu – ci ea se vrea o motivare și o pecetluire a justeții participării României în tot felul de combinații ale SUA și NATO. Deci, un reper pentru ca, în viitor, cînd vom lua parte la astfel de acțiuni – în fapt, agresiuni imperialiste! – să avem în minte ,,reperul” trecerii pe sub Arcul de Triumf, sub privirile de piatră ale Regilor României Mari! Scenă epică, nu?... Vai de epicu(ru)l nostru!…

În realitate, asocierea cu NATO și SUA nu ne-a adus nimic bun, ci numai cheltuieli, restricții, implicarea în conflicte care nu ne priveau – chiar cu țări cu care am avut relații foarte bune și profitabile –dar mai ales ne-a adus în starea de colonie. Pentru că, fără dubii – datele o demonstrează – ,,Statul paralel” apare odată cu 2004 și se manifestă plenar după semnarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi SUA, la finele lui 2011. De atunci începe nebunia pușcăriilor, a DNA, a scandalurilor ,,civice” – dar mai ales a implicării agenților SUA în decizii – asta conform mărturiilor unor participanți direcți (gen Sebastian Ghiță sau Daniel Dragomir). La ce să ne așteptăm de la acest ,,parteneriat”? Răspunsul cred că este clar: la… Doamne, ferește-ne!

De exemplu, circulă pe net un articol scris de controversatul ziarist de la ,,Național” Cătălin Tache, intitulat ,,Iohannis a semnat: Armată comună cu Ucraina!”. Ziaristul face referire la promulgarea de către președintele Klaus Iohannis a legii privind Acordul de cooperare militară dintre România și Ucraina, pe 16 iulie. Tache scrie că astfel ,,s-a dat verde legal la punerea în practică a «planului nebun» al SUA pentru această parte din Europa, prin constituirea unei viitoare armate comune româno-ucrainiene”.

Desigur, se poate obiecta că este o exagerare și că, de fapt, este un acord vizînd achiziția de armament și de tehnică militară; dar problema e că nici asta nu e puțin lucru – pentru că deschide calea unui statut al României de paravan pentru înarmarea Ucrainei, țară aflată în conflict intern în urma unei lovituri de stat, dar și în regim de permanentă provocare cu superputerea militară din vecinătate – Rusia. Altfel spus – România devine un paravan în spatele căruia se pune la cale declanșarea unui conflict armat de proporții?! Sau e chiar un intermediar?!

Tache spune că este ,,un prim pas în realizarea acestui proiect fără precedent dintre un stat membru al NATO și al Uniunii Europene și unul non-UE și aflat în conflict deschis cu Federația Rusă. Nu știu dacă e primul la nivel NATO – dar cu siguranță e primul pentru România – și asta ne interesează pe noi.

Iar Tache mai observă un aspect – cel al includerii unor elemente de ,,protecție comună și schimb de informații clasificate!”. Sigur, și aici sînt chestiuni despre care se poate spune că sînt ,,de normalitate”. Dar nimic nu e clar – în afara conflictelor și tensiunilor legate de Ucraina.

Și o ultimă remarcă a lui Cătălin Tache, care merită citată: ,,Ucraina are nevoie ca de aer ca în

acest conflict să fie atras și un stat membru al NATO, în speranța că astfel va fi activat «punctul 5» al Acordului Nord Atlantic. Numai că, după ce, rînd pe rînd, Bulgaria, Turcia și Polonia au refuzat cu vehemență atragerea în acest «proiect – capcană», uite că s-au găsit 112 senatori români care să voteze Acordul cu Ucraina, în timp ce doar 13 s-au opus!”.

La cele spuse mai adaug două aspecte: primul –noi avem socoteli neîncheiate cu Ucraina, referitoare la teritorii istorice românești, despre care mai toți istoricii români scriu că au fost luate prin rapt teritorial! Oare de ce toate aceste acuzații rămîn la nivelul de atacuri contra unui mort – URSS – și nu se regăsesc în demersuri la adresa beneficiarului viu al raptului, Ucraina?! ,,Dar, totuși, teritoriile românești - Bucovina de nord, Herța și sudul Basarabiei cu Cetatea Albă cu tot - sînt astăzi la Ucraina, nu la ruși, iar politicile discriminatorii ucrainiene împotriva românilor sînt înfiorătoare”, reacționa avocatul Aurelian Pavelescu, subliniind un aspect șocant: ,,România este pusă azi în situația de a consfinți raptul Ribbentrop - Molotov cu arma în mînă!”.

Al doilea aspect – de ce nu se condiționează încheierea Acordului de modificare a legislației ucrainiene care discriminează populația românească din Ucraina, mai ales din teritoriile românești ocupate?! Cum poate conducerea României să treacă peste aroganța cu care Ucraina a ignorat orice cerere în acest sens (chiar așa, făcută de București cu jumătate de gură, nu ca Budapesta!) sau și-a bătut joc pur și simplu, amînînd mereu deciziile în acest sens?! O singură explicație există: oficialii români, de la parlamentari la miniștri și președinte, nu reprezintă interesele României, ci ale celor care susțin politica de conflicte și tensiuni a celor care au pus mîna, prin lovitură de stat, pe Ucraina.

În fine, al treilea argument este foarte simplu: ce are de cîștigat România din acest Acord? La modul concret! Pentru că, se știe, atunci cînd se votează o lege, se pune problema surselor bugetare necesare aplicării ei. Or, în acest caz, de ce nu se pune în balanță ce are de cîștigat România – și ce are de pierdut? Pentru că, este clar, de pierdut va avea, fiindcă Rusia și partenerii săi (inclusiv China) nu vor tolera o transformare a României într-o unealtă a celor care urmăresc crearea de tensiuni și conflicte.

Cumulînd aceste observații, ajungem la o concluzie clară: România NU are nimic de cîștigat, ci numai de pierdut din acest ,,Acord” cu Ucraina. Iar coroborînd această concluzie cu pierderile suferite de țara noastră în invazia din Irak, dar și în susținerea demersurilor din Libia și Siria – ajungem la periculosul adevăr: România e folosită de SUA și NATO în combinații periculoase! Iar asta este intenția celor care ne conduc (în mod real!) – și, așa cum arătam la început, așa ceva se dorește a fi acoperit și justificat prin defilarea pe sub Arcul de Triumf a militarilor participanți la eșecul din Afganistan. Un eșec și o mare mizerie, din multe puncte de vedere, cu urmări grave geopolitic, pe o perioadă greu de anticipat – și o pată pe istoria contemporană a lumii.

,,Să pierzi un război este trist și dureros, dar nu neapărat rușinos. Să tratezi înfrîngerea ca victorie este dezonorant”, comenta Adrian Severin. ,,Afganistanul a atacat SUA? Cînd? Cam tot așa cum a atacat Serbia Imperiul austro-ungar în 1914”. Și, cu aceeași ironie, Severin apreciază că ,,probabil că avem de a face cu cea mai mare victorie a SUA, după cea repurtată în Vietnam”.

Trec acum la un subiect conex cu primul – e vorba de o suită de nelămuriri, pe care nu am cum să nu o apropii de cele scrise mai sus și se referă la ,,defecțiunea”

elicopterului american și la urmările acesteia. Prima nelămurire – nu e clar cine și de ce a probat antrenamentele elicopterelor militare americane, la relativ mică înălțime, peste zone centrale ale Capitalei. A doua nelămurire – s-a spus că aparatul american a avut o defecțiune – dar nu s-a spus nici care a fost aceea și, nota bene, nici o confirmare oficială, după o anchetă (oficială) nu a fost prezentată! De fapt, stînd ,,strategic” dar judecînd drept, nimeni nu poate spune acum, cu certitudine, că a fost o avarie reală – sau a fost doar o ,,regie”!

A treia chestiune, conexă anterioarei, este transportul elicopterului la baza de la Kogălniceanu, unde a fost preluat de specialiștii americani în vederea anchetei – și nu de români, așa cum se impunea în cazul oricărui incident petrecut pe teritoriul României, care s-a soldat cu distrugeri și în care au fost puse în pericol vieți (ale unor cetățeni români!). După cum s-a văzut, nimeni nu mai insistă pe această temă, totul este trecut sub tăcere ,,strategică”!

A patra și cea mai importantă nelămurire se referă la anularea tuturor manifestărilor aeriene cu ocazia Zilei Aviației! Inclusiv ale aparatelor românești, care au făcut an de an manifestații de 20 iulie! Care putea fi rațiunea, motivația anulării zborurilor (inclusiv a antrenamentelor!) doar în urma presupusei avarii a unui elicopter american?! Evident, nu există nici o explicație logică – poate cu excepția uneia de tipul detectării unui atac cibernetic sau electronic asupra aparatului american. Personal, am propus această ipoteză într-o analiză. Dar, hai să fim serioși – un asemenea atac ar fi putut fi trecut sub tăcere – și la fel măsurile de răspuns! – o perioadă atît de lungă?

De asemenea, cum se poate explica reacția imediată – în circa o oră – a MApN, care a anunțat brusc și fără vreo explicație anularea manifestațiilor aeriene de Ziua Aviației?!

Întrebarea finală vine firesc: cu ce avem de-a face în cazul incidentului care a ținut trează atenția opiniei publice două zile – 15 și 16 iulie. Cam atît. Întîmplarea, coincidența face ca pe 16 iulie Iohannis să fi semnat două Decrete care vizează aspecte discutate în articolul de față. Ocupată cu elicopterul american, opinia publică și presa nu au acordat atenție celor două Decrete… care interesează direct partea americană: ,,Decret privind promulgarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind cooperarea în domeniul tehnico-militar” și ,,Decret privind promulgarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind cooperarea în legătură cu proiectele nuclearo-energetice de la Cernavodă și în sectorul energiei nucleare civile din România”. Sigur, nu sînt absurd să cred că dacă presa ar fi dat atenție celor două Decrete ele nu s-ar mai fi emis! Nu, dar uite așa… se pare că a fost mai bine.

Lansez o provocare adresată românilor care pretind că gîndesc: își dau ei seama că americanii fac cam tot ce vor aici, iar nimeni important din structura de putere a României nu face altceva decît să le slujească interesele?

Închei cu cuvintele fostului ministru Adrian Severin despre participarea României la agresiunile NATO și SUA: ,,Nu încurajînd nebuniile partenerilor se cîștigă încredere. Cît despre securitate, rămîne de văzut. Lumea este azi mult mai puțin sigură și nu știu dacă România poate fi sigură într-o lume nesigură”.

Butada lui Bismarck, citată ca „Motto”, este un principiu fundamental al realismului politic. Or, în contextul evidențiat în acest articol, credeți că România pune în aplicare, fără să crîcnească, toate „nebuniile partenerilor” pentru a învăța din greșelile acestora? Sau, vorba lui Iohannis, pentru că e alternativa la ,,precaut”?

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Divorţul în Bucureştiul interbelic

Nu o să încerc să alcătuiesc ,,o scurtă istorie a divorţului”. O să vă spun doar că multe secole numai bărbaţii aveau dreptul de a desface un mariaj. Abia către sfîrşitul Secolului al XIX-lea femeile au dobîndit ,,privilegiul” de a putea intenta divorţul. E drept – doar pentru motive considerate ca fiind ,,foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Cîștigarea dreptului de a divorţa nu a fost obţinut în urma unei lupte uşoare sau de scurtă durată. O să vă mire poate să aflaţi că Italia a legalizat divorţul abia în anul 1974, Irlanda în anul 1997 sau că ultima ţară din Europa care a legalizat divorţul a fost Malta – în 2011. Din acest punct de vedere putem să considerăm România ca fiind o ţară cu legislaţie modernă încă de la începutul Secolului al XX-lea. Asta poate şi pentru că noi, românii, am avut întotdeauna umor: un hîtru spunea cîndva că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria.

În România interbelică şedinţele de divorţ din instanţă erau secrete. Nu puteau participa la ele decît avocaţii, părţile şi martorii. Iată şi principalele motive de divorţ în anul 1931, conform unei statistici ad-hoc făcute de un ,,avocat bătrîn” intervievat de reporterul I. Bal, al revistei ,,Realitatea Ilustrată”: ,,Unu la sută din bărbaţi divorţează pentru că soţia nu vrea copii. Încă unu la sută fiindcă soţia suferă de o infirmitate ascunsă. Femeile nu divorţează aproape niciodată pentru motive de acest soi. Şase la sută din căsnicii se desfac pentru părăsire de domiciliu. Trei bărbaţi la mie cer divorţul pentru adulterul soţiei, dintre care unul revine asupra cererii în cursul procesului, al doilea se împacă cu nevasta după pronunţare şi trăieşte cu ea în concubinaj şi numai al treilea persistă în despărţire. Douăzeci la sută dintre soţii cer despărţirea din gelozie, zece sau douăsprezece la sută pentru că nu-şi mai iubesc bărbaţii şi alte zece-cinsprezece pentru că au soţi vicioși” (cf. articolului ,,Anchetă de actualitate”, apărut în ,,Realitatea Ilustrată” din 13 august 1931). Acelaşi avocat ne dezvăluie cîteva dintre cele mai curioase motive pentru intentarea divorţului întîlnite în carieră:

TRANSILVANIA

MULTICULTURALĂ (IV)

Ortodocșii - românii (2)

Fiindcă noi am ,,moștenit” creștinismul de la bulgari, cuvintele care țin de slujba religioasă au origine slavă (popă, diacon, slujbă), iar cele care țin de credință (înger, biserică, Dumnezeu) vin din latină. Pentru că limba oficială a Bisericii Ortodoxe este slavona, folosim și noi alfabetul chirilic aferent acesteia nu doar în biserică, ci și în viața socială, asta pînă cînd Alexandru Ioan Cuza realizează că sîntem o nație latină, care folosește alfabetul chirilic, și, în ciuda opoziției bisericii, introduce alfabetul latin. Dreapta credință ortodoxă este, după cum spunea părintele Ilie Cleopa, ,,o luptă și o credință lucrătoare, cînd se face după legea lui Dumnezeu. Protestanții zic că mîntuirea se face doar prin credință, fără fapte, însă Apostolul Iacob spune că o credință fără fapte este moartă, că și diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu”. În concluzie, credința care este împodobită și îmbrăcată în faptele bune este cea lucrătoare, care aduce mîntuire sufletului. Numai credința care lucrează prin dragoste îl poate mîntui pe om. După invazia Transilvaniei de către regatul magiar catolic și apostolic, românii vor continua să-și păstreze atît limba cît și credința ortodoxă, în ciuda încercărilor repetate și

,,- Dar cine divorţează în cele mai multe cazuri, femeia sau bărbatul?

- N-aş putea spune cu precizie, mi-a răspuns specialistul. Înainte de război divorţa femeia. Acum, după observaţiile mele, mi se pare că bărbatul. Să ştii însă că şi bărbaţii au curiozităţile lor, destul de stranii. Cunosc un medic, care a divorţat pentru că nevestisii îi plăceau prea mult pisicile. Dar aici nu gelozia pe animale a produs divorţul, ci zgîrcenia. Întreţinerea pisicilor i se părea medicului prea costisitoare, nevastăsa din încăpăţînare, nu voia să renunţe la ele şi de aici separaţia. Dar un caz de divorţ provocat de zgîrcenia soţului s-a produs chiar zilele trecute. Soţia unui director de bancă a cerut divorţul, arătînd între altele că bărbatul ei intra în fiecare dimineaţă în bucătărie şi cerceta cu lingura, în oala cu ciorbă, să vadă dacă nu s-au pus cumva mai mult de patru bucăţi de carne: una pentru el, una pentru soţie, una pentru servitoare şi una, mai mică, pentru copil. După cum vezi, zgîrcenia bărbaţilor duce adesea la divorţ. Luxul soţiilor, însă, foarte rar. Eu, cel puţin, n-am avut nici un caz în care bărbatul să ceară separarea fiindcă nevasta cheltuieşte prea mult cu toaletele. Evident, cînd are şi alte motive, pe lîngă ele, adaugă şi pe acesta. Luxul singur nu decide.

Beţia bărbaţilor, de asemeni, nu formează obiectul divorţurilor, afară de cazul cînd e însoţită de dispoziţiuni bătăioase şi brutale, ceea ce nu e întotdeauna cazul.

- Dar care este categoria de profesionişti la care divorţul este mai frecvent?

- Avocăţimea. Avocaţii divorţează mai des, din cauza profesiunii lor prea... libere şi actorii, bineînţeles.

agresive ale maghiarilor de a-i converti la catolicism. Nici măcar reforma religioasă cu un adînc substrat social a lui Martin Luther nu a schimbat această stare de lucruri. În timpul contrareformei Bisericii Catolice, în anul 1699, o parte a românilor din Transilvania acceptă unirea cu biserica Romei în schimbul obținerii drepturilor politice, sociale și militare care le fuseseră luate din 1347. Astfel, apare religia greco-catolică, care respectă cele patru ,,puncte florentine” (stabilite de catolici cînd au încercat la un moment dat să reunească bisericile creștine sub conducerea Papei), adică: primatul papal, împărtășania cu azimă, adaosul filioque și existența purgatoriului. La scurt timp de la această unire cu biserica Romei, s-a întrunit Dieta Transilvaniei care, cercetînd satele și pe credincioșii lor, a constatat că românii rămăseseră neclintiți în credință. După cîțiva ani, prin 1744, Inocențiu Micu Klein, episcop grecocatolic, îi convoacă pe credincioșii români în sinodul de la Blaj, prin care se hotărăște abandonarea uniatiei, din cauza faptului că Biserica Catolică nu-și respecta promisiunile de acordare a drepturilor pe care românii le ceruseră, iar aceștia se reîntorc în proporție de masă la Biserica Ortodoxă. Ca răspuns, Maria Tereza a trimis în Transilvania armata imperială ca să distrugă cu tunurile și să incendieze mînăstiri și biserici ortodoxe.

Cu toate astea, vor rămîne suficienți greco-catolici care vor primi pînă la urmă dreptul de a studia la Berlin, la Viena, la Praga și se vor întoarce cu noi cunoștințe și informații care-i vor ajuta să lupte mai eficient pentru emanciparea polítică și socială a tuturor românilor

Ofiţerii divorţează din motive contrarii: sînt prea puţin liberi.”

Să aruncăm acum o privire pe holurile Palatului de Justiţie din Bucureşti – în anul 1931 – într-o ,,zi de divorţuri”: ,,În faţa unei uşi, lumea stă grămadă, se îmbulzeşte şi totuşi stă pe loc. E zi de divorţuri şi pe deasupra, «şedinţă secretă». Fiecare îşi aşteaptă rîndul. De la distanţă, foştii soţi îşi aruncă priviri ucigătoare, înconjuraţi de prieteni şi rude. Martorii stau despărţiţi în grupe şi comentează în şoapte. Cîte un glumeţ povesteşte vreo snoavă şi lumea plictisită de aşteptare şi de duelul soţilor care au întrebuinţat toate «armele» – rîde. Este un divertisment în atmosfera încărcată, greoaie, care miroase a praf de puşcă sau, în cel mai bun caz, a păruială. Sînt şi soţi veseli că au ajuns aproape de clipa în care judecătorul îi va libera din lanţuri. Un ceas, două, trei şi vor fi iarăşi liberi ca-n ceasul cînd s-au cunoscut! Singur aprodul care scîlciază cu atîta talent «numele şi pronumele» şi care dă consultaţii juridice gratuite, ştie ce-nseamnă o sentinţă de divorţ! El ascultă adeseori tînguirile mamelor care cer divorţul fiicelor pentru «motive legale» şi care povestesc «grozăviile» care au dus la divorţ. Omul care păzeşte uşa justiţiei ascultă răbdător toate istorioarele; dă din cap compătimitor, apoi în vederea rotunjirii apropiatului bacşis, dă sentinţa în şoaptă: «Un monstru, o fiară!».

Lîngă banca pe care-şi odihnesc oasele cîţiva martori cu nimic vinovaţi de certurile oamenilor, o fetişcană slăbuţă şi pistruiată – doamna care cere divorţul – îşi dăscăleşte, dezasperant, avocatul. De la distanţă aud doar crîmpeie:

- Nu se poate, doamnă, să spun asemenea prostii. Poţi spune dumneata ce vrei, dar eu...

- În orice caz, trebuie să spui că «monstrul» mi-a spus, chiar în noaptea nunţei, după cea mai fericită clipă: «va au diable...». Apoi, după ce ne-am împăcat, mi-a mai spus «pisică pistruiată», «coţofană franţuzită» şi alte cuvinte grele.

«Monstrul» este şi el de faţă, ceva mai departe, senin ca un îngeraş, cu cravată roşie si jambiere albe; povesteşte şi el unei doamne, între două fumuri de ţigară, istorioare picante despre «îndelednicirile şi sensibilitatea fostei soţii»”.

Sursa: Art. ,,Palatul de justiţie”, Ion Tik –,,Ilustraţiunea Română” din 7 octombrie 1931

transilvăneni, fie ei greco-catolici sau ortodocși. În prezent, biserica greco-catolică există în armonie cu cea ortodoxă și cu cea protestantă.

* * *

Pentru că arhitectura și arta, în general, s-au manifestat pe tot parcursul civilizației, mai ales în zona bisericească, aceste monumente închinate Divinității fiind formele în care s-a manifestat cel mai adesea gustul omului pentru frumos și inovațiile sale artistice, aș dori înainte de a începe acest ultim capitol, să vă explic cum s-a ajuns la aceste forme constructive eclesiastice.

Primele construcții destinate slăvirii Divinității sînt templele, care au, îndeobște, trei încăperi ce indică trecerea de la lumea laică către noua grădină a pămîntului purificat, și apoi la rai. Simbolul pămîntului purificat de Cerul coborît pe pămînt se regăsește, în construcția bisericilor, în forma turnului principal, care este, de regulă, de plan pătrat, peste care se așază un dom semicircular. Dom-ul, cupola semicirculară, reprezintă continuitatea mișcării planetelor pe boltă cerească sau cerul care se coboară pe pămînt, simbolizat de turnul cu plan pătrat, purificîndu-l. Aceasta pentru că pătratul reprezintă cele patru elemente esențiale ale vieții pămîntene: apa, aerul, focul și pămîntul. La bisericile moldovenești, turnul se clădește peste un octogon, care simbolizează, prin colțurile sale, cele șapte zile ale Creației și a opta zi a Învierii. (va urma) M ARIUS M ARIN

LECTURI LA

O călătorie de plăcere în scopuri masonice

Viața și activitatea luminatului peregrin Dinicu Golescu (de fapt, Constantin Radovici din Golești), văzut ca un deschizător de drumuri europene, trebuie evaluată din două unghiuri oarecum opuse. Și să începem operațiunea dîndu-i cuvîntul, mai întîi, inflexibilului G. Călinescu, după care Dinicu Golescu fusese ,,un boier trîndav pînă la vîrsta de 50 de ani”. Și de-abia după aceea îi venise gustul să călătorească spre vestul Europei, cum era moda, și unde, plin de emoții, se va bucura de binefacerile civilizației. Nu se știe precis dacă i-ar fi dat și lacrimile văzînd minunile nemțești sau poate doar s-o fi rușinat gîndindu-se la nenorocirile lăsate acasă. Sub influența ideilor iluministe, potrivit cărora, prin cultura semănată în rîndurile masselor, oamenii se pot elibera social, și alți boieri, urmîndu-i exemplul, au început a purcede la drum. Dar și publicîndu-și impresiile, să se bucure și alții de minunile văzute și auzite prin cele străinătăți. Că lumea nu e doar de colea pînă colea, ce se vede cu ochii. Lumea mai înseamnă și Occidentul plin de luminații, drum de fier și școli înalte, nu numai Orientul grecesc, turcesc și muscălesc, îmbîcsit de giubele, ișlicuri și rubăști.

1824-1825-1826, spre apusul Europei, care ,,nu-l sperie, nu-l uimește și nu-l strivește cu măreția podoabelor sale”, după cum scrie Nicolae Iorga.

Fiul banului Radu Golescu și al cluceresei Zoie Floreasca, marele logofăt Dinicu Golescu, om bogat și cu apucături sănătoase, se născuse în anul 1977 la Golești, Argeș. Era fratele mai mic al vornicului Iordache Golescu, alt boier cu vederi înaintate, cărturar de seamă și om de stat. Dinicu Golescu va învăța carte grecească cu dascălii Fotiade și Kir Ștefan Comitas. Se va căsători cu Zoe Farfara și va avea patru fii, pe care îi va da la studii în Evropa, și o fată. Și el se va dovedi un om de carte, un progresist, și ajungînd un ,,spudos”, adică un învățat, va urca pe scara înaltelor demnități. În 1821 se aliază cu Tudor Vladimirescu, dar cînd Rusia se leapădă de prea îndrăznețul pandur, dă înapoi și se bejenește vreo șase ani la Brașov, unde în 1822 înființează, după tipicul masonic, o societate secretă din care, cu ajutorul lui Eliade Rădulescu, se va ridica ,,Societatea Literară Românească”, sîmburele Uniunii Scriitorilor Români de mai tîrziu. Să nu uităm nici implicarea sa în eforturile de înființare, în 1833, a Societății Filarmonice de mai tîrziu, o altă ispravă a Masoneriei, spre folosul țării, căci, pe vremea aceea, Masoneria ne avea la inimă, nu ca acum, cînd nu ne are la mațe. Cu timpul însă, devenit filorus și cînd muscalii au ocupat Muntenia, a intervenit pe lîngă ei să-l ajute să scoată publicațiile ,,Fama Lipskii” (1827) și ,,Curierul Românesc” (1829) condus de Eliade Rădulescu. Rușii îl iubeau fiindcă, aidoma lui Dimitrie Cantemir în 1711, el vedea în ei un ajutor pentru a scăpa țara de turci. (După malversațiunile la care SUA și UE supun România, tratînd-o ca pe o colonie de peste mări, sînt toate șansele să trecem în tabăra suveraniștilor și să devenim iarăși filoruși.) Ce-am mai putea adăuga la biografia spirituală a lui Dinicu Golescu? Anume că nu era deloc un boier trîndav, dovadă că, împreună cu fratele său, Iordache Golescu, a rămas în istoria Munteniei ca un întemeietor în politică, cultură și literatură. Împreună au înființat școli, au tipărit cărți și ziare românești, au făcut traduceri și au ridicat lăcașuri teatrale. Pe scurt, și ei au contribuit la propășirea Neamului Românesc.

Trei evenimente mai importante au marcat existența lui Dinicu Golescu. Dar, nu în anii tinereții, cînd se presupune că avea mai multă energie și instinctul cunoașterii intact i-ar fi dat ghes să urce în radvan și să bată drumurile străinătății. Primul eveniment – drumul spre Brașov cu familia, în 1821, cauzator de supărări și complicații, care l-au silit la un exil nedorit, întins pe mai mulți ani. A urmat primblarea la Paris din 1823, cînd pretinde că a stat în preajma lui Napoleon Bonaparte, eveniment greu de crezut. În sfîrșit, fuga pînă-n Rusia. Dar, probate cu documente rămîn cele trei voiaje din anii

Prima călătorie din această serie (1824) urmează traseul Transilvania-Ungaria-Austria-Italia imperială. ● Plecarea se face din Kronstadt (Brașov), motiv de laude pentru sașii majoritari – harnici, curați și ordonați. Dar mai ales pentru că-și dau copiii la școală. De neconceput sași desculți. ● Primblare la Făgăraș, unde-l impresionează podul de peste Olt, o minunăție. ● Avrig: vizitarea moșiei baronului Brukenthal. Hermanstadt (Sibiu), 6.000 de lăcuitori. ● Turda, un oraș îngrijit. ● Clausenburg (Cluj), notații telegrafice – 14.000 de lăcuitori, ,,case și uliți mari și frumoase. Mulți unguri săraci. Neguțători de cai. Someșul”. ● Grosvaradin (Oradia Mare). De aici și pînă la Budapesta, un drum nisipos că nici cu 20 de cai carîta nu se poate deplasa. ,,Pe un drum ca ăsta, îmbătrînești repede”. Oameni săraci. ● Pesta, oraș mare și frumos. 35.000 de lăcuitori, case boierești, școli, teatre și spitale. Grădini și parcuri, trăsuri. ● Pod peste Dunăre: Buda, capitala Ungarii, 20.000 de lăcuitori și 5.000 de ostași. Sămănături, vii, poame. Lume civilizată. ● Raab. ● Pojonu (Bratislava), alt oraș pe malul Dunării. ● Viena (Beci). Scaunul împărății Austriei. Oraș minunat. Case mari și curate, grădini și parcuri: Prater, Belvedere, Palatul Luxemburg, Dornbah. Comparație între birul plătit în Austria (în funcție de avere și de venit) și cel din România (crime, schingiuri, tîlhărie la drumul mare). ,,Eu, plecînd din Brașov, am început să scriu celea ce vedeam, în limba națională, și nu după zile multe, ci după puține, am fost silit să scriu în limba grecească, căci foarte des întîmpinam vederi de lucruri ce nu le aveam numite în limba națională, cum cascade, statue...”. Ailvaghen = strămoșul vagonului de tren. ,,Un fel de carîtă mai lungă, cu lăcuri pentru călători și bagaje. Trasă de cai de poștă, cu vizetiu și ajutoarele sale”. ● Trieste, oraș la Marea Adriatică. ● Din Austria în Italia. Corăbii și vapoare, locante (restaurante). Vaporul, ceva ,,care îmblă cu foc și scoate fum pe un coș de fier, înalt de patru stînjeni”. În loc de elice, are sbaturi, ,,două roți ca roțile de moară. Abur”. ● Veneția, oraș mare și vechi de 1300 de ani. ,,În loc de uliți, 350 de canaluri și, în loc de cară, mulțime de luntri”. Iarăși case frumoase. ,,Piața San Marcu. Uliță slobodă, de picior” (trotuar). ,,Oameni citind gazeturi”. Statui cu Maica Precistă. În Veneția nu sînt piețe alimentare. Sînt, în schimb, negustori care își poartă marfa cu barca și o strigă pe sub ferestrele lăcuitorilor –legume și fructe, păsări, lactate. ● În Padova, pe călătorul valah l-au mirat irigațiile culturilor. ● Vicenția, oraș cu multe teatre. Toată populația merge la teatru. ● Alte locuri vizitate: Verona, trei teatre și un amfiteatru. Rîul Ladis. ,,Acest oraș este destul de frumos și atît de mare, încît are trebuință de lăcuitori, iar nu lăcuitorii de noao ziduri”. ● Milano. Domul din Milano. Prăvălii felurite, teatre și școli. ● Întoarcerea prin Ungaria.

A doua călătorie (1825), prin Transilvania, spre Banat, apoi Ungaria. ● Seghedin, sămănături îngrijite, drumuri bune, ,,oști romane în straie ungurești” (husari). Apele metalicești (minerale) de la Mehadia. Vindecări miraculoase. ● Lugoj.

În 1826, Dinicu Golescu face a treia călătorie, din Brașov spre Bavaria și Elveția. A luat-o pe traseul Timeșvar, Pesta, Viena. Din Viena, călătorind spre Bavaria, a văzut lucruri deosebite. Orașe mari și frumoase, bună orînduială. Grădini, poduri, curățenie. Lăcuitori ordonați, educați, bine îmbrăcați. Vite îngrășate. ● Orașul Linz, o minunăție. Păi, se compară cu ce-a lăsat acasă – mizerie, gunoaie, cîini vagabonzi, cerșetori bețivi și zdrențăroși? München, ,,Scaunul Crăiii Bavariei. Biblioteca cu 400.000 de tomuri, animale împăiate și conservate, icoane și cadre (tablouri), manuscripte, cărți rare. Felurite școli și

spitale. Spițerii”. La Institut i-a lăsat la studii pe Radu și Alexandru. (Iarăși comparație cu Țara Românească). ● În Elveția. Gulielm Tel, drumuri, biserici, hanuri și birturi. ● Berna, Geneva, Losana. La Geneva i-a lăsat la Universitate pe ceilalți fii, Ștefan și Nicolae. Dăm iarăși cuvîntul călătorului nostru: ,,Mare pagubă este la o țară de a-ș scoate tot materialu nefrabricat și vînzîndu-l la alte țări, cu un preț prost și apoi să-l cumpere iarăși cu preț de 30 de ori mai mult...”. Mare vizionar călătorul nostru valah! Și atît de actual. De aceea, merită să-i înregistrăm invocația: ,,O, preaputernice părinte al tuturor noroadelor! Niciodată nu o să se ridice de deasupra neamului românesc acest nor întunecos, plin de răutăți și de chinuri? Nu o să fim izbăviți de toate nevoile? (...) Unirea spre folosul obștei ne fericește, unirea slăvește, unirea întemeiază tot binele”.

Toate studiile care s-au scris despre călătoria făcută de Dinicu Golescu au relevat un boier onest de factură iluministă și din cale-afară de curios. Nu altfel au stat lucrurile și cu numeroasele comentarii din mai vechile manuale de școală: Golescu n-a fost un aventurier ca spătarul Nicolae Milescu în Secolul al XVII-lea. El a fost un înțelept care, uimit de civilizația vest-europeană, a deplîns soarta românilor rămași acasă. Oricine ai fi, părea el să ne asigure, după ce ai văzut cu ochii tăi cum e să trăiești omenește, nu te poți întoarce în țara ta fără să mai rămîi același. Abia la ultima revenire în țara natală, a văzut-o cu adevărat, căci a dobîndit experiența și înțelepciunea care nu i-au mai dat voie să rămînă nepăsător cu reallitățile de la noi. Și, mînat de un nestăvilit elan patriotic, a pus mîna pe condei și a notat tot ce văzuse și simțise, s-a mirat și a făcut comparații de ce în țara sa situația este atît de grea. Patriot fusese Dinicu și mai înainte, cînd, pe banii lui, tipărise cărți și ziare și ridicase școli. Dar, acum, era altceva, fiindcă avea în fața ochilor limanul spre care visa să ajungă.

Pentru redactarea acestui material, am recitit Dinicu Golescu - ,,Însemnare a călătoriei mele”, ediția 1998, apărută la Editura ,,Gramar”, cu o prefață, tablou cronologic și referințe critice semnate de Elisabeta Lăsconi. De la bun început, comentatoarea pune pe un plan secund elanul patriotic și curiozitatea care l-ar fi împins pe Dinicu Golescu să facă cele trei voiaje obositoare și cu mare cheltuială. Altceva trebuie să-l fi deranjat din voluptățile sedentarismului pe unul ca el, care, pe deasupra, nu mai avea nici vigoarea tinereții. În realitate, primblarea la papistași avea legătură cu apartenența, printre primii la noi, a frățînilor Iordache și Dinicu Golescu la Masonerie, după Dimitrie Cantemir în Secolul al XVII-lea. La ordinele Masoneriei, după 1820, cei doi Golești, dimpreună cu C.A. Rosetti, Eliade Rădulescu sau Cîmpinenii, aveau să pună bazele unor societăți secrete și să tipărească ziare și cărți, după cum am mai spus. A urmat primblarea lui Dinicu în Occident, în scopul stabilirii unor posibile legături între carbonarii europeni și cărvunarii noștri, în vederea marilor evenimente politice, care vor zgudui Europa în anii 1846-1848.

Biografia spirituală și opera lui Dinicu Golescu dezvăuie germenii unei conștiințe europene, care au dat naștere unei conștiințe naționale. Și așezarea celor patru fii la studii, în Germania și Elveția, a însemnat tot inițieri în cauze masonice, în vederea pregătirii lor pentru revoluția pașoptistă din Muntenia, în care tuspatru au jucat un rol important. Cu ce ochi a văzut el Transilvania și Ungaria?, se întreabă Elisabeta Lăsconi. Ce l-a interesat la Viena, München, Geneva, Milano? Doar însemnele civilizației – orașele, străzile, moravurile și îmbrăcămintea? Relatînd ce-a văzut în Europa, Dinicu Golescu a făcut o trimitere la destinul românilor, care s-ar putea schimba dacă i-ar sprijini o revoluție viitoare, plănuită de masoni. Frumoase cuvinte pe care am dori să le auzim și în zilele noastre. Motiv pentru care, din lipsă de spațiu, nu mai comentăm de unde și-a procurat peregrinul nostru banii de drum și cazare.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Superstiþii la palat

Oameni de rînd sau capete încoronate, sîntem cu toţii – într-o măsură mai mare sau mai mică – influenţaţi de superstiţii. Foarte mulţi dintre noi credem în ,,semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Dacă lucrurile prevestite de semnele ,,citite” în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră.

O astfel de poveste este şi articolul ,,Superstiţii în Palat”, publicat de revista ,,Realitatea Ilustrată” în numărul din 8 aprilie 1928. Pentru că tuturor ne plac poveştile – care conţin sau nu un sîmbure de adevăr – o să v-o spun şi vouă: ,,Superstiţia e încuibată nu numai în poporul de jos, ci de multe ori o vedem furişată chiar şi în palatele regale. Spiritismul, de exemplu, ştim că mai întîi s-a practicat în saloanele societăţii înalte. Misterele farmecului captivează mintea omenească şi cînd o dorinţă trecătoare nu se poate satisface cu mijloacele cunoscute, naturale, se recurge la acel ceva supranatural. Oamenii înfig în haină trei ace pentru ca fata să se poată mărita după un an cu alesul inimei sale; cînd ies din biserică după cununie, miresele fac paşi de cîte un metru. Toate acestea sînt sacrificii aduse zeiţei farmecului.

Francisc losif (notă: Regele Franz Iosif al Austriei) cînd visa noaptea morţi şi morminte, în ziua următoare nu se mai ocupa cu afaceri, nici de ale Statului şi nici de cele familiale. Şi cancelarul german Bismarck era puţin cam superstiţios. Cînd călătorea şi-i trecea o pisică peste drum, se întorcea înapoi. Ziua de vineri era nefastă pentru el, fiindcă din vremi imemoriale o știa ne-norocească.

Aceasta s-a văzut cu ocazia căsătoriilor prinţeselor engleze. Dacă după cununie prinţesele ies cu pas mărunt din biserică, toţi rămîn ferm convinşi că primul născut din acea căsătorie va fi fetiţă. Dar cum, la curţile regale, e mai mare bucurie cînd primul născut e băiat, miresele ieşind din biserică fac un pas mare peste prag, pentru ca primul fruct al acestei nunţi mai bine să fie prinţ decît o prinţesă. Regele ungur,

Christina, regina Spaniei, purta la colier un ochi de corb; susţinea că îi aduce noroc. Îl primise de la bunica sa încă atunci cînd era mică, prinţesă de Austria. Şi numai atunci îi aducea noroc, cînd îl purta deasupra inimei. Dar inelul Castiglionei? Acest misterios inel a fost purtat cîtva timp şi de Cristina, cu toate că întreaga Spanie susţinea că-i aducător de nenorociri. Regina însă nu credea. Şi asta fiindcă dezastruoasa înfrîngere a Spaniei de către America din timpul domniei ei o atribuia pierderii ochiului de corb. Fermecatul inel de opal fusese al contesei Luisa Castiglione, pe care o iubea mult Alfonso al XIIlea. Regele îi şi promisese căsătorie, dar cînd interesele Statului i-au cerut să abandoneze pe Lucia în favorul Mercedesei (notă: Mercedes de Orléans), cea dintîi l-a blestemat. Familia Castiglione avea ca relicvă un splendid inel de opal, pe care îl luase un străbun al familiei după un război cîştigat, din degetul unui maur. Maurul a blestemat (afurisit) pe proprietarul din orice timp al inelului, proorocind moartea oricărui purtător în decurs de un an. Acest

Dosare secrete ale Istoriei (126)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (3)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

În dimineaţa aceea de duminică, 7 decembrie 1941, marinarii şi aviatorii americani care staţionau la Pearl Harbor se pregăteau să înceapă o zi frumoasă. Să faci parte din flota Pacificului şi să te afli cu baza în Hawaii nu era, hotărît lucru, o soartă de care să te poţi plînge. Soarele se ridica încet la orizont. Razele lui purpurii se răsfrîngeau asupra celor nouăzeci şi şase de vase ancorate de-a lungul cheiurilor şi al digurilor. Vase a căror enumerare face ca orice comentariu să fie de prisos. Siluetele lor cenuşii dominau apele liniştite. Se aflau staţionate acolo opt cuirasate, dintre cele mai mari şi mai frumoase ale flotei americane: Maryland, 32.500 de tone, West Virginia, 32.500 de tone, Tennessee, 32.000 de tone, California, 32.000 de tone, Arizona, 32.600 de tone, Pennsylvania, 33.000 de tone, Nevada, 29.000 de tone şi Oklahoma, 29.000 de tone. Acestea erau suveranele. Bord lîngă bord, proră lîngă pupă, urma apoi şirul crucişătoarelor şi al torpiloarelor.

La bordul Arizonei, pregătirile în vederea serviciului religios erau pe sfîrşite. Fusese întins un velum, care să-i apere pe credincioşi de căldură. Se pornise un vînt slab. Preotul William A. Maguire îşi spuse că ar fi fost bine dacă ar fi cerut să i se instaleze un paravan, pentru ca obiectele de cult să nu fie mişcate de la locul lor. Dar nu era cine ştie ce vînt. Soarele strălucea pe un cer fără pic de nor. Şi preotul, adresîndu-se diaconului, făcu următoarea remarcă:

– E o zi foarte bună pentru turişti... În antrepozite, legănîndu-se în hamace sau ghemuiţi în cuşete, marinarii se gîndeau cu nostalgie la noaptea care se scursese. Învoirea de sîmbătă. Plimbări în grup pe străzile din Honolulu. Fete drăguţe, localuri exotice. Cît despre ofiţeri, şi ei dansaseră şi flirtaseră la clubul lor. Amiralul Kimmel, comandantul suprem al flotei, îşi îngăduise, ca în fiecare sîmbătă, unicul lui „drink“ săptămînal. Se culcase de la orele 10, dar nu era încă sculat cînd se iviseră zorii zilei de duminică. Duminica aceea în care amiralul Kimmel nu prevăzuse decît o singură treabă importantă: o partidă de golf cu generalul Short.

Or, la orele 7 fix, flota japoneză a apărut la linia de orizont a portului. De pe puntea portavioanelor, trei sute cincizeci şi trei de avioane japoneze şi-au luat zborul, avînd un scop precis: să nimicească flota şi aviaţia americană de la Pearl Harbor.

La 26 noiembrie 1941 flota japoneză a părăsit locul de întîlnire de la Insulele Kurile. Un spectacol grandios. Port-avioanele navighează pe două rînduri, precedate de două cuirasate. Pe partea stîngă, două distrugătoare. Pe partea dreaptă, trei submarine şi două crucişătoare grele, în faţă încă şapte distrugătoare. În spate, opt petroliere şi şase portavioane. Dintre ele, Akagi şi Kaga sînt vase de linie transformate; Hiryu şi Soryu au un deplasament de 17.000 de tone; dar iată-le şi pe cele mai moderne, Shokaku şi Zuikaku, de 26.000 de tone. Toate transportă la un loc patru sute douăzeci şi trei de avioane: de vînătoare, bombardiere orizontale, bombardiere în picaj, torpiloare. „Cea mai importantă forţă aeriană – cum va spune Raymond Cartier – din cîte se aventuraseră pînă atunci pe mare“.

Corpul de submarine nu e mai prejos. În faţa portavioanelor au şi pornit douăzeci şi şapte de

inel l-a trimis Lucia ca dar de nuntă regelui. Reginei Mercedes i-a plăcut atît de mult inelul, încît l-a rugat pe rege să o lase să îl poarte ea. Alfonso i-a dat inelul, dar din acea zi s-a îmbolnăvit şi peste cîteva luni a murit (notă: Regina Mercedes a murit la Madrid la două zile după ce a împlinit 18 ani). Regele scoase inelul din degetul defunctei şi-l dete bătrînei Regine Christina, care de asemenea îşi dete duhul peste cîteva luni. Afurisita relicvă fu dăruită pe urmă, surioarei mai mari a regelui, Mariei della Piedad, care la scurte zile se nimici, în urma unei boale misterioase. După aceste nenorociri, regele nu mai a dat inelul nimănui: l-a tras el pe deget şi peste 24 ore a murit (notă: Regele Alfonso al XII-lea a murit în noiembrie 1885, la 28 de ani, fiind bolnav de tuberculoză). A doua soţie, Maria Cristina (notă: Maria Cristina de Austria), a luat la ea inelul fermecat. Cînd fiul ei, Alfonso al XIII-lea, se îmbolnăvi, judele a pretins tare ca să se prăpădească atît inelul cît şi ochiul de corb. Regina s-a supus, inelul l-a atîrnat la gîtul statuii sfîntului protector al familiei, unde se poate vedea pînă azi. De ochiul de corb n-a voit să se despartă.

La curtea daneză, Regina Luiza era captivată de credinţa într-un farmec naţional. În hainele fetelor sale de la prima confirmare, între cusături, cosea înlăuntru acul cu această ocazie. Credinţa era că aducea partide bune fetelor, ceea s-a şi întîmplat, de altfel.

La curţile ţarilor era înrădăcinată credinţa că ţarului, familiei şi oaspeţilor numai în acel caz le va cădea bine mîncarea, cînd doamna de curte va împrăştia înainte de a începe masa, o mînă de sare pe spate”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

submarine de cursă lungă pentru a se plasa în jurul obiectivului. Cinci dintre ele ascund între flancurile lor nişte submarine de buzunar, lungi de cincisprezece metri şi ,,prevăzute cu două torpile mici mînuite de către doi oameni“. Misiunea lor: să se strecoare în radă şi să treacă dincolo de reţelele care o ocrotesc. Adevărate instrumente de sinucidere; dar tinerii ofiţeri şi-au disputat „cinstea de a se urca în ele“.

Flota de atac japoneză este comandată de amiralul Nagumo. Face tot ce i se spune de la Tokyo. Căci totul urmează să se decidă acolo. Războiul sau pacea. Nagumo ştie că atacul împotriva Pearl Harbor-ului este probabil. Dar mai ştie că nu e sigur. Şi asta e problema care îl preocupă. O problemă care-l macină. Noaptea, de cele mai multe ori, are insomnii. Şi atunci obişnuieşte să se plimbe în lung şi-n lat prin cabina lui de pe Akagi. Rar s-a văzut un comandant militar pe ai cărui umeri să fi apăsat o atît de mare responsabilitate. Şi el mai ştie că va trebui să facă cale-ntoarsă „dacă va fi descoperit înainte de ziua Z minus doi“. Dacă va fi descoperit între Z minus doi şi Z, „va decide el însuşi dacă atacul urmează să aibă loc. Între timp, la Washington, „negocierile“ dintre japonezi şi americani continuă. Şi, de vreme ce negociază, înseamnă că există speranţa de a se ajunge la o soluţionare paşnică. Acesta să fie într-adevăr scopul real al delegaţiilor care s-au strîns la Washington în jurul aceleiaşi mese a tratativelor? La 26 ianuarie 1940, tratatul comercial dintre Statele Unite şi Japonia a expirat. Succesiv – în cursul anului 1940 – Statele Unite au declarat embargoul asupra transporturilor de benzină pentru aviaţie, de fier vechi şi de maşini-unelte destinate Japoniei. La 9 octombrie, Washingtonul a hotărît să refuze orice subvenţionare a expedierilor de cereale pentru Extremul Orient.

(va urma) ALAIn

Regele Alfonso al XII-lea

Regina Maria Christina a celor două Sicilii

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Cine a fost Dracula?

Contemporan cu Ștefan cel Mare al Moldovei, cu Ludovic al XI-lea al Franței, cu Mohamed al IIlea al Imperiului Otoman, cuceritorul Byzanțului, cu Papa Pius al II-lea, cu Matei Corvin al Ungariei... cu atîtea mari personalități ale istoriei universale dintr-o epocă frămîntată și eroică a Evului Mediu. Nici unul nu s-a bucurat, însă, chiar din timpul vieții, de o faimă europeană ieșită din comun ca domnitorul Țării Românești – Vlad Țepeș, supranumit Dracula, suveranul unui mic principat din sud-estul Europei, care a jucat, în schimb, un rol atît de mare în vremea de apogeu a expansiunii turcești, în vremea cînd murea un imperiu (cel Byzantin), iar altul îi lua locul (cel Otoman). Faimă ce a depășit cu mult granițele realului, intrînd în legendă și mit, traversînd secolele, ispitind și fascinînd și azi pe istorici, artiști, opinia publică. A generat și generează controverse dintre cele mai aprinse, a aprins imaginații dintre cele mai fecunde, apropiindu-se cînd de modelul real, cînd îndepărtîndu-se pînă la viziuni malefice, grotești, paranoice.

Ca un mare erou al nostru, al românilor, în cel mai pur adevăr al istoriei, se cuvine să ni-l readucem în memorie, să-l cunoaștem așa cum a fost, așa cum ni-l pot revela ultimele cercetări ale istoricilor.

O demarcaţie necesară între Dracula real ºi Dracula legendar

Ținînd seama de marele interes arătat – îndeosebi în Apusul Europei și peste Ocean – lui Dracula, istoriografia românească s-a simțit, firește, datoare să facă demarcația cuvenită între acel personaj sîngeros, crud fără nici o motivație, vampir pus în circulație de anumite producții literare și filme de groază, și Vlad Țepeș al istoriei, domnitorul Țării Românești, o figură luminoasă și eroică a trecutului nostru. S-au alcătuit cele două monografii, bazate pe întreaga informație istorică existentă, s-au reeditat cărți, însoțite de studii critice și antologice. Numeroși autori au susținut ideea de reabilitare a lui Vlad Țepeș. Nu avem nevoie de așa ceva, la noi nu este compromis ori greșit cunoscut, ci este necesară o demarcație absolut necesară între Dracula literar și Dracula sau Draculea personajul

istoric, real, Vlad Țepeș voievodul, mare căpitan de oști, luptător viteaz și dîrz împotriva puterii otomane, care, apărîndu-și integritatea și suveranitatea țării, a apărat întreaga creștinătate, stăvilind înaintea turcilor spre Europa centrală.

Interesul științific față de personajul istoric e constant în străinătate. În 1980, în Berlinul occidental, a apărut volumul ,,Dracula. Viața domnitorului Vlad Țepeș”, de Ralf Peter Martin, o carte destul de onestă, care are meritul de a fi încercat să înfățișeze o imagine mai cuprinzătoare a istoriei românilor în veacul al XVlea, în măsură să plaseze într-un context mai exact, mai autentic, figura domnitorului. Este de datoria fiecărui istoric, chiar dacă a dat la tipar o monografie, să urmărească felul în care viziunea temei abordate a evoluat, fie prin contribuția altor cercetători, fie prin proprii descoperiri de informații sau formularea de noi interpretări. De pildă, în Cronica italianului Bonfini există un pasaj care lămurește una din marile enigme ale biografiei lui Vlad Țepeș. Este vorba despre împrejurările în care s-a încheiat cea de-a doua domnie a sa, în toamna anului 1462. De ce a fost arestat și întemnițat atunci de propriul său aliat, regele Mateiaș Corvin al Ungariei, cu care se întîlnise în sudul Transilvaniei și cu care pregătea o nouă ofensivă contra turcilor?

Cronicarul Bonfini ne spune că, exact atunci, în luna noiembrie a anului 1462, la Brașov, s-a înfățișat regelui o solie din partea orașului Viena, care se răsculase contra împăratului Frederic al III-lea de Habsburg și îl obligase pe acesta să se refugieze în castelul vienez unde a stat asediat mai bine de două luni. Această solie i-a oferit lui Mateiaș Corvin coroana imperială, cu condiția ca el să părăsească campania de la Dunăre împotriva turcilor și să-i ajute pe vienezi. Este binecunoscută rivalitatea dintre cei doi suverani care își disputau titlul de rege al Ungariei. Punerea în scenă a așazisei trădări a lui Vlad Țepeș, iar apoi arestarea și întemnițarea lui pe teritoriul Ungariei, au avut menirea de a-i lăsa libere mîinile regelui maghiar pentru o

dezangajare ,,onorabilă” în fața întregii Europe în raport cu războiul contra puterii Otomane. Așa se face că el s-a retras încet, încet spre Buda, fără a da nici o bătălie cu turcii – bătălie la care urma să participe voievodul român și pe care acesta o dorea – în așteptarea căderii rivalului său de la Viena. Nu e mai puțin adevărat că această ,,afacere politică” l-a costat pe domnul Țării Românești, îndepărtat de pe tron, 12 ani de temniță. Campania de propagandă defăimătoare la adresa lui Vlad Țepeș care a urmat, prin canalele Curții de la Buda, nu a avut, deci, nici un temei, el nedezmițindu-și, de fapt, nici o clipă, țelul unic, acela al luptei împotriva unui inamic implacabil – turcii. Trădare – dacă a fost – a fost a regelui maghiar, care a renunțat prea ușor la planul de cruciadă europeană de stăvilire a expansiunii și puterii otomane, pentru care primise subvenții bănești de la Roma, de la Papa Pius al II-lea.

Cine a fost Dracula?

Este demn urmaș al lui Vlad Dracul și nepot al lui Mircea cel Bătrîn. De la tatăl său a moștenit nu numai unele remarcabile calități, dar și porecla de Draculea (adică fiu al lui Vlad Dracul). Tatăl său a fost fiu și remarcabil urmaș al voievodului Mircea cel Bătrîn, ocupînd tronul Țării Românești la 1432, după îndelungi lupte interne pentru scaunul domnesc atît între numeroși urmași ai marelui voievod, cît și între aceștia și familia Dăneștilor. I s-a spus Dracul deoarece în 1431 fusese decorat de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, cu Ordinul Dragonul, ordin ce se acorda figurilor de seamă ale epocii angajate în lupta antiotomană, ordin ce reprezenta chiar simbolul acestei lupte. Și cum domnul purta însemnul ordinului înfățișat de un dragon, poporul l-a asimilat cu figura dracului din mitologia populară românească și i-a spus atunci Vlad Dracul, iar mai tîrziu, fiului său, pentru a-l deosebi de tată, i-a zis Draculea sau Dracula sau Dragulia. Îl întîlnim în izvoare și legende sub toate aceste forme lingvistice. Faptul că tatăl a fost un demn urmaș al lui Mircea cel Bătrîn avem mărturiile cronicarilor timpului. Iată un fragment din cronica lui A. Bonfini: ,,bărbatul cel drept și neînfrînt, care în orice luptă a fost cel mai tare și cel mai viteaz povățuitor, pentru că, cu puține oști, dar cu atît mai mare inimă și înțelepciune, și cu mare virtute a ostașilor săi, peste nădejdea tuturor, fără ajutor străin, a purtat război îndelungat cu turcii, război pe care toți creștinii împreună abia de l-ar fi susținut”. Participînd la campaniile conduse de marele comandant de oști care era Iancu de Hunedoara, regele Ungariei, dintre 1443 și 1445, din sudul Dunării, după ce i-au răpus pe turci la asediul Belgradului la 1447, în împrejurări rămase încă puțin cunoscute, viteazul domn român își află sfîrșitul. Dintr-un document tîrziu, din 1534, rezultă că domnul a fost ucis la Bălteni, Ilfov, după ce a fost înlocuit la tron cu Vladislav al II-lea, protejatul lui Iancu de Hunedoara. Aceasta în mod sumar și atît cît are legătură cu Vlad Țepeș, de care ne ocupăm.

Prea multe date sigure despre biografia celui care avea să devină mai tîrziu celebrul Dracula nu se cunosc. Se pare că s-a născut la 1430 sau 1431, pe cînd tatăl său se afla în Transilvania, la Sighișoara. Aici, pe o casă din Str. Cositorarilor colț cu Str. Cetății, se află o placă de marmură ce amintește că în această clădire a locuit, între anii 1431 și 1435, viitorul domn. Vlad Țepeș a avut o viață tristă și dramatică – și-a petrecut copilăria ca pribeag, mai mult prin burguri feudale de atmosferă saxonă și în vizite la curțile princiare din Ungaria și Germania. O mare parte din tinerețe captiv și ostatic la turci, iar, la maturitate, prizonierul lui Matei Corvin. În puținii ani cît a domnit a fost, însă, autorul unor fapte înălțătoare pentru neamul său.

Simbolul Ordinului Dragonului

Cel dintîi care a ridicat sabia, într-un moment cînd o mare împărăţie căzuse, iar alta se afirma, pustiind Europa

Figura lui Vlad Țepeș este, prin excelență, controversată și controversabilă. De fapt, încă din Evul de Mijloc au existat două păreri diametral opuse în legătură cu el: cea condensată în legendele apusene, pe de o parte, și în cele răsăritene și sud-est europene, pe de alta. Faima lui Țepeș este explicabilă prin aceea că el a fost cel dintîi care a ridicat sabia cu succes într-un moment în care o mare împărăție dispăruse (Byzanțul) iar o alta care i-a luat locul (otomană) încă nu devenise un factor de echilibru politic european, ci inspira doar o necuprinsă teamă.

Dintre toți domnitorii români, Vlad Țepeș s-a bucurat de cea mai mare faimă europeană încă din timpul vieții sale, printr-o producție literară abundentă răspîndită în Europa de sud-est, centrală și răsăriteană. Cercetînd aceste producții (legende și povestiri), se pot deosebi trei zone diferite, în fiecare dintre acestea dominînd o anumită trăsătură a domnului. Așa cum s-a semnalat, regele Mateiaș Corvin – care primise subsidii din partea Apusului pentru a susține lupta antiotomană – a inițiat o campanie propagandistică menită să-i justifice abandonarea acțiunii în care se angajase. În acest scop, regele Ungariei încurajează difuzarea în Europa a așa-ziselor narațiuni germane

(săsești), care urmăreau să-l comprimită pe domnul Țării Românești pentru măsurile aspre împotriva negustorilor sași din Transilvania pe care voievodul nu le lua, însă, motivat. Țepeș voia să dezvolte o negustorime locală autohtonă, pentru a dezvolta și întări țara din punct de vedere economic și astfel impusese ca negustorii români să preia marfa de la graniță, iar cei sași să nu mai pătrundă în tîrgurile de dincoace de munți. Cum aceștia nu respectau și pătrundeau clandestin, erau aspru pedepsiți, trași în țeapă. Ca răzbunare, autorul acestor povestiri a ales și prezentat din viața domnitorului – cu multe exagerări – numai faptele de cruzime, pe care le-a înfățișat fără a le explica, fără cauzele care le-au generat. Aceste narațiuni s-au bucurat de o mare popularitate în Europa centrală la sfîrșitul Secolului al XV-lea și în primele decenii ale secolului următor, cînd au fost tipărite în numeroase ediții în limba germană pînă la 1530.

Paralel și independent de narațiunile germane au existat și circulat și alte tradiții – Povestirile slavone despre Voievodul Draculea – care îi laudă ,,lupta pentru întronarea dreptății”, precum și ,,vitejia sa neasemuită”, și astfel cruzimea lui Țepeș nu mai apare nemotivată, ci este pusă în slujba unui ideal. În aceste povestiri se manifestă o mare admirație față de personalitatea sa.

Faima vitejiei domnului român s-a răspîndit îndeobște în partea de sud-est a Europei, mai expusă primejdiei otomane, unde lupta lui Țepeș va fi dată ca exemplu

Vlad Țepeș în imaginile perioadei lui

demn de urmat la începutul veacului al XVI-lea. Oricît ar părea de curios, la crearea acestei faime a contribuit și același care mai dinainte l-a defăimat – Mateiaș Corvin. Peste 13 ani, în 1473, cînd relua lupta contra turcilor și avea nevoie de iscusitul căpitan de oști care era Țepeș, a cărui reînscăunare o pregătea, regele ,,a descoperit” meritele de luptător ale voievodului român și a început să le laude în Apus, considerînd că este ,,întru toate dușman turcilor și foarte războinic”. Unul dintre cele mai frumoase omagii din cîte i s-au adus lui Vlad Voievod este datorat umanistului polon de origine italiană Filippo Buonaccorsi-Callimachus, care îl compară cu vestitul Scanderberg, numindu-l ,,maximum illum Imperatorem et Ducem suum Vladislaus Draculam”. În șase ani de domnie, în condiții mai mult de război decît de pace, a făcut lucruri deosebite. Dacă ar fi domnit cît Ștefan cel Mare și ar fi trăt cît acesta (cînd a fost ucis avea doar 43 de ani), cu siguranță că ar fi fost un tot atît de mare ctitor ca și domnul Moldovei. Este cel care a strămutat capitala Țării de la Tîrgoviște la București, construind Curtea domnească, precum și Cetatea de la Poenari, de care se leagă o stranie legendă, precum și ctitoria de la Snagov, unde i s-au înmormîntat rămășițele trupului sfîrtecat, capul luînd drumul Țarigradului, ca leac pentru groaza ce-o semănase printre turci.

CICI IORDACHE-ADAM (1985)

Construită în Secolul al XIV-lea pe vremea lui Negru Vodă şi avînd iniţial doar un turn, Cetatea Poenari a fost extinsă în vremea lui Vlad Ţepeş, fiind reşedinţa secundară a acestuia. Aflată la doar cîţiva kilometri de Barajul Vidraru, a fost construită ca post de fortăreaţă contra otomanilor.

,,În tradiţia locului este cetatea lui Negru Vodă şi mai apoi cetatea lui Vlad Ţepeş, însă în acte a fost trecută Cetatea Poenari. Ca şi particularităţi, sînt două structuri diferite. Este vorba de turnul donjon, cu o arhitectură de Secolele XI şi XII. Restul cetăţii este ca model de Secolul al XV-lea, nu avem nici o îndoială. Se pare că în timpul marelui cutremur de la

1446 cetatea a fost afectată şi din acest motiv a trebuit ca Vlad Ţepeş să o refacă. Ţepeş a şi extins cetatea foarte mult”, spune istoricul Ştefan Dumitrache. Cetatea Poenari a fost reşedinţa secundară a lui Vlad Ţepeş, fiind construită ca post de fortăreaţă contra otomanilor, dar și ultimul refugiu al domnitorului înainte de a pleca în Transilvania.

La cetate au lucrat boieri şi negustori pedepsiţi de Ţepeş

La cetate se poate ajunge urcînd 1.480 de trepte din beton, care şerpuiesc printr-o pădure de fag. Aici, la o altitudine de 850 de metri, protejată de pante abrupte, s-a înălţat cetatea, „cuib de vulturi al vitejilor de temut”, care făcea parte dintr-un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţării Româneşti.

În „Letopiseţul Cantacuzinesc” se spune că cetatea a fost extinsă şi consolidată din porunca lui Vlad Tepeş care, dorind să îi pedepsească pe boieri, le-a poruncit ca ,,pînă la duminica Tomii” să ridice o cetate de piatră în vîrful muntelui” și „pe toţi i-a dus la Poenari şi au lucrat la cetate pînă li s-au spart hainele dupre ei”. Istoricul Ştefan Dumitrache confirmă cele apărute în letopiseţ: ,,Da, aşa a fost. Iar la cetate nu au lucrat numai zeci de boieri, ci şi

negustori din Tîrgovişte. A fost o pedeapsă impusă acestora de către Vlad Ţepeş, pentru că ei erau din partida Dăneştilor, rivalii lui Ţepeş. Cei care au scăpat cu viaţă după terminarea lucrărilor, nu mulţi, au fost eliberaţi”. Istoricul mai dezvăluie o informaţie extrem de puţin cunoscută: pe vîrful de vizavi de cetate se păstrează urmele drumului pavat cu piatră de către turci, care au urcat cu tunurile ca să distrugă cetatea, ,,Drumul turcului”.

O altă legendă povestește că Vlad Țepeș ar fi scăpat de turci cu ajutorul a șapte frați din satul Arefu, pe nume Dobrin, care i-au potcovit caii invers, astfel încît turcii să creadă că Țepeș a luat-o în altă direcție. Drept răsplată, Țepeș le-ar fi dat fraților șapte munți din Făgăraș. Într-o altă variantă a legendei, cei șapte frați au fost ,,înlocuiți” cu un rob turc – pe nume Carasol – care l-ar fi salvat pe Țepeș prin aceeași metodă.

Ultima restaurare a cetăţii Poenari a fost făcută în perioada 1969-1972, cînd s-au consolidat şi înălţat zidurile şi s-au construit trepte de acces care permit vizitarea în condiţii bune a întregii fortăreţe. O mare parte din porţiunea nordică a zidului nu se mai păstrează, prăbuşindu-se odată cu stînca pe care se sprijinea, la cutremurul din 1915. Construcţiile sînt ridicate direct pe stîncă, folosindu-se bîrne de stejar pentru nivelare şi coeziune, astfel încît, din cauza pantei abrupte, la exterior înălţimea lor este mult mai mare. Încăperile interioare ale turnurilor semicirculare au partea superioară la aproximativ acelaşi nivel cu cel de călcare al interiorului cetăţii după nivelare, iar ele sînt pardosite cu cărămizi dreptunghiulare. În prezent, cetatea Poenari se află într-o avansată stare de degradare.

„Vlad Țepes și solii turci“, pictură de Theodor Aman

Din culisele istoriei

Politica URSS în fața amenințării de război pe două fronturi (1)

Prin încheierea unui pact de neutralitate cu Japonia, în aprilie 1941, Stalin a încercat să evite un război pe două fronturi – împotriva Germaniei și a Japoniei. Ambasadorul american la Moscova, Lawrence Steinhardt, a scris: „Pentru cei care susțin că pactul sovieto-japonez reprezintă o amenințare pentru Statele Unite, răspund că Uniunea Sovietică are un vecin periculos în vest și este interesat să asigure pacea în est. Eu însumi aș fi făcut același lucru în locul guvernului sovietic”.

Stalin a înțeles că pactul de neutralitate sovieto-japonez ar permite Japoniei să desfășoare operațiuni în sud fără a experimenta presiunea Uniunii Sovietice. Totuși, acest lucru nu a însemnat că URSS era interesată de războiul japonez-american. Ar fi fost mai profitabil pentru Moscova dacă Statele Unite ar fi intrat în război nu în Asia, ci în Europa.

Washington, pe calea blocadei navale? Welles a răspuns că, pe baza informațiilor primite de guvernul american, el avea impresia că anularea pactului de neutralitate era o chestiune de ore, că teama unui raid al aviației a rămas un factor serios în calculele japonezilor și că era foarte

După atacul Germaniei asupra URSS, poziția politicienilor conservatori americani de dreapta a fost exprimată de senatorul de atunci, ulterior președintele

SUA, Harry S. Truman: „Dacă vedem că Germania cîștigă, Rusia ar trebui să fie ajutată, și dacă Rusia cîștigă, atunci noi ar trebui să ajutăm Germania și să le lăsăm să se omoare reciproc cît mai mult timp posibil”. Roosevelt nu împărtășea această părere. În ajunul atacului german asupra URSS, el i-a spus lui Churchill că, dacă germanii ar ataca Rusia, el va sprijini public imediat „orice declarații pe care le-ar putea face primul-ministru Churchill, primind Rusia ca aliat”. În seara zilei de 22 iunie, Churchill, vorbind la radio, a spus: „În ultimii 25 de ani, nimeni nu a fost un adversar mai vehement al comunismului decît mine”, dar, după ce a distrus statul rus, agresorul va arunca toate forțele sale împotriva Marii Britanii; prin urmare, guvernul britanic va acorda Rusiei și poporului rus „toată asistența care ne stă în putere”. Pe 24 iunie, Roosevelt a anunțat și dorința Statelor Unite „de a oferi Uniunii Sovietice asistența de care americanii sînt capabili”.

Cu toate acestea, deciziile adoptate nu au respectat cele declarate. Avansul rapid al forțelor germane în URSS a dat impresia că sovieticii nu vor rezista mult timp. La începutul lunii iulie, Washington a primit informații că în viitorul apropiat Uniunea Sovietică va fi atacată de Japonia. Informația a fost obținută datorită faptului că serviciile americane au spart codurile diplomatice japoneze.

La 3 iulie, a doua zi după Conferința Imperială de la Tokyo, unde a fost luată în considerare posibilitatea unui atac asupra URSS, secretarul de stat adjunct al SUA, Sumner Welles, convocîndu-l ambasadorul sovietic Konstantin Umansky, a declarat: „Conform informațiilor fiabile disponibile pentru guvernul american, guvernul japonez intenționează să anuleze un pact de neutralitate cu URSS și să atace URSS. Guvernul american este încrezător în fiabilitatea acestor informații, la fel cum era încrezător în autenticitatea informațiilor raportate ambasadorului sovietic în ianuarie 1941, cu privire la intențiile de agresiune ale Germaniei față de URSS”.

Mulțumindu-i lui Welles pentru informații, Umansky i-a pus o serie de întrebări:

1. Cum să interpretăm aceste informații cu teama de la sine înțeleasă a japonezilor că, dacă încetează pacea, își vor expune centrele vitale riscului de înfrîngere a aviației și, conform informațiilor guvernului american, japonezi urmează să se lanseze pe calea agresiunii terestre desfășurate împotriva noastră sau, ca mulți din

posibil ca prima etapă a acțiunii lor să fie o blocadă, care, totuși, dacă germanii ar avansa, ar fi urmată de un atac terestru și aerian.

2. Care ar fi poziția guvernului american dacă evenimentele ar trece prin filtrul informațiilor guvernului american? Welles a răspuns: „În cazul unei acțiuni ostile a Japoniei împotriva URSS, fie că este vorba de o blocadă sau de un atac direct, guvernul american, utilizînd politica de a acorda asistență URSS cu provizii, va pune capăt imediat tuturor relațiilor economice cu Japonia, atît furnizării de materii prime, echipamente și produse petroliere către aceasta, cît și tranzacțiilor financiare planificate, și în acest domeniu va provoca daune tangibile japonezilor”.

Cînd Umansky a întrebat dacă japonezii au acumulat resurse semnificative prin achizițiile de produse petroliere în Statele Unite, Welles a răspuns: „Din păcate, așa este”. Ambasadorul sovietic a informat imediat Moscova despre conținutul conversației. Informațiile că pericolul unui atac japonez asupra URSS a crescut au venit la Moscova nu numai de la grupul Sorge. În ajunul războiului, codurile diplomatice japoneze erau deținute atît de americani, cît și de ofițerii de informații sovietici.

În fața pericolului unui război pe două fronturi, conducerea sovietică era extrem de interesată de acțiunile concrete ale Statelor Unite pentru a preveni un atac japonez asupra URSS. La 8 iulie 1941, comisarul poporului pentru Afaceri Externe al URSS, Vyacheslav Molotov, i-a scris într-o telegramă ambasadorului Umansky: „Ar fi extrem de interesant pentru noi să știm ce măsuri ar putea adopta guvernul american pentru a preveni sau împiedica acțiunea Japoniei împotriva noastră și care va fi poziția sa în cazul unui astfel de discurs. Cu toate acestea, nu dorim să oferim un caracter prea formal anchetelor noastre cu privire la această chestiune, dar ni se pare destul de firesc să solicitați o întîlnire cu Roosevelt în legătură cu noua situație creată de atacul lui Hitler asupra noastră. Ați putea sublinia că recenta declarație a lui Welles despre dorința de a evita noi conflicte în Oceanul Pacific nu va fi în mod necesar înțeleasă de Japonia ca un avertisment împotriva conflictului în apele adiacente și pe continent. Întrebați-l pe Roosevelt dacă crede că o declarație mai clară și mai decisivă, făcută public sau diplomatic direct guvernului japonez, ar putea reduce semnificativ șansele unei mutări japoneze”. Într-o o conversație între Umansky și Roosevelt, care a avut loc la 10 iulie 1941, ambasadorul sovietic, urmînd instrucțiunile Moscovei, i-a cerut insistent președintelui să le arate clar japonezilor că acțiunile îndreptate împotriva URSS vor determina Statele Unite să ia măsuri concrete. Raportînd conținutul

conversației, ambasadorul sovietic a declarat: „I-am spus lui Roosevelt că, probabil, poziția Japoniei nu a fost încă definitiv determinată și nu este clară nici pentru guvernul japonez, în cadrul căruia, aparent, există o luptă. De aceea ar fi extrem de important pentru Guvernul american să «ajute» guvernul japonez să își orienteze politica într-o direcție pașnică, făcînd public sau diplomatic clar japonezilor că orice aventură împotriva URSS pe mare și pe continent va provoca astfel de măsuri specifice din partea Statele Unite. Mi se pare că o declarație atît de clară, lipsită de ambiguitate, ar produce îngrijorare, atingînd obiectivul de care sînt interesate ambele guverne: prevenirea, sau, cel puțin, împiedicarea agresiunii japoneze împotriva noastră. Totuși, Roosevelt a evitat să răspundă la avertismentul american către Japonia. I-am spus președintelui că am acordat atenția cuvenită semnalului prietenos al lui Welles cu privire la intențiile ostile ale Japoniei față de noi, dar, după cum se poate observa din conversația mea recentă cu Welles și din rapoartele de presă, există încă ezitări în interiorul guvernului japonez.

Roosevelt mi-a citit trei mesaje criptate, ca o confirmare a informațiilor contradictorii legate de politica japoneză:

a. Criptarea din Chongqing raportează din surse chineze că japonezii au adoptat un curs ferm de atac asupra noastră, alegînd închiderea strîmtorii Sangar și a strîmtorii La Perouse ca primă etapă;

b. Un zvon dintr-o sursă care nu mi-a fost specificată de Roosevelt arată că japonezii se vor concentra pe pătrunderea în Indochina de Sud, creînd acolo baze navale și aeriene și apoi se vor infiltra în Siam pentru un atac ulterior în partea din spate a Singapore și a Indiei olandeze. Japonezii merg exact în această direcție nu pentru a risca o ciocnire cu noi în această etapă, ci pentru a lega forțele americane și britanice din Oceanul Pacific, așteptînd «victoria» germană asupra noastră. Apoi, japonezii vor lovi URSS. Ca «preț», germanii le promit japonezilor Ținutul Primorie;

c. Un mesaj criptat de la o sursă chineză din Berlin informează că japonezii, de îndată ce cad de acord prin intermediul germanilor din Vichy cu privire la extinderea zonei lor de influență în Indochina și fără acțiune militară, vor cîștiga un punct de sprijin acolo, vor face o mutare pentru a bloca țărmurile URSS și apoi vor ataca”.

Roosevelt a spus că aceste informații contradictorii despre intențiile Japoniei, care afectează atît interesele americane, cît și pe cele sovietice, reflectă într-adevăr o scindare profundă în cercurile conducătoare ale Japoniei. Unii se tem să rateze ocazia de agresiune, în timp ce alții sînt mai conștienți de slăbiciunea și epuizarea poporului, se tem de represaliile economice din partea guvernului american, de un atac aerian din partea URSS. Roosevelt a încheiat această parte a conversației cu următoarea declarație: „Dacă se întîmplă ca elementele aventuroase să predomine, atunci sper că aviația va alege o zi bună, cu vînt, și va umple orașele Japoniei cu bombe incendiare. Japonezii nu au nici o vină, dar se pare că nu vor exista alte mijloace pentru a-i face pe conducătorii Japoniei să înțeleagă nebunia politicilor purtate în ultimii ani. Atunci vor înțelege. Nu mă îndoiesc de superioritatea aeriană față de japonezi. Potrivit informațiilor noastre, aveți cel puțin două mii de aeronave în Extremul Orient care s-au manifestat deja în ciocniri cu japonezii”. După cum se poate observa din această conversație, Roosevelt a evitat un răspuns direct la întrebarea adresată de Moscova. De asemenea, a devenit clar că Washingtonul nu va lua măsuri practice pentru a feri URSS de un război pe două fronturi.

(va urma)

Harry S. Truman Sumner Welles Konstantin Umansky

Samuel von Brukenthal –omul care a adus schimbarea (2)

Cartoful, bivolul alb şi ciocolata caldă (2)

În anul 1872 a murit ultimul moștenitor pe linie bărbătească, baronul Hermann von Brukenthal, și, în felul acesta, s-a stins familia Brukenthal. Gimnaziul a preluat fundația. În 1803 făcuse un inventar al colecţiilor, de mare ajutor în protejarea vastei lui moşteniri. „Brukenthal făcea inventarele, cu mîna lui, număra tot, şi borcanele de dulceaţă de la Avrig”, povesteşte Liviana Dan. Astăzi, piesele din moştenirea sa de la Sibiu sînt organizate în mai multe corpuri de clădire din cele nouă pe care le are complexul muzeal. Periodic, doar 3-5% din ele sînt scoase la expunere.

În 1817, muzeul se deschide oficial pentru public, deşi şi pînă atunci se putea vizita etajul doi, din acest moment întregul muzeu are această destinaţie şi va aparţine oraşului. Baronul nu doar că lasă după moartea sa palatele, colecţiile, bunurile, dar lasă şi o sumă de bani cu care să fie întreţinute. În urmă cu mai bine de 200 de ani s-a înfiinţat primul şi cel mai mare muzeu din România. Muzeul de la Sibiu era al treilea din Europa deschis publicului larg, după British Museum şi Luvru de la Paris.

Brukenthal a lăsat posterităţii peste 1,6 milioane de piese din domenii diverse, în prezent doar 20% dintre ele, după cum precizează istoricul Sabin Luca, au fost clasificate. „Ne-ar trebui 200-300 de ani să le putem clasifica în ritmul în care se poate lucra astăzi şi cu personalul pe care-l avem. Şi 300-400 de angajaţi care să lucreze la asta”. Piesele sînt numeroase şi în depozite, dar se bănuieşte că obiecte din moştenirea

Brukenthal au ajuns în mai toate muzeele din ţară, atunci cînd comuniştii au dorit să le doteze cu exponate. Însă nimeni nu ştie exact cîte au fost luate şi pe unde sînt acum. Baronul a mai lăsat moştenire palatul de la Avrig unor urmaşi dispăruţi şi ei, aşa că domeniul a intrat în posesia bisericii evanghelice. Casa sa natală era acum cîţiva ani o ruină. La parter funcţiona un bar. Iar biserica din satul lui dădea semne de degradare.

Avanpost cultural

Liviana Dan a fost muzeograf la Brukenthal timp de 35 de ani. „Am venit de pe băncile facultăţii de arte aici, special pentru Brukenhal, a fost pasiunea mea în timpul studiilor. Şi am trăit vremuri interesante împreună, ca să zic aşa. Brukenthal a fost un personaj fascinant, citea Aristotel şi Seneca, a fost un vizionar, dar unul pragmatic. Îşi dorea lucruri mari şi reuşea să le înfăptuiască. Şi azi vezi indivizi care plănuiesc tot felul, dar mai greu pun în practică. Brukenthal a simţit curentul inovator al vremii, a învăţat, a căutat, a umblat şi a ascultat. În felul acesta s-a îmbibat cu tot ce era progresist în Occident şi n-a făcut-o doar pentru el, a aplicat tot ce era bun şi la el în ţară. De masonerie s-a folosit ca de o reţea care îi oferea posibilitatea unor legături cu lumea altfel imposibile. Dar şi în loja lui a aplicat în mod inovativ principii democratice. El l-a introdus în lojă şi pe slujitorul lui român, ca să fie echitabilă reprezentarea. Îi considera mai întîi oameni şi apoi saşi, maghiari sau români. Ce i se reproşa lui era ceva firesc şi lăudabil altfel: era considerat extravagant. Evident, dacă n-ar fi fost extravagant, n-ar fi fost avangardistul epocii sale. Nu bea şi nu făcea excese de nici un fel, dar era extravagant prin fapte. Cum credeţi că putea fi considerat

unul care vinde brînză şi cumpără tablouri? Cînd venea cu cuferele de la Viena, se aduna lumea în Piaţa Mare să vadă ce a adus, era mare tulburare în oraşul liniştit. Dincolo de toate acestea, el este un model: modelul Brukenthal. Om care îşi ridică naţiunea prin cultură”. Cît priveşte muzeul, Liviana Dan regretă că, la momentul oportun, cu ani în urmă, cînd a venit o ofertă din partea Fundaţiei Getty, una dintre cele mai mari fundaţii caritabile din lume, de a reamenaja muzeul pe banii lor, partea română a refuzat. „Fundaţia a plecat şi a reamenajat un muzeu din Asia de Est, a făcut o minunăţie acolo”. Acum crede că muzeul a trecut prin etapele necesare de reaşezare şi curăţare, iar viitorul lui trebuie să fie unul strălucit: „Acesta este un muzeu de top, nu unul de provincie, el trebuie ridicat la nivelul moştenirii Brukenthal. Există modele, peste tot în lume de îmbinare a clasicului cu modernul, există curatori tineri şi bine pregătiţi, cu viziune proaspătă, lucrurile ar trebui să meargă mai departe spre următorul nivel”.

Dincolo de poarta de inspiraţie masonică monumentală şi de zidurile de piatră, sub ochii din tablou ai baronului, în ţinuturile Estului se desfăşoară un proces de vindecare, recuperare şi refacere după comunism a societăţii. Iar arta, cultura ar putea fi şi de data aceasta avangarda societăţii.

La capătul şirului de saloane, în partea stîngă a corpului principal, la etajul locuit, în mijlocul unei încăperi micuţe, ticăieşte un ceas. Ca o inimă. E ceasul lui, pe care-l avea în buzunar cînd a murit.

Samuel a încetat din viaţă în seara zilei de 9 aprilie 1803, dar ceasul lui merge mai departe.

Sfîrșit

REVISTASINTEZA.RO

Ceasul lui Samuel von Brukenthal, găsit asupra lui la moarte, ticăie și astăzi

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Europa se revoltă împotriva restricțiilor

(urmare din pag. 1)

Pe 14 iulie, în Grecia, în Atena și Salonic, cîteva mii de protestatari au ieșit în stradă pentru a-și exprima nemulțumirile cu privire la intenția guvernanților de a permite vaccinarea adolescenților de la vîrsta de 15 ani. La Atena, protestatarii au înconjurat clădirea Parlamentului, scandînd „Luați mîinile de pe copiii noștri!”. „Toată lumea are dreptul de a alege. Nu vrem ca guvernul să facă o alegere pentru noi”, a declarat pentru agenția Reuters Faydon Vovolis, inițiatorul mișcării Free Again, care a organizat demonstrația.

Conform noilor restricții introduse de autoritățile elene, locurile de recreere vor fi deschise doar pentru vaccinați. Este planificată introducerea vaccinării obligatorii în instituțiile medicale. Pe 18 iulie, au avut loc proteste și la Lisabona și Porto, în Portugalia. „Principala surpriză a protestelor la scară largă, vibrante și

decisive, care au reunit oameni de toate vîrstele, a fost tăcerea mass-media”, titrează Portugal Resident. Cu cît măsurile restrictive devin mai severe, „cu atît mai mult se aprinde focul de furie pe rețelele sociale”, continuă publicația portugheză. Protestele din 17-18 iulie au fost doar începutul. Pe 24 iulie, la Lisabona a avut loc o demonstrație la care au participat contestatarii coronavirusului din toată țara. Obiectivul a fost eliminarea „măsurilor restrictive excesive care nu au legătură cu lupta împotriva virusului respirator”.

La 18 iulie, 2.500 de protestatari au ieșit pe străzile Ciprului la un miting împotriva restricțiilor. Aceștia au dat foc mai multor mașini și au spart geamurile sediului companiei TV Sigma, relatează Deutsche Welle. Cu cîteva zile mai devreme, au fost introduse „pașapoarte de sănătate” în Cipru, care permit accesul persoanelor în supermarketuri, centre comerciale, restaurante și cafenele. De asemenea, a fost inițiată campania de vaccinare a adolescenților cu vîrste de 16 și 17 ani. Pe 19 iulie, Genova a protestat împotriva intențiilor guvernului de a introduce pașapoarte sanitare conform modelului francez. Două zile mai devreme, pe 17 iulie, mii de oameni care protestau împotriva deciziei guvernului Boris

Cine determină politica externă a SUA?

(urmare din pag. 1)

Unul dintre principalele sloganuri ale lui Trump a fost revenirea producției din străinătate în Statele Unite, iar Biden a făcut același lucru: a ordonat reducerea dependenței de furnizarea de microcircuite către Statele Unite a bateriilor auto și a altor bunuri chinezești.

Donald Trump a fost primul care a cerut reglementarea puterii copleșitoare a social media și a marilor companii de tehnologie. Jen Psaki, actualul purtător de cuvînt al Casei Albe, spune că administrația Biden îndeamnă companiile să „combată dezinformarea mai activ” pe rețelele sociale, în timp ce democrații au susținut contrariul: rețelele sociale nu pot fi reglementate, deoarece sînt „companii private”. De fapt, relațiile cu Rusia nu s-au schimbat sub conducerea lui Biden. Președintele american a promis impunerea unor „sancțiuni infernale” împotriva Federației Ruse, dar apoi a refuzat acest lucru și totul a rămas ca în epoca Trump: sancțiunile SUA împotriva Rusiei sînt în vigoare, dar Washingtonul nu se grăbește să le înăsprească.

,,De la războiul comercial cu China pînă la originea Covid-19, de la problema imigrației ilegale la retragerea trupelor americane din Afganistan, există numeroase probleme prin care succesorul lui Trump, Joe Biden, a menținut de fapt continuitatea lui Donald Trump“, scrie Il Giornale. Această curioasă coincidență a cursurilor de politică externă ale celor doi președinți, care își manifestă public ura unul față de celălalt, duce la întrebarea: cine determină cu adevărat politica externă a SUA? Este clar că nu Biden, nici Trump și nici măcar Obama, Bush, sau Clinton. Națiunea pune aceeași întrebare, dar îl acuză pe Trump că s-a opus neoconservatorilor și că „a fost înconjurat de neoconservatori în propria sa administrație”. Cel mai frecvent răspuns la această întrebare este statul profund. Persoanele din exterior nu pot ști ce este acesta, iar cei din interior nu vor spune. Ziarul turcesc Sabah răspunde destul de confuz la întrebarea „Cine determină politica externă a SUA?”, dar acesta este cel puțin un răspuns aparent: „Pe de o parte, acesta este numele unei structuri create de înalți oficiali din rîndul organizațiilor de informații, al instituțiilor militare și judiciare, al grupurilor infracționale organizate. Pe de altă parte, statul profund poate fi folosit pentru a defini alianțele managerilor de top din sectoarele financiar și industrial cu anumite elemente din guvern. Atît în primul, cît și în al doilea caz, sarcina principală a acestor jucători este de a ghida macropolitica SUA”. Adică, pentru a-i asigura continuitatea, îi atribuie următorului președinte rolul unui simplu executant. Astfel, Camera Reprezentanților și Senatul SUA s-au transformat de mult timp în simple elemente de decor. Ultimul act al democrației este jucat acum, iar acest regim al pseudo-regulii populare va fi rapid înlocuit.

Johnson de a extinde restricțiile au blocat centrul Londrei. Manifestanții au aruncat mingi de tenis în reședința premierului și în sediul Parlamentului. În timp ce mărșăluiau de la Hyde Park prin Oxford Street către Parlament, „fluierau și strigau pentru încetarea imediată a restricțiilor”. Și, deși începînd din 19 iulie, Boris Johnson, simțind furia crescîndă a oamenilor, a ridicat aproape toate restricțiile, în această zi, pe care britanicii au numit-o „Ziua Libertății”, a avut loc la Londra o demonstrație și mai vehementă. Adunați în piața din fața Parlamentului, protestatarii au scandat: „Libertate!”, „Rușine poliției!”, „Arestați-l pe Boris Johnson!” Au existat ciocniri cu poliția în apropierea stației de metrou Wesminster, iar #Arrest Boris Johnson a devenit cel mai popular pe Twitterul britanic.

În Germania, unde valul de proteste împotriva restricțiilor coronavirusului s-a diminuat în prima jumătate a verii, protestele se intensifică din nou.

Este deja evident că extinderea restricțiilor cauzate de coronavirus crește nemulțumirea populației generale, dar abolirea acestor restricții nu ne garantează o viață liniștită. Timpul nu poate fi întors înapoi, iar scandări precum „Arestați-l pe Boris Johnson!” pot fi auzite și în alte țări.

Marea resetare a lumii (2)

Vedeți cum, pentru un ideal măreț precum este protecția planetei și a mediului, se găsesc rapid soluții care ne îndeamnă să ne limităm contactele fizice, adunările în grupuri mari, călătoriile, și să devenim mai dependenți de tehnologie? Soluții care ne izolează unii de alții, iar această izolare pe termen lung nu poate duce la nimic bun. Recapitulînd, imaginea de pînă acum este aceea a unei societăți de asistați social, dependenți de guvern, izolați unii de alții din punct de vedere fizic, serviți la nas cu de toate de către o armată de roboți. În aparență, e bine, nu-i așa? Ca în comunismul utopic pe care îl condamnau toți capitaliștii și democrații pînă acum 10-15 ani și care acum ne este livrat în alt ambalaj. Ah, și mai era ceva: controlul populației de către serviciile secrete. Oare ce aflăm din cartea ,,COVID 19 – Marea Resetare” despre acest aspect?

În numele protecției față de virusul COVID-19 trebuie să aflăm cu cine a intrat în contact persoana infectată pentru a testa subiecții și a-i izola la nevoie, ca să se limiteze numărul infectărilor. De acord. O măsură medicală necesară, care se poate realiza folosind o aplicație care permite nu doar urmărirea, determinînd locația curentă a unei persoane prin geodezie, prin coordonate GPS sau locația celulei radio, ci se pot obține niște perspective, cum ar fi identificarea contactelor fizice între persoanele care utilizează Bluetooth și a tuturor indivizilor cu care utilizatorul unui telefon mobil a fost în contact, dar și urmărirea mișcărilor în timp real ale utilizatorului, care, la rîndul lor, oferă posibilitatea de a aplica mai bine un blocaj și de a avertiza alți utilizatori de telefonie mobilă că au fost expuși unei persoane infectate. Această tehnologie există și e folosită deja, doar că acum avem confirmarea oficială că fiecare pas ne este controlat de către cineva. Parcă era de condamnat urmărirea oamenilor... De ce acum ni se spune că e bine? Sigur că toate aceste aplicații de urmărire au stîrnit furia oamenilor. Soluția? Aplicația care ne monitorizează mișcările pentru a ne proteja de contaminarea cu COVID-19 trebuie în mod voluntar descărcată de fiecare utilizator pe telefonul său, acesta dîndu-și acordul de a-i fi folosite datele personale. Apoi sîntem

asigurați că nici o aplicație voluntară de urmărire a contactelor nu va funcționa dacă oamenii nu sînt dispuși să furnizeze propriile date personale agenției guvernamentale care monitorizează sistemul. În cele din urmă, cetățenii vor folosi aplicația numai dacă o consideră demnă de încredere, care depinde ea însăși de încrederea în guvern și autoritățile publice. Cu alte cuvinte, dacă eu nu îmi descarc aplicația nu voi putea fi monitorizat. Atunci de ce, discutînd într-o zi cu prietenii mei despre afumători de carne, avînd pe masă telefoanele inteligente, m-am trezit în ziua următoare că Google îmi bagă sub nas reclame la afumători de carne? Nu-mi dădusem acordul pentru asta. În ceea ce privește urmărirea telefonului, îmi vine greu să cred că sistemul GPS nu poate urmări codul IMEI al oricărui telefon mobil, dacă se dorește asta.

Firește, Schwab a anticipat întrebarea mea și concluzionează că, pînă la urmă, „în era postpandemică sănătatea și bunăstarea personală vor deveni o prioritate mult mai mare pentru societate”, citînd vorbele lui Spinoza, care spunea că „nu există frică fără speranță și nici speranță fără frică”, sugerînd că este mai bine să fim controlați și sănătoși decît bolnavi și liberi. Felul în care scrie Schwab este foarte alunecos și nesincer după părerea mea.

În continuare, autorul vorbește despre viitorul industriei ospitalității, divertismentului, comerțului cu amănuntul, industriei aerospațiale și chiar industriei auto, prognosticînd o repornire greoaie și tîrzie a acestora. Mai spune autorul că „timp de luni și, eventual, ani, vor fi forțați să funcționeze la capacitate redusă, afectați de dubla lovitură a temerilor cu privire la limitarea consumului și de impunerea unor reglementări menite să contracareze aceste temeri prin crearea de mai mult spațiu fizic între consumatori. Presiunea publică pentru distanțarea fizică va dura pînă cînd un vaccin va fi dezvoltat și comercializat la scară largă (ceea ce, din nou, potrivit majorității experților, este puțin probabil să se întîmple înainte de primul sau al doilea trimestru al anului 2021, cel mai devreme). La acest capitol, Schwab a dat greș, fiindcă, iată, sîntem în cel de-al doilea trimestru din 2021 și vaccinul nu doar că a fost comercializat, dar avem deja aproape 20% din populație vaccinată. (va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Costurile vaccinării care nu pot fi ascunse

– cîteva statistici oficiale din SUA, UE și Marea Britanie –

În prezent nu există nici o îndoială că virusul COVID-19 este de origine artificială, că este un produs creat în laboratoare. Cu greu poate exista vreo îndoială că „pandemia”, după cum OMS a calificat apariția coronavirusului în martie anul trecut, vizează vaccinarea universală. Între timp, s-au ridicat, însă, numeroase semne de întrebare.

Vaccinarea în masă durează de cel puțin șase luni, iar consecințele grave ale injecțiilor sînt alarmante. Unele țări păstrează evidențe oficiale ale unor astfel de consecințe, inclusiv decese. În alte țări, nu există statistici oficiale, dar organizațiile publice încearcă să păstreze unele evidențe. În orice caz, autoritățile se feresc de explicații și estimări ale „costurilor”; nicăieri acestea nu au stat la baza anulării sau cel puțin a suspendării vaccinărilor.

În numărul trecut al revistei ați putut citi un material legat de articolul ,,Oamenii din umbra Big Pharma și mass-media”, scris de Joseph Mercola, urmînd ca în materialul de față să fac referire la un alt articol apărut la începutul lunii iulie, intitulat ,,COVID-19: Decesele și urmările vaccinului sînt învăluite în mister”. Autorul se referă la datele din sistemul american de raportare a evenimentelor adverse la vaccin – VAERS, care face parte din Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) și US Food and Drug Administration (FDA). Începînd cu 11 iunie 2021, VAERS a raportat 358.379 de reacții adverse, inclusiv 5.993 de decese și 29.871 de leziuni grave provocate de vaccin.

Wall Street Journal a publicat un articol menit a răspunde la întrebarea ,,Sînt vaccinurile contra Covid mai riscante decît s-a crezut inițial?”. Publicația răspunde afirmativ la întrebare, iar cele mai frecvente consecințe severe ale vaccinărilor (altele decît decesul) sînt următoarele: 1) trombocitopenie (număr scăzut de trombocite); 2) miocardită neinfecțioasă (inflamația mușchiului inimii), în special la cei cu vîrsta sub 30 de ani; 3) tromboză venoasă profundă.

Joseph Mercola face publice informații oferite de VAERS pentru anumite categorii ale populației globale. Astfel, în rîndul femeilor însărcinate, au fost înregistrate 2.136 de reacții adverse, inclusiv 707 avorturi spontane sau nașteri premature. În realitate, „costurile” vaccinării sînt mai grave. Mercola l-a intervievat recent pe celebrul medic de familie american de origine rusă Vladimir Zelenko. Acesta din urmă a recunoscut că are cunoștiință despre 28 de decese cauzate de vaccinurile contra COVID care nu au fost înregistrate la VAERS. Zelenko nu crede în cifrele oficiale care raportează 6.000 de decese cauzate de vaccinări, și bănuiește că numărul morților poate depăși 100.000. Zelenko spune că îi poate trata cu succes pe cei infectați, dar este neputincios în salvarea celor vaccinați.

Joseph Mercola își face estimările pe baza informațiilor pe care le-a colectat. VAERS a raportat că rata de deces din cauza vaccinurilor contra COVID-19 dată publicității în 11 iunie a fost mai mare decît rata de deces raportată pentru mai mult de 70 de vaccinuri combinate în ultimii 30 de ani; acest vaccin este de aproximativ 500 de ori mai mortal decît vaccinul antigripal sezonier, care pînă de curînd era considerat cel mai periculos.

Interesante sînt datele colectate de Mercola despre Uniunea Europeană. Există un sistem de înregistrare a efectelor secundare ale medicamentelor și vaccinurilor, similar cu VAERS american. Se numește Eudra Vigilance (EV). Începînd cu 19 iunie 2021, sistemul EV a înregistrat mai mult de un milion și jumătate de cazuri de efecte adverse ale vaccinurilor COVID-19 (1.509.266), dintre care aproximativ jumătate (753.657) sînt raportate ca „grave”. Numărul deceselor înregistrate a fost de 15.472.

Marea Britanie, care nu mai face parte din UE, își păstrează propriile evidențe. Începînd cu 9 iunie 2021,

au fost raportate 276.867 de cazuri în care au existat reacții adverse după vaccinare, inclusiv 1.332 de decese. Aceste cifre sînt publice, și se regăsesc pe site-ul oficial al guvernului.

Deci, dacă luăm în calcul cifrele oficiale, pînă în luna iunie numărul total de decese din SUA, UE și Marea Britanie a ajuns la 22.797. Evident, cifra înregistrată oficial este doar vîrful aisbergului. Ar trebui ca aceste date să determine oprirea producției de vaccin și utilizarea medicamentelor corespunzătoare. Joseph Mercola amintește că în 2009, Statele Unite a efectuat vaccinări împotriva gripei porcine. Consecințele negative ale vaccinurilor sub forma sindromului Guillain-Barré au fost făcute publice, iar aceste vaccinuri au fost interzise. Mercola atrage atenția asupra faptului că în America, victimele vaccinării împotriva COVID-19 nu trebuie să se aștepte la despăgubiri. Statele Unite a implementat Programul Național de Compensare a Vătămărilor prin Vaccin (VICP), creat pentru a oferi compensații rapide și echitabile pentru daunele cauzate de vaccin și pentru a împiedica producătorii să încurajeze dezvoltarea vaccinurilor. În perioada 2016-2020, în cadrul VICP s-au efectuat în medie 661 de plăți anuale, însumînd 213 milioane de dolari (aproximativ 322.000 de dolari/ persoană). Compensațiile au fost acordate pentru tratamente nerambursabile și costuri de reabilitare, pierderi de venituri, durere și suferință. Anunțul din martie 2020 al Departamentului de Sănătate și Servicii Umane din SUA referitor la o urgență de sănătate publică a dus la excluderea daunelor cauzate de vaccinarea împotriva COVID-19 din VICP. În conformitate cu Legea privind pregătirea publică și pregătirea pentru situații de urgență (PREP), cererile de vaccinare pot fi acum introduse numai în cadrul unui alt program – Programul de compensare a accidentelor de contramăsuri (CICP) – care este mult mai puțin generos și accesibil decît VICP. Compensația CICP este foarte limitată și dificil de obținut. În 15 ani, doar 29 de cerințe au fost îndeplinite prin intermediul CICP, mai puțin de 1 din 10.

Începînd cu 1 iunie 2021, 1.360 de americani au solicitat despăgubiri de la CICP pentru consecințele grave asupra sănătății și decesul persoanelor dragi ca urmare a vaccinării. 491 de cereri au fost respinse din start. Profesorul american de drept Peter Meyers numește programul CICP o „gaură neagră”: „Este un program secret, opac, condus de oficiali necunoscuți din cadrul Departamentului de Sănătate și Servicii Umane”. Mercola spune că în cel mai rău caz - deces ca urmare a vaccinării - suma maximă a compensației este stabilită la 370.000 de dolari. Între timp, multe victime ale vaccinării raportează apariția trombozelor, al căror tratament poate duce la facturi de peste un milion de dolari.

Instanțele rămîn singura speranță pentru americanii care au avut de suferit de pe urma vaccinului. Cu toate acestea, nu se poate conta pe un rezultat rapid în acest caz. Unele cereri sînt în curs de soluționare în instanță de ani de zile. Conform resurselor informaționale raportate de LifeSiteNews, toți cei trei producători principali de vaccinuri – Pfizer, Johnson & Johnson și AstraZeneca – au plătit, ca urmare a unor decizii judecătorești, peste 8,6 miliarde de dolari amenzi și compensații pentru soluționarea a zeci de acuzații. Cu toate acestea, acestea sînt despăgubiri acordate pentru cazuri vechi; în prezent, nu există nici o hotărîre judecătorească privind rambursarea ca urmare a vaccinărilor aflate în curs de desfășurare. Big Pharma se așteaptă ca, pînă la luarea unor astfel de decizii, producătorii să cîștige zeci de miliarde de dolari din vaccinuri. Pfizer singur va cîștiga anul acesta 26 de miliarde de dolari din vînzarea vaccinurilor.

În Rusia, nici statul, nici companiile farmaceutice care produc vaccinuri împotriva COVID-19 nu urmăresc efectele secundare ale vaccinărilor. Este adevărat, Rospotrebnadzor (serviciul federal pentru supravegherea

Vă rog să-i întrebați pe ziaricii tefeliști care sînt, teoretic, cele trei puteri în stat! Vor spune iute care-i a patra, ca într-un dialog al ziariștilor lui Marin Preda, din „Delirul’. Dar unul dintre eroii lui Preda precizează: ,,legiuitorul, adică, parlamentul, executivul, adică guvernul, justiția și a patra, ghici, nu mai e ce a fost!”. Parlamentul, da? Parlamentul ales, numărul unu, Parlamentul.

Astăzi, cele patru puteri în stat sînt: 1) securitatea, 2) justiția înfăptuită de absolvenți postdecembriști de Drept, 3) ambasadele și 4) multinaționalele. Faptul că ziaricii decreștinați sînt de acord cu această ierarhie – nu mă miră. Ei scriu „multinațională” cu „M” mare și Dumnezeu cu „d” mic. Ziaricii l-au aplaudat chiar și pe Remus Cernea, măgarul troian băgat de Ponta în Camera Deputaților pe liste PSD, cînd acesta a vrut să scoată de pe un perete al parlamentului Crucea adusă de marele poet creștin Ioan Alexandru, unul dintre fondatorii P.N.Ț. modern – Ioan Alexandru a adăugat sintagma creștin – democrat. Și dacă tot am ajuns la PNȚ, trebuie amintit că, la alegerile din 1990, țărăniștii au luat 2% (un senator și nouă deputați) pentru că era embargo în presă, iar embargo mi se pare un cuvînt drăguț în contextul barbar de atunci. Acum, tefeliștii nu trec de 20%, deși au o armată de televizii. Și facebook. Plus ambasadele și multinaționalele, care-i tratează pe români de parcă i-ar fi cîștigat la pufuleți, ca să contrabalansez argotic. Și mai are ceva Statul de Drept. Ajutorul nesperat al PSD, care, în loc să sprijine editurile, ziarele, bibliotecile și muzeele, le oferă facilități emancipaților atîrnători (sau șantajiști, în funcție de comandamentele momentului) din industria IT. Păi nu sînt ei capitaliști declarați? Să plătească atunci impozite, că așa-i capitalismul, cu impozite. Pomana e de natură comunistă.

Mancutizarea a reușit în România

Iar presa, în loc să se apere, comentează acolo unde n-are competență și prostește populația, care și așa nu-și vaccinează copiii, că somitățile noastre medicale fac experimente. Normal, previzibil, tipic. Cînd l-ai susținut pe contabilul de tejghea farmaceutică Vlad Voiculescu să fie ministru al Sănătății, ți se pare un Everest al cinismului afirmația că orice intervenție chirurgicală e, într-o proporție mai mare sau mai mică, un experiment. Experimentul cu adevărat nociv e stripteasul de idei făcut de infantilii din USR în Parlament. Iar întrebările adresate medicilor hăituiți – „de unde aveați 5.000 sau 10.000 de euro cash?” – de către o găină cu microfon reprezintă o dovadă a faptului că mancurtizarea a reușit, în România. În țara asta, spălarea pe creier e singura operație de succes.

RĂZVAN

IOAN

BOANCHIȘ (nATIonAL.ro

drepturilor consumatorilor și bunăstării omului în Rusia – n.a.) susține că efectuează o astfel de monitorizare, dar rezultatele sale sînt necunoscute. La începutul lunii aprilie, agenția de știri EUobserver a raportat că Agenția Europeană a Medicamentului (EMA), care studiază Sputnik V pentru aprobare în vederea utilizării în Europa, a primit documente interne Rospotrebnadzor privind patru decese după vaccinare de la o sursă anonimă din Rusia. Alți șase oameni au avut efecte secundare grave. Rospotrebnadzor a respins aceste informații, dar ulterior, din alte surse, a primit o confirmare parțială. N.K.

Ren Zhengfei, CEO Huawei: Avem destui bani

și spațiu pentru a găzdui toate talentele lumii

La 1 decembrie 2018, fiica miliardarului chinez și fondatorul companiei de telecomunicații Huawei Technologies Co., Ren Zhengfei, a fost reținută pe aeroportul din Vancouver, la cererea Statelor Unite. Nimic personal, doar afaceri. SUA a acuzat-o pe Meng Wanzhou, directorul financiar al gigantului tehnologic că, în septembrie 2013, a ascuns de sucursala britanică a băncii HSBC legăturile Huawei cu compania din Hong Kong Skycom, prin care Huawei a furnizat produse Iranului, încălcînd sancțiunile americane.

Dorința Statelor Unite de a impune sancțiuni oricărei puteri din lume este un semn clar al prostiei politice. Acest lucru s-a manifestat cu mult înainte ca Trump să declanșeze un război tarifar cu China. Arestarea lui Meng Wanzhou a transformat conflictul comercial într-unul fierbinte. Lumea financiară a reacționat prin intermediul Bursei, dar nici Trump, nici Biden nu au părut să observe acest proces. Meng Wanzhou este încă sub supraveghere în Canada, în așteptarea extrădării, chiar dacă cererea SUA este nefondată.

În Europa, Huawei și-a pierdut 90 la sută din profituri, iar 40 de contracte pentru tehnologia 5G s-au transferat la Ericsson, în Stockholm. Din cele 18 procente din piața globală deținute de Huawei anul trecut, doar patru s-au menținut în primul trimestru al anului 2021. Cu toate acestea, chinezii au învățat lecția predată de Washington. La 10 decembrie 2018, fostul diplomat canadian Michael Kovrig, consilier al Grupului Internațional de Criză pentru Asia de Nord-Est, a fost reținut la Beijing. La 13 decembrie, autoritățile canadiene au anunțat că nu îl pot contacta pe omul de afaceri canadian Michael Spavor, care a fost reținut de serviciile speciale chineze „pentru că s-a amestecat în afacerile interne din RPC și a cauzat daune securității naționale”. De asemenea,

nimic personal...

Beijingul a dat lovitura principală nu în felul american, ci în felul său. Amintiți-vă că Trump a declarat această companie o „amenințare la adresa securității naționale” și a interzis furnizarea de produse americane de înaltă tehnologie, în principal cipuri de ultimă generație, fără de care producția de smartphoneuri și alte dispozitive este imposibilă. Chinezii s-au adresat altor furnizori – americanii au impus sancțiuni împotriva companiilor din toată lumea care vor vinde produse Huawei fără permisiunea prealabilă a Washingtonului. Biden a continuat politicile lui Trump.

Huawei nu a pierdut timpul cu fleacuri. Compania a început să atragă tineri capabili, care ar putea spori speranțele companiilor IT occidentale de a concura cu China în viitor. „Huawei Technologies din China caută oportunități de a angaja ingineri de cipuri în München, dezvoltatori de software în Istanbul și dezvoltatori de inteligență artificială în Canada, pe lîngă sute de doctoranzi din țară și din străinătate ”, scrie Nikkei Asia. ,,Departe de a fi înfrîntă, compania a găsit o nouă sursă de creștere după sancțiunile de la

Cum se pregătește un război

Cartea albă a Ministerului japonez al Apărării identifică trei noi amenințări la adresa securității naționale: spațiul terestru, spațiul cibernetic și utilizarea radiației electromagnetice. Principalele surse ale acestor amenințări sînt denumite „puterile revizioniste” Rusia și China. A fost numit și principalul aliat, fără de care Japonia nu poate realiza pacea în regiune – Statele Unite. În același timp, Cartea albă este în contradicție cu Constituția japoneză, care proclamă în art. 9 că „poporul japonez renunță pentru totdeauna la război ca drept suveran al națiunii, precum și la amenințarea sau utilizarea forței armate ca mijloc de soluționare a disputelor internaționale”. Prin urmare, „forțele terestre, navale și aeriene, precum și alte mijloace de război, nu vor fi utilizate niciodată în viitor” .

apropierea Insulelor Paracel. „În procesul de schimbare a echilibrului global de putere, importanța regiunii crește din ce în ce mai mult. Pentru a face față acestor provocări din punct de vedere al siguranței, este necesară nu numai consolidarea capacităților efective de apărare japoneze, ci și colaborarea cu țările care împărtășesc valorile noastre fundamentale”, a declarat pentru Newsweek ministrul japonez al Apărării, Nobuo Kishi, care a adăugat că ,,relația cu singurul nostru aliat, Statele Unite, este de maximă importanță”. Guvernul Sugi a decis să abordeze problema Taiwanului, care este dureroasă pentru Beijing, iar acest lucru ne indică existența unor acorduri între Statele Unite și Japonia.

Washington și presiunea politică”. Chinezii au găsit sute de posturi vacante în Europa și Canada legate de algoritmi de inteligență artificială, dezvoltarea autovehiculelor autonome, software și infrastructură de calcul, dezvoltarea cipurilor și calculul cuantic –exact în acele domenii unde Statele Unite încearcă să concureze cu China.

Analiștii de la Taiwan Institute of Economic Research consideră în mod rezonabil că îmbinarea talentelor de la școala chineză și școala europeană va asigura progresul rapid al Huawei. Compania folosește, în special, recrutarea directă a tinerelor talente într-o serie de țări pentru a-și reface forța de muncă și este pregătită să angajeze cel puțin 8.000 de absolvenți universitari în 2021 și să mărească cheltuielile pentru cercetare cu cîteva miliarde de dolari, a declarat Ren Zhengfei, CEO Huawei. Compania a angajat mai multe echipe de dezvoltare a cipurilor wireless și a cipurilor auto în München, capitala industriei auto emblematice a Germaniei. Germanii pariază pe tehnologie de ultimă generație și, pe lîngă angajarea inginerilor auto și a tehnologiei autovehiculelor, s-au asociat recent cu producătorul auto chinez Seres pentru a crea o mașină electrică inteligentă. În München, chinezii au un laborator de calcul optic și cuantic care lucrează pentru a crea computere mult mai puternice decît supercomputerele moderne. Acesta este principalul cîmp de luptă pentru conducerea globală în rîndul companiilor de tehnologie, inclusiv IBM, Intel și Google.

Huawei a ocolit deja Google cu Android-ul său, creîndu-și propriul sistem de operare pentru smartphone-uri și alte dispozitive – HarmonyOS. „Avem suficienți bani și suficient spațiu pentru a găzdui toate talentele din lume”, spune Ren Zhengfei. Locurile vacante Huawei pentru dezvoltatori de inteligență artificială și arhitectură de calculatoare au fost anunțate în Canada, Finlanda, Suedia și Rusia abia în iunie; chinezii caută oameni de știință pentru centrul lor de cercetare de bază din Zürich, Elveția.

Un inginer principal Huawei cîștigă în medie 191.024 de mii de dolari pe an. Același inginer de la Google poate conta doar pe 161.733 de mii de dolari.

Japonia se pregătește să lupte. Potrivit Newsweek, în Cartea albă a Ministerului japonez al Apărării este stipulată includerea insulei chineze Taiwan în sfera de interese japoneze, ceea ce implică, de asemenea, disponibilitatea de a folosi forța militară pentru a rupe Taiwan de China continentală. În ultimele luni, Tokyo și-a exprimat în mod repetat îngrijorarea cu privire la viitorul Taiwanului, scrie Newsweek. Manevrele militare chineze și sino-ruse din jurul insulei și patrulele aeriene ale bombardierelor strategice din APR sînt motive de mare îngrijorare pentru guvernul lui Yoshihide Sugi, pe care îl liniștește doar faptul că Washingtonul își conduce în mod regulat navele de război peste Strîmtoarea Taiwanului. De asemenea, vinde ultimele arme japonezilor. Pe 12 iulie, distrugătorul american USS Benfold (DDG65) a invadat din nou apele teritoriale ale Chinei în

Începînd din luna martie, secretarul de stat american Anthony Blinken și secretarul Apărării Lloyd Austin s-au întîlnit cu Yoshihide Suga, primul-ministru japonez fiind primul lider străin care s-a întîlnit cu Joe Biden. Ulterior, ambele părți au denunțat Beijingul pentru întîlnirea G7 din Anglia, iar pe 5 iulie vicepremierul Taro Aso a declarat: „Atacul Chinei asupra Taiwanului ar fi perceput ca o amenințare reală pentru Tokyo”, care „va conduce probabil către tendința de apărare colectivă împreună cu Statele Unite”. Adică, dacă pînă acum statutul Taiwanului chinezesc și al Statelor Unite nu a fost contestat, chiar și Japonia este gata să facă acest lucru. Se poate presupune că, după ce a pierdut în „războiul tarifar” față de Beijing, Washington face din respingerea Taiwanului din China cheia subordonării Asiei „intereselor naționale ale Statelor Unite”. Sarcina este explozivă. De la Beijing se aude constant: „Taiwanul este o afacere internă a Chinei. China nu va permite niciodată unei țări să intervină în nici un fel în problema Taiwanului”.

Șeful Statului Major al armatei americane, generalul James McConville, a spus că „armata SUA pregătește echipe operaționale cu capacitatea de a trage cu precizie pe o rază lungă de acțiune, care poate funcționa oriunde, constînd în rachete hipersonice, rachete cu rază medie, rachete de înaltă precizie. Aceste sisteme sînt capabile să pătrundă în sistemul de apărare antiaeriană. Ne propunem să desfășurăm unul dintre aceste grupuri de lucru în Europa și, eventual, două în Pacific”. China are un plan pentru a contracara acest lucru. Chinezii construiesc acum peste o sută de noi silozuri pentru rachete balistice cu armă nucleară. Aprobat de ONU și intrat în vigoare la 22 ianuarie 2021, Tratatul de interzicere a armelor nucleare (TNP) nu a fost semnat de nici unul dintre statele membre NATO și de nici una dintre cele nouă puteri nucleare (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța, India, Pakistan, RPDC, Israel). CNN susține că rețeaua ramificată de silozuri ICBM a Chinei perturbă planurile Pentagonului în Asia. Această rețea (120 de mine) acoperă sute de kilometri pătrați în deșertul din provincia Gansu și poate găzdui rachete capabile să ajungă pe continentul SUA. Minele sînt conectate la o distanță de 3 kilometri una de cealaltă și pot fi utilizate pentru ICBM - urile chinezești CSS-X-20, capabile să acopere o distanță de pînă la 15 mii de kilometri și avînd pînă la zece focoase nucleare multiple. Durata zborului către Statele Unite este de treizeci de minute.

Institutul pentru Studii Strategice avertizează: „Dacă Armata de Eliberare din China decide să investească într-un număr mare de noi mine pentru forțe ICBM, aceasta ar putea însemna o schimbare în optica Beijingului în această privință. Dar se pare că viziunea sa despre apartenența la Taiwan nu va putea fi schimbată.

Pagină realizată de

Aşa vă place istoria?

Sinuciderea lui Van Gogh – „Cu cît mă întristez mai mult, cu atît vreau să pictez mai vesel“

Într-o scrisoare datată 22 iulie 1890, Theo, fratele marelui pictor, îi scria acestuia: ,,Dragul meu Vincent, sper că starea ta de sănătate este bună, dar, din moment ce spui că scrii cu dificultate și nu vorbești prea mult despre munca ta, sînt puțin îngrijorat că ceva te macină sau nu merge cum trebuie”. Theo van Gogh avea dreptate să se teamă. Peste doar șapte zile, artistul lanurilor se stingea din viață ca urmare a unei sinucideri.

Ultimii ani ai vieții lui van Gogh au fost tumultuoși. Trupul și mintea îi erau deseori măcinate de afecțiuni necruțătoare. Se părea că își găsise o oarecare liniște la hanul Ravoux din satul francez Auvers-sur-Oise. Adeline Ravoux, fiica hangiului (care în 1890 avea 13 ani), își amintește evenimentele din iulie 1890. Într-un text scris cînd avea 76 de ani, reiterînd cele spuse de tatăl său, spune că pe 27 iulie, după micul-dejun, artistul a părăsit hanul. Cînd părinții ei au văzut că se înserase, iar pictorul, contrar obiceiului, nu se întorsese, au început să își facă probleme. În jurul orei 21, van Gogh s-a întors ținîndu-se de abdomen. Mama Adelinei l-a întrebat dacă este vreo problemă. Pictorul a răspuns cu dificultate: ,,Nu, dar am…”, și a început să urce

scările. La scurt timp după ce pictorul a intrat în cameră, hangiul, auzind gemete, a venit să întrebe dacă este totul în regulă. Van Gogh era chircit în pat. Întrebat dacă este bolnav, muribundul i-a arătat o rană lîngă inimă. ,,Am încercat să mă sinucid”. În timpul nopții, van Gogh a explicat că se dusese la lanurile grîu unde picta de obicei. În timpul serii s-a împușcat cu un revolver și a leșinat. Trezit de răcoarea serii, a încercat degeaba să găsească arma pentru a termina ceea ce începuse și a luat decizia de a se întorce la han.

Mormintele lui Theo și Vincent Van Gogh

care să îl împingă la gesturi extreme el a spus: «La tristesse durera toujours» («Tristețea va dura veșnic»). Am înțeles cu durere ceea ce dorea să spună cu acele cuvinte”.

O istorie a farselor (208)

O altă glumă

care s-a îngroşat prea mult

La începutul anilor ’60, The Times a publicat o scrisoare a Societăţii de prietenie anglo-texane, care fusese creată pentru a promova: „legăturile culturale şi sociale dintre statul Stelei Singuratice şi statul Texas“ şi care cerea o relaţie specială (deşi nedefinită) între Marea Britanie şi această ţară. Scrisoarea era semnată de John Sutro şi de romancierul Graham Greene (19041991), autor apreciat al unor cărţi precum Omul nostru din Havana şi Un caz mistuitor. Fără a fi cunoscut de multă lume drept un glumeţ, Greene, care muncise din greu, simţea nevoia de o relaxare. De aici a pornit această farsă pe care ziarul New York Times mirosit-o imediat: „Simţim cum scepticismul se depune pe oase, ca un exces de calciu“. Totuşi (sînteţi surprinşi?) alţii au luat scrisoarea în serios: dintre cele şaizeci de răspunsuri adevărate primite de Sutro şi Greene, unul era din partea bancherului Sir Samuel Guinness, altul din partea procurorului general, Sir Hartley Shawcross. Aşadar se formase o veritabilă Asociaţie anglo-texană, printre membrii ei aleşi numărîndu-se şi Guinness, cu un program plin de evenimente culturale organizate. Ambasadorul american i-a oferit lui Sutro stindardul statului Texas cînd se aflau în mijlocul unei petreceri cu grătar, găzduită de aviaţia militară americană; ducele de Edinburgh a participat la o petrecere cu cocktail în Londra; şi o placă a fost dezvelită pe locul unde s-a aflat vechea ambasadă a republicii Texas, de pe Strada Pickering din Londra. Năuciţi de ceea ce creaseră, Sutro şi Greene şi-au dat în curînd demisia, dar societatea lor a continuat să înflorească.

Hangiul l-a trimis pe Anton Hirschig, un alt artist olandez cazat la han, să îl informeze pe medicul din localitate, care însă nu se afla acolo. În disperare, l-a chemat pe Gachet, prietenul și, în același timp, doctorul lui van Gogh. Acesta, după ce a pansat rana, a plecat imediat, considerînd că rana este una mortală. Hangiul și Hirsching au petrecut noaptea lîngă patul pictorului. Rănitul a fumat de cîteva ori, a gemut, dar în mare parte suferea în tăcere reușind să prindă doar cîteva clipe de somn. În 28 iulie au sosit doi jandarmi care l-au chestionat în legătură cu evenimentul. Le-a răspuns simplu: ,,Trupul meu îmi aparține și sînt liber să fac ce vreau cu el. Să nu acuzați pe nimeni, eu mi-am dorit să mor!”. După ce oficiul poștal s-a deschis, tatăl lui Adeline a trimis o telegramă fratelui lui van Gogh, care a luat trenul și a ajuns după-amiaza. Cei doi au vegheat la căpătîiul pictorului, care a intrat în comă și a murit la ora unu noaptea, conform mărturiilor lui Adeline, pe 29 iulie. Certificatul de deces menționează și el ora unu și jumătate.

Într-o scrisoare către Lies, sora pictorului, Theo descria ultimele clipe ale lui van Gogh: ,,El și-a dorit să moară. Cînd stăteam lîngă patul său și îi spuneam că vom face tot ce ne stă în putință și că sperăm ca pe viitor să nu mai treacă printr-o asemenea stare de disperare

Un escroc specializat în vînzarea de titluri nobiliare (1)

Deși sărac în copilărie, dar extrem de ambițios, Arthur John Peter Michael Maundy Gregory (18771941) a cîştigat o avere din vînzarea de titluri celor disperaţi după onoruri. Fiul mai mare al unui preot din Hampshire, Maundy a fost profesor, apoi actor, înainte de a-şi deschide, în 1907, o agenţie de teatru. Deşi afacerea nu a mers, lăsîndu-1 lefter, prin intermediul ei şi-a făcut o grămadă de relaţii folositoare. Strîngînd informaţii despre cei „străini şi nedoriţi“, cînd primul război mondial a izbucnit, a reuşit să fie recomandat Serviciilor Secrete de la Whitehall unde, inspirînd farmec şi încredere, „geniul remarcabil şi felul lui încîntător de a fi i-au cîştigat un loc de cinste în opinia bărbaţilor cu experienţă şi probitate“. Creîndu-şi imaginea unui om cinstit şi cu influenţă prin lansarea unei reviste curajoase anticomuniste, The Whitehall Gazette and St James Review, şi prin deschiderea propriului club - Ambasador - el şi-a înfiinţat un birou de lux pe Strada Parlament nr. 10, aproape de Str. Downing. Se îmbrăca elegant, avea degetele acoperite de inele, o orhidee la butonieră şi un lanţ de aur ataşat de un ceas mare bătut cu diamante. După război, cînd vîntul revoluţiilor şuiera prin Europa, a început să se specializeze în a avea grijă de nobilime şi de membrii detronaţi ai familiilor regale. În scurt timp, se mîndrea cu o situaţie financiară atît de bună, încît deţinea un apartament în Hyde Park Terrace, altul în Brighton, un hotel şi două yahturi. (va urma)

STUART GORDON

Trupul lui van Gogh a fost așezat în ceea ce de acum încolo va fi cunoscută sub numele de ,,camera pictorului”, alături de ultimele sale tablouri și multe flori galbene, dalii și floarea soarelui. Șevaletul, scaunul pliabil și pensulele erau în fața coșciugului. Printre cei care au venit la priveghi au fost artiștii Lucien Pissarro și Auguste Lauzet. Pe 30 iulie pictorul a pornit pe ultimul drum. Coșciugul a fost dus la dric la ora trei. Cortegiul, răsuflînd din greu din cauza căldurii, a urcat dealul unde se afla cimitirul. Doctorul Gachet, încercînd cu prea puțin succes să își stăpînească lacrimile, a spus cîteva cuvinte, exprimîndu-și admirația pentru „un om onest și un mare artist care avea doar două țeluri: arta și umanitatea”.

Monom

orIZonTAL: 1) Izvor al unei cascade – Sistem de organizare colonială; 2) Redată la întîmplare –Final de melodramă!; 3) Esența unui citat! – Dat dinăuntru pe dinafară; 4) Caz mortal – Lucrează la patron; 5) Oameni cu inima fierbinte – Pleacă și sosește ultimul!; 6) Trageri de timp; 7) Norme de conducere auto – Începe aventura!; 8) Ratări de pe extreme! – Tare necăjită; 9) Execută serviciul pe linie – Atingerea amorului propriu; 10) Unul care stă să zbucnească – Nu-i prinzi la serviciu.

VErTICAL: 1) Tip de profil îngust; 2) Specialitatea operațiilor făcute cu precizie; 3) Evoluează cu măiestrie la bară (pl.) – Plecat de jos... la atac!; 4) Stradă centrală... din oraș! – Întinderea coardelor; 5) Cînd la trap, cînd la galop; 6) Plecat toamna la cules – Cauză dreaptă! – Puse pe listă!; 7) Scoasă de sub tensiune; 8) Luate de urechi la masă – Fruntașă la adunare, codașă la împărțire; 9) Vin din perioada de coacere (sg.) – Șut prin întoarcere; 10) Concurs nefericit de întîmplări (pl.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ÎNCURCĂTURI”

1) CARICATURA; 2) AMOREZAT – P; 3) PATIT – TEST; 4) AGATATORI; 5) CITAT – NEGA; 6) IT – TISA – IP; 7) TOCI – ETALA; 8) ARIETA –VAR; 9) TIR – OCHITA; 10) E – COMANDAT.

Camera pictorului din Auvers sur Oise

PENTRU ÎMPROSP Ă TA r EA m E mor IEI

Ce este Europa? (1)

anului 1913, al marelui Edison, biospeologia e opera lui Emil Racoviță, cibernetica e făurită de Ștefan Odobleja. Și exemplele pot continua. România a fost și va rămîne mare prin cultură și știință. A fost o vreme cînd românii cucereau lumea. Printre ei se numără și o serie de artiști extraordinari, cum au fost sculptorul Constantin Brâncuși, compozitorul George Enescu, interpreta de operă Haricleea Darclée, pentru care a compus, special, Giaccomo Puccini, apoi se cuvine să-i omagiem pe istoricul Nicolae Iorga – cel care vorbea nu mai puțin de 18 limbi – pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran și, din generația mai nouă, pe medicul George Emil Palade – întîiul laureat român al Premiului Nobel, și pe Maica Tereza, laureată a Premiului Nobel pentru Pace, aromâncă de-a noastră, din Albania, pe numele real Boiangiu. Ei, bine, această femeie sfîntă a exclamat odată, în fața surorilor sale de ordin religios: „Acum, hai să facem ceva frumos pentru Dumnezeu!”.

Ultimul bastion

Măreția cailor (2)

În anii din urmă, caii au renăscut frumos și pe aceste meleaguri, iar realitatea poate fi întîlnită cu bucurie în toate zonele țării. Și poate că nicăieri nu se vede asta mai bine decît la Herghelia din Mangalia unde, în vecinătatea Mării, caii pot fi admirați în toată măreția lor. Nimic nu e mai frumos, într-adevăr, decît galopul înspumat, în zori, de parfumul violetelor, al unor cai pe malul apei, cînd soarele se ridică pe scripeți de ciocîrlii, iar coamele năvalnice se umflă de briză, cînd cabyrii Pontului Stîng își aleargă hipocampii valurilor într-o procesiune clasică, pe care ar fi geloși toți artiștii lumii, îndrăgostiți de cai, de la Leonardo da Vinci, la Géricault și Eminescu. Norocul cel mare este că aici, la doi pași de ceairul verde al Mării, se simte mîna de gospodar a unui tînăr director, născut într-o herghelie din Banat, și care a ajuns în Sud, chemat

Astfel voi spune și eu astăzi, aici: ceea ce facem noi, în această Aulă scăldată în lumina aurie a zilei de toamnă, este ceva frumos pentru Dumnezeu! Așa ceva este pe placul inimii Domnului, care ne-a creat după chipul și asemănarea Lui nu pentru a spori vrajba din lume, ci pentru a împlini menirea omului pe pămînt. Care este această menire? Eu cred că omul este creat pentru a slăvi numele lui Dumnezeu și pentru a micșora suferința de pe această Planetă. Pentru cei care studiază Biblia, este evident că, de la Răstignirea lui Isus Christos încoace, așadar de 2.000 de ani, Dumnezeu nu Se mai adresează, direct, speciei umane. Tatăl Ceresc le-a vorbit, în Biblie, și lui Moise, și lui Iacov, care, după lupta cu Îngerul, s-a numit Israel, și lui Samuel, și lui Ilie, și lui David, și lui Isus Christos. Apoi, tăcere! Eu înclin să cred că Dumnezeu S-a supărat pe noi, oamenii, pentru îndrăzneala noastră nemaipomenită de a-L răstigni pe singurul Său Fiu. Atunci s-a rupt legătura cea tainică a oamenilor cu Ziditorul Ceresc. Analiștii tot încearcă să vadă care este cea mai bună doctrină politică, dar eu le spun, sincer, că aceasta este la îndemîna oricui: e vorba de cele 10 porunci biblice. Dacă noi, ca oameni și ca popoare, vom respecta cele 10 porunci din Cartea Deuteronom – îndeosebi poruncile 6, 8 și 9 – așadar, să nu ucizi, să nu furi și să nu mărturisești strîmb, adică să nu minți – atunci viața va fi mai suportabilă pe Pămînt. Dumnezeu lucrează prin mijlocirea țărilor și popoarelor. Dacă ar fi vrut ca acestea să se amestece pînă la dispariție, Dumnezeu ar fi păstrat Turnul Babel; dar așa ceva nu s-a întîmplat. Iată de ce noi credem într-o Europă a Patriilor și Națiunilor. Și asta n-am spus-o noi primii, ci generalul Charles de Gaulle. Și tot el exclama, vizionar: ,,Este Europa, de la Atlantic la Urali, care va decide soarta lumii!”.

Noi, românii, sîntem mîndri de Istoria noastră, de contribuția de pionierat a înaintașilor noștri la progresul umanității. Așa cum, în ceea ce le privește, sînt mîndre

Doamnelor și domnilor, Salut jubileul a 10 ani de la intrarea țării noastre în Consiliul Europei. Aceea a fost o performanță remarcabilă a clasei noastre politice în formare care, în numai 3 ani trecuți de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, a reușit să se mobilezeze exemplar și să dea direcția de mers corectă. Iar această direcție este lumea civilizată, cu valorile sale de cultură, democrație, toleranță, creștinism. Astăzi, după două milenii de zbucium și sacrificii, putem spune că destinul Poporului Român a fost tragic – cine știe, poate că doliul pe care l-am tot purtat se datorează faptului că fluviul nostru tutelar, Dunărea, izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră! A venit momentul crucial să ne îmblînzim destinul istoric. Locul nostru a fost, întotdeauna, în Europa. Aș putea chiar să spun că România se află în Europa încă înainte de nașterea Europei! E bine de știut, atunci cînd auzim că undeva, în lumea largă, s-a oficiat un Te Deum, că acest text sacru îi aparține unui strămoș al românilor, Niceta Remesianul. Odată ajuns aici, dați-mi voie să vă invit să ne rugăm, cu toții, pentru sănătatea și viața Papei Ioan Paul al II-lea, fără jertfa căruia n-ar fi avut loc schimbările fundamentale din lumea contemporană. Un strămoș al românilor este și Dionisie Exiguul, adică „cel mic”, care, în jurul anului 550, pe baza unor observații astronomice riguroase, stabilește calendarul Erei Creștine. Dacă lumea civilizată își jalonează existența în funcție de data nașterii lui Isus Christos, conform căreia, de pildă, acum sîntem în anul 2003, asta se datorează unui român. Generație după generație, secol după secol, românii au făcut dovada frumuseții și geniului lor. În brațele boierului Mavrocordat moare la Missolonghi, în 1824, Lordul Byron – cei doi erau buni prieteni, iar acest Mavrocordat este unul dintre strămoșii scriitoarei Martha Bibescu. O altă scriitoare româncă de succes, Elena Văcărescu, are onoarea de a fi primită de Victor Hugo, care, în amurgul vieții, îi spune: „România? Da, îmi imaginez foarte bine: un steag care are la mijloc Roma și în jur numai raze!”. Aș vrea să-l evoc aici și pe Regele Carol I, care era nepot direct al Marii Ducese Ștefania de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte. Civilizația modernă a lumii nu poate fi concepută fără invențiile sau descoperirile unor români: stiloul e brevetat, la Paris, de românul Petrache Poenaru, aviația cu reacție e inventată de Henri Coandă, insulina e descoperită de Nicolae Paulescu. Dar și o serie de științe noi sînt rodul geniului românesc: sonicitatea e creată de Gogu Constantinescu, prieten și colaborator, în Londra parcă de simbioza cailor cu Marea – l-am numit pe Ion Cîrje, suflet de poet, care citește vremea după fîșîitul ierbii sub copite și mersul aștrilor pe cer după licuricii din ochii cailor. Aici a fost isprăvită, recent, construirea unui modern hipodrom, cu 1.000 de locuri în tribune și 3.000 de locuri pe peluzele de iarbă. Din nefericire, niște persoane cu ceva munci de răspundere dau dovadă că nu știe stînga ce face dreapta și chiar în inima amfiteatrului au amplasat niște banale cotețe de găini, care stînjenesc orice activitate hipică. Admonestate de oamenii cu bun-simț, personajele respective au luat măsurile pe care le-au considerat necesare și, de parcă erau mînate de la spate de Ilf și Petrov, au înlocuit găinile cu rațele, ca să nu rămînă cumva datoare. Poate se va găsi cineva care să mute orătăniile la locul lor și pe indivizii în cauză în alte munci, să se facă, așadar, un act de civilizație, altminteri nu poate fi inaugurat hipodromul, și s-au cheltuit bani grei cu el. Dar, să nu terminăm în „scherzando“ această lungă pledoarie

Mă rătăcesc în fiecare zi, La fel ca ieri, la fel ca mîine Plătesc impozit zilelor ce trec Cu picături din viața ce-mi rămîne.

Mă regăsesc și iar mă pierd ușor

Nu am repere clare-n existență

Ce fac aici, în viața de sub nori?

Sînt sclav, în material fără esență.

Mă irosesc în false comedii

Sînt un actor ce nu-și îmbracă rolul

Sau mai degrabă clovn în carnaval Și carnaval consumă tot poporul.

Am libertatea de-a muri încet

Am libertatea de-a muri în rate

Și gratii nevăzute construiesc Cînd savurez miros de libertate.

Ce inerție jalnică trăiam

Crezînd că viața este o minune

Și doar orgoliul mă mai ține treaz, Cînd știu că totul e deșertăciune.

Istoria se-aude tot mai slab

Speranța moare pînă să învie

Și rațiunea în deșert o las, E vremea plăților pentru prostie.

Amurgul omenirii l-am văzut Îmi arde în celule neputința, Mă las purtat de pacea lui Christos

Ca ultim bastion aleg credința.

MARIUS BUDĂRĂSCU

toate națiunile, de la evrei și americani, pînă la francezi, germani, italieni, spanioli, englezi, scoțieni, irlandezi, ruși, arabi, chinezi, japonezi și toate celelalte seminții. Aceasta este inima patriotismului și nimeni n-are dreptul moral să-l critice, ori să-l pună la zid. Specificul Național nu poate fi abandonat, sau sacrificat. Nimeni nu renunță la limba lui, la tradițiile și datinile neamului său, la identitatea care îl face inconfundabil, la Imnul și Drapelul Național, la Istoria țării sale.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului României, 7 octombrie 2003)

pentru cai, ci în „tempo rubato“, pentru că elegia va fi întotdeauna steaua din fruntea cailor.

Iată, în încheiere, o altă dovadă a inteligenței acestora, o întîmplare povestită cu duioșie chiar de părintele lor de la Mangalia, Ion Cîrje: „Aveam un cal bătrîn, care își făcuse datoria de-a lungul a mai bine de 20 de ani de viață, dar îi venise sorocul și trăgea să moară. Într-una din seri, nu l-am mai găsit în patul lui de fîn. Am crezut că a și murit, refugiat pe undeva. Nu, nu a fost așa. Într-un tîrziu, i-am aflat urma și l-am văzut, uimiți, cum a colindat pe rînd toate grajdurile, pe la copiii și nepoții lui, i-a adulmecat cu dragoste și sfiiciune, luîndu-și un ultim adio de la ființele dragi. Apoi, în zori, s-a stins cu ochii deschiși, în care se putea citi o împăcare nespus de senină“. Nu e acesta un gest omenesc, un poem de o infinită duioșie?

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor („Luceafărul“, nr. din 31 august 1985)

JURNAL DE VACAN� (47)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (18)

Într-o seară, la o cabană, ne-am întîlnit cu îndrăgita echipă de fotbal Tractorul Braşov, aflată în cantonament. Antrenorul Paul Enache mi-a spus că băieţii doresc să facă o fotografie de grup cu mine. Cu plăcere, de ce nu?

M-am pomenit clevetit de unii, cu jumătate de gură, că am grijă de animale, dar că n-aş avea şi de copii. Cum să n-am grijă de copii? Pe ei îi iubesc cel mai mult, îi divinizez, maternitatea mi se pare cel mai grozav miracol din Istoria Umanităţii, după învierea lui Isus. Am avut prilejul să fac o mică bucurie unei fetiţe sărmane, chiar cu o zi înainte de a încheia vacanţa. Ne aflam pe Postăvarul (Cristian), unde am urcat cu telecabina, alături de care stătea de strajă nepreţuitul Vulpoi, cărăuşul munţilor. Şeful cabanei din vecinătate, Dogaru, a scos cîteva şezlonguri afară, pe zăpadă, şi noi ne-am întins ca gîzele la soare. Atunci am dezmierdat-o iar pe Lidioara mea, primul meu născut, pîrga mea, cum zicea bietul tata despre fratele meu mai mare, Marcu: „Azi ce eşti? Prinţesă? Crăiasă? Zînă? Sau poate Regină? Ori te pomeneşti că eşti împărăteasă?!“. Fetiţa intră în joc, se alintă, se gîndeşte puţin, cu capul pe spate, şi spune pe nerăsuflate: „Sînt şi Prinţesă, şi Crăiasă, şi Zînă, sînt de toate!“. Deodată, printre picioarele schiorilor, am văzut o păpuşică de copil, de vreo 4 ani, cu un fel de raglan cloş, subţire, ca o foaie de ceapă, încureîndu-se, şi alunecînd, şi căzînd în năsucul ei îngheţat. Lidioara s-a împrietenit cu ea imediat. Am aflat că pe fată o cheamă Alexandra şi că e a unei bucătărese, fără bărbat. M-au impresionat încălţările ei: un fel de papuci scîlciaţi, de pînză, uzi leoarcă. Parcă era fetiţa cu chibriturile, din basmul lui Andersen. Atunci am coborît în staţiune, ne-am dus glonţ la un magazin: i-am cumpărat bietei făpturi cea mai frumoasă pereche de cizmuliţe, precum şi o păpuşă mare, cu ochi albaştri, mişcători, pe care am avut grijă să i le trimitem la Cabană, în aceeaşi seară. Dacă puteţi face o bucurie unui copil, nu staţi o clipă pe gînduri, trebuie să i-o faceţi imediat.

Fiindcă pe lumea cealaltă el, copilul, va sta de-a dreapta Tatălui, la Judecata cea înfricoşată... Aşa că mă pomenesc, într-o seară, strigat de Lidioara, pe un ton oficial, cu un apelativ incredibil, care nu ştiu cum s-a cuibărit în capul ei: „Măi Corneliu Vadim Tudor, preşedintele României, care dă mîncare la săraci!“.

 

Ultima seară am petrecut-o la Cabana Ruia, în jurul unui foc de tabără, încropit pe zăpadă, ale cărui scîntei se înălţau pînă la creştetul cărunt al brazilor. Patronul unităţii, cunoscutul om de turism Ioan Matei, şi frumoasa lui soţie, Jana, sînt deosebit de trişti din cauza lipsei clienţilor, care, asociată cu tristeţea oamenilor şi a magazinelor din Braşov, arată că miroase pătrunzător a sărăcie. N-am scăpat de spectrul lui Virgil Asztalos Măgureanu nici măcar aici: mai mulţi factori responsabili ai turismului din judeţul Braşov au venit la noi indignaţi, să ni se plîngă de amestecul neruşinat al acestui infractor în scoaterea la vînzare şi privatizarea Stînei Turistice, care nu era iniţial pe lista prevăzută de FPS, dar, peste noapte, valorosul obiectiv a fost strecurat pe lista respectivă, cineva a întocmit actele în mod misterios şi tot cineva i-a băgat la „înaintare” pe fraţii Pop, cei care avuseseră unitatea în locaţie de gestiune, dar în mod sigur nu aveau şi suma de peste 1 miliard de lei. Acest enigmatic „cineva“ era Şarpele cu Ochelari! Bogăţia Stînei Turistice este dată, mai ales, de Gospodăria Anexă, care însumează mai multe unităţi şi acareturi, precum şi cîteva sute de oi şi vaci.

Dar, să nu stric impresia artistică a acestei vacanţe. A fost plăcut, a fost odihnitor, am învăţat să pun un preţ mai mare pe viaţa de familie şi să nu-mi mai otrăvesc existenţa pentru orice fleac, pentru orice ticălos, care asta şi aşteaptă. Nu merită politica asta bezmetică, instaurată de Epoca Mafiotă a unor criminali de drept comun, care pretind că ar conduce România – să-mi intoxic viaţa şi să mi se înroşească pruncuţii de plîns. În curînd, va da colţul ierbii şi va izbucni Primăvara şi pentru Neamul Românesc...

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Caseta cu bijuterii

a Cel care poate ajuta un sărac și nu o face este un hoț, iar dacă săracul moare de foame, un ucigaș. (Sf. Ambrozie)

a Ce limbă mai e și germana asta, în care Luna e de genul masculin, iar Soarele de genul feminin? (Caragiale)

a Banul săracului e cald, fiindcă e ținut tot timpul în mînă. (Lucian Blaga)

a Peste două zile sau peste două săptămîni, cînd mi-oi aduce aminte de necazul meu de azi, am să rîd; de ce să nu rîd, deci, acum? (Sextil Pușcariu)

a România! Da, îmi imaginez foarte bine: un steag care are la mijloc Roma și în jur numai raze. (Victor Hugo bătrîn, către adolescenta Elena Văcărescu)

a Lumea e atît de plină de imbecili și de nebuni, încît nu e deloc nevoie să-i cauți în balamuc. (Goethe)

a Dacă ne-am vedea, o singură clipă, cu ochii cu care ne văd alții, am dispărea pe loc. (Emil Cioran)

a Cînd o carte se izbește de un cap și sună a gol, nu e de vină, întotdeauna, cartea. (G.C. Lichtenberg)

a Dumnezeu nu ne-a rînduit aici ca să mîncăm, să bem și să fim intermediarii civilizației europene spre Orient. Noi n-am fost aduși aici de marele Împărat al Romei și nu ne-am luptat 2000 de ani cu toți nespălații, ca acum să facem pe comisarii de stradă ai civilizației chelnerești din Apus. Noi nu sîntem ploșnițe de cafenele, nu sîntem comis-voiajori internaționali, care oferă și vînd democrație, spirt științific, tras în butelii populare, soluții economice și alte leacuri politice dintr-o civilizație umană în faliment. Neam de oameni blînzi, și buni, cu frica lui Dumnezeu, românii au fost și sînt un Popor de o evanghelică toleranță și înțelepciune, ca puține altele, neam de păstori și lucrători în via Domnului, ei au crescut și s-au dezvoltat, de mii de ani, în aerul liber al naturii, în codrii și pe cîmpii, sub cer senin, în căldură, dar și sub cer noros, în crivăț și zăpadă. Ei au cunoscut și cunosc tainele firii mai bine decît toate colegiile profesorale din lume. Popor plămădit în plenitudinea firii, românii au fost și sînt o Nație de voinici. (Aurel C. Popovici, ,,Naționalism sau Democrație”, 1909) a Întîi te vor înjura. Pe urmă vor rîde de tine. Apoi, te vor declara nebun. După aceea vor încerca să te compromită. Într-un tîrziu, vor face tot posibilul să te lichideze. Dacă scapi cu viață din toate acestea, vei fi un om mare. (Mahatma Gandhi)

a Știți de ce scuipă omul cînd se teme să nu deoache pe cineva? Scuipatul e un semn de dispreț. De aceea, cînd spuneți ,,Ptiu! Ptiu!”, îndepărtați de la sine bunăstarea și, prin aceasta, vă echilibrați. (S.N. Lazarev)

a Fiecare om poartă înlăuntrul lui cele 7 virtuți și cele 7 vicii capitale opuse: este orgolios și umil, lacom și reținut, lasciv și cast, invidios și milostiv, zgîrcit și generos, leneș și harnic, mînios și răbdător. Și poate scoate din el însuși, la fel de bine, pe tiran și pe sclav, pe criminal și pe sfînt, pe Cain și pe Abel. (Miguel de Unamuno) a Adeseori văd săraci care sînt bogați și bogați care sînt săraci, bărbați care sînt femei și femei care sînt bărbați, înțelepți nebuni și oameni fără de carte înțelepți. (Sf. Ioan Gură de Aur) a Vinul este cea mai bună, mai nobilă și mai sănătoasă băutură a tuturor timpurilor. El produce o excitare cerebrală manifestată în sfera inteligenței, inspirației și afecțiunii. (Louis Pasteur) r.m.

Cabana Ruia

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (84)

Administrația în Dinastia Tang (30)

Artele marțiale (3)

Cronicile chineze consemnează faptul că, în anul 620, treisprezece călugări de la Templul „Shaolin“, înarmați cu ciomege, l-au salvat pe viitorul împărat Li Shimin, contribuind astfel la consolidarea marii Dinastii Tang. Datorită acestei întîmplări providențiale, stilul de luptă de la Templul „Shaolin“ devine celebru, iar mînăstirea/Templul „Shaolin“ s-a bucurat multe secole de protecția imperială. Referitor la tehnicile de luptă specifice artelor marțiale, menționăm cîteva etape din evoluția acestora. La „Mîinile celor optsprezece Arhați“ se adaugă tenhnici de mînuire a ciomagului, în scop de apărare, crește numărul tipurilor de exerciții și se mărește gradul lor de complexitate. În timpul Perioadei „Cinci dinastii și zece regate“, starețul mînăstirii/ templului „Shaolin“ i-a invitat la el pe Maeștrii a optsprezece Școli de arte marțiale din întreaga Chină.

Daniel Defoe și Serviciul Secret Britanic (4)

În așteptarea ,,plicurilor” lui Harley (2)

Deviza lui Harley era: ,,un tratament aspru față de agenți pentru a-i ține permanent treji”. Comportarea sa față de Defoe îi dădea acestuia o veșnică incertitudine în ceea ce privea viitorul lui.

Dar dincolo de problemele pecuniare generate de zgîrcenia lui Harley, cei doi au avut relații foarte cordiale și reciproc mulțumitoare. Atît Harley, cît și Godolphin s-au bazat pe judecata lui Defoe. În negocierile care au avut loc ulterior între Anglia și Scoția, în vederea unirii din 1707, ei s-au orientat, în principal, după rapoartele trimise de Defoe. Căci acesta era mult mai mult decît un simplu furnizor de informații. În vreme ce agenții precedenți, chiar cei plasați pe trepte ierarhice superioare, se mulțumeau cu simpla transmitere a informațiilor, Defoe făcea sinteza

Balada (94)

Armata Populară (2)

motto: ,,Armata populară, armata din popor.../ Apărătoarea păcii şi-a libertăţilor...”

Într-o aplicaţie de trageri de artilerie, elevii erau încartiruiţi în corturi. Plouase şi afară drumul se înnoroise. După cum îi era obiceiul, Valeri Osenştain a refuzat să care hrana în bidoane de la punctul alimentar. Florin Genoiu se oferi să îndeplinească el acea sarcină ingrată de a înota prin noroaie. Împreună cu alt elev, aduseră bidoanele cu mîncare şi le aşezară în faţa cortului plutonului. Osenştain n-are ce face şi, după prostul lui obicei, îşi persiflă colegii:

- Măi, parcă v-aţi dus unde a-nţărcat mutu’ iapa, aşa de mult aţi stat. Mie mi-a trecut de foame de atîta aşteptare.

- Culcă-te nemîncat, bă Iţic – îl luă peste picior Ion Chindea, maramureşanul – că doar nu s-o face gaură-n cer dacă nu-ţi umpli tu burdihanul!

- Dacă îmi aduci suferatşul voi fi cel mai fericit muritor în noaptea asta!

- Ţie, mă Iţic, negustor ambulant de versuri proaste?

- Sclavule! Toţi sînteţi nişte sclavi!

Scos din sărite, maramureşanul s-a repezit cu pumnii la Osenştain. În acea clipă, s-a auzit ţipătul lui Genoiu:

- Nu da în el! Vrei să ajungi la Tribunalul Militar?

După acea întîmplare, Florin Genoiu şi Valeri Osenştain se evitau unul pe altul. Într-o dimineaţă, observînd că Osenştain trage cu ochiul la scrisoarea lui către Doina Leşanu, se burzului la ovrei:

Maeștrii „Shaolin“ au studiat timp de trei ani împreună cu colegii lor. Au reținut elementele eficiente din toate cele nouăsprezece stiluri și le-au eliminat pe celelalte. Rezultatul a fost elaborarea „Cărții luptelor în stilul Shaolin“. Această operă reprezintă baza tehnică a celor a celor patru stiluri importante de pugilism ale celor o sută de Școli din Valea Fluviului Galben și a celor optzeci de Școli din Valea Fluviului Albastru: „Pugilismul mare“ (Pumnul cel lung), care își are originea în Templul „Shaolin“, „Pugilismul Absolutului“, „Pugilismul în stil sudic“, „Pugilismul imitativ“. În timpul dinastiilor Jin și Yuan-mongolă, în artele marțiale s-au fixat 72 de mișcări fundamentale. Pe baza studierii comportamentului tigrului, leopardului, șarpelui, cocoșului și dragonului au fost concepute „Cele cinci stiluri de lupte“. Se consideră că apogeul artelor marțiale de la Templul „Shaolin“ a fost atins în timpul dinastiei Ming. Printre Maeștrii renumiți ai epocii, cităm pe starețul Hong Zhuan, autorul lucrării „Metoda Menglu pentru perfecționarea folosirii suliței“ și pe Cheng Zongqiu, autorul lucrării „Prezentare pe scurt a tehnicii de luptă cu ciomagul“. Tot în timpul dinastiei Ming, artele marțiale în stilul Templului „Shaolin“ au devenit obligatorii pentru antrenamentul soldaților. În secolul

lor și-și întocmea rapoartele astfel încît ele să conțină și învățămintele ce trebuiau trase. El era, mai presus de orice, un agent politic cu un ascuțit simț al observației și interpretării faptelor. ,,Whigii sînt slabi, îi scria el lui Harley, și ușor de manevrat; întotdeauna au fost așa. Dezbinați-i pe cît psibil, și totul va merge bine. Flatați-i pe imbecili, căci sînt mulți printre ei. Cumpărați-i cu cîte o slujbă pe ici, pe colo: va fi o favoare cu urmări bune pentru noi”.

Minciuna – unealtă de lucru (1)

La întoarcere, Defoe a beneficiat de protecția autorităților contra oricărei noi urmăriri în justiție. Lordul Justice Parker a verificat acuzațiile îndreptate împotriva lui și a acceptat în mod formal ideea că Defoe era un sprijin loial al Coroanei. De altfel, pentru el era mult mai bine să fie pus sub o protecție oficială de culise, căci propria lui activitate îl aducea adesea în situația de a fi arestat. În acea epocă, scriitorii erau suspectați de a fi posibili spioni, iar Defoe era unul dintre cei care combinau spionajul cu literatura.

- Ce vrei? De ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala?

- Ha, ha… Păi tocmai asta e şi problema. Mie mi-au fiert oalele la Doina Leşanu, dar ţie nu ţi s-a aprins nici măcar aragazul!

* * *

În cazarma din Bacău, unde era sediul Şcolii Militare de ofiţeri de rezervă, l-a cunoscut pe profesorul de matematică din Galaţi Grid Borcea. Gălăţeanul era pasionat de filozofie şi discuţiile cu el erau o încîntare.

- Grid, o problemă spinoasă mi se pare înţelegerea sensibilităţii la Kant.

- Sensibilitatea este un dat aprioric. Sînt matematician fiindcă aprioric am fost înzestrat cu sensibilitate pentru matematici.

- Grid, ce frumos o spune Kant: ,,Am cerul cu stele deasupra mea şi pe Dumnezeu în mine!”.

- Să nu se creadă că filozoful de la Königsberg se închipuia Dumnezeu!

- Dar oare a crezut cu adevărat în Dumnezeu?

- E o pierdere de vreme să-L judecăm noi pe Dumnezeu! Eu cred în binele lui Dumnezeu şi în pedeapsa lui Dumnezeu şi atît!

La mijlocul lui octombrie 1966, Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită de lucru la Bacău. Elevii militari au fost şi ei mobilizaţi pentru păstrarea ordinii în perimetrul unde avea să se desfăşoare o mare adunare populară. La acea dată, tînărul Nicolae Ceauşescu era bine primit de populaţie, ca un simbol al independenţei naţionale faţă de Uniunea Sovietică. Florin Genoiu şi Grid Borcea se aflau în cordonul de militari care asigurau paza preşedintelui Ţării.

- Grid, ce părere ai: socialismul poate face casă bună cu naţionalismul?

- Dacă nu degenerează în fascism, răspunsul este

al XVI-lea, Maestrul Chen Yuan revizuiește vechile metode ale Maestrului Bodhi-Dharma, din care extrage 72 de tehnici fundamentale. Apoi, în colaborare cu maeștri Bai Yufeng și Li Cheng realizează o sinteză de 170 de mișcări fundamentale de arte marțiale. Acestea au reprezentat baza așa-numitei „Școli externe“, dedusă din stilul Templul „Shaolin“. „Stilurile externe“ sînt stilurile dure, pe care cei din afara spațiului extremoriental le percep, în mod eronat, a fi „adevăratul wushu“. Aceste stiluri implică aportul esențial al forței musculare directe, care devine un agent de transmitere a qi-ului în afara corpului executantului (în spiritualitatea chineză, qi reprezintă forța vitală, specifică particulelor yin și yang – femininul și masculinul“ aflate în continuă ciocnire; qi este cheia mișcării materiei și a schimbărilor în Univers). Legat de practicarea „stilurilor externe“ la Templul „Shaolin“, cronicile consemnează că, pentru obținerea titlului de Maestru, discipolii se antrenau foarte dur, ani în șir. Ei trebuiau să treacă numeroase teste foarte dure și, în final, să străbată înspăimîntătorul „culoar al morții“. Aici erau supuși unor încercări pe viață și pe moarte, care se desfășurau în beznă. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

În călătoriile sale de-a lungul și de-a latul Angliei, a cules material pentru ultima sa lucrare, Tour Through England and Wales

În vara lui 1706, Harley l-a trimis pe Defoe la Edinburgh, în vederea tratativelor pentru unirea Parlamentului englez cu cel scoțian. Cu ocazia acestei misiuni, scriitorul a primit instrucțiuni ce depășeau cu mult pe cele date de obicei unui agent secret. În afară de colectarea de informații, Defoe era pregătit să joace un rol activ în favoarea unirii, căutînd să-i convingă pe scoțieni că era cea mai bună soluție pentru țara lor. Și nu era o sarcină ușoară. De asemenea, instrucțiunile prevedeau ca el să submineze influența dușmanilor unirii și să-i convingă pe scoțieni că Anglia nu urmărea să se amestece în viața Bisericii scoțiene. În plus, această uriașă sarcină trebuia îndeplinită nu în calitate de negociator, învestit cu puteri depline, ci ca simplu vizitator al Scoției, care emitea păreri personale, pe care urma să le prezinte într-o formă cît mai persuasivă. (va urma)

RICHARD DEACON

da! Din păcate, naţional-socialismul a fost compromis de hitlerism!

- Grid, să inversăm termenii şi să acceptăm noţiunea de socialism naţional!

- Atunci e perfect! * * *

Din cazarma Bacăului, aflată în spatele gării, Florin Genoiu i-a scris tatălui o scrisoare de om disperat:

,,Dragă tată,

Situaţia mea de elev la Şcoala de ofiţeri de rezervă de artilerie se complică de la o zi la alta. Faptul se datorează Căpitanului Fînaru, care nu ştiu de ce a pus ochii pe mine şi mă vînează oriunde mă aflu. Mă pune să fac cele mai murdare lucruri la plantoane, unde dimineaţa spăl closetele, la popotă, unde spăl vasele, pe cîmpul de instrucţie, unde mă culcă la pămînt în bătaie de joc. Nu ştiu unde vrea să ajungă cu atitudinea lui faţă de mine. Am învăţat pînă la epuizare şi am ajuns cadru universitar şi, iată-mă, sînt batjocorit nemeritat. Necioplitul de Moş Teacă Fînaru mă insultă cum îi vine la gură. Într-o noapte n-am mai răbdat şi i-am făcut-o! Eram de sentinelă la depozitul de carburanţi şi cînd Căpitanul Fînaru îşi făcea rondul de inspecţie la posturi, mi-a venit o idee năstruşnică. Am dat un strigăt suficient de animalic: «Stai că trag! Prezintă-te!». În acea clipă, felinarul ţinut în mînă de Moş Teacă s-a stins şi i-am auzit vocea hodorogită: ,«Elev Genoiu, sînt Căpitanul Sică Fînaru! Fii calm, elev! Nu arma automatul!». După această întîmplare, Căpitanul Fînaru s-a jurat că mă va băga la batalionul disciplinar. Dragă tată, vino imediat la Bacău şi scapă-mă! Florin”. (va urma)

Maladiile în Lumea Antică (3)

Starea sănătății publice

după căderea Imperiului Roman (2)

Uriașul oraș-stat al Romei s-a dezvoltat haotic, fiind o așezare cu străzi întortocheate, strîmte, mărginite de case sordide. Dar mai bine de jumătate din vechea Romă a fost distrusă în anul 64, în incendiul pe care gurile rele l-au pus în seama lui Nero. Mai norocoasă decît Londra, după ,,marele pojar” din 1666, Roma a fost reconstruită urmînd un plan arhitectural genial, devenind un oraș cu străzi drepte și late și piețe largi. Curățenia pe drumurile publice era supervizată de edili, funcționari imperiali în ale căror atribuții mai intrau, de asemenea, asigurarea rezervelor de hrană și verificarea calității apei potabile și a mărfurilor perisabile. Printre măsurile de menținere a sănătății publice se număra, de asemenea, și interzicerea înhumărilor între zidurile orașului, fapt care a făcut ca incinerarea cadavrelor să devină o tradiție la romani, pînă la răspîndirea creștinismului, cînd s-a renunțat la această practică din cauza credinței creștine în reînvierea fizică, la Judecata de Apoi.

Prin salubritatea, curățenia desăvîrșită și ingeniosul sistem de alimentare cu apă, Roma antică aduce mai degrabă cu Londra sau New York-ul Secolului XX, decît cu Parisul medieval sau chiar cu Viena secolului luminilor. Romanii au fost primul popor care a construit în primul rînd cu gîndul la igienă. Ei trebuie să fi recunoscut, probabil din cauza unor dureroase experiențe din trecut, că o comunitate largă de oameni nu poate trăi fără resurse de apă proaspătă, fără străzi curate și sisteme de canalizare eficiente. Un londonez din Secolul al XVII-lea trăia în condiții greu de imaginat pentru un roman din epoca imperială. Singurul lucru care-i unea era însă necunoașterea cauzelor bolii. Căci, dacă apa, aparent curată, ce curgea prin apeducte spre Roma, ar fi provenit dintr-o sursă contaminată, romanii ar fi fost la fel de expuși pericolului unei molime ca și londonezul care-și asigura necesarul de apă direct

Minuni și miracole (9)

Premoniții

Cercetătorii au dezvăluit că majoritatea premoniţiilor anticipează evenimente pe cale de a se petrece într-un timp foarte scurt. Ei consideră că femeile sînt mult mai predispuse la premonitii, sau, cel puţin, mult mai pregătite să admită că sînt înzestrate cu acest dar, însă premoniţiile pot fi trăite de aproape oricine. Cei care trec prin asemenea experienţe în mod frecvent adesea pot determina decalajul de timp dintre vis şi realitate. Spre exemplu, la data de 15 septembrie 1981, Barbara Garwell a avut un vis despre împuşcarea unor importanţi oameni din Orientul Mijlociu, pe un stadion. Ea a ştiut că premoniţia avea să se adeverească peste 21 de zile şi, la 6 octombrie, preşedintele Anwar Sadat a fost ucis în cadrul unei comemorări publice. Există şi alte versiuni ale fenomenului, apărute într-un mod la fel de ciudat. Circulă o teorie potrivit căreia evenimente importante care implică moartea pot declanşa premoniţii în masă, cînd mulţi dintre cei ce fac parte din comunitatea afectată prevăd un dezastru sau o tragedie iminentă. Probabil unul dintre cele mai uimitoare cazuri de acest gen a fost semnalat la mina de cărbuni Marfa din Port Talbot, Ţara Galilor. Într-o zi a anului 1890, mai bine de jumătate din minerii din oraş nu s-au prezentat la muncă din cauza unei stări de nelinişte şi a unui sentiment rău-prevestitor general. Unii oameni au relatat chiar că din mină venea un „miros al morţii“. În total, 87 de mineri au coborît în acea zi în galerii, însă, un accident major în inima minei a făcut să nu supravieţuiască nici unul. Se spune că o presimţire similară au avut mulţi pasageri, cu puţin timp înainte să urce la bordul vasului Titanic.

Fără îndoială, cea mai importantă sursă contemporană de premoniţii o reprezintă atacul de la World Trade Centre din 11 septembrie 2001. Într-adevăr, doar

din Tamisa cea murdară. Această necunoaștere fatală făcea ca extraordinarele măsuri sanitare adoptate pe tot cuprinsul Imperiului Roman să devină complet inutile, mai ales în perioada cînd molimele și epidemiile aveau să se răspîndească rapid, destrămînd visul de glorie al auguștilor cuceritori...

Să ne imaginăm Roma ca pe un păianjen umflat, stînd în mijlocul pînzei sale. O pînză care, la apogeul puterii imperiale, se întindea din însorita Sahara pînă pe meleagurile cețoase ale Scoției și de la malurile Caspicii și ale Golfului Persic, pînă pe litoralul Atlanticuui... La nord și vest se afla Oceanul, la sud și est vaste continente necunoscute, locuite de populații stranii de africani, arabi și nomazi, disprețuite de romani pentru lipsa lor de civilizație. Dincolo de neamurile nomade din Răsărit, în negurile întunecoase ale Asiei, se găseau însă mărețele civilizații ale Indiei și Chinei. ,,Limes”urile, frontierele terestre ale imperiului, se întindeau pe mii de kilometri, fiind străjuite de castre dispuse în punctele strategice. Firele uriașei pînze se țeseau pretutindeni, între castrele romane, pe rutele maritime de pe litoralul mediteranean, pe drumurile durate în piatră de legionari, iar grînele Egiptului, turmele de vite, butoaiele cu vin, aurul dacilor, într-un cuvînt toate bogățiile pămîntului, erau mînate spre gura acestui păianjen nesățios.

Și tocmai aici trebuie văzut germenul dezastrului. Un teritoriu vast ascunde nenumărate mistere și pericole, și nu doar văzute, ci mai ales nevăzute. Microbii și virusurile, răspunzători de declanșarea bolilor, erau transmiși fie de hoardele invadatoare, prin intermediul neguțătorilor veniți de la marginile pămîntului... Drumurile pietruite, mîndria civilizației romane, au constituit astfel nu doar mijlocul prin care urmașii lui August au devenit stăpînii lumii, ci și una dintre principalele cauze ale prăbușirii imperiului, ele facilitînd răspîndirea unor maladii letale în sînul unei populații care, deși extrem de civilizată, nu avea nici cea mai vagă idee despre mijloacele de combatere a epidemiilor. În asemenea circumstanțe, nu-i de mirare că agonia ultimelor secole ale Imperiului Roman se confrundă cu o lungă istorie a pestilenței.

acest eveniment a dus la o revigorare masivă a credinţei în prezicerile de ordin paranormal. Există poveşti remarcabile despre artişti şi persoane cu abilităţi creatoare care au inclus dezastrul în lucrările compuse înainte de ziua fatidică.

Charles Burwell al III-lea, pictor fără puteri paranormale potrivit propriei declaraţii, a reprodus o imagine extrem de neobişnuită între primăvara şi luna septembrie a anului 2000. Tabloul înfăţişa o calamitate petrecută într-un oraş cu stîlpi înalţi, însă i-a produs autorului o stare de disconfort atît de puternică, încît a lăsat compoziţia neterminată. Într-un caz similar, agenţii Serviciilor de spionaj au investigat apariţia unui calendar egiptean tipărit în luna mai a anului 2001. Pe pagina rezervată lunii septembrie, imaginea părea să înfăţişeze un avion de pasageri care se izbeşte de clădiri înalte, avînd în fundal Manhattan şi Statuia Libertăţii. Dacă, aşa cum se pare, unii dintre cei ce au deturnat avionul nu ştiau ce avea să se întîmple, este foarte puţin probabil ca informaţia să fi fost oferită realizatorilor calendarului. Cazul de la World Trade Centre a făcut ca mulţi dintre cercetătorii premonițiilor să solicite relatarea experienţei individuale trăite înainte de dezastru. The British Society for Psychical Research a realizat un site, unde, păstrîndu-se confidenţialitatea, oamenii pot relata orice experienţă legată de atacul de la World Trade Centre, sau alte premoniţii, chiar dacă evenimentul s-a produs deja. Ideea unui catalog de predicţii nu este nouă. Un Birou de Premoniţii britanic a fost iniţial format în 1957. În primul an, s-au depus relatări despre peste 1000 de premoniţii şi, deşi cîteva viziuni prevestitoare se adeveriseră, biroul a fost închis în doar cîţiva ani. Însă conceptul pune unele probleme logice interesante. Adepţii acestuia spun că, dacă oamenii şiar relata ideile şi publicul ar fi informat, s-ar putea evita unele dezastre îngrozitoare. Dacă am ţine seama de toate avertismentele şi nu ne-am părăsi domiciliul, fără îndoială că nu s-ar mai produce asemenea accidente

Încă din primul secol de dinainte de Christos, un tip neobișnuit de sever de malarie pare să fi bîntuit zonele mlăștinoase din preajma Romei, producînd o epidemie de proporții în anul 79, la puțin timp după erupția Vezuviului. Epidemia s-a întins în toată Italia, devastînd centrele urbane și provocînd atît de multe victime în Campagna, ,,grădina de legume” a Capitalei, încît întreaga regiune a rămas necultivată, fiind considerată un tărîm al malariei pînă spre sfîrșitul Secolului XIX! Această cumplită boală – deși au mai fost și alte cauze – este de vină pentru scăderea drastică a natalității în Peninsula Italică, într-o perioadă cînd sporul demografic înregistra progrese remarcabile, în toate celelalte provincii ale Imperiului Roman. Mai mult, starea de sănătate precară, cauzată tot de malaria netratată, a dus la o scădere dramatică a speranței de viață și prin urmare a afectat și moralul italicilor. Prin secolul patru al erei creștine, deja forța teribilă a legiunilor nu se mai datora luptătorilor recrutați din peninsulă, ci viguroșilor bărbați recrutați din rîndurile galilor, germanilor, tracilor sau africanilor, populații neatinse de epidemii. Am putea spune chiar că malaria, mai curînd decît oricare altă cauză, și în primul rînd decît luxura și decadența importate de cuceritori din provinciile asiatice, poate fi considerată responsabilă de slăbiciunea de spirit care a caracterizat ultimii ani ai Romei imperiale.

Dar nu doar malaria, originară din Asia, reprezenta un pericol mortal pentru putrea imperiului, ci și o altă boală, venind din îndepărtatul Orient. Către sfîrșitul Secolului I, o seminție războinică și nemiloasă se ridica din stepele mongole, invadînd sud-estul continentului european. Exodul său a fost dictat, probabil, de molime sau foamete. Acești invadatori, călăreți înnăscuți, erau hunii care, prin numărul lor uriaș și puterea de luptă, au măturat pur și simplu triburile germanice ale alanilor, ostrogoților și vizigoților, ce locuiau centrul Asiei și extremitatea estică a Europei, generînd astfel o neostoită mișcare către Apus, care în final va îngenunchea Roma și va transforma imperiul într-o puzderie de state războinice.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT, MICHAEL BIDDISS

teribile. Dar, în acelaşi timp, nici nu am şti cît de exacte au fost, de fapt, premonițiile.

Multe semne de întrebare referitoare la veridicitatea premonițiilor au la bază explicaţii logice. Numeroşi experţi consideră că o mare proporţie de premoniţii sînt create de către mediu, obiceiuri, natura oamenilor şi probabilitate. Instinctul, intuiţia şi simţul comun pot fi la fel de eficiente ca mesajele mistice. Alte teorii susţin că şansa dă impresia că multe visuri realiste se vor adeveri, cel puţin parţial şi la un anumit moment în timp. Doctorul Richard Wiseman a avansat o teorie conform căreia dacă cineva visează despre prăbuşirea unui avion şi apoi priveşte în jur cu foarte mare atenţie, într-un timp relativ scurt un eveniment similar va fi relatat în presă. Totuşi, experţii în prăbuşirea aparatelor de zbor poartă controverse pe această temă şi invocă numărul redus de incidente aviatice cu pasageri petrecute în ansamblu.

Ca în cazul majorităţii misterelor, oamenii pot interpreta evenimentele cum cred de cuviinţă, dar cu toate acestea există cîteva cazuri impresionante de premoniţii care nu pot fi contestate. Şi, dacă am putea fi avertizaţi înainte de un asemenea eveniment, atunci mulţi sceptici ar fi cu adevărat reduşi la tăcere.

Combustia umană spontană (1)

Simpla idee că o fiinţă umană prezintă potenţialul de a izbucni în flăcări, fără să recurgă la o sursă de aprindere externă, pare mult prea ridicolă pentru a fi aprofundată prin studiu. Cu siguranţă nu există nimic în corpul uman care să determine o asemenea reacţie? Şi totuşi, de mai bine de 300 de ani, documente şi mărturii demne de încredere atestă un fenomen în care oamenii, fără vreun avertisment sau vreo expunere anterioară la flăcări, pur şi simplu au produs o combustie intensă. Tot ce rămîne este o grămadă de cenuşă şi, eventual, un membru carbonizat.

(va urma)

MATT LAMY

Intestinul gros este cel mai puternic organ din corpul nostru și de el depinde în cea mai mare măsură imunitatea noastră. Peste 80% din celulele sistemului imunitar se găsesc în intestine. Flora intestinală este cea care ține imunitatea în echilibru, deoarece aici are loc o activitate complexă de muncă în echipă.

Corpul uman este asemănător unui autobuz, care transportă în permanență viruși, bacterii, paraziți, candida, metale grele și multe alte noxe toxice. Tot mai multe studii de specialitate tratează microbiomul intestinal ca pe un organ de sine stătător.

Intestinul gros este o adevărată uzină, care trebuie să funcționeze de la intrare pînă la ieșire. Întregul tract intestinal este traversat de canalele sistemului limfatic, limfa trebuind să fie cît mai fluidă, să nu stagneze și să preia toxinele intestinelor ducîndu-le spre eliminarea din corp. Desigur, un mare ajutor este primit din partea celulelor bacteriene depozitate pe mucoasa intestinelor.

În timpul nașterii și imediat după urmează popularea intestinelor cu bacteria numită ,,darm-microbiota”. O persoană adultă are în intestine între 400 și 1000 de tipuri de bacterii, 90% dintre fiind de tipul Fimicutes, Bacteroidetes, Proteobacteria și Actinobacteria. Infecțiile intestinale, dietele, antibioticele și medicamentele de orice tip pot deregla echilibrul acestor bacterii. În intestinele unui om sănătos există o barieră necesară apărării naturale a microbiomului. Cînd mucoasa intestinelor se îmbolnăvește, devine penetrabilă (asemenea unei site), chiar și bacteriile sănătoase putînd deveni ofensive dacă depășesc această barieră – fenomen ce explică imunitatea locală scăzută în intestine.

Readucerea florei intestinale în echilibru, refacerea mucoasei intestinelor fără medicamente, fără durere este astăzi posibilă datorită aportului adus de terapiile blînde și personalizate oferite de medicina energoinformațională.

Constipația/ colonul iritabil este o afecțiune cu care noi, terapeuții, ne confruntăm zilnic. Intestinul

devine apatic, fiind încărcat cu informația lăsată de diferite medicamente sau laxative, care, într-un final, duc la blocaje pe intestine, motilitatea fiind întreruptă, intestinul devine leneș și așteaptă constant un ajutor. De cele mai multe ori, pacienții cu asemenea simptome au și blocaje emoționale, unii la schimbarea domiciliului, înainte de examene sau diferite interviuri, toate avînd la bază o stare de stres, care astăzi poate fi preîntîmpinată.

În general, persoanele care au probleme pe tractul gastro-intestinal nu se pot odihni bine, somnul fiindu-le dereglat și neodihnitor. Motivul stă în mare parte în secreția de serotonină, care, dacă intestinul funcționează în echilibru, la lăsarea serii se transformă în melatonină, hormonul somnului.

Să nu uităm faptul că sănătatea ne vine din intestine. Creierul enteric (gastro-intestinal) trebuie să fie într-o permanentă comunicare cu creierul; dacă aceasta este întreruptă pe durata comunicării celulelor nervoase, tractul gastro-intestinal se îmbolnăvește.

Medicina energo-informațională repune comunicarea între procesele fiziologice ale fiecărui organ în parte cu cîmpurile energetice ale corpului și întrerupe fenomenul de autodistrugere.

Diagnosticarea energetică însoțită de eliberarea unui buletin de analize energetic durează aproximativ 50 de minute, în urma căreia obținem diagnosticul care confirmă/infirmă blocajele energetice din corp cît și prezența noxelor toxice: metale grele, paraziți, candida etc.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk COnSUltIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DIStRIbUtIOn SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞtA ROMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.