România Mare, nr. 1600

EDITORIAL

Devenim o țară profund europeană… cu liniuță sau fără?

motto: ,,Eu cred că naţiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine”.

ADrIAn PInTEA

La fel de bine puteam să titrez Iohannis – față cu România sătulă de atîta „pro”! Iohannis, față cu România curajoasă. Președintele eșecurilor, al pierderii suveranității, al desprinderii de firesc... Președintele celei mai umilitoare situații pe care românul de rînd a resimțit-o zilele trecute. Mai exact duminică, atunci cînd s-au încheiat Jocurile Olimpice de la Tokio, cea mai importantă competiție a lumii. O zi care a marcat pentru a doua oară consecutiv cel mai slab rezultat din istoria participărilor României.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii America nu ,,s-a întors niciodată”

Două decenii de război în Irak și Afganistan au făcut din America un „imperiu eșuat”. Nu a reușit să-și rezolve nici una dintre problemele cu care s-a confruntat, dar nu poate renunța la rolul de „far al democrației”. Politica externă a lui Biden continuă pur și simplu această moștenire devastatoare. Dar „imperiul american” nu va repeta, oare, soarta celui sovietic?

The Nation: America nu ,,s-a întors niciodată”

Totul s-a întîmplat cu mult timp în urmă, în epoca în care se părea că americanii nu aveau rivali. Este dificil să ne amintim vremurile cînd aceștia au trăit pe aceeași planetă cu rușii și chinezii, fără a fi dușmani declarați. Abia mai tîrziu a apărut „axa răului”, formată din trei țări „rebele. Și nici măcar acestea nu au reprezentat o amenințare reală pentru America. (continuare în pag. a 16-a) n.k.

Adevărul

despre vaccinări

Astăzi, subiectul preferat al tuturor este vaccinarea împotriva Covid-19. În fiecare zi, tendința este mai clară: publicațiile situate în favoarea vaccinării preiau întregul spațiu informațional, iar cele ce sînt împotriva vaccinării sau își exprimă îndoielile cu privire la aceasta sînt marginalizate.

Cu toate acestea, multe publicații au întrebări și îndoieli ce nu pot fi ușor ignorate. Cine sînt cei mai autorizați oponenți ai campaniei actuale de vaccinare? Medicul canadian Ghilslaine Lanctôt; doctorul francez în științe medicale Louis Brower; reprezentantul american al medicinei alternative Joseph Mercola; virusologul francez, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, Luc Antoine Montagnier; medicul danez Peter Christian Gøtzsche; medicul și omul de știință britanic Ben Goldacre; promotorul britanic al sănătății Vernon Coleman; psihiatrul american Peter Roger Breggin; psihiatrul englez Joanna Moncrieff; virusologul german dr. Geert Vanden Bossche.

(continuare în pag. a 17-a)

r m

Românie, sat fără cîini

țara mea vraiște și flămîndă Istoria te-a scăpat din mîini imperiile stau încă la pîndă

Nu se mai vede nici cerul de-atîtea fulgere și păsări de pradă de ce-au înroșit mieii hangerul?

Unde-i neprihănita zăpadă?

Ce ancestrale păcate vin dintr-o mie de ani de urgii?

Plătește-le astăzi pe toate ca mileniul să poată muri

Poate martiriul lui Horia

ori vînzarea lui Tudor, exilul lui Cuza războaiele noastre vitale, și gloria de-a apăra Europa, Iehuza?

Poate blestemul românilor de-a fi proști de buni cu zapciii?

Pentru desfătarea păgînilor ți-ai umilit ca o mașteră fiii

Românie, ce țară ești tu?

Faci haz de necaz și pornești mai departe avem biblice vicii, dar nu oh, nu ne e frică de moarte

Ți-au murit poeții nebuni nimic nu-i prea grav, Orientu-i aproape i-ai prețuit prea tîrziu pe tribuni un zeu al batjocurei calcă pe ape

Acest balcanism n-are leac zadarnic vom da proclamații, decrete plătim noi în fiece veac tributul de plîns al acestei Planete

Ce taină ascunzi, ce comori încît fariseii nici azi nu te lasă nici să trăiești, nici să mori nici să se simtă românii acasă?

De ce te pîndesc, oare, toți își dau cu părerea, te țin sub teroare? Hăituită și ruptă de hoți mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare

Precum în aluatul magicei pîini în inima ta a-ncolțit veșnicia –Românie, sat fără cîini, nu vine odată Mesia?

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iarna pe uliţă F Opoziţia pune Biciuşca pe bucureşteni F Ilie Năstase îşi va termina cariera în ridicol F Caraion, sluga preaplecată a lui Ceauşescu

F Un beţivan irecuperabil: Mihai Pelin F Broscoiule, pune burta pe carte!

PArTEA A III-A

F Vladimir Alexe este, de departe, cel mai imbecil zmîngălitor de hîrtie din presa românească a ultimilor ani. Nimeni nu poate bate recordurile lui Alexe, ele s-au dus atît de sus, dincolo de 7 metri, încît nici Serghei Bubka, cu prăjina lui minune, nu le poate atinge. De altfel, la el şi la alte rebuturi de la „România liberă“ s-a referit avocatul-deputat Emil Popescu, atunci cînd, în plină incintă a Tribunalului, a strigat: „Tembelii ăştia de ziarişti scriu numai tîmpenii!“. Volodea, spune drept, cîţi poli, sau cîte stacane de vodcă să-ţi dăm ca să nu mai vedem cum te chinui?

F Deputatul U.D.m r , Borbely Imre, pretendent la fotoliul de Preşedinte al României (?!), a declarat recent „Visul meu este o Românie federativă“. Adică, mai pe româneşte, ciopîrțită, sfîrtecată, fără Ardeal F Sindicatul polonez „Solidaritatea“, cel care a contribuit într-o măsură apreciabilă la prăbuşirea comunismului şi care l-a propulsat pe electricianul Lech Walesa la funcţia de preşedinte al Poloniei, şochează acum o lume întreaga: pur şi simplu a cerut stagnarea privatizării! Dacă şi la ei o merge treaba ca la noi, atunci le dăm dreptate. F Senatorul Tiberiu Vladislav (demisionar din P.N.Ţ.C.D.) a acordat un interviu revistei de colaj „Academia Caţavencu“, din care reiese ce bulibăşeală e în fostul lui partid: „Eu le-am spus celor de la centru: duceţi-vă în teritoriu! Nu se poate ca doctori, profesori, intelectuali să se retragă din partid iar la Petrila să vină, de exemplu, un om cu patru clase şi şapte procese. În orașul Aninoasa, Ilie Constantin e de-a dreptul ţigan, iar celălalt vice are 7-8 procese. Majoritatea s-au retras. Ăştia conduc P.N.Ţ.C.D. în teritoriu. Atunci cînd eu îi îndemn, momîrlanii de-acolo îmi zic: «Dom’ senator, cum să mergem noi pe mîna unor asemenea oameni? Rîde lumea de mine...“. F Titlul săptămînii: „Ciocănitoarea şi hîrciogul prezic o iarnă grea“. Din acest articol, apărut în „Tineretul liber“, reproducem începutul, grăitor pentru înţelepciunea populară: „Ciocănitoarea verde, Picus Viridis, o obişnuită a zonei montane, a coborît în aceste zile în regiunile de deal din împrejurimile Clujului. Pe terasa rîului Arieş, hîrciogii şi-au săpat în toamnă galeriile la adîncimi mai mari decît cele obişnuite“. Meteorologii din Ungaria se conduc după reacţiile Ciocănitoarei Blonde, Cicciolina F Acelor cititori care ne cer să fim mai sobri şi să nu mai publicam fotografii de femei (mai mult sau mai puţin îmbrăcate) le vom răspunde că noi nu sîntem „Analele Academiei Române“ (revista cu cîteva sute de exemplare) şi că există o categorie de public care gustă şi ingredientul acesta. F În „Gazeta de Sud“ care apare la Craiova a fost publicat un articol cu titlul „Adrian Năstase va ancheta conducerea P.DS.R. Dolj“. Aşa le trebuie, vai de fundul lor... F O judecătoare tînără şi atrăgătoare, pe nume Daniela, a rostit săptămîna trecută, în cadrul unui proces „România Mare“ - „Ziua“, un îndemn de bun-simţ, mai cu seamă la adresa repetenţilor Răzvan Savaliuc şi Adina Anghelescu: „Cei care sînt ziarişti şi au reportofoane sînt invitaţi să nu imprime dezbaterile“ Adina-Bubulina, care avea o pălărie-ţucal pleoştită pe ochi, a zis că ei sînt ziarişti, dar n-au reportofoane. La care senatorul Corneliu Vadim Tudor a spus: „Problema e tocmai invers, doamnă preşedinte: au reportofoane, dar nu sînt ziarişti!“. F Reţineţi numele unei jigodii: octavian Basoc. Deşi n-are studii de nici un fel, deşi s-a fofilat să ajungă operator, iată că Basoc a devenit şi...

realizator de emisiuni politice la Televiziunea Naţională! În această calitate, deţinută ilegal, el a comentat cu multă părtinire gestul anticonstituţional săvîrşit de Ion Iliescu, care n-a invitat P.r m -ul la întîlnirea partidelor parlamentare de la Palatul Cotroceni: „Astfel, P.R.M. a fost scos din viaţa politica a Ţării!“ Ce vorbeşti mă, lepră? Ai vrea tu, nu-i aşa? Dar dacă la anul, pe vremea asta, te scoatem noi din viaţa Televiziunii şi te băgăm în altă parte, pentru că ai furnizat ILEGAL şi CONTRA-COST, unui post de Televiziune străin, materialul mincinos despre încălcarea embargoului o.n.U. pe Clisura Dunării, din care România ieşea sifonată? Am aflat că inepta frază, conform căreia un partid parlamentar, ales în mod democratic, ar fi fost scos din viaţa politică a Țării, numai şi numai din pricina unui gest infantil al lui Ion Iliescu, i-a fost dictată lui Basoc de către mai vechea noastră cunoştinţa Ştefan Ciochinaru. Măi, nea mustaţă, de ce te înciochinezi matale la noi, ce ţi-am făcut, cît crezi că o să mai ţină steaua în şase colțuri a fostului propagandist al matale, de la „Ştefan Gheorghiu“, Virgil Asztalos-Măgureanu? De ce transformaţi voi, măi, copii ai durerii, Postul Naţional de Televiziune în cărucior de aragaz al „Europei Libere“, sau în dugheană de privatizaţi ideologici, nu vă e teamă că, odată şi odată, veţi da socoteală pentru încălcarea grosolană a LEGII? Noi numai am întrebat, n-am dat cu paru’... F „România Mare“ face epocă, iar formulările (ca şi poreclele!) date de ea sînt preluate de popor şi circulă ca folclor. Iată că la Teatrul Naţional din Cluj, Vasile Rebreanu (text) și Dorel Vișan (regie) pregătesc un cabaret politic cu titlul „Marea Năpîrlire“. Unde am mai auzit noi chestia asta? A, da, e o rubrică permanentă a revistei noastre, împotriva impostorilor de teapa lui Paler, Manolescu, Băcanu, Cristoiu, Dumitru Tinu-Cretinu’ ş.a. F Ştiţi de ce nu i s-a mai auzit gura lui Ioan Stochiţă şi n-a mai putut fi audiat la subcomisia senatorială care anchetează fărădelegile fostului său cumnat, Dumitru Iliescu? Pentru simplul motiv că mafiotul din Strehaia a învățat bine lecţia kominternistă a tăticului său din Olteniţa: „Cînd te latră cîte-un cîine/ Închide-i gura cu pîine!“. Aşa că, văzînd el că nu-l poate face să tacă pe vorbăreţul Stochiţă, pricepînd el că a eşuat și tentativa de a-l înjunghia, abuzivul şi omnipotentul (deocamdată) Mitică l-a trimis pe acesta în... diplomaţie! Pe sărmanul Stochiţă (care era şomer, înfometat şi speriat de bombe, că-l omoară criminalii ăştia) îl înţelegem. Dar pe Teodor Meleşcanu nu-l înţelegem. Cum aşa, maistre, poate lucra oricine în Diplomaţia românească, la un simplu telefon dat de la Palatul Cotroceni sau S.P.P.? Ce-a ajuns Diplomaţia noastră, de înghite puşcăriaşi ca Gelu Voican, bişniţari ca Mihaj Bujor Sion, escroci ca Niculae Spiroiu şi cumnaţi de mafioţi? Lada de gunoi?! Aveţi aici stimaţi cititori, încă o probă a MUŞAMALIZĂRII ilegalităţilor. Doar trăim în Țara lui Brambură Vodă, unde totul e posibil, nu-i aşa? F Continuă vînătoarea declarată de P.D.S.R. împotriva oamenilor de valoare ai P.r.m.! Printre „victime“ se numără şi marele medic anestezist Traian Băndilă, care e şi general al Armatei Române, şi conf. univ. dr. Acesta a funcţionat timp de 2 ani în calitatea de consilier la Ministerul Sănătăţii, dar Iulian Mincu l-a pus pe liber – din motive de vîrstă, a declarat public ministrul (în acest caz, ar fi trebuit să înceapă chiar cu el însuşi, fiindcă se apropie de etatea lui Matusalem, are 170 de ani!) – din motive politice, a declarat acelaşi ministru între intimi. La ce să ne aşteptăm de la cineva pe care l-am apărat tot timpul, dar care n-a găsit de cuviinţă să se deplaseze la Maternitatea din Brăila, unde au murit de mizerie neagră 9 prunci de români? F Un fost

deţinut politic, Aurel Sergiu Marinescu, a publicat în ianuarie 1996 volumul de memorii Prizonier în propria Ţară. Intervievat de ziarul „Ziua“, el a declarat zilele trecute. F „Mai curînd sau mai tîrziu, Ion Iliescu va dispărea de pe scena Istoriei şi se va pomeni despre el ca despre un conducător care nu a avut nimic în comun cu Poporul Român“ F În acelaşi ziar (numărul de luni, 12 februarie) un studiu interesant: „«Ziua» analizează diversiunea anihilării liderului P.R.M., Corneliu Vadim Tudor: VIRGIL MĂGUREANU ATENTEAZĂ LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ“. Asta cam aşa e, cu o măruntă corectură: liderul P.r m., nu putea fi anihilat nici de un căruţaş ungur, nici de un kominternist, iar de se va scula, pre mulţi o să-i popească el!

F Avem uşoara senzaţie că fotbalistul bosniac Kodro de la F.C. Barcelona (care a înscris două goluri de aur în derby-ul cu Real Madrid) este aromân de-al nostru, ca şi Gică Hagi, iar numele lui provine de la Codru F La emoţionanta reuniune a „Vetrei Româneşti“, de la Tg. Mureş, Ion lliescu n-a catadicsit să trimită nici un mesaj. Bine, în schimb, că a trimis, în fiecare an, mesaje U.D.m.r.-ului! Huo! F Într-o emisiune politică difuzată de Televiziunea Naţională pe programul II, luni, 12 februarie, deputatul P.D.-F.S.N. Adrian Severin a comis o suită inimaginabilă de gafe de ordin istoric şi cultural. Alegem numai o frază, citată din memorie: „În 1918 alipirea la România a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord s-a făcut şi cu ajutorul Uniunii Sovietice de atunci“. Două greşeli impardonabile: nu Bucovina de Nord s-a unit cu România, ci toată Bucovina (Nordul ei a fost răpit de ruşi în iunie 1940, drept „compensaţie“ pentru stăpînirea de către România, timp de 22 de ani, a Basarabiei); în 1918 nu exista nici o Uniune Sovietică, ea a apărut pe harta lumii cîţiva ani mai tîrziu. Pune-te cu burtica pe carte, broscoiule, că numai cu gargară nu mai ține... F Şmecherie ordinară a micului găinar Nicolae ManolescuApolzan: după ce luni, 5 februarie, a pretextat că el are un grup civic liberal format dn 12 senatori, în virtutea căreia a furat funcţia de secretar al Senatului (cu concursul P.D.S.R. şi al altor partide necinstite), iată că după numai o săptămînă, luni, 12 februarie, a anunţat că grupuleţul lui are numai... 6 senatori! Atunci de ce nu daţi, mă, înapoi ce-aţi manglit?! Cum poate nefericitul ăla de Ion Păun Otiman să ocupe fotoliul de secretar al Senatului, în numele a 6 senatori, văduvind de acest post Partida Naţională, care are 8 senatori? Şi cum poate el să se achite de sarcinile respective, de vreme ce are certificat de handicapat, în virtutea căruia nici nu plăteşte impozite? Ce părere ai, Moş Trahanache Gherman? Ce a ajuns Senatul României sub capăstrul P.D.S.R.? Îţi spunem noi ce-a ajuns: o gloabă chioară, pe care o încalecă orice fripturist. În privinţa acestui impostor cu numele de turcaleţ, otiman, se cuvine să remarcăm circul jenant pe care îl face (și cu concursul curviştinelor de la ziarul „Adevărul“): că el își mută biroul în hol dacă nu evacuează Vadim biroul etc. Dar de unde şi pînă unde trebuie să se mute un preşedinte de Grup Parlamentar, care e şi preşedinte de Partid? În Senatul României sînt peste 100 de birouri, de ce i-a cășunat lui otiman tocmai pe ăsta? Scrie undeva că e un birou de secretar? Şi apoi, el are un birou foarte luxos, ca preşedinte al Comisiei pentru Agricultură (populaţia a văzut cum merge Agricultura sub îndrumarea acestui dobitoc!). Şi de unde mai vrei, otimane, să-l scoți pe Vadim? Cumva din locuința lui? Ori poate și din Țară? Nu-ți dai seama că un om ca el nici nu se coboară să te bage în seamă? Nu pricepi că acela e biroul a încă 7 senatori ai Partidei Naționale, pe care partiduleţul vostru P.A.C. (are 3% la ultimele sondaje adevărate!) ar trebui să-i scoată mai întîi, pentru a ajunge la senatorul Vadim? Ţie nu ţi-e ruşine, otimane? Ai făcut o chestie de încăpățînare din asta? Bine zice înţelepciunea populară: feriți-vă de omul însemnat de Dumnezeu! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 16 februarie 1996)

Actualitatea internaţională

Modul în care industria Big Pharma corupe asistența medicală

Industria farmaceutică din Statele Unite ocupă primul loc în clasamentul sectoarelor economiei americane în ceea ce privește ponderea de cheltuieli oficiale (înregistrate) de lobby, înaintea industriei de petrol și gaze, a sectorului bancar și a sectorului tehnologiilor informației și comunicațiilor. În plus, industria înregistrează costuri pentru promovarea intereselor proprii, cel mai probabil prin oferirea mitei.

Este mai profitabil să cheltuiți bani nu pentru dezvoltarea de noi produse farmaceutice, ci în mită pentru promovarea produselor existente. Mita este distribuită în primul rînd oficialilor guvernamentali responsabili cu medicamentele, îngrijirea sănătății și piețele farmaceutice, celor care sînt angajați să controleze calitatea și prețurile produselor fabricate, să efectueze achiziții publice de medicamente, să elibereze permise pentru vînzarea de produse noi. Companiile farmaceutice pot funcționa la niveluri inferioare, oferind mită managerilor de spitale, proprietarilor de lanțuri de farmacii și medicilor. Faimosul medic francez Louis Brouwer povestește despre acest lucru în cartea „Mafia farmaceutică și agroalimentară” (1999).

Top 3 în ceea ce privește volumul pieței farmaceutice include Statele Unite, China și Japonia, care reprezintă aproximativ 60% din vînzările globale. Astfel, companiile farmaceutice americane, chineze și japoneze se concentrează în primul rînd pe menținerea și consolidarea poziției lor pe piețele lor de origine. Cu toate acestea, Big Pharma se angajează să își promoveze produsele în întreaga lume.

Pentru cei care ar dori să studieze mai profund subiectul corupției care domină lumea Big Pharma, vă recomand să vă familiarizați cu lucrările medicului danez Peter Christian Gøtzsche. Dintre acestea, aș menționa lucrările din ultimii ani: ,,Deadly Psychiatry and Organized Denial”; ,, Survival in an Overmedicated World: Look Up the Evidence Yourself”; ,,Moartea unui denunțător și prăbușirea morală a lui Cochrane”. Titlul ultimei cărți se referă la Centrul Nordic Cochrane (NCC) de la Royal Copenhagen Hospital, care a reunit medici independenți dintr-o serie de țări scandinave și a emis decizii bazate pe dovezi cu privire la anumite medicamente și tratamente, adesea criticînd aspru Big Pharma. Peter C. Gøtzsche a fost considerat una dintre principalele autorități în știința medicală europeană. Mult timp a condus NCC. Cu toate acestea, în 2017, la o ședință a consiliului companiei, cu o majoritate de voturi, a fost expulzat din consiliu și din Centru. În 2018, într-o scrisoare deschisă, acesta și-a exprimat îngrijorarea cu privire la „ascensiunea unei culturi autoritare și impunerea unui model comercial” la Cochrane, care „amenință obiectivele științifice, morale și sociale ale organizației”.

În ultima dintre cărțile sale, ,,Death of a Whistleblower and Cochrane’s Moral Collapse” (publicată în 2019), Gøtzsche notează cu amărăciune: ,,Big Pharma a ajuns la NCC fără mari dificultăți, a reușit să cumpere o parte semnificativă a Consiliului director al Centrului“. Printre lucrările lui Gøtzsche se numără și o carte publicată în 2013 – ,,Medicamente mortale și crimă organizată: cît de mare este corupția din domeniul medical“. Să analizăm exemplul companiei farmaceutice americane Pfizer. Timp de mulți

ani, aceasta s-a clasat pe locul al doilea în clasamentul companiilor farmaceutice americane în ceea ce privește indicatorii financiari cheie (după Johnson & Johnson). Nu a existat an fără scandal de corupție în jurul Pfizer. De exemplu, în 2010, un juriu american a decis că Pfizer era angajată în activități de corupție de cel puțin un deceniu. A fost luată decizia de a plăti despăgubiri de către companie în valoare de 142 de milioane de dolari. Detalii despre acest scandal și despre alte scandaluri de corupție în jurul Pfizer și al altor corporații Big Pharma pot fi găsite în cartea ,,Medicamente periculoase mortale” de Peter Gøtzsche.

versiune convingătoare care explică ce se întîmplă: Pfizer a „neutralizat” oficialii și potențialii adversari cu mită generoasă.

Pfizer nu oferă mită doar în Statele Unite. În anii ’90, compania a mituit oficialii nigerieni să efectueze procese ilegale cu noile sale medicamente în țară. În conținutul dosarului penal împotriva Pfizer se arată faptul că banii destinați mitei au fost transportați într-o valiză de către un curier special care a zburat către Lagos cu o aeronavă KLM. Testele au fost efectuate pe copii, au existat victime și decese. Instanța a găsit compania vinovată, dar Pfizer a efectuat plăți de despăgubire către părinți minorilor. Și în luna ianuarie a acestui an, massmedia a raportat că Pfizer va livra zece milioane de doze de vaccin în Nigeria pînă la începutul lunii martie. Mai mult, s-a dovedit că Nigeria nu are instalații frigorifice pentru depozitarea unui volum atît de mare de vaccinuri (la temperatura necesară de minus 70). În mai multe rînduri, Pfizer a fost inculpată în numeroase dosare inițiate de Comisia pentru valori mobiliare și valori imobiliare din SUA (SEC), fiind acuzată de dare de mită înmînată oficialilor din alte țări. În trecut, SEC a acuzat compania de luare de mită și încălcarea legilor anticorupție în străinătate, în principal în Rusia și Kazahstan. S-a dovedit că cele două filiale Pfizer au cheltuit mai mult de 2 milioane de dolari între 1997 și 2006 pe mită, sume raportate drept cheltuieli de marketing. În plus, în Rusia, angajații întreprinderilor care cumpărau medicamente Pfizer puteau conta pe un „bonus” de 5% din valoarea contractului. Unul dintre angajații de atunci ai Pfizer Rusia a încercat să emită o factură către departamentul de contabilitate al concernului pentru cheltuielile cu „primul-ministru adjunct al Sănătății”, afirmînd că acest lucru „va contribui la includerea medicamentelor companiei pe lista de medicamente subvenționate” achiziționate pe cheltuiala bugetului de stat al Federației Ruse. După cum s-a menționat într-una dintre investigațiile privind activitățile Pfizer în Rusia, an de an, farmaciștii americani infiltrează ruși fără scrupule pe acul financiar, sponsorizîndu-și călătoriile în străinătate și alte asemenea dorințe. Nu este de mirare că în 2013, de exemplu, Pfizer a intrat în topul celor mai influente trei companii farmaceutice străine din clasamentul industriei, fapt raportat cu mîndrie pe site-ul companiei. În cadrul aceluiași document se mai arată că, în august 2012, Pfizer a fost obligată la plata unei amenzi de 60 de milioane de dolari. Și după acea dată s-au înregistrat multe cazuri cînd medicamentele Pfizer de pe piața rusă, dintr-un motiv necunoscut, au înlocuit medicamentele fabricate în Rusia.

Studierea istoriei recente a Pfizer Corporation, plină de scandaluri și litigii, ridică întrebări: de ce funcționează în continuare compania care a ucis un număr mare de oameni și a mutilat și mai mulți? De ce autoritățile de reglementare americane se limitează doar la emiterea de amenzi? De ce această companie este una dintre primele din America și din lume care au primit permisiunea de a fabrica un vaccin împotriva COVID-19? Nu există răspunsuri certe, dar există o

Cîteva referiri la piața farmaceutică din Rusia. Ponderea sa în vînzările din industria farmaceutică globală este relativ mică (2-2,5%). Vînzările pe piața farmaceutică rusă în 2019 s-au ridicat la 28,5 miliarde de dolari. Big Pharma se luptă pentru piața rusă. Cu toate acestea, prețurile mai mici și calitatea mai bună a produselor rusești sînt aspect evidente. Acest lucru se întîmplă în ciuda faptului că în 2014 autoritățile ruse au proclamat un curs de înlocuire a importurilor în sectoare cheie ale economiei, inclusiv în industria farmaceutică. Înlocuirea importurilor cu analogi farmaceutici ruși progresează foarte modest. După cum s-a menționat în analiza „Piața farmaceutică rusă - ne va ajuta statul?”, pregătită de Agenția Națională de Evaluare, în 2020, 64% din piața farmaceutică rusă a fost importată. Din cele douăzeci de companii de top de pe piața rusă, doar trei sînt locale, restul sînt străine: Bayer, Sanofi, Novartis, Teva, Pfizer și altele. Piața rusă se dezvoltă nu numai prin importul produselor în Rusia, ci și prin organizarea producției pe plan local. Merck, F. Hoffmann-La Roche și Pfizer se remarcă în special. Există suficiente scandaluri de corupție care implică companii farmaceutice străine și partenerii lor ruși. Așadar, în luna martie a acestui an, un anume Boris Spiegel, care conduce un grup de companii farmaceutice numit Biotek, a fost reținut sub suspiciunea că ar fi dat mită în valoare totală de peste 31 de milioane de ruble. Acest grup este implicat în producția și vînzarea de produse farmaceutice străine în Rusia. În 2020, în perioada acută a „pandemiei”, Biotech era singurul furnizor de medicamente pentru infecția cu coronavirus, inclusiv medicamente de origine străină. După cum a fost stabilit de anchetă, medicamentele au fost vîndute la prețuri umflate.

Corupția care prevalează pe piața farmaceutică rusă se încadrează bine în parametrii care caracterizează piața mondială. Organizația internațională neguvernamentală Transparency International publică în mod regulat rapoarte despre corupția globală (Indicele percepției corupției). S-a constatat că unele companii farmaceutice cheltuiesc pe mită o medie de 7% din valoarea contractului. În cazul lipsei unor medicamente pe piața mondială, furnizorii de bunuri rare pot umfla prețurile produselor lor, iar ,,prada” este împărțită între vînzător și oficialii care reprezintă țara cumpărătoare.

Astăzi, OMS a anunțat vaccinarea globală a populației lumii. Conform planurilor instituției, prima vaccinare completă va necesita cel puțin 15 miliarde de doze de vaccin. Prețul mediu pentru o injecție de vaccin Big Pharma este de 20-30 de dolari. În consecință, 300-450 de miliarde de dolari vor fi cheltuiți pentru achiziționarea de vaccinuri! Iar costul total al programului de vaccinare pentru populația lumii este estimat la jumătate de trilion de dolari și include, pe lîngă vaccinuri, costurile de livrare și depozitare a medicamentelor, costurile seringilor, echipamentelor individuale de protecție, șervețelelor dezinfectante, alte materiale auxiliare și diverse servicii conexe.

Dacă aplicăm rata relativă de recul (comision 7%), atunci ,,spectacolul” vaccinării ar trebui să fie însoțit de distribuirea de mită în întreaga lume, în valoare de 35 de miliarde de dolari. Principalii producători sînt Pfizer, Moderna, Johnson & Johnson, Novavax, German BioNTech, CureVac, AstraZeneca. Țările dezvoltate din punct de vedere economic s-au asigurat cu vaccinuri pentru 100% din populație, dar, în general, lipsa vaccinurilor rămîne o problemă în lume. Mai ales în țările cele mai sărace, unde s-ar părea că prețurile pentru vaccinuri ar trebui să fie mai mici decît în cele bogate. Cu toate acestea, se întîmplă exact contrariul: prețurile sînt mai mari acolo și recompensele (calculate pentru fiecare doză de vaccin) pentru oficialii locali sînt, de asemenea, mai mari decît media.

D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Lecție de istorie la nivel de dialog literar

În calitatea sa de profesor de matematică, Petronela Toma și-a dedicat din timpul său nu doar activităților didactice, ci și plăcerii de a scrie, după cum mărturisește, ,,cărți de proză”. Nu este vorba de o proză în care eroii principali sînt buburuze, fluturași, animăluțe sau orice alte viețuitoare din natură – care oricînd pot deveni subiect de povești, cum adesea întîlnim în creațiile poeților și prozatorilor noștri contemporani care scriu literatură pentru copii. Petronela Toma scrie pentru copii, dar la alt nivel de comunicare cu aceștia, dezbătînd subiecte care să le fie utile pentru viață. Așa s-a născut ideea cărții sale, ,,Cioburi de oglindă”, care a văzut lumina tiparului în 2019, cu un subiect captivant: străvechea Cultură Cucuteni de acum 7.000 de ani. Ca o provocare, autoarea și-a surprins plăcut cititorii cu noua sa carte, ,,Prin vizor, spre alte timpuri” (2020), prin care, cu un suflu poetic deosebit, și-a propus să atragă la lectură mai ales pe școlari, avînd ca partenere de dialog, în această lucrare, pe cele două nepoate ale sale: Kitty și Thea. Pentru a le facilita cunoașterea unora din tainele istoriei, ea a recurs la metoda directă, a dialogului dintre povestor și ascultător.

precauție, poartă dialogul privind evoluția omului pînă în zilele noastre, la nivelul lor de înțelegere. ,,Voi încă nu sînteți conștiente de prezența infinitului în viața voastră. În simbolul infinit există două concepte: regresul și progresul infinit, care pot fi comparate cu o buclă, cu cicluri”. Autoarea îmbină în mod armonios cunoștințele sale în domeniul matematicii, filosofiei, religiei, istoriei, transmițîndu-le nu ca obiect de studiu, ci ca o formă de comunicare reală, în preocuparea sa de a lămuri și a răspunde întrebărilor puse de partenerele ei de dialog. Pentru a fi mai convingătoare, Petronela Toma folosește o serie de planșe, sub formă de picturi – creație proprie -, astfel încît subiectele povestite de ea să fie mai ușor asimilate. Tabloul ,,Indefinibil” este o dovadă în plus că Petronela Toma are multiple cunoștințe în domeniul simbolurilor, dar nu separat, ci dimpreună cu arta fractală, pe care o cultivă prin prisma matematicianului și a scriitorului cu har. Scrierile sale se desfășoară mai ales prin prisma curiozității, pentru cei neinițiați în științele istoriei și culturii omului din străvechi timpuri. Dumneaei nu creează mituri ci, folosind stilul narativ, menit pacă pentru acest gen de scriere – vine acum, în epoca modernă, să le explice, întru cunoaștere, ca percepție a rolului său de scriitoare și nu de matematician:

,, – Da, Thea! Faceți cunoștință cu Ouroboros, șarpele cre își mănîncă coada!

– Dar nu îl doare? Este ca și cum eu mi-aș mînca piciorul! Este îngrozitor! Cred că este foarte dureros!

– Într-adevăr, zimbii eu. Ouroborosul, șarpele dragon, este reprezentat în «n» moduri în textele alchimice, ca simbol al acestei științe. El simbolizează «Anima mundi», adică sufletul lumii, sufletul vital al Universului. În mitologia simbolistică, acest șarpe reprezintă eterna întoarcere, cicluri care reîncep de îndată ce pier. El este folosit frecvent în ilustrațiile alchimice, Ouroborosul semnifică ADN-ul universal, continuitatea, infinitul, natura ciclică a Universului. Are o infinitate de fațete, chipuri, forme, înțelesuri. El este într-o veșnică reînnoire, ideea de început și sfîrșit continuă neîncetat. (...) Mîncîndu-și propria coadă, el desenează cu corpul lui un cerc. El este un simbol al nemuririi, deoarece el însuși aduce viață, autohrăninduse și dîndu-și naștere lui însuși într-un proces continuu. Platon descrie acest simbol ca fiind «primul lucru viu din Univers, un nemuritor, ființa perfectă». El consideră că Universul este asemănător unui Ouroboros, o ființă nemuritoare, fără început și fără sfîrșit.

– Dar tu, în pictura aceasta l-ai reprezentat ca pe cifra 8 culcată, interveni Thea.

– Din punct de vedere matematic, cifra care îl reprezintă cel mai bine este într-adevăr cifra 8, ca și constantă a infinitului. Cele două cercuri ale cifrei 8 arată legătura dintre cer și pămînt, dintre creator și creație”. (...)

Petronela Toma, ținînd cont de vîrsta interlocutoarelor sale, la care educația trebuie făcută cu

Amintiri de scriitor

Etica lui Brâncuºi

în privinþa alimentaþiei

,,C. Brâncuși evita paharul și cărnurile pentru lutul lui vînjos, lipsit de maladii. Pentru tensiunea sa intelectuală n-avea nevoie de adjuvante și de stimulente. Băuturile spirtoase sînt corelatul cărnurilor la praznice, iar praznicul nu se face în fiecare zi, în patria noastră. Muicile noastre spuneau, la masă: «legumește, maică, legumește», adică să nu faci risipă și îmbuibare.

Sosisem de la Heidelberg, absolvisem semestre la Berlin (în total opt) și de la München, și mă obișnuisem cu berea considerată de Reich ca ,,pîine lichidă” (flüssiges Brot) și care înlocuia pîinea cam absentă la meniu. Berea era adjuvant al cartofilor pauperi. Brâncuși îmi spunea că berea îmi va pune «cețuri metafizice» pe creier. Detesta și șprițul. Eu nu am băut niciodată vin simplu. Adoram amîndoi icrele negre și pieptul de pui sau curcan, șampania, dar după primul pahar simțeam cutremur de seisme în cimitirele noastre oltene pentru risipă. Seismele se transmiteau brusc.

C. Brâncuși avea preocupări metodologice în alimentație, ca orice pedagog și moralist veritabil. Socotea berea ca o cauză a pîclelor pe creierul nemțesc și superficialitatea pariziană ca efect al absintului, al vermuturilor și al spirtoaselor prea tari ale aperitivelor (l`heure de l`apéro).

Mi-a făcut o teorie a paharului de vin pe care am mai auzit-o de la rude în vîrstă pe malurile Oltețului, cînd coceam dovleac și porumb, păzind caii și vacile, ca licean și student, prin zăvoaie.

Brâncuși îmi spunea:

– Îndeobște, bărbatul adevărat nu prea bea pînă cînd nu-și înjghebează gospodăria. (Spunea

– Ha, ha, ha, Thea, probabl că este vorba de un simbol! Nu știi că lui Nonna îi plac foarte mult simbolurile?, interveni Kitty.

«încherbează».) Cine n-a fost frumos la 20 de ani, puternic (țapăn) la 30 de ani, bogat la 40 de ani și înțelept la 50 de ani, acela nu mai poate fi nici frumos, nici țapăn, nici bogat, și nici filosof. Așa spune și un proverb englez.

Bărbatul oltean nu are timp să bea între 20 și 40 de ani, fiindcă e pus pe pricopseală și pe încherbarea gospodăriei familiale noi și proprii. După cununie își joacă mireasa, ciocnește doar paharul cu toții, obligat cu păstrarea regulilor de nuntă și de concepțiune a copiilor, care sînt precise și transmisibile în tainice convenții. Participă duminical la sfaturi și la ocazii solemne (nunți, logodne, botezuri, comînduri). Duminica merge și la crîșmă. Duminica merge, doar ca spectator, la horă. Tineretul joacă voios și bărbații căsătoriți, între vîrsta de 40 și 60 de ani beau puternic și privesc cîteva ceasuri spectacolul. La țară nu sînt spectacole în fiecare zi, ca la Paris și București, ci muncă șase zile. Serbezi a șaptea zi. Repertoriul psihologic al lui Marcel Proust ne arată o societatea în goană zilnică după plăceri. Așa este Parisul. Nu cunoaște, ca și Bucureștiul, principiul datoriei, ci al plăcerii. Diferențierea ta de oltean germanizat, între Pflichtprinzip /= principiul datoriei – n.n./ și Lustprinzip /= principiul plăcerii – n.n./ o simt și eu, ca oltean parizianizat și oarecum cosmopolit.

După 60 de ani, un gorjan nu mai bea. Poate la voi pe Olteț...

Eu: – De ce să nu mai bea după 60 de ani? Abia atunci să înceapă. Nu mai are griji...

Brâncuși: – Rîd copiii, nepoții, nurorile și ginerele

În volumul ,,Prin vizor, spre alte timpuri”, Petronela Toma se identifică pe sine ca personalitate artistică deosebită, cu profunde cunoștințe în domeniul picturii, istoriei, dar mai ales în cele ale matematicii. Ca stil și realizare artistică, această carte este scrisă pe înțelesul celor care vor să cunoască evoluția noastră pe acest pămînt, aflat într-o conexiune permanentă cu Universul și cu Dumnezeu.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

de bătrîior. Nu-l mai țin curelele sănătății și nici punga. Paharul de vin se bea la întristare, la bucurie mare, la cîștiguri, la aldămașul negoțului. Bătrînul nu mai face negoț. Nu mai cîștigă surplusuri. Ajută întotdeauna în gospodăria ginerelui, adus în casa lui și care a luat conducerea efectivă, ca să nu fie vierme și păduche lat pe osîrdia ginerelui. Bătrînul nu mai are drept la întristare și nici la bucurii pea mari. Bătrînul între 60 și 80 de ani este pedagogul nepoților și al strănepoților, ieșiți din osul lui, crescuți în gospodăria lui, la «bordeiul» lui sau la casa nouă, spațioasă, de bărbat cuminte. Ai observat că prima grijă a omului nostru cu cheag este ca să-și facă o casă nouă? Veneticii nu construiesc. Fanarioții acaparau moșii, dar nu construiau palate sau conacuri de piatră sau marmură.

Bătrînul se îmbracă în alb sau galben, culori delicate.

Baba lui, fiica sau nepoatele au grijă ca să-l spele des. El are grijă să nu se murdărească și să nu-și păteze obrazul și mustața albă. Cînd bei, mai cazi prin șanțuri sau vorbești măscări. Nu se cuvine. L`homme comme il faut se află pe meleagurile noastre, cu profil milenar.

Vinul se bea la noi din timpul lui Burebista. E lichid solar, raze lichefiate. Prohibiționiștii americani au dat faliment. Nu se obține nimic prin prohibiție, ci prin pedagogie socială. Pilda începe de la clasa dominantă, fiindcă stilul de viață se formează de sus în jos, așa cum ai teoretiza-o tu. Geneza stilului de viață în problematica Statului nu poate fi ignorată.

Vinul nostru ușor de Drăgășani și de Corcova Bibeștilor este doftorie și bucurie curată, dacă-l bei cu șart. Dacă-l bei fără cap, te dă peste cap. Vinul e o slugă, un ajutor al euforiei. Din sluga ta, ajungi sluga vinului și te înhami la carul pierzaniei, împreună cu carnea ta!...”.

PETrE PAnDrEA

Polemici « Controverse

Mereu tînăra epigramă, la braț cu bătrînețea (2)

Înțelegem că sfaturile epigramei sînt ale unui înțelept care iubește oamenii - și, în fond, de ce nu i-ar iubi? Nu sînt ei cei care o moșesc, o scriu?

Iubirea, cînd te copleșește,

Iubește, omule, iubește

Că-n fond, iubirile tîrzii

Respiră doar în poezii.

Să nu se uite, de asemenea, noua stare de lucruri:

Un crai bătrîn se crede tare

Pozînd în amorez rasat, Dar nici chiar șoimul n-o să zboare

Cînd e-n vitrină și-mpăiat.

Dar, dorința-i dorință și uneori îl stăpînește:

Deși-a ajuns moșneag, nu-nvață

Că-s renunțări la bătrînețe

Și-ajuns c-o damă față-n față, Îl vezi cum face fețe-fețe.

Să fim, însă, drepți: atît ei, cît și ele uită că Iubirile tîrzii sînt flori

Ce te înalță-n bolta-albastră,

Dar, ca și ele,-ți dau fiori:

Se ofilesc și mor în glastră.

Consider că sfatul epigramei e binevenit:

De ești doar unul dintre soți

Sau doar o coardă la o liră, Iubește, omule, cît poți

Că timpul verbului expiră!

Și, deși omul înțelept „vede” mai bine cu mintea decît cu ochii, îi prind bine ochelarii:

Iubirea-i oarbă că muierea

L-atrage și-azi cu pofte mari, Dar anii i-au redat vederea

Că poartă-acuma ochelari.

De fapt, nici nu e nevoie de ochelari să vezi schimbarea, în timp, a domnișoarei mirese:

Mireasa cea de dor aprinsă, Ca o vioară-n trup și-n glas, Se schimbă, cînd la plete-i ninsă, Dintr-o vioară-n contrabas!

Și, de el, ce credeți că spune buclucașa epigramă?

În vara lui, cocoș cu moț, Mai mult bărbat era ca soț, În toamna vieții s-a schimbat:

Mai mult e soț decît bărbat.

Parcurgînd catrenele care-i vizează pe cei care, în trecutul îndepărtat sau în cel apropiat, s-au zidit în acest prezent, cititorul e uimit de pașii în ritm de horă sau de sîrbă pe care-i face această neobosită dansatoare care-și spune, cu mîndrie, epigramă, dintr-o parte în alta, de la un aspect la altul, născînd idei năstrușnice:

În bătaie eu nu-i zvînt

Pe nepoți, la supărare –Dau și eu atunci cînd sînt În legitimă-apărare!

Azi, pensionarul să fie mulțumit dacă, după ce vine poștașul cu talonul și banii, mai hălăduiește mult pe acest pămînt, pentru că Bucuros că a trăit

Și-a simțit a vieții-aromă, El la pensie-a ieșit

După ce-a intrat în comă.

Ei, dar orice ființă omenească are în suflet iubire – duioasă, pătimașă, cu regrete – după vîrstă. Și moșneagul (vai, ce cuvînt urît!) nu se supără, dacă are umor, cînd „bîzdîcoasa” i se adresează, în patru versuri:

Tu de femei te agățai

Și știm cu toții ce făceai; Azi, cîte-n lună, cîte-n stele

Ne povestești, vorbești de ele!

Stă la taifas, acum nici nevasta nu-l mai ține-n frîu și, realist, se gîndește:

Iubirile veneau pe rînd

Și le trăiam intens pe toate; Sînt liber azi, da-mi spun în gînd: Ce fac cu-atîta libertate?

Să nu vă mire dacă sînt cupluri care trăiesc o viață-ntreagă în concubinaj:

Arăți din ce în ce mai bine

Dar de nevastă nu te-am luat

Că o femeie-așa ca tine

Nu-i azi doar pentru un bărbat.

Epigrama înviorează existența și înalță curcubeul gîndului:

Cînd zburdă spiritu-n condei, Menține starea rațiunii

Și din catrene sar scîntei

Doar dacă-n țeastă ard tăciunii.

Nu-i iartă pe cei care îmbîcsesc aerul și și-au îngălbenit mustața cu țigara:

A fost țigara dulcea lui beție Și fumul îl împrăștia pe nări, Acuma inhalează de sub glie

Fum de tămîie și de lumînări.

Iată o-ntrebare pe care i-o pune unui Adam longeviv:

Cît trunchiul fost-a plin de seve

Să-mi spui, Adame, adevărul: În viața ta cam cîte Eve

Ți-au dat să muști cu poftă mărul?

Gîndirea epigramistului cu state de funcțiuni în domeniu întrece orice imaginație pentru că, în cazul lui, imaginația nu înalță expresia deasupra contingentului sau a rațiunii ca să te pierzi în visare, ci te îndrumă spre o concluzie:

Epigramiștii cei isteți, Agili, dau poantelor savoare Prinzînd cai verzi de pe pereți Să tragă,-n gînd, la Carul Mare.

Vizitînd-o pe conița epigramă la ea acasă, iubitorii genului (adică cei cu umor, nu cei care nu gustă umorul – constipații, cum îi numea regretatul Romulus Vulpescu) se conving că În România, se-nțelege, Stăpîni pe plai sînt dorul-dor Și rîsu-plînsu’ că nu-i lege Să pună lacăt la umor.

Și un longeviv, fără să se vaite, constată: Impozite neașteptate Se pun, mai nou, pe timpul meu:

Cu cît mai mulți ani duc în spate, Cu-atîta birul e mai greu.

Și omul rămas din ce în ce mai singur se retrage în sine și se apropie mai mult de Dumnezeu: Cînd sufletul ți-l simți pustiu

Și bătrînețea e stăpînă, Nu-i niciodată prea tîrziu

Credinței să-i întinzi o mînă.

Pentru că, să nu uităm:

Ne trece viața pe moment

Sfîrșitul uită începutul

Da-n orice clipă de prezent

Ne construim, încet, trecutul.

Mai ales că nu poți să te mai încrezi nici în medici. Iată ce-i spune un doctor unui bolnav în vîrstă:

Boala asta-i boală grea, Nu știu ce să zic, bădie, O să-ți spun părerea mea

Numai după-autopsie.

Mai în glumă, mai în serios, iată ce spune o epigramă:

La durerile de șale, Scîndura-i, desigur, leac Dacă pui și laterale

Și deasupra un capac.

Brrr! Se scutura o bătrînă profesoară, dar tot ea concluziona:

Această viață-i o cărare

Ce tot spre cimitir se-abate, Da-i singurul lăcaș spre care Bătrînii au întîietate.

De fapt, cam același lucru ne spune și următorul catren:

Tot alergăm spre cimitire –Bătrîni și tineri, pe-ntrecute –Și tinerii-s mai iuți din fire, Dar tot bătrînii-ajung mai iute!

Pentru că, de fapt

Viața-i ca un bob zăbavă, Bătrînețea-i boală gravă, Doctorul o prelungește Și pămîntu-o lecuiește.

Obosită și plină de tristețe, epigrama notează: Toamna ne aduce știrea

Cununată cu tîrziul: Tinerețea-i cu iubirea, Bătrînețea, cu sicriul.

Și cei care conduc țara cum credeți că vor reacționa?

Cei care s-au înfipt în șa

Vor da bătrînilor ceva:

Cu o grimasă milostivă

Le pun colacul pe colivă.

Dar să nu ne întristăm, să nu plîngem, că vor plînge destul cei pe care-i părăsim, să trăim fiecare clipă lăsată de Dumnezeu și să simțim, mai ales noi, mînuitorii condeiului zburdalnic, sprijinul epigramei:

Și-a tot schimbat iubirile în viață, Dar, ca bunic, își dă pe față-arama: Deși pe soață și-astăzi o răsfață, Iubirea lui tîrzie-i epigrama.

Și să ne întipărim în minte ideea pe care ne-a lăsat-o Caragiale:

Dup-o vorbă românească, E celebru, renumit

Cel ce-ncepe să trăiască Numai după ce-a murit.

Sfîrșit

ELIS

Polemici « Controverse ,,Du-mă

cu tine la capătul lumii”

A fost odată o pădure uscată. Copacii greu înmugureau, păsările rar cîntau, dar în pădure au poposit două voci de argint. Pădurea uscată a-nverzit deodată, dat fiind că-și trăgea seva din vocile acelea de argint.

În pădurea verde creșteau perle de rouă pe care le culegeau frunzele ce nu dormeau și care călătoreau cu vocile de argint la capăt de pămînt. În călătorie adunate, petalele au fost încrustate într-o carte pe care o vom răsfoi, amintindu-ne că a fost odată o pădure fermecată, regatul lui Mihai Cosmin și al Anei Maria, unde am dat mîna cu poezia, și pe care i-am încoronat împăratul și împărăteasa vocilor de neuitat. Mai cu seamă vocea ei, în al cărei sunet își aveau definițiile blîndețea și mîngîierea.

Cînd Luna din cornul de aur suna, basmul nopții începea. ,,Du-mă cu tine la capătul lumii...”, o călătorie cu aripi de poezie. Cele 1001 de nopți au fost: vrajă, fantezie, uitare de sine, regăsire, prietenie, rugăciune de a merge spre Răsăritul cunoașterii, nu spre Soare-Apune.

În emisiunea radiofonică de vis, care ne-a umplut nopțile în acei ani, ascultătorii răspundeau întrebărilor puse de realizatori. Cum ar fi: ,,Cu ce se măsoară distanța dintre: - două petale; - cer și mare; - doi licurici; - un capăt și celălalt al lumii?” ,,Între cer și mare Încape atîta drum

Cît un nou răsărit de soare

Cît răgazul dintre ieri și acum. Între două petale

E un zbor ce alină, E surîsul buzelor tale Poate mai mult fericirea să țină? Între doi licurici

E o secundă-lumină doar, Cît între aici și aici, Cît între două gînduri din repertoar. Între un capăt de lume și celălalt

Să zburăm, ne trebuie numai o noapte Dacă trăim pe tărîmul iubirii, înalt, Și ascultăm ale muzicii șoapte.

Nici o distanță nu e prea mare

Cu inima de o măsori

Și nu e nici o piedică prea mare Să descoperi ale iubirii ninsori. Maria Dragotă, Craiova”.

Toate răspunsurile ascultătorilor au fost: fantezie, vis și feerie.

Despre ceea ce a însemnat celebra emisiune, într-un volum ce i-a fost dedicat în anul 1999, purtînd subtitlul Jurnal de bord al călătoriilor radiofonice cu Ana Maria Zaharescu și Mihai Cosmin Popescu, etnomuzicologul Gruia Stoia sintetiza astfel: ,,Iată că vorbele care zboară reușesc să nască scrisuri care rămîn peste timp, adeverind încă o dată că Radioul este creator de cultură. Într-o vreme în care oamenii simt tot mai acut nevoia de speranță, de vis, de înaripare a imaginației către tărîmurile mirifice ale unor împliniri ideale, doi romantici incorigibili și

Destinul unei opere istorice (1)

Retras în Rusia, în preajma aliatului său, Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir lucra în 1716 la trei mari opere, toate elaborate în latină: Descriptio Moldaviae, Incrementa atque decrementa aulae othomanicae și Vita Cantemiryii. Din notele cuprinse în cea de-a doua lucrare se deduce că redacta concomitent Descrierea Moldovei și Istoria otomană. Utilizînd o limbă de circulație științifică internațională, savantul principe exilat urmărea să prezinte Europei istoria țării pe care o condusese, dominată de un imperiu intrat pe panta decăderii; dreptul Moldovei la independență apărea într-o argumentare deplină, iar eliberarea ei, ca o posibilitate apropiată. Principele pleda, în același timp, propria sa cauză, înfățișînd istoria familiei sale și explicînd motivele ce-l determinaseră să se ridice împotriva Porții Otomane.

Din cele trei lucrări, Istoria otomană a cunoscut în Secolul al XVIII-lea un succes răsunător. Datorită faptului că răspundea unei stringente necesități, ea a intrat, în scurt timp de la redactare, în circuitul valorilor culturale europene. Cercurile politice, istoricii, dar și un public mai larg, doreau să se inițieze în istoria imperiului, care după ce înspăimînase continentul, începea să dea vădite semne de slăbiciune: se deschidea chestiunea orientală. La succesul cărții a contribuit, desigur, și prestigiul celui care asocia meritelor politice pe cele științifice: autorul era consilier al țarului Petru cel Mare și totodată membru al Academiei ce fusese prezidată de Leibniz. Dar a

contribuit și dăruirea de sine a fiului principelui, Antioh Cantemir (1709-1744), care și-a făcut un țel al vieții din publicarea capodoperei părintelui său.

Rămas orfan de mamă de la vîrsta de 4 ani (era cel de-al șaselea și ultimul copil al cărturarului), Antioh Cantemir a primit o educaţie aleasă în Rusia, acolo unde fostul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir, avea un domeniu dăruit de ţarul Petru cel Mare. A avut parte de profesori foarte buni, care i-au insuflat dragostea nu numai faţă de literatură şi de cultura latină, ci şi faţă de ştiinţă, fiind un elev strălucit la matematică, atît la geometrie, cît şi la algebră. După moartea tatălui său, cînd avea doar 14 ani, visul de adolescent a fost de a studia în străinătate, pentru a-şi aprofunda cunoştinţele, iar privilegiul de a fi apropiat de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, l-a ajutat să-şi îndeplinească dorinţa. Antioh avea doar 22 de ani, în anul 1732, cînd a fost numit ambasador imperial la Londra, împotriva curentului diplomatic englez, care nu vedea cu ochi buni această misiune. Extrem de abil, mezinul lui Dimitrie Cantemir reuşeşte să înlăture din asperităţile ruso-engleze, ceea ce l-a făcut extrem de apreciat în Albion. A stat nu mai puţin de şase ani în Anglia, cunoscută şi atunci ca ţară a libertăţii şi progresului, iar aici a studiat operele lui Descartes, Newton, Leibniz şi Maupertuis. Şase ani mai tîrziu primeşte o nouă misiune importantă, de ambasador al Rusiei la Paris, iarăşi o situaţie delicată pentru el, avînd în vedere relaţiile tensionate între cele două state.

Criticii literari îl descriu pe Antioh ca unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă, fiind considerat primul poet rus de stil occidental. A publicat în acelaşi timp satire, fabule şi epigrame şi a reuşit în timpul scurtei sale vieţi să publice opera tradusă în engleză şi franceză a tatălui său, Istoria Imperiului Otoman

Un best seller în Secolul XVIII (1)

Pe la 1721, la cerea expresă a lui Petru cel Mare, a fost tradusă în limba rusă Istoria Imperiului otoman, dar versiunea realizată a rămas în manuscris, fiind consultată doar de cercurile politice și științifice rusești. Puțin mai tîrziu, savantul Bayer a început să tipărească textul original, dar opera nu a apărut. Nu este exclus ca Antioh să fi oprit el însuși tipărirea, susține istoricul Alexandru Duțu, autorul unui amplu articol despre destinul operei

Au fost ani de încîntare și nopți cu vise, inspirație și vers. Și pentru că orice lume are un capăt, emisiunea s-a oprit brusc, atunci cînd Ana Maria a ajuns la Capăt de pămînt... Din lacrimi adunat, plînsul s-a cristalizat într-un diamant, în care Dumnezeu va sculpta o strălucitoare stea. Emblema va fi POEZIA ce-a fost cîndva ANA MARIA, cireș prea devreme înflorit în curcubeu, Clopoțel de Argint pentru Dumnezeu. La cumpăna zodiei sale, a tras o cortină între întuneric și lumina aprinsă de cornul Lunii, pentru a cunoaște fața necunoscută a lumii. Acum, în mister atinge nemurirea, pentru Harul de a răspîndi iubirea. În urma sa, a rămas inegalabilul său glas, flacără vie, arzînd în candela de argint Poezie, ce nu are nici o vină că a devenit Lumină. Contopindu-se cu ea, va străluci ca o stea.

Un gînd pios pentru ANA MARIA ZAHARESCU (Radio România Actualități), plecată dintre noi dincolo de ,,capătul lumii”, la 2 august 2002.

LILIAnA TETELEA

lui Dimitrie Cantemir (,,Magazin istoric” – nr.4/1971). Poate că lucrul nu pornise bine, așa cum ne lasă să înțelegem o scrisoare tardivă către Bayer a secretarului prințului Dimitrie, J.G. Vockerodt. În 1731, acesta din urmă insinua că Istoria nu este obiectivă, fiind mai curînd o apologie și că nu are în întregul ei un caracter original. Asemenea secretarilor cu caligrafie măruntă și a tuturor dascălilor compilatori de manuale, convinși că tot ce se scrie a fost spus de ei mai înainte, Vockerodt își atribuia merite pe care nu putea să le aibă. Antioh a luat cu el manuscrisul latin în momentul în care a devenit ambasador la Londra. Aici, el a izbutit să atragă interesul cercurilor engleze, asigurînd, prin subscriere, suma necesară imprimării, și a găsit un traducător competent și un tipograf priceput. Antioh a raliat cele mai diverse pături de cititori și cele mai opuse grupări: ediția engleză, patronată de regina Carolina (soția regelui George al II-lea al Marii Britanii) și de prințul moștenitor Fredericks, aflați pe poziții politice opuse, a fost susținută atît de partizanii, cît și de adversarii premierului Robert Walpole, care polariza simpatia și dușmănia tuturor politicienilor. (va urma) r.m. spirituali, care nu și-au pierdut încrederea în seriozitatea jocurilor copilăriei – Ana Maria Zaharescu și Mihai Cosmin Popescu –, au reușit să-și antreneze ascultătorii nocturni în fantasticul zbor către «capătul lumii»”.

Antioh Cantemir

File de istorie

Andrei Şaguna (1808 – 1873), Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Ungaria, luptător pentru emanciparea naţiunii române

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, în orașul Mișcolț din nordul Ungariei. La botez a primit numele de Anastasie, după cel al bunicului și al mamei sale. A mai avut un frate, Evreta, și o soră, Ecaterina. Părinții săi, Naum și Anastasia, erau negustori de origine aromână. Tatăl lui Naum, Evreta Șaguna, și tatăl Anastasiei, Mihail Anastasie Muciu, se trăgeau din familii înstărite. Așa se explică dăruirea de bani și odoare pentru zidirea bisericii ortodoxe din Mișcolț, sfințită la 1806.

Sărăcind, Naum Șaguna a trecut la religia romanocatolică împreună cu toată familia, precum era legea pe atunci. Episcopul romano-catolic Stefan Fischer din Agria îi promite că pe cei trei copii o să-i întrețină pe cheltuială în școli romano-catolice. Aceeași lege prevedea, însă, că, la vîrsta de 18 ani, copiii se puteau întoarce la religia natală.

Mama lui Andrei Șaguna s-a dovedit o luptătoare pentru creșterea fiilor ei în religia tradițională a românilor. Sprijinită de tatăl ei și de un unchi bogat - Atanasie Grabovschi, neguțător în Pesta -, Anastasia pleacă din Mișcolț cu copiii și vine în Pesta la casa unchiului său. Merge apoi la Viena pentru a primi aprobarea de la Împărat privind creșterea fiilor în credința străbună.

După 11 ani (1827), datorită străduințelor neîncetate ale Anastasiei și propriei lor convingeri, cei trei frați revin la ortodoxism. Șaguna studiază mai întîi dreptul la Universitatea din Pesta, apoi la Vîrșeț urmează teologia. După terminarea studiilor teologice este chemat de mitropolitul sîrb Ștefan Stratimirovici la mitropolia ortodoxă de la Carloviț, unde devine secretar al acestuia și profesor de teologie. Aici, își îmbogățește cunoștințele și pătrunde în tainele vieții politice, bisericești și ale culturii sîrbilor. Intră în cinul călugăresc (1 noiembrie 1833), luîndu-și numele de Andrei. Ajunge arhimandrit la Mînăstirea Hopovo (1842), apoi la Mînăstirea Covil.

Mama sa moare în anul 1837 și, la scurt timp, și Evreta și Ecaterina. Toți trei au fost înmormîntați în cimitirul Kerepesi din Pesta. Un moment însemnat îl constitue sfințirea sa ca episcop (18/30 aprilie 1848) în catedrala din Carloviț.

În timpul revoluției de la 1848, este unul din fruntașii revoluției române. După înăbușirea revoluției, el va lupta neobosit pentru drepturile românilor și independența bisericii ortodoxe române din Transilvania, proces finalizat în anul 1864, cînd devine mitropolit al bisericii ortodoxe române din Transilvania și Ungaria.

Odată cu constituirea dualis mului austro-ungar (1867) și încor porarea Transilvaniei la Ungaria, lupta lui Andrei Șaguna capătă o și mai mare intensitate și valoare practică. Se îmbolnăvește însă de inimă și se retrage din viața politică după anul 1870.

Opera lui trebuie privită pe două planuri: teoretică și practică. Activitatea teoretică reflectată în scrierile sale din periodice ale vremii, corespondențe și lucrări originale, se împletește organic cu activitatea practică închinată emancipării românilor pe toate tărîmurile, politic și național, religios, cultural. Multiplele aspecte care îi completează și definesc opera constituie un tot, izvorît din structura sa umanistă, formația sa teologică și dragostea față de tradiții și poporul român, al cărui fiu credincios a fost.

organic întocmit de Șaguna. Învățămîntul a stat în atenția lui, în tot acest timp el desfășurînd o activitate multilaterală: prin sinod (1850) ia mai multe hotîrîri: protopopii să fie și inspectori de școală în districtul lor; înmulțirea numărului școlilor; școala clericală a diacezei să se prefacă în institut teologic pedagogic; înainte de a se preoți, clerul să fie învățător.

Diplomat, om politic şi de cultură În activitatea politică și diplomatică, Andrei Șaguna, împreună cu episcopul Blajului, Ioan Lemeni, conduce adunarea de pe Cîmpia Libertății din Blaj (3-15 mai 1848). Adunarea a ales un comitet format din 12 membri, avîndu-i în frunte pe Andrei Șaguna ca președinte și Simion Bărnuțiu, vicepreședinte. În această perioadă el luptă pentru ridicarea poporului din starea de iobăgie și cîștigarea drepturilor cetățenești. Conduce o misiune diplomatică (Innsbruck – Tirol, 23 iunie 1848) la împăratul Ferdinand care, luînd cunoștință de dorințele românilor, promite lege specială pentru naționalitatea română față de guvernul ungar. Andrei Șaguna ține un discurs de Sibiu (16 decembrie 1848) în apărarea drepturilor politice și naționale ale românilor. Vine la București (la începutul anului 1849) unde e primit de mitropolitul Neofit. Însoțit de secretarul său, Iacob Bologa, și de protosinghelul Dionisie Roman, merge la Olmütz (Moravia), unde se afla noul împărat Franz Iosef, pentru a susține unirea românilor din teritoriile aflate sub dominația imperiului într-o națiune independentă. Lupta pentru independența bisericii ortodoxe române din Transilvania a început încă din perioada în care Andrei Șaguna s-a aflat la Carloviț. Era vorba de scoaterea bisericii române din subordonarea celei de la Carloviț și afirmarea independenței ei. Activitatea se intensifică după ce Șaguna ajunge episcop al Transilvaniei. Mitropolia din Sibiu fusese desființată în anul 1701, aici rămînînd numai o Episcopie. Datorită personalității de seamă a noului ierarh din Sibiu, în ziua de 24 decembrie 1864, Episcopia din Sibiu este ridicată pentru a doua oara la rangul de Mitropolie, avînd autonomie proprie, desprinzîndu-se de Mitropolia ortodoxă sîrbă din Carloviț. La Sibiu se ocupă de organizarea problemelor bisericești și școlare, stabilind măsuri pentru instruirea preoților viitori și a învățătorilor. El mărește studiile la seminarul de la Sibiu de la șase luni la un an și cele pentru învățători care erau de doar șase săptămîni. Ține un sinod la Sibiu (1 martie 1850) la care participă și Avram Iancu. La acest sinod cere independența față de Carloviț, cerere repetată în anul ce urmează. Victoria e obținută prin recunoașterea de către împărat a independenței mitropoliei române din Transilvania (24 decembrie 1864). În loc de șase episcopii sufragane (cum ceruse Șaguna) sînt numai două: la Arad și Caransebeș.

La baza organizării Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania devenită independentă a stat Statutul

Tot lui îi aparține inițiativa elaborării listei cărților după care să învețe elevii școalelor sătene. Propune înființarea pentru români a unor școli reale, gimnaziale, academice și universitare. Pune bazele unor școli poporale și îndeamnă obștile a zidi edificii școlare. Andrei Șaguna elaborează îndrumări pentru școalele poporale (24 aprilie 1852) și publică Ordinațiunea arhierească pentru rîndul cel bun în școalele noastre poporale (10 august 1854), îndrumări privind organizarea internă și partea didactică. Acestea sînt urmate de instrucțiuni și hotărîri multiple. Se îngrijește în special de Seminarul unde erau pregătiți preoți și învățători români. Andrei Șaguna se ocupă de înființarea unor școli mai înalte: gimnazii, academii și chiar universitate pentru românii din Transilvania. Luptă pentru înființarea Academiei filosofico-juridice de la Cluj, Gimnaziul Național de la Brad pentru zărădeni, sprijină Gimnaziul din Brașov condus de Gavriil Munteanu. Încă trei acte de cultură îi întregesc completa personalitate: înființarea tipografiei din Sibiu (1850), ridicarea prin colecte a Catedralei ortodoxe din Sibiu (1857), înființarea Asociațiunii transilvane (1861).

Tot în anul 1864, după 16 ani de rodnică activitate bisericească, culturală și națională, episcopul Andrei Șaguna este numit mitropolit al Ardealului. În acea vreme, slujbele arhierești erau savîrșite în Biserica Grecească din Sibiu, aflată atunci pe locul actualei catedrale. Deși mitropolitul nu a reușit să ridice o catedrală în Sibiu, el a izbutit însă să cumpere actuala Reședință Mitropolitană, precum și cîteva clădiri din centrul orașului. Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox

Moaștele Sfîntului Ierarh Andrei Șaguna, din Catedrala Mitropolitană din Sibiu

în care laicii aveau un rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat. Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală. Cînd se pregătea aniversarea a 25 de ani de la hirotonirea ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgîndu-se la Rășinari.

În ziua de 28 iunie 1873, vrednicul Mitropolit Andrei Șaguna moare, fiind îngropat lîngă Biserica Sfînta Treime, din comuna Rășinari, județul Sibiu, precum a lăsat scris în testament. Slujba de înmormîntare s-a desfășurat fără fast, fiind săvîrșită de un singur preot, precum si-a dorit, și anume de ieromonahul Gherman Bogdan, duhovnicul său.

La 29 octombrie 2011, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, în prezența Patriarhului Alexandriei, Patriarhului României, a ierarhilor greci și români, a avut loc proclamarea canonizării Sfîntului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului. MIRCEA PÎRLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN

Prof. Dr. IoAn CornEAnU

Polemici « Controverse

Devenim o țară profund europeană… cu liniuță sau fără?

(urmare din pag. 1)

Ca și la ediția de la Rio, prima din mandatul Iohannis, România a luat în total 4 medalii, clasîndu-se pe locul 47 la Rio și 46 la Tokio. Astfel, dacă pe vremea lui Ceaușescu România urca pe uluitorul loc 2 pe națiuni, România lui Iohannis este ultima din zona balcanică, dar și ultima din UE, dacă scoatem din calcul țările minuscule ca populație. Să nu mai vorbim că anul acesta bilanțul a fost salvat de efortul și talentul excepțional al veteranei Ana Maria Popescu (Brînză), așa cum la Rio salvator a fost ,,importul” rusului (cecenului) Albert Saritov. În rest, vechea școală lipoveană (iar rușii!...) de canotaj și-a mai făcut o dată datoria, în timp ce gloria olimpică a României, gimnastica feminină, pare ceva ce intră în legendă, odată cu retragerea ultimei noastre zeițe olimpice, Cătălina Ponor.

Dar, pe lîngă dezastrul de bilanț, rămîne rușinea decăderii sportului românesc – o prăbușire bazată pe mai mulți factori: dezinteresul, nepriceperea și corupția (politică) a sistemului, scăderea dramatică a nivelului Educației – care a eliminat practic Educația Fizică, un capitol esențial sănătății publice, dar și selecției timpurii și, implicit, performanței sportive. Și, nu în ultimul rînd, prăbușirea în sport este datorată îndepărtării de valorile tradiționale românești și de decăderea morală a societății, factori care au îndepărtat tot mai mult tinerii și chiar copiii de sport.

În acest sens, este semnificativă realitatea datelor care arată că performanța olimpică se prăbușește odată cu preluarea puterii de guvernele aservite Occidentului, începînd cu 2005, și după aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007. Da, din 2008 asistăm la căderea totală a sportului românesc, dacă este să analizăm prin intermediul rezultatelor la cea mai importantă competiție a lumii, Olimpiada. În 2008, la Beijing, a fost ultima dată cînd vechea școală românească a mai avut un cuvînt de spus, ulterior survenind prăbușirea, ,,apogeul” fiind epoca Iohannis. Astfel, dacă Iohannis rămîne în mintea contemporanilor ca președintele care a călcat Constituția în picioare, dar și președintele care a incitat personal, direct, în stradă, la proteste împotriva guvernului ales democratic – în schimb, în istorie, mandatele sale vor rămîne marcate de aceste cifre olimpice dezastruoase, care NU se pot nici șterge, nici interpreta.

Se spune că ,,sportul este cel mai bun ambasador”; mandatele Iohannis, caracterizate prin transformarea diplomației în instrument al intereselor NATO, SUA și UE, nicidecum al națiunii române, iată că au „demis” și acest ,,cel mai bun ambasador”, sportul olimpic – dar și sportul, în general.

De fapt, Olimpiada nu este o simplă competiție multisportivă, ci este un simbol mondial! Un singular și puternic simbol al păcii, al speranței (slabe, acum!) că omenirea se poate înțelege și autodepăși prin efort și talent – nu prin conflicte și manevre murdare. Pe scurt, Olimpiada rămîne un loc al păcii într-o lume atinsă prea mult de conflicte și tensiuni și pervertită în cele mai felurile moduri. Din acest loc unic este scoasă România lui Iohannis, o țară preocupată NU de creșterea valorilor naționale (inclusiv sportive!) – ci de dezrădăcinarea din credință, limbă, morală și tradiții, de mutilarea tinerei generații cu teorii ,,de gen”, cu soluția ,,pușcăriei”, cu înarmare, ,,amenințări” iluzorii, cu politizare – și mai ales de transformarea într-o colonie a unor interese pe cît de străine de națiune, pe atît de murdare.

Sigur că pentru o anumită parte a societății, deja transformată de Occident, nu contează gloria sportivă, ridicarea Drapelului național pe catargele olimpice! Contează mai mult scandalurile din sport, contează atitudini „progresiste” precum îngenuncheatul sau purtatul curcubeului, ori ,,ecologia” mersului pe trotinete și biciclete electrice. Probabil că membrii acestei părți a societății sînt singurii care nu se simt rușinați de prestația României lui Iohannis.

În schimb, pun o întrebare esențială: ce simte românul cînd aude că este în urma bulgarului, a ungurului, a cehului sau sîrbului? O mare rușine! Asta e ceea ce rămîne în urma mandatelor Iohannis, conform datelor celei mai importante competiții din lume! O mare RUȘINE!

Revin însă la o temă esențială, în opinia mea: prăbușirea sportului, ca efect și semn clar al decăderii și pervertirii

societății românești. Dacă sub Băsescu România a intrat sub controlul serviciilor americane, sub Iohannis dominația externă se extinde – inclusiv prin cele mai periculoase tentacule ale caracatiței progresismului ,,neomarxist” sau ,,soroșist”. Mă refer aici la fenomenul anarho-violent ,,REZIST” și la isteria ,,de gen”.

Prima este un fel de ,,braț armat”, care se manifestă contra celor nedoriți – în special suveraniștii din statele în care progresiștii au poziții cheie. SUA lui Trump și România lui Dragnea sînt exemplele pe care le cunoaștem cel mai bine – și pe care le-am trăit uluiți toți cei ce ne ocupăm de politică. Două state, complet diferite ca forță și importanță geo-politică, au fost date peste cap, în moduri strident de asemănătoare, de mișcări ,,civice” (!!!) violente și vehemente, radicale, aducătoare de tensiuni și dezbinare totală în societate! Au dezbinat societatea americană, ca și pe cea românească, inoculînd, culmea, ideea că liderii politici suveraniști vor să izoleze țările și să le asocieze cu… Rusia, dar și aruncînd acuzații incendiare: rasism generalizat în cazul SUA, corupție totală în cazul României! Ce a rezultat de aici? În SUA au avut loc cele mai scandaloase alegeri, evident viciate, fiind ales unul dintre cei mai corupți lideri americani, exponent al progresismului; în România au fost aleși tot felul de bizari fără merite sau cunoștințe, ba chiar și cu pete mari în biografie, iar puterea a încăput total pe mîna unui președinte, Iohannis, tarat de combinații ilegale, de atitudini anti-naționale și de o crasă lipsă de pregătire. Deci a fost acțiunea primului ,,tentacul” progresist – fenomenul anarho-violent ,,REZIST”, în SUA și în România. Cea de-al doilea ,,tentacul” progresist, isteria de gen, se manifestă printr-un veritabil proces de descompunere, de degradare a societății. Ceea ce menționam la început, decăderea sportului, a calităților competiționale ale românilor, reprezintă un efect al acestei descompuneri. Pe scurt, conform acestei isterii a perversiunii, eufemistic numită ,,politici de gen”, dispare nevinovăția și pudicitatea firească a copilului, rușinea la fel de normală față de abordarea unor teme firești ale vîrstei și etape ale dezvoltării, apoi bărbații nu mai sînt bărbați și femeile nu mai sînt femei, mama și tata dispar ca noțiuni și repere clare ale vieții… Nici măcar știința nu mai contează, cromozomii marcînd degeaba cele două sexe, pentru că isteria de gen a decis că… altfel stau lucrurile!

Isteriei îi cad pradă în general tinerii de azi, mult mai puțin școliți – sau formați în sistemul semidoct de educație. Rebeli și încrezători prin firea vîrstei, inconștienți față de realitățile, complexitatea și greutățile vieții, ei cad pradă vechiului îndemn al diavolului. Și continuarea – de fapt, lumea e a ta, poți face ce vrei din ea, tu poți, dar te opresc ,,dogmele” și ,,dogmaticii”, ,,retrograzii” – și de aici varii broderii tembele cu „rușii”, ,,Putin”, ,,comuniștii” și altele.

Un comentariu necesar – imbecilul nu este musai un prost congenital sau un cretin; este mai curînd un ins prostit, imbecilizat, care însă devine cronic într-o societate în care ,,tentaculul” isteriei acționează.

Și vedem cum Bucureștiul, Brașovul, Timișoara sau chiar Clujul au fost lovite de această imbecilizare – și cunosc multe persoane care se miră cum de populația zonelor în cauză nu își dă seama că este condusă spre prăpastia decăderii umane de personaje compromise – cu probe clare! Nu, mare parte din populație nu realizează asta, pentru că a fost imbecilizată!

Scriu asta și sub efectul unui text excepțional, unul dintre cele mai curajoase pamflete la adresa isteriei progresiste și de gen, scris în calitate de cetățean, nu de om al legii, de judecătoarea Adriana Stoicescu, ex-președinte al Tribunalului Timiș.

Adriana Stoicescu se revoltă contra acestei imbecilizări, după ce Timișoara, considerat un oraș model de civilizație, se degradează pe zi ce trece de la preluarea de către useristul Fritz, fapt reclamat și de alți internauți… dar ignorat sau contrazis de un segment masiv local. Imbecilizat! Desigur, primarul și liderul progresist Fritz, un german ale cărui acte de studii, de domiciliu, biografie sînt controversate, acordă atenție unor manifestații publice pro-LGBT. Adriana Stoicescu observă că isteria progresistă care susține acest fenomen îndepărtează cu totul noua generație de la reperele civilizației și chiar de la normele de bun simț! În acest sens este scris pamfletul Adrianei Stoicescu – iar reacțiile au fost virulente. Stoicescu a fost atacată dur, făcînduse referire la calitatea sa de magistrat, deși ea nu a folosit-o

în text. ,,Postarea mea încalcă standardele imbecilităţii”, a reacționat Stoicescu după atacurile violente, completînd ironic – ,,Gleznuţe goale, aştept deportarea în Siberia, precedată de un sejur într-un lagăr de reeducare”. Încrezătoare, Adriana Stoicescu le-a transmis celor care o combat prin metode specifice – ,,Mă, nu puteţi voi bloca şi incita cît pot eu scrie!”. Ei bine, aș sfătui-o să nu mai fie atît de sigură în privința blocajului, pentru că ,,mîna lungă” a lobby-ului progresist poate bloca orice azi – vezi cazul Donald Trump, la vremea aceea „cel mai puternic om al planetei”. Ei, uite că nu era chiar cel mai puternic și pe planeta virtuală… dar extrem de influentă azi.

Închei deci cu textul fulminant al Adrianei Stoicescu, o revoltă a unui om ale cărui repere morale și civice sînt agresate – la fel ca în cazul majorității românilor (conform multor sondaje). Numai că Adriana Stoicescu își folosește dreptul la opinie, dreptul la exprimare – și mai ales își face datoria de om al unei cetăți ale cărei bastioane vor unii să le dărîme astăzi.

,,O mînă de imberbi, cărora nu le crește barba și care nu se hotărăsc dacă să poarte sau nu sutien, a pus mîna pe planetă. În numele unei libertăți prost înțelese sîntem chemați să înțepenim în poziție de drepți în fața unor specimene care, dacă trăiau în preistorie, ar fi fost micul dejun al unui animal mai pricăjit.

Bărbații adevărați, avîndu-i în preajmă, i-ar trimite după țigări, dacă ar ști că se pot descurca în trafic. Femeile, privindu-i, își redescoperă instinctul matern. Altceva, bieții de ei, nu pot să trezească…

Oameni mici și frustrați, înțepeniți în traumele copilăriei în care, probabil, s-au simțit neiubiți, vor să legifereze frustrarea lor. Să ne facă să ne simțim vinovați pentru neîmplinirile lor. Apoi să întoarcă lumea cu susul in jos. Pentru că vor și pot.

Se pretind torturați și marginalizați și ne cer să facem doi pași în spate. Să ne fie rușine că ne simțim și ne numim femei și bărbați, să ne ascundem în grote și, atunci cînd ieșim, să îngenunchem cuviincios, în fata oricui, dar nu în fața Lui.

În numele unei imbecilități numită corectitudine politică îi lăsăm să dea foc planetei. Și, mai ales, îi lăsăm să Îi dea foc Lui Dumnezeu.

De parcă toată nebunia planetară nu ar fi de ajuns, mîna lungă a corectitudinii politice a invadat Timișoara. A murdărit-o, distrugîndu-i spiritul. Oameni care nu au nici cea mai mică idee despre ce înseamnă Timișoara vor să ne înregimenteze în nebunia lor. De ani de zile avem Festivalul Inimilor. Aveam zilele în care Timișoara devenea o uriașă grădină. Aveam micile noastre bucurii ale unui oraș pe care NU ÎL MERITAȚI!

Azi avem o imensă disperare. Parcurile sînt distruse. Florile au dispărut. Timișoara e plină de gunoaie și e în paragină.

Mîine veți acoperi Catedrala cu o imensă pînză neagră, ca să nu vă mai deranjeze marșurile. Domul îl veți transforma în birt.

Și cînd veți termina de transformat planeta după chipul vostru, îngropînd Chipul Lui, cînd noi, penibilii, vom dispărea, ce credeți că se va întîmpla?

Veți fi fericiți? Cu cine veți mai lupta? Cînd veți distruge orice urmă de normalitate veți găsi, de fapt, ceea ce nu vreți să vedeți acum. Marele gol care vă mînă înainte.

Poate în următorii ani ne veți urca în spatele autobuzului și tramvaiului. Ne veți pune semne distinctive pe haine. Ne veți trimite în lagăre să ne reeducați și să acceptăm cele 124 de genuri ale voastre.

Mi-e milă de nefericirea voastră, a celor care credeți că a fi bărbat sau femeie e rușinos. Vă înțeleg frica de normalitate și frica de moarte.

Dar, într-o zi, tot veți muri. Și promit să vă aștept Dincolo și să vă întreb: A meritat?”.

Am început cu decăderea națională, istorică, de sub Iohannis și regimul său progresist și isteric. Trebuia să aduc un omagiu clipelor înălțătoare ale Nadiei, ale victoriilor lui Gruia și Stîngă, ale Doinei și Maricicăi, ale Iolandei și Ivan, ale bătăliilor eroice ale fraților Cuțov și așa mai departe. Într-o lume oricît de cenușie, ei vor rămîne mereu lumini…

Întrebarea din titlu ascunde, în ironia jocului de cuvinte: devenim o țară bună doar să stea la fund, să pupe în fund și să le facă pe plac celor ce iubesc fundul în alt sens decît în rostul lui natural? În scris, depinde dacă punem sau nu liniuță; în viață, depinde dacă ne mai simțim sau nu români.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Poante de la Săptămîna interbelică a Cărţii

Prin anii ʼ30, zilele din preajma Sfîntului Constantin erau dedicate cărților. Evenimentul literar „Săptămîna cărții” fusese instituit de Regele Carol al II-lea în 1933 și devenise un bun prilej pentru ca doamnele elegante ale Bucureștilor să își facă noi toalete, iar scriitorii să se pieptene, să-și pună pantalonii călcați la dungă și să tipărească noi cărți. Orașul se umplea de afișe care vesteau evenimentul și chilipirurile dedicate împătimiților literaturii.

În 1933 „Săptămîna cărții” s-a ținut în holul Teatrului Național, iar în 1934 în sala cea mare a Cercului Militar. Locul nu conta atît de mult, chiar dacă mai erau unii cîrcotași cărora nu le convenea, vezi doamne, că n-aveau voie să fumeze la Cercul Militar, pe cînd la Teatru da. Standurile editurilor erau amenajate cu grijă, iar duduile se năpusteau pe cîte-un scriitor mai la modă de ziceai că-i vreun campion sportiv, nu un romancier pe care o simplă foaie albă de hîrtie îl putea speria mai abitir decît răgetul unui leu sau pocnetul unui pistol. Nici faptul că însuși Regele Carol al II-lea deschidea evenimentul nu era cine știe ce. Scriitorii îl așteptau înșirați pe două rînduri, față-n față, certîndu-se pînă-n ultimul moment. ,,Ia-ți, domnule, alt vizavi, că mă plictisești!”, zicea cîte unul…

Toanele scriitorilor, bîrfele și înțepăturile pe care și le aruncau unii altora erau sarea și piperul evenimentului literar. Ion Minulescu, de exemplu, era nițeluș cam scîrțar, dacă e să ne luăm după scriitorul și gazetarul Mircea Damian. ,,La un raion pe care și l-a aranjat singur, Minulescu stă pe scaun ca un patron, cu familia lîngă el.

- Nu răsfoi cartea, domnule! – strigă, apărîndu-și marfa cu palmele desfăcute. C-o murdărești. Ce! cartea

TRANSILVANIA MULTICULTURALĂ (VI)

Ortodocșii - românii (4)

Primul șantier gotic apare între 1137 și 1144 la Paris, cu ocazia construirii bisericii Saint Denis. Aici, un pietrar a intuit că ogivele vor repartiza împingerile laterale în cele patru unghiuri ale traveei, permițînd astfel realizarea unor deschideri în pereții laterali, fără a compromite siguranța zidurilor. În forma sa tîrzie, mai complexă, catedrala gotică devine o osatură uriașă purtînd greutatea unui sistem de bolți în arc frînt. Pentru că meșterii sticlari nu puteau produce ferestre de mari dimensiuni, au inventat vitraliul, ce presupunea fixarea bucăților de sticlă colorată, prin lame de plumb dispuse în așa fel încît să contribuie la desenul figurilor și scenelor religioase ce decorau ferestrele unui edificiu. Un alt element este arcul butant ce va propti zidurile foarte înalte situate la zeci de metri față de sol. Sistemul constructiv se va răspîndi mai întîi în Franța și apoi în toată Europa occidentală în același timp cu iradierea catolicismului. Acest stil a fost criticat în secolele următoare, fiind considerat barbar și necizelat, la fel ca goții, barbarii cei mai cunoscuți atunci. De la numele lor, de goți, vine numele stilului gotic.

Împotriva strălucirii religioase romanice și a fastului benedictin care atrăgea donațiile oamenilor se va ridica Sf. Bernard, ai cărui adepți, călugării cistercieni, al căror nume se trage de la Cistercicum – numele latin al abatiei de Châteaux – și-au propus să ducă o viață austeră întemeiată pe rugăciunea individuală și pe muncă fizică. Buni ingineri și tehnicieni, cistercienii vor prelua experimentele gotice franceze într-o variantă sobră ce le reflectă conduita.

Gotic-românesc – Stilul gotic românesc este o manifestare periferică a artei gotice ajunsă în

e stambă, s-o pipăi? Sau cauți poze? Poze nu are…”.

Unii scriitori se arătau pătrunși de propria importanță, alții se purtau de parcă ar fi vîndut verze. Mircea Eliade, de exemplu, care dăduse deja lovitura cu romanul ,,Maitreyi”, oferea plictisit autografe, în timp ce N.D.Cocea, francmason activ și simpatizant al comunismului, își făcea – surprinzător – o publicitate agresiv-capitalistă

„- La mine, băieți, la mine… La mine, doamnelor și domnilor… Marfă bună…”.

Cît despre manierele domnilor scriitori, ce să zic. Niște bîrfitori de prima mînă. Păi, e frumos, mă-ntreb, să zici despre o femeie că are capul cît un butoi de bere? Sau cît un dovleac de baltă? Păi nu, nu-i frumos, și mi-aș fi dorit ca stimații scriitori să țină cont și de coafură înainte de a face astfel de afirmații. O tunsoare nepotrivită poate denatura complet proporțiile unui cap altfel cît se poate de normal… Faptul că victima celor doi scriitori era Marta Rădulescu, o domnișoară căreia

teritoriile locuite de români după ocuparea Transilvaniei de către regatul maghiar și colonizarea ei cu sași, maghiari și secui, care vor pune bazele unor orașe fortificate prospere economic în interiorul unei regiuni controlate de regatul catolic maghiar. În acest teritoriu vor veni să propovăduiască misionarii catolici din ordinele cistercienilor, și mai apoi ale franciscanilor și dominicanilor, aducînd laolaltă cu ei stilul gotic. Influența acestuia va trece Carpații, cel mai bine văzînduse la bisericile mînăstirilor pictate din Bucovina, care au ferestrele gotice.

Construcțiile militare

În stil gotic, cele mai faimoase din România sînt Castelul Bran și Castelul de la Hunedoara. Castelul Bran are donjon-ul și Turnul de poartă, ambele cu plan patrulater precum și Turnul cilindric. Castelul Huniazilor a fost plănuit inițial ca o fortificație de incintă și va fi transformat de Iancu de Hunedoara începînd cu 1443 în reședința sa. Va primi săli fastuoase ca Sala Dietei și Sala Cavalerilor, ambele cu bolți în cruce pe ogive, iar Sala Dietei va căpăta patru balcoane închise, de tip gotic, așezate pe contraforturi și avînd acoperișuri țuguiate.

Construcțiile civile

Desele incursiuni ale turcilor în Secolele XIV – XV au afectat așezările Transilvaniei sudice, astfel încît orașele au fost nevoite să se înconjoare de ziduri înalte, întărite cu turnuri și bastioane. Perimetrul de incintă se va lărgi treptat pentru a îngloba toate casele locuitorilor. Firește că bastioanele și turnurile erau construite, întreținute și apărate de breslele meșteșugărești, adevărate motoare economice. Așa se face că avem astăzi în orașele medievale turnuri purtînd numele vechilor bresle. În Sighișoara se găsesc turnurile cizmarilor, tăbăcarilor, croitorilor, cositorarilor, tăbăcarilor, măcelarilor și fierarilor, iar în Brașov Bastionul Țesătorilor, Postăvarilor și Turnul Vînătorilor.

gramatica îi făcea oareșcare dificultăți, iar gurile rele ziceau că de fapt tatăl dumneai i-ar fi scris toate cărțile, nu le scuză comparațiile jignitoare.

Așa treceau zilele din Săptămîna Cărții, cu răutăți și bîrfe, cu autografe și zîmbete, cu frizuri lucitoare și grupuri de cochete în căutarea celor mai tineri și de succes scriitori. Unii făceau reduceri mai mari decît cele afișate, și-atunci se supărau cititorii: „Rabatul e de 20%. Pentru ce oferi cu 50%. Sau e faliment? Puteai să le vinzi la kilogram, pentru măsline…”.

Cum o dădeai, cum o-ntorceai, cu greu puteai mulțumi pe toată lumea. La fel e și azi pe la tîrgurile de carte, deși sîntem siguri că nu se mai fac poante ca-n vremurile de demult.

BERCENIDEPOVESTE RO

În interiorul orașelor, străzile principale se intersectau într-o piață centrală, vizibilă și astăzi în orașe ca Brașov, Sighișoara și Sibiu, care era loc de petreceri, de piață și de execuții, în timp ce rețeaua secundară de străzi desena rețeaua parcelată de case. Casele aveau latura îngustă spre stradă iar restul în plan dreptunghiular către zidul cetății și erau lipite una de alta din cauza spațiului restrîns din orașe.

Pentru a ieși în evidență, patricienii cetății își vor construi case-turn, pe 3-4 nivele, cum e spre exemplu Casa Altemberger în Sibiu, un exemplu de arhitectură gotică tîrzie transilvăneană, opera maestrului Andreas Lapicida. Astăzi, acest turn locuință este parte integrantă a Muzeului de Istorie din Sibiu și găzduiește expoziția tezaurului.

Biserica fortificată

Pentru a face trecerea de la goticul militar și civil la cel eclesiastic va trebui să ne aplecăm asupra unui stil de construcție rurală cavalerească care mai există, izolat, afară de cele din sudul Transilvaniei, în comunitățile sătești din Austria, Germania și Franța: biserica fortificată. Acest stil de construcție apare în zonele de sud ale Transilvaniei din necesitatea comunităților de sași de a se apăra de otomanii care erau un pericol permanent pentru ei. Fiindcă construcția unui edificiu din piatră necesita eforturile tuturor membrilor comunității, au decis fortificarea bisericilor de care aveau oricum nevoie. Astfel au apărut în jurul bisericilor ziduri, bastioane, turnuri. În unele situații, pe zidurile de incintă, dublate astfel încît drumul de strajă care trecea prin interiorul zidului era prevăzut cu guri de tragere și de aruncare, au construit încăperi, cîte una pentru fiecare familie din sat, unde acestea păstrau provizii, arme și muniții pentru a rezista cît mai mult în caz de asediu. În acest sens, exemplele cele mai bune sînt cele de la Prejmer și Harman. (va urma) M ARIUS M ARIN

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un cronicar dialogînd cu surdo-muţii

Ca mai toți memorialiștii, și puțin cunoscutul finanțist Cristian Sima pretinde că, trăind intens și călătorind încolo și-ncoace, a văzut și a auzit multe. Motiv pentru care a ținut să lase posterității ,,Marea spovedanie a brokerului fugar”, o carte masivă de aproape 500 de pagini, plină de notații despre niște nemernici și faptele lor oneroase, păstrate bine sub lacătul tăcerii, care, cu siguranță, nu va trece multă vreme și vor trezi interesul general. Trăind printre monștrii care au distrus România în ultimele trei decenii și neputîndu-i împiedica, în vreun fel, să mai jefuiască, omul nostru își recunoaște partea de vină și se spovedește în speranța că va fi mîntuit. Aidoma fostului demnitar comunist Ștefan Andrei, care și-a ornat memoriile cu motto-ul: ,,Am prevăzut totul, dar n-am putut face nimic”, bun și de epitaf.

Născut la Oltenița dintr-un tată medic veterinar și o mamă profesoară, Cristian Sima ilustrează tipologia copilului-minune: premiant la Olimpiadele de Matematică, poliglot și talentat pianist, student eminent la Facultatea de Matematică din București și apoi asistent la Politehnică, intelectual rasat și cîte și mai cîte. Aprofundînd legăturile secrete dintre Matematică și operațiile financiare, după 1989, s-a lansat în acțiuni de brokeraj, domeniu puțin cunoscut multora. Natural, a făcut mulți bani. Motiv de invidie pentru specialiștii ocupați cu jefuirea economiei naționale. În fapt, ofițerii de Securitate travestiți în politicieni sau de-a dreptul descoperiți, cărora le pregătea o lovitură: înființarea Bursei de energie, după modelul britanic. Mișcarea aceasta ar fi împiedicat apariția și proliferarea criminală a ,,băieților deștepți”, care punînd laba pe curentul electric, gazele și petrolul românesc, au dictat cum au vrut majorarea prețurilor. În atare situație, împotriva lui Cristian Sima s-a declanșat teroarea, și micul savant a trebuit să-și salveze pielea, tăind-o peste graniță. Altfel, era mărunțel de statură și cam firav. Cu toate acestea, încă din adolescență, se simțea atras de eternul mister feminin, mai ales de exemplarele cu un destin predispus la tragedii și suferințe.

Prima iubire – Larisa A., care-l introduce în lumea burgheziei comuniste – Valentin, Zoe și Nicușor, Jean Maurer, Serghei Mizil, Renato Neagoe (nepotul generalului Marin Neagoe, cel care l-a executat pe Vasile Patilineț, în Turcia, strivit între două tiruri românești, fiindcă plănuia răsturnarea Cîrmaciului, ca răzbunare că Nicu o lăsase gravidă pe domnișoara Patilineț și o împinsese la un avort fatal); sau frumoasa actriță Ioana Pavelescu, deținătoarea a 3 soți, ultimul fiind Bujor Sion, pupilul lui Ion Iliescu. Apoi, Cassanova își lărgește lista cuceririlor: Angela, fata generalului Istihie, care nu se jena să pună microfoane în dormitorul fetei și să audă cum și-o trage cu iubiții, pentru ca, după aceea, să-i șantajeze cu despărțirea, pentru că burghezia proletară nu admitea decît însămînțarea în interiorul castei, pentru a nu se risipi averile. Cristian Sima ține să n-o uite nici pe Elena, care era gata-gata să-l facă tătic; sau pe Anca, vremelnica sa nevastă; Crina de la Sibiu, o arivistă ceva de speriat, ajunsă, după căderi și ridicări spectaculoase, consiliera lui Băsescu; Cristina, studentă la Arhitectură, care l-a vinecat de timiditate, convingîndu-l că, pentru o femeie, ascuțimea minții e prioritară perfecțiunii fizice. Un Paul Newman nu face doi bani comparativ cu Albert Einstein.

În 1989, cînd mulți securiști se dădeau la fund, acest Cănuță Om-Sucit al nostru este arestat pe stradă și dus la sediul Securității din Str. Luigi Cazzavillan, unde este acuzat că ar fi lucrat pentru Serviciul britanic MI6 (curată trădare de patrie) și bătut măr. Scapă de supliciu numai după ce acceptă să devină informator cu indicativul ,,Toma Caragiu”, deocamdată cu statut de ,,sursă” și ,,persoană de sprijin”. Pretinde că n-a apucat să facă rău nimănui cu delațiunile sale. Prieten cu arhitectul Mihai Albu, viitorul designer de pantofi,

și el turnător. Dar, de comun acord, se toarnă unul pe altul, relevînd doar fleacuri cotidiene.

Cartea lui Cristian Sima se constituie într-un inventar al cîtorva dintre întîmplările care au năucit România ultimelor 3 decenii, multe dintre ele stînd ascunse sub obroc publicului larg. Dar, din păcate, rezultatul dezvăluirilor sale tinde spre zero, aidoma celor făcute de jurnalista Anca Alexandrescu la televizor, în legătură cu asasinatele economico-financiare, făcute de aceiași securiști și politicieni. Fiindcă nici o autoritate a Statului – Președinție, Parlament, Guvern, Servicii –pînă acum, n-a suflat un cuvînt în apărare. N-a dat vreun telefon, un Drept la Replică, vreun comunicat, ceva, nu-i adevărat, noi sîntem fete mari... De parcă am trăi cu multe secole în urmă, la marginea lumii, și am fi o națiune cu un retard avansat. Din tot ce mai scapă din ghearele cenzurii în care se zbate presa scrisă și vorbită reiese tot mai clar un adevăr dureros: Sistemul Securstic, Statul Paralel, care și-a arogat drept de viață și de moarte asupra țării și a populației, a apărut și s-a dezvoltat prin eforturile și contribuția condamnabile ale românilor. Vom mai putea scăpa vreodată de acești nenorociți și slugile lor, ziariștii, care și-au uitat menirea de apărători ai țării, nu de jefuitori? Se vor trezi vreodată românii și își vor da mîna la distrugerea lor? Sau, și peste 1000 de ani, vom cînta tot ,,Deșteaptă-te, române...”?

În afara spovedaniilor sale, mai mult sau mai puțin oneste, Cristian Sima, atît de dăruit pentru universul financiaro-bancar, se vădește la fel de bun și cînd are ocazia să-și caracterizeze personajele, mai ceva ca la școală. Cei mai mulți dintre clienții săi, niște nemernici pe care i-a cunoscut foarte bine și nu s-a înșelat asupra lor. Securiști de speriat sau numai plevușcă, activiști de partid cu mintea înceată și școală puțină, dar șlefuiți la ,,Ștefan Gheorghiu”, nelipsiții atîrnători la o ciorbă sleită, aplaudaci și trepăduși cu vocație. Printr-o metamorfoză incredibilă, toate aceste scursuri s-au transformat în pseudopoliticieni și oameni de afaceri, în realitate, niște negustori de piei de cloșcă, mafioți de duzină, care, cum scria și Emil Cioran, ,,Au adus România să-și scrie epitaful, iar pe români să se comporte ca niște cadavre cumsecade”. Toți sînt prieteni cu toți, totul e transpartinic și nu sînt interesați decît de putere și bani. Nu au orgolii sau idealuri, au doar interese. Năstase a băgat banii în tablouri și în case, Mazăre în femei, Vâlcov în aur și Renoir, Iohannis, tot așa, în case. Dar nici unul n-a făcut o fabrică sau un cartier de locuințe, n-a creat locuri de muncă și n-a contribuit la PIB cu vreun leu. Vreo afacere cinstită din care să plătească impozite pe profit, sursa bugetului de stat.

Vă prezentăm, în continuare, ca într-un bestiar, cîteva specimene de politicieni, oameni de afaceri și jurnaliști care ne-au înnegrit sufletul cu fărădelegile lor, puse la cale pe seama unei populații nepermis de îngăduitoare, consecința fatală a unei artimii sociale, deocamdată, fără vreun leac. Radu Dimofte, copilul din flori, Puiu Popoviciu și nicolae Badea, ginerii lui Ion Dincă, zis ,,Teleagă”, indivizi care au devalizat România. Averile lor se compun din firme, hectare de terenuri arabile și de păduri, conturi uriașe în băncile străine. Securiști multimilionari, urmăriți la mișto de o Justiție, și ea colcăind de securiști milionari, și care doar se preface că-i aleargă să-i poprească. Sprijinitorii lui Băsescu și ai lui Iohannis, tactică folosită chiar și de imbecilii dotați cu un minim instinct de conservare.

Recurgînd la tehnica revenirilor succesive, Cristian Sima conturează și portretul lui Cătălin Predoiu, exprim-ministru, ex-ministru de Interne, ex-ministru de Justiție. Tatăl său funcționase ca inginer într-o fabrică din Buzău și fusese luat în șuturi de muncitori în decembrie 1989, drept recunoștință pentru buna sa purare. Fiul îl evita, căci nu vrea ca liberalii săi să afle că a avut un tată comunist și să-l dezavueze. În 2008, cînd a candidat la Cameră, i-a cerut bani lui Tăriceanu. ,,Cum n-ai bani?, l-a întrebat grecoteiul. N-ai penitenciarele?”. Predoiu era

ministru la Interne și putea să-i jumulească de mangoți pe directorii de penitenciare, alți mafioți. N-a avut și, în locul lui, a ieșit un bandit din PDSR, unul Ghiveciu, care dăduse alegătorilor pături.

Din lista lui Sima nu putea să lipsească jurnalistul Bogdan Chirieac, declarat omul lui Năstase, dar profitor sub toate regimurile. La alegerile din 2000, el a făcut legătura între partide și multinaționalele care începuseră să prindă rădăcini în România. Astfel, dumnealui a primit 1,5 milioane de dolari de la ,,Ericson”, să-i împartă la partidele mai importante. Cea mai mare parte i-a dat-o PDSR-ului, dar nu i-a uitat nici pe Stolojan și Isărescu, deși n-aveau șanse. Lui Vadim nu i-a dat nimic. Deține agenția ,,DC News”. Într-o seară, petrecea la ,,Doi cocoși” și se lăuda că va scrie împotriva fraților Micula. Dar, prinzînd de veste, unul dintre ei a venit la Chirieac și i-a strecurat 10.000 de dolari. Chirieac a sunat-o pe Lelia Munteanu la redacție: ,,Oprește atacurile împotriva Miculilor. Dar, dă-le drumul peste o lună. O să dăm vina pe nebunul CTP și poate mai ciupim ceva de la escrocii ăștia”. Altfel, Chirireac se dă comunist inflexibil, dar deține mai multe proprietăți, limuzine și conturi prin bănci. Nelipsit de la televizor, unde-și dă cu părerea în diferite chestiuni de politică, mai cu seamă externă. Odată, la sfîrșitul unei emisiuni, un gazetar mai tînăr i-a șoptit veninos, dar destul de tare că l-am auzit și noi din case: ,,Am făcut unele cercetări la CNSAS și am descoperit că ați fost securist...”. Și el a răspuns: ,,Eu, securist? Ferească Dumnezeu!”. Dar, se laudă cu gradul de colonel, pe care Băsescu i l-a ridicat vremelnic, și nu era colonel de cavalerie.

Un loc de seamă în politica românească din ultimii 30 de ani l-a jucat Viorel Hrebenciuc, zis și: ,,Marele sforar”, ,,Îmbîrligăciosul”, ,,Hrebe” sau ,,Guzganul rozaliu”, poreclă găsită de Vadim, care i-a nășit și pe alții: ,,Cîrpa kaghebistă”, ,,Bășină-vodă”, ,,Șarpele cu ochelari”, ,,Nicolae Fasolescu”, ,,Prostul solemn”. Nimic nu s-a făcut în țara asta – legi, moțiuni, acorduri – fără știrea ,,Guzganului”. Blindat pe toate părțile, imun la toate pericolele, adulat și temut, multimiliardar. Altfel, de o incultură dezarmantă. Cînd își pune ochelari de soare, seamănă cu Tănase Lumînăraru, politician și om de afaceri neștiutor de carte, personaj inventat de Camil Petrescu în romanele sale. Cînd Predoiu a născocit Codurile, prin care dorea să-și încununeze cariera de jurist, i-a cerut părerea ,,Guzganului”. Care i-a promis voturile pesediștilor numai dacă îl lasă să cosmetizeze cîteva în avantajul mafioților. În 2012, canalia avea o forță uriașă în Sistem. ,,Să trăiți! Deja m-am ridicat în picioare”, așa îl gratulau toți, miniștri, parlamentari, generali. Cînd Isărescu a plecat într-o delegație la Frankfurt, Hrebe și-a trimis secretara să-l spioneze și să-i dea raportul la întoarcere, ,,Să trăiți, am înțeles!”.

Pentru Cristian Sima, numitul Victor Viorel Ponta era un puști băgăreț, care debita numai fleacuri, dar le spunea altfel decît ceilalți, și astfel trecea drept un simpatic. Tînăr, oportunist și dominat de voința de a parveni. Ahtiat după un trai bun și o viață îmbelșugată, ce mama mă-sii!

În încheiere, să-i dăm cuvîntul și lui Cristian Sima într-o parafrază la adresa Elenei Udrea, căreia îi plăcuse o scenă din filmul ,,Procesul de la Nürnberg”.

,,La început, v-am furat banii de la buget, apoi v-am furat salariile și pensiile, apoi v-am furat sănătatea, N-ați protestat. V-am furat speranța de a fi europeni. Nu ați protestat. V-am luat și bruma de educație rămasă, ca să aveți același IQ ca noi și să ne puteți înțelege. Nu ați protestat. Apoi v-am luat pădurile, ogoarele și casele. Nu ați protestat. Acum vă băgăm în ceață cu speranța în justiție. Pe cei mai recalcitranți i-am azvîrlit peste graniță. Nu ați protestat. Nu vă sinucideți, e inutil. Oricum ați face-o, e prea tîrziu. Mai avem nevoie de voi. Vă vom lua viitorul copiilor și al nepoților. Nu veți protesta. Cînd veți hotărî să protestați, noi nu vom mai fi aici.

Semnat: clasa politică aleasă democratic”. PAUL

SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum a ajuns poetul Ion Barbu dependent de droguri

În urma unei depresii amoroase suferite în tinereţe, poetul Ion Barbu a ajuns dependent de eter, cocaină şi cafea. S-a luptat toată viaţa cu dependenţa de droguri, fiind internat de mai multe ori la dezintoxicare.

Ion Barbu, pe numele său real Dan Barbilian, a fost matematician şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai poeziei moderne româneşti. În spatele capodoperelor literare s-a ascuns o existenţă zbuciumată, care a stat sub semnul dependenţei de droguri, care a început în tinereţe. A ales, iniţial, să studieze matematica în perioada 1914-1921 la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Cînd avea doar 26 de ani, a plecat la Berlin, în Germania, să-şi dea doctoratul în matematică. A abandonat matematica pentru poezie și a luat pentru prima dată contact cu stupefiantele, aşa cum recunoşte el însuşi în scrisorile trimise în studenţie prietenilor: ,,Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter şi cocaină”.

După ce a cochetat cu eterul, poetul a căzut în patima cocainei, după o depresie amoroasă survenită în urma relaţiei cu o pictoriţă din Norvegia. Pe Helga o cunoscut-o la una dintre expoziţiile ei din München. După o relaţie scurtă, poetul a rămas iremediabil îndrăgostit şi rănit de cea pe care a catalogat-o drept marea lui iubire. Pentru Helga, într-o noapte de inspiraţie, pe fondul consumului de stupefiante, Ion Barbu a creat celebra ,,Ryga Crypto şi Lapona Enigel”. La scurt timp, în plină depresie amoroasă, a cunoscut-o pe Gerda Hossenfelder, care i-a devenit soţie şi l-a ajutat să lupte cu dependenţa de droguri. Soţia lui Barbu mărturisea mai tîrziu că poetul a luat pentru prima dată

Să fi „dorit“ Roosevelt

Pearl Harbor? (5)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

Guvernul prinţului Konoye se vădea un partizan sincer al păcii. Ultimele pretenţii ale Statelor Unite însemnau însă prăbuşirea politicii sale. Konoye a fost nevoit să demisioneze. În Japonia cîştiga teren orientarea pur războinică. Mikadoul a încredinţat puterea generalului Tojo. Era, categoric, un prim pas înspre război. Cu toate acestea, părea că cei de la Tokyo doreau să epuizeze toate şansele pe care le aveau pentru a duce negocieri. Generalul Tojo 1-a trimis la Washington pe Kurusu, ambasadorul extraordinar. Acesta trebuia să~l „sprijine pe amiralul Nomura“. De comun acord, cei doi diplomaţi au făcut noi propuneri în vederea unui pact între Washington şi Tokyo. În primul rînd, Statele Unite trebuiau să declare libere bunurile japoneze care fuseseră sechestrate, trebuiau să ridice embargoul asupra petrolului. Trebuiau să permită Indiilor olandeze să facă comerţ cu Japonia. Pentru Tokyo era vorba de tratative prealabile de o importanţă capitală. Pentru conducătorii de la Tokyo, problema materiilor prime devenise o adevărată obsesie. În schimb, Japonia făgăduia căşi va retrage toate trupele din Indochina ,,de îndată ce pacea dintre Japonia şi China va fi restabilită sau în cazul încheierii unei păci echitabile în Pacific“. Mai mult, japonezii se declarau dispuşi să evacueze imediat sudul Indochinei în cazul în care Statele Unite aveau să accepte propunerile lor în privinţa materiilor prime şi a bunurilor de consum.

droguri din curiozitate. În ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea soţie a lui Ion Barbu îi găseşte poetului în buzunar o cutiuţă plină cu cocaină. Confesiunea agitată a poetului e rememorată cu multă înţelegere de Gerda. ,,Printr-un prieten căpătase într-o zi drogul. Luase mai întîi din curiozitate – nu trebuie să uit că era poet, iar eu ştiam despre alţi poeţi că încercaseră senzaţiile drogurilor! –, i-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă şi l-a procurat din cînd în cînd, ca să uite mizeria sufleteascã în care se zbătea. Nu devenise sclavul drogului”, scrie Andrei Oişteanu în cartea ,,Narcotice în cultura romînă. Istorie, religie şi literatură”.

„Era un cocainoman şi intra în sevraj cînd scria”

Poetul a plecat din Germania în 1924, revenind în ţară alături de soţie. Aici depresia de care suferea s-a acutizat şi a ajuns internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare la spitalul de boli mintale de la Mînăstirea Mărcuţa de lîngă Bucureşti. În ianuarie 1925 a părăsit spitalul, după luni de tratament şi sevraj. Dependenţa pentru stupefiante ar fi continuat şi după episodul de la dezintoxicare. Obişnuia să consume eter, pe care şi-l procura de la farmacie. Cînd farmaciştii au început să-l refuze, poetul a apelat la amicul său, criticul Şerban Cioculescu, căruia i-a cerut să meargă el la farmacie pentru a procura doza necesară de eter. De la eter, poetul a trecut la dependenţa de cafea. Se spune că obişnuia să consume patru cafele tari pe zi, locul preferat fiind cafeneaua Capşa. „Omul scria necontenit, ca un apucat, nu fără a duce din cînd în cînd ceaşca la gură, sorbind din licoarea neagră cu virtuţi inspiratoare”, notează Şerban Cioculescu despre activitatea lui Barbu la Capşa.

Ne întrebăm dacă japonezii care negociau îşi făceau într-adevăr iluzia că propunerile lor vor avea sorţi de izbîndă. Dacă aşa stăteau lucrurile, decepţia lor trebuie să fi luat proporţiile unei adevărate catastrofe. La propunerile venite de la Tokyo, Washingtonul avea să răspundă cu alte propuneri. E suficient să parcurgi textul acestora ca să-ţi dai seama că între cele două ţări nu era numai un simplu şanţ, ci se căscase o adevărată prăpastie. Să judecăm noi înşine.

Fără îndoială, Washingtonul ar fi fost de acord să reia relaţiile comerciale şi să declare libere bunurile japoneze. Dar în anumite condiţii. Nu cine ştie ce, într-adevăr! Trebuia, pur şi simplu, ca Japonia să se recunoască înfrîntă în războiul chino-japonez şi să-şi retragă toate trupele clin China. Trebuia ca Japonia să evacueze Indochina şi să garanteze inviolabilitatea teritoriului respectiv. Trebuia ca Japonia să subscrie un pact de neagresiune şi să-şi ia angajamentul că n-o să atace nici Filipinele, nici Siberia, nici Indiile olandeze, nici China, nici Thailanda. Trebuia ca Japonia să desfiinţeze „guvernele-marionetă“ pe care le numise în China şi în Manciuria. Evident, trebuia Japonia să recunoască guvernul lui Cian Kai-şi. Şi, în concluzie, i se mai cerea Japoniei, ca un lucru firesc, să retragă toate obligaţiile pe care le contractase față de Germania şi Italia atunci cînd semnase, împreună cu cele două ţări, pactul tripartit.

Puteau să spere cei de la Washington că asemenea propuneri aveau să fie acceptate? Bineînţeles că nu. Cordell Hull, secretarul de stat, a tras concluziile de rigoare: imediat el i-a informat pe comandanţii armatei şi ai marinei că, ,,întrucît discuţiile de ordin politic au eşuat, au să-şi spună de acum înainte cuvîntul forţele militare. La rîndul său, guvernul generalului Tojo a trimis ambasadorilor lui de la Washington o telegramă secretă prin care le aducea la cunoştinţă că propunerile

Mormîntul lui Ion Barbu, Cimitirul Bellu, București

Dependenţa lui Barbu a fost îndelung comentată, de-a lungul timpului, de critici. „Era un cocainoman şi intra în sevraj cînd scria. Consuma droguri în timp ce făcea sex extraconjugal, iar toate lucrurile acestea îşi găsesc o expresie în ce a scris”, spunea criticul Mariu Chivu despre poetul matematician.

Ion Barbu însuşi şi-a recunoscut dependenţa de droguri numind toxicomania specialitatea sa, într-o scrisoare trimisă poetei Nina Cassian în 1947: „Voi putea distruge legenda că am fost ori sînt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica, pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu se prelingă în scrisul meu”.

Abuzul de narcotice i-a grăbit poetului sfîrşitul. Din cauza consumul de droguri a dobîndit o ciroză şi a fost răpus la 11 august 1961, la doar 66 de ani, din cauza unei come hepatice.

ADEVArUL.ro

americane erau „cu totul inacceptabile ca bază a unor negocieri ulterioare“. La 27 noiembrie, preşedintele Roosevelt l-a chemat telefonic, prin cablu transatlantic, pe Winston Churhill şi l-a anunţat că fusese făcut un mare pas înainte în ceea ce priveşte intrarea Statelor Unite în război. Pentru toţi observatorii, această notă din 26 noiembrie a constituit o provocare în adevăratul sens al cuvîntului. Însemna „pur şi simplu să li se arunce mănuşa în obraz japonezilor“. Orientarea guvernului Tojo era cunoscută: cum să nu presupui că el alesese deja între capitulare şi luptă?

Într-adevăr, la 26 noiembrie, amiralul Nagumo a primit ordinul să părăsească punctul de întîlnire din Insulele Kurile. Uriaşa armadă japoneză a pornit în larg. Destinaţia: Pearl Harbor.

La Washington, stupoare: cu toată palma primită la 26 noiembrie, japonezii n-au întrerupt negocierile. Oare ca să ciştige timp? Sau poate Japonia se gîndeşte la o capitulare, puţin probabilă?

Între timp, la bordul lui Akagi, insomniile amiralului Nagumo se agravează.

1 decembrie 1941. Ofiţerul radiofonist de pe Akagi bate la uşa amiralului Nagumo. Îi aduce o telegramă laconică: „Ntitaha Jama Nobora. Urcă pe muntele Niitaha“. E lucru hotărît. Guvernul de la Tokyo s-a decis. Japonia a ales războiul. Din acest moment, maşina de război niponă – în ansamblul ei – s-a pus în mişcare. În jurul Hong Kongului, trupele japoneze încep să se deplaseze în direcţia oraşului. Forţele destinate să invadeze Malaezia şi Filipinele se îmbarcă şi ele. 2 decembrie 1941. Nagumo dezvăluie echipajelor adevăratul ţel al călătoriei. Toţi beau cîte o ceaşcă de sake. Un singur strigăt se înalţă către cer: „Banzai“. Marinarul Ici Kuramoti strigă: „Un atac aerian asupra Hajyaii-ului... visul se realizează!“. (va urma) ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Interviurile Revistei „România Mare“

,,Eu sînt primul primar al orașului Geoagiu născut și crescut aici!”

Interviu cu primarul PSD al orașului Geoagiu, domnul VASILE CĂRĂGUȚĂ

Orașul Geoagiu din județul Hunedoara pare așezat pe harta României într-o zonă în care Istoria – mărturie a mileniilor scurse – este prezentă la tot pasul, cei care vizitează localitatea fiind copleșiți de întîlnirea cu trecutul Poporului Român metamorfozat în aura de legendă a strămoșilor noștri. Un inventar al acestor locuri în care vibrează inima Statului Dac centralizat al lui Decebal, aleatoriu și incomplet, devine martor inexorabil al bogăției cu care Istoria a hărăzit Ținutul Pădurenilor.

La Geoagiu-Băi: Drumul roman (făcea legătura între Castrul Roman de la Cigmău și Termele Romane Germisara; astăzi se mai păstrează o porțiune de 165 de metri); Termele Romane ,,Germisara” (după cercetările arheologice începute în anul 1986 s-a putut constata că izvorul termal a fost folosit de către geto-daci chiar înainte de cucerirea romană); Cascada Clocota. În împrejurimi: Cheile Madei, Cheile Glodului, Cetatea Orăștie, Cetatea Deva, Castelul Huniazilor, Sarmizegetusa Regia, Panteonul Moților de la Țebea, Cetatea Alba Iulia, Muzeul Aurului de la Brad...

Înconjurat de aceste vestigii și însemne milenare, ca-ntr-un epicentru muzeistic, orașul Geoagiu trăiește realitatea timpului nostru atît prin moștenirea sa genetică, cît și prin transformările care încearcă să țină pasul cu mileniul III. Dincolo de ,,razele” Istoriei care-l leagă de filele scrise cu titlurile obiectivelor turistice menționate mai sus, Geoagiu este marcat de două caracteristici emblematice pentru existența sa: 1. Deși este declarat oraș, avînd statut ca atare, Geoagiu (localitate ce dă numele orașului) are în componența sa 10 sate; 2. Unul din sate, aflat la 6 km. de orașul de reședință – GeoagiuBăi – este o stațiune balneoclimaterică, apreciată de românii (și nu numai) care au descoperit-o și au fost aici pentru o cură de tratament.

(1)

Într-un asemenea conglomerat de aspecte geografice, administrative și sociale, mi-am pus întrebarea: cum se poate descurca un primar într-o astfel de situație complexă, făcînd o paralelă cu unii edili din România, care conduc o colectivitate strînsă ca într-un pumn în cîteva sate grupate, dar nu sînt în stare să toarne doi kilometri de asfalt?

Pentru a afla răspunsul la întrebarea de mai sus, am poposit la Primăria din Geoagiu, unde l-am găsit pe actualul (și fostul) primar al acestui oraș cu 10 sate, domnul VASILE

CĂRĂGUȚĂ, cu care am purtat un dialog plin de învățăminte, dialog simțit ca o conversație despre etică și morală în politică, despre implicarea edilului în dezvoltarea și gospodărirea localității ca în propria-i ogradă. La capătul cîtorva ore de discuții am înțeles cum poate un primar de oraș (cu stațiune balneoclimaterică) să coordoneze activitatea celor 10 sate, unde sapa și coasa rămîn uneltele agricole de bază, dar apa curentă și canalizarea sînt martorii confundării statutului de sat cu cel de oraș.

Geo Ciolcan: Bună ziua, domnule primar Vasile Cărăguță! Pentru ,,încălzire”, vă rog să vă prezentați succint, pentru a avea o bază de discuții clădită pe pilonii personalității dumneavoastră

Vasile Cărăguță: Bună ziua, și mă bucur că sînteți astăzi în localul Primăriei Geoagiu, județul Hunedoara. Mă numesc Vasile Cărăguță, sînt economist de meserie, am terminat Contabilitate și Gestiune Financiară; ca primar sînt la al doilea mandat. Înainte de a fi primar am lucrat în comerț aproape 25 de ani, după care am fost director la Serviciul de Gospodărie al localității Geoagiu. Alte elemente ale biografiei mele vor reieși din această discuție.

G.C.: Spuneți că ați lucrat în domeniul comerțului aproape un sfert de veac, presupun că ajunseseți la un grad înalt de cunoaștere a domeniului și de

profesionalizare, conchizînd că aveați și satisfacții în munca respectivă. Ce spiriduș v-a împins să schimbați foaia, candidînd la funcția de edil al orașului Geoagiu?

V.C.: Da, pentru cineva din afară întrebarea pare o găselniță, dar pentru cel în cauză, adică pentru mine, n-a fost decît o provocare și o ambiție: în primul rînd mi-am dorit ca această localitate, cunoscută, de altfel, în toată Țara, să vină cu un plus de prezență și de noutate, ținînd cont, mai ales, că avem și stațiunea Geoagiu – Băi și sîntem și oraș. În al doilea rînd, am știut că pot accesa fonduri europene pentru mai multe proiecte în domeniile aflate în suferință, cum ar fi infrastructura și locuințele pentru tineri.

G.C.: Domnule primar, chestia asta cu proiectele o aduc mai toți primarii, ca un lait-motiv al ,,dragostei” lor pentru oraș (comună) și pentru locuitori. De ce credeți că la dumneavoastră are o încărcătură mai realistă și mai personală?

V.C.: Deși aș putea invoca mai multe atuuri în favoarea pledoariei mele, cred că unul singur le bate pe toate...

G.C.: Adică?

V.C.: Eu sînt primul primar al orașului Geoagiu –născut și crescut aici. Legătura naturală cu pămîntul, cunoașterea caracteristicilor zonei și cunoașterea și asimilarea oamenilor – iată ce am eu în genă față de toți care se dau mari patrioți...

G.C.: Poate patri... hoți?

V.C.: Da, și asta! Se dau mari patrioți pînă la urne, după aceea, cu sacii în căruță, uită și de proiecte și de oameni...

G.C.: Apropo de importanța rădăcinii de neam a unui om politic ales sau numit într-o funcție, indiferent de nivel, apreciind legătura dumneavoastră intrinsecă cu pămîntul natal fac o paranteză și vă dezvălui o întîmplare personală, petrecută în urmă cu peste 20 de ani, cînd un om politic important în acea perioadă, apreciindumi calitățile combative din presa scrisă, a vrut să mă propună pentru un loc de deputat în Parlamentul României. Cum însă, pe lista partidului respectiv era un loc liber doar într-un județ din Moldova, m-a propus acolo.Cu părere de rău și cu respect pentru cinstea care mi se făcea, am refuzat, motivînd că nu pot lua locul unui candidat din județul respectiv, cunoscut că a activat, ca membru de partid, la toate campaniile locale, față de mine care făceam politica partidului în presă. Mînat ca și dumneavoastră de ideea de a întreprinde ceva concret pentru alegătorii (locuitorii) din altă zonă a Țării, de unde mă trag de loc, județ unde, din păcate, candidată era o artistă din București, fiica unui mare scriitor, am justificat refuzul meu în coordonatele de mai sus. Inițial surprins, cel care mă propusese, un Om cu O mare, și un autentic patriot, a sfîrșit prin a mă înțelege, felicitîndu-mă pentru prioritatea acordată de mine locului și pămîntului natal...

V.C.: Cine poate să-i înțeleagă mai bine pe oameni decît unul de-al lor, care s-a născut și a crescut lîngă ei, între ei? Unii dintre cei care m-au votat mă cunoșteau de la grădiniță, erau la curent cu toate fazele vieții și activității mele, deci, cînd au pus ștampila pe numele meu și pe sigla PSD, nu le-a tremurat deloc mîna!

G.C.: Pentru că ați adus vorba de vot: la alegerile de anul trecut v-ați surclasat toți contracandidații. De exemplu, față de cel de pe locul doi (reprezentantul PNL), ați avut un număr de voturi aproape dublu, diferența fiind de aproape 600 de voturi. Care credeți că a fost ,,secretul” acestei victorii categorice?

V.C.: Desigur, nu e nici un secret, totul a fost la vedere: seriozitatea și relația de colaborare cu cetățenii. Așa cum v-am mai spus, cei de-o seamă cu mine și cei mai mari mă cunosc încă de la grădiniță, apoi am făcut liceul aici, la Geoagiu. Apoi, lucrînd la Serviciul de Gospodărie, am dezvoltat o relație apropiată cu cetățenii: executam lucrări de igienizare, de curățenie în zona de parcare din Geoagiu-Băi, de instalații apă și canalizare,

Primăria orașului Geoagiu

deci activitatea desfășurată în cadrul Serviciului Public a fost un excelent prilej de a mă apropia de cetățeni, de a-i cunoaște, dar, ceea ce a fost primordial, de a mă cunoaște ei.

Cred că acesta a fost un atu la primul mandat. La la doilea mandat cetățenii au vrut să ofere continuitate celor 5-6 proiecte cu finanțare europeană sau cu bani de la Ministerul Dezvoltării, proiecte aflate în derulare.

G.C.: După aceste explicații care au legătură cu sociologia maselor, să abordăm un capitol concret. Vă rog să transformați în realizări unele din proiectele pe care le-ați enunțat. Cum s-au materializat ele?

V.C.: Să încerc să enumăr cîteva: * am edificat un bloc de locuințe, întîrziat puțin din cauza situației medicale de anul trecut. În curînd va fi gata, și cele 30 de locuințe vor fi predate familiilor tinere din Geoagiu care au depus dosare, acestea primind cheile noilor apartamente; * odată cu deschiderea noului an școlar 2021-2022, vom da în folosință o grădiniță cu 3 săli de clasă, completînd zestrea în acest domeniu sensibil; * pentru persoanele în vîrstă ne-am zbătut pentru a veni în sprijinul bătrîneții acestora, mai ales a celor rămași singuri și cu probleme de sănătate, și am construit un centru de zi pentru vîrstnici, a cărui recepție a fost făcută și este gata de primirea oaspeților; * am introdus apa și canalizarea întrun sat aparținător, din cele 10 pe care le are Geoagiul. Astăzi, din toate 10 sate, doar două nu beneficiază de aceste facilități, deocamdată. Am depus documentarea pentru satul Homorod, sperăm ca în curînd și acesta să aibă condițiile de trai asemănătoare celorlalte sate!

București, pot cu mare drag să se cazeze la Geoagiu-Băi, acesta avînd o capacitate de cazare de 1.500 de locuri, din 2.500 cît are județul Hunedoara în total. De aici e foarte ușor de ales: 40 de kilometri pînă la Castelul Huniazilor, 32 pînă la Cetatea de la Deva, 40 de kilometri pînă la Brad, la Muzeul Aurului, mai sînt, apoi, Țebea, Cetatea Alba Iulia. Un obiectiv important este, la doar 35-40 de kilometri, Cetatea Dacică de la Sarmizegetusa, pe care orice român, tînăr sau vîrstnic, ar trebui să o viziteze. Pentru turiștii care vor să viziteze aceste locuri minunate am achiziționat un microbuz Mercedes, cu 19 locuri (prin Ministerul Turismului), care stă la dispoziția acestora. În acest domeniu noi încercăm să dezvoltăm nu doar turismul de zi, deși acesta este benefic pentru cultura și mintea vizitatorilor, ci și așa-zisul turism de înnoptare. După o excursie de o zi și o cazare de o noapte la Geoagiu-Băi, a doua zi, un tratament cu ape termale este o binefacere pentru corpul uman.

G.C.: Știu că aveți și alte proiecte în acest domeniu, pe care, pe parcursul acestei convorbiri, le vom putea aborda. În acest moment vă propun să atacăm o problemă teoretică din care vom desprinde rezolvări punctuale în munca dumneavoastră. De pildă, dacă eu aș dori să candidez la alegeri pentru o funcție de primar, m-ați putea încuraja vorbindu-mi din experiența dumneavoastră în

și alimentează hotelurile din stațiune aduc apa la o temperatură de 29 de grade. Cei care folosesc ștrandurile cu apă de exterior se trezesc a doua zi cu o scădere a temperaturii apei pînă la 26 de grade. Turiștii care simțeau pe pielea lor acest disconfort făceau comparație cu apele termale din alte stațiuni din Țară, cum ar fi la Felix – 90 de grade, sau Tușnad – 70 de grade. La întîlnirea de care aminteam mai înainte, de la Geoagiu-Băi, a participat și ministrul Turismului de la acea vreme, domnul Dobre. Ridicîndu-i problema cu temperatura apei termale, ne-a înțeles și ne-a ajutat cu fonduri să achiziționăm pompe speciale care acum încălzesc și filtrează apa termală la 65 de grade.

G.C.: Într-adevăr, în calitate de edil al unei așezări, fie aceasta mică sau mare, primarul, în fruntea colectivului din subordine și cu ajutorul consilierilor, trebuie să găsească numitorul comun pentru a-i aduce pe toți pe același drum, ca să spun așa, de asemeni, legătura și consultarea cu organismele superioare trebuie să fie activă, de altfel, cum ne-ați demonstrat în rezolvarea problemei cu încălzirea apei termale. Apropo: la Geoagiu-Băi cine gospodărește această bogăție naturală, apele termale binefăcătoare?

V.C.: Societatea ,,Germisara” (a nu se confunda cu Hotelul ,,Germisara”) administrează apele termale, și au aceste resurse sub egida Ministerului Economiei.

G.C.: Curios lucru – dumneavoastră vă luptați pentru îmbunătățirea condițiilor de tratament, și ,,Germisara” exploatează izvoarele de apă termală! N-ar putea Primăria să administreze această bogăție naturală?

G.C.: Ați amintit de mai multe ori de cifra 10, numărul satelor componente ale orașului Geoagiu. Pentru unii cred că e greu să le enumere, dar și să le gospodărească. Cum se numesc acestea?

V.C.: Dacă îți place ceea ce faci și știi că faci în beneficiul oamenilor (nu numai al celor care te-au ales), nimic nu este imposibil. Cele 10 sate, în afară de reședința Geoagiu, sînt, în ordine alfabetică: Aurel Vlaicu (fost Binținți), Băcîia, Bozeș, Cigmău, Gelmar, Geoagiu-Băi, Homorod, Mermezeu, Renghet și Văleni.

G.C.: Așezarea orașului Geoagiu într-un perimetru sacru, încărcat de dovezi ale devenirii noastre ca Popor, ca Națiune, avînd în jur, la diferite distanțe, locuri înscrise în Panteonul Istoriei României, vă oferă un cîmp larg de acțiune turistică și culturală. În ce fel fructificați aceste posibilități?

V.C.: Bucurîndu-ne de așezarea geografică a localității Geoagiu în apropierea unor locuri cu rezonanță istorică milenară, nu am putut rămîne indiferenți la acest cadru. Din punct de vedere al turismului, Geoagiu-Băi este punctul central, acesta fiind și un pol important pentru județul Hunedoara, cît și pentru toți românii, atracția principală constituind-o apa izvoarelor mezotermale (băile termale) de pe vremea romanilor. De cîte ori se vorbește în județul Hunedoara despre turism trebuie să se spună ceva neaparat și despre Geoagiu.

Orașul Geoagiu este poziționat la estul județului Hunedoara, deci turiștii care vin din zona Sibiu, Alba Iulia, să spunem așa – centrul Țării – chiar și de la

sensul: ce legi nescrise trebuie să guverneze activitatea unui primar?

V.C.: Eu zic, în primul rînd, dorința lui și experiența profesională și politică. De multe ori trebuie să îmbinăm politicul cu adminstrativul. Aceste legi nescrise, cum le spuneți dumneavoastră, trebuie să țină seama de relațiile cu organismele superioare. Din acest punct de vedere, trebuie să scot în evidență, în timpul mandatului meu de 5 ani, ca primar, relațiile foarte bune cu Consiliul Județean, cu Prefectura Județului Hunedoara și cu forurile de conducere de la nivel guvernamental.

G.C.: Să nu pară că vreți să vă puneți bine cu aceste foruri superioare lăudîndu-le. Aveți exemple concrete, cu rezultate benefice pentru colectivitatea din Geoagiu, a acestor relații optimizate?

V.C.: Cum să nu? Vă spun imediat. În anul 2018, cu prilejul dezbaterii unor teme cu problemele turismului din zona de vest a României, activitate desfășurată la Hotelul ,,Germisara” din Geoagiu-Băi, am rezolvat o situație critică, la nivelul stațiunii balneoclimaterice Geoagiu, anume ridicarea temperaturii apei termale – o veche problemă care ne dădea mereu bătăi de cap.

G.C.: Cum anume? Apa termală nu vine din propriul izvor – acela de pe vremea romanilor – la o temperatură adecvată corpului uman?

V.C.: Așa ar fi normal. Dar, iată că ceva s-a întîmplat. Să vă explic. Ultimele forări s-au făcut în Geoagiu-Băi prin anii 1974-1976. De atunci și pînă în prezent nu s-au mai efectuat astfel de lucrări de teama de a nu pierde firul de apă caldă. În prezent, acele izvoare care sînt centralizate

V.C.: Ați pus o întrebare foarte pertinentă. S-a încercat de mai multe ori, de mai mulți primari, să realizăm acest transfer, ar fi avut de cîștigat întrega colectivitate din Geoagiu. Deocamdată nu s-a reușit acest pas. Sperăm, în viitor...

G.C.: Ce avantaj material ați fi avut dacă ați trece exploatarea izvoarelor de ape termale în custodia Primăriei?

V.C.: Anual ar intra în bugetul local 5-6 miliarde de lei, bani din care am realiza un mare număr de obiective pentru locuitorii noștri. Alte proiecte s-ar putea naște cu un venit consistent la bugetul local și altfel ar arăta toate componentele orașului Geoagiu. Pînă atunci însă, ne luptăm să atragem fonduri europene și să gospodărim cu grijă și cu știință ceea ce avem.

G.C.: Am vorbit chiar adineauri de GeoagiuBăi. Această stațiune, cu baze de tratament și locuri de cazare, are un specific aparte în funcționarea administrativă. Cum funcționează relația Primărie-Geoagiu-Băi?

V.C.: Este o relație foarte bună. Așa precum v-am spus, eu am lucrat 25 de ani în comerț, din 1993, de cînd am terminat școala, astfel că îi înțeleg în cele mai diverse situații. Primăria face tot ce poate pentru a ajuta unitățile – partea de administrație publică. Am venit chiar cu reduceri de 10% ale taxelor și impozitelor pe clădirile și terenurile pe care le au agenții economici din orașul Geoagiu. Avem grijă ca locurile de agrement, parcurile, să fie amenajate cu bănci, spațiile verzi să fie bine întreținute și atractive pentru vizitatori.

(va urma)

Interviu realizat de GEO CIOLCAN

Termele romane Germisara

Cheile Glodului

Cascada Clocota

Din culisele istoriei

Credința, speranța și caritatea: Marius Nasta, medicul care a tratat holera la începutul Secolului XX

Marius Nasta s-a născut pe 4 decembrie 1890 la București, fiind al treilea din cei patru copii ai lui Alexandru și Irinei Nasta. Tatăl său era inginer și avea origini aromâne, iar mama sa, născută Constantinidis, provenea dintr-o familie de greci cărturari ai cărei membri erau lingviști, scriitori și diplomați.

Moartea timpurie a lui Alexandru Nasta în 1895, cînd Marius avea doar cinci ani, a făcut ca familia să aibă probleme finaciare, iar mama a fost nevoită să predea lecții de pian pentru a-și întreține cei patru copii. Problemele Irinei Nasta au lăsat o impresie puternică asupra tînărului Marius a cărui muncă și modestie vor deveni semnele distinctive ale vieții sale.

După ce a urmat școala primară între 1896 și 1900, tînărul a intrat în Liceul Gheorghe Lazăr, una principalele școli secundare din București, pe care a absolvit-o în 1908. În același an, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Aici l-a avut profesor pe medicul Ioan Cantacuzino care l-a luat sub aripa sa și care va avea o mare influență asupra carierei lui profesionale, dar și a vieții personale. Profesorul Cantacuzino a combinat orele teoretice cu pasiunea pentru cercetarea științifică riguroasă, dar le vorbea studenților săi și despre muzică și arte plastice. Inspirate de eminentul microbiolog Ilia Ilici Mecinikov, cursurile lui Cantacuzino explorau noi domenii ale medicinei experimentale și ofereau studenților posibilitatea de a efectua cercetări științifice într-un laborator pe care profesorul l-a înființat în 1901 la Institutul de patologie și bacteriologie din București. Încă din 1904, laboratorul lui Cantacuzino lucra la producerea serului antistreptococic urmat, în 1906, de producția serului antidizenteric (Shiga), dar și la producerea unor vaccinuri pentru combaterea bolilor infecțioase precum holera și tifosul.

vara anului 1913, sute de soldați români muriseră din cauza holerei. Medicii Victor Babeș și Ioan Cantacuzino au fost însărcinați de guvernul român să ia măsuri imediate pentru a opri răspîndirea epidemiei în rîndul populației civile și au decis înființarea mai multor spitale mobile și centre de carantină (așa numitele pest-house) care au fost folosite pentru tratarea pacienților și vaccinarea întregului corp de armată. Marius Nasta a fost numit medic prim sergent în centrul de la Zimnicea și, împreună cu tinerii săi colegi, a salvat mii de vieți datorită curajului de a intra în focarul de holeră și a-i îngriji pe cei în suferință.

bombardamentelor aeriene devastatoare care s-au soldat cu sute de victime civile.

În 1944, s-a mutat de la Spitalul Pantelimon la vechiul Spital Filaret, unde a fost șef de clinică pînă în 1949. În acel an, a reușit să fondeze „Institutul de Ftiziologie” și a fost directorul acestuia pînă la pensionarea sa forțată din 1959. Institutul avea două filiale, una la Cluj, care era condusă de profesorul Leon Daniello, și cealaltă la Iași, condusă de profesorul Nicolae Bumbăcescu, iar profesorul Marius Nasta și-a concentrat întreaga energie activității de îngrijire a bolnavilor de tuberculoză, dar și cercetării în domeniul ftiziologiei.

Intrînd în echipa lui Cantacuzino, Marius Nasta s-a alăturat unui grup de elită ai cărui membri au lăsat o amprentă greu de egalat pentru lumea științifică și medicală din România. Cunoscut și sub numele de „Școala Cantacuzino”, printre primii membri ai grupului se numărau Alexandru Slătineanu, Ștefan Irimescu, considerat fondatorul pneumo-ftiziologiei românești și Mihai Ciucă, profesor în domeniul bacteriologiei, a bolilor infecțioase și a vaccinurilor. În perioada în care era student, Marius Nasta a lucrat ca medic extern la Eforia Spitalelor Civile între 1911 și 1913 și apoi ca medic stagiar la Spitalul Brâncovenesc din București între 1913 și 1918. Munca sa în spital a fost întreruptă parțial de cel de-al II-lea Război Balcanic și de Primul Război Mondial, perioadă în care tînărul doctor Nasta a participat la campaniile de luptă împotriva holerei, boală care afecta în masă trupele românești. În

După absolvirea Facultății de Medicină în 1918, Marius Nasta a lucrat și a studiat la Institutul Pasteur din Paris între 1918 și 1920. La întoarcerea în țară, în 1921, a preluat funcția de asistent cercetător la Institutul pentru seruri și vaccinuri, redenumit în acel an Institutul Cantacuzino. Acesta era acum finanțat de stat, iar activitatea sa a fost considerată esențială pentru serviciile de sănătate din România pentru că a combinat cercetarea științifică în domenii precum microbiologia, patologia experimentală, epidemiologia și igiena cu producerea de vaccinuri împotriva infecțiilor intestinale, poliomielitei, difteriei, tetanosului, tifosului și malariei, boli care afectau o mare parte a populației României. În 1926, Marius Nasta a fost numit șef al secției de tuberculoză nou creată la Institutul Cantacuzino și în același an a petrecut cîteva luni pentru specializare la Paris, lucrînd la Spitalul Laennec și în laboratorul marelui bacteriolog Albert Calmette. În 1927, o subvenție de la Fundația Rockefeller i-a permis să călătorească în Statele Unite, unde a vizitat și a lucrat în mai multe centre de tratament, inclusiv la Centrul Saranac Lake, cel mai avansat centru pentru tratamentul tuberculozei pulmonare din lume la acel moment. Între 1928 și 1934, Marius Nasta și-a continuat cercetările științifice la Institutul Cantacuzino și a profesat ca medic specialist în boli pulmonare la Casa Asigurărilor Sociale.

După moartea profesorului și mentorului său, doctorul Ioan Cantacuzino, în 1934, Marius Nasta a părăsit Institutul Cantacuzino pentru a conduce un departament specializat în tratamentul diferitelor forme de tuberculoză și în chirurgia altor boli pulmonare, secție înființată la Spitalul Pantelimon din București. Pe lîngă practica clinică la Spitalul Pantelimon, doctorul Nasta a activat în cadrul „Ligii pentru combaterea tuberculozei”, a predat la Facultatea de Medicină și a efectuat sute de consultații ambulatorii la Spitalul Filaret și în cabinetul său privat.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, între 1941 și 1944, Marius Nasta a fost mobilizat ca maior în corpul medical al Armatei române, iar în 1944 a condus echipele de prim ajutor din București în timpul

Medicul Marius Nasta era căsătorit din 1922 cu Lucia ,,Loulou” Băicoianu, fiica lui Constantin Băicoianu, un important economist și bancher român. Cuplul a avut patru copii, iar viața privată, atît cît îi permitea activitatea profesională, s-a concentrat în jurul familiei și al prietenilor, artiști și scriitori printre care se numărau pictorii Jean Steriadi, Theodor Pallady și Dumitru Ghiață, sculptorii Milița Petrașcu și Ion Jalea, muzicianul Vasile Jianu, filosoful Dimitrie Cuclin și profesoara Alice Voinescu, prima româncă doctor în Filosofie. Scriitorul Panait Istrati, bolnav de TBC, a devenit prieten cu familia Nasta după ce a fost îngrijit de medic la spitalul Filaret în ultimii ani ai vieții sale. În 1913, Marius Nasta devenise apropiat de prințul Vladimir Ghika, a cărui credință puternică a avut un impact profund asupra familiei Nasta și a condus la convertirea Luciei Nasta la catolicism. Mulți dintre acești prieteni și familiile lor apropiate aveau să piară în închisorile comuniste sau au fost, la fel ca doctorul Marius Nasta, supuși diferitelor forme de persecuție de către regimul comunist.

Avînd în vedere rezultatele Programului Național pentru Controlul TBC, regimul comunist a vrut să-și prezinte succesul în afara României și profesorului Nasta i s-a permis inițial să călătorească în străinătate. Dar curînd a intrat în dizgrația regimului pentru că a început să critice finanțarea deficitară a sistemului de sănătate și devenise foarte îngrijorat de utilizarea excesivă a aparatelor cu raze X învechite, care avea efecte dezastruoase asupra pacienților. Acest lucru l-a adus în conflict direct cu Voinea Marinescu, ministrul comunist al Sănătății, care considera că astfel de critici sînt atacuri la legitimitatea comunismului. În plus, Nasta începuse să fie privit cu suspiciune pentru că refuzase să se înscrie în Partidul Comunist și era căsătorit cu fiica lui Constantin Băicoianu, considerat membru al burghezo-moșierimii.

Opiniile științifice curajoase ale medicului Marius Nasta, familia sa și cercul de prieteni, dar și invitațiile pe care le primea pentru a călători în misiuni științifice în străinătate l-au transformat rapid într-un personaj suspect pentru regimul comunist. În 1958, Departamentul Securității Statului a deschis o anchetă secretă asupra lui Nasta, fiind suspectat că ar fi agent al Serviciului de informații secrete britanic și că ar fi fost recrutat în Elveția în timpul unui congres la care participase la începutul acelui an. Profesorul și familia sa au fost supravegheați timp de mai multe luni, dar nu s-a găsit nici o dovadă care să susțină suspiciunea Securității. În aprilie 1959, Marius Nasta și soția sa au fost judecați în cadrul unui proces-mascaradă, fiind acuzați că au făcut comentarii disprețuitoare împotriva regimului popular-democratic și împotriva socialismului, că ascultă posturi de radio imperialiste și că răspîndesc zvonuri și insulte împotriva politicii externe a Uniunii Sovietice. „Sentința” în urma „procesului” a constat în faptul că eminentul profesor a fost eliminat din toate funcțiile didactice și de conducere de la institutul pe care chiar el îl înființase. Profund afectat de persecuțiile și umilința publică la care au fost supuși atît el, cît și familia sa, Marius Nasta s-a îmbolnăvit de cancer în 1963 și a murit la București pe 5 aprilie 1965.

După căderea regimului comunist, comunitatea științifică și medicală românească l-a recunoscut pe profesorul pe Marius Nasta drept „fondatorul ftiziologiei moderne românești”, iar în 1990 „Institutului de ftiziologie” a fost numit în onoarea sa „Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta”. D OSARESECRETE .RO

Institutul Clinic de Pneumoftiziologie „Dr. Marius Nasta“

Castelul Cantacuzino –comoara din Buşteni

Mai puţin cunoscut decît Peleşul, dar cu o istorie la fel de frumoasă, Castelul Cantacuzino din Buşteni este un „rival“ turistic pentru fosta reşedinţă de vară a lui Carol I din Sinaia. Castelul a fost ridicat de Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul“ datorită averii fabuloase, şi despre el circulă legenda că prinţul ar fi vrut să-i paveze curtea şi să-i învelească acoperişul cu monede din aur. Cu o splendidă privelişte asupra Văii Prahovei şi spre Crucea Caraiman, Castelul Cantacuzino din Buşteni se înalţă semeţ la poalele muntelui Zamora, în cartierul cu acelaşi nume al staţiunii.

Piatra de temelie a castelului a fost pusă în 1901, pe locul unei vechi reşedinţe a Cantacuzinilor, o veche cabană a familiei, iar construcţia, realizată în stil neoromânesc, în piatră şi cărămidă, a fost terminată în 1911. Castelul a fost ridicat la cererea prinţului Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832 – 23 martie 1913), unul dintre cei mai bogaţi oameni ai timpului său, care a fost de două ori primar al Bucureştilor şi tot de două ori prim-ministru al României. Se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români şi al împăraţilor byzantini Cantacuzino. Datorită averii colosale, care i-a permis să construiască trei palate (două în Prahova şi unul în Bucureşti, pe Calea Victoriei, actualul Muzeu Naţional George Enescu), prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost poreclit ,,Nababul”. Era cel mai mare proprietar de pămînturi din România la vremea respectivă şi putea concura chiar cu regele Carol I, atît ca avere cît şi ca poziţie socială şi ca nume, prin descendenţă. Este şi motivul pentru care istoria l-a reţinut cu o legendă legată de castelul din Buşteni, aceea că ar fi vrut să-i paveze curtea cu monede din aur.

Fermecat de priveliștea încîntătoare care îți taie respirația, atras de panorama munților Bucegi, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a hotărît să ridice pe locul unei vechi cabane de vînătoare, folosită ca loc de popas în peregrinările familiei spre Brașov, un castel unic, de neegalat ca și construcție de nici un alt edificiu din zonă. Într-o vreme în care regele Carol I își construise, cu doar cîțiva ani înainte, o reședință de vară la Sinaia, Gheorghe Grigore Cantacuzino alege

acest loc unic pentru a ridica un castel ce avea ca scop nu numai să cinstească numele strămoșilor cantacuzini, dar și să facă cunoscute întregii ţări rădăcinile sale byzantine și domnești. Nababul ar fi vrut să-şi acopere castelul nu cu ţiglă, ci tot cu monede de aur, dispuse pe cant, şi nu în forma clasică, de solzi de peşte, pentru că astfel ar fi intrat mai multe. În felul acesta, palatul său din Buşteni ar fi întrecut în măreţie Castelul Peleş din Sinaia. Pînă la urmă, Nababul a renunţat la idee.

Lucrările de construcție au durat cinci ani și responsabil a fost arhitectul Grigore Cerchez, iar mobilarea castelului a durat încă un an și jumătate. A fost finalizat în 1908, dar sistemul de asigurare a apei potabile și curente nu făcea față unei astfel de construcții. Problema a fost rezolvată în următorii ani, iar în primăvara anului 1911 totul era funcțional și gata de inaugurare. Pînă în 1930, castelul a fost folosit mai ales în timpul verii, ca reședință de vacanţă și așezămînt pentru organizarea diverselor evenimente mondene și familiale.

Castelul este din piatră cioplită la exterior și cărămidă în interior, iar fundația este realizată din beton. Construcția are formă de „U” și este de tip pavilionar. Intrarea principală din piatră aduce aminte de influențele stilului brâncovenesc, iar arcadele geamurilor și terasei sînt similare cu cele de la Palatul de la Mogoșoaia.

Denumirea „Castelul Zamora”, întîlnită în unele dintre publicaţiile epocii, vine de la numele unei cățelușe de vînătoare ce aparținea membrilor familiei. „Za’Mura” – așa obișnuiau ei să o strige pentru a le aduce prada.

Exterioare grandioase

Castelul, de formă pavilionară, are o suprafaţă de 3.148 mp şi este înconjurat de un parc imens, ale cărui alei te poartă spre o grotă, pe care o poţi străbate pitit sub perdeaua de apă, cascade şi fîntîni arteziene în care lenevesc păstrăvi. Castelul are un corp central format din demisol, parter şi etaj, cu fundaţie din beton, pereţi din piatră cioplită şi învelitoare din ţiglă, un pavilion de serviciu, o vilă administrativă şi o capelă. Exteriorul este bogat ornamentat, stilul construcţiei amintind de stilul neo-românesc datorită logiei cît şi foişorului care servea la urmărirea vînatului, de tip culă, dar şi de cel brâncovenesc.

Coloanele amintesc de Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, iar gabaritul castelului permite comparaţia cu Palatul patriarhal, complexul Peleş din Sinaia şi cel de la Cotroceni. Atît curtea castelului cît şi exteriorul său sînt pavate şi placate cu piatră din zonă.

Interioare fastuoase şi o colecţie heraldică unică în România

La interior, chiar dacă nu mai are aproape nimic din mobilierul original, castelul are suficiente atuuri pentru pasionaţii de monumente istorice. Vitraliile, stucomarmura, consolele, plafoanele cu grinzi aparente

şi pictate, balustradele din lemn, piatră sau fier forjat, feroneria turnată în bronz şi bogat ornamentată sînt realizate cu mare măiestrie şi conferă ambianţei interioare un pronunţat caracter romantic, chiar dacă structura coloanelor şi sculptura tăbliilor uşilor amintesc de repertoriul decorativ brâncovenesc. Şemineele realizate din piatră albă, ornamentate cu mozaicuri policrome împlinesc atmosfera de reşedinţă boierească. De asemenea, sala de primire adăposteşte o colecţie de heraldică unică în România reprezentînd blazoanele familiilor de boieri încuscriţi cu cantacuzinii şi o friză de picturi votive, comndate la Veneţia, cu iluştrii membri ai familiei Cantacuzino din ramura munteană. Sub fiecare portret din vitralii este scris în latină ,,Ceea ce nu răneşte învaţă”.

În cîteva săli, vopsite în verdele fostului sanatoriu TBC care a funcţionat în castel în timpul comunismului, restauratorii au scos la lumină culorile originale ale pereţilor, încărcate de motive şi culori puternice. Pentru pictura murală a castelului, Nababul a adus artişti plastici de la Veneţia. Doar cîteva fotografii mai amintesc de luxul interioarelor. În acestea se observă Salonul Ardelenesc, Salonul Mare cu picturile Cantacuzinilor şi cu heraldica, Regina Maria şi Principesa Ileana la inaugurare.

Un destin tragic pentru Nabab şi cele două palate din Prahova

În 1911, Nababul punea şi piatra de temelie a Micului Trianon de la Floreşti, ridicat pentru nepoata sa Alice, după planurile Palatului Trianon de la Versailles, în prezent o ruină pentru care se caută soluţii de restaurare, la a cărei devastare au contribuit oamenii şi timpurile. În mod tragic, ambele palate din Prahova nu au mai putut să-l bucure prea mult pe Nabab, mort pe neaşteptate în 1913, de pneumonie. Şi, tot ca o coincidenţă, ambele au devenit sanatorii TBC în timpul comunismului, nu înainte de a fi prădate de tot ceea ce s-a putut smulge, apuca şi transporta.

Din fericire, Castelul Cantacuzino din cartierul Zamora din Buşteni a înfruntat timpurile cu mai mult noroc, iar astăzi a revenit la frumuseţea de odinioară, încîntînd turişti din întreaga lume. Retrocedat urmaşilor familiei Cantacuzino, castelul şi domeniul de aproape 1.000 de hectare au ajuns, după mai mulţi proprietari, în posesia unui grup de investitori străini care au accesat fonduri europene.

De altfel, încă de cînd a fost redeschis pentru vizitare, în 2010, castelul găzduieşte şi importante evenimente culturale, cu invitaţi din întreaga lume, concerte, shooting-uri foto, lansări de colecţii, conferinţe, nunţi şi alte recepţii fastuoase, atît în interior cît şi pe superbele terase exterioare. Castelul are şi un restaurant sofisticat, cu o terasă de unde poate fi savurată cafeaua cu cea mai frumoasă panoramă a munţilor Bucegi. r.m.

Holul de onoare din castel

Pas tila sãptãmînii

America nu ,,s-a întors niciodată”

(urmare din pag. 1)

Adevărat, s-a dovedit mai tîrziu că Osama bin Laden, originar din Arabia Saudită, și 19 dintre adepții săi, dintre care majoritatea erau saudiți care aparțineau organizației teroriste Al-Qaeda, au dobîndit o „forță aeriană” de patru avioane civile, pe care le-au deturnat și au atacat America.

Apoi, SUA au fost prezentate în întreaga lume ca fiind cea mai puternică forță politico-militară, o superputere a tuturor timpurilor și popoarelor, cu un potențial militar care a lăsat toate celelalte țări îngenuncheate. Și apoi, desigur, a început Războiul Global împotriva Terorii, care în scurt timp a devenit un război convențional obișnuit. Da, acest război – chiar dacă nimeni nu l-a numit așa timp de ani de zile – a început pe 11 septembrie 2001. În Pentagonul parțial distrus, secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, care știa deja că dezastrul din jur este probabil opera lui Osama bin Laden, le-a ordonat asistenților săi să înceapă o serie de represalii împotriva... Irakului lui Saddam Hussein. Cuvintele exacte ale lui Rumsfeld (înregistrate de asistentul său) au fost: „Efectuați o operațiune militară la scară largă. Faceți praf totul și pe toată lumea, indiferent că are legătură cu terorismul sau nu”. Gîndiți-vă la această frază. Întrun mod ciudat, aceste cuvinte, rostite în primele ore după distrugerea World Trade Center din New York și o parte a Pentagonului, par să cuprindă întreaga experiență americană a Secolului XXI.

La cîteva zile după 11 septembrie, Rumsfeld, care a servit patru președinți înainte de a părăsi această lume la 88 de ani, și președintele pentru care lucra atunci, George W. Bush, vor anunța oficial începutul Războiului Global împotriva Terorii. Acesta va viza rețelele teroriste suspectate în cel puțin 60 de țări. Vor invada Afganistanul și, în mai puțin de un an și jumătate, vor face același lucru la o scară mult mai mare în Irak pentru a-l răsturna pe conducătorul său autocratic Saddam Hussein, care a fost cîndva un prieten al aceluiași secretar al Apărării american.

În ciuda zvonurilor care circulau la acea vreme legate de susținătorii invaziei americane, Saddam nu a avut nici o legătură cu cele petrecute la 11 septembrie. Și, în ciuda declarațiilor zgomotoase ale administrației Bush, regimul său nu s-a dezvoltat și nu deținea arme de distrugere în masă în acel moment. Și dacă nu ar fi luat nici o măsură, norul irakian nu s-ar fi ridicat niciodată peste New York sau peste orice alt oraș american. Rețineți că ambele incursiuni și multe alte acte similare vor fi săvîrșite în numele popoarelor „eliberatoare” și promovînd „democrația în stil american” în Orientul Mijlociu. Sau, cu alte cuvinte, ca răspuns la acest atac catastrofal de către 19 teroriști înarmați cu cuțite, Statele Unite s-au pregătit să invadeze și să domine Orientul Mijlociu bogat în petrol, în secolele următoare.

Este posibil să observați lipsa unei sintagme din toate cele relatate mai sus. Mă refer, desigur, la „imperiul sovietic“ sau, în forma sa extinsă, la „planurile imperiale ale Rusiei”. Dacă Uniunea Sovietică ar fi planificat acțiuni similare pentru „eliberarea” popoarelor prin „răspîndirea comunismului”, ar fi fost percepută la Washington ca „cel mai imperial proiect care a existat vreodată”. Cu toate acestea, în primii ani ai acestui secol, cînd Uniunea Sovietică este deja istorie și liderii americani și-au imaginat că ar putea domni în lume pînă la sfîrșitul timpului, aceste două cuvinte au fost eliminate din vocabular. Era clar că, în ciuda celor 800 de baze militare ale americanilor din întreaga lume, „puterile imperiale” au rămas în trecut.

Imperiile au dispărut

Să privim la deja uitatul Război Global împotriva Terorii. Aproape două decenii mai tîrziu, acest război pare să se apropie de un deznodămînt prelungit. Da, 650 de soldați americani se află încă în capitala afgană Kabul, și există, de asemenea, trupe în alte colțuri ale lumii, pe care președintele SUA le menționează atunci cînd se referă la atacurile aeriene pe distanță lungă împotriva forțelor talibane, chiar dacă trupele americane au părăsit recent ultima lor bază aeriană în Afganistan. Mai sînt în jur de 2.500 de soldați americani în Irak (și alte cîteva sute la bazele de la granița cu Siria), care sînt atacați în mod regulat de grupuri de militanți irakieni.

La fel, în ciuda retragerii trupelor americane din Somalia după sfîrșitul mandatului lui Trump, atacurile aeriene împotriva grupării teroriste Al-Shabaab, oprite cînd Joe Biden a preluat Biroul Oval, atacurile au reînceput, probabil, din bazele din Kenya sau Djibouti. Și da, războiul oribil din Yemen continuă, iar Statele Unite sprijină saudiții, chiar dacă oferă asistență „defensivă”, mai degrabă decît „letală”; și da, forțele speciale americane sînt staționate într-un număr imens de țări din întreaga lume; și da, prizonierii sînt încă închiși la Guantanamo, acest triunghi al Bermudelor creat de administrația Bush cu mult timp în urmă. Desigur, oficialii din noul Departament de Justiție al lui Biden discută cel puțin, deși ezitant, dacă acești deținuți ar putea avea vreun drept de procedură conform Constituției SUA. Este adevărat, acum numărul lor este la un nivel istoric minim din 2002: 39 de persoane.

Trebuie să recunoaștem: toate aceste conflicte au însemnat invazii, atacuri aeriene masive, ocupații, uciderea unui număr mare de civili, atacuri masive cu drone, distrugerea unor teritorii întregi, expulzarea a peste 37 de milioane de oameni, desfășurarea a 100.000 de soldați americani numai în Afganistan și investirea a multor miliarde de dolari ai contribuabililor americani, toate în numele combaterii terorismului și promovării democrației.

De fapt, ideea promovării democrației în lume nu a supraviețuit nici măcar epocii Bush. De atunci, nu a existat aproape nici o discuție oficială la Washington despre ceea ce face de fapt această țară cînd duce războiul în toate colțurile planetei. Da, aceste două decenii de conflicte, aceste „războaie veșnice”, așa cum au început să fie numite mai întîi de critici, apoi de toți cei care au ajuns acolo, pierd treptat din intensitate. Nu credeți că, din moment ce s-au încheiat cu eșecuri vizibile, acțiunile Pentagonului ar putea, de asemenea, să scadă? Cu toate acestea, în mod ciudat, după toți acești ani de războaie pierdute, astfel de atacuri continuă să aibă loc. Bugetul Pentagonului crește considerabil de la an la an, pe măsură ce politica externă erodează din Orientul Mijlociu și Asia. Cu alte cuvinte, cînd vine vorba despre armata SUA care încearcă să-și lase războaiele eterne într-un șanț străin, eșecul devine o nouă poveste de succes. Poate în mod surprinzător, generalii pierzători care au participat la aceste războaie continuă să evolueze în poziții și grade. Acest lucru ar trebui să șocheze americanii, dar chiar nu pare să fie cazul. Da, un procent uimitor dintre americani susține ideea de a părăsi Afganistanul și de a merge mai departe, dar, în general, există încă un puternic sentiment public care exprimă mulțumiri adresate comandanților militari și Pentagonului.

Cu toate acestea, privind în urmă, nu credeți că ar trebui să ne întrebăm care a fost misiunea Americii în toți acești ani? Nu cred că este posibil să răspundem la această întrebare sau să explicăm ceva fără a folosi expresia menționată la începutul articolului. Și,

spre surprinderea mea, după toți acești ani în care președintele american Joe Biden a insistat că „America s-a întors” pe această planetă în derivă, șeful Casei Albe a folosit ,,cuvîntul magic”! La o conferință de presă recentă, enervat de discuția interminabilă legată de decizia sa de a retrage trupele americane din Afganistan, el a răspuns următoarei întrebări a reporterului: „Avînd în vedere suma de bani cheltuită și numărul de decese, epopeea afgană din ultimii 20 de ani merită banii alocați și numărul de decese din rîndul armatei americane?”. Răspunsul lui Biden a fost: „După cum vă amintiți, m-am opus operațiunii afgane încă de la început (din timpul administrației Obama) și acest lucru a devenit cunoscut după încheierea administrației sale. Nici o țară nu a unit vreodată Afganistanul, nici una. Imperiile au stăpînit acolo”. Iată! Da, declarația era vagă și putea fi doar o referire la soarta Afganistanului, faimosul „cimitir al imperiilor” – Imperiul Britanic în Secolul al XIX-lea și Imperiul sovietic în Secolul al XX-lea. Dar nu putem evita să ne gîndim că președintele, chiar dacă minimal, indirect, a recunoscut în cele din urmă că țara pe care o conduce a îndeplinit și o misiune imperială în Afganistan și în întreaga lume. O misiune menită nu a promova democrația sau eliberarea, ci a domina. Altfel, cum am putea explica prezența celor 800 de baze militare pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii?

Este, într-adevăr, o promovare a democrației? Reprezintă aceasta, cu adevărat, eliberarea umanității?

Un imperiu falit, cu o armată prăbușită

Dacă Statele Unite „s-au întors”, așa cum a spus președintele Biden, în ce calitate o fac? Ce fel de revenire este aceasta acum, cînd Statele Unite au arătat că sînt incapabile să domine planeta în felul în care au visat cîndva liderii săi politici? Poate că această țară, care a aruncat, mulți ani, trilioane de dolari ai contribuabililor în cuptorul „războaielor eterne”, merită acum „recalificarea” într-o „țară falimentară” cu o armată care se dezintegrează?

Desigur, această posibilitate nu este recunoscută în America. Dacă, de exemplu, în cîteva luni Kabul cade înainte ca diplomații talibani și americani să fie salvați, așa cum s-a întîmplat la Saigon în 1975 – posibilitate pe care președintele o neagă categoric, contează pe un singur lucru: o grămadă de republicani se vor revolta. Chiar și pe plan intern, cînd ne referim la banii americanilor, inegalitățile de orice fel nu fac decît să se adîncească. Miliardarii americani sînt din ce în ce mai bogați și mai numeroși, în timp ce Pentagonul și corporațiile se scaldă în dolarii contribuabililor, iar facturile din zonele nevoiașe ale Statelor Unite rămîn neplătite. În acest sens, ar putea fi timpul să începem să ne gîndim la Statele Unite ca la un sistem imperial eșuat, atît pe plan intern, cît și extern. Din păcate, fie la nivel global, fie la nivel național, toate acestea par greu de înțeles pentru americani.

Cu toate acestea, ar trebui să uităm de iluzia conform căreia America este promotoarea democrației în lume, fiind, în prezent, amenințată de pierderea democrației chiar în interior. De la atacul din 6 ianuarie asupra Capitolului pînă la cele mai recente legi (anti) electorale din Texas și din alte părți ale Statelor Unite, americanii au un sistem politic intern în faliment și dezintegrare. Da, la nivel global, administrația Biden s-a trezit surprinzător de dornică să se angajeze într-un nou Război Rece cu China și să se întoarcă spre Asia, pe măsură ce Pentagonul continuă să-și construiască forțele, de la cele navale la cele nucleare, de parcă țara ar rămîne cu adevărat puterea imperială dominantă pe planetă. Dar astăzi nu este cazul.

Adevărata întrebare acum poate fi aceasta: la trei decenii după ce imperiul sovietic s-a destrămat, ne putem gîndi că imperiul american, mult mai puternic, se mișcă mai haotic ca oricînd în aceeași direcție? Și dacă da, ce înseamnă acest lucru pentru noi toți?

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Adevărul despre vaccinări

(urmare din pag. 1)

Aceste nume sînt bine cunoscute celor calificați în domeniu, toate persoanele enumerate avînd o experiență de zeci de ani în domeniul medical (practică medicală, științe medicale, predare, muncă în autoritățile sanitare etc.). Mulți au diplome și titluri academice. Majoritatea au peste 60 de ani, unii fiind chiar octogenari, iar cărțile lor au devenit bestseller-uri.

În articolul de față ne vom concentra asupra scriitorului Vernon Coleman, medic generalist prin educație, calitate în care a început să lucreze în 1970. În paralel cu ocupația sa principală, a fost angajat să scrie pe teme medicale și de îngrijire a sănătății. În 1975 a fost publicată prima sa carte, ,,The Medicine Men”, în care a făcut o declarație îndrăzneață: Serviciul Național de Sănătate este controlat de companiile farmaceutice. În 1977 a publicat cartea „Paper Doctors. A Critical Assessment of Medical Research”, unde a aprofundat critica sistemului de sănătate. Coleman a scris sub diferite pseudonime; la sfîrșitul anilor 1970 a publicat trei romane despre viața unui medic generalist sub pseudonimul Edward Vernon: ,,Practice Makes Perfect”, ,,Practice What You Preach” și ,,Practice”. În 1985, a fost publicată cartea „Viața fără tranchilizante” și, puțin mai tîrziu, „Puterea corpului”. Ambele au devenit în scurt timp bestseller-uri. În 1996, Coleman a publicat ,,How to Stop Your Doctor Killing You”, care a fost reeditată în 2003. În momentul lansării, Coleman era deja o figură cunoscută atît în Anglia, cît și în străinătate. Cartea a devenit o adevărată bombă, gata-gata să explodeze. Autoritatea pentru standarde de publicitate (ASA) a încercat să o scoată din circulație pe motiv că... discredita profesia medicală.

Coleman este o persoană versatilă. La începutul anilor 1980, el a fost implicat în dezvoltarea unui software special pentru calculatoarele personale ale medicilor, primul de acest gen din lume, care este utilizat din 1983.

Pentru o lungă perioadă de timp, Coleman a reușit să combine scrisul cu munca unui medic generalist. Dar chiar și aici s-a dovedit a fi o figură incomodă. Primul conflict grav între Coleman ca medic și autoritățile medicale a apărut pe baza faptului că a refuzat să scrie diagnostice pe fișele pacienților, considerînd că astfel de adnotări le încălcau dreptul la confidențialitate. Din cauza acestui conflict și a altor conflicte cu autoritățile medicale, lui Coleman i s-a retras licența de medic, rezumîndu-se la scris. Publică mai multe cărți și broșuri în fiecare an. Un total de aproximativ 100 de cărți au ieșit de sub stiloul său, fără a menționa un număr mare

Mîndria (2)

Există așadar pericolul instaurării unei dictaturi a minorităților la nivel global și dacă va fi să se întîmple asta, probabil se va ajunge peste 50 de ani la o revoluție de eliberare de sub această dictatură și ne vom întoarce la situația din trecut, cînd oamenii de culoare sau homosexualii erau ostracizați de întreaga societate. Ca de obicei, excesele nu fac bine. Nici cele culinare, nici cele bahice, și cu atît mai puțin excesele politico-sociale de acest fel. Nu pricep de ce unora le e atît de greu să țină calea de mijloc, care e cea mai bună. Rău e că toată această propagandă afectează copiii și le schimbă gîndurile și viața mult prea devreme. Citeam în Standardele pentru educația sexuală, scrise de Biroul OMS pentru Europa, la inițiativa Centrului Federal German de Educaţie pentru sănătate, niște lucruri nemaipomenite. Încă din preambul ni se spune că omenirea este înapoiată din punct de vedere al sexualității și că, în special țările din estul Europei (așa cum ne consideră ei, deși noi românii, sîntem în Europa Centrală), sînt mult în urma unor țări ultra avansate din acest punct de vedere, care au introdus educația sexuală în școli ca materie obligatorie. Se dau ca exemplu Olanda, Austria, Germania și Elveția,

de articole, interviuri, discursuri video. Cărțile sale au fost traduse în 25 de limbi străine și sînt vîndute în 50 de țări din întreaga lume.

De aproape 50 de ani, Coleman militează atît în Anglia, cît și la nivel internațional, împotriva Big Pharma și a companiilor care furnizează alimente necorespunzătoare. În ultimele două decenii, el depășește din ce în ce mai mult limitele medicinei și atinge probleme de actualitate ale politicii mondiale. Printre astfel de lucrări se numără: „Oil Apocalypse”, ,,Living in a Fascist Country” și ,,The OFPIS File: The Organisation for the Preservation of Individuality and Sovereignty”, în care autorul critică aspru Uniunea Europeană, numind-o „fascistă”.

În ultimul an și jumătate, Coleman s-a concentrat pe o serie de aspecte legate de pandemia COVID-19, vaccinări și Marea Resetare. Iată cîteva dintre cele mai semnificative materiale publicate în 2020: ,,Proof That Face Masks Do More Harm Than Good” („Dovada că masca face mai mult rău decît bine”), ,,Covid-19 – The Greatest Hoax in History”, ,,Coming Apocalypse”. În 2021 a fost lansată cartea „Endgame: The Hidden Agenda 21”, care face referire la Agenda 21, un document - program adoptat de reprezentanții a 179 de state la conferința ONU de la Rio de Janeiro (1992). Autorul atrage atenția asupra faptului că adevăratul sens al Agendei 21 a devenit clar la aproape trei decenii după conferința de la Rio de Janeiro, cînd, în 2020, a fost declarată o pandemie în întreaga lume, iar președintele Forumului Economic Mondial Klaus Schwab a anunțat planificarea tacită a Noii Ordini Mondiale, numită „The Great Reboot”.

Vernon Coleman a stîrnit numeroase reacții pozitive pînă anul trecut, fiind considerat o comoară națională a Angliei. Iată cîteva dintre referirile care au apărut în mass-media engleză: „Vernon Coleman scrie cărți minunate” (The Good Book Guide); „Comoară națională” (Ce nu vă spun medicii); „Probabil una dintre cele mai proeminente personalități care trăiesc astăzi” (Irish Times); „Lecturarea cărților lui creează dependență“ (The Guardian); „Regele medicilor” (The Independent); „Sfaturile sale inspiră optimism și entuziasm” (British Medical Journal). Cu toate acestea, la cîteva luni după ce Coleman a început să devoaleze această conspirație numită „pandemie”, toate aprecierile pozitive au dispărut din mass-media britanică. În cîteva publicații mediocre, Coleman este numit „nebun”, „teoretician al conspirației”. Pagina Coleman Wikipedia a fost reeditată fără acordul său. Citind-o în ediția curentă, s-ar putea crede că vorbim într-adevăr despre o persoană complet nebună.

ai căror cetățeni nu-și mai încap în piele de fericire din acest motiv! Mai exact, autorii materialului scriu că: „În Europa Centrală şi de Est procesul de dezvoltare a educației sexuale a început după căderea comunismului. Înainte de aceasta, în anumite țări au fost adoptate cîteva inițiative, dar, dacă privim în urmă, putem cu greu să le numim inițiative privind „educația sexuală”. În mare parte, acestea erau inițiative privind „pregătirea pentru căsătorie și viața de familie”, Acțiuni ce negau faptul că tinerii manifestă, treptat, interes puternic față de relațiile amoroase și, în special, că ei pot fi activi din punct de vedere sexual înainte de căsătorie. Pregătirea pentru sexualitate nu a fost privită ca o problemă aproape niciodată. Ca urmare, țările din Europa Centrală și de Est au început educația sexuală, în forma și esența sa înțeleasă și practicată astăzi în mai multe țări, cu 20 sau 30 de ani mai tîrziu decît în țările din Europa de Vest. Doar unele dintre ele, în special Republica Cehă și Estonia, au avut un început serios în dezvoltarea stilurilor moderne de educație sexuală, spre deosebire de educația pentru viața de familie. În multe alte țări din Europa Centrală și de Est această dezvoltare a fost recent încetinită din cauza apariției fundamentalismului (politic, cultural și religios) în diferite domenii ale vieții publice”.

Din documentul citat înțeleg că e rău să prețuiești viața de familie și căsătoria și e foarte bine să adopți

Coleman publică în mod regulat pe internet videoclipuri în care explică tuturor, într-un mod foarte profesional, amenințarea reprezentată de vaccinările actuale – atît celor care au primit injecția, cît și celor care au reușit să evite această procedură. Rețelele de socializare, acționînd în tandem cu Big Pharma, continuă să-l interzică, dar Coleman are mulți oameni care îi refac discursurile, și, prin diferite canale, le aduc în atenția tuturor celor interesați.

Unul dintre cele mai populare videoclipuri ale lui Coleman a apărut în luna martie a acestui an și se numește ,,Vaccinurile Covid-19 sînt arme de distrugere în masă și ar putea șterge rasa umană de pe fața pămîntului”. Iată cîteva fragmente din acest material video:

- falsa pandemie COVID-19 a fost creată, în parte, pentru a justifica vaccinurile, nu pentru a crea un vaccin ca soluție la amenințarea reprezentată de COVID-19.

- „Am crezut întotdeauna că înșelătoria COVID-19 a fost planificată cu scopul de a ucide cît mai mulți oameni vîrstnici și fragili și de a introduce vaccinări obligatorii. Am spus asta în primul meu videoclip difuzat la jumătatea lunii martie 2020. Desigur, a existat, de asemenea, un plan de a perturba și apoi reinventa economia pentru a satisface cerințele Agendei 21 și ale Marii Resetări”.

- „Din păcate, mă tem că este probabil prea tîrziu pentru a-i salva pe mulți dintre cei care au primit vaccinul. Milioane de oameni sînt condamnați și mă tem că mulți vor muri data viitoare cînd se vor confrunta cu coronavirusul”.

- „Prima problemă, desigur, este că aceste vaccinuri experimentale și-au dovedit deja pericolul – deja ucid mulți oameni și provoacă efecte secundare grave în multe cazuri. Amploarea acestei probleme particulare poate fi măsurată de faptul că inclusiv autoritățile recunosc că este probabil să fie raportate doar 1 din 100 de decese cauzate de vaccin și leziuni grave. Este imposibil de estimat cîte persoane vor muri de alergii, boli de inimă, accidente vasculare cerebrale, probleme neurologice sau cîte persoane vor rămîne oarbe sau paralizate. Am publicat pe site-ul meu o listă de oameni despre care se știe că au fost afectați sau chiar uciși de vaccin. Numărul morților este impresionant, dar majoritatea autorităților continuă să insiste că toate acestea sînt coincidențe”.

În Marea Britanie, Agenția de reglementare a medicamentelor și produselor medicale (MHRA) menține o evidență a diferitelor efecte negative ale vaccinării. Potrivit acesteia, începînd cu 7 iulie, numărul deceselor după vaccinare a fost de 1.470. Dacă aplicăm factorul de corecție al lui Coleman (100), numărul real de decese în Anglia ar trebui să fie de 147.000.

desfrîul, promiscuitatea și viermuiala erotică, ba chiar să le ridici la rang de virtuți, să fii mîndru de ele. Inteligenții care au scris materialul ăsta ne consideră fundamentaliști, adică oameni care nu acceptă compromisuri de la linia tradițională care s-a dovedit în decurs de secole a fi cea bună. Bine, ei folosesc termenul ,,fundamentalism” pentru a ne jigni, cu sensul de teroriști cu care nu se poate discuta. Nu știu de ce o fi bine să urmăm din acest punct de vedere exemplul Olandei, al Cehiei, al Estoniei ori al Germaniei – țări unde prostituția, promiscuitatea, pornografia, bisericile goale și drogurile sînt la ordinea zilei. Poate ca să ajungem peste 50 de ani să ne transformăm bisericile în baruri și biblioteci, să crească numărul sinucigașilor depresivi care nu mai văd sensul vieții lor redusă la muncă, întîlniri ocazionale prin baruri, urmate de sex stropit cu mult alcool, indivizi care, trezindu-se la 40 de ani singuri, fără o familie, fără copii, fără un scop în viață, fără credința în Creatorul tuturor, ajung să moară neștiuți, necunoscuți, neplînși de nimeni, după o viață scurtă, intensă, însă golită de orice semnificație și fără să lase nimic în urma lor. Dacă ăsta e motivul, eu nu doresc să urmez un asemenea model.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Joe Biden a mulțumit ofițerilor de informații pentru munca depusă

La sfîrșitul lunii iulie, președintele american Joe Biden a ținut un discurs în biroul șefului Serviciului de Informații naționale, unde a mulțumit ofițerilor pentru munca depusă. Dacă veți citi cu atenție discursul, printre glume și fraze obișnuite, puteți găsi idei destul de importante despre viziunea Americii asupra lumii și despre obiectivele conducerii americane.

În primul rînd, Biden a spus: „Lumea se schimbă atît de rapid – atît tehnologic cît și în ceea ce privește alianțele și relațiile umane – încît în următorii 10 ani războiul se va schimba fundamental față de ultimii 50 de ani. Aceasta nu este o hiperbolă, este un fapt real”. Din discursul lui Biden, se poate înțelege că relațiile cu Rusia și China vor deveni prioritare. Trebuie să menționăm că Biden nu a făcut referiri la Iran, Coreea de Nord, Orientul Mijlociu sau chiar Europa. Cu alte cuvinte, toate acestea sînt lipsite de importanță, spre deosebire de Moscova și Beijing, cu care America va trebui să concureze (geopolitic și ideologic) și să negocieze. Principalele forțe ar trebui concentrate asupra acestui lucru. De fapt, aceasta este o confirmare a încheierii vechii ordini mondiale unipolare, iar europenii ar trebui să se gîndească la disprețul cu care „fratele mai mare” de peste mări îi privește.

Joe Biden a subliniat: „Putin are o adevărată problemă: stă în fruntea unei economii care are arme nucleare și puțuri de petrol, nimic altceva. Nimic! Este economia lor a opta în lume? Știe că are probleme reale și asta, presupun, îl face și mai periculos”. Președintele american consideră că Rusia se amestecă deja în alegerile din Congres,

care vor avea loc în 2022. În același timp, Biden și-a flatat audiența: președintele Rusiei a spus el, „știe că sînteți mai buni decît echipa lui și asta îl îngrijorează ca naiba”. Vorbind despre China, el a afirmat că Xi Jinping intenționează să facă din țara sa cea mai mare putere militară și cea mai mare economie din lume pînă în anii ʼ40 ai Secolului XXI.

Apare o circumstanță interesantă: sarcinile Beijingului (și, în consecință, răspunsurile la acestea), din punctul de vedere al planificării strategice pe termen lung, sînt în general clare. Dar Rusia rămîne imprevizibilă pentru Washington și, prin urmare, este văzută ca fiind dublu periculoasă. Ceva de genul unei ghicitori care încurcă în mod constant: se va alătura Crimeei, apoi va intra în Siria, apoi va crea arme hipersonice – și asta în ciuda faptului că „Putin are o problemă reală...”.

Rușii înșiși sînt de vină pentru faptul că americanii „nu pot înțelege Rusia cu mintea lor”: după prăbușirea URSS, școala americană de sovietologie s-a prăbușit, iar americanii care s-au considerat victorioși nu au văzut rostul studierii și înțelegerii ei, crezînd aparent că atunci cînd Federația Rusă se va destrăma, vor trebui doar să colecteze crema. Drept urmare, a trecut timpul în care Washingtonul ar putea influența direct deciziile conducerii ruse, în timp ce americanii continuă să lucreze conform vechilor scheme: sprijin pentru opoziția nesistemică, agravarea „problemei ucrainene”, provocări, sancțiuni... Nu există nici un rezultat concret. Este greu de spus în ce va rezulta acest fapt. Situația actuală este periculoasă, deoarece atunci cînd nu-ți înțelegi adversarul, există o mare probabilitate de a comite greșeli majore.

Akharin Khabar (Iran): Sistemele de apărare antiaeriană indiene vor da de acum înainte „șah mat” în rusă?

Analiștii ruși raportează că noul avion de luptă rus Checkmate are deja clienți în Orientul Mijlociu, America Latină și Asia de Sud-Est. Astfel, India intenționează să cumpere un lot de noi avioane de luptă rusești. Diverse surse care relevă informații despre impasul existent în negocierile privind achiziționarea avioanelor de luptă americane F-35, raportează intenția autorităților indiene de a cumpăra un nou avion de luptă rus de a cincea generație.

La cîteva zile după ce o copie a acestui nou avion militar rus a apărut la o expoziție, mass-media au început deja să discute despre posibilitatea primului contract internațional între Forțele Aeriene Ruse și India. Potrivit ediției chineze a China Morning Post, India intenționează să achiziționeze un lot al noului avion de luptă rus, denumit „Checkmate”, pentru a contracara producțiile G-20 de fabricație chineză. Trebuie remarcat faptul că mass-media chineză, avînd în vedere specificul relațiilor Indiei cu vecinul său din est, monitorizează îndeaproape toate informațiile legate de presupusele contracte militare pe care doresc să le încheie la Delhi. În plus, există informații că India va avea posibilitatea de a achiziționa luptătorul rus de generația a cincea la un preț mai ieftin decît al americanului F-35. Se spune că avionul costă între 25 și 30 de milioane de dolari.

India a purtat în trecut negocieri cu compania americană Lockheed Martin Corporation cu privire la achiziționarea de avioane F-35, dar negocierile s-au încheiat negativ. India, conștientă de conflictele sale militare cu China, este acum foarte dornică să achiziționeze echipamente de luptă de a cincea generație. Cu toate acestea, după recentele ciocniri de frontieră cu India, China păstrează în permanență luptătorii G-20 la granița indo-chineză: singurul echipament cu care India ar putea riposta este Dassault Rafale, fabricat de francezi, luptător de a patra generație și jumătate. Este clar că India îl consideră o alternativă insuficientă în cazul unui nou posibil conflict cu China.

Al doilea punct important al discursului lui Biden a fost cel legat de tehnologie, unde există mai multe aspecte. Președintele Statelor Unite a menționat că atacurile cibernetice pot deveni cauza unui mare război fierbinte. În această interpretare, hackerii vor deveni principalii luptători în războiul puterilor conducătoare. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm nici despre armele convenționale; în special, Biden a menționat rachetele hipersonice și necesitatea investițiilor în cercetarea științifică, recunoscînd, de fapt, vulnerabilitatea tehnologică a Statelor Unite. Interesant, în acest sens, el a atras atenția asupra problemei educației insuficiente a populației; în Statele Unite, această problemă este agravată. America a creat o societate de consum ușor de manipulat de atît de mult timp încît nu a crezut că la un moment dat altcineva ar putea începe să o manipuleze (o poveste cu teoria populară a conspirației americane QAnon merită). Cine va lupta împotriva atacurilor cibernetice și va crea rachete hipersonice? Este din ce în ce mai dificil să răspunzi provocării scăderii nivelului de educație prin cumpărarea de creiere.

În cele din urmă, Biden a atins subiectul schimbărilor climatice și a menționat Arctica.

Adresîndu-se personalulului militar al Serviciului Național de Informații, președintele american a spus: „Nu am nevoie de platitudini, am nevoie de aprecieri directe, oneste”. Era bine dacă Biden se referea la jocurile diferitelor servicii speciale, foarte numeroase în Statele Unite și care sînt tentate să concureze între ele, aducînd primului om în stat informații benefice și nu obiective. Este mult mai rău că Biden a observat că acestea încearcă să-l facă un președinte oficial, pictîndu-i o imagine roz asupra lumii. În al doilea caz, este deosebit de importantă întrebarea dacă Biden va pune sub controlul său calitatea informațiilor pe care le primește – un produs care a devenit de o importanță capitală.

frontierei cu India cu avioane produse local G-10 și G-20, precum și Su-30 fabricate în Rusia. În plus, China a implementat sisteme de rachete antiaeriene S-400.

După cum a raportat China Morning Post, toate specificațiile tehnice ale noului luptător Checkmate nu au fost încă dezvăluite, dar un analist militar chinez de la Beijing a spus că designul aerodinamic al aeronavei demonstrează capacități ascunse mai bune decît Su-57, primul luptător din a cincea generație din Rusia. Odată cu aceasta, India, „într-o manevră preventivă”, și-a trimis unitățile militare în Jammu și Kashmir, în Ladakhul de Est. Cu o zi înainte, surse indiene au raportat că 15.000 de soldați au fost trimiși în Ladakhul de Est „în cazul anticipării unei posibile agresiuni chineze”. Surse familiare cu situația adaugă că forțele bazate pe termen lung au fost desfășurate în Ladakhul de Est, ceea ce ar trebui să servească drept „o respingere eficientă” la orice fel de „surpriză și provocare” de la frontiera chineză.

Ținînd cont de posibilitatea unor noi ciocniri militare cu China, India și-a sporit semnificativ prezența militară în Ladakhul de Est: acum, în loc de una, două divizii sînt concentrate în această zonă, însoțite de unități de tancuri și trupe motorizate. Unități speciale de munte ale armatei indiene, cărora li se ordonă, în cazul unui conflict militar cu China, să desfășoare operațiuni ofensive, au fost, de asemenea, desfășurate în zonele de frontieră. Trebuie reamintit că, de la sfîrșitul anului trecut, atît India, cît și China și-au sporit semnificativ prezența militară de-a lungul frontierei comune. Pregătirile militare s-au intensificat în diferite formațiuni și ramuri ale forțelor armate și în alte părți ale regiunii. În același timp, însă, ambele părți declară public că continuă să negocieze ameliorarea tensiunilor din regiune.

Analiștii spun că noul luptător rus Checkmate are deja clientelă în Orientul Mijlociu, America Latină și Asia de Sud-Est. Cu toate acestea, chiar mai devreme, observatorii chinezi specializați în știri de pe piețele militare au început să discute despre posibilitatea de a cumpăra această noutate a aviației rusești din India. Producătorul luptătorului, Sukhoi, a raportat că Checkmate Fifth Generation are o viteză maximă impresionantă și o autonomie de pînă la 3.000 de kilometri. Potrivit sursei chineze menționate anterior, Pagină realizată de n k

Recent, o sursă din rîndul forțelor armate indiene a raportat despre „provocările armate” ale Chinei, concentrarea rachetelor și a sistemelor radar în Ladakhul de Est. Vorbind despre acest lucru, mareșalul Bhadra, un înalt oficial militar indian, a spus că China a extins așanumita „Linie de control” și a instalat un număr mare de radare și rachete la suprafață. Potrivit armatei indiene, forțele aeriene chineze erau concentrate în apropierea

Și, după cum puteți vedea, noul luptător rus de a cincea generație va cuceri piețele militare din multe țări, deoarece știrea zborurilor sale demonstrative a dus deja la pregătirile militare ale celor mai mari două state din lume.

Aşa vă place istoria?

Moartea Brâncovenilor, cea mai cumplită execuţie din istorie

Constantin Brâncoveanu, cel care a fost vreme de 26 de ani domnul Ţării Româneşti, a avut parte de cea mai crudă moarte din istorie. A sfîrşit fix în ziua în care împlinea 60 de ani, după luni de chinuri groaznice în temniţa turcească, decapitat pe malul Bosforului, împreună cu cei patru fii şi cu ginerele său. Trupurile au fost pescuite din Bosfor şi înmormîntate pe ascuns. Vreme de 200 de ani, mormîntul lui Brâncoveanu a fost necunoscut.

Domnia lui Brâncoveanu a început pe 29 octombrie 1688 şi a însemnat pentru Ţara Românească 26 de ani de prosperitate şi linişte. „Osîndit să nu facă politica armelor, Constantin Brâncoveanu a făcut în schimb marea politică a culturii” – scria Nicolae Iorga despre marele domn al Ţării Româneşti, subliniind importanţa pe care acesta a acordat-o vieţii culturale, în timpul celor 26 de ani de domnie. Brâncoveanu a încurajat arta, şi-a adus contribuţia la tipărirea multor cărţi şi la ctitorirea multor aşezăminte bisericeşti într-un stil arhitectural aparte care avea să-i poarte numele. ,,Altîn Bei” sau ,,Prinţul Aurului” l-au numit vreme de ani buni turcii pe domnul Ţării Româneşti, datorită bogăţiilor strînse de acesta. Se spune că Brâncoveanu aduna în fiecare an peste 10.000 de galbeni. Mare parte din avuţie mergea către turci, drept plată pentru liniştea ţării. Marea bogăţie care a asigurat pacea ţării i-a adus însă şi sfîrşitul domnitorului. A stîrnit invidia boierilor care au început să uneltească pentru mazilirea sa, pentru că doreau să înscăuneze unul de-al lor. În final, Brâncoveanu a ajuns ţinta turcilor care au vrut să pună mîna pe toate avuţiile strînse.

Tragedia Brâncovenilor şi sfîrşitul bogatului domn a început pe 25 martie 1714. Aceasta a fost ziua în care solul sultanului a adus familiei Brâncoveanu firmanul de mazilie. Întreaga familie a domnitorului a fost dusă, sub pază, la curtea otomană. ,,Şi porniră cartele în noapte sub paza lui Aga Mustafa ducînd cu el doisprezece prizonieri, pe Brâncoveanu, pe doamna Maria, cei patru fii, patru gineri şi una din nurori, pe Anica a lui Constantin cu fiul ei, un plod de 7 luni”, notează istoricul C. Gane în „Tragedia Brâncovenilor”. Trei săptămîni au mers prizonieri către Constantinopol unde, după cum notează cronicarii, Brâncoveanu s-a aşteptat să fie dus la unul dintre palatele ţării. Ajunsă la Constantinopol, familia a fost aruncată însă în cea mai cumplită temniţă turcească: Închisoarea celor şapte turnuri. Din aprilie pînă în iulie, membrii familiei Brâncoveanu au fost întemniţaţi şi batjocoriţi, în cele mai întunecoase beciuri ale închisorii. Turcii au încercat toate metodele de tortură pentru a-l face pe domnitor să mărturisească unde îşi ţine avuţiile. ,,Începură caznele, pentru a face pe Brâncoveanu să mărturisească pînă în cel mai mic amănunt averea lui din ce se compune, unde sînt toate sculele, la ce bănci din ce ţări are banii depuşi”, mai notează C. Gane. Potrivit celor relatate de istoricii vremii, Brâncoveanu a fost întins pe roată, a fost torturat cu un cerc de fier încins pus la cap, a fost ars cu fierul înroşit pe piept, a fost tăiat la mîini şi la picioare, suportînd cele mai cumplite chinuri. La cele mai multe dintre torturile domnitorului, au asistat cu forţa soţia sa, doamna Maria, şi copiii.

O istorie a farselor (210)

Farsa unor exploratori (2)

Deşi se întîmpla cu o mie de ani în urmă, înainte de mica eră glaciară, iar climatul era puţin mai plăcut decît în prezent, era imposibil de trăit aici. Cum ar fi putut să atragă locuitori?

Simplu! Dîndu-i numele de Groenlanda! Între timp, un alt neam de vikingi găsise o altă insulă în nordul Oceanului Atlantic. Deşi aflată la o latitudine de 66 grade nord, aceasta avea păduri verzi, munţi vulcanici fertilizabili şi mai multe primăveri călduroase decît oriunde pe mapamond. Era un pămînt aspru, dar sănătos şi înviorător - aici se înregistrează cea mai scăzută rată a mortalităţii în rîndul femeilor (79,5 ani). Aşa că vikingii s-au hotărît să păstreze pentru ei ceea ce au descoperit. Prin urmare, pentru a-i descuraja pe potenţialii imigranţi, au inventat o nouă imagine a ţării lor: cel mai friguros ţinut de pe pămînt, unde era ger ca în infern (cu originea într-o legendă despre

Legenda spune că turcii au reuşit să scoată de la domnitor semnătura pentru aurul depus la unele bănci din Veneţia. Însă duşmanilor nu le-a fost de ajuns şi au continuat. N-a scăpat de tortură nici doamna Maria. Cînd s-au convins că soţia lui Brâncoveanu nu ştie nimic despre averile domnului au mutat-o, împreună cu fiicele, în altă aripă a închisorii. La sfîrşitul lunii iunie, după aproape patru luni de tortură, Brâncoveanu şi fii săi au fost scoşi din Închisoarea celor şapte turnuri şi mutaţi în palatul ţării de la Constantinopol. Otomanii l-au păcălit pe Brâncoveanu dîndu-i impresia că are şanse să-şi recapete scaunul. ,,Fericit, Brâncoveanu începu o corespondenţă cu comandantul Sibiului şi cu Apostol Manu, omul său de afaceri cu privire la averea pe care încă nu o mărturisise. Scrisorile fură interceptate şi visul de fericire se nărui, iar după cîteva zile de linişte, pe 28 iunie, fură mutaţi cu toţii din nou la Edicule. Torturile reîncepută în prezenţa soţiei, a fiilor şi a ginerilor”, mai povesteşte istoricul în ,,Tragedia Brâncovenilor”. Se spune că Brâncoveanu ar mai fi mărturisit unele averi, însă turcilor, indiferent cît li s-ar fi spus, nu le-ar fi fost de ajuns.

Pe 14 august, lui Brâncoveanu i s-a promis eliberarea cu condiţia să spună unde ascunde cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care Sultanul bănuia că le are. ,,Douăzeci de mii de pungi cu aur reprezentau la vremea aceea zece milioane de aur. Nu numai că Brâncoveanu nu avea această sumă depusă nicăieri, dar nici n-o posedase vreodată”, mai povesteşte C. Gane despre cumplita tragedie a domnitorului. În faţa cererii imposibil de îndeplinit a turcilor, se spune că Brâncoveanu, sătul de torturi şi rămas fără nici o speranţă, l-ar fi blestemat pe vizir, pe Sultan şi ,,umbra lui Alah pe pămînt”. Furia otomanilor în faţa blestemelor a fost uriaşă şi în ziua de 14 august soarta domnitorului a fost pecetluită. În data de 15 August 1714, ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani, ziua de nume a soţiei sale Maria şi mare sărbătoare a creştinătăţii, turcii au pus la cale cea mai cumplită execuţie din istoria Imperiului Otoman. „A doua zi, 15 august, la ceasul 9.00 dimineaţa, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Enache Văcărescu fură duşi dezbrăcaţi la cămaşă în faţa Seraiului, pe piaţa care era acolo la malul Cornului de Aur, peste drum de Galata. De jur împrejurul pieţei erau şiruri de ieniceri care păzeau ordinea în populaţia aceea, o mare de oameni venită să-şi potolească instinctul plăcerei bestiale de a vedea curgînd sînge”,

Scandinavia medievală - un ţinut de gheaţă, zăpadă, negură şi întuneric, ce se întindea la nord de Abis). Şi, pentru a-şi atinge obiectivul, ce nume credeţi că i-au dat - care altul? – Islanda.

Oînșelătorie de pomină (1)

Întîmplarea aceasta a fost ecranizată și filmată în Franța, cu titlul Întoarcerea lui Martin Guerre (1982), Gérard Depardieu interpretînd rolul titular. Ea a început în jurul anului 1538, în satul Artigat din regiunea Ariège din Pirineii francezi, cînd Bertrande de Rols s-a căsătorit cu Martin Guerre. Ambii erau adolescenţi, nici nu împliniseră paisprezece ani. Ea era localnică, provenind dintr-o familie bună, pe cînd el era descendent al bascilor. Deşi, după opt ani de zile, a devenit în sfîrşit tată, Martin nu se simţea la locul lui. Nu avea nici educaţie şi nici aptitudini pentru viaţa de la ţară. După o dispută aprinsă cu tatăl său, deoarece îi furase bătrînului nişte grîne, n-a mai putut îndura şi în 1548 a plecat. (va urma)

STUART GORDON

descrie istoricul C. Gane ziua cumplitei execuţii. Sultanul însuşi şi invitaţii săi au fost prezenţi în piaţa publică la executarea celor şase români. Se spune că la execuţia lui Constantin Brâncoveanu, sultanul Ahmed al III-lea invitase ambasadorii din Veneţia, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic şi Rusia. Sultanul le-a oferit Brâncovenilor iertarea şi viaţa, cu condiţia să treacă la mahomedanism. „Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mîntuim” – a fost îndemnul domnitorului către fii săi, refuzînd propunerea sultanului, care a dat semnalul execuţiei şi capul ginerelui Văcărescu a fost primul căzut. Apoi, pe rînd, al lui Constantin, al lui Ştefăniţă şi al lui Răducu. Cel mai mic dintre copiii lui Brâncoveanu, vîzîndu-şi fraţii ucişi sub ochii lui, a cedat şi a cerut îndurarea Sultanului. Brâncoveanu nu l-a lăsat însă pe fiul său să renunţe la credinţa ortodoxă: ,,Din sîngele nostru nimeni nu şi-a pierdut credinţa. Să plătească nenorocitul ăsta cu viaţa, cinstea pe care voia s-o piardă”, ar fi spus domnitorul în faţa slăbiciunii fiului său cel mic. Sub ochii lui Brâncoveanu a fost tăiat şi capul lui Mateiaş. Ultimul a căzut capul demnului domnitorului. Turcilor nu le-a fost de ajuns moartea şi au ţinut să umilească şi trupurile fără viaţă ale celor şase români. „Cele şase capete fură apoi înfipte în suliţe şi plimbate pe străzile Stambulului. Dar le aduse pe urmă repede înapoi la Serai, fiindcă poporul ameninţa să se răscoale. Vederea acestui măcel îi întărîtase. Excesul de cruzime nu e pe placul musulmanilor. Trupurile fură aruncate în mare”, aminteşte C. Gane în „Tragedia Brâncovenilor”.

În 1992, martirii brâncoveni care şi-au pierdut viaţa în numele credinţei au fost canonizaţi sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte, în fiecare an, la data de 16 august, a doua zi după sărbătoarea de Sfînta Maria, ziua cumplitei execuţii de pe malul Bosforului.

ADEVArUL.ro

Miraj

ORIZONTAL: 1) Întrece orice măsură (fem. pl.); 2) Trecut în rezervă; 3) Fac față cu strălucire – Nu se descurcă singură; 4) Datina de a umbla din casă în casă de sărbători – Un teren mai mare; 5) În armată la ordin – Legate la cap!; 6) Sînt din provincie – Obligată să cedeze anumitor presiuni; 7) Boală cronică... de obicei incurabilă – Părăsită la graniță; 8) Plusuri de casă (sg.); 9) Scene... deschise; 10) Fază luată cu încetinitorul – Aer inspirabil la înălțime.

VErTICAL: 1) Văduvă de lux; 2) A opera ca-n codru – Plin de negi!; 3) Tot ce ne înconjoară – De aleasă prețuire (fem.); 4) Nu-i de treabă (fem.) – Al treilea din trei; 5) Limbă de urs – Rezemate de pereți; 6) Conform cu originalul... și totuși fals – Careu gol!; 7) Cutie de mărunțișuri! – Stări de fapt care pot duce la congestie; 8) Trece cu greutate la înălțime – Indice de preț; 9) Fixate pe linia de serviciu; 10) Adunarea generală – Tras pe dreapta.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ÎNVĂȚĂMINTE”

1) MACADAMURI; 2) ACAPARATOR; 3) RUMEN – RIME; 4) IZ – LETAL – V; 5) TABU – ACERE; 6) ITARASI – OR; 7) SOLID – NULE; 8) URA – ELEN – N; 9) RIDURI – SUT; 10) I – AVANSARE.

Ne dați economia? Vă dăm aderarea! (1)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul.” – Albert Camus

Doamnelor și domnilor, Strasbourgul este orășelul acela alsacian unde cîndva, demult, într-o noapte de inspirație divină, un tînăr căpitan francez scria versurile și muzica înălțătorului marș de luptă ,,Marseilleza” – devenit, mai tîrziu, Imnul Național al Franței. ,,Haideți, copii ai Patriei/ Ziua Gloriei a sosit!”. Dar ea, această glorie, se construiește greu. Și indiferent cît de mult ai lupta pentru a purta mantia de purpură a gloriei, ca să dobori zidurile Cetății Ierihon cu vibrațiile trîmbițelor este nevoie, în primul rînd, de ajutorul lui Dumnezeu. Din păcate, de ceva vreme încoace, Dumnezeu Și-a întors fața de la noi. În Biblie sînt personaje cărora Dumnezeu le primește rugăciunea și jertfa; dar sînt și altele, cărora nu le primește nimic, ignorîndu-le. În Secolul XX, noi, românii, am trăit două experiențe istorice contradictorii: Dumnezeu ne-a primit jertfa din primul război mondial, de 800.000 de morți, și ne-a ajutat să recuperăm teritoriile furate de alții și să făurim România Mare, deși totul părea pierdut, la un moment dat; în al IIlea război mondial, Tatăl Ceresc nu ne-a mai primit sacrificiul și, deși am dat mai multe jertfe și ofrande decît în primul război, ne-a pedepsit cum numai El știe s-o facă, judecîndu-ne aspru și făcînd să simțim mînia Sa pînă astăzi, și geografic, și istoric.

Ce se întîmplase între timp? Cu ce L-am mîniat pe Dumnezeu? Răspunsul îl știu cei din generațiile mai vechi, ca și cercetătorii acelor vremuri: timp de două decenii, între 1920 și 1940, a fost un dezmăț nemaivăzut în România, s-au degradat moravurile, s-a furat, s-a mințit, s-a ucis. Pe scurt, s-au făcut multe urîciuni înaintea Domnului. Sigur, de la depărtare, o dată cu trecerea timpului, se vede altfel, ies în relief realizările, cum este, de pildă, înființarea Muzeului Satului. Fondul problemei constă, însă, în faptul că aveam un Muzeu al Satului pitoresc și minunat – dar aveam un sat real într-o mizerie îngrozitoare. Anii au trecut. Românii au dovedit, încă o dată, că au o slabă memorie a răului. Cei care au făcut mari averi în acele vremuri, prin jaf, sau prin împrumuturi bancare pe care nu le-au rambursat niciodată, fiindcă a venit războiul și s-a schimbat regimul politic, s-au reîntors recent în țară, ca fantome, ori prin nepoți, sau prin rude colaterale, la a șaptea spiță, și revendică munți întregi (relieful țării!), palate care n-au fost niciodată ale lor, uzine care, la origine, fuseseră doar niște ateliere prăpădite. România a devenit o pradă, la discreția tuturor șmecherilor, aventurierilor și escrocilor, care ne asurzesc cu placa hodorogită a unor șabloane, de genul ,,proprietatea e sfîntă” și ,,restitutio in integrum”. Dacă proprietatea e sfîntă, atunci Mama lui Isus Christos cum mai e?

Salvate în ultimul minut

motto: ,,Scăparea celor drepți vine de la Domnul; El este tăria lor în timp de necaz.” –Psalmul 37.39

Cinci prietene erau în vacanță la Marea Nordului. În timpul refluxului au căutat scoici în nisip, dar au uitat că timpul trece repede. Apa a venit, iar canalul de lîngă mare, pe care îl traversaseră ele, s-a umplut cu apă. Astfel, calea spre țărm le era blocată.

În fața lor se afla insula Spiekeroog. Părea să fie foarte aproape și cele cinci au fugit într-acolo. Deodată s-au aflat în fața unui banc de nisip și au văzut doar apă de jur-împrejur. Doar atunci au telefonat după ajutor. Apa creștea și ele s-au prins deznădăjduite de o geamandură, ale cărei margini ascuțite le-a tăiat adînc pielea palmelor.

Cînd barca de salvare a pornit, bărbații de la bord au știut că aveau puțin timp la dispoziție. Temperatura apei era doar de 11 grade Celsius, iar ca să le găsească pe fete, bărbații au fost nevoiți să caute mai întîi geamandura unde se aflau ele. Cînd le-au găsit, acestea stăteau în apă pînă la piept. Au fost salvate în ultimul minut!

La început, fetele au căutat scoici, apoi a venit apa, dar și mai apoi a fost prea tîrziu. Fără ajutor din exterior nu ar fi avut nici o șansă de scăpare. Pe cărarea vieții noastre se adună greșeli, vinovății și păcate, care ne blochează calea înapoi la Dumnezeu. Avem nevoie de un Salvator din exterior. Isus Christos a murit ca Salvator pentru noi la cruce. Acum El este gata să primească pe oricine se îndreaptă spre El.

Îndreptați-vă spre El și veți fi salvați!

Eu, unul, cred că Națiunea Română e foarte demnă; atîta doar, că a început să își cam piardă busola. La ora actuală, suferim de un fel de anomalie magnetică. Acum, ne aflăm în situația asta. Cale de întoarcere nu există. Trebuie să mergem înainte, dar mai trebuie să pricepem că terenul pe care călcăm e minat. Într-un timp fulgerător, practic, în cîțiva ani, de la nivelarea socialistă s-a trecut la o sălbatică polarizare a societății românești, care constă în existența cîtorva zeci de mii de oameni bogați, și în viața dramatică a 20.000.000 de supraviețuitori, de năpăstuiți ai sorții. Averi care, în Occident, se fac pe parcursul cîtorva generații, în România s-au realizat peste noapte. Sînt, oare, toți acești protagoniști ai Topurilor din revista ,,Capital” niște genii în domeniul economic, ori au făcut invenții fenomenale, care să justifice sutele de milioane de euro pe care le-au agonisit în mod atît de rapid și enigmatic? De pildă, prin ce miracol a izbutit un fost sportiv, care, la începutul anului 1990 avea o avere de numai 12 milioane de mărci germane, să revină în România, ca o pasăre de pradă, și, cu niște simple revere și stopuri la fileu, garnisite cu cîteva fente de corp și invocarea enervantă a relațiilor sale pe plan extern, să depășească, în numai 15 ani, suma de 1 miliard de euro?! De ce nu le dă el rețeta asta uluitoare și celorlalți români?! Foarte simplu: pentru că individul a făcut grămezile astea de bani jefuindu-i pe concetățenii săi. Iar astfel de ,,peșteri ale comorilor” mai au și alții. Și dacă îi întrebi cum s-au îmbogățit și, de fapt, cu ce se ocupă, în afara unor speculații și mișcări ale hîrtiilor, te acuză că ești extremist și nefrecventabil (?!). Eu, unul, n-am

Oh, sfîntă mare nerușinare! Ce-a ajuns țara asta, o victimă a celui mai feroce egoism! În toate sectoarele s-a instaurat cîte o Mafie rapace, care și-a creat și sisteme de protecție, ba chiar unii au posturi de Televiziune și Trusturi de Presă cu care îi țin pe toți la respect. Concomitent, o echipă de zgomote bine dresată și remunerată, care țipă în numele unei autorități false, încearcă să șteargă cu buretele intoleranței o bună parte din Istoria modernă a țării și să pună la zid un popor întreg, culpabilizat, acuzat că n-a fost vigilent atunci cînd Winston Churchill i-a trasat lui Stalin, la Yalta, pe un șervețel de hîrtie, cu un creion albastru, noua și criminala configurație a Europei de Est. Alții au vocație economică și finanțistă, încercînd să explice tot ceea ce ni se întîmplă prin prisma unor fenomene, cauzalități și serii logice de această natură. Portativul meu are, însă, o altă cheie: cea istorică. România se află în plină criză a destinului ei istoric. Primul-ministru a vorbit de ideea pe care o avea generalul De Gaulle despre Franța. Eu aș aminti aici de Emil Cioran al nostru, care, într-o carte de tinerețe, scria: ,,Visez la o Românie cu destinul Franței și cu populația Chinei”. Încă un deziderat care, bineînțeles, nu se va împlini niciodată. Noi, românii, am fost siliți, cu pistolul la tîmplă, să construim ceea ce era imposibil de construit – utopia comunismului, sămînță de import, adusă în țară pe tancurile sovietice, iar acum sîntem siliți, cu alte amenințări, să facem drumul înapoi, în sens invers. Cu alte țări răsăritene se întîmplă cam același lucru, iar bruma lor de avans față de noi se datorează unui spor de seriozitate și pragmatism, pe fondul dorinței Occidentului de a le ajuta mai mult. Iar aici, religia romano-catolică joacă un rol major. În paranteză fie spus, exact supărarea Vaticanului ne trebuia nouă acum, prin periclitarea Catedralei Sf. Iosif, din București, clădire de Patrimoniu Național, unde Eminescu, suferind, obișnuia să vină și să se roage, iar Regele Ferdinand cel Întregitor se spovedea, săptămînă de săptămînă, la Arhiepiscopul romanocatolic al Bucureștilor, Raymund Netzhammer. Nu le spune nimeni celor de la Primăria și Prefectura Capitalei să nu se lege la cap fără să-i doară? Dar, ce să ne mai mirăm că se întîmplă ce se întîmplă, cînd la ambele ceremonii din București, prilejuite și de Ziua Europei, la 9 Mai, au lipsit și primarul general, și prefectul Capitalei! Credeți că reprezentanții Corpului Diplomatic n-au observat aceste absențe? ,,Poți să faci o ciorbă de pește dintr-un acvariu, dar n-ai să poți reface, niciodată, un acvariu dintr-o ciorbă de pește” – spunea un polonez, Adam Michnik, referindu-se chiar la trecerile bruște de la capitalism la socialism și înapoi la capitalism. Iar Ernest Hemingway scria că ,,Mai rea decît războiul și trădarea e lașitatea de care dau dovadă democrațiile burgheze”. Fiindcă nici democrațiile astea nu sînt perfecte, ca să ne închinăm la ele ca la sfintele moaște. În fine, un ultim citat pe tema asta, din gîndirea regizorului american Stanley Kubrick: ,,Marile națiuni s-au purtat, întotdeauna, ca niște gangsteri, iar națiunile mici ca niște prostituate”.

auzit pînă acum de cuvîntul ăsta și mărturisesc că nu știu ce înseamnă. Un înțelept evreu din Secolul XIX, Cilibi Moise, zicea: ,,Sînt unii oameni care, cînd intră în Țara Românească, sărută bariera, fiindcă vin cu fracuri fără coadă, cizme fără tălpi, pălării sparte, și peste 6 ani se fac bancheri și proprietari”. Așa că nu-i de mirare că peste vechea mizerie a societății românești s-a așezat un nou strat de mizerie, mai rezistent și mai deprimant. Cel puțin satul românesc este la nivelul Evului Mediu! Cuvîntul, în sine, vine din latinescul ,,fosatum”, adică șanț – șanț de încercuire și apărare, de obicei umplut cu apă. Iată că, după 1900 de ani, satul nostru a redevenit un șanț, chiar înconjurat de ape! Mitul eternei reîntoarceri, de care vorbea Mircea Eliade, nu-i așa? Starea jalnică a satelor și a tîrgurilor de provincie a ieșit la iveală cu prilejul nefast al valurilor succesive de inundații. Am văzut cu toții, și a văzut și străinătatea, case de bălegar și paiantă, grajduri dărăpănate, garduri de nuiele, burdușite cu coceni, closete în fundul curții – toate luate de ape ca un decor de butaforie, pentru un film ieftin. Acolo locuiau oameni, semeni ai noștri, cu vietăți cu tot, care se zbăteau să scape de nenorocire și să-și salveze viața. Această parte a societății românești n-are cum să intre în clubul select al Uniunii Europene. Numai Brâncuși a reușit o performanță de genul acesta, dar el avea geniu: invitat la o recepție simandicoasă, unde participa o bună parte din aristocrația Franței, fostul elev al lui Auguste Rodin, dar și viitor părinte al sculpturii moderne, s-a prezentat la palatul respectiv înveșmîntat într-o pînză de sac, ca ultimul cerșetor, și, deși a arătat invitația, majordomul nu l-a lăsat să intre. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

Candele de zăpadă (2)

Secvenþa 5

Mulţimi de români pornesc în bejenie, către vechiul Regat: trenuri, maşini, căruţe, furgoane ale Armatei. Scene de despărţire, dureroase. În aşezările româneşti năvălesc trupele maghiare şi jandarmii cu pene de cocoş la pălărie. De pe clădirea unei primării un honved azvîrle Tricolorul românesc, pe care camarazi de-ai lui îl stropesc cu benzină şi îi dau foc. În alt loc, o româncă însărcinată e spintecată de o baionetă. „Garda Zdrenţăroşilor” se năpusteşte şi într-o biserică ortodoxă, unde jefuieşte sfintele odoare din altar. La opoziţia îndîrjită a preotului român, se produce o scenă de coşmar: acesta e prins, lovit cu violenţă şi răstignit efectiv, pe uşa exterioară a bisericii. Toate aceste cadre se desfăşoară întrun vacarm de nedescris. În răstimpuri, e supraimprimată harta spintecată a României, cu Ardealul de nord-vest înconjurat de sîrmă ghimpată.

Secvenþa 6

Într-un sat de pe Valea Mureşului, pe nume Toldal. Trupele paramilitare ungureşti, din „Crucile cu săgeţi“, dau iama într-o gospodărie românească, jefuind tot ce găsesc, de la aşternuturi de pat pînă la animalele din bătătură. Nu sînt mulţi vandali, doar 7-8, dar îi conduce un ofiţer energic, uşor de recunoscut după gradul pe care îl are, dar şi după o eşarfă neagră, care îi acoperă ochiul stîng, ca la gropari. Numele lui este Esterhazi şi pretinde că descinde din familia de nobili cu acelaşi nume. Noi îl vom numi Groparul.

Groparul (strigă): Petreanu, ieşi afară! Ştiu unde te ascunzi.

În beciul casei, în semi-întuneric, se găsesc 10 femei şi bărbaţi. O femeie tînără are un copil mic la sîn şi îşi face cruce peste căpşorul lui. Lîngă ea, o ţărancă ceva mai în vîrstă, care pare mama ei; aceasta este evlavioasă, fiindcă repetă, repede, de mai multe ori. Rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!“. Prin geamlîcul pivniţei se zăresc bocancii oaspeţilor nedoriţi, apropiindu-se ameninţător. În vremea aceasta, pe uliţa satului vin doi tineri: Dumitru Petreanu şi vărul lui, Ion Aronescu. Ei discută ceva cu însufleţire dar, cînd ajung în dreptul tăbliţei de lemn care arată numele localităţii, se opresc şi din mers, şi din vorbit şi devin foarte atenţi. Răzbat pînă la ei rafale de mitralieră. Furişîndu-se pe de lături, cu mare grijă, tinerii ajung pînă aproape de gospodărie şi văd scene de groază: un straia-meşter (subofiţer) a spart, cu ţeava puştii, fereastra pivniţei şi a tras în neştire. În interior, camera de filmare dezvăluie scene teribile: au murit aproape toţi.

Groparul (ordonă către gealaţii lui): Scoateţi-i afară!

În cîteva clipe, la lumina soarelui de toamnă, sînt expuse trupurile însîngerate ale victimelor. Cîteva încă mai mişcă. Printre ele şi bătrînul Petreanu.

Groparul (sarcastic): Aici erai, Petrene?! La ʼ918 parcă nu te ascundeai în beci, mamă-mamă ce-ţi mai mergea limba-n gură!

Petreanu (cu ultimele puteri): Ucigaşilor! Ucigaşilor!

Localitatea Toldal, Mureș

Groparul: Fără milă! Nem! Nem! Soho! (înjură pe ungureşte).

Groparul scoate pistolul şi îl împuşcă pe bătrîn în cap. La fel sînt împuşcaţi şi ceilalţi care mai dădeau semne de viaţă. Tînăra mamă încă îşi mai ţine copilul de mînă, deşi amîndoi sînt morţi. În acel moment Petreanufiul sare din ascunzătoarea lui, cu un urlet cutremurător.

Dumitru Petreanu: Tată! Tată! Măicuţă... Îngenunchează lîngă familia lui şi plînge în hohote. Un ungur îi pune puşca la tîmplă, dar „şeful“ îi face semn să o lase jos.

Groparul: Nu, nu acum. Şi nu aici. Trebuie să le dăm o lecţie. Nu strică şi o execuţie publică, pentru învăţare de minte.

Cei doi tineri sînt legaţi cu mîinile la spate şi scoşi pe poartă, în loviturile paturilor de armă. De sub cerdacul casei, arată un căpşor mirat un puişor de ciobănesc, cu blană neagră, cîrlionţată (ca astrahanul) şi crăvăţică albă; n-are mai mult de 4 luni, e fetiţă şi se numeşte Mura, datorită ochilor de un negru intens si strălucitor. La geamuri, pe lîngă perdele, cîteva femei privesc cu spaimă. La un moment dat, o cireadă de vaci, venind dinspre Lunca Mureşului, umple toată uliţa, stîrnind colbul drumului. În fruntea ei, un taur enorm, cu coarne fabuloase, fornăie pe nări şi zgîrmă pămîntul cu copita. Prim-plan cu ochii lui mari, fixaţi pe oamenii care îi tulbură „regatul”. într-o clipă, animalul îşi ia avînt şi-1 răstoarnă pe unul dintre paznicii tinerilor. În învălmăşeala creată, cei doi prizonieri scapă cu fuga: din cîteva salturi. Dumitru se aruncă în apele Mureşului, aşa cum era, legat la mîini; un „zdrenţăros” trage cu mitraliera după el, dar nu-1 nimereşte, tînărul înoată aproape de talvegul rîului, lovind apa numai cu picioarele, apoi, ajutîndu-se de o rădăcină de sub mal, îşi desface legătura. În vremea aceasta. Ion a fost ajuns din urmă de alt „zdrenţăros”, care îi înfige cuţitul în spate. în cădere, el mai apucă să strige:

Ion Aronescu: Fugi, Dumitre! (Ca pentru sine, intrînd în agonie.): Nu-i ierta... Nu-i ierta...

Secvenþa 7

Pe fondul cîntecului popular „Pe Mureş şi pe Tîrnavă”, pe ecran se derulează metamorfoza toamnei în iarnă: frunzele roşii devin, printr-un procedeu imaginistic ingenios, candele roşii, montate ca nişte bijuterii rubinii, într-un cîmp acoperit cu ninsoare. În fundal, se zăreşte Dealul Sângiorgiu, dominat de o troiţă de lemn, în timp ce, din adîncuri, vine şi creşte cu litere de sînge, genericul filmului: CANDELE DE ZĂPADĂ

Secvenþa 8

Peisaj de iarnă în Cişmigiu. Pe lacul îngheţat, cîteva pilcuri de copii patinează. Sus, pe „movilă”, un bărbat şi o femeie stau îmbrăţişaţi. Sînt căpitanul Paul Sadoveanuofiţer de legătură la Marele Stat Major - şi Yvonne Popescu.

Paul Sadoveanu: Pe aici treceam, zi de zi, în drum spre liceu.

Yvonne Popescu: Unde ai învăţat? La Sava sau la Lazăr?

Paul Sadoveanu: La Sfîntul Sava. În fiecare zi traversam Cişmigiul. Asta-i cea mai frumoasă amintire pe care ne-au lăsat-o ruşii, dragă Yvonne.

Cei doi coboară scările înzăpezite şi pornesc spre Rotonda Scriitorilor. Parcul e destul de pustiu, cîţiva trecători se grăbesc spre casă, goniţi de la spate de lăsarea unei seri de cleştar rece.

Yvonne Popescu: Ce ziceai că ne-au lăsat ruşii?

Paul Sadoveanu: Cişmigiul. Asta ne-au lăsat. E opera generalului Kiseleff. Fireşte, şi-a luat arhitecţi şi grădinari francezi, dar dacă nu era el, poate că şi acum se mai întindea o mlaştină - Lacul lui Dura Neguţătorul. Aici s-au auzit, ultima oară, lupii urlînd în Bucureşti.

Yvonne Popescu: Ştii, Paul, uneori mă întreb: de ce nu te apuci tu de scris? Ai un nume atît de răsunător, începutul e greu. Îmi şi imaginez o vitrină de librărie plină cu cărţile tale şi ale tatălui tău: „Mihail Sadoveanu şi fiul”. Ca Alexandre Dumas...

Iarnă în Cișmigiu

Între timp, cei doi au intrat în sanctuarul scriitorilor. În dreptul statuii lui Şt.O. Iosif, Paul o strînge în braţe, o sărută pe ochi şi îi recită, în şoaptă:

Paul Sadoveanu: Afară-i noapte, ninge, plouă/ Pe cer se-arată negri norii/ Ah, unde-i strălucesc iubitei/ Pe vremea asta ochişorii?!

Yvonne Popescu: Heinrich Heine!

Paul Sadoveanu: Tradus de... De cine?

Arată spre bustul lui Şt.Q. Iosif.

Paul Sadoveanu: Pe Şt. O. Iosif 1-a nenorocit o femeie... Nevastă-sa, Natalia Negru...

Yvonne Popescu: Voi, bărbaţii, ar trebui să ştiţi că femeile sînt abisale. Chiar şi noi ne îngrozim, uneori, de forţa noastră.

Paul Sadoveanu: Poezia sună mai bine în româneşte decît în nemţeşte. Mark Twain zicea că infinitul a fost creat ca să arate în cît timp va învăţa el limba germană.

Yvonne Popescu (dă roată, cu privirea, la statuile care au făcut „căciuli” de nea): Parcă-s oameni de zăpadă. Păcat că nu-i şi tatăl tău aici...

Paul Sadoveanu: Vai de mine, ce să caute printre ei? Viii cu viii şi morţii cu morţii! N-ai văzut, pînă şi luminările de la paraclis respectă regula asta. N-are decît 64 de ani. Yvonne, trebuie să vorbesc ceva cu tine. Nu mai pot să mă ascund, nici de soţia mea, nici de tata, nici de colegii din Armată...

Yvonne Popescu: Ce vrei să faci?

Paul Sadoveanu: E timpul să divorţez. E vreme de război, destinele se schimbă, oamenii mă vor înţelege.

Yvonne Popescu: Faci cum crezi tu mai bine. Eu te aştept, oricum. Te aştept de 5 ani... Un „lustru” de vreme...

Paul Sadoveanu: Tocmai. Nu pot să-mi bat joc de tine... Nici de ea nu pot... Dar am intrat într-un Nou An. Sfîrşitul lui nu ne va găsi la fel. Presimt că pluteşte un cutremur mare... Nu sub pămînt, ci în aer. Astăzi, sînt la Marele Stat Major. Dar mîine? Mîine s-ar putea să fiu în linia I. Dacă, Doamne fereşte, îmi e scris să mor, vreau să-ţi las măcar numele meu... În dreptul Fîntînii lui Eminescu, o patrulă militară îi opreşte pe cei doi.

Maiorul patrulei militare (salută reverenţios): Actele la control, vă rog.

Paul Sadoveanu răspunde la salut şi prezintă documentele. Ofiţerul le cercetează cu atenţie, apoi le restituie.

Maiorul patrulei militare: Doamna?

Yvonne Popescu (după ce îşi întoarce geanta pe dos): Îmi pare rău, dar le-am uitat acasă... (Priveşte, întrebătoare, la însoţitorul ei). Paul?

Paul Sadoveanu: Domnule maior, se mai întîmplă... Ştiţi cum sînt femeile: dacă s-ar putea, şi-ar uita şi capul.

Maiorul patrulei militare: Îmi pare rău, domnule căpitan, dar e stare de război. Pe dvs. vă ştie toată lumea, sînteţi fiul marelui Sadoveanu. Dar dînsa? E soţia dvs.? Cine garantează pentru ea?

Paul Sadoveanu: Nu, nu e soţia mea. Şi nu ştiu dacă trebuie să garanteze cineva pentru o doamnă atît de inofensivă. E o situaţie mai delicată...

Maiorul patrulei militare: Înţeleg. Dacă nu era vorba de dvs., credeţi-mă că o duceam la primul post de Poliţie. Pe viitor, fiţi mai atentă, stimată doamnă. (Lipeşte călcîiele şi duce mîna la chipiu) Am onoarea să vă salut!

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (86)

Artele marțiale (5)

Astfel, în Secolul al XV-lea, stilurile „Shaolin“ sînt adoptate în Japonia, unde se combină cu stiluri locale de luptă, rezultatul fiind stilul nipon „Karate“. Un alt stil japonez de arte marțiale „Jiu-Jitsu“ își are originea în stilul chinezesc „Longhuachan“, născut la Templul „Shaolin“, în epoca rezistenței anti-mongole.

În epoca modernă, artele marțiale, inclusiv stilul de la Templul „Shaolin“, au cunoscut o răspîndire fulminantă în lumea întreagă, fiind apreciate și accesibile unor largi pături din cele mai diverse arii culturale. Componenta spirituală daoist-budistă nu este necesară în prezent pentru însușirea și practicarea artelor marțiale. Date fiind similitudinile dintre Daoism și Zamolxism –spiritualitatea geto-dagilor, strămoșii românilor, parțial asimilat de Creștinismul Ortodox românesc – românii au un motiv și un avantaj în abordarea și practicarea cu succes a artelor marțiale, inclusiv a stilului de la

Koch și lupta lui pentru descoperirea bacilului tuberculozei

Între deschizătorii de drumuri noi în bacteriologia modernă, Robert Koch ocupă un loc de prim rang. Nu numai rezultatele ştiinţifice obţinute de el sînt impunătoare, ci şi modul în care le-a obţinut. Timp îndelungat el n-a avut legături cu universitatea sau vreun alt institut ştiinţific, nimeni nu i-a pus la dispoziţie laboratoare bine înzestrate, nu i-au stat la dispoziţie asistenţi temeinic pregătiţi ştiinţificeşte. Singur şi-a imaginat experienţele şi singur le-a dus la bun sfîrşit, cu aparatura ticluită de el, în cabinetul modest unde era asaltat de bolnavi şi unde, foarte rar, avea un răgaz de un ceas sau două pentru cercetările sale ştiinţifice.

Astfel a trecut el prăpastia de netrecut, oceanul nemărginit dintre neştiinţă şi adevăr, fără să se dea înapoi în faţa greutăţilor pe care le întîmpină orice cercetător ştiinţific, punînd, prin descoperirea bacilului tuberculozei, o bază nouă pentru lupta ce avea să se dea împotriva acestui flagel groaznic al omenirii. Cine 1-a văzut la faţă şi 1-a ascultat vorbind a rămas impresionat de modestia lui, de spiritul său logic, foarte pătrunzător, care nu s-a lăsat niciodată sedus de strălucirea aparenţelor, de adevărata lui valoare omenească.

* * *

Ploua în seara aceea, oarecum neobişnuită, de 24 martie 1882. Societatea de fiziologie anunţase o

Pile. Cunoştinţe. Relaţii (2)

Din galeria personajelor literaturii universale îl studiase cu toată atenţia pe Julien Sorel, tînărul ambiţios din romanul lui Stendhal ,,Roşu şi Negru”. Cucerirea doamnei de Rênal de către Julien are ca laitmotiv îndemnul interior tradus prin dictonul ,,Aux armes”. ,,Să fugim” – exclamă Sorel şi fermecătoarea doamnă îi cade miraculos în braţe. ,,Te cer în căsătorie, Doina” –iată formula magică prin care personajul nostru credea că va izbîndi.

Aşadar, tînărul inginer Florin Genoiu o porni iarăşi cu paşi repezi spre strada Toamnei, la casa Doinei Leşanu. Acolo, surpriză! În prag îl întîmpină tatăl Doinei.

- Ia loc, domnule!

- Vă mulţumesc!

- Ce vînt te aduce pe la noi?

Bătrînul Leşanu avea faţa brăzdată de cute adînci şi ochi sfredelitori.

- Doream s-o mai văd pe Doina!

- E cam bolnăvioară fetiţa tatei…

- Dar ce s-a întîmplat?

- O doare capul... A învăţat prea mult pentru examene!

Templul „Shaolin“. Din păcate, atît în spațiul Extremului Orient, cît și în afara acestuia, există practicanți ai artelor marțiale care pervertesc tradițiile multimilenare și scopurile wushu-ului – autoperfecționarea și autoapărarea – transformîndu-l într-un sport sîn geros, criminal sau într-o sectă periculoasă precum „Falonggong“. În prezent, practicarea artelor marțiale în China reprezintă atît o cultură fizică destinată maselor largi, cît și un sport de elită pentru cei care au vocația de a-l practica la modul profesionist. Templul „Shaolin“, cu o vîrstă venerabilă – înființat în anul 495 d.Chr., parte a Patrimoniului umanității – poate fi vizitat de turiști. Bazele sale de antrenament rămîn, însă, secrete pentru neinițiați. Călugării „Shaolin“ își însușesc tehnica meditației, cristalizată de sute de ani, precum și controlarea și dirijarea energiei vitale qi. Se practică atît „tehnica interioară“, prin care se reglează insprația și expirația, se conduce qi-ul spre organele vitale și se elimină toxinele, cît și „tehnica dură“, care are ca rezultat dirijarea qi-ului într-o anumită parte a corpului sau în punctele de acupunctură, ceea ce oferă putere de rezistență supraomenească și performanțe

conferinţă pentru profesori şi medici. Comunicarea trebuia s-o facă un modest medic de ţară, cu ochelari în ramă aurită, foarte serios, poate puţin chiar timid, care încă de după-masă de pe la orele 5 a început să-şi instaleze microscoapele şi preparatele pe mesele unei săli, toate pătate cu fel de fel de substanţe chimice. Mirosea în jur a cobai, a cîini şi a şoareci. Numai prin fereastra deschisă vîntul primăverii timpurii aducea cînd şi cînd cîte-o adiere de aer proaspăt.

După ce se întunecă, mica încăpere prinse să se populeze mai curînd decît era obiceiul. Prezida în seara aceea renumitul profesor Du Bois-Raymond. Poate că afluenţa neobişnuită de curioşi sau parfumul reavăn al începutului de primăvară umpluse aerul parcă de electricitate. Toţi erau nervoşi, agitaţi, discutînd cu aprindere, pe grupe de interese şi simpatii, subiectul comunicării anunţate.

Numai medicul de la ţară care urma să facă comunicarea, părea calm. Era de altfel aşa de absorbit de potriveala şuruburilor micrometrice şi de gîndul de a prezenta în condiţii cît mai bune piesele lui demonstrative, încît chiar emoţionat să fi fost n-ar fi avut cînd să-şi dea seama de aceasta.

Preşedintele deschise şedinţa şi conferenţiarul urcă încet pe estradă. Avea fruntea înaltă sub care ochelarii în ramă de aur străluceau şi un cioculeţ ascuţit, care îi împrumuta o înfăţişare romantică. Pe cap părul îi era cam rar, în colţul ochilor apăruseră numeroase riduri, deşi omul nu părea să aibă mai mult de 40 de ani. El îşi plimbă privirile peste sala ticsită, îşi scoase cu mişcări

- Îmi pare rău...

După cîteva clipe de tăcere, tînărul continuă cu o mărturisire şocantă.

- Deşi mă cunoaşteţi mai mult din vedere, domnule Leşanu, în calitatea dumneavoastră de tată al Doinei vreau să ştiţi că eu... o iubesc pe fiica dumneavoastră şi vreau să mă căsătoresc cu ea.

După aceste cuvinte rostite chinuit, lui Florin Genoiu i se puse un nod în gît.

Bătrînul Leşanu îl bătu părinteşte pe umăr. Era şi pentru el un moment emoţionant, întîmplîndu-se pentru prima dată cînd un tînăr venea să-i ceară mîna Doinei pentru a contracta căsătoria.

- Domnule inginer, după cum vezi, noi sîntem oameni sărmani. Prea multe nu avem ce să-i dăm Doinei drept zestre. Poate doar frigiderul Zill. Este singura noastră avere. Dar, iartă-mi întrebarea: părinţii îţi trăiesc, ştiu de intenţiile dumitale?

- Părinţii mei sînt pensionari. Tata a lucrat ca revizor contabil, militar, cu gradul de colonel, iar mama a fost profesoară. Oricum, în ziua de azi nu mai are nici o importanţă poziția socială. Toţi oamenii sînt egali.

Bătrînul scoase un oftat.

- Prostii! Oamenii nu pot fi toţi la fel! Unii sînt proşti, alţii deştepţi. Unii au carte, alţii parte, sau şi mai bine: au carte şi parte… Înainte vreme, prin anii ’38, am venit din Ardeal. Nu ne-a împins de acolo sărăcia. Mai

incredibile, care uimesc nu doar pe simplii amatori, ci și pe oamenii de știință: opunerea rezistenței unei sulițe aruncate; sfredelirea cărămizilor cu degetul; sprijinirea corpului în doar două degete, simultan cu spargerea cu piciorul a unei coloane de piatră ș.a.m.d. Stilul artelor marțiale de la Templul „Shaolin“ nu este unic. La fel de renumite sînt considerate artele marțiale de la templul daoist „Wudan“ din sudul Chinei.

Eunucii (1)

Abordăm acest subiect – eunucii – deoarece în China veche inclusiv în epoca marii Dinastii Tang, pînă la Revoluția Democrată din 1911 eunucii reprezentau o adevărată castă, o instituție și aveau un rol deosebit în societate. Ei erau servitorii împăratului și ai Casei imperiale. Eunucii – bărbați castrați, destinați pazei Haremului imperial, care cuprindea mii de concubine, precum și serviciilor administrativ-gospodărești în reședințele imperiale – erau nu doar mutilați fizic ci, în marea lor majoritate, niște oameni complexați și profund frustrați. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

tacticoase şi fără grabă manuscrisul din buzunar, apoi citi rar şi apăsat titlul comunicării:

„Despre tuberculoză“.

Da, se gîndeau cei din sală, despre tuberculoză au mai vorbit mulţi savanţi cu renume, fără să facă altceva decît să repete lucruri comune, adevăruri de mult cunoscute. Se credea, îndeobşte că ea nu este contagioasă şi, în orice caz, încă nimeni nu putuse dovedi existenţa unui bacil al tuberculozei, după cum, de altfel, nici un medic din lume nu cunoştea un leac sigur împotriva teribilei boli.

Conferenţiarul prinse să citească rar, aproape sfios şi cei din sală îl urmăreau cu atenţie, frază cu frază, fiecare cuvînt chiar. În curînd, auditoriul îşi dădu seama că medicul acela slăbuţ, venit de la ţară, cu cioc de filozof şi ochelari de filolog, este un cercetător fără pereche, care a reuşit, printr-un nou procedeu de colorare, să identifice nişte bacili necunoscuţi încă, dovedind astfel că există o fiinţă microscopică parazitară, străină de corpul omenesc, care trebuie bănuită a fi cauza tuberculozei.

Cînd conferenţiarul anunţă stîngaci, roşind chiar de sfială, cu glasul răguşit de timiditate, că „Am reuşit să descopăr cauza tuberculozei bacilul tuberculozei“, lumea din sală păru că se cutremură. Se auzi un murmur de uimire şi cei prezenţi năvăliră spre microscoapele şi preparatele înşirate cu atenţie pe mese de medicul necunoscut, care nu era altul decît Robert Koch. (va urma)

Dr. ALEXAnDrU CULCEr

mult am vrut să-mi pun la încercare norocul. Am vîndut pămîntul de la Şiria şi cu banii am cumpărat un camion. Am nimerit-o frumuşel. Am reuşit să-mi cumpăr şi un automobil de fabricaţie germană. Cu el o făceam pe taximetristul şi am rezistat pe piaţă pînă acum cîţiva ani. Aşa e viaţa. Acum muncesc la I.T.B. din greu pentru pensie... Nu vreau să cerşesc la bătrîneţe de la draga mea Doina. Dacă va avea noroc şi va da peste un băiat bun, Dumnezeu s-o binecuvînteze!

Pe neaşteptate, apăru din casă Doina Leşanu. Era toată o primăvară. Tînărul nostru personaj sări ca dintrun resort de pe scaun şi sărută mîinile tinerei femei, pe care şi-o închipuia logodnică.

- Îmi pare rău că eşti bolnavă, Doina.

La auzul acestor vorbe, Doina Leşanu năvăli cu ocara asupra tatălui.

- Ce te-a apucat, tati, să faci confesiuni în numele meu? Trebuie să ştie mahalaua de durerea mea de cap?

Bătrînului i se umeziră ochii.

- Domnul inginer e prietenul tău şi a venit să te ceară în căsătorie.

Cînd mai auzi şi năzbîtia cu măritişul, Doina Leşanu parcă luă foc!

- De măritiş îmi arde mie? Ce vrei de la mine, Genoiule? Intră în casă şi să discutăm! (va urma)

Robert

(1)

Balada (96)

Maladiile în Lumea Antică (5)

,,Plaga lui Ciprian” (1)

,,Plaga lui Ciprian” prezintă similitudini și cu faimoasa ,,gripă spaniolă” din anii 1918-1919, care de asemenea a provocat o pandemie; aceasta înseamnă că a afectat toate regiunile lumii cunoscute în acel moment. Ea a avansat rapid, nu doar prin contactul direct de la omul bolnav la cel sănătos, ci și prin îmbrăcămintea și obiectele folosite de persoanele afectate de maladie. Primul puseu epidemic a fost urmat de o remisie, un nou episod, uneori chiar mai violent, apărînd însă la scurt timp după aceasta. Exista o incidență sezonieră, boala declanșîndu-se în toamnă, durînd toată iarna și primăvara și diminuînduși intensitatea odată cu venirea anotimpului cald: un ciclu sugerînd specialiștilor febra tifoidă. Mortalitatea, afirmă contemporanii, era chiar mai mare decît în cazul oricărei alte epidemii precedente, numărul celor morți surclasîndu-l cu mult pe cel al supraviețuitorilor. Faza acută a ,,plăgii lui Ciprian” a durat 16 ani, perioadă cumplită, în care nu doar boala propriu-zisă, cît mai ales panica provocată de ea a făcut ravagii. Mii de oameni fugeau din zonele rurale și se îngrămădeau în orașe, lăsînd în paragină cîmpurile cultivate; mulți nu credeau că rasa umană va supraviețui acestei calamități. Totuși, în ciuda războiului dus în Mesopotamia, la frontierele răsăritene și în Galia, Imperiul Roman a reușit să depășească și această cumplită piatră de încercare. Prețul a fost însă renunțarea la două dintre cele mai bogate provincii, legiunile fiind obligate să se retragă, între 271 și 275, din zona Munților Pădurea Neagră și din Dacia, spre a menține tradiționala ,,limes” a Imperiului – cursul fluviilor Rin și Dunăre. Situațai părea atît de disperată încît energicul împărat Aurelian a luat hotărîrea de a fortifica însăși Roma, cetatea pe care barbarii încă nici nu visau că ar putea-o cuceri!

Se știe că, după faza acută a unei epidemii, infecţia persistă, deşi nu mai este atît de virulentă. Pe parcursul

Minuni și miracole (11)

Personaje misterioase (2)

Anastasia/Anna Anderson (2)

Comunitatea monarhilor din Europa a fost în genere indecisă. Amanta țarului, Mathilde Kschessinka, a crezut de asemenea că Anderson era tînăra prințesă, iar Pierre Guillard, fostul profesor particular al Anastasiei, şi-a declarat iniţial sprijinul, dar ulterior s-a răzgîndit. Familia unui alt angajat al curţii, Eugène Botkin, doctorul monarhului - era absolut convinsă de descendenţa regală a lui Anderson, mai ales datorită faptului că ea a fost capabilă să discute amănunţit despre corespondenţa personală dintre micile prinţese şi copiii lui Botkin.

În privinţa atitudinii, Anderson se comporta ca o adevărată prinţesă. Se spune că era pretenţioasă şi arogantă şi avea frecvente izbucniri de furie. Vorbea excelent engleza, franceza şi germana şi înţelegea rusa, deşi refuza să vorbească în această limbă. Totodată, pe corp prezenta cicatrici care se potriveau cu afirmațiile despre execuție, iar experții în trăsături faciale au susținut că semăna foarte bine cu Anastasia. Avea diformităţi fizice similare cu cele ale micii prinţese, iar experţii grafologi au afirmat că scrisul ei era identic cu cel al Anastasiei. Totodată, se spune că Anderson avea cunoştinţe uimitoare despre familia regală. Ea a dezvăluit că unchiul Anastasiei, Marele Duce Ernst de Hesse, vizitase în secret Rusia în 1916, pe vremea cînd cele două familii monarhice se aflau în război. Acest fapt a fost pe deplin dovedit de-abia în anul 1966, însă Ernst a infirmat întotdeauna această versiune.

S-a sugerat că Ernst a pus în circulaţie o altă teorie conform căreia Anderson era, de fapt, o muncitoare poloneză pe nume Franziska Schanzkowski. Oamenii au afirmat că Schanzkowski a dispărut cu doar o zi înainte de apariţia lui Anderson în Berlin. Se spunea că cicatricile ei datau din perioada cînd Schanzkowski a lucrat la o fabrică de armament şi a scăpat din mînă o grenadă. Cu

următoarelor trei secole, pe cînd Roma se prăbuşea, încet, sub loviturile goţilor şi vandalilor, au fost episoade recurente ale epidemiei. Dar, pe măsură ce timpul trecea, referirile la o singură plagă fiind tot mai puţine, în contextul apariţiei a nenumărate războaie, a foametei şi a nenumărate boli, o triadă de nenorociri ce vor sfîrşi prin a arunca linţoliul negru asupra unei Rome muribunde. Popoarele germanice s-au năpustit asupra Galiei şi Italiei, traversînd apoi Pirineii, spre Spania, şi ajungînd chiar în nordul Africii, unde însă o epidemie a slăbit atît de tare forţa vandalilor, în anul 480, încît aceşti temuţi războinici n-au mai putut face faţă asaltului maurilor. Există informaţii referitoare la o mortalitate extrem de ridicată provocată de foamete şi boală la Roma, în 467 şi în jurul actualului oraş Viena, în 455.

Un interes aparte, poate şi pentru că a afectat în mare măsură istoria insulelor britanice, îl reprezintă epidemia ce a devastat Britania, aparent o reminiscenţă a pandemiei de care vorbeam ceva mai devreme, în 444. Potrivit venerabilului călugăr Beda, mortalitatea a fost atît de ridicată încît nu se mai găseau oameni capabili să îngroape miile de morţi. Boala a decimat în aşa măsură trupele comandantului romano-britanic Vortigern încît acestea n-au mai putut stăvili atacurile triburilor sălbatice ale picţilor şi scoţilor. Legenda spune că, după ce s-a sfătuit cu căpeteniile sale, Vortigern a decis să ceară ajutorul saxonilor, care au sosit în insule în 449, ca mercenari, sub conducerea lui Hengist şi Horsa. Pare de asemenea adevărat că o epidemie cumplită a fost aceea care a permis ca infiltrarea saxonă în insulele britanice să se desfăşoare cu atîta succes.

Între timp, din ruinele vechiului Imperiu Roman, renăştea un alt imperiu, în Răsărit. Asia Mică fusese anexată de Roma încă din primul secol înaintea erei creştine. Patru veacuri mai tîrziu, împăratul Constantin cel Mare a întemeiat o nouă capitală, pe locul fostei colonii greceşti Byzantium. Oraşul avea să se numească, după numele genialului politician, Constantinopole (astăzi Istanbul). Totuşi, cele două părţi ale Imperiului Roman, de Apus şi de Răsărit, aveau să convieţuiască încă un secol şi jumătate, pînă să se despartă definitiv. În anul 476, Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, dar

toate acestea, Anderson era mică şi fragilă, în timp ce Schanzkowski fusese crescută la o fermă şi se pare că avea o constituţie foarte robustă. Anderson a încercat neîncetat să îşi demonstreze descendenţa, dar nu a reuşit niciodată fie convingătoare într-o sală de judecată. La sfîrşitul lui 1968 s-a căsătorit cu un american bogat numit John Manahan şi a murit de pneumonie în 198 Corpul i-a fost incinerat, însă progresul înregistrat în testarea ADNului a IVu ca moartea ei să nu pună capăt poveştii.

În 1991, în Siberia au fost găsite rămăşiţele a opt oameni. Conform testelor medico-legale, cadavrele lui Nikolai, Alexandra şi a trei dintre copiii lor se aflau printre corpurile descoperite. Cercetătorii britanici au comparat ADN-ul aceste cu mostre din părul lui Anderson şi nu au găsit nici o asemănare. Totuşi, se pare Anderson avea un ADN extrem de asemănător cu cel prelevat din mostrele sînge luate de la nepoata Franziskăi Schanzkowski. Aşadar, se pare că misterul Annei Anderson a fost elucidat. Cu excepţia unui amănunt. În 1991, cînd autoritățile ruseşti au deshumat cadavrele regale, două dintre ele lipseau. Unul era al lui Alexei, fiul țarului. Celălalt aparținea celei mai mici fiice a acestuia, Anastasia.

Contele de Saint-Germain (1)

cel de Răsărit a supravieţuit pînă în 1453, cu un scurt intermezzo, între 1204 şi 1261, cînd el a fost cucerit de cruciaţii porniţi de fapt să elibereze Ţara Sfîntă de sub stăpînirea arabă. Apogeul dezvoltării Imperiului, numit, după capitala sa, Byzantin, avea să fie reprezentat de lunga domnie a lui Justinian. Acest împărat a fost doar la un pas de a restaura vechea măreţie a Imperiului Roman. El a lansat un asalt asupra triburilor germanice din vest, din dorinţa de a recuceri pămînturile ce aparţinuseră înaintaşilor săi de pe tronul cezarilor. A reuşit să captureze Cartagina şi cea mai mare parte a coastei de nord a Africii, a luat în stăpînire Sicilia şi, debarcînd în Italia, trupele sale au cunoscut o serie de victorii. Napoli s-a prăbuşit în faţa talentului de strateg al generalului lui Justinian, abilul Belizarie, în vreme ce restul peninsulei, inclusiv Roma, s-a predat fără luptă. În 540, părea că rezistenţa barbarilor era pretutindeni înfrîntă. Justinian, care cucerise între timp şi o mare parte din Spania, visa să pună mîna pe Galia şi chiar pe Britania, reconstituind astfel întrutotul imperiul lui Traian şi Marcus Aurelius. Dar victoriile sale nu aveau să dureze. Maurii i-au alungat pe byzantini de pe coastele Africii, iar în 541, un strălucit conducător got, prinţul Totila, a recucerit cea mai mare parte a Italiei. Tînărul prinţ era dornic de a ajunge la o înţelegere cu Justinian, dar acesta nu dorea să accepte că ar putea împărţi moştenirea strămoşilor săi cu un barbar. Au urmat unsprezece ani de războaie neîntrerupte, în cadrul cărora Roma a fost asediată de cinci ori. În cursul unuia dintre asedii, ostrogoţii au distrus apeductele, în încercarea de a-i face pe asediaţi să capituleze. Mizeria cumplită din epoca medievală îşi are, am putea spune, originea în acest incident, pentru că Roma, cu clădirile ei fastuoase şi prestigiul istoric, nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra stilului de viaţă european. Atîta vreme cît cetatea eternă a beneficiat de complexul sistem de alimentare cu apă, şi alte oraşe s-au grăbit să-i urmeze exemplul. Cînd apeductele au fost distruse, nici Roma, dar nici restul aşezărilor urbane de pe continent n-au mai căutat să construiască altele.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT,

MICHAEL BIDDISS

Perioada sa de celebritate este cuprinsă între anii 1750 şi 1760, petrecuţi la Paris. Rolul său principal era acela de spion pentru regele Ludovic al XV-lea.

Totuşi, prietenia sa cu regele i-a adus mulţi duşmani din cadrul guvernării franceze, astfel că a fost forţat să fugă din ţară în Anglia. A reapărut în Rusia ca fiind generalul Soltikov şi a jucat un rol important în revoluţia din 1762. La începutul guvernării lui Ludovic al XVI-lea, a reapărut la Paris şi, prin intermediul unei vechi prietene, contesa d’Adhemar, a înaintat un avertisment reginei Maria Antoaneta, asupra pericolelor care ameninţau monarhia franceză. Saint-Germain a încercat să-1 vadă personal pe rege, însă poliţia avea ordine din partea preotului regelui să îl captureze. Din nou, Saint-Germain a dispărut fără urmă.

Se pare că a căutat refugiu la castelul contelui Charles de Hesse-Cassel din ducatul Schlesing, Austria. Se spune că i-a dezvăluit contelui multe dintre secretele sale, dar, în 1784, Saint-Germain pur şi simplu se săturase de viaţă şi murise. Cu toate acestea, nu există nici un document oficial care să ateste moartea sa şi nici o piatră funerară care să îi poarte numele. I-a lăsat contelui toate documentele, dintre care multe priveau francmasoneria, dar, asemenea lui Ludovic al XV-lea, Charles nu a dezvăluit niciodată vreun detaliu despre trecutul adevărat al lui Saint-Germain. Şi, într-adevăr, deşi pretindea că era întristat de moartea lui SaintGermain, nu părea chiar atît de afectat, după cum susţineau o serie de comentatori.

Există chiar o teorie conform căreia contele ar fi fost implicat în înscenarea morţii acestuia.

(va urma)

Misteriosul personaj pe care noi îl cunoaştem acum drept contele de Saint-Germain a fost pentru prima dată identificat în 1710 ca fiind marchizul de Montferrat. Zărit în Veneţia de un muzician numit Rameau şi de doamna Gergy, din înalta societate pariziană, avea înfăţişarea unui bărbat aflat între 40 şi 50 de ani. O înfăţişare pe care şi-o va păstra toată viaţa, oficial decedînd în 1784. Cu toate acestea, mulţi oameni sînt de părere că el nu a trecut niciodată în nefiinţă. Pentru ei, acest personaj enigmatic a devenit cunoscut drept „Saint-Germain Nemuritorul“. Originea lui Saint-Germain nu a fost niciodată dezvăluită, nici măcar de cei cărora le încredinţase secretul său. Pe tot parcursul vieţii, el a arătat ca un om între două vîrste, cu o constituţie solidă şi o înălţime medie. Era un excelent povestitor şi avea unele abilităţi impresionante. Astfel, putea să creeze bijuterii superbe, avea cunoştinţe temeinice în domeniul muzicii şi artei şi prepara poţiuni despre care susţinea că erau elixirul tinereţii. Nu a fost niciodată văzut mîncînd sau bînd, însă se bucura de compania femeilor şi se învîrtea în cercurile aristocraţiei. Părea să nu îmbătrînească niciodată.

mATT LAmY

Prevenția – mai importantă ca oricînd

În sănătate, prevenția nu a fost, poate, niciodată mai importantă ca acum, în perioada pe care o traversăm. Studii recente arată că numărul afecțiunilor psihice a crescut considerabil; mai mult, persoanele care au fost infectate cu Covid au rămas cu sechele precum: transpirații, dureri musculare, lipsa de vitalitate și concentrare, oboseala fizică și psihică. Conform cercetărilor, femeile sînt mai afectate decît bărbații.

Care sînt efectele stresului asupra organismului nostru? Foarte mulți dintre noi nu mai iau acest aspect în serios, sau consideră că a fi stresat este ceva normal în ziua de azi. OMS consideră că 70% din bolile neinfecțioase își au cauza în stresul cotidian, în abuzul de medicamentație de sinteză, aciditate, constipație, dureri, colesterol ridicat sau tensiune oscilantă. Medicamentele de sinteză destabilizează imunitatea și metabolismul, adică exact acele componente indispensabile în timpul acestei crize provocate de coronavirus. Reducerea stresului nu înlocuiește terapia, dar este o bază bună pentru succesul terapiei.

O boală răspîndită masiv în rîndul unei populații se mai numește și boală populară. Diabetul, afecțiunile cardio-vasculare și, mai nou, bolile neuro-degenerative sînt doar cîteva dintre acestea. Bolile populare au luat un avînt considerabil, mai ales în această perioadă, cînd prioritare în tratament sînt infecțiile cu Covid-19. O mare parte a diabeticilor acuză carențe majore de vitamine, îndeosebi magneziu, care, în cantitatea necesară, are rolul de a restabili balanța celorlalte minerale din organism.

Medicina energo-informațională dispune de tratamente personalizate, care se focusează, printre altele, pe reînvățarea organismului să asimileze mineralele din alimentație. Este una dintre cele mai eficiente terapii, fără chimie, fără medicamente de sinteză, fără durere, menită a restabili energetic corpul, a preveni sau a trata diferite afecțiuni.

Corpul nostru nu poate exista nici măcar o zi pe pămînt fără energie, cea care stă la baza funcționării tuturor proceselor fiziologice din organism. Energia este purtătoarea informației (biofoton), care este dusă

spre fiecară celulă din corpul nostru. Energia nu se vede, de aceea tendința de a crede că nu există persistă la multe persoane. Sîngele curge prin artere, iar dacă ne lovim îl putem vedea; energia curge prin meridianele energetice (străzile energetice ale corpului), dacă este blocată nu o putem vedea, dar o simțim prin diferite afecțiuni, dureri...

Sănătatea noastră depinde în cea mai mare măsură de un sistem imunitar echilibrat. Perioada crizei Covid-19 a scos la lumină tabloul unei lumi tot mai chimizate, rezultatul unui mediu înconjurător încărcat cu noxe toxice, al unei alimentații manipulate și al abuzului de medicamente de sinteză. Întreaga omenire are nevoie de o detoxifiere atît fizică cît și emoțională.

În practica zilnică observăm necesitatea învățării pacienților să nu aștepte instalarea bolii, ci să apeleze cît mai repede la prevenție. În centrul nostru, după încheierea ședințelor de bază prin care s-a realizat o stabilizare și o repunere a comunicării energetice la nivel de celulăorgan-sistem, pacientul se simte mult mai bine.

Medicina energo-informațională are la bază fizica cuantică, ce se impune tot mai mult în toate domeniile, mai ales în studiile de neurobiologie. Terapiile sînt personalizate în funcție de energia fiecărui pacient. Astăzi, mulțumită fizicii cuantice, energia fiecărui om poate fi măsurată.

Terapiile se adresează atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă. Dacă dorim să prevenim problemele de sănătate, medicina energo-informațională ne stă la dispoziție atît preventiv cît și curativ.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Centrul German Dermavital vă pune la dispoziție tratamente post Covid, de prevenire a sechelelor ce pot apărea după infecția cu Covid-19, cît și tratamente post Vaccin, pentru neutralizarea efectelor secundare ale vaccinului.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PreSS book CoNSultINg Srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPreS DIStrIbutIoN Srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.