România Mare, nr. 1601

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu fii lacom! Roagă-te la Dumnezeu pentru lucruri mici, nu pentru lucruri mari.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Rușine uriașă: un mare patriot moldovean este interzis în România!

motto: „Adevărul nostru e cuvîntul, vorbirea” - CONSTANTIN NOICA

Știrea anului nu este nici victoria talibanilor asupra SUA și NATO, nici descoperirea condamnării și pușcăriei lui Cîțu. Era clar că orice fac SUA în Orient este sortit dezastrului, cum la fel de limpede era ce fel de poamă este Cîțu. Nu era nevoie nici de dosare, nici de sentințe, nici de proba unor ciordeli de om de nimic…

Nu, știrea anului este interdicția primită de cel mai cunoscut patriot basarabean, scriitorul și omul politic Iurie Roșca, mai întîi un prim simbol al unionismului – devenit apoi liderul mișcării de recunoaștere a culturii și istoriei Moldovei de peste Prut în contextul românismului.

Pentru cei care încă nu au aflat, pe 14 august, în timp ce la București avea loc ,,patriotica” paradă gay, ,,Bucharest Pride” – adică ,,mîndria Bucureștilor”, că doar sîntem mîndri, nu-i așa, de valorile noastre contra naturii! – ei bine în timpul acesta, la vama de la Albița, lui Iurie Roșca, patriotul basarabean autentic, i se punea în față decizia cu privire la interdicția de a intra în România… pe 3 ani!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Căldură sufocantă, inundații și secete: ce ne așteaptă în viitor

Un nou raport al Grupului interguvernamental al ONU privind schimbările climatice (IPCC) conține o prognoză dezamăgitoare. Cei mai mari experți climatici din lume prezic că ne vom confrunta cu evenimente meteorologice și mai drastice în viitor, cu excepția cazului în care vom putea reduce dramatic emisiile de gaze cu efect de seră în viitorul foarte apropiat.

Al șaselea raport al Grupului interguvernamental al Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice (IPCC), lansat zilele trecute, oferă dovezi convingătoare pentru a susține teza conform căreia schimbările climatice sînt cauzate

Luc Montagnier: „Omenirea se joacă cu focul“

Laureatul Premiului Nobel, profesorul Luc Montagnier, a acordat un interviu publicației France Soir, în care a răspuns la o serie de întrebări cu privire la situația actuală provocată de virusul Covid-19. Profesorul Montagnier este cunoscut pentru poziția sa față de vaccinarea pe scară largă a populației, cu vaccinuri care au fost dezvoltate în grabă și ale căror efecte secundare pe termen lung nu au fost studiate deloc. În plus, el a susținut și susține în continuare că acest virus a fost fabricat într-un laborator chinez.

– Se știe că acum lucrați cu matematicianul Jean-Claude Perez. Matematica este o știință mai exactă decît medicina. Ce v-a oferit această colaborare?

– Avem de-a face cu structura genomului. În ciuda descoperirilor asociate genelor individuale, există încă multe neexplorate. Știți că 97% din genom nu este decodificat? Există elemente repetitive, există secvențe care se găsesc și în viruși – în special în retrovirusuri, care pot converti ARN în ADN. Există cîteva elemente pe care nu le putem desluși, nu putem ști la ce servesc. Într-un cuvînt, există o mulțime de elemente atît studiate, cît și neexplorate... Și o decodificare completă a genomului poate revoluționa știința, dar este important ca aceasta să fie folosită cu intenții bune, nu în scopuri militare și nu pentru a distruge. În acest moment, putem distruge totul folosind imprudent vaccinuri pe bază de ARN. (continuare în pag. a 17-a) r m

de activitatea umană. Valurile record de căldură, inundațiile și secetele au transformat deja viața a milioane de oameni din vestul SUA, sudul Europei și centrul Chinei. Este probabil ca dezastrele naturale să devină și mai frecvente în viitorul apropiat, pe măsură ce temperaturile globale continuă să crească. Constatările raportului se bazează pe sute de lucrări științifice evaluate de experți și reprezintă cel mai recent consens din comunitatea științifică cu privire la starea vremii și schimbările climatice. Primul raport a fost publicat în 1990, iar penultimul în 2013. În cei 13 ani care au trecut, impactul schimbărilor climatice asupra vremii a devenit mai evident, spun oamenii de știință. Deși raportul din 2013 menționează doar condițiile meteorologice extreme în trecere, cea mai recentă versiune conține un întreg capitol. (continuare în pag. a 16-a)

Poetul

Pîndiți-mă cînd mi se face un dor de primitiva mare cînd îmi înmuguresc plămînii după salinul ei miros cînd sîngele își rupe lanțul și-apoi îl calcă în picioare –atunci puteți să-mi cereți totul voi fi nebun și generos

Pîndiți-mă cînd pun genunchiul și cînd mă rog de sănătate pentru acei ce mă născură și nu m-au dat pe fluviu-n jos cînd umbra mamei și a tatei o spăl cu lacrimi disperate –atunci puteți să-mi cereți totul voi fi nebun și generos

Și mai puteți să-mi cereți totul în fața ființelor umile a celor care cred că lumea nu s-a ticăloșit de tot: bătrîni cu inimă de iepuri în gheara fiecărei zile

și cai însîngerați de bice și păsări care nu mai pot

Orfani încolăciți cu spaimă de gîtul celor ce-i sărută și prizonieri fără speranță în turnul cancerului, sus jivina care-și linge puiul ucis de-o mînă nevăzută și cîinii putrezind la capul stăpînilor care s-au dus...

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Întărîtă-i, drace! F Copilul lui Bulă se numeşte Chiuzbaian F La un asemenea scandal de corupţie, prin alte ţări cade automat Guvernul

F Bombonel pe Ardei Umplut

PArTEA I

F Anul fotbalistic 1996 a început cu dreptul: reprezentativa divizionară a României (alcătuită din jucători care evoluează numai în campionatul intern) a învins naţionala Danemarcei, campioană a Europei, cu scorul de 2-1, în finala Cupei Regelui Thailandei, şi a intrat în posesia preţiosului trofeu din aur. Vorba vine, pentru că originalul a rămas la organizători, cîştigătorii primind numai o copie. Sperăm că nu e o copie xerox. De remarcat că țara gazdă sărbătorea tocmai 50 de ani de la înscăunarea regelui Bhumibol. Chestia asta l-a mobilizat exemplar pe Adrian Ilie, care în cinstea lui Bhumibol le-a dat thailandezilor gol după gol, 3 la număr. F La anul, pe vremea asta, să organizăm şi noi o Cupă a Regelui, cu prilejul a 50 de ani de la descăunarea lui Hopînțol F Militarii forțelor o.n.U. au descoperit zilele acestea, la 40 de km de Sarajevo, o tabără internaţională a terorismului bosniac, asigurată, printre alţii, şi de 3 instructori de la Ambasada Iranului. Şi atunci cum mai rămîne, domnilor, cu învinovățirea sistematică a sîrbilor? Cine are interes să creeze un stat musulman artificial în inima Europei creştine? F Întărîtă-i, drace! Aşa am spune noi dacă am fi ceea ce Ion Iliescu crede că sînt toţi politicienii care îl critică pe el, adică nişte iresponsabili. El fiind extrem de responsabil, s-a văzut încă din decembrie 1989 şi după aceea, zi de zi, timp de 6 ani. Apele politicii româneşti s-au învolburat rău de tot, toată lumea acuză pe toată lumea, parcă e o păruială de muieri isterice, în care Adriana Năstase îi face părul permanent Petruței Roman, Petruța Roman o scuipă pe călărăşeanca Ioana Dora Tărcilă, aceasta din urmă îi rupe furoul Gabrielei Chiuzbaian, care nici ea nu rămîne datoare şi ne arată, tuturor, fundul peste care se bate cu palma, na-na-na! Cel mai uşor lucru ar fi să vă-ntrebăm: „Ce v-am spus noi? Nu-i aşa că am avut dreptate?“. Dar n-o facem. Ne e silă. Cel mai penibil din tot scandalul ăsta a ieșit G.I. Chiuzbaian, care e el ministrul Justiției cum sînt muhaielele alea de Dan Zamfirescu, Emanoil Valeriu şi George Pruteanu români. În mod normal, Poliția ar fi trebuit să-l aresteze imediat pe Chiuzbaian, pentru mITA de 500 de milioane de lei pe care a primit-o în 1995 pentru concesionarea, către nişte firme, a dreptului de a repara şi vărui penitenciarele. Dacă el a cîştigat, într-o jumătate de minut, o jumătate de miliard de lei, vă dați seama cîte miliarde au cîştigat afaceriştii cu pricina? Probele scandalosului troc au fost înaintate, în cadrul unui raport, de un ofiţer S.R.I., către directorul S.R.I. dar acesta e un gangster profesionist, nu amator, ca Chiuzbaian, așa că a blocat totul, pentru a-l juca pe degete pe umflatul cenaclist. În orice caz, emisiunea difuzată în direct de Tele 7 ABC, avîndu-i ca protagonişti pe ministrul de Interne şi ministrul de Justiție, a însemnat sfîrșitul politic al lui Chiuzbaian şi îngroparea, definitivă, a P.U.n r -ului. F Totuşi, haideți să fim obiectivi pînă la capăt: şi Justiția are motive să se plîngă, pentru că, bunăoară, a fost obstrucționată să-şi facă datoria în cazul deputatului țărănist C.S. Popovici, care a ucis cu maşina, din culpă, o fetiță de țărani români, în vîrstă de 8 ani. F Sentimental, am dori să fim alături de Doru Ioan Tărăcilă. Dar nu putem s-o facem, deocamdată dintrun simplu motiv: cazul lui Arghiroiu de la Constanța, care numai de ochii lumii e general, în realitate avem de-a face cu un infractor de aceeaşi teapă cu Ursaru, Duduian, Gigi Boieru ş.a. Că Tărăcilă a încercat s-o întoarcă precum la Călăraşi, adică de fapt nu-i nimic adevărat, că banditul nu s-a vîndut la

contrabandişti pe 5.000 de dolari – asta face parte din reminiscenţele şi chiţibuşurile sale avocăţeşti, cu care nu poate păcăli pe nimeni. Aşa că ne pare rău, Tărăcilă: iubim şi stimăm Ministerul de Interne, dar pînă nu ieşi în fața Ţării să spui de ce-ai bătut în retragere şi cine ţi-a dat ordin să muşamalizezi scandalul Arghiroiu, noi te vom considera la fel de vinovat ca şi Chiuzbaian, să fie clar. F Cine credeţi că era amestecat pînă peste urechile alea ascuţite, de drac împielițat? Nimeni altul decît „Ocnaşul cu lămpașul“, Miron Cozma, de care revista noastră a mai scris. Mai multe ziare şi reviste publică înregistrarea unei convorbiri telefonice desfăşurate în octombrie 1995, între cel care pretinde că-i reprezintă pe minerii din Valea Jiului (şi pe care Dan Zamfirescu îl compară cu... Tudor Vladimirescu!) şi nevasta româncă a mafiotului arab Zaher Iskandarani, pe nume Camelia Pomană Menţionam că textul s-a „scurs“ de la ziarul „Timişoara“ şi, deşi nu se precizează nicăieri, mai mult ca sigur că e vorba de o înregistrare efectuată de Procuratură la domiciliul femeii, iar caseta a fost dată presei de către procurorul timişorean Doru Cristescu, cel care l-a arestat pe Zaher, dar care el însuşi e un infractor, fiindcă în 1990 a primit casa ILEGAL de la procurorul general de atunci, Gh. Robu, pentru a-l tîrî prin procese pe Corneliu Vadim Tudor. Dar, să nu ne abatem de la subiect. În măsura în care dialogul este real, iar nu inventat de vreun maestru al diversiunii, atunci treaba e foarte gravă. Pentru că acest jucător de tenis cu piciorul la cîrciuma „Doi Cocoşi“, Miron Cozma, invocă nişte nume cunoscute din P.D.S.R., și din Justiție pentru salvarea mafiotului arab: Adrian Năstase, Vasile Văcaru, Miron Mitrea, Draga Corneanu (toţi şefi la P.D.S.R.), madam Segarcea, vicepreşedintă a Judecătoriei Sectorului 1. Se conturează tot mai clar că Miron Cozma şi ceata lui sînt folosiţi de P.D.S.R. ca o „trupă de şoc“ împotriva indezirabililor, ori pentru rezolvarea unor interese murdare. F În mod normal, atunci cînd se produce un asemenea scandal de proporţii, cade Guvernul, în orice Ţară a lumii. Ba cade chiar şi şeful statului, dacă tentaculele caracatiţei duc pînă la el. Numai la noi nu se întîmplă nimic, ba dimpotrivă, în cunoscuta tradiţie a lui Iliescu – Muşama se încearcă să se bage pumnul în gura generalului care a provocat furtuna. F Numai că Pitulescu, asemenea lui Alimănescu, s-a mai învîrtoşat o dată, căzînd ca iarna pe casă asupra „feudei“ lui Gigi Kent de la Cota 1400 Televiziunea Naţională se întreba cine i-a „spălat“ dosarul mafiotului, în 1990. Păi revista noastră scrie asta de 5 ani: Petre Mihai Băcanu şi Gh. Robu! F Chiriaşul de la Cotroceni culege acum roadele celor însămînțate timp de 6 ani: la Craiova era cît pe-aci să fie linşat, iar mii de muncitori înfuriaţi i-au strigat „Ieşi afară din Ţară, criminalule!“. Cine te mai apără acum, Iliescule? Ambasadorul evreu al S.U.A., Alfred moses, cu care apari pretutindeni, ca protagoniştii din filmul „Lanţul“ (Sidney Poitier şi Tony Curtis) sau de parcă ați fi siamezi? Unde e Vadim, să-ți mai dea o mînă de ajutor, să te mai scoată o dată, din butoiul cu zeamă de piatră vînătă, în care te tot scufunzi, ca un şoarece, datorită lipsei totale de patriotism, amatorismului, vedetismului infantil şi dispoziţiei kominterniste spre trădare? L-ai înlocuit tu pe Ceauşescu, l-ai împuşcat şi te-ai instalat în palatul restaurat de el? Păi tu nu eşti vrednic nici să-i faci pantofii lui Ceauşescu, năclăiți de sînge, eşti un jalnic epigon, care nu ştie decît să se bîțîie, să dea din mîini ca un disperat, să mestece 20 de clişee politruce, să-şi jignească şi săşi urmărească oponenţii, să-şi lanseze nişte broşurele tîmpe, pe care nu le citesc nici măcar corectorii, apoi să

se refugieze la o cabană (tot a lui Ceauşescu), cu lăutarii ţigani după el, să chefuiască şi să plescăie de plăcere, că uite, a mai trecut o zi şi populaţia încă nu l-a luat de cozondraci să-l arunce peste graniţă! Iliescule, eşti cea mai mare pacoste şi ruşine pe capul poporului român, du-te, pleacă, lasă-ne în durerea noastră, nu trebuie să mai explici nimic, îţi dăm o rentă anuală, ca să trăieşti onorabil alături de siniştrii tăi sfetnici, numai să nu te mai vedem, să nu te mai auzim, pîndește cînd intră în funcțiune primul din cele 96 de elicoptere Cobra făcute în România (costă exact 1 miliard de dolari din sudoarea Ţării, păi ce credeaţi), ia-l din mers şi fă-te pierdut în ceață, unde-a-nţărcat mutu iapa, iar în urma ta o să rămînă prăpăd şi jale... F În numărul viitor, vom publica fotografia unei alte vile construite abuziv, din miliarde de furat, de Virgil Asztalos Măgureanu. Firește, nu pe numele lui, fiindcă el nu-i prost, el e numai bandit. Aidoma unui personaj din romanul „Nişte Ţărani“ de Dinu Săraru, care îşi turnase, simultan, 6 temelii de case, se pare că şi Şarpele cu Ochelari are foarte multe vile şi cabane, aproape în fiecare judeţ al Ţării Se profilează un caz senzaţional, unic în Istoria României F Titlul săptămînii poate fi întîlnit pe pagina I a revistei „Redeşteptarea“, care apare sub egida Fundaţiei Europene Drăgan: „Clubul elevilor din Lugoj a fost cumpărat de o familie de țigani“ F Aşa după cum a declarat unui post particular de Televiziune dl. Adrian Turicu, se pare că dl. Ion Cristoiu (fost comunist) a fost internat recent la Balamuc, dat fiind faptul că prindea muşte cu gura. Tot ce se poate, pe noi nu ne miră că l-au internat, pe noi ne miră că i-au dat drumul, în orice caz, traseul politic al Piticului Sovietic este ca urina boului: a şerpuit pe la poarta lui Petre roman, pe urmă a cotit-o, prin pulberea drumului, spre Palatul Trei Coceni, după care a cîrmit-o către cele 5-6 case ale lui Bombonel. Este înduioşătoare, de altfel, grija pe care Bombonel o are față de Piticul Utecilă: s-au născut o nouă expresie şi o nouă specialitate culinară, acum nu se mai zice „Bomboana pe Colivă“, ci „Bombonel pe Ardei Umplut“. Nu ştim cine l-a sfătuit pe marele Măsliniu să capteze bunăvoința Violatorului de Găini, dar ştim că întregul staff al preşedintelui Camerei Deputaţilor se ocupă, trei sferturi din zi, de îmbunătățirea imaginii sale politice, ceea ce denotă un vechi şi maladiv narcisism. Ce-a făcut Bombonel? După modelul P.r.m., care a donat pînă acum peste 20 de seturi de televizor color şi video unor Şcoli Generale din diferite comune de oameni nevoiaşi, s-a hotărît şi el să facă primul (şi, probabil, ultimul) act filantropic din viața lui de vînător – a donat acelaşi echipament electronic Şcolii Generale din Găgeşti, comuna vrînceană unde a văzut lumina zilei, într-un coteţ de găini, viitorul analist politic. Emoţie mare, s-a întrerupt circulaţia în zonă, s-au cutremurat Munţii Vrancei, iar unda seismică a ajuns, tot şerpuind, şi tot ca urina boului, pînă sub vila din Intrarea nicolae Iorga nr. 1, zdruncinînd-o bine, în aşa fel încît i-a căzut lui Ardei Umplut lustra direct în cap, drept pentru care s-a internat din nou la Balamuc. Să mai pomenim de emoţionantele scrisori care au circulat între Bombonel şi Vorbeşte Moscova, pentru a o peţi pe zvăpăiata fată a lui Horia Alexandrescu, ca ea, şi numai ea să fie purtătoarea de cuvînt a purtătorului de dolari al campaniei electorale a P.D.S.R-ului? F De altfel, la Piticul Sovietic a venit în penitenţă, la Canossa, chiar și un strălucit poet, care a stat 3 ore de vorbă cu monstrul pitic, rugîndu-l să nu-l mai atace nici pe el, nici partidul din care face parte. Iar tîrgul s-a făcut, de cîteva săptămîni au încetat înjurăturile împotriva poetului şi formaţiunii sale politice. Să fii tu ditamai parlamentarul şi să cumperi bunăvoinţa unui deşeu uman, care, dacă e scos dintre cadavre și găini violate, nu mai are nici o putere, ca biblicul Samson, ori stelistul Jean Vlădoiu, după ce a fost tuns la zero – iată un prilej de adîncă tristeţe pentru toţi cei care mai credeau în cinste, dreptate, mîndrie.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 23 februarie 1996)

Actualitatea internaţională

Afaceri externe (SUA): capacitățile cibernetice ofensive ale SUA sînt foarte limitate

Experții din grupul de reflecție american indică discuțiile lipsite de conținut legate de amenințările lui Biden de a pedepsi Rusia pentru atacurile hackerilor împotriva Statelor Unite. America nu are nici capacitatea adecvată, nici temeiul juridic pentru a face acest lucru. Eșecul războiului cibernetic american cu ISIS indică în mod clar limitele resurselor cibernetice ale Americii. Statele Unite trebuie să lucreze în mod serios la politica internă.

Recentul val de atacuri cibernetice de înaltă calitate ale grupurilor de criminalitate organizată din Rusia a ridicat o întrebare dificilă pentru administrația președintelui american Joe Biden: Cum ar trebui Statele Unite să răspundă la pirateria computerelor, nu de la guvernele străine ostile, ci de la actori criminali nestatali? În octombrie anul trecut, hackerii ruși au atacat mai multe rețele de spitale americane cu ransomware (software care, după ce se instalează pe dispozitivul victimei, criptează datele ținîndule ostatice – n.red.), perturbînd accesul la dosarele medicale electronice și forțînd unii furnizori să colecteze dosarele medicale din memorie în mijlocul unei pandemii globale. Șapte luni mai tîrziu, în mai 2021, hackerii au întrerupt practic una dintre cele mai mari linii de combustibil din Statele Unite, ducînd la o penurie de benzină pe Coasta de Est și obligînd operatorul lanțului de aprovizionare cu combustibil să plătească o răscumpărare enormă.

Aceste atacuri și alte atacuri similare sînt un semnal îngrijorător că infrastructura critică a SUA este plină de vulnerabilități și că infractorii din întreaga lume sînt mai mult decît capabili să le exploateze. Atacurile au declanșat, de asemenea, un val din ce în ce mai mare de cereri pentru ca administrația Biden nu doar să consolideze apărarea cibernetică a SUA, ci și să lanseze un atac cibernetic serios asupra lui Putin. Dar, cîntărindu-și opțiunile în urma atacurilor menționate mai sus, administrația trebuie mai întîi să răspundă la o întrebare mai simplă: Statele Unite sînt cu adevărat capabile să lanseze atacuri cibernetice ofensive eficiente împotriva criminalilor care nu sînt susținuți de stat?

Președintele Biden pare să creadă că poate. În timpul recentului său summit cu președintele rus Vladimir Putin, el a emis o amenințare îndrăzneață, deși oarecum exagerată, susținînd că Statele Unite posedă „un potențial cibernetic semnificativ” și s-au angajat să „răspundă cu contraatacuri cibernetice” în cazul în care hackerii ruși ar încerca să distrugă infrastructura critică a SUA.

Dar, în trecut, Statele Unite au încercat atacuri cibernetice ofensive împotriva actorilor nestatali și, în majoritatea cazurilor, au eșuat. În lupta împotriva Statului Islamic au lansat o campanie cibernetică pentru distrugerea infrastructurii de comunicații a grupului terorist, dar o serie de probleme grave – și anume: eșecuri în colectarea informațiilor necesare, dezvoltarea de arme cibernetice specifice și justificarea juridică a operațiunilor – au creat obstacole în calea implementării lor și au dus la rezultate dezamăgitoare. De atunci, Statele Unite au făcut puține progrese în abordarea acestor probleme, sugerînd că vor continua să aibă probleme în pedepsirea criminalilor cibernetici în viitor.

Valul recent de atacuri ransomware de către actori non-statali a provocat nelămuriri cu privire la natura amenințării cibernetice la adresa Statelor Unite. Experții americani în securitate națională s-au concentrat pe pregătirea pentru scenarii precum Armageddon, în care guvernele străine ostile vizează infrastructura americană și rețelele critice. Pînă de curînd, criminalitatea cibernetică și alte acte rău intenționate comise de hackeri independenți erau prea puțin interesante la cele mai înalte niveluri de guvernare din Statele Unite. Ca urmare, aparatul de securitate națională nu este în prezent echipat pentru a proteja

infrastructura critică a țării de atacurile cibernetice ale grupurilor de criminalitate organizată.

Tehnica convențională de răspuns la atacurile cibernetice sponsorizate de guvernul SUA nu este, din păcate, foarte utilă atunci cînd este aplicată criminalității organizate. Răspunsurile tipice la atacurile cibernetice sponsorizate de stat - cum ar fi nominalizarea deschisă a țărilor vinovate, aducerea lor spre rușinea internațională și cererea ca cei responsabili să fie acuzați și pedepsiți - nu vor descuraja grupurile rusești de criminalitate organizată să atace în viitor. Atacurile cibernetice puternice și ofensive împotriva potențialilor hackeri pot părea o alternativă atractivă, dar după cum a demonstrat campania cibernetică împotriva ISIS, acestea sînt dificil de realizat.

În aprilie 2016, în timp ce Statele Unite și-au intensificat campania militară împotriva ISIS, secretarul apărării Ash Carter a ordonat Comandamentului Cibernetic al SUA (CYBERCOM) să distrugă rețelele de comunicații pe care ISIS le-a folosit pentru a răspîndi propaganda, recruta noi susținători și planifica atacuri asupra SUA. După cum a spus figurativ adjunctul lui Carter, Robert Work, Statele Unite au început să „arunce bombe cibernetice” asupra acestui grup terorist.

Campania a obținut un anumit succes. De exemplu, Operation Luminous Symphony, care a șters aproape toată propaganda ISIS din rețele și a introdus erori tehnice masive în întreaga infrastructură informatică a organizației, a fost considerată o realizare majoră. Dar, în general, campania cibernetică împotriva ISIS a fost doar parțial eficientă, oferind succese care s-au materializat încet și au dispărut rapid. Atacurile CYBERCOM, de exemplu, au distrus unele pagini de propagandă ISIS numai pentru ca același material să reapară în altă parte pe Internet în cîteva zile sau săptămîni.

Provocările continue cu minele de informații, dezvoltarea armelor cibernetice specifice și raționamentul juridic al operațiunilor cibernetice au împiedicat ofensiva eficientă împotriva ISIS - și continuă să împiedice atacurile cibernetice eficiente asupra altor actori nestatali în atacurile cibernetice împotriva Americii de astăzi. Majoritatea operațiunilor cibernetice ofensive durează luni, uneori ani, pentru a obține informațiile de care au nevoie: American Cyber Command are nevoie de acces pe termen lung la rețelele inamice pentru a ști ce să vizeze. În timpul campaniei împotriva ISIS, toate forțele comunității de informații americane au primit instruire cu privire la Statul Islamic.

Aparatul de securitate națională al SUA nu este în prezent destinat să apere țara de atacurile cibernetice independente Grupurile de criminalitate organizată responsabile de atacurile recente cu ransomware din Statele Unite sînt una dintre cele mai provocatoare ținte pentru colectarea informațiilor. Acestea sînt alcătuite din hackeri extrem de pricepuți în lumea întunecată a Dark Web, o nișă atent ascunsă a Internetului, unde utilizatorii se bucură de un anonimat aproape complet. Acești hackeri mențin cea mai înaltă disciplină în menținerea securității lor operaționale, deoarece știu că agenții de informații americani și de aplicare a legii caută chiar și cele mai mici încălcări ale sistemelor lor.

Dacă administrația Biden decide să lanseze atacuri cibernetice preventive împotriva unor astfel de hackeri, sarcina de a colecta informații va fi agravată de rezistența comunității de informații, care nu va dori să abandoneze surse de informații potențial valoroase pentru un atac cibernetic dubios. Această fricțiune între agenții a devenit o cauză majoră a dezacordurilor grave între militari și comunitatea de informații pe parcursul campaniei cibernetice împotriva ISIS, CIA afirmînd că operațiunile cibernetice americane vor distruge permanent surse de informații extrem de valoroase în rețelele ISIS.

La fel de complexă ca informația minieră, sarcina de a dezvolta arme cibernetice pentru rețele specifice

este un proces care durează, de asemenea, de multe luni. Misiunile cibernetice nu sînt universale, iar cele mai ofensive programe cibernetice trebuie adaptate la rețeaua și software-ul specific al țintei. Dacă armele cibernetice nu sînt adaptate în mod specific țintei lor sau sînt folosite în grabă sau neglijent, utilizarea lor poate expune slăbiciunile globale ale securității cibernetice naționale și poate duce doar la atacuri ransomware la scară largă. În prezent, Statele Unite nu au capacitatea de a dezvolta tipuri specifice de arme cibernetice atît de rapid și de temeinic cît este necesar. Aceasta este o problemă care ar putea fi rezolvată cu resurse suplimentare, dar chiar și atunci, probabil deloc rapid.

Ultimul obstacol în calea operațiunilor cibernetice ofensive împotriva actorilor nestatali este obținerea unei baze juridice solide pentru aceștia. De exemplu, în procesul de planificare și aprobare a operațiunilor împotriva ISIS, CYBERCOM a primit o „carte blanche” legală clară pentru îndeplinirea misiunilor sale cibernetice în Afganistan, Irak și Siria, și permisiunea Congresului de a folosi forța militară aici. Normele dreptului internațional privind autoapărarea se suprapun și creează o acoperire juridică suficientă pentru operațiunile cibernetice ale Cyber Command. Cu toate acestea, chiar și așa, ISIS a reușit să-și mute operațiunile online în alte țări, inclusiv Rusia, unde Statele Unite nu dispuneau de infrastructura legală pentru a justifica operațiunile cibernetice împotriva ISIS. Drept urmare, gruparea teroristă și-a putut continua activitățile criminale online.

Obținerea autorizației oficiale pentru operațiunile cibernetice ofensive cunoscute public rămîne o provocare, în special în cazul actorilor nestatali, inclusiv a celor precum grupurile de criminalitate organizată din Rusia. Un caz mai convingător poate fi susținut pentru operațiuni împotriva guvernelor străine, în parte deoarece Congresul le-a susținut după intervenția Rusiei în alegerile prezidențiale din 2016 din SUA. Dar există o diferență juridică clară între hackerii care lucrează pentru guvernul rus și bandele criminale care operează pur și simplu de pe teritoriul rus. Biden însuși a menționat că pare să nu existe „nici o dovadă” că guvernul rus a fost implicat în vreunul dintre atacurile recente de ransomware împotriva Statelor Unite.

Ofensivă creativă

Cu toate acestea, există semne încurajatoare că Washingtonul vrea să lase în trecut rezultatele slabe obținute în campania cibernetică împotriva ISIS. Deși cele trei provocări principale pentru un atac cibernetic american eficient rămîn active pînă în prezent, Statele Unite și-au îmbunătățit foarte mult capacitățile de război cibernetic în ultimii ani. Sub conducerea generalului Paul Nakasone, care a fost numit de președintele Donald Trump la conducerea CYBERCOM și care a rămas în această funcție sub Biden, Comandamentul Cibernetic a dezvoltat și a efectuat operațiuni cibernetice ofensive de succes împotriva organizațiilor militare și de informații, de exemplu, în Iran și Rusia. Și administrația Biden a arătat disponibilitatea de a sprijini operațiunile cibernetice „creative”, de exemplu. Folosind acest impuls, administrația Biden trebuie să ia măsuri pentru a dezvolta modalități mai eficiente, mai rapide și mai fiabile de a viza criminalii cibernetici nestatali. În primul rînd, comunitatea de informații din SUA ar trebui să crească cantitatea de informații de care are nevoie cu privire la grupurile ransomware rusești și chineze, făcîndu-le o prioritate absolută. (În prezent, evaluarea anuală a amenințărilor de la Biroul Directorului de Informații Interioare nu include nici măcar definiția „ransomware-ului”.) În al doilea rînd, avînd în vedere natura extrem de secretă a grupurilor de criminalitate organizată, guvernul SUA trebuie să dezvolte instrumente ofensive „creative” care să vizeze infrastructura cibernetică fără a afecta civilii.

Pînă cînd guvernul SUA nu va face progrese semnificative cu privire la fiecare dintre aceste probleme, factorii de decizie vor trebui să accepte că atacul cibernetic nu este în cele din urmă cea mai bună opțiune pentru America și că lecțiile de luptă cibernetică cu ISIS rămîn neînvățate. D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Luați aminte la fluturi

Mă uit cu uimire cum fluturii dansează la balul lor, într-un ritual știut numai de ei. Îi văd plutind în aer, cu ochii ațintiți spre fiecare floare-miracol și cu antenele ridicate spre cerul învelit în marama razelor catifelate ale soarelui. Vremea este frumoasă, și se vede că soarele ține cu ei, de parcă le-ar cunoaște spaima de norii pufoși, care parcă stau la pîndă. Au trecut o zi și-o noapte, și încă una, iar dansul lor e tot mai frumos, mai acrobatic că, zău, nu știu spre care dintre ei sămi opresc privirea... Sînt fluturi care vin parcă din alte lumi, unde Creatorul zămislește perfecțiunea lucrurilor din puțina materie în care nemuriea nu cunoaște coborîșuri. Universul mustește la tot pasul de astfel de minuni... Fluturii sînt de toate culorile, de toate felurile și se nasc, de la o generație la alta, în numele frumosului incurabil, întîlnit peste tot în jur. Ce mîndri sînt! Îi privesc cu uimire cum vin parcă sub streșina ochilor mei deschiși spre lumina universului larg, cu aripi de păsări întîlnite numai în vis. Și pe cît de bucuros, pe atît de fericit sînt că trăiesc în libertatea fluturilor, în grădina mea cu pomii plini de flori și miresme îmbătătoare.

Îi aduc mulțumire lui Dumnezeu că mi-a oferit acest privilegiu, de a asista la freamătul acesta de fluturi care, în gingășia lor, creează o nouă lume, pe cea a basmelor fermecătoare cu feți-frumoși, în care mă regăsesc, prin amintirile din copilărie. Și umblu prin grădina mea cu pruni visători și meri în floare... Ah, cum trec anii! ... Cum trec toate!... Fluturii dansează în cîntec de păsări, alcătuind un spectacol orbitor de frumos, ca un pisc de deal podidit de stele cu chipuri de îngeri în continuă frămîntare... Fluturii dansează în cîntecul cucului, în zborul rîndunelelor și al altor păsări care, prin prezența lor, împreună cu ei, creează pentru fiecare dintre noi raiul pe acest pămînt, binecuvîntat de mîna lui Dumnezeu întru statornicirea unor momente de neuitate frumuseți... Și nu-i doar părerea mea, poate subiectivă, ci a tuturor celor care asistă la dansul fluturilor, pînă ce vor apărea primele semne ale înghețului, cînd iarba se stinge lent sub lingourile brumelor de toamnă. Poate că în nici o parte a universului viața nu e așa de frumoasă ca aici, pe pămînt... Așa a decis Dumnezeu cu noi, să ne binecuvînteze cu atîtea neasemuite daruri și frumuseți.

Acum, la balul fluturilor, eu nu mai sînt în mine, mă simt risipit prin culoarea dansului lor și trăiesc, la propriu, fermecătoare clipe de poezie, în grădina mea, cu meri și peri de lumină, cu viță de vie și cărarea străbătută de cîntecul greierilor, transfigurînd emoțiile în imagini poetice din cele mai fremătătoare. Și cum să nu mă bucur, cînd simt, parcă, în adîncul sufletului, cum fiecare fluture îmi vorbește de pe pervazul inimii, îndemnîndu-mă la fericirea de a exista... Fiecare fluture dansează cît poate el de frumos pentru mine,

Mînăstirea Agapia, străveche vatră de cultură ºi de credinþă, evocată în operele scriitorilor români

Situată pe valea pîrîului Agapia, în mijlocul unei păduri, în apropiere de satul cu același nume se află Mînăstirea Agapia, unul dintre cele mai mari lăcașuri monahale în care viețuiesc 300 de maici.

Mînăstirea a fost construită între anii 1641 și 1643, avînd o valoare istorică deosebită, dar și datorită frescelor pictate de Nicolae Grigorescu în perioada 1858-1861.

Primii ctitori voievozi ai sfintei Mînăstiri Agapia sînt Petru Rareş şi Elena Doamna, menţionaţi în Vechiul Pomelnic de la mînăstire, ei fiind cei care au construit în deal prima biserică de piatră, iar primii ctitori domneşti, în anul 1585, menţionaţi în pronaosul bisericii construite ulterior în vale, sînt Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna.

Inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2015, ansamblul mînăstirii este alcătuit din 7 obiective: Biserica ,,Sf. Voievozi”, datînd din Secolul al XVII-lea, Paraclisul ,,Nașterea Maicii Domnului” (1864), Biserica de lemn ,,Sf. Ioan Bogoslov” (1821), Chiliile și construcțiile din incintă datînd din Secolele XIX-XX, Turnul clopotniță (1823) și Bolnița de lemn ,,Adormirea Maicii Domnului” (1780).

La acestea se adaugă și casa scriitorului Alexandru Vlahuță (o chilie în care acesta locuia cînd venea în vizită la mînăstire), datînd din 1885 și transformată în 1966 în muzeu memorial. Această casă are o istorie

aparte, care începe în anul 1880, când, după ce a rămas văduvă, sora lui Vlahuţă, Elisabeta Străjescu (18501925), s-a călugărit la Mînăstirea Agapia. Zece ani mai tîrziu, în 1890, s-au călugărit şi părinţii săi, cu numele de Elisabeta şi Nectarie, apoi şi un frate mai mic, cu numele de Mardarie.

În povestirea sa, intitulată ,,În munții Neamțului”, din volumul ,,România pitorească” (1901), Vlahuță descrie astfel lăcașul sfînt, unde a poposit adeseori: ,,Mînăstirea Agapia e vîrîtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decît cînd intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzește de crivăț o măgură-naltă, descoperită - «Muncelul cu Flori»; la apus se ridică zid întunecat de codru, și-n față iarăși pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminișturi neașteptate - «Poiana Mitropolitului», «Poiana Stariții», iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea priveliște de pe «Ciungi», de unde vezi jos mînăstirea Văraticului, în dreapta băile Băltățești, în stînga Cetatea și TîrguNeamțului, în față larga, nemărginita vale-a Moldovii”.

Din cerdacul arhondaricului, scriitorul privea cu încîntare ,,ierbulița verde ce-acopere curtea pătrată, îngrădită de toate părțile de încăperile albe, curate, tăcute ale mînăstirii. Din mijlocul curții se-nalță strălucitoare biserica cea mare, zugrăvită pe dinăuntru de maestrul nostru Grigorescu”. În această liniște binefăcătoare, o maică bătrînă și scundă începea să bată toaca cu ,,sunetele mărunte, dulci, cadențate, ca șoapta risipită a unei rugăciuni”, imagine care îi redeșteaptă scriitorului, ,,ca dintr-o lume depărtată, dulcea și sfînta evlavie a copilăriei”.

Mînăstirea Agapia, dimpreună cu frumusețea peisajului din zona Munților Neamțului, a fost descrisă, mai înaintea lui Vlahuță, de poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu. În volumul de memorialistică ,,Călătorii în Moldova” (1859), el relatează călătoria întreprinsă în toamna anului 1857, în cursul căreia descoperă această mînăstire: ,,Agapia este situată mai înuntrul celor dintîi munți, pe marginea unui rîu. Poziția ei este mai frumoasă decît a Văratecului. Călugărițe sînt mai puține decît la Văratec, cele de aici sînt renumite pentru frumusețe”. El laudă noblețea și blîndețea maicii starețe, precum și patriotismul maicilor de la Agapia (sentiment ce domina spiritul acelor ani, prefigurînd Mica Unire), pe care-l considera superior celui manifestat de ,,cei mai înflăcărați patrioți”. Despre frumoasa mînăstire a scris, în ,,Amintiri

ca om îndrăgostit de natură. Fie că le înțeleg sau nu dansul, pentru mine, ei sînt nemurirea naturii satului, întru trezirea la viață a lumii, de după perdelele pădurii cocoțate pe dealuri, acolo unde arborii seculari sînt încoronați, cu fiecare generație, în sunetul dulce al doinelor cîntate la fluier. Fluturii vin și pleacă, pleacă și vin, întru veșnicia aripilor lor, stropite cu picături de aur și argint. Așa se definesc noi generații de fluturi, din generația prezentă cu care mă mărginesc, de la o oră la alta, de la o zi la alta – de la o poezie de dor la alta, în dansul lor vrăjit, încărcat de frumuseți nemuritoare.

ION MACHIDON, directorul Cenaclului ,,Amurg sentimental”

din copilărie”, și Ion Creangă, numind-o ,,Agapia, cea tăinuită de lume”.

Pe aici a trecut și scriitorul Calistrat Hogaș, în călătoriile sale prin Munții Neamțului, de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, el descriind mînăstirea în povestirea ,,La Agapia”, din volumul ,,Pe drumuri de munte” (1912). Coborînd de la Schitul Agapia Veche, pe la Piatra lui Aron, el abia descoperă Agapia Nouă, care era ,,ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul”. În ochii scriitorului, silueta mînăstirii ,,pare a se furișa și a se ascunde în strîmta, adînca și umbroasa vale scăldată de limpedele pîrîu al Agapiei”. Aici, el descoperă, adăpostite ,,sub mohorîta haină a călugăriei”, descendentele vechilor familii boierești. Intrînd în sala de mese a arhondaricului pentru a cere găzduire, o întîlnește pe maica Evghenia, arhondăreasa, care inspiră călătorilor sosiți la mînăstire un mare respect, prin figura sa blîndă și binevoitoare. Părea, notează scriitorul, ,,așa de aproape și totuși așa de departe de noi”. Peisajul nocturn al Agapiei, îl impresionează: ,,Noaptea, retrasă în văi și în desimea posomorîtă a brazilor, cernea munții adormiți și visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pămînt și cer”. Peste toate acestea, noaptea era străbătută ,,de un glas dumnezeiesc, de femeie sau de înger, care cînta un cîntec fermecător”. Vizitînd biserica, a admirat pictura lui Nicolae Grigorescu, care, spune el, ,,a reușit să înlocuiască toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mînăstiri”, cu ,,formele rotunde și dulci ale școalei profane”, redînd pe aceeași figură maternitatea și virginitatea, întipărind, prin linii și culori, duioșia unei mame pe fața unei fecioare. r m

Casa memorială ,,Alexandru Vlahuță“ de la Agapia

Mînăstirea Agapia

Polemici « Controverse

Neuitatul Părinte Constantin Galeriu

Au trecut optsprezece ani de cînd Părintele

Constantin Galeriu (1918-2003) s-a înălțat la Ceruri, dar a rămas printre noi ca o „Făclie de Paști”, cum a scris Gabriel Andronache în ziarul ,,Lumina”. A fost un om cultivat, de reputație europeană, care se mișca dintr-un domeniu în altul, o inteligență vie, mobilă și tot timpul blînd și spiritual. Părintele Galeriu reprezintă acel spirit al sintezelor superioare specifice ființelor românești, la care se referea Părintele Stăniloae, ființe „menținute în spațiul-punte între Orient și Occident, între Ortodoxie și Latinitate, de tainica voință a Proniei” (cf. Zoe DumitrescuBușulenga, „Contemporanii mei”, Ed. Niculescu, 2008, p. 111).

Despre plecarea sa, desprindem următoarele pagini grăitoare, din volumul ,,Vrednicul Părinte Galeriu”, cu o prefață de Mircea Ionescu-Quintus, Ed. Semne, 2015.

Cum la o anumită vîrstă, boala nu iartă pe nimeni, și părintele a căzut la pat, cu neputințe care nu-i permiteau să se deplaseze. Dar mintea i-a rămas lucidă și inima plină de credință. Suferința sa cea mai mare era că nu mai putea să slujească. Știind acest lucru, Sorin Dumitrescu a făcut un gest care a uimit lumea: la sfîrșitul lui iulie 2003, s-au primit, la Biserica „Sfîntul Silvestru”, moaștele Sfîntului Silvestru. Avea loc o slujbă deosebită la care participa Preafericitul Patriarh Teoctist, alături de care s-au aflat și Părintele Arhimandrit Grigore Băbuș și mulți preoți. Sorin Dumitrescu l-a adus pe Părintele Galeriu pe targă, pe ușa sfîntului altar. A fost invitat să rostească și Sfinția Sa un ecfonis și a reușit acest lucru. Faptul că a fost adus în Sfînta Biserică, la o slujbă specială, a constituit un eveniment deosebit, care i-a impresionat pe credincioși și clerici.

În continuare, cu inima strînsă, aflăm că și la Părintele Galeriu, ca la toți muritorii, a sosit momentul cînd să părăsească această lume, la 85 de ani neîmpliniți, lăsînd în urmă un nume care va continua să trăiască. „Sfîrșitul lui a venit năpraznic și neașteptat. Îl înveșnicisem cu toții la altarul Bisericii Sfîntul Silvestru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că își închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toți, păcătoșii, mustind de patimi ce ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămînă pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt și vorbind cu noi. Mai ales vorbind. Și totuși, în cele din urmă și cu totul neașteptat, a murit. La început, un accident cerebral l-a prăbușit. Și-a revenit greu, din altar vocea i se auzea ca niciodată, stinsă, plăpîndă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit așa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o prețuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă și acolo a întîlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atît: «Ești bine venit». Vestea aceasta, că este așteptat în împărățiile luminii, l-a bucurat și l-a întărit. Într-o dimineață, s-a trezit mai vioi decît de obicei. S-a uitat la soția sa și i-a spus: «Ce chip luminos ai!». Au fost ultimele cuvinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă și s-a stins două zile mai tîrziu, pe 10 august 2003. La înmormîntarea lui au venit mii de oameni, de la președinți de stat și pînă la țiganii umili care veneau să-i ceară binecuvîntarea. Înainte de a fi așezat în mormînt, deși era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcubeu, vestind plecarea din lumea aceasta a unui uriaș al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile sădite pe mormîntul său nu s-au veștejit niciodată”.

O prietenă a familiei, Dumitra Căpriță, femeie credincioasă, mamă exemplară, care a ținut să-i aducă Părintelui Galeriu ultimul omagiu, ne-a mărturisit că rîndul credincioșilor se înșira pe mai multe

străzi, așteptînd să ajungă la sicriul din biserică, în care odihnea părintele, ore întregi, ca la închinarea la moaștele Sfintei Paraschiva – ocrotitoarea Iașului sau ale Sfîntului Gheorghe – ocrotitorul Bucureștiului.

De acel cerc apărut în jurul soarelui, ca un curcubeu, amintește și ziarista Mariana Georgescu în revista ,,Foișorul de foc” (septembrie 2010): ,,Reamintim faptul că la înmormîntarea sa, în ziua de 13 august 2013, puțin după prînz, în coasta Bisericii «Sf. Silvestru», timp de mai bine de un ceas, pînă ce sicriul a fost purtat spre mormînt, deasupra bisericii a stăruit sus, în jurul soarelui, pe un cer cu desăvîrșire senin, un curcubeu circular pe care fotografiile nu-l pot reda în toată tainica lui splendoare, dar care a rămas adînc întipărit în memoria miilor de creștini veniți să-și ia rămas bun de la cel mai de seamă predicator ortodox român al Secolului al XX-lea”.

Vestea morții părintelui apare în multe publicații, precum și pe internet: „Părintele Constantin Galeriu, preot la Biserica Sfîntul Silvestru din București, a încetat din viață, duminică seara, la Secția de Terapie Intensivă a Spitalului Universitar București, în urma unei hemoragii cerebrale masive. La vîrsta de 85 de ani, părintele Galeriu a fost internat în stare gravă în spital, în data de 23 iulie, după ce a suferit cel de-al doilea accident vascular cerebral. Pacientul se afla în comă profundă, pentru că leziunea cerebrală extinsă îi afectase majoritatea funcțiilor vitale, iar medicii erau rezervați în privința șanselor de supraviețuire. Părintele Galeriu a trăit timp de trei săptămîni cu ajutorul aparatelor medicale.

Părintele Constantin Galeriu a suferit un prim accident vascular cerebral în ianuarie 2002, în timp ce se afla în biserică. După ce a stat patru luni internat în Spitalul Universitar București, el a fost transferat, apoi, pentru recuperare la Spitalul Elias. A rămas, însă, parțial paralizat, reușind să se deplaseze doar cu ajutorul unui scaun cu rotile. Constantin Galeriu era căsătorit și avea patru fii, iar în ultimii ani de viață a slujit ca preot la Biserica Sfîntul Silvestru din Capitală.

Trupul neînsuflețit al duhovnicului a fost depus ieri, la biserica Sfîntul Silvestru. Aici va începe mîine, în jurul orei 11, ceremonia de înmormîntare, precedată de Sfînta Liturghie, a anunțat Patriarhia Română. Părintele Galeriu va fi înmormîntat în curtea Bisericii Sfîntul Silvestru” (R.B.).

După 6 ani, Doamna Argentina Galeriu se destăinuie ziaristului Augustin Păunoiu, accentuînd: ,,Părintele a plecat, dar este permanent cu noi. În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. El mi-a zis: «Argentina, te rog să ții cont și să-mi faci toate rînduielile». Cuvîntul acesta mi-a rămas în suflet și, de fiecare dată cînd fac parastas, mă gîndesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulțumesc. Ba, mai mult, țin să vă zic un lucru care cred că va mișca pe toată lumea: chiar în ziua cînd a intrat în comă, în dimineața aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să vă spun că, pe toată perioada cît părintele a fost bolnav, a fost împărtășit, în fiecare zi de un ucenic de-al dînsului, părintele Constantin

Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun și muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplătește pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el și de a-l împărtăși. În ziua aceea, stînd puțin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: «Uite, acum ai să te culci și îți vom face bucuria, cînd te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul». Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: «Argentina, ești tu pregătită, ai tu tot ce-ți trebuie?». Nu m-am gîndit că acela este ultimul lui cuvînt și că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face față, pentru că erau mereu oameni foarte mulți la care trebuia să răspund cu masa, și toate cerințele casei, și i-am răspuns: «Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toți cei care ne calcă în casă nu vin cu mîna goală; tot ce aduc pentru tine împărțim, servim toți, dragostea lor este așa de mare față de tine încît nu avem lipsă de nimic». Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculîndu-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă și ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut șase ani pe data de 13, nu știu cum au trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezența: prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoților de la «Sfîntul Silvestru», care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie urmaș vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, avînd respect și dragoste din partea creștinilor”.

Așa e, Părintele Galeriu este cu noi permanent, a rămas în sufletul nostru, ca o făclie care ne ajută în căutarea luminii, așa cum scrie și Gabriel Andronache în ziarul ,,Lumina” – parte integrantă a Centrului de Presă ,,Basilica” al Patriarhiei Române. Părintele Galeriu a fost unul din cei mai importanți învățați și rugători ai Bisericii Ortodoxe Române, cum spunea, adesea, ,,pornim în căutarea Luminii. Ea trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, alminteri nu am tînji după ea! Sîntem făcuți pentru ea”.

„Părintele Galeriu ne-a părăsit așa cum a trăit –modest și zîmbitor, cu sufletul împăcat, însă, că și-a făcut datoria. Noi îl însoțim însă permanent în rugă fierbinte către Milostivul Dumnezeu, să-i dea odihna binemeritată și să-l asigurăm că lucrarea pe care a început-o vom căuta să o desăvîrșim, cinstindu-i astfel memoria cu aleasă cuviință. Să rămînem împreună cu Părintele nostru drag, Profesorul Galeriu, în rugăciune și în cinstitoare evocatoare a vredniciilor sale”. A rămas în sufletul nostru, așa cum o spunea cu atîta simțire Părintele Șt. Săvulescu din Ploiești: „A fost un om care a făcut totul cu multă dăruire față de Biserică și față de poporul român. El a fost solicitat foarte adesea de către tineri, de către intelectuali, de către Frăția Ortodoxă, de către ASCOR (Asociația Studenților Creștin-Ortodocși din România), de către centre de cultură teologică și de cultură laică. A răspuns unei chemări, dar, în același timp, a avut și bucuria aceasta de a se dărui. Iar bucuria aceasta de a se dărui pentru a întări credința altora este o bucurie care a fost cultivată toată viața părintelui și, mai ales, activitatea sa misionară rămîne pentru noi ca o făclie de Paști, care ne ajută să înțelegem mai bine Taina și bucuria Învierii noastre, a neamului românesc și a lumii întregi. Este foarte mare nevoie să avem cît mai multe astfel de făclii de Paști, adică să vezi într-o persoană cum taina bucuriei, taina comuniunii cu Christos, se transmite ca lumina în jurul persoanei respective și această lumină antrenează în bucurie și alte persoane”.

Elocvente rămîn și cuvintele lui Mircea IonescuQuintus: „Mi-a fost dat să-i fiu contemporan, să-l cunosc, să-i știu și să-i prețuiesc nețărmurita lui vrednicie și dragoste față de oameni, cunoscuți sau necunoscuți și, mai ales, slăvirea și credința în Dumnezeu, la care mă închin și-L rog să așeze pe cuviosul și prea bunul Părinte Galeriu la dreapta Sa”. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Melcii

De la un timp, melcii s-au înmulțit. Și, ca Om Mare, nu-i greu să-i calci în picioare.

Într-o dimineață, după răsărit de soare, dorind să fac o plimbare, pe scările de la intrare am zărit cîțiva melci călcați în picioare, de către Omul Mare, care n-a avut răbdare să-i ocolească, preferînd să-i zdrobească.

În stînga blocului, pe alee, melcii, înghesuiți unul în altul, sute de cochilii argintii, păreau înșirați ca la paradă, ridicîndu-și cornițele spre soare.

De unde au venit, cum s-au organizat – n-am aflat.

În ziua următoare, au dispărut, și m-am gîndit că poate au fost adunați și expediați la Paris, în restaurantele de lux, pentru gusturile rafinate ale celor care nu mănîncă mămăligă cu lapte.

Cu ani în urmă, în gara din Sibiu, aproape zilnic vedeam, prin crăpăturile lăzilor de lemn, melci, care păreau să știe că vor ajunge deliciu în farfurie în Orașul Lumină. Și se zbăteau în zadar, trenul șuiera a crunta barbarie, care-i va despărți de cochilie.

Melcii pe care i-am văzut, încolonați ca la paradă, poate au plecat pe autostradă, aceea care, de 30 de ani, ,,bate pasul” pe loc, dînd în gropi, în care calcă categoria defavorizată, mereu blamată, dar care a lăsat moștenire o țară industrializată.

Din păcate, la Răsărit e încă noapte. Speranța, în margine de timp, a fost dezarmată, locul său fiind luat de Marele Jaf, prin care s-au înfruptat cei care au furat.

,,Lumea Mare este lumea mică văzută din poziția în genunchi” (Adrian Păunescu).

Melcii sînt peste tot și, dintr-o țară bogată și industrializată, am ajuns la sapă... emigrînd.

,,Mamă, de ce nu vii mai repede acasă

Mi-e dor de tine. Mi-e atît de dor!

Te-ai dus în țări străine, dar ce-mi pasă?

Cine-mi mai spune mie Somn ușor?

Colegii mei vin în limuzine

Au bodyguarzi, și bani de buzunar

Dar eu, măicuțo, te am doar pe tine În poza scumpă din Abecedar...

Dar unde ești? În Spania? În Franța?

Ai grijă de bătrîni, sau faci curat?

Tu mi-ai promis să nu ratezi vacanța Și vei veni-n concediu – ai uitat?...” (Corneliu Vadim Tudor) TRIST, dar ADEVĂRAT.

LILIAnA TETELEA

Destinul unei opere istorice (2)

Un best seller în Secolul XVIII (2)

Dintre cei apropiați premierului, apar pe lista de subscriitori ducele de Newcastele, lordul Harrington și lordul Hardwicke, în timp ce dintre adversari întîlnim pe Philip of Chesterfield, celebru pentru Scrisorile sale, ca și pe lordul Carteret, care, după căderea lui Walpole, avea să devină secretar de stat, în 1742; alături de aceștia se mai află ofițeri, avocați, farmaciști, medici și diplomați – din Portugalia, Florența, Saxa-Gotha, Veneția, HesseDarmstadt -, care au contribuit, astfel, la răspîndirea operei pe continent.

Traducătorul, Nicholas Tindal (1687-1774), nu era un necunoscut. Nepot al celebrului filozof deist, Matthew Tindal, el făcuse studii la Oxford și publicase Istoria Angliei a lui Rapin, pe care, traducînd-o, o îmbogățise, oferind cititorilor englezi 15 volume. El a mai proiectat o istorie a Essex-ului și a publicat un Ghid în studiile clasice, care atestă competența în domeniul istoric și filologic.

Frații James, John și Paul Knapton erau considerați de contemporani ,,tipografi eminenți”, atît datorită faptului că își făcceau meseria cu pricepere, cît și pentru că știau să aleagă operele ce meritau să fie imprimate. După moartea lui James, în 1736, ceilalți doi frați mai tineri au continuat să lucreze pînă în 1755, cînd onestitatea lor în mijlocul unei concurențe dure și mai ales prioritatea acordată valorii științifice față de cea comercială, i-a silit să se declare în stare de faliment.

Așa se explică faptul că ediția a doua, arată istoricul amintit, nu a mai putut apărea ,,la coroana din Ludgate Street”, ci la Andrew Millar. Acesta este considerat drept cel mai mare editor englez din Secolul al XVIII-lea; retipărirea operei lui Cantemir de către el, în 1756, atestă atît valoarea lucrării, cît și interesul publicului pentru ea. Scoțianul Millar (1707-1768) a știut să se înconjoare de consilieri capabili, și manuscrisele pe care le-a publicat au aparținut unor scriitori care se afă la loc de cinste în istoria literaturii engleze, ca Thomson sau Fielding. Dr. Johnson, care și-a imprimat fraimosul Dicționar la Millar, a putut spune, cu umor, lui Boswell: ,,Îl respect pe Millar; el a ridicat prețul literaturii”.

Consacrată în Anglia, opera lui Catemir trebuia difuzată în alte țări. Antioh a dus tratative pentru publicarea ei în italiană și, în 1737, era pe punctul de

a o vedea imprimată în Olanda, în versiunea franceză a lui Rousset, vestitul editor al periodicului ,,Mercure historique”. Pentru aceasta, el căuta să obțină două noi portrete de sultani și, într-o scrisoare din 1736, mulțumea unui personaj, rămas necunoscut, care îi promisese că îi va trimite portretele ultimilor ,,doi împărați” otomani și care nu împărtășea criticile celor ce afirmau că portretele apărute în ediția lui Tindal nu sînt autentice; Antioh îl asigura că ,,tatăl meu n-a afirmat nimic care să nu poată fi dovedit prin mărturii demne de crezare”.

Elogiul lui Voltaire

Din nefericire, Rousset nu și-a încheiat lucrul și, în orice caz, versiunea lui nu a apărut. Dar Antioh nu și-a abandonat proiectul. În 1739, opera se afla în mîinile lui Voltaire, care nota în mai multe scrisori interesul pe care i-l stîrnea lectura: la 10 aprilie, el restituia textul și, într-o lungă scrisoare către fiul lui Dimitrie Cantemir, îi reafirma prețuirea și își exprima regretul că editorul cărții sale Istoria lui Carol al XII-lea nu a putut să mai corecteze datele privind originea lui Cantemir. În 1743, apărea traducerea franceză a lui de Jonquières. Dîndu-și seama de importanța cărții, librarii își împărțeau drepturile, asigurînd, astfel, apariția Istoriei otomane în două formate: în 4 volume mici la Nyon și la Barois, în 2 volume mai mari la Ganeau și la J.N. Le Clerc. În sfîrșit, în 1745, capodopera apărea și în limba germană, la Berlin.

Prévost d`Exiles, traducător

ºi promotor al Istoriei otomane în limba franceză (1)

Realizarea versiunii franceze a fost, desigur, grăbită și de comentariile de recunoscută autoritate ale unui alt mare scriitor al epocii, care a cunoscut lucrarea lui Dimitrie Cantemir, datorită neobositei străduințe a fiului savantului. Este vorba de Prévost d`Exiles, care

Caii

Caii nu sînt dobitoace, Sînt oșteni din pagini rupte Că, de mii de ani încoace, Au murit cu noi în lupte

Răspîndite pe cîmpie Sau sub ziduri de cetate, Stau alături pe vecie oasele amestecate

Caii nu sînt dobitoace, Ei, în lupta din război Sau în vremile de pace, Mor alăturea de noi

Într-o vreme care plînge

Și-astăzi, fără nici o vină, Ei au fost triați la sînge Și-au pierit sub ghilotină

Caii nu sînt dobitoace, S-au ținut de jurămînt, Herghelia lor nu zace, Galopează sub pămînt

Și se plimbă pe sub lună, Pe sub iarba din grădină, Nechezatul lor răsună

Ca un țipăt de lumină.

ELIS RÂPEANU

Traducerea lui Jonquière în franceză a Istoriei otomane

după ce a fugit de la Saint-Germain-desPrès, lepădînd haina de abate, a ajuns în Anglia. Aici, asemenea altor cărturari veniți de pe continent, scrie istoricul Alexandru Duțu, a descoperit o efervescentă mișcare de idei și o lume în plină preschimbare, care sugera prețioase soluții problemelor ce continuau să fie ridicate în țările aparținînd ,,vechiului regim” din Europa. El și-a dat seama imediat ce interes putea stîrni în Franța comentarea aspectelor noi culturale și sociale din Anglia ,,luminată”; un material bogat îi ofereau, mai ales, cărțile și presa.

Din 1733 a început să editeze un periodic care avea să încînte Franța: ,,Le Pour et Contre, ouvrage périodique d`un goût nouveau”. Scrisorile trimise de cititori redacției atestă ampla difuzare a revistei, publicată într-un format accesibil, ca și curiozitatea cu care au fost parcurse paginile celor 20 de volume, cîte au izbutit să vadă lumina tiparului pînă în 1740. Prévost își intitulase periodicul ,,Pentru și contra”, deoarece, după cum arăta în primul editorial, își propusese să remarce ,,cu aceeași grijă ceea ce am crezut că pot constata că este bun, ca și rău în fiecare chestiune asupra căreia voi încerca să mă pronunț”.

În paginile sale, revista a inclus aprecieri asupra operelor literare și artistice, a înfățișat progresele științei, a lărgit cunoștințele geografice ale cititorilor, s-a ocupat de istoria popoarelor lumii. La acest capitol, se găsesc referiri la evenimentele din Transilvania, la relațiile diplomației franceze cu Teleki și Rácóczi, precum și incursiunile în istoria Imperiului otoman sub călăuza lui Dimitrie Cantemir. (va urma) r m

File de istorie

Petre Ispirescu, folclorist şi povestitor

Petre Ispirescu s-a născut la 13 ianuarie 1830 la București, în Mahalaua Pescăria Veche, iar la 21 noiembrie 1887 a încetat din viață. Tatăl său a fost Gheorghe Ispirescu, de meserie frizer, iar mama, Elena, cu origini în Transilvania, avea darul de a spune povești nemuritoare din latinul Ardeal, pe care copilul le asculta și le înregistra în memoria sa.

Din dicționarul ,,Contimporanilor”, al lui Dimitrie R. Rosetti, apărut în 1897, și din povestea dedusă din cărțile lui Petre Ispirescu, se desprinde concluzia că nu a făcut nici un an de școală și, pînă la 50 de ani, nu a părăsit niciodată Bucureștiul, locul său de naștere.

Petre Ispirescu nu a urmat nici un an de școală, fiind educat de mai mulți dascăli de pe lîngă unele biserici. Primul a fost preotul Nicolae de la biserica din Andricani, Mahalaua Pescăria Veche, apoi preotul - cantor Lupescu, de la biserica Olteni. Petre Ispirescu a învățat Psaltirea cu preotul George Vulcănescu de la Biserica Domnița Bălașa, denumită astfel după fiica lui Constantin Brâncoveanu. Un amic medic și un negustor l-au învățat limba franceză. Ulterior, s-a format citind cărți de la tipografiile la care a lucrat. ,,N-am trecut nici patru clase primare”, îi mărturisea Petre Ispirescu lui I.V. Crainic.

La vîrsta de 14 ani, tînărul a intrat ca ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, care în 1843 a editat ziarul ,,Vestitorul Românesc”. După 18 ani de ucenicie, în anul 1848, Ispirescu a deve nit tipograf cali ficat. În anul 1854, a părăsit tipografia lui Carcalechi, angajînduse la tipografia „Copainig”, unde se tipăreau în traducere ,,Atala, Paul și Vir ginia”, precum și lucrări de Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexan Dumas, Victor Hugo, Miguel de Cervantes.

Originea basmului n Romnia

Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu ș.a.

Primele basme

La 32 de ani, în anul 1862, Petre Ispirescu a publicat primele basme culese de el, în publicația ,,Țăranul Român”, la îndemnul lui Nicolae Filimon. Este vorba de: ,,Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”; ,,Prîslea cel voinic și merele de aur”; ,,Balaurul cu șapte capete”; ,,Fata de împărat și pescarul”; ,,Fiul vînătorului”; ,,Aleodor Împărat”; ,,Greuceanu”; ,,Înșiră-te, mărgăritar”. Ele au fost reunite în prima sa culegere de basme.

În anul 1863, Vasile Boierescu a vîndut imprimeria lui C.A. Rosetti, viitor ministru, care l-a invitat pe Petre Ispirescu să lucreze ca „director al imprimeriei”, unde se tipărea ,,Românul”, revistă a Partidului Național Liberal, aflat în opoziție. Împreună cu Rosetti, Ispirescu a participat la înființarea primei ,,Case de ajutor reciproc a tipografilor din România”.

Din anul 1862 pînă la 1866, Petre Ispirescu nu a publicat nici un basm. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza impusă de monstruoasa coaliție, la propunerea Ministrului de Interne Ion Ghica scriitorul a acceptat să conducă ,,Imprimeria de Stat”, după numai doi ani, împreună cu alți asociați, înființînd „Noua Tipografie”.

În acea perioadă, a depus eforturi uriașe pentru a citi ,,Fabulele” lui Jean Pierre Claris de Florian, în original.

Petre Ispirescu a ajuns la închisoare

În anul 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Petre Ispirescu a acceptat să tipărească, fără a prezenta textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, un text extrem de util pentru unioniști. Poliția i-a arestat pe toți participanții. Petre Ispirescu a stat trei săptămîni la închisoare, pierzîndu-și serviciul și rămînînd fără salariu. Abia după aceea, Vasile Boierescu, politician unionist și viitorul ministru de Externe, i-a oferit lui Ispirescu conducerea unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din București și imprima revista „Naționalul”. La acea tipografie a prosperat financiar și a intrat în contact cu scriitori și oameni importanți ai timpului său: Ion Ionescu de la Brad, Nicolae

În anul 1872, Petre Ispirescu și-a reluat activitatea de publicare a basmelor cu colecția ,,Legende și Basmele Românilor. Ghicitori și proverburi”, cu prefața de Bogdan Petriceicu Hașdeu. După ce a rămas unic asociat al imprimeriei sale, Ispirescu a denumit-o „Tipografia Academiei Române”. Activitatea sa a fost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster, care a fost publicat în ,,Magasin für Die Literatur des Auslandes”.

În anul 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Ispirescu reunește toate basmele și legendele într-o culegere completă: „Legendele sau basmele românilor”. Vasile Alecsandri îl elogiază printr-o scrisoare convertită ulterior în prefața volumului publicat: (…) „recunoștința noastră îți este dar cîștigată pentru totdeauna. Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă”.

La vîrsta de 26 de ani, s-a căsătorit cu Sevastița, fiica lui Dima Petrescu și au avut împreună 10 copii. La data de 21 noiembrie 1887, Petre Ispirescu se stinge din viață după o congestie cerebrală suferită la masa de scris, lăsînd în urma lui o operă frumoasă ca tipograf, editor, folclorist, povestitor și scriitor. Povestitor de excepțional talent mai mult decît folclorist, Petre Ispirescu joacă în literatura noastră rolul unor Grimm sau Perrault.

Prof. Dr. Io A n Corn EA n U L ACRIMA T EOCAN I STRĂUAN

M IRCEA P ÎRLEA

Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzînd și în literatura cultă (în Secolul al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice). Este o specie a epicii culte, cu narațiune amplă, implicînd supranaturalul sau fabulosul. Personajele (oameni, dar și ființe himerice) sînt purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău se încheie, de obicei, prin victoria forțelor binelui. Eroul este ajutat de ființe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice și se confruntă cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trăsături omenești, dar și puteri supranaturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza).

Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale. O clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de folcloristul finlandez Antti Aarne (1867-1925), completată mai apoi de un american, Stith Thompson. Clasificarea Aarne-Thompson include azi 2.340 tipuri diferite de basme.

Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundîndu-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea prin „degradarea sacrului” și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strîmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește; foarte băutor devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Munte Vînăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întîlnim la Păsări-Lăți-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influențele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.

Pe lîngă basmul fantastic, cel nuvelistic, paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular apare basmul cult, care preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrînd funcțiile principale: formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugînd o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își armonizează structurile narative, dobîndind unitate și fluență discursivă, preluînd viziunea scriitorului și integrînd teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului creînd o comunicare mai directă cu cititorul și dînd uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în scenariul basmului, care îi conferă originalitate și atractivitate. Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul, dîndule o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul convențional al unor secvențe narative, adăugîndu-le semnificații și efecte specifice literaturii culte. G. Călinescu numea basmul cult „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”, „un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sînt numai oameni, ci și anume ființe himerice, animale. […] Cînd dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de a face cu un basm”.

Basmele românești au intrat în atenția scriitorilor relativ tîrziu, în epoca marilor clasici și a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea basmelor și apoi în scrierea unor basme culte au fost scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu („Basmul feciorului de împărat fără noroc la vînat“ din eseul „Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai multor basme originale, între care și ,,Făt Frumos din Tei”, ,,Cenușotca” - o variantă a ,,Cenușăresei”), Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, și puțin după aceea și Petre Ispirescu. În ultimul timp, în România scriitorul care a publicat basme culte este Petre Crăciun. r m

Polemici « Controverse

Rușine uriașă: un mare patriot moldovean este interzis în România!

(urmare din pag. 1)

Da, ați auzit bine: unui scriitor român moldovean, publicist de prim rang, fondator de partid, de 4 ori deputat în Parlamentul Republicii Moldova (de 2 ori fiind chiar vicepreședinte al forului legislativ), vicepremier al Guvernului de la Chișinău, a primit interdicție de a intra în România pînă în 2023. Interdicția ar fi fost emisă în septembrie 2020, fără ca Iurie Roșca sau Ambasada Republicii Moldova să primească vreo înștiințare. Exact situația pe care a pățit-o Kelemen Hunor la granița Ucrainei.

Și da, asta e România ,,europeană” a lui 2021 –un stat asemănător cu republica Maidanului, în nici un caz cu democrația la care visam în decembrie 1989! Motivul? Aparent, pe foaia plină de variante inepte apare subliniat „nu deține documentația necesară pentru a justifica scopul și condițiile de ședere”! Realizați ce aberație? Un român care a fost de sute de ori în România, a susținut zeci de conferințe, fiind invitat în cele mai înalte instituții ale statului!

Dar nu e de mirare – România a devenit țara în care exprimarea liberă despre națiune și naționalism, despre sănătate, morală creștină – și chiar despre biserică sînt blocate. Scrii ceva despre LGBT – gata, ești blocat! A pățit-o recent Codrin Ștefănescu, au fost blocați pe motive tot din zona ,,corectitudinii politice” analiști de top, precum Constantin Gheorghe sau Bogdan Duca, ziariști eminenți ca Daniel Tomozei Dimian și Iosefina Pascal (cont desființat), avocați ca Dan Chitic sau Diana Șoșoacă – cît despre subsemnatul, ce să mai zic! Contul mi-a fost desființat de acum 3 ani și nu am voie să fac altul cu numele meu! De ce? Pentru că… nu mi s-a spus niciodată, în ciuda insistențelor mele și ale zecilor de prieteni! De fapt, dacă pomenești ceva ce nu convine ,,corectitudinii” progresiste ești scos din joc! Iar statul român permite așa ceva – ba chiar este mulțumit și susține, într-un fel sau altul, ONG-urile care contribuie la epurarea mediului virtual de tot ceea ce respinge „progresismul”.

Revin la cazul interzicerii lui Iurie Roșca, pentru că face parte din aceeași familie ,,democratică”.

Am vorbit pe scurt de el, dar mai sînt necesare cîteva completări: a fost primul patriot basarabean care a intrat în România în primele zile ale lui ianuarie 1990, a călătorit într-un marfar – aducînd mesajul unionist. A devenit favoritul elitei politico-intelectuale, era mereu la conferințele Alianței Civice, ale PNȚCD, practic era simbolul unionismului și mai ales al frățietății peste Prut! A fost cel care, la începutul anilor 2000, își dă seama că nu e ceva în regulă cu ,,susținerea occidentală” – care însemna, de fapt, înrobirea prin îndatorarea excesivă și prin preluarea și desființarea economiei, cumpărarea pămîntului agricol, acapararea resurselor.

A fost cel care, în aceeași perioadă, respinge un plan propus de Moscova, planul Kozak, prin care, la fel ca în cazul ,,susținerii” Occidentului, Moldova își pierdea independența, suveranitatea!

Pentru a se opune, găsește un aliat în comunistul Vladimir Voronin – și în ciuda ideologiilor contrare (Iurie fiind popular creștin-democrat) formează o alianță la guvernare cu care țin Moldova departe de subordonare cîțiva ani! În plus, pe planul contaminării cu metehnele occidentale, Iurie Roșca

și Vladimir Voronin reușesc să blocheze legislația care permitea pătrunderea ofensivei LGBT în Moldova.

În aceste condiții, împotriva lui Iurie Roșca se dezlănțuie o adevărată campanie – fiind definit ca prototip (aproape un arhetip!) al trădătorului! Iurie Roșca, primul patriot basarabean cunoscut și iubit de români, devine ,,trădătorul” și ,,omul rușilor”. Și, ca să nu fie dubii, campania a fost dublu orchestrată –Vest – Est. Astfel, Iurie Roșca, omul politic dinamic și curajos, publicistul de forță, este scos din jocul politic de prim rang în 2009! Și este scos definitiv (cel puțin pînă acum), printr-o campanie formidabilă, cum rar s-a văzut! Cine avea acest interes? Mai mulți…

Ca o paranteză – cu cine a fost Iurie Roșca înlocuit în politică? Cu noile vedete – Vladimir Plahotniuc și Vlad Filat. Despre primul nu este nevoie de nici un comentariu, fiind un personaj ,,nuclear”, un super ,,cappo” cu conexiuni în zona serviciilor române și americane; despre al doilea să amintim că a primit ani de închisoare și este eroul unor înregistrări scandaloase. Să amintim că acești doi penali au fost susținuți de cercurile pro-vest din România? De președintele ,,unionist” de la un timp, Băsescu?

Se spune că Iurie Roșca este „omul rușilor”. Fals – Iurie este un personaj incomod, voluntar – dar mai ales un mare patriot! Un român care își iubește cu patimă țara și pe care nu o vrea subordonată nici Estului, nici Vestului.

De aceea Iurie Roșca, un om de cultură, a descoperit în Rusia un corespondent, un vizionar care vede relația între state pe bazele profunde ale spiritualității, dincolo de interese și ambiții temporare, dar mai ales de conflicte generate de persoane, care nu trebuie să afecteze sinergia națiunilor – mai ales a unor națiuni cu foarte multe legături de toate felurile. Este vorba de filosoful, scriitorul, sociologul și geopoliticianul Alexander Dughin, una dintre cele mai importante figuri ale spiritualității actuale.

În Alexander Dughin, autorul ,,celei de-a patra căi”, discipol al gînditorului și scriitorului român refugiat în Franța Jean Pîrvulesco, Iurie Roșca a descoperit un mare pasionat și cunoscător al culturii române, mai ales al lui Blaga și Eminescu, dar și al scrierilor medievale bisericești. Intelectualul rus poliglot i-a părut lui Iurie Roșca persoana potrivită pentru a pune bazele unei noi relaționări internaționale, bazată, așa cum arătam anterior, pe repere, valențe și sinergii transcendente – spirituale! Nu pe alianțe ale profitului, războinice, economice sau fals ideologice!

Iurie Roșca și Alexander Dughin au pus bazele unei formule de dezbateri internaționale – prin publicarea de cărți și reviste, dar și prin forumuri,

unde personalități din Est și Vest participă la dezbateri, asistă la prelegeri și lansează idei. Nu pun la cale nici războaie, nici afaceri, ci vor o altă lume, în care contează valorile, reperele ce transcend momentelor de criză, de micime umană.

O precizare – Alexander Dughin este ,,consilierul lui Putin” cam la fel cum este Iurie Roșca ,,omul rușilor”! Realitatea este că acest om cu gîndirea liberă, mult prea devotat valorilor eterne ca să fie legat de un plan pragmatic, nu poate fi inclus într-un sistem bazat pe manevre și contra manevre rapide, bazate pe situații concrete, așa cum este cel al Rusiei lui Putin. Aș putea spune multe despre acest mare om al vremurilor noastre, pe care, datorită lui Iurie Roșca, l-am cunoscut.

Dar subiectul este Iurie Roșca. El a fost cel interzis de autoritățile române, deocamdată nu știu dacă și Dughin. Așa că au mai rămas de pus două întrebări fundamentale: este Iurie Roșca un antiromân? Este Iurie Roșca un anti-unionist?

La prima întrebare răspunsul vine chiar din limba română perfect-imperfectă a lui Iurie, basarabeanul care îmbină noul exprimării intelectualului autentic european cu arhaicul exprimărilor satului basarabean. O limbă pe care o îmbogățește cu fiecare articol și volum, cu fiece discurs. Altfel spus, un om care iubește într-atît limba română nu poate fi decît un mare patriot român!

La a doua întrebare… hai să ne punem în locul lui: un erou al luptei pentru independența țării sale ar accepta vreodată o pierdere a suveranității în fața unui Occident ce calcă în picioare și pervertește valorile și reperele ce au ținut poporul basarabean și limba română vii sub două imperii puternice –cel țarist și cel sovietic? Poate accepta unul ca Iurie Roșca devenirea Moldovei în două – trei județe anonime din estul României – o Românie care nu mai este suverană, ci o colonie?

Poate accepta un patriot ca Iurie Roșca supunerea la ,,progresismul” ce calcă în picioare credința, tradițiile și morala bazată pe spiritualitate? Sau poate fi de acord un om de cultură atît al spiritualității române, cît și al celei ruse, un om cu sînge aprig și pasional, care nu s-a dat în lături de la prietenii și lupte directe cu români și cu ruși deopotrivă, cunoscînd laturile frumoase ale celor două seminții – poate un asemenea om să devină unealta unui conflict artificial și murdar, a unor provocări străine de tot ceea ce este românesc? Niciodată!

Deci răspunsul este DA, Iurie Roșca este unionist – dar în condițiile în care România va fi demnă, lucidă și suverană și va putea înțelege Moldova în tot sacrificiul și eroismul ei de rezistență multiseculară. O rezistență pe care noi, cei de dincoace de Prut, nu o cunoaștem – și de care, iată, nu sîntem în stare!

Pentru că dacă moldovenii lui Iurie Roșca au rezistat întru limbă și spirit două secole celor mai moderne imperii ale epocilor lor – cel Țarist și cel sovietic – România de azi se aruncă preș sub picioarele unei Europe perverse și hrăpărețe – și ale unei Americi căzută pradă unor grupuri ticăloase!

Da, față cu o asemenea Românie Iurie Roșca spune pas, mai așteptăm să vă treziți! Iar cine nu înțelege că Iurie are dreptate, înseamnă că nu e nici român, nici ,,unionist”, ci doar un biet manipulat, un suflet golit de seva patriotismului.

Și, da, acesta poate fi și motivul pentru care Iurie Roșca a primit interdicția de a intra în România – să nu o trezească din starea de slugă.

Oricum ar fi, orice motiv s-ar invoca – consider că nu există o faptă mai rușinoasă pentru o țară decît aceea de a-și alunga fiii adevărați, patrioții!

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Uliţa Bazaca, paradisul neguţătorilor

Un „ciudat colţ de negoţ bucureştean unde, pe o suprafaţă de cîţiva metri pătraţi, graţie metodelor de vînzare şi clientelei obişnuite, se face mai multă larmă şi mai mult dever decît la toate magazinele din strada Carol”. Cam aşa era descrisă de gazetarii de odinioară o mică uliţă din actuala zonă Unirii, ce era cuprinsă între strada Halelor Centrale şi vechea Piaţă de flori. O străduţă-bazar, plină de animaţie, pe care se aflau o mulţime de negustori cu metehne orientale, pricepuţi la vorbe de tocmeală şi la vrăjit clienţii nehotărîţi să cumpere marfa expusă prin prăvălii, pe tarabe sau pe jos.

Atmosfera negustorească de pe strada Bazaca este surprinsă de un reporter al „Ilustraţiunii Române”, la începutul anilor ‘30, cînd această uliţă-bazar încă se afla în „plină glorie”: „Cînd trebuie să treci prin Bazaca ai impresia că te împleticeşti printre bucăţile desfăcute de pînză şi stambă şi că le tragi după tine, chiar după ce ai izbutit să te smulgi din pasaj ca dintr-un coşmar. Şi dacă n-ar fi decît maldărele de mărfuri care închid calea! Cu o mică sforţare lucrurile se lasă date la o parte. Dar clienta care a avut imprudenţa să arunce un ochi distrat spre desenul unui barchet e luată în primire de negustoraşii Bazacei, care şi-o trec de la unul la altul, ca pe o păpuşe de cîrpe. Clienţii se cuceresc aci «cu japca».(…) Unul o trage de mînecă, altul de fustă, altul o ţine de braţe iar ultimul a reuşit s-o împingă – «vrea, nu vrea» – pînă în mica sa împărăţie. Mica burgheză, bona, lăptăreasa sau servitoarea, zîmbeşte, flatată de atîta slugărnicie din partea negustorului. Bazaca reprezintă pentru ele paradisul sau ceea ce este pentru cucoane Lipscănia”, scria, în 1932, săptămînalul „Ilustraţiunea Română”.

„Necesităţile urbanistice” ale vremii au făcut ca, spre finalul anilor ‘30, Bazaca şi labirintul alcătuit de prăvăliile şi pavilioanele comercianţilor să dispară sub tîrnăcoapele edilitare care trebuiau să facă loc pentru prelungirea Bulevardului Brătianu pînă în Piaţa 8 Iunie. „În curînd şi acest ultim refugiu al pitorescului oriental dăinuind în inima Capitalei va fi ras de pe suprafaţa pămîntului, iar pe locul unde se răsfaţă astăzi tejghelele pline de tot soiul de pînzeturi viu colorate nu va mai rămîne decît o vastă piaţă, mai mult sau mai puţin bine pavată”, anunţa dărîmarea acestui colţ din

TRANSILVANIA

MULTICULTURALĂ (VII)

Biserica fortificată (2)

Numărul mare al bisericilor fortificate concentrate în zona de sud, dar și în interiorul Transilvaniei, conferă arhitecturii bisericești un aspect particular și ilustrează amploarea acestui fenomen. Dintre bisericile fortificate vă recomand să le vizitați pe cele din: Prejmer, Harman (o frumoasă pictură murală restaurată în unul din turnuri), Mălîncrav (singura cu pictură murală pe toată suprafața corului, înfățișînd scene biblice și pe peretele de nord), Biertan (reședința episcopală întărită cu trei rînduri de ziduri, avînd închisoare matrimonială, turn al slăninii și o ușă a sacristiei premiată la Paris) și Axente Sever – o splendoare cu un turn fabulos de unde se văd superb împrejurimile și cu un muzeu care vă va ajuta să înțelegeți multe despre sași.

Biserica gotică

Construcția bisericilor gotice în Transilvania, pe pămînt românesc începe datorită călugărilor cistercieni care-și construiesc mînăstirea la Cîrța, în județul Sibiu. Mînăstirea, a cărei edificare începe după 1241, constituie un exemplu pentru celelalte biserici gotice din Transilvania. Biserica cu transept a mînăstirii de la

vechiul Bucureşti săptămînalul „Ilustraţiunea Română”, în 27 octombrie 1937.

Poveºtile unei străzi dispărute

Strada Bazaca a găzduit celebrul magazin bucureştean ,,La vulturul de mare cu peştele în ghiare” –mutat mai apoi într-un bloc de pe strada Carol (în spatele magazinului Cocor de astăzi) pe care firma vechiului magazin a dăinuit pînă de curînd. Să îl însoţim acum pe Daria Luca, reporter al revistei ,,Ilustraţiunea Română”, într-o plimbare pe vechea stradă bucureşteană, încă în ,,plină glorie” în anul 1932: ,,Micul pasaj care leagă piaţa de flori cu Halele Centrale este poate cel mai vechi centru negustoresc al capitalei. Prăvălioarele sale, o uşă şi poate şi o fereastră şi-au rostogolit mărfurile lor, ca un corn al abundenţei pînă în mijlocul străzii.

- Poftiţi la noi.

- Aici găsiţi mărfurile cele mai moderne. Cu ce să servim pe duduia aceasta drăguţă?

- Poftiţi numai să vedeţi; n-aveţi nevoie să cumpăraţi.

- Du-te, soro, şi tîrguieşte în Bazaca. Acolo e mai ieftin ca oriunde. La magazine, în Carol, le plătim noi la stofe şi chiria şi geamurile ale mari”.

E într-adevăr mai ieftin... Marfa se vinde însă cu ,,cotul” şi nu cu metrul. Ca un diabolic prestidigitator, vînzătorul împarte şi acest cot în jumătate cînd intinde şi saltă cu eleganţă între mîini marfa, acompaniind această operaţiune de o serie de formule de vrajă: ,,S-o purtaţi sănătoasă!”, ,,E o stofă de o frumuseţe rară”, ,,Aţi tîrguit foarte ieftin”, ,,Pentru dvs., în mod excepţional v-am făcut acest preţ”, ,,Să trăiţi, să mai poftiţi”...

Clienta e ameţită de acest potop de cuvinte şi convinsă că numai în Bazaca se tîrguiesc marile ,,chilipiruri”. Dar mieroasele şi rarele exemple de elocinţă se schimbă adesea în dialoguri furtunoase şi pătimaşe.

- Domnule, ţi-am adus barchetul înapoi, mi-ai dat lipsă la metru.

- Ce ştiu eu, madam, ce-ai făcut d-ta cu marfa mea acasă? Eu ştiu că ţi-am măsurat-o chiar în faţa dumitale. În alt colţ, alt conflict.

- Pe mine, nu mă păcăleşti. Eu nu sînt o ţărancă proastă, să-mi vîri pe gît, ce-ţi convine dumitale.

- Crezi, că dacă porţi pălărie pe cap te-ai şi făcut

Cîrța era mărginită la est de un cor poligonal, avea nava centrală acoperită cu bolți sixpartite, navele laterale cu bolți în cruce pe ogive și se încheia la vest cu un portal în arc frînt, împodobit cu o rozasă (fereastră circulară cu vitraliu).

Corul avea contraforturi joase, iar cheile de boltă erau decorate cu motive florale sau cu chipul Fecioarei Maria, protectoarea cistercienilor. Capitelurile au croșete, iar consolele motive vegetale, în timp ce ferestrele corului sînt polilobe. Influența atelierului cistercian se vădește în toată Transilvania, unde locașurile de cult au siluete zvelte, cu coruri poligonale sprijinite pe contraforturi scunde și cu ferestre polilobe.

Planul basilical cu transept existent la Biserica Evanghelică din Sibiu, care presupune o diferențiere calitativă a spațiului interior – în sensul că cei de pe părțile laterale nu auzeau și nu vedeau foarte bine ce spunea preotul – va fi înlocuit sub influența ordinelor de călugări cerșetori, cum sînt, spre exemplu, dominicanii, care preferau unitatea spațială a interiorului unui edificiu de cult în care predicatorul putea fi văzut și auzit din orice colț al bisericii cu biserica hală, cum sînt cele de la Brașov (Biserica Neagră), Sighișoara (Biserica din Deal), Cluj (Biserica Sf. Mihail) și Sebeș.

Biserica Sfîntul Mihail din Cluj-Napoca – construcția acestei biserici începe după anul 1350 ca urmare a privilegiului acordat de către regele maghiar prin care locuitorii cetății își puteau alege singuri preotul. Biserica

cucoană? Dac-ai fi cucoană, ai cunoaşte marfa fină şi modernă.

La altă gheretă conflictul s-a complicat chiar cu lacrămi şi cu apelul la reprezentantul ordinei publice.

- Domnule sergent, spune printre lacrămi o servitoare, m-a înşelat; mi-a luat azi dimineaţă 60 de lei pe o basma şi acuma am găsit alături aceeaşi basma cu 30 de lei.

,,Domnul sergent” cam dă din umeri: ,,Deh! acum ai cumpărat-o, dar dacă vrei, să mergem la circomscripţie”.

Iac-aşa se tratează clienţii în Bazaca. Nici sergentului nu-i convine să se puie rău cu negustorul care-i dă din cînd în cînd cîte un cupon de stambă şi servitoarea nu ţine cu tot dinadinsul să dea cu ochii de domnii de la poliţie... Mai bine îşi îndreaptă paşii spre negustorul de mărunţişuri din dosul halelor. Întreabă de preţul fiecărui articol, numai ca să poată vorbi de el; se hotărăşte, în sfîrşit, să atace tocmeala pieptenelui.

- Cît vrei pe el?

- Să vi-l fac cu 12 lei. Eftin.

- Şase dacă-ţi convine.

Clienta pleacă. Negustorul o cheamă înapoi. Ea nu se înapoiază şi repetă aceiaşi scenă aproape la fiecare negustoraş, dîndu-i iluzia că poate lui i-au fost hărăziţi sorţii încheierii acestei afaceri. Dar nu se poate hotărî atît de uşor dobîndirea unui obiect! Amînă cumpărarea lui pentru a doua zi. Tot vine şi mîine în piaţă după carne. Cu ce pretext să mai ,,flaneze” în faţa panglicilor şi a mărgelelor, dacă cumpără pieptenele de azi? Va veni deci şi mîine să piardă cîteva minute din timpul preţios destinat de stăpîna ei garnisirii coşniţei, să viseze la stămburile din Bazaca şi la mărgelele din dosul halelor.

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

urmează un plan desfășurat pe cinci travee (suprafață dintre zidurile unei biserici acoperită de o boltă pe ogive – n.a.) acoperite cu bolți gotice stelate, ce se descarcă pe stîlpi fasciculați. Corul încheiat poligonal este flancat de două capele care leagă în chip armonios partea estică mai scundă și mai îngustă de corpul naval amplu. Ferestrele tripartite încheiate în arc frînt străpung zidurile întărite de contraforturi înalte, încununate de pinacluri și fleuroni.

Biserica Neagră din Brașov – această construcție emblematică pentru arta goticului transilvănean este totodată și cea mai mare biserică gotică între Viena și Istanbul. Este o biserică hală construită după cea din Sebeș, meșterii pietrari de aici mutîndu-se la Brașov pentru a ridica, între 1383 și 1477, Biserica Sf. Maria, din gresie de Timiș, care, înnegrindu-se după incendiul din aprilie 1689 care i-a prăbușit bolțile navei și ale corului, va primi numele de Biserica Neagră. Inițial proiectată cu două turnuri pe vest, doar unul terminat, aspectul exterior al bisericii este dat de succesiunea de contraforturi în retragere cu locuri pentru statui din zona corului.

Cele cinci portaluri – două pe nord, două pe sud și unul pe est – atestă ultima fază a goticului flamboiant, caracterizată de multiple decorațiuni, de absența cursivității compozite și de ambiguitatea formelor specifice trecerii de la gotic la renaștere.

(va urma)

M ARIUS M ARIN

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Recitind Legendele Olimpului

Și la noi, televiziunile respectă obiceiul ca, pe timpul verii, să dea, în reluare, programe relaxante, ca de vacanță: filme-seriale sau spectacole muzicaldistractive care s-au bucurat de mare succes. Deșteaptă această politică, desigur, copiată de la alții, prin care li se oferă săracilor pîine și circ, întrucît trei sferturi din voturile planetei de la ei vin.

Prin anii ’80, într-o iarnă fără zăpadă, vinerea de la ora 5, se dădea la TVR un serial american cu mari comici ai filmului mut: Chaplin, Stan și Bran, Buster Keaton și ceilalți. Pe vremea aceea, făceam naveta la o școală sătească de lîngă Oltenița și ajungeam acasă exact cînd se termina filmul. Spume și șuturi în pereți, că nu era să iau taxiul de la Gara Obor, ca să mai prind cîteva minute de încîntare. De aceea, mă înțelesesem cu directorul școlii ca, pe toată perioada cît ținea serialul, să chiulesc. În schmb, a doua zi, trebuia să-i aduc 5 pachete de ,,Carpați” fără filtru, făcute la Tg. Jiu, și să iau de lucru pentru acasă statele de plată a profesorilor, la care nu se pricepea neam. Bine, nici eu nu eram vreo lumină în domeniu, era nevastă-mea, contabilă de meserie. Și, mai tîrziu, cînd am auzit că omul se prăpădise, la nici 60 de ani, cîteva zile n-am fost în apele mele, gîndindu-mă că, dacă nu i-aș fi pus săptămînal mahorca aia pe birou, poate mai trăia și astăzi. Păi, dacă ar fi cum zici tu, a căutat nevastă-mea să mă consoleze, mai vinovat este Chaplin, că din cauza lui chiuleai.

Rămînînd în această sferă, îmi aduc aminte că trimisesem la ,,România Mare” un articol despre junimistul Samson Bodnărescu, vechi prieten al lui Eminescu. Parcă ai mai scris despre Bodnarachi, a ridicat din sprînceană regretatul Vadim. Am mai scris, dar acum fac o revenire, cu amănunte noi, descoperite în Revista ,,Vatra Bașoteștilor”, editată în 1938 la Institutul ,,Bașotă” din Pomîrla, districtul Dorohoi. De acord, dar să ții minte de la mine, că sînt gazetar bătrîn: cînd revii asupra unui subiect, pe lîngă noutățile aduse, e musai să faci o împrospătare – alt titlu și alt stil, eventual amplasarea ideilor într-o altă ordine. Altminteri, cititorul te acuză de compilație, care este atunci cînd te plagiezi.

În mitologia greacă, oamenii au inventat zeii, cărora le-au transmis calitățile și defectele, speranțele și neîmplinirile lor. Singura deosebire era că aceștia au primit nemurirea – aspirația supremă a oamenilor, sau, după alte păreri, o prelungire în timp a momentelor cînd oamenii erau nemuritori, dar Dumnezeu i-a azvîrlit pe Pămînt și i-a pedepsit cu boli și moarte, pentru păcatele lor. Zeii au o statură și o formă excepționale – altă aspirație umană -, dar sînt și cîrcotași, geloși, ușuratici (deh, dacă sînt inventați de oameni): Afrodita este o curtezană; Ares urlă de durere cînd e rănit; Diomede, rănit și el, fuge și se ascunde ca un laș, în Olimp ș.a.m.d. Adesea, contrastul dintre calitățile și defectele zeilor, sau dintre aparență și esență, produce efecte comice. În plus, cum doar vechile generații mai știu, literatura latină cultă a apărut în a doua jumătate a Secolului al IIIlea î.Chr., urmînd modelele grecești, și a fost ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus, Quintus Ennius. Majoritatea creațiilor din această perioadă resimt, puternic, influența literaturii multiseculare grecești. Așa se explică de ce Zeii greci au și denumiri latinești. Totuși, în timp, au apărut și unele deosebiri. Astfel, dacă legendele grecești au un caracter mitologic, cele latinești au o notă istorică dominantă. În plus, la greci, cultul eroilor are un caracter religios, în timp ce, la romani, termenul de ,,virtus” exprimă toate calitățile pe care trebuie să le aibă un erou.

Zeii și zeițele, locatarii de altădată ai Olimpului, au ajuns celebri prin scrierile unor maeștri precum Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Hesiod sau Vergiliu. Între alte aspecte, acești unici poeți au reținut și zbaterile tipice speciei umane, cum ar fi iubirile împlinite, precum și căsătoriile ratate, incesturile, trădările, violurile sau răzbunările. Pe toate acestea le-au transmis și zeilor, ca pe niște daruri otrăvite. Au rămas în istoria omenirii perechile nemuritoare, etaloane ale iubirii perfecte, sau, după caz, care și-au găsit un final trist, fiindcă așa e viața. Și să începem enumerarea cu fabulistul Esop

și consoarta sa, cumplita Xantipa; Pericle și Aspasia, curtezana din Milet; Cezar și Cleopatra, înlocuit cu Antoniu. În epoca Renașterii s-au distins, fictive sau reale, perechile: prințesa Ginevra și cavalerul Lancelot du Lac; Francesca da Rimini și Paolo Malatesta; Romeo și Julieta; prostănacul Othelo și nevinovata Desdemona (,,Davai zdrianța, Desdemona! Kakaia zdrianța, Atielo?”, îi parodiam în liceu pe cei doi nefericiți, cu bătaie la profesorii noștri de rusă, niște panarame de staliniști.) Și în lumea scriitoricească s-au manifestat împliniri și decepții amoroase: Dante și Beatrice Portinari; Petrarca și Laura de Noves; Leopardi și Aspazia (alta). Mai apoi: Chopin și George Sand; Napoleon și Iosefina. După aceea: Făt Frumos și Ileana Cosînzeana; Luceafărul și Cătălina; Viorel și Zamfira. Dar și între nemuritorii noștri s-au consumat mari iubiri: Camil Petrescu și Cella Serghi; Ion Vinea și Henriette Yvonne Stahl; Eugen Lovinescu și Ioana Postelnicu. Dar și madam Lovinescu s-a răzbunat, încurcîndu-se cu un Paul Lahovary, aventură din care a rezultat Monica. Să analizăm, în continuare, cîteva perechi de îndrăgostiți care au făcut gloria Olimpului. Și să începem cu cei mai cunoscuți: Ulise și Penelopa. ,,Odiseea”, povestea lui Ulise, așa cum ne-a lăsat-o Homer, este un roman de aventuri, dar și un roman de dragoste, avîndu-i ca protagoniști pe războinicul rătăcitor Ulise și pe răbdătoarea Penelopa. Ce s-ar fi făcut unul fără altul? Abia scăpat din focul de la Troia, care a durat 10 ani, lui Ulise îi trebuie alți 10 ani, ca să ajungă acasă, în Insula Itaca. Furtuni cumplite, tentații amoroase, suferințe de tot felul... tot atîtea încercări la care destinul îl supune. Odată ajuns acasă, Ulise are parte de alte necazuri. Mai mulți pretendenți la mîna frumoasei Penelopa îi prăpădiseră averea. Dar femeia, un monument de fidelitate, nici să n-audă de vreo nouă căsătorie. Ca să-i țină la distanță, îi amăgea cu o pînză pe care noaptea o distrugea, după ce ziua o înnodase. Neavînd încotro, Ulise își aduce aminte că a fost un mare războinic și îi căsăpește pe toți aspiranții la mîna soției sale. Lacrimi, îmbrățișări și suspine de fericire. Dar, fi-vor ei fericiți pînă la adînci bătrînețe? Ba, căci apare Telegon, fiul conceput de ușuraticul Ulise cu vrăjitoarea Circe de pe Insula Aicea, care, dintr-o regretabilă greșeală, își ucide tatăl natural. Îmbătrînind, Penelopa va înțelege cît de idioată este fidelitatea conjugală și se va căsători cu acest Telegon, căruia îi va dărui și un fiu. Telegon a murit în Italia, unde apucase să întemeieze orașele Tusculanum și Preneste. În ceea ce-l privește pe Telemah, fiul lui Ulise și al Penelopei, după unii, el s-ar fi căsătorit cu vrăjitoarea Circe, devenind astfel tată vitreg pentru fiul ei, Telegon, dar și frate uterin cu acesta, din moment ce Telegon se căsătorise cu maică-sa. Un adevărat balamuc pe care îl vom mai întîlni și în arborele genealogic al mintoasei nemțoaice Mite Kremnitz. Dacă Penelopa reprezintă simbolul soției virtuoase, Telemah este fiul devotat părinților săi. Despre ce anume simbolizează Ulise, s-a tot spus, așa că nu mai revenim.

În afara perechii Ulise și Penelopa, epoca civilizației vechi ne-a oferit și alte exemple de iubiri cu final fericit sau dimpotrivă. Cum ar fi acelea dintre Orfeu și Euridice, Iason și Medeea, Eneas și Didona sau Tezeu și Ariadna Isprăvile lui Tezeu sînt legate de legenda Atenei. Ajutat de preafrumoasa Ariadna, fata regelui cretan Minos, Tezeu l-a ucis pe Minotaur, dar, la sfîrșitul luptei, nu a

făcut-o regina lui, în Atena, așa cum îi promisese, deși biata fată își trădase neamul și familia de dragul lui. Tezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, era un flăcău frumos, cu ochii albaștri, părul lung și negru. După mai multe încercări care i-au pus în evidență vitejia, el l-a ucis și pe Androgeu, fiul regelui cretan Milos, și fratele Ariadnei. Tezeu era fiul lui Egeu, regele Atenei, și al Etrei, fata lui Piteus din Trezena. Cînd a făcut 16 ani, Tezeu a pus mîna pe sabie și pe sandalele lui Egeu și s-a dus la Atena, să devină rege. Pe drum, aidoma lui Harap-Alb, drumul cunoașterii și al devenirii, un drum inițiatic, tînărul are parte de mai multe încercări, dar iese mereu biruitor. După mai multe aventuri, Tezeu ajunge în situația să înfrunte Minotaurul, un monstru cumplit, jumătate om, jumătate taur, închis într-un labirint. Cine intra în acel Labirint, considerat una dintre cele 7 minuni ale lumii, ori murea de foame, ori era mîncat de taur. Cînd l-a văzut pe Tezeu, frumoasa Ariadna s-a îndrăgostit de el și a sărit să-l ajute. A dat fuga la Dedal și împreună au născocit povestea cu ghemul de sfoară, care l-ar fi orientat pe Tezeu prin Labirintul acela Blestemat: un capăt al ghemului îl ținea dumneaei, iar celălalt era în mîna lui Tezeu. Dar, după ce l-a ucis pe Minotaur, Tezeu și-a uitat promisiunea față de Ariadna, care n-a suferit prea mult, căci a făcut o căsătorie fericită cu Dionysos, care a făcut-o zeiță. La rîndu-i, Tezeu s-a căsătorit cu amazoana Antiopa și, după moartea ei, cu Fedra, sora Ariadnei.

Filemon și Baucis, doi bătrîni simpli și săraci, simbolizînd iubirea eternă. I-au găzduit, fără să știe, pe Zeus și pe Hermes. Mulțumiți, cei doi zei le-au transformat casa într-un templu. Mai mult, fiindcă doriseră să moară împreună, Baucis a fost transformată într-un tei, iar Filemon într-un stejar. Ecouri ale acestui mit le găsim în ,,Povestea porcului”, de Ion Creangă, cu doi bătrîni singuratici, și într-un basm de Geo Bogza, unde, mulțumiți și Ei că au fost găzduiți bine într-un sat, Dumnezeu și Sf. Petre le-au oferit acelor oameni darul să-și vadă sufletul. Mai tîrziu, din acei oameni avea să se nască Eminescu. Nu putem încheia fără să amintim cazul balerinei Irinel Liciu, care s-a sinucis a doua zi după moartea soțului ei, poetul Ștefan Augustin Doinaș. Amfitrion și frumoasa Alcmena. Amfitrion, regele Tebei, era căsătorit cu frumoasa Alcmena. Atras de farmecele ei, Zeus îi tot dădea tîrcoale, dar femeia nu și nu. De aceea, Zeus a recurs la un șiretlic: atunci cînd Amfitrion era plecat la război, a luat înfățișarea lui și i-a sedus nevasta. Urmarea a fost că femeia a născut un băiat, Heracles. Și Amfitrion, deștept, aflînd că pruncul era al lui Zeus și, mai ales că va deveni un mare erou, l-a crescut bine, dîndu-i o educație aleasă. Și bine a făcut, căci, mai tîrziu, a avut numai de cîștigat de pe urma lui Heracles. Astăzi, amfitrionul (devenit substantiv comun) este gazda atentă și generoasă cu musafirii, termen care nu e prea departe de etimonul său.

Pigmalion și Galateea. Pigmalion era un sculptor gata-gata să rămînă celibatar. Dar, Afrodita l-a făcut să se îndrăgostească de Galateea, o statuie pe care tocmai o cioplise în fildeș. Tot Afrodita i-a dat viață statuii, și Pigmalion a luat-o de nevastă. Dintre toate scrierile dedicate acestei perechi de îndrăgostiți, cea mai cunoscută a rămas piesa de teatru ,,My Fair Lady”, a lui G.B. Shaw, în care profesorul de fonetică Henry Higgins se îndrăgostește de florăreasa Eliza Doolittle și încearcă să o civilizeze. Cu ani în urmă, acest spectacol a fost preluat și de Teatrul de Operetă din București, cu Dorin Teodorescu și Cleopatra Melidoneanu în cele două roluri.

Orfeu și Euridice. Povesea lui Orfeu o cunoaște toată lumea. Orfeu cîntă din liră, și nimfa Euridice dănțuia cu suratele ei. Azi așa, mîine așa, pînă îi cade dragă fata. La nunta lor, cum e obiceiul, semizeul Aristeu a vrut să o fure. Euridice a fugit, a alunecat într-o groapă, unde a mușcat-o un șarpe. Curînd, ea muri și ajunse în lumea umbrelor. Disperat, Orfeu l-a rugat pe Hades să-l lase să coboare în Infern pentru a-și scoate iubita de acolo. Hades i-a îndeplinit doar o jumătate de dorință: cît timp va păși prin regatul morții, Orfeu să nuși privească iubita. Dar, a privit-o și a pierdut-o în veci. Îndurerat, el s-a retras din calea oamenilor și a rătăcit prin pădurile Traciei, căci era trac, compunînd poeme și cîntîndu-și durerea acompaniat de liră.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

131 de ani fără Vasile Alecsandri

În august 1915, coloanele ziarelor din țară anunțau comemorarea a 25 de ani de la trecerea în neființă a lui Vasile Alecsandri, ce urma să se desfășoare la Mircești. Fotografia, aflată în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași, surprinde un moment al acelei zile, solemnul parastas începînd la ora 10.00, cînd Episcopul Teodosie Atanasiu al Romanului, cu o bogată asistență de preoți, a început slujba religioasă. În prim plan, alături de episcop, ieșind din casă, apare văduva scriitorului, căreia i se aducea un frumos omagiu în „Gazeta Transilvaniei” din 26 august 1915, subliniindu-se grija ei pentru conservarea casei, obiectelor, curții, în eventualitatea deschiderii unui muzeu: „Totul a fost păstrat cu sfințenie, atît la interior cît și la exteriorul căsuței din Mircești. Simți parcă stînd de vorbă cu devotata tovarășă a poetului zilele de reverie ale bardului”.

Paulina Alecsandri, fiica lui Iosefin și a Elenei Lukasievici, era o poloneză brunetă cu ochi verzi, de condiție modestă, cu 20 de ani mai tînără decît poetul, de care acesta se îndrăgostise văzînd-o robotind într-un han din Tîrgu Frumos. Au avut împreună o fiică, Maria (prezentă și ea în fotografie). Paulina s-a stabilit la Mircești în 1861. Întrucît la moartea Elenei Negri poetul Vasile Alecsandri jurase că nu se va mai căsători, conviețuirea celor doi a devenit legitimă abia la majoratul fetei, după revenirea acesteia de

la Paris, căsătoria avînd loc la primăria din Mircești, în 1876. Paulina l-a îngrijit și l-a respectat, văzînd totodată de gospodărie, armonia dintre ei fiind relevată de corespondența păstrată la Academia Română. La slujba de pomenire din anul 1915, au participat miniștrii V.G. Morțun și I.G. Duca, Constantin I. Istrati, reprezentantul Academiei Române, reprezentantul Universității din București, prof. Dimitrie Onciul, Petre Locusteanu, din partea Teatrului Național București. Discursuri au mai ținut Mihai Codreanu, Mihail Sadoveanu, George Mîrzescu, din partea orașului Iași.

Trecuseră deja 25 de ani de la înmormîntarea lui Vasile Alecsandri, cînd o mare de oameni s-a deplasat la Mircești pentru a-și lua rămas bun de la poet. Episcopul Melchisedec Ștefănescu de la Roman a oficiat atunci slujba în fața participanților: Grigore Cobălcescu, Petru Poni, Aristizza Romanescu, Alexandru Lahovari, Ion Bianu, Alexandru Lambrior, Vasile Pogor, din partea societății „Junimea”, Gheorghe Ionescu-Gion, reprezentantul presei de la București (ce dorise să ia și masca mortuară, însă trupul îmbălsămat al poetului fusese depus deja în cele două sicrie, de plumb și de stejar), de la Vaslui veniseră cei „9 soldați și cu sergentul 10”, în persoana lui Constantin Țurcanu. Neputînd participa, Mihail Kogălniceanu a trimis o scrisoare de condoleanțe Paulinei, iar Doamna Elena Cuza, o telegramă. Paulina Alecsandri a îndeplinit dorințele din testamentul poetului,

Dosare secrete ale Istoriei (129)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (6)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

A doua zi li se comunică piloţilor care sînt obiectivele lor din Hawaii: cîmpurile de aviaţie ale armatei americane de la Hickam şi Wheeler, cazărmile de la Shofield, bazele aeronavale de la Kanoeche şi din Insula Ford, baza infanteriei marinei din Ewa, flota americană. La bordul lui Akagi, amiralul Kusaka a dat dispoziţie să fie adusă pe puntea hangarelor o excelentă hartă în relief – făcută din ipsos – a Pearl Harborului Oricine poate s-o cerceteze în voie.

Şi oricine poate să mediteze la amploarea expediţiei. Nu se pune problema să fie ocupate Insulele Hawaii. Ar fi o încercare prea dificilă. Trebuie însă ca, printr-o lovitură îndrăzneaţă şi fără precedent, să li se răpească Statelor Unite pentru luni de zile – poate pentru ani întregi posibilitatea de a se opune acţiunilor pe care le-ar întreprinde japonezii în Pacific.

Cu încetineala implacabilă din tragediile antice armada japoneză se apropie de ţinta ei. Marinarii şi piloţii joacă interminabile partide de „go“ sau –credincioşi tradiţiei strămoşeşti – îşi redactează nişte testamente pline de lirism şi de grandilocvenţă. În cabina radiofoniştilor de pe Hiei, comandantul Koehi face legătura de cîteva ori pe zi cu posturile emiţătoare din Honolulu. Dacă americanii au vreo bănuială, ar trebui să se întrevadă oarecare tulburare şi în emisiunile lor. Or, nimic nu se vădeşte a fi mai liniştitor decît acele emisiuni. Liniştitoare sînt de asemenea – şi elocvente - mesajele cifrate pe care le primeşte din Japonia amiralul Nagumo. La 3 decembrie e captat următorul mesaj: „Situaţia la 28 noiembrie, 08,00 (ora locală) la Pearl Harbor: două cuirasate, Oklahoma şi Nevada, un port-avion, Enterprise, două crucişătoare categoria A, douăsprezece contratorpiloare ies în larg. Cinci cuirasate, trei crucişătoare categoria A, douăsprezece contratorpiloare, un vas de aprovizionare pentru

hidroavioane intră în port“. Or, la 3 decembrie, flota japoneză navighează la aproximativ o mie trei sute de kilometri la nord-vest de Pearl Harbor. Şi, în ziua respectivă, amiralul Nagumo ordonă să se înceapă să se vireze către sud.

În aceeaşi zi de 3 decembrie, la bordul navei Hiei, comandantul Kochi captează un alt mesaj retransmis prin Tokyo din Honolulu: „Situaţia la 29 noiembrie după amiază (ora locală): vase ancorate la Pearl Harbor: zona A (între arsenal şi Insula Ford) KT (docul nord-vest arsenal), cuirasatele Pennsylvania, Arizona, FV (geamanduri de ancorare), cuirasatele California, Tennessee, Maryland, West Virginia, KS (docuri de reparaţie), crucişătorul categoria A Portland“.

Caracterul precis al unor asemenea mesaje, care-i sînt aduse cu regularitate amiralului Nagumo, nu pare să-i pună nici o problemă acestuia din urmă. Categoric însă, situaţia nu se prezintă la fel şi pentru noi. Avem faţă în faţă două ţări – Japonia şi Statele Unite – care se află într-o stare de mare tensiune diplomatică. Orice relaţii comerciale între ele au încetat. Cu cîteva zile înainte, preşedintele Roosevelt a recunoscut că se va ajunge probabil la război. Şi, în ciuda tuturor acestor condiţii foarte clare, sînt lansate cu regularitate mesaje din Honolulu – bază americană – cu destinaţia Tokyo, capitala Japoniei. Aceste mesaje conţin informaţii militare de importanţă capitală. Aceste mesaje, care se adună la Tokyo, sînt retransmise pe calea undelor flotei agresoare conduse de amiralul Nagumo. E posibil oare ca americanilor să le scape toate astea? N-au şi ei la dispoziţia lor Servicii Secrete? Nu există oare staţii de recepţie americane?

Ca să putem răspunde la aceste întrebări, trebuie să pătrundem într-un domeniu care ni se pare acum că ţine de fantastic. Serviciile Secrete americane există, şi sînt atît de bine puse la punct, încît au atins o performanţă demnă de toată admiraţia: ele au ajuns să citească, aproape ca într-o carte, mesajele cifrate pe care le expediază japonezii.

Ce fac atunci cei de la Washington? Nimic. * * *

Povestea „maşinilor purpurii“ japoneze va rămîne în analele Serviciilor Secrete ca una din operaţiile cele mai însemnate care au fost săvîrşite vreodată.

Marele poet Vasile Alecsandri a fost condus pe ultimul drum de 5.000 de oameni

construind un locaș de școală, înzestrînd cîteva fete din sat cu boi și care, donînd Academiei Române manuscrisele poetului, iar după ani și procese, reușind să doneze și casa, pentru a deveni muzeu. În 1928, aceasta trecea în grija Academiei Române, care numea și un custode pentru a primi vizitatorii, iar în 1957 avea să fie inaugurat muzeul.

La insistențele lui Emil Racoviță, în 1928, sicriul a fost mutat din „șandramaua” ce servise ca mormînt al poetului, în mausoleul construit cu ajutorul Academiei. Aici este depusă și soția scriitorului, din 1921, alături de rămășițele părinților lui Vasile Alecsandri, pe care tot Paulina reușise să le aducă de la biserica „Sfîntul Spiridon” din Iași. Muzeograf I NDIRA S PĂTARU (Muzeul „Otilia Cazimir”)

Mesajele japoneze erau cifrate cu diverse coduri. Cifrarea şi descifrarea lor se făcea cu ajutorul unei maşini speciale, numite „maşina purpurie”. Datorită unei simple modificări mecanice, cheia cifrului putea fi schimbată zilnic. Or, Serviciile de Spionaj americane izbutiseră să-şi procure planurile acestor maşini. Fuseseră reconstruite, bucată cu bucată, în America. Din primăvara anului 1941, ele funcţionau perfect. De atunci n-a mai existat nici un plan al japonezilor care să nu fie cunoscut la Washington. Mesajele japoneze erau descifrate cu sutele. Acest lucru părea atît de uimitor şi depăşea într-atîta toate aşteptările, încît un funcţionar plin de umor a dat mesajelor descifrate numele de „magics” (vrăji). Preşedintele Roosevelt, secretarul de stat Hull, ministrul de Război, Stimson, ministrul Marinei, Knox, şeful statului-major al armatei, Marshall, comandantul operaţiilor navale, amiralul Stark – împreună cu adjuncţii lor – şi alţi cinci ofiţeri superiori ai Serviciilor Secrete erau singurii care ştiau de aceste maşini.

În aprilie 1941, la Washington fuseseră date în folosinţă două maşini purpurii la Ministerul Marinei şi încă două la Ministerul de Război. O alta îi fusese expediată în Filipine generalului Mac Arthur, împreună cu o întreagă unitate de descifrare. O maşină fusese pusă la dispoziţia guvernului britanic. În Hawaii nu fusese însă trimisă nici una. În Hawaii, unde amiralul Kimmel, comandantul suprem al lui Pacific Fleet, şi generalul Short, comandantul de sector, s-au trezit, în privinţa descifrării mesajelor magice, la discreţia Washingtonului.

Ulterior, Kimmel avea să declare sub jurămînt, în faţa Comisiei de anchetă a Congresului, că a primit de la Washington mesajele magice cele mai importante pînă la începutul lunii august 1941. După această dată n~a mai primit nimic, cu excepţia uneia singure: o telegramă transmisă de la Bangkok la Tokyo, în primele zile ale lui decembrie, raportînd despre un plan japonez de debarcare pe istmul malaez Kra.

Sîntem siliţi să tragem o concluzie uluitoare: în zona americană a Pacificului, unica regiune care nu avea posibilitatea să descifreze mesajele magice în noiembrie-decembrie 1941, unica regiune care n-avea habar de prezenţa spionilor japonezi în Honoiulu – nişte spioni extraordinar de eficace, după cum s-a dovedit din informaţiile pe care le trimiteau aproape zilnic –, această unică regiune era tocmai Honoiulu. (va urma)

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Interviurile Revistei „România Mare“

,,Eu sînt primul primar al orașului

Geoagiu născut și crescut aici!”

Interviu cu primarul PSD al orașului Geoagiu, domnul VASILE CĂRĂGUȚ (2)

Geo Ciolcan: Domnule primar Vasile Cărăguț, continuînd dialogul nostru ajungem la un capitol care ,,doare” și ,,arde” în mai toate localitățile din România, indiferent că este vorba de oraș sau sat –plecarea tinerilor din vatra românească, pe meleaguri străine, chiar la mii de kilometri. Dumneavoastră cum vă confruntați cu acest fenomen?

Vasile Cărăguț: În perioada 20042012 a fost un adevărat val de plecări, ca în mai toată Țara. Pe urmă unii s-au întors, și-au făcut miniferme pe legumicultură, pe zootehnie. Parte dintre cei întorși lucrează în turism, în stațiunea Geoagiu-Băi. V-am spus mai înainte că Primăria a venit cu propunerea de a sprijini tineretul din Geoagiu de a se reintegra în colectivitate și de a rămîne aici, acasă. Pentru realizarea acestui deziderat am construit acel bloc de apartamente pentru tinerii între 18 și 35 de ani. Din acest punct de vedere mai avem în plan ridicarea a încă două blocuri pentru cei care lucrează la Stat, cum ar fi: Sanatoriul de pneumoftiziologie din Geoagiu, unde o parte din medici fac naveta la Deva (Geoagiu nu are personal medical pentru acoperirea tuturor secțiilor); Poliția locală (o parte din angajații Poliției fac naveta fie la Deva, fie la Orăștie); ar mai fi Baza de tratament de la Hotelul ,,Ceres”, care este în subordinea Direcției Muncii. Încercăm locuințe de serviciu pentru cei care lucrează în sistemul de Stat și vor să locuiască la Geoagiu.

plin proces de reabilitare termică, asta nu înseamnă că activitatea cultural-artistică a stagnat.

G.C.: Cîteva exemple?

V.C.: Suficiente: * avem două trupe de dans modern și un ansamblu de dansuri populare, cu o activitate apreciată și cu laurii unor premii în cadrul concursurilor de gen; * în ultima duminică din iulie s-a desfășurat Ediția a V-a a Festivalului Antic AQVA

V.C.: Toate cheltuielile, la toată gama sportului de la noi, sînt acoperite din bugetul Primăriei Geoagiu.

G.C.: Domnule primar, în activitățile sportive despre care am vorbit mai înainte, bazinul principal de recrutare și promovare a elementelor talentate cred că îl asigură unitățile școlare din localitate. Cum stați cu baza de învățămînt în Geoagiu?

V.C.: Ne putem mîndri cu principala unitate de învățămînt nu numai din Geoagiu, ci și din tot județul Hunedoara – Colegiul Tehnologic Agricol ,,Alexandru Borza”, singurul liceu cu profil agricol din județ. Liceul este organizat pe secții specifice: agricultură, silvicultură, veterinar, alimentație publică, agent protecția plantelor, operator industrie alimentară, topograf – după cum se poate constata, cei 1.100 de elevi au de unde alege. Dacă mai adăugăm și Școala profesională care pregătește mecanici agricoli, v-am descris întrega paletă de specialități și lucrări esențiale din agricultură, care își află corespondența în programa acestui colegiu de învățămînt.

Avem și pe partea socială o cerere din centrul de romi. După cum bine se cunoaște, la ei gradul de înmulțire este mai mare decît în alte zone, ceea ce creează mari probleme cu numărul mare de membri într-o familie, într-un spațiu extrem de mic de locuit. În momentul de față încercăm să identificăm un teren pe care să înălțăm un bloc de locuințe sociale pentru cartierul de romi din Geoagiu.

G.C.: Văd în biroul dumneavoastră o vitrină încărcată cu trofee culturale și sportive. Cum au ajuns ele aici? Cine sînt protagoniștii care le-au cîștigat?

V.C.: În aceste domenii avem o bogată tradiție. Activitățile culturale și sportive, centrate, în special, pe unitățile școlare, aproape că nu cunosc pauză, vacanță. Doar anul trecut, din cauza pandemiei, nu au mai putut avea loc toate competițiile și concursurile oficiale. Desigur, centrul cultural, de unde radiază toată gama de activități, este Casa de Cultură ,,Ion Budai- Deleanu”, și, chiar dacă, în prezent, clădirea respectivă se află în

SACRA GERMISARA, în parcul de lîngă Termele Romane, în colaborare cu Liceul Tehnologic ,,Alexandru Borza” și Biserica Ortodoxă Geoagiu-Băi; * avem sărbătoarea tradițională de Sfînta Maria, la Geoagiu –Băi, de foarte mulți ani, am și numit-o ,,Zilele Orașului”. La eveniment sînt așteptate 7.000-8.000 de persoane, unde vor avea loc diferite concursuri și va fi organizat un tîrg de produse specifice zonei, în fața Hotelului ,,Ceres”, de unde vizitatorii pot cumpăra tot ce le poftește inima. Duminică avem și partea religioasă – un maslu la biserica din stațiune, care are hramul ,,Sfînta Maria”, după care urmează un program artistic, discursurile oficialităților etc.; * de ziua Aviației, ca în fiecare an, și anul acesta, la Monumentul lui Aurel Vlaicu de la intrarea în satul cu același nume (fost Binținți), cu participarea reprezentanților Aviației Militare și Aviației Civile, în prezența a peste 800 de persoane, am omagiat personalitatea pionierului aviației românești, eroul Aurel Vlaicu, născut în acest sat și plecat să cucerească văzduhul în lume; * apoi, fiecare sat își are propriile sărbători, cu prezentarea vechilor obiceiuri religioase sau laice (Rusaliile, Fiii satului etc.). Important este faptul că la aceste evenimente vin fiii satului care sînt plecați și lucrează în alte localități sau în alte țări – acesta fiind prilejul de a se reuni (măcar și pentru o zi) familiile. În sport, în frunte se află Clubul sportiv ,,Gloria Geoagiu”, cu 2 secții active, de fotbal și karate (40 de copii), cu rezultate notabile, cum ar fi, la fotbal, locurile 2 și 3, la seniori, în Liga a IV-a; apoi, avem o echipă de juniori, toți de la Colegiul Tehnologic, și două echipe de copii, pe care le vom înscrie în noul campionat. Mai avem 3-4 secții sportive care nu sînt încă active.

G.C.: Cine asigură fondurile pentru desfășurarea acestor activități sportive, la un nivel competitiv?

Elevii își însușesc deprinderile practice în ferma proprie a școlii – ferma didactică de 15 hectare – foarte bine întreținută, care reprezintă, de fapt, modelul în ceea ce urmează să lucreze, în viitor, elevii de azi ai acestui Colegiu.

G.C.: Pentru cei mici?

V.C.: Avem 3 grădinițe, și vom mai construi; desigur, avem și învățămînt primar și gimnazial, deci, la toate formele de învățămînt la care predau și supraveghează un număr de 70 de cadre din învățămînt.

G.C.: Pentru că interviul acesta va apărea sub titulatura paginilor intitulate ,,România de lîngă noi –România reală”, în numele acestei realități vă propun să abordăm o problemă acută, cea a pandemiei care a secerat atîtea vieți. Cum v-ați raportat dumneavoastră – ca instituție administrativă teritorială și ca societate umană – la această încercare? Ați avut probleme grave?

V.C.: Pot spune că nu am avut probleme așa de mari, deși perioada anului trecut a constituit o încercare serioasă și o adevărată provocare nemaiîntîlnită pînă atunci. Dar, am putut face față. Împreună cu Direcția de Asistență Socială din cadrul Primăriei Geoagiu, împreună cu cei de la Sănătate Publică, cu Prefectura Județului Hunedoara, am reușit să punem bazele unei colaborări reale (apropo de rubrica dumneavoastră) în acea perioadă în care veneau turiștii din Europa în România, o parte din ei fiind cazați în Geoagiu-Băi pentru perioada de 14 zile de carantină. În rest, am avut grijă ca, în comunitatea de romi, unde sînt multe persoane defavorizate, să le asigurăm strictul necesar în perioada stării de urgență, pentru că ei, mai libertini, puteau să plece, nerespectînd legea!

G.C.: Cu vaccinarea cum v-ați descurcat?

V.C.: Împreună cu Centrul de Sănătate Publică, cu domnul director Mezei, cu domnul prefect Călin Marian, cu domnul doctor Luca, am luat hotărîrea ca cei de la Spitalul din Orăștie să organizeze un centru medical pentrru vaccinare, unde au fost vaccinate un număr de 400 de persoane, cu ambele doze. S-au mai făcut vaccinări la Spitalul Municipal din Orăștie, care asigură asistența medicală pentru locuitori din zonă. În

Casa de Cultură „Ion Budai Deleanu“

Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu“

Geoagiu, avînd un sanatoriu de recuperare medicală pe partea de TBC, acesta a fost transformat în suport COVID-19 pentru 80 de paturi din totalul de 350 cît are stabilimentul, dotîndu-l cu o stație nouă de oxigen. Împreună cu managerul, doamna Mirela Pleșa, am trecut printr-o perioadă dificilă, în primăvara lui 2020, dar n-am dezarmat. Păcat că, totuși, ne-am pierdut o parte din prieteni, care sufereau și de alte boli...

G.C.: Într-adevăr, mulți concetățeni au asistat neputincioși la pierderea unor persoane dragi. Bine că, prin măsurile adoptate, așa cum ați arătat și dumneavoastră la Geoagiu, a fost posibilă limitarea la maximum a acestor decese! În legătură directă cu sănătatea populației este și asistența medicală permanentă, în care, medicul de familie – ca mijlocitorul primar al pacientului – este considerat pionul principal al ajutorării și îndrumării unui cetățean în procesul de îngrijire a sănătății. Cum vă descurcați în acest segment al sănătății, cunoscîndu-se faptul că, peste tot, problema medicului de familie este nerezolvată?

V.C.: Da, o astfel de problemă este chiar la noi! Să vă explic. După cum știți, în orașele mici și în comune existau acele dispensare. Cam rudimentare și cu dotări insuficiente și învechite. Noi am încercat să venim cu îmbunătățiri (și de dotări, și de personal). Pînă nu demult am avut doi medici de familie și un medic stomatolog. În prezent, situația a devenit critică: medicul de familie a decedat, iar medicul stomatolog a ieșit la pensie.

G.C.: În situația descrisă, cum acoperiți necesitățile locuitorilor în ceea ce privește arondarea la un medic de familie?

V.C.: Tot încercăm să aducem un medic de familie, nu am rămas indiferenți la acest capitol. Dar, cum este criză de medici de familie la nivel național, nici județul Hunedoara nu face excepție de la aceste neajunsuri. Deocamdată funcționăm doar cu un cabinet de medicină de familie, cu 2.200 de pacienți...

G.C.: Și restul cum se descurcă? Numărul locuitorilor din Geoagiu depășește cu mult cifra de 2.200!

V.C.: O bună parte dintre aceștia, dintre cei care se pot deplasa, s-au înscris la medicii de familie din zonă: Deva, Simeria, Orăștie. Mai avem un număr de 1.5001.600 de locuitori care nu au încă medic de familie. Eu am discutat la nivel județean, cu domnul prefect, cu cei de la Casa de Asigurări de Sănătate, pentru a se interveni în modificarea Legii care nu dă voie medicului de familie să activeze în două cabinete. Dacă ar avea voie, am găsi cu siguranță medici dornici să-și dezvolte cîștigurile, lucrînd o jumătate de zi într-un cabinet, și în cealaltă jumătate de zi în alt cabinet. Pentru a simplifica această activitate și a o operaționaliza, împreună cu Consiliul local, am hotărît înființarea unui centru medical unic, în care să fie integrată și medicina de familie. Am identificat și terenul, în zona centrală a localității, în apropiere de Primărie.

G.C.: Domnule primar Vasile Cărăguț, am tot vorbit de medicină, de pandemie, hai să schimbăm subiectul. Să abordăm și politica, pentru că sînteți primar din partea unui partid politic, deci, faceți politică și administrație. De ce credeți că, în politica actuală (lasă, că nici în perioada interbelică situația nu era mai brează!) se folosesc metode neloiale pentru a se impune unii oameni politici, cum ar fi: șantajul, atacul sub centură, scoaterea de la naftalină a unor dosare vechi și reactivarea acestora etc.?

anumite riscuri. Cîteodată, cînd ajungi la o treaptă cînd toată lumea te laudă, în minutul doi poți ajunge pe treapta de jos, cînd aceiași oameni te înjură! Eu am trecut prin această experiență încă din 2004, cînd am fost consilier local din partea PSD, pînă în 2012, după care am fost consilier județean.

V.C.: Domnule Geo Ciolcan, politica are dedesubturile ei, are avantaje și dezavantaje. Ca să fii implicat în politică trebuie să-ți asumi de multe ori și

În sînul partidelor sînt diferite poluri de putere, care, în special, în preajma alegerilor, își arată colții. Cum se întîmplă acum la PNL, și cum s-a mai întîmplat în trecut și la PSD, cu debarcarea lui Adrian Năstase, a lui Mircea Geoană, a lui Liviu Dragnea.

G.C.: Acum, a cui debarcare urmează?

V.C.: Acum, de cînd este domnul Ciolacu, la PSD e liniște. Sperăm să fie o liniște bună pentru partid. Chiar acum două săptămîni am avut o întîlnire la Hațeg cu președintele partidului și cu Paul Stănescu, unde ne-au spus să avem un pic de răbdare, și PSD-ul va aborda un alt stil în activitatea sa. La PNL, în bucătăria lor interioară, vedem aceste atacuri, chiar și la nivel de județ se petrec asemenea lucruri. Unii le cred benefice, deoarece după finalizarea alegerilor grupurile se vor împăca, dar nu este așa. Rămîn dușmani, și nimic din ceea ce s-a întîmplat nu este benefic. Așa cum s-a întîmplat și la PSD, cînd, în 2016, eram primar din partea ALDE, era o foarte bună colaborare cu cei de la PSD; atunci, la nivel național, cele două partide dețineau 70 și ceva la sută, și credeam că vor merge împreună și se vor înțelege mulți ani, dar n-a fost chiar așa. După cîțiva ani de zile s-au rupt din interior. Activitățile în unele zone poate au avut de suferit, unii oameni au ieșit atunci din viața politică, chiar dacă mulți ani au dus greul politicii din România. Pe unii dintre ei nu-i mai vedem prezenți în activitatea politică.

G.C.: Pe plan local cum ați resimțit acest recul?

V.C.: Eu încă din 2016 am încercat să fac un alt stil de politică. De pildă, în campania electorală din 2016 nu am pomenit nimic negativ despre contracandidații mei. Acesta a fost atuul meu, fiind felicitat de la nivel județean pentru cea mai bună campanie electorală (fără atacuri și fără mizerie). În 2020 au fost cîteva atacuri, mai mult pe partea de administrație, de calitatea omului care candida la funcția de primar. Noi am făcut și atunci o campanie curată, și am avut de cîștigat împreună cu echipa.

G.C.: Dumneavoasră spuneți că ați procedat astfel. Dar contracandidatul dumneavoastră ce fel de campanie a făcut? A folosit mijloace murdare?

V.C.: Da, cu multe atacuri murdare! Chiar și acum, după opt luni de zile de la pierderea alegerilor de către PNL în orașul Geoagiu, încearcă să arunce cu noroi de fiecare dată. Nu i-am văzut niciodată pe consilierii PNL să se mîndrească de faptul că Primăria a făcut proiecte de finanțare foarte bune pentru Geoagiu, care sînt în derulare, ci aduc doar critici și negativisme.

Să vă spun ce-am pățit în 2020, înainte de campania electorală, un atac la persoana primarului. Avînd Casa de cultură în renovare, cu un proiect de finanțare europeană, dar, datorită unor factori obiectivi, nu am putut decît în luna august 2019 să scoatem lucrarea la licitație, pentru aceasta cerînd acordul de prelungire a contractului care expira în noiembrie, pentru a nu

pierde finanțarea. În noiembrie, constructorul a oprit lucrarea pe timp de iarnă și urma să cerem prelungirea cu patru luni. Totul a fost bine. În decembrie, ministrul de atunci al Dezvoltării și Fondurilor Europene, domnul Ștefan, ne-a semnat proiectul de prelungire a contractului (de implementare și de executare). În ianuarie-februarie am chemat constructorul și am făcut actul adițional de prelungire a contractului de executare a lucrărilor pînă în august 2020. Ne trezim în iunie anul trecut cu o adresă de la Ministerul Fondurilor Europene în care eram penalizați cu 25% pentru prelungirea contractului de executare a lucrărilor!

Așa că, în iunie anul trecut, chiar înainte de campania electorală, întreaga echipă PNL, de la Geoagiu pînă la județ, dădeau în primar și în echipa mea, arătînd ce prejudiciu am adus localității (aproape 6 miliarde de lei vechi)! Eu fiind un credincios ortodox, mă conduc după sloganul ,,Nimic fără Dumnezeu”, și Dumnezeu nu ne-a lăsat la greu. Am mers la București la șefa Fondurilor Europene de atunci, la doamna Luiza Radu, și am făcut totul pentru a nu pune în pericol bugetul local. Vă dați seama, nu puteam suporta cele șase miliarde!

G.C.: Totuși, cum ați rezolvat problema, concret? Nu v-ați împiedicat de hățișul birocrației de la București?

V.C.: Doamna în cauză ne-a spus că nu există decît varianta acțiunii în instanță, pentru a demonta acea acuzație. Dar, după ce am ajuns acasă, Dumnezeu mi-a luminat mintea. Am strîns întreaga echipă de la Primărie, inclusiv consultantul, și am reziliat contractul pe cale amiabilă cu constructorul, scăpînd astfel de acele penalități. După aceea, cu acordul celor de la Ministerul Fondurilor Europene am scos din nou la licitație lucrarea și problema s-a rezolvat, astăzi se continuă lucrările la Casa de Cultură.

G.C.: Deci, pînă la urmă, dreptatea a învins! V.C.: Stați că nu m-am bucurat prea mult de acest succes. Dacă au văzut că am cîștigat, au venit cu altă variantă, aveau planul B. În august depusesem cererea de candidatură din partea organizației PSD a orașului Geoagiu, la funcția de primar. Atunci ei au venit cu o decizie la ordinul Prefectului de înlocuire a mea din funcție. Din 10 septembrie și pînă după alegeri, la sfîrșitul lui octombrie, am fost suspendat din funcția de primar. A venit PNL-ul, a preluat funcția de primar al orașului Geoagiu, pe motiv de schimbarea de la ALDE la PSD, agățîndu-se de o hotărîre la nivel național. Nici de data aceasta nu au cîștigat. Cetățenii, alegătorii, au înțeles să dea girul lor pentru continuitatea proiectelor începute de echipa mea. Astfel am cîștigat alegerile. G.C.: Și cred că bine s-au orientat alegătorii dumneavoastră. Ceea ce am auzit că faceți aici, la Primărie, faceți pentru locuitorii orașului Geoagiu.

V.C.: Desigur, aveți dreptate. Avem 10-11 proiecte, pentru fiecare sat în parte, am încercat să facem cîte un proiect. Pentru fiecare categorie de cetățeni facem cîte ceva: pentru copii și tineri – grădinițe și locuințe; pentru vîrstnici – un centru special; pentru turiști, la GeoagiuBăi – un teren de sport sintetic, pentru a aduce copiii la sport; infrastructură, apă și canalizare – mai avem doar două sate în plan (pentru satul Homorod avem proiectul tehnic depus la București, la Compania Națională de Investiții, sîntem în lista de sinteză). Este și o obligație morală a mea, deoarece mama s-a născut în satul Homorod, iar eu, în anii copilăriei, petreceam vacanțele acolo. Acum merg cu drag la rude și la prieteni.

G.C.: Iată că am ajuns de unde am plecat – de la faptul că sînteți fiul acestor locuri, consăteanul celor aproape 6.000 de locuitori ai celor 11 sate, întinse pe o suprafață totală de aproape 160 kilometri pătrați. Sînteți primarul lor, ales în două rînduri, și poate veți fi și a treia oară. Vă urez să se întîmple așa, și vă mulțumesc pentru ocazia de a prezenta cititorilor Revistei ,,România Mare” portretul unui primar și al unui oraș cu zece sate!

V.C.: Și eu vă mulțumesc! Sfîrșit Interviu realizat de GEO CIOLCAN

Biserica Adormirea Maicii Domnului, Geoagiu-Băi

Biserica rotundă Reformată Calvină de la Geoagiu este cea mai veche biserică din România

Biserica Reformată, Geoagiu-Băi

Din culisele istoriei

140 de ani de la nașterea celui mai important muzician român din istorie Maruca Cantacuzino – iubirea gravă

și definitivă a lui

George Enescu

Cu o viaţă dedicată creaţiei, George Enescu nu a căutat niciodată faima mondenă ori succesul material şi este azi, pentru lumea întreagă, o personalitate uriaşă. Povestea unui geniu al zbuciumului muzical, George Enescu: printre mondenităţi şi suflu regal, marele compozitor nu a încetat niciodată să trăiască altfel decît prin muzică.

George Enescu s-a născut în nordul Moldovei, în judeţul Dorohoi, pe 19 august 1881, fiind al optulea copil al părinţilor săi, care pierduseră alţi şapte înaintea lui. Copil minune, Enescu a ştiut să asculte încă de la o vîrstă fragedă chemarea tainică a naturii, pe care a ilustrat-o, peste ani, în chip autentic, în creaţii care se bucură astăzi de o popularitate deosebită în toate colţurile lumii. Despre muzică, maestrul George Enescu afirma că face parte din primele sale amintiri. La cinci ani, tatăl l-a dus la Iaşi, unde l-a prezentat profesorului Eduard Caudella. În anul 1888, Enescu realizase deja un progres uimitor, surprinzîndu-l pe Caudella, care le recomandă părinţilor să-l trimită să-şi continue studiile la Viena. La vîrsta de 13 ani, Enescu pleacă să-şi desăvîrşească studiile la Conservatorul din Paris, unde îi este recomandat lui Jules Massenet, creatorul operelor „Manon”, „Cidul” şi „Thais”.

Prima creaţie a lui Enescu, care l-a conscrat în calitate de compozitor, este „Poema romana” şi a fost concepută la numai 15 ani. O creaţie izvorîtă din inimă, din dragoste pentru ţară, oamenii şi tradiţiile de care George Enescu, chiar şi departe fiind, nu s-a despărţit niciodată.

Enescu, un îndrăgostit neînţeles

Marea dragoste a compozitorului a fost şi a rămas pînă în ultimele clipe ale vieţii sale, Maria Cantacuzino, cea care i-a devenit soţie în 1937. Moştenitoare a unei vechi familii aristocratice din Moldova, Maruca – aşa cum era alintată de cei dragi – l-a întîlnit prima dată pe Enescu la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era adesea invitat de către regina Elisabeta a României.

Una dintre cele mai frumoase femei, dar și una dintre cele mai excentrice prințese ale României, a fost fără îndoială Maria Cantacuzino. A fost una dintre doamnele de companie și prietenele apropiate ale Reginei Maria, soţia ministrului Mihai Cantacuzino, iubita filozofului Nae Ionescu şi a muzicianului Dinu Lipatti, marea dragoste şi mai apoi soţia genialului George Enescu. Maria Cantacuzino – născută Rosetti-Tescanu – s-a născut în 17 iulie 1879 la Tescani, în Moldova. La doar 18 ani s-a căsătorit cu Mihai Cantacuzino – fiul liderului Partidului Conservator, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Maruca era în acea vreme ,,o tînără timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu rîs cristalin”. A fost căsătoria mult visată de

tînăra domniţă. Din păcate, visul s-a destrămat repede. Se pare că soţul ei iubea mai mult vinul şi pe curtezanele vremii decît pe tînăra lui soţie. Totul s-a terminat atunci cînd Maruca și-a găsit soţul în pat cu sora ei, Nelli. Din acel moment, deși nu au divorţat, relaţia dintre cei doi soți a devenit una formală. În perioada aceea Maria Cantacuzino devenise o apropiată a Principesei Maria, viitoarea regină a României. Despre relaţia lor, Hannah Pakula consemnează în volumul biografic ,,Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României”: „Maruca era de descendenţă moldovenească – brunetă, frapantă şi tenace. Măritată cu fiul cel mai mare al bogatului conducător al Partidului Conservator, era suficient de bogată pentru a-şi cultiva ciudăţeniile. Maruca se temea de lumină şi de mulţime şi refuza să meargă în casele altora, dar devenise renumită pentru petrecerile din propria casă. Acestea aveau loc într-un salon spaţios, iluminat doar parţial de flăcări domoale pe suprafaţa unor vase imense cu ulei. Amfitrioana îşi primea musafirii şezînd pe o canapea joasă unde îşi petrecea toată seara, fără să se ridice nici măcar pentru a întîmpina un membru al familiei regale, dar trimiţînd ocazional vreunui suflet privilegiat un bilet încîntător scris în grabă”. De asemenea, Principesa Maria îi scria surorii sale Sandra la începutul anului 1907: „O prietenie bruscă s-a ivit între mine şi doamna Cantacuzino... îmi face plăcere. Ne plimbăm împreună cu maşina chiar şi cînd ninge... Cînd Nando (notă: Principele Ferdinand) pleacă la vînătoare, uneori mă duc la ea după masa de seară; aceasta nu se permite cu adevărat, dar uneori trebuie să-ţi iei puţină libertate dacă nu ţi se dă nici un pic... A adus o schimbare în viaţa mea... deoarece mă simţeam cu totul lipsită de prieteni”.

Tot Principesa Maria nota în jurnalul ei, referinduse probabil și la aplecarea Marucăi Cantacuzino asupra magiei, a lumii ciudate plasate sub puterea vrăjilor şi a spiritismului: ,,Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii, şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric... Îi plăcea să ne adune acasă la ea... Ne făcea să ne supunem zîmbitoarei ei tiranii”.

În anul 1907 tînăra Maria Cantacuzino l-a cunoscut pe foarte tînărul la acea vreme George Enescu. Acesta a devenit o prezenţă constantă în casa şi în viaţa Marucăi. Marele om politic I.G. Duca consemna în memoriile sale: „Mai rar ne invita Maruca Cantacuzino. Simplicitatea nepretenţioasă de la Irina Procopiu era înlocuită acolo prin originalitatea previzibil voită a Marucăi. Un mediu care îmi displăcea din această cauză, dar unde aveai totuşi compensaţia de a-l auzi pe Enescu întrecîndu-se pe sine însuşi” (,,Amintiri politice” – I.G. Duca).

Deşi era cunoscută de mult timp, povestea de iubire dintre Maruca Cantacuzino şi George Enescu a devenit de notorietate publică abia în anul 1914. George Enescu era deja un nume consacrat, avea un succes incredibil şi era un bărbat deosebit de curtat. În memoriile ei, intitulate ,,Umbre şi lumini”, Maruca descria astfel întîlnirea lor: ,,Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe cînd eu merg, ca o somnambulă, în întîmpinarea lui. Cu o strînsoare fierbinte, mi-a luat mîinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el pînă dimineaţa”. Pînă la sfîrşitul toamnei, cînd Enescu trebuia să se întoarcă la Paris, Maruca şi Pynx s-au aruncat fără rezerve într-o poveste de dragoste pe care ea nu va ezita să o compare cu ,,legenda lui Tristan şi a Isoldei”. Prințesa mărturisea referindu-se la marele compozitor: ,,Un singur

om umplea și-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strîngere de mînă…”.

Povestea de iubire dintre cei doi avea să fie una plină de „febră si pasiune”, după cum o caracteriza chiar maestrul Enescu. Lungile despărţiri datorate turneelor în care pleca celebrul George Enescu au creat însă stări de tensiune între cei doi iubiți şi le-au alimentat geloziile. ,,Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea? Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea”, nota în însemnările sale Maria Cantacuzino. Tot ea adăuga: „În ajunul plecării mele, am primit de la Pynx (notă: așa îl alinta Maria Cantacuzino pe George Enescu) o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd”. De asemenea, într-o scrisoare Enescu îi scria iubitei sale: ,,Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, cînd eu am văzut în tine o zeiţă. Care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se reanuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia”.

Din banii strînşi, mai ales după turneele din America (1923-1924), Enescu i-a făcut cadou Marukăi Cantacuzino „Vila Luminiş” din Sinaia, o oază de linişte și de meditaţie creatoare. Loc de odihnă, dar şi de mirifică inspiraţie – gîndea Enescu. Vila a fost construită după planurile arhitectului Dudescu și după sugestiile, pînă în cel mai mic amănunt, ale compozitorului. Aici şi-a desăvîrşit capodopera „Oedip”.

Soţul prințesei Maruca Cantacuzino a murit într-un accident de automobil în luna august a anului 1928. Soții Cantacuzino au avut doi copii: pe Alice, o viitoare poetă, şi un băiat care avea să devină, şi el, celebru în anii ce au urmat: pilotul Constantin (Bîzu) Cantacuzino. Se putea prevedea în acel moment că relaţia dintre Maruca Cantacuzino și George Enescu va deveni una cu final fericit. Cu toate acetea, nu venise încă momentul.

După moartea soţului său, Maruca Cantacuzino a început să organizeze în saloanele sale „serate muzicale” care au devenit repede celebre. Într-una dintre dintre seri prințesa l-a invitat și pe Nae Ionescu – noua stea a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Frumos, cu maniere alese, fermecător în conversaţie, Nae Ionescu zdrobise nu doar inimile studentelor sale, ci şi pe cele ale protipendadei feminine din Bucureştiul interbelic. Era de o inteligenţă vie, cuceritoare și între cei doi s-a născut o tumultoasă poveste de dragoste. În ciuda diferenței de vîrstă, legătura lor a durat aproape nouă ani. În acest timp, George Enescu s-a retras în Franţa, aşteptînd ca ,,prinţesa iubită” să se întoarcă la el. Nae Ionescu a fost cel care a rupt relaţia. Maruca, într-o depresie cumplită, a avut o tentativă de sinucidere, aruncîndu-și pe faţă acid sulfuric. Despre momentul despărțirii, Mihail Sebastian nota în jurnalul său în 22 octombrie 1936: ,,O frază din discuția cu Nae, duminică (notă: 18 octombrie 1936): - Mă, eu sînt un om terminat, căzut, ratat. Viața mea se frînge în două: pînă la 5 iulie 1933 și de la 5 iulie 1933. Pînă-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sînt nimic.

Ce s-a întîmplat la 5 iulie 1933? Cred că e ziua despărțirii lui de Maruca Cantacuzino”.

Cel care a salvat-o, a dus-o în braţe la spital, a îngrijit-o şi a pus-o pe picioare a fost, bineînţeles, Enescu. În anul 1939 Maruca Cantacuzino și George Enescu s-au căsătorit (Enescu avea atunci 56 de ani, iar Maruca 58 de ani). Chiar şi după căsătoria lor, Maruca a avut mai multe relaţii extraconjugale, una dintre ele cu pianistul Dinu Lipatti. Iubirea lui Enescu a fost mult mai mare decît singur îşi închipuia. În anul 1946 cei doi soţi au plecat în Statele Unite iar mai apoi s-au stabilit Paris. Au trăit în exil din banii cîștigați din concerte şi din cursurile de vară ţinute de marele compozitor la Academia Chigiana din Sienna. În 1955, în noaptea de 4 spre 5 mai, Enescu s-a stins. ,,Prinţesa iubită” a mai trăit pînă în 22 decembrie 1968. George Enescu și marea lui dragoste, Maruca Cantacuzino, sînt înmormîntați în cimitirul Père Lachaise, din Paris. DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

Vila Luminiș, actuala Casă Memorială „George Enescu“, din Sinaia

Castelul Sturdza din

Miclăuşeni,

de la serate culturale cu Alecsandri, la tabără sovietică, depozit comunist şi ospiciu dezafectat (1)

Încăperile lui au fost şi martorele eleganţei intelectuale şi splendorii artistice, dar şi ale decadenţei şi distructivităţii umane. Terasa lui a văzut atît luminile Belle Époque-ului autohton interbelic, cu o atmosferă de „Great Gatsby” românesc, cît şi tancurile sovietice şi soldaţii intoleranţi la cultură, aruncînd incunabule în sobe pentru a se încălzi. Este Castelul Sturdza din Miclăuşeni, o localitate aflată în proximitatea Romanului și a Iaşiului, o clădire de patrimoniu istoric şi cultural care îşi aşteaptă resurecţia.

La exterior, pitorescul castel din Miclăuşeni îşi arată gloria pierdută, ca o femeie în vîrstă ai cărei ochi încă vii, încă mocnind a suflu vital, îţi spun întreaga poveste a vieţii ei de seducătoare. ,,Faţa unui bărbat este autobiografia lui”, spunea Oscar Wilde, în vreme ce faţa unei femei este opera ei de ficţiune. În această cheie, totuşi, dacă i-am oferi atribute umane, Castelul din Miclăuşeni ar fi un bărbat, bătut bine de viscolele vieţii dar niciodată învins definitiv, care încă stă în picioare. Pînă cînd gloria îi va fi restaurată, castelul serveşte astăzi drept loc de pelerinaj pentru turiştii – organizaţi, în general de vîrsta a treia, sau de ocazie – care se abat de la drumul european din nostalgie ori curiozitate, dar şi pentru tinerii însurăţei în căutarea unui fundal fermecător pentru albumul de nuntă. Duminica, aici se serveşte al fresco şi masa, ,,ornamentată” cu o poveste nemuritoare, care fură imaginaţia oaspeţilor.

Un dar (neogotic) de nuntă

,,Castelul este construit la 1880 de către George Sturdza şi de către soţia sa, Maria. Ei se căsătoresc înainte de 1880, iar după nuntă pleacă în luna de miere în Occident. Acolo stau cam un an, iar la întoarcere hotărăsc să modifice vechiul conac – George Sturdza moştenea un conac de la tatăl său, Alecu Sturdza. Acel conac este transformat radical într-un castel cu o arhitectură neogotică. Ei au fost inspiraţi de călătoria lor prin Germania, Franţa şi Austria. Se spune că a fost ca un dar de nuntă: Maria era artistul familiei. Vedeţi, foarte multe dintre aceste picturi sînt făcute de Maria. Ea a fost pictoriţă de carte şi pictoriţă miniaturistă şi a

lucrat foarte mult la castel”, povesteşte Sebastian, omul care deţine cheile acestei perle arhitectonice ascunse. ,,În încăperea de acolo, era un atelier de ţesătorie, se mai chema «Camera femeilor». Dar ce este interesant e că din interior se deschidea o ușă secretă. Era o nişă în perete, pe unde coborai în tunel. Este un tunel de evacuare care are ieşirea pe lîngă mînăstire, în sat, în Miclăuşeni. Tunelul are cam 500 de metri lungime şi s-a surpat pe porţiuni. Cînd o să intre castelul în restaurare, există în proiect să refacă tunelul pînă la mînăstire. Sînt două astfel de ieşiri secrete, în castel”.

Transformarea conacului în castel a durat aproape două decenii şi jumătate, între 1880 şi 1904. Şi-au pus amprenta creatoare meşteri de origine austriacă din Bucovina şi din zona Cernăuţiului, cei care au realizat sobele, tîmplăria sau parchetul, unul special, din care au supravieţuit şi pot fi admirate părţi şi azi. ,,Elementele de originalitate ale castelului sînt picturile, o parte din tîmplărie şi feronerie şi cîteva sobe. Piesele de mobilier nu s-au păstrat: majoritatea celor observabile azi sînt achiziţii sau donaţii. Avem, unde era atelierul de pictură, o sobă originală, suflată cu aur, foarte frumoasă”, subliniază Sebastian. Aşa cum este cazul în multe imobile de patrimoniu din România, atmosfera este sugerată, pe cît posibil, prin intermediul unor obiecte din epocă. Este cazul şi la Miclăuşeni, cu o piesă lucrată în aceeaşi perioadă, dar pentru o altă familie – un vechi lavoar: ,,Aceasta este chiuveta de altădată. Aici te spălai pe faţă, pe mîini. Donatorul ne-a promis că ne trimite şi cana.”

Perioada liniştită şi frumoasă, pînă la 1944

Parcurgînd, meditativ, încăperile castelului moldav, eşti pătruns de spiritul locului, iar personajele care l-au modelat şi populat prind viaţă ajutate de cuvintele povestitorului. ,,În tabloul din camera cu lavoarul este Maria Ghica Sturdza. De la 1904 pînă la 1944, este perioada liniştită şi frumoasă a castelului. Perioadă care include primul Război Mondial, dar atunci castelul este folosit doar în scop umanitar. Aici, la parter, au fost trataţi răniţii de război. Atunci a fost invitat George Enescu, cel care a cîntat pentru răniţi. Din păcate, în cel de-al II-lea Război Mondial, tot castelul este ocupat de armata sovietică. Sovieticii n-au distrus tîmplăria, doar că la plecare au luat tot. Atunci au dispărut principalele colecţii: colecţia de tablouri, colecţia de armuri medievale, candelabre, piese de mobilier, mii de cărţi. S-au şi ars multe. Ştiţi că ei voiau să ne elibereze de nemţi…”.

În pofida cutremurelor sociale la care a asistat, Castelul de la Miclăuşeni n-are o încărcătură negativă,

precum – să zicem – Castelul „Iulia Haşdeu”, ci mai degrabă zidurile lui sînt permeate de nostalgie şi de regretul pierderii acelui ceva inefabil – al liniştii creatoare, al iubirii. Se simte, în zidurile Castelului de la Miclăuşeni, durerea înstrăinării. Ne trezim, cu greu, din reverie şi intrăm în camera copilului. ,,George şi Maria au avut un singur copil, o fată pe nume Ecaterina. Această Ecaterina a copilărit aici. Atunci cînd au venit sovieticii, ea era singura stăpînă a domeniului – părinţii muriseră. Ea ştia că se apropie frontul, s-a retras rapid cu ce a putut şi, deşi a fost înştiinţată imediat după plecarea ruşilor, ea nu se întoarce aşa repede şi, o scurtă perioadă, castelul rămîne nepăzit. Atunci, foarte mulţi localnici au devastat: mii de cărţi plus multe obiecte. Unele obiecte sînt şi acum în sat, pe unele le-am mai primit ca donaţii.

Ecaterina a fost căsătorită cu Şerban Cantacuzino, foarte bogat, dar foarte bolnav. El a avut şi o boală de piele, similară cu lepra. A murit de timpuriu, iar cei doi nu au avut copii împreună. De aceea Ecaterina, după război, la 1947, neavînd moştenitori, ia decizia să doneze întreg domeniul şi castelul, Bisericii. Şi atunci, în ‘47, donează totul către Episcopia Romanului. Dorinţa ei era să creeze aici un centru monastic. Atunci se pun bazele mînăstirii – totul a mers bine pînă în anii ‘50, cînd au apărut comuniştii. Ştiţi prea bine, comuniştii aveau o ură împotriva boierilor şi a Bisericii. Ei, în loc să conserve castelul, au căutat să îl distrugă. Gîndiţi-vă că, în anii ‘50, castelul acesta arăta superb, şi imediat l-au transformat în depozit”. Depozit de armament şi grîne, apoi ospiciu timp de 41 de ani ,,Vă spuneam că în anii ’50 castelul a fost preluat de către comuniști. Într-o primă etapă, a fost ținut ca depozit de armament și de grîne, iar în 1960 a fost înființat aici un spital pentru copii cu dizabilități, un fel de ospiciu, care a funcționat pînă în 2001. 41 de ani. În perioada aceasta, s-a degradat foarte mult, mai ales atunci cînd s-au montat caloriferele și instalația electrică. Au spart tot castelul ca să introducă țevi, fire…”. Probabil că, dacă Sebastian ar tăcea, pietrele ar ţipa. E prea multă viaţă şi sînt prea multe suspine în Castelul de la Miclăuşeni pentru ca asta să nu se întîmple.

Pictura castelului, remarcabilă pe cît îţi poţi da seama din reminiscenţele ei, face parte din binecunoscutul stil Art-nouveau, originar în Belgia și în Franța începutului de secol. Caracterizat prin motive vegetale, florale și animaliere, acesta se reflectă şi în decoraţiunile interioare şi exterioare de poveste, precum şi în heraldica vizibil purtătoare de semnificaţie. Pereţii sînt împodobiţi cu animale fantastice – dragoni, grifoni –, iar elementele principale din blazonul familiei Sturdza – crucea cu șarpele și leul – domină, maiestuoase. (va urma)

mATrICEA.ro

Vechi lavoar. În spatele lui, o imagine cu Maria Ghica Sturdza, proprietara castelului

Rãzboi corupþiei

Pas tila

sãptãmînii

Căldură sufocantă, inundații și secete: ce ne așteaptă în viitor

(urmare din pag. 1)

Planeta s-a încălzit cu 1,1 grade Celsius de la începutul erei industriale, iar coliziunile pe care le-am observat sînt una dintre cele mai vizibile manifestări ale acestei tendințe. Principala concluzie a raportului a fost stabilirea încălzirii și cauzele sale antropice ca fapt necondiționat.

Dacă în rapoartele anterioare despre încălzirea globală se vorbea în termeni de „foarte probabil”, în acest raport se folosește termenul „fapt stabilit”, fapt necondiționat. Același grad de certitudine se aplică și faptului că încălzirea este asociată cu impactul antropogen al oamenilor asupra climei. ,,Putem lega evenimentele meteorologice extreme de schimbările climatice în același mod în care fumatul este legat de cancer”, a declarat pentru National Geographic climatologa germană Frederica Otto, una dintre co-autorele raportului aflat acum la Universitatea Oxford, Marea Britanie. Ca și în cazul fumatului, acest prejudiciu este greu de inversat, dar dacă toate emisiile de gaze cu efect de seră se opresc în curînd, există încă speranță. Ca și în cazul renunțării la fumat, căldura extremă și inundațiile vor continua timp de secole, dar situația va înceta cel puțin să se înrăutățească. Oamenii de știință cred că cel mai important lucru este să ne asigurăm că astfel de evenimente nu devin chiar mai frecvente și mai intense decît sînt acum. „Cred cu tărie că publicul trebuie să știe că schimbările climatice periculoase se întîmplă aici și acum”, spune Michael Wehner, cercetător american în meteorologie extremă la Laboratorul Național Lawrence Berkeley. Wehner a făcut prognoze meteo extreme pentru raportul din 2013 și este autorul principal al raportului actual. Acesta detaliază efectele regionale ale schimbărilor climatice pentru prima dată și arată că aproape fiecare țară de pe planetă suferă de valuri de căldură crescute, precipitații abundente sau agravare a secetei.

Raportul a menționat, de asemenea, că ciclonii tropicali și uraganele din Atlantic se schimbă constant: sînt și mai puternici, se mișcă mai încet și aduc mai multe ploi cu ei, astfel încît inundațiile provoacă uneori mai multe daune decît vîntul însuși. În Statele

Unite, Texas și Carolina au experimentat deja acest nou tip de uragan: uraganul Harvey, în 2017 și uraganul Florența, în 2018 au provocat inundații catastrofale și pierderi de miliarde de dolari. „Toate regiunile lumii sînt supuse unor fenomene extreme. Schimbările se petrec peste tot”, spune Sonia Seneviratne, om de știință elvețian în domeniul mediului la Institutul pentru atmosferă și climă de la Școala Universitară de Tehnologie din Zürich și unul dintre co-autorii raportului actual IPCC. Potrivit acesteia, „evenimente complexe” sînt acum observate în multe regiuni ale lumii. Incendiile sălbatice izbucnesc în zonele afectate de valuri de căldură și secetă. Sau, sînt precipitații abundente în zonele de coastă și creșterea nivelului mării exacerbează gravitatea dezastrelor.

După o perioadă de luptă împotriva secetei și a căldurii record, California se confruntă cu incendii catastrofale, unele dintre cele mai grave înregistrate. Turcia și Grecia, care au cunoscut unul dintre cele mai grave valuri de căldură din istorie, se confruntă, de asemenea, cu incendii grave. Pentru a determina cît de mult temperaturile mari cresc probabilitatea unor evenimente meteorologice extreme, oamenii de știință simulează cum ar arăta vremea fără nivelurile ridicate de emisii de carbon care determină încălzirea planetei. Alte tipuri de evenimente meteorologice extreme, precum furtunile periculoase de iarnă și tornadele, rămîn domenii active de cercetare, cu concluzii mai puțin convingătoare.

Polonia își închide piața media pentru străini

Sejmul Poloniei a adoptat amendamente la legea privind difuzarea de televiziune și radio a știrilor privind limitarea investițiilor străine în mass-media. De acum înainte, accesul companiilor străine la piața media din Polonia va fi dificil. Autoritățile asigură că modificările adoptate la lege reprezintă o încercare de a contracara propaganda Rusiei, Chinei și a țărilor arabe. Opoziția a anunțat că toate acestea au fost îndreptate împotriva influenței americane asupra presei poloneze, adică asupra canalului TVN, deținut de compania americană Discovery Inc., care este angrenat în frecvente critici la adresa Partidului Lege și Justiție, a guvernului și a președintelui Poloniei, Andrzej Duda.

228 de deputați au votat pentru adoptarea amendamentelor la legea privind radiodifuziunea, iar 216 împotrivă. Acum amendamentele la lege vor fi discutate în Senat.

Conform amendamentelor adoptate, companiile de radiodifuziune cu peste 49% capital străin (vorbim despre țări care nu sînt membre ale Uniunii Europene)

nu vor primi licențe de difuzare în viitor. Dacă canalele TV sînt deținute în totalitate de companii (sau persoane fizice) care se află în afara Uniunii Europene, acestea vor fi pur și simplu închise. Este adevărat, există o opțiune: transferarea lor sub control local.

„Partenerii occidentali” ai Poloniei au fost previzibil de indignați

,,Washingtonul a avertizat că refuzul reînnoirii licenței pentru canalul de știri Discovery ar putea pune în pericol investițiile viitoare în Polonia, în timp ce politicienii din opoziție au condamnat proiectul de lege ca un atac asupra libertății presei”, scrie Reuters. Agenția adaugă că secretarul de stat Anthony Blinken a declarat: ,,Vorbim despre cel mai popular și independent canal de televiziune din Polonia, care este în același timp una dintre cele mai mari investiții ale Washingtonului în această țară. Investițiile comerciale majore ale SUA în Polonia ne măresc prosperitatea și ne sporesc securitatea colectivă. Acest proiect de lege amenință libertatea presei și ar putea submina climatul

În timp ce o creștere de unu pînă la două grade a temperaturii globale poate părea nesemnificativă, nu toate regiunile lumii se încălzesc la fel. De exemplu, în Pacificul de nord-vest, unde o căldură fără precedent în această vară a ucis aproximativ 800 de oameni, temperatura medie va crește cu cîteva grade simultan, iar gama de temperaturi extreme crește, de asemenea. „Schimbările climatice cresc probabilitatea unor valuri de căldură anormale”, spune Friderica Otto. Un studiu pe care l-a realizat din inițiativa World Weather Attribution a arătat că valul de căldură actual din Pacificul de nord-vest ar fi „practic imposibil” fără schimbările climatice. Valurile de căldură anormale, care anterior se puteau produce o dată la zece ani, acum s-au dublat în frecvență. Valurile de căldură și mai rare, care se petrec probabil la fiecare cincizeci de ani, sînt acum de aproape cinci ori mai mari, potrivit IPCC. Serghei Gulev, membru al Grupului interguvernamental al ONU privind schimbările climatice (IPCC), șeful laboratorului Institutului de Oceanologie al Academiei Ruse de Științe, a declarat că se observă o serie de consecințe ireversibile pe fondul încălzirii globale. „Da, o serie de schimbări sînt deja ireversibile pe o scară lungă, de cîteva secole. Aceasta este creșterea nivelului oceanului și topirea permafrostului, care este deosebit de importantă pentru Rusia”, a explicat specialistul.

Raportul IPCC este pregătit înainte de conferința din noiembrie, la care aproximativ 200 de țări se vor aduna la Glasgow, Scoția, pentru a discuta despre modalitățile de reducere a emisiilor. La urma urmei, politica actuală a acestor țări poate duce la faptul că planeta va deveni mai caldă cu 3 grade Celsius pînă în anul 2100.

Pentru a limita încălzirea globală la 2 grade Celsius, trebuie făcut ceva cu adevărat drastic. Poate că aceasta înseamnă o încetare completă a consumului de cărbune, petrol și gaze naturale. Dar chiar dacă acum toate țările opresc complet emisiile de dioxid de carbon, metan etc., efectul încălzirii cu 1,1 grade Celsius va rămîne constant timp de milenii. Alte daune pot fi doar evitate. „Dacă credeți că vara aceasta a fost proastă, momentul cînd lumea se va încălzi cu 3 sau 4 grade Celsius ne va face să ne amintim această vară cu nostalgie”, a spus Michael Wehner. ,,Acum este chiar dificil să ne imaginăm cît de rău poate fi totul. Părți ale lumii vor deveni nelocuibile. Iar cele mai puternice uragane vor deveni cu adevărat distructive”.

investițional din Polonia”. „TVN, care critică adesea guvernul, este deținut de grupul american Discovery, care va trebui să-și vîndă cea mai mare parte din acțiuni în cazul în care proiectul de lege va fi adoptat. Măsura este doar ultima dintr-un atac de lungă durată asupra libertății presei din Polonia, care a început la scurt timp după ce PiS a cîștigat alegerile din 2015, cînd partidul de guvernămînt a adoptat o lege care acordă controlul direct asupra radiodifuzorului public TVP”, relatează ziarul britanic The Guardian Ei bine, în Sejm-ul Poloniei, dezacordurile cu privire la adoptarea amendamentelor au fost atît de mari încît au dus la prăbușirea coaliției de guvernămînt, iar președintele Andrzej Duda l-a demis pe viceprimministru și lider al partidului de guvernămînt, Yaroslav Govin, care nu a fost de acord cu modificările aduse legii cu privire la televiziune și radio. Apoi, partidul a părăsit coaliția parlamentară a conservatorilor.

Fostul șef al Consiliului European, Donald Tusk, care s-a întors recent la politica poloneză, comentînd cele petrecute, a remarcat faptul că, de acum înainte, „guvernul țării este demn doar de demisie”. N.K.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Luc Montagnier: „Omenirea se joacă cu focul”

(urmare din pag. 1)

- În mai anul trecut, i-ați nedumerit pe mulți declarînd public că virusul a fost creat artificial. Mai păstrați acest punct de vedere?

- Pentru mine este absolut clar faptul că acest coronavirus este o himeră. Adică este creat din fragmente artificiale amestecate cu cele naturale, împrumutate parțial de la virusul liliecilor. În general, aceasta este o poveste extrem de confuză. Cred că numai creatorii virusului ne-ar putea lumina cu privire la ceea ce încercau să realizeze – și la ceea ce nu au putut realiza, doar că este puțin probabil să vrea. În orice caz, virusul a fost eliberat, apoi a început să se dezvolte conform legilor naturii, de unde și tulpinile. Virusul în sine este foarte frumos, ca să spunem așa. Mulți viruși nu sînt deloc frumoși, precum virusul Ebola. Coronavirusul este aproape perfect și distruge corpul uman, deoarece persoana respectivă încearcă să-l distrugă.

- De un an întreg faceți cercetări cu Perez. Ați reușit să descoperiți ceva nou?

Da, am reușit să înțelegem în ce direcție se dezvoltă tulpinile, la bază există o secvență foarte interesantă, deci a fost încă o perioadă fructuoasă. Perez este mai interesat, să spunem, de codurile cheie ale genomului care ar putea explica modul în care a început viața pe Pămînt. La urma urmei, evoluția durează miliarde de ani și, într-un fel, am ajuns la vîrf. Dar este ușor să cazi de pe acest top. Acum omenirea se joacă cu focul.

- Ce ne spuneți despre vaccinare? Ați declarat că 10-25% dintre cei vaccinați vor muri.

- Da, sînt întotdeauna deschis discuțiilor. Și chiar și cu cei care în mod fundamental nu sînt de acord cu mine. (Rîde.)

- Totuși, ei spun că aveți un temperament urît... uneori.

- Ei bine, sînt un personaj... S-a scris că îmi place să mă implic în polemici. Dar încerc doar să găsesc adevărul, iar acest adevăr diferă uneori de adevărul altora, de ceea ce cred ei că este adevărat. Totuși, așa se dezvoltă știința. Dacă toată lumea gîndește la fel, nu ar mai fi știință.

- V-ați gîndit să întrebați politicienii despre campania de vaccinare pe care o impun?

Mîndria (3)

În aceste standarde ale OMS privind sexualitatea ni se recomandă să le vorbim copiilor despre sexualitate, identitatea de gen, relațiile cu persoanele de același sex și de sex opus, începînd de la vîrsta de 4 ani. Firește, totul se va face gradual, conform unui grafic, nefiind nimic lăsat la voia întîmplării.

Nu zic, unele lucruri pot fi de folos copiilor, dar nu de la vîrste atît de mici, findcă toate se fac la timpul lor. Oamenii aceștia pun extrem de mult accent pe sexualitate la vîrste (4-12 ani) la care copii trebuie să se joace, să interacționeze cu ceilalți, să-și formeze deprinderi, să vină la tine ca părinte să-ți pună întrebări, iar tu să le răspunzi conform puterii lor de înțelegere, nu să le pervertești mințile.

În loc să învețe să scrie, să citească, să respecte regulile, să fie politicoși, să-și dezvolte abilitățile cu care au fost înzestrați de Dumnezeu, să deprindă conduita morală și socială de la părinți, domnii de la OMS vor să ne zăpăcim copiii cu sexualitatea. Dar de ce? Vi se pare că exact asta le lipsește copiilor noștri ca să fie fericiți? Să le vorbești de masturbare la 6 ani, cum se recomandă în documentul menționat? De ce? Nu-și dau seama că, procedînd astfel, distrug familia și pregătesc calea unor generații preocupate în mod exagerat de sex și de plăcerile carnale? Sîntem și așa, la nivel global, o societate care nu mai crede decît în zeul ban și în puterea politică.

Cum s-or fi dezvoltat copiii în ultimii 2000 de ani fără acest tip de educație sexuală? Și-au întemeiat familii, au procreat, și-au educat frumos copiii și au dus rasa umană mai departe. Nu a fost nevoie să-i învețe nimeni despre identitatea de gen, despre relații cu persoane de același sex, despre prostituție și alte asemenea practici. De ce or considera specialiștii de la OMS că trebuie să afectăm generațiile viitoare și

- Dar pînă acum se întîmplă ceva complet diferit: peste 20 de milioane de oameni au fost vaccinați în Franța, iar Academia de Medicină a anunțat deja că vaccinarea întregii umanități este o sarcină complet fezabilă. Cum interpretați aceste afirmații?

- Mi se ridică părul pe mine... după cum puteți vedea, încă îl am! (Rîde.) Dar cea mai proastă decizie este că și copiii vor fi vaccinați. Acest lucru este foarte rău, deoarece poate afecta și generațiile viitoare.

- Pentru că nu știm nimic despre cum va acționa vaccinul asupra corpului pe termen lung?

- Adevărat. Efectele pe termen lung ale vaccinurilor nu au fost studiate, nu știm absolut nimic despre asta. Nu am spus niciodată că toți cei vaccinați vor muri, asta este o minciună, dar este suficient ca un număr semnificativ de oameni să sufere. De la efectele secundare care apar în 5-10 ani, de exemplu.

- Ați încercat să discutați aceste probleme cu comunitatea științifică?

- Nu am spus niciodată așa ceva, este o minciună. Sînt în mod constant creditat cu fraze cu care nu am nimic de-a face. Nu înțeleg deloc de unde provine această avalanșă de calomnii și minciuni. Am dreptul să vorbesc despre vaccinurile actuale. În principiu, nu sînt împotriva vaccinurilor, sînt împotriva vaccinurilor care utilizează o parte a coronavirusului modificată genetic. Acesta este un pas înainte în sens tehnologic, dar nimic mai mult. Acest tip de vaccin este capabil să provoace o reacție autoimună violentă care pune viața pacienților în pericol. Din punct de vedere al statisticilor, numărul celor care vor muri, în raport cu întreaga populație, nu va fi mare, dar acest lucru este absolut inacceptabil din punct de vedere etic. Tratamentul nu trebuie să ducă la moarte, acesta este principiul lui Hipocrate. O problemă suplimentară cu acest virus – și aici totul este foarte complicat, de fapt – este că există nu numai virusul în sine, ci, aparent, un factor bacterian însoțitor. Bacteria trebuie combătută și, poate, dacă este posibil să i se facă față, iar virusul își va pierde puterea de distrugere.

să le rupem de valorile milenare ale rasei umane? Asta nu înseamnă că noi trebuie să fim de acord cu ei, ci că trebuie să luptăm pentru valorile în care credem. Mi se pare, așa cum scriam în articolul intitulat „Un puzzle care nu-mi place deloc”, că lucrurile care se întîmplă acum duc într-o direcție greșită. Văd în jurul meu o societate care nu mai are repere de nici un fel, ale cărei moralitate și normalitate decad vertiginos, care în raționalismul ei sterp a pierdut contemplarea care o apropia de Dumnezeu, care o ajuta să reziste presiunii sociale, economice și tehnologice crescînde.

Direcția spre care se îndreaptă lumea sub conducerea unora nu e bună. Ce putem face noi, cei mulți, ca să o aducem pe calea cea bună? Să găsim conducătorii care să ne ajute să schimbăm lucrurile și să stăm lîngă ei pentru a-i sprijini în activitatea lor. Deocamdată nu-i avem, dar sînt sigur că vor apărea curînd și atunci nu vom avea nici o scuză în a sta deoparte.

Ieftineala (1)

Dragi turiști români, vă scriu pentru că doresc să vă spun lucruri pe care voi nu le știți despre noi, cei care vă oferim servicii turistice, și din această cauză nu știți cum să gestionați situațiile în care uneori vă găsiți.

În România, turismul nu se face prea mult prin intermediul agențiilor de turism, ci mai degrabă pe cont propriu. Asta fiindcă fiecare dintre dumneavoastră considerați că vă cunoașteți țara suficient de bine, neavînd, astfel, nevoie de serviciile unui ghid. Așa gîndeam și eu pînă să ajung ghid de turism și să învăț despre obiectivele pe care le aveam de prezentat, ocazie cu care mi-am dat seama că nu știam nimic despre ele. Această descoperire mi-a fost întărită în Italia, cînd am plătit un ghid cu suma 40 de euro ca să-mi arate Muzeul Vatican și nu regret nici un cent din acei bani.

- Știi, chiar nu-mi place că există oameni care nu înțeleg nimic din medicină, dar în același timp au putere și decid pe ce medicină sau știință ar trebui să lucreze. Nu-mi place că anumite adevăruri sînt impuse de sus și orice încercare de a le discuta este respinsă. De exemplu, acum toată lumea este nebună după vaccinuri. Este necesar ca factorii de decizie să se ocupe de tratamentul covidului să se dezvolte această direcție, mai ales că există deja medicamente, nu prea scumpe, cu care puteți opri virusul și bacteriile care îl însoțesc. Dar, de fapt, totul se face pentru a distruge libertatea de gîndire, care este extrem de importantă pentru rasa umană.

- Deci, în opinia dumneavoastră, vaccinarea universală ar trebui oprită?

- Da. Statisticile sînt numeroase, există date despre efectele secundare. Nu vorbesc despre efectele secundare pe termen lung, nu a trecut suficient timp, dar efectele care au început deja să apară sînt alarmante. Reacții autoimune care duc la blocarea vaselor de sînge, de exemplu.

- Tromboză și așa mai departe. Credeți că vor mai fi și altele?

- Nu exclud acest lucru. Nu știm ce facem. Sîntem 7 miliarde de oameni, dar în realitate sîntem foarte fragili. Greșelile care conduc omenirea la un punct mort pot fi costisitoare pentru generațiile viitoare.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că, dacă vrem servicii de calitate, trebuie să plătim, ca să nu mai vorbesc despre faptul că, în acest fel, ne ajutăm unii pe alții. De ce apelați la specialiști în sănătate, construcții sau reparații auto atunci cînd aveți nevoie de ei? Tocmai pentru că singuri nu vă puteți rezolva problema. De ce credeți că lucrurile ar sta altfel în turism? Un ghid se pregătește încontinuu ani de zile, cunoaște toate traseele din România, știe scurtăturile, știe timpii de la un obiectiv la altul, cunoaște locurile unde se mănîncă bine, știe să conceapă trasee în așa fel încît dumneavoastră să nu aveți altă grijă decît aceea de a face fotografii de calitate. De asemenea, cu un ghid oferit de o agenție de turism aveți ocazia de a vizita cele mai importante obiective dintr-o anumită zonă și nu mai mult de trei sau patru pe zi, ca să vi se poată oferi explicațiile necesare pentru înțelegerea deplină a celor vizitate și să aveți și timp să vă bucurați de vacanță. Altfel, o excursie organizată de cineva nelicențiat și neautorizat de Ministerul Turismului ar fi o alergătură continuă de la un obiectiv la altul, iar seara ați cădea lați de oboseală. După trei zile de circuit tot ce v-ați dori ar fi un somn bun și să stați la o terasă cu o bere în față, nicidecum să mai vedeți vreun obiectiv turistic. Ei bine, ca să beneficiați de cele mai bune condiții de vizitare, la nivelul celor pe care noi, agențiile românești de incoming, le oferim turiștilor străini, trebuie să aveți încredere în noi și să plătiți prețul cerut. Știu că aveți senzația că agențiile se îmbogățesc pe seama dumneavoastră și că dacă mergeați pe cont propriu v-ar fi costat mai puțin, dar nu e așa. O agenție include în prețul pe care vi-l oferă cazarea, transportul (șofer, combustibil), ghidajul, masa dumneavoastră, confortul și lipsa de griji de care vă vorbeam mai sus și doar o mică parte rămîne profit, fiindcă nici dumneavoastră nu vă duceți la serviciu ca să munciți gratis, nu-i așa?

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Europa promovează agresiv sexul „netradițional” în politică

Orice privire mai atentă asupra persoanelor LGBT a devenit o insultă pentru noua morală „tolerantă” care a prins rădăcini în Europa. De ce? La urma urmei, persoanele LGBT nu au nimic special, care să facă viața reprezentanților săi importantă, semnificativă, benefică și să le ofere dreptul de a fi mîndri în viitor. Ținînd cont de faptul că oficialii de la Bruxelles au devenit astăzi principalii patroni ai homosexualilor și persoanelor transgender, să aruncăm o privire pe coridoarele Consiliului Europei și ale altor servicii administrative ale UE, care decid soarta a aproape 750 de milioane de oameni din statele care au pus bazele civilizației europene și ale lumii moderne.

Conștiința de sine sexuală a copilului se formează de la un an la 5-7 ani. Acest lucru este reglementat de mecanisme biologice aflate dincolo de controlul nostru. La această vîrstă este cel mai ușor să se formeze psihicul copilului, insuflînd o identitate care nu este caracteristică corpului. În cele mai vechi timpuri, astfel de „stăpîni” ai schimbării direcției atracției sexuale și ai naturii acțiunilor care provoacă satisfacție sexuală au fost țepuiți. Atunci morala era diferită, iar strămoșii noștri nu foarte civilizați credeau că acele abateri mentale, despre care putem citi acum în manualele de psihiatrie, sînt un păcat teribil.

Ce se întîmplă în prezent? Fiul unui imigrant indian și al unei asistente irlandeze, Leo Varadkar, care nu și-a ascuns înclinațiile sexuale „neconvenționale”, a devenit șeful partidului liberal-conservator și, pînă la sfîrșitul anului trecut, a fost șeful guvernului irlandez. Primul-ministru al Islandei a fost o lesbiană, Johanna Sigurdardottir, iar primul șef de guvern din lume care s-a căsătorit cu o persoană de același sex a fost homosexualul Elio di Rupo, primul-ministru al Belgiei din 2011 pînă în 2014. În 2013, guvernul luxemburghez era condus de un homosexual, Xavier Bettel, așa cum este și fostul primar al Parisului, Bertrand Delanoë. În luna martie a acestui an, Parlamentul European a anunțat că Uniunea Europeană este o „zonă liberă pentru persoanele LGBT”. În practică, aceasta înseamnă a solicita autorităților de la toate nivelurile de guvernare din Uniunea Europeană să recunoască faptul că persoanele LGBT din UE își pot „demonstra public orientarea și identitatea de gen fără teama de intoleranță, discriminare sau persecuție”. Din cei 705

membri ai Parlamentului European, 492 de deputați au susținut rezoluția, iar 141 au votat împotrivă. În cadrul instituției există un grup de legislatori care susțin drepturile persoanelor lesbiene, gay, bisexuale, transgender și intersexuale, atît în Uniunea Europeană, cît și în afara acesteia. Acest grup are peste 150 de susținători din 5 grupuri politice din toate țările UE și este cel mai mare din corpul legislativ al „Europei unite”. Vicepreședintele grupului, Lissier Schreinemacher, a declarat, în urmă cu cîteva zile, că parlamentul maghiar „a restricționat sever libertatea de exprimare și drepturile copiilor” interzicînd „promovarea identității de gen, alta decît cele atribuite la naștere, reatribuirea de gen și homosexualitatea” în școli, programe de televiziune și publicitate publică. Nici măcar nu se îndoiește că are dreptul de a „atribui” genul copilului născut. Un alt vicepreședinte al grupuilui este Malin Bjork, care în octombrie 2017 a propus relocarea a 240.000 de refugiați pe an în UE „pentru binele Europei” (propunerea a fost aprobată de Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne a Parlamentului European).

Deputații sînt ușor de transformat din respectabili oficiali europeni în cei mai cruzi persecutori ai culturii și moralei europene formate de-a lungul secolelor. Cînd în urmă cu un an, aproximativ o sută de orașe și municipalități din Polonia au semnat decrete potrivit cărora teritoriile acestor așezări au fost declarate „o zonă restricționată pentru membrii comunității LGBT”, Comisia Europeană a amenințat că va da în judecată Polonia și Ungaria „pentru încălcări ale drepturile reprezentanților comunității LGBT în aceste țări”. Un deputat polonez al Partidului Lege și Justiție, Przemyslaw Czarnek, a declarat presei că „ideologia LGBT a luat naștere din aceleași rădăcini ca și național-socialismul lui Hitler”.

Grecia se confruntă cu o criză de mediu fără precedent

Ungaria a intrat, de asemenea, sub lupă, deoarece a adoptat o lege care interzice distribuirea materialelor despre homosexualitate și reatribuirea de gen către minori. După cum a raportat Deutsche Welle, „Comisia Europeană nu va permite niciodată să fie rușinată o parte a societății. Egalitatea și respectul pentru demnitate și drepturile omului sînt valorile fundamentale ale UE, consacrate la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Comisia folosește toate instrumentele de care dispune pentru a proteja aceste valori”.

„O catastrofă de proporții biblice” – așa sînt caracterizate de presa din întreaga lume incendiile forestiere care s-au dezlănțuit în Grecia de două săptămîni. Suburbiile din nordul Atenei sînt în flăcări, unde în noaptea de 6 august autoritățile au efectuat o evacuare în masă a locuitorilor. Insula Evia este cuprinsă de foc, de unde mii de oameni fug, părăsindu-și casele. Incendiul amenință și patria Jocurilor Olimpice – Olimpia antică. „Trebuie făcut totul pentru a proteja muzeul și memoria locului în care au început Jocurile Olimpice”, a declarat ministrul Culturii, Lina Mendoni. Cu toate acestea, nimic nu mai poate fi salvat. În suburbiile Atenei, fostul palat al regilor greci a ars; nu a fost posibil să se salveze valorile arheologice evacuate din palat. Cimitirul regal din Tatoi a fost distrus de incendiu, locul unde a fost îngropată Regina Olga, o prințesă din familia Romanov, care a domnit în Grecia timp de 40 de ani. Din cauza incendiilor, insula Rhodos a rămas fără electricitate și apă. Pădurile de pe Muntele Athos au luat foc. Zeci de sate și blocuri din sudul Peloponezului și nordul capitalei grecești au fost puse la pămînt de un vîrtej de foc care a străbătut pădurile de pini. „Imaginile apocaliptice din nord-estul Atticii sînt sfîșietoare”, relatează corespondentul ziarului Katimerini. „Am rămas fără combustibil. Nu avem apă, nu avem electricitate, nu avem nimic! Vom arde de vii! Sîntem deja arși!” - citează ziarul Vima, care cere ajutor autorităților șefului comunității Asminio de pe insula Evia.

Potrivit lui Sotiris Danikas, șeful gărzii de coastă din orașul Eydipsos de pe insula Evia, focul a blocat căile de evacuare pentru locuitorii satelor de coastă care s-au refugiat pe plaje și au trebuit să fie salvați de bărci pe mare. Garda de Coastă a declarat că aproximativ 700 de persoane au fost evacuate de pe plajele din nordestul insulei după ce flăcările au blocat toate celelalte căi de evacuare. ,,Țara se confruntă cu o criză de mediu fără precedent, cu numeroase incendii în multe părți ale țării”, a declarat, într-o cuvîntare adresată națiunii, primul-ministru Mitsotakis, adăugînd că ,,cel mai urîte evenimente sînt pe cale să se producă”.

Situația este agravată de căldura fără precedent din ultimele zile – timp de cîteva zile temperatura a atins 47 de grade, iar pădurile seamănă cu un butoi cu pulbere, gata să

Homosexualitatea din Roma antică a fost considerată o infracțiune din Secolul al II-lea î.Chr. și a fost condamnată în toate sferele societății. Romanii credeau că acest păcat este unul dintre motivele declinului Greciei Antice. În orice moment, viața intimă a unei persoane, asociată cu relația dintre sexe, a fost cea mai exactă ilustrare a nivelului de cultură la care a ajuns societatea.

Și dacă nivelul de cultură al Europei Unite a scăzut sub poruncile Vechiului Testament, să fim consecvenți. Dacă libidoul pervertit al unei persoane nu mai este o boală și Europa echivalează perverții cu populația sănătoasă din Uniunea Europeană, atunci de ce ar trebui ca indivizii care sînt predispuși din punct de vedere maniac la violență fizică, purtînd în cap o dorință patologică de a satisface dorințele pervertite asociate cu crimă și diferite forme de violență, să rămînă internați în diverse clinici? La urma urmei, sadismul și cruzimea sînt, de asemenea, o componentă semnificativă a conștiinței lor. De ce să „trăiască” doar persoanele LGBT? Din cauza steagului curcubeu? Și dacă ucigașii în serie ridică mîine un steag albastru cu un cerc de stele și își declară dreptul de a fi tolerați de societate, ce vom face atunci, domnilor de la Bruxelles?

Scopul cultural și istoric al Europei nu era să moștenească sadomasochismul, prostituția sau orice alt tribut similar trecutului. Dimpotrivă: în opoziție cu păcatul, în întărirea spiritualității s-a născut o simbioză a culturii europene, care ne-a dat cele mai mari exemple în muzică, pictură, arhitectură, filozofie și, în cele din urmă, în etică. Astăzi, aceste eșantioane sînt respinse de oficialii UE. Prin urmare, exemplul Ungariei și Poloniei, care au refuzat să considere perversiunile moralei drept legitime, dă naștere speranței că Europa, cu rădăcinile sale etnoculturale profunde, nu va crește din Berlemont, unde se află sediul Comisiei Europene. Căci dacă violatorul, care perturbă deliberat psihicul copilului și victima unei astfel de violențe în fața societății, este egal cu un om cu o conduită ireproșabilă, atunci ce este dreptatea?

se aprindă de la cea mai mică scînteie. Mii de pompieri și unități militare participă la stingerea incendiilor. Ministrul grec de Externe Nikos Dendias s-a adresat lui Serghei Lavrov și a cerut să ia în considerare urgent posibilitatea trimiterii unui alt BE-200 rus în Grecia pentru a ajuta la stingerea incendiilor. Autoritățile elene au impus interzicerea vizitării pădurilor și parcurilor. Cu toate acestea, mass-media continuă să dea vina pe guvern pentru slăbiciunea serviciului de pompieri.

Pentru Grecia, incendiile forestiere sînt deosebit de periculoase. Acoperind zona metropolitană din Attica, unde focurile se dezlănțuie cu o forță deosebită, pădurile dense au fost distruse în antichitate, iar rămășițele lor au fost tăiate și arse în vremea celui de-al doilea război mondial. Acum rămășițele lor ard. La Atena, autoritățile au capturat o femeie din Afganistan care a incendiat parcul orașului Pedio Areos. Unul dintre piromani a declarat: „Sîntem mulți, nu veți reuși!”.

La 9 august, procurorul Curții Supreme din Grecia, Vassilios Pliotas, a dispus o anchetă legată de posibilitatea unui plan organizat de incendiere deliberată. Ancheta a primit prioritate. „Numărul excesiv de incendii de intensitate și amploare neobișnuite care au avut loc în ultimele zile și sincronizarea lor dau naștere la suspiciuni rezonabile de activitate infracțională organizată deliberat și nu numai a apariției lor accidentale, din neglijență”, a declarat procurorul Curții Supreme.

Oricare ar fi sfîrșitul anchetei, grecii nu mai au de ales decît să salveze ceea ce mai poate fi salvat.

Pagină realizată de N.K.

Aşa vă place istoria?

Heroina, o dependenţă veche de mai bine de 100 de ani

În 21 august 1897 chimistul german Felix Hoffmann de la Bayer a sintetizat heroina prin metoda folosită de chimistul englez C.R. Wright în 1874. Mai bine de 100 de ani mai tîrziu, drogul circulă ilegal prin lume în cantităţi record. Ne întrebăm aşadar, cum a ajuns ştiinţa Secolului al XIX-lea să fie responsabilă de cumplita adicţie?

În 1863, un negustor german pe nume Friedrich Bayer a fondat în Elberfeld o fabrică menită să exploreze noi proceduri chimice pentru a obţine nuanţe colorate din gudron de cărbune. Industria vopselurilor pe bază de gudron s-a dezvoltat rapid pînă prin 1875. Apoi s-a înregistrat o criză a preţurilor şi materiei prime, aşa că brandul Bayer a început să investească în cercetare pentru a diversifica produsele. În 1888, o nouă substanţă sintetizată în laboratoarele de aici a devenit primul medicament scos pe piaţă de companie.

Medicamentele sintetice erau ceva nou, pentru că la începutul secolului acestea se preparau din ingrediente naturale precum opiul, sucul din semintele de mac. Farmacistul german Friedrich Sertürner a fost primul care a aplicat proceduri chimice pe drogurile din plante, purificînd în 1805 ingredientul principal din opiu. A botezat noua substanţă morfină şi a fost nominalizat la distincţii academice de însuşi Goethe. Posibilitatea de a obţine droguri din plante a adus satisfacţii enorme unor întreprinzători precum Georg Merck, care şi-a transformat farmacia din Darmstadt într-un mare furnizor de astfel de produse. Morfina s-a folosit extensiv în timpul războiului civil american sau războiului franco-prusac. Acum, spre deosebire de cazul preparatelor naturale, drogurile se puteau administra în doze exacte. Interesul ştiinţific pentru efectele drogurilor a crescut şi el.

La Strasbourg a fost fondat în 1872 un institut bine dotat pentru farmacologul Oswald Schmeideberg, al cărui elev – Heinrich Dreser – a ajuns şeful de laborator al companiei Bayer din Elberfeld. Acum că drogurile derivate din plante erau disponibile în forme purificate, chimiştii puteau să le modifice pentru a crea noi molecule mai eficiente. Prin 1890, Dreser a adoptat această strategie pentru a produce unul dintre cele mai faimoase droguri: heroina. Obţinută prin adăugarea a doi acetili la molecula de morfină, a fost urmată de un alt derivat de acetil, acidul acetilsalicilic. Adică aspirina.

În mod ironic, heroina şi-a luat numele de la heroisch - eroic, adjectiv folosit în epocă şi pentru a descrie un medicament foarte puternic. Dreser a prezentat medicamentul la Congresul Medicilor şi Naturaliştilor din 1898 ca fiind eficient împotriva bolilor respiratorii. Pe vremea aceea, pneumonia şi tuberculoza erau principalele boli fatale, iar din lipsă de antibiotice sau vaccinuri, medicii puteau doar prescrie narcotice pentru a mai uşura durerile. Prin urmare, exista un interes crescut pentru noul drog. Heroina este un analgezic mai puternic

O istorie a farselor (211)

O înșelătorie de pomină (2)

În ciuda faptului că fusese bine îngrijită de către cele două familii, Bertrande se simţea total abandonată. Nu se putea recăsători şi era prea mîndră ca să împrăştie veşti false, despre moartea soţului ei. Apoi, în 1556, după opt ani de singurătate şi goliciune sufletească, ea este luată de către cele patru surori ale lui Martin, care aflaseră că acesta se întorsese, pentru a se întîlni din nou cu soţul ei. Dar oare era acesta Martin? Se schimbase atît de mult: era mai scund, mai puţin agil – şi ce se întîmplase cu cicatricea de deasupra sprîncenei? Dar cine îşi mai putea aduce aminte exact cum arăta el? Surorile lui l-au acceptat drept adevăratul Martin, tatăl lor murise, iar Bertrande era mai fericită ca niciodată. Locuitorii satului erau şi ei nedumeriţi. Au ajuns însă la concluzia că îl revedeau, întradevăr, pe Martin.

De fapt, numele lui era Pancette du Thil. Venit de departe, din nord, se întîlnise cu Martin Guerre în timp ce serviseră, ca soldaţi, în armata regelui Henric al II-lea, în Picardy, şi deja, între 1553 şi 1554, fuseseră confundaţi unul cu altul. Observînd şansa ivită, Pancette a început să-1 studieze pe Martin, care nu dorea deloc să se întoarcă acasă, şi în 1556 a ajuns în Artigat în speranţa că se va alege cu o moştenire mai mare decît orice ar fi putut obţine

decît morfina întrucît ajunge mai repede la creier. Se prescria în loc de morfină sau codeină, studiile pe pacienţi (la Universitatea Clinică din Berlin, de pildă) arătînd că ameliora mai mult tusea şi avea un efect somnifer mai puternic. S-a constatat însă şi că pacienții continuau să vrea medicamentul şi după terminarea perioadei de tratament. Dependenţa era mai acută decît cea pentru morfină şi, în plus, pentru ca heroina să fie eficientă în continuare, dozele trebuiau mărite. Ba mai mult, unii medici precum Morel Lavalle propuneau tratamentul cu heroină pentru a scăpa de dependenţa de morfină… Simptomele de sevraj în cazul heroinei le depăşeau însă pe celelalte.

Deşi în 1903, într-un articol din Alabama Medical Journal, G. Pettey confirma din propriile cazuri că heroina provoca dependenţă, mulţi medici au refuzat să renunţe la prescrierea ei. În State a devenit de fapt o problemă foarte serioasă, întrucît în Germania sau Marea Britanie existau reglementări farmaceutice privind controlul drogurilor periculoase. În schimb, în State drogurile se puteau obţine în zone cu legi mai laxe, fără prescripţie. În plus, existau şi tot felul de alte medicamente care puteau conţine substanțe, astfel că se estimează că în jur de 250.000 de americani dezvoltaseră dependenţă de opiu, morfină sau cocaină. În cele din urmă se va emite un act federal, Pure Food and Drug Act, în 1906, care le va solicita producătorilor să descrie precis conţinutul medicamentelor, incluzînd siropurile sau leacurile pentru boli cronice care mai conţineau droguri niciodată trecute pe etichete sau chiar negate. Produsele ori au scăzut în popularitate, ori au eliminat din compoziţie substanţele nocive, aşa cum s-a petrecut cu Coca Cola. Lansarea pe piaţă a aspirinei în 1899 ca substitut pentru opiu a îmbunătăţit şi ea situaţia.

sau cocaină. Principalul imbold pentru legile naţionale privind drogurile a fost unul diplomatic. China, putere economică în ascensiune cu care America dorea relaţii favorabile, avea mari probleme cu opiul, ceea ce a condus la o campanie internaţională pentru a stopa fenomenul, culminînd cu Convenţia Opiului de la Haga din 1912, care impunea semnatarilor să legifereze controlul asupra comerţului cu opiu. Cei mai mulţi dependenţi de heroină se pare că erau în New York, dată fiind densitatea companiilor farmaceutice. În 1910, la spitalul Bellevue, a fost internat primul pacient din cauza adicţiei. Pînă în 1915 numărul deja crescuse la 425, cei mai mulţi fiind membrii unor găşti de cartier, cu vîrste între 17 şi 25 de ani, care au inhalat substanţa. Consumatorii de droguri depindeau după 1919 aproape complet de piaţa neagră, prescripţia de narcotice fiind scoasă în afara legii. Heroina intră în apanajul dealerilor, care profitau de efectele sale puternice şi de posibilitatea de a o mai şi modifica. Totodată, dependenţii au descoperit o euforie accentuată dacă îşi injectau substanţa cu seringi hipodermice.

În New York-ul anilor ’20, mulţi se întreţineau adunînd deşeuri de metal din gropile industriale, atrăgîndu-şi denumirea de ,,junkies”. Autorităţile erau îngrijorate de comportamentele antisociale generate de consum, în 1922 avînd loc 260 de crime puse pe seama abuzului de substanţe. În 1924 Congresul a interzis producerea domestică de heroină. Doi ani mai tîrziu, inspectorul S. Rakusin de la narcotice afirma că aceasta se răspîndise mai mult ca niciodată. Crima organizată o obţinea de la producătorii legitimi din vest mai întîi, apoi din Turcia şi Bulgaria. Politicile restrictive ale Ligii Naţiunilor au împins însă afacerea în underground, excepţie făcînd Japonia şi teritoriile ocupate de aceasta, unde firmele farmaceutice o produceau la scară mare pentru pieţele din China. După al II-lea război mondial însă, drogul s-a mutat definitiv pe tărîmul crimei organizate.

HISTORIA RO

Mixtur

În 1914, preşedintele Woodrow Wilson a semnat Harrison Narcotic Act, care permitea reglementarea federală a tranzacţiilot farmaceutice cu derivate din opiu orIZonTAL: 1) Chemare la lucru; 2) O imagine pe pereți; 3) Finală în nocturnă – Produs de bobinaj; 4) Prins pe picior greșit – Serviciu efectuat afară; 5) Aflat în prima fază de coacere – Legate la cap!; 6) Spațiu central! – Extremă de talent! –Cîștigător al unei partide cu caracter de selecție; 7) Oameni gravi în felul lor; 8) Zburător legendar –Cîntare de succes; 9) Un cîine... bun la urma urmei – Tare la carte; 10) Masă de lucru pentru cadrele de învățămînt – Program respectat pe orice cale.

în această viaţă săracul (deşi cu limba aurită) Pancette. Mutîndu-se în vechea casă părintească împreună cu fiul „lor“, Sanxi, cuplul a dat în curînd viaţă la două fetiţe. Bertrande ştia că este o căsătorie falsă, dar amîndoi erau fericiţi. Martin se pricepea la gospodărie, se ocupa şi de pămîntul familiei Guerre, dar cînd s-a decis că o parte din averea strămoşească din ţinutul basc ar putea fi vîndută la un preţ profitabil, a început controversa cu unchiul Pierre. Bătrînul a refuzat să îi prezinte registrele financiare ţinute de el de cînd fratele lui murise. Începînd o acţiune în instanţă, „Martin“ a cîştigat dreptul de a vedea registrele. Pierre 1-a acuzat că este un impostor, iar cizmarul local i-a dat dreptate: adevăratul Martin avea tălpi mai mari. Disputa a împărţit satul în două. Alarmaţi, Bertrande şi Pancette au rememorat viaţa lor împreună din trecut, din 1538, ea învăţîndu-l „cele mai ascunse aspecte ale căsătoriei“. La sfîrşitul anului 1559, un proprietar de pămînt l-a trimis pe Pancette la închisoare pentru că îl suspecta de incendiere, chiar în timp ce ancheta unchiului Pierre scotea la iveală existenţa a doi bărbaţi care îl cunoscuseră cîndva pe Pancette du Thil. Eliberat şi achitat de acuzaţia de incendiere, Pancette a fost răpit de bătrînul Pierre şi ginerii săi şi transportat, cu o căruţă, la o altă închisoare din Rieux. Răpitorii au spus că Bertrande căzuse de acord cu această acţiune. (va urma)

STUART GORDON

VErTICAL: 1) Se dau după medii (fem.); 2) Strînge șurubul – Pornește ultimul și termină primul!; 3) Pămîntean get-beget – Rupturi de coaste; 4) Merge nesigur; 5) Ieșit din coloană – A pierde direcția; 6) Ieșite din formă – În mijlocul unui coral!; 7) Început de dialog în diplomație! –Gaz de ardere; 8) Incitare!– Gloată; 9) Folosite într-o mai mică măsură – Te lovește cînd ți-e lumea mai dragă; 10) Dispare treptat. GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MIRAJ”

1) NELIMITATE; 2) ECONOMISIT; 3) LACURI – ITA; 4) URAT – TINUT; 5) MILITAR – LE; 6) IS – LATITA; 7) NARAV – TARA; 8) A – A – ACARET; 9) TERENURI – A; 10) AGALE – IFOS.

Ne dați economia? Vă dăm aderarea! (2)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul.” – Albert Camus

Atunci, Brâncuși a rîs, s-a întors pe călcîie, și-a chemat prietenii, care îl așteptau în noapte, și s-a dus la cel mai luxos restaurant din Orașul-Lumină. Pe drum, și-a scos pînza de sac de pe el: dedesubt avea un frac impecabil, cu papion de catifea și cămașă albă ca zăpada. Din păcate, milioane și milioane de români nu au așa ceva pe sub zdrențele cu care umblă. Iar ei, deși s-ar putea să primească invitație la recepția de gală a Uniunii Europene, nu vor fi primiți înăuntru. Cineva, totuși, a intrat în Europa. A intrat oligarhia –cuvînt care, în greaca veche, înseamnă ,,puterea celor puțini”. Au intrat cei din Topul revistei ,,Capital” și din ,,Banii Noștri”, ca și ceilalți bogătași, care și-au depus mari sume de bani în băncile din străinătate. Pentru cei interesați, menționez că noi, cei de la PRM, n-avem nimic împotriva bogăției, cu o singură condiție: să se demonstreze, cu dovezi concrete, că ea a fost realizată pe căi cinstite. Au mai intrat traficanții de copii și de carne vie, de droguri și de arme, protejați și storși de profituri de unele căpetenii ale Poliției, Vămilor și Serviciilor Secrete, dar și din diferite partide politice. Ei trăiesc bine. Chiar foarte bine. Ei n-au probleme de conștiință. Pe ei nu-i deranjează nimeni, nici măcar cu o întrebare, darmite cu o anchetă, fiindcă îți astupă gura, imediat, cu drepturile omului, păi, unde ne trezim aici? Ei sînt protipendada. Ei s-au grupat, rapid, într-o castă a lor, își căsătoresc odraslele numai în interiorul acestei caste – precum făceau, nu demult, liderii comuniști din țările estice – în fine, au învățat pantomima unor clișee democratice, ba chiar și jocul de glezne al actelor filantropice, al spectacolelor de caritate (neapărat televizate!), al teledoanelor. Din cauza acestor indivizi fără scrupule, din cauza copiilor de ,,bani gata”, care sfidează o populație disperată cu bolizii, cu limuzinele decapotabile și cu orgiile lor, din cauza imoralității deșănțate care se revarsă pe micile ecrane, din cauza risipirii banilor publici pe o literatură pornografică și chiar pe filme care ridică în slăvi o monstruozitate ca incestul, ei, bine, din cauza sacrilegiilor săvîrșite împotriva Bibliei și a Mîntuitorului nostru Isus Christos de către niște așa-ziși formatori de opinie –Dumnezeu nu mai primește jertfa noastră, a românilor. Iar ceea ce s-a întîmplat ieri, la Strasbourg, este încă o dovadă. Eșecul din mai 2006 seamănă cu eșecul din iulie 1997. Iar această comparație mi-a fost sugerată de titlul apărut într-un ziar de dimineață: ,,Vizită de consolare. Barosso și Rehn, la București și Sofia”. Cine a mai făcut o astfel de vizită de consolare, după refuzul de a primi România în NATO, deși sacrificiile fuseseră imense, printre ele figurînd și semnarea unui aberant Tratat cu Ucraina? Bill Clinton, da, el venise la București, pentru a ne bate pe umăr și a ne consola. Aceasta e forma politicoasă a Occidentului de a-ți da de înțeles că n-are nici timp, nici chef de tine. Scriitoarea irlandeză Iris Murdoch are o vorbă de spirit pe tema asta: ,,Tot ce consolează e fals”. Amînarea, pînă la toamnă, a deciziei de a fi acceptați în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 seamănă cu o corigență perfectă. Acum, în mai, la Școala Centrală s-au încheiat mediile – ceva mai devreme, desigur, avînd în vedere că în iunie lumea va fi preocupată de Campionatul Mondial de Fotbal, obiectiv ratat, și acesta, de noi, românii – iar la disciplina numită ,,aderare”, elevele România și Bulgaria au primit Nota 4. Asta-i realitatea, indiferent cum încearcă unii să o cosmetizeze și să prezinte un insucces drept un triumf. Știți că unele publicații au o Poștă a Redacției, destinată celor care bat la porțile literaturii, iar acolo, în final, se găsește și o mică rubrică: ,,DEOCAMDATĂ, NU!”. O manieră elegantă de a li se spune solicitanților că mai trebuie să lucreze, să persevereze, să citească mai mult decît scriu etc. Păstrînd proporțiile, cam așa am pățit

și noi. Normal că vom intra în Uniunea Europeană, iar noi credem că asta se va întîmpla, conform așteptărilor și calendarului de aderare, la 1 ianuarie 2007. Și vă vorbește cel care a scris, efectiv, cu mîna lui, Declarația de la Snagov, din 1995, pe care, ulterior, aveau să aducă și alții unele ameliorări. Atunci a început marșul nostru către Uniunea Europeană. Așadar, de primit ne vor primi, indiferent de numărul de stegulețe. În treacăt fie spus, dacă, pe lîngă stegulețele roșii și galbene mai erau și niște stegulețe albastre, am fi fost bucuroși – Tricolorul nostru ar fi devenit un reper european. Un analist economic, Ilie Șerbănescu, scria: ,,Ne dați economia? Vă dăm aderarea!”. Din moment ce cca. 75% din economia românească a încăput pe mîna străinilor, care au și pus monopol pe unele produse strategice, cum e cimentul, cum e aluminiul, treaba e ca și rezolvată. De pildă, ziarele de azi scriu că, de cînd e la austrieci, PETROM și-a triplat profitul pe trimestrul I al acestui an, cîștigul net fiind de aproape 250 milioane de euro. E inutil să mai spun ce s-ar fi făcut cu banii ăștia, dacă rămîneau în țară. Eu am stat la Viena, 1 an universitar, o iubesc, îi datorez enorm, pentru evoluția mea ulterioară, dar trebuie să întreb: Ce tradiții are Austria în exploatarea petrolului? Cîte sonde de petrol are Austria? Are sonde de bere, nu de petrol! Asta e o altă problemă, pe care trebuie să o abordăm, o dată, frontal: jaful din privatizare.

Așadar, sîntem ca și intrați în Europa. Dacă acesta era prețul pe care trebuia să-l plătim, da, ne-am achitat datoria, l-am plătit. Dar nu e totul să intri, formal și procedural, în Europa. Mult mai important este să intri în mentalitatea, în logica, în modul de viață al Europei. Pînă una, alta, noi, românii, n-am ieșit, definitiv, din placenta fanariotă. Avem o dedublare a personalității care izvorăște din byzantinismul lui Procopius din Cezareea și pe care a descris-o bine Marin Preda, în romanul ,,Moromeții”: trece omul pe uliță, sau pe stradă, îți dă bună-ziua, tu îi răspunzi, dar în șoaptă îl înjuri. În toiul inundațiilor de la Dunăre, un post de Televiziune a prezentat o scenă incredibilă: în timp ce jandarmii se luptau cu furia apelor, bărbații apți de muncă dintr-o comună beau și chefuiau de mama focului. ,,Ce faceți aici?” – i-a întrebat reporterul. ,,Păzim cîrciuma!” – a răspuns unul, mai cu moț, probabil purtătorul lor de cuvînt. ,,Și cu inundațiile cum rămîne?” – a insistat omul de la Televiziune. ,,Aaa, inundațiile sînt la proști, nu la noi!” – a găsit răspunsul cel mai potrivit același speaker. În alt loc, o babă i-a furat telemobilul unui jandarm care tocmai își primejduia viața ca să-i pună la adăpost bruma de agoniseală. Anul trecut, unii care aveau bărci le cereau celor izolați pe grinduri cîte 100 de euro, ca să le salveze viața. Exemplele pot continua. Ele nu reprezintă o caracteristică, sînt izolate, dar creează o stare de spirit proastă, o anumită nervozitate. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că a venit timpul să ne privim mai atent în oglindă.

Să ne analizăm pe noi înșine, ca popor. Să evităm nenorocirea ca, din popor, să devenim populație. Tare îmi e teamă că fibra noastră biologică se degradează. Aud că TVR încearcă să lanseze un mega-sondaj de opinie, pe tema ,,Care e cea mai mare personalitate din Istoria României?”. Mă tem că pe locul I o să iasă Ciobanul din ,,Miorița”, cu fatalismul său, poetic, într-adevăr –dar funerar. Poetul Național Mihai Eminescu scria ceva valabil și astăzi: ,,De oameni de caracter are nevoie Statul, nu de deștepți cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relații de vicleșug și de brutalitate”.

Doamnelor și domnilor, ca om de presă nu pot face abstracție tocmai de presă. Deși, după cum spunea Richard Nixon, ,,presa este acea Putere în Stat pe care nu a ales-o nimeni”. Uite că s-a ales singură, tot așa cum Napoleon a luat coroana din mîna Papei și și-a pus-o pe cap. În ziarele de dimineață întîlnim și alte titluri și subtitluri, care ar trebui să le dea guvernanților de gîndit, ca de pildă: ,,Milogii Europei. Vor fi destui care se vor împăuna zilele acestea pentru

SĂMÎNȚA BUNĂ

Fără un pescuit bun...

motto: ,,Cît sînt de sus cerurile față de pămînt, atît sînt de sus căile Mele față de căile voastre și gîndurile Mele față de gîndurile voastre” –Isaia 55.9

Brasit, un tînăr african, și tatăl său, pescar de meserie, ar fi dorit să meargă la o conferință creștină care urma să se desfășoare într-un oraș aflat la mare depărtare. Fiind foarte săraci, nu aveau banii necesari pentru călătorie. Dar s-au rugat lui Dumnezeu, ca El să facă să prindă mulți pești, pentru ca apoi, din cîștig, să-și poată plăti costurile de călătorie.

Însă pești nu prindeau! Brasit era foarte convins de faptul că Dumnezeu va trimite în plasele lor peștii pe care îi doreau atît de mult; de faptul că și dorința lui Dumnezeu era, bineînțeles, ca ei să meargă la asemenea strîngeri, pentru a învăța mai multe despre El; de asemenea, de faptul că Dumnezeu știa bine cît de săraci erau ei și că, fără un pescuit bun, ei nu vor putea ajunge la acea conferință; în sfîrșit, de faptul că Dumnezeu avea puterea să le dea peștii de care aveau nevoie. Atunci!? Oare să nu fi ascultat Dumnezeu rugăciunea lor? Astfel de gînduri umpleau inima băiatului, care l-au făcut să fie răpus de deznădejde.

În aceeași localitate locuia un creștin care de asemenea dorea să meargă la conferință. Dar, din anumite motive presante, a fost nevoit să renunțe la călătorie. Creștinul și-a adus aminte de sărmanii pescari, a căror intenție o știa. S-a dus imediat la familia de pescari și le-a dăruit banii necesari pentru călătorie. Cît de mulțumitori erau acum cu toții! Dumnezeu a ascultat în mod cert rugăciunea lor, însă a răspuns într-un alt mod decît s-au gîndit ei.

Nu putem să punem înaintea lui Dumnezeu planurile noastre și apoi să așteptăm ca El să le realizeze, dar putem să-I spunem Lui totul, plini de încredere, iar El va răspunde în modul Său și la timpul Său.

performanța nu știu căror stegulețe galbene. Ne îmbătăm cu apă rece. Să fim serioși! N-avem ce căuta în Europa!”. Sau: ,,Eu mă sinucid în direct dacă în România s-a stîrpit măcar 1% din corupție” – a declarat un cunoscut analist politic. Sau: ,,Ambasadorul SUA, Taubman: «La închisoare cu oficialii corupți!»”. Treaba asta, cu închisoarea, mi-a plăcut cel mai mult și mă bucur că ambasadorul american împărtășește, în sfîrșit, politica justițiară. Mai bine mai tîrziu decît niciodată! De altfel, în curînd voi prezenta publicului și presei proiectul unui important edificiu, pe care l-am conceput eu și l-a pus pe hîrtie colega noastră de Parlament, arhitecta Anca Petrescu, care a contribuit și la edificarea Casei Poporului, unde ne aflăm acum: PUȘCĂRIA MAFIOȚILOR, care va fi o închisoare de maximă siguranță, cu 5 etaje și o capacitate de 2.000 de locuri. Țin să avertizez, totuși, că acolo nu poate să intre orice găinar, ci numai mafioții autentici, cu acte în regulă, care, prin mijloace pedagogice specifice, vor coopera cu noi în procesul de confiscare a averilor frauduloase pe care le-au făcut. Noi lucrăm acum și la un proiect legislativ, intitulat Legea Anti-Mafie. Fiindcă asta e o altă chestiune reproșată de Comisia Europeană: lupta împotriva corupției nu dă roade, avem de-a face cu un fel de tele-justiție, de ochii lumii și ai strănătății. Situația nu mai poate continua. Totul are o limită.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

Candele de zăpadă (3)

Secvenþa 9

După-amiază de vară. E august 1944. La mormîntul lui Nicolae Iorga din Cimitirul Bellu, tînârul profesor de filosofie şi drept Dumitru lordănoiu depune un buchet de flori. E însoţit de cîţiva studenţi. Între aceştia, se distinge o fată frumoasă, care aprinde o lumînare la căpătîiul savantului.

Iordănoiu: Azi-noapte l-am visat. Avea faţa însîngerată, pe-o parte, şi mi-a spus: „Iordănoiule, uite ce mi-au făcut legionarii!”. M-am trezit foarte tulburat.

Studenta: De-asta ne-aţi chemat aici...

Iordănoiu: E un mesaj. El a vrut să-mi spună ceva, dar nu pot să pricep încă. Ştiţi, Dumnezeu a făcut din vise o spărtură către „lumea de dincolo”, aşa primim comunicări şi idei creatoare. Demiurgul nu poate şi nici nu vrea să comunice cu toţi oamenii de pe pămînt. El alege doar cîteva receptoare, sau antene vii. Atîta vreme cît morţii noştri dragi ne apar în vise, înseamnă că ei n-au murit de tot. Istoria pe care am învăţat-o pînă acum nu mă poate ajuta, din păcate...

Un student: Domʼ profesor, eu cred că Istoria s-ar fi scris altfel dacă am fi opus rezistenţă la ultimatumul rusesc din iunie ʼ40. Măcar un singur foc să fi tras pentru Basarabia şi Bucovina. În mod sigur, nu ar mai fi avut loc Diktatul de la Viena. Lucrurile ar fi luat o altă întorsătură.

Alt student: Toate ar fi arătat altfel, acum, dacă ar mai fi trăit dascălul Iorga...

Micul grup se apropie de ieşirea cimitirului. Cîţiva cîini li se încurcă printre picioare. O femeie cernită le întinde cîte o porţie de colivă. În forfota obişnuită a unei zile de vară, se disting şi cîţiva invalizi de război.

Iordănoiu: Cu siguranţă că totul s-ar fi scris altfel. Parcă-i un făcut, în ambele războaie din veacul ăsta să ne moară cei mai mari cărturari. În primul război, Titu Maiorescu, Coşbuc, Delavrancea. Acum, Iorga, Madgearu şi cine ştie cine va urma...

La ieşirea din cimitir, o larmă de nedescris, trecătorii smulg, cu febrilitate, foile din mîinile unor vînzători de ziare. Aceştia - în majoritatea lor nişte prichindei - strigă: „Ediţie Specială! Ediţie Specială! România a întors armele împotriva Axei! Luaţi «Universul»! România s-a alăturat coaliţiei antihitleriste! Hitler kaput! Un comunicat important pentru Ţară! Ediţie Specială! Mareşalul Antonescu a fost arestat la palat!” etc., etc. Tînărul profesor Dumitru Iordănoiu cumpără, cu gesturi maşinale, un ziar, citeşte pe nerăsuflate.

Studenta: Nu-i grozav? Acum se împlineşte visul de-aseară...

Iordănoiu (Emoţionat din cale-afară, se aşează pe o muchie a zidului cimitirului.): Extraordinar! Măi copii ştiţi voi ce-nseamnă asta? Ştiţi oare? Ne cheamă Ardealul!

Secvenþa 10

Gara din Ploieşti. Într-o continuitate firească a celor două secvenţe, din fundal se intonează, de către un cor bărbătesc:

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă Nădejdea e numai la voi

Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii Şi-apoi să mergem la război!...

Dimineaţă senină, de august. În gară a oprit un marfar încărcat cu militari. Pe peron au loc scene emoţionante: părinţi, neveste şi copii îşi petrec rudele dragi, care se urcă în tren. Pe o tablă zincată, un sublocotenent de cercetaşi scrie, cu litere de-o palmă, folosindu-se de trei feluri de cretă - roşie, galbenă şi albastră: „Ne strigă Ardealul, inima Ţării!”. E Dumitru Petreanu, maturizat mult de-a lungul celor 4 ani care au trecut. Instantaneu, din sutele de piepturi de soldaţi izbucnesc urale. Într-un vagon plin cu baloţi de paie se găseşte întregul pluton condus de sublocotenentul Petreanu: cca. 20 de oameni. Uşile sînt larg deschise, de o parte şi de alta, fiecare fiind flancată de către un mare steag Tricolor. Camera de luat vederi dezvăluie cîteva chipuri, rînd pe rînd: soldatul Mustafa Bolat (turc din Agigea), caporalul loan Dragoste, sergentul Mănescu, fruntaşul Florică Pierdevară, soldatul Trifu ş.a. Pe peron, doi fraţi îşi iau rămas bun de la măicuţa lor, o orăşeancă încă frumoasă, cu broboadă negră. Sînt gemenii Petru şi Andrei Truţă.

Mama gemenilor Truţă: Aveţi grijă unul de altul, copiii mamii.

Petru Truţă: Nici o grijă.

Mama gemenilor Truţă (Scoate din geantă două iconiţe strălucitoare): Luaţi-le, sînt de la mama-mare a mea. Aşa se zice în Ardeal: mama-mare. Bunica e mai mult în Moldova. Argintul fereşte de rele... Petru, tu eşti mai mare ca Andrei, să-i porţi de grijă...

Petru Truţă (Rîzînd.): Daaa, mai mare cu 10 minute!

Se aude fluieratul prelung al locomotivei. Cîţiva ofiţeri îi poftesc pe soldaţi să se urce. Trenul se pune în mişcare. Fruntaşul Pierdevară scoate o muzicuţă şi începe să cînte. Melodia e cunoscută de cîţiva ani: „Trenule, maşină mică”. Întîi timid, apoi încurajaţi de vocea frumoasă, de tenor, a soldatului Trifu, toţi ceilalţi militari din Plutonul de Cercetare îşi fac curaj şi cîntă primele versuri:

Trenule, maşină mică, Trenule, maşină mică,

Unde-l duci pe Ionică

Unde-l duci pe Ionică

Mărioara lui nenicu’, măi, măi

Unde-l duci şi-l ocoleşti

Din Craiova la Piteşti

Mărioara lui nenicu’, măi, măi... Gara rămîne departe, în urmă. Se mai zăresc, fluturînd, batistele cîtorva rude, pînă ce totul se pierde în ceață, iar ecranul e acoperit de imaginea masivă a unui tren care prinde viteză şi are, parcă, două aripi Tricolore...

Secvenþa 11

Marele Cartier General al Armatei Române. Ministrul de Război, generalul de Corp de Armată Mihail Racoviţă, expune, la hartă, situaţia operaţională. Alături, stînd în jurul unei mese pline de documente şi mape, se află: comandantul Armatei 1, generalul Nicolae Macici; comandantul Armatei 4, generalul Gh. Avramescu; generalul Grigore Bălan; generalul Costin Ionaşcu; generalul Nicolae Tătăranu, comandatul Corpului 6 de Armată român; generalul

Gara de Sud, Ploiești

Gh. Rozin, comandantul Corpului motomecanizat; colonelul Ioan Boţea; maiorul sovietic Priasnikov, ofiţerul de legătură al Corpului 35 de Armată sovietic; acesta are cîte un ceas la fiecare mînă. Stînd în picioare, ajutîndu-1 pe ministrul de Război la expunerea şi la înlocuirea hărţilor, căpitanul Paul Sadoveanu.

Ministrul Racoviță: Domnilor, situaţia se prezintă astfel - trupele germane şi maghiare se retrag din Moldova şi încearcă blocarea trecătorilor Carpaţilor, către Transilvania. În zona Sf. Gheorghe - Miercurea Ciuc şi-a amplasat tabăra generalul Gustav Schmidt. În adîncime, pe Valea Oltului, acţionează grupurile Breith, Bundesmann şi Schmidt. În zona de Nord a Sighişoarei, am primit informaţii că staţionează grupul „Maior Grade”, format din cîteva părţi ale Diviziei 13 blindată germană. Ei, bine, acum dăm de greu: priviţi cu atenţie focarul Tg. Mureş! Hitler a dat, personal, ordin ca aici să fie deplasată Divizia de Cavalerie SS, adusă de urgenţă de la Budapesta. Ăştia sînt nişte fanatici, capabili de orice. Lor li se alătură Brigada 2 motomecanizată ungară - alţi disperaţi. Toate acestea formează Grupul Ardeal, sub comanda generalului Arthur Phlepps, învestit de Hitler cu funcţia de Obergruppenfuhrer SS în Transilvania. Misiunea noastră s-ar putea rezuma la două operaţiuni de anvergură: Armata 1, comandată de generalul Macici, trebuie să blocheze pătrunderea inamicului spre trecătorile Carpaţilor Meridionali şi spre crestele Apusenilor, apărînd, îndeosebi, zonele Beiuş, Arad şi Timişoara, dar şi cu scopul de a-i împiedica pe nemţi şi unguri să primească întăriri de peste graniţă; Armata a 4-a comandată de generalul Gh. Avramescu are misiunea să fixeze un cap de pod strategic prin forţarea Mureşului, între Cipău şi Iernut, şi să ocupe fortăreaţa naturală a Dealului Sângiorgiu. Prima misiune e poziţională şi însăşi evoluţia frontului ne va ajuta să ajungem la ţintă. A doua e cu mult mai grea, aş spune că se anunţă a fi dramatică. De ce? Priviţi cu atenţie cotele 409, 435, 463 şi 495 - aici sînt bateriile SS, susţinute de tancuri şi de aviaţie, totul într-un relief geografic aparent impenetrabil: Rîul Mureş, unde sîntem descoperiţi, şi Dealul Sângiorgiu, care, pe axa perpendiculară, are o pantă de 65 de grade. Aştept propunerile dvs. domnul general Avramescu...

Generalul Avramescu: Domnule ministru, expunerea dvs. coincide cu cele stabilite de ofiţerii de Stat Major ai Armatei a 4-a. Dar situaţia e numai în aparenţă complicată. (Se apropie de hartă.) Nu ne obligă nimeni să atacăm, frontal, o cetate inexpugnabilă. Eu şi colaboratorii mei, aici de faţă, generalii Bălan şi Ionaşcu, precum şi colonelul Boţea, am găsit o soluţie rapidă, care nici nu comportă atîtea riscuri: forţăm Mureşul, dar nu pe aliniamentul central, ci prin lateral, pe direcţia Est, unde sînt şi vaduri mai bune, avînd în vedere că unii dintre soldaţii noştri, din păcate, nu prea ştiu să înoate. Am identificat în zona Vidrasău o rezistenţă mai slabă a inamicului. Aici vom masa un grup de izbire, format din Vînătorii de Munte şi Corpul 2 Armată. Concomitent, trupele noastre vor fi susţinute de artilerie şi de aviaţia tactică. Numai cu două IAR-uri curăţăm tot dealul.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Mormîntul lui Nicolae Iorga, Cimitirul Bellu

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (87)

Eunucii (2)

Istoria Chinei nu menționează data apariției castei eunucilor. Cel mai probabil eunucii au apărut în epoca adoptării căsătoriei poligame și a constituirii haremurilor imperiale, care cuprindeau mii de concubine. Mitologia chineză consemnează instituirea poligamiei de către Shun, al treilea dintre cei cinci împărați legendari ai Chinei. Instituția eunucilor era prezentă pentru paza gineceului imperial/regal în societatea sclavagistă și în cea feudală, în mare parte a lumii, mai puțin în lumea greco-romană, dar inclusiv în Imperiul Byzantin, deși aici nu era oficializată poligamia. De la Byzanț, această instituție a fost preluată de Imperiul Otoman. În China, sfîrșitul instituției eunucilor este consemnat abia în epoca modernă, această instituție fiind interzisă în anul 1911, în urma Revoluției Burghezo-Democrate. Din cauza coabitării dintre Republica Chineză și ultimul împărat chinez, Aisin Gioro Puyi (1908-1911), din dinastia Qing-manciuriană, instituția eunucilor a mai rezistat cîțiva ani. În anul 1923, eunucii au fost goniți

Robert Koch și lupta lui pentru descoperirea bacilului tuberculozei (2)

Evenimentul acesta s-a petrecut acum trei sferturi de secol, în seara aceea umedă şi neguroasă de primăvară timpurie, cînd nimeni nu cunoştea încă numele lui

Koch, pentru ca ziua următoare, odată cu norii călători ai primăverii, faima lui să se răspîndească cu iuţeala fulgerului şi să cuprindă lumea întreagă.

Fusese descoperit bacilul tuberculozei.

Cu vreo doi ani înainte, aşadar la 1880, medicul acesta modest, mai venise cu o descoperire, care însă scăpase întîmplător atenţiei celor mari. El pusese atunci în evidenţă pentru întîia oară cauza cărbunelui animalelor, fără însă ca tratatele medicale să pomenească ceva de această descoperire atît de importantă. Era de vină, poate, şi modestia excesivă a acestui medic atît de genial şi de sîrguincios, care îşi închinase viaţa sa unor cercetări ştiinţifice care îl pasionau şi îi răpeau toate gîndurile.

Nimeni nu putea găsi vreun cusur admirabilei expuneri a lui Koch asupra cărbunelui la animale. Lucrarea apăruse de altfel încă din 1876, într-o revistă de biologie vegetală, unde autorul pe atunci cu desăvîrşire necunoscut totaliza în trei puncte morfologia şi biologia bacilului antraxului animal:

Pile. Cunoştinţe. Relaţii (3)

În acel moment, personajul nostru suferi o teribilă criză de demnitate, simţindu-şi rece şira spinării şi calde tîmplele. În cameră, Doina Leşanu se trînti în pat într-o poziţie lascivă, cu mîinile date pe spate şi cu genunchii ridicaţi.

- Ştiai că Osenştain a plecat într-o excursie în Franţa şi nu s-a mai întors?

- Nu aveam de unde să ştiu. Între noi doi s-au întrerupt relaţiile.

- Şi de la mine ce vrei?

- Să ne căsătorim!

- Eşti un nebun! Vorbeşti incoerent şi amesteci toate sentimentele! Sărută-mă!

- Cum?

- Sărută-mă, ţi-am zis! Vreau să văd dacă ştii să săruţi!

Rîsul tinerei femei deveni brusc un rînjet.

Florin Genoiu îşi sprijini palmele în genuchii rotunzi şi trandafirii. Şi atunci s-a produs inexplicabilul. A început să tremure din toate mădularele. După cîteva minute, redeveni la normal.

- Ce-a fost asta? Suferi de epilepsie, ca Prinţul Mîşchin din „Idiotul” lui Dostoievski?

de la Curtea imperială de către ultimul împărat, Aisin Gioro Puyi.

Din cauza handicapului lor fizic, eunucii nu puteau avea o viață afectiv-erotică și familială. Drept, urmare, la ei se dezvoltau alte laturi, de multe ori negative, chiar malefice, ale personalității umane – lăcomia, rapacitatea, minciuna, intriga, sperjurul, hoția, frauda, corupția, cruzimea, lașitatea, degenerarea prin relații sexuale contra firii, superstițiile, bigotismul și fanatismul religios budist, ura și dorința de răzbunare față de societatea care-i adusese în această stare ingrată și, în primul rînd, ura față de oamenii normali, care nu sufereau de handicapul lor. Nu în ultimul rînd, la eunuci se manifesta o sete exacerbată de putere și bogăție. Foarte puțini eunuci au reușit să depășească această stare de dezumanizare și să se afirme ca persoane și personalități pozitive. Pînă în Secolul XX inclusiv, eunucii de rînd formau marea majoritate a acestei caste, fiind servitorii Curții imperiale chineze. Aceștia erau niște oameni chinuiți, tratați conform capriciilor împăratului și ale familiei sale, asemenea unor scalvi, putînd fi supuși celor mai diverse pedepse, torturați și chiar bătuți pînă la moarte pentru cele mai mici greșeli. Dacă erau goniți de la Palat, deveneau

1) În ţesuturile animalelor vii bacilii antraxului sporesc şi cresc cu repeziciune ca ajungînd la o anumită lungime să se rupă în două şi să sporească astfel mai departe.

2) În cadavrul animalelor sau în bulioane corespunzător preparate, microbii se transformă în spori, care rezistă timp îndelungat oricăror intemperii. 3) În împrejurări prielnice, sporii se transformă iar în bacili.

Lucrarea aceasta, care n-avea importanţă numai în ce priveşte etiologia antraxului animal, dar aducea lumină în problema atît de controversată a specificităţii bacililor, adică: anumite boli sînt provocate totdeauna de anumiţi bacili, a trecut cu toate acestea neobservată. De altfel, şi Pasteur avusese nevoie de decenii, spre a se impune lumii ştiinţifice din patria sa şi mai tîrziu, de pe întregul glob.

Dar, să vedem cine a fost Robert Koch de numele căruia se leagă descoperirea bacilului tuberculozei?

* * *

O iarnă feerică se lăsase peste micile case din Clausthal din Munţii Harz. Peste tăcerea adîncă a pădurilor de brazi seculari, cerul înstelat îşi desfăşura scînteietoarea panoramă în noaptea aceea din anul 1843, cînd s-a născut Robert Koch. Tatăl său era şef miner în acel orăşel răsărit în văile tăcute, acoperite de şuba omătului.

Robert era al treilea din cei treispreze copii. Deştept, fără să fie precoce, a avut o copilărie fericită,

- Nu cred!

- Şi totuşi, înainte de a mă cere de nevastă, arată-te unui doctor!

Acea situaţie penibilă l-a făcut pe Florin Genoiu săşi ia gîndul de la frumoasa Doina Leşanu. Primăvăratica femeie, subţire ca trestia şi cu sînii potriviţi de rotunzi, i-a rămas numai o amintire de neşters... cu Osenştain al ei cu tot! * * *

În primăvara anului 1967, preparatorul universitar Florin Genoiu a fost chemat de profesorul Neniţescu pentru a concura la o bursă de doctorand la Academia RSR în domeniul Chimiei Organice. Pentru examenul de admitere a avut la dispoziţie trei săptămîni de pregătire. În ziua susţinerii concursului a primit subiectele şi a fost pus să le rezolve chiar în cabinetul Magistrului.

La un moment dat, apare şi Neniţescu.

- Tinere, cine ţi-a permis să te aşezi pe scaunul meu? Treci pe cel nepluşat! Acela e locul dumitale!

Dincolo de acel afront, examinarea s-a sfîrşit cu bine pentru Florin Genoiu şi a devenit pentru trei ani bursier la Centrul de Chimie Organică al Academiei RSR.

În acest fel şi-a văzut împlinit visul cu ochii. Lucra de dimineaţă pînă seara tîrziu în laborator în preajma unor mari savanţi. Cum aceştia au devenit între timp

cerșetori și muritori de foame. Dintre eunucii instruiți se recrutau inclusiv funcționari și chiar demnitari. Eunucii proveneau inițial din prizonierii de război, iar în epoca clasică, din clasele inferioare ale societății chineze și în număr mult mai mic dintre prizonierii de război sau dintre cei care își pierdeau libertatea din cauza datoriilor neachitate. Familiile aflate într-o stare materială disperată sau măcar precară își vindeau unul dintre băieți pentru a deveni eunuc și astfel reușeau să își salveze restul familiei de foame și mizerie.

Eunucii erau niște servitori abili, insinuanți și devotați, iar cei care reușeau să cîștige încrederea împăratului și a familiei sale ajungeau să reprezinte cercurile Curții imperiale, situație existentă încă din timpul dinastiei Han. Cu timpul, ei capătă o putere din ce în ce mai mare și tot mai multe drepturi. Originea influenței și a puterii eunucilor este specificul domestic al funcțiunilor lor. Eunucii erau însărcinați cu treburi care aveau legătură directă cu însăși persoana împăratului și cu membrii familiei imperiale – însărcinați cu menajul cotidian, personal de serviciu, serviciul de valeți și cameriști, bucătari-cofetari, ospătari, frizeri, coafori, manichiuriștipedichiuriști, cosmeticieni, maseuri, croitori, pantofari. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

ca toţi cei ce cresc şi se dezvoltă în sînul naturii. Duioşia peisajelor blînde, asprimea dîrză a pădurilor de brad, schimbarea anotimpurilor cu fantastica lor varietate, toate îl preocupă şi i se întipăresc în memorie, ca imagini neşterse. Dragostea de natură, interesul deosebit pentru plante şi insecte al micului Robert sînt moşteniri de familie. Copilul inteligent vrea să afle ce ascund lucrurile. Are gîndacul inimă? Simte el durerea?

De ce o pasăre cîntă altfel decît cealaltă? Ce putere face să crape toamna capsulele de seminţe ale muşchiului, de unde vine culoarea roşie ca focul a frunzelor veştede?

Toate aceste lucruri merită să fie cercetate serios. Ele i se par mult mai importante decît greaca şi latina. Pentru el un singur lucru are importanţă: natura cu misterele ei.

Micul Robert Koch obţinu, după lungi rugăminţi, o lupă de la tatăl său, un mic instrument simplu zgîriat pe alocuri. Cu acest prim instrument ştiinţific al vieţii sale el începe să facă descoperiri. Mica lui cameră se transformă într-un adevărat muzeu zoologic şi botanic. Aceasta este mica lui lume şi vrea s-o supravegheze. Tatăl său nu-l tulbură în aceste îndeletniciri extraşcolare. Atîta timp cît profesorii nu se plîng de el, poate să cerceteze cu lupa tot ce doreşte. După ce îşi face lecţiile, el citeşte cărţi de ştiinţe naturale, împrumutate din biblioteca şcolară, cărţi pe care băieţii de vîrsta lui nu le înţeleg încă.

(va urma)

Dr. ALEXAnDrU CULCEr

figuri luminoase ale istoriei chimiei româneşti merită a fi amintiţi: Ecaterina Ciorănescu Neniţescu, Margareta Avram, Ileana Necşoiu, Alice Glatz, Mihai Elian, Florin Badea, Iuliu Pogany, Ilie Dinulescu, Eliza Avram, Doina Constantinescu, Sorin Roşca, Alexandru Răzuş, Mircea Banciu, Dan Răileanu, Emil Danciu, Alexandru Balaban.

Efectua sinteze complicate. La acea dată laboratoarele lui Neniţescu erau performante şi se aflau în competiţie cu marile Institute de cercetări din întreaga lume. Neniţescu întreţinea o corespondenţă la zi cu cei mai prestigioşi savanţi chimişti precum: Doering, descoperitorul ,,carbenelor”, Butenandt, descoperitorul feromonilor, Crieege cu cercetări în domeniul ozonolizei, Saul Winstein cu cercetări în domeniul cationilor organici, Georg Wittig, descoperitorul ,,ylidelor”, Klaus Hafner cu descoperiri în domeniul azulenelor, George Olah, colaborator la o monografie despre reacţia ,,Friedel-Crafts” şi mulţi alţii. O parte din aceşti savanţi l-au vizitat pe Neniţescu la Bucureşti. Tinerii cercetători, printre care şi personajul nostru, aveau ocazia să asiste la minunate conferinţe ştiinţifice şi fiecare dintre ei dorea să-şi aducă, pe măsura puterilor şi a imaginaţiei, contribuţii la dezvoltarea sintezei organice. (va urma)

Balada (97)

Maladiile în Lumea Antică (6)

,,Ciuma lui Justinian”

Regimul lui Justinian ar fi trebuit să fie epoca unei splendori imperiale menite să reamintească vechea faimă a Romei. Acest împărat şi-a înconjurat întinsele domenii cu un lanţ de cetăţi şi forturi şi a ridicat multe clădiri majestuoase, în primul rînd Catedrala Sf. Sofia. Codul de legi emis în timpul guvernării lui reunea toate reglementările legale ale dreptului roman şi va fi fundamentul întregii justiţii europene, vreme de secole. Justinian a recrutat armate bine antrenate şi le-a pus sub comanda unor generali carismatici, precum Belizarie sau Narses. Şi totuşi, încă în timpul îndelungatei sale stăpîniri, invaziile barbare nu au ocolit imperiul, hunii fiind foarte aproape de a cuceri chiar capitala, în vreme ce slavii au capturat oraşul Adrianopole, iar perşii Antiohia. Nimbul de glorie care a încununat începutul domniei lui Justinian avea să pălească, pe măsura scurgerii timpului. Cînd împăratul a murit, la venerabila etate de 83 de ani, el a lăsat imperiul considerabil mai slăbit şi mai vulnerabil decît se găsea cînd Justinian fusese în floarea vîrstei. Pentru că, încă din 540, anul cînd imperiul se afla la apogeu, semnele decadenţei începeau să se întrevadă, iar ameninţarea căreia byzantinii trebuia să-i facă faţă era mai teribilă decît toate sîngeroasele cete ale goţilor şi vandalilor la un loc...

„Ciuma lui Justinian“ a fost una dintre cele mai cumplite maladii care au răvăşit lumea. Despre ea avem informaţii din scrierile lui Procopius, secretarul şi arhivistul lui Justinian. Primele cazuri de îmbolnăvire au fost semnalate în 540, la Pelusium, în delta inferioară a Nilului, de unde molima s-a extins în tot Egiptul şi apoi în Palestina, care pare să fi fost focarul de răspîndire a ei în restul lumii cunoscute. Constantinopole a fost atins de epidemie în primăvara lui 542. Iniţial, mortalitatea a fost destul de scăzută, pentru ca, în timpul căldurilor verii, molima să ia amploare, răpind zilnic nu mai puţin de zece mii de suflete... Supravieţuitorii nu mai pridideau să sape morminte şi, cînd s-au văzut depăşiţi de situaţie, au

Minuni și miracole (12)

Personaje misterioase (3)

Contele de Saint-Germain (2)

Evident, s-au înregistrat relatări ulterioare despre Saint-Germain. În 1786 a întîlnit-o pe împărăteasa Rusiei şi în 1788 se pare că era reprezentantul oficial al Franţei la Convenţia Mondială a Francmasonilor. Contesa d’Adhemar a afirmat că şi-a întîlnit vechiul prieten în 1789, 1815 şi 1821 şi că, de fiecare dată, părea să nu fi îmbătrînit deloc. Se spune că a continuat să influenţeze societăţile secrete şi se poate să fi fost chiar un călăuzitor al rozicrucienilor.

Aşadar, cine era straniul personaj? Parizienii care nu-1 agreau spuneau că era fiul unui evreu portughez numit Aymar, sau al unui evreu alsacian pe nume Wolff. Totuşi, la acea vreme, se credea că Saint-German era fiul natural al văduvei regelui Carol al II-lea al Spaniei, Marie de Neubourg. Un studiu recent a avansat ideea că se poate să fi fost chiar unul dintre fiii prinţului Rakoczi al II-lea al Transilvaniei. Prinţul şi-a încredinţat copiii împăratului Austriei pentru a fi crescuţi de acesta, însă se spune că unul dintre ei ar fi murit la o vîrstă fragedă. Acum se ia în calcul posibilitatea ca, de fapt, acest copil să fi fost crescut de o familie din micul tîrg San Germano din Italia. Aşa s-ar explica provenienţa numelui Saint-Germain.

Totuşi, unii oameni, în special cei implicaţi în mişcarea teozofică, cred că e posibil ca Saint-Germain să fi fost unul dintre „marii maeştrii“, trimis pentru a-i avertiza pe oamenii evoluaţi că apucaseră pe o cale greşită în viaţă. Ei cred că este posibil ca el să mai hoinărească pe pămînt, aşteptînd momentul potrivit pentru a reapărea şi a sfătui omenirea aflată la ananghie. Totuşi, pînă atunci, personajul enigmatic cunoscut drept contele de Saint-Germain va rămîne un mister.

zăvorît turnurile de piatră, le-au demontat acoperişurile şi le-au umplut cu cadavre, punînd apoi acoperişurile la loc. De asemenea, navele flotei byzantine au fost umplute cu morţi, duse pe mare şi lăsate să plutească în voia valurilor, sumbre corăbii ale morţii...

Această situaţie dramatică este prima, din istorie, în care termenul de „ciumă“ este folosit corect, pentru că maladia a fost, fără îndoială, ciumă bubonică. Victimele ei erau cuprinse brusc de o febră mare, iar în prima sau a doua zi apăreau „buboanele“ – ganglioni inflamaţi – în regiunea axilară sau la gît. Mulţi bolnavi cădeau rapid într-o comă profundă, alţii erau pradă unor deliruri violente, care-i făceau să se simtă ameninţaţi de fantome şi să audă voci cavernoase, profeţindu-le moartea. Uneori, buboanele se spărgeau, generînd răni care se gangrenau şi bieţii oameni sucombau în chinuri cumplite. Moartea venea ca o izbăvire, de obicei în a cincea zi a bolii, uneori mai rapid, dar existau cazuri în care suferinţele se prelungeau şi timp de două săptămîni. Medicii erau incapabili să pronosticheze evoluţia bolii. Practic, cunoştinţele lor nu erau de nici un folos, căci nu exista nici un remediu cunoscut şi aşa se face că, pînă la sfîrşitul epidemiei, aproape jumătate din populaţia Constantinopolului murise. În scrierile sale, Procopius I face două remarci interesante. Mai întîi, el observă că molima începea întotdeauna în zonele de coastă, extinzîndu-se apoi în interiorul teritoriului, apoi, contrar aşteptărilor, doctorii şi ajutoarele lor, care aveau grijă de cei bolnavi şi evacuau morţii, nu păreau să cadă victime teribilei maladii într-o măsură mai mare decît persoanele care se fereau de contaminare.

Ciuma avea să revină, la intervale variate de timp, ultima epidemie producîndu-se în anul 590. Ea nu a cruţat nici un oraş şi nici o regiune, producînd victime pînă şi în cele mai îndepărtate cătune. Dacă într-un anumit ţinut, oamenii se bucurau că scăpaseră de ciumă, nu peste mult timp, boala avea să apară şi acolo, spre a-şi lua tributul de vieţi. La fel ca în timpul „plăgii lui Ciprian“, se poate vorbi despre o creştere şi o descreştere sezoniere în intensitatea epidemiei, dar dacă prima epidemie atingea apogeul în iarnă, ciuma lui Justinian provoca un număr mai mare de victime către sfîrşitul verii. Multe oraşe şi sate au fost depopulate şi părăsite, ţarinile erau lăsate

Jack Spintecătorul (1)

În 1888, cel mai renumit ucigaş în serie al lumii stătea la pîndă pe străzile întunecate ale cartierului East End din Londra. „Jack Spintecătorul” a reprezentat un model pentru maniacii ucigaşi, ale căror crime par să se intensifice pe măsura trecerii anilor. În acest gen de cazuri, impactul crimei este intensificat de misterul ce înconjoară identitatea reală a ucigaşului. Spre deosebire de imitatorii săi din perioada contemporană, Jack Spintecătorul nu a fost prins şi nici măcar nu i se cunoaşte numele.

Cartierul Whitechapel al Londrei era cunoscut drept una dintre cele mai sărace zone ale oraşului şi, la acea vreme, adăpostea peste 1000 de prostituate. Totodată, era zona care avea să devină ţinta atacurilor Spintecătorului. El a instituit teroarea la primele ore ale zilei de 31 august 1888, cînd un paznic al pieţii a zărit o femeie ce zăcea la una din intrările de pe Buck’s Row din Whitechapel. în loc să se apropie de femeie, paznicul a plecat să caute un poliţist. Acesta a constatat că gîtul femeii fusese tăiat în profunzime şi un examen medical a indicat ulterior că trupul ei fusese mutilat. Totodată, a fost descoperită identitatea femeii: era Mary Ann Nichols, cunoscută ca Polly, o prostituată în vîrstă de 42 de ani.

În mai puţin de o săptămînă, la ora 6 dimineaţa, pe 8 septembrie, corpul unei alte femei a fost găsit pe strada Hanbury, lîngă Buck’s Row. Femeia era Armie Chapman, o prostituată de 45 de ani al cărei cap fusese aproape în întregime retezat. De asemenea, femeii i se scoseseră măruntaiele.

Frica pusese stăpînire pe comunitate. Pentru prima dată în istorie, oamenii găseau sprijin din partea claselor privilegiate şi a presei, care exercitau presiuni asupra poliţiei. Aceasta nu trebuia numai să protejeze populaţia Londrei, dar şi să facă faţă noului stres de

în paragină şi întreg imperiul părea un uriaş paralizat de spaimă. Istoricul britanic Gibbon notează că regiuni întregi n-aveau să mai atingă niciodată densitatea de populaţie avută înainte de epidemie. Procopius mai notează – observaţie întîlnită în multe alte cronici – că depravarea şi desfrîul deveneau un fenomen de masă în timpul molimelor, sugerînd că doar cei păcătoşi păreau să supravieţuiască epidemiei.

Măsura în care bolile contagioase au contribuit la prăbuşirea Romei şi la năruirea ambiţiilor lui Justinian rămîne o chestiune deschisă. Bolile infecţioase incurabile păreau o armă a justiţiei divine, căci ele secerau în egală măsură pe bogaţi şi pe săraci, pe patricianul rafinat sau pe ţăranul incult, fără să facă diferenţe. Locuitorii de la oraş erau mai expuşi riscului îmbolnăvirii decît cei din mediul rural, iar o comunitate mai strînsă se dezintegra mult mai rapid decît una răsfirată. De importanţă majoră este faptul că prăbuşirea psihică îi afectează într-o măsură mult mai mare pe cei care au dus o viaţă confortabilă, decît pe oamenii obişnuiţi cu greutăţile. Deşi molima trebuie să fi afectat serios şi spiritul de luptători al triburilor de barbari, impactul său asupra lumii romane şi byzantine a fost copleşitor. Astfel încît ne-ar fi greu să găsim o altă cauză mai puternică şi mai credibilă a decăderii imperiului roman decît înspăimîntătoarele epidemii ce aveau să-1 bîntuie, în anii prăbuşirii sale.

Pe lîngă faptul că au erodat din temelii statul roman, epidemiile primelor trei secole ale erei creştine au generat două efecte cu bătaie lungă în timp, care sînt mai puţin recunoscute. În primul rînd, creştinismul ar fi reuşit cu dificultate să se impună ca o forţă globală, şi cu siguranţă nu ar fi avut forma pe care o are azi, dacă lumea romană nu ar fi fost răvăşită de maladii incurabile în anii ulteriori vieţii lui Christos. În al doilea rînd, istoria milenară a medicinei ar fi fost mult mai diferită, pînă la Renaştere, dacă această ştiinţă nu ar fi căzut total sub dominaţia Bisericii Creştine. Spre a înţelege ce s-a întîmplat, trebuie însă să ne întoarcem la începuturile civilizaţiei europene, cînd preotul şi doctorul coexistau în aceeaşi persoană.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT, MICHAEL BIDDISS

a-şi demonstra competenţa. Întocmai ca în cazurile mai recente de ucidere în masă, populaţia a fost cuprinsă de nelinişte.

Pînă în momentul cînd Jack Spintecătorul a atacat din nou, oamenii din zona Whitechapel nu aveau alt subiect de discuţie. Jack Spintecătorul le-a dat apă la moară. În primele ore ale zilei de 30 septembrie, un vînzător de bijuterii false a sosit acasă pe strada Berners, unde a descoperit corpul lui Elizabeth Stride, o prostituată al cărei gît fusese tăiat. În timp ce poliţia cerceta străzile din apropiere, Jack Spintecătorul s-a îndreptat spre Mitre Square, în inima Londrei, şi a ucis-o pe Catharine Eddowes. Deşi victima precedentă nu fusese mutilată, mulţi sînt de părere că Jack Spintecătorul a fost întrerupt în timpul operaţiunii. Eddowes a fost, la rîndul său, găsită fără măruntaie.

Această noapte marcată de dubla omucidere a făcut obiectul multor scrisori trimise poliţiei. Deşi majoritatea veneau din partea oamenilor care ofereau sfaturi, unele păreau să fi fost scrise de Jack Spintecătorul însuşi, şi acestora li s-a acordat mai multă atenţie decît celorlalte. Una dintre ele, datată 28 septembrie, care lua peste picior poliţia, era semnată cu numele Jack Spintecătorul. Cea de-a doua a fost o carte poştală datată 1 octombrie şi se referea la „dublul eveniment” din noaptea anterioară. Cea de-a treia scrisoare a fost trimisă peste două săptămîni şi conţinea chiar şi o parte dintr-un rinichi care se presupune că i-ar fi aparţinut lui Catharine Eddowes. Deşi poliţia ar fi trebuit să suspecteze că această corespondenţă venea din partea unui farsor sau maniac, rinichiul introdus în cea de-a treia scrisoare era încreţit şi bolnav. De remarcat că Eddowes nu era doar alcoolică, dar suferea şi de maladia Bright, iar acest organ prezenta toate semnele că ar fi provenit dintr-un corp bolnav.

(va urma)

mATT LAmY

Doza de sãnãtate

Esența vieții

Lumea în care trăim este în continuă evoluție, iar noi, oamenii, ne confruntăm mereu cu provocări. În loc să ne concentrăm pe viață, cu toate fațetele ei, ne întrebăm mereu de ce. Guy de Maupassant spunea: ,,Întîlnirile cu oameni diferiți fac ca viața să aibă valoare”. Un preot catolic spunea, de asemenea: ,,În multe persoane vîrstnice se află comori; noi, ceilalți, trebuie doar să le descoperim”. Oamenii în vîrstă au rămas pozitivi în gîndire și în viziunea asupra vieții, nu s-au lăsat doborîți. Ne minunăm de înțelepciunea acumulată, de umorul, filozofia, liniștea, siguranța și de frumusețea inimilor lor”.

Medicul sociolog Aaron Antonovsky a adus în atenția publică noțiunea de salutogeneză, care provine din latinescu salus și din grecescul genesis, noțiune care încearcă să răspundă la întrebarea: ,,Ce îl ține pe om sănătos?”. Din perspectiva salutogenezei, individul se găsește, pe parcursul vieții, într-o schimbare continuă, între sănătate și boală, resurse și lipsuri, viața fiind un proces dinamic. Sentimentul de coerență este convingerea de bază că viața are sens și omul o poate valorifica cu succes chiar și atunci cînd apar situații contrare.

Antonovsky susține mai departe că încrederea în sine este hotărîtoare și că trei factori dinamici influențează procesele de sănătate și boală: chimia, biologia (bacteriile, virușii, micozele, paraziții) și problemele sufletului.

Reziliența descrie puterea cu care administrăm o criză. Din punct de vedere psihologic sînt șapte

etape importante în creșterea rezilienței: optimismul, acceptarea, orientarea spre găsirea de soluții, evitarea intrării în rolul de victimă, asumarea răspunderii, căutarea unor legături care ne pot ajuta sau sfătui și programarea viitorului.

Marele doctor, teolog și gînditor Albert Schweitzer (laureat al Premiului Nobel) spunea: ,,Cea mai mare hotărîre a vieții tale stă în faptul că ai puterea de a-ți schimba viața dacă îți modifici comportamentul, spiritul, gîndirea”.

Medicina energo-informațională are la bază fizica cuantică, o disciplină modernă, care se impune în toate

domeniile de cercetare, mai ales în neurobiologie.

Importanța chakrelor energetice trebuie încă o dată evidențiată pentru fiecare dintre noi, indiferent de vîrstă. Chakrele echilibrate ne ajută să trăim prezentul acceptînd și prețuind trecutul, făurindu-ne un viitor luminos, în care fiecare să-și găsească locul predestinat. Chakrele se încarcă la energia universului și o aduc omului prin canalele energetice la care este conectat. Prin meridianele energetice și sistemul nervos energia ajunge în corpul nostru. Fiecare chakră are rolul unei teme de viață: Chakra I – chakra rădăcinii (mirosul), Chakra 2 – chakra sacrală (gustul), Chakra 3 – chakra solară (vederea), Chakra 4 – chakra inimii (pielea), Chakra 5 – chakra gîtului (auzul), Chakra 6 – chakra frunții (sensul vieții), Chakra 7 – chakra coroanei (epifiza, legătura cu Divinitatea). Repunerea acestor chakre în echilibru reface comunicarea între corpul energetic și cel cel fizic.

La începutul fiecărei transformări stă cercetarea bazată pe informație. Aparatele de biorezonanță sînt în măsură să ne ofere modalități de echilibrare energetică (tratamente) nevisate în urmă cu cîțiva ani. După diagnosticare și după eliberarea buletinului de analize energetic se prescriu terapiile care se personalizează în funcție de energia pacientului. Astăzi, aceasta poate fi măsurată și folosită cu succes în terapie.

Boala se manifestă la fiecare pacient cu particularitățile specifice, deci și tratamentul trebuie să fie personalizat. Procesul de îmbătrînire fizică și intelectuală poate fi astăzi încetinit și ameliorat datorită acestor terapii energetice personalizate. Omul nu poate funcționa fără energie, ,,cărăușul” informației în corp. Corpul aflat în balanță energetică se autoreglează și astfel multe probleme de sănătate dispar.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS book CoNSUltING SRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPReS DIStRIbUtIoN SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.