România Mare, nr. 1602

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Marea artă a educației constă în a feri copilul de anturaje rele.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

30 de

ani de la finalul unei formidabile aventuri a voinței umane

motto: ,,Stîrpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,/ vom face din muncă, sporind-o cu sete,/ din inima socialismului tău,/ temeiul uman al întregii planete!”.

MAIAKOVSKI

Săptămîna trecută, pe 19 august, s-au împlinit 30 de ani de la ziua ce a marcat intrarea pe ultima linie dreaptă a poveștii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, cea mai importantă încercare omenească de a schimba în bine, în sens evolutiv, societatea și mentalitatea umană. Intenția a fost folosirea plenară a calităților umane, într-o societate din care conflictul trebuie eliminat. Ce a ieșit… asta e altă poveste.

Revenind la această aniversare, chiar dacă finalul oficial a fost în ziua de Crăciun a aceluiași an, cînd Mihail Sergheevici Gorbaciov și-a dat demisia din fruntea ,,unui stat care nu mai există”, 19 august a marcat înfrîngerea ultimei încercări de supraviețuire a ,,Puterii sovietelor”. (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Starea de pace

Nici o scăpare în război blestemul antic ne desparte mînați cu moartea dinapoi vom da la orizont de moarte

Mereu cădea-vor cei mai buni neprihăniții, truditorii acei ce speră în minuni psalmodiind: memento mori!

Copii cu flori de liliac acoperindu-și sărăcia surpați sub malul unui veac măresc cu jertfa lor pustia

Și tineri fulgerați de dor uimiți de tainele nuntirii ca mieii duși la tăietor vor înroși altarul firii

Oponenții pandemiei

Astăzi, cei care refuză să privească fenomenul pandemic în profunzime se îndoiesc că pandemia COVID-19, anunțată la 11 martie anul trecut de Organizația Mondială a Sănătății (OMS), este artificială. Că „pandemia” este doar o intrare într-o serie de transformări globale ale „Marii Resetări” (expresie popularizată de Klaus Schwab). Cei care înțeleg acest lucru numesc, ironic, ceea ce se întîmplă „Marea Pandemie”.

Organizatorii Marii Pandemii au mulți adversari. În primul rînd, medici, care arată că parametrii epidemiei virale COVID-19 coincid cu cei ai epidemiei obișnuite de gripă sezonieră și că numărul de cazuri și decese cauzate de COVID-19 este umflat artificial. În consecință, măsurile luate de autorități pentru a combate „Marea Pandemie” amenință libertatea oamenilor, sănătatea lor și chiar viața. În al doilea rînd, avocați și politicieni curajoși și cinstiți. Un exemplu este avocatul american Robert Kennedy Jr., care, la mijlocul anilor 2000, a început lupta în Statele Unite împotriva vaccinărilor copiilor. Nu în ultimul rînd, există un grup foarte mic de oameni care expun planurile organizatorilor „Marii Pandemii” și care au lucrat inițial pentru Big Pharma. Aceștia sînt extrem de periculoși pentru marele plan pandemic, deoarece cunosc toate dedesubturile.

(continuare în pag. a 17-a) r.m.

Femei cu pui de om la sîn prin Valea Plîngerii vor trece și-n preajmă un vulcan păgîn va viscoli cu lavă rece

Bătrîni încremeniți de vii precum dolmenele de sare în osuar se vor topi ieșind prin rîuri mici la Mare

Infernul va cuprinde tot dar cine va-ngropa pe cine? și îngeri vor lupta înot în zale roșii de rubine

Și vor cînta, și vor muri apocaliptică vedere striviți de patimi și urgii în fălcile a două ere

Pastila sãptãmînii

Talibanii sînt la putere. Cine trebuie să se teamă?

Sosirea mișcării talibane la putere în Afganistan creează un nou context internațional. Uniunea Europeană, de exemplu, este îngrijorată de posibilitatea unui nou val de refugiați care pot cere azil în Europa. Comisarul european pentru afaceri economice, Paolo Gentiloni, a propus crearea de coridoare umanitare pentru refugiații afgani, pentru a evita repetarea invaziilor anterioare ale imigranților ilegali. Un scandal a izbucnit și în Bundestagul german, din cauza faptului că nici ministrul de Externe și nici ministrul Apărării nu au prevăzut un astfel de scenariu, iar țara nu era pregătită pentru o nouă cotitură de acest gen. Opoziția solicită analizarea activităților de informații, care au dat predicții incorecte față de Serviciile de Informații americane, care au susținut că guvernul lui Ashraf Ghani va rezista încă cîteva luni după retragerea trupelor coaliției internaționale. (continuare în pag. a 16-a)

Nu-i bun războiul nici în vis și nici în cărți de-nvățătură cînd gura unui zeu proscris împroașcă panică și ură

Treziți ca dintr-un lung coșmar vom spune tuturor în față: e timpul cugetului clar e timpul dreptului la viață!

Și încă totul nu-i pierdut și încă iadul nu-i aproape făptura unui nou născut mai poate-n veci călca pe ape

Lăsați pămîntul a rodi maternitatea lui grozavă și peștii-n rîuri aurii și păsările albe-n slavă

Lăsați-i Păcii dreptul sfînt de-a guverna planeta vie să tune-n cer și pe pămînt mari clopote de bucurie

Fiți oameni pînʼ la capăt, voi ce hotărîți în omenire în vremuri tulburi de război nu-i Pace nici în cimitire

Treziți-vă din apa grea în care monștrii vă-mpresoară gîndiți-vă că s-ar putea chiar pruncii voștri-ntîi să piară

E gustul pîinii mai bogat ca spectrul foametei rapace și tot ce-avem de apărat e starea veșnică de Pace!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Întărîtă-i, drace! F Copilul lui Bulă se numeşte Chiuzbaian F La un asemenea scandal de corupţie, prin alte ţări cade automat Guvernul

F Bombonel pe Ardei Umplut

PArTEA A II-A

F Inginerul pensionar Neron Petrescu, din Tulcea (expert în hidrotehnică, precum Ion Iliescu, cu care e leat) îşi deapănă amintirile de deţinut politic „la urechea“ unui ziar obscur. Reproducem un pasaj grăitor: „În sate, comuniştii au pus țigani primari, care le-au distrus. De fapt şi acum ne domină ţiganii. Avem un «împărat» țigan, un «rege» ţigan, un Iliescu care este țigan, văr cu Cioabă. Mama lui Iliescu, pe care îl cunosc personal, se cheamă Cioabă. L-am cunoscut fiindcă venea în inspecţie la noi la şcoală, ca şef al Asociaţiei Elevilor din România. După aceea a plecat la Moscova, unde a făcut «Hidrotehnica». A fost KGB-ist la Moscova, a dispus de toţi studenţii din Țările socialiste, plus Africa. Nu putea fi decît un K.G.B.-ist...“. Asta ne mai lipsea: Iliescu văr cu Cioabă! F Şi încă o întrebare: cum mai are curajul trio-ul Iliescu – Măgureanu – Chiuzbaian să ceară ridicarea imunităţii parlamentare a preşedintelui P.r.m.? Ce a făcut omul acesta, nefericiţilor? A furat? A ucis? Şi-a trădat Patria? Ori poate că voi vă credeţi atît de şmecheri şi iuți de mînă, încît să-i puneţi lui în sarcină exact păcatele voastre?! Nu vă e frică de răzbunarea populaţiei? N-aveţi chiar nici cel mai elementar simţ de autoconservare? F După ce s-a prefăcut, timp de 1 an de zile, că-l apără pe Ion lliescu, tizul său, Ion Cristoiu, îl atacă tocmai acum, cînd vede că popularitatea olteniţeanului e şubrezită zdravăn de talazurile muncitoreşti. Aşadar, de la titlurile acelea mari şi mincinoase („Vadim îl ameninţă cu moartea pe preşedinte!“, „Basarabeanca Leonida Lari ne atacă preşedintele!“ etc. etc), iată ce piruete face micul politruk de la C.C. al U.T.C. în numărul de sîmbătă al fiţuicii sale: „Revoluţia a fost confiscată de Ion Iliescu. (...) Prin publicarea Stenogramei şedinţei C.F.S.N. din 27 decembrie 1989, Ion Iliescu şi-a dezvăluit un secret pentru care adversarii l-ar fi putut şantaja în campania electorală: confiscarea Revoluţiei romane“. Numai că pe cei doi Ioni –care s-au dovedit a fi Ioni negativi – nu-i mai crede nimeni în Ţara asta. F Dar, pomenisem de fostul ministru Adrian Turicu. Acesta declarase recent că Ion Cristoiu a fost şi el la Balamuc –deși Monstrul cu Față de Plapumă mințise lumea şi afirmase că a fost la munte (?!). Am aflat şi o scenă palpitantă cu bietul Turicu: cică ore în şir a strigat prin salon „Trăiască S.R.I.-ul!“, apoi ar fi strîns-o de gît pe o asistentă, ca să strige şi ea aceeaşi trăznaie, sărmana femeie n-a avut încotro, fiind beregățită, aşa că a strigat, după care pacientul i-a dăruit ceasul său de la mînă, în semn de adîncă recunoştinţă, numai că, minune mare, la scurt timp a venit un grup de medici şi bolnavul a acuzat-o pe soră ca... i-a furat ceasul! Cam astea sînt fazele bolii, din păcate. Dar nu Adrian Turicu e de vină, ci P.D.S.R.-ul şi P.U.n.r.-ul, împreună, care l-au sacrificat fără milă (deşi e un om extraordinar!) ca să-i facă loc în fruntea romTELECom... finului lui Moş Trahanache Gherman! De ce e bătaia asta pe romTELECom? Experienţa altor state a dovedit fără echivoc: cine stăpîneşte Ministerul de Interne, Comunicaţiile şi Prefecturile a

cîştigat alegerile, pentru că le poate fura în linişte! F Cu acordul iresponsabil al lui Vasile Văcaru, nemernicul ăla de mihai Pelin continuă să publice în falita revistă „Expres Magazin“ cele mai ordinare minciuni împotriva memoriei marelui scriitor Eugen Barbu. Asta, în semn de „omagiu“, probabil, pentru data de 20 februarie, la care Principele literaturii române ar fi împlinit 72 de ani... Reproducem numai o mostră, care e extrasă din Arhivele Securităţii (deci se încalcă legea cu grosolănie!): „Astfel, un document emis de U.M. 0896 Buzău, la 4 martie 1982, respectiv o notă informativă primităa de maiorul Radu Panait de la agentul «Andrei Marin» – acesta fiind un anume Gh. P. «lucrat de locotenent-colonel Gheorghe Bărbuş» – menţiona textual: «Discutînd despre Eugen Barbu, care se leagă de Caraion şi ţine să dovedească cu facsimile şi publicaţii de fragmente, în <<Săptămîna>>, din jurnalul acestuia, luat de la Securitate, desigur, Gh. Popescu a spus: <<Eugen Barbu este un descreierat. Nu ştiu de ce conducerea de partid nu-i desfiinţează acestui dement foaia lui de scandal. Muşcă în dreapta şi în stînga ca un lup turbat. Caută să se menţină prin această atitudine belicoasă... Banditul ăsta seamănă zîzanie într-o lume care-şi vede de treabă... Rău face statul că nu-i astupăa gura acestui dement, bun de tratat mintal...>>»“. După toate probabilităţile, acel Gh. P. care mînca mătrăgună la Securitate nu era nici un Gheorghe Popescu, cum minte mihai Pelin, ci poetul Gheorghe Pituţ, care apare în dosarul interceptărilor telefonice de la domiciliul lui Eugen Barbu, cum că-l suna de la telefoane publice, în 1982, şi-l înjura foarte urît. Astăzi, cei doi se odihnesc alături, la Cimitirul Bellu. Ce-a fost a fost, au trecut aproape 15 ani de atunci. Dar a veni astăzi, în presa română, să publici asemenea porcării împotriva unuia dintre cei mai mari scriitori din Istoria Civilizaţiei Româneşti – iată dovada unui sifilis pe fond alcoolic, care muşcă vîrtos din creierul lui mihai Pelin. După ce au citit ticăloşia asta, cîţiva membri ai Cenaclului Literar „Eugen Barbu“ ne-au comunicat intenţia lor de a-i aplica o corecţie severă derbedeului de Pelin, să-i bage buricul în ghips şi să-i vîre o pîlnie pe gît, ca să bea o vadră de vin, pînă crapă rînza-n el. Fireşte că i-am oprit, noi sîntem creştini autentici şi ne pronunţam împotriva violenţei. Dar pe criminalul şi necroforul ăsta de Pelin, care se tăvălește în Arhivele Secrete ale Statului Român, împotriva oricărer Legi, cine-l va opri oare? Şi cine-i va opri pe stăpînii lui cunoscuţi, Virgil Asztalos-Măgureanu şi Vasile Văcaru, care încălcă Legea în mod sistematic şi foarte primejdios (oh, nici n-au habar ei cît de primejdios, dar vor vedea foarte curînd, cînd vor fi azvîrliţi de populaţia înfometată la puşcărie!). Domnilor din Comisia Parlamentară de Supraveghere şi Control al Activităţii S.R.I.-ului, se pare că Asztaloș nu va cădea decît împreună cu Văcaru, care Văcaru nu va cădea decît împreună cu Iliescu, care Iliescu s-ar putea să cadă pînă la Paşti, ca să aibă şi el parte de-o mare sărbătoare, cum a avut Ceauşescu parte de Crăciun, aşa vor fi simetrici cei doi. Mai ales că nenorocirea care era să-l pască la Craiova se aude că i-a fost înscenată de conducerea S.P.P., care nu l-a informat ce-l aşteaptă acolo.

F Un director general dintr-un minister important ne-a spus zilele trecute: „Un ofiţer de S.R.I. a pus mîna, în urmă cu vreo 2 ani, pe un document extraordinar, care îl incriminează pe Ion Iliescu şi care, dacă ar fi fost publicat, i-ar fi adus debarcarea. Ofiţerul, de bună-credinţă, i l-a înmînat generalului Victor Marcu. Acesta, tot de bună-credinţă, nu a făcut nici o copie şi, dat fiind faptul că documentul îi ardea degetele, i l-a predat imediat lui Virgil Măgureanu. Care îl păzeşte ca un şarpe. Aceea e una dintre poliţele lui de asigurare. Dacă Iliescu îl sacrifică, Măgureanu îl va distruge pe Iliescu. Nu aşteptaţi nici o rezolvare legală a situaţiei scandaloase de la conducerea S.R.I., atîta timp cît personajul ăsta sinistru de Vasile Văcaru se va afla în fruntea Comisiei Parlamentare. Echipa Puterii e legată ca un fagure, nu de miere, ci de otravă, împreună au dat lovitura de stat, numai împreună vor cădea“. Şi numai muncitorii îi pot da cu zgaibaracele în sus, asta e limpede. Ah, Peline, hienă flămîndă de cadavre, foarte curînd ai să cureţi cu limba mormîntul lui Eugen Barbu, care ţi-a dat o pîine de mîncat, dar pe care vrei să-l arzi acum în piaţa publică! F A început să emită păreri, pretenţii şi comunicate un grupuleţ de care n-a auzit nimeni pînă acum: Partidul Muncitoresc român. Zilele trecute, anonimii ăştia au căutat să facă vîlvă în jurul lor, pe motiv că „P.M.R. refuză orice alianţa cu P.R.M.“. Mulţi nebuni mai circulă în libertate! Cine v-a propus vouă vreo alianţă mă, fripturiştilor? Cum credeţi oare că un partid parlamentar ca al nostru, cotat cu 7% în preferinţele electoratului la cele mai serioase sondaje de opinie, şi creditat cu o tendinţa de creştere pînă la 10% – ar putea să se încurce cu nişte prăpădiţi ca voi, care n-aţi ajuns, şi nu veţi ajunge, nici măcar la stadiul de 0,1%?! Reprezentaţi voi muncitorimea română? Cine v-a băgat asta în dovleac? Sau poate v-a inventat Şarpele cu Ochelari (pe care l-aţi apărat recent, în mod foarte suspect), aşa cum a inventat şi partidul profesorului Ovidiu Trăsnea, pentru a produce confuzie în mintea electoratului, adică cemi e P.M.R., ce-mi e P.r.m.?! Şi, la urma urmei, cum aţi apărut voi? Sînteţi continuatorii acelui partid criminal, care a băgat în perioada 1947-1958, la puşcărie, 300.000 de generali, politicieni şi cărturari ai acestei Ţări, partid pe care însuşi Ceauşescu l-a desfiinţat în 1965! Ce caraghioşi! Da, dar de ce îi bagă Televiziunea Română la emisiunile de știri? Îi bagă, deși ăștia nu reprezintă și nu vor reprezenta niciodată un partid parlamentar! Iar în vremea aceasta, Cina Creştină organizată de un partid parlamentar ca P.r.m. e ignorată total. F La fel, nu înţelegem ce caută pe Postul Naţional de Televiziune o altă gaşcă de vreo 25 de persoane, numită pompos Partidul Umanist Român?! Nu-l popularizează destul postul particular Antena 1 al securistului miliardar Dan Voiculescu? Auzi, Bulibaşă, te afli în primii 10 pe lista „averilor confiscate“, credem că ştii asta, noua nu ne e frică de posturile de radio şi televiziune pe care le-ai deschis cu bani de furat. În realitate, Partidul Umanist român este, de fapt, Partidul Onanist român F Două articole interesante apărute în revista „Flagrant Independent“: „SAFI se prăbuşeşte“ şi „Victor Babiuc vrea să-şi vîndă cele 105 acţiuni“. De remarcat că patronul SAFI, fostul ministru liberal al Finanţelor, escrocul George Danielescu, a dat (din banii oamenilor!) 400.000.000 de lei şarlatanului evreu mircea Blecher!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 23 februarie 1996)

Actualitatea

,,Virusul” foametei se răspîndește

Organizația Mondială a Sănătății (OMS), care este responsabilă cu statisticile privind mortalitatea în lume, nu a făcut public încă numărul total de decese de pe planetă în ultimul an. Cu toate acestea, această cifră nu este dificil de obținut pe baza datelor de la aceeași OMS.

La sfîrșitul anului 2019, numărul deceselor în lume se ridica la 55,4 milioane. La mijlocul acestui an, OMS a raportat că în 2020 rata excesivă a mortalității în lume era de 3 milioane. În consecință, în 2020, 58,4 milioane de oameni au murit în lume. În 2020, din rîndul celor diagnosticați cu COVID-19, potrivit aceleiași OMS, 1,8 milioane de oameni au murit; prin urmare, decesele din această cauză au reprezentat 3,08% din toate decesele. Pînă la mijlocul anului următor, OMS oferă de obicei o imagine estimată a mortalității în lume pentru anul de raportare, defalcată pe cauze majore. Acum, dintr-un anumit motiv, ezită... Am suspiciunea că OMS nu se grăbește să publice statistici privind mortalitatea totală în lume în 2020 deoarece oamenii s-ar putea întreba: din ce cauze au murit 97% din cei decedați anul trecut? În 2019, potrivit OMS, primele 10 cauze de deces au reprezentat 55% din cele 55,4 milioane de decese din întreaga lume. Cele mai importante cauze de deces, sortate în funcție de numărul total de vieți pierdute, se referă la trei cauze generale: boli cardiovasculare (boli coronariene, accidente vasculare cerebrale), boli respiratorii (boli pulmonare obstructive cronice, infecții ale tractului respirator inferior) și afecțiuni neonatale, inclusiv asfixie la naștere, traume, sepsis și infecții neonatale și complicații ale nașterii premature. În primul rînd, boala ischemică – 8,9 milioane, reprezentînd 16% din decese. Accidentul vascular cerebral și boala pulmonară obstructivă cronică sînt a doua și, respectiv, a treia cauză principală de deces, reprezentînd aproximativ 11% și respectiv 6% din decese. Mortalitatea din a zecea dintre cauzele menționate (complicații la nașterea prematură) a fost estimată la 1,3 milioane (2,3%). Mortalitatea prin cancer de trahee, bronhii și plămîni a fost pe locul șase – 1,8 milioane de cazuri. Se poate presupune că în tabloul mortalității mondiale la sfîrșitul anului 2020, COVID-19 va ocupa probabil a șasea sau a șaptea poziție. OMS are statistici privind mortalitatea din cauze care nu sînt direct legate de boli. Acestea sînt decese ca urmare a accidentelor rutiere (1,3 milioane de persoane) și sinucideri (0,7 milioane de persoane). De asemenea, potrivit OMS, peste 8 milioane de oameni mor anual din cauza efectelor consumului de tutun. Ar trebui să se atragă atenția asupra unei caracteristici surprinzătoare a statisticilor mortalității emise de OMS și de alte organizații internaționale. Nu există în nici o statistică „moartea din cauza foamei”. În același timp, statisticile privind numărul oamenilor flămînzi din lume sînt destul de îngrijorătoare. Cifrele corespunzătoare sînt prezentate în mod regulat de numeroase organizații internaționale: FAO (Organizația pentru Alimentație și Agricultură); Programul alimentar mondial al ONU (UNWFP), Fondul internațional pentru dezvoltare agricolă (IFAD), OMS (Organizația Mondială a Sănătății); UNICEF (Fondul Națiunilor Unite pentru Copii). Cifrele sînt foarte diferite. Luați, de exemplu, raportul FAO, „Starea securității alimentare și nutriției în lume – 2020”, care oferă următoarele cifre pentru cei înfometați și subnutriți din lume: 2005 - 12,6%; 2014 - 8,6%; 2018 - 8,9%; 2019 - 8,9%; 2020 - 9,9%. După cum puteți vedea, în 2020, numărul persoanelor înfometate și subnutrite a crescut brusc – cu peste 80 de milioane de oameni într-un an (11,6%). Și ponderea lor în populația totală a Pămîntului a ajuns la aproape

10%. În raportul FAO, motivul acestui salt este explicat aproape exclusiv de blocajele economiilor multor țări ale lumii, scăderea PIB-ului global, pierderea locurilor de muncă și a veniturilor.

Iată Raportul global al ONU privind crizele alimentare din 2020. Se spune că în ultimul an foamea a lovit 155 de milioane de oameni din 55 de țări și jurisdicții, care, după cum se menționează în raport, se află într-o stare de „criză sau chiar mai rău”. Distribuția acestui contingent pe regiuni este următoarea: Africa - 97,9 milioane de oameni; Orientul Mijlociu - 24,9 milioane; Asia de Sud - 15,6 milioane; America Centrală - 11,8 milioane; Europa de Est - 0,6 milioane de oameni. Cifrele privind numărul de oameni înfometați în lume, citate din două surse, diferă foarte mult: 768 de milioane și, respectiv, 155 de milioane de oameni (în 2020). Se poate presupune că cei 155 de milioane de oameni reflectă numărul celor care sînt într-adevăr într-o situație critică și pot muri în orice moment.

În ONU și în organismele sale specializate, foamea în lume este percepută în primul rînd ca o problemă socio-economică. Un astfel de aspect cheie al problemei, precum mortalitatea din cauza foamei constante, este discutat peste tot, dar nu este măsurat cantitativ. Cu toate acestea, s-au făcut unele estimări. Potrivit UNICEF, care citează estimări din jurnalul medical specializat The Lancet, malnutriția este responsabilă pentru aproximativ 45% din toate decesele la copiii sub cinci ani. Se estimează că 3,1 milioane de băieți și fete sub vîrsta de șase ani mor de foame în fiecare an.

Unele estimări cantitative ale mortalității din cauza foametei sînt incluse în Programul Alimentar Mondial al ONU (PAM). Această organizație a fost înființată în 1961 ca organism de ajutor alimentar în sistemul ONU. PAM furnizează anual 3-4 milioane de tone de ajutor alimentar către cîteva zeci dintre cele mai sărace țări din lume. Probabil, PAM este mai eficientă decît alte organizații internaționale din sistemul ONU în ajutorarea țărilor afectate de foamete. „Se estimează că în fiecare an mor mai mulți oameni din cauza foametei și a consecințelor acesteia decît din cauza malariei, tuberculozei și HIV/SIDA. Foamea este cel mai mare risc pentru sănătate din lume”, a spus Ralf Südhoff, unul dintre oficialii PAM. În aprilie 2020, șeful organizației, David M. Beazley, a avertizat că OMS, prin decretarea pandemiei, a generat un factor declanșator al creșterii fără precedent a foametei în lume: „Dacă nu sîntem pregătiți și nu acționăm acum, s-ar putea să ne confruntăm cu o foamete de proporții biblice în cîteva luni”. În urmă cu un an, pe 21 august 2020, David M. Beazley, într-un interviu acordat TASS, a reiterat faptul că foamea în lume poate atinge „proporții biblice”: „Toate datele pe care le avem, inclusiv prognoza PAM privind o creștere cu 80% a numărului persoanelor cu nesiguranță alimentară – de la 140 de milioane înainte de pandemie, la 270 de milioane pînă la sfîrșitul acestui an – indică o adevărată catastrofă. Ne confruntăm cu riscul unei foamete de proporții biblice”. Deci, David M. Beazley a prezis că incidența foamei se va dubla în cursul anului 2020. Potrivit PAM, în America Latină

numărul persoanelor înfometate va crește cu 269%, în Asia de Est și Centrală cu 135%, în Africa de Sud cu pînă la 90%. În decembrie 2020, vorbind la o sesiune specială a Adunării Generale a organizației, David M. Beazley a confirmat că numărul persoanelor înfometate în lume la sfîrșitul anului s-a dublat și a ajuns la 270 de milioane de oameni.

O altă declarație demnă de remarcat a fost făcută de Beazley la începutul lunii octombrie a anului trecut. El a spus că, potrivit estimărilor PAM, de la începutul anului 2020, în urma rezultatelor a trei sferturi din lume, 7 milioane de oameni au murit de foame. Pe baza acestei cifre, se poate presupune că, conform rezultatelor din cursul anului trecut, rata mortalității din cauza foametei a fost de 9-10 milioane. Deci, la începutul anului trecut, numărul persoanelor flămînde din lume, conform estimărilor PAM, era de 140 de milioane, iar la sfîrșitul anului de 270 de milioane, media fiind de 205 milioane. Putem estima că rata mortalității în rîndul celor flămînzi a fost de aproape 5%. Aproximativ una din douăzeci de persoane înfometate a murit anul trecut. Conform celor mai recente date disponibile ale PAM, în aprilie 2021 existau deja 296 de milioane de oameni (cu 111 milioane mai mult decît în aprilie 2020). Chiar dacă presupunem că numărul persoanelor înfometate din lume poate fi înghețat la nivelul din aprilie 2021, valoarea medie anuală a numărului persoanelor care au suferit de foame în 2020 ar fi de peste 280 de milioane de oameni. Aplicînd rata noastră de mortalitate, putem concluziona că, pînă la sfîrșitul anului 2021, 14 milioane de oameni pot muri din cauza foamei. Cu toate acestea, acesta nu este încă cel mai rău scenario, deoarece ONU și alte organizații internaționale sînt extrem de lente în a răspunde la apelurile directorului executiv al PAM către țările bogate pentru a oferi ajutor alimentar de urgență celor mai sărace țări. La mijlocul anului trecut, el a făcut apel la ONU și la cele mai bogate state membre ale ONU să strîngă urgent 5 miliarde de dolari pentru a oferi ajutor alimentar țărilor din lumea a treia în a doua jumătate a anului 2020. Banii nu au fost colectați, iar amploarea foametei a continuat să crească.

Ajutorul alimentar nu este pe agenda țărilor bogate anul acesta. Prioritatea lor este efectuarea vaccinării în masă în țările lumii a treia. Țările în curs de dezvoltare nu sînt în măsură să găsească fondurile necesare. La reuniunea G7, care a avut loc în luna iunie a acestui an în Anglia, au fost alocate 100 de miliarde de dolari, din partea țărilor bogate, pentru a oferi asistență umanitară țărilor în curs de dezvoltare în cauza vaccinării universale. Avînd în vedere prioritățile mai mult decît ciudate ale „nordului bogat” (lupta împotriva încălzirii climatice și vaccinării universale), se poate presupune că nordul nu va salva „sudul sărac” de foame. Prin urmare, nu exclud faptul că numărul persoanelor flămînde pînă la sfîrșitul anului poate depăși 300 de milioane. Acum să comparăm din nou rata mortalității din cauza foametei cu rata mortalității din cauza COVID-19, în cursul anului trecut. Primul indicator, așa cum am menționat mai sus, poate fi estimat în intervalul de 9-10 milioane. Al doilea indicator, potrivit OMS, s-a ridicat la 1,8 milioane de oameni. Se pare că rata mortalității din cauza foametei anul trecut a fost de 5 - 5,5 ori mai mare decît rata mortalității persoanelor diagnosticate cu COVID-19.

Recunoscuta organizație internațională neguvernamentală Oxfam a lansat raportul ,,Virusul foamei se înmulțește: Covid-19 și clima accelerează foametea la nivel mondial”. Conform documentului în fiecare minut 11 persoane mor din cauza foamei și malnutriției în lume. Aceasta este mai mult decît rata mortalității din cauza COVID-19 (aproximativ 7 persoane pe minut). Decalajul în ratele de deces din cauza foamei și din Covid-19 este mai mic decît calculele mele. Cu toate acestea, concluzia raportului se potrivește cu concluzia mea: virusul foametei este mai periculos decît COVID-19. D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cu șarpele nu e de joacă

Șarpele este fioros... Toată lumea știe acest lucru. În orice moment se poate strecura prin vreo crăpătură a casei și să te trezești cu el dînd buzna peste tine. O, Doamne, dacă găsește vreo ușă deschisă, ăla ești... Bucurie mare pe el dacă va găsi și ceva de mîncare, și dacă va fi pe gustul lui, cu siguranță va veni și altă dată... Că el, cu spiritul lui de șarpe, nu se aventurează oricum, tatonează terenul, se interesează de aproape cu cine are de-a face. El poposește mai ales la oamenii sărmani, care nu au măcar un gard în jurul casei, pe cînd la cei cu stare, cu case mari, luminoase, cu bodigarzi la poartă, nu prea are trecere... La astfel de oameni, nu se încumetă să vină, pentru că acolo sînt alți șerpi mai mari și cu proptele la împărăție... Și, uite așa, șarpele, cît de mic ar fi, are partea lui de cîștig, iar odată intrat în casa ta, nu se mai lasă dus, cu una cu două, pînă ce nu găsește ceva care să îi fie pe plac. Și dacă simte că e văzut, cumva, se vîră sub pat, în așternut, sau se ascunde după vreo icoană... Iar dacă în drumul lui prin sat dă peste vreo poartă zăvorîtă pe dinăuntru, cu un par, el, șarpele, se cațără pe gard, și nu se lasă pînă nu prinde cîte ceva de-ale gurii: vreun ou din cuibar, o ulcică de vin sau o bucată de șuncă... Așa e el, lacom... Odată, copil fiind, nu știu de unde a apărut pe ulița noastră un șarpe înalt, cu gîtul lung și cu ochelari de aur pe nas... Se uita cu mare grijă, nu care cumva să fie zărit de vreun sătean, că îndată ar fi dat alarma, și oamenii și-ar fi zăvorît porțile, ușile, și ar fi tulit-o care încotro, spre pădure... Fiind

singur acasă, mă tot uitam la el să văd ce are de gînd să facă. Deodată, l-am văzut cum iuțește pasul spre casa noastră sărăcăcioasă, cu geamurile sparte și ușa lăsată într-o parte, prinsă într-o balama ruginită... Nu-mi amintesc să fi fost vreodată încuiată, nici iarna, cînd viscolul ținea săptămîni întregi, iar în grădini, prin nămeții cît casa se auzea urletul lupilor lihniți de foame... Mulți oameni din sat erau sărmani ca mama, nu aveau nici după ce bea apă. Așa a fost lumea copilăriei mele. Nu exagerez cu nimic, nu aș avea de ce... Lacrimile sărmanilor străluceau în ochii lor, ațintiți spre cer, întru rugăciune și speranță pentru un trai mai bun... Șarpele pusese ochii pe casa noastră, cu o mamă văduvă și șapte copilași de crescut... În astfel de condiții am crescut și am învățat cum e să te culci seara flămînd, iar a doua zi să mergi la muncile cîmpului, pe la oamenii mai înstăriți, pentru un prînz, iar seara, tîrziu, să primești cîțiva leuți, urmînd ca a doua zi să o iei de la capăt... Am învățat de la mama focul aprig al durerii, dar să nu rîvnesc niciodată la bunurile nimănui, pentru că în viață toate se plătesc... Mama avea dreptate... Nu spunea astfel de vorbe din știință de carte, auzise și ea de la alți săteni sau de la părinții ei. Într-adevăr, mai devreme sau mai tîrziu, cînd îți însușești un lucru care nu îți aparține, dacă nu vei plăti tu pe lumea asta, altcineva din familia ta va plăti cu siguranță cîndva... Așa s-a întîmplat cu o rudă de-a noastră... A făcut ce a făcut, că, peste noapte, s-a trezit cu o bucată de pămînt pe care o luase cu japca din grădina vecinului. În scurt timp a ridicat pe acel teren o odaie de casă, pe care a adăugat-o la casa nouă, mare și frumoasă... O vreme, totul i-a mers bine, spre fericirea și mulțumirea sa. Dar, cum orice minune ține trei zile, rudei noastre a început a i se șubrezi sănătatea și, în cele din urmă, deși tînăr, omul și-a găsit sfîrșitul pe un pat de spital, răpus de o suferință nemiloasă... Toate

Cele mai frumoase pesteri din România (I)

Frumusețea peisajului, varietatea formelor de relief și a structurilor geologice fac din România o țară unică. Printre bogățiile naturale cu care țara noastră a fost înzestrată se află și un număr impresionant de peșteri (12.000, potrivit specialiștilor) de o frumusețe aproape nepămînteană, motive pentru care echipe de speologi profesionişti străbat mii de kilometri pentru a se aventura în labirinturile pline de necunoscut. Farmecul lor, care poate fi admirat de toți cei ce vor să se aventureze în această lume minunată e dat de formele ciudate, de pereţii imenşi creaţi în totalitate de forţa naturii.

Peștera Urșilor

Este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Bihor, în care impresionează spectacolul stalactitelor şi stalagmitelor.

Galeria Urşilor este punctul de plecare în vizitarea peşterii, fiind şi locul unde s-au găsit resturi scheletice ale temutei creaturi. Pe lîngă acesta au mai fost descoperite și fosile de capră neagră, ibex, leu și hienă de peșteră.

Celelalte două, Galeria Emil Racoviţă şi Galeria Lumînărilor, sînt la fel de spectaculoase ca şi prima dintre ele. Printre formaţiuni se remarcă Palatele fermecate, Lacul cu nuferi, dar şi Căsuţa Piticilor

Aflată la o altitudine joasă, de circa 500 de metri, cu o lungime de peste 1.500 de metri, Peștera Urșilor a fost descoperită în anul 1975 și, de atunci este păstrată cu multă grijă, întreținerea ei efectuîndu-se cu regularitate.

Peștera Muierii

Este localizată în Comuna Baia de Fier, Judeţul Gorj, fiind prima peşteră amenajată în scopuri turistice din românia. A intrat în circuitul turistic în anul 1963, cînd peștera a fost amenajată și chiar electrificată. Peştera Muierii are o lungime totală de 7.000 de metri și este dispusă pe 4 niveluri. Este un ansamblu impresionant de formațiuni deosebite, dintre care se remarcă Valul

Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare, Turcul și Stînca Însîngerată, deumită astfel în urma scurgerilor de oxid de fier. În Cupola înaltă de 17 m se află o colonie de lilieci. De asemenea, Domul Mic este o adevărată capodoperă a naturii, sugerînd o cupolă gotică, formată prin procese naturale în proporție de 100%.

Peştera Muierii are o istorie foarte bogată. Potrivit legendelor din zonă, în timpul războaielor, oamenii se refugiau în peşteră, reuşind astfel să scape cu viaţă din luptele sîngeroase. Se spune, totodată, că aici veneau femeile să răsucească firele de in și cînepă, pentru că le ajuta vîntul ce venea din interiorul peșterii.

Peștera Scărișoara

Este cea mai mare peşteră de gheaţă de pe teritoriul ţării noastre, numele său provenind de la comuna Scărișoara, situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea cînd a fost numită astfel. Acum aparține comunei Gârda de Sus, județul Alba. Datorită altitudinii impresionante (1.165 de metri) în care este localizată, a fost clasată ca un loc unic în sud-vestul Europei. Este formată în calcare de vîrstă Jurasic superior, la marginea platoului carstic Ghețari-Ocoale. Cîndva, Valea Ocoale curgea la suprafață.

lumea înmărmurise la aflarea veștii, dar nimeni nu știa ce făcuse... Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, nevastă-sa a căzut într-o prăpastie și, la scut timp, a murit și ea. După dispariția celor doi soți, din toată gospodăria lor începuse să se aleagă praful, că nici unul din copiii lor nu a dorit să locuiască acolo... În pomii din preajmă, din cînd în cînd, se aud și azi cucuvelele.. Iată că zicala din popor ,,de haram iei, de haram se duce”, în cazul de față a funcționat, iar mama, cu credința ei în Dumnezeu, avea dreptate... Și azi vorbesc oamenii despre cele petrecute cu ruda noastră. Cert este că șarpele acela pe care îl zărisem avea destule bogății, dar nu erau obținute din sudoarea muncii lui. Îl urmăream cu grijă să nu mă observe – s-ar fi aprins ca o șură de paie... După ce se asigură că totul e în ordine, se strecură în ograda noastră, după care se urcă pe prispa casei cu pămîntul răvășit de șobolani. Văzîndu-l cît de mînios era, am fugit speriat în grădină și, după un timp, dacă am văzut că nu mai ieșea din casă, m-am furișat pe lîngă perete pînă la geamul ce dădea spre drum și, de acolo, am tras cu ochiul să văd ce se petrece înăuntru... Șarpele era încolăcit pe oala de lut cu laptele prins, murdar pe bot de smîntînă, fără să-i pese că se înfrupta din hrana noastră pentru ziua aceea, fiindcă mama nu avea altceva ce să ne pună pe masă. Sătul, cu burta plină, pîș-pîș, șarpele făcu cale întoarsă spre uliță, dar nu înainte de a da o raită pe la vecinul nostru. Găsindu-l acasă, nu l-a lăsat pînă ce nu i-a luat din cuibar, de sub cloșcă, ouăle. După care, mulțumit, plecă la casa lui. Cînd mama s-a întors de la muncă, sleită de puteri, i-am povestit cele întîmplate. La care ea, rîzînd amar, mi-a zis: ,,Bine că nu am fost acasă, că șarpele ăsta, de care satul nu mai scapă, mi-ar fi luat purcelul din coteață!”. În rîsul ei, era, de fapt, durerea unei mame care, toată viața ei, nu a scăpat de lacrimi, dar nici de șarpele acela, care ar fi fost în stare să ia și crucile morților din cimitir.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Odată cu dizolvarea în freatic a Peșterii Scărișoara, apele coboară în subteran. Gheţarul din peşteră este elementul care impresionează cel mai mult. Cu toate că datează de peste 4.000 de ani, nu s-a topit niciodată, deşi au existat schimbări climatice dramatice. Peştera Scărişoara este de o mare diversitate şi frumuseţe; pe lîngă renumitul gheţar, se mai regăsesc o mulţime de stalagmite, stalactite, coloane şi draperii, toate de o frumuseţe rară.

Nu se cunoaște data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune asupra peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau primele informații științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiția florei și fenologia vegetației din pereții avenului, Emil Racoviță (1927) cercetează formațiunile de gheață, iar V. Pușcariu (1934) face o prezentare științifică și turistică. ,,Rezervațile” Ghețarului sînt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani, studiul Ghețarului Scărișoara este reluat în 1965.

Pe carote de gheață recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de Speologie ,,Emil Racoviță” din Cluj și mulți asociați străini, descifrează din trecut o mulțime incredibilă de date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4.000, cînd au fost incendii în zonă, cînd și cît aur se exploata în Apuseni pe vremea dacilor.

Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură, cu un diametru de 60 m, se deschide în pădurea din marginea platoului. O potecă îngustă săpată în stîncă și cîteva scări metalice ancorate în pereți înlesnesc coborîrea celor 48 m cît măsoară adîncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal, măsurînd 24 m lățime și 17 m înălțime. (va urma)

Sursa: DESCOPERALOCURI RO

Polemici « Controverse

Ultimele ore din viața lui Mihail Sebastian

Avea 37 de ani… Ce ironie! Evreul Mihail Sebastian (1907-1945), pe numele lui adevărat Iosif Hechter, reuşise să supravieţuiască prigoanei antisemite și războiul se încheiase. Iar ceea ce n-au reuşit bombele celui de-al II-lea război mondial a reuşit un camion banal într-o zi oarecare de mai, cînd totul părea normal. Viaţa lui, extrem de tumultuoasă, în care a trăit în mai puţin de patru decenii poveşti care să umple mai multe romane, era curmată stupid. Dacă aruncăm un ochi în presa vremii, iată cum este relatat accidentul: „În dreptul bisericii Sf. Ilie, a traversat strada. La mijlocul ei, el a fost însă surprins de o autodubă, ce se apropia cu o viteză fantastică. În ultimul moment, sperînd că totuși bolidul amenințător îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntînd cu privirea pericolul. Șoferul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat să stopeze, însă frînele n-au răspuns la comandă. Mașina a lovit lateral pe Mihail Sebastian, proiectîndu-l pe caldarîm”. Accident sau crimă? S-au făcut diverse speculaţii legate de moartea lui, însă pînă astăzi lucrurile au rămas aşa: un camion i-a curmat viaţa. Dacă în spatele acestui accident s-a ascuns o crimă, poate istoria va elucida într-o zi. Mașina care l-a lovit era condusă de Ion Zapodeanu. Însă teoria asasinatului nu stă prea bine în picioare. Iar cel mai puternic argument e tocmai acela că în acea zi Mihail Sebastian a schimbat ruta obișnuită. Cine ar fi putut bănui așa ceva? Durerea unor apropiați a făcut însă să fie lansată în spațiul public ipoteza că Sebastian ar fi fost ucis, invocînd în primul rînd faptul că Zăpodeanu nu a avut un dosar adevărat în urma acestui accident. Însă în cei 76 de ani care s-au scurs de-atunci, lucrurile au rămas așa. Mihail Sebastian a suferit un tragic accident în dupăamiaza zilei de 29 mai 1945…

cuvintele maestrului iubit, Nae Ionescu, din prefaţa la „După două mii de ani”, rămîn emblematice şi-i rezumă cel mai bine condiţia… „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decît încetînd a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza pînă la sfîrşitul veacului. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atît ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”.

Calvarul istoriei pe care a trăit-o în acei ani este de regăsit în Jurnalul ţinut în perioada 19351944, documentul cel mai relevant pentru epoca şi personalitatea sa, publicat abia în 1997. Acolo se dezvăluie intelectualul măcinat de incertitudini, în căutarea autenticităţii, melomanul și îndrăgostitul.

valorile româneşti şi, pe de altă parte, este ţinta antisemitismului din ce în ce mai agresiv. Rupt între două lumi, Mihail Sebastian trăieşte o dramă. Sînt ani grei pentru cugetătorul care nu este nici închis în turnul de fildeş, dar nici militant necondiţionat al vreunei ideologii. Spiritul critic era necruţător şi cu lumea dinafară, şi cu propria lume, tulburată de îndoieli, pasiuni, întrebări existenţiale.

Leni Caler, iubirea lui Mihail Sebastian…

„Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţînare să cred, să înţeleg gîndul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”, povestea mai tîrziu Leni Caler, care i-a fost iubită într-o vreme lui Mihail Sebastian, actriță care, însă, l-a iubit frivol, cît timp era în viață, așa cum iubeau actrițele acelei perioade. Pentru ea, Sebastian a scris unul dintre cele mai frumoase roluri din dramaturgia românească: Corina din „Jocul de-a vacanța”.

Portretul lui Iosif Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila şi devenit mult mai tîrziu Mihail Sebastian, este, în fapt, rodul întîlnirii dintre dimensiunea evreiască şi cea românească, pe care visa să le armonizeze. În „După două mii de ani”, carte esenţială pentru şi despre destinul său, el însuşi mărturisea: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decît să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civile. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut”. Mihail Sebastian a suferit în acea perioadă, a suferit cumplit şi a cunoscut trădarea unor importanţi prieteni, mari intelectuali ai acelei perioade. El, cel descoperit de Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade, avea să se izbească în acei ani de monstrul antisemitismului.

„Îl socoteam cel mai mare autor dramatric român“, mărturisește Sică Alexandrescu, citat de presa vremii. „Dragă Mihai. Te așteaptă manuscrisul cu «Casa cu două fete…» . Nu uita că la 15 iulie ai promis s-o termini… Piesa ta, cea mai tragică viață, ai sfîrșit-o înainte de termen“, scria Alexandrescu la moartea dramaturgului.

Povestea lui Mihail Sebastian este povestea evreului prigonit care nu cunoaşte liniştea. Iar

Chiar înainte de întîlnirea decisivă cu Nae Ionescu la „Cuvîntul” din 1927, Mihail Sebastian publicase deja articole ferme împotriva fascismului şi a războiului. Interesul pentru modernitate l-a apropiat de grupul „Forum”, din care făceau parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Ion Jianu, Ion Cantacuzino. Numai că înainte de plecarea la Paris cu bursa de doctorat în drept, tînărul iubitor al culturii franceze, meloman rafinat, se distanţează de misticismul colegilor de generaţie. Primul moment marcant al carierei de scriitor, în peisajul unei literaturi care se apropia din ce în ce mai mult de Europa prezentului, este apariţia romanului „După două mii de ani”, de fapt o tulburătoare confesiune despre ce înseamnă a fi evreu. Se întîmpla după asasinarea lui I.Gh. Duca, după suspendarea „Cuvîntului” care o cotise spre extrema dreaptă şi după arestarea unor legionari din grupul „Criterion”. Numai că prefaţa scrisă de Nae Ionescu, iniţiatorul într-ale filozofiei, era o încercare de a justifica teologic antisemitismul… Însingurarea scriitorului se accentuează: este renegat de evrei pentru că doreşte armonizarea cu

Şi, în tot acest timp, se lupta şi cu el însuşi, cu propriii demoni, cu propria fire şi cu propriile iubiri nefericite. Iată cum şi-l aminteşte Leni Caler pe Mihail Sebastian. Un portret subtil, pe cît de subtil, pe atît de tulburător, un portret, care, în fond, în naivitatea lui, îi surprinde întreaga personalitate: „Înainte de a-l cunoaşte personal pe Mihai Sebastian, am fost atrasă, fascinată de scrisul său. Căutam articolele lui prin gazete, chiar şi articolele politice pentru care, pînă la acelea scrise de el, nu aveam nici prea mare interes, nici înţelegere. Inteligenţa, verva polemică, talentul puţin obişnuit cu care erau scrise acele articole mă făceau să aştept apariţia lor, să le sorb cu interes, cu atenţie, cu o rară bucurie intelectuală. În entuziasmul şi graba tinereţii mele, n-aveam dorinţă mai vie decît să-l cunosc cît mai curînd pe autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi, de ce să nu mărturisesc, chiar puţin dezamăgită cînd l-am văzut.

Mormîntul lui Mihail Sebastian –Cimitirul Filantropia, din București Nu-mi venea să cred că tînărul din faţa mea, timid, stîngaci, cu înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încîntaseră. N-aveam atunci de unde să ştiu că Sebastian, timid din fire, era şi mai intimidat de prezenţa mea. Mă văzuse pe scenă şi aveam pentru el – ca pentru orice tînăr spectator – mirajul actriţei de succes pe care o admirase”.

La momentul morții lui ea nu-i era aproape. „Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viaţa, de meseria, de iubirile noastre, cînd într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. (…) La înmormîntarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vîrstele. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai. În liniştea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decît suspine înăbuşite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian“.

Sursa: ZIARUL METROPOLIS

Polemici « Controverse Pîinea ºi cuţitul

motto: ,,Îngenunchiați, cu fruntea la pămînt/ Sîntem pierduți, acesta-i punctul zero/ Satana, care n-are nimic sfînt/ Ne ispitește, zilnic, ca pe Nero” CornELIU VADIm TUDor

Ochilor și urechilor nu le vine să creadă ce văd și ce aud că se petrece-n țară. Avînd pîinea și cuțitul în mînă, ,,Înaltul” de la guvern a tăiat, nu la întîmplare, cîte o felie de pîine, mai mică sau mai mare, pentru investiții, firme și oameni de bine, iar firimiturile rămase le-a lăsat pentru categoria defavorizată. Întrebat de un reporter dacă știe cît costă o pîine, a răspuns senin: ,,Eu nu mănînc pîine”. Ce convenabil... Nici nu vrea să știe, deși e lucru curios, fiindcă e primul care ar trebui să cunoască prețul alimentelor din ,,coșul zilnic”, atunci cînd îl calculează... Stăpîn pe pîine și cuțiti, nu s-a mai obosit să taie măcar cîte o felioară pentru cei care au construit o țară. În celebrul Palat, în lume unicat, aleșii cei noi calcă apăsat peste trecutul blamat, etichetat drept ,,himere medievale” care le stau în cale...

E de înțeles de ce pensiile nu cresc: ele au înghețat, deși afară e foarte cald.

Economie – o ,,glumă” bună pe hîrtie, adică progres în pas de melc.

Din ,,grînarul Europei” altădată, România a ajuns, azi, să importe pîine congelată.

Șoselele, neasfaltate, se știe: ,,nasc” mulțime de sicrie...

Pe stradă, ești în pericol la orice pas. Am văzut cum niște tineri deșucheați au sechestrat un bunic, l-au legat de-un stîlp și l-au batjocorit în fel și chip.

În Capitala europeană, te mușcă șobolanii de picioare cînd ieși la plimbare, iar sacii de gunoaie emană ,,parfum” cu miros fetid. În schimb, în alimente găsești insecticid. Dacă în 1989 pentru asta s-a murit, e foarte trist. Am crezut atunci că am biruit și că, în

marea zi de sărbătoare, ,,L-am apucat pe Dumnezeu de picioare”, zicîndu-ne că, în sfîrșit, am pășit spre Apus, nu spre Răsărit.

În viață totul se plătește. Mai devreme ori mai tîrziu, faptele ies la iveală și-ți cer socoteală.

În Parlament, nu mai e loc pentru a răspunde la nevoi, căci ,,războiul pentru ciolan” e în toi:

,,E haos total, n-avem nici o busolă, Războiul, de fapt, e mult mai cinstit.

Fragmente de țară s-au scos la tombolă

Stăpînii străini știu doar una: profit” (C.V. Tudor)

Tot ,,feliind” bugetul, domnul Prim s-a ,,tăiat” în cuțit, cînd a ieșit la iveală ce a uitat să spună ,,din greșeală”.

,,Pentru pîine, mai cumplit decît Arsenalele războiului mondial,

E cuțitul din dulapul din bucătărie”. (A. Păunescu)

Dacă în 1989 datoria externă a țării era zero, în prezent a căpătat o mulțime de zerouri, dar nimeni n-a aflat unde s-au ,,aciuat”. În schimb, ni s-a eliberat o ,,Adeverință”: ,,Această frunză/ Care a străbătut lumea,/ Ca o dovadă de libertate,/ Cade acum/ Ca o adeverință zdrențuită,/ Că e toamnă/ Și nu mai poate”. (A.P.)

LILIAnA TETELEA

Destinul unei opere istorice (3)

Prévost d`Exiles, traducător

ºi promotor al Istoriei otomane în limba franceză (2)

În periodicul amintit, Prévost declara că nu poate trece sub tăcere o lucrare de o excepțională valoare, pe care ,,dl. Tindal a redat-o, de curînd, în limba engleză”. Avînd în față The History of the Growth and Decay of the Othoman Empire, scriitorul francez se declara fascinat de viața principelui Dimitrie Cantemir, ,,scrisă după toate aparențele de unul dintre fiii săi (temeiul acestei conjecturi constînd în faptul că opera a fost imprimată sub ochii celui mai tînăr dintre fiii săi, care se află acum în Franța) sau pornind de la memoriile lui. Într-un spațiu restrîns, ea cuprinde atîtea evenimente curioase și pe care le-am căuta inutil în alte surse, încît un extras, împănat cu cîteva reflecții, poate alcătui un articol potrivit”. După ce reda în franceză fragmente compacte din viața principelui Moldovei și o listă a lucrărilor marelui cărturar, traducătorul conchidea: ,,Se poate constata

că independent de originea și de faptele sale, Dimitrie Cantemir merita acest articol și în calitatea lui de om de litere”. Un alt număr al periodicului a fost dedicat integral operei lui Cantemir, în care Prévost scrie: ,,Nu ar fi nevoie să fiu îndemnat să traduc din engleză Istoria otomană a prințului Dimitrie Cantemir, dacă forma de Anale adoptată de autor nu m-ar face să mă tem că s-ar putea ca ea să nu fie apreciată în limba noastră. Pe de altă parte, dacă i-aș schimba forma, ar însemna să redau o lucrare care nu ar mai fi fidelă celei a prințului. Dar opera lui este plină de trăsături atît de interesante, mai ales în notele care formează cea mai mare parte a ei, încît mi-am propus de mai mult timp să desprind cîteva”.

Așadar, Prévost poate fi considerat primul traducător al Istoriei otomane în limba franceză și este mai mult ca sigur că el ar fi continuat să publice fragmente masive dacă periodicul nu și-ar fi încetat apariția, subliniază istoricul Alexandru Duțu. Publicînd extrasele sale într-o revistă de mare circulație, scriitorul francez a făcut cunoscută în cercuri largi opera și biografia lui Dimitrie Cantemir. Îndemnurile lui Prévost au grăbit incontestabil realizarea și tipărirea traducerii din 1743.

Shelley ºi Byron îl citează pe Cantemir

Îmbogățind opera tatălui său cu o biografie care constituia și o bună introducere în istoria țărilor române, Antioh a contribuit atît la consacrarea științifică a lui Dimitrie Cantemir, cît și la difuzarea pe continent a unor date exacte privitoare la existența, de-a lungul timpului, a poporului român. Destinul operei pe continent

SĂMÎNȚA BUNĂ

Buchetul de mătrăgune

motto: ,,Acum, fiu al omului, te-am pus santinelă peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți cuvîntul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea. Cînd zic celui rău: Răule, vei muri negreșit! … răul acela va muri, … dar sîngele lui îl voi cere din mîna ta” – Ezechiel 33.7,8

În timpul unei plimbări prin pădure, un creștin a găsit la marginea potecii mătrăgune. În mijlocul frunzelor mari și verzi, boabele negre sclipeau în soare. „Aceste plante sînt într-adevăr otrăvitoare, dar, într-o vază de flori, ar arăta foarte bine“, și-a zis el în timp ce culegea cîteva ramuri.

Pe drumul spre casă s-a întîlnit cu băiatul unui țăran din apropiere. Cînd acesta a văzut buchetul în mîna bărbatului, a strigat alarmat: „Aceste fructe sînt foarte, foarte otrăvitoare. Dacă le mîncați, veți muri“. „Nu le mănînc, vreau doar să le pun într-o vază“, a încercat bărbatul să-l liniștească pe băiat. „Atunci trebuie să ascundeți bine buchetul, ca nimeni să nu-l găsească și să nu mănînce cumva din fructele acestea nespus de otrăvitoare“, a insistat băiatul.

Acasă, creștinul a pus buchetul într-o vază. Atenționarea insistentă a băiatului era însă prea marcantă. I-a adus totodată aminte și de cuvîntul profetic de astăzi (Ezechiel 33.7,8). Și atunci s-a gîndit: „Cîți oameni mănîncă din roadele păcătoase ale acestei lumi! Ele par atractive, dar otrava lor aduce moartea oricui mănîncă din ele. Și eu ar trebui să-i atenționez pe oameni și să-i îndrum spre Domnul Isus, Cel care a spus: «Eu sînt Pîinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămînzi niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată» (Ioan 6.35). Numai El poate să dea viață nouă, adevărată“. Apoi creștinul a luat buchetul de mătrăgune și l-a îndepărtat din casă.

pune în lumină pasiunea pe care a învestit-o Antioh Cantemir în difuzarea lucrării părintelui său. Istoria otomană a atras atenția Europei asupra unui ilustru savant și asupra poporului din mijlocul căruia se ridicase. Opera a stăruit în lectura cititorilor din diferite țări ale continentului și a fost utilizată atît de cercetători ai Europei răsăritene, cît și de cercurile diplomatice occidentale implicate în chestiunea orientală; cu ajutorul ei s-au documentat apoi marii scriitori care au susținut lupta de eliberare a popoarelor din sud-estul european: Shelley îl citează pe Cantemir în prefață la poemul Hellas, Byron, în mai multe locuri din Don Juan Sfîrșit r m

Mormîntul lui Dimitrie Cantemir. Mînăstirea Sfinții Trei Ierarhi, din Iași

File de istorie

140 de ani de la naşterea lui George Enescu, compozitor, dirijor, pianist, violonist şi profesor

George Enescu s-a născut la 7/19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav, județul Botoșani, și a murit la 4 mai 1955 la Paris. Primele noțiuni muzicale le-a primit din copilărie de la Mihail Zoller (teoria muzicii) și Nicolae Filip (vioară) în Dorohoi, trecînd mai departe, la vîrsta de 7 ani, la Conservatorium für Musik und darstellende Kunst der Geselschaft der Musikfreunde din Viena (1888-1894), unde a avut ca profesori pe Siegmund Bachrich, J.M. Grün și Joseph Hellmesberger-jun. (vioară), Ludwig Ernst (pian), Robert Fuchs (armonie, contrapunct, compoziție), Adolph Prosnitz (istoria muzicii), Joseph Hellmersberger-sen. (muzică de cameră).

Deși se părea că datorită calităților de violonistvirtuoz va realiza imediat o timpurie carieră violonistică, George Enescu a simțit chemarea puternică spre compoziție, continuîndu-și cursurile la Conservatoire National de Musique din Paris cu Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție), André Gédalge (contrapunct), Théodore Dubois și Ambroise Thomas (armonie), M.P. Joseph Marsick și José Wite (vioară), Louis Diemer (pian). În Capitala Franței va debuta strălucit ca excepțional compozitor, printr-un recital de autor, la vîrsta de numai 15 ani, după care va urma senzaționalul debut de simfonist cu Poema Română, op.1, la vîrsta de 17 ani. În același an (1898) va apărea și la Ateneul Român din București ca dirijor, compozitor și violonist, anunțîndu-și spectaculoasa carieră artistică. La Paris, George Enescu a fondat și condus Trio-ul instrumental (1902) și Cvartetul de coarde George Enescu (1904). A început să predea lecții de vioară și, mai ales, să desfășoare o susținută activitate de violonist-concertist.

Revenit cu regularitate în patrie, George Enescu a concertat cu Filarmonica din București (1898-1946) și cu Orchesta simfonică George Enescu din Iași (ale cărei baze le-a pus în anul 1918). A fost membru fondator (1920) și președinte (1920-1948) al Societății Compozitorilor Români din București.

În a doua parte a vieții (după 1930), George Enescu și-a intensificat activitatea pedagogică, lărgindu-și peocupările didactice de la violonistică înspre stilistică, analiză muzicală și compoziție. Astfel, după lecțiile susținute la École Normale de Musique și École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, au urmat cursurile de perfecționare din Illinois și Cambridge-Massachusetts (Harvard), de la Conservatoire Américaine de la Fontainbleau, Accademia Musicale Chigiana din Siena - Italia, Brighton și Bryanstone - Anglia. Printre elevii lui George Enescu s-au numărat Yehudi Menuhin, Ida Haendel, Arthur Grumiaux, Henryk Szering, Robert Soetens, Lola Bobescu, Sandu Albu, Christian Ferras, Uto Ughi, Vasile Filip, Ivry Gitlis ș.a.

Din dorința susținerii tinerilor creatori români, a fondat în anul 1912 Premiul de compoziție națională George Enescu, care s-a acordat, aproape anual, pînă în 1946 (cînd a părăsit patria, stabilindu-se definitiv la Paris). Deși s-a considerat permanent, în primul rînd, compozitor și, în al doilea rînd, violonist și dirijor, totuși George Enescu a însemnat mai mult decît un muzician de geniu pentru cultura românească. A fost un ambasador spiritual al neamului nostru în context universal. Dotat cu o constituție fizică excepțională (spre deosebire de cei 11 frați ai săi, care au murit înainte de a împlini vîrsta de 12 ani) și o forță de muncă intelectuală și artistică unice, George Enescu și-a apărat patria cu „armele” sale (vioara, bagheta și condeiul), de-a lungul celor două războaie mondiale,

cînd s-a aflat permanent la datorie, alături de poporul său. Sutele de concerte și recitaluri susținute în cele mai îndepărtate colțuri de țară, zecile de festivaluri organizate peste hotare (la Expozițiile de la Paris și New York), bătălia pentru statizarea Operei Române din București (al cărei spectacol inaugural l-a dirijat în anul 1921), adunarea fondurilor pentru achiziționarea orgii de la Ateneul Român – toate se constituie întrun admirabil edificiu spiritual de care România Mare (1918) avea nevoie stringentă spre a se înscrie în rîndul națiunilor civilizate ale lumii europene.

Gl asul particular, inconfundabil rămîne însă, peste timp, opera sa muzicală. Impregnată de nostalgia particulară a dorului românesc, muzica lui George Enescu poartă amprenta sensibilității latine. Seninătatea în fața destinului și a morții, discreția în exprimarea sentimentelor, echilibrul și clasicismul structural în estetica operei de artă, creația enesciană sintetizează în chip exemplar conștiința neamului românesc, admirabil oglindită în folclorul milenar, ce i-a fost izvorul nesecat al întregii sale creații. Principiile estetice ale autorului Poemei române își au sorgintea în gîndirea pastorală a compozitorului, reflecție directă din miturile orfice și mioritice. Reveria nostalgică ocupă un loc esențial în Oedip și în majoritatea simfoniilor și suitelor. George Enescu a căutat și a descoperit acel ethos autohton, admirabil surprins în expresia ,,caracter popular românesc” (Sonata nr. 3 pentru pian și vioară).

Compozitorul a rămas toată viața un trubadur rătăcitor ce și-a purtat mereu cu sine, în gînd sau în servietă, de la Liveni pînă la Tescani, de la Cracalia la Sinaia, de la București la Lausanne, de la Iași la Paris, zecile de lucrări cărora aștepta să le dea o finalitate. George Enescu și-a revăzut permanent, pînă în clipa ultimei corecturi de tipar, fiecare piesă (Simfonia III, Oedip etc. au cunoscut diverse versiuni).

Dirijor fiind, compozitorul și-a cîntat rareori propriile creații, plătind scump acele priorități tehnice pe care le merită în istoria muzicii universale (de pildă, tragedia lirică Oedip și Octetul s-au executat public prea tîrziu față de data închegării lor). Acest vizionar al veacului XX a fost redescoperit tardiv de exegeții muzicii contemporane (după premiera lui Oedip la Viena din anul 1997, unii cronicari muzicali se întrebau retoric cum a putut rămîne necunoscută vreme de o jumătate de secol o asemenea partitură monumentală în repertoriul de capodopere al instituției lirice din Capitala Austriei). Adevărul cunoașterii amănunțite a mijloacelor de expresie enesciene, chiar de către colegii români, a făcut ca George Enescu să devină șef de școală abia după moarte!

Creator al imensităților sonore, strălucit exponent al gîndirii muzicale românești, mai ales, prin

clasicismul structural al construcției arhitectonice și prin coloratura timbrată pastorală atît de specifică (din care se singularizează flautul, ca instrument apropiat fluierului ciobănesc, cavalului și aulosului traco-geto-dacic), George Enescu se înscrie în vîrful piramidei de cristal a școlii componistice românești. A abordat toate formele și genurile muzicale, de la cele mici (lied, cor, miniatură instrumentală) pînă la simfonie, suită, poem simfonic și operă. A lăsat o moștenire relativ restrînsă ca număr (are doar 33 de lucrări cu număr de opus), dar de ample dimensiuni, chiar în domeniul sonatei și cvartetului.

În ciuda faptului că opera enesciană se desfășoară circular, nu liniar, că revine permanent la aceleași teme, procedee, limbaje, spre a-și asigura unitatea, totuși nici o lucrare nu seamănă cu alta, George Enescu respingînd ideea repetiției deliberate, procedeu practicat de mulți creatori ai acestui veac. Între prima sonată pentru vioară și a treia, între prima simfonie și monumentala simfonie a treia, există diferențe substanțiale de gîndire și de concepție. Sinteza tuturor aspirațiilor și realizărilor sale tehnice rămîne indiscutabil opera Oedip, una din capodoperele muzicale ale Secolului al XX-lea. Fabulos violonist, comparat cu Ysaye, Kreisler, Thibaud, Oistrah, Menuhin, Flessch, George Enescu s-a impus în conștiința melomanilor nu atît prin excepționalele sale virtuți tehnice, ci prin capacitatea de a transforma întreaga literatură a instrumentului într-o comoară de artă majoră, prin originalitatea concepției sale interpretative, prin modelele unice de tălmăcire a operei lui J.S. Bach. Tehnica mîinii stîngi asigura puritatea informației, dar și expresivitatea frazării, elasticitatea mișcării, flexibilitatea vibrato-ului său amplu, generos, tonul moale, catifelat. Trilul enescian părea „aproape electric” (Marc Pincherle). Mîna dreaptă producea acel original ton enescian: pur, expresiv, consistent. Arcușul, aderent la coardă, dar cu părul slab întins, imprima sunetelor o transparență spirituală.

Pe cît de mare și de unanim recunoscut violonist a fost George Enescu, pe atît de necunoscut și de nedreptățit a rămas ca pianist. Sub degetele sale, pianul suna ca o orchestră, cu o mie de nuanțe, timbruri și efecte nebănuite. Era un desăvîrșit improvizator, mai ales cînd aborda unele partituri românești inspirate din folclor. Citea la prima vedere cu o ușurință dezarmantă, nescăpîndu-i nici un sunet esențial, o nuanță, totul imprimîndu-i-se în memorie pentru decenii. Dirijorul George Enescu conducea de la pupitru, cunoscînd totul pe dinafară, cu gesturi largi precise, învăluitoare, urmărind linia mare a partiturilor, fără prețiozități asupra amănuntelor. Faptul că muzicianul român a cîntat și la flaut, violoncel, violă, clarinet, orgă, corn, a făcut ca dirijorul să pună în relief fiecare instrument din orchestră.

Pentru întreaga sa activitate, numărul de premii și distincții pare infim, deși a fost răsplătit cu premiul de compoziție Pleyel din Paris (1903), de două ori cu Legiunea de Onoare a Franței (ofițer - 1923, comandor - 1936), membru onorar (1916) și membru activ (1932) al Academiei Române, membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), membru la Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931) și la Academia de Științe din Praga (1933). A publicat volumul memorialistic Les souvenirs de Georges Enesco de Bernard Gavoty (Paris, 1955), tradus în limbile română și rusă, numeroase interviuri, articole, în presa românească și străină.

MIRCEA PÎRLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN

Prof. Dr. IoAn CornEAnU

Polemici « Controverse

30 de ani de la finalul unei formidabile aventuri a voinței umane

(urmare din pag. 1)

Este vorba de ,,puciul de la Moscova”, în care un grup de conducători politici și militari au încercat chipurile să ia puterea, ținîndu-l pe Gorbaciov prizonier, dar ,,uitîndu-l” pe Boris Elțîn, liber să strîngă un grup de fideli, inclusiv de generali de prim rang. Sînt multe detalii care ridică de atunci întrebări, dubii majore, cu privire la acel puci. Inclusiv o mare regie, la care Gorbaciov ar fi participat.

Cert este că după mișcările din Țările Baltice, după declararea independenței Gruziei (Georgiei), dar și după refuzul (boicotul) balticelor, Moldovei, Armeniei şi Gruziei de a participa la referendumul pentru semnarea unui nou Tratat unional, finalul era previzibil. Practic, referitor la acele dubii, se pare că 19 august a fost mai curînd un prilej de a ridica pe culmi puterea noului conducător Boris Elțîn – ciudat de dorit și de Occident. De fapt, nu este deloc ciudat – pentru că Occidentul cunoștea bine personajul, puterea și slăbiciunilor lui – așa încît cred că adevărata cădere a ,,Puterii sovietelor” nu s-a oficializat prin demisia lui Gorbaciov, ci prin alegerea lui Boris Elțîn. A urmat un adevărat purgatoriu pentru Rusia și majoritatea statelor sovietice, întrerupt de apariția providențială a structurii de putere cu Vladimir Putin în vîrf. Iar cînd spun providențială nu mă refer doar la Rusia și la spațiul său de influență – ci la aproape întreaga lume; ce ar fi însemnat o Rusie destabilizată, cu formidabilul arsenal și capacitățile sale în atîtea domenii la îndemîna unor satrapi regionali sau a unor grupări mafiote – așa cum începuseră deja să apară? Cu certitudine, ar fi fost un pericol major pentru întreaga lume, ceea ce Occidentul știe, dar nu vrea să recunoască!

Întrebarea pe care îndrăznesc să o pun acum este: Ce ar fi însemnat o lume fără URSS, fără ,,comunism” – de fapt, fără acel socialism cu multe particularități, de la stat la stat, susținut de Moscova roșie?

Precizez că nu am trăit în URSS, ci m-am născut și am crescut în România lui Ceaușescu, o țară cu un grad mare de independență față de Moscova. De aceea, cer iertare celor care au suferit, moldoveni, ruși, români… Dar oricît de rău mi-ar părea de ei, mi-e mai milă de cei ce vor trăi într-un sistem ce-i va anula ca oameni. Ceea ce URSS nu a făcut. Dimpotrivă. Așa că voi scoate în evidență aspecte… altele decît cele negative pe care le auzim mereu atunci cînd vine vorba de primul stat al proletarilor. Sînt destule scrierile și emisiunile care calcă în picioare tot ce a însemnat comunismul și URSS, așa că hai să vedem tabloul din alt unghi. Al unei formidabile, pe alocuri teribile, aventuri a voinței umane.

Pe scurt, să amintim că URSS apare în cea mai frămîntată perioadă, în care capitalismul occidental, ajuns la un punct de răscruce, dorește o reîmpărțire colonială. O reîmpărțire pentru care nu contau vieți, distrugeri, orori! Să ne amintim că Marele Război a însemnat nu numai prima încordare mondială, ci și exersarea cinică, specifică monstruozităților imperialismului militarist, a noilor arme, inclusiv a celor de distrugere în masă, inclusiv a gazelor de luptă, orori interzise de atunci.

În plus, URSS apare în pragul marilor crize economice, care aveau să zguduie periodic noua lume a capitalismului – dominată de speculație, inegalitate, consumism și risipă, exploatarea muncii, colonialism. Era o lume care făcea pași uriași în domeniul tehnologic și științific, dar o făcea nepregătită pentru progres, cu oameni needucați, analfabetism, dispreț social și enorm de multă decădere umană!

Ei bine, apariția URSS a fost un fenomen fulminant – pentru că statul proletarilor dădea speranță zecilor de milioane de exploatați din întreaga lume; acum nu mai erau singuri, izolați, ci exista un pol de putere, pe care îl considerau al lor. Un far, care știa bine să lumineze printr-o propagandă gîndită, atrăgătoare, dar și o lumină preluată de jurnaliști, scriitori și alți intelectuali din întreaga lume

Practic însă, cînd vorbim de URSS nu ne referim la acea perioadă de început, cînd ideile trăsnite ale unui marxism de agendă au fost aplicate bizar, aducînd cu ciudățeniile progresiste pe care le vedem azi.

Puterea sovietică reală se naște pe cîmpiile de luptă, în bătăliile contra atacurilor masive, din toate direcțiile, ale

puterilor imperialiste și ale ,,albilor”, susținuți de acestea. Puterea sovietică s-a datorat geniului militar-politic al lui Mihail Frunze, eroismului unui Ceapaev, dar și povestirilor despre noua Armată Roșie scrise de ziariști și scriitori entuziaști.

Da, începutul marii URSS a fost marcat și prin această presă, mai întîi citită de puținii știutori de carte, apoi de cei peste 100 de milioane de alfabetizați sub Stalin. Pentru că așa a început epoca marelui creator al URSS, ,,pragmaticul nostru gruzin” (cum îl numea Lenin), Iosif Vissarionovici Stalin, omul de oțel pentru care nu a existat imposibilul.

Stalin vede tabloul de ansamblu cu ochii unui spirit cultivat, cu pregătire solidă teologică, supusă bizar ideologiei marxiste, excelent ziarist (a fondat ziarul ,,Pravda”) și care înțelegea importanța armei propagandistice, dar și un om de acțiune, gata să folosească arma. Stalin este, fără îndoială, creatorul URSS, este cel care înțelege că puterea și echilibrul unei națiuni nu se clădește numai cu speranțe, ci cu realism vizionar.

Stalin va crea noul model de comunism, comunismul național – în care, în cazul URSS, națiunea era cea sovietică. De asta el nici nu permite crearea PC al Rusiei, pentru ca naționalismul specific etniei dominante să nu dea peste cap devotamentul pentru ,,Patria sovietelor”. Deci, o îmbinare unică între acea ,,sovietizare” și sentimentul apartenenței la o națiune, o forță.

Chiar și ateismul sovietic s-a topit după primele două decenii, iar în primii ani după război filmele lui Tarkovski arată soldați sovietici închinîndu-se! Asta pentru că, spre deosebire de primii ani după MRSO, în perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Stalin dezvoltă o bună relație cu Biserica Ortodoxă Rusă. Asta și ca rezultat al dovezilor de neabătut patriotism al marii instituții a credinței, supusă multor vicisitudini în primele două decenii de comunism.

Stalin însă are alte preocupări, izvorîte din realismul său: dezlănțuie (acesta e cuvîntul!) industrializarea, crearea capacităților energetice, construiește infrastructura, dezvoltă cele mai îndepărtate regiuni – și face acel pas dureros pentru mulți, agricultura pe mari suprafețe, a statului – sovhoz –sau a colectivităților rurale - colhoz.

Cu toate sacrificiile făcute, inclusiv cu morții nenumărați ai procesului de transformare, agricultura îi oferă lui Stalin mijlocul de a hrăni populația pe întregul spațiu imens al Uniunii, mutînd resurse acolo unde era nevoie. Nenorocirea Holodomorului (1932-33) nu avea să se mai repete cu noua agricultură, iar marile centre industriale, deschise pe toată suprafața URSS, au beneficiat de hrană.

Așa cum arătam anterior, educația a fost un subiect de prim plan, sub Stalin fiind realizat recordul istoric al alfabetizării – peste 100 de milioane de sovietici au devenit știutori de carte, iar cultura media a URSS avea să fie în curînd peste media multor state ale lumii. Asta și prin prisma unei producții culturale imense – în mare măsură politizată sau educațională, în cazul literaturii, dar și modernistă în cazul altor arte – muzica (simfonică), artele plastice, cinematografia. În fine, un element de maximă importanță introdus de Stalin, cu consecințe excelente a fost planificarea. Introduse în 1928, planurile cincinale (13, pînă în 1991) au fost baza dezvoltării pe toate planurile a URSS.

Astfel, pornind de la suta de milioane de mujici din 1917, URSS-ul creat de Stalin și dezvoltat sub conducerea Partidului Comunist, ajunge principalul concurent pe plan economic și militar al Statelor Unite! Realizările formidabile din economie, cercetare științifică, medicină, cultură, sport, din domeniul militar dar și din domeniul aerospațial toate sînt rezultatul acestei programări, al acestor planuri cincinale, realizate cu aportul celor mai luminate minți – dar și al voinței politice a Partidului Comunist.

De fapt, URSS a fost o creație unică – de încredere în om dar și de luptă cu omul pentru un ideal ce depășește cu mult epoca, de duritate și creație, de sacrificiu și efort supraomenesc, de fapte geniale și crime abominabile, de cultură inegalabilă, de cruzime și dăruire, de bravură… Poate că aceste e cuvîntul cel mai potrivit – URSS a fost un act de bravură, în toate. Poate că duritatea e cuvîntul… nu știu!

Au fost mutate popoare, au fost deschise lagăre, penitenciare, au fost milioane de victime, duritatea

închisorilor politice a devenit legendară! Dar în Marele Război pentru Apărarea Patriei popoarele sau națiunea URSS au dat aproape 30 de milioane de victime. Ar fi putut altă națiune, altă țară să dea o asemenea jertfă de sînge? Nu, nu a mai fost așa ceva – și nu va mai fi vreodată!

Paranteză: vorbim azi cu firesc respect și durere despre cele 6 milioane de victime ale Holocaustului; oare cîte ar fi fost fără jertfa zecilor de milioane de sovietici? Ei sînt cei batjocoriți azi, odată cu URSS – sau cu încercarea de rescriere a istoriei războiului!

Am vorbit de Stalin poate prea mult, pentru că este în multe feluri reprezentativ pentru URSS. În alt fel sînt reprezentativi Sviatoslav Richter sau Șostakovici, Gorki sau Esenin, superba Larisa Latînina sau eroina tragică a olimpismului Elena Muhina, gloriosul Jukov sau excepționalul Litvinov… Poate și mai reprezentativ este legendarul Stahanov… dar cu siguranță cînd vorbești de URSS nu poți uita miile de laureați internaționali pentru știință! Salvatori a miliarde de oameni prin studiile lor asigurate de marea școală, de fapt de marele efort numit URSS!

Pentru că, da, spui URSS - te gîndești la Stalin – dar spui și știință și dezvoltare… și spui pace! Pentru că, da, a existat un Război Rece, fiindcă URSS-ul Stalingradului nu a înclinat niciodată capul, indiferent cît de puternic s-a crezut adversarul. Dar URSS și comunismul au însemnat o perioadă de pace – pentru că, în afară de unul, două conflicte, statele comuniste nu au dezlănțuit războaie! Nici mondiale, nici regionale!

URSS a încurajat și a ajutat statele Africii, care luptau pentru libertate, scăpînd de secole de robie! URSS și statele comuniste nu au ocupat alte state, iar puținele intervenții militare s-au făcut ca urmare a solicitărilor guvernelor de acolo – cel puțin formal! Asta e o realitate! De fapt, URSS și comunismul au însemnat și au adus o perioadă de pace și dezvoltare, în ciuda a ceea ce se spune.

Să ne uităm la perioada anterioară creării puterii sovietice – dar și la perioada noastră, post sovietică! Lumea întreagă e amenințată de ,,terorism”, iar zone altădată prospere sînt distruse! Emigrații ca pe timpuri medievale s-au pornit – la fel, din zone altădată prospere! Din păcate, România e un exemplu!

URSS se spune că a însemnat ideologia comunistă… Da, dar în același timp a însemnat impunerea eticii sociale, a echității, a bunului simț și șansei pentru fiecare. A distrus URSS credința? După 1940 s-a terminat cu aberația asta! Niciodată cultura nu a fost mai bine finanțată! Știința mai atent pusă în slujba omului, nu a profitului unor grupuri!

Desigur, multe ar mai fi de spus despre URSS. Și cu siguranță și multe lucruri rele. Are cine să le spună – și mai ales unde, pentru că e o adevărată întrecere în acest sens. De ce oare? Pentru că acest sistem a reprezentat prima formă de organizare socială superioară, pentru societate în ansamblu. Nu pentru interese, grupuri, profit, războaie și crize!

Sigur că URSS nu a fost perfect. Dar, la nivelul istoriei, a fost o reușită. Un act de curaj al omului, ca ființă și spirit.

A fost URSS și un eșec? Nu cred, ci mai curînd a apărut defazat față de evoluția omului. Poate prea devreme, poate prea tîrziu. De fapt, marea luptă a comunismului și a URSS a fost cu imperfecțiunea omului – cu viciile sale și orgoliile stupide. De care se folosește din plin capitalismul.

De aceea comunismul a încercat să educe oamenii: l-a dus la școală, la facultăți pe bune, nu la fabrici de diplome butaforice. Exemplele în URSS și în comunism erau oamenii de valoare și mare moralitate, intelectualii, cei ce făceau performanță…

Capitalismul face exact invers – are nevoie de inculți care să-i cumpere produsele cît mai proaste și mai scumpe! Are nevoie de datornici la bănci, de inși care să trăiască dopîndu-se cu tot felul de prostii de medicamente și suplimente, pe care să-i sperie cu cîte-un virus… Deci, iată, încă un motiv pentru ca URSS să fie denigrat din toate puterile!

Închei cu fraza care mi se pare că definește cel mai bine această mare aventură a oamenilor, care s-a numit URSS, un vis, o ambiție, o realitate, o pagină formidabilă! Cuvintele sînt ale lui Stalin, acest ultim demiurg: ,,Cred într-un singur lucru: puterea voinței umane”. Asta a fost URSS.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

De la rădvanele, tramwayele şi tramcarele de ieri la metroul de azi

Acum două secole Bucureştii erau un oraş cu mult mai mic decît cel pe care îl ştim astăzi. Străzile importante erau pavate cu grinzi de lemn, dar, începînd cu anul 1830, au început să fie amenajate şi primele străzi pavate cu piatră de rîu. Boierii nu mergeau în acele vremuri niciodată pe jos – ar fi fost o mare ruşine pentru rangul lor – şi de aceea caleaşca, butca sau rădvanul îi aştepta mereu la scară. Boiernaşii şi slujbaşii mai mici se deplasau de cele mai multe ori călare. Negustorii şi mahalagii mai înstăriţi foloseau droştele. Toţi ceilalţi locuitori ai Bucureştilor mergeau pe jos. Abia începînd cu anul 1828 oamenii de rînd au primit dreptul de a se deplasa utilizînd trăsurile sau birjele.

Trăsurile din Bucureşti

,,Pînă în 1872, marea majoritate a cetăţenilor oraşului se mulţumeau să călătorească pe jos sau cu trăsurile, care erau de două categorii: clasa întîi cu numere albe şi clasa a doua cu numere roşii, cu birjele de Herasca sau cu trăsuri de casă”. Începînd cu anul 1859 populaţia din noua capitală a Principatelor Unite a început să crească exploziv. Tot în aceiaşi perioadă s-au făcut și primele lucrări de anvergură pentru modernizarea oraşului – care constau şi în construirea de străzi şi de bulevarde mai largi şi mai drepte. Trăsurile, din ce în ce mai multe, începeau să nu mai facă faţă necesităţilor capitalei, iar edilii trebuie să ţină seama de această nouă realitate. Tramvaiele trase de cai

Ca urmare, în anul 1871 o societate engleză obţine autorizaţia de a construi în Bucureşti primele linii pentru tramvaiele trase de cai. Peste doar un an, în 1872, ,,într-o frumoasă zi de mai, se zăreşte pe Calea Moşilor un vagon galben cu imperială deasupra. Pe vagon scria The Bukarest Tramways. Conducătorii erau români, dar inspectorii străini; toţi aveau uniforme şi şepci roşii. Vă închipuiţi surpriza cea mare a locuitorilor: bucătăresele lăsau ciorba pe foc şi alergau să vadă tramway-ele.

TRANSILVANIA

MULTICULTURALĂ (VIII)

Barocul este un exemplu al expresiei retorice și al persuasiunii. Active vizual, aceste clădiri derivate din stilul clasic sînt decorate cu picturi și statui expresive, fiind adesea considerate un răspuns artistic al Bisericii Catolice la provocările Reformei. Barocul este ultimul mare stil european de arhitectură, care acoperă perioada anilor 1550 – 1750, iradiind din Italia și numindu-se, așa cum spun unii specialiști, în lipsa unui nume mai bun, baroc. Caracteristicile acestui stil sînt monumentalitatea, dinamica forței și a grației, atenția pentru detaliul natural, îngemănarea regnurilor, și, aș adăuga eu, în cazul edificiilor, voluta (o spirală mare sub formă de sul – n.a.).

Perioada conturării acestui stil este una zbuciumată, dacă amintim aici doar cîteva evenimente contemporane creării și formării lui: asediul Vienei de la 1683, Războiul de Secesiune din 1706, Războiul Franco-Spaniol din 1719 sau cutremurul din Lisabona de la 1755.

Barocul e considerat stilul Contrareformei Religioase, așa cum aminteam mai sus, prin care Biserica Catolică vrea să alunge din compozițiile destinate clerului tot ce ar fi putut crea gînduri profane membrilor

Pe drum, lumea sta uimită şi cu ochii aţintiţi ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea traivan, trangavan, tranca-fleanca”.

Pe străzile pe care nu erau construite linii de tramvai, circulau aşa numitele ,,tramcare ale lui Toma Blîndu”, mijloace de transport foarte apreciate de bucureşteni şi preferate de multe ori tramvaielor cu cai deoarece erau mai ieftine şi circulau prin zone de interes major pentru ei. Au devenit celebre însă mai ales datorită zgomotului infernal pe care îl făceau roţile lor de fier care alergau pe caldarîmul de piatră al străzilor. Tramcarele au circulat pînă prin anul 1904: ,,Cel dintîi care a bănuit marile resurse de cîştig pe care le putea oferi circulaţia capitalei în devenire s-a numit Toma Blîndu. În aducerea aminte a bătrînilor mai circulă încă acest comparativ: «huruie ca tramcarul lui Toma Blîndu». Închipuiţi-vă un soi de camion lung, cu bănci pentru pasageri pe lături, a cărui originalitate consta mai ales în roţile aproape minuscule. Acestor roţi, care nu ar fi reuşit cu nici un preţ să amortizeze bălămbăneala fierăriei vechi, li se datora mai ales, zgomotul devenit proverbial. În plus se adăuga pavajul desfundat, legendar al Bucureştilor de atunci. Tramcarul era tras de trei cai, înhămaţi unul alături de altul, care contribuiau şi ei la pitoresc prin faptul că spiritul economicos al lui Blîndu nu se încumeta încă la alte achiziţii decît la gloabele oborului, care reprezentau reforma hergheliilor boiereşti. Şi dacă s-ar fi rupt o roată sau s-ar fi prăbuşit surul cu părul căzut, savoarea spectacolului rămînea egală. Pasagerii coborau în mijlocul străzii să-şi continue pe jos restul drumului, în timp ce reparaţiile începeau. Şi după alte cîteva ore, tramcarul se urnea în chiotele pline de veselia izbînzii ale vizitiului-conductor. Spectacolul acesta nu era rar şi putea să fie întîlnit în traseul, de altminteri singurul, pe care tramcarul îşi făcea cursele: Piaţa Sf. Gheorghe - Gara de Nord”.

Pe la începutul Secolului al XX-lea apar pe străzile Bucureştilor primele automobile şi primele ,,maşini de piaţă” (echivalentul taxi-urilor de azi). Cu toate acestea de pe străzile tot mai aglomerate ale capitalei nu dispar - pînă pe la mijlocul anilor ’30 - nici celebrele birje ale muscalilor.

Tramvaiele electrice

Modernizarea transportului în comun începuse şi nu mai putea fi oprită. Prima linie electrică pentru tramvaie din București s-a dat în folosinţă în anul 1894, pe traseul Obor - Cotroceni. Un deceniu mai tîrziu reţeaua urbană de transport avea deja 75 de km de linii de tramvai – dintre care 26 de km de linie dublă (anul 1906). ,,În sfîrşit, începe lupta dintre capitalul belgian şi cel englez prin cele două concesiuni ale reţelelor de circulaţie. Primul fir electric a

acestuia. Astfel, se vor imagina în artă toate formele de autochinuire ascetică pentru renunțarea la plăcerile lumești, o pasiune pentru chinurile lui Christos și ale Maicii Sale cînd El era pe cruce. Din această perspectivă, barocul este afirmarea emfatică a credintei catolice prin acte artistice. În Transilvania dominată de habsburgi opțiunea pentru artă de gust european pare mai firească decît împrumuturile culturale și estetice ale celorlalte țări române. Din cauza împrejurărilor politice și sociale binecunoscute ale dominației maghiaro-habsburgice în Transilvania românească, în care administrarea țării o dirijaseră maghiarii și/ sau germanii, Transilvania fusese mult mai permeabilă la exemplele lumii occidentale, situație favorizată de faptul că ortodoxismul și idea de românitate fuseseră persecutate aici.

Exemple impresionante de arhitectură barocă majestuoasă avem în arhitectura cetății Vauban de la Alba Iulia, fosta Alba Carolina, reședință a garnizoanei austriece, unde cele patru porți, sau arcuri de triumf, asociate punctelor cardinale, au o decorație bogat ornamentată în primul rînd cu vulturul bicefal al habsburgilor, simbolizînd prin cele două capete ale sale că împăratul habsburg era ,,împăratul împăraților”, apoi prin zeițele înțelepciunii și abundenței, prin imaginile prizonierilor turci capturați sau prin imagini militare de cuceritor și învingător în războaie ale unui erou al acelor timpuri, comandantul Eugeniu de Savoia.

străbătut bulevardul Elisabeta care, după cum se vede, a rămas şi astăzi artera principală. Înmulţirea populaţiei implica progresul acestor întreprinderi, astfel că în anul 1895 capitala are la dispoziţie 36 de vagoane cu cai şi 4 electrice, ceea ce, a se recunoaste, însemna mult”. Cu toate acestea, tramvaiele cu cai rămîn o prezenţă comună pe străzile Bucureştilor pînă în anul 1929.

Înfiinþarea STB - Societatea Comunală pentru Construcţiunea şi Exploatarea

Tramvaielor în Bucureşti

Un alt reper important în istoria transportului în comun bucureştean este anul 1936, an în care STB – ,,Societatea Comunală pentru Construcţiunea şi Exploatarea Tramvaielor în Bucureşti” – obţine și exclusivitatea transportului în comun cu autobuze în capitală. Societatea avea deja în parcul propriu un un număr de aproape 400 de autobuze Renault, Chevrolet şi Henschel şi opera pe 22 de linii. După război, în anul 1949, s-a inaugurat şi prima linie de troleibuz pe traseul Piaţa Victoriei - Hipodromul Băneasa.

Cu toată această diversitate a mijlocelor de transport în comun de pe străzile capitalei, încă din perioada interbelică se simţea nevoia mutării acestora în subteranele Bucureştilor: ,,Bulevardele, dublate în lărgime şi netezite prin dărîmarea colţurilor, au devenit neîncăpătoare. Curînd, foarte curînd, va fi nevoie de echipele unor cîrtiţe omeneşti, să zgîdărească adîncurile capitalei, pentru ca şuvoiul care nu mai încape în lumina zilei să-şi găsească un drum rapid şi confortabil. Ascensoarele vor urca pe străzi verticale şi prin tunele oamenii îşi vor continua clocotul vieţii”.

Metroul bucureştean

Primele planuri pentru construcţia unei linii de metrou în Bucureşti datează din perioada 1936 -1940. Izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial a amînat din păcate cu cîteva decenii împlinirea acestui vis al bucureştenilor. Inaugurarea primei linii de metrou – cea dintre staţiile Timpuri Noi şi Semănătoarea – a avut loc abia în 16 noiembrie 1979.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Însă prima manifestare a barocului în Transilvania o reprezintă tot o construcție militară, Turnul cu Ceas din Sighișoara, reconstruit în formă actuală după incendiul din 1676 cînd, datorită lui Welt Gruber din Tirol și a tîmplarului local Valentin, acoperișul turnului distrus de foc este refăcut în formă actuală cu țiglă de ceramică colorată, cu bula din vîrful turnului avînd o capacítate de 12 găleți cu apă și care, spun legendele, ar fi fost construită și pusă acolo de către un uriaș ce trăia în zonă. Astfel, toate detaliile turnului pomenite mai sus, la care adăugăm prezența ceasului, un element civilizator în Europa acelor timpuri, cu sistemul său de păpuși pe care îl găsiți descris în cartea mea ,,Ghid prin România”, asemănător celui din Turnul primăriei din München, concurează la calitatea de primă expresie a barocului în Transilvania. Palatele nobiliare, aici, la margine de Imperiu Habsburgic, la mare distanță de Roma catolică și de Viena imperială, vor începe să aibă curți de privit și de preumblare așa cum găsim la Bonțida sau la Gornești, ca o manifestare a bogăției și potenței financiare a nobililor locali ce voiau să imite, în acest fel, marea aristocrație și chiar regalitatea europeană, unde Ludovic al XIV-lea a ridicat Versailles-ul, un palat absolut, ce trebuia să exemplifice acest ,,absolut” care era regele însuși. (va urma)

M ARIUS

M ARIN

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Medalioane literare

Etica jurnalistului Eminescu

În 1876, cînd guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu a căzut de la putere, Eminescu și-a pierdut slujba de revizor școlar. Rămas fără nici o sursă de existență, el și-a găsit un vremelnic adăpost la bunul său prieten, institutorul Creangă. În urma intervențiilor amicilor, Eminescu s-a mulțumit și cu un loc de redactoradministrtor și corector la ,,Curierul de Iași”, foaia oficială a Curții de Apel din Iași. Deși avea îndatoriri multiple acolo, el era plătit cu modesta sumă de 100 de lei. Abia după cîteva luni și mari insistențe, a mai primit 50 de lei la salariu. Vreo 2 ani s-a chinuit Eminescu la ,,Foaia vitelor de pripas”, cum o numea cu amărăciune, publicînd o sumă de articole pe teme social-politice de actualitate, culturale și literare, precum și o parte dintre cele mai frumoase poezii de dragoste (ciclul veronian), nuvelele ,,La aniversară” și ,,Cezara”.

Aceeași probitate profesională a demonstrat-o Eminescu și la ziarul bucureștean ,,Timpul”, unde, în

noiembrie 1877, Maiorescu îl angajase ca redactor. Și în acei ani, și în perioada 1880-1882, cînd avansase redactor-șef, el își uimea colegii cu dorința de a face totul: secretariat de redacție, paginație, corectură, prelucrarea telegramelor externe. Zi-de-zi, pînă în vara anului 1883, Eminescu a publicat în ,,Timpul” sute de articole pe teme și subiecte la ordinea zilei, primite de cititori cu mare interes. În această direcție, Eminescu dădea mare importanță corespondenților din provincie ai ziarului. Unii erau permanenți, precum Iacob Negruzzi, care trimitea ,,Scrisori” din Iași și le semna ,,B.B.”. Și Slavici, coleg de redacție, îl aprecia pe Negruzzi: ,,Corespondențele Dumneavoastră, îi răspundea Slavici, se publică, ce-i drept, cu multe greșeli de tipar; în «Timpul» însă ele sînt cele mai îngrijite publicațiuni. Eu și Eminescu ne dăm toată silința, dar îndeosebi ziarul se întîrzie și nu ni se execută corecturile decît în pripă (...) Regula statornicită este: corespondențele B.B. se publică imediat”.

Un alt corespondent permanent al ,,Timpului” era ,,Delfinul”, o persoană neidentificată din Galați. Acesta trimitea adevărate studii pe marginea politicii interne și externe a liberalilor, vinovați de starea proastă a țării. În consecință, ziarul ,,Românul”, trompeta liberală cea mai gălăgioasă, îl acuză pe Eminescu că publică articole fără să verifice corectitudinea lor. Eminescu răspunde prompt: ,,Articolele ce ni le trimite din cînd-în-cînd «Sfinxul» au proprietatea de a excita organele roșii pînă la furie. Știm prea bine, și organele adversarilor noștri știu asemenea că în lumea ziaristică e o regulă de-a respecta în întregul ei individualitatea unui autor și stilul lui. De asemenea, se știe că a atribui unui partid întreg ceea ce un singur membru afirmă, e o sofismă comună de tot. Deși nu împărtășim pe întregul punctul de vedere al corespondentului, i-am publicat articolul ca fiind interesant. Audiatur! Nu înțelegem ce fel de libertate de cuvînt ar fi aceea, cînd cineva n-ar putea săși susție vederile proprii cu toată energia naturii sale”. Într-un alt articol, Eminescu se ocupă de o

corespondență ocazională primită de la un oarecare maior Christodorescu din Craiova, care trimisese două scrisori. Considerînd că materialele care intră în redacție deveneau proprietate, ziarul publică fragmente din prima scrisoare. O dată, fiindcă îi plăcuse, și a doua oară, că, în baza proprietății, putea face cu ea orice. Dar, maiorul revine cu o altă scrisoare injurioasă. Și Eminescu îi răspunde: ,,Observăm din nou că nici o obligațiune nu ne impune de-a publica orice ni se trimete. Avem obligațiunea morală, luată de bună voie, de-a publica întîmpinări cuviincioase. Nimic alta. Oricine, precum am zis, poate s-arunce în cutie o scrisoare la adresa noastră. Pînă și balamucul e servit de poștă. Între lucrurile ce ne pot veni pot fi unele stupide, altele foarte viteze... la distanță, pot fi lucruri imorale sau necuviincioase sau, în genere, lucruri ce nu ne convin. Asupra libertății noastre de-a dispune sau nu publicarea celor ce ni se trimit, avem a decide noi înainte de toate și d. Christodorescu mai puțin decît oricine”.

Creangă la Academie

Străduindu-se să aplice noua metodă preconizată de Titu Maiorescu pentru școlile românești, institutorul Creangă a compus următoarele manuale pentru învățămîntul primar:

- ,,Metoda nouă de scriere și de citire”

- ,,Învățătorul copiilor (3 părți)”

- ,,Povățuitor la citire prin scriere, după sistema fonetică”

- ,,Geografia județului Iași, cu conturul județului”

- ,,Harta județului Iași”.

Cărțile s-au bucurat de succes, motiv pentru care Creangă a purces la reeditări. Urmarea a fost că, prinzînd curaj, a considerat că manualele sale merită și o recunoaștere academică. De aceea, în ianuarie 1883, el a propus Academiei Române, spre premiere, alături de alți trei colaboratori, cartea sa, ,,Metodă de scriere și de citire”. Din păcate, comisia de premiere – alcătuită, în acel an, din V. Alecsandri, T. Maiorescu, I. Negruzzi, Gh. Barițiu, N. Ionescu, Episcopul Melchisedec, P.S. Aurelian, I. Felix și Gr. Ștefănescu (secretar) – a respins cererea pe motivul depunerii cu întîrziere a manualului, deși, în anul respectiv, nici o altă lucrare de acest gen nu fusese prezentată la concurs. Se pare că la mijloc fusese mîna lungă și grea a ranchiunosului Maiorescu, care îl considera pe Creangă doar un scriitor ,,poporal”. În plus, nu mai colabora la ,,Convorbiri literare”, preferînd să-și citească lucrările la Cercul Literar al lui N. Beldiceanu din Iași. Iată, mai jos, cererea de înscriere la concurs pe care Ion Creangă a adresat-o Academiei Române: ,,(I) Timbru 25 B.

Primit la 23 Ianuarie 1883. Registrat la nr.1892/ Iași, 1883 Ianuarie 21.

Domnule președinte, Între premiile publicate de onorabila Academie Română pentru acest an, aflîndu-se și unul pentru cărțile didactice, subsemnații cu onoare vă înaintăm trei exemplare din alăturata carte «Metodă nouă de scriere și citire», rugîndu-vă respectuos să binevoiți a o socoti între cărțile didactice înaintate de alți autori pentru a fi premiate cu numitul premiu. Primiți, vă rugăm, Domnule Președinte, asigurarea respectului ce vă păstrăm. (ss) I. Creangă (ss) V. Răceanu (ss) C. Grigoriu (ss) Gh. Enăchiescu” Peste aproape cinci decenii, Jean Boutière, doctor în litere, cu teză asupra vieții și a operei lui Ion Creangă,

trimitea Academiei Române cartea sa, împreună cu cererea de înscriere la ,,Premiul Eliade Rădulescu”, pe anul 1931. Și în cazul lui Jean Boutière fusese depășit termenul depunerii cererii, așa că lucrarea nu putea candida la obținerea premiului. Dar, spre deosebire de cazul Creangă, comisia reține propunerea pentru anul următor, cînd monografia lui Jean Boutière obține, prezentată fiind de M. Sadoveanu, într-un amplu raport, suma de 20.000 de lei, o parte din valoarea totală a premiului (50.000 de lei). În raportul asupra cărții lui Jean Boutière, Sadoveanu scria: ,,Avem de-a face cu o lucrare documentată, sobru și științific alcătuită, și mai presus de toate, interesantă. O plăcere, pentru că, în sfîrșit, Creangă și-a găsit un cercetător care să-i limpezească biografia și să-i interpreteze cu iubire și cu finețe opera”.

Iată cererea întocmită și înaintată de profesorul francez Academiei Române:

,,Academia Română – 16.III.1931

Se înscrie la premiul «Eliade Rădulescu» pentru anul 1932. (ss) G. Țițeica

M. Jean Boutière, docteur ès lettres, professeur agrégé au lycée Corneille, Rouen (France)/ à Monsieur le président de l`Académie Roumaine, Bucarest

Monsieur le Président, J`ai l`honneur de vous prier de m`inscrire comme candidat au «Prix Eliade Rădulescu», que l`Académie Roumaine décernera l`an prochain. Je viens de donner des instructions à mon éditeur pour qu`il vous adresse cinq exemplaires de mon récent ouvrage: «La vie et l`oeuvre de Ion Creangă». Paris, 1930.

Je vous prie d`agréer, Monsieur le Président, l`assurance de ma haute considération. / (ss) Jean Boutière, Rouen, le 10 mars 1931”.

Cum ºi-a cîºtigat celebritatea obscura comună Parepa

Comuna Parepa, din Prahova, care se află și acum pe drumul ce duce spre Buzău, și-a cîștigat celebritatea prin două evenimente mai acătării. Întîi că acolo Fecioara Maria s-a arătat unei fetișcane care-și păștea oile. Așa cum se întîmplase la Lourdes și Fatima în alte vremuri. Și al doilea, datorită lui Caragiale, și să vedeți cum. Caragiale tocmai se căsătorise în toamna anului 1889. Soția lui era nepoata unei doamne numită Bucșan, care locuia într-un conac din localitatea Parepa. Prin urmare, cei doi însurăței s-au gîndit să-i facă o vizită de complezență. Dar, cînd au ajuns la conac, histrionul Caragiale s-a urcat în pod, unde știa că zac tot felul de antichități, și, pe la ora prînzului, i-a cerut unui argat mămăligă, brînză și ceapă. Oripilată, doamna Bucșan și-a deplîns nepoata că se putuse căsători cu un asemenea mitocan. Dar, seara, la cină, Caragiale – arborînd un costum negru, papion, mănuși gris-perle și pantofi de lac – i-a oferit bătrînei un splendid buchet de flori de cîmp și i-a făcut conversație numai ,,en français”, despre scriitorii favoriți. Nedumerită, gazda se întreba dacă

bărbatul perfect din fața ei era totuna cu bădăranul care ceruse, din gura podului, mămăligă și ceapă. Caragiale a mai copleșit-o pe mătușă cu un gest de aristocrat. Văzînd că e văduvă de maior, ,,l-a avansat” pe răposat la gradul de colonel și i-a comandat femeii cărți de vizită cu noua sa demnitate: ,,Doamna colonel Bucșan”. Peste cîțiva ani, în bunătatea lui, Caragiale a vrut s-o avansese la gradul de ,,general”. Dar, mătușa s-a dus după soț, trasmițîndu-i să nu mai tragă nădejde la o nouă avansare. În acest fel și-a cîștigat Parepa adevărata celebritate. PAUL

SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Intermezzo... pe valurile Dunării

Podul rutier suspendat de la Brăila prinde contur pe zi ce trece

Recent, am traversat Dunărea, la Brăila, pentru a merge către Tulcea, Constanța și retur. Cu același mijloc de transport de cînd lumea. Cu bacul. Mașini de toate tipurile, înșirate de-a lungul șoselei pe zeci de kilometri, așteptau docile să treacă dincolo. Unele, de mare tonaj, încărcate țeapăn cu marfă grea, probabil granit. Altele, mai mici, ușoare, gata parcă să demareze în trombă, mînate de graba umană către concedii dobrogene sau către alte destinații. Și unele, și altele au dreptul să circule, fiindcă aceasta e menirea lor... Pe drumuri de țară, pe șosele mai bune, sau mai rele, circulă. Deodată, ajunse la malul Dunării, ele se opresc și staționeză minute multe. Oamenii coboară din mașini, cumpără bilete de trecere, privesc peisajul dunărean, iar cînd treburile îi apasă, ar vrea să sară pe malul celălalt! Bine că e vară, fiindcă, chiar dacă ajungi mai tîrziu, sînt totuși șanse să treci bătrînul fluviu cu unele curse speciale. Dar iarna, cînd se întunecă devreme, situația se schimbă! Trebuie să te grăbești, altfel rămîi pe mal și aștepți ziua următoare.

La recenta trecere, iată că, la fel ca altădată, mașini înșirate așteptau cuminți sub o ploaie cernită. Imagine de Ev Mediu. Ciudat, deși sezon estival, de regulă aglomerat, pasagerii de pe bac erau acum mai

destinși, nu-și mai frămîntau mîinile nervos, cu ochii țintă la malul opus. Majoritatea privirilor erau îndreptate de-a lungul Dunării, în aval, către Galați. Prima dată, la ducere, nu prea am sesizat atitudinea de surprindere a oamenilor. Abia acum, la întoarcere, am observat-o, cînd – amurg fiind, timp frumos – o anume veselie i-a cuprins pe pasagerii entuziasmați de impunătoărea siluetă profilată la cîteva sute de metri de trecerea bacului. „Uite, domnule, podul a început să prindă contur”, zise unul dintre călători. „Capetele sînt împlinite – adăugă un altul – iar cablurile de sus sînt deja suspendate, traversînd Dunărea”. Lumea privește spre noul pod, cîțiva inși făcînd și fotografii. Așa se explică exact agitația produsă mai înainte! „Mulți oameni așteaptă acest pod de-o viață”, mai spuse ca pentru sine primul vorbitor. Iar apoi, cu ton răstit: „O să vedem cum se dezvoltă Dobrogea în continuare. Ca să nu mai vorbim de Delta Dunării. Noi să fim capabili să facem turism”. Între timp, am ajuns pe malul celălalt, însă nu mi-am urmat drumul. M-am deplasat către noul pod pentru a afla și alte date despre această impunătoare construcție. Dintre ele, le reținem pe cele mai importante, lăsînd ca aspectele de amănunt să le facem cunoscute cu alt prilej. Podul rutier suspendat peste Dunăre, la Brăila,

Dosare secrete ale Istoriei (130)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (7)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

La 28 martie 1941 a debarcat la Honolulu un tînăr japonez. Numele lui? Takeo Yoshikawa. Scopul venirii lui? Yoshikawa a fost trimis la Consulatul Japoniei cu misiunea oficială de a face recensămîntul hawaienilor de origine japoneză. O sarcină de importanţă minoră, o funcţie subordonată. În ochii F.B.I.-ului, Yoshikawa nu e cîtuşi de puţin suspect. Din păcate, ar fi trebuit să fie. Numele lui adevărat este Tadashi Murimura şi e aspirant de vas în marina imperială japoneză. Vorbeşte admirabil engleza.

Programul de lucru de la Consulat se vădeşte a fi destul de lipsit de rigiditate de vreme ce funcţionarul Yoshikawa pare să-1 îndeplinească cînd îi convine lui. E văzut adesea scăldîndu-se pe lîngă plaja de la Waikiki. Face plimbări cu maşina de jur împrejurul insulei. E înnebunit după peisajul care se vede de sus de la Aiea: o panoramă pe care o recomandă toate ghidurile turistice, asupra întregii rade de la Pearl Harbor. În centru este Fort Island şi digurile ei, unde stau rînduite, două cîte două, cele mai frumoase nave ale flotei americane.

La Honolulu poţi să faci zboruri de agrement deasupra insulelor la bordul unui mic avion. Plăcerea aceasta nu costă decît cîţiva dolari. Yoshikawa, care, hotărît lucru, pare să fi făcut o pasiune pentru peisajul hawaian, îşi îngăduie deseori acest divertisment rafinat. Pilotul american îl priveşte foarte amuzat pe japonezul care-şi aduce cu el, în fiecare călătorie, cîte o altă tînără. Un mijloc foarte bun, ca să cucereşti pe cineva. Toate astea sint complet inofensive – sau cel puţin aşa ar fi dacă, odată întors la el acasă, Yoshikawa n-ar „finisa“ planurile pe care le-a întocmit asupra insulelor şi a radei. În curînd, Yoshikawa cunoaşte toate uzanţele şi obiceiurile flotei din Pacific. Ştie că navele ies în larg în timpul săptămînii. El mai ştie că sîmbătă seara flota se află aproape în întregime ancorată în preajma lui Fort Island. Militarii marinei americane nu se abat niciodată

de la riturile imuabile ale week-endului şi ale zilei închinate Domnului. Ascuns în mijlocul cîmpurilor cu trestie de zahăr care domină rada, Yoshikawa mai are posibilitatea să repereze şi momentele în care navele se aprovizionează cu păcură.

Turistul acela paşnic s-a rătăcit de multe ori în plimbările lui, ajungînd pînă-n preajma cîmpurilor de aviaţie de la Oahu. În felul acesta a avut posibilitatea să noteze cu grijă dimensiunile fiecărui teren, ale fiecărui hangar, precum şi numărul aparatelor de zbor care se adăposteau acolo. Toate astea au fost consemnate şi în rapoarte voluminoase, care au luat drumul spre Tokyo prin intermediul navelor japoneze care fac escală la Honolulu. Ultimul vas nipon care va poposi la Pearl Harbor va fi Tatiyo Maru. El va rămâne în radă cinci zile, aducînd pentru Yoshikawa o listă cu nouăzeci şi trei de întrebări. Lista aceasta va fi transmisă prin intermediul consulului japonez, venit – pe cine ar putea supăra aşa ceva? – în vizită oficială la comandantul navei. Printre întrebări figurau următoarele: „Navele de război americane sînt protejate la ancorare de plase antitorpile?... Intrarea în bazin e oprită de plase antisubmarine?... Unde se află cel mai mare număr de avioane de vînătoare?...“. Yoshikawa avea să furnizeze nişte informaţii atît de precise, încît statul-major japonez va avea posibilitatea să realizeze o machetă a radei de la Pearl Harbor cu latura de cinci metri şi „de o precizie extraordinară“.

Informaţii asemănătoare sînt transmise imediat la Tokyo prin radio. Consulatul japonez comunică şi el în mod direct cu capitala japoneză, în cazul în care radioul s-ar dovedi necorespunzător, rămîne un alt mijloc –un mijloc foarte simplu – telefonul. La 6 decembrie 1941, pentru prima dată, Serviciile americane par să se alarmeze. Serviciul de contraspionaj captase tocmai o convorbire telefonică: de la Tokyo fusese chemat un japonez la Honolulu şi i se ceruseră – în clar – precizări cu privire la avioane, proiectoare, flotă, condiţii meteorologice... şi flori. Japonezul răspunsese textual: „Pentru moment există mai puţine flori decît în oricare altă perioadă a anului, exceptînd florile de hibiscus şi poinsettia“. Fiind informat, locotenent-colonelul George Becknell, ofiţer din Serviciul de Informaţii, se duce imediat acasă la comandantul superior, generalul

este cel mai scump pod construit vreodată în România (din fonduri europene, bineînțeles). Este al treilea ca mărime din Europa și e amplasat între municipiul Brăila și satul Smîrdan (județul Tulcea). De două turnuri a cîte 200 de metri se prind două cabluri de oțel, spre a susține un tablou metalic de peste 20.800 tone. Între cele două turnuri, deschiderea podului este de aproape 1.120 de metri, puțin mai mică decît cea a celebrului pod Golden Gate din San Francisco. Podul propriu-zis se va întinde pe aproximativ 2 km, iar lucrările se preconizează a fi terminate în cursul acestui an.

IOAN STOICA

Short. Cei doi bărbaţi examinează împreună textul acestei ciudate conversaţii. Nefiind în stare să înţeleagă ceva, ei se hotărăsc să mai reflecteze asupra acestei chestiuni şi s-o examineze din nou în ziua următoare. Ziua următoare este 7 decembrie. E ziua atacului japonez asupra lui Pearl Harbor. * * *

La 4 decembrie, flota japoneză s-a oprit ca să se aprovizioneze cu combustibil. În aceeaşi zi, încă un mesaj din Honolulu: „Nu putem indica dacă s-a dat alarma aeriană. Nici o indicaţie de alarmă navală“. În ziua de 5, o parte a flotei continuă să se aprovizioneze cu păcură, după care trei petroliere se îndepărtează. Acesta este, spune Walter Lord, „unul din acele momente emoţionante, atît de dragi japonezilor, în care marinarii îşi agită mult timp beretele în timp ce petrolierele dispar la orizont“.

În zorii zilei de 6 se face o nouă aprovizionare cu combustibil. Amiralul Kusaka ţine ca în ziua atacului rezervoarele să fie „cît se poate de bine umplute“. Către prînz, ultimele cinci petroliere se retrag şi ele, în aclamaţiile echipajelor. Exact în momentul acela soseşte din partea amiralului Yamamoto un mesaj foarte limpede: „A sosit momentul; este în joc soarta imperiului”. Echipajele, adunate pe punţi, ascultă în timp ce se dă citire mesajului. Urmează discursuri, aclamaţii. Pe catargul lui Akagi e ridicat pavilionul „S B“: acelaşi pavilion care a fost arborat de amiralul Togo în 1905, cînd îi învinsese pe ruşi. Flota se află la 640 de mile marine nord de Pearl Harbor. Pînă acum, mersul lent al petrolierelor a silit flota japoneză să înainteze cu o viteză în mod inevitabil redusă.

La 6 decembrie, cu puţin înainte de prînz, amiralul Kusaka ordonă: „Douăzeci şi patru de noduri, cu toată viteza înainte”.

La orele 3 după-amiază, flota se află la 500 de mile distanţă de obiectivul ei. În cabina radiotelegrafiştilor de pe Hiei, comandantul Kochi primeşte un nou mesaj din Honolulu. La orele 18, în ziua de 5 decembrie, Pearl Harbor adăposteşte „un cuirasat, trei crucişătoare categoria B”. În momentul în care transmitea spionul, „intrau în port şaisprezece contratorpiloare, patru crucişătoare de categoria B (tip «Honolulu») şi cinci contratorpiloare”. (va urma)

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (1)

O carte de prea mult timp așteptată

De copil am trăit printre cărți. Cu etapele specifice vîrstei, fiecăreia dintre acestea corespunzîndu-i un gen de carte și o anumită bază a cărții (Biserica, Biblioteca școlară, Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Pedagogică – cea de lîngă Cișmigiu – Biblioteca Municipală ,,Mihail Sadoveanu”, Biblioteca MApN, Biblioteca Națională, Biblioteca Academiei), litera cărții mi-a marcat viața, oferindu-mi cea mai generoasă deschidere spre o lume plină de bogății spirituale și de miracole. După lungi și tumultoase decenii, în care tematica se schimba odată cu ciclul natural al cunoașterii (basme, povești, aventuri, romane de dragoste, călătorii, cartea de război), anii maturității depline mi-au apropiat cartea de istorie, cu ruda ei selectă – cartea cu tematică geopolitică.

Desigur, într-o viață de om circumscrisă imperiului cărții, mereu în căutarea acelui subiect (titlu) care să vibreze la unison cu gradul de așteptare și cu setea de cunoaștere, ajungi la un anumit nivel al intuiției aproape involuntar, cînd tu, cititor experimentat, care ai călătorit prin pagina de carte pe toate meridianele și paralelele Globului pămîntesc, închizi ochii și visezi o anumită carte, o scriere specială despre un lucru special, care să-ți taie respirația. Citind fraza de mai sus, în actualul context al apariției literaturii diverse, de la zecile și sutele de edituri care s-au înființat după 1989, pretenția ni s-ar părea superfluă. Da, în aparență ar putea pluti la orizont această părere. În realitate – așa cum voi demonstra în rîndurile următoare – o anumită lucrare literară, o carte cu o anumită tematică, tratată însă într-o concepție fără echivoc, cu documentare la sînge și cu opinii pertinente – chiar dacă sînt riscante – nu apare oricînd, nu orice autor are curajul să scrie și altfel despre orice subiect devenit un fel de tabu de talie internațională. Dacă vin acum cu specificația precum că acest tabu se traduce de zeci de ani în a nominaliza Statele Unite ale Americii, puteți califica o asemenea așteptare ca pe un adevărat prag al îndepărtării cortinei de pe o scenă a unei lumi mitizate și falsificate, a unei descoperiri inedite a demagogiei universale înălțate la rang de supușenie internațională din partea unor state, printre care România, ce ocupă fotoliul de lîngă rampă.

Cred că ați intuit – aceasta era cartea pe care am așteptat-o atîtea decenii: înainte de 1989, cînd socialismul îl prezenta pe ,,Unchiul Sam” în cele mai sumbre analize politice și economice (dar o făcea sub imperiul propagandei naționale, care nu mergea pînă la profunzimea cauzelor mistificării adevărului despre societatea americană, literatura politică din acea vreme fiind dominată de anumite linii directoare, care estompau o parte a realității capitaliste), n-am putut afla prea multe adevăruri; după 1989 nici că se mai pune problema unei literaturi politice critice autohtone cu referire la SUA, întrucît, de cînd ne-au devenit camarazi în NATO și în mercenariatul de pe teatrele de război din lumea sfîrșitului de Secol XX și începutului de Secol XXI, atîta admirație are Poporul Român (ce să mai vorbim de conducătorii lui) față de Statele Unite ale Americii încît Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Mareșalul Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu... pălesc în fața unor Donald Trump, Joe Biden, Barack Obama, Harry Truman, Dwight Eisenhover, Richard Nixon, Ronald Regan, George Bush, George W.Bush! Astfel, în rușinoasa situație de preamărire a ,,norocului” ce-a dat peste noi de cînd sîntem prieteni

la cataramă cu americanii, de cînd o bună parte din visteria României se scurge către seifurile marilor trusturi americane de armament, în timp ce industria militară autohtonă se află în comă indusă, în timp ce ambasadorii americani fac legea în România dînd ordine la Guvern și în Parlament, fără ca președintele Iohannis să reacționeze, ci doar să stea preș la picioarele unor yankei veroși, scrierea unei cărți despre adevărata față a SUA, în special în ipostazele generatoare de schimbări radicale în lume, constituie un adevărat act istoric și, raportat la Țara noastră, poate fi asimilat ca un act de patriotism.

Chiar dacă i-am citit și pe unii autori americani care au dezvăluit în paginile unor cărți tarele care macină societatea americană postbelică (Annie Jacobsen: ,,Creierul Pentagonului – O istorie necenzurată a DARPA, Agenția de Cercetare Militară ultrasecretă a Statelor Unite”, Bill Fawcett: ,,100 de greșeli care au schimbat istoria –Erori și gafe care au prăbușit imperii, au distrus economii și au transformat lumea”, Philip Shenon: ,,Comisia Istoria necenzurată a investigațiilor privind evenimentele din 11 septembrie 2001”), volumul la a cărui lectură și analiză purcedem astăzi întrece tot ce s-a scris pînă în prezent pe acest subiect.

,,O LUME ÎN CRIZĂ” se numește cartea cu pricina. Autor – FLORIAN GÂRZ. Editura – FAVORIT. Anul de apariție – 2021. Pe pagina interioară de gardă, două completări vin să întregească, la o privire sumară, personalitatea autorului (Colonel (r) Florian Gârz) și substratul cărții (,,O lume în criză. Crizele lumii contemporane”).

Cartea, în 331 de pagini, cuprinde chiar o lume în criză, reușind să fie oglinda reflectorizantă a unei lumi sfîrtecate de zeci și sute de conflicte militare, cu sute de mii de morți, deși, oficial, cel de-al II-lea Război Mondial s-a încheiat în mai 1945. În cele 12 capitole, într-un crescendo palpabil, autorul, plecînd de la unele considerații geopolitice și geostrategice actuale, la cumpăna dintre două secole, întreprinde o radiografie palpitantă a lumii contemporane, văzută în tiparele internaționale croite după încheierea ultimei conflagrații mondiale, dar așa cum a comandat America.

Pînă să intrăm în detalii – care, vă asigur, vor zgudui conștiința multora – ar trebui să scriu cu litere mari următorul pasaj: aceasta este cartea pe care o așteptau românii, în special după anul 2000! Mergînd direct la sursă – degringolada societății americane, în prezent, și politica externă, de expansiune militară a SUA, prin declanșarea unor războaie locale – cartea ne arată fața hidoasă a Americii, ne arată adevărata față a unor conducători americani în raport cu interesele statale ale altor țări, o stare de fapt a lucrurilor care pune și mai mult într-o lumină ingrată poziția de mielușel a României în fața SUA. Citind filele cărții, chiar fără a utiliza sintagma care vrea să dea și un alt înțeles unei scrieri: ,,a citi printre rînduri”, rămînem stupefiați în fața unei duble realități americano-românești: după cîte rele fac Statele Unite în lume și în România, cum de este posibil ca, în unele sondaje de opinie, în raport cu alte țări înglobate în NATO, România să fie țara cu cea mai mare pondere națională la apartenența la acest Tratat Euroatlantic, îndrăgindu-i pe americani mai ceva ca pe verișorii noștri din Caracal?

Apropo de Caracal: nu cumva sondajul a fost făcut pe centura Caracalului, sau, poate, la Mihail Kogălniceanu, la Constanța – în perimetrul celor două baze militare americane de pe teritoriul României? Lăsînd gluma la o parte, nedumerirea de astăzi, stîrnită de simpatia

românului față de America, ne poartă cu gîndul la o zi neagră din Istoria României – 4 aprilie 1944 – cînd aviația americană a bombardat Bucureștii și Valea Prahovei, provocînd pagube materiale și nestinse dureri omenești, prin pierderi de vieți nevinovate de civili. Dar, în afară de aceste momente tragice, ce ne mai amintește acest bombardament? Cînd s-au parașutat piloții americani din avioanele doborîte de artileria antiaeriană română sau de piloții români, ajungînd prizonieri la români, yankeii au fost tratați foarte diferit față de prizonierii de război, unii dintre ei fiind cazați în hoteluri! Coroborate cu valul de simpatie și de speranță cu care părinții și bunicii noștri i-au tot așteptat pe americani să vină să ne ,,salveze” din ghearele stalinismului, după 1945, aceste întîmplări par a fi niște caracteristici ale unui popor lipsit de cunoașterea și interpretarea realității, fără posibilitatea de informare corectă, de la sursă credibilă, luînd de bune și de folositoare efectele propagandei interesate să creeze o masă de manevră pentru întreținerea unei atmosfere de incertitudine.

Dar, de la această paradigmă se poate foarte ușor ajunge la vechiul proverb: ,,De bun ce ești, lumea te ia de prost!”. Care sînt deștepții și care sînt proștii în acest binom condițional – cred că nu mai e nevoie de specificat. Ei bine, autorul cărții ,,O lume în criză”, colonelul Florian Gârz, spulberă orice urmă de incertitudine în ceea ce privește societatea americană contemporană, demonstrînd atitudinea malefică a conducătorilor ei și politica acestora în defavoarea statelor și popoarelor pe al căror teritoriu americanii au pus piciorul.

Autorul, însă, vădind o profundă cunoaștere a mediului geopolitic internațional, cu neașteptatele răsturnări de situații și planuri de modificare a acestui spațiu, în afară de criza specifică societății americane contemporane, ne așază în fața ochilor și a minții un spectru concludent al problematicii care guvernează, astăzi, umanitatea. Capitole precum ,,La cumpăna dintre două secole. Unele considerații geopolitice și geostrategice actuale”, ,,Criza social-politică capitalistă din epoca post - Război Rece”, ,,Aspecte de ultimă oră ale crizei lumii contemporane” sau ,,Viitorul este al Asiei” reprezintă o bază de date și aspecte analizate într-o corelație de bideterminare neechivocă, manifestare la care asistăm ca la teatru, regizorul, însă, neputînd trage cortina atunci cînd vrea el, ci atunci cînd factorii de influență decid prezentarea ultimului tablou al piesei.

Pentru că am reprodus cîteva titluri ale unor capitole din carte, care au legătură cu Statele Unite ale Americii, dar nu una de ordin intrinsec, vreau să reproduc acele

titluri ale capitolelor care se constituie într-un adevărat fir roșu al întregului demers al autorului cu privire la marea putere de peste Ocean – chintesența scrierii ,,O lume în criză”. Procedez astfel pentru că, pe parcursul acestui serial jurnalistic, ne vom întîlni cu analize pe aceste texte, titulatura capitolelor putînd apărea ca o rezoluție a cuprinsului capitolului respectiv, privită și însușită ca atare, ori în contextul definitoriu al întregului volum. Deci: ,,Marea criză a societății americane”, ,,Asaltul împotriva libertății” (o adevărată demonstrație a extrapolării incidentului fără precedent, de la 11 septembrie 2001, transformat în declanșarea războiului împotriva unei religii), ,,Imperiul american se restrînge”, ,,Criza strategiei nucleare americane”, ,,Obiectivele fundamentale ale marii strategii americane”, și, în sfîrșit, ,,Starea actuală și perspectivele Statelor Unite ale Americii”.

Doar citind aceste titluri și încep să-ți clipească multe beculețe în subconștient, pregătindu-te să parcurgi aceste lecturi, dar, mai ales, te simți copleșit de complexitatea subiectelor generate de sintagma unui stat, fie el și Statele Unite ale Americii! Vorbind retroactiv, impactul asupra memoriei noastre, după citirea acestei cărți, este unul de perplexitate, dublat de o răsuflare interioară, care s-ar putea traduce în: ,,Așa da! Aceasta este cartea care lipsea din veriga lanțului de analize geopolitice publicate pînă în prezent!”.

Pînă să trec la prezentarea autorului acestei cărți, ca personalitate cu pregătire militară, care a îndeplinit anumite funcții și la nivel de Stat, și ca autor al mai multor volume cu tematici din sfera activităților secrete, a spionajului sau a pactelor militare, cred că se impun unele completări la ceea ce am scris pînă acum despre subiectul relevat în ,,O lume în criză”.

& În primul rînd, remarc documentarea, la obiect, întreprinsă de domnul Florian Gârz, atît ca plajă de întindere, cît și ca subiect propriu-zis;

& În al doilea rînd, vorbind de aceeași documentare, se observă căutarea unor surse cu date cît mai apropiate de momentul scrierii cărții, ceea ce oferă impresia de prospețime și de noutate a lucrării. Exemple în acest sens: ,,Nuclear Weapons and American Grand Strategy”, de Gavin Francis J., Washington, 2020; ,,Momente decisive: cum reacționează națiunile în fața crizei și a schimbării”, de Diamind Jared, Libris, 2020, ,,O istorie a Războiului Rece: 1917-1990”, de Berghe Yvan Vanden, Editura Orizonturi, 2019, și exemplele ar putea continua; & În al treilea rînd, autorii volumelor indicate ca bibliografie sînt personalități cunoscute, din lumea cărții cu tematică geopolitică, sau a juranaliștilor implicați în analiza și descrierea acestui fenomen mondial; & În al patrulea rînd, pentru o și mai mare autenticitate a scrierii, în afara unor cărți, autorul s-a documentat și din presa de specialitate, conform listei de la litera B. cuprinsă la rubrica ,,Periodice”, indicînd ,,Forreign Affairs”, New York, numerele din ianuariefebruarie 2020, martie-aprilie 2020, septembrieoctombrie 2020 și noiembrie 2020; & În al cincilea rînd, prin introducerea capitolelor ,,Viitorul este al Asiei” și ,,Mama natură nu iartă”, autorul șochează, trăgînd un semnal de alarmă asupra dezvoltării ,,Continentului galben”, care, din punct de vedere geografic, se întinde de la Marea Mediterană

și Marea Roșie, cuprinzînd trei sferturi din continentul euroasiatic, pînă la Oceanul Pacific. Cuprinde 53 de state și o populație de aproape 5 miliarde de locuitori, din care 1,5 miliarde sînt chinezi; în ce privește natura, capitolul evidențiază faptul că schimbările climaterice reprezintă cel mai mare pericol din cîte au existat vreodată la adresa întregii umanități, lucru neînțeles de guvernele lumii, în special de către statele super dezvoltate;

& În al șaselea rînd, deși problematica volumului structurat pe cele 12 capitole prezintă aspecte complexe, multe dintre ele cu un grad însemnat de controverse, prin explicarea în mod clar a temei din paradigmă și cu ajutorul exemplelor pragmatice, cititorul (chiar și unul neavizat) poate înțelege esența problemei, chiar putînd-o suprapune peste propriile cunoștințe în materie, bucurîndu-se de puterea de penetrație a textului în orizontul lui cognoscibil.

Deși mai pot fi enumerate alte cîteva caracteristici, rămîne să le descoperim pe parcurs pentru că ,,O carte așteptată de prea mult timp” – așa cum arătam la începutul acestui material, iată, a apărut – să-i oferim girul autorului spre a ne incita cu originala realizare a domniei sale. Dar, nu mai înainte de a afla cîte ceva despre biografia și personalitatea acestuia.

Portretul unui luptător

Domnul Florian Gârz este bihorean, născut în comuna Borod, la 1 aprilie 1935. După ce a petrecut mulți ani în băncile și amfiteatrele unor instituții militare de învățămînt (Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir”, Predeal, Școala de ofițeri activi ,,Nicolae Bălcescu”, Sibiu, Academia de Înalte Studii Militare, Cursul postacademic superior de strategie, București, unde și-a însușit tainele unei lumi aparte, aceea a informațiilor militare) activează ca ofițer în Direcția de Informații Militare, lucrînd peste trei decenii în Serviciul de Cercetare Strategică al Armatei.

În perioada 1961-1975 a îndeplinit funcții specifice pe linie militară în cadrul personalului ambasadelor României de la Londra, Beijing și Ankara, timp în care intră în contact cu sfera sensibilă a culegerii de informații militare (de uz național și internațional), menite să creeze o bază de date necesară exploatării acestora de către organele de specialitate ale unui stat sau ale unei uniuni de state. Datorită acestor calități și a spiritului său inventiv și analitic în tot ceea ce întreprinde, ajunge expert în analiza informațiilor, șef al Secției de analiză-sinteză în cadrul Direcției de Informații Militare din MApN.

Colonelul Florian Gârz a participat, ca expert, la seminarii și colocvii internaționale în probleme de securitate europeană și mondială, cu lucrări la Viena, Geneva și Londra – această activitate venind ca o recunoaștere pe plan extern a capacității ofițerului de informații Florian Gârz de a crea o sinteză a acestei problematici, adaptată la evoluția geopolitică și geostrategică a lumii contemporane.

Restrîngîndu-și activitatea externă, colonelul de informații devine util Țării, în interior deținînd funcțiile de consilier în Departamentul pentru Apărare, Siguranță Națională și Ordine Publică și de șef al Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Țării din cadrul Președinției României (1991-1997), fiind prima persoană care a ocupat această importantă funcție creată după 1989.

Pentru că scrierea cărții ,,O lume în criză” nu este întîmplătoare, autorul avînd antecedente în această direcție, să trecem în revistă cîteva din realizările de ordin publicistic ale celui amintit. Se cuvine să menționăm mai întîi unele studii publicate în Buletinele de specialitate ale Armatei, printre care: ,,Surprinderea în războiul modern”, ,,Bătălia aero-terestră-2000”, ,,Elemente de doctrină militară și concepte strategice în armatele moderne” ș.a Coautor al lucrării ,,Tipologia conflictelor militare contemporane”, apărută în 1988, domnul colonel Florian Gârz și-a risipit inspirația și talentul în scrierea a peste 40 de volume pe teme specifice pregătirii sale și cerințelor pieții de carte, dintre care amintim: ,,Iugoslavia în flăcări”, ,,N.A.T.O. – Globalizare sau dispariție?”, ,,De la Atlantic la Urali – Renașterea Europei”, ,,CIA contra KGB”, ,,Spionajul total în acțiune”, ,,Spionajul și puterea”, ,,Noua Apocalipsă”, ,,Apocalipsa și România”, ,,Trezirea Marelui Dragon (China în reformă)”, ,,Consilier la Cotroceni”, ,,Creșterea și descreșterea imperiului american”, ,,Bătălia pentru adevăr. Fața nevăzută a imperiului american”.

Deocamdată, atît. În contextul în care amatorii de senzații tari (dar fără acoperire faptică) dau la iveală, pe bandă rulantă, volume care se vor întruchiparea realității, încărcînd depozitele cu maculatură inutilă, apare un fost ofițer de informații, colonelul Florian Gârz, un adevărat profesionist în domeniul informațiilor și ne pune pe masă cartea ,,O lume în criză” – revelația unei lumi necunoscute, în parte, care ne propune să descoperim America așa cum este ea – dominată de eroziuni politice, sub imperiul răului intern – Complexul Industrial Militar. Citind această carte, mulți români vor fi surprinși să afle că Statele Unite ale Americii nu sînt chiar așa de democrate, și nici nu întreprind o operă de binefacere în rîndul unor popoare de pe Glob, dimpotrivă – le vor doar resursele, indiferent cu ce preț!

Urmăriți, de săptămîna viitoare, serialul jurnalistic așezat sub genericul ,,AMERICA – DEMONTAREA UNUI MIT!”

(va urma)

GEO CIOLCAN

Joi, 19 august, cînd mă pregăteam să predau materialul redacției, am aflat că familia Florian și Silvia Gârz împlinește 60 de ani de la căsătorie, motiv pentru care am scris următoarele strofe: Cade toamna cu năluci în vie, Orele astrale se țin lanț, La 60 de ani, ca-ntr-un bilanț, Împlinirea este bucurie!

Ce frumos că sînteți împreună După-atîția ani de foc și dor, Marile iubiri nicicînd nu mor, Stau alături veșnic, în cunună!

La mulți ani, decenii înainte, Pe-acest drum al vieții, drept și dîrz! La mulți ani, dragă familie Gârz, Pentru voi – cele mai dragi cuvinte!

Din culisele istoriei

137 DE ANI DE LA MOARTEA PĂRINTELUI MEDICINE ROMÂNEȘTI

Carol Davila – aspecte inedite din viața

presărată cu ironii ale destinului (I)

Carol Davila, chiar dacă nu a fost român, și-a petrecut cea mai mare parte din viață în România și a revoluționat domeniul medicinei. Dacă s-ar fi oprit la a fi un doctor bun, probabil importanța acestuia nu ar fi fost aceeași în momentul de față. Francezul adoptat de România a fost amfitrionul școlilor de medicină de aici și al serviciului de ambulanță. Cu toate acestea, destinul i-a jucat feste lui Davila, în ceea ce privește viața personală.

Originile și mutarea

în România (1)

Carol Davila se naşte în Italia, lîngă Parma, la 8 aprilie 1828, din tată spaniol şi mamă germană. Ajunge, printr-un concurs de împrejurări, la vîrsta de 14 ani, în grija rectorului de atunci al Academiei din Limoges, Franţa. Sub tutela şi protecţia doctorului A. Guépin, tînărul d’Avila face un stagiu la farmacia lui Léon le Sant din Nantes şi începe pregătirea pentru Bacalaureat. După studiile medicale de la Angers şi Paris, în 1853, la recomandarea Facultăţii de Medicină din Paris, autoritatea imperială îl trimite pe tînărul medic în Ţara Românească, unde ajunge să joace un rol foarte important. Pe numele adevărat Carlo Antonio Francesco d’Avila, medicul a fost un francez de origine italiană, ale cărui legături familiale nu sînt întocmai cunoscute. Se spune că Davila este fiul nerecunoscut al muzicianului Franz Liszt și al contesei Marie d’Agoult, însă cel mai probabil pe vremea cînd era încă foarte mic a fost adoptat de familia de medici care i-au insuflat această pasiune.

În ceea ce s-a scris pînă acum despre Carol Davila sînt multe incertitudini în legătură cu părinţii săi, cum a ajuns în Franţa sau anii de studiu. Toate acestea sînt menţionate într-o teză pentru doctoratul de stat, prezentată la Facultatea de Litere din Rennes, în 1964, de profesorul Guy Frambourg, care preda la Liceul „Clemenceau“ din Nantes. Teza, intitulată „Le docteur Guépin, 1805–1873, un philanthrope et démocrate nantais; étude de l’action et de la pensée d’un homme de 1848“, cuprinde date referitoare la Carol Davila, dintr-o notă scrisă de dr. Guépin: ,,În decembrie 1842, cumnatul meu, René Rabusseau, pe atunci rector la Academia din Limoges, a adunat de pe drumuri un copil de 14 ani, care mergea pe jos în Spania, pentru a-şi regăsi familia din partea tatălui şi pentru a încerca să fie recunoscut de aceasta. Mai tîrziu, acest copil mi-a fost încredinţat şi m-am simţit obligat să încerc să lămuresc toate aspectele legate de originea sa, în scopul de a-i reda numele şi poziţia socială. (…) După ce am răscolit în amintirile şi în trecutul acestui copil şi al familiei sale din partea tatălui şi a mamei, l-am sfătuit să adopte un nume aparţinînd familiei sale, purtat chiar de tatăl

său şi să spună tuturor: numele meu este FrancescoCarlo-Antonio d’Avila, născut la 8 aprilie 1828 în Italia austriacă. La cele de mai sus voi adăuga faptul că tatăl lui Francesco Carlo Antonio d’Avila era numit de servitorii săi contele Antoine, că fusese ceea ce în societate se cheamă un bărbat de viţă nobilă, că-şi răpise soţia în momentul în care familia acesteia urma s-o căsătorească, că moartea violentă a rivalului său coincisese cu această răpire, că această doamnă aparţinea uneia din cele mai de vază familii din Austria, că a murit în Elveţia italiană după şase sau şapte ani de la această răpire, că era de origine slavă şi, foarte probabil, singurul copil, că mama acestei doamne, bunica lui Francesco Carlo Antonio d’Avila, a murit, că moştenitorii săi, adică rudele care i-au luat locul pupilului meu, se opun şi se vor opune cu toate puterile recunoaşterii lui ca fiul tatălui său şi al mamei sale, că tatăl său a murit la Hamburg, la cîteva zile după incendiul din oraş în care şi-a pierdut actele şi averea. Voi mai adăuga faptul că Francesco Carlo Antonio d’Avila a sosit la mine cu cele mai puternice recomandări şi că le-a justificat prin comportamentul său, prin bunele sale moravuri, prin dragostea lui de muncă, inteligenţa şi delicateţea sa; că mi-a spus mereu de prenumele lui ca şi cînd i-ar fi aparţinut, ceea ce mi s-a părut cu atît mai posibil cu cît aceste prenume sînt istorice şi se alătură unor amintiri onorabile; că, în sfîrşit, nefiind decît tutorele lui benevol, m-am abţinut să verific cele de mai sus prin acte de notorietate publică, nevăzînd nici necesitatea, nici utilitatea acestui fapt. Francesco Carlo Antonio d’Avila doreşte să se dedice studiului ştiinţelor naturale; îl voi sprijini din toate puterile şi solicit deschis participarea tuturor celor care îl pot ajuta într-o măsură mai mică sau mai mare. Niciodată un tînăr nu a meritat mai mult să fie susţinut în viaţă”.

Întîlnirea rectorului Rabusseau cu tînărul Davila este relatată pe larg în scrisoarea acestuia, din 13 decembrie 1842, către soţia sa, sora doctorului Guépin. ,,Duminică, spre amiază, cînd ieşeam să inspir aerul de ţară, am întîlnit în suburbia Parisului un copil de 14 ani, cu o figură interesantă, încă destul de bine îmbrăcat, dar obosit de o lungă călătorie, care întreba trecătorii de drumul de urmat spre Spania. Cum persoanele cărora se adresa nu îl înţelegeau, m-am apropiat de el şi am înţeles imediat că era născut în Spania şi că se întorcea de la Hamburg pentru a reveni în ţara sa natală. Vorbeşte germana, latina şi puţin engleza. Primul meu impuls a fost să îi dau banii pe care îi aveam la mine, pentru a-şi putea continua călătoria. În continuare însă, trezindu-mi interesul cîteva noi detalii ale povestirii sale, mă decisesem să-i plătesc un loc pentru Bordeaux şi să-l recomand colegului meu, cînd o fericită inspiraţie m-a făcut să renunţ la acest proiect pentru un altul pe care îl consider mai bine conceput; ideile bune numi vin de obicei decît după reflecţie. Fiindcă n-am decît un pat în apartamentul meu, nu puteam să-l găzduiesc la mine, dar l-am rugat pe director să-l primească, iar doamna Ubertin, care are trei băieţi, a făcut pentru micuţul meu protejat tot ceea ce ai fi făcut şi tu. Iată ce rezultă din mai multe convorbiri pe care acest copil le-a avut cu directorul şi cu mine în latină, şi cu profesorul de germană în această limbă. Profesorul, care cunoaşte mai multe oraşe în Germania, s-a asigurat că micuţul cunoaşte, într-adevăr, oraşele în care spune că a locuit; are, de altfel, un aer de sinceritate care îndepărtează orice bănuială. Copilul se numeşte Francesco. Tatăl său, Antonio Lorenzo, conte de Bidonello, se căsătorise la Sevilla. În 1829, pe cînd era încă tînăr, avea gradul de căpitan şi purta două decoraţiuni. În acea vreme a fost obligat să se expatrieze împreună cu soţia şi copilul de doi ani. A mers mai întîi în Elveţia, unde soţia sa a murit în 1832: a fost îngropată la Berna. Timp de mai mulţi ani el a călătorit prin Germania, locuind succesiv la Viena, München şi Berlin. În 1840 s-a stabilit la Hamburg, unde a murit la 10 mai 1842. I-a fost ridicat în cimitirul catolic un monument

pe care sînt indicate numele, vîrsta şi titlurile sale. Cînd a simţit că se apropie moartea, contele de Bidonello a avut precauţia de a trimite în Spania, la unicul său frate, care este general, o sumă considerabilă (900.000 de franci, spune copilul), nepăstrînd decît strictul necesar pentru a acoperi cheltuielile de înmormîntare şi pentru a asigura întoarcerea fiului său în Spania. Acesta, după moartea tatălui său, a rămas singur în Hamburg. I-a scris mai întîi unchiului său, la Madrid, şi, după ce a primit un răspuns la sfîrşitul lui august, a făcut această lungă călătorie. Francesco a plecat din Hamburg la 16 septembrie anul trecut; a ajuns la Amsterdam însoţit de un servitor prusac, pe care-l chema Joseph Albert, şi care fusese timp de şase luni în serviciul tatălui său. La Amsterdam, Francesco ocupa o cameră la hotelul Soarele de Aur, la un etaj superior, şi Albert locuia la parter. La 20 septembrie, acest servitor a dispărut, luînd cu el un cufăr în care erau banii, bijuteriile şi hainele tînărului său stăpîn. După ce a făcut în zadar cîteva demersuri pentru a-şi regăsi obiectele pe care le pierduse, tînărul Bidonello a luat hotărîrea curajoasă de a traversa Franţa pe jos pentru a ajunge la Madrid, la unchiul său. Vînzarea ceasului i-a permis să ajungă pînă la Limoges. Cînd l-am întîlnit, îi mai rămăseseră 1,49 franci şi un volum din Schiller frumos legat.

I-am împărtăşit toate aceste detalii ministrului Instrucţiei publice, rugîndu-l să le comunice colegului său de la Afaceri externe, care va putea să verifice unele din informaţiile furnizate de acest copil şi ca urmare să ofere mijloacele necesare întoarcerii sale în Spania. Între timp, va rămîne la colegiu, unde sper că-l vei mai putea vedea cînd vei sosi”.

Tînărul Davila a urmat Facultatea de Medicină din Paris, a absolvit în 1853, iar apoi a ajuns în România la vîrsta de 21 ani. Acest lucru a fost o întîmplare, dat fiind că din partea de est era o cerere destul de mare de medici, fiind primite două oferte pentru a lucra. Una a venit din Persia, unde ar fi trebuit să fie doctorul personal al șahului (n. red. titlu purtat de suveranul Iranului), iar cea de-a doua din Țara Românească, de la domnitorul Barbu Știrbei. El a jucat un rol important în ţara noastră, mai ales din punct de vedere medical. Coresponda cu Guépin; în noiembrie 1853, făcînd aluzie la relaţiile pe care acesta din urmă le stabilise cu prinţul Napoléon, scria că vărul împăratului trebuia să se felicite pentru că-l avea ca prieten, pentru că nu inspira decît idei măreţe şi îl îndemna să se consacre din ce în ce mai puţin jurnalisticii şi politicii.

Despre sosirea la Bucureşti, Davila îi trimite doamnei Rabusseau (mama adoptivă) scrisoarea din 17 aprilie 1853: ,,Mama mea, nu vreau să mai întîrzii şi vă voi informa, deşi foarte pe scurt, despre sosirea mea la Bucureşti. Călătoria pe Dunăre a fost destul de rapidă şi foarte interesantă. Am debarcat pe 13 aprilie pe pămînt valah. O trăsură de poştă mă aştepta la Giurgiu şi, a doua zi, opt cai mă duceau cu o viteză ameţitoare către scopul călătoriei mele. Aveam cu mine doi curieri şi un ofiţer al poştei înarmat pînă în dinţi, care, cu carabina sus, se ţinea pe scaunul caleştii, îi zorea fără încetare pe surugii şi transmitea diriginţilor de poştă ordinele de a ne pune caii la dispoziţie pe cheltuiala guvernului. De la Giurgiu pînă la Bucureşti nu e drum – se galopează peste cîmp, nici un deal nu a fost nivelat, nici o depresiune ridicată; se traversează rîurile pe poduri din lemn atît de fragile şi de nesigure încît, fără voie, ţi se face pielea de găină de teama unei băi reci. La barieră, mi s-a dat o scrisoare în care eram avertizat că, locuinţa mea nefiind gata, îmi rezervaseră un apartament la hotelul France – astfel numesc ei o magherniţă îngrozitoare în care se găsesc numeroase exemplare din toate insectele turco-valahe. Aveam la mine o scrisoare de la ministrul Afacerilor externe pentru consulul general al Franţei, domnul Pouyod; el m-a prezentat Alteţei-sale Principele domnitor, care m-a primit cu multă amabilitate. Sînt convins că voi putea conta pe el pentru toate îmbunătăţirile pe care le voi avea de făcut. Domnul P. m-a prezentat, de asemenea, ministrului secretar de stat şi şefului meu, ministrul de război, mare spătar al Valahiei. Excelenţele lor sînt animate de cea mai mare bunăvoinţă. Am cinat la ei şi la alţi mari boieri. Fiul domnitorului, prinţul George, a primit o adevărată educaţie franceză, este inteligent, activ şi doreşte cu ardoare progresul“.

(va urma) r m

Ana Davila cu fiul

OVESTI ADEVARATE p

Castelul Sturdza din Miclăuşeni, de la serate culturale cu Alecsandri, la tabără sovietică, depozit comunist şi ospiciu dezafectat (2)

Ţăranii şi-au făcut opinci din coperţile

cărţilor furate de la Castel

Dovezi ale eleganţei foştilor proprietari ai conacului devenit castel sînt omniprezente în bijuteria de la Miclăuşeni: în hol ,,a fost una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, la vremea respectivă. Toți Sturdzeștii care au locuit aici, încă din perioada conacului, au fost colecționari de cărți, bibliofili. Ei au donat aproape 60.000 de volume – cărți rare, cărți de valoare, cum ar fi ediții princeps, incunabule sau altele. Din păcate, peste 40.000 de exemplare se pierd în anii ’44 – ’50. Cît au stat soldații, nu mai coborau după lemne… Pereții nu erau pictați, ci aveau tapet din mătase și rafturi de jos pînă sus”.

Însă, aşa cum se întîmplă adesea, Castelul n-a fost doar victima asediilor din exterior, ci şi a celor din ,,interior”. Foarte multe cărţi au dispărut „în perioada cînd au intrat localnicii. Fiind învelite în piele de vițel, din care se produceau atunci coperţile, localnicii își făceau opinci, iar hîrtia le-o dădeau comercianților evrei din Roman, care o cumpărau pentru a ambala diferite produse. Cele care au supravieţuit sînt doar la arhiva Episcopiei Roman, la Academia Română și la unii colecționari”.

Ignoranţa, pauperitatea şi frustrarea acumulată a localnicilor sînt toate posibile explicaţii pentru actele de vandalism împotriva Castelului, însă asta nu-ţi reduce din gustul amar pe care-l resimţi cînd istoria e developată în faţa ochilor tăi. Trebuie menţionat că, acum un secol, domeniul era unul imens şi forma – expresia trebuie luată cum grano salis – un soi de moşie feudală imensă. ,,În depresiunea aceea a fost un lac care începea dinspre sat și se termina aproape de Trei Iazuri. Parcul are 30 de hectare, dar moșia familiei la un moment dat includea 40 de sate – toată regiunea aceasta, spre Roman, și spre Tîrgu Frumos”, ne confirmă supoziţia însoţitorul nostru.

Însă, deşi tristă, povestea Miclăuşeniului conţine un mugure de speranţă, expresia credinţei că lucrurile pot fi aici reclădite. În Castel – a cărui tîmplărie originală s-a păstrat, fiind conservată cu un grund special – se regăsesc două piese originale care, de la distanță, par din fier, însă în realitate sînt din lemn de tei, un material foarte uşor. ,,Au fost donate de către un locanic. Bunicul le-a luat, și nepotul le-a adus. Prezintă același element reprezentativ pentru stilul gotic”. Piesa „de rezistenţă” a Castelului rămîne azi, ca odinioară, salonul de primire a musafirilor. Aici este locul unde se organizau diferite evenimente culturale. ,,Familia aceasta de la Miclăușeni, pe care o vedeți în poze – Maria, Ecaterina, George Sturdza – nu organiza petreceri somptuoase sau baluri. Ei erau mai mult înclinați spre partea culturală și foarte apropiaţi de Biserică. Organizau des un tip de

eveniment care se numea serată culturală, la care invitau diferite personalități ale vremii: Kogălniceanu, Enescu, Alecsandri, mitropoliți sau alți ierarhi. De aici, din salonul mare, bucățica aceasta de parchet s-a păstrat, sobele s-au păstrat foarte bine, seamănă cu piesele de la șah (cu turele, n.n.)”.

La Miclăuşeni, bunul gust este ubicuu, iar atenţia pentru detaliu şi calofilia ,,ctitorilor” – dincolo de orice îndoială. O dovadă o reprezintă şi pictura, la care s-a folosit o tehnică specială, numită în franceză trompe-l’oeil, menită să înşele privirea şi să dea formelor relief. ,,Un fel de 3D. Bănuiesc că, atunci cînd era nouă, chiar credeai că este sculptată. Din acest salon mare, se intră în două birouri, cel al Mariei și cel al lui George. Ei, pe atunci, trăiau separat, în sensul că dormeau separat, aveau birouri separate și o viață fericită. Deşi dormeau separat, între dormitoare exista comunicare”, punctează cu umor Sebastian.

se numea Miclăuș primește moșie aici. Și, de acolo, denumirea satului: Miclăușeni”.

Parcul în stil englezesc, poartă către ataraxie

În mod regretabil, un incendiu petrecut în iarna anului 1985, care a afectat mansarda Castelului, reconvertit în cămin de copii, a distrus şi mai tare plafoanele deja intrate în declin. A fost atunci un incendiu de proporții, care a durat aproape o zi și jumătate, pentru stingerea căruia pompierii au turnat tone de apă, ce s-au infiltrat în bîrnă și apoi în stuf. Ulterior, o echipă de restauratori a făcut controlul pagubelor utilizînd o hîrtie specială, numită foiță japoneză, realizată din orez şi concepută să absoarbă apa şi să menţină plafonul uscat. A fost o soluție de compromis, ajunsă azi la „scadenţă”.

La fel ca în cazul marilor spaţii de cultură europene, o singură vizită la Miclăuşeni nu este suficientă decît pentru a intui grandoarea şi frumuseţea tulburătoare a locului, istoriile sale ascunse, comorile de artă şi inginereşti (vezi demonstraţia obloanelor silenţioase tainice, încă funcţionale după un veac) pe care le ascunde. O cercetare mai atentă se impune, de aceea, vă sfătuim să reveniţi. La fel ca toţi oamenii de viţă nobilă, Sturdzeştii – personalităţi complexe – nu se lasă cunoscuţi de prima dată. ,,La Maria este mai cochet biroul. Ea a fost pictoriță de carte”, spune Sebastian, arătînd spre nişte imagini dintr-o carte de rugăciuni scrisă şi pictată de către aceasta. Originalul se păstrează în Copou, la Muzeul Literaturii, în Casa Pogor (Iași). ,,La George în birou, era colecția de armuri medievale. Întreaga colecţie era pe pereți. Din întreaga colecție ne-a rămas doar o poză – importantă, fiindcă imaginile sînt bune pentru restaurare”. Dintr-un colţ, o statuie a lui Ștefan cel Mare naşte o aducere-aminte la timp a identităţii cadrului mai larg ce ne găzduieşte: ,,Înaintea lui Ștefan cel Mare, în timpul lui Alexandru cel Bun, la 1410, un vornic care

Avalanşa de informaţii şi de semnificaţii nu se opreşte aici: pe un perete exterior, un înger care ține în mînă un disc juca rolul de ceas solar – căruia, între timp, i-a căzut bagheta. ,,În mod normal, cînd bate soarele, umbra baghetei indică ora. Eu am urmărit ceasul pe tot parcursul anului și am observat că îi trebuia numai pînă în prima parte a zilei. Întotdeauna, după ora 13, soarele este dincolo și nu mai este funcțional. De aceea, biroul lui George este la răsărit, pentru că el era matinal. Biroul Mariei este la apus, acolo nu mai este nici un ceas. Ea era cu lectura”. Deşi Castelul rămîne, chiar după standardele Secolului XXI, o afacere luxoasă, eleganţa cu care a fost conceput îţi provoacă admiraţie şi te împiedică să-l cataloghezi, sumar, o ,,indecenţă” boierească. Din sufragerie, se trece pe o terasă ce se deschide spre o scenă bucolică, unde se servea masa atunci cînd vremea o permitea. ,,Tot parcul are 30 de hectare. El a fost amenajat de tatăl lui George, Alecu Sturdza, care este îngropat sus, în biserică. Este un parc în stil englezesc, un parc dendrologic. Au fost aduse şi aclimatizate mai multe specii de arbori, printre care și unii exotici, cum este acest Ginkgo Biloba. Are peste 150 de ani şi a fost amplasat aproape, în mod special. Sub el, Sturdzeștii aveau un foișor – se spune că, dacă stai sub el, îți transmite energii pozitive. Noi, toamna, la începutul lui octombrie, recoltăm frunzele, le uscăm la umbră și facem ceai. Unii răutăcioşi spun că are efect afrodiziac”. Mai mult decît un efect afrodiziac, ,,fructele” de la Miclăuşeni au un efect calmant. Consecinţă poate şi a ,,urmei” lăsate de către arhitectul german şi de către meşterii austrieci care l-au secondat, Castelul este un studiu de caz pentru frumuseţea adusă de ordine într-un cadru – natural, social – parcă etern în devălmăşie.

,,Ordinea este sufletul lucrurilor”

Nu întîmplător, o maximă dragă Sturdzeştilor, inscripţionată deasupra unei intrări a servitorilor, era ,,Ordinea este sufletul lucrurilor”. Intrarea făcea legătura cu o clădire veche din curte, care găzduia bucătăriile. Toată mîncarea era preparată în exterior, fiind apoi servită în castel. Sus, la mansardă, locuiau servitorii permanenţi, iar dedesubtul bucătăriilor era crama, unde se țineau vinurile. Conchide Sebastian –,,sînt tot felul de inscripții care te îndeamnă la liniște, la studiu, la reculegere, la rugăciune. Deasupra ușii, pe exterior, este deviza familiei Sturdza, tot în latină: Utroque clarescere pluchrum, sau «Frumusețea strălucește pretutindeni» – și cea exterioară, dar și cea interioară. Mai este o maximă, cum gîndeau ei: «Acolo unde este liniște și pace domnește armonia»”. De notat este efortul local de a reînvia măreţia Miclăuşeniului şi de a-l repune pe harta culturii româneşti, acolo unde acest bastion al eleganţei spiritului merită cu prisosinţă să fie. La fiecare început de septembrie, se organizează aici Festivalul Castelului, cu tematica Belle Époque – interbelică. Este momentul în care sute de oameni (peste 3000 la ediţia a III-a, din 2016) vin costumați ,,ca pe vremea lui Caragiale – domniţele cu pălării sofisticate, domnii eleganţi. Toate mașinile sînt oprite la intrare și locul e împînzit de trăsuri, calești, mașini de epocă și de foarte multe spectacole și ateliere, precum atelierul de vals, cel de tango, de pictură sau de muzică“. Sfîrșit

mATrICEA.ro

Biserica Mînăstirii Miclăușeni

Pas tila sãptãmînii

Talibanii sînt la putere. Cine trebuie să se teamă?

(urmare din pag. 1)

În acest moment sînt discutate măsurile care trebuie adoptate în privința miilor de refugiați din Afganistan, deoarece rezervele de locuințe au fost epuizate. Companiile aeriene germane au început să-și transporte cetățenii și afganii care lucrează în misiuni străine la Tașkent, iar în viitor vor fi transportați în Germania. Turcia a început să construiască un gard de sîrmă ghimpată lung de 300 km la granița cu Iranul, deoarece de aici se așteaptă fluxul de refugiați afgani către Europa. Departamentul de Stat al SUA acordă, de asemenea, atenție aliaților afgani abandonați, stabilind că Nigeria va primi două mii de afgani pentru o perioadă de două luni. Guvernul din Bangladesh, ca răspuns la o cerere similară din partea americanilor, a spus că nu va acorda ajutor refugiaților.

Președintele Joe Biden a acordat 500 de milioane de dolari pentru refugiații afgani, tot ceea ce fac americanii fiind să apere Aeroportul din Kabul, prin care continuă evacuarea străinilor. După toate semnalele, noua situație nu pare să îl deranjeze cu adevărat pe președintele SUA, deoarece americanii care părăsesc Afganistanul nu se simt pierzători. În ajunul preluării de către talibani a Kabulului, Biden a răspuns la o întrebare din partea jurnaliștilor legată de un posibil ajutor al Statelor Unite pentru aliații afgani abandonați: „Acum securitatea afganilor este problema afganilor” .

Ieftineala (2)

Un hotel sau o pensiune se pregătește atunci cînd vă anunțați sosirea cu toate cele necesare pentru a avea o ședere cît mai plăcută, iar cînd dumneavoastră anulați cazarea cu cîteva ore sau zile înainte, le produceți pierderi, pentru că ei au cheltuit bani ca să curețe camerele, să spele așternuturile de pat, să completeze minibar-ul, să pregătească mîncarea și să pună totul la punct. Probabil vă gîndiți că nu e o mare pagubă că se duc alții în locul dumneavoastră și-și scot pierderea. Dar dacă nu e așa?

Dacă nu se duc? Pentru că turiști nu se găsesc pe toate drumurile. Atunci știți ce fac pensiunile și agențiile pe care le „lăsați cu ochii în soare”, cum spunem noi, românii? Se protejează. Cum? Cerîndu-vă avansuri de 20-30% și nereturnîndu-vi-le în situații ca cele de mai sus. Vor face asta nu ca să se îmbogățească pe spinarea dumneavoastră, ci ca să-și acopere pierderile de care vorbeam.

E un cerc vicios, după cum vedeți, din care nu putem ieși decît dacă ne acordați încrederea dumneavoastră și vă bazați pe sfaturile noastre specializate, așa cum procedați la medic, la mecanic sau la profesor, ori așa cum fac cei care apelează la serviciile dumneavoastră de la locul de muncă. Ce s-ar întîmpla dacă toți clienții v-ar da programul peste cap și v-ar pune să munciți degeaba pentru ei?

Printre noi, ca peste tot în lumea asta, sînt persoane care fac concurență neloială celorlalți. Vă convine cînd vedeți în jur oameni care prosperă peste măsură și despre care știți că nu plătesc taxe și impozite și s-au îmbogățit din activități ilegale? Sigur nu. Vi se pare că își bat joc de dumneavoastră și de munca cinstită pe care o depuneți. Ei bine, și noi, agențiile, ghizii de turism și pensiunile, avem aceeași problemă cu cei care desfășoară activități fără să aibă licențiere sau fără să plătească taxe. Există pensiuni care vă vor oferi prețuri mai ieftine tocmai pentru că nu facturează banii pe care îi achitați și, ca urmare, nu plătesc taxe la stat, băgîndu-și banii în buzunar. Pe ei nu vă deranjează că-i îmbogățiți din munca dumneavoastră cinstită? Există pensiuni care, atunci cînd rezervați o cameră pe serviciul internațional de rezervări Booking, vă vor solicita să anulați rezervarea și să plătiți direct la ei, fiindcă vă vor da un preț mai ieftin. De ce nu vă gîndiți că, în felul acesta, contribuiți la îmbogățirea unor indivizi care înșală statul și apoi vă vor rîde în nas din mașinile lor 4x4?

Și mai curioasă este declarația lui Biden despre viitorul politicii americane în Afganistan. El nu se teme de consecințele venirii la putere a talibanilor, deoarece o prezență militară permanentă a SUA în Afganistan poate fi realizată fără trupe terestre. La fel ca în Somalia sau Yemen. Aluzia este clară: dacă este necesar, Forțele Aeriene ale SUA vor bombarda Afganistanul în voie. Și, se pare, pentru a confirma că președintele nu aruncă cuvinte în vînt, comandantul forțelor americane din Orientul Mijlociu, generalul Kenneth McKenzie, s-a întîlnit cu reprezentanți ai conducerii talibane, cărora le-a spus convingător că orice atac asupra trupelor SUA sau a unui aeroport din Kabul ar primi „un răspuns rapid și puternic”. Ei bine, prestigiului internațional al Statelor Unite, care nu este la cel mai înalt nivel, îi lipsește doar un

Agențiile de turism care vă oferă servicii de calitate, în locații verificate, cu ghizi de turism pregătiți ca să vă poată oferi toate serviciile de care vorbeam mai sus, astfel încît dumneavoastră să nu aveți altă grijă decît a vă relaxa, plătesc asigurări anuale ce pornesc de la sute de euro și merg pînă la mii de euro în funcție de volumul de turiști pe care-l au, depun raportări lunare la Ministerul Turismului, plătesc lunar taxe și impozite către statul român, sînt controlate și verificate permanent de autoritățile competente și, cu toate acestea, turistul român preferă ieftineala altora în locul calității unei agenții de turism legale.

Știți foarte bine că sînt multe firme de transport care organizează pelerinaje sau excursii de 3-4 zile prin România, pe bani mult mai puțini decît cei ceruți de o agenție de turism. Dumneavoastră, turiștii români, plătiți banii, atrași de preț, fără să știți că veți sta cam 8-10 ore pe zi într-un microbuz de 20 de locuri, cu scaunele mult prea apropiate unul de altul, cu „genunchii la gură”, cum se zice, că veți vedea „în fugă” 6-7 obiective pe zi din care nu veți rămîne cu aproape nimic, fiindcă transportatorul care vă oferă aceste minunate condiții de voiaj nu o să vă ofere nici o informație culturală pentru că nu are pregătirea necesară. Veți pleca mai departe irosindu-vă timpul și energia și veți ajunge storși de vlagă la o pensiune așezată într-o margine de sat sau pe buza drumului, de unde veți auzi noapte de noapte camioanele huruind cu viteză.

Ei bine, acest organizator de excursii ieftine își va băga banii dumneavostră în buzunar, fără să plătească asigurări asemenea unei agenții, și fără să vă ofere o excursie de calitate. Vă convine „să îmbogățiți” pe cineva fără să primiți în schimb servicii de calitate sau preferați o agenție de turism care vă oferă servicii infinit mai bune și garanția executării lor?

Pentru că vorbeam de ghizi, vreau să vă atrag atenția că diferența între un ghid care vă oferă serviciile sale gratuit și unul care o să vă ceară 40 de euro pentru un tur de oraș de două ore este extrem de mare. Ghidul gratuit nu este autorizat în urma absolvirii unui curs de pregătire teoretică și practică de 9 luni și, ca urmare, informațiile pe care vi le va da și turul de oraș pe care vi-l va face, comparativ cu ale unui ghid autorizat, vor fi de calitate mult mai slabă. De asemenea, atunci cînd plecați în străinătate unii dintre dumneavoastră preferați să mergeți pe cont propriu. Dar știți unde mergeți? Știți ce să vizitați? Știți să vă faceți un traseu turistic în așa fel încît să exploatați la maximum zona vizitată? Eu sînt ghid și co-fondator al unei agenții de turism de 15 ani și mereu

nou război aerian împotriva populației din Afganistan. Este adevărat, din punctul de vedere al Pentagonului, această opțiune este destul de potrivită. Datorită faptului că, pe cerul sirian, aripile Forțelor Aeriene ale SUA sînt legate, cerul afgan este perfect pentru un pilot american: zbori oriunde vrei, bombardezi pe oricine vezi. Pentagonul poate visa doar la un astfel de război aerian, la fel și complexul militar-industrial american. Pauzele dintre războaie sînt inacceptabile și aici nu este necesar să inventăm o scuză.

Între timp, talibanii care au venit la putere se străduiesc să liniștească comunitatea afgană și mondială. Au anunțat o amnistie generală, sînt de acord să permită femeilor să lucreze în medicină, educație și chiar în massmedia (în cadrul legii Sharia). Au anunțat o interzicere iminentă a producției și distribuției de droguri. Și cel mai important, politica internațională a talibanilor va fi, spun ei, pașnică și de bună vecinătate.

Desigur, cunoscînd istoria talibanilor, aceste cuvinte nu pot fi de încredere. Un nou pericol a apărut pentru republicile din Asia Centrală dincolo de Pyanj. Există, de asemenea, un pericol pentru acele entități constitutive ale Federației Ruse în care există o proporție mare de musulmani în rîndul populației.

După scurt timp, va deveni clar cît de justificate sînt aceste temeri. Pînă în prezent, președintele Conferinței de securitate de la München, Wolfgang Ischinger, a spus: „Dacă dominația terifiantă a talibanilor se restabilește acolo, ar trebui să devină un factor de îngrijorare pentru vecinii și puterile regionale, în special China, Rusia, India, Pakistan și Iran”.

cînd am făcut trasee externe am apelat la specialiștii locali. Nu aș îndrăzni să fac un traseu turistic într-o țară străină stînd în fața unei hărți, fiindcă știu din experiență că diferența între hartă și ce e pe teren este uriașă. Nu știu cînd mă deplasez din punctul A în punctul B, ce restaurante am pe drum și unde pot opri să mănînc cînd mi se face foame și nu știu valorile de trafic. Sînt foarte multe detalii pe care dumneavoastră, turiștii, nu le cunoașteți, nu le luați în calcul și care vă pot strica vacanța, dar pe care o agenție de turism le cunoaște, fiindcă ea cu asta se ocupă. Situația de mai sus se aplică și pentru excursii în circuit, pentru excursii private sau pentru excursii într-un resort la mare.

Pentru ca toate lucrurile acestea să nu se mai întîmple avem nevoie atît ca dumneavoastră, turiștii români, să vă schimbați optica cît și de niște completări la legea turismului și de o poliție a turismului care să urmărească aplicarea legii. În primul rînd, însă, avem nevoie de dumneavoastră, turiștii români. În momentul în care dumneavoastră veți începe să comparați serviciile ieftine ale unor furnizori neautorizați cu cele ale agențiilor de turism o să vă dați seama că banii plătiți în plus unei agenții vă oferă garanția unor servicii de calitate net superioare celor ieftine. Firește, toți greșim, pînă și dumneavoastră la locul de muncă, fiindcă un proverb românesc spune că „doar cine nu muncește nu greșește”, așa că va trebui să fiți îngăduitori cu micile inconveniente care pot apărea în relația cu agenția de turism, cu ghidul sau cu hotelul ori pensiunea unde vă cazați. Nu plecați de la ideea că cei care vă oferă servicii în turism vă sînt inamici, fiindcă este greșit. Sînt oameni care, ca și dumneavoastră, încearcă să-și facă treaba cît mai bine la locul de muncă. Nu vă panicați dacă aveți impresia că nu veți beneficia de serviciile pentru care ați plătit, fiindcă dacă agenția sau unitatea de cazare vă garantează că le veți primi va face acest lucru, iar dacă nu va putea să o facă, din culpa sa, atunci o să primiți o justă despăgubire. Pe lumea aceasta totul se rezolvă cu răbdare și bunăvoință și sînt convins că sînteți de acord cu acest lucru.

Sînt convins că ați înțeles apelul meu și că lucrurile se vor schimba în bine pentru noi toți. Aș vrea ca noi, românii, să renunțăm la filosofia păguboasă a „ieftinelii” și să fim pregătiți să plătim pentru servicii de calitate, pentru că, așa cum spune un proverb românesc, pe care toți îl pomenim, dar pe care nu mulți îl aplicăm, „sînt prea sărac ca să-mi cumpăr un lucru ieftin”. (va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Oponenții pandemiei

(urmare din pag. 1)

Primul astfel de „dezertor” este Geert Vanden Bossche, specialist german în virologie și vaccinuri. Bossche a lucrat în științe academice, a colaborat cu companiile Big Pharma pentru dezvoltarea și eliberarea vaccinurilor (GSK Biologicals, Novartis Vaccines, Solvay Biologicals). A participat la programul Global Health Discovery al Fundației Bill & Melinda Gates din Seattle (SUA) timp de trei ani, a lucrat cu Alianța Globală pentru Vaccinuri și Imunizare (GAVI), unde a fost managerul principal al programului de vaccinare împotriva Ebola. După o carieră la GAVI, a plecat să lucreze la Centrul german de cercetare a infecțiilor de la Köln, ca șef al departamentului pentru dezvoltarea vaccinurilor. Bossche a început să aibă îndoieli cu privire la cursul GAVI încă din 2015. El a examinat și a pus sub semnul întrebării siguranța vaccinului Ebola utilizat în studiile de vaccinare inelare din Guineea. Analiza sa științifică critică și raportul privind datele publicate de OMS, în Lancet, în 2015, au fost trimise tuturor autorităților internaționale din domeniul sănătății și organismelor de reglementare implicate în programul de vaccinare împotriva Ebola, dar documentele au fost apoi ignorate. La 6 martie 2021, Gert Vanden Bossche a publicat o scrisoare deschisă privind vaccinarea împotriva coronavirusului, intitulată „Pentru toate autoritățile, oamenii de știință și experții din întreaga lume, pentru toți cei interesați”. Potrivit omului de știință, utilizarea medicamentelor în tratarea COVID-19 poate provoca o scădere generală a imunității, și avertizează asupra posibilelor consecințe pe termen lung ale vaccinării sugerînd oprirea imediată a campaniei de vaccinare în masă. Medicamentele actuale nu pot fi numite vaccinuri, nu au trecut ciclul de testare necesar, ci sînt medicamente experimentale, a căror utilizare necesită reglementări stricte. „Mutațiile virale circulante care apar din cauza unei pandemii ar putea duce la apariția unor tulpini mult mai periculoase ale virusului. Aceste mutații pot avea, de asemenea, o toleranță pentru componentele vaccinurilor actuale”, scrie virologul german. El crede că apariția efectului pierderii imunității virale este una dintre principalele amenințări la adresa vaccinării în masă. Mai mult, cel mai mare pericol vor fi cei vaccinați, care vor deveni sursele principale de infecții din cauza pierderii imunității virale.

Al doilea „dezertor” este englezul Michael Yeadon, fost om de știință, șef și vicepreședinte al diviziei de cercetare Pfizer din Anglia. La Pfizer, a petrecut 16 ani ca cercetător al alergiilor, al bolilor respiratorii și dezvoltator de medicamente. John La Mattina, fostul președinte al Pfizer Global Researchand Development, care îl cunoștea bine pe Yeadon, spune că „grupul său a avut mare succes și a creat o serie de compuși care au intrat în dezvoltarea clinică timpurie”. În 2011, Michael Yeadon a cofondat firma de biotehnologie Ziarco, care a dezvoltat medicamentul ZPL389, devenit „primul medicament oral din clasa sa pentru tratamentul eczemelor moderate pînă la severe”. Specialist de primă mînă, a fost un consultant în două companii de biotehnologie din Boston: Apellis Pharmaceuticals si Pulmatrix Inc. În primăvara anului trecut, el a început să expună pe rețelele de socializare cîteva dintre opiniile sale cu privire la „pandemie”, care nu coincideau cu poziția OMS, a Ministerului Sănătății britanic și a Pfizer. În primul rînd, el a susținut cu încredere că infecția virală COVID-19 nu reprezintă o „pandemie”. În al doilea rînd, el a sugerat că statisticile privind COVID-19 (morbiditate și mortalitate) în Anglia sînt de multe ori supraevaluate și a arătat absurditatea unor astfel de măsuri de control al infecțiilor, cum ar fi distanțarea, autoizolarea și purtarea măștilor. Apoi, a numit absurdă utilizarea testelor PCR și a prezis faptul că infecția cu COVID-19, ca și gripa sezonieră, vor dispărea în curînd. Nu după mult timp, a abandonat ultima declarație, înlocuind-o cu afirmația că infecția COVID-19 este menținută artificial în țara sa.

Este de remarcat faptul că în prima jumătate a anului trecut, Michael Yeadon a susținut ideea dezvoltării unui vaccin împotriva COVID-19, crezînd că ar putea ajuta unele categorii de persoane cu o stare de sănătate precară. Cu toate acestea, vara trecută și-a schimbat punctul de vedere. Cei care astăzi încearcă să-l distrugă moral pe Michael Yeadon îl acuză de inconsistență, chiar și de extravaganță. Prima provocare serioasă pentru Yeadon a venit la sfîrșitul anului trecut, cînd, împreună cu un alt specialist în vaccinuri, a solicitat Agenției Europene pentru Medicamente (EMA) să pună capăt studiilor clinice despre vaccinurile împotriva COVID-19. Potrivit lui Yeadon, există un defect inițial în vaccinurile create, femeile fiind expuse riscului de infertilitate. Cu toate acestea, autoritatea de reglementare farmaceutică a

Dosare penale împotriva lui Dodon si Voronin

Uniunii Europene a ignorat avertismentul lui Yeadon și a aprobat utilizarea vaccinului Pfizer - BioNTech în UE.

Pentru a fi corecți, observăm că cercetătorul nu este singurul care a încercat să se adreseze autorității de reglementare farmaceutice din UE. În luna februarie a acestui an, EMA a primit o scrisoare deschisă cu privire la problemele privind siguranța vaccinului COVID-19. Petiția conține un apel pentru oprirea vaccinărilor periculoase, a fost semnată de peste o sută de oameni de știință și medici de renume (din Uniunea Europeană, SUA, Canada, Australia), dar a fost ignorată de birocrații EMA, la fel ca și apelul lui Michael Yeadon. Scandalul a izbucnit în luna februarie, cînd cercetătorul a averizat public faptul că femeile însărcinate ar trebui să se ferească de vaccin. Cei care urmăresc statisticile au observat că ratele de vaccinare au scăzut în mai multe țări în martie comparativ cu februarie și au atribuit acest lucru apelului lui Michael Yeadon, inclus apoi pe lista celor mai periculoși activiști ai „antivirusului” (mișcarea împotriva vaccinării COVID). O referință la expunerea lui Yeadon și un rezumat al contestației pot fi găsite într-un raport extins care a fost publicat pe 18 martie de Reuters. În aprilie, Facebook a eliminat un grup de 120.000 de membri care discutau despre efectele secundare ale vaccinului COVID, inclusiv pe toți cei care au citat și susținut apelul lui Yeadon. Cercetătorul este greu accesibil pentru publicul larg în prezent, fiind blocat de cele mai mari companii IT (Facebook, Microsoft, Apple, Google). Mii de alți specialiști cinstiți și extrem de profesioniști în domeniul virologiei, imunologiei, epidemiologiei și dezvoltării vaccinurilor au ajuns în aceeași „închisoare informațională”. Michael Yeadon avertizează împotriva vaccinării nu numai pentru femeile de vîrstă fertilă, ci și pentru copii și adolescenți. Există cîteva videoclipuri cu declaratiile lui acestuia disponibile pe internet, în care se spune că vaccinurile pe bază de ARN (Pfizer-BioNTech și Moderna) nu sînt sigure, deoarece forțează corpul vaccinat să producă o proteină virală care provoacă tromboză. Pentru copii șansa de a muri din cauza vaccinului este de 50 de ori mai mare decît șansa de a muri din cauza virusului. Povestea lui Gert Vanden Bossche și a lui Michael Yeadon sînt doar două exemple care ilustrează „Marea Resetare” lansată de ,,noua Inchiziție” sub masca „combaterii pandemiei”.

Mai mult, Alexandru Stoyanoglo a spus că președintele Republicii Moldova i-a cerut în mod direct să inițieze urmărirea penală a mai multor lideri politici. „Au fost date nume și prenume și s-a pus întrebarea:

Scandalul din jurul procurorului general al Moldovei continuă să aprindă spiritele. Joi, 19 august, titularul Alexander Stoyanoglo a făcut o serie de declarații publice importante ca răspuns la atacurile președintelui și ale majorității parlamentare a Partidului Acțiune și Solidaritate (PDS). „Parchetul este o instituție de stat independentă și este supus doar legii, cu excepția controlului ierarhic intern. Singurul organism care exercită controlul procedural este sistemul judiciar și în nici un caz președinția, nu parlamentul sau guvernul”, a declarat procurorul general. Potrivit acestuia, de la preluarea puterii de către Maia Sandu, „Parchetul a încercat în repetate rînduri să stabilească un dialog bazat pe respect reciproc, dar eforturile noastre au fost în zadar”. Potrivit lui Stoyanoglo, cooperarea s-a limitat la interesul lui Sandu doar pentru indivizi și anumite cazuri penale. „În întreaga mea carieră, este prima dată când șeful statului cheamă șefii parchetelor specializate pentru un raport, doar Plahotniuc și-a permis să facă acest lucru”, a declarat revoltat Procurorul General. Se știe că Maia Sandu a convocat Consiliul Suprem de Securitate, unde s-a discutat despre progresul investigației cazurilor de profil înalt.

de ce nu au fost încă inițiate dosare penale împotriva acestor persoane? Igor Dodon, Vladimir Voronin, Zinaida Grechany și așa mai departe. Nu a existat nici măcar un singur argument, ci doar reproșuri adresate Parchetului General”. Procurorul general consideră că Maia Sandu ar trebui să lanseze public acuzațiile împotriva politicienilor pe care intenționează să îi dea pe mîna procurorilor.

În plus, ea însăși ar putea fi acuzată într-un dosar penal legat de furtul unui miliard, a spus oficialul. În 2014, Sandu a votat pentru o lege scandaloasă, care a dat Băncii Naționale dreptul de a acorda împrumuturi băncilor private sub garanții de stat. Sandu a participat, de asemenea, la luarea unei decizii secrete de salvare a trei bănci cu probleme: BEM, Banca socială și Unibank, cărora li s-au alocat 9,5 miliarde de lei, după transformarea acestui „ajutor” într-o datorie publică, a spus Stoianoglo. „Puteți să cereți în fiecare zi demiterea mea. Parchetul nu va accepta instrucțiuni și nu va răspunde la ordine sau emoții. Nu vă mai amestecați în activitățile Parchetului!”, a solicitat oficialul elitei conducătoare a Moldovei. Și, deși Alexander Stoyanoglo nu va demisiona, el nici „nu are motive legale sau morale pentru a demisiona”.

D ESPRE RATELE MORTALITĂȚII VIRALE

Ce s-a întîmplat cu șefii de stat și de guvern din Tanzania, Burundi, Coasta de Fildeș

Există o mulțime de statistici despre COVID-19 în mass-media. Dar, în principiu, sînt dați doi indicatori: numărul de persoane infectate cu virusul și numărul de decese. Numărul de persoane vindecate este rareori menționat. Indicatorii relativi sînt utilizați mult mai rar. Putem găsi indicatorul numărului de infectați la 100 de mii sau un milion de locuitori ai țării. Cu toate acestea, experții spun că această cifră este înșelătoare: cu cît sînt efectuate mai multe teste, cu atît vor fi mai mulți infectați. Adică autoritățile pot controla acest indicator. Există, de asemenea, un indicator relativ pentru numărul de decese marcate ca „victime ale COVID-19” pentru aceiași 100 de mii sau un milion de locuitori, dar acest indicator este rar folosit. Site-ul Statista.com a efectuat calculul zilnic al ratei relative a mortalității COVID-19: numărul de decese la 1 milion de persoane din 155 de țări. Separat, este evidențiat indicatorul numărului de decese înregistrate în ultimele 7 zile (la 1 milion de locuitori). Voi cita date din această sursă pentru cele zece țări cu cele mai ridicate rate de mortalitate (la 1 milion de locuitori) începînd cu 13 august 2021: Peru - 6.066.02, Ungaria - 3.074.43, Bosnia și Herțegovina - 2.937,90, Republica Cehă - 2.846.56, Brazilia2.686.08, Macedonia de Nord - 2.652.80, Bulgaria2.626.38, Columbia - 2.445.34, Argentina - 2.415.93.

Va fi mai clar dacă spun că, la 1.000 de locuitori, mai mult de 6 persoane au murit în Peru din cauza COVID-19, iar în Ungaria mai mult de 3. În restul țărilor de mai sus de la 2 la 3. Iată o listă cu cele 10 țări cu cele mai scăzute rate de mortalitate: Tanzania0,86, Laos - 1,26, Burundi - 3.30, China - 3,47, Noua Zeelandă - 5,29, Singapore - 7,54, Burkina Faso8.37, Niger - 8,41, Benin - 9.58, Eritreea - 10.29.

După cum puteți vedea, Peru se află la un pol, iar la celalalt Tanzania. Rata relativă a mortalității cu diagnosticul de COVID-19 începînd cu 13 august 2021 în Tanzania este de 7053,5 ori mai mică decît în Peru! Mă întreb ce părere au virusologii și epidemiologii despre asta? Cu toate acestea, medicii singuri nu pot face față unei astfel de sarcini: vor avea nevoie de specialiști în arme biologice, practici subversive

și metode de dezinformare. Apropo, China, despre care se suspectează că este sursa tuturor epidemiilor virale din lume, în lista celor 155 de țări are una dintre cele mai scăzute rate de mortalitate relativă cu un diagnostic de COVID-19. SUA, în schimb, are un indicator foarte ridicat – 1.877, de 2.183 de ori mai mare decît cel al Tanzaniei! Cu toate acestea, majoritatea țărilor au, de asemenea, indicatori cuprinși între 1000 și 2000: Olanda - 1.014; Germania - 1.161; Austria – 1.211; Elveția - 1.273; Suedia - 1.425; Franța - 1.639; Portugalia –1.707; Spania - 1.750; Marea Britanie - 1.951; Italia2.128; Belgia – 2.202. Excepție fac cîteva țări cu rate de mortalitate relativ scăzute: Australia - 37; Japonia - 122; Norvegia - 151; Cipru - 379; Danemarca - 439.

Este frapant faptul că ratele relative de mortalitate din țările lumii a treia sînt în general foarte scăzute și că aproape toate țările dezvoltate economic se află în zona mortalității ridicate. În grupul de țări cu cele mai scăzute rate de mortalitate, Tanzania se află pe primul loc. O țară care la începutul anului trecut a refuzat să participe la psihoza generală numită „pandemia COVID-19”. Organizația Mondială a Sănătății (OMS), organizațiile financiare internaționale (Banca Mondială și FMI), un număr de politicieni occidentali au încercat să forțeze conducerea țării să respecte „recomandările” OMS: introducerea autoizolării în Tanzania, distanțarea socială, purtarea măștii de protecție, teste PCR. La sfîrșitul anului trecut, au încercat să agite conducerea țării pentru a vaccina populația, oferind un împrumut FMI și chiar promițînd furnizarea de vaccinuri ca ajutor umanitar. Cînd spun „conducerea Tanzaniei”, mă refer la președintele de atunci al țării, John Pombe Joseph Magufuli. În iunie 2020, el a declarat Tanzania „COVID-19 Free”. Țara a fost deschisă turiștilor străini; din august 2020, au fost permise zboruri. Cînd au început să apară articole în mass-media controlată de Big Pharma care denunțau comportamentul „frivol” al lui John Magufuli, președintele tanzanian a rămas neclintit în privința scepticismului său cu privire la vaccinări. Această poveste s-a încheiat tragic. În februarie, massmedia a raportat că John Magufuli a fost infectat. Pe 17

Sfîrșitul lumii unipolare

Pe 18 august, The Economist a publicat un articol intitulat „Viitorul puterii americane: Francis Fukuyama despre sfîrșitul hegemoniei SUA”. „Imagini groaznice cu afgani disperați încercînd fără succes să iasă din Kabul după căderea guvernului pro-american păreau a fi un punct de cotitură în istoria lumii”, scrie Fukuyama, mai bine cunoscut pentru eseul „The End of History?”, publicat în 1989 în revista americană The National Interest. „De fapt”, continuă Fukuyama, „sfîrșitul erei americane a venit mult mai devreme. Mai mult, motivele pentru slăbiciunea și declinul Americii sînt mai mult interne decît externe. SUA va rămîne o mare putere o lungă perioadă de timp, dar influența ei nu depinde de politica externă, ci de modul în care va putea face față problemelor interne”.

India, Europa și alte centre cîștigă forță în comparație cu America. În același timp, ceea ce s-a întîmplat în Afganistan nu este un dezastru pentru Statele Unite: America a suferit o înfrîngere mult mai umilitoare, părăsind Vietnamul în 1975, dar și-a recăpătat dominația în mai puțin de un deceniu și astăzi cooperează cu Vietnamul, „reducînd expansionismul chinezilor”.

Trebuie să fim de acord că retragerea Americii din Afganistan nu este o catastrofă. Cu toate acestea, politologul american se înșală cînd spune că „influența finală a Afganistanului asupra geopoliticii va fi foarte probabil mică”. De asemenea, a făcut o greșeală în urmă cu 32 de ani cu profeția sa despre „sfîrșitul istoriei”, prin care a înțeles răspîndirea democrației liberale în întreaga lume. „Societatea americană este profund divizată și nu poate găsi un punct comun asupra niciunei probleme. Această scindare a dus la un război cultural acerb cu două identități”. Fukuyama subliniază că epidemia de coronavirus ,,a exacerbat diviziunile din America: carantinele, purtarea măștii de protecție și acum vaccinarea obligatorie nu mai sînt doar măsuri epidemiologice, ci soluții politice”.

martie, a murit brusc, cu diagnosticul COVID-19. Mulți analiști au evaluat această moarte drept o răzbunare a Big Pharma și a ,,orchestratorilor pandemiei”, pentru intransigența președintelui Tanzaniei. Unii au numit această moarte o „execuție ritualică”.

În iunie, Tanzania s-a alăturat programului internațional Covax, care oferă vaccinuri în mod gratuit țărilor sărace. Cu o săptămînă înainte, 1,06 milioane de doze de Johnson & Johnson donate Statelor Unite au ajuns în Tanzania. În plus, autoritățile tanzaniene au plasat o comandă pentru dozele suplimentare pe Platforma Uniunii Africane (AVATT). Președintele țării, Samia Suluhu Hassan, care l-a înlocuit pe John Magufuli, a eliberat în mod demonstrativ vaccinul Johnson & Johnson în aer, îndemnînd cetățenii să-i urmeze exemplul. Acum, sînt sigur că ratele de mortalitate aproape de zero din timpul conducerii lui John Mugufli vor începe treptat să crească. Începînd cu 13 august, 50 de decese au fost înregistrate cu un diagnostic de COVID-19. Este de remarcat faptul că 29 din 50 de decese au fost înregistrate în ultima săptămînă (6-13 august).

În primele zece țări în care oamenii nu mor aproape niciodată cu un diagnostic de coronavirus, vedem și micul stat Burundi. Cînd a început „pandemia”, președintele Pierre Nkrunziza a refuzat să urmeze „recomandările” OMS, iar în urmă cu un an a încetat din viață la vîrsta de 55 de ani. Există o versiune care nu poate fi nici confirmată, nici respinsă: el a fost „lăsat să moară” pentru că a împiedicat începerea „Marii Resetări” în Burundi. În primele zece țări cu cele mai scăzute rate de mortalitate vedem statul mic al Eritreii. Președintele eritreean Isaiah Afeverki refuză, de asemenea, să urmeze „recomandările” OMS. Astăzi este încă în viață. Apropo, în grupul de țări cu rate scăzute de mortalitate, găsim și statul african Côte d’Ivoire. La 10 martie, la vîrsta de 56 de ani, Hamed Bakayoko, primul-ministru al acestui stat, a încetat din viață ca urmare a infectării cu COVID-19. Nu știm dacă a murit din această cauză sau dacă moartea i-a fost provocată, cert este că el a fost reticent în a urma recomandările OMS; acesta este probabil motivul pentru care Côte d’Ivoire are o rată de mortalitate atît de scăzută. În general, este bine să urmărim îndeaproape statisticile mortalității relative cu acest diagnostic.

care nu a fost niciodată colonia nimănui într-un teritoriu ocupat. Și această prăbușire a fost marcată mult mai devreme de venirea lui Joe Biden la Casa Albă.

Fukuyama speră că retragerea americanilor din Afganistan „va permite în viitor îndreptarea atenției asupra rezolvării unor probleme mai grave din partea Rusiei și Chinei”. Politologul consideră că va fi necesară „redistribuirea resurselor și a atenției politice pentru a restrînge rivalii geopolitici și a interacționa cu aliații”. „Este puțin probabil ca Statele Unite săși recîștige statutul de hegemonic deținut anterior”, notează Fukuyama, dar pot spera „să mențină, împreună cu țările asemănătoare o ordine mondială propice valorilor democratice”. Și, dacă America va reuși, ,,va depinde de restabilirea identității naționale”. În 1992, Fukuyama a publicat cartea „Sfîrșitul istoriei și ultimul om”, unde a susținut că întreaga lume va deveni o democrație liberală continuă. Acest autor nu poate admite că la trei decenii de la dispariția URSS, lumea este mai aproape de fascism decît de democrație, dar încă încearcă să găsească „sfîrșitul istoriei”, sugerînd că Statele Unite trebuie să mențină ordinea mondială și „valorile democratice”, dar nu prin intermediul monopolului, ci bazînduse pe „țări cu aceleași idei”. Se pare că Francis Fukuyama s-a blocat în gîndire la începutul anilor ʼ80 și ʼ90 ai secolului trecut, cînd un alt autor american, Zbigniew Brzezinski, a vorbit despre America drept „singura superputere globală”. Mult mai precis decît Fukuyama definește starea actuală a lucrurilor The New York Times, care scrie: „Mulți oameni din Statele Unite resping acum ideea că America poate fi sau este apărătorul mondial al democrației. Conducerea globală a SUA se prăbușește. Iar acest proces nu este ciclic, ci constant”, afirmă publicația.

Fukuyama crede că „vîrful hegemoniei americane a durat mai puțin de 20 de ani – de la căderea Zidului Berlinului în 1989 pînă la criza financiară din 20072009”, iar „punctul culminant al aroganței americane a fost invazia Irakului în 2003, cînd americanii sperau să refacă nu numai Afganistanul (invadat cu doi ani mai devreme) și Irakul, ci întregul Orient Mijlociu”. Potrivit lui Fukuyama, Statele Unite au supraestimat „importanța forței militare pentru schimbarea politică fundamentală” și, în același timp, se dovedește că au subestimat „impactul propriului model economic și al pieței libere asupra finanțelor mondiale”. Drept urmare, forțele americane sînt împotmolite în două războaie anti-gherilă și o criză financiară internațională care a exacerbat inegalitatea globală în urma globalizării în stil american. Acum, spune Fukuyama, lumea se întoarce în stare de multipolaritate: China, Rusia, Pagină realizată de n.K.

Astăzi, cele două părți ale unei Americi divizate trăiesc fiecare „în propria lor realitate”. Iar alegerile prezidențiale din 2020 „pentru unii au fost cele mai corecte din istoria SUA, iar pentru alții cea mai mare fraudă care a deschis calea unei președinții ilegale”. Fukuyama consideră că principalul eșec politic al administrației lui Joe Biden în cele șapte luni de mandat „a fost incapacitatea de a prevede prăbușirea rapidă a Afganistanului”. Aici maestrul mai face o greșeală. El nu vrea să admită că „prăbușirea Afganistanului” a fost, de fapt, prăbușirea unei încercări de a transforma o țară

Aşa vă place istoria?

A cui este, de fapt, palinca

Încă din Secolul al XIX-lea, de la Cihac, autorul primului dicționar etimologic al limbii române, se susține că substantivul palincă ar fi de origine maghiară, mai precis din mgh. palinka, dar să vedem cum stau de fapt lucrurile. După el, alți vajnici lingviști precum Tiktin, Șăineanu, dar și autorii Dicționarului Academiei, susțin același lucru.

În limba română, palincă (pălincă), substantiv de genul feminin, are mai multe sensuri, anume: 1. rachiu, țuică, 2. mămăligă mică și moale, 3. turtă din mălai, coaptă pe vatră, 4. chiflă, pîine mică. Are limba maghiară ultimele trei sensuri ale acestui cuvînt? Evident că nu. În plus, trebuie să menționăm că pentru Dicționarul Academiei, termenul palincă cu aceste sensuri rămîne cu origine necunoscută, deși este mai mult decît evident că nu poate fi vorba de două cuvinte diferite, ci doar de sensuri diferite ale aceluiași cuvînt, care se raportează la noțiunea de „a coace, a încălzi foarte tare”. În consecință, ipoteza nu se susține și trebuie reconsiderată. Să vedem care sînt hibele ipotezei în cauză.

În primul rînd, rădăcina verbului din care provine acest substantiv este de origine indo-europeană, iar maghiara este limbă fino-ugrică. Apoi, sufixul -ca (-ka) este și el de origine indo-europeană, frecvent în limba română, în limbile slave și chiar în cele romanice. Rădăcina proto-indo-europeană pel- „a arde, a încălzi” se regăsește și ea în limbile slave, dar termenul palincă nu! În sîrbo-croată există forma palinja „care arde” din vb. paliti, „a arde”. În această limbă, la țuică i se spune šlivovica un derivat din šliva, „prună”. Nici alte limbi slave nu au acest termen, cu excepția limbii ucrainene, care l-a împrumutat din română.

În consecință, considerăm că termenul nu este de origine slavă, termen care a fost împrumutat și în alte limbi învecinate, pe lîngă cea maghiară: cf. ucr. palinka, germ. (dial. austriac) palinka. Prin urmare, termenul palincă este un derivat din a păli, care are și el o mulțime de sensuri „1. a încălzi prea tare, a arde, a dogori, a pîrjoli, a pîrli; 2. a lăsa un timp la foc după preparare, pentru a ieși mai ușor din ceaun; 3. a (se) încălzi la soare, a (se) bronza”. Acest fapt dovedește

Oistorie a farselor (212)

O înșelătorie de pomină (3)

De fapt, hărţuită de mama şi tatăl ei vitreg, Bertrande nu putea decît accepta brutalul fait accompli şi spera că varianta exersată împreună cu soţul ei va fi valabilă la proces. În rîndul celor 150 de martori sosiţi la tribunal, a dominat atitudinea „nu ştiu”, dar scepticii erau mai numeroşi decît cei care credeau în Pancette. Elanul acestuia din urmă s-a dovedit însă impresionant. Nu era îngrijorat de vorbăraia despre tălpile lui mai mari sau despre absenţa cicatricei. „Unchiul Pierre te-a obligat să spui asta!“, i-a declarat el soţiei Bertrande, cînd ea l-a numit - sub presiuni - impostor, deşi, sub jurămînt, 1-a recunoscut ca soţ. Totuşi, el a fost găsit vinovat. Bătrînul Pierre nu dorea decît să i se ceară iertare şi să i se plătească o amendă, dar avocatul regelui a cerut ca inculpatul să fie decapitat. Pancette a făcut apel la parlement-ul din Toulouse, unde cazul lui a fost redeschis în februarie 1560. Pledoaria sa i-a impresionat pe judecătorii cu experienţă, îmbrăcaţi în robe splendide, din vechea capitală a provinciei Languedoc. El a părut „sincer în tot ceea ce a spus”, în timp ce Pierre era considerat perfid şi îngrozitor. La urma urmei, care era problema principală? Judecătorii doreau să sprijine acest mariaj evident fericit şi pe cei trei copii. Era clar, „Martin“ îşi iubea soţia; comportamentul lui dovedea că e conştient că Bertrande fusese forţată să facă declaraţii împotriva lui. Cît îl priveşte pe unchiul Pierre, acesta refuzase să prezinte registrele şi avea la activ o tentativă de vătămare corporală. Aşa că au hotărît ca bătrînul să fie pus în lanţuri, departe de „Martin“ şi de Bertrande, pînă se va lua decizia finală, care se înclina tot mai mult în favoarea lui Pancette.

Apoi a apărut adevăratul Martin Guerre.

În momentul în care acest bărbat cu un singur picior, întors din războaiele din Flandra, a intrat şchiopătînd în

vechimea termenului în limba română. Menționăm că aceiași autori menționați mai sus, susțin că verbul a păli ar fi de origine slavă, ceea ce nu este corect, fiind vorba de o rădăcină proto-indo-europeană care se regăsește și alte limbi indo-europene: cf. vechi islandezul flōr „cald, călduț”, olandezul flouw „călduț” și vechi slavul politь „arde”, respectiv palitь „a arde” (cauzativ). În limba română, cuvîntul care definește savuroasa licoare are mai mulți cognați, precum verbul a opări, pîrnaie – „oală mare de pămînt folosită la gătit” și plejiță „mîncare, fiertură”, precum și verbul a păli din care provine. Prin urmare, toate aceste cuvinte derivă din rădăcina pel-, menționată mai sus. În consecință, subst. palincă este, fără nici o îndoială, cuvînt de origine indo-europeană, apărut pe terenul limbii române, iar maghiara l-a împrumutat din limba română. În maghiară sînt mii de cuvinte de origine română pe care dicționarele etimologice alte limbii române le consideră de origine maghiară.

Astăzi brandul palinka este autorizat de către UE pentru a fi produs doar în Ungaria și patru districte din Austria, încă din 2010. Putea România să obțină acest brand pentru județele din Ardeal, dar n-a făcut-o. Credem că și azi s-ar putea obține brand pentru horincă sau țuică, dar s-a făcut ceva în acest sens? Desigur nu. Ungurii „împrumută” și azi cum „au împrumutat” dintotdeauna elemente de cultură și civilizație românească și apoi pretind că le aparțin și, nu numai atît, că le-au aparținut

curtea de judecată, sora lui mai mare i-a sărit de gît şi 1-a îmbrăţişat, suspinînd. Pancette şi-a amintit de trecut mai bine decît Martin, dar zarurile erau aruncate. Bertrande s-a lăsat la mila judecătorilor. Pancette o păcălise pe ea, ca, de altfel, pe toată lumea! Femeia le crezuse la început pe surorile lui Martin, dar cînd şi-a dat seama de înşelătorie, 1-a trimis în judecată! „Uimit şi îngrozit“, Pancette a asistat cum Bertrande declara că este numai şi numai vina ei. Trimis la spînzurătoare de către biserica din Artigat, Pancette a murit cu mîndrie şi bravură, mărturisindu-şi elocvent păcatele şi regretele. Martin şi Bertrande s-au împăcat şi au mai avut un fiu - dar încă există bănuiala că multă lume din sat 1-a preferat pe simpaticul Pancette în locul severului Martin şi că Pierre Guerre însuşi l-ar fi sprijinit pe Pancette - despre care ştia că este un impostor - doar dacă nu s-ar fi certat.

„Hainele noi ale împăratului“

Această faimoasă povestire a scriitorului olandez Hans Christian Andersen (1805-1875), în care nimeni nu vrea să fie prima persoană care să recunoască starea de fapt limpede pentru toată lumea, şi anume că împăratul lor este complet dezbrăcat, rezumă exemplar faptul cum multe farse de succes se bazează nu numai pe dibăcia farsorului, ci şi pe tendinţa, în masă, a victimelor de a se autoamăgi. După cum sugerează şi afecţiunea cu numele de „sindromul memoriei false“, oamenii sînt capabili să creadă absolut orice vor să creadă, orice au impresia că se aşteaptă de la ei sau orice li se sugerează de către personaje cu o anumită autoritate. În povestea lui Andersen, balonul autoamăgirii în masă este spart doar cînd un copil naiv observă şi declară cu voce tare ceea ce este evident, astfel încît, dintr-o dată, toţi cei prezenţi par să observe şi ei ceea ce oricum observaseră tot timpul - că „împăratul este gol!“.

(va urma)

STUART GORDON

dintotdeauna. Istoria adevărată le demonstrează că greșesc. Genetica, ultimul bastion al adevărurilor incontestabile, neagă opiniile lor. Pînă și din punct de vedere genetic sînt doar 5% ugro-finici, restul genelor le-au împrumutat de la vecini, ponderea românească fiind de cca 70%.

Avem o clasă politică trădătoare sau chiar de-a dreptul anti-românească și, ca atare, este necesar ca să ne reorganizăm și din punct de vedere politic. Altfel ne trezim cu moștenirea noastră multi-milenară furată de tot felul de venetici! Sîntem singura țară din lume care a acceptat și acceptă încă un ONG zis cultural, alcătuit pe criterii etnice să funcționeze ca partid politic, ceea ce este strigător la cer. Astăzi, după 30 de ani de conviețuire cu această formațiune cultural-politică, în unele județe din centrul României aproape că nu se mai vorbește românește! Legile internaționale interzic astfel de grupări politice, ceea ce este firesc, dar la noi imposibilul este posibil. Partide politice pe criterii etnice sînt acceptate doar pentru acele grupuri etnice care nu au un stat de sine stătător, cum este cazul scoțienilor, deși în lume există multe astfel de grupuri care nu au o entitate politică care să le reprezinte interesele, cum sînt bascii sau aromânii noștri.

Sînt atîtea lucruri de spus, dar mă opresc aici, întrucît pe multe le cunoaștem cu toții. E bine să aflăm că originea cuvîntului „palincă” este românească. E bine să afle și ungurii că brandul lor nu este unguresc. Poate trec la o reconsiderare a acestuia. Cît privește România, ar trebui să ne amintim și noi, să le amintim tuturor, că nu este un sat fără cîini! Prin urmare, singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să trecem la treabă, cu mic, cu mare. Ne așteaptă Țara s-o apărăm și s-o repunem în drepturi!

MIHAI VINEREANU

Feerie

ORIZONTAL: 1) Unul de bani gata; 2) Face pe sfîntul – În centrul coralului!; 3) Are studii la nivel mediu; 4) Apel fără fund! – Material dat la pilă (fem.; pl.) – Extreme ca atare!;

5) Concurentă la lungime – Cu el îți iese muzica pe nas; 6) Înțepători la limbă – Una după alta!;

7) Un fel de a se înțelege din priviri – Cu fruntea sus; 8) O rupe primul la fugă – Socotitor... bun; 9) Ghiduri muzicale – Viață de actor; 10) Rupte de realitate.

VERTICAL: 1) Urmărite cu interes; 2) Mai mult apucă decît strînge; 3) Bază de selecție pentru cei trimiși în arenă – Un fel de mărunțișuri; 4) Neam de sălbatici – Ușițe la căsuțe de lut!; 5) A ridica în slavă – Strînși la chimir; 6) Sărit de pe fix – Cuvînt magic dătător de viață; 7) A cădea de la putere; 8) Moment de vîrf – Calitate de lămîie; 9) Dotare militară – Opuscul!; 10) Boboci în floare – Manuale de sudură.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MIXTURĂ”

1) APTITUDINE; 2) DIAPOZITIV; 3) AURORA – ATA; 4) PLAT – TEREN; 5) TINERET – LE; 6) AT – TA – ALES; 7) BARITONI – C; 8) I – ICAR – ODE; 9) LUP –CARTON; 10) ELEVI – CART.

Golgota Ardealului (1)

„Furor hungaribus“, după cum o denumeau unii publiciști ai vremii, adică acea poftă paranoică a guvernanților de la Budapesta de a-și umfla artificial țara și populația, a făcut în 1918 numeroase victime. De fapt, întreaga stăpînire maghiară a Transilvaniei a însemnat o nemiloasă Golgotă pentru populația majoritară a românilor, ce a culminat cu Procesul Memorandiștilor. La 1899, o altă tresărire de orgoliu a urmașilor lui Traian i-a făcut pe maghiari să-și dea seama că nu se poate glumi cu noi: procurorulconte Lazar din Alba Iulia l-a numit, într-o cuvîntare, „bandit“ pe Avram Iancu, drept pentru care tineretul studențesc român din Cluj s-a dus într-o procesiune cu flori la mormîntul Tribunului. Represaliile nu au întîrziat: Ioan Scurtu și Coriolan Steer au fost exmatriculați din Universitate. Același tratament i-a fost aplicat și tînărului George Novacovici, care a fost îndepărtat din toate școlile superioare pentru că a trimis, ostentativ, o depeșă de felicitare unui deputat austriac care lăudase memoria lui Avram Iancu. De notat că cei trei tineri au primit cîte 52 de zile de temniță la Baia de Criș. Calvarul populației românești din acea perioadă e binecunoscut, în ceea ce mă privește reflectîndu-l pe larg în alte articole, așa că nu voi mai insista.

Rezumînd toată această situație, Take Ionescu scria în ziarul francez „Petit Parisien“, la sfîrșitul anului 1918: „Politicienii maghiari și azi mai vor integritatea Ungariei și se îmbată cu o Elveție maghiară de operetă“. În special în timpul războiului – prin terorizarea populației românești civile și prin trimiterea ostașilor români din armata austro-ungară în bătaia focului – politicienii de la Budapesta au dat dovadă de o cruzime fără margini. Tratamentul aplicat românilor este ilustrat de aroganța bolnavă cu care primul-ministru Tisza a răspuns unei interpelări parlamentare a fruntașului Ștefan CicioPop: „Mulțumește-te că trăiești și că poți infesta azi, aici, aerul curat al maghiarilor!“. Și cu cît se apropia scadența de la 1 Decembrie 1918, cu atît mai mult creștea flacăra urii maghiare împotriva românilor. Pe casele românești din Oradea și din alte așezări scria „Kasa“ (adică „Arde-o“), precum și „Paszuly“ (în traducere „Valah“), fiind tot mai insistente zvonurile cu privire la o noapte a Sf. Bartolomeu. În plină zi, pe străzile Clujului, „gărzile de oțel“ ale grofilor au tras în rîndurile Senatului Național Român, omorîndu-l pe studentul Octavian Petrovici. Iar Anton Pohl a tras mai multe focuri de revolver în geamul locuinței venerabilului Ștefan Cicio-Pop, unul dintre liderii

revoluției românești; din fericire, nici cunoscutul Tribun, nici familia sa nu se aflau acasă.

Iată, desprinsă din presa vremii, descrierea unuia dintre numeroasele masacre ale anului 1918. Este vorba despre uciderea și arderea pe rug, în cele mai groaznice chinuri, a 45 de țărani români din comuna clujeană Beliș. La exploatarea forestieră din localitate, aflată în proprietatea maghiarului Urbanczy Istvan (peste 28.000 de joagăre!), mai mulți prizonieri de război, în special italieni, au simțit și ei zvonul revoluției care cuprinsese armatele Europei și s-au îndreptat spre cantină. Acolo au cerut bani și alimente, în contul muncii prestate. Pînă aici, nimic anormal. Totul s-ar fi desfășurat fără incidente, dacă paznicii unguri nu i-ar fi refuzat, cu bruscările și amenințările de rigoare. Au avut loc niște încăierări, care s-au soldat cu 3 morți de partea paznicilor. De spaima răzmeriței, proprietarul masivului păduros și al exploatării forestiere a fugit cît a văzut cu ochii, după care, la adăpost, a bătut depeșă către fratele său de la Budapesta, influentul latifundiar Urbanczy Nandor. Acesta atîta a așteptat: a publicat imediat un apel în ziarul oficial „Pesti Hirlap“ pentru strîngerea „soldaților curajoși“, de fapt a mercenarilor. În cîteva zile, atrași de zornăitul arginților, s-au strîns 14 ofițeri și 60 soldați, a căror comandă a fost încredințată căpitanului Antal Dietrich. Detașamentul a fost pregătit, organizat și înarmat în cazarma din Str. Falk Mikșa, cu știrea și consimțămîntul Ministerului de Război. Mulțumită presei epocii, dar și amintirilor unor martori oculari, publicate, ulterior, în diferite broșuri, putem astăzi stabili cu precizie traseul și atrocitățile acestei veritabile „echipe a morții“. Mercenarilor li s-a pus la dispoziție un tren special, cu care s-au deplasat pînă la Huedin. Aici li s-a alăturat locotenentul de jandarmi Cseresznyes, cu oamenii lui. Au pornit împreună, beți, spre Călățele, după care s-au îndreptat cu căruțele întîlnite ocazional pînă la Beliș. Pe drum, ei au ucis tot ce au întîlnit, dar majoritatea țăranilor aflaseră că începe „vînătoarea de români“ și s-au ascuns în pădure. Ajunși la Beliș, prima grijă a căpitanului Antal a fost să instaleze în turnul castelului medieval cele 4 mitraliere cu care erau dotați, pentru a supraveghea întreaga zonă. Timp de cîteva ore au căzut pradă gloanțelor și grenadelor toți locuitorii care treceau pe drum sau ieșeau din case. La podul peste rîu a fost instalat un pluton de execuție, comandat cu salve de același căpitan. Țăranca Maria Trif a avut norocul să fie numai rănită, a căzut în apă și a scăpat cu viață, mărturisind mai tîrziu grozăviile pe care le-a văzut. Este de la sine înțeles că autorii răzmeriței, prizonierii despre care vorbeam, nu se mai aflau de mult

Ne dați economia? Vă dăm aderarea! (3)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul.” – Albert Camus

Nestimați guvernanți, fiți realiști, aceasta nu e o zi de sărbătoare, ci una de reflecție și de meditație. Într-o carte de-a mea, de aforisme – apărută, ce-i drept, pe vremea altei guvernări – mă întrebam ce este un elefant, iar răspunsul era: ,,Un elefant este un șoarece desenat de guvern!”. Nu sunt pentru statul paternalist, dar nici dizolvarea funcțiilor vitale ale Statului nu e o soluție. Europa ne-a mai făcut un duș rece, de parcă n-aveam noi, și așa, destulă apă. În vremea asta, niște paraziți de o agresivitate sinistră deturnează atenția populației de la prioritățile reale și fabrică ținte false, plătind polițe și încercînd să-și elimine adversarii politici. Care sînt aceste priorități reale? În domeniul social e vorba de nevoia imperioasă de a crește nivelul de trai al populației, care s-a prăbușit sub pragul suportabilității. Practic, avem de-a face cu o

ruptură între popor și toate guvernele care s-au succedat la Putere. Românii văd cum li se năruie, rînd pe rînd, toate instanțele la care să apeleze, nu-i bagă nimeni în seamă. Iar în domeniul politic trebuie eradicată corupția. Fără milă. În iulie 2002, i-am declarat cunoscutului reporter Ian Fisher, de la ,,New York Times”, că România a devenit un Irak al corupției. Între timp, situația s-a agravat. După cum s-a văzut, eu n-am dat nume de partide și de oameni politici și n-am acuzat pe nimeni pentru rateul de ieri; anticipat, de altfel. Atunci cînd țara va intra în Uniunea Europeană, se va nărui și tot eșafodajul de clișee mincinoase construit împotriva noastră, de diversioniștii de profesie și de fabricanții unor sondaje de opinie nerușinate, și nimeni n-o să mai poată pretinde că PRM ar fi extremist, fără a aduce și dovezi concrete. Ei, bine, atunci se va ridica embargoul împotriva noastră și vom veni la Putere. Așa că îi sfătuiesc pe hoții care se bucură că la 1 ianuarie 2007 România va intra în Casa Comună a Europei, că acela

Circul rațiunii

Închideți odată Circul de stat De nici un folos nu mai este Avem circul nostru și este destul Să facem din el o poveste.

Avem saltimbanci și comedianți Trăim din plin bucuria

Ce intră în roluri aproape perfect Și nici nu mimează prostia.

Avem bal mascat, la nivel mondial

Și ne raliem cu mîndrie

Și chiar dacă balul se va termina Vom rămîne mascați pe vecie.

Privim curcubeul pe străzi defilînd Dar, vai! Ne place shaorma!

Primim garanția libertății de drept, Și parcă miroase-a Sodoma.

Balanța prostiei ne trage în jos

Dar nu ne ia bucuria

Ne-ajunge s-avem și pîine și circ Putem trăi cu prostia.

Profesorii stau cu capul plecat

Acum elevii dau lecții

Azi cocalarii sînt oameni de stat Și ne trasează direcții.

Din somnul profund trezirea e grea În circ ne trăim tinerețea

Cînd măștile cad nimic nu mai e Rămînem doar cu tristețea.

MARIUS BUDĂRĂSCU

în sat, plecaseră care-ncotro. Dar cred mai degrabă că „echipa morții“ nici nu-i căuta pe ei, ci se afla într-o expediție de pedepsire a întregului sat românesc, așa cum peste numai două decenii aveau să facă naziștii în război, la Lidice, de pildă. Într-un tîrziu, spre seară, cînd nu mai sufla nici o făptură în sat, starostele bandei a ordonat să se găsească un car cu boi pentru a strînge cadavrele. Au fost găsiți doi țărani, ale căror mărturii ulterioare fac să se înfioare și hîrtia tipografică. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (Almanahul revistei „Săptămîna“, decembrie 1987)

va fi, de fapt, sfîrșitul carierei lor de gangsteri, avînd în vedere că nu vor rămîne pe dinafară și vor intra, și ei, într-un imobil, și anume în acest ,,Sing Sing” românesc, care se cheamă Pușcăria Mafioților!

Fac apel la realizarea unei adevărate solidarități naționale atît pentru îndeplinirea obligațiilor formulate de Uniunea Europeană, ca să putem beneficia de un Raport de țară pozitiv, în octombrie 2006 – cît și pentru a nu ne face de rîs, odată intrați în Europa. Străinii nu te respectă decît dacă îi învingi. Haideți să-i învingem cu armele lor: prin muncă, seriozitate, proiecte și strategii clare pentru începutul Mileniului III, atît de dificil, dar și atît de fascinant. N-o facem pentru noi, ci pentru înaintașii și pentru urmașii noștri. Avem datoria morală să transpunem în viață formula celebră a lui Take Ionescu, rostită în Parlament, în anul 1915: Politica Instinctului Național. Cu Dumnezeu înainte! Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

Candele de zăpadă (4)

Ministrul Racoviţă: N-aţi gîndit deloc rău. Dar strategia noastră trebuie să se integreze ofensivei Armatei Sovietice. Domnule maior Priasnikov, care este concepţia comandanţilor dvs.?

maior Priasnikov (în limba rusă, translaţia fiind asigurată de căpitanul Paul Sadoveanu): Tovarăşe ministru, noi apreciem eroismul şi clarviziunea trupelor române frăţeşti. Dar, în concepţia generalului Trofimenko nu intră, deocamdată, nici atacurile prin învăluire, nici folosirea aviaţiei. Am să fiu sincer cu dvs.: tovarăşul Stalin ne-a cerut să testăm capacitatea de reacţie şi de apărare a grupului de Armate hitlerist „Ucraina Sud” în condiţii de atac frontal şi terestru. Acest tip de operaţiune ne va fi de folos în bătăliile grele pe care le vom da, pînă la Berlin. Adică pînă la victoria finală!

Ministrul Racovită: Da. Generalul Macici...

Generalul Macici: Domnule maior, daţi-mi voie... Dar toate astea se învaţă la tablă, la orele despre Klausewitz şi Sun Tzî! Nu trebuie să moară mii de oameni pentru a vedea unii comandanţi, cu ochii lor, cum se trage de pe crestele dealurilor asupra unui cîmp descoperit. Noi avem datoria să ne gîndim la soldaţii noştri, care ne vor fi tuturor cu mult mai folositori vii decît morţi. Acum, populaţia Ţării are o stare de spirit relativ bună şi va ajuta Armata, fiindcă e vorba de Ardeal - dar un eventual masacru ne-ar compromite grav în faţa opiniei publice. Cu respect, vă reamintesc că, între timp, s-a inventat aviaţia!

Generalul Avramescu (îl trage de mînecă pe Macici): Generale, asta e răsplata pentru ce-a făcut Armata a 4-a la Stalingrad, ce Dumnezeu?! N-ai priceput?! Şi-au pus în gînd s-o extermine...

Maiorul Priasnikov (pare a înţelege ceva): Stalingrad? Kakoi Stalingrad?

Ministrul Racoviţă: Domnilor, ştiţi prea bine că nu sîntem deloc în situaţia de a pune condiţii. În conformitate cu Convenţia de Armistiţiu de la 12 septembrie, forţele noastre armate se subordonează cauzei comune a zdrobirii hitlerismului şi horthysmului. Pentru recucerirea Ardealului străbun, nici un preţ nu va fi prea mare. Vă mulţumesc pentru participarea dvs. şi vă doresc succes.

Secvenþa 12

Exterior, ziua. Yvonne Popescu trece pragul Catedralei Sf. Iosif din Capitală. Are capul acoperit cu un şal de caşmir negru, presărat cu cîteva flori de purpură, şi - aşa cum e, cu ochii de un azur intens şi părul de cînepă aurie - pare un înger. După ce îngenunchează şi se roagă la o icoană a Fecioarei Maria, intră în confesoriu, pentru a se spovedi. Aici, femeia îi predă preotului un plic. Lateral stîngă, îşi fac apariţia doi agenţi secreţi ai Siguranţei Statului, care îi studiază fiecare mişcare. Femeia se ridică şi pleacă în grabă. Un agent se ia după ea, iar celălalt îl ajunge din urmă pe prelatul catolic şi îl somează să-i predea plicul. În tot acest timp, fondul sonor e asigurat de orga Catedralei, care interpretează cîntecul sacru „Gloria in excelsis Deo”, de Händel.

Secvenþa 13

Casa părintească a sublocotenentului Petreanu. Pare pustie. Doar o femeie trebăluieşte, în bătătură, dînd grăunţe la păsări. Tînărul ofiţer intră în curte, însoţit de Mănescu şi Trifu, cu armele în bandulieră. Cei doi cîntă ceva ardelenesc, specific zonei:

Decît noră-n casa voastră

Mai bine-n căsuţa noastră

Maică-ta-i femeie rea

C-am văzut-o pe fereastră

Cum bătea cu pumnu-n masă ş.a.m.d. Ţăranca se opreşte din treabă; îl recunoaşte pe ofiţer..

Ţăranca: Dumitre, doar n-ăi fi tu? Tulai, Doamne!

Pune mîna la gură, de mirare, apoi îl îmbrăţişează.

Sublocotenentul Petreanu: Lele Mariţi! (O sărută pe obraji.) Nu credeam să mai găsesc pe cineva aici...

Ţăranca: Trebuia să aibă cineva grijă de fată...

Sublocotenentul Petreanu: Care fată?

Din şopron îşi face apariţia, păşind tiptil, într-o pîndă nostimă, căţeluşa Mura. Rasa ei ciobănească îşi spune cuvîntul: acum, după 4 ani, animalul e de-a dreptul uriaş. Se apropie de Dumitru, îl adulmecă, apoi se ridică, îi pune două lăbuţe pe piept şi din ochi îi curg lacrimi, ca la oameni.

Sublocotenentul Petreanu: Mura, fata mea! Păpuşa lui tăticu’, ce bine că trăieşti!

O strînge în braţe; scoate din buzunarul de la pantaloni o bomboană şi o aruncă în sus. Mura prinde bomboana cu botul apoi începe să facă nişte curse nebuneşti, de bucurie, prin toată ograda. Oamenii intră în casă. E o construcţie bătrînească. Pe grinda de lemn de la intrare e scrijelit anul ridicării ei: 1780. Dumitru Petreanu priveşte cu tristeţe la casa copilăriei, zăboveşte în faţa fotografiei de nuntă a părinţilor săi, ia în mînă o poză a sorei sale, pe urmă aprinde candela de la icoane. Pe un perete, unul lîngă altul, sînt două portrete miniaturale: Avram Iancu şi Tudor Vladimirescu. Sergentul Mănescu şi soldatul Trifu găsesc nişte gutui şi se pun pe mîncat.

Ţăranca: Totul a rămas ca acu’ 4 ani. Doamne Dumnezeule, nici acum nu cred că-i adevărat... Ce creştini cumsecade au fost părinţii tăi... Şi soru-ta...

Sublocotenentul Petreanu: Lele Mariţi, eu n-am timp de jelit. Acum avem o sfîntă misiune de îndeplinit.

Ţăranca: Lovi-i-ar cataroiul! Nu le-ar mai muri mulţi înainte...

Sublocotenentul Petreanu: Avem nevoie de ajutorul sătenilor.

Ţăranca: De bună seamă. Ce treabă să facem? Sublocotenentul Petreanu: Ne e foame. N-ai decît să te uiţi la nehaliţii ăştia doi şi-o să-ţi dai seama că sîntem lihniţi. N-avem de nici unele, lele, nici merinde, nici de băut. Ne stîmpărăm setea cu mure, dacă-ţi poţi închipui. (Rîde) Nu, nu, pe Mura n-o mîncăm...

Ţăranca: Şi nouă ne-au luat levenţii tăt. Da’ cevaceva tot s-o mai găsi, musai să se găsească. Am să dau sfoară-n sat...

Cei doi militari privesc portretele de pe perete. Sergentul Mănescu: Domnule sublocotenent, că-1 ţineţi pe Avram Iancu la icoane, am înţeles, e ardelean. Dar Tudor Vladimirescu?

Sublocotenentul Petreanu (ÎI cheamă afară, apoi mîngîie cu palma grinda de stejar pe care e însemnat anul 1780): „Pînă nu vine iarna, primăvara nu se face”. Mănescule, uită-te aici... Casa asta e de-o vîrstă cu slugerul Tudor, răzbunătorul norodului românesc!

Secvenþa 14

Imagini de front. Iadul pe pămînt. Într-o canonadă infernală, artileria antiaeriană românească atacă un stol de avioane germane. Cad două aparate Stukas şi unul Messerschmidt în flăcări şi trîmbe de fum. Nemţii, de pe deal, răspund cu branduri. Imaginea de Apocalipsă este sporită şi de vremea urîtă: plouă mărunt, cîmpurile sînt pline de noroi. Generalul Costin Ionaşcu supraveghează el însuşi „vînătoarea” de avioane cu zvastikă. Aşa cum

Spitalul din Reghin, 1932 stă, cu un are marţial, parcă e un zeu al războiului: e în ţinută sobră, de campanie, cu binoclul atîrnat de gît avînd mantaua şi cizmele pline de noroi. Îşi face apariţia un furier, care salută scurt.

Furierul: Domnule general, permiteţi să raportez: un detaşament unguresc a ocupat Spitalul din Reghin. Ni s-a comunicat telefonic că intenţionează să-1 arunce în aer, cu răniţi cu tot.

Generalul Ionaşcu: Ce canibali! Ţipă Asia-n ei... Vorbeşte la un telefon de campanie.

Generalul Ionaşcu: Alo... Alo... Domnule colonel Boţea, cîţi oameni ai în zona Reghinului? (Ascultă preţ de cîteva clipe). Ascultă-mă cu atenţie: „Amiralul fără Mare”, Horthy, vrea să dinamiteze spitalul. Nu-i timp de pierdut. Trimite de urgenţă nişte băieţi. Ştii de care: spirt, nu alta!

Secvenþa 15

Spitalul din Reghin. Ungurii fac un jaf de nedescris: se încarcă în camioane toate instrumentele medicale, aparatele roentgen, casoletele sterilizate din sălile de operaţii, halatele medicilor şi asistentelor, păturile, albiturile de pat, tacîmurile si alimentele din bucătărie etc. Bandele sînt conduse de mai vechea noastră cunoştinţă, Esterhazi — Groparul, care s-a îmbrăcat într-o haină lungă de piele şi are o expresie mai sinistră decît de obicei. Ungurii dau buzna şi la Reanimare, unde sînt ascunşi 4 militari sovietici răniţi.

Groparul (dînd perdeaua la o parte): Ce-i cu ăştia aici? Cine sînt?

Doctorul Arsenescu: Domnule, vă rog foarte mult. N-aveţi dreptul să intraţi aici!

Groparul (rîde în hohote): Ha, ha, ha! N-am dreptul să intru aici? Auziţi la el. Eu am toate drepturile, doctore! Dacă n-ai auzit de mine pînă acum, e momentul să-ţi spun cine sînt: căpitanul conte Esterhazi. Îţi spune ceva numele acesta?

Doctorul Arsenescu: Mărturisesc că nu-mi spune nimic. Dar legile internaţionale ale războiului...

Groparul (zăreşte, sub un morman de rufe, o tunică sovietică, avînd pe epoleţi înscrisul CASovietskaia Armiia). Ia te uită ce surpriză! Îi dai nas lui Ivan, se suie pe divan! Dom’ doctor face sanatoriu pentru ruşi...

Un straja-meşter ungur: Şi pentru evrei, domnule căpitan! I-am găsit la boli infecţioase...

Sînt aduşi 2 evrei, mai mult morţi decît vii. Amîndoi poartă „steaua galbenă” cusută pe tartanul ponosit.

Doctorul Arsenescu: Domnilor, dar aceştia sînt de la o companie de muncă forţată... Uitaţi-vă în ce hal arată, nu mi-i puteţi lua, răspund de ei cu capul! Pentru numele lui Dumnezeu, vă implor!

Groparul îi cercetează pe cei doi ca pe nişte animale la tîrg. Îndeosebi unul îi stîrneşte curiozitatea, fiindcă e un evreu religios (hassidic), pe care căpitanul ungur îl caută la dinţi, îl trage de perciuni, pe scurt - îl umileşte. Evreul nu suportă acest tratament batjocoritor şi îl scuipă pe ungur în faţă. Groparul are un şoc, după care îl loveşte cu palma pe temerar, umplîndu-1 de sînge – îndeosebi datorită unui ghiul din aur masiv. În cădere, acesta se loveşte la cap şi îşi pierde cunoştinţa.

Groparul (urlă ca un descreierat): Luaţi-i! Ce neam stricat! (Către doctor): Şi dumneata, doctore, mergi cu noi. Trebuie să dai nişte explicaţii. (Se uită la ceas) Pregătiţi „pocnitorile”! (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Catedrala Sf. Iosif, București

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (88)

Eunucii (3)

Eunucii erau și gărzi de corp; curieri pentru corespondența împăratului și a Casei imperiale și pentru Edictele imperiale; însărcinați cu manipularea documentelor oficiale emise de Administrația Palatului; ușieri-portari; însărcinați cu primirea memoriilor și primirea în audiență a oficialilor; însărcinați cu primirea banilor, a cerealelor și a tuturor produselor alimentare și nealimentare trimise la reședințele imperiale; bibliotecari, secretari; custozi ai depozitelor de antichități și obiecte de patrimoniu. De asemenea –pedagogi, baby-sitteri, administratori, grădinari, meseriași specializați-constructori, tîmplari, instalatori, ceasornicari etc. Îngrijitori ai animalelor de companie ale împăratului și ale membrilor familiei imperiale și ai tuturor animalelor din incinta reședințelor imperiale; infirmieri-asistenți medicali; purtători de lectică; armurieri; păstrătorii sigiliilor imperiale; însărcinați cu arderea mirodeniilor, aducerea de ofrande și participarea la ceremonii, în numele împăratului, la templele daoiste și budiste. Însărcinați cu biciuirea femeilor de serviciu și

Robert Koch și lupta lui pentru descoperirea bacilului tuberculozei (3)

Capul micului Robert este plin de nume ştiinţifice, de specii, denumiri latineşti şi autori. Are o răbdare uimitoare: urmăreşte ore întregi un muşuroi de furnici, în care a îngropat un cintezoi mort, ca să fie prefăcut în schelet de măruntele insecte.

Cînd veni timpul, a fost dat să studieze medicina. Este aproape o minune cum au putut părinţii să-1 întreţină în timpul studiilor. Dar au făcut bucuros orice sacrificiu pentru acest copil, a cărui seriozitate făgăduia aşa de mult.

Cînd se înscrie la Gottingen încă nu bănuieşte ce descoperiri minunate va face. Viaţa este destul de scumpă în oraşul universitar, dar Robert Koch este de o modestie fără pereche. Ca să nu ceară prea mult de acasă, locuieşte cu cîţiva taleri lunar şi flămînzeşte în toată puterea cuvîntului. Învaţă cu rîvnă, e sîrguincios din cale afară, caietele lui de cursuri sînt un model de ordine şi meticulozitate. În ele adună, ca o harnică albină, tot ce universitatea poate să-i ofere. Îşi scurtează pînă şi vacanţele, ca să se poată reîntoarce cît mai repede la masa de lucru din Gottingen. Aici, printre multe altele, învaţă şi arta fotografierii, daguerotipia, care, după

Balada (98)

Pile. Cunoştinţe. Relaţii (4)

Neniţescu era cu adevărat o personalitate multilaterală. Ales academician, conducea Secţia de chimie a Academiei RSR şi era cel mai valoros expert al Ministerului Industriei Chimice. După sfaturile lui au fost proiectate marile combinate de la Săvineşti, Brazi, Oneşti, Piteşti, Rîmnicu Vîlcea, Craiova şi Midia-Năvodari.

Pedagog excepţional, Neniţescu urmărea cu asiduitate dezvoltarea Învăţămîntului Superior românesc şi nu dorea rabat de la calitatea viitorilor ingineri. Deşi sever la examene, nu era cusurgiu şi cei examinaţi de el nu au avut niciodată ce să-i reproşeze. Nota lui Neniţescu era sfîntă şi dreaptă!

Deşi i-a fost dat în a doua parte a vieţii să trăiască într-un regim politic pe care nu-l agrea şi-l simţea străin de aspiraţiile lui, totuşi Neniţescu, lucrînd în folosul ştiinţei româneşti, a ştiut să se adapteze vremurilor. Vîrfurile regimului comunist au înţeles că au nevoie de geniul şi competenţele savantului Neniţescu. Pentru a fi drepţi pînă la capăt va trebui să se recunoască faptul esenţial: pentru ştiinţa şi industria românească rolul

a eunucilor ce comiteau greșeli; însoțitori ai împăratului și ai Familiei imperiale în timpul plimbărilor și al călătoriilor; însărcinați cu întreținerea bunei-dispoziții a împăratului și a Familiei imperiale, prin declamarea de poezii și texte clasice, interpretarea de opere și alte spectacole ș.a. Cu timpul, eunucii au primit tot mai multe însărcinări, au obținut tot mai multe drepturi și au acaparat din ce în ce mai multă putere. Astfel, eunucii ajung să dețină comanda Gărzilor Palatului, avînd înalte funcții militare; sînt însărcinați cu administrarea atelierelor care furnizau produse de lux Curții imperiale – mătase, porțelan, jad, pietre prețioase, aur, ceai etc.; controlează colectarea dărilor trimise de provincii și a tributului dat de țările străine vasale Chinei; sînt trimiși ca ambasadori în țările Asiei, în zona mărilor Asiei de Sud-Est și a Oceanului Indian etc. Aflîndu-se la izvoarele puterii militare și ale bogăției economice și comerciale, eunucii au ocazia să se îmbogățească și să acapareze din ce în ce mai multă putere neputînd avea urmași biologici, în anul 135 d.Chr, eunucii obțin dreptul de a-și asigura succesiunea prin înfieri. Deoarece erau în directă legătură cu împăratul, eunucii se aflau în miezul intrigilor de la Curte și au dobîndit o influență hotărîtoare asupra împăraților, mai ales în cursul dinastiilor Han de Apus și Ming. Dar, așa

părerea lui, ar putea să-i fie utilă în cercetările sale de mai tîrziu, pe care este hotărît să le întreprindă cînd va termina medicina, prin fixarea imaginii exacte. În creierul lui Robert Koch scapără de pe atunci ideea pe care va clădi el mai tîrziu întreaga-i operă. Nu de mult a aflat despre acele mici vietăţi microscopice care poartă numele general de microorganisme. Descoperirile şi experienţele francezului Pasteur ajunseseră şi în Germania. Teoria profesorului Henle este şi mai îndrăzneaţă, deoarece ea recunoaşte anumite legături de la cauză la efect între aceste microorganisme ciudate şi anumite boli. Fireşte, dovezile lipsesc. Tînărul Koch este cucerit de la început de prelegerile lui Jakob Henle şi îl admiră, fără rezerve, pentru ideile sale progresiste.

Vechea şcoală medicală cunoştea doar noţiunea distrugerii spontane a energiei vitale, prin „înrîuriri neclare, otrăvuri sau prin influenţe atmosferice“. Această doctrină era socotită atît de infailibilă, încît ipoteza lui Henle despre „contagium animatum” li se părea unora de-a dreptul absurdă. Dar, puţini clarvăzători lucrau pretutindeni în tăcere pentru promovarea acestor noi orientări, care pluteau în aerul ştiinţific al secolului. * * *

„Moda“ aceasta nouă se fixează în memoria lui Robert Koch care se va folosi de ea cînd va sosi timpul pentru un proces de creaţie proprie. El se mulţumeşte, deocamdată, să asimileze cît mai multe cunoştinţe, pe

jucat de Neniţescu este asemănător cu cel al poetului naţional Eminescu în literatură şi ziaristică. Abia începînd cu Neniţescu se poate vorbi în România de o muncă ştiinţifică organizată la nivel occidental.

Dar cum proceda Neniţescu cu subalternii pentru a-i urmări şi a nu-i scăpa din mînă, cu alte cuvinte pentru a nu-i lăsa de capul lor?

De multe ori apărea pe neaşteptate în spatele celui ce lucra concentrat la nişă sau pe masa de laborator.

- Ce faci?

Răspunsul cercetătorului trebuia să fie profesional, precis şi sigur. Dacă cel întrebat se fîstîcea şi răspundea în doi peri: ,,Fac bine, domnule profesor”, Magistrul era cumplit de aspru în atitudine:

- Nu te-am întrebat ce faci acasă, în familie sau în viaţa particulară! Să-mi răspunzi imediat cu ce te ocupi în laborator! Eu nu am dat pe nimeni afară din laboratoare...Cine a plecat de la mine, a plecat singur!

Serile, pe la ora 21, venea în laborator cu o sticlă de whisky. O deschidea, îşi trata colaboratorii, după care urmau discuţiile ştiinţifice.

- Voi sînteţi pălmaşii, iar eu vă sînt moşierul! Vă convine sau nu, aceasta e situaţia. Fiecare dintre voi să-mi prezinte ce a lucrat astăzi!

cum vom vedea, nici marea Dinastie Tang nu va face excepție. Această situație se explică prin faptul că o putere autocratică, precum aceea a împăraților chinezi, cade sub influența femeilor, a eunucilor și a favoriților. Eunucii încep să capete tot mai multe privilegii și putere, intrînd din ce în ce mai mult în conflict cu alte pături sociale, în primul rînd cu cărturarii-funcționari și cu marii proprietari de pămînt/latifundiarii. Puterea eunucilor crește o dată cu averile acumulate. Ei fac comerț pe scară mare, devin proprietari de vaste domenii agricole, mari manufacturi, nenumărate imobile, posedă sclavi meșteșugari, fac camătă cu dobînzi exorbitante ș.a. Din cauza viciilor majorității aunucilor – lacomi de avere și putere, habotnici, inculți etc. autoritatea pe care ei o dețin la Curtea imperială are consecințe nefaste, deoarece ei exercită influență asupra politicii împăraților și țes permanent intrigi. Puterea eunucilor devine tiranică după ce ei încep să recruteze agenți secreți ai Statului, pe care îi plătesc pentru a le servi propriile interese, în primul rînd acapararea a cît mai multă putere în dauna funcționarilor publici și a autorităților Statului și chiar în dauna împăraților, unii suverani devenind simple marionate în mîinile eunucilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

care le coordonează şi axează pe convingerile sale în plină formare.

Robert Koch este acum in al şaptelea semestru, fiind asistentul lui Krause, ajutîndu-l pe acesta în toate experienţele sale. Cînd facultatea de medicină anunţă înfiinţarea unui premiu de 80 taleri, foarte mulţi bani pentru tînărul student, pentru cea mai bună lucrare cu subiectul „dacă nervii uterului conţin gaglioni“, Koch îşi propune să rezolve problema. La urma urmelor trebuie să se afle odată şi odată dacă nervii uterului au sau nu ganglioni. Problema îl preocupă, apoi mai e de lucru şi la microscop, care îţi îngăduie să verifici lucruri mari. Sacrifică cîteva nopţi şi, într-o zi, depune lucrarea la secretariatul facultăţii, apoi uită cu desăvîrşire de ea.

La 4 iunie 1864, el primeşte, împreună cu un fost coleg al său de şcoală din Clausthal, premiul întîi pentru lucrarea sa, socotită „model“ de lucrare ştiinţifică. Modest cum este, nu-i vine să creadă că a obţinut 80 de taleri, dar este fericit că îşi va putea scuti părinţii de cheltuiala unui semestru întreg. Optzeci de taleri dintr-o dată, e ceva.

Dar, primind banii, Koch uită deodată de economiile proiectate şi, aflînd că „Societatea naturaliştilor şi medicilor“ îşi ţine viitoarele şedinţe la Hanovra, se hotărăşte repede să plece acolo, pentru că la această şedinţă se pot învăţa multe lucruri. (va urma)

Dr. ALEXAnDrU CULCEr

Cu alte cuvinte, Neniţescu impunea ceea ce învăţase în tinereţe în Germania: pragmatica disciplină prusacă! * * *

Alba Iulia, vara anului 1967. Colonelul în rezervă Ştefan Genoiu efectua ultimul său control contabil înainte de a se pensiona definitiv la vîrsta limită de 62 de ani, în cazarma unei unităţi militare cantonată în incinta Cetăţii Alba Iulia, loc cu extraordinare rezonanţe istorice. Profitînd de acel prilej, fiul a vizitat Alba Iulia şi împrejurimile. Reconstrucţia socialistă a oraşului se afla de-abia la început, astfel încît Alba Iulia mai păstra încă din caracteristicile aşezărilor ardelene, cu casele ascunse de porţi mari, cu acoperişuri de ţiglă şi cu străzi înguste şi întortocheate. Cetatea, aşezată pe Dealul Furcilor, a fost construită de Imperiul Habsburgic în periooada 1716-1735 după planurile lui Giovani Morando Visconti, avînd zidurile dispuse în forme stelate şi cu şanţuri de apărare. În Catedrala catolică, veche de pe la 1200, se află mormintele lui Ioan de Hunedoara şi al Reginei Ungariei, Isabela Jagiello. Biblioteca Batthyaneum, fondată la 1794, păstrează documente rare, precum a doua jumătate din ,,Codex Aureus din Lorsch”, evangheliar cu pictograme şi suflat în aur, datînd din 850-900. Prima parte din acest preţios manuscris se găseşte la Vatican. (va urma) FLORIN

Maladiile în Lumea Antică (7)

Medicina greacă și cea romană (1)

În vremurile mitice despre care vorbesc legendele greceşti, zeul Apollo a ucis un şarpe veninos, simbol al bolii. Prin acest act, Apollo a devenit cunoscut ca un zeu al sănătăţii, dar el era considerat în acelaşi timp şi aducător de boli, pe care le trimitea muritorilor prin intermediul săgeţilor sale. Ca urmare, el trebuia nu doar venerat, dar şi împăcat, şi prin urmare i se aduceau sacrificii pentru a-l îmbuna. Acest zeu imprevizibil avea să transmită tainele vindecării centaurului Hiron, care, la rîndul său, l-a educat pe Asklepios sau Esculap, cum îl numesc romanii. Identificat cu un personaj autentic, care ar fi trăit în jurul anului 1250 î. Chr., Asklepios a fost considerat zeu de către greci, şi venerat în temple ridicate pe tot cuprinsul Eladei.

Cultul lui Asklepios s-a dezvoltat, îmbrăcînd forma unui ritual bizar, al „somnului în templu“. Ritualul impunea ca bolnavul să facă sacrificii zeului vindecător şi să se purifice printr-o baie (lustraţie). Apoi, el se culca pe un coridor din templu, iar Asklepios însuşi îi apărea în vis, destăinuindu-i leacul vindecător, sau şerpii sacri trimişi de zeu îi lingeau rănile, tămăduindu-l. Mai tîrziu, somnul magic din templu avea să fie însoţit şi de o terapie fizică, constînd în exerciţii, dietă, masaje şi băi. Mulţi pacienţi rămîneau în templu vreme de săptămîni şi chiar luni, curele acestea fiind similare celor realizate începînd cu Secolul XIX, în staţiunile balneoclimaterice europene. Tratamentul, în ambele cazuri, era de cele mai multe ori încununat de succes... Grecii au fost aceia care au iniţiat „abordarea ştiinţifică“ a bolii. Pitagora (c. 530 î. Chr.) este numit îndeobşte „părintele matematicii“, dar în egală măsură poate fi considerat un precursor al medicinei moderne. Elevii săi au enunţat doctrina celor patru elemente – pămînt, aer, foc şi apă – şi au elaborat teoriile respiraţiei, văzului, auzului şi funcţiilor cerebrale. Învăţăturile lor au fost reunite într-o serie de scrieri atribuite medicului din Kos, sau „şcolii koane“, al cărui legendar fondator este Hipocrat (460-377

Minuni și miracole (13)

Personaje misterioase (4)

Jack Spintecătorul (2)

Poliţia a crezut că a descoperit un tipar după care fuseseră comise crimele din 31 august, 8 septembrie şi cele două din 30 septembrie. Au presupus că următoarea crimă va avea loc pe 8 octombrie, dar nu s-a produs nici un eveniment pe tot parcursul lunii. Ultima sa crimă recunoscută oficial a fost comisă la 9 noiembrie în Miller’s Court, o clădire aflată în apropierea locaţiilor celorlalte crime. O altă prostituată, în vîrstă de 24 de ani, Mary Jane Kelly, a fost găsită de proprietarul cămăruţei unde locuia, cu corpul complet mutilat. De data aceasta, crima fusese comisă într-o încăpere, iar ucigaşul avusese la dispoziţie toată noaptea ca să disece cadavrul.

Deşi aceste cinci crime îi sînt atribuite lui Jack Spintecătorul, există posibilitatea ca el să mai fi ucis alte două sau trei femei din Londra în acea perioadă. Totuşi, poliţia nu a reuşit să descopere numele real al omului aflat în spatele acestor crime şi a sistat informaţiile către public în încercarea de a linişti oamenii. Londonezii erau însă pe deplin conştienţi de faptul că poliţia se dovedea incapabilă să dezvăluie identitatea lui Jack Spintecătorul. Însă mulţi dintre medicii poliţiei care au examinat corpurile victimelor au sugerat că era posibil ca Jack Spintecătorul să fie o persoană cu studii medicale. În 1894, şeful Metropolitan Police Force, sir Melville Macnaghten, a întocmit un raport care-1 indica drept principal suspect pe Montague John Druitt, un avocat care se sinucisese la scurt timp după asasinarea lui Kelly. Cu toate acestea, la vremea aceea, Macnaghten credea că Druitt avea cunoştinţe medicale, fapt infirmat de cercetările ulterioare. Macnaghten a mai indicat şi alţi doi posibili asasini care se ascundeau sub

î. Chr.), deseori numit „părintele medicinei“. El a dezvoltat primul teoria umorilor, pornind de la cea a elementelor primordiale şi a negat că boala ar fi o pedeapsă trimisă de zei, cum credeau contemporanii săi.

Pe la mijlocul veacului IV î. Chr., medicina greacă încetase de a mai avea un caracter magic şi dobîndise o bază raţională, dar în ce măsură „abordarea ştiinţifică“ influenţa practica medicală rămîne o chestiune problematică. Adepţii lui Kos nu puteau fi doar teoreticieni, pentru că ei nu se mulţumeau să descrie bolile, dar specificau şi rezultatele tratamentului, ceea ce însemnă că aplicaseră deja acest tratament. Cultul lui Asklepios a supravieţuit însă epocii lui Hipocrat şi este de remarcat faptul că majoritatea medicilor renumiţi aveau reputaţia de a descinde direct din Asklepios. Aşanumita „şcoală koană“ reprezenta mai ales o asociaţie de doctori decît o instituţie de învăţămînt medical şi este improbabil ca teoriile lor să fi exercitat o influenţă imediată în epocă sau să fi avut o largă răspîndire.

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa medicinei romane. Potrivit lui Pliniu cel Bătrîn, romanii n-au simţit nevoia de a apela la doctori vreme de şase secole. Medicina lor era cu totul aparte: capul familiei îşi trata rudele folosind remedii băbeşti, dar şi făcînd sacrificii zeilor. Atît Apollo, cît şi Esculap erau veneraţi, căci romanii au împrumutat zeii tuturor popoarelor cucerite, dar în acelaşi timp ei se închinau şi unor semizei proprii, mulţi dintre ei fiind asociaţi cu bolile şi funcţiile organismului uman. Aceşti semizei erau atît de numeroşi încît fiecărei părţi a corpului îi corespundea unul, care, spre a fi mulţumit, trebuia să fie venerat în temple şi să i se aducă sacrificii. Această mentalitate simplifica foarte mult situaţia doctorului în caz de eşec al tratamentului, căci nu se putea vorbi despre o „culpă medicală“: dacă leacul nu-şi făcea efectul, însemna fie că fusese „apelat“ un alt zeu, fie că rugăciunile nu fuseseră ascultate... Cetăţenilor romani li s-a părut, cu mult înainte ca oraşul celor şapte coline să devină centrul lumii cunoscute, sub demnitatea lor să practice medicina. Prin urmare, primii lor medici au fost sclavi de origine greacă. În jurul anului 220 î. Chr., primul dintre aceştia, un anume Archagathus, a venit la Roma, urmat la puţină vreme de o întreagă legiune de doctori, mai mult

numele Jack Spintecătorul. Unul era Aaron Kosminski, un evreu polonez care locuia în zona Whitechapel şi care a fost internat într-un ospiciu în martie 1889. Deşi unul dintre ofiţerii anchetatori, Robert Anderson, era convins de vinovăţia lui Kosminski, studiul comportamentului său din timpul şederii în ospiciu nu indica faptul că ar fi avut înclinaţii spre omucidere. Ultimul suspect al lui Macnaghten, Michael Ostrog, era un alienat mintal rus. În ciuda faptului că era un criminal condamnat şi părea să aibă unele cunoştinţe medicale, studiul comportamentului său nu a evidenţiat abilitatea de a comite crime multiple. În ultimii ani, anchetatorii cazului Jack Spintecătorul au luat în considerare un anume doctor Francis Tumblety, un american care a părăsit Londra la scurt timp după comiterea crimelor. Deşi l-a considerat un potenţial asasin, Metropolitan Police a decis la acea vreme să îl scoată de pe lista de suspecţi.

Ca în cazul multor altor mistere, identitatea lui Jack Spintecătorul a făcut obiectul multor speculaţii. Oameni din toate categoriile sociale - membri ai monarhiei, servitori regali, ofiţeri de poliţie cu grad înalt, spioni ruşi şi chiar evanghelişti fanatici - au fost suspectaţi că ar cunoaşte identitatea lui Jack Spintecătorul. În ultimii cîţiva ani, autoarea de romane poliţiste Patricia Cornwell a efectuat un amplu studiu. Ea a folosit 4 milioane de dolari ca să investigheze dacă există vreo legătură între Jack Spintecătorul şi Walter Sickert, un pictor impresionist care nu era exclus să fi avut legături cu Whitechapel la vremea cînd au fost comise crimele. La douăzeci de ani după acele crime, el a realizat o serie de picturi care înfăţişau prostituate moarte şi mutilate grotesc. Examinînd atent lucrările sale, cu ajutorul tehnologiei moderne, Cornwell a ajuns să fie atît de convinsă de vinovăţia lui Sickert încît îşi pune reputaţia în joc afirmînd că el este Jack Spintecătorul. Anchetatorii actuali ai cazului Jack Spintecătorul, întocmai ca forţele de poliţie londoneze din perioada

sau mai puţin pricepuţi, dar în schimb toţi interesaţi mai curînd de dinarii romanilor decît de sănătatea lor... Iulius Cezar a garantat libertatea acestor medici-sclavi, iar statutul lor s-a îmbunătăţit considerabil sub domnia lui Augustus cînd, cu toată dezvoltarea generală a artei şi ştiinţelor, practicarea medicinei a rămas exclusiv apanajul străinilor. Astfel încît, atunci cînd marile epidemii loveau Roma, locuitorii săi nu se puteau adresa decît fie propriilor zei, fie medicilor greci. Cum nici unii nu păreau să fie totuşi de ajutor, este firesc ca romanii să caute ajutor în altă parte.

Datorită numeroaselor contacte cu alte popoare, deoarece cuceriseră atît de multe ţări, cu obiceiuri şi credinţe complet diferite, romanii au ajuns la concluzia că, spre a evita tensiunile, ar fi util să accepte tradiţiile religioase ale acestora. Cu timpul, au început chiar să „împrumute“ zei străini, astfel încît, în epoca de apogeu a imperiului, în timpul dinastiei Antoninilor, ajunseseră să fie veneraţi zei greci, persani şi chiar indieni, exemplul cel mai adecvat fiind zeul Mithra, adorat de legionari şi al cărui cult provenea din Orientul Mijlociu. Printre popoarele cucerite a căror religie şi-a exercitat influenţa asupra romanilor se numără şi evreii. Aceasta şi din cauza faptului că, după înăbuşirea marii răscoale iudaice, în timpul împăratului Titus, evreii au fost dispersaţi în tot bazinul mediteranean, punînd bazele unor comunităţi mici, dar extrem de energice.

Aceste comunităţi au stîrnit admiraţia romanilor prin respectarea strictă a unui cod moral de sorginte superioară, prin cinstea şi corectitudinea lor, prin caritatea dovedită faţă de cei aflaţi în suferinţă sau pentru săraci. Mulţi cetăţeni romani s-au simţit atraşi de modul de viaţă iudaic, deşi nu agreau obiceiurile evreilor, considerate „barbare“, precum circumcizia sau refuzul de a consuma carnea oferită drept sacrificiu divinităţii. Comunităţile evreieşti mai liberale i-au acceptat în sînul lor pe romani, fără să insiste ca aceştia să respecte asemenea obiceiuri. Ei au primit, de asemenea, permisiunea de a se stabili în preajma sinagogilor şi a forma o comunitate aparte, numită „temătorii de Dumnezeu“ (va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT, MICHAEL BIDDISS

victoriană, nu reuşesc să ajungă la un consens. La acea vreme, existau atîtea personaje dubioase care cutreierau Londra, încît aproape orice suspect putea fi implicat în crime. Pe măsură ce trecerea anilor estompează şansele de a afla adevărul, creşte şi probabilitatea incriminării mai multor suspecţi, în timp ce dovada necesară pentru a decide asupra unuia dintre ei dispare în negura timpului.

„Copilul lup“ Kaspar Hauser (1)

La 28 mai 1828, un adolescent straniu mergea împleticindu-se spre intrarea în Nürnberg. Avea o constituţie solidă, păr deschis la culoare şi cîrlionţat, era palid la faţă şi se mişca de parcă ar fi fost beat. Un cizmar din partea locului, Georg Weickmann, s-a apropiat de el să vadă cine era, dar băiatul a spus doar: „Aş vrea să fiu un călăreţ, aşa cum a fost tatăl meu”. El i-a înmînat lui Weickmann un plic adresat căpitanului celui de-al patrulea escadron al Regimentului 6 al cavaleriei uşoare. Cizmarul 1-a dus la căpitan, care a deschis scrisoarea. Acolo se menţiona că băiatul fusese lăsat în grija unui muncitor necalificat sărac care îl ţinuse închis în casă toată viaţa lui. Dar acum băiatul era pregătit să slujească în armata regelui. Căpitanul cavaleriei a interogat băiatul, însă singurele cuvinte rostite de la el au fost „nu ştiu”, „duceţi-mă acasă” şi „cal”. Totodată, acesta ştia să scrie numele „Kaspar Hauser”. În cele din urmă, căpitanul a trimis băiatul în temniţa locală, însă temnicerului i s-a făcut milă de el. Copiii acestuia şi-au propus să îl înveţe să vorbească, să scrie şi să deseneze. Băiatul părea să nu ştie cum să se comporte; nu avea nici o expresie a feţei, nu putea să înţeleagă diferenţa dintre bărbaţi şi femei, obişnuia să doarmă în picioare, se purta ca un nou-născut sau copil mic şi era mai ales fericit în întuneric. (va urma)

mATT LAmY

Doza de

echilibru energetic = Sistem neuro-vegetativ în balanță

Stresul cronic este recunoscut astăzi drept cauza principală a celor mai multe probleme de sănătate. Sistemul neuro-vegetativ, spre deosebire de celalate sisteme nervoase, este (autonom) programat pentru supraviețuirea corpului și menținerea funcțiilor de bază.

Tot ce ni se întîmplă în viață lasă urme în sufletul nostru. Situațiile pozitive produc informații pozitive, armonioase, iar cele negative – trauma, bolile, frica, stresul – lasă urme în suflet. Datorită fizicii cuantice și a medicinei energo-informaționale, aceste urme pot fi astăzi neutralizate energetic și readuse în armonie, instaurînd mai departe o stare de liniște și de relaxare în organism.

Cele mai recente cercetări în domeniu confirmă faptul că sistemul neuro-vegetativ pendulează între sistemul neuro-simpatic și cel neuro-parasimpatic, în funcție de stresul acumulat în organism. Depinde de situația în care ne aflăm: dacă sîntem în situația ,,luptă sau fugi” – sistemul neuro-simpatic, dacă sîntem în starea de relaxare/regenerare – cel parasimpatic.

Sistemul parasimpatic (nervul vag) este extins în tot corpul, motiv pentru care i se mai spune și ,,drumețul”. Acesta îngustează pupilele, reglează producția de salivă, reglează frecvența bătăilor inimii, îngustează bronhiile, stimulează activitatea stomacului și a intestinelor, stimulează splina și vezica biliară, reglează activitatea vezicii urinare și libidoul. Pe de altă parte, sistemul neuro-simpatic mărește pupilele, scade producția de salivă, lărgește bronhiile, ridică frecvența bătăilor inimii,

îmbunătățește circulația, încetinește activitatea stomacului și a intestinelor, activitatea pancreasului, a vezicii biliare, stimulează adrenalina și noradrenalina, suprarenalele, relaxează vezica urinară.

Cînd partea frontală a nervului vag este activă ne simțim încrezători, sîntem deschiși și comunicativi, toate acestea avînd o influență benefică asupra sistemului neuro-vegetativ și a sănătății noastre. Cînd ne simțim nesiguri sau amenințați intervine sistemul autonom nervos care activează sistemul neuro-simpatic, sistemul de comunicare este oprit și, odată cu el, și gîndirea rațională, orientarea. Starea sistemului neuro-vegetativ are o mare influență asupra emoțiilor și comportamentului. În cazul ideal, sistemul neuro-vegetativ reacționează flexibil și, după o situație stresantă, revine la modul normal de integrare. Aceasta se poate produce mai ales după un șoc emoțional, dar și după o acumulare de experiențe traumatizante. Ambele sînt interpretate de sistemul neurovegetatv ca stres oxidativ. Neurobiologia – o știință care se ocupă cu studiul creierului – ne oferă mereu informații despre creierul nostru, nevisate în urmă cu cîțiva ani. Medicina energo-informațională se bazează în terapii pe informația energetică a pacientului. Omul modern are nevoie de o medicină personalizată deoarece, așa cum boala se manifestă diferit de la pacient la pacient, așa

tel. 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro

post Vaccin, pentru neutralizarea efectelor secundare ale vaccinului.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

REDACȚIA

trebuie să fie și tratamentul. Diagnosticarea energetică ne arată dereglările energetice ale meridianelor și ale chakrelor energetice.

Focusul terapiei este detoxifierea la nivel celular, aducerea corpului în echilibrul energetic din care este ieșit, întreruperea fenomenului de autodistrugere, reglarea sistemului imunitar și a metabolismului, eliminarea metalelor grele din organism. Fiecare terapie este personalizată și este adresată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PreSS bOOk CONSulTING Srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPreS DISTrIbuTION Srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA rOMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.