România Mare, nr. 1603

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu vă faceți iluzii! Nu există decît o singură viață de apoi!

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Focarul terorist trebuie căutat în SUA, nu în Orient

motto: „Trebuie să ne ferim de dobîndirea influenței necontrolabile de către complexul industrial militar, să-i înțelegem implicațiile grave“.

DwIGhT EISENhOwER

Este evident pentru orice observator atent și avizat că politica externă a washingtonului se bazează în primul rînd pe acuzații și presiuni, aplicînd aceeași metodă ca în cazul monedei americane – nu are nici o acoperire concretă, ci doar prestigiul SUA. Iar ,,prestigiul”… e susținut de ce anume? De forța militară, de un complex de interese, sisteme corupte prin presiuni și implicarea Serviciilor – adică toate metodele și principiile împotriva cărora oficialii SUA perorează… la adresa altora.

Cred că românii știu binișor la ce mă refer, mai ales că, în ultima vreme, tot mai mulți (chiar unii la care nu te aștepți!) vorbesc de ,,statul paralel” și de nevoia de ,,suveranitate”. Or, ,,statul paralel” a fost/este nășit de SUA (șeful FBI a fost la instalarea fiecărui lider al combinației, fie că a fost Coldea, fie Kövesi), iar rezidenții CIA au luat parte la multe decizii ale structurii de forță ocultate, în urma cărora au fost distruși politicieni, oameni de afaceri sau magistrați români.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Cine este, cu adevărat, Klaus Schwab, inițiatorul „Marii Resetări“

Dr. Klaus Martin Schwab, președintele Forumului Economic Mondial (wEF), a devenit una dintre figurile cheie din politica mondială de anul trecut. În 2020, a propus un plan denumit „Great Reset”, conceput pentru a revoluționa complet ordinea mondială. Acest plan este prezentat în detaliu de Schwab în cartea sa ,,Covid-19: The Great Reset”, publicată în vara anului 2020. Schwab a continuat această temă în cartea ,,Capitalismul părților interesate: o economie globală care funcționează pentru progres, oameni și planetă”, lansată la începutul acestui an. Schwab, care a împlinit 83 de ani în luna martie, este, s-ar putea spune, la zenitul

Europeni între ciocanul „pandemiei” și nicovala vaccinarii

Creșterea prețurilor pentru vaccinurile Pfizer și Moderna a fost alimentată de „temerile în creștere” față de noua tulpină Delta, scrie publicația franceză Les Echos, iar Financial Times relatează faptul că „unele companii au beneficiat de puterea lor pe piață”. Producătorii de vaccinuri, în special Pfizer și Moderna, înregistrează profituri record și se așteaptă ca pandemia să le asigure prosperitatea în viitor. Rezultatele financiare ale Pfizer ,,au depășit așteptările privind venitul net și au ridicat din nou prognoza pentru 2021”. Gigantul farmaceutic a raportat venituri nete de 5,56 miliarde de dolari, cu venituri de 18,98 miliarde de dolari în al doilea trimestru al anului 2021, în mare parte determinate de vaccinul împotriva COVID-19. BNT162b2, așa cum se numește oficial vaccinul, a generat 41% din veniturile trimestriale ale Pfizer, care se așteaptă să livreze 2,1 miliarde de doze de vaccin anul acesta, crescînd prognoza pentru veniturile din vaccinuri de la 26 miliarde de dolari la 33,5 miliarde de dolari (în creștere cu 90% față de aceeași perioadă a anului trecut).

„Al doilea trimestru a fost remarcabil din multe puncte de vedere. Viteza și eficiența eforturilor noastre de a vaccina populația împotriva Covid-19 au fost fără precedent, cu mai mult de un miliard de doze de BNT162b2 livrate la nivel mondial“, se arată într-un raport al Pfizer.

(continuare în pag. a 17-a) r.m.

faimei. Este adevărat, o faimă scandaloasă, căci planul „Marii Resetări” presupune preluarea puterii asupra lumii de către un grup restrîns de „aleși”. Bineînțeles, interesul pentru biografia lui Klaus Schwab a crescut considerabil de la începutul pandemiei. Internetul oferă o descriere detaliată a vieții economistului german, dar, din anumite motive, doar începînd din momentul în care a absolvit liceul și a intrat la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie, în 1957.

Ce spuneți de asta? La o simplă căutare pe Google aflăm că Schwab s-a născut la 30 martie 1938, în orașul german Ravensburg. A absolvit gimnaziul în 1957. Nu aflăm nimic nici despre părinții săi, nici despre strămoșii și rudele sale, nici despre studierea la gimnaziu, nici despre prietenii din copilărie, sau hobby-uri. (continuare în pag. a 16-a) N.K.

„La plajă“, tablou de Gheorghe Marin

Amrta turturea

Ar fi cumplit să supraviețuiesc perechii mele, celor dragi anume să-i văd cum pierd veșmîntul pămîntesc cum se petrec în antice cutume

N-aș vrea să mor, n-aș vrea nici să trăiesc mă rog de Timp să-nghețe peste lume dar nici un vicleșug dumnezeiesc destinul meu nu vrea să și-l asume

Puternică e legea și nedreaptă iar timpul judecății nu așteaptă se-nchină morții toate cîte sînt

Doar pasărea aceasta uriașă ne dă cu pilda ei sinucigașă măsura dramei noastre pe pămînt.

CornELIU VADIm TUDor

Generația Alfa...

Pagina 3

Pagina 16

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Întărîtă-i, drace! F Copilul lui Bulă se numeşte Chiuzbaian F La un asemenea scandal de corupţie, prin alte ţări cade automat Guvernul

F Bombonel pe Ardei Umplut

PARTEA A III-A

F Ziarul „Vocea României“ publică un curajos interviu cu Radu Câmpeanu, din care reproducem:

„În fond, am spus-o şi o repet: Convenţia Democratică nu este nimic altceva decît un azil de handicapaţi politici. Cei mai mulţi sînt acolo de frică, nu pentru că reprezintă vreo idee sau vor să susţină vreun program“. F Mare ofticos mai e Clăpăugul Naţional, Octavian Paler! Ete-te la el ce scrie pe pagina la ziarului unguresc de limba română, nu-i mai dăm titlul, îl ştiu toate ciocciolinele:

„Cînd l-am auzit însă, pe Vadim, într-o ruşinoasă emisiune de la PRO TV, făcînd pe «justiţiarul», mi s-a întors stomacul pe dos“. Invidia e cucoană mare, Paler! De ce n-ai apărut tu la Gala Zodiilor, dacă tot eşti Vărsător din fire? Zi mersi că Vadim a făcut pe justiţiarul şi n-a făcut pe tine, că îl mînca palma să te bage puţin cu trompa în propriile mizerii. Pentru că nimeni nu ilustrează mai bine decît tine, în România, „marea napîrlire“ care chiar întoarce populaţiei stomacul pe dos. N-ai elogiat, mă, colectivizarea stalinistă a agriculturii? Nu i-ai fugărit, mă, pe țărani pe cîmp? N-ai lăudat, mă, poporul sovietic, pe Lenin și Stalin? Nu te-au decorat, mă, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu? N-ai fost expulzat, mă, din Italia, ca indezirabil, fiindcă erai securist şi agent provocator? N-ai fost, mă, membru C.C. al P.C.R. şi deputat în m.A.n ? N-ai stors, mă, ca pe-un uger de vacă, Gospodăria de Partid, care ţi-a dat maşină aproape pe gratis (32.000 de lei), vilă luxoasă în Cotroceni (unde stai şi acum), alimente gustoase și ieftine? Și atunci, ce tărîțe zornărie, mă, Paler, în zeppelinul ăla care ţi se bălăngăne pe umeri? Nu e vorba de tine? E vorba de o altă persoană, de un alt film? Și încă ceva: avînd în vedere că prin 1973 te-ai operat de ulcer (de atîta cafea, băutură şi tutun) şi ţi-a mai rămas numai un sfert de stomac, n-a prea avut ce să ţi se întoarcă pe dos. Mai bine ţi-ai fi manifestat oftica prin fîlfîirea urechilor... F Ban la ban trage, dar şi evreu la evreu! Pe cine credeţi că vede favorit Andrei Cornea (Cohn) la alegerile prezidenţiale din 1996? Aţi ghicit: pe Petre Roman (Neulander)! Că asta-i Ţara lui Iţic Vodă, bineînţeles, se bulucesc toţi beliţii să ne dea lecţii şi să ne conducă! F Mare batjocură patronată de perechea de amorezi tomnatici Christel Ungar – Cristian Ţopescu! La emisiunea TV „Turnul Babel“ difuzată sîmbătă după-amiază, video-clipul cu melodia „Aripi de fluturi“ de marian nistor a fost ciopîrţit într-un asemenea hal, încît din 2 minute au rămas numai 20 de secunde,

cenzurîndu-i-se începutul şi sfîrşitul. De ce oare? Foarte simplu: să nu vadă lumea că versurile aparţin lui Corneliu Vadim Tudor! Atîta ură să fi strîns în ei micii tartori ai Televiziunii Române, încît să fie în stare să măcelărească un şlagăr românesc de mare frumuseţe?! Bine cel puţin că „Top-Raks“ a transmis, integral, toate jegurile unor video-clipuri străine, fiindcă aşa se promovează muzica românească pe Postul Naţional. Şi nu vă daţi seama ce fericire a cuprins milioanele de români cînd ne-am pomenit cu madam Ungar pe post de... cîntăreaţă de limba germană! Cristiane, ți-a luat Dumnezeu minţile la bătrîneţe? Ce caută fiinţa asta în muzica uşoară, ce legătură are? F În ultimul număr al revistei noastre s-a strecurat o eroare, datorită unui „binevoitor“ de la S.P.P. (fabrica de diversiuni e singura care mai funcţionează în România!): scriam că dl. Ion Stoichiță a primit un post undeva, prin diplomaţie, dar bietul om ne-a sunat la redacţie şi ne-a spus că nici pomeneală, el zace tot în Strehaia, cu 3 coaste rupte, bătut pînă la leşin de gorilele fostului său cumnat, Dumitru Iliescu Prezentăm scuzele de rigoare acestui om necăjit, care a ajuns muritor de foame din pricina păsărilor de pradă pripăşite şi ocrotite la Palatul Cotroceni F O visare mai veche a patriarhilor României din acest secol începe să prindă viaţă: în Parcul Carol din Bucureşti se va înălța Catedrala Mîntuirii Neamului. Conform aprecierilor preliminare ale unor arhitecţi şi ingineri constructori, impunătorul lăcaş de cult ar putea să coste peste 1.000 de miliarde de lei. F A încetat din viaţa pămînteană, la vîrsta de 91 de ani, un mare ziarist, Nicolae Carandino. A fost acel deținut politic în braţele căruia și-a dat obştescul sfîrşit, în 1953, Iuliu Maniu. În mod normal, el ar fi trebuit să preia, după 22 decembrie 1989, şefia ţărăniştitor, pentru că era cel mai îndreptăţit. Dumnezeu să-i primească, să-i ierte şi să-i ocrotească sufletul chinuit. F Ion Cristoiu (fost comunist) a început să doarmă de dimineaţa pînă noaptea, face o pauză de halimos, apoi se culcă la loc, pînă dimineaţa. De ce? Vă veţi lămuri imediat, citind titlul apărut în „Evenimentul zilei“, de luni, 19 februarie, pe pagina I: „Bărbaţii care dorm mai puţin de opt ore riscă să rămînă impotenţi“. Chestia asta cică a descoperit-o un endocrinolog italian, pe nume Spera, dar ce mai poate Spera o căzătură ca Ardei Umplut, cîte milioane de ore trebuie să tragă el cu porcul, sfor-sfor, ca să dea semne de viață rîma cu pricina? F Încă o dovadă de iresponsabilitate şi chiar nesimţire: căpeteniile politice ale P.D.S.R. vizitează judeţele, în campanie electorală, împreună cu miniştrii! Pe de o parte, aceştia sînt răpiţi de la treburile lor, în detrimentul întregii populaţii, iar pe de

Caseta cu bijuterii

a Într-unul din ,,Dialogurile” lui Platon, Alcibiade povestește cum s-a vîrît, gol pușcă, sub manta alături de Socrate. Acesta l-a refuzat... despre momentele cînd l-a acceptat, nu se mai zice nicăieri. a Nicolae Iorga a avut măsură, chiar și în raport cu familia Brătienilor. Povestește Pamfil Șeicaru ceva legat de avansurile pe care viitoarea nevastă a lui Ionel I.C. Brătianu i le-a făcut tînărului istoric: ,,N. Iorga avea o mare admirație pentru femei, dar era și timid și de o severă concepție morală. Mi-aduc aminte că, venind vorba de doamna Eliza Brătianu, mi-a povestit o întîmplare care pune în lumină caracterul său. Eliza Brătianu, sora lui Barbu Știrbei, fusese căsătorită, prima oară, cu Alexandru Marghiloman, care avea, la Buzău, o splendidă vilă, «Albatros», cu un parc imens. Din cine știe ce capriciu de femeie l-a invitat pe tînărul savant Nicolae Iorga la «Albatros». După masă, Eliza Marghiloman i-a cerut lui N. Iorga să o întovărășească în plimbarea pe care o făcea zilnic în parc. Dialog obișnuit, pe teme literare, mijloc folosit întotdeauna de o femeie inteligentă, cînd tatonează sensibilitatea unui om. Zărind într-un prun, chiar în vîrf, o prună coaptă, Eliza Marghiloman, cu agilitatea unei pisici, s-a urcat în pom și nu s-a lăsat pînă nu a cules fructul rîvnit. Problema s-a complicat cînd a trebuit să coboare, și atunci l-a rugat pe Iorga să o prindă în brațe, ca să nu cadă. «Ei, dragă, nu avea izmene și i se vedea tot!

altă parte, ei se întreţin în aceste deplasări aproape în exclusivitate cu directorii şi managerii înscrişi în P.D.S.R. (cum s-a întîmplat, recent, în judeţul Timiş), ceea ce poate echivala cu „favorizarea infractorului“. F „Fata cu părul cărunt“, care răspunde la numele Vasile Văcaru, e cam incultă. Într-o cărţulie electoralistă, publicată cu bani grei de P.D.S.R., cel care se pretinde un intelectual scrie la pag. 181: „ne va mai fi dat oare să mai trăim încă o dată momentul care-l făcea pe Vasile Goldiș să exclame, la 1 Decembrie 1918: «Acum slobezeşte, stăpîne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mîntuirea neamului românesc»?“. Trecînd peste faptul că citatul e siluit după ureche, vom remarca marea gafă, nu culturală, ci istorică: nu Vasile Goldiș a rostit fraza asta, ci octogenarul Gh. Pop de Băseşti. Dar, cine ştie, poate că în mintea bine alcoolizată a miliardarului din Gorj, Băseşti e totuna cu Băsescu. Pînă vom analiza temeinic broşurica asta țîfnoasă şi ridicolă, să consemnam că bulibaşii partidului de guvernămînt nici ei nu ştiu ce vor şi se contrazic de la o clipă la alta: pe coperta tipăriturii e scris titlul „P.D.S.R. – opţiuni şi acţiune politică“, iar pe cotor stă scris un alt titlu, adică „P.D.S.R. – opţiuni şi acţiune istorică“. F Pe cine credeţi că a scos la înaintare P.D.S.R.-ul, acuzînd P.R.M.-ul de populism, luni seara, la Radio Bucureşti? Pe o oarecare muierce Valentina Stoenescu, care e... asistentă, dar nu s-a înţeles bine dacă asistentă parlamentară sau asistentă medicală. F Profitînd de prostia agresivă a celor două canalii care conduc (spre faliment!) fiţuica „Expres Magazin“, bişniţarul de dosare secrete ale S.R.I., Mihai Pelin, trage împrăştiat, şi în ultimul număr, împotriva bravului oştean care e colonelul Ilie merce. Nu-i nimic, termină-ți tu gloanţele, Peline, şi o să fii silit să le înghiţi ca pe jeliboane... F Cine credeţi că făcea spume la gură şi dădea navală, luni, să filmeze biroul Partidei Naționale din Senat? Prostul ăla rău, pe nume Radu Apostol, de la „Antena 1“. Alo, Voiculescule, nu-ți mai asmuţi javrele împotriva senatorilor patrioţi, că aşa tăvăleală o să-ți tragem!... F LA ÎNChIDEREA EDIŢIEI. Încă o dată se dovedeşte că, pe cine lasă din braţe Vadim, de unde pleacă el – se dezlănţuie prăpădul! În iunie 1989 şi-a depus carnetul P.C.R. pe adresa lui Nicolae Ceauşescu, gest însoţit de o scrisoare fulminantă, iar după numai 6 luni regimul a căzut. Aşa şi cu Ion Iliescu, Guvernul şi P.D.S.R.-ul, praful şi pulberea se vor alege de toţi şarlatanii ăştia, pentru că au înfuriat poporul pînă peste orice limită a răbdării. De pildă, luni seara, în plenul Senatului României, cine credeţi că s-au certat ca chiorii, aducîndu-şi acuzaţii foarte grave? Oliviu Văcaru şi Vasile Gherman, sau viceversa, că-i tot un drac! Moş Trahanache a ameninţat, printre lacrimi şi sughiţuri, că-şi va da demisia din P.D.S.R., iar Omul Damigeană a făcut un circ penibil, ca de obicei... Mă, nu vă ajută Dumnezeu, păzea!

Sfîrșit ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 23 februarie 1996)

Am întors capul de rușine cînd și-a dat drumul în brațele mele. I se vedea tot!». Pudicitatea lui Iorga, ca și slaba lui cunoaștere a stratagemelor unei femei cochete, definesc pitoreasca lui naivitate”. De la mărul lui Adam la pruma lui Iorga. a O nemțoaică acră, Karoline Pichler, își scrie memoriile în 1840 și povestește cum i-a cunoscut ea pe Mozart și pe Haydn: „Ei erau niște oameni care, în relațiile lor personale, nu dădeau absolut nici un semn al puterii lor intelectuale neobișnuite și nu prezentau aproape nici o urmă de cultură intelectuală, sau de preocupări de un interes mai înalt. Mai degrabă preocupări ordinare, glume proaste și, în cazul lui Mozart, un iresponsabil mod de viață – iată tot ce-i distingea pe ei în societate”.

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea internaţională Generația Alfa: copiii care ne vor distruge lumea sau o vor face perfectă?

Ciclul evoluției, bazat pe teoria generațiilor, s-a încheiat în 2010, cînd a luat naștere generația Alfa. Împreună cu un neuropsiholog, ne putem da seama în ce fel diferă noua generație de cele anterioare, de ce tinerii Alfa sînt mai versați în gadgeturi decît în emoțiile oamenilor și cum acești copii ne vor schimba lumea cînd vor crește.

Nici o generație Alfa nu va putea citi acest text. Ideea nu constă în conștientizarea vîrstei lor, ci în faptul că sînt privați de capacitatea de a percepe informații textuale. Deci, acest text este accesibil bunicilor lor – baby boomers, mame și tați Xs și Millenials – și mai puțin fraților. Adică, oamenilor care sînt capabili să creeze și să schimbe lumea și nu trăiesc doar în condițiile digitale propuse.

Copiii Alfa născuți după 2010 sînt oameni cu adevărat noi, cu trăsături și provocări unice. Este surprinzător faptul că adepții teoriei generaționale a lui Neil Howe și William Strauss au decis să nu continue să urmeze alfabetul grecesc, la care s-au orientat, „marcînd” generațiile din 1967 pînă în 2010 cu literele X, Y și Z, ci să completeze ciclul evoluției. Și după 2010, au resetat numărătoarea inversă și s-au întors la Alfa. Deci, copiii A sînt meniți să înceapă „sfîrșitul lumii”?

Generație de consumatori cu vitalitate socială redusă

Generația Alfa de astăzi este obișnuită să se idealizeze: copiii se nasc cu un gadget în mîini și încep să „vorbească” în limbaj digital aproape din leagăn; este vital pentru ei să creeze o simbioză cu inteligența artificială, să stăpînească digitalizarea completă și să trăiască la viteza și capacitățile minții computerului, iar în spatele lor stă toată puterea unei lumi noi foarte tangibile. E adevărat. Dar să ne gîndim: cine a creat această „lume nouă”? Iată cel mai recent exemplu: Elon Musk, inginerul care intenționează să îmbine inteligența artificială cu inteligența umană. Născut în 1971, el aparține generației X. De fapt, toate realizările științei și tehnologiei care alcătuiesc realitatea Alfa au fost inventate de Xs și Igraki (1967-2000) și continuă să modernizeze buzzerele (2000-2010). Oameni care știu să trăiască și să fie eficienți fără electricitate, calculatoare, internet și încălzire centrală. Viabil. Reproductiv. Productiv. Iar misiunea lor actuală este de a face aceiași oameni noi A. Acest lucru necesită la nivel de stat și chiar interstatal crearea unui sistem de recunoaștere a punctelor tari și punctelor slabe în fiecare etapă a evoluției și dezvoltarea unui mecanism de compensare a dezavantajelor – acele caracteristici care reduc viabilitatea tinerilor Alfa. Să vorbim despre ele mai detaliat.

Ele sînt perfect orientate în noul sistem de semnalizare al realității digitale create. Și încă nu știu cum să vorbească, ei folosesc tehnologie avansată pentru a utiliza oricare dintre cele mai avansate gadgeturi. Unii neuropsihologi sînt surprinși că acest lucru este clasificat ca un avantaj. Primul lucru pe care îl aducem unui copil prin intermediul gadgeturilor este imaginația creativă. Dacă se așază să deseneze un cîine pe hîrtie, poate adăuga o mulțime de detalii „din capul său”: o floare, un stand, iarbă și așa mai departe. Dacă desenează pe o tabletă, nu va trece dincolo de programul dat. Adică, avem o generație care este mai concentrată pe executarea unor instrucțiuni fixe. În acest sens, este surprinzător faptul că cercetătorii susțin că libertatea de alegere și personalizarea sînt extrem de importante pentru copiii A.

Aceasta este o iluzie. Ceea ce oferă reprezentarea totală a copiilor în rețea - cu conturi personale și conținut personal - personalizare. Cu toate acestea, cît de personală și de liberă este aleasă? Ei folosesc o astfel de manipulare cu copiii de trei ani: veți mînca terci dintr-o farfurie albastră sau din una verde? Un copil de trei ani este euforic din sentimentul libertății de alegere! Dar, de fapt, nimeni nu a dat de ales: oricum mănîncă terci. Iată aceeași poveste cu paginile noii generații de pe internet. Își umple conturile și abonamentele cu același „terci”, dar în farfurii diferite. Prin urmare, au impresia că reprezentarea lor este unică. Din păcate, nu este cazul.

Pentru o unitate de timp, este posibilă prelucrarea matricelor de informații și filtrarea informațiilor inutile numai atunci cînd informațiile sînt reduse la minimum. Prin urmare, formatul de difuzare preferat este imaginea. Fără text sau cu fragmente de text. Iar formatul de percepție

este gîndirea clipului . Și, ca rezultat, este imposibil să ne concentrăm asupra unei probleme specifice, să o rezolvăm profund și să tragem concluzii. Adică, la copiii A, funcția de sinteză și analiză este redusă. Textele mari sînt dincolo de puterea lor, nu termină de citit, fugind în spațiul clipului. Acesta este un mare dezavantaj. Mai ales cu abilitățile de comunicare în cădere.

Nu există abilități reale de comunicare

Astăzi vedem copii care, chiar și pe locul de joacă, nu pot comunica între ei. Școlarii din recreere, strîns sinceri, încă se uită la dispozitivele lor mobile. Doi stau unul lîngă celălalt și are loc un dialog între ei: „Ți-am trimis o poză amuzantă în WhatsApp, aruncă o privire”. Al doilea: „O, da. Ți-am răspuns. “ Așa că am vorbit. Nu comunică cu adevărat, iar această abilitate dispare treptat.

Dar acești copii muncesc, conduc afaceri. Și afacerea eficientă implică negocieri. Cum o vor face? Practic cu o bibliotecă de emoji? Deși anul acesta a demonstrat că, aparent, orice este posibil. Dar și aici trebuie să înțelegem că numerele pot fi eficiente într-o lume plană doar de cei care sînt familiarizați cu volumul și natura multistratificată a realității, cu abilități de comunicare, cu sinteză și analiză. Și aici vorbim despre cea mai gravă problemă a lui Alfinteligența emoțională nedezvoltată.

Alfa nu discriminează emoțiile

Este uimitor, dar nu ne naștem cu abilitatea de a înțelege emoțiile. Aflăm acest lucru - prin comunicare, prin contacte live cu oameni vii. Funcțiile de bază ale inteligenței emoționale sînt recunoașterea și gestionarea propriilor emoții. Cum poți gestiona ceea ce nu ai văzut niciodată?

Cînd partea de comunicare a este conținută în planurile digitale - cu legile și sistemul lor de semnalizare - cum să înveți să fii cu adevărat fericit, trist, jignit și iubit? Și cel mai important - de unde știi că cineva te place singur, ești binevenit, ești iubit?

Există o aplatizare emoțională, sărăcire. De unde a venit numărul mare de copii cu pseudo-autism? Nu pentru că au într-adevăr un fel de trăsături autiste, dar pur și simplu nu știu cum să o facă diferit. Copilul primește primele lecții în dezvoltarea inteligenței emoționale de la părinți, la locul de joacă, la grădiniță și la școală. Dar numărul domnește chiar și astăzi... Educatorii progresivi, conștientizînd nevoia de a dezvolta sfera emoțională, deja în grupele de creșă „vorbesc” cu copiii toate sentimentele: „Ce s-a întîmplat acum? Ce simți? Te-ai enervat? De ce? Cum altfel ai putea reacționa?“ Adică este o muncă. Și nu toată lumea poate recunoaște imediat, de exemplu, valoarea zero a fricii pe o scară de 100 de puncte, unde frica este 50, iar groaza este 100. Este mai ușor să faci față unei emoții atunci cînd manifestarea ei nu a început încă, dar este abia la început. Deci, ce este frica în momentul începerii? Dacă noi înșine am putea inițial să recunoaștem acest întreg spectru, nu am avea nevoie de o astfel de pregătire. Dar, după cum sa dovedit, o persoană nu recunoaște singură. Și, din fericire, acum încep să pregătească specialiști în inteligența emoțională. Poate că copiii Alfa încearcă să dezvolte acest mecanism de recunoaștere pe cont propriu . Acest lucru este dovedit de tipul de conținut pe care îl consideră foarte apreciat - videoclipuri care sînt complet lipsite de sens pentru noi, unde nimic nu pare să se întîmple, iar băiatul merge doar pe un scuter și transmite încîntare. Se pot „lipi” la nesfîrșit de un astfel de videoclip - poate așa învață să simtă și să înțeleagă emoția?

Copiii alfa sînt viitori centenari

Puternicul arsenal de tehnologii medicale și de economisire a sănătății, care au apărut deja și abia vin, sugerează că Alfas va trăi într-adevăr mult timp. Și întreaga întrebare se află numai în calitatea acestei vieți.

Acum este dificil de evaluat gradul de dependență al oamenilor viitorului de organele artificiale, stimulente și alte dispozitive care permit reglarea proceselor vieții. Dar chiar dependența este puțin neliniștitoare. La urma urmei, obiectiv, indicatorii lor biologici sînt în scădere. Luați nivelul de rezistență al copiilor de astăzi și acum 15 ani. La urma urmei, au început să le fie foarte rău pentru ei în toate domeniile: de la lecții de educație fizică pînă la treburile casnice. Aceasta este pe de o parte, iar pe de altă parte - dimpotrivă - au început să se dezvolte rapid. Dar ambii poli sînt esența unui astfel de fenomen precum cultul personalității copiilor. A apărut îndumnezeirea copilului. Și fiecare mamă se străduiește să

fie perfectă. Prin urmare - nutriție ideală, iluminare ideală în cameră, metode ideale de dezvoltare, care deseori provoacă apoi perturbări chiar în această dezvoltare. Toată această competitivitate a părinților sub deviza „copilul meu trebuie să fie cel mai bun” are o serie de consecințe foarte triste.

„Mîncare perfectă” pentru copii Alfa

De dragul tendințelor alimentare la modă citite pe internet, „mama ideală” elimină din alimentația copilului grupe întregi de alimente: gluten, proteine animale, carbohidrați. De foarte multe ori nu există indicații medicale pentru astfel de acțiuni - doar dorința de a fi în mainstream-ul stilului de viață sănătos. Drept urmare, obținem copii cu tulburări ale tractului gastro-intestinal, peristaltism zero și perturbări sistemice în organism rezultate din aceste probleme. La ce va duce toate acestea la maturitate? Se poate doar ghici. De exemplu, nu știm de ce în ultimii ani procentul de infertilitate la persoanele în vîrstă de reproducere a crescut atît de mult ...

„Dezvoltarea ideală” a lui Alfa

Un milion de metode, un milion de cercuri și secțiuni, iar pînă în clasa întîi citește deja, scrie și cunoaște două limbi străine. Și părinții cred că au pregătit copilul pentru școală. Abia acum au uitat de pregătirea fiziologică. Acesta poate fi cel mai inteligent copil care nu va putea sta la lecție. Deoarece are o concentrație de atenție la zero, funcțiile motorului dinamic la zero - aceasta este scris de mînă, aceasta este capacitatea de a comuta, aceasta este epuizare. Cum va învăța? Al doilea aspect al acestei dezvoltări ideale este segregarea inegalității. Anterior, copiii mergeau la școală pentru a învăța să citească și să scrie, dar acum merg să demonstreze abilitățile pe care le-au dobîndit deja. Sînt intervievați, în funcție de rezultatele cărora sînt încadrați în clase puternice și slabe. Pentru unii copii, intrarea într-o clasă slabă este un verdict al propriului eșec. Adesea, acești copii se confruntă cu probleme grave de dependență de computer.

Copiii alfa sînt mult mai liberi în alegerea profesiei

Și aici vorbim în primul rînd despre atitudinea noastră față de învățămîntul superior. Anterior - ne place sau nudar a fost obligată satisfacerea cererii părinților de absolvire a universității. Drept urmare, am primit armate întregi de specialiști care nu lucrează în specialitatea lor. Astăzi, Alfa sînt sceptici cu privire la învățămîntul superior: lumea se va schimba de trei ori înainte de a-și finaliza licența, darămite de masterat. Și dacă abilitățile dobîndite vor fi solicitate în realitatea schimbată este o mare întrebare. Dar Alf are un domeniu complet unic de orientare profesională: cursuri școlare specializate, instruiri individuale și de grup, sprijin psihologic puternic și loialitate părintească. Copilul are acum o gamă mai largă de alegeri personale. Acesta este un mare plus al generației. Cu toate acestea, reducerea completă a învățămîntului superior este periculoasă. La urma urmei, acesta este exact fundamentul Misiunea Supremă Alfa

Oricît de pretențios ar suna, dar Alfa-urile trebuie să transforme generațiile X, Y și Z într-o societate coezivă, care trebuie să facă oameni viabile din Alfas. Această sarcină poate fi depășită numai prin unirea și dezvoltarea unei strategii de natură interdisciplinară, interdepartamentală.

Este clar că progresul nu poate fi oprit, dar este periculos să-i urmezi fără grijă toate tendințele, fără a observa aspecte negative. Prin urmare, astăzi este important să dotați copiii cu abilități și cunoștințe care să compenseze dezavantajele noii lumi digitale. Mai mult, pregătirea ar trebui să înceapă cu părinții, la nivelul școlilor de pregătire pentru naștere, unde viitoarelor mame și tați li se vor spune nu numai despre aspectele fiziologice și medicale, ci și avertizate cu privire la dificultățile în dezvoltarea emoțională, intelectuală și mentală a copiilor noi . Părinților trebuie să li se dea acum instrumente care să-i ajute să-și crească copilul corect. De exemplu, puteți neutraliza răul cauzat de gîndirea clipurilor și incapacitatea de concentrare dacă dedicați o oră pe săptămînă citirii unei cărți, urmată de discuții. Împreună veți dezvolta atît sinteza, cît și analiza.

Mama și tata vor învăța să recunoască emoțiile, care nu vor atîrna în smartphone-uri, ci vor vorbi cu copilul toate sentimentele și toate situațiile de zi cu zi. În toate domeniile, trebuie găsit un mecanism compensatoriu care să completeze ceea ce se pierde. Abia atunci va fi o generație care va fi capabilă să păstreze abilitățile și abilitățile dobîndite de generațiile anterioare și să dezvolte ceva unic. Fără teama momentului în care electricitatea se oprește brusc, stimulatorul cardiac se deteriorează și Internetul se termină. D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Elogiu cîinelui

Niciodată omul nu a fost așa de perfid ca în zilele noastre. El se crede stăpînul a tot ceea ce există pe acest pămînt, și chiar deasupra puterii divine... Așa crede el... Așa-și imaginează că stau lucrurile. Cu toate acestea, el trăiește într-un primitivism greu de închipuit, prin atitudinea lui față de cîine... Cîinele din ograda lui... Cîinele de pe stradă... Cîinele de pe maidan... Cîinele de la marginea pădurii, abandonat de omul fără suflet și fără inimă. Cel ce l-a slobozit acolo din mîinile sale, aceleași cu care își mîngîie nevasta, copilul... Din mîinile cu care își face semnul crucii, rugîndu-se la Domnul... Și-a aruncat în drum cîinele, suflet nobil, menit de mii de ani să-i fie prieten credincios omului... Cel mai devotat prieten din gospodăria sa. Dar ca să înțelegi acest lucru, ar trebui ca, încă de copil, să fii educat întru bunătate, respect și dragoste pentru tot ce înseamnă viață, fie și aceea a unui biet cîine.

Am văzut adeseori în satul meu, copil fiind, felul brutal și dușmănos în care unii săteni își tratau cîinele. Nimeni nu-i trăgea la răspundere pentru cruzimea

manifestată față de sărmanul animal, binecuvîntat de Dumnezeu cu un suflet de prieten pe viață al omului. Puțini oameni își fac timp să se uite în ochii unui cîine, să-i descopere tristețea din priviri... Puțini sînt cei care înțeleg că un cîine în ograda omului nu înseamnă doar un animal de pază, legat la cotețul cu păsări sau la via de pe dealuri. Puțini oameni știu că un cîine nu are nevoie doar de mîncare și apă, ci și de o vorbă bună, de mîngîiere... Din păcate, deși se spune că astăzi trăim într-o lume mai civilizată, cîinele este la fel de maltratat și schinguit de unii semeni ai noștri ca pe vremea copilăriei mele, poate chiar mai rău ca atunci, cînd nu era nici un mijloc de informare, ca acum, despre felul în care trebuie să avem grijă de cîinele nostru.

Îmi doresc să văd cîini fericiți, care să se bucure de prietenia omului, în aceeași măsură în care ei i-o acordă necondiționat, pînă la moarte. Cîinii mei miau demonstrat acest lucru nu doar o dată. I-am iubit ca pe orice ființă dragă, pentru dragostea pe care mi-au arătat-o din prima clipă cînd au pășit pe bătătura casei mele. Iar eu i-am tratat nu ca pe niște cîini – ci ca pe niște suflete nobile, cărora Dumnezeu le-a hărăzit să trăiască în preajma mea și să mă bucure cu zburdălniciile lor, să-i văd alergînd fericiți în jurul meu, amuzîndu-mă copios. Ce poate fi mai frumos pe lume decît să simți prietenia unui cîine care nu vrea decît să te bucure?

Cele mai frumoase pesteri din România (II) ,

Peștera Ialomicioara

Este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Munții Bucegi. Situată în Moroeni, la o altitudine de 1.530 de metri, Peștera Ialomicioarei are o lungime de 400 de metri. La intrarea impresionantă în cavernă, se află o biserică ridicată în Secolul al XVIlea, care a ars de mai multe ori de-a lungul istoriei, însă în prezent face obiectul unui proces de restaurare. Peștera Ialomicioara este un spațiu fascinant, datorită numeroaselor legende locale și evenimente istorice din zonă.

Prima sală a peșterii poartă numele de mihnea Vodă, avînd următoarele dimensiuni: lungimea de 115 m, lățimea de 15 m și înălțimea de 10-25 m. Înainte de 1924, prin această grotă curgea Rîul Peșterii. Astăzi, pîrîul intră în subteran înainte de a ajunge la grotă și se varsă mult mai jos, în Ialomița. Urmează galeria numită Pasaj cu lungimea de 20 m și lățimea între 1-8 m, în timp ce înălțimea variază între 1,5-2 m. Sălile Decebal (în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii) și Sf. Maria sînt legate între ele și au dimensiuni modeste: lungime între 10-30 m și înălțime între 2-10 m. La Grota Sf. Maria se ajunge trecînd peste un prag din bolovani mari și umezi. Denumirea sălii vine de la asemănarea unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria. Cea mai mare cavitate din această peșteră o reprezintă Sala Urșilor. Aceasta este lipsită de apă și are un sol bolovănos. La descoperirea ei au fost găsite numeroase oseminte și chiar schelete întregi provenite de la ursul cavernelor, ,,Ursus Spelacus Blum”, printre care unele la suprafață, ceea ce duce la presupunerea că, acum 10.000 de ani, aici au fost ultimele ascunzători ale urșilor cavernelor. Urmează Galeria Apelor pînă la Altar, în care curge

pîrîul Peșterii. Peștera este accesibilă pînă la Altar. Aici, stalactitele sînt așezate în așa fel încît dau impresia unui altar de biserică.

Peștera huda lui Papară

Este situată în Munții Apuseni – Trascăului și se întinde pe o lungime de 2 kilometri, lîngă un pîrîu subteran, cu lacuri și cascade.

Numele ei înseamnă Adăpostul conducătorului (huda – groapă în pămînt și papa – conducător religios, termen preluat în limbile ,,barbare” papar).

În preistorie și în vremea dacilor peștera a fost folosită ca locuință și loc de cult. Nu departe, la nici 20 km distanță se află ruinele cetații dacice, Apoulon (Piatra Cravii) cladită în Secolul al III-lea î. Chr., pe vremea regelui Rubobostes (unde se crede că Decebal

și-a pus capăt zilelor). Zamolxes, zeul dacilor, s-a retras într-o peșteră din Trascău, cea mai mare și mai vizibilă. Aceasta ar putea fi Huda lui Papară. Preluat din latină, modelat în română, a rezultat Huda lui Papară

Peștera Huda lui Papară este cea mai lungă, cea mai denivelată, cea mai dificilă, cu cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascadă, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa.

Peștera Ghețarul de la Focul viu

Situată în Bihor, în Parcul Național Apuseni, la o altitudine de 1.165 de metri, Peștera Focul Viu este o altă minune a naturii din România.

Peștera este compusă din două săli. Sala Mare, cu o înălțime de 46 metri și o lungime de 68 metri, adăpostește în mijloc un impresionant ghețar (25.000 m³). Ghețarul este al treilea ca mărime, după cel de la Peștera Scărișoara și Borțig. Bolta Sălii Mari este parțial

Rîndurile acestea le-am scris cu gîndul la momentele frumoase pe care mi le-au oferit cîinii mei, mai ales în clipe de tristețe. Între mine și ei a existat întotdeauna o comunicare sinceră, bazată pe o prietenie reciprocă. Cine vrea să se convingă de adevărul spuselor mele, o poate face adoptînd orice cățel. Procedînd astfel, va avea nu doar un suflet de îngrijit, ci și un tovarăș loial în gospodăria sa, dar mai ales un prieten care îl va feri de singurătate, pe întreaga lui viață. ION MAChIDON, directorul Cenaclului ,,Amurg sentimental”

deschisă printr-o fereastră largă, prin care, de-a lungul timpului, au căzut trunchiuri de copaci, care au fost prinse în masa ghețarului.

În partea opusă intrării în Sala Mare se află mai multe grupuri de stalagmite, pe care se răsfrîng razele soarelui, provocînd reflexii scînteietoare, reflexii care au dat numele peșterii: Focul Viu. Fereastra deschisă în tavan favorizează acumularea de aer rece, iar lipsa unei ventilații menține aerul rece în interiorul cavității, permițînd astfel existența ghețarului pe parcursul întregului an. În spatele stalagmitelor se află o galerie care duce spre Sala Mică, care, la rîndul ei, conține mai multe formațiuni de stalagmite.

Peștera Polovragi

Este sapată în versantul stîng al Cheilor Oltețului, în județul Gorj, aproape de Peștera Muierilor, la altitudinea de 670 de metri. Lungă de 10 kilometri (însa doar 800 de metri deschiși publicului), este o peșteră cu aer cald și umezeală. Apa care cade încontinuu din tavanul peșterii formează stalactite și stalagmite, dar și argilă.

Legenda din jurul acestei peșteri spune că aici se adăpostea zeul dacilor, iar dovada este tronul lui Zamolxis, una dintre atracțiile cele mai importante ale acestei grote. De asemenea, unii spun că numele său provine de la o plantă veche, numită Polovraga, folosită de vindecătorii antici ca tratament.

Sfîrșit

Sursa: DESCOPERALOCURI.RO

Polemici « Controverse

140 de ani de nașterea poetului

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, s-a născut în ziua de 4/17 septembrie 1881 la Bacău, ca fiu al comerciantului Dimitrie Vasiliu și al Zoiei Vasiliu. Scrie versuri, desenează și compune muzică încă din liceu. Studiază Dreptul, dar nu profesează avocatura. Duce, cu numeroase întreruperi, o viață de funcționar. Ia parte, cu intermitențe, la viața literară, editează în 1915 revista Orizonturi noi (la Bacău), iar în 1925 este director al revistei Ateneul cultural. În același an i se acordă de către Societatea Scriitorilor Români premiul pentru poezie. Va mai obține (împreună cu Tudor Arghezi) Premiul Național de poezie în 1934.

Debutează cu poezia ,,Și toate” în Literatorul din 30 martie 1899 (semnată V. George). În 1903 citește poezia Plumb la una din ședințele salonului literar al lui Macedonski; se bucură de sincera prețuire a acestuia. Colaborează la diverse reviste, ca Arta, Românul literar, Versuri, Insula, Flacăra, Versuri și proză, Noua revistă română, Orizonturi noi, Cugetul românesc, Ateneul literar, Universul literar, Viața literară etc. În 1929 se căsătorește cu poeta Agatha Grigorescu și se stabilește în București. Are o existență retrasă, modestă, înconjurat de atenția soției sale, de prietenia unor confrați. În 1946 este sărbătorit de Ministerul Artelor, care îi acordă Marele premiu, iar în 1956 i se publică volumul Poezii, prefațat de Eugen Jebeleanu. Tot în acel an e sărbătorit cu oczia împlinirii vîstei de 75 de ani, I se oferă ,,Ordinul Muncii cl. I”. Se stinge din viață în București, în ziua de 22 mai 1957.

George Bacovia

proză pentru a ne edifica asupra orientărilor lui sociale pe deplin conștiente, asupra puterii sale de a surprinde fețele semnificative ale realității, de a se face ecoul suferințelor populare și profetul unor noi idealuri de dreptate (își spune singur ,,muncitor al visului” și ,,filozoful proletar”). În celebrul Epitaf își definește cu supremă claritate, cu umor sec, poziția singulară, de străin, în societatea vremii sale: ,,Aici sînt eu,/ Un solitar,/ Ce-a rîs amar/ Și-a plîns mereu.// Cu-al meu aspect/ Făcea să mor,/ Căci tuturor/ Păream suspect”.

Dacă în Plumb se observă o stăpînire deplină a dramei, un echilibru între artist și om, o oarecare degajare a expresiei, în celelalte culegeri, Scîntei galbene (1928), Cu voi (1930), Comedii în fond (1936), Stanțe burgheze (1946), problematica socială sau cea intimcotidiană se afirmă cu o forță din ce în ce mai ,,brutală” într-un limbaj tot mai eliptic. Pornind de la formula versului clasic, el reface, pe cont propriu și într-un conext personal, experiențele poeziei moderne, de la simbolism și exprsionism pînă la tendințele de deplină degajare a limbajului. Bacovia e poetul care individualizează cel mai mult versul, conferindu-i o ciudată autonomie. Acesta poate fi citat și în context, și separat. Așa se explică de ce stăruie obsesiv în memoria noastră atîtea versuri bacoviene, versuri devenite la rîndul lor, prin amplitudinea rezonanței, poeme de sine stătătoare.

Curiozități (relevante) din viața poetului

Bob, Vag și Geo Vas. „Numele [Bacovia] eu l-am luat din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi în legătură cu Rîul Argeșului”, a mărturisit într-un interviu.

În tinerețe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile și cîrciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere. Era un băutor de nădejde și un boem care nu prea dădea pe acasă. ,,Bacovia mai înseamnă însă și altceva. Prescurtînd pe Bacchus în Baco și adăugînd apoi cuvîntul latin via – calea, adică ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu întradevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău avînd renumele lor”.

Era un bărbat scund, cu o conformație plăpîndă, avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și ciupească mustața. Era un om timid, tăcut și retras, „răspundea doar dacă era întrebat”, după cum și-l amintea un cunoscut.

Scria în mijlocul naturii („deoarece operele mele sînt impresii de peisagii”), schițînd cu creionul, pe caiete cu foi dictando, cîteva versuri pe care ulterior le relua și le reformula, uneori vreme de mai mulți ani, pînă ce poemul i se părea desăvîrșit. Scria greu și, cel mai adesea, era nemulțumit. În momentele sale de depresie, voia să-și ardă manuscrisele. Transcrierea poemelor pe foi ministeriale, înainte de a fi trimise revistelor, o făcea cel mai adesea soția lui.

Nu citea foarte mult și nu avea scriitori preferați Comentariile criticilor literari la poemele sale i se păreau de-a dreptul fanteziste. Verbele sale favorite, conform frecvenței din poezii, erau „plînge” și „ninge”.

Muzeul memorial ,,George Bacovia”

,,În mod cert – scria criticul literar Victor Felea – nici unul din marii noștri poeți din veacul XX nu a trăit mai acut, mai dramatic, decît Bacovia, sentimentul epocii sale. Retras și modest, mergînd ca printr-un subsol, nu lipsit însă de conștiința a ceea ce se întîmplă cu el și în preajma sa, Bacovia a străbătut astfel prima jumătate a Secolului XX, notînd cu un condei hipersensibil momente de o tulburătoare gravitate și semnificație din povestea unei vieți torturate și agonice, viață văzută ea însăși în chenarul cenușiu, îndoliat ori sufocant pe care îl constituie «cercul.... comun și avar» al lumii contemporane lui”.

Critica mai veche (Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu) a văzut, în genere, în poezia lui un fel de reacție organică, instinctivă la mediu, o emanație a unei stări sufletești elementare, echivalată cu geamătul surd, cu bocetul unei firi slabe, pe care totul o copleșește și o martirizeasă. Lovinescu scria: ,,Expresie a unei nevroze, o astfel de poezie impresionează în ansamblu, fără să rețină prin amănunt (...); ea e expresia celei mai elementare stări sufletești, e poezia cinestezei, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raționealizează, cinestezie animalică, secrețiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede (...). Adaptarea formei la fond este atît de integrală încît îndepărtează gîndul oricărei intenții artistice, iar mijloacele de expresie sînt atît de simple și de naturale încît par crescute din obiect”. Și în continuare, criticul concede: ,,În realitate există, totuși, un instinct artistic, care știe alege nota justă, și (...) amintim Lacustra. «Materia care plînge», golul «istoric», organizarea întregii impresii prin amănunte, ne arată și intenția, și putința realizării conștiente”. Treptat, după trecerea anilor, perspectiva asupra poeziei bacoviene a devenit mult mai cuprinzătoare și mai precisă. În această privință e destul să privim cu atenție sporită poeziile sale sau unele bucăți în

În familie i se spunea Iorguț. Numele lui real era Gheorghe Vasiliu și a fost al cincilea copil din cei nouă pe care i-au avut Dimitrie și Zoița Vasiliu, un comerciant și o casnică. Nu a fost un elev bun la învățătură. În clasele mici, a luat nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică și științe fizico-chimice. Lucra mult la bare, la paralele și la inele. Prietenii spuneau că avea o „musculatură de atlet”. Iubea mult porumbeii. În școala primară și în liceu a crescut și a îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase și de toate culorile. Fiecăruia îi dăduse cîte un nume.

Tot în perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă intratabilă, derivată din malaria și varicela netratate serios. A suferit toată viața din cauza acestei eczeme situate la baza nasului. „Hidoșenia ei l-a torturat pînă la nebunie pe el, care era un desăvîrșit estet”, își amintea un prieten.

La vîrsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași. N-a suportat regimul de cazarmă și, după doar două săptămîni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma de cadet pe care și-o cumpărase singur.

S-a întors la liceul pe care l-a terminat abia la 22 de ani, după multe reexaminări, fără a-și da Bacalaureatul, obținînd însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea puțină înțelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu.

Avea un talent deosebit la portrete și caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieții, cîteva sute pentru diverse gazete și reviste, dar și pentru propria sa plăcere.

Ca poet, a publicat sub pseudonimul V. George, precum și G. Andoni. Ca publicist, a semnat cu pseudonimele A. Muste și Gr. Mustea – Muste(a) fiind numele strămoșilor paterni ai poetului, nume a cărei primă atestare datează din vremea lui Ștefan cel Mare. Ca recenzent și prozator, a publicat sub psudonimele

Pierdută printre vilele care au răsărit în ultimii ani pe strada ce astăzi îi poartă numele, din cartierul Berceni, se află, la numărul 63, casa în care din 1933 şi pînă în clipa morţii, în primăvara lui 1957, a locuit George Bacovia. Muzeul memorial „George şi Agatha Bacovia”, dedicat poetului şi soţiei lui, este, din păcate, prea rar bătută de vreun vizitator rătăcit în această parte a oraşului.

E departe casa de pe strada care atunci se numea Frăsinetului de Bacăul unde a venit pe lume şi ale cărui sonorităţi se vor păstra întotdeauna în pseudonimul pe care cel născut George Vasiliu l-a împrumutat, pentru a deveni poetul pe vecie „îndrăgostit” de moarte şi de tristeţile fără sfîrşit. Dar se pare că locuinţa în care, de altfel, şi-a scris cea mai mare parte a operei i-a fost aproape de suflet. Se poate să se fi simţit bine Bacovia în această zonă modestă, înconjurată de cimitire, la vreo zece minute de mers de Cimitirul Bellu şi nu departe de „Mărţişorul” lui Tudor Arghezi.

Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea cînd poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gîndurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha Bacovia, cea care s-a ocupat întreaga viaţă de opera lui. Lumea lui a rămas azi la fel. Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lîngă desenele pentru care tînărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară – unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag: „Pierdut e tot în zarea tinereţii…” - mîna Agathei a oprit ceasul la ora 8,10 în dimineaţa zilei de 22 mai 1957, cînd Bacovia s-a stins în această cămăruţă atît de dragă lui. Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit la această dată. Pe perete, se află acum o fotografie cu George Bacovia pe patul morţii. E una dintre puţinele adăugiri care s-au făcut camerei lui. r m

Polemici « Controverse

„Scufi ţ a Roºie“

Așa mă credeam eu, copilă fiind, cînd trăiam pe un colțișor de plai, pierdut în Rai, la mica moșie a unchilor mei, aflată în inima muntelui, la cîțiva kilometri de sat, în Plaiul Rodului, pe pajiștea căreia creștea iarbă grasă, bună pentru cosit. Pajiștea era înconjurată de brazi, fagi și stejari, printre care susura un izvor, în a cărui apă limpede, păstrăvi ,,dansau” în soare, bătînd din aripioare...

Coliba părea casa piticilor și era construită din lemn și acoperită cu țiglă. Avea o ușă mică și un singur geam pătrat. În interior, un pat din truchiuri de copac, peste care era așezat un străjac (saltea) umplut cu paie și fîn și cu un strai de lînă. O plită mică, o masă improvizată dintr-un trunchi de copac, un butuc mare și, în jurul lui, cățiva butuci mai mici, servind drept scaune. Poate de aici s-a inspirat Brâncuși cu a sa ,,Masă a Tăcerii”.

În spatele colibei erau doi cireși, unul care făcea cireșe roșii și un altul, cu cireșe amare, de culoare neagră. Mă urcam în ei ca pe o scară fermecată.

În timpul cositului, pentru uscatul fînului, erau angajați 3-4 muncitori cărora, aproape zilnic, eu, micuța ,,Scufiță Roșie”, călare pe Bălan, le aduceam traista cu merinde, pregătită de Mama Nuța, sora bunicii, care s-a prăpădit într-un accident de tren.

Călare pe Bălan, prin pădure, înaintam pe poteca șerpuită, încrezătoare că nimic rău nu mi se poate întîmpla. Dar iată că, într-o zi, am auzit prin frunzele aurii – semn că ase apropia toamna -, un zgomot de pași. Uitîndu-mă în acea direcție, am zărit, credeam eu, un cîine. Apropiindu-se de mine, mi-am dat seama că nu era vorba de-un cîine, ci de un lup. Speriată, am sărit jos din șa, l-am lăsat ,,baltă” pe Bălan și am luat-o la fugă spre casă. Cînd m-a văzut Mama Nuța, gîfîind și fără Bălan, m-a întrebat unde e calul. I-am spus că l-am lăsat în pădure și că probabil lupul l-a făcut friptură.

Bălan, însă, cuminte, și-a continuat singur drumul pînă la colibă. Unchiul, alarmat de lipsa mea, a venit și el iute acasă. S-a liniștit cînd m-a văzut și, desigur, nu m-a crezut cînd i-am povestit ce se întîmplase. A zis atunci că sînt ,,spaima păsărilor”. A doua zi, însă, s-a dovedit că am avut dreptate. Lupul a fost împușcat de pădurar, în timp ce ataca niște oi.

Cum mi-aș fi putut imagina atunci, cînd muntele era al meu, cînd zburdam printre brazi, dormeam în căpița cu fîn (cine n-a dormit, măcar o dată în viață, în căpița cu fîn, să-și ceară iertare că s-a născut!) și admiram noaptea harta cerului, că va veni o zi cînd pașii noștri vor fi limitați, cînd vom fi închiși în casă, cu masca pe față, de semeni la distanță, îndemnați mereu să ne spălăm pe mîini (?!), iar mass-media să ne bage frica-n sîn?...

Lumea de azi mi-e greu s-o definesc, iar pe cea de ieri, n-o mai găsesc. Dar ca să nu-mi fie rău, ci bine, mă

Arhivă ș i document

Agentul secret numărul 25 despre Nicolae Iorga

Deși în 1906 Nicolae Iorga avea numai 35 de ani, de 13 luase doctoratul, de 11 ani era profesor universitar titular, iar de 8 ani era membru corespondent al Academiei, faima lui depășind hotarele țării. Încă în 1889, deci la vîrsta de 18 ani, terminînd facultatea într-un an și cîteva luni, își trece examenul de licență și devine profesor. La examenul pe care l-a trecut, la Iași, a participat un numeros public; cunoscutul istoric A.D. Xenopol a organizat un banchet pentru a sărbători ,,minunea de om ce avem înainte”, iar presa vremii a consemnat acest eveniment ieșit din comun. Nicolae Iorga, obținînd o bursă, pleacă în Italia, apoi la Paris, Berlin, Leipzig, Nürnberg, Viena, din nou în Italia. Peste tot răscolește arhivele și caută documente referitoare la istoria poporului român și la legăturile acestuia, de-a lungul istoriei, cu celelalte popoare europene. Începe să publice cărți, studii, articole, impunîndu-se pe plan național și european. ,,N-am jertfit dușmăniei adevărul, ci adevărului i-am jertfit multe prietenii”, cum spunea el, a fost principiul care l-a călăuzit în tot mersul vieții. În numeroase articole și conferințe, tînărul savant a demascat corupția guvernelor și partidelor politice din acea perioadă. În 1907, prin conferințe, a luat apărarea țăranilor răsculați și a făcut colecte pentru ajutorarea victimelor din diverse centre însîngerate de represiunea autorităților. În 1907 este ales deputat, reprezentînd orașul Iași. Primul său discurs parlamentar îl dedică problemei țărănești, cerînd reforme la sate, amnistierea țăranilor răsculați și arestați, și pedepsirea celor vinovați de represiuni. Din 1906 scoate periodicul ,,Neamul Românesc”, în paginile căruia ia poziție

împotriva numeroaselor nedreptăți ce măcinau societatea românească din acea vreme.

Din cauza acestei activități, Nicolae Iorga este considerat persoană periculoasă pentru stat și, din 1906 este pus sub supravegherea poliției și a Siguranței generale. Despre toate acestea, în urma cercetării unor documente din arhivele vremii, aflăm de la istoricul Nicolae Ciachir, autorul unui articol publicat în Almanahul Flacăra`86, din care reproducem un fragment.

Agentul nr. 25 intră în scenă

,,Într-un raport al poliției, din 7 martie 1909, se arată: «Încă din luna martie 1906, înainte de evenimentele din piața Teatrului, domnul profesor Nicolae Iorga începuse o serie de conferințe, care a zvăpăiat mințile, dînd naștere măcelului din 13 martie 1906 și apoi a răscoalelor din 1907. Duce o agitație cu mult mai violentă ca în trecut, toate acestea sînt menite a duce poporul la o mișcare cu mult mai periculoasă ca cea din primăvara lui 1907». Materialele de arhivă, grupate în «Dosarul nr. 39», din fondul «Direcția poliției și Siguranței statului», anii 1906-1909, arată că aceste note informative privitoare la Iorga erau trimise imediat ministrului de Interne și primului-ministru, care urmăreau cu neliniște activitatea profesorului.

Cel care avea misiunea să participe la toate expunerile și conferințele istoricului Nicolae Iorga era agentul nr. 25, din divizia I-a, brigada a II-a a Siguranței statului. Din conținutul rapoartelor deducem că era student. Rapoartele sale sînt deosebit de interesante, deoarece cuprind pasagii întregi din conferințele lui Iorga, o serie de amănunte privind viața și activitatea profesorului, informații prețioase la întregirea biografiei savantului. Dacă ceilalți agenți puși să urmărească pe Nicolae Iorga au aprecieri negative, socotindu-l un pericol pentru ordinea publică, agentul nr. 25 se mulțumește să dea lungi citate din conferințe și să contureze aprecieri asupra acestora ce abordau mai ales aspectul educației patriotice a tineretului. Iată cîteva exemple: Din 2 martie 1907: «La ora 9 și jumătate seara, m-am dus la domiciliul său, Buzești 42. Locuiește apartamentul din dreapta. Era acasă. Storul camerei sale era lăsat și lampa aprinsă. Sun la scară și sînt primit. Era la biroul său nu singur, ci cu secretarii săi, studenții Traian Dumitru și Marin Gheorghe, studenți la litere, buni prieteni ai mei. Am arătat domnului profesor scopul vizitei mele, spunîndu-i că vin din mijlocul studenților agitați și îi cer sfatul dacă purtarea noastră nu e periculoasă statului, în împrejurările în care ne găsim. D-sa ne sfătuiește să fim cît mai calmi, că totul dus

inoculez cu vaccinul ce conține Iluzia în sine, și mă refugiez în

Rugăciune

,,Doamne, dacă nu-i prea greu Pune ordine în haos Și învață neamul meu Să se roage în pronaos.

Doamne, dă-le la săraci Pîine, pace, bucurie

Ouă roșii, vin, colaci Bani de școală și chirie...”.

(Corneliu Vadim Tudor)

LILIAnA TETELEA

la extrem ne-ar putea compromite. Discuțiile au durat pînă la ora 11 și jumătate. I-am spus că-l voi ține la punct cu mișcările noastre pentru a-l vizita. Am căutat să mă conving de la secretarii săi dacă în adevăr domnul Iorga este vizitat de ofițeri. Ei spun că regulat în fiecare seară stau cîte 2-4 ore la domnul Iorga și că absolut în fiecare seară nimeni alții decît studenții și unii profesori vin la d-l Iorga».

Dintr-un alt raport, aflăm că la 24 noiembrie 1907, la orele 11 seara, Nicolae Iorga ține la Liga culturală o conferință despre istoricul armatei române. Sala era arhiplină cu ofițeri din toate armele și elevi ai Școlii medico-militare care, entuziasmați, l-au aclamat îndelung.

În dosarele din fondul poliției și Siguranței generale, ni s-au păstrat foarte multe amănunte despre cursurile de vară, care au început în 1908 la Vălenii de Munte, și despre care agentul nr. 25 notează «că vor fi de o importanță capitală, pe o linie națională de cunoaștere a trecutului». Cunoaștem faptul că localul școlii unde s-au ținut conferințele a fost pus la dispoziție pe baza aprobării Ministerului Instrucțiunii Publice și că Iorga în persoană a rezervat camere mobilate la hoteluri și case particulare pentru auditoriu. Primul curs s-a deschis în seara zilei e 2 iulie 1908, la care au participat 45 de persoane, mai ales învățători și studenți din Dobrogea, Prahova, Olt. S-au înscris, de asemenea, mulți transilvăneni, bucovineni și 80 de studenți români de peste hotare. Nicolae Iorga urma să expună următoarele teme mari: 1) România și latinitatea noastră, 2) Permanența elementului romanic în Dacia, 3) Originile principatelor, 4) Chestiunea bisericei române, 5) Mihai Viteazul, 6) Revoluțiile anului, 7) Domnia lui Cuza.

Despre acest ultim subiect – notează agentul nr. 25 – profesorul făcea următoarele referiri: «Actul solemn al Unirii Principatelor care ne-a călăuzit viața noastră modernă, care ne-a zguduit din toropeala unei conștiințe adormite, care a chemat neamul nostru la o nouă viață socială, a rămas totuși închis în analele istoriei, fără să încrusteze în bronz ori marmoră strălucirea personalității istorice de exclusiv cea mai mare valoare. E natural că, atît cît vor exista persoane amestecate în acest complot odios și mișel, lui Vodă Cuza să i se refuze onoarea meritată de a avea o statuie. S-au ridicat statui avocatului Vasile Lascăr, primarului Pache, lui Lascăr Catargiu, om care genial n-a fost, unui întemeietor de gazetă, George Cantacuzino, și lui Kogălniceanu ori Cuza i se dispută meritul de a avea o statuie»”.

Asemenea spicuiri din notele agentului nr. 25, referitoare la Nicolae Iorga, scot în evidență și mai mult fecunda activitate desfășurată de marele nostru istoric. r.m.

File de istorie

Emanuil Gojdu ºi moºtenirea sa

Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802, la Oradea, în Imperiul Habsburgic, și a murit la 3 februarie 1870, la Pesta, în Austro-Ungaria. El a fost un avocat de succes și un patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. A fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

Emanuil Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lîngă Biserica cu Lună.

Studiile preuniversitare le-a făcut la Liceul romanocatolic al călugărilor premonstratensi din Oradea, în prezent Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Oradea. Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (18221824). A obținut, la Budapesta, diploma de avocat, iar mai tîrziu, pe cea de „notar cambial”. În anul 1824 s-a stabilit la Budapesta ca avocat și politician.

Emanuil Gojdu era mîndru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege pentru egala îndreptățire a naționalităților. Emanuil Gojdu zicea: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în faptă, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii”.

Emanuil Gojdu a murit în anul 1870. Este înmormîntat în Cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămășițele pămîntești ale lui Emanuil Gojdu ar trebui sau nu repatriate.Autoritățile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Testamentul Gojdu

Prin testamentul făcut la Budapesta, în 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu și-a lăsat averea ,,acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. În acest sens a fost constituită o fundație. Această fundație a funcționat între anii 1870 și 1917, acordînd foarte multe

burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1945, Fundația Gojdu a fost naționalizată de regimul comunist din Ungaria. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național „Emanuil Gojdu“, din Oradea.

Fundaţia Gojdu

Fondațiunea lui Gojdu (cum este menționată în Testament) a fost înființată în anul 1870 de către Andrei Șaguna, fiind condusă de ,,Reprezentanța Fundației Gojdu”, care urma să administreze averea-patrimoniul fundației. Averea era constituită din:

* Bunuri imobile: - un complex arhitectonic compus din opt edificii cu cîte patru nivele, șapte dintre ele situate în lanț continuu, legate printr-un lung pasaj, toate situate în centrul Budapestei – străzile Király, Dob și Holló –, pe frontispiciul clădirii principale fiind pusă inscripția „Gozsdu udvar” (,,Curtea Gojdu”);

* Valori bancare, sume de bani depuse în bănci, 2.306 acțiuni diverse, titluri de împrumuturi publice și acțiuni depozitate la Băncile „Pesti Hazai Első Takarekpenztár” și ,,Hazai Bank” din Budapesta;

* Obiecte de valoare.

Valoarea inițială era de 178.000 de florini, fiind estimată în anul 1917 la 8.000.000 de coroane.

Pentru a evita diminuarea valorii patrimoniului, Emanuil Gojdu a stipulat în testament condiția capitalizării anuale a unei părți a dobînzilor cuvenite și a stabilit o proporție între existent și rata anuală a dobînzilor destinate cheltuielilor pentru burse și alte ajutoare date tinerilor români ortodocși, care să susțină dezvoltarea patrimoniului Fundației. Astfel a stabilit perioade de cîte 50 de ani în privința proporției dintre capitalizarea dobînzilor și cheltuielile prin burse, după cum urmează: 1870-1920; 1920-1970; 1970-2020; 2020-2070.

În acest fel, Gojdu a exprimat valabilitatea obligatorie a testamentului său cel puțin pînă în anul 2070, fără a se

menționa expres lichidarea lui în acel an. Totodată era prevăzută interzicerea vînzării surselor productive ale patrimoniului, precum și transpunerea sa în bani pînă în anul 2070, conservîndu-l astfel ca sursă productivă pentru cei 200 de ani de activitate. În cei 48 de ani de activitate, Fundația Gojdu a acordat 4.455 de burse de studii și 928 de ajutoare financiare tinerilor români ortodocși din Ungaria și Transilvania.

După anul 1920, patrimoniul Fundației Gojdu a rămas aproape în întregime în Ungaria, Reprezentanța Fundației funcționînd la Sibiu, grupată în jurul Mitropolitului Ardealului (președintele de jure), iar Administrația Fundației, la Budapesta (str. Holló, nr. 8, în complexul de clădiri al Curții Gojdu).

Beneficiarii testamentari ai Fundației Gojdu devin, din acest moment, tinerii studioși români ortodocși din România (fostele provincii Transilvania, Banat și părțile vestice), Ungaria, Serbia și Slovacia. În consecință, Reprezentanța din Sibiu și Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei au solicitat Guvernului României să poarte negocieri cu Guvernul Ungariei pentru a asigura astfel funcționarea prevederilor testamentare privind patrimoniul Fundației Gojdu.

Conform art. 249 al Tratatului de Pace de la Trianon din 1920, Ungaria avea obligația de a restitui Titularilor patrimoniul Fundației. În urma negocierilor purtate între anii 1924 și 1934, la 27 octombrie 1937 a fost semnat acordul dintre România și Ungaria privind restituirea patrimoniului Fundației. Acordul definitiv din 1937 a fost ratificat de România în 1938 și de Ungaria, la 20 iunie 1940. Din cauza izbucnirii celui de-al II-lea război mondial, acordul bilateral nu a mai fost aplicat, iar patrimoniul Fundației Gojdu a fost naționalizat de Guvernul comunist din Ungaria în 1952. Astfel, activitatea Fundației a fost întreruptă atît în România, cît și în Ungaria. În anul 1996, din inițiativa ierarhilor ortodocși din Mitropolia Ardealului și Mitropolia Banatului și cu sprijinul Mitropolitului Antonie Plămădeală, Fundația Gojdu și-a reluat activitatea, avînd sediul la Sibiu, str. Nicolae Bălcescu nr. 36.

Negocierile bilaterale

ºi Guvernul Tăriceanu

Între anii 1998 și 2004 s-au purtat discuții între guvernul României și cel al Ungariei, încercînduse restituirea patrimoniului Fundației Gojdu. În octombrie 2005, prim-ministrul României, Călin Popescu Tăriceanu, și ministrul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează cu guvernul maghiar un controversat acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare - a unei fundații publice românoungare Gojdu.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de Urgență, au susținut ideea că prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situația în care practic ar ceda gratuit patrimoniul Fundației Gojdu, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond, proiectul de hotărîre privind adoptarea Ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României mai bine de doi ani, prin respingerea lui de către Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației românești. La Senat, proiectul a stat blocat în comisii pînă în martie 2008, cînd a fost și acolo respins, tot în martie 2008, Președinția României semnînd decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu. În concluzie, toate „afacerile dubioase” între Guvernul României - prin Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru, și Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de Externe - și Guvernul Ungariei privind Fundația Gojdu au fost incorecte, ceea ce a dus la înșelarea și jefuirea intenționată a Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române.

Prof. Dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Av. NICOLAE DECSEI

Statuia lui Emanuil Gojdu, de lîngă Biserica cu Lună, din Oradea Colegiul Național „Emanuil Gojdu“, din Oradea

Polemici « Controverse

Focarul terorist trebuie căutat în SUA, nu în Orient

(urmare din pag. 1)

Ba chiar și oameni din Servicii. Cît despre ,,suveranitate”, acesta este principiul antagonic stării de colonie, în care România se află acum, ,,strategic”, răspunzînd din poziția drepți sau culcat oricărei comenzi a SUA sau a combinației NordAtlantice.

O precizare este însă necesară, pentru că se face o confuzie între SUA, ca națiune – și SUA, ca structuri reale de putere; nu SUA, ca mare națiune americană, o acuz prin aceste rînduri, ci structurile de forță, grupurile de interese care au pus mîna de mult timp pe această superbă țară și acei minunați oameni care au dat lumii atîția eroi și genii, în toate domeniile!

Cum s-a ajuns însă ca grupuri de interese să domine SUA, încălcînd, în fapt, ceea ce Constituția și Declarația de Independență conțineau? Ca să înțelegem, redau avertismentul unuia dintre cei mai importanți militari ai Secolului XX, generalul Dwight Eisenhower, poate ultima mare personalitate ajunsă președinte al SUA, despre grupurile de interese care au preluat puterea în SUA după WW2, prin intermediul complexului militar-industrial: ,,Această combinație a unui imens establishment militar și a unei mari industrii a armamentului este nouă în experiența americană. Influența totală - economică, politică, chiar spirituală - se simte în fiecare oraș, fiecare casă de stat, fiecare birou al guvernului federal”, spune ,,Ike” Eisenhower în 1961, subliniind – ,,nu trebuie să nu înțelegem implicațiile grave ale acesteia (influenței totale)”. Le spunea generalul americanilor că ,,trebuie să ne ferim de dobîndirea influenței necontrolabile, fie dorită, fie nedorită, de către complexul industrial militar în consiliile de guvernare”, avertizînd că ,,potențialul creșterii dezastruoase a puterii deplasate există și va persista. Nu trebuie să lăsăm niciodată greutatea acestei combinații să pună în pericol libertățile sau procesele noastre democratice”. Marele general și președinte sublinia că ,,Numai o cetățenie alertă și bine informată poate constrînge înțelegerea adecvată a imensului mecanism industrial și militar de apărare cu metodele și obiectivele noastre pașnice, astfel încît securitatea și libertatea să prospere împreună”.

Ei bine, avertismentul său nu a fost luat în seamă, iar azi vedem cum grupurile majore financiare, principali acționari ai complexului militar industrial, controlează zona energetică, mass-media, sănătatea etc. Acest control se realizează și prin politica de ingerințe internaționale, de reconfigurare a hărții lumii – fapt care, pur și simplu, a explodat în noul mileniu. Și, îndrăznesc să afirm, prin această politică, SUA au creat principalul focar de terorism al lumii! Să urmărim cîteva date.

Dornică de a acapara întreaga lume, SUA au susținut Irakul lui Saddam împotriva Iranului, după ce anterior îl sabotaseră pe șahul Aryamehr, unul dintre vectorii deschiderii și cooperării internaționale, au finanțat și organizat lovituri de stat în America Latină, au pus la cale distrugerea clasei politice italiene cînd a început să ridice capul (operațiunea ,,Mani pulite”, dezastrul care a inspirat și operațiunea Kövesi de la noi), au susținut atacuri în Africa, atunci cînd săracele țări bogate în resurse voiau să fie libere etc. etc. Și desigur, cea mai importantă oportunitate pentru SUA a fost căderea URSS, dar mai ales preluarea Rusiei de către Boris Elțîn.

Practic, începutul noului mileniu prindea SUA în blocstarturi, iar ,,împușcătura” a fost 11 septembrie,

marea făcătură a istoriei contemporane. Momentul a fost speculat criminal, nu doar prin dezlănțuirea șirului de atacuri asupra Orientului, ci și prin schimbarea paradigmei ingerințelor antidemocratice: implicarea Serviciilor în spionarea pe scară largă, inclusiv a liderilor politici din întreaga lume, extinderea nelimitată a conceptului de forță majoră din cauza ,,terorismului”. Dar, cel mai grav a fost introducerea noțiunii de ,,război preventiv”, un nonsens criminal, complet ilegal!

La finalul mileniului trecut, SUA erau suficient de puternice, controlau și statele NATO, iar Rusia sau China… nu erau vreo problemă.

Repetiția a fost Iugoslavia, 1999, cînd teoria de mai sus părea demonstrată: una dintre cele mai bune armate ale Europei, cea sîrbă, nu s-a putut opune atacului supranumeric al SUA și NATO, iar Rusia și China nu s-au opus concret! China a mai și primit un ,,avertisment”, prin bombardarea ambasadei din Belgrad. Tupeul SUA și NATO a mers pînă într-acolo încît și-au bătut joc de creștinii ortodocși, bombardînd, de Paști, Belgradul, cu bombe pe care scriseseră ,,Sărbători fericite”!...

A fost oare un avertisment pentru Rusia, ca țarafanion a ortodoxiei? Sau a fost un semnal că valul progresist, anti-religios, avea să fie noua spiritualitate la care SUA și NATO urmau să oblige statele lumii, mai ales cele ,,aliate”, pe care urmau să le transforme în colonii?

Cert este că grupurilor americane de putere nu leau ieșit toate jocurile. În primul rînd pentru că giganții Estului s-au trezit – Rusia, odată cu venirea lui Putin și a formidabilei lui echipe, iar China, odată cu strategia de dezvoltare care a uimit, în cîțiva ani, întreaga lume!

În schimb, SUA și NATO au continuat planul, făcînd ceea ce știu ele mai bine: au semănat distrugere, asta însemnînd milioane de vieți, state și regiuni complet devastate, date înapoi cu zeci de ani, populații întregi sărăcite, valuri de bejanie care au lovit Europa și Turcia!

La această ,,realizare” democratică au contribuit și colaboratorii mai vechi ai Serviciilor americane, de exemplu Al Qaeda, organizație folosită în anii ’90 pentru a da lovituri în Africa – și care acum a primit rolul de a motiva atacul american asupra Orientului. Întrebare: s-a prezentat vreo probă concretă privind implicarea lui Bin Laden la 11 Septembrie? Nimic! Doar declarații! La fel în cazul atentatelor din perioada respectivă, care întăreau ideea focarului de terorism din Afganistan – care erau asumate de… cei care trebuiau! Ca la comandă!

Să nu uităm un alt detaliu: SUA au finanțat și înarmat afganii încă din anii ’80, de cînd îi susțineau, vezi Doamne, contra ,,invaziei sovietice”! Deci legăturile subterane ale SUA cu grupurile armate afgane erau vechi… doar caracterizarea oficială a acestora s-a schimbat: din ,,patrioți mujahedini” au devenit ,,radicali islamiști”, ,,extremiști”, ,,teroriști” etc.

Ce au făcut talibanii de la preluarea puterii în 1996 nu e clar – decît că au introdus un regim strict religios. În fond, nu au impus ceva prea diferit de regimul din Arabia Saudită, prietena SUA, mai ales că ei, ,,extremiștii” talibani, au fost creați și promovați la inițiativa cercurilor de la Riad! Și educați în școli pakistaneze, țară condusă de un alt amic al SUA, generalul Pervez Musharraf – mai întîi ca șef al Serviciilor Secrete, apoi ca premier și președinte! În schimb, ce au făcut SUA după ce au ocupat Afganistanul… devine din ce în ce mai clar: au înzecit

suprafața culturilor de opiacee, au creat închisori CIA, de unde au plecat mulți dintre luptătorii ISIS –inclusiv conducătorul Abu Bakr al-Baghdadi!

Coincidență? Coincidență să fie și schimbul de mesaje între actualul consilier pe probleme de securitate al lui Joe Biden, Jake Sullivan, și secretarul de stat Hillary Clinton? ,,AQ (Al Qaeda) este de partea noastră în Siria. În rest, lucrurile s-au petrecut așa cum ne-am așteptat în Siria”, transmitea laconic, dar foarte clar, în 2012, actualul consilier pe probleme de securitate al lui Joe Biden! Pe vremea aceea, Jake Sullivan era consilier și director al ,,Policy Planning” din cadrul Departamentului de Stat. ,,Policy Planning” este un nucleu strategic al diplomației americane.

Încă o ,,coincidență”: pînă la intervenția rușilor, SUA și NATO nu reușeau să-i dovedească pe teroriștii ISIS – ba dimpotrivă, îi înarmau! Nu direct, chipurile ei tot înarmau ,,rebeli” sirieni, ,,luptători pentru democrație”, dar care dezertau cu armamentul american la ISIS! Tot pînă să vină rușii cu aviația, performantele radare și drone americane și NATO nu vedeau cum ISIS extrag, transportă și vînd uriașe cantități de petrol! Ghinion, ce să zic!... În fine… Ce s-a petrecut acum? Conform SUA, atentatul de săptămîna trecută a fost pus la cale de un nucleu al ISIS, care, ce să vezi, a și recunoscut! A recunoscut, sfidînd talibanii, care declaraseră că nu există teroriști prin zonă! Culmea, teroriștii slujeau scopului SUA de a submina credibilitatea talibanilor – singurii care, cu bine, cu rău, încearcă să pună ordine în țara făcută vraiște – pardon, violată și abandonată – de SUA!

Pe de altă parte, atentatul i-a dat prilejul lui Biden, tăvălit cumplit după dezastrul retragerii, să țină un discurs copiat după cel al lui GW Bush, din 11 septembrie 2001. Fraze teatrale cu ,,nu veți scăpa”, ,,vă vom face să plătiți” – mă rog, la asta din urmă americanii se pricep, mai ales cînd e săși jumulească ,,partenerii strategici”. Pe teroriști nu se pricep ei să-i doboare – ci, dimpotrivă, să-i înmulțească! Pentru că de la 11 septembrie, odată cu începutul ,,războiului contra terorismului”, au apărut teroriști acolo unde nu-i mai văzuse nimeni! Și încă un semn de întrebare: cum de SUA nu au pomenit nimic de ,,ISIS K” pînă acum – ci tot auzeam că ,,lumea liberă” se luptă cu talibanii!

Mai mult, brusc a fost (re)activat fiul unui celebru mujahedin, din acela care luptase contra URSS cu armament trimis de SUA! Culmea, cînd presa transmitea că talibanii fac ordine pe-acolo, cînd China și Rusia găsiseră o cale de asigurare a unei comunicări și de liniștire a zonei, apare și viteazul ,,mujahedin”! Care e contra talibanilor, ca și ISIS K! Dar e lăudat de americani!

Dacă ar fi să rezumăm politica SUA față de Afganistan și de talibani, ar trebui să consemnăm următoarele: SUA recunosc că talibanii erau contra ISIS K, dar ei trebuiau distruși pînă acum cîteva săptămîni, deși asta deschidea larg ușa terorismului, așa cum chiar americanii numesc ISIS K!

Concluzia: toată strategia SUA din Orient este fie o mare nebunie, fie o înscenare și o minciună uriașă! Dar amîndouă sînt la fel de criminale, pentru că au dus la moartea a milioane de oameni, inclusiv a cîtorva mii de americani.

Și, într-adevăr, ei, cei care au pus la cale toate aceste nenorociri și minciuni mondiale, sînt cei care ar trebui să plătească. Dar va fi cineva care să-i pună să plătească? Poate că da… Oare degeaba credeți că primele măsuri ,,anti-teroriste” le-a luat Administrația Biden contra patrioților americani –contra propriului popor care a început să vadă și să înțeleagă ce se întîmplă?

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Kübler, cafeneaua unde se coceau ziare

Macedonski a scornit ,,Literatorul” între două cești de arabica. Coșbuc și Vlahuță, supărați că ei nu primesc o masă la fel de bună precum simbolistul, au fondat ,,Sămănătorul”. Era vremea cînd curentele literare se întîlneau pe Podul Mogoșoaiei, la cafeneaua lui papa Kübler. Deschisese cafeneaua la catul de pe pămînt al Hotelului Imperial, la 1868. Vedere bună, cu vad, pe Podul Mogoșoaiei, în centru. Vara scoatea trei - patru mese la aer, era buluc. Începuseră să-i calce pragul scriitori de seamă: Alecsandri, Eminescu, conu Iancu Caragiale. Kübler își tușina mustața și-și amintea... Nenea Iancu băuse doi țapi de bere. Nu se luase, dar era cu fum la tîmple. Atunci, cît s-a dus băiatuʼ s-o aducă pe a treia, a scris ,,Căldură mare!”.

Patronul cafenelei era un anume papa Kübler, originar din Heidelberg, care se străduia să-i atragă și să-i fidelizeze pe scriitori, de multe ori spre nemulțumirea chelnerilor care nu primeau bacșiș. Scriitorii erau, desigur, ființe boeme cu buzunare ușoare, dar Kübler îi îndrăgea pentru că făcuse și el pe intelectualul pe vremuri la Heidelberg și pentru că mînuitorii de condei aduceau rapid faimă locului. Spectacolul certurilor, discuțiilor literare, glumelor și înjurăturilor atrăgea clienții obișnuiți, fiind mai antrenant chiar decît piesele de pe scena Teatrului Național.

Iată cum erau descriși „intelectualii de cafenea” de către Ion Minulescu în „Corigent la limba română” și discuțiile lor interminabile: „În genere, intelectualii sînt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atîta tot. De obicei, discuțiile astea

TRANSILVANIA

MULTICULTURALĂ (IX)

În aceeași perioadă se vor ridica castele militare sau se vor aduce adăugiri unora mai vechi, cum e cazul celor de la Hunedoara, Cetatea de Baltă sau Lăzarea. Vorbind despre monumentele baroce transilvănene, putem aminti aici Catedrala catolică din Timișoara, Palatul Bruckental din Sibiu, Palatul Bannfy din Cluj-Napoca – ce-și exprimă nota barocă prin corpul decroșat al aparatului de intrare, practic, un arc de cerc etajat, prin prezența lucarnelor și prin dispunerea sculpturilor deasupra cornișelor – Palatul Episcopal din Oradea (azi Muzeul Țării Crișurilor), Bazilica Romano-Catolică din Oradea sau Biserica Sfînta Maria Radna din județul Arad. Totuși, unul din monumentele cele mai expresive și mai tipice ale barocului transilvan este altarul Bisericii Mînăstirii din Sighișoara, ce poate sta oricînd alături de altarele baroce europene. Compoziția lui piramidală și tratarea pur decorativă a detaliilor, îngemănarea sculpturii cu arhitectura și pictura, dramatismul scenelor, dar și al poziționării ansamblului – toate acestea recomandă realizarea ca pe una din capodoperele barocului transilvan.

În afară de acesta, mai putem menționa ca pe niște realizări excepționale ale barocului transilvănean amvonul de la Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca ce are o dinamică interesantă avînd atitudini naivteatrale ale subiecților și o arhitectură în care utilitarul este bine ascuns de decorația care, pe alocuri, capătă accente roccoco. Remarcabilă este funcția sculpturii lăcuite care amintește gustul pentru lux al barocului în arhitectura interioară și mai ales în mobilier.

Altă realizare deosebită despre care vom vorbi aici este statuia din 1744 a Mariei Protectoarea din Cluj – Napoca importantă pentru istoria artei, întrucît reprezintă primul monument public amplasat în spațiu deschis, pe soclu, din Transilvania. Ansamblul este de o cumințenie compozițională aproape antibarocă. Dacă am neglija faptul că această statuie comemorează

țin de dimineață pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sînt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strîng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitate omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămîne pe lume decît intelectualii de la cafenea”.

Kübler a fost frecventată de Eminescu și Caragiale, Slavici și Vlahuță, Emil Gârleanu și Șt. O. Iosif, Lovinescu, Eftimiu și Minulescu. Dar înainte de

un eveniment funebru – și anume epidemia de ciumă încheiată prin ajutorul Fecioarei – doar gesturile abia schițate ale personajelor îngeri, cartușele din partea mediană a stîlpului suport și destinația glorificatoare a operei mai amintesc ceva despre particularul emfatic ce ar trata stilistica barocului. Pentru importanta masă de acte artistice baroce din Transilvania, ele nu reflectă autoritatea artístică ci pe cea administrativă, etalîndu-se și astfel, prin artă, o separare a aristocrației habsburgice de oamenii umili și umiliți ai acelor timpuri, fie ei germani, maghiari dar mai ales românii fără drepturi și tolerați în propia lor țară din acele vremuri.

Din punctul meu de vedere, Transilvania este zona din care barocul va iradia și în celelalte Țări Române sau, cel puțin, va influența manifestările artistice de gen, din celelalte Țări Române.

Barocul în Țările Române

Pe la 1600 vom avea în Țările Române reacții baroce într-o absolută sincronicitate cu vestul european. Apărută de nicăieri și din nimic, vom fi în stare să modelăm un monument de tipul Dragomirnei, a cărei zveltețe și apetență pentru decor vor crea o linie arhitectonică de gust baroc într-un ținut moldav care nu promitea nimic de acest fel. Vom genera, iarăși, aproape din nimic, prima artă protonațională brâncovenească, propunînd o atitudine de reverență către stilul byzantin, din revitalizarea căruia se vor naște opere de artă mai aproape de uman, de un gestualism așezat, care preamărește omul într-un sens metafizic, detașat de amăgirea puterii lumești. O sugestie a prezenței sensibilități baroce aici este evidența temei fortuna labilis și evocarea perisabilitatii condiției umane. Ca o confirmare a unității în modernitate a Țărilor Române cu Europa, notăm că în anul ridicării Dragomirnei (1609), Shakespeare scria sonetul ,,Cînd voi fi mort” , iar ca o coincidență pentru evocarea stării de fortuna labilis evocăm destinele lui Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu. În Țara Românească, biserica Mînăstirii Curtea de Argeș, o marcă a barocului, există din 1517, ca un

toate, Kübler a fost un pol al simbolismului literar românesc – aici a fost luată decizia înființării revistei „Literatorul” de către Alexandru Macedonski și tot aici aveau loc întîlnirile cenaclului cu același nume, care sfida gruparea tradiționalistă de la „Sămănătorul”, la care participau frecvent scriitori precum Al. BogdanPitești, Ștefan Petică, I. C. Săvescu, M. Demetriade, Al. Obedenaru, D. Karnabatt, dar și artiști plastici ca, de pildă, Ștefan Luchian. Simboliștii nu erau, desigur, singurii care frecventau cafeneaua. La Kübler mai veneau și firi tradiționaliste, astfel încît Minulescu identifica în „Corigent la limba română” două tabere clar delimitate de intelectuali care frecventau acest local: „La cafeneaua Kübler, intelectualii sînt împărțiți în două tabere: tradiționaliști și moderniști. Tradiționaliștii sînt siniștri. Moderniștii sînt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă – discuțiile pe clienții serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritatea intelectualilor discută în vînt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la Kübler sînt boemi. Clienții care obișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kübler îi apreciază și îi cultivă ca pe niște buruieni de leac”.

După dispariția străzii și demolarea clădirii în care funcționa, cafeneaua Kübler s-a mutat din 1935 pe strada Academiei. Își pierduse însă deja după Marele Război întîietatea pe scena literară din Capitală, fiind înlocuită de localuri precum Capșa și Corso, preferate de intelectualii din epocă și situate pe aceeași arteră esențială a Bucureștilor, Calea Victoriei. r m

presentiment al dezlănțuirilor baroce, enunțat de torsiunea celor două turle de pe pronaosul mînăstirii. La intrarea în pronaos avem cele 12 coloane de piatră prefigurîndu-i pe cei 12 apostoli care, la origini, aveau între ele 12 icoane mari, cu două fețe, ferecate în argint, ce aveau deasupra arce cu baldachine și închideau astfel un spațiu ca a doua ,,sfînta sfintelor”. Celelalte accesorii ale măreției domnești – cum ar fi aghiazmatarul de la intrare, cu dantelaria lui de piatră, decorația fațadelor sau porumbeii cu clopoței în cioc – sînt un indiciu al faptului că, în ciuda oricăror mari depărtări geografice, confesionale sau culturale de marea explozie a Bisericii Catolice, aparatul demonstrativ al ortodoxiei nu este deloc departe de spiritul artei baroce care stătea să se nască. Destinul împlinit al vîrstei baroce își va vedea marile realizări abia la sfîrșit de Secol XVII și început de Secol XVIII. Pe plan local, noul secol începe cu înălțarea Mînăstirii Dragomirna, pregătire a ctitoriei lui Vasile Lupu, ,,Trei Ierarhi”, alături de alte lucrări deobebite ca Biserica Doamnei din București și Biserica Palatului Cotroceni.

Moldova este zona în care s-a identificat un aspect stilistic prebaroc, aparțînînd manierismului internațional al Europei Centrale într-o variantă originală ortodoxă, manifestată la Mînăstirea Dragomirna. Această biserică a mînăstirii arată ca o raclă de moaște, adică e îngustă, lungă și înaltă, avînd o abundență decorativă a turlei sculptate cu motive geometrice și motive vegetale și o ascensiune progresivă a spațiilor interioare către înalt, unde nartexul și porticul sînt zugrăvite cu alb și străbătute de nervuri, iar nava și sanctuarul sînt acoperite de frescă. Dragomirna e prin planimetrie și proporții unicat în Moldova și are corespondent în verticalitate doar la bolnița Mînăstirii Cozia. Nu știu dacă Dragomirna este o imitație sau doar s-a asemănat cu alte monumente, dar brîul tip funie răsucită, decorația sculptată și ancadramentele cu iz renascentist au fost folosite după aceea și la alte biserici moldovenești. Sfîrșit M ARIUS M ARIN

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

În balans pe o lamă de cuţit

Arta echivocului la Ion Creangă

Culeasă din fondul de aur al folclorului nostru, nuvela ,,Moș Nichifor Coțcariu” a fost citită, dimpreună cu celelalte ,,corozive” - ,,Povestea lui Ionică cel prost (poreclit și Irimea)” și ,,Povestea poveștilor (sau Povestea... - titlu explicit)” – la Iași, la banchetul Revistei ,,Convorbiri literare” din anul 1877. Entuziasmat, Iacob Negruzzi a publicat nuvela în Revista ,,Convorbiri literare” din același an. Cine citește, pentru prima oară, despre aventura de o noapte a lui Moș Nichifor Coțcariu (de fapt, Țuțuianu) cu Malca, în Pădurea Grumăzeștilor, rămîne derutat din pricina echivocului practicat de autor. Adoptînd o poziție precară de echilibru periculos pe o lamă de cuțit, autorul a urmărit două obiective. Poate îndemnat de Eminescu, să dea o lecție de măiestrie artistică scorțoșilor junimiști, dar mai ales urîciosului Maiorescu căruia nu-i plăcea personajul și nu vedea în el decît un ,,scriitor poporal”. Și al doilea, că poate voia doar săși apere spatele în eventualitatea că se va găsi cineva care să-l acuze de imoralitate. Cum de altfel s-a și întîmplat în 1930, cînd exegetul francez Jean Boutière îl considera un scriitor pornograf. Ceea ce, desigur, este un malentendu, căci, în realitate, Creangă a manifestat o surprinzătoare înclinație pentru un limbaj obscen și porcos. Și ,,corozivele”, și versiunea nepublicabilă a nuvelei sînt doar licențioase, așa cum sînt nuvelele lui Boccaccio și multe pagini din Rabelais. Sau cum este diatriba lui Eminescu împotriva ,,Convorbirilor literare” - ,,Tu, revistă ageamie, convorbiri mult lăudate...”.

Oricum ai privi astăzi lucrurile, nu se puteau compara cu ce se întîmplă azi la TV: olimpiada la tras camioane cu dinții sau premiul I la ,,Românii au talent”, cu un țigan care și-a bătut un cui în cap. Și ca o garnitură de cartofi prăjiți la o ceafă de porc, urmau nelipsitele omagii: fiul iubit, ctitor de țară, cutare-cutare... Ceea ce, privind acele imagini, nu era prea departe de adevăr. Deranja doar cultul personalității grețos față de perechea prezidențială. Cum, dom’le, doar tovarășul și tovarășa au făcut și au dres? Noi de ce am răbdat atîta de foame și am dormit pe rogojină? La impresia favorabilă asupra filmului se adăuga și comentariul mobilizator, făcut, ce-i drept, într-un limbaj de lemn, de Eugen Mandric, un obișnuit al TVR.

A venit Congresul care l-a reales pe tovarășul. Lîngă el, luptînd cu vîrsta și cu somnul, femeia-mamă, femeia-savant. Foaie verde fir de știr, să-i dăm vieții cu sictir. Dar, pe 22 sau 23 decembrie, că nu-mi mai aduc bine aminte, cînd se murea în București, s-a mai dat o dată filmul acela, cu același comentariu asigurat tot de Eugen Mandric, care știa să-și moduleze vocea, apăsînd cu un ușor accent moldovenesc, pe ultimele silabe pentru a scoate un efect maxim. Doar mesajul era altul. Pe fundalul ctitoriilor mărețe, înecat în flori, urale și zmbete, gîlgîiau alte cuvinte – criminalul, dictatorul a fugit, odiosul și sinistra lui soție, frig și foamete, li-berta-te! Bă, să n-am parte, nu-mi venea să cred cîtă abjecție se putuse aduna în viesparul securistic de la TVR, ca să dai același film, dar cu alt comentariu ca un cur pictat. Și cu ce putuseră să-l șantajeze pe bietul Eugen Mandric, ca să-i înjure pe Ceaușești, după ce, cu puține zile în urmă, îi proslăvise? Ce brici îi puseseră la beregată? Fiindcă ăsta nu făcuse parte din gașca de manipulatori: Iliescu, Brateș, Petre Popescu, Melinescu, ceva necurat se petrecuse cu el. Dovadă că, de atunci, nu l-am mai văzut și nu i-am mai auzit glasul pe nicăieri. O fi murit chiar atunci, o fi părăsit țara, chinuit de remușcări, s-o fi ascuns în vreo peșteră, să nu mai dea ochii cu nimeni?

,,Bietul Ioanide” (1953), Geo Bogda - ,,Cartea Oltului” (1945), Petru Dumitriu - ,,Cronică de familie” (1947). Buun. Și, încet-încet, am ajuns la decembrie 1989, cînd s-a produs marea năpîrlire națională, cotîrcirea caracterelor. Natural, nici băieții de la ,,Manuscriptum” n-au avut cum să stea deoparte. Iată numărul 77/1989, obișnuitul articol de pe prima pagină, unde, cu o lună în urmă tocmai fusese cădelnițat Ceaușescu. Acum, totul se schimbase. Sub un titlu neutru, ,,Revoluția din Decembrie”, redactorul Adrian Bota salută moartea vechiului regim, evitînd, totuși, să pronunțe numele fostului și pe cel al noului conducător: ,,Pregăteam pentru tipar macheta numărului de față al revistei noastre, cînd, ceea ce trebuia să se întîmple, s-a întîmplat, în sfîrșit! Coșmarul celor 45 de ani de dictatură comunistă, ajunsă, în ultimii 25 de ani, la stadiul suprem al ilegitimității sale...”. Fără să-i tremure pixul în mînă și fără să se rușineze cineva că, pînă nu demult, la fiecare aniversare a lui Ceaușescu și împlinirea altor ani de activitate revoluționară, revista se grăbea să-l firitisească: ,,Mult stimate și iubite tovarășe secretar-general, Astăzi, la ceas aniversar, slujitorii revistei noastre își îndreaptă gîndurile către dumneavoastră cu afecțiune și recunoștință...”. Cîtă mizerie morală se putea aduna în sufletele unora care trecuseră cu seninătate de la ,,Mult stimate și iubite...” la ,,Ceea ce trebuia să se întîmple...”.

Dar să vedem care este povestea lui Moș Nichifor, căci, aici se ascunde un mister care așteaptă să fie dezlegat. Și dacă nu clarificăm lucrurile din capul locului, există riscul ca personajul să devină incredibil, iar intenția lui Creangă de a crea tipologia țăranului de la munte, mucalit și coțcar (adică, în stare să te ducă cu vorba pînă obține ce vrea), să fie zădărnicită. Prima concluzie: Moș Nichifor nu e așa bătrîn, cum pare. Căci, unde s-a mai văzut ca un ,,cheag zgîrcit”, avînd acasă o babă rea și bolnavă, să petreacă o noapte în pădure cu o muiere tînără? Ba se poate, dacă ne gîndim că Moș Nichifor nu era deloc un moș. Omul avea cam 45-50 de ani, deci ar fi fost în floarea vîrstei, dacă ar fi trăit în vremea noastră, vîrsta virilității depline. Încurcătura vine de acolo că, acum o sută și ceva de ani, cînd trăia Creangă, la care se adaugă vreo 4-5 generații în urmă, speranța de viață era de aproximativ 50 de ani. Chiar Creangă, la această vîrstă, se considera un moș. Nemeritat, pentru că amîndoi erau în plină formă. Cît despre Malca, abia lăsase păpușile și nu prea avea experiență în materie de amor. Și nici Ițic. În concluzie, ce să înțelegem din această nuvelă: a ,,bărbierit-o” badea Nichifor pe Malca sau nu? Creadă fiecare ce-i place și cum l-o duce mintea, s-ar grăbi cu răspunsul Creangă, el atît s-a priceput să ne spună, și basta.

Tandreţe şi abjecţie

1. Cam prin noiembrie 1989, cînd Ceaușescu aranjase să fie reales la al XIV-lea Congres, la TVR s-a dat un film color cu realizărili din Iepoca de Aur. Un film acceptabil în care se aminteau, încă o dată, mărețele ctitorii ceaușiste – Casa Poporului și Metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfărgărășanul.

2. Încă de la înființarea sa în 1969, număr-denumăr, Revista ,,Manuscriptum” n-a lipsit niciodată de la datoria de a mulțumi tovarășului Ceaușescu pentru grija ce-o purta propășirii culturii naționale. Fiecare articol propagandistic, plasat neapărat pe prima pagină, avea deasupra titlului, ca un mesaj mobilizator, un scurt citat din cuvîntările dumnealui sau vreo vorbă de duh subliminală, rostită la întîlnirile cu activul de partid sau cu vîrfurile Uniunii Scriitorilor. Mesajul era însoțit neapărat cu o fotografie: Ceaușescu în frunte, salutînd un public ghicit dincolo de marginile fotografiei, și cu Zaharia Stancu pășind fix la o jumătate de metru în urma tovarășului. În fundal, alte figuri: Leonte Răutu, Geo Bogza, Traian Iancu, Laurențiu Fulga, Eugen Jebeleanu, Ion Hobana. Acesta era prețul achitat de scriitori, pentru ca editurile să funcționeze. Se dusese scurta perioadă din anii ’40-’50, cînd Marin Preda scosese volumul de proză scurtă ,,Întîlnirea din pămînturi” (1948) și volumul I al romanului ,,Moromeții” (1955), fără să plătească nici măcar un sfanț datorat obolului către ideologia comunistă. Același privilegiu îl avuseseră și Eugen Barbu cu romanul ,,Groapa” (1957), G. Călinescu -

Călăul şi victima sa Ziarul ,,Cuvîntul”, condus de filozoful Nae Ionescu, a fost o publicație antisemită. Cu toate acestea, în perioada 19271934, evreul Mihail Sebastian a publicat acolo sute de articole și eseuri, chiar dacă a avut de suportat ostilități neîntrerupte și din partea colegilor de redacție, dar și din partea comunității evreiești din România. În această situație, ce forță lăuntrică l-a împins pe Sebastian să reziste atîția ani în acest climat nociv? Se pare că a fost vorba de atracția pentru șeful său, dar și invers, un narcisist și adoratorul său. Punctul culminant al conflictului a fost atins în anul 1934, cînd Sebastian a publicat romanul ,,De două mii de ani”, în care este vorba de cei șapte ani petrecuți în redacția ziarului ,,Cuvîntul”, deși Nae Ionescu ceruse, în repetate rînduri, eliminarea evreilor din publicistică și din toate funcțiile publice. Iată, în continuare, fragmente din această introducere: ,,Evreii spun că sînt poporul ales. Dar, ales pentru ce? Ei spun ca să stăpînească pămîntul. Dar, această afirmație face orice discuție imposibilă. Dar, hai să zicem ca ei. Care este momentul cînd vor începe să stăpînească lumea? Cînd va apărea Mesia. Un Mesia născut dintre ei. Dar, Mesia a venit, și ei l-au ucis, și din acst moment încetează de a mai fi poporul ales. Ba nu, au răspuns evreii. Mesia n-a venit cu adevărat. El nu a fost profetul, a fost un impostor. Dar, asta înseamnă că nici ziua evreilor de a fi stăpînii lumii n-a sosit. Mai departe, Christos, cel negat de evrei, e considerat Mesia de către lumea creștină. Asta înseamnă că el a dat lumii o valoare creștină, nu iudaică. Și acum începe nebunia: evreii, cu fumurile lor, trăiesc în interiorul lumii creștine? Dacă da, înseamnă că ei au trădat legămîntul lui Dumnezeu și au încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi și evrei (...) Mesia a venit, este Christos, care a croit lumea creștină, nu iudaică. Dar, evreii, în orbirea lor, n-au văzut-o. Și dacă au văzut-o, și-au pus mîinile la ochi. Sionismul nu e o soluție. Ca să vă salvați, creștinați-vă, altfel, veți muri!”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O viaţă dedicată copiilor

Maria Montessori – femeia care a revoluţionat educaţia

Maria Montessori a fost medic și pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri – metodă ce îi poartă numele – înființînd peste tot în lume școli care aplicau metoda sa. Montessori s-a născut la 31 august 1870 în Ancona, Italia, urmînd ca cinci ani mai tîrziu familia să se mute la Roma. Acolo a urmat cursurile școlii de stat, iar între 1886 și 1890 Maria și-a continuat formarea la Institutul Tehnic ,,Leonardo da Vinci”, dorind să devină inginer. După absolvire, părinţii săi au încurajat-o să urmeze o carieră în învăţămînt, fiind unul dintre domeniile în care femeile puteau să evolueze. Însă Maria era hotărîtă să urmeze şcoala medicală şi să devină doctor.

A fost angajată la Spitalul San Giovanni de pe lîngă Universitatea din Roma, iar în 1897 s-a alăturat voluntar unui program de cercetare în cadrul clinicii de psihiatrie de la Universitatea din Roma. Ca parte a muncii sale, Maria Montessori vizita azilurile pentru copii cu retard mintal din Roma. În cadrul unei vizite, îngrijitorul azilului i-a relatat faptul că aceştia adunau de pe jos firimiturile căzute după luarea mesei. Montessori şi-a dat seama că într-o astfel de cameră goală, nemobilată, copiii îşi doreau stimulare senzorială şi activităţi pentru mîinile lor şi că lipsa acestora contribuia la starea lor. Astfel, a început să cerceteze tot ceea ce avea legătură cu copiii retardaţi. În 1898, munca lui Montessori cu copiii de la azil a devenit din ce în ce mai importantă. S-a adresat, în acest context, Congresului Naţional

Medical din Torino, unde a susţinut teoria controversată conform căreia lipsa unei pregătiri adecvate pentru copiii cu retard reprezenta cauza comportamentului lor. În acest sens, ea a prezentat anul următor, în cadrul Congresului Pedagogic Naţional, o viziune a progresului social şi economic pornind de la măsurile educaţionale. Această noţiune de reformă socială prin educaţie a fost o idee care s-a dezvoltat şi maturizat pe tot parcursul vieţii sale.

Implicarea lui Montessori în Liga Naţională pentru Educaţia Copiilor Retardaţi a condus la numirea sa ca şi co-director, împreună cu Giusseppe Montesano, în fruntea unei noi instituţii numită Şcoala pentru copii cu tulburări de comportament, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa Mariei Montessori, marcînd o schimbare în identitatea profesională de la medic la pedagog.

Deşi a fost prima femeie medic din istoria Italiei, în urma neîmplinirilor din viața personală a decis să părăsească practica medicinei pentru totdeauna. În acelaşi timp, a luat o decizie care avea să schimbe cursul educaţiei şi predării pentru totdeauna. Pînă în acel moment, fusese preocupată de copiii cu probleme, dar ulterior Maria a decis să-şi concentreze toate energiile pe îmbunătăţirea pedagogiei pentru copiii tipici.

Maria Montessori a deschis, la 6 ianuarie 1907, prima ,,Casa dei Bambini” (Casa Copiilor) într-unul dintre cele mai sărace cartiere din Roma, San Lorenzo. Avînd şansa să lucreze cu copii tipici, Maria a adus cîteva materiale educaţionale pe care le concepuse de-a

Dosare secrete ale Istoriei (131)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl harbor? (8)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT ShERwOOD (Memorialul lui Roosevelt)

Seara, alt mesaj din Honolulu: „Nici un baraj de baloane la orizont, nici o trîmbă de fum din coşurile cuirasatelor. Nici un indiciu de alarmă aeriană sau navală dată insulelor vecine”.

După toate aparenţele, atacul care se pregăteşte din partea japonezilor a rămas absolut necunoscut americanilor. N-a fost dat în vileag nimic din toată desfăşurarea operaţională a flotei japoneze...

7 decembrie 1941. Ora unu şi douăzeci noaptea. Un ultim mesaj din Honolulu, retransmis de Tokyo, spunea: „6 decembrie (ora locală), vase ancorate la Pearl Harbor: nouă cuirasate, trei crucişătoare categoria B. Trei nave baze de hidroavioane, şaptesprezece contratorpiloare. Patru crucişătoare categoria B şi trei contratorpiloare intră în port. Toate portavioanele şi crucişătoarele grele au părăsit Pearl Harbor. Nici un semn de schimbare în dispozitivul flotei americane, nimic deosebit“.

* * *

Aşadar, cele trei portavioane din escadra Pacificului, Enterprise, Lexington, Saratoga, nu se află la Pearl Harbor. Comandantul liniilor aeriene, căpitanul de navă Mitsup Fushida, e atît de afectat de absenţa acestor portavioane – e vorba, după părerea lui, de cele mai importante obiective –, încît se întreabă dacă nu e cazul să se renunţe la atac. Nagumo este un „amiral din şcoala veche”; el consideră că „cele opt cuirasate aflate la Pearl Harbor constituie coloana vertebrală a forţei navale pe care a primit sarcina s-o distrugă“. Deci, nici o ezitare: înainte!

Duminică 7 decembrie 1941. Peste hula valurilor zorile nu s-au ridicat încă. Flota japoneză a atins poziţia ei de atac: 26° latitudine, 138° longitudine vestică, 275 mile nord de Oahu. Pe platformele de oţel ale portavioanelor, aparatele se află în poziţie de plecare. În jurul lor stau piloţii. Cu toţii s-au îmbăiat, şi-au schimbat lenjeria şi cei mai mulţi şi-au înfăşurat în jurul capetelor hashikamii, eşarfa de samurai. Pe puntea de zbor au fost instalate altare shintoiste. În grupuri mici, piloţii vin să se reculeagă înaintea lor. Treptat, noaptea devine mai puţin neagră; la început o lumină difuză. Apoi, la orizont, o pală roşie. Se ivesc zorii zilei de 7 decembrie. Ziua Pearl Harborului. Ordine scurte. Motoare care zbîrnîie. Totul se execută într-o ordine impecabilă, „ca la exerciţiu“, avea să spună un martor. Se luminează de-a binelea. Primele aparate îşi iau zborul.

S-au scurs deja trei ore de cînd submarinele de buzunar s-au năpustit spre baza de la Pearl Harbor.

Cinci submarine mari de croazieră traversau şi ele Pacificul. Nu ieşiseră la suprafaţa apei decît noaptea. Fiecare purta, ataşat pe punte, cîte un submarin mic, numit „de buzunar“, lung de aproximativ treisprezece metri. Fiecare submarin de buzunar, înzestrat cu cîte două torpile era manevrat numai de doi oameni. Încă din 6 decembrie echipajele submarinelor de croazieră au zărit Oahu. La căderea nopţii, submarinele au ieşit la suprafaţă, la vreo zece mile depărtare de Pearl Harbor. Se zăreau clar luminile din Honolulu şi faţada luminată a lui „Royal Hawaiien Hotel“, La orele trei şi jumătate dimineaţa, submarinele de buzunar s-au cufundat încet în mare. Piloţii lor se spălaseră cu multă meticulozitate şi se îmbrăcaseră numai cu un slip şi cu o bluză din piele. Toţi se parfumaseră; aşa le cerea tradiţia strămoşească acelora care se duceau să moară. Duminică 7 decembrie 1941. Orele 3,42 dimineaţa. în largul radei de la Pearl Harbor culegătorul de mine american Condor îşi făcea rondul. Aspirantul de vas

lungul anilor. Astfel, a creat o legătură permanentă cu copiii şi a devenit profund interesată de dezvoltarea lor. În urma unei cercetări atente şi minuţioase, ea a realizat că micuţii îşi construiesc propriile lor personalităţi pe măsură ce interacţionează cu mediul înconjurător. A numit acest proces, mai tîrziu, autoeducaţie. Montessori a fost convinsă că educaţia începe la naştere şi că primii ani din viaţa unui copil sînt cei care-l formează pe acesta cel mai mult, dar sînt şi cei mai importanţi, atît fizic cît şi mental. În 1909, dr. Montessori a ţinut primul ei curs pe teme pedagogice, la care au participat studenţi italieni, dar şi din alte ţări. Notiţele din această perioadă au fost reunite într-o primă lucrare publicată în acelaşi an, care a fost tradusă în SUA în 1912, sub titlul de ,,Metoda Montessori”. La scurt timp a fost tradusă în peste 20 de limbi, devenind un punct de referinţă în domeniul pedagogic. Munca Mariei Montessori a continuat şi treptat a fost acceptată în multe ţări europene şi în alte părţi ale lumii. Astfel, ea a studiat copii de toate rasele şi culturile din numeroase ţări, ajungînd să realizeze în cele din urmă că legile dezvoltării umanităţii sînt valabile oriunde.

În 1933 toate şcolile Montessori din Germania au fost închise, apoi au urmat cele din Italia. Izbucnirea Războiului civil din Spania a făcut ca membrii familiei Montessori să plece, în 1936, în Anglia, apoi în Olanda. Maria Montessori şi fiul său au plecat în India, în 1939, pentru a susţine cursuri de formare în pedagogie, dar, odată cu izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, fiind cetăţeni italieni, Mario a fost arestat, iar mama sa a fost pusă în arest la domiciliu. S-au reîntors în Olanda în 1946. Maria Montessori a murit la vîrsta de 81 de ani, la 6 mai 1952.

U NITISC h IMBAM RO

R.C. Mac Cloy, ofiţer de cart, privind la babord, zăreşte „un ciudat val alb“, un val care se apropie, în direcţia intrării în port. Mac Cloy îl cheamă pe caporalul de marină B.C. Uttrick şi-1 pune să cerceteze fenomenul acela atît de neobişnuit. Rînd pe rînd ei examinează valul cu binoclul. Nu există nici un dubiu: e vorba de periscopul unui submarin scufundat.

Acum valul se află numai la vreo cincizeci de metri de Condor. Deodată valul îşi schimbă direcţia: probabil că submarinul l-a zărit pe Condor. La orele 3,58, Condor îi transmite prin semnale optice Morse contratorpilorului Ward următorul mesaj: „Zărit submarin scufundat îndepărtîndu-se către vest cu o viteză de nouă noduri”.

Vasul Ward patrulează şi el prin apropiere. Comandantul William Auterbridge ordonă imediat să se facă pregătiri de luptă. Fără nici un rezultat. Nu dau de urma nici unui submarin. La orele 4,43, pregătirile de luptă încetează. Echipajul se duce din nou la culcare. Cu toate acestea, personalul de cart continuă să scruteze marea.

La orele 6, remorcherul american Keosanqua părăseşte Pearl Harbor ca să iasă în întîmpinarea vasului de aprovizionare Antares, a cărui sosire a fost semnalată. La ieşirea din port, plasele antitorpile sînt date în lături ca să-i lase liberă trecere lui Keosanqua. Este ora 6,30 dimineaţa. Antares se zăreşte la orizont. Plasele antitorpile nu mai sînt închise. Keosanqua trebuie să se înapoieze doar foarte curînd: e inutil, nu-i aşa, să faci de două ori manevra de închidere şi de deschidere a plaselor... Deasupra portului se roteşte un hidroavion mare P.B.I. de observaţie.

La bordul lui Ward, cîrmaciul H.R. Raenbig urmăreşte venirea lui Antares din direcţia sud-vest. În momentul în care Antares trece pe la babord, prin faţa lui Ward, Raenbig zăreşte „un obiect negru curios care pare fixat pe parîma de amarare care leagă Antares cu o şalupă pe care o remorchează”. (va urma)

ALAIn DECAUX

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (2)

Răbdare și nerăbdare

Deși am așteptat cu o semnificativă doză de nerăbdare să încep să scriu, desfășurat, despre ceea ce poate fi numită ,,Cartea esențială a lumii contemporane” – ,,O LUME ÎN CRIZĂ” – scrisă de colonel (r) Florian Gârz, acum, în episodul al II-lea, cînd trebuie să pătrund în miezul Vezuviului, o întrebare oarecum retorică și-a făcut cuib în eul meu, lăsîndu-mă purtat de valul incertitudinii: voi putea să găsesc cuvintele și soluțiile stilistice pentru a reda cititorilor revistei întreaga atmosferă din carte, creată cu atîta efort intelectual și cu atîta generozitate de autor? Desigur, citind și studiind acest volum în mai multe rînduri, sînt conștient că stăpînesc la nivel mulțumitor problematica dezvoltată în cele 12 capitole ale cărții, la care voi adăuga ,,ingrediente” din studiul personal asupra aceluiași subiect, astfel ca nerăbdarea să se materializeze într-o analiză pertinentă, și pe cît posibil neîngrădită de balastul subiectivității.

Gata, răbdarea noastră a luat sfîrșit!

Fostul ofițer din Direcția de Informații a Armatei, domnul colonel (r) Florian Gârz, a pus capăt unui șir aproape interminabil de manifestări de Țară colonială în fața patronilor de peste Ocean, de minciuni ridicate la rang de axiomă, încercînd să redea analistului geopolitic și geostrategic statutul nobil de analist independent!

De la început, autorul definește linia pe care ne va conduce în riscantul său demers în a ne prezenta fața ascunsă a Statelor Unite ale Americii – criteriul adevărului: ,,Lucrarea de față abordează cîteva dintre aspectele esențiale – geopolitice și geostrategice – ale lumii contemporane așa cum se prezintă acestea în realitate, respectînd cu sfințenie criteriul adevărului”. Asigurarea cititorului că așa stau lucrurile o certifică două elemente de ordin primordial, din viața domnului Florian Gârz: 1. Jurămîntul depus în fața Patriei, ca militar; 2. Calitatea de fost ofițer de informații al Armatei Române, loc de muncă în care mistificarea adevărului înseamnă trădare!

Pentru a fixa în mod clar viitoarea platformă morală de pe care noi putem judeca acțiunile malefice ale unui stat, fie el și SUA, autorul deschide ,,balul” cu o lovitură mortală pentru oricine crede că fostul ofițer de informații se joacă cu cuvintele: ,,A devenit o certitudine că SUA, «cea mai mare și unică superputere a lumii», recurg cu foarte multă ușurință la război, cu toate că acesta a fost scos în afara legii încă din 1928, prin Tratatul Kellogg-Briand și încheiat ca valabil prin eternitate”. O exemplificare pragmatică a aserțiunii de mai sus este războiul din Irak – unul din cele șapte războaie declanșate și derulate de SUA în aproape trei decenii (1990-2019). Prin modul de declanșare a acestui război autorul face o paralelă cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă, la 1 septembrie 1939, atrăgînd atenția asupra masacrului populației irakiene de către aviația americană, de unde și disproporțiile colosale dintre pierderile din cele două tabere: SUA – 4.500 de militari; Irak – peste o jumătate de milion (în majoritate civili).

Libertatea de acțiune războinică a SUA, pe meridianele și paralelele Globului Pămîntesc, în viziunea autorului acestei cărți, este dată de contextul celor două războaie mondiale, sinucigașe pentru Europa, care, după o dominație mondială de aproape cinci secole, s-a prăbușit, lăsînd lumea să cadă sub dominația americană. Dominația Statelor Unite ale Americii în anvergură mondială, între 1945 și 1989 (exceptînd statele comuniste), a fost totală, factorii determinanți fiind: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, NATO și bazele militare americane de pe toate continentele. Deși astăzi ,,secolul american” a rămas în urmă, SUA pierzîndu-și din viteza de dominare a unor state și teritorii, așa cum ne vom edifica pe parcursul acestui serial, ,,unchiul Sam” nu se lasă doborît! Are răbdare să recîștige ceea ce a pierdut din zonele de influență.

producții – intrarea economiei SUA în colaps, asemănător anilor 1929-1933.

Da, sugestiile erau, dar lipsea motivația. Întrucît cel de-al II-lea Război Mondial luase sfîrșit, fabricarea de mii de tone de armament

,,Războiul Rece” văzut la... cald

Analiști politici și militari și istorici de renume s-au aplecat asupra fenomenului postbelic, cunoscut sub sintagma de ,,Războiul Rece”. Dintre aceștia, colonelul (r) Florian Gârz îi aduce în prim-plan pe doi americani – Zbigniew Brezezinski și Jack F. Matlock, pomeniți în mod special pentru ideile contrare pe care le-au emis asupra subiectului discutat, adică Războiul Rece. Dacă primul analist a ajuns la concluzia că Războiul Rece ar fi constituit procesul definitoriu al Secolului XX, diplomatul J.F. Matlock, în lucrarea sa ,,Super Power Illusions” (,,Iluzii de super-putere”), apărută în 2010, îl spulberă pe Z. Brezezinski. Argumentele celui deal doilea autor sînt demonstrate științific, remarcînd faptul că Războiul Rece nu a fost un proces firesc, ci o imensă anomalie, ,,o făcătură americană” care a adus prejudicii imense Statului american și societății americane, în ansamblu.

Plecînd de la această teorie, domnul colonel (r) Florian Gârz ne dezvăluie care au fost rădăcinile Războiului Rece, demonstrînd că acest fenomen a fost opera magnaților din industria americană de armament. Acești magnați au avut grijă să-l ,,lămurească” pe președintele F.D. Roosevelt, chiar înainte de finalul conflagrației mondiale, să facă în așa fel încît industria de armament să nu cunoască o curbă descendentă, arătîndu-i și consecințele încetinirii ritmului acestei

și muniție parcă nu-și mai avea rostul. Înșelătoare concluzie! Iată, cităm din cartea ,,O lume în criză” motivarea continuării industriei militare americane, în fond, baza Războiului Rece: ,,...pentru crearea condițiilor ca industria de armament a SUA să nu-și reducă producția, Statele Unite ale Americii aveau nevoie de un «inamic existențial foarte puternic». După încetarea celui de-al II-lea Război Mondial, «inamicul existențial» al SUA nu putea fi decît Uniunea Sovietică, adică «pericolul comunist»”. Asta după ce, arată autorul, ,,între anii 1941-1945, cînd războiul a atins cele mai înalte cote, presa americană și celelalte mijloace mass-media au ridicat în slăvi URSS, cotată drept «marele și gloriosul aliat al Statelor Unite», generalissimul I.V.Stalin fiind răsfățat cu duiosul titlu de «Unchiul Joe»”.

Fără comentarii!

Mergînd la originile Războiului Rece, colonelul (r) Florian Gârz descoperă și cine a fost inițiatorul acestei anomalii care a costat numai societatea americană 12-14 trilioane de dolari. Numele acestui personaj este George Kennan, fost consilier al Ambasadei SUA la Moscova, în anii războiului. În anul 1947 acesta a elaborat un studiu a cărui esență era aceea că ,,societatea sovietică este una malefică”, iar URSS plănuiește cucerirea la început a Europei Occidentale, iar apoi a întregii lumi. Acest document a fost multiplicat în zeci de mii de exemplare și răspîndit în toate structurile Statului american, el stînd la baza ,,Doctrinei Truman”, în 1947, o doctrină politico-economică, mijloc prin care s-a facilitat penetrația capitalului american în unele țări slăbite de război.

Avînd în față spectrul Războiului Rece, SUA a accelerat cursa înarmărilor, inclusiv înarmarea nucleară –amenințarea supremă a distrugerii omenirii. În cadrul

George Kennan

acțiunii de înarmare apare în America o nouă entitate militară, cu un rol bine determinant în menținerea și exacerbarea amenințării Războiului Rece. Acest nou organism se numește ,,Complexul Militar Industrial american”, nucleu care a dat o nouă forță Pentagonului, acesta preluînd prerogativele politicii externe a SUA, diplomația propriu-zisă devenind una decorativă. Pentru a-și impune autoritatea, SUA folosește ca instrumente de bază ale politicii sale externe presiunile, amenințările, sancțiunile și intervențiile militare, acolo unde celelalte metode au eșuat. Traducerea în practică a acestei politici de forță a însemnat, între 1990 și 2019, un număr de șapte războaie purtate de SUA și peste 200 de operații militare.

Mai este nevoie de o altă demonstrație?

Lupta dintre capitalism și comunism

După ce, în anii comunismului am studiat aproape pînă la saturație capitolul din Istoria contemporană ,,De la capitalism la socialism”, prilej de a urmări confruntarea de pe scena internațională dintre cele două sisteme – capitalist și socialist – aveam credința că știm totul despre această ciocnire planetară a Secolului XX. Iată că vine acum un fost ofițer de informații și răstoarnă unele precepte vechi, defilînd prin fața cititorului cu ipoteze noi, blindate cu date, cifre și evenimente, inclusiv înscrisuri, care creează o alternativă la filele vechii Istorii a lumii, provocîndune cunoștințele și inteligența să comparăm și să decidem. Despre acest contrast, înnobilat cu dezvăluiri fulminante, ne surprinde autorul la un capitol pe care-l credeam desuet, în exemplificările ce urmează.

Punctînd semnificația antitezei capitalismcomunism, Florian Gârz ne pune în gardă, avertizîndune astfel: ,,Despre lupta, pe viață și pe moarte, dintre Capitalism și Comunism s-au mai scris de-a lungul timpului mii de cărți. Eu mă voi strădui s-o condensez în cîteva pagini”. Rețineți sintagma ,,cîteva pagini”, pentru că această condensare a unui secol de frămîntări și lupte interstate, cu deznodămînte inedite, constituie o trăsătură esențială a acestui prolific autor.

Pentru înțelegerea fenomenului, autorul periodicizează, din punct de vedere istoric, lupta dintre cele două sisteme, bornele extreme fiind considerate a fi 7 noiembrie 1917 – ,,cînd bolșevicii (adică Partidul Comunist) condus de V.I. Lenin) au cucerit puterea politică la St. Petersburg” – și decembrie 1989 –,,cînd s-a pus capăt Războiului Rece”. Analizînd evenimentul de debut al comunismului (noiembrie 1917), autorul interpretează într-un mod profund documentat momentul, desenînd tabloul taberei adverse, care declanșează alarma mondială împotriva Rusiei, prin mobilizări și atacuri concentrate. Iată mostra din carte: ,,La începutul anului 1918, Rusia bolșevică a fost atacată din toate direcțiile. Din Vest au atacat formațiuni militare din Cehia, Serbia, Grecia, Polonia și România. În Ucraina au operat trupe franceze, iar în Extremul Orient au debarcat 70 de mii de japonezi, care au înaintat spre Lacul Baikal. Marea Britanie a trimis un corp de armată cu un efectiv de 40 de mii de soldați, care au ajuns pînă la Baku și în Caucaz. SUA a trimis, în Vestul și Nordul Rusiei, un corp cu un efectiv de 15 mii de soldați”.

Din acea perioadă tulbure au rămas în conștiința popoarelor atitudinile a doi oameni de stat importanți: Winston Churchill și președintele american Woodrow Wilson. În timp ce primul i-a cerut mareșalului Ferdinand Foch, comandantul suprem al Forțelor Armate Aliate, precum și celorlalți șefi de state, să declanșeze o intervenție militară directă pentru înlăturarea puterii bolșevice, președintele SUA, mai inteligent, s-a opus categoric unei asemenea intervenții, afirmînd că o mișcare revoluționară nu poate fi distrusă pe această cale. Cu acest prilej a lăsat posterității o remarcă plină de învățăminte și de subînțeles: ,,În loc să distrugem bolșevismul, s-ar

putea ca tocmai soldații noștri să se molipsească de bolșevism”.

În acest context este momentul să reliefez modul original în care vede autorul participarea României la acest conflict, readucînd la zi o temă spinoasă a Istoriei noastre interbelice. Spinoasă și, în același timp, sensibilă, problema se referă la hotărîrea României de a ataca Rusia bolșevică. Contrar părerilor unor istorici autohtoni, domnul colonel (r) Florian Gârz emite o judecată cel puțin îndrăzneață, despre acest eveniment. Spre a reuși să plonjăm în miezul subiectului fără alte interpretări, redau acest paragraf din carte, invitînd pe cei care cunosc despre ce este vorba să se pronunțe asupra impactului acestor fraze: ,,România a jucat un rol «original» în lupta împotriva comunismului încă de la începuturile acestuia. Astfel, la începutul anului 1918, România a declarat război Rusiei bolșevice. A fost primul stat din lume care a recurs la această măsură extremă. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai mare greșeală din întreaga istorie a românilor. Nu am reușit să aflu locul exact de unde a pornit ideea, dar probabil că de la marii aliați occidentali ai României”. În continuare, autorul forțează nota, scriind: ,,Pentru ca să declari război unui stat care avea în custodie Tezaurul Național al României constituie (și a constituit) un act de demență”.

Decidenții români sau orbul găinilor

Faptul fiind consumat, Istoria arătîndu-ne unde am exagerat sau unde am minimalizat rolul gîndirii inteligente în adoptarea unor hotărîri cruciale, autorul –ancorat din nou în realitatea imediată – nu a putut trece cu vederea similitudinea statutului Țării noastre din 1918 cu cel din ultimii 30 de ani, în raporturile cu Rusia. Într-adevăr, nu sînt puțini analiști politici și istorici care constată eroarea gravă a strategiei României pe plan extern vizavi de fosta Uniune Sovietică. Faptele fiind vizibile cu ochiul liber, devierea de ordin diplomatic despre care Revista ,,România Mare” a venit cu dezvăluiri șocante, aceasta nu mai este un secret pentru nici un român. Punînd teritoriul nostru la dispoziția NATO, în realitate, la dispoziția SUA, angajîndu-ne în mod iresponsabil să fim vîrful de lance al Alianței Nord-Atlantice împotriva vecinului de la Răsărit, ba, mai mult, desfășurînd o propagandă deșănțată – la nivel guvernamental și la cel de șef de Stat – împotriva Rusiei, ajungem să spunem, ca și domnul Florian Gârz, aceste manifestări constituie un act de demență

Dar, cui să-i spui?

Președintelui Țării, care a pus Armata la dispoziția Ucrainei, gata să intervină în conflictul dintre această țară și Rusia? Premierului Cîțu, care bate cîmpii cu privire la deschiderea de noi puncte de trecere a frontierei

dintre România și Ucraina, în discuția purtată cu premierul ucrainean Denys Shmyhal? Sau ministrului Nicolae-Ionel Ciucă, cel care a trădat haina militară cu haina PNL, și care îmbogățește Complexul Industrial American, de care scriam mai înainte, achiziționînd cu miliarde de dolari vechituri la mîna a doua, bune de fier vechi? Pentru exemplificarea servilismului de Secol XVII, de care este copleșit PNL-istul din fruntea Ministerului Apărării Naționale, iată atmosfera dintr-o întîlnire recentă, de la sediul ministerului, cu o delegație formată din membri ai Camerei Reprezentanților din Congresul SUA, condusă de președintele Comitetului pentru Forțele Armate, un oarecare Adam Smith. Întrun limbaj penibil, de slugă supusă a Washington-ului, comunicatul emis cu acest prilej exultă de încîntarea că ne bagă americanii în seamă! Ceva mai grotesc nu poate fi: ,,Ministerul Apărării a exprimat aprecierea pentru sprijinul constant și consistent al autorităților americane, inclusiv a forurilor legislative de la Washington, în contextul riscurilor și provocărilor la adresa securității din regiunea Mării Negre, pledînd pentru continuarea eforturilor comune în vederea consolidării posturii de descurajare și apărare aliate în această zonă”.

Cele de mai sus sînt prinse excelent în paginile cărții ,,O lume în criză”, în pasaje precum acesta, de la pagina 19: ,,Mai mult decît atît, România și-a pus teritoriul național la dispoziția Statelor Unite ale Americii. Un stat dușman existențial al Rusiei. Cu siguranță că, din această cauză, România este inclusă în planurile de operații ale Armatei Rusiei”. Apropo de constatarea de mai sus: chiar în momentul în care scriu aceste rînduri s-a finalizat licitația pentru modernizarea Bazei Aeriene „General Emanoil Ionescu” de la Cîmpia Turzii, acțiune în care Statul Român va cheltui 279 milioane de euro. Pentru ce? Pentru a pune și această Bază militară, de pe pămînt românesc, la dispoziția NATO, în realitate la dispoziția Aviației americane, așa cum s-a întîmplat în acești ani de subjugare națională în favoarea SUA, cu Baza de la Mihail Kogălniceanu, precum și cu cea de la Deveselu!

În ce privește investițiile pentru Armată, în detrimentul Sănătății, Învățămîntului, Culturii, Cercetării sau Sportului – investiții derulate sub umbra sperietorii pericolului rusesc – degringolada în care ne-a atras domnul Ciucă de cînd a fost decorat de Statul american cu o tăbliță pe piept este totală. Nesăbuința și prostia decidenților în cheltuirea nejustificată a Bugetului Țării, pe produse militare, de multe ori la mîna a doua sau cu mult inferioare celor similare, din alte țări occidentale, va fi considerată o crimă împotriva Poporului înfometat și ținut în frig (să nu-l mai înjurați pe răposatul pentru aceleași condiții!). În acest caz se potrivește de minune expresia ,,Bani aruncați pe apa Sîmbetei!”, numai dacă punem în balanță sumele imense cheltuite (4 miliarde de dolari numai pentru sistemul ,,Patriot”, și alte miliarde pentru avioanele F-16 – bani dați și în avans!). Care sînt rezultatele? Doar două exemple recente sînt edificatoare pentru nimicul pe care generalul Ciucă aruncă banii României:

1. De curînd, un avion străin a trecut peste granița Țării noastre fără a fi descoperit de nici un ,,Patriot” și de nici un Deveselu!

2. După ce am cheltuit milioane de euro de la Buget, pentru achiziționarea avioanelor multirol F-16, acestea stau la sol, iar misiunea de patrulă aeriană în spațiul aerian al României este îndeplinită de avioanele altor țări din NATO!

Sînt și acestea aspecte cu rezonanță în multe capitole din cartea pe care o analizăm, ,,O lume în criză”, o criză generalizată, în care este cuprinsă și România (în special, în criza morală), din care vom afla mai multe răsfoind și în numerele viitoare filele acestei cărți unice.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Baza militară de la Deveselu

Baza militară Mihail Kogălniceanu

Din culisele istoriei

137 DE ANI DE LA MOARTEA PĂRINTELUI MEDICINE ROMâNEȘTI

Carol Davila – aspecte inedite din viața

presărată cu ironii ale destinului (II)

Originile și mutarea în România (2)

„Am fost obligat să-mi iau în primire postul de la spital fără nici o măsură pregătitoare, medicul şef îşi încetase atribuţiile şi a trebuit să le preiau imediat. Am ajuns în mijlocul unei epidemii şi a trebuit să petrec opt-zece ore pe zi la spital, astfel că sînt frînt de oboseală. Mihai-Voievod are 250 de paturi, dar numărul este insuficient şi, în acest moment, există mai multe sucursale. Am fost numit, printr-un decret special, «medic şef al armatei» la Spitalul Militar din Bucureşti; nimic nu se poate face fără permisiunea şi semnătura mea. Un căpitan îndeplineşte funcţiile de director şi de econom şi chiar pentru cumpărăturile şi cheltuielile sale zilnice are nevoie de semnătura mea. Limba germană mă ajută în relaţiile cu farmacistul şi chirurgii-bărbieri din spital, care sînt germani.

Pînă acum nu am reformat decît problemele de detaliu care ameliorează confortul bolnavilor: i-am învăţat pe infirmieri să aplice mai convenabil vezicatoarele, cataplasmele, să facă sîngerări etc. Pregătesc un raport despre reforme mai profunde. Vreau să merg încet şi să studiez una cîte una chestiunile pe care vreau să le ameliorez. Este vorba să construim un spital nou dar, în aşteptarea realizării acestui proiect, ridic planul lui Mihai-Voievod, care nu există, şi, odată făcut acest lucru, ne vom îngriji de ventilarea sălilor, de instalarea de substanţe inodore etc. În tot ceea ce priveşte slujba, un căpitan are ordin să mă conducă peste tot cu trăsura cînd vizitez ambulanţele, infirmeriile, sucursalele. Prinţul George a făcut odată aceste vizite cu mine, cu un tact şi o amabilitate de neînchipuit. Locuiesc încă la hotel, dar mi-am ales o casă pentru care dă ordin să se închirieze pentru şase luni – va costa 130 de ducaţi pe an – 1.430 de franci. Pentru această chirie provizorie, guvernul mi-a acordat o indemnizaţie anuală. Mai tîrziu, voi locui cum voi vrea, dar pînă atunci sînt aproape de spital; am grajduri şi garaje şi o curte mai mare decît grădina lui Pontivy. (…) Nu am decît un prieten la Bucureşti, dar valorează cît o sută. Domnul Lalanne, inginer francez, director al lucrărilor publice din Valahia, este aici de un an cu soţia şi cei doi copii. El îmi dă sfaturi în fiecare zi, mă încurajează, mă sprijină în cererile mele etc. Am fost, de asemenea, foarte bine primit de domnul Monty, care se bucură de consideraţia generală şi care a reuşit prin forţa perseverenţei să fondeze o instituţie foarte utilă ţării. Am dat deja numeroase consultaţii şi am făcut astăzi cea de-a noua vizită bolnavilor. Din nefericire, aceste vizite sînt plătite mai prost decît mi s-a spus la Paris. În medie, o jumătate de ducat, adică în jur de 5 franci. Pentru această ţară e foarte puţin, pentru că nu se poate ieşi decît cu trăsura.

Nu mai vreau să judec nici ţara, nici oamenii. Acum opt zile a fost o căldură de 30 de grade şi un praf îngrozitor; a doua zi, pămîntul era acoperit de zăpadă, care, datorită celor minus patru grade, a rezistat trei zile. De atunci, temperatura e mai blîndă, dar pe cele mai mari străzi e un noroi mai ceva decît în cele mai groaznice sate din Bretagne. Chiar astăzi trăsura mi-a rămas împotmolită pînă mai sus de osii în mijlocul drumului; a trebuit să mai legăm cîţiva cai de ajutor – asta se întîmplă în fiecare zi pe micile străzi şi nimeni nu se miră. Iar lîngă acel loc se găseşte un teatru a cărui construcţie brută a costat 194.000 de ducaţi. În curînd vă voi scrie mai în detaliu. Împărtăşiţi-mi şi dumneavoastră veşti şi primiţi din nou asigurările eternei mele recunoştinţe. Bucureşti, 17 aprilie 1853. Dr. C. Davila”.

Dezvoltarea profesională și prima școală de medici

Venit cu gîndul de a sta doar trei ani, soarta i-a schimbat părerea. Imediat cum a ajuns, domnitorul i-a oferit gradul de maior și a fost numit medic-șef la Spitalul Militar, avînd posibilitatea de a reforma unitatea și sistemul. Avînd această libertate, un singur lucru, foarte important, mai lipsea: forță de muncă. În acea perioadă era o lipsă de medici, cei care erau pasionați de acest

domeniu erau nevoiți să plece în Paris, Viena sau alte orașe cu prestigiu pentru a studia. Atunci o idee strălucită de-a lui a fost pusă în practică, marcîndu-i importanța lui Davila pentru totdeauna în domeniul medicinei românești. Este vorba despre o școală de medicină.

Anul 1854 este unul neprielnic pentru Carol Davila, fiind momentul în care domnitorul sub a cărei aripă se afla a fugit, iar atunci medicul și-a pierdut privilegiile. De asemenea, el s-a îmbolnăvit de reumatism poliarticular, boală care i-a lăsat sechele pînă la sfîrșitul vieții. În septembrie 1855, Carol Davila îi scrie mamei sale adoptive o nouă scrisoare despre activitatea sa din România. ,,Mama mea, doamnă Rabusseau, de cîteva zile locuiesc într-o zonă solitară a Carpaţilor, unde am venit ca să-l însoţesc pe prinţul Ştirbei, de-abia intrat în convalescenţă după o boală gravă. (…) Lungii şi necruţătoarei mele boli i-a urmat o amorţeală fizică şi morală din care de-abia am ieşit, a fost nevoie de persecutarea ruşilor pentru a-mi mişca întreaga fiinţă şi pentru a trezi fibrele slăbite ale inteligenţei mele. După aceste destituiri şi spolieri care mă privaseră de locul meu şi de puţinul pe care îl dobîndisem pînă atunci, era vorba să reocup o poziţie care exista doar cu sprijinul guvernului şi sub protecţia sa cu totul specială. Simpatiile publicului nu mi-au dăunat şi am putut nu numai să trăiesc de pe urma clientelei, dar să fac şi cîteva economii. Odată cu întoarcerea prinţului Ştirbei la afacerile sale, am fost repus în postul meu pe care am continuat să îl ocup. Din respect pentru contractul meu, mi-au fost date salariile retroactive, dar cum această restituire nu s-a făcut în forme legale şi părea că este o favoare personală, am donat această sumă spitalului pentru înfiinţarea unei şcoli de mică chirurgie şi a unui muzeu de anatomie. Zvonurile şi protestele tacite ale celor care nu recunoscuseră legalitatea restituirii s-au liniştit. De atunci am dus viaţa cea mai activă pe care o poate duce un om. Sculat în fiecare zi la 5, marele meu spital cu 300 de paturi mă reţine pînă la 9 sau 10. La 11 mă întorc să iau prînzul în grabă şi fac cumpărături pînă la 3. Două ore sînt ocupate cu consultaţii gratuite, la 5 sau 6 iau cina; seara mi-o petrec tot cu vizite, etichetă indispensabilă pentru a-ţi întreţine relaţiile. O zi seamănă cu cealaltă şi viaţa mea este astfel devorată de activitate. Adăugaţi la acestea sau mai bine puneţi la început, în primul rînd, chiar înainte de boala mea şi de atunci şi mai mult, faptul că am fost (şi mă tem că şi astăzi mai sînt) îndrăgostit nebuneşte şi cu pasiune de o tînără ale cărei sentimente fără îndoială nu corespund cu ale mele şi ai cărei părinţi s-au opus cererii mele. (…) O boală a corpului m-a făcut infirm, o boală a sufletului a stins în mine aceste elanuri spontane specifice tinereţii. Am ajuns de aceea la un oarecare scepticism măsurat, care nu exclude, mulţumesc lui Dumnezeu, dragostea de muncă şi de oameni. Activitatea mea trebuie alimentată; vreau să fiu util şi sper să-mi regăsesc în studiu şi în transmiterea ştiinţei liniştea sufletească, atît cît este posibil.

Şcoala creată de mine numără 28 de elevi, este în plină dezvoltare şi prinţul, recunoscîndu-i utilitatea, tocmai a aprobat un proiect care va creşte numărul elevilor la 150. Aceşti tineri vor merge, după patru ani de studiu, să acorde primele îngrijiri bolnavilor, sub conducerea medicilor din judeţe. O şcoală secundară de medicină, organizată după modelul celor din Franţa, va fi înfiinţată în curînd la propunerea mea. O grădină botanică este în construcţie după planurile mele şi, imediat ce mă întorc la Bucureşti, încep un curs de chimie publică, care, împreună cu alte cursuri, va servi la punerea bazelor unei facultăţi de ştiinţe. Pe de altă parte, am făcut o călătorie în munţi, am luat mostre din cele mai preţioase surse de apă, atît vechi cît şi recent descoperite; am contribuit deja foarte mult la dezvoltarea unui astfel de aşezămînt. Prinţul va construi unul care va servi ca model şi eu voi începe să analizez ceva care va constitui subiectul unei lucrări noi şi interesante. Vedeţi, dragă doamnă Rabusseau, că aceasta este o misiune organizatorică de utilitate publică care va dovedi o dată în plus că numai Franţa dă oameni care reînvie în străinătate instituţiile ţării lor. Sînt mîndru că am o astfel de misiune de îndeplinit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că viitorul va răspunde aspiraţiilor mele. În această ţară a apatiei trebuie să ai pasiunea iniţiativei şi perseverenţă nemaiîntîlnită pentru a-i face pe ceilalţi să accepte instituţii noi de care ţara are atîta nevoie. (…)

Braţul meu drept e în aceeaşi stare, adică foarte anchilozat, ceea ce nu mă împiedică să sufăr atroce la variaţiile atmosferice. Bineînţeles că nu mai pot face chirurgie, această coardă, sursă de venit, mi-a fost smulsă din arc. Mănînc cu mîna stîngă, nu pot să mă îmbrac singur şi chiar pentru scris am nevoie de un mic pupitru aşezat pe genunchi. Dar acestea sînt mici neajunsuri, aşa că adaug o mică vanitate, fără importanţă în sine: tocmai am fost decorat cu Ordinul de Medgidia ca recunoştinţă pentru serviciile aduse armatei turce în timpul epidemiei de holeră din perioada prezenţei lui Omar-paşa.

Avem aici cîţiva soldaţi francezi angajaţi la telegraf; sînt printre aceştia, din nefericire, mulţi bolnavi şi îmi revine mie plăcerea de a-i îngriji. Noul consul francez, domnul Beilard, este apropiatul celebrului anatomist (din Angers). Are pentru mine multă bunăvoinţă şi prin influenţa sa puternică face să fie acceptate noile propuneri de îmbunătăţiri. Prinţul Ştirbei, care mă îndrăgeşte mult, este fără doar şi poate primul om din ţara sa, dar, înconjurat de invidie şi de intrigi, nu poate decît cu dificultate să-şi exercite binele pe care îl concepe sau care îi este propus.(…) Mînăstirea Bistriţa, 13 septembrie 1855. Dr. Davila”.

Reformarea sistemului medical a continuat cu înființarea Școlii de Mică Chirurgie, după modelul unei școli din Angers, iar în 1856 se deschide secția farmaceutică. Doi ani mai tîrziu, i se schimbă numele în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. Interesat de medicină, în general, Davila pune bazele și unei secții veterinare. Momentul suprem al evoluției este școlilor medicale este evoluția din școală în facultate, adică anul 1869, cînd apare sub denumirea: Facultate de Medicină, Chirurgie și Farmacie. În 1859, medicul dezvoltă și un serviciu de ambulanță și spitale mobile, bune pentru a ajuta batalioanele în timpuri de luptă.

Ironiile destinului. Decesul partenerelor de viață

Cu toate că poate suna ciudat, ambele soții ale lui Carol Davila au murit din complicații medicale. Prima soție, Maria Marsille, a trăit doar un an după momentul căsătoriei. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil, la vîrsta de 24 ani. Acestă întîmplare l-a marcat foarte tare pe Davila, care se ocupă de problema copiilor orfani, întocmind un proiect care se axa pe îngrijirea acestora de către serviciile sanitare, cerînd crearea unei direcții de asistență publică. Această instituție avea în plan și îngrijirea tinerilor cu deficiențe de toate tipurile. Umanitatea sa se face observată și prin acțiunile directe pe care le avea în legătură cu acest subiect, nelăsînd totul în baza unor proiecte. Medicul a luat în întreținere 40 de fetițe adunate din tot orașul, pe care le-a găzduit la el acasă, punînd astfel bazele unui azil pentru cei mici. De asemenea, Davila deschide un astfel de azil și pentru băieți, în zona Colțea, iar în cartierul Pantelimon deschide prima școală pentru surdo-muți, dezvoltată cu ajutorul unui profesor francez care suferea de aceste deficiențe. Și cea de-a doua căsnicie a medicului a stat sub semnul morții. Cu Anica Racoviță s-a însurat în 1861 și au avut doi copii: Alexandru, care a devenit scriitor și om de teatru, și Elena, cea care s-a ocupat de materialele biografice despre tatăl său. Anica s-a ocupat și ea de problema orfelinatelor, avîndu-le în grijă. După 13 ani de la căsătorie, ea moare din cauza unei erori medicale, chiar în timpul unei conferințe pe care Davila o susținea. Un ucenic al lui a otrăvit-o pe Anica, din greșeală, încurcînd chinina cu stricnina.

România – mai mult decît a doua casă

Toate schimbările în bine, reformele și acțiunile pe care Davila le-a întreprins pe pămîntul românesc, nu puteau trece neobservate. La 4 iunie 1864, se discută între oficiali acordarea cetățeniei medicului care a pus bazele unui domeniu. Cu toate acestea, cetățenia se concretizează abia în anul 1868, cînd Carol I dă un decret în acest sens. Fiind medic, totuși este înconjurat de dezastre în acest sens, prin moartea celor două soții și a bolii care l-a afectat încă din tinerețe. Cu toate acestea, Davila nu s-a dat niciodată bătut, muncind și cu mai multă sîrguință după moartea ultimei partenere. Carol Davila moare pe 24 august 1884, la vîrsta de doar 56 ani. Se pare că pînă la deces și-a monitorizat singur progresul bolii și semnele vitale, iar în ziua morții ultimile cuvinte au fost: „S-a sfîrșit… Plec pentru marea călătorie!”. În urma lui, a rămas un sistem de medicină trainic, o facultate care astăzi îi poartă numele, Carol Davila devenind un simbol al medicinei românești. Sfîrșit r m

Castelul Bethlen-Haller –darul unei istorii imperfecte

Adevărata frumusețe stă adesea ascunsă în cele mai nebănuite colțuri; povești, timpuri, părți de lume și de oameni. Mai mult decît atît, găsim sens, unicitate și frumusețe reală de fiecare dată cînd, mai mult accidental, ne întîlnim cu… imperfecțiunea, incompletul, zbuciumul. Faptul că puține lucruri ne pot fi perfecte în viață și în călătorie ne inspiră, pentru că ne ajută să realizăm că nimic frumos în lume nu s-ar naște din întîmplări lipsite de cusur și că nici măcar nu am avea nevoie de așa ceva. Pentru că poveștile care merită cu adevărat a fi spuse, auzite, înțelese, precum oamenii interesanți, au în ele ceva ce iese din ordinea firească și dorită a lucrurilor, au răscruci, încercări, rătăciri, războaie, pierderi, renaștere, imperfecțiune. Castelul Bethlen-Haller este acea poveste frumoasă și binele învingător, ce ascund, nu prea departe de suprafață, o istorie imperfectă.

Comuna Cetatea de Baltă (Küküllővár - Cetatea Tîrnavei) se află în județul Alba, între Tîrnăveni și Blaj, pe malul Tîrnavei mici. Rezonanțele istorice ale localității sînt numeroase. Chiar denumirea sugerează existența unei fortificații, care, la prima vedere, ar putea fi asociată cu impunătorul castel de pe colină. Însă vechea cetate nu mai este vizibilă azi, iar ruinele ei nu se află sub castel, ci la sud-vest de acesta, pe un teren viran. Teoria suprapunerii celor două clădiri a circulat o vreme în literatura de specialitate, însă a fost dezmințită de cercetările arheologice.

O istorie zbuciumată

Călătoria la Bethlen-Haller începe cu un tur al castelului ce poartă o istorie zbuciumată, neștiută pe alocuri și nu în ultimul rînd controversată. Așa cum sînt și stilurile în care acesta a fost construit, reconstruit (renascentist, baroc, avangardist și extravagant pentru acea perioadă, pe alocuri), întocmai i-au fost și zilele, proprietarii, poveștile. Construit tipic renascentist, castelul cu patru turnuri a fost ridicat între anii 16151624 de Miklós Bethlen, cancelarul Transilvaniei în acea vreme. A trecut însă de-a lungul timpului prin numeroase transformări, între anii 1769-1773, fiind reamenajat în stil baroc. Este în diferite vremuri cumpărat de la Fisc, vîndut, pierdut la cărți, trecînd din posesia familiei Bethlen în cea a familiei Haller, începînd cu a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, pînă în anul exproprierii, 1948.

Actualul castel datează de la sfîrșitul Secolului al XVI-lea – prima jumătate a Secolului al XVII-lea. Anul exact al începerii construcției, la fel ca şi beneficiarul, sînt momentan incerte. Construcția se încheie în jurul anului 1624, cînd domeniul îi aparține lui István (Ștefan) Bethlen de Iktár, fratele principelui Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen de Iktár.

Castelul are un plan tipic renascentist, constînd întrun volum compact, rectangular, fără curte interioară, cu cinci turnuri acoperite. Dintre ele, patru sînt circulare și amplasate la colțuri, și prezintă la partea superioară guri de păcură. Al cincilea turn, alipit uneia din fațadele secundare, are formă octogonală și adăpostește o scară secundară din lemn, frumos conservată astăzi.

Tipul de plan al castelului de la Cetatea de Baltă se mai întîlnește la reședințele nobiliare de la Gilău, Iernut și Medieșul Aurit, dar în toate aceste cazuri edificiile beneficiază de o curte interioară. Fără curte interioară sînt edificiile de la Sînmiclăuș și Ozd. De altfel, reşedinţa Radák - Pekri din Ozd prezintă numeroase asemănări cu castelul Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă, iar cele două localități se află la o distanță relativ mică una de cealaltă, sugerînd că o legătură între cele două clădiri, chiar şi la nivel de concept, nu ar fi imposibilă.

Castelul are subsol, parter și etaj. Camerele de la parter erau dependințe sau destinate servitorilor, iar încăperile de la etaj erau destinate locuirii şi familiei nobiliare. Camerele din subsol sînt acoperite cu bolte semicirculare din cărămidă, încăperile de la parter sînt acoperite cu bolți cu penetrații, specific renascentiste, iar cele de la etaj sînt acoperite cu bolți de cărămidă așezate între grinzi de metal, sistem de acoperire specific Secolului XIX, care a înlocuit, probabil, tavanele casetate din lemn sculptat, pictate de Mathias Veress. Tot la interior se păstrează ancadramente de uși, realizate din piatră, sculptate în manieră renascentistă. În sala mare de primire a castelului se află un portal din piatră, sculptat în stil renascentist, care decorează intrarea din Turnul cu ceasuri. Pe o scară din lemn de stejar, construită într-o spirală perfectă, fără nici o îmbinare metalică doar în cuie de lemn, se făcea accesul la nivelele superioare pînă la construirea frontispiciului la sfîrșitul Secolului XVIII de către groful Haller. În Europa există doar cîteva scări din lemn din perioada respectivă, acesta fiind o piesă unică. Zidurile scării găzduiesc o inedită colecție de ceasuri țărănești și pendule care datează de la începutul Secolului XIX pînă la început de Secol XX. Prin partea de jos a acestei scări se spune că se putea intra într-un tunel prin care se circula cu trăsura și care lega Castelul Bethlen-Haller de Castelul Bethlen din Sânmiclăuș, situat la 15 km depărtare. O legendă frumoasă, dar greu de confirmat. Scara, împreună cu terasa au fost adăugate ulterior construcției castelului, în Secolul al XVIII-lea. În stînga porții de acces în incintă se află anexele. Pe marginea colinei se află o capelă, iar la baza colinei, izolat, un fost grînar (care în 2008 se afla în stare de degradare, iar în 2011 era aproape distrus). Castelul este înconjurat de un șanț de apărare care nu a fost

niciodată umplut cu apă, accesul făcîndu-se pe un pod care se poate ridica la nevoie, fiind acționat de un scripete, unul dintre puținele elemente originale care au rezistat peste timp.

Castelul iese din posesia familiei Bethlen de Iktár și, în 1785, Gábor Bethlen cumpără de la Fisc domeniul de la Cetatea de Baltă, împreună cu cel de la Iernut. Îl vinde în același an fratelui său Miklós (Nicolae), care renovează castelul între 1770 şi 1773, adăugîndu-i elemente decorative baroce.

Astăzi, în spatele castelului se găsește un fost element decorativ purtînd inscripția ,,Anno 1773. Arcem hane restauri, innovari et adornari fecit excel. ac. Illus. d. Comes Nicolaus de Bethlen Sacrae S. Reg. Mai. Camerarius status et gubern. act int. consiliarius et per magnum Tranniae principatum thesaurarius regius 1773” (,,Nicolaus Bethlen, ilustrul conte, camerar regional al statului şi guvernului, consilier şi tezaurar regal peste marele principat al Transilvaniei, a poruncit să se renoveze şi să se împodobească acest castel în 1773”). E probabil că acest element a făcut parte din frontonul baroc al accesului în castel, element ce apare în imaginile din epocă, dar care nu se mai păstrează astăzi.

Un alt element adăugat de Miklós Bethlen este blazonul de alianță al familiilor Bethlen și Csáky de Körösszegh et Adorján (soţia sa, Katalin, provenind din această familie), prima avînd ca însemn heraldic un șarpe, iar cea din urmă un cap tăiat de tătar. Blazonul era amplasat pe faţada principală a porții de acces în ansamblu.

Ultimul proprietar din familia Bethlen a fost Márkus Bethlen. Domeniul este vîndut de acesta (sau pierdut la cărţi, după cum menţionează alte surse) în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea familiei Haller, în posesia căreia rămîne pînă în momentul exproprierii din 1948.

În 1983 a avut loc un incediu puternic care a afectat etajul al doilea, turnurile și o parte din acoperiș. Acest nivel a fost restaurat și au fost amenajate patru camere pentru cazarea oaspeților, situate în turnuri. Dormitoarele au mobilierul atent ales, în culori și nuanțe diferite, icoanele și tablourile sÎnt autentice, piese unicat din Secolul al XIX-lea, iar gresia este fabricată manual. Spațiile dintre turnuri au fost gîndite și realizate pentru a expune diversele colecții de sticlă veche, carte veche etc. Tot aici se află Salonul de muzică, frumos decorat, care găzduiește, pe lîngă piese autentice de mobilier, tablouri și un vechi pian restaurat. În această zonă a fost reconstituită o suprafață cu modelul parchetului original din lemn de stejar, demonstrînd în acest mod eforturile de a păstra elementele autentice.

În perioada comunistă, castelul a devenit secție de șampanizare, perioadă în care mobilierul original, decorațiunile și piesele de colecție au dispărut sau au fost distruse. După anul 1989 a fost revendicat și retrocedat familiei Haller, apoi cumpărat de familia Necşulescu, care îl restaurează, îl aduce mai aproape de identitatea sa inițială, îl transformă în simbol Jidvei și în anul 2020 îl deschide complet publicului, cu posibilitatea cazării și trăirii unei experiențe deosebite, pe domeniul viticol.

În prezent, castelul este proprietate privată, dar se poate vizita la cerere, contactînd compania în prealabil pentru a obţine permisiunea de a vizita. Castelul păstrează atît principalele elemente arthitecturale renascentiste, cît și o parte din cele baroce, datînd de la renovarea din 1773. Actualii proprietari au adăugat diverse decorații ce oferă interiorului edificiului un aer medieval. Per ansamblu, interiorul castelului oferă o experiență artistică eclectică, în urma căreia vizitatorul poate simți evoluția de patru secole a acestei clădiri: de la bolţile și ancadramentele renascentiste, la elementele baroce, pînă la gresia modernă și chiar replicile contemporane de armuri medievale. r m

Pas tila sãptãmînii

Cine este, cu adevărat, Klaus Schwab, inițiatorul „Marii Resetări”

(urmare din pag. 1)

Se pare că cineva a pus ștampila „Strict secret” pe biografia lui Klaus Schwab, dar, firește, au apărut diverse versiuni. Unele dintre ele sînt de natură senzațională. De exemplu, există o imagine pe rețelele sociale care descrie strămoșii lui Klaus Schwab, din care rezultă că tatăl său este Fred Schwab, mama sa fiind Marianne Schwab, născută Rothschild, în 1919. La rîndul său, tatăl Mariannei era Louis Rothschild (1864-1942), un bancher din orașul german Bad Homburg. Ulterior, majoritatea materialelor care relevă apartenența lui Klaus Schwab la clanul Rothschild au dispărut, deoarece autorii știrilor senzaționale au făcut confuzie. Într-adevăr, Fred și Marianne Schwab au existat în realitate, iar Marianne era într-adevăr din clanul Rothschild, dar Klaus Schwab nu era unul dintre copiii lor. Și totuși, de ce economistul nu menționează niciodată numele părintelui său? Pe scurt, informațiile despre tatăl acestuia se regăsesc în materialul ,,Klaus Schwab and the Fourth Reich”, publicat la 18 martie 2021.

Eugene Wilhelm Schwab s-a născut în 1899. Cînd s-a născut Klaus, tatăl său era directorul Escher-Wyss & Co., fondată în 1805, care avea sediul în Ravensburg. În Secolul al XX-lea, compania a dezvoltat materiale unice de înaltă rezistență destinate producției de turbine cu gaz, compresoare, echipamente electrice, pompe de căldură și alte echipamente de încălzire, hidraulice, nave, aeronave etc., din care putem înțelege faptul că mandatul de director al lui Eugene Shvab înainte și în timpul celui de-al II-lea Război Mondial a fost unul fructuos. Compania se afla sub patronajul special al lui Hitler datorită importanței sale în complexul militar-industrial al celui de-al Treilea Reich și a primit titlul onorific de „întreprindere

România educată (1)

Cînd președintele României, Klaus Iohannis, a lansat proiectul ,,România Educată”, o parte a presei l-a luat în balon, iar multor români nu prea cred că le-a păsat. Eu am făcut parte din această categorie, considerînd că această inițiativă va fi doar o altă vorbă goală. Între timp, președintele a făcut o înțelegere cu guvernul actual al țării, pentru ca acesta să se ocupe de punerea în practică a acestui proiect. A fost momentul în care am hotărît că e bine să-l citesc ca să văd despre ce e vorba. Astfel am aflat că proiectul a fost scris după consultarea online a peste 8.000 de participanți, avînd drept obiectiv construirea unor noi modele de organizare ale sistemului educațional. Deci nu era vorba de o educare a societății în ansamblul ei, adulți și copii deopotrivă, așa cum crezusem în tot acest timp, fiind indus în eroare de titlul „România Educată“, ci de o reorganizare a sistemului de învățămînt. Conform proiectului, sistemul de educație se va sprijini pe trei piloni: 1. Personalizarea și asigurarea calității procesului educațional, acesta fiind centrat pe nevoile beneficiarului; 2. Flexibilitatea sistemului de educație; 3. Adaptabilitatea sistemului la schimbările externe și corelarea lui cu practicile și recomandările internaționale. Foarte bine! –mi-am zis, iată ce bine organizat este proiectul domnului Iohannis, care ar putea fi o adevărată Lege a învățămîntului. De asemenea, sînt enumerate 12 deziderate pe care sistemul românesc de învățămînt trebuie să le atingă peste 9 ani, adică în 2030. Primul dintre acestea stipulează că: „sistemul de educație formează cetățeni activi, cu valori europene adaptate condițiilor economice și sociale cu o cultură civică

național-socialistă exemplară”. Escher-Wyss a fost, în limbajul modern, „întreprinderea vertebrală” a Ravensburg. Într-un anumit sens, tatăl lui Klaus Schwab conducea nu numai compania, ci și orașul, renumit pentru practicarea principiilor eugenice pentru a ucide „consumatorii inutili”; Ravensburg a fost un teren de testare pentru tehnologia dezvoltată de Institutul Kaiser Wilhelm. Situat lîngă granița germano-elvețiană, orașul este cunoscut și pentru că a fost un punct de tranzit la sfîrșitul războiului, prin care aurul jefuit de naziști în diferite țări a fost trimis în Elveția.

În statul hitlerist, compania Escher-Wyss a ocupat un loc special în complexul militar-industrial, deoarece i s-a încredințat sarcina de a crea arme nucleare. Hitler nu a reușit să le creeze, dar s-au elaborat unele proiecte în compania Escher-Wyss care și-au găsit aplicabilitate în perioada postbelică.

După absolvirea învățămîntului tehnic superior în Elveția, Klaus Schwab a lucrat sub îndrumarea părintelui său pentru Escher-Wyss, unde i s-a încredințat fuziunea întreprinderii germane și a companiei elvețiene Sulzer AG. Proaspătul inginer a rezolvat problemele asociate cu furnizarea ilegală către Africa de Sud de componente pentru producerea de arme nucleare, activitate pe care a făcut-o cel puțin pînă în 1971, cînd a înființat Forumul Economic Mondial (numit pe atunci Forumul European de Management). Furnizarea de materiale și componente pentru producerea armelor nucleare a fost interzisă prin decizia ONU. Nu există nici o îndoială că Schwab a fost implicat în contrabanda cu componente ale armelor nucleare în Africa de Sud, dar a scăpat de pedeapsă. Prin urmare, îi este frică să menționeze chiar și numele tatălui său.

În ceea ce o privește mama lui Klaus Schwab, pînă de curînd nu se menționa nimic despre ea. În mod

și democratică solidă. Cel care învață depășește un nivel minim de alfabetizare funcțională și digitală. Beneficiarul educației dobîndește competențe diverse, pe care le dezvoltă permanent”.

No, bine. Dar de ce cu valori europene? Cele românești ce au? Întreb fiindcă valorile europene promovate în ultima vreme – axate pe exacerbarea sexualității, eliminarea cuvintelor care definesc rase și culturi, transformarea bisericilor în biblioteci, restaurante și cluburi – mie nu mi se par a fi valori. În sfîrșit, poate sînt eu înapoiat.

Al doilea deziderat spune că „educația este individualizată și centrată pe nevoile și aspirațiile celui care învață, iar infrastructura educațională oferă fiecărui elev șansa maximizării propriului potențial. În acest sens, clasele și grupele sînt dimensionate, astfel încît profesorul să se poată ocupa cum se cuvine de fiecare elev”. Ei da! Infrastructura educațională – adică școlile, grădinițele și liceele – este deficitară, rezultînd de aici clase cu un număr foarte mare de copii, care duc în multe cazuri la învățămînt în două schimburi (de dimineață și de după amiază), la lipsirea copiilor de timp de joacă și la bulversarea programului familiilor, ca să nu mai vorbesc despre reînvierea „cheii la gît”. Cadrele didactice s-au plîns întotdeauna că numărul mare de copii le îngreunează procesul didactic și pedagogic. Cum să fii în stare să predai bine cînd ai 32-35 de copii în clasă? Cum să te poți apleca asupra fiecăruia, să-l ajuți să scrie sau să înțeleagă un subiect, cînd ei sînt atît de mulți, iar tu ca învățător sau profesor, ești unul singur? Altfel ar sta lucrurile cu 20 de copii în clasă. Vorbesc aici de clasele I-VIII, dar și în învățămîntul preșcolar întîlnim aceeași problemă, fiindcă toți copiii sînt mult mai mici și se iau mai ușor unul după altul, plus că nu poți supraveghea

surprinzător, în 2021, Klaus Schwab a anunțat public numele părinților săi pentru prima dată, în cartea ,,Capitalism of All Stakeholder”, dedicată acestora. Pe pagina de gardă citim următorul paragraf: ,,Părinților mei, Eugene Wilhelm Schwab și Erika Epprecht, care m-au învățat valoarea educației, colaborării și principiul părților interesate”. În realitate, Erika Epprecht este mama vitregă a lui Klaus Schwab, cea biologică fiind Emma Gisela Tekelius Schwab, născută Kilian, prima soție a lui Eugene Wilhelm Schwab, 100% evreică. La scurt timp după nașterea lui Klaus, persecuția evreilor s-a intensificat în Germania, iar mama sa a fost nevoită să părăsească țara. La 9 decembrie 1938, Emma Schwab a emigrat în Statele Unite sub numele de Gisela Schwab, lăsînd în urmă un sugar pe nume Klaus. Soarta ei ulterioară este necunoscută.

În curînd, tatăl său s-a căsătorit pentru a doua oară cu cea al cărei nume este indicat în dedicația citată. Mama vitregă a lui Klaus Schwab era o ariană puternică, acceptată de naziști. În același timp, nu au fost găsite dovezi ale divorțului lui Eugene Schwab de Emma sau ale recăsătoriei cu Erika.

Klaus Schwab, crescut în spiritul naționalsocialismului, a ascuns în orice mod posibil identitatea mamei sale biologice. Fratele său mai mare, Hans Schwab, s-a născut în 1927. Spre deosebire de Klaus, acesta s-a considerat întotdeauna un evreu cu drepturi depline, iar după divorțul părinților nu a renunțat la mama sa, dar a menținut și relații cu tatăl său. În Brazilia a fost creată o întreprindere, care a devenit parte a Escher-Wyss, preluată de Hans.

Autorul articolului „Klaus Schwab și al patrulea Reich” scrie: „Klaus Schwab aproape niciodată nu zîmbește. Acum știm de ce. Știe că este un escroc, un circar crescut cu o lingură de argint în gură, al cărui inimă nu are nimic de împărtășit lumii”. O astfel de persoană este o figură convenabilă pentru cei care au conceput Marea Resetare. Nu, nu face parte din clanul Rotschild, dar este, fără îndoială, agentul și protejatul Rothschild.

extrem de eficient 25 de copii și să și predai. Fiindcă o educatoare nu e un baby sitter, așa cum cred unii părinți, ci un cadru didactic a cărui sarcină este una dintre cele mai dificile din sistem: formarea primelor deprinderi, ce țin de disciplină, scriere, desen, creativitate etc. Nu poți, conform directivelor europene, să organizezi clasa pe colțuri de activitate, fiindcă ai nevoie de un cadru auxiliar pe lîngă îngrijitorul grupei, care are sarcini administrative, nu educative.

Așadar, se impune construirea de noi școli și grădinițe cu clase adaptate specificului de activitate al fiecăreia, înainte de a aplica acest deziderat în următorii 9 ani. Va reuși Guvernul să dea în folosință suficiente școli și grădinițe în toată România pentru ca toate cadrele didactice să aibă timpul necesar să atingă acest deziderat pînă în anul 2030? Nu prea cred.

Al treilea deziderat expus în proiect stipulează faptul că educația trebuie să înceapă cît mai devreme în viața unui copil și să continue pe tot parcursul vieții acestuia. În scopul atingerii acestuia se asigură o infrastructură adecvată și suficientă. Sînt foarte curios cum o să determine Guvernul sau domnul președinte Iohannis un copil să-și continue educația începută la grădiniță, pe tot parcursul vieții sale... Apoi, aș vrea să văd cadrele didactice calificate care să muncească în aceste școli și grădinițe, în condițiile în care, în ultimii ani, extrem de puțini absolvenți ai Liceelor Pedagogice (acolo unde acestea mai există) au rămas în învățămînt, marea majoritate alegînd alte cariere, fiind speriați de salariile mici, de condițiile grele de muncă, de presiunea media și de o legislație care nu-i sprijină deloc în desfășurarea activității lor, lăsîndu-i expuși criticilor.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor hORECA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Europeni între ciocanul „pandemiei”

și nicovala vaccinarii

(urmare din pag. 1)

,,Moderna înregistrează o creștere a profitului în al doilea trimestru, vînzînd 199 de milioane de doze din vaccinul împotriva COVID-19”, raportează MarketWatch. Venitul net al companiei în al doilea trimestru a fost de 2,78 miliarde de dolari, comparativ cu o pierdere de 117 milioane de dolari în perioada aferentă a anului trecut. Veniturile pentru trimestrul respectiv au crescut la 4,35 miliarde de dolari de la 67 milioane de dolari în al doilea trimestru al anului 2020, adică de 65 de ori! Moderna a obținut acorduri preliminare pentru a-și vinde vaccinul cu 20 de miliarde de dolari și se așteaptă să vîndă 1 miliard de doze de vaccin pînă la sfîrșitul acestui an și 3 miliarde anul viitor.

Performanța financiară puternică a giganților farmaceutici pune o povară grea asupra bugetului UE. Zecile de miliarde de dolari pe care Pfizer și Moderna le-au strîns au fost extrase din buzunarele contribuabililor obișnuiți. Și acest lucru este asigurat grație alianței de corupție a giganților farmaceutici cu guvernele țărilor UE. „În timp ce Pfizer crește prețul vaccinurilor sale, este oportun să ne amintim de istoria juridică dificilă a companiei”, scrie portalul francez Planetes360. În 2016, în timpul procesului fostului ministru francez de finanțe Jérôme Cahuzac, el a spus că alianța coruptă existentă între Pfizer și autoritățile celei de-a cincea republici a fost formată în anii ʼ90. În 1993, Pfizer a finanțat campania politică a secretarului general al Partidului Socialist Francez, fostul primministru al celei de-a cincea republici, Michel Rocard, în schimbul garanțiilor de achiziție a produselor Pfizer. Cahuzac, în schimb, a fost consilier al ministrului Sănătății, Claude Erwin, și a fost responsabil pentru achiziționarea de medicamente. Compania Pfizer și-a vîndut produsele, încrezătoare fiind că achizițiile vor fi

„subvenționate de programe sociale”, adică finanțate de la bugetul de stat în detrimentul contribuabililor. În 1993, Pfizer a transferat peste 1,3 milioane de franci în contul bancar elvețian secret al lui Michel Rocard Legăturile corupte ale companiei Pfizer cu guvernele UE par să fie în plină ascensiune astăzi. Recent, a izbucnit un scandal internațional din cauza contractelor secrete ale UE cu Pfizer, ziarul elvețian Blick titrînd faptul că „scurgerea de contracte secrete cu Pfizer a provocat vîlvă și confuzie“ din cauza „unei creșteri uriașe a prețurilor“ la vaccin. Giganții farmaceutici își pun propriile interese financiare mai presus de interesele societății spune Liberation Prețurile vaccinurilor sînt umflate artificial de către companiile farmaceutice, chiar Franța a plătit în plus cel puțin 4,6 miliarde de euro, iar Europa în ansamblu 31 de miliarde. Organizația publică internațională People’s Vaccine Alliance a calculat costul vaccinurilor:

Piața certificatelor de vaccinare falsă prosperă în SUA

În decembrie, se va împlini un an de cînd întreaga lume, condusă de Statele Unite, a început să lupte împotriva coronavirusului cu ajutorul vaccinării în masă a populației. Conform rapoartelor massmedia, americanii s-au îngrămădit la vaccin, astăzi jumătate din populație fiind complet vaccinată. Cu toate acestea, „imunitatea de turmă” nu a fost atinsă încă, iar statisticile guvernamentale sînt în mod clar nesigure în ceea ce privește consecințele secundare și chiar letale ale vaccinării. Acest lucru nu incomodează mass-media, care de cîteva luni a creat imaginea unui impuls unit al americanilor pentru o viață lipsită de virus. Cu toate acestea, imaginea a fost umbrită atunci cînd Vama și Protecția Frontierelor SUA au început să raporteze interceptarea regulată a livrărilor din China de cantități mari de certificate false de vaccinare pe piața neagră americană. Marfa a fost confiscată în porturile Memphis, New Orleans și Anchorage, fiind ascunsă în ambalaje cu felicitări. În fiecare seară, vameșii găsesc o mulțime de astfel de colete. Deși, potrivit lor, falsurile sînt de proastă calitate, există greșeli de ortografie și alte neconcordanțe pe formulare, care nu sînt tipice documentelor americane.

Pe 25 august, BBC a postat un articol al corespondentului său, intitulat „Ar putea opri SUA certificatele de vaccinare false?”, din care reiese clar că nu toate falsurile provin din China. Producția de certificate contrafăcute în Statele Unite este, de asemenea, la în plină ascensiune, iar falsurile sînt la mare căutare. Această știre neobișnuită vine pe fundalul „impulsului american vechi și unic” descris de mass-media. Big Pharma a manipulat oamenii prin mijloace de presiune informațională și psihologică

atît de convingătoare încît se pare că nimeni nu ar putea nici măcar să le combată. În America totul părea să fie supus controlului corporativ asupra opiniei publice. S-a dovedit, însă, că nu a fost cazul.

Cu cît mai mulți oameni sînt obligați să ofere dovezi ale vaccinării atunci cînd aplică pentru un loc de muncă sau la școală, cu atît piața neagră a certificatelor false înflorește mai repede. Autorul articolului l-a contactat pe vînzătorul fals pe internet, de pe site-ul Covid19vaccinecardsss. I s-a spus imediat că pentru 100 de dolari vînzătorul va furniza un certificat cu sigla Centrelor SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) sau a Serviciului Național de Sănătate din Marea Britanie. Plata se poate face prin Apple Pay sau Bitcoin, iar livrarea urma să aibă loc în termen de 24 de ore, sub rezerva confidențialității. „Certificatul dvs. va fi introdus în banca de date. Acestea sînt acte originale fiabile, nu trebuie să vă faceți griji”, l-a asigurat vînzătorul pe reprezentantul site-ului.

Mai mult, în urma anchetei, jurnalistul a aflat că falsurile sînt ușor de cumpărat pe rețelele de socializare la prețuri cuprinse între 25 și 500 de dolari. Acestea sînt vîndute pe o varietate de platforme online, de la eBay la WhatsApp. Pe Instagram, articolele împotriva vaccinărilor și cele legate de pericolele vaccinurilor sînt adesea însoțite de o ofertă de cumpărare a unui certificat fals. Piața acestor tipuri de acte a început să se dezvolte după ce varianta Delta a coronavirusului a pătruns în Statele Unite. Instituțiile, universitățile și orașele precum New York și San Francisco au introdus certificare de vaccinare, iar această formă de constrîngere provoacă nemulțumiri în rîndul americanilor. Reticența oamenilor de a se vaccina rămîne un fapt cert, iar

doar 1,18 dolari (0,99 euro) pentru o doză de vaccin Pfizer și 2,85 dolari pentru Moderna. Cu toate acestea, ambele companii au fost în discuții cu oficialii de la Bruxelles pentru a crește prețul vaccinurilor lor dintr-o poziție de forță.

Secretarul de stat al guvernului francez pentru Uniunea Europeană, Clement Bon, justifică creșterea prețurilor pentru vaccinuri prin faptul că acestea sînt adaptate noilor variante ale coronavirusului. Cu toate acestea, cum ar fi putut fi prevăzută apariția „noilor doze de vaccin” de către primul ministru bulgar, care a anunțat în aprilie că „în 2022 și 2023, Pfizer va percepe un preț mai mare UE pentru dozele sale de vaccin în cadrul contractelor viitoare”? Dacă excludem darul bulgar de previziune, rolul principal în creșterea prețurilor l-a avut venalitatea celor care au încheiat contracte secrete între Pfizer și Uniunea Europeană, așa cum a scris New York Times. Potrivit publicației, Banca Europeană de Investiții a acordat un împrumut de 100 de milioane de dolari companiei germane BioNTech, care produce vaccinul în parteneriat cu Pfizer. Conform contractului, pe lîngă dobînzile la împrumut, banca europeană va primi o parte din profitul obținut din vînzarea vaccinului. Acest lucru pune guvernele UE „în acceași oală cu producătorii de medicamente și reduce orice stimulent pentru a face medicamentele ieftine și disponibile pe scară largă”.

Pfizer prevede faptul că toate contractele trebuie păstrate secrete timp de 10 ani, că nu pot fi reziliate în nici un caz, și că Pfizer nu poate fi tras la răspundere pentru întîrzierea livrării, nici măcar în cazul unei erori a producătorului. De asemenea, vaccinul nu poate fi returnat. Există o partajare unică a riscului în cazul efectelor secundare: țările care cumpără vaccinuri sînt răspunzătoare în solidar.

Așadar, europenii au devenit victime ale șantajului Big Pharma, prinși între ,,ciocanul” pandemiei și ,,nicovala” vaccinului. Giganții farmaceutici raportează acum dezvoltarea unei a treia versiuni a vaccinurilor și lucrează la vaccinurile pentru copii.

industria certificatelor false contribuie la soluționarea problemei. Este adevărat, pentru aceasta puteți primi o amendă sau chiar puteți merge la închisoare.

Autoritățile americane sînt sceptice cu privire la posibilitatea de a opri valul de contrafaceri. Producția lor a devenit o afacere profitabilă și răspîndită, iar în America, încă de pe vremea interzicerii alcoolului, amenzile nu sperie pe nimeni. Nici arestările nu vor ajuta la soluționarea problemei. De exemplu, un cuplu din Miami a fost arestat recent pentru că a încercat să folosească certificate false pentru a zbura în Hawaii. Cei doi au fost nevoiți să plătească o amendă de 8 mii de dolari.

Liderul democraților din Senat, Chuck Schumer, a cerut demararea unei campanii de combatere a contrabandei cu certificate false, exprimînd în același timp lipsa de înțelegere a faptului că oamenii nu vor vaccinări gratuite. Dar principalul motiv este bine cunoscut: mulți americani nu cred că vaccinurile sînt sigure.

N.K.

America – un stat eșuat?

– numărul albilor din Statele Unite scade pentru al doilea deceniu la rînd –

Pentru prima dată în istorie din 1790, populația albă din Statele Unite a început să scadă. Washington Post face referire la datele oferite de Biroul de recensămînt al SUA pentru anul 2020. Comparativ cu 2010, numărul albilor a scăzut de la 223,6 la 204,3 milioane, echivalentul a 8,6%.

Pentru prima dată în 245 de ani de la independența Statelor Unite ale Americii, proporția albilor a scăzut sub 60%. Și în cea mai tînără grupă de vîrstă sub 10 ani, americanii albi sînt deja mai puțin de jumătate. Dacă tendințele demografice continuă (și nimic nu indică posibilitatea schimbării lor), atunci în următorii ani, cetățenii albi ai Statelor Unite vor deveni o minoritate națională în patria lor.

Angajații Brookings Institution din Washington disting doi factori principali care conduc la acest proces: o scădere a natalității (creșterea populației în Statele Unite a fost de doar 7,4% în 10 ani – a fost mai mică doar în timpul Marii Depresii din 1929) și criza opioidelor (o creștere a mortalității cauzată de utilizarea necontrolată a opioidelor: morfină, metadonă, heroină etc.). Americanilor nu le place să vorbească despre asta, dar dependența de droguri din țară a dobîndit caracterul unei epidemii. Și acestea sînt roadele propagandei așa-numitelor valori liberale.

Există un alt factor curios în scăderea proporției de albi în populația SUA: unii cetățeni, potrivit sociologilor, nu mai vor să se definească ca albi. „Americanii albi sînt în continuare cel mai mare grup rasial și etnic din Statele Unite, dar ponderea lor din totalul populației este în scădere. Acest lucru se datorează migrației din trecut, care a afectat indicatorii demografici în ultimul deceniu. Un rol și mai mare l-a avut scăderea fertilității în rîndul femeilor albe”, scrie jurnalistul Michael Schneider. În urmă cu zece ani, în Statele Unite existau doar patru state în care albii erau minoritari: California, Texas, New Mexico și Insulele Hawaii din afara continentului american. Acum li s-au adăugat Maryland și Nevada. Și în curînd vor exista și mai multe astfel de state. La urma urmei, există un singur stat cu o predominanță absolută a populației albe (peste 90%): Maine. În același timp, ponderea hispanicilor continuă să crească. La Washington, oficialii au început să vorbească despre incapacitatea lor de a controla situația de la granița cu Mexicul. „Pentru democrați, migranții reprezintă electoratul lor potențial și, cu cît sînt mai mulți, cu atît mai bine. Activiștii din Statele Unite sapă sub zid și contribuie în toate modurile la sosirea zilnică a mii de migranți. În general, americanii moderni nu au suficientă voință politică. Situația poate fi comparată cu căderea Romei Antice”, scrie Madame Secretary

Heroina a devenit ,,sîngele“ talibanilor și al Afganistanului: „Vom continua jihadul nostru“

De ce talibanii au preluat puterea în Afganistan atît de repede? Banii sînt citați drept unul dintre principalele motive pentru succesul lor în Occident. În 2020, unul dintre liderii talibanilor, Mullah Mohammad Yakub, a vorbit despre veniturile talibanilor, care s-ar ridica la 1,6 miliarde de dolari. Iar bugetul anual al guvernului afgan, care a fost asistat de Statele Unite, a fost de 2,2 miliarde de dolari în 2017.

De unde și-au luat talibanii banii? „Mitul poziției intolerabile a talibanilor în legătură cu heroina a fost de mult timp risipit” – spune ediția azeră a Haqqin. az. Actuala conducere talibană consideră că interdicția cultivării macului, impusă de Mullah Omar în 2000, cînd suprafața cultivată în teritoriile controlate de talibani a scăzut cu 99%, a subminat serios finanțele mișcării. Talibanii sînt conștienți de faptul că un țăran afgan, cu același aport de muncă, primește de pe un hectar de mac un venit de trei ori mai mare decît de pe un hectar de grîu. Și, din moment ce americanii și oficialii de la Kabul erau cel mai puțin îngrijorați de reforma sectorului agricol din Afganistan, s-a înregistrat o creștere bruscă a suprafeței cultivate cu mac. Toată lumea a beneficiat de acest fapt, inclusiv americanii, care au primit resurse pentru a umple seifurile CIA, Pentagonului, DIA și ale unor oficiali din administrații. Heroina a devenit „sîngele” Afganistanului și al talibanilor, la care nimeni nu intenționează să renunțe.

Haqqin.az vorbește despre talibanii 2.0, care au impozitat tot ceea ce se află pe teritoriile aflate sub controlul lor: infrastructură, afaceri, transporturi. Conform raportului ,,Living Under the Shadow Taliban Government”, populația teritoriilor controlate a plătit talibanilor două tipuri de impozite: oshr și zakat. Prima parte este zecimea musulmană, pe care credincioșii o plătesc ca parte a recoltei sau a veniturilor. Acest tribut a fost impus tuturor companiilor și rezidenților teritoriilor controlate de talibani. Zakat reprezintă 2,5% din venitul lunar. Un musulman trebuie să doneze acești bani în scop caritabil, dar talibanii i-au luat pentru a cumpăra arme.

la rezidenții locali. Numai în provincia Kunduz, primesc aproape 100.000 de dolari pe lună de la 14.000 de case. Munca operatorilor privați de telefonie mobilă a fost controlată și de talibani, dar furnizorii le-au plătit. De aproape 10 ani, militanții colectează bani pe drumurile afgane. Controlul asupra drumurilor le-a permis talibanilor să preia controlul asupra tuturor rețelelor de contrabandă. Sistemul taliban de colectare a impozitelor a funcționat mai eficient decît cel al guvernului.

O altă sursă de venit pentru talibani este reprezentată de resursele naturale. Extragerea onixului, marmurei, cuprului și revînzarea ulterioară în Pakistan este un bun adaos la bugetul talibanilor. Exploatarea cu aur și lapis lazuli din provincia Badakhshan completează și casele de marcat. Kabul a interzis exploatarea și vînzarea de lapis lazuli, dar talibanii dețineau mine în 8 din cele 29 de districte din Badakhshan. Materialul prețios a fost exportat în China, Pakistan, Tadjikistan sau vîndut pe piețele din Kabul. În 2016, profitul din minerit al talibanilor a fost de 35 de milioane de dolari, în 2020 depășind 464 de milioane de dolari.

La începutul Secolului al XX-lea, scriitorul și sociologul Israel Zanguil a formulat conceptul de „melting pot”, susținînd că Statele Unite sînt un stat unic în care o singură națiune, cu o nouă identitate, se va naște din fuziunea caracteristicilor etnice și culturale ale imigranților. Filosoful Horace Cullen l-a contrazis, văzînd Statele Unite ca pe o „comunitate de națiuni”, fiecare dintre acestea urmînd să își îndeplinească scopul pentru binele comun. O sută de ani mai tîrziu, se poate afirma că ambii au greșit.

Coloana vertebrală a Statelor Unite ca stat a fost reprezentată de protestanții albi (WASP) din Europa, care acum devin o minoritate discriminată, fără voce morală. Iar America nu are nici o alternativă culturală. „O națiune civilă dispare aproape la fel de repede ca o națiune cultă. Aceste evoluții lasă Statele Unite fără o bază solidă pentru menținerea unității ca entitate politică într-un mediu în care diversitatea în creștere necesită un moment unificator. Ce urmează? Nimeni nu știe. Cu toate acestea, dacă nu se găsește cumva un moment unificator, Statele Unite se vor regăsi în Secolul XXI în fața amenințării de a se destrăma, așa cum a făcut-o la mijlocul Secolului al XIX-lea”, declară James Peerson, expert politic la Institutul Manhattan.

Pe fondul schimbărilor tectonice care au loc în societatea americană, 2020 a devenit un an semnificativ, cînd, pe fondul protestelor Black Lives Matter , Statele Unite au stabilit un record istoric al numărului de crime și a avut loc un exod masiv de angajați de la poliție. Înseamnă toate acestea că America poate deveni un stat eșuat?

de SUA la Kabul. La un moment dat, The Washington Post a publicat o analiză a 3.000 de contracte ale Pentagon în valoare de 106 miliarde de dolari. S-a constatat că aproximativ 40% din această sumă a ajuns în buzunarele „insurgenților, sindicatelor criminale și oficialilor afgani corupți”. Cu alte cuvinte, talibanii au fost finanțați chiar de americani!

Ce se va întîmpla cu Afganistanul acum, după „a doua venire” a talibanilor? BBC spune că talibanii s-au schimbat în ultimii 20 de ani. „De la invazia americană a Afganistanului, o generație întreagă de tineri a crescut în marile orașe ale țării, tineri care frecventează cafenele și săli de sport, unde bărbații și femeile pot fi apropiați unul de altul. Folosesc telefoane mobile, urmăresc videoclipuri, ascultă muzică pe internet... În anii 1990, liderii mișcării le-au interzis luptătorilor să facă poze și să se uite la televizor. Acum talibanii își filmează și publică propriile videoclipuri”. În prezent, spre deosebire de anii 1990, talibanii au un birou politic la Doha, iar diplomații islamiști călătoresc la Moscova și Teheran pentru discuții.

În același timp, talibanii sînt încă concentrați pe construirea unui stat islamic. „Vrem să construim un guvern islamic care va guverna în conformitate cu legea Sharia. Vom continua jihadul nostru pînă cînd toate cerințele noastre vor fi îndeplinite”, a declarat guvernatorul provinciei Balkh, numit de talibani, Haji Hekmat.

Spre deosebire de începutul anilor 2000, talibanii negociază acum cu comandanții locali, liderii grupurilor etnice și ai triburilor. În negocierile oficiale, talibanii încearcă să se distanțeze de grupările teroriste Al-Qaeda și de Statul Islamic. „Există multe dezbateri cu privire la măsura în care talibanii și-au rupt legăturile cu Al-Qaeda. Talibanii încearcă acum să se arate ca fiind cea mai bună alternativă pentru Afganistan”, a declarat Secunder Kermani, jurnalist pentru serviciul afgan al BBC.

Cu toate acestea, există multe îndoieli cu privire la acest scor. Grigory Lukyanov, șef-adjunct al Departamentului de bază al Institutului de studii orientale al Academiei de Științe din Rusia, întrebat dacă este posibil să se spună că talibanii s-au schimbat, a răspuns succint: „Pe scurt, nu!”. Da, talibanii sînt la putere acum. Cu toate acestea, un sondaj din 2019 a arătat că doar 13,4% dintre afgani îi simpatizează. Ce presupune acest lucru pentru Afganistan și țările care se învecinează cu acesta, este evident pentru toată lumea. Poate că declarația „Vom continua jihadul nostru” este cea mai exactă descriere a viitorului apropiat.

Compania Națională Energetică Afgană a cheltuit anual aproximativ 5 milioane de afgani (aproximativ 66.500 de dolari) pe plăți către talibani, în caz contrar au amenințat cu dezactivarea liniilor electrice. Talibanii au încasat, de asemenea, „facturile la electricitate” de Pagină realizată de N.K.

Talibanii au primit, de asemenea, sprijin din străinătate. Potrivit unui studiu realizat în ultimele luni de site-ul Conversation, cea mai consistentă sursă de venit pentru talibanii 2.0 a fost ajutorul financiar trimis

Aşa vă place istoria?

Motivul pentru care femeile din Roma antică fugeau de soþii lor timp de trei zile în fiecare an

În anul 18 î.Chr. atotputernicul împărat Octavian Augustus s-a întrebat de ce treburile statului roman nu merg așa cum ar dori. Era un om educat și avea cunoștință despre teoria la modă în rîndul intelectualilor romani, care a fost promovată în orice mod posibil de celebrul istoric Guy Sallust Crispus. Pe scurt, s-a redus la corupția obiceiurilor publice. Dar, spre deosebire de rigoriști sumbri precum Cato, Crispus a oferit și un remediu pentru această boală: morala coruptă a trebuit corectată.

Singura întrebare care a rămas a fost: cum să procedăm exact? Ambiția și lăcomia pe care Crispus (și după el stoicii romani, începînd cu Seneca) le credeau ca fiind cauzele tuturor necazurilor Romei proveneau direct din egoism. Unul dintre motivele egoismului, conform intelectualilor antici și celor de la putere, a fost moda pentru copii fără copii, care s-a răspîndit în rîndul nobilimii. Tinerii romani și romanii din familiile patriciene au vrut să trăiască pentru propria lor plăcere, fără a se împovăra cu copiii și familia.

Octavian Augustus a fost îndemnat să rezolve această problemă de către oamenii de știință de seamă din acea epocă: Titus Livy și Quintus Horace Flaccus. Au găsit în arhive un discurs al cenzorului Quintus Cecilius Metellus din Macedonia, rostit acum o sută de ani. Cenzorul considera căsătoria un rău inevitabil pe care se sprijină întregul stat. Octavian a îmbrăcat o togă ceremonială, a venit la ședința Senatului și a citit acest discurs public. Apoi s-a oferit să voteze pentru un pachet de legi care restricționează drepturile burlacilor și acordă privilegii familiilor numeroase.

Cu toate acestea, senatorii au primit această idee fără entuziasm. Copiii lor erau implicați activ în cariere politice, mulți dintre ei nu se grăbeau să-și întemeieze familii. Și noile legi interziceau în mod explicit

Oistorie a farselor (213)

Impostor pînă în pînzele albe

Alungat din casă (oraşul Buffalo, USA) de către tatăl său, un avocat sătul pînă peste cap de precocitatea răzvrătită a fiului, David Hampton (n. 1964) s-a hotărît să ia pe sus Manhattan-ul. Era în 1981, el avea doar şaptesprezece ani şi era conştient de geniul său şi de cariera extraordinară care îl aştepta în teatru. Aşadar, evident, a rămas îngrozit cînd portarul faimosului club Studio 54 nu le-a permis, lui şi prietenului său, intrarea. S-a hotărît atunci să se răzbune. Deghizîndu-se în fiul lui Sidney Poitier, o vedetă a cinematografiei americane (care avea doar fiice, dar cine ştia?), a închiriat o limuzină şi a oprit în faţa clubului. Din maşină a sărit prietenul lui, rugînd lumea să facă loc pentru fiul lui Poitier. Paznicii, nerecunoscîndu-i pe tinerii pe care tocmai îi respinseseră, i-au ajutat respectuos să intre. Nu li s-a cerut nici un act de identitate, băuturile au fost din partea casei şi Hampton şi-a dat seama că dăduse peste o mină de aur.

Apărînd la uşa apartamentului actriţei Melanie Griffith, de care se ocupa, în absenţa ei, un actor şi regizor în acelaşi timp, „David Poitier” i-a spus acestuia că Melanie îl lasă tot timpul să stea la ea cînd soseşte el în oraş. Şi a fost crezut.

Mai departe, beneficiind de generozitatea celor din campusul Universităţii Connecticut, i-a furat agenda unui student bogat, cîştigîndu-şi astfel accesul în cele mai exclusiviste familii din Manhattan. Prezentîndu-se drept un prieten al fiicei lor, Josie, David le-a spus lui Lea şi John Jay Iselin (pe atunci preşedintele canalului public de televiziune din New York, WNET) că fusese jefuit pe drum, după ce a ieşit din aeroport. Cuplul i-a oferit găzduire şi i-a împrumutat bani. A doua zi, Osborn Elliott, decanul Facultăţii de Jurnalistică a Universităţii Columbia, a fost păcălit la fel.

Şi Hampton a continuat tot aşa, devenind oaspete

burlacilor să ocupe anumite funcții. Pentru a amîna decizia acestui număr, cei mai respectați dintre senatori au ținut discursuri în care declarau că sînt „pentru”, dar fetele și matroanele sînt acum atît de licențioase încît, atunci cînd vor fi adoptate aceste legi, vor începe să-i îndemne pe bărbați la indignare. Roma abia își revenise dintr-o serie întreagă de războaie civile și poate nu era nevoie să legene barca.

Octavian, în ciuda tuturor, era hotărît să adopte legi dure pentru a întări legătura căsătoriei. Și asta a făcut. Conform noilor legi, aristocrații romani din clasele patriciană și ecvestră urmau să se căsătorească astfel: bărbați cu vîrsta sub 60 de ani și femei sub 50 de ani. Cei care au încălcat această lege nu aveau dreptul să participe la evenimente solemne și chiar la jocuri publice (după 6 ani, Octavian însuși va fi obligat să anuleze acest paragraf). Moștenitorii necăsătoriți aveau drepturi de proprietate limitate: puteau deține și dispune pe deplin de bunurile moștenite numai după căsătorie. Barierele interclasiste au fost, de asemenea, fixate în noile legi: aristocraților li s-a interzis să se căsătorească cu fiicele liberilor. Orice încercare în virtutea matroanelor romane a fost aspru pedepsită: soțul a primit dreptul de a divorța

de onoare în numeroase case, pînă cînd, în final, s-a ivit un fapt ciudat: Sindey Poitier nu are băieţi! Victimele furioase ale lui David au depus plîngeri la poliţie. În instanţă, apărarea i-a obţinut o pedeapsă cu suspendare: înţelegerea era ca el să părăsească oraşul New York şi să nu se mai întoarcă aici niciodată. Dar, incapabil să vadă Manhattan-ul supravieţuind fără el, s-a întors tot ca David Poitier, cazîndu-se la un hotel din New York. Descoperit din nou, şi-a petrecut următorii doi ani în închisoare. Dar oare asta 1-a învăţat minte? Nicidecum. Eliberat, pretinzînd că, în ultimii trei ani, cutreierase prin Paris, Londra şi Roma ca gigolo, s-a întors în faimoasa citadelă americană, unde a atras imediat atnţia cînd a refuzat să-i plătească unui taximetrist costul călătoriei. Arestat, nu s-a prezentat la proces, motivînd că se afla în acel moment în spital, în urma unui accident de maşină. Cînd, în cele din urmă, a binevoit să apară la tribunal, a prezentat o dovadă în scris a drumului cu ambulanţa către spital. Amendat cu 500 de dolari pentru refuzul de a achita taxa pentru taxi şi primind încă o pedeapsă cu suspendare, era pe punctul de a scăpa basma curată, cînd s-a observat că dovada în scris era falsificată. A fost imediat arestat. Nimeni nu ar fi manifestat interes faţă de isprăvile lui, dacă dramaturgul John Guare, fascinat de Hampton, nu ar fi scris Şase trepte de separare, o piesă bazată pe imposturile asumate de David. Nominalizată la Premiul Tony, această comedie neagră a umplut sălile de teatru. Hampton, susţinînd - pe bună dreptate - că piesa nu ar fi existat fără el, a încercat să obţină un ordin judecătoresc prin care să oprească producţia artistică pînă cînd va primi partea lui de profit. Plîngerea a fost refuzată, dar el a continuat să-şi susţină cauza prin intermediul mass-media, bucurîndu-se de popularitate datorită apariţiilor televizate şi la posturile de radio. Pînă în prezent însă, marea carieră teatrală pe care odinioară o aştepta cu atîta încredere 1-a ocolit din plin. (va urma)

STUART GORDON

de soția sa necredincioasă conform unei proceduri simplificate. Iubitul, dacă era cetățean deplin, era amenințat cu o amendă mare și exil. Dacă se dovedea a fi un sclav, un eliberat din această familie, un gladiator sau un actor, soțul avea dreptul să-l omoare pe loc. Capul familiei era obligat să-și omoare propria fiică împreună cu iubitul ei, dacă îi prindea la locul crimei.

Cu toate acestea, femeile romane antice erau greu de intimidat. Chiar și în „Legile celor douăsprezece tabele”, adoptate în Secolul al V-lea. î.Chr. se consemna că o căsătorie se consumă dacă soțul și soția locuiesc în aceeași casă timp de un an sau mai mult. Dacă o soție își părăsea soțul trei zile înainte de sfîrșitul anului, atunci nu a fost considerată căsătorită. Prin urmare, doamnele romane, care aveau un partener permanent, dar nu doreau să fie considerate oficial soții, își părăseau soții trei zile în fiecare an, mutînduse la părinți sau alte rude.

De ce au evitat romanii căsătoria atît de zelos? Conform legilor și obiceiurilor romane, soția era complet subordonată, în primul rînd, nu soțului ei, ci șefului casei. Adică celui mai bătrîn bărbat din familia soțului. În multe privințe, legile lui Octavian nu au înrobit femeile romane, ci le-au eliberat. Prin voința împăratului, legătura dintre soț și soție era considerată o prioritate, puterea părinților soțului asupra norei nu figura în legile căsătoriei. În plus, divorțul a rămas gratuit, iar contractele de căsătorie care au devenit populare în acel moment au garantat returnarea bunurilor soției. După Octavian, și alți împărați au încercat să întărească căsătoria, dar nici o lege nu a putut oferi „corecția morală” la care au visat moraliștii-teoreticieni. r m

Piperate

ORIZONTAL: 1) Oameni fără păcate;

2) Are rezultate remarcabile la stilul ridicat;

3) Felul trei la masă – Au ascendent... moral (fem.);

4) O femeie cinstită – Oprit fără ceremonie!; 5) Și copoi, și vulpoi – Post de instrucție pus la puști; 6) Fata grădinarului! – Se oferă bucuros; 7) Masă întinsă în spatele hanului – Ținută de epocă; 8) Atacat din ambele părți! – Om de șut; 9) A face uz – Luați în nume de rău; 10) La drept vorbind este strîmb – Obiectiv... de luptă.

VErTICAL: 1) Ea apare în lipsa noastră; 2) Procedeu prin excludere; 3) Respectat în mod deosebit – Bust de copil făcut la comandă! 4) Fiare închise în cuști – Formulă de încheiere; 5) Prova navelor! – Ridicați de la opincă; 6) Conservă la borcan – Merge cu mine; 7) A trecut o probă la alegere (fem.) – Văzut pe din dos!; 8) Titularii loturilor reprezentative – Rezultatul unei subtilizări cu multă finețe; 9) Rămas fără bilet – Debut la serviciu; 10) Obiect pierdut.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,FEERIE”

1) FALIMENTAR; 2) ICONAR – ORA; 3) NATURALIST; 4) AP – MITE – EE; 5) LATA – ISON; 6) IRONICI – AA; 7) TACIT –NALT; 8) ATA – ABAC – E; 9) TONURI – ROL; 10) IRATIONALE.

r

Reîntregirea familiei (1)

motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea încît a dat ca jertfă pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică“ – Evanghelia după Ioan

A trecut în veșnicie și tata! La aproape 5 ani de la săvîrșirea din viața pămîntească a mamei, tot tînjind după ea, tata a urmat-o supus și îmbătat de dragoste. A murit de prea mult dor, petrecuseră 50 de ani împreună, zi și noapte, doar războiul îi despărțise pentru o vreme. Tata a închis ochii marți, 3 august 1993, la orele 8 dimineața. În aceeași zi –ce coincidență stranie – fetița mea împlinea 3 ani de viață. Pentru tot restul zilelor mele, soarta a făcut ca ziua de 3 august să aibă în calendarul familiei o slovă de purpură și un chenar de doliu. De cîte ori acest copil neprihănit va sufla în lumînărelele tortului, eu voi aprinde o mică făclie spre pomenirea tatei. Viața și moartea se îngemănează în această zi ca doi cai care trag laolaltă plugul destinului. Copilul mă întreabă acum, cu candoarea ochilor mari și a părului bălai: „Unde e bunicul? Unde e bunicul?“. Ce-aș putea să-i spun? Că s-a pierdut pe un drum de țară, sub linia orizontului, și îi face cu mîna din topitoria de maci a Soarelui? L-am internat duminică la prînz, la Clinica din Șoseaua Viilor. Admirabilul om și profesor Constantin Anastasatu a acceptat să-i trimit o mașină și să se ducă la spital, să vadă de ce se stinge tata, de ce se sufocă. După cîteva ore, medicii au hotărît că e mai bine să-l transporte la Spitalul de Urgență, să-i echilibreze inima. Diagnosticul? O bronșită mai veche, care, în realitate, nu i-a trecut niciodată, pe fondul unor plămîni zdrobiți de aburii toxici în care a lucrat toată viața. Asta, în limbaj medical. De fapt, tata era foarte ostenit, se topea pe picioare, ne spunea mereu: „Vreau să mă duc lîngă mama!...“. Nu lîngă mama lui, cît lîngă mama noastră, care fusese bolta familiei. De ce nu l-am putut trata mai din vreme și mai cu folos? Pentru simplul motiv că ura spitalele, era un țăran desăvîrșit. A fost, totodată, omul Bibliei, cu o privire înțeleaptă și fatalistă asupra vieții. El știa mai bine decît toți savanții lumii că moartea nu înseamnă sfîrșitul și că, vorba unei cîntări evanghelice, „Ne vom revedea odată“. Aș putea spune că a fost un

om iubit de Dumnezeu. S-a născut în 13 aprilie 1913 și, exact la vîrsta de astăzi a fiicei mele, a devenit orfan de tată. Bietul țăran Marin Grainea, din Cherleștii din Deal, a căzut prizonier la bulgari, în timpul celui de-al II-lea război balcanic, a suferit chinurile iadului acolo și, la începutul lui 1916, avea să se întoarcă acasă; ținut în carantină în patriarhala Gară Slatina, împreună cu alți prizonieri, n-a rezistat șocului libertății, al hranei și al apei de băut, pe săturate, așa că a murit. După un număr de ani, tata era să repete soarta părintelui său, tot ca soldat în Armata Română, dar în linia întîi a frontului. În toamna lui 1941, la asediul Odessei, a fost grav rănit, dar a scăpat cu viață ca prin minune. Acasă îl așteptau doi copii mici. Frenezia bucureștenilor față de eroii de război nu cunoștea margini, știu de la mama că proaspătului invalid de război, cu pieptul plin de decorații, i se sărutau pe stradă cîrjele și poalele mantalei. Din păcate pentru rostul unei oștiri, tata nu trăsese nici un glonț, el fusese mînat în tranșee ca mielul dus la tăietor – fiind un creștin convins, cu studii temeinice de Teologie, el nu putea ucide, nu putea face rău nimănui. A mai scăpat tata și de judecata unui pîlc de legionari, care îl duseseră, între pistoale, din post în post, pînă la Jandarmeria din Slatina, hotărîți să-i facă de petrecanie pentru că nu participa la procesiunile lor. Și a mai scăpat și de intoleranța unor politicieni de modă nouă, care prin anii ’50 l-au pălmuit în tramvai, de față cu mama, pentru că vorbea cu alți creștini despre... Isus Christos! Nu, toate astea nu sînt fabulații, le știu din gura părinților mei.

Tata n-a făcut politică de nici un fel. Era prea bun creștin și prea subjugat de datoria de a munci pentru cei 5 copii, ca să poată pierde vremea cu politica. Pentru el, o pildă din Viața lui Isus, sau un psalm al lui David valora infinit mai mult decît toate colecțiile de ziare din lume. N-a fumat, n-a petrecut, n-a băut, decît ca orice român gospodar, acasă, cu familia lui. A avut un veritabil cult pentru familie, ca și mama, de altfel. Deși absolvise Seminarul Teologic, după război a fost croitor de mantale grele, cauciucate, pentru soldați, pentru mineri. Micii șerpi ai acelor arome toxice i-au atacat plămînii, an de an.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor Marți, 3 august 1993

Golgota Ardealului (2)

Iată depoziția lui Nicolae Neagu: „O parte din ei aveau sfîșiată burta, mațele erau întinse pe jos. Alții aveau capetele sfărîmate de gloanțe. Între cei care au fost ridicați pe car erau cinci femei, împușcate și ele. Cînd i-am ridicat, m-am umplut tot de sînge“. Mai aflăm și de jefuirea cadavrelor, la care s-au dedat aceiași „soldați curajoși“, cititori ai ziarului „Pesti Hirlap“: erau căutate, cu predilecție, ceasurile, bancnotele și cizmele. În paralel, alții jefuiau casele, cu focuri de armă, pentru înspăimîntare. Numeroase cadavre au fost batjocorite, fiind rezemate de stîlpi, cu cîte o sticlă de băutură în mîini. Apoi, a fost clădit un foc mare, peste care s-au pus cadavrele în cruce, multe dintre ele fiind trase cu cangea pe jăratic, ca să se pătrundă mai bine. Aceiași nefericiți țărani care au fost siliți între baionete să adune trupurile povestesc că acestea se umflau și sfîrîiau la vîlvătăile de un metru ale focului și – atenție – multe victime erau încă vii, gemeau și mișcau. La cîteva zile după această scenă de bestialitate colectivă, pe care, de bună seamă, n-ar fi făcut-o la vremea lor nici avarii, nici mongolii migratori, Consiliul Național Român și Consiliul Național Maghiar din Cluj au trimis o comisie comună de anchetă. Avocatul ungur Eugen Kertesz, martor al acelor clipe tragice, avea să își amintească

în „Korunk“, în februarie 1929: „Ni s-a înfățișat cea mai înspăimîntătoare scenă... magazia de cartofi a fabricii era arsă pînă la temelii. A rămas neatinsă numai pivnița. Aici se ridica o grămadă de cadavre. Deasupra se găseau o femeie cu pumnii încleștați și un tînăr de 1819 ani îmbrăcat în haină militară, cu un rînjet de groază pe față. Grămada de cadavre fumega încă. Ea răspîndea un miros oribil. Ne-am urcat îngroziți în automobile și am alergat spre Cluj“. Cei doi ofițeri delegați de C.N.R. erau medici – cunoscutul Emil Hațieganu și Valentin Poruțiu, care au constatat cauzele deceselor și au identificat morții. Vîrsta acestora era de la 18 la 62 de ani, aproape după fiecare mort rămînînd cîte 2-3 copii orfani. După exact un an, în noiembrie 1919, dr. Emil Hațieganu și generalul francez Petain au vizitat locurile blestematului măcel și au cules mai multe oseminte, care au fost depuse pe masa Conferinței de Pace de la Paris.

Întîmplarea face ca asasinatul în massă să se fi produs chiar în timpul tratativelor româno-maghiare de la Arad. Îngrozit de cele întîmplate, dar și de efectul lor asupra acestor dezbateri de la care probabil că aștepta minuni, sociologul Oszkar Iaszy i-a telefonat imediat primului-ministru Mihail Karoly. Acesta a cerut pedepsirea vinovaților, dar numai în mod formal,

SĂMÎNȚA BUNĂ

Încălzirea globală

motto: ,,Eu sînt Cel care am făcut pămîntul și l-am creat pe om pe el; Eu, cu mîinile Mele, am întins cerurile și am așezat toată oștirea lor” – Isaia 45.12

Cînd au loc catastrofe naturale, ca de exemplu taifunul devastator din Filipine din 2013, ziarele nu pierd prilejul să semnaleze că dezastrele și catastrofele naturale se înmulțesc din cauza încălzirii globale, de care, după părerea experților, omul este răspunzător. El ar trebui să acționeze prudent și neagresiv cu ceea ce i-a încredințat Dumnezeu.

Să ne întrebăm însă: Ce legătură este între Dumnezeu și aceste catastrofe și evenimente din natură? Deși această temă este ignorată total de experții de mediu, totuși, pentru mulți oameni, ea este una importantă.

Astfel, în timp ce unii Îl ignoră pe Dumnezeu și drepturile pe care El le are asupra creației Sale, alții, în schimb, așteaptă ca El să le poarte de grijă, astfel încît, în zona în care se află ei, să nu fie catastrofe. Dar numai atît! Mai mult nu doresc să aibă de-a face cu Dumnezeu.

Oare nu vrea Dumnezeu, prin forțele dezlănțuite ale naturii și prin catastrofele produse de acestea, să demonstreze puterea Sa și să ne determine să ne întoarcem la El? Dumnezeu ne iubește și de aceea ne face cîteodată să tresărim, ca să ne venim în fire și să recunoaștem autoritatea Lui deplină.

Ce neghiobie din partea noastră să-L desconsiderăm pe acest Creator al tuturor lucrurilor și să încercăm să ne liniștim conștiința trezită! Să ne întoarcem la Dumnezeu, Creatorul nostru, pînă nu este prea tîrziu!

pentru că nimeni n-a luat vreo măsură. Mai mult, după cîțiva ani, deplîngînd faptul că frații Urbanczy nu s-au mai întors pe fostele lor moșii niciodată, publicația „Nouvelle Revue de Hongrie“ scria că ei „nu au uitat mirosul rășinei și al bradului aprins din Transilvania“ – numai că rășina mirosea pentru ei a sînge, iar bradul a cadavre arse! După 18 ani de la acea feroce descătușare a unei eredități bolnave, care întrecea cu mult cruzimea fiarelor pădurii (pentru că animalele nu dau foc, nu umilesc, nu batjocoresc!), foarte nobilul Urbanczy Nandor, ajuns pentru merite deosebite deputat în Parlamentul din Budapesta, s-a urcat într-o bună și slăvită zi pe foișorul forumului care îi acoperise crimele și ce credeți că a făcut?! Și-a zburat creierii. Duhurile răzbunării, trimise de Nemesis, și-au desăvîrșit lucrarea. Alte masacre, mai mult sau mai puțin asemănătoare, au avut loc la Beiuș-Lunca, Sighiștel, Marghita și în multe alte așezări românești. Ungurii dovedeau, pentru a nu știu cîta oară, că nu știu să piardă, închizînd cercul perfect: au intrat în Transilvania în larmă de crimă („sfîșiind cu mîinile pline de sînge perdeaua istoriei universale“, după cum scria N. Iorga) și ieșeau din ea tot așa, incendiind, străpungînd, mitraliind ființe nevinovate, adică făcînd ce știau ei mai bine.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (Almanahul revistei „Săptămîna“, decembrie 1987)

Candele de zăpadă (5)

Secvenţa 16

Cîţiva genişti unguri fixează o încărcătură de trotil şi dinamită în mai multe puncte ale spitalului, în plan îndepărtat, îşi fac apariţia cercetaşii plutonului condus de sublocotenentul Petreanu. Acesta îl zăreşte, prin binoclu, pe călăul familiei sale. Face cîteva semne cu braţul către oamenii lui. Rînd pe rînd, horthyştii care puneau explozibilul sînt atacaţi şi cad, cu beregata tăiată, sau cu cervicea ruptă. Sublocotenentul Petreanu se caţără, ca o felină, pe o pasarelă exterioară, care leagă două corpuri ale clădirii şi, cînd ajunge deasupra inamicului său, se aruncă asupra lui cu un urlet care a strîns, în el, toată aşteptarea unor ani de durere şi neputinţă. Are loc o luptă corp la corp, plină de tensiune, cu răsturnări spectaculoase de situaţie. În tot acest timp, ceilalţi cercetaşi îi pun pe fugă pe unguri, eliberîndu-i pe prizonieri. Medicul Arsenescu se ocupă de evreul bătut, readucîndu-1 la viaţă. Folosind un şiretlic, Groparul scapă de sub strînsoare, scoate pistolul şi îl împuşcă pe Petreanu, sărind, din mers - ca hingherii - pe scara unei maşini ungureşti, nu înainte de a o lovi pe căţeluşa Mura cu piciorul în burtă; aceasta e azvîrlită cît colo, schelălăind. Din fericire, sublocotenentul român are o rană superficială, la umăr. Se uită cu năduf în urma fugarului.

Soldatul Trif (Cîntă pe nas): Deschide, gropare, mormîntul....

Sublocotenentul Petreanu: N-am nimic cu ungurii, dar nu pot să-i sufăr!...

Secvenţa 17

Acasă la Yvonne Popescu. Semi-întuneric, o muzică difuză la aparatul de radio, cîntecul la modă „Rattendrai”, lansat cu numai cîţiva ani înainte. Scenă de dragoste, fără cuvinte, între Yvonne şi Paul. Pe o noptieră, fotografia de tinereţe a femeii, reprezentînd-o ca balerină, pe scenă; într-un colţ al pozei, stă scris: Wienn, 1935. Ein Gluckliches Neuj ahr! Atunci cînd Paul se duce la baie, Yvonne îi caută în servietă: vede o fotografie de familie – Paul cu nevasta lui şi cu doi copii, un pachet de cărţi de joc şi alte cîteva mărunţişuri. Într-o mapă de pînză, de culoare kaki, pe care scrie „Strict Secret”, se găsesc cîteva hărţi de front, pe care femeia le fotografiază, cu un aparat minuscul. Din baie, se aude cum Paul cîntă, după aparatul de radio, melodia franţuzească.

Paul Sadoveanu: Ştii ce-mi zicea tata aseară?

Yvonne Popescu (tresare, dar îşi continuă treaba, cu sînge rece): Nu... Nu ştiu.

Paul Sadoveanu: O femeie cînd iubeşte, îi iartă bărbatului toate păcatele, inclusiv crimele. O femeie cînd nu mai iubeşte, nu-i iartă nimic bărbatului, nici măcar virtuţile. Ce zici de asta?

Yvonne Popescu (a terminat de fotografiat documentele, face ordine în lucruri; s-a întins, înapoi, în pat şi şi-a aprins o ţigară): Are perfectă dreptate.

Paul Sadoveanu (fredonînd cîntecul): Cine a zis că Dumnezeu tace? Nu tace deloc: El ne vorbeşte prin muzică...

Paul revine în cameră, cu un prosop în jurul taliei.

Paul Sadoveanu: Nu-ţi povestesc ce-am păţit astăzi cu ruşii...

Yvonne Popescu: Ce s-a întîmplat? Te pomeneşti că ne-au luat Cişmigiul!

Paul Sadoveanu: Nu, nu ne-au luat nici un Cişmigiu. Ne-au luat numai Basarabia şi Bucovina. E clar că vor să ne bage în prima linie a focului. Li s-a pus pata pe Vînătorii de Munte, cred că vor să-i termine...

Yvonne Popescu: Dar ce-ar avea ruşii cu vînătorii voştri de munte?

Paul Sadoveanu: (sesizează inadvertenţa) Ai voştri? Ai noştri! Vorbeşti uneori de parcă ai fi rămas mica balerină de la Opera din Viena. (Admiră fotografia de pe noptieră.) Asta-i cea mai tare armă pe care o avem noi: Vînătorii de Munte! Le-au creat mari probleme tot timpul campaniei din Răsărit, şi în Crimeea, şi la Cotul Donului. Trupă de elită... Şi vine un maior păduchios, cu ceasuri la ambele mîini, să ne interzică, nouă, folosirea aviaţiei! Ce să-ţi spun! Stalin şi poporul rus, ne-au luat ceasul şi s-au dus! (Mormăie, ca pentru sine.) Tocmai aie e, că nu s-au dus...

Se uită la servietă, i se pare ceva suspect; o deschide, constată că lucrurile sînt la locul lor, deşi nu pare foarte convins. Mîngîie fotografia sa de familie.

Paul Sadoveanu: Am vorbit cu nevastă-mea. Ştia, deja, totul. Mă rog, o femeie simte, adulmecă parfumurile alteia. Nu mă împac cu gîndul că mi-i va lua pe copii şi o să stau departe de ei.

Yvonne Popescu: (Trage, cu nesaţ, din ţigară şi îşi continuă gîndul lăuntric.) Nu mă pricep la aviaţie, dar orice om normal ştie că avem tradiţii cu mult mai vechi decît ruşii... Cine n-a auzit de Traian Vuia, de Aurel Vlaicu...

Paul Sadoveanu: Mai nou, de Gogu Constantinescu! Ştii ce-a făcut ăsta? Gogu Pintenogu? A inventat un dispozitiv de tragere direct prin elicea avionului, din zbor. Imaginează-ţi că l-au brevetat toţi, pînă şi nemţii, numai noi nu-1 folosim...

Yvonne Popescu: Crezi că ne ocupă ruşii?

Paul Sadoveanu: Dar ne-au şi ocupat! Abia acum se vede cît de teribilă a fost greşeala Mareşalului Antonescu: dacă n-ar fi lichidat el Garda de Fier, ruşii n-ar mai fi intrat în România ca-n brînză, măcar în Iaşi şi Bucureşti s-ar fi dat nişte lupte de gherilă.

Yvonne Popescu: Paul, ştii ce mă frămîntă pe mine? Cum e mai bine pentru noi, românii: cu nemţii sau cu ruşii?

Paul Sadoveanu: Cu dracu’ să-i pieptene! Şi pe unii, şi pe alţii. Da’ ştii cum? (Se uită în oglindă, îşi aranjează părul.) Cu cărare pe mijloc, precisă ca un fermoar! (Se aruncă, pătimaş, peste ea, în pat).

Secvenţa 18 (1)

Exterior, ziua. Lan de floarea soarelui. Sublocotenentul Petreanu, cu braţul bandajat şi legat de gît, priveşte prin binoclu, către un drumeag care coboară din deal. E însoţit de cîţiva dintre componenţii plutonului său: sergentul Mănescu, fraţii gemeni Truţă, Pierdevară, Trifu, Mustafa Bolat. Căţeluşa Mura e numai ochi şi urechi, ar vrea să zburde după vrăbii, a dat şi peste un arici, se uită curioasă, scînceşte ca un copil, dă cu lăbuţa, dar stăpînul îi porunceşte să se culce la pămînt – ceea ce şi face.

Petreanu: Turcule...

Mustafa Bolat: (mucalit) Cum e turcul şi pistolul! La ordin!

Petreanu: Ia-1 pe Pierdevară şi... pierdeţi-vă puţin printre sălciile alea. Parcă mişcă ceva...

Mustafa Bolat: Aferim, stăpîne!

Petreanu: Castor şi Pollux...

Petru Truță: Aici, dom’ sublocotenent.

Petreanu: La cîţiva metri de fîntîna aia e un podeţ. Acolo se poate plasa încărcătura cel mai bine. Pentru detonare, n-avem altă soluţie, cred că unul dintre voi va trebui să se strecoare în fîntînă. Hotărîţi-vă care...

Petru Truță: Dăm cu banu’, dom’ Petreanu...

Mustafa Bolat: Ce faci, mă? Îţi arde de poezii? Mi-a cusut şi mie, nevastă-mea, o carpetă la bucătărie:

„Fripturică, cozonaci/ Bărbăţelului să-i faci!” (Plescăie de plăcere).

Trifu: Da’ ce zici de sonetul ăsta? „Ungur, pungur, ţeapă-n cur/ Mămăligă la Crăciun”?!

Andrei Truţă: Aşa dăm noi cu banul, de cînd eram mici...

Mustafa Bolat: La gemenii ăştia, de cînd e lumea şi pămîntul, totul se împarte pe din două, şi creierul... Cei doi gemeni dau cu banul îşi împart sarcinile. Tupilîndu-se prin lanul de floarea soarelui, cu raniţele pline de trotil ei se deplasează către podeţ. În tot acest timp, Pierdevară, Trifu şi Mustafa Bolat pornesc în direcţia lateral-dreapta, spre un crîng de sălcii. În punctul iniţial de observaţie au rămas doar sublocotenentul Petreanu şi sergentul Mănescu. Întîiul se uită la ceas: cadranul arată ora 9; evident dimineaţa.

Petreanu: Acu-i acu, Mănescule. Trece generalul Phlepps. De la aruncarea în aer a lui Heydrich, la Lidice, nici un neamţ de calibru greu n-a mai păţit o ruşine ca asta. Ascultă-mă cu atenţie: e clar că ăsta n-o să vină singur, e mare sculă pe basculă. Are o suită întreagă după el. Va trebui ca noi doi să-i luăm în primire pe cei care scapă din explozie.

Mănescu: Avem grenade cît pentru tot buncărul lui Hitler. Îndrăznesc să vă rog ceva...

Petreanu: Îndrăzneşte.

Mănescu: Dvs. sînteți rănit. Mai bine mă duc numai eu.

Petreanu: Se respinge. Pe-ăştia îi bat şi cu o singură mînă, ca boxerul de ciocolată, Lucian Popescu. Mă, copii, să nu uitaţi un lucru: Poporul Român suferă de priaprism istoric, de-aia nu piere! Chestia e că nu prea văd nici o ascunzătoare mai de Doamne-ajută...

Mănescu: Dom’ sublocotenent, ce ziceţi de sperietorile alea de ciori? Taman bune...

Într-adevăr, nu departe de podeţul cu pricina se înaltă două sperietori de ciori, masive, negre, hidoase.

Petreanu: Mă, tu nu eşti zdravăn la cap! Cînd ţi-ai făcut, ultima oară, analizele? (îi pune mîna la frunte) Ai febră! Lefevre... Numai sperietoare de ciori n-am fost pînă acum...

Militarii trimişi în misiune lucrează contracronometru, într-o tensiune crescîndă. Andrei Trută derulează bobinele explozivilor, dinspre fîntînă către podeţ, în timp ce fratele său a coborît pe ciutură, pregătindu-şi detonatorul. Nu departe de ei, camarazii lor se apropie de sălcii. Aici au surpriza să vadă un Panzer uriaş, mascat de vegetaţia abundentă. Lîngă tanc, doi soldaţi nemţi îşi prepară ceva de mîncare; ei au capetele descoperite şi o ţinută destul de neglijentă. Concomitent, cei doi sînt loviţi în cap, pe la spate, de Trifu şi Pierdevară. Atras de geamătul unuia dintre nemţi, un al treilea soldat ridică turela tancului, vede ce se petrece şi se pregăteşte să tragă; fulgerător, turcul Mustafa aruncă cuţitul drept în gîtul neamţului, care se îndoaie de mijloc şi îşi înconvoaie bustul peste turelă. Imaginea se mută la o oarecare distanţă, în maşina descoperită a generalului Arthur Phlepps. Acesta e însoţit de un colonel SS. Amîndoi admiră cîteva obiecte religioase şi de artă – este vizibil că ele sînt „captură de război”. Maşina e flancată de două motociclete cu ataş, iar din spate vine, cu uruit greu, un camion plin cu vreo 50 de soldaţi hitlerişti.

Generalul Phlepps: (preţăluind, prin monoclu, o carte bisericească veche, cu coperţi de argint). Dar ce zici de Evangheliarul acesta, dragă Miiller? (Citeşte coperta interioară): 1643.

müller: E Cazania lui Varlaam. Am auzit de ea.

Phlepps: Dumneata, ca etnic german trăitor în România, poţi aprecia preţul lor?

müller: Încă nu-mi dau seama, Herr Obergruppenfuhrer. Aş spune, mai degrabă, că sînt inestimabile. Priviţi la potyrul ăsta: e nucă de cocos în filigran de aur, cu miniaturi de sidef. Asemenea podoabe erau dăruite de voievozii români mînăstirilor de la Muntele Athos...

Phlepps (Reflexiv): Athos... „Ochiul lui Dumnezeu”... (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (89)

Eunucii (4)

Ca urmare, izbucnesc dese conflicte și chiar lupte civile între eunuci și alte pături sociale, în primul rînd cărturarii-funcționari și latifundiarii, ajungîndu-se pînă la războaie civile, detronări și asasinări de împărați, căderi de dinastii. Eunucii s-au aflat, de exemplu, la originea căderii dinastiei Han de Apus și uzurparea temporară a puterii imperiale de către un anume Wang Mang, provenit din familia unei împărătese. Între anii 9-23 d.Chr. Wang Mang fondează efemera dinastie Xin. Reformele lui Wang Mang eșuează; se produc mari răscoale populare, iar Wang Mang este înfrînt și ucis. Un reprezentat al vechii dinastii fondează dinastia Han de Răsărit. Dintre războaiele civile izbucnite între partidul eunucilor și cel al cărturarilor-funcționari și al latifundiarilor, cel al eunucilor va fi învingător. Subliniem că noțiunea de „partid“ nu are semnificația din epoca modernă – organizație fondată pe criterii și doctrine politice – ci, la fel ca în Roma Antică, sensul de facțiune de interese, în cea mai mare parte meschine, ale unor grupuri sau pături sociale. Încă de la întemeierea Imperiului chinez de către unificatorul Chinei, Qin Shihuang, la Curtea imperială s-au constituit mai

Robert Koch și lupta lui pentru descoperirea bacilului tuberculozei (5)

După terminarea facultăţii, în 1866, el se mută la Berlin, dar, în cele din urmă, pleacă pentru un timp la ţară. Se întoarce din nou la Berlin unde este elevul lui Virchow, care, mai tîrziu, i-a arătat în epoca marilor sale descoperiri aşa de puţină înţelegere, probabil din îngîmfare sau din invidie.

Pe cînd se afla la Berlin i se oferă un loc de asistent la spitalul din Hamburg. Aici, printr-o întîmplare fericită era să facă o descoperire grandioasă, a cărei esenţă o bănuia de mult. În portul Hamburg holera putea fi uşor

Balada (99)

Pile. Cunoştinţe. Relaţii (5)

În Cetatea Alba Iulia se mai pot vedea şi astăzi locurile unde au fost închişi şi torturaţi martirii români Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii Răscoalei de la 1784. Ca o ironie a sorţii, din documente hasburgice se cunosc numele ţăranilor trădători care au ajutat la prinderea celor trei căpitani de către autorităţile imperiale. Aceştia au fost: Ştefan Trifu, Nuţu Matieş, Ion Matieş, George Matieş, doi feciori ai lui Andrei Neagu şi George Nicola. Martiriul lui Horea şi Cloşca s-a petrecut la 28 februarie 1785. Aşadar, trădarea la români are o istorie bine definită. Impresionat de acele locuri istorice, Florin Genoiu, privind în zare Munţii Apuseni, a avut o inspiraţie lirică, pe care a intitulat-o ,,Balada lui Horea”: De multă neodihnă şi umblet fără rost, Am rămas iar singur, cu multe ce ne-au fost!

Şi-nvelit de iarbă, privind umbre pe cer, Fiorul din adîncuri m-a dus prin lumi ce pier.

Eram din întîmplare pe Dealul Furcilor, Cînd prunii dau în floare în Ţara Moţilor!

Sedus de reverie, în gol planam uşor, Mă prefăcuse visul în acvilă în zbor.

Un clopot de departe îmi răsuna plîngînd!

Şi l-am văzut pe Horea, pe roată, înfierînd!

Şi se-nălţa tribunul, gorun pe vîrf de deal, Dorind să-şi vadă visul aievea în Ardeal.

,,Deşteaptă-te din neguri, popor al suferinţei, Croieşte-ţi altă soartă în zorii buruinţei!”

Se auzea prin nouri a Daciei chemare: ,,Veniţi români cu toţii la Marea Sărbătoare!”

multe partide/facțiuni ale familiilor împărăteselor și concubinelor, ale generalilor ș.a. Dar cel mai important a fost, de la început, partidul/facțiunea eunucilor. Tuturor acestor partide/facțiuni, precum și puterii arbitrare a împăraților, li se contrapunea Administrația Statului. Referitor la războiul civil dintre partidul eunucilor și cel al funcționarilor și latifundiarilor, desfășurat în anul 167 și care a condus la căderea dinastiei Han de Răsărit, menționăm că membrii partidului funcționarilor și latifundiarilor sînt destituiți din funcții și exilați de către eunuci. Eunucii gestionează prost treburile Statului și, ca urmare, în anul 184 izbucnesc mari răscoale țărănești. În același timp, țara este devastată de războiul civil dintre cele două partide menționate. În anul 189, partidul funcționarilor și latifundiarilor, condus de Yuan Shao, îi învinge pe eunuci și masacrează 2.000 dintre ei. Dinastia Han de Răsărit nu este oficial abolită, dar China este efectiv dezbinată. Cea mai mare putere o deține Cao Cao, regele statului Wei, nepotul adoptiv al unui eunuc.

Susținut de familiile marilor nobili din țară, Cao Cao unifică China de Nord. În afara acestui regat, mai există alte două: Shu-Han (221-263), în zona provinciei Sichuan și Wu (220-280), în valea Fluviului Albastru. În perioada 220-581, Imperiul chinez este divizat într-o puzderie de imperii și regate efemere, inclusiv cele ale populațiilor barbare, parțial sinizate. China va fi reunificată de către Dinastia Sui (581-618).

adusă de peste mări. Abia cu şapte ani mai înainte, teribila boală făcuse nenumărate victime în oraş. Tînărul asistent are pentru întîia oară prilejul să studieze fazele ei şi să încerce să-i descopere, la microscop, cauza. Desenează conştiincios cele observate şi, din aceste desene, ştim azi că Robert Koch a fost primul care în anul 1866 a văzut şi a desenat agentul care provoacă holera. Aveau să treacă însă multe decenii de experienţe migăloase şi cercetări, pînă cînd prima mare operă a tinereţii sale să se integreze într-o operă unică.

* * *

Robert Koch s-a bucurat de recunoaşterea oficială încă în viaţă fiind. A primit catedră universitară la Berlin, a format acolo două generaţii de bacteriologi, a condus expediţii ştiinţifice în Egipt, India şi Africa,

Atunci, rotind privirea spre Apusenii Munţi, Răzbunători de piatră, neiertători şi crunţi, Mi-a răscolit fiinţa vuietul furtunii... Eram frăţiţi la Alba, urmaşii şi străbunii!

Fanfaronadă patriotică se va zice... Cu toate acestea, naţionalismul lui Florin Genoiu era cît se poate de sincer. După ce a vizitat Cîmpia Blajului şi locurile pe unde a colindat Eminescu, personajul nostru, mîndru pentru primii lui bani de concediu cîştigaţi la cei 23 de ani, s-a hotărît să facă o excursie în circuit pe ruta Alba Iulia – Orăştie – Timişoara – Arad – Oradea –Cluj - Alba Iulia... De la Orăştie s-a urcat în trenul de linie îngustă Mocăniţa şi, urmînd Valea Grădiştei, a ajuns la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor. Acolo l-au impresionat urmele templelor distruse de romani, dar mai ales rotunjimea perfectă a stîlpilor de granit, dovada unei înaintate civilizaţii dacice. În faţa acelor minuni ale istoriei, Sorin Genoiu îşi aminti de versurile lui Nichita Stănescu şi dedicate lui Vasile Pîrvan:

ELEGIA A DOUA GETICA

Lui Vasile Pîrvan

În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus Şi pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod, Ca să se aşeze în locul gol un zeu…

La întoarcere, Florin Genoiu s-a oprit să viziteze şi cetăţile dacice Blidaru şi Costeşti. Era spre seară şi, de la înălţimea unde se afla, satul se vedea ca în palmă. Dorind să nu-l prindă singur noaptea pe drum, tînărul nostru o cîrmi pe o cărăruie la stînga drumului principal care străbătea cetatea Blidaru. La un moment dat a alunecat şi s-a trezit într-o grămadă de nisip. A

Deși puterea lor este diminuată în urma războaielor civile, eunucii, dată fiind poziția lor chiar în centrul puterii politice și strînsele lor legături secrete cu gineceul imperial și cu Biserica Budistă dominantă, recîștigă terenul pierdut. Puterea lor crește spre sfîrșitul Dinastiei Tang. În timpul împăratului Tang Xianzong, eunucii ajung să controleze guvernarea și să hotărască învestirea și detronarea împăratului. Eunucii instruiți încep, cu timpul, să dețină funcții publice și chiar demnități. De exemplu, în Secolul al VIII-lea, în plină Dinastie Tang, ei devin comisari pentru navele comerciale. Însă, din cauza rapacității lor, la care se adaugă și alte elemente, de exemplu pirateria, navele străine încep să ocolească porturile chinezești. Puterea eunucilor ajunge la apogeu în timpul Dinastiei Ming, ei fiind unul din factorii majori care vor determina căderea acestei dinastii autohtone și instaurarea dinastiei străine Qing-manciuriană. Situația este paradoxală, deoarece întemeietoruil Dinastiei Ming, Zhu Yuanzhuang, avînd numele de împărat de Ming Hongwu, era un țăransoldat, care, instinctiv, nu avea încredere nici în casta cărturarilor-funcționari, nici în casta eunucilor. Din acest motiv, întemeietorul Dinastiei Ming, neavînd încredere în reprezentanții legitimi ai puterii imperiale, hotărăște el însuși totul și coordonează singur Guvernul și Administrația Imperiului.

(va urma)

ChRISTINA MEIŢĂ-TANG

în căutarea centrelor de eradicare a holerei, ciumei şi malariei, în lupta împotriva cărora şi-a cîştigat merite nepieritoare. A fost copleşit de onoruri: Premiul Nobel, decoraţia Pour le Mérite, titlul de execelenţă şi altele, dar el a rămas pînă la sfîrşitul vieţii sale acelaşi medic modest, jovial şi muncitor, care nu se simţea bine decît lîngă microscop sau în cabinetul unde simţea că ajută omenirea suferindă.

A murit bolnav de inimă în 1910, la vîrsta de 67 de ani. Activitatea sa ştiinţifică i-a adus glorie, odată cu alinarea milioanelor de oameni suferinzi de groaznicele flageluri, care au fost şi vor fi din ce în ce mai localizate de către geniul omenesc, pînă cînd nu va rămîne decît sumbra lor amintire în analele istoriei vieţii omeneşti. Sfîrșit

Dr. ALEXAnDrU CULCEr

avut un noroc chior. Putea să se accidenteze grav. De teamă, luînd-o la picior, ajunse cu bine în sat, unde a întîlnit o echipă de arheologi care continuau săpăturile la cetăţile dacice. De la ei a aflat că romanii au ştiut de ascunzătoarea lui Decebal tot în urma unei trădări… Se zice că pe acel trădător îl chema Gerula.

* * *

Calea ferată Arad - Oradea şerpuieşte în lungul graniţei dintre Ungaria şi România. Se trece prin localităţi locuite majoritar fie de români, fie de unguri. La trasarea graniţei, prin Tratatul de la Trianon, pentru ca această cale ferată să revină în întregime României, a fost nevoie de măsurători de teren complicate, prin cedări de teritorii de o parte şi de alta. Aşa se face că multe sate româneşti au rămas în Ungaria vecină, iar ungurii par a fi majoritari cu cît te apropii de Oradea, unul din cele mai frumoase oraşe ale Transilvaniei, situat pe cursul rîului Crişul Repede. Cum bine se ştie, la Oradea, Revista ,,Familia”, editată de Iosif Vulcan, a publicat primele poezii ale lui Eminescu. Tot Iosif Vulcan a schimbat numele poetului naţional din Eminovici în Eminescu. Din această cauză, Florin Genoiu se aştepta să audă pe străzile din Oradea vorba românească. Dezamăgire… Se vorbea mai mult ungureşte.

La hotel a aflat de la un inginer petrolist, român ardelean, că populaţia românească se afla majoritară în satele din jurul oraşului.

- Domnule, te voi dezamăgi. Aici ungurii conduc peste tot. Oradea aparţine României numai cu numele! Ungurii se consideră revoluţionari anticomunişti, iar pe noi, românii, ne fac cum le vine la gură, numindu-ne comunişti împuţiţi! (va urma)

Maladiile în Lumea Antică (8)

Medicina greacă și cea romană (2)

Misionarii care au început să răspîndească credinţa în învierea lui Isus Christos, şi în primul rînd apostolul Pavel, şi-au găsit numeroşi adepţi în rîndurile acestor oameni, care pot fi numiţi fără teama de a greşi „cei dintîi creştini“. Credinţa lor era atît de profundă, încît, atunci cînd împăraţii s-au proclamat ei înşişi zei, alături de cei din panteonul clasic, aceşti cetăţeni romani (alături, desigur, de evreii, de asemenea monoteişti) au preferat să renunţe la viaţă şi să îndure chinuri de martiri decît să se închine iarăşi zeilor „păgîni“...

Creștinismul și medicina

În primul secol al erei creştine primii misionari, discipoli ai lui Christos care îl cunoscuseră personal pe acesta, trăiau încă, iar povestea uimitoarelor minuni săvîrşite de Mîntuitor circula din gură în gură. În această perioadă, principalele aspecte ale doctrinei creştine încep să fie sistematizate în scrierile ce vor constitui, în curînd, Noul Testament. Evangheliile conţin referiri la o serie întreagă de miracole. Douăzeci dintre acestea apar în Evanghelia după Luca. Dintre ele, doar trei nu sînt de natură medicală. În patru cazuri, spiritele necurate sînt exorcizate, în două oameni morţi sînt readuşi la viaţă, iar în unsprezece, diverse boli şi beteşuguri sînt vindecate. În paginile Scripturii, evanghelistul face o precizare extrem de importantă, spunînd că „El i-a chemat pe cei doisprezece apostoli şi le-a dat putere şi autoritate asupra demonilor şi ca să vindece boli“. Ulterior, această investire avea să fie extinsă la 70 dintre discipolii lui Isus. Astfel, puterea de vindecare miraculoasă şi divină a Mîntuitorului a fost împărţită şi apostolilor săi.

Aşa cum am văzut, cel de-al doilea secol al erei creştine a fost o perioadă în care bolile contagioase au făcut ravagii. Creştinismul le oferea victimelor îngrozite de iminenţa morţii o nouă speranţă, pe care nu o puteau găsi nicăieri în altă parte: promisiunea învierii trupului după moarte, precum şi asigurarea că păcătoşii, indiferent de relele comise, aveau să primească iertarea

Personaje misterioase (5)

„Copilul lup“ Kaspar Hauser (2)

În iulie 1828, un magistrat local a sugerat autorităţilor din Nürnberg că ar fi mai bine pentru Hauser să fie scos din închisoare şi lăsat în custodia lui George Friedrich Daumer, psiholog şi profesor universitar. Daumer 1-a ajutat pe Hauser să devină un tînăr normal, dar, în acelaşi timp, a păstrat toate actele care atestau comportamentul bizar al băiatului. Daumer şi-a dat seama că simţurile lui Hauser erau extrem de ascuţite. Putea citi în întuneric, auzea şoapte de la distanţe foarte mari şi putea să discearnă cine era într-o cameră întunecată, doar prin miros. Din nefericire, pe măsură ce devenea conştient de lumea înconjurătoare şi îşi îmbogăţea cunoştinţele generale, aceste abilităţi extraordinare se estompau.

Pînă la începutul anului 1829, Hauser învăţase îndeajuns cît să fie capabil să îşi scrie autobiografia. El a dezvăluit că fusese ţinut într-o celulă lungă de 2,1 metri, lată de 1,2 metri şi înaltă de 1,5 metri, de un bărbat a cărui faţă nu a văzut-o niciodată. Dormea pe un pat din paie şi, cînd se trezea, găsea alături apă şi pîine. Uneori, apa avea un gust ciudat şi leşina pentru a se trezi spălat şi îngrijit, îmbrăcat cu un nou rînd de haine. Într-o zi, bărbatul a venit la uşa celulei lui Hauser cu cărţi şi l-a învăţat să citească puţin, să îşi scrie numele şi l-a pus să repete frazele rudimentare pe care le-a pronunţat la apariţia sa în public. Ziua următoare, Hauser şi cel care-l ţinea în captivitate au pornit într-o călătorie care a culminat cu apariţia lui la Nürnberg.

Autobiografia lui a declanşat o nouă teroare. În octombrie 1829, un străin îmbrăcat în negru a venit la

veşnică dacă se pocăiau. Dar poate mai presus de toate, miracolele săvîrşite de Christos şi puterile supranaturale dăruite de Mîntuitor apostolilor au reprezentat pentru primele comunităţi creştine dovada că doar o intervenţie divină poate vindeca boala, dar şi învinge însăşi moartea! Astfel, dezvoltarea Bisericii Creştine a fost stimulată de rolul jucat de adepţii săi în lupta cu epidemiile. La mijlocul Secolului III, comunităţile creştine, persecutate şi terorizate de regimul imperial, deveniseră deja o Biserică bine închegată, iar procesul de coagulare s-a accentuat puternic în timpul „molimei lui Ciprian“ şi cu ajutorul acestui episcop creştin. Convertirile la creştinism erau mai numeroase atunci cînd populaţia era atinsă de molime, războaie, foamete sau calamităţi naturale. În momentul cînd „molima lui Ciprian“ a ajuns la intensitatea maximă, episcopul şi preoţii săi din Africa de Nord ajunseseră să boteze pînă la 300 de persoane zilnic! Astfel a luat naştere cultul lui „Christos Vindecătorul“. Persecuţiile cumplite iniţiate, la sfîrşitul secolului, de către împăratul Diocleţian nu au putut distruge creştinismul, care a fost recunoscut, în cele din urmă, oficial, de către Constantin cel Mare, în 313. La finele Secolului IV, creştinismul a fost adoptat ca religie oficială a Imperiului Roman, după promulgarea legilor împotriva cultelor păgîne, de către Teodosius. Practicarea medicinei a trecut astfel în sarcina Bisericii, ai cărei preoţi aveau să devină şi medici, pe toată perioada de înflorire a Imperiului Byzantin. Creştinii urmau pilda evreilor în ceea ce priveşte atenţia acordată celor bolnavi, iar îngrijirea acestora constituia una dintre cele şapte îndatoriri ale oricărui credincios. Caritatea a devenit o însuşire extrem de apreciată în epocă şi nu este lipsit de interes faptul că primele biserici şi primele spitale erau construite potrivit aceluiaşi plan arhitectonic: un altar central avînd în prelungire două sau patru încăperi largi şi alte cîteva cămăruţe sau capele, fiecare pusă sub patronajul unui anumit sfînt. Tratamentul în aceste spitale era asigurat de preoţi, asistaţi de voluntari, dar pentru alungarea bolii se făcea apel tot la mijloace supranaturale. Modul de abordare a bolii de către medicii byzantini, dar şi de cei din Evul Mediu, în general, era asemănător cu cel întîlnit astăzi la unele secte de sorginte creştină. Pentru ei, boala reprezenta o pedeapsă pentru păcat, pentru ştirbirea purităţii vieţii creştine. Tratamentul,

casa lui Daumer şi a încercat să îl ucidă pe Hauser cu un cuţit. Lord Stanhope, un aristocrat englez, prieten al familiei Baden aflate la cîrmuire, s-a împrietenit cu Hauser şi a obţinut custodia băiatului din partea oraşului Nürnberg. Stanhope şi-a pierdut repede interesul şi a lăsat băiatul în grija doctorului Meyer, care locuia în oraşul Ansbach. Meyer nu-l agrea pe băiat şi a devenit un tutore răuvoitor şi dur. La 14 decembrie 1831, Hauser s-a dus într-un parc local să întîlnească un bărbat care îi promisese să îi dezvăluie detalii despre identitatea mamei lui. S-au întîlnit, şi străinul a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să îi dea lui Hauser un portofel, dar cînd s-a aplecat spre el, tînărul a fost înjunghiat. A murit trei zile mai tîrziu, la doar 21 de ani.

Recent, s-a avansat presupunerea că Hauser era de fapt prinţ al familiei Baden şi fiu al lui Stephanie, Marea Ducesă de Bavaria. Cu siguranţă, multe persoane din aristocraţia bavareză bănuiau acest lucru, şi regele Ludwig al Bavariei a scris chiar în jurnalul său că Hauser era „pe drept Marele Duce de Baden”. Există o teorie potrivit căreia Stephanie şi Karl de Baden l-au avut pe Hauser în 1812, însă mama vitregă a lui Karl, ducesa de Hochberg, l-a schimbat la naştere cu un copil de ţărani bolnăvicios. Infantele bolnav a murit la scurtă vreme şi băieţii pe care i-a avut ulterior Karl cu Stephanie au murit, de asemenea, de mici. Karl însuşi şi-a pierdut viaţa din cauze necunoscute şi pe patul de moarte a spus că el credea că fusese otrăvit, la fel ca fiii lui. Tronul lui Karl i-a revenit apoi fratelui său vitreg, Leopold, fiul ducesei de Hochberg. Această teorie este imposibil de dovedit.

Tot ce ştim cu siguranţă este că, în curtea unei biserici de provincie liniştită, se află o piatră funerară pe care scrie: „Aici odihneşte Kaspar Hauser, enigmă a timpului său. Naşterea, ca şi moartea lui au fost învăluite în mister“.

dacă Dumnezeu îngăduia vindecarea, nu putea fi dat, prin urmare, decît de o intervenţie divină. Dar această vindecare nu venea doar de la Demiurg. La fel ca şi romanii, care apelau la nenumăraţi zei păgîni spre a fi tămăduiţi, şi creştinii din perioada medievală îi invocau pe sfinţii proprii religiei lor. De fapt, mulţi dintre primii sfinţi creştini au fost identificaţi, printr-un bizar sincretism religios, cu zei romani, unii avînd chiar aceleaşi nume! Astfel, Febris, zeiţa romană a febrei, a devenit Sfînta Febronia. Prin pilda altor sfinţi se glorificau conceptele fundamentale ale creştinismului şi în primul rînd învierea din morţi, în acest context, elocvent este cazul sfinţilor Cosma şi Damian, „doctorii fără de arginţi“. Ei ar trebui să fie consideraţi astăzi drept patroni ai transplanturilor chirurgicale, pentru că au reuşit să-i pună unui schilod un picior zdravăn în locul celui beteag. Acuzaţi de vrăjitorie, cei doi au fost torturaţi pînă la moarte, dar au înviat miraculos, spre a fi în cele din urmă decapitaţi.

Legenda Sf. Sebastian, patron al epidemiilor (1)

Şi legenda Sfîntului Sebastian este interesantă, deşi povestea acestui personaj pare mai curînd de domeniul miracolului. Despre el, se ştie că ar fi comandat o unitate militară din cadrul gărzii pretoriene, în timpul împăratului Diocleţian, dar a devenit, în secret, creştin. El a reuşit să-i convertească şi pe alţi camarazi de arme, dar şi pe doi romani de viţă nobilă, Marcus şi Marcellinus. Aceştia au fost acuzaţi pentru că au refuzat să aducă sacrificii zeilor şi, sub tortură, au mărturisit că sînt creştini şi l-au dat în vileag şi pe Sebastian. Au fost condamnaţi la moarte, dar părinţii celor tineri de origine înaltă i-au implorat să renunţe la „rătăcirea creştină”, spre a-si salva viața. Dar, cum la sfatul lui Sebastian, Marcus si Marcellinus au rămas fermi în credinţă, gărzile şi judecătorii în faţa cărora acuzaţii fuseseră aduşi au fost atît de impresionaţi de tăria lor şi s-au convertit pe dată la creştinism, preferînd să piară cu toţii decît să se închine iarăşi zeilor şi primind moartea de martir, în anul 288. (va urma)

FREDERICK CARTwRIGhT, MIChAEL BIDDISS

Regele Arthur (1)

Potrivit legendei, regele Arthur s-a născut în Secolul al V-lea d.Chr. Se spune că marele magician Merlin i-a schimbat înfăţişarea lui Uther Pendragon, unul dintre cei mai mari războinici ai Angliei, în aşa fel încît să arate ca ducele de Tintagel, soţul lui Ingraine de Cornwall. Uther a sedus-o pe Ingraine în căsuţa din Tintagel, însă copilul născut a fost înstrăinat. I s-a dat numele Arthur şi a fost crescut fără să aibă vreo idee asupra descendenţei sale speciale. Cînd a murit Uther, tronul a rămas gol. Merlin a împlîntat într-o rocă o sabie numită Excalibur, susţinînd că doar un bărbat cu sînge regesc va fi în stare să o mişte din loc. Cînd tînărul Arthur a reuşit să clintească sabia, a fost proclamat rege. Unsprezece alţi conducători britanici s-au ridicat împotriva tînărului rege, dar Arthur le-a înăbuşit răzmeriţa şi a inaugurat o domnie glorioasă. Arthur s-a căsătorit cu Guinevere şi a adunat un grup de cavaleri oneşti şi curajoşi la reşedinţa regatului, în Camelot, în Valea Avalon. Tatăl lui Guinevere i-a dăruit lui Arthur legendara Masă Rotundă. împreună, cavalerii au cîştigat victorii măreţe asupra invadatorilor saxoni şi a Imperiului Roman. Se spune că Arthur însuşi ar fi devenit împărat şi ar fi pornit în căutarea Sfîntului Graal. În acest timp, unul dintre cavalerii săi de încredere, Lancelot, a avut o aventură cu Guinevere. Acest lucru a marcat începutul sfîrşitului pentru Arthur. Cei doi amanţi au fugit pe pămînturile lui Lancelot din Brittany, Franţa. Arthur s-a hotărît să îi urmărească şi să declare război fostului său prieten, lăsîndu-şi nepotul, Mordred, să vegheze asupra Angliei. În timp ce el se afla în luptă în zona Canalului Mînecii, Mordred s-a răzvrătit, aşa că Arthur a fost nevoit să se întoarcă acasă.

(va urma)

mATT LAmY

Doza de sãnãtate

o lume a vibrațiilor

Nu există materie în sine, ci este formată de o putere care o aduce și o transformă în particule minuscule ale sistemului solar, putere care ține totul împreună. Lumea noastră constă într-o varietate de vibrații, care se transformă în diferite forme, interferează și rezonează.

Din Antichitate sînt cunoscute legile ermetice. Șapte principii fundamentale descriu într-un mod cuprinzător lumea. Al doilea principiu ermetic spune că, așa cum este la cei mici, așa este și la cei mari. Undele scalare au fost făcute cunoscute de fizicianul Konstantin Meyl (1952). Undele electromagnetice longitudinale sînt răspîndite în natură și formează baza sistemului biologic în comunicare. În medicina energoinformațională undele scalare sînt integrate în aparatele care au la bază fizica cuantică.

Omul modern are nevoie de tratamente personalizate. Lumea în care trăim s-a modificat și se modifică în permanență, cu părțile ei bune și „nebune”. Vedem că tot mai multe boli se cronicizează în loc să se vindece, în ciuda progresului medicinei clasice. Acest fenomen ne atestă încă o dată că individul modern are nevoie de tratamente adecvate afecțiunilor de care suferă.

Mediul înconjurător este tot mai agasant, metalele grele și pesticidele ne inundă fructele/ legumele și alimentele. Apele mărilor și oceanelor sînt tot mai încărcate cu noxe toxice. De multe ori mă întreb: consumul de pește și fructe de mare este chiar atît de sănătos? Mercurul este o otravă a cărui prezență în organism duce la inflamația încheieturilor și a țesutului diferitelor organe, mai departe omul bolnav devine agresiv și arogant, lipsit de sentimente.

Aproape în toate bolile autoimune sursa principală de îmbolnăvire este infestarea orga-

nismului cu metale grele. Limfa – al doilea sistem imunitar al corpului – se încarcă, de asemenea, cu rezidurile metabolice ale corpului. În general, în cazul persoanelor cu dureri cronice și, mai ales, cu afecțiuni cronice, limfa este inflamată, sau stagnează. Nodulii limfatici (situați îndeosebi în spatele intestinelor) se încarcă cu toxine asemenea unor filtre de cafea. Celulele sînt ,,hrănite” de terminațiile limfatice, unde, de cele mai multe ori, alimentele și toxinele se stochează. O limfă curată ne scapă de multe probleme de sănătate, ne face mai vioi și mai mobili, mai inteligenți. Mai mult, în prezent este recunoscută influența limfei în bolile neuro-degenerative precum Parkinson, demență, Alzheimer, scleroză multiplă.

Medicina energo-informațională ne pune astăzi la dispoziție terapii de echilibrare energetică la nivel de celulă-organ-sistem, terapii pe care nici noi, terapeuții, nu le visam în urmă cu cîțiva ani. Individul are nevoie de terapii actualizate și, mai ales în afecțiunile cronice, de terapii personalizate.

Diagnosticarea energetică însoțită de buletinul de analize energetic ne arată organele dereglate din punct de vedere energetic, care s-au deconectat de la sistemul informațional al corpului, imunitatea și metabolismul. Readucerea întregului organism în echilibru previne și tratează multe probleme de sănătate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

tel. 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro

Centrul German Dermavital vă

la dispoziție tratamente post Covid, de prevenire a sechelelor ce pot apărea după infecția cu Covid-19, cît și tratamente post Vaccin, pentru neutralizarea efectelor secundare ale vaccinului.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim! REDACȚIA

teRAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice. Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4w se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess book ConsultInG sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPRes DIstRIbutIon sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.