România Mare, nr. 1604

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Eu sînt cel mai bizar adulter de pe suprafața pămîntului: am înșelat poezia cu dramaturgia, dramaturgia cu presa și presa cu politica. Nostim e că toate patru locuiesc sub același acoperiș și mi-au făcut copii frumoși.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Nu

mai vreți Klaus, Cîțu, Ciolacu? Atunci aruncați jugul strategic!

motto: ,,România, mioapă la tot ce e «mîine», cu ochii mari deschişi la tot ce e «azi» nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite”

nICoLAE TITULESCU

Trăim vremuri dramatice care, fără să exagerăm cîtuși de puțin, pun în pericol România, ca stat. Veți spune că nu e ceva nou, că și pînă acum am văzut cum deciziile sînt luate fie în afara țării, fie de către personaje devotate total străinătății. Da, este adevărat, dar între timp s-au stabilizat două ,,cancere”: îndatorarea dincolo de limită a statului și dependența energetică cvasitotală. În plus, pe plan internațional, se produce un fenomen care ne afectează direct, ca țară satelit: căderea SUA – și implicit transformarea ,,partenerului strategic” într-un jug împovărat din ce în ce mai mult. Sau, altfel spus, transformarea SUA în piatra legată de gîtul celui gata să se înece! Efectele degringoladei internaționale a SUA se simt în România, pentru că partide și persoane cu evidentă comandă externă au început să se încaiere între ele, ducînd la o criză guvernamentală.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

„Polițistul bun“ și ,,polițistul rău“

în mass-media și politica din România

Se împlinesc 10 ani de cînd am decis să nu mai urmăresc canalele TV românești de știri și de divertisment. A fost o decizie înțeleaptă, dar recunosc faptul că, din cînd în cînd, mai „trag cu ochiul” la ce se mai scrie pe internet. De asemenea, se împlinesc 10 ani și de cînd, în aceeași perioadă, scriam că presa, mass-media asta minunată care manipulează mințile românilor, cea de-a patra putere în stat, trebuie cumva să aibă și responsabilități, nu numai drepturi. Scriam, de asemenea, că mi se pare normal ca fiecare jurnalist, fiecare formator de opinie, să fie obligat, prin lege, să își publice declarația de avere, precum fac politicienii, de exemplu, alți răsfățați ai sistemului. Și unii și alții reprezintă factorii cei mai importanți în evoluția societății, pentru că în modurile

SUA schimbă instrumentul de presiune asupra întregii lumi

Înfrîngerea din Afganistan obligă America să tragă concluzii globale

Șoc, confuzie și nedumerire – aceasta a fost, în esență, reacția presei mondiale și a politologilor la declarația senzațională a președintelui SUA. Biden a proclamat „sfîrșitul marilor războaie ale Americii”, refuzul de a implanta democrații în alte țări cu ajutorul bombardierelor. De ce a luat administrația de la Washington această decizie și ce vor face americanii în schimb?

La 1 septembrie, Joe Biden a susținut un discurs în care a prezentat rezultatele războiului afgan. Cu toate acestea, punctul principal al acestui discurs nu a fost justificările președintelui american, ci concluzia pe care a tras-o public despre eșecul din Afganistan. „Decizia luată cu privire la Afganistan nu privește doar acest teritoriu. Se încheie era operațiunilor militare majore pentru a reconstrui alte țări. Am văzut cum misiunea antiteroristă din Afganistan, al cărei scop era eliminarea teroriștilor și prevenirea atacurilor acestora, s-a transformat într-un război cu gherilele și în încercări de a construi o națiune, de a crea un Afganistan democratic, întreg și unit“.

(continuare în pag. a 17-a) r.m.

cele mai reale – unii prin legi, alții prin articole sau discurs – pot face mai grele sau mai ușoare (după caz!) viețile celor care îi aleg sau îi urmăresc. Scriam la acea vreme că este perfect legitimă evidențierea surselor de venit ale jurnaliștilor. În fond, dacă știm cine le asigură averile, știm și cui le sînt credincioși acei jurnaliști.

Pînă la începutul anilor 2000, astfel de raționamente erau oarecum simple. Existau cîțiva moguli de presă, care asigurau salariile unor jurnaliști. Pe măsură ce timpul a trecut și massmedia a fost acaparată complet de interesele străine – pentru că nimeni nu mă poate convinge că Voiculescu sau Burci mai au vreo putere în trusturile de presă pe care le dețin – au început să apară diverși profeți mediatici, care, cu priviri încruntate ori sticloase ne arată cum se trăiește în România și cum mor ei de dragul acestei țări.

(continuare în pag. a 16-a)

Ce-a mai putea s spun? E nc bine

Ce-aș mai putea să spun? e încă bine atîta timp cît stelele-s pe cer și legi morale, cu harpon de fier, ne țintuiesc de-a pururi în destine

E bine, deci, cît știu că n-am să pier de vreme ce văzduhul se susține și pe piloni înalți, sculptați de mine în nopți de rugăciune și mister

E-un secol tragic, ars de explozive precum un rug pe care antichriști ard biblii vechi cu dește uscățive

Dar, ochii mei n-au dreptul a fi triști cît timp mai văd vitralii în ogive și pot să mă întrebe: mai reziști?

CornELIU VADIm TUDor

Începînd din numărul viitor, revista noastră va găzdui suplimentul „Tribunul“. Acesta se va regăsi în ultimele 4 pagini ale publicației noastre.

„Munca cîmpului“, tablou de Marcel Mitea

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Drame umane la Radio Bucureşti F Compunerile şcolare ale lui Radu

Baltazar F Nelu Cotrocelu acceptă provocarea Maricicăi Puică F Crizele de furie ale lui Anton Uncu şi Nicolae Cristache

PArTEA I

F Ştiţi ce-mi place mie cel mai mult la grevele astea? Că respectă, cu sfinţenie, sereleurile, adică week-end-urile. N-ai vedea un miting de protest sîmbăta şi duminica, pentru nimic în lume! Boieri, românii noştri, se respectă, nimic de zis.

F „Trebuie să amînăm alegerile, am pierdut Moldova şi Oltenia!“ – aşa se zvoneşte că ar fi spus Ion Iliescu echipei sale de pitici într-ale politicii, teribil de îngrijorat de huiduielile şi furia populară cu care a fost întîmpinat în unele localităţi din cele două provincii. Provincii pe care le-au pierdut mai recent, fiindcă Transilvania o pierduseră încă de la bun început, din cauza şovăielilor şi lipsei de fermitate cu privire la organizaţia fundamentalistă U.D.m.r., acest „Hamas“ din inima României Ion Iliescu şi P.D.S.r.-ul său de văcari şi pîslari îşi merită soarta, pentru că nici n-au lăsat pe nimeni să-i ajute, tot cum i-a tăiat capul au făcut, pentru ei o vorbă spusă de un străin a valorat mai mult decît zbuciumul unui întreg partid românesc. F Auzim acum o altă bazaconie: cică Adrian Năstase ar fi declarat că P.r.m. şi P.S.m nu vor vota Bugetul pe 1996, din raţiuni populiste (?!), în aşa fel încît revendicările sindicale nu pot fi soluţionate de cei de la P.D.S.r Asta-i drama vieţii lui Bombonel: pe el l-au dorit ai lui să fie fată, dar a ieşit băiat, un mic accident genetic. Asta înseamnă că se bagă unde nu-i fierbe oala, mereu îşi dă cu părerea, apare de două ori pe seară la TVr în vizite de lucru, cu o liotă de miniştri şi prefecţi după el, mai ceva ca Elena Ceaușescu, care nu îndrăznea să facă așa ceva. Dar unde nu apare acest băiat finuț, cu căutătură rea spre cei care îl contrazic? La adunările vînătorilor şi pescarilor, la vernisajul unor expoziţii, la licitaţii de mobilă, la selecţia pentru „Euroviziune“, în sală, alături de viitorul cîştigător (?!) etc. Ultima găselniță a acestui ginerică de profesie e absolut ridicolă şi arată cît de mincinos poate fi el uneori: carevasăzică, deaia n-au rezolvat ei nici una din problemele grave ale populaţiei, fiindcă au aflat că P.r.m. şi P.S.m. nu vor să voteze Bugetul pe 1996! Asta-i culmea neruşinării, să dai vina pe cei care te-au tot zgîlţîit de mînecă, atrăgîndu-ți atenţia că ai luat-o razna şi că lumea mult n-o să mai suporte. Ca să vedeţi cît de zvăpăiat e Bombonel, vom da un singur exemplu: Bugetul pe 1995 a fost votat şi cu sprijinul P.r.m. şi P.S.m., dar ce folos? A fost soluţionată vreo problemă majoră a acestei Ţări? Nici pomeneală, cu banii respectivi şi-au mai terminat mafioţii un etaj de vilă, ori şi-au burduşit conturile bancare, din Ţară şi din străinătate. În ceea ce priveşte P.r.m., el a declarat de cîteva luni: pînă nu se vine cu un raport extrem de riguros şi convingător privind destinaţia celor peste 6 miliarde de dolari datorii externe şi a banului public, în general, parlamentarii noştri nU vor vota nici un fel de Buget. Pentru că este imoral să se cîrpească un Buget de austeritate şi să se termine banii tocmai pentru domenii vitale ca apărarea naţională, sănătatea, învățămîntul, cultura și cercetarea științifică – în schimb să se practice o risipă deşănțată la protocolul Palatului Cotroceni, la poftele patologice ale directorilor S.P.P. şi S.R.I., la voiajurile interminabile ale căpeteniilor P.D.S.r., la uşurinţa cu care se devalizează băncile, de către toţi gangsterii. Ce, nu le place

clienţilor lui Iliescu adevărul? Îi arde ca fierul roşu? Oho, și acesta nu-i decît începutul! F În continuare, liderul Grupului Parlamentar „Partida Naţională“, senatorul Vadim, nu are birou în Senat Acesta e principalul motiv pentru care preşedintele P.r.m. n-a mai fost văzut la lucrările din Sala omnia, fiindcă el nu este omul să stea pe culoare, sau pe la uşile altora. Ceea ce pretind pedeseriştii că ar fi un birou al „Partidei Naţionale“ reprezintă, de fapt, o cămăruță meschină, fără grup sanitar, în care umflatul ăsta de Gherman n-ar sta nici măcar 1 minut. Bine în schimb că le-a dat Văcaru birouri la toţi ai lui, fiindcă el e zmecher, zice că atîta timp cît e la putere, poate să taie şi să spînzure. Nici nu vrem să ne gîndim ce va face Văcaru atunci cînd nu va mai fi la putere. Probabil se va da editor. Sau om de afaceri. Rămîne de văzut dacă o să-l lase populaţia înfuriată. Deocamdată, să notăm că băutorul fruntaş al Parlamentului României se dă şi mare crai! Nu credeţi? Întrebaţi-o pe doamna C, femeie relativ prezentabilă, pe care el a angajat-o la cabinetul lui pe post de „saltea“, a folosit-o ce-a folosit-o, dar, atunci cînd a forțat-o să facă perversiuni sexuale, biata femeie a fugit urlînd! Văcarule, eşti bunic, prăpăditule, ce-ți trebuie ție aşa ceva? Sau poate că ţi-ai băut şi minţile şi nu mai judeci? F Am aflat că nu mai puţin de 29 de senatori nU plătesc impozitele la stat! Ei fac parte din 4 categorii: 1) veterani de război; 2) deţinuţi politici; 3) revoluţionari; 4) handicapaţi. Unii, ce-i drept, binemerită de la Patrie, dar alţii? Printre handicapaţi, la loc de frunte, Ion Păun Otiman, de la P.A.C. Într-adevăr, turcaleţul din fostul paşalîc al Timişoarei e bolnav şi la picioare, şi la cap, dar în acest caz, ne întrebăm şi noi, în glas cu tot poporul: ce te-ai băgat, mă, în politică? F Lăudabilă iniţiativa lui Horia Alexandrescu, de a găzdui în „Cronica Română“ un „Colț al Elevului“. La această rubrică lubrică, publică, în mod periodic, cîte o compunere şcolară senatorul independent Radu Baltazar. Curățele, modeste și chinuite, compunerile directorului Teatrului „Al. Davila“ din Piteşti sînt la nivelul clasei a VII-a, dar ele sînt perfectibile, desigur. Iată, bunăoară, un citat din ultima strigătură a căluşarului argeşean, cu nume cam sionist, citat pe care Horia Alexandrescu l-a aşezat ca pe un păduche în fruntea ziarului său de sîmbătă, 9 martie: „Escalada grobiană a mitocăniei, ameninţările tîlhăreşti cu confiscări de proprietăţi şi pedepse medievale sînt reminiscențe intolerabile ale totalitarismului defunct, indiferent de steagul politic sub care se ascund comitenţii“. Întrucît nimeni nu ştie ce meserie are în teatru, cu adevărat, Radu Baltazar (e regizor? e scenograf? e actor? e sufleur? e machior? e subretă?) nu putem să-i cerem să stăpînească limba română la nivelul pretenţiilor intelectuale, dar un lucru putem să-i spunem: cuvîntul „escaladă“ nu există nicăieri, în nici un dicţionar, s-ar putea să-i fi fost foame şi să se fi gîndit la o combinaţie între escalop şi ruladă, sau poate chiar la marmeladă. Trecînd la fondul problemei, putem vedea că rafinatul purtător de cămăşi cu năsturaşi fistichii, de macaroane şi păstîrnace colorate la gît, în chip de papioane şirete, nu prea e de partea celor mulţi şi năpăstuiţi, dimpotrivă, îi apără pe bandiţi: carevasăzică, vărul infractorului Bogdan Baltazar îi face grobieni, mitocani şi tîlhari pe justiţiarii care au declarat că vor confisca averile acumulate prin fraudă! Măi, coane Radule-Mossadule, ce vermişor

te tot zgîndăre-n fund de sari la bătaie în prostie şi împotriva curentului popular, care n-are ochi pentru hoţi? De ce-i aperi pe borfaşi şi-i pui la zid pe cei care sînt însetaţi de dreptate? Cît despre pedeapsa medievală aplicată de Vlad Ţepeş, cred ca o țeapă-n fund, cu vibrator, este tot ceea ce şi-ar dori mai mult odalisca aia năduşită, pe nume Andrei Pleşu. Totuşi, nu ne putem reprima o întrebare: avînd în vedere că R.B. a dezertat din P.D.-F.S.n. şi acum, cică, e independent – pe cine mai reprezintă el în Senatul României, ce fel de electorat?! Pentru această compunere şcolară modestă, dar neglijentă, comisia de examinare îi dă elevului bătrîior Radu Baltazar nota 4. N-are decît să se prezinte la corigență, în toamnă. F Nu s-ar zice că ziarul „Oglinda“ simpatizează prea mult cu „Columna Bank“. De cîteva săptămîni, aproape zi de zi, apar materiale zdrobitoare împotriva acestei foarte dubioase bănci, care şi-a început activitatea prin depunerea, misterioasă, a 7,7 milioane de dolari într-o singură zi! Ceea ce nu ştiu cei de la „Oglinda“ (ori poate că n-au curajul s-o spună) este că prospera afacere cu „Columna Bank“ îi are ca patroni din umbră pe doi dintre autorii mascaradei judiciare în urma căreia a fost împuşcat Ceauşescu: unul cu piciorul în ghips şi altul cu ochelarii de limba maghiară pe nas. Ghici ciupercă ce-i cu ei şi cum îi cheamă? F Şi iată că acelaşi ziar, „Oglinda“, publică în numărul său de luni un alt articol şi mai năucitor, cu titlul: „Zaher Iskandarani are un cont de 4.000.000 de dolari la Columna Bank“. Şi uite aşa se poate ajunge la legătura stupefiantă dintre Asztalos şi Zaher! F O nouă şi profundă apariţie editorială: „Mic Tratat de Sofistică“, de colaboratorul nostru dr. Leonard Gavriliu (Editura Iri). F Un atac foarte murdar împotriva preşedintelui P.r m publică revista „Timpul – în 7 zile“, condusă de Adrian Riza. E păcat că acesta aşa înţelege să se achite faţă de P.D.S.r. şi Palatul Cotroceni, ca răsplată pentru cele cca. 6 miliarde de lei pe care le-a primit pomană, în 6 ani, ca să scoată falimentara lui gazetă, în numai cîteva mii de exemplare. Faptul că Adrian Riza şi l-a luat adjunct pe sinistrul mercenar mihai Pelin, ajungînd totalmente dependent de Şarpele cu ochalari, nu ne miră. Noi nu vrem să polemizăm cu A.r , pentru că îl ştim bolnav de inimă şi s-ar putea ca o astfel de luptă cu noi să-i fie foarte dăunătoare, ceea ce nu e cazul, victime noi nu facem. Dar îl sfătuim, amical, să se potolească. Noi am priceput că el e la mîna sionismului mondial, fiindcă sîngele apă nu se face, dar nu vom tolera ca pînă şi nevasta Mareşalului Antonescu să fie mînjită cu noroi de gunoiul ăsta uman, trăznind a borhot de trăscău, pe nume Mihai Pelin: „Maria Antonescu, soţia ex-conducătorului, trimisă judecăţii pentru furt“– aşa se intitulează o notă sovietică din 5-11 martie 1946, scoasă de la Arhivele Securităţii Staliniste de vagabondul de Pelin și repusă în circulaţie, prin publicarea în „Timpul“. Dragă Riza, ţi-a luat Dumnezeu minţile? Tu chiar crezi că o femeie exemplară, ca Maria Antonescu, care a patronat nenumărate opere şi acţiuni caritabile, putea să fure de la Legaţia Sovietică din Şos. Kisselef vase de bucătărie? Raţionamentul e simplu: prin urmare, dacă tot a furat, e bine că au închis-o ruşii şi că i-au putrezit oasele, nu-i aşa? F Mai vechiul nostru client Radu Berceanu, deputat P.D.-F.S.n., figurează la rubrica Gîgă a ziarului „Adevărul“: „Domnilor, nu putem să scoatem ceva şi apoi să băgăm. E împotriva legilor naturii“. Ba tocmai că scos-băgatul e conform legilor naturii, Bercene, fiindcă după acelaşi principiu ai fost făcut şi matale. (va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 15 martie 1996)

efectele secundare ale vaccinărilor.

Actualitatea internaţională Cinci adevăruri cheie despre Covid

– medicii americani vorbesc despre alternative la vaccinările periculoase –De cîteva luni urmăresc discursurile medicilor străini pe tema COVID-19 și a luptei împotriva acestui virus. Majoritatea medicilor cunoscuți, academicieni, profesori, doctori în științe, cu decenii de muncă științifică și practică în spate, dar și un număr mare de publicații sînt îngrijorați de campania de vaccinare împotriva virusului, lansată în toată lumea. Acești specialiști se opun, de regulă, celor mai tineri și, în consecință, mai puțin experimentați, pentru că argumentarea lor este mai slabă și, cel mai important, nu se bazează pe datele necesare care pot risipi îndoielile ridicate de criticile asupra vaccinului. Vorbim, în primul rînd, despre datele legate de rezultatele studiilor clinice efectuate asupra substanțelor pe care le conține serul utilizat în vaccinare.

Aproape toți susținătorii vaccinului invocă următorul argument: orice vaccin poate avea unele efecte secundare, dar acestea sînt minime și nu pot fi comparate cu numărul de vieți salvate; vaccinurile sînt cea mai eficientă armă împotriva virusului și nu există o alternativă la acestea.

Oare chiar nu există nici o alternativă?

Am privit din nou din acest unghi discursurile celor mai faimoși critici ai vaccinării actuale și am văzut că aproape toți oferă cîte o alternativă. Cele două alternative principale se rezumă la următoarele argumente:

Primul este întărirea imunității oamenilor. Aceasta este o metodă care asigură imunitate nu numai împotriva virusului Sars-Cov 2, ci și împotriva oricărei alte infecții. Din anumite motive, OMS, ministerele sănătății și mass-media din toată lumea păstrează tăcerea în privința acestui prim argument.

Al doilea argument este dezvoltarea și aplicarea practică a metodelor eficiente de tratare a persoanelor infectate. Din anumite motive, această alternativă este, de asemenea, păstrată undeva, în umbră.

Voi aborda argumentul din urmă mai detaliat, pe baza discursurilor a doi medici americani autorizați și foarte apreciați: doctorul în medicină Peter McCullough și doctorul Vladimir Zelenko.

Dr. Peter McCullough este cardiolog, specialist în medicină internă, epidemiolog și cercetător academic, redactor-șef la două reviste medicale și autor a aproximativ 1000 de publicații științifice, inclusiv peste 600 de publicații revizuite de colegi, înregistrate la Biblioteca Națională de Medicină din SUA. Este fondatorul și actualul președinte al Societății CardioRenale din America. A fost consultant în Administrația SUA pentru Alimente și Medicamente (FDA), membru sau președinte, după caz, al comisiilor de monitorizare a 24 de studii clinice randomizate (efectuate pentru a evalua eficacitatea și siguranța medicamentelor). Cercetătorul a supravegheat tratamentul a peste 100 de pacienți diagnosticați cu Covid și, de asemenea, a consultat sute de alți pacienți cu un diagnostic similar în întreaga lume, elaborînd un protocol pentru tratarea pacienților cu un astfel de diagnostic. Din păcate, acesta nu a fost recomandat pentru utilizare oficială de către autoritățile sanitare din SUA, dar se știe că este folosit de mulți practicanți privați.

Într-o formă scurtă, necenzurată, poziția doctorului McCullough este prezentată în articolul ,,Cele cinci adevăruri cheie despre Covid care ne-ar fi putut salva de autodistrugere”, publicat pe 11 august în ediția în limba engleză TCW Defending Freedom (numită pînă de curînd The Conservative Woman). „Adevărurile cheie” la care face referire autorul sînt următoarele:

1. Persoanele care nu prezintă simptome ale bolii COVID-19 nu sînt purtătoare ale infecției virale. Purtătorii sînt doar cei care au simptome ale bolii.

2. Testarea pentru pacienții „asimptomatici” trebuie întreruptă.

3. Imunitatea naturală este puternică, suficientă și durabilă (în principiu, poate fi menținută pînă la sfîrșitul vieții unei persoane). În orice caz, protejează o persoană mult mai fiabil decît imunitatea artificială creată de vaccinare. „O persoană cu imunitate naturală se poate apropia de o persoană infectată, poate fi stropită de tusea puternică a acesteia din urmă, fără să se îmbolnăvească”.

4. Covid-19 este ușor de tratat la domiciliu cu medicamente simple și accesibile. Cel mai important lucru este să identificați boala într-un stadiu incipient și să luați măsuri urgente pentru a-i bloca evoluția.

5. Vaccinurile actuale (AstraZeneca, Johnson & Johnson, Pfizer, Moderna) sînt ineficiente, în special împotriva tulpinilor mai noi. Nu oferă nici o garanție că, după injectare, persoana va primi protecție împotriva virusului. Mai mult, din cauza numărului record de decese și efecte adverse raportate după injecții, acestea ar trebui considerate „nesigure și inutilizabile de către oameni”. Articolul descrie numărul de decese și spitalizări după vaccinări în Statele Unite: 100 de mii de persoane.

Voi adăuga faptul că, la începutul verii, dr. McCullough a făcut referire la numărul deceselor din Statele Unite din cauza vaccinărilor: 50 de mii de persoane, de cîteva ori mai mare decît numărul de decese cauzate de vaccinările care pînă atunci erau înregistrate în sistemul oficial de informare VAERS. Cu toate acestea, pînă în prezent, potrivit VAERS, 13 mii de persoane au murit din cauza vaccinărilor în Statele Unite. Dr. McCullough, la fel ca mulți alți medici, observă că autoritățile americane subestimează rata mortalității și

Dr. McCullough este de părere că zeci de mii de decese ale celor care au contractat virusul ar fi putut fi evitate dacă autoritățile americane nu ar fi introdus regimuri absurde de carantină, care nu aveau nici un temei medical și chiar agravau situația epidemiologică din țară. Izolarea („autoizolarea voluntară”) a zeci de milioane de cetățeni la care infecția nu a fost însoțită de nici un simptom (cetățeni „asimptomatici”) a fost o prostie. Anul trecut, dr. Peter McCullough a dezvoltat o metodă de depistare precoce a semnelor bolii (care nu trebuie confundată cu testele PCR). Mai mult, în două versiuni – pentru cetățenii obișnuiți (metodă de autoidentificare) și pentru profesioniști (medici). Și, de asemenea, metoda de tratament timpuriu (la domiciliu), care poate opri procesul, și previne agravarea bolii. Anul trecut, exista o oarecare speranță că propunerile lui McCullough vor fi luate în considerare în lupta împotriva COVID-19. Medicul a primit o invitație de la senatorul Ron Johnson pentru a depune mărturie la audierile Comitetului Senatului SUA pentru securitate internă și afaceri guvernamentale cu privire la tratamentul COVID-19. Pe 19 noiembrie 2020, Dr. McCullough a depus mărturie în Senatul SUA cu privire la tratamentul ambulatoriu precoce pentru pacienții cu risc crescut de COVID-19, în discursul său neexistînd atacuri asupra vaccinurilor (problema vaccinării nu era transpusă în plan practic). Un alt discurs semnificativ din punct de vedere politic al dr. McCullough a fost mărturia sa în fața unui comitet al Senatului din Texas, în martie 2021. În cadrul acestuia, medical s-a referit la campania universală de vaccinare desfășurată în Statele Unite în termini foarte duri. McCullough a spus că persoanele sub 50 de ani (cu unele excepții), precum și cei care au avut COVID-19, nu au nevoie de vaccinare și a solicitat identificarea promptă a acelor persoane care au avut primele simptome ale bolii, administrîndule medicamente care pot bloca tranziția bolii la o formă severă. La zece zile după acest discurs, autoritățile din Texas au adoptat o lege care obligă instituțiile medicale de stat să educe cetățenii și să le ofere prompt informații despre tratamentul precoce (proactiv) în cazul primelor simptome ale bolii. Mărturia doctorului McCullough în Senatul Texas a fost postată pe YouTube de Asociația Medicilor și Chirurgilor Americani și a avut peste 200.000 de vizualizări. Ulterior, videoclipul a fost eliminat. Acum mențiunea despre el poate fi găsită pe rețelele de socializare.

Este clar că discursurile lui McCullough provoacă o puternică reacție negativă din partea autorităților, care îi atribuie declarații false. Cercetătorul nu este un adversar al vaccinării, așa cum este prezentat în mass-media; potrivit lui McCullough, vaccinurile reprezintă doar unul dintre mijloacele de luptă împotriva virusului, care nu trebuie absolutizat. Acest remediu trebuie utilizat cu atenție, după o examinare atentă a pacientului. Este de remarcat faptul că McCullough se referă în mod specific la vaccinuri, și nu la medicamentele utilizate în Statele Unite, aflate în stadiu experimental. În disputele cu McCullough, adversarii săi pun sub semnul întrebării medicamentele pe care medicul le-a folosit și le folosește pentru a trata pacienții diagnosticați cu COVID-19. McCullough propune efectuarea de studii clinice aprofundate ale acestor medicamente, dar din anumite motive, propunerile sale nu sînt sprijinite.

Cunoscutul medic american Vladimir Zelenko, originar din Ucraina sovietică, vorbește în aceiași termini. El și-a cîștigat faima anul trecut, cînd a început să trateze persoanele diagnosticate cu COVID-19. Sub îndrumarea sa, 6.000 de pacienți au fost tratați cu succes. Printre aceștia s-au numărat fostul președinte american Donald Trump, ministrul israelian al Sănătății Yaakov Litzaman, președintele brazilian Jair Bolsonaro.

Vladimir Zelenko este un evreu ortodox. Unul dintre ultimele sale discursuri (rostit în luna august) este un videoclip în care medicul comunică cu trei membri ai Curții rabinice. Zelenko le explică interlocutorilor săi că autoritățile americane duc o politică medicală periculoasă, și că, declarînd război virusului COVID-19, ucid oamenii. Autoritățile israeliene urmează aceeași politică. Ca medic, Zelenko este de părrere că nu este necesară tratarea tuturor celor infectați. Dacă o persoană se îmbolnăvește de coronavirus, atunci cel mai probabil are unele probleme imune inițiale. Chiar dacă apar simptome ale bolii, organismul poate face față bolii, în majoritatea cazurilor, fără tratament special (deși este necesară supravegherea medicală a unei astfel de persoane). Zelenko, ca medic cu experiență, cunoaște limita pînă la care intervenția medicală în cursul bolii nu este necesară. El crede că tratamentul persoanelor diagnosticate cu COVID-19 în America este foarte slab administrat. Regimul corect de tratament (la momentul începerii tratamentului, medicamentele potrivite, regimul de administrare a acestora) ar putea reduce numărul de cazuri severe și decese cu 85%. Există un „protocol Zelenko” special, care este utilizat pe scară largă de adepții medicului din America și din străinătate.

Zelenko se opune puternic vaccinării, care atacă imunitatea naturală a unei persoane. El numește planurile administrației Joe Biden de a începe vaccinarea în masă a copiilor și adolescenților „o nebunie”. Zelenko face referire la statisticile oficiale americane prezentate de CDC (US Center for Disease Control and Prevention), care arată că în categoria copiilor și adolescenților sub 18 ani procentul de supraviețuire fără tratament în rîndul pacienților cu COVID-19 este de 99,99%! Medicul consideră că dorința de a-i vaccina pe cei care au fost deja bolnavi cu Covid-19 este, de asemenea, o nebunie: „Cei care au avut Covid-19 au anticorpi produși de sistemul lor imunitar natural și sînt de miliarde de ori mai eficienți decît imunitatea artificială”.

Vladimir Zelenko nu pare a fi nebun. Din contră: unul dintre plămîni i-a fost îndepărtat în timpul tratamentului împotriva cancerului, iar chimioterapia i-a slăbit sistemul imunitar, prin urmare se situează în categoria persoanelor cu risc ridicat în cazul infecției cu coronavirus. „Am opt copii și încă vreau să trăiesc”, recunoaște medicul. „Așadar, sînt personal interesat să găsesc o soluție”. Nu este surprinzător faptul că Vladimir Zelenko este criticat de adepții vaccinării atît în Statele Unite, cît și în Israel. Cu toate acestea, criticile se reduc la aspecte neimportante. De exemplu, medicamentele pe care le folosește pentru a-și trata pacienții. Între timp, Vladimir Zelenko, la fel ca Peter McCullough, propune prioritizarea dezvoltării și testării nu a vaccinurilor, ci a medicamentelor pe care le-a testat. Din păcate, autoritățile și companiile farmaceutice americane au priorități diferite. D.A.

TABLETĂ DE SCRIITOR

Un manifet politic demn de luat în seamă

Pentru Iulia Toma Pârvu, Basarabia este glia ei, pe care o cîntă prin cele mai duioase versuri și o plînge cu cele mai fierbinți lacrimi. Și totul izvorăște din marea ei dragoste pentru această parte de glie, ruptă din trupul României, țara-mamă, ,,în urma actului criminal Ribbentrop-Molotov, semnat în august 1939, pe baza căruia, în 1940, rușii au anexat Basarabia și Bucovina de Nord”, cum precizează scriitoarea în cuvîntul său adresat cititorilor, în cartea ,,O lacrimă pentru Basarabia”, versuri și proză (2020). Și o face din postura de fiică a Basarabiei, deportată în condiții dramatice, împreună cu familia sa, la o vîrstă cînd nu prea înțelegea ce se întîmplă în satul ei cu oameni pașnici și cu părinți la locul lor, care munceau cinstit pentru întreținerea gospodăriei alături de cei dragi. Era doar o copilă care, în loc să se ducă la școală sau să se joace cu păpușile, a luat drumul pribegiei spre România, cu familia ei, să scape de prigoana la care erau supuși basarabenii... A trăit scene terifiante, după cum ne mărturisește ea:

,,Într-o gară de dincoace de Vaslui, a fost văzută o scenă desprinsă parcă dintr-un film de groază: o mamă căreia îi murise pruncul a scos capul pe fereastră și, văzînd lume, a strigat înecată în lacrimi:

– Oameni buni, luați pruncul ista și așezați-l creștinește în țintirimul vostru! Eu nu știu dacă i-oi mai vide mormîntul, dar măcar să știu că nu-i aruncat ca un cîine.

– Cum îl cheamă?, întrebară oamenii aceia.

– Antonaș, Antonaș Ichim, îi di doi anișori și-i din Cimișlia.

– Mergi cu bine, femeie, că l-om da în paza îngerilor, după cum îi obiceiul nostru din bătrîni.

Acea mamă disperată a oftat, și-a îmbrățișat strîns ceilalți trei copii și, fără să-și dea seama ce-i cu ea, a mers mai departe.

În Gara de Nord, românii, frații lor de sînge, nu au stat nepăsători, fiecare le-a sărit în ajutor cu ce a putut din momentul în care trenul durerii i-a adus aici. Trenul nostru, după o săptămînă și atîtea zile, a sosit cu mare greutate la București. Gara de Nord era plină de lume înspăimîntată și dezorientată. Mulți alergau cu mîinile întinse ca să dea ajutor celor care coborau cu copiii în brațe, cu legături și cu ce mai aveau. Cu toate că nu-i cunoșteau, îi simțeau frați, îi înțelegeau și, știindu-i necăjiți, voiau să le aducă mîngîiere.

Era frig, ploua mărunt și rece, de parcă și cerul devenise dușman. Oamenii tremurau de frig și de frică. Sub cupola gării, se așezaseră mese, unde li se dădea copiilor cîte o cană cu ceai fierbinte, căci primăvara uitase să mai vină, deși era sfîrșit de martie și început de aprilie. Mulți basarabeni au fost luați pe la casele oamenilor să se odihnească peste noapte, alții stăteau în sălile de așteptare. Cine prindea un loc pe canapea, era un om fericit. Cei mai mulți dormeau pe jos, visînd poate că sînt la ei acasă”.

Tablou de neimaginat! Cu toate lacrimile, grijile, supărărie, basarabenii nu și-au uitat limba, rădăcinile, demonstrînd prin fiecare gest al lor că sîngele apă nu se face. Momente de neuitat prin tragismul trăit de acești oameni, urmare a deportărilor în masă, întîlnim tot mai des în scrierile memorialistice ale Iuliei Toma Pârvu. Mărturii precum cele amintite de noi aici, le-am regăsit și în alte relatări ale unor scriitori basarabeni, care și-au propus să demaște atrocitățile la care au fost supuși frații noștri din Republica Moldova.

Iulia Toma Pârvu nu critică, nu pozează în victimă, își scrie oful ca fiică a Basarabiei, deportată fără a fi avut o altă vină, decît aceea că s-a născut

acolo. Se simte în proza sa vocația scriitorului militant pentru unire. Nu înseamnă că scrierile sale sînt patetice – sînt scrieri pline de dramatism, dar și de speranța că, mai devreme sau mai tîrziu, o să apară soarele Unirii, moment atît de mult dorit de români, și pe care îl merită ca un drept al lor, de cînd e țara noastră, din moși-strămoși. Că Basarabia este a noastră, e un fapt dovedit prin documente ce țin de istoria țării. Orice tînăr trebuie să cunoască acest lucru! Iulia Toma Pârvu prezintă în scrierile ei o realitate tristă, pe care ea însăși a trăit-o ca o lacrimă a înstrăinării pentru totdeauna de casa părintească, de Basarabia în general... Dacă în proză se manifestă ca martor la tot ceea ce a trăit ca ființă deportată, în poezie este o răzvrătită care, prin slovele sale, militează în favoarea ideii ca Basarabia să nu fie în altă parte, ci acolo unde-i este locul, casa ei fiind România. Îndemnul autoarei este unul de sorginte patriotică și este adresat către toți românii, de pe ambele maluri ale Prutului, puntea atît de des invocată nu doar de Iulia Toma Pârvu, în poezie, ci și de alți scriitori, patrioți adevărați pe care îi frămîntă soarta Basarabiei de azi și de mîine. Prutul apare în creația poetei ca un lait-motiv. Ea nu-i găsește nici o vină pentru cele petrecute în istoria Basarabiei și pentru zilele pustiitoare care s-au abătut asupra existenței acesteia. De toate necazurile sale nu se face vinovat nimeni altcineva decît omul, care, prin deciziile samavolnice, luate într-un moment de răscruce al istoriei, a bulversat soarta unor nevinovați, care nu-și mai ostoiesc lacrima și dorul pentru întregirea nemului.

Iulia Toma Pârvu nu se ferește să cînte în blestem Prutul - un rîu ca oricare altul de pe întinsul țării noastre și pe care Dumnezeu l-a așezat întru frumusețe între malurile noastre de pămînt, pentru a dăinui în strălucire și farmec -, transformat, prin voința unor nelegiuiți, într-un hotar ce desparte frații, rupînd ,,țara în două”. Ilustrăm cele afirmate cu cîteva versuri pe care poeta le-a așternut pe hîrtie, avînd conștiința artistului corect cu sine și cu crezul său poetic: ,,Apă tulbure de Prut,/ Multe rele neai-făcut,/ Ai despărțit frați de surori/ Și părinții de feciori!// Nu știu cum nu te-a durut/ Cînd țara în două-ai rupt/ Și te-ai așezat hotar,/ Aducînd numai amar// Mergi spre Dunăre în valuri/ Și nu-ți pasă că pe maluri/ Iarba verde de acasă/ Plînge sub tăiș de coasă// Pînă cînd vrei zid să fii/ Între două Românii,/ Nu tresalți cînd vezi în cale/ Atîta suspin și jale?// De pe-un mal privind pe-alt mal,/ Legați printr-un ideal:/ Să crească mai viguroasă/ Iarba verde de acasă” (,,Apă tulbure de Prut”, pag. 21).

În cele din urmă, însă, optimismul scriitoarei privind unirea devine definitoriu, și autoarea o face cu fermitate, transmițîndu-și convingerea că: ,,Timpul nu mai are răbdare. În curînd Prutul nu va mai trece printre două Românii, fiindcă voința neamului este una și aceeași: o țară întregită, o țară așezată în hotarele ei istorice.

Am speranța că și politicienii vor ține seama de imperativul vremii. Acum, mai mult ca oricînd, au prilejul să-și arate partea luminoasă a cugetului și a simțirii lor. Dumnezeu să binecuvînteze România”.

Poeta nu critică, se folosește de expresii specifice versului popular, în care cuvîntul abundă de sinceritate, cu descrieri care țin de limbajul și simțirea poporului nostru. Poezia ei este un manifest liric, la nivel de revoltă personală, pentru că își iubește țara, poporul, și nu dorește nicicum ca omenirea să mai cunoască atrocități de felul celor care s-au petrecut în istorie. Ea vorbește despre o Basarabie și un popor pentru care încă nu s-a găsit soluția legală de a reveni la România, visul său fiind acela de a se pune punct, odată pentru totdeauna, acestui subiect atît de delicat și de complex.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Rugãciunea celor cu inima tãiat ă de hotar

Întoarce-Ți, Doamne, fața înspre Țară Și-ajută-ne să ne-adunăm Acasă, Să nu mai fim românii de afară Împinși ca sluga la un colț de masă

În suflet dorul nostru e flămînd, Părinții cu vorbirea dulce pier, Vrem să renaștem Țara renăscînd, Să ștergem lacrimile de pe cer

Mormintele au tresărit sub tropot, S-au năruit biserici vechi sub ploi, Clopotnițele-au plîns cu glas de clopot, Dar au rămas altarele în noi

De bici și umilințe duse-n spate, Pe Golgota urcușul ne răpune, Genunchii s-au muiat de greutate, Da-i îndoim doar pentru rugăciune

Adună, Doamne, turma răzlețită Că lupii dau tîrcoale pe la stînă, Păstorii-s slabi și vremea-i vremuită, Secunda mîntuirii se amînă

Fă, Doame,-acestui neam creștin dreptate, Adună-n inimi albul pur de nea Și, de cumva,-ndoiala ne străbate, Să nu ne lepezi de la fața Ta

În veacul nou de zbucium și tumult, Pe crucea vremii noi dureri apasă

Să nu-ntîrzii, Părinte, mult prea mult Cînd fi-vom iar uniți la noi Acasă. Chișinău, 27 august 2001 ELIS rÂPEAnU

Ziua Limbii Române, sărbătorită şi la Chişinău

De Ziua Limbii Române, sărbătorită și în România, și în Republica Moldova pe data de 31 august 1991, reprezentanții autorităților din cele două state au avut o serie de mesaje legate de limba română și identitatea românească comună.

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a venit cu un mesaj, în care îşi exprimă dorinţa ca limba română să devină o un reper pentru toate etniile de pe teritoriul Republicii Moldova. La rîndul său, președintele Parlamentului de la Chișinău, Igor Grosu, a afirmat că limba română este elementul definitoriu pentru identitatea cetățenilor Republicii Moldova. Mesaje de susținere a limbii române au dat și alți politicieni de la Chișinău. În schimb, liderul pro-rus al Partidului Socialist, Igor Dodon, a continuat să afirme tezele sovietice moldovenești conform cărora basarabenii sînt un popor distinct de cel român și vorbesc „limba moldovenească”.

Ziua Limbii Române se sărbătoreşte în Republica Moldova începînd din anul 1990. În urma solicitărilor celor circa 700.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Chişinău, care a avut loc la 27 august 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti a adoptat, la 31 august 1989, Legea prin care decreta limba moldovenească drept limbă de stat. Totodată, o altă lege stipula renunţarea la grafia chirilică şi revenirea la alfabetul latin, ambele acte legislative menţionînd explicit faptul că limba moldovenească este identică cu limba română. Anul următor, pe 23 iunie 1990, Parlamentul Moldovei a instituit ziua de 31 august ca sărbătoarea naţională ,,Limba noastră cea română”, iar în 1994, denumirea sărbătorii a fost schimbată în ,,Limba noastră”. Cu toate acestea, sărbătoarea continuă să rămână cunoscută ca Zi a Limbii Române, rolul limbii române în calitate de limbă de stat a Republicii Moldova fiind consfinţit şi în Declaraţia de Independenţă adoptată la 27 august 1991.

Polemici « Controverse

190 de ani de la moartea lui Vasile Cârlova, primul poet modern român

Deschizător de drumuri în literatura română, poetul Vasile Cârlova (1809-1831) a trăit doar 22 de ani, a lăsat doar 5 poezii, și nu se știe ce ar fi putut să mai producă talentul lui, recunoscut de contemporani, dacă moartea nu l-ar fi răpus atît de devreme. Deși creația lui este de mică întindere, el a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809, într-o familie de mici boieri buzoieni, printre înaintașii lui numărîndu-se Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi, mitropolit al Ungro-Vlahiei. Tatăl, vel medelnicerul Ioniță Cârlova, a fost ispravnic de Buzău. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu, din Locusteni, Dolj.

La doar şapte ani îşi pierde ambii părinţi, fiind crescut de o soră de-a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu. Copilăria şi-a petrecut-o în Tîrgovişte şi Bucureşti, unde se aflau casele tutorilor săi. La Tîrgoviște, se pregătește cu dascălul Rafail și la școala lui Ioan Mitilineu. Aici ia lecții de franceză şi greacă, avîndu-l ca tovarăș de învățătură pe un alt viitor poet, Grigore Alexandrescu.

În 1827 debutează cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și o parte din poemul Zaire al lui Voltaire. După cîteva versificaţii în greceşte şi traduceri, se încumetă, sub influenţa unor scriitori romantici francezi, să scrie versuri în limba română. Din creaţia lui se cunosc doar cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade-Rădulescu în „Curierul românesc”: prima, „Păstorul întristat”, scrisă la 18 ani şi publicată la 8 mai 1830, a fost pusă pe muzică, două decenii mai tîrziu, de Anton Pann. Urmează „Ruinurile Tîrgoviştei”, o romantică meditaţie cu accente patriotice asupra gloriei de altădată a neamului românesc în contextul trecerii devastatoare a timpului. „Înserarea”, „Rugăciune” şi „Marşul oştirii române” vor completa mica dar expresiva lui operă. În versurile lui se regăsesc, întîia oară în spaţiul literar românesc, metafore de un profund lirism, unele influenţîndu-l şi pe Eminescu, precum „negura uitării”, „viscol de dureri” sau „aripile vremii”.

În 1830, Vasile Cârlova intră în militia națională, prim nucleu al oștirii române, ca sublocotenent de cavalerie, fiind al treizecișitrelea dintre voluntarii angajați.

La 18 septembrie 1831, se stinge din viaţă în tabăra militară de la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea Bisericii Madona Dudu, din Bănie. Avea doar 22 de ani şi nimeni nu va şti unde ar fi ajuns creaţia lui, dacă Heliade Rădulescu putuse să scrie deja despre el că „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atît de frumoasă sub pana lui”.

Creația lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută și prețuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tînărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detașîndu-se datorită înrîuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Heliade și Gr. Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilității artistice.

Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenționale a Secolului al XVIIIlea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice și galante, imaginea simplificată a omului și a naturii, figurația mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simț al expresiei, vizibile și în versul de grațioasă fluență, potrivit cerințelor genului și candorii iubirii tinerești.

Ruinurile Tîrgoviștei rupe vădit cu clișeele poeziei neoanacreontice (inspirate din poezia lirică cultivată de imitatori tîrzii ai lui Anacreon), opunîndu-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfășurare me-

ditativă pe tema ruinelor (care pătrunde astfel în literatura română). Sentimentul timpului devastator (,,Cum toate se răpun ca urma îndărăt,/ Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se împletesc cu accentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecției, nocturnul tainic configurează la Cârlova schița unui stil capabil să se ridice pînă la viziune lirică. Unele dintre metaforele sale, de un profund lirism, se regăsesc întîia oară în spațiul literar românesc.

Înserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristețea, neliniștea nedefinită și gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) și singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniștea cîmpenească, sesizată cu o sensibilitate profund românească.

,,Pe cînd abia se vede a soarelui lumină În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor, Și zefirul mai rece începe de suspină Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale, De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale, Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte, În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos, Și-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos”. - Înserarea (fragment)

În poezia Rugăciune, poetul aplică formula originală a rugii animate de iubirea de patrie, de visul unui viitor de glorie și dreptate. (Cea mai zguduitoare ,,Rugăciune” în lirica noastră este crezul artistic al lui Octavian Goga, care imploră divinitatea să-i de puterea de a exprima în poezia sa suferința celor mulți, lirica lui devenind astfel ,,cîntarea pătimirii noastre”).

Marșul (Oștirii române) este cea de-a cincea poezie a lui Vasile Cârlova. Creată cu un avîntat entuziasm patriotic cu ocazia înființării noștirii naționale; este creația care, prin tonul ei, vestește poezia pașoptistă.

Ceea ce dă o valoare deosebită poeziilor lui Cârlova este acordarea corespunzătoare a tonalității, care parcurge aproape întregul registru expresiv al lirismului romantic: elegiac (,,Înserare”), meditativ (,,Ruinurile Tîrgoviștei”), protestatar (,,Rugăciune”) și eroic (,,Marșul”). Lirica sa, atît de redusă, indică priceperea unui maestru al prozodiei, în sfera căreia inițiază (concomitent cu Heliade) pseudoalexandrinul de 1416 silabe. Fluente și degajate, de o adîncă muzicalitate interioară și de o mare limpezime, versurile izvorăsc fără efort, constituindu-se într-o confesiune sinceră și firească, mărturisire ce se desfășoară uneori în ample acorduri minore, ca în poezia elegiacă și meditativă,,Înserare” și ,,Ruinurile Tîrgoviștei” – prima evocare a vestigiilor trecutului din literatura română; alteori se revarsă în ritmurile puternice și impetuoase ale poeziei patriotice și militante din ,,Rugăciune” și ,,Marșul”. Prevestind întreaga evoluție a liricii românești în etapa romantismului pașoptist, cele cinci poezii îndreptățesc deopotrivă elogiul și regretul că primul nostru poet modern a avut o atît de scurtă trecere prin viață. Vasile Cîrlova a demonstrat că, în artă, adevărata valoare nu piere.

,,O stea care răsare chiar într-al său apus”, vers ce face parte din poezia ,,La moartea lui Cârlova”,

Citate despre Limba Română, aparþinînd unor personalităþi ale culturii naþionale

● ,,Limba românească, căreia i se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, e singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii”. TIMOTEI

CIPARIU

● ,,Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzanie”. ION LUCA

CARAGIALE

● ,,Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare…” MIHAI EMINESCU

● ,,S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române”. GRIGORE VIERU

● ,,Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvîntul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa”. MIRCEA ELIADE

● ,,A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”. NICHITA STĂNESCU

● ,,Limba română e actul meu de naştere, eu sînt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cîntecelor ce ţîşnesc din ea”. FĂNUȘ NEAGU

● ,,N-aş fi abandonat nicicînd limba noastră; mi se întîmplă să-i regret şi acum mirosul de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urîţenia nostalgică şi superba neglijenţă”. EMIL CIORAN

● ,,Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întîmplă spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cîntăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric”. PETRE ȚUȚEA

● ,,Apărarea intereselor limbii românești e una din garanțiile viitorului nostru național și, prin urmare, o sfîntă datorie patriotică”. I.A.

BASSARABESCU

● ,,Limba este întîiul mare poem al unui popor”. LUCIAN BLAGA

● ,,Scrisul corect e pîinea profesorilor de limba română”. CAMIL PETRESCU

● ,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată/ oricît am fi de falşi sau de fireşti/ ne regăsim sfioşi cu toţii, iată/ în templul limbii noastre româneşti”.

CORNELIU VADIM TUDOR

scrisă de Ion Heliade Rădulescu, definește metafora nefericitului destin literar și existențial al poetului Vasile Cârlova, ,,Steaua” care s-a stins la început de drum. Chiar dacă ,,zestrea” literară pe care ne-a lăsat-o cuprinde cinci poezii, atît de tînărul locotenent al oștirii naționale a rămas în conștiința celorlalți, cunoscătorilor și iubitorilor de poezie, un poet de mare talent, ,,ce inaugurează romantismul, intuindu-i toate notele particulare”, după cum constata Șerban Cioculescu. r m

Polemici « Controverse

Cireşul trist

Cînd cireșii îți ies înainte, Paradis fără cuvinte, pe buzele tale strivești fructele cu încîntare. ,,Alesul” a-nflorit cireșul, prin rădăcina care i-a dat roșul de rubină fructului aromat.

Printre cei aproximativ 100 de copaci care împrejmuiesc blocul în care locuiesc, construit și primit gratuit în perioada de ,,tristă amintire”, un cireș și-a întins, pe balustrada balconului meu de la sufragerie, o creangă care îmi oferea cu generozitate rodul său.

Și anul acesta, am așteptat cu nerăbdare luna lui Cireșar. În sfîrșit, cînd aceasta a venit, cireșul a-nflorit, petalele s-au scuturat, rodul s-a arătat, numai că, într-o zi, frunzele cireșului și-au schimbat aspectul. Erau lucioase, părînd impregnate cu un clei lipicios. Mare parte din frunze s-au rulat, s-au uscat, fructele s-au stafidit, iar cireșul, aplecîndu-și crengile, căpătase un aer trist.

Mare mi-a fost spaima cînd am observat că același fenomen se petrecea și cu plantele mele din apartament: frunzele erau acoperite de un soi de peliculă cleioasă și o mare parte din ele s-au scuturat. Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva îmi va fi afectată și propria sănătate, avînd în vedere că

respir același aer cu cireșul și plantele din apartament. Răspunsul îl va da, probabil, viitorul.

În iarna care a trecut, am suferit de frig, fără căldură în casă. În vara care abia a luat sfîrșit, n-am putut dormi de țînțari. Într-o capitală europeană, să ai parte de mormane de gunoaie, de șobolani și de țînțari, e ceva greu de imaginat. Te și miri că ,,mai faci umbră pămîntului”. Ce inspirat a fost poetul, cînd a scris: ,,Ferice, dar, de voi, prieteni morți, Că nu vedeți cum ni se sparge țara Cum corbii trag cămașa ei la sorți Și-n iarnă ni se schimbă primăvara”.

(Corneliu Vadim Tudor) Mă întreb: de ce oare în trecutul ,,de tristă amintire” nu erau mormane de gunoaie și nu se aduceau din Occident tone de deșeuri pentru a fi distruse în România? Se pare că am ajuns lada de gunoi a occidentalilor, care au grijă, așa cum e și firesc, de protejarea țării lor de poluare și de sănătatea propriilor cetățeni, doar că, pe ușa din dos, ne trimit nouă toate gunoaiele care îi încurcă. Iar din asemenea ,,afaceri” cîștigă și niște românași de-ai noștri, bine ,,orientați”. Tot un fel de ,,băieți deștepți”...

Vremurile se schimbă, și nu totdeauna în bine. Vedem că, acum, părinții sînt considerați de către noii politicieni ,,niște himere medievale”, iar bebelușii trebuie neapărat să-și ,,cunoască corpul” încă din fașă.

Un mare lingvist român și opera sa (I)

Despre viața și activitatea lui Hariton Tiktin, un neobosit lingvist și filolog român (1850-1936), aflăm din cartea ,,H. Tiktin, omul și opera”, de I. Rizescu (Ed. Științifică, 1971). Pasionat pentru limba și literatura română, el s-a apropiat cu interes și caldă înțelegere de cultura noastră, la a cărei dezvoltare a contribuit cu remarcabilă însuflețire și competență timp de peste 50 de ani. Anii rodnici închinați studierii unor probleme de lingvistică română, prietenia sa cu personalități marcante ale culturii noastre, demnitatea și curajul cu care a înfruntat privațiunile unei existențe precare, iată unele considerații pentru care se cuvine a evoca mai multe aspecte din viața acestui activ participant la viața spirituală românească.

Tiktin se naște la 9 august 1850 în Germania, unde își petrece copilăria și adolescența, asimilînd bogate cunoștințe în domeniul studiilor clasice. În 1869, vine în România, devenind cetățean al acestei țări.

Prin Eminescu a cunoscut limba poporului

Iată cum își povestește Tiktin sosirea: ,,Venit în tinerețe la Iași, a doua capitală a României, o țară încă puțin cunoscută în acele timpuri în Europa occidentală și despre care nu știam mai mult decît doar că locuitorii ei vorbesc o limbă romanică, nevoia m-a făcut să încep a mă familiariza cu limba română. Am găsit repede un profesor și, datorită faptului că eu cunoșteam limba latină și cîteva limbi romanice, mi-a fost ușor să pătrund secretele limbii române cu ajutorul profesorului, al gramaticilor și al dicționarelor din care am cumpărat pe rînd tot ce am putut găsi”.

Un rol deosebit în atragerea lui Tiktin spre studiile de lingvistică și filologie se pare că l-a avut prietenia cu Eminescu, prietenie care a fost deosebit de strînsă pînă la părăsirea Iașului de către marele poet. ,,Am petrecut cu Eminescu – spune Tiktin – ore minunate în discuții filologice și filozofice și a fost o mare pierdere pentru mine cînd el a părăsit Iașul pentru a intra în redacția unui jurnal din București. El m-a inițiat în literatura română de la începuturile ei și prin el am cunoscut limba poporului, limbă a cărei

valoare și importanță încă nu erau apreciate pe atunci decît de puțini”. În activiatea sa, Tiktin a folosit tot ce considera vlabil în operele lingviștilor mai vechi și contemporani cu el. În 1879, la 10 ani după venirea în țară, el termină prima lucrare științifică, Un fenomen morfologic în limba română. Pentru tipărirea ei, Tiktin se adresează lui B.P. Hașdeu, cu rugămintea să i-o publice în ,,Columna lui Traian”. Autorul Cuvintelor din bătrîni îi răspunde: ,,Îmi pare bine de a recunoaște în autorul studiului pe un lingvist serios, cu știință și cu metodă, încît regret foarte mult că «Columna» este suspendată pînă la 1880, încît sînt pus într-o imposibilitate materială de a pubica interesanta dvs. cercetare”.

Pe nimeni nu interesează că sînt copii care se culcă flămînzi și plîng după mamele lor, plecate în lumea ,,civilizată” pentru a le aduce o bucată de pîine, pe care în trecut o cîștigau acasă. În plus, cum toate minunile țin trei zile, nimic nu se mai știe de fetele răpite, ucise sau trimise să se prostitueze pe alte meleaguri. Peste cazul lor ,,s-a așternut praful”...

Tot un soi de ,,praf” – la fel de nociv – a acoperit și frunzele cireșului și ale plantelor mele. Așadar, e vorba de o mare poluare care, mai nou, ne intră și în casă. Trăim vremuri grele, nesigure și triste. Doar credința în Dumnezeu ne mai poate salva, căci românii au devenit indiferenți cu ceea ce li se întîmplă. Ghinion!

LILIAnA TETELEA

Tiktin își publică studiul în ,,Convorbiri literare”, unde va apărea și o altă lucrare a sa, intitulată În chestia ortografiei. De asemenea, colaborează la ,,Revista pentru istorie, arheologie și filologie” de sub conducerea lui Gr. Tocilescu.

Opera care l-a consacrat pe Tiktin ca lingvist a fost Studien zur rumänischen Philologie (Studii de filologie românească), apărută la Leipzig, în 1884, pentru care i s-a acordat de către Universitatea din acel oraș titlul de ,,doctor în filozofie”.

În recenzia făcută de Al. Philippide asupra acestei lucrări, se arată, printre altele: ,,Se vede la fiecare pas multă muncă și un metod sigur, lucruri care au lipsit din nenorocire adeseori, împreună cu modestia, la o bună seamă din cei ce au scris despre limba românească”.

La finele deceniului al optulea al Secolului XIX, Tiktin ajunsese un limgvist cunoscut în țară și peste hotare, astfel că numeroase publicații științifice îi solicitau colaborarea. În această perioadă, el funcționează ca profesor de limbă latină și de germană la școlile secundare din Iași.

O lucrare monumentală (1)

Tiktin s-a afirmat prin idei înaintate în diferite domenii ale lingvisticii. Apărător consecvent al principiului fonetic în ortografie, Tiktin pledează pentru

apropierea limbii scrise de limba vorbită. Principiile cu privire la scrierea limbii române și le expune în studiul Călăuza ortografică, apărut în revista ,,Arhiva” din Iași între anii 1889 și 1890, iar ulterior în Manual de ortografie română. Întreaga activitate a lui Tiktin este străbătută de un profund spirit de probitate științifică și obiectivitate în aprecieri, așa cum rezultă nu numai din lucrările sale, ci și din recenziile pe care le-a făcut diferitelor studii, ca de pildă Etymologicum Magnum Romaniae a lui B.P. Hașdeu sau Die Sprache der Olympo-Walachen de G. Weigand. În paralel cu activitatea desfășurată în paginile revistelor germane de romanistică, Tiktin se remarcă printr-o muncă susținută în coloanele revistei ,,Arhiva Societății științifice și literare” din Iași. Apărută în anul 1889, revista avea ca președinte pe Grigore Cobălcescu, ca directori pe dr. Eug.Rizu și H. Tiktin. În această calitate, Tiktin sprijină activitatea de formare a tinerilor cercetători. Sînt semnificative în această direcție cuvintele lui N. Iorga: ,,Mie, d. Tiktin mi-a arătat încă din acei ani de tinereță o înțelegere, o simpatie, care nu s-au dezmințit niciodată, și sub îngrijirea d-sale atentă și iubitoare s-au tipărit acele prime studii ale mele”.

Pentru popularizarea problemelor de lingvistică, ,,Arhiva” organizează un ciclu de conferințe în aula Universității ieșene. Cu această ocazie, Tiktin prezintă conferința Viața cuvîntului, apărută în ,,Arhiva” din 1889, în care expune cu deosebită claritate problema raportului dintre cuvînt și noțiune, precum și unele chestiuni de semantică. În anii următori, ține și alte prelegeri – sub titlul Introducere în lingvistică – care n-au văzut însă lumina tiparului.

O altă inițiativă interesantă a conducerii revistei ieșene a fost pubicarea unor texte vechi românești, documente importante pentru studiul istoriei limbii române. Tiktin publică în ,,Arhiva” 12 documente din Secolul XVII: zapise, cărți de judecată, foi de zestre, hrisoave. Texte vechi a mai publicat și în ,,Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, de sub conducerea lui Gr. Tocilescu.

(va urma)

I. RIZESCU

File de istorie

70 de ani de la naºterea lui Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Daniel Ciobotea s-a născut la 22 iulie 1951, în localitatea Dobrești, județul Timiș, ca cel de-al treilea copil al eminentului dascăl Alexe Ciobotea și al soției Stela, născută Brancu, primind la botez numele de Dan-Ilie.

Urmează școala elementară în Dobrești și Lăpușnic între anii 1958 și 1966, apoi se înscrie la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, pe care îl absolvă în anul 1970. În același an se înscrie la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, frecventîndu-i cursurile în perioada 1970-1974 și remarcîndu-se printr-o disponibilitate de excepție pentru studiu, conturînduși astfel și înclinațiile spre un permanent echilibru între analiză și sinteză, între tradiție și înnoire. La Sibiu, tînărul teolog bănățean își începe și activitatea publicistică impunîndu-se de la început, printr-un limbaj bine ales și tot atît de bine stăpînit, ca și prin spiritul de a surprinde subtilitatea și actualitatea temelor abordate.

Daniel Ciobotea susține teza de licență cu tema „Împăcare și slujire, o problemă de teologie a Noului Testament”. Între anii 1974 și 1976, urmează cursurile de doctorat ale Institutului Teologic Universitar din București sub îndrumarea directă a preoților profesori doctori Dumitru Stăniloae și Constantin Galeriu.

Daniel Ciobotea își continuă studiile de specializare în străinătate, la Universitățile din Strasbourg – Franța (1976-1978) și Freiburg – Germania (1978-1980). La 15 iunie 1979 susține la Strasburg o teză de doctorat în științe religioase, cu titlul „Réflexion et vie chrétienne aujourd’hui. Essai sur le rapport entre la théologie el la spiritualité”. Profesorul Gérard Siegwalt –îndrumătorul principal al lucrării, remarca faptul că „Domnul Ciobotea are o vastă cultură teologică; el unește o mare deschidere a spiritului cu o egală statornicie în credința sa ortodoxă…”, iar profesorul André Benoit preciza: ,,Domnul Ciobotea este nu numai un erudit, ci el posedă și capacități intelectuale de prim rang…”. Aceste recomandări au cîntărit greu în numirea tînărului doctor în teologie ca profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey-Geneva.

Înainte de a-și începe activitatea în Elveția, proaspătul doctor în teologie la Strasbourg și-a echivalat acest titlu la Institutul Teologic Universitar din București, în urma unui examen oral susținut în ziua de 31 octombrie 1980, pe baza tezei intitulate ,,Teologie și spiritualitate creștină. Raportul dintre ele și situația actuală”, întocmită sub îndrumarea preotului profesor doctor Dumitru Stăniloae, care aprecia că: ,,Autorul se dovedește prin aceasta familiarizat cu toată gîndirea teologică modernă, lucrarea îl impune pe autor ca pe o nădejde luminoasă a teologiei noastre”.

În perioada anilor 1980-1988 a predat seminar de teologie ortodoxă multor grupuri de tineri din întreaga lume la Institutul Ecumenic de la Bossey, unde a îndeplinit și funcția de director adjunct din 1986 pînă în 1988. A participat la numeroase întîlniri cu caracter ecumenist peste hotare: Al treilea Congres ortodox al Europei Occidentale de la Amiens, lîngă Paris (1977), Colocviul despre Filioque de la Kligenthal – Franța (1978 și 1979), Conferința studenților creștini de la Wellesley – S.U.A. (1979) și la Conferința ecumenică de la Cambridge – Boston, S.U.A. (1979), ambele cu tema „Credința, știința, viitorul”, Reuniunea ecumenică asupra spiritualității creștine de azi de la Mînăstirea Valamo – Finlanda (1981), Reuniunea ecumenică „Isus Christos Viața lumii” de la Niederaltaich – Germania (1982), Reuniunea ecumenică asupra rugăciunii pentru unitatea creștinilor de la Veneția (1982), A patra adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Vancouver (1983) etc.

La 6 august 1987, este tuns în monahism la Mînăstirea Sihăstria sub numele de Daniel, fiind hirotonit preot-ieromonah, iar în octombrie 1988 este hirotesit protosinghel, îndeplinind fucția de consilier

patriarhal și desfășurînd o susținută activitate didactică la Institutul Teologic Universitar din București.

Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl alege pe Daniel Ciobotea la 12 februarie 1990 în demnitatea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului, cu titlul de „Lugojanul”, fiind hirotonit episcop la 4 martie 1990. La 7 iunie 1990 este ales ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, fiind înscăunat în ziua de 1 iulie 1990.

În anul 1992 a condus delegația Bisericii Ortodoxe Române la a 7-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra. În iulie 2001, cu prilejul împlinirii vîrstei de 50 de ani, în numărul omagial al revistei „Teologie și Viață”, a apărut un grupaj de 12 studii, dedicate, de autori, savanți și teologi de seamă din țara noastră, Ierarhului sărbătorit. Reunite sub genericul ,,Teologia în Universitare”, aceste studii sînt prefațate de conferința Î.P.S.P. Mitropolit Daniel, rostită la întrunirea Colegiului decanilor Facultăților de teologie ortodoxă de la București, 10 mai 1999, ,,Teologia în Universitate: șanse, riscuri și perspective”.

În demintatea de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Daniel Ciobotea desfășoară o activitate amplă. În anul 1990 a reînființat Facultatea de Teologie, integrînd-o în scurtă vreme Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Pe lîngă Seminarul Teologic Liceal ,,Veniamin Costache” de la Mînăstirea Neamț, singura școală teologică din Moldova pînă la anul 1990, a înființat noi seminarii: Seminarul ,,Cuvioasa Parascheva” de la Mînăstirea Agapia pentru călugărițe și tinere laice, Seminarul ,,Sfîntul Gheorghe” din Botoșani (începînd cu anul școlar 1993-1994), Seminarul ,,Sfîntul Ioan Iacob” din Dorohoi (începînd cu anul școlar 1993-1994), Seminarul „Sfîntul Vasile cel Mare” din Iași (începînd cu anul școlar 1995-1996), Seminarul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Piatra-Neamț (începînd cu anul școlar 1996-1997), iar pentru pregătirea cîntăreților bisericești au fost înființate școli profesionale pe lîngă Seminariile Teologice de la Mînăstirea Neamț și Botoșani.

Daniel Ciobotea a îndrumat un număr de peste 200 de șantiere, a sfințit peste 100 de altare noi și a hirotonit peste 700 de teologi. A dat un nou profil revistei eparhiale care apare acum cu titlul „Teologie și Viață”, dinamizează activitatea editorială a tipografiei de la Mînăstirea Neamț și a celei noi de la Mînăstirea Golia – Iași. Ridică prestigiul vechii Biblioteci a Mitropoliei Moldovei, punînd la dispoziția acesteia noi spații, înzestrînd-o cu mobilier nou și modern, cu tehnică de calcul, angajînd personal specializat și mai ales sporindu-i fondul de carte de la 41.000 de volume la 100.000. De asemenea, a înființat Academia Ortodoxă

„Sfîntul Ioan de la Neamț - centru de spiritualitate și cultură ortodoxă”, a inaugurat în anul 1995 Centrul cultural-pastoral ,,Sfîntul Daniil Sihastrul” de la Durău, iar în ianuarie 1997 a înființat Institutul Ecumenic ,,Sfîntul Nicolae” din Iași. Cu eforturi deosebite, a fost ridicată Mînăstirea ,,Schimbarea la față”, avînd și hramul ,,Binecredinciosului Ștefan cel Mare și Sfînt” de pe Muntele Ceahlău.

Daniel Ciobotea s-a străduit să aducă în țară moaștele Sfîntului Ioan Iacob din Țara Sfîntă și pe cele ale Cuvioasei Teodora Sfîntă de la Sihla din Ucraina, ridicînd, în vederea adăpostirii sfintelor moaște, două mărețe catedrale: cea de la Mînăstirea Sihăstria și cea de la Seminarul de la Neamț. A întărit credința și evlavia credincioșilor aducînd la Iași: moaștele Sfîntului Apostol Andrei de la Patras – Grecia, în octombrie 1996; moaștele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință de la Livadia – Grecia, în octombrie 2000, și Racla cu Brîul Maicii Domnului, în octombrie 2001, momente care au adunat în Iași milioane de credincioși din toată țara. În anul 1988 a deschis, în incinta Mînăstirii Golia, primul post de radio ortodox din România, „Trinitas”, înzestrîndu-l cu tehnologie modernă, birouri redacționale și studiouri pe măsură. Acest post de radio, emițînd 24 de ore din 24, prin emisiunile de zidire duhovnicească, prin programele teologice culturale și muzicale, se adresează tuturor categoriilor de credincioși, contribuind mult la cultivarea și întărirea credinței, la sensibilizarea ascultătorilor. Emisiunile pot fi ascultate și pe internet.

Daniel Ciobotea s-a ocupat de lucrările de construcție și restaurare de la mînăstirile Agapia, Neamț, de pictura vechii Catedrale miotropolitane Sfîntul Gheorghe din Iași, de consolidarea Palatului mitropolitan, pictarea paraclisului din Reședința mitropolitană, restaurarea Palatului Sturdza (Clădirea Facultății de Teologie) și a Capelei ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din interior. A înființat școli postliceale teologico-sanitare, cabinete stomatologice, centre pentru primirea copiilor străzii și alte așezăminte în vederea sprijinirii bătrînilor, bolnavilor, copiilor etc. La 12 septembrie 2007, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, instalarea avînd loc la 30 septembrie 2007. Cu prilejul întronării, Președintele României, Traian Băsescu, i-a conferit Ordinul Național ,,Steaua României” în grad de Mare Cruce. Tot în anul 2007 a devenit profesor la Facultatea de Teologie din București. Daniel Ciobotea a fost ales membru de onoare al Academiei Române la 19 decembrie 2007.

Are o bogată activitate publicistică. S-a ocupat de aprobarea Statutului de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, de înființarea de noi eparhii, de canonizarea unor noi sfinți români, de restaurarea Catedralei și paraclisului Patriarhal, de întocmirea documentației privind construirea Catedralei Mîntuirii Neamului, în vederea începerii construcției.

În anul 2008 s-a ocupat de Centrul de presă „Basilica”, ce cuprinde: Radio Trinitas, TV Trinitas, Ziarul Lumina, Agenția de Știri ,,Basilica” și Biroul de Presă al Patriarhiei Române. A semnat cu Guvernul României, la 2 octombrie 2007, ,,Protocolul de cooperare în domeniul incluziunii sociale” și, la 24 iulie 2008, ,,Protocolul de cooperare privind parteneriatul de asistență medicală și spirituală”. A înființat ,,Federația Filantropia”. A organizat pelerinaje în țară și străinătate. A modernizat tipografiile și atelierele bisericești, a sfințit și pus în funcțiune noua fabrică de lumînări. Menținînd și intensificînd legăturile cu celelalte Biserici surori, în anul 2009 a slujit la Istanbul-Constantinopol, împreună cu patriarhul ecumenic Bartolomeu I, cu prilejul omagierii Sfîntului Vasile cel Mare și a celorlalți sfinți capadocieni. În anul 2019, Patriarhul Daniel Ciobotea a primit vizita Papei Francisc în România.

MIRCEA PÎRLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN

Prof. Dr. IoAn CornEAnU

Polemici « Controverse

Nu mai vreți Klaus, Cîțu, Ciolacu?

Atunci aruncați jugul strategic!

(urmare din pag. 1)

Mai mult, România nu are acum nici măcar o variantă politică de viitor, o formulă stabilă și benefică. Este rezultatul transformării României în colonie, al supunerii totale față de ,,partenerul strategic” – de fapt, al jugului pus de americani pe țara noastră.

Ei bine, toate astea vor avea un rezultat fatal: punerea României sub un ,,regim de mînă forte acționînd din mandat internațional”. Asta este concluzia la care ajunge o analiză fulminantă a lui Adrian Severin. Fostul ministru de Externe pornește de la situația generată de Summitul de la Geneva al superputerilor ,,fostei ordini mondiale bipolare”, arătînd că în procesul retragerii către Marea Chinei și redispunerii în regiunea indopacifică, ,,cu intenția de a-și asigura astfel spatele, SUA au cedat Polonia Germaniei, Ungaria Rusiei, Ucraina Rusiei și Germaniei, Marea Neagră Rusiei și Turciei”, România a rămas ,,cum se spunea în dreptul roman, un res derelictae” - adică o proprietate abandonată voluntar de titularul ei – ,,avînd statutul de res nullius (bunul nimănui), pe care oricine și-l poate însuși și cu care oricine poate face ce vrea”. Desigur, trebuie precizat că acest ,,cedat” nu mai poate fi perceput ca avînd greutatea celui rezultat din înțelegerea de la Yalta, dar este vorba de influență și mai ales de spatele în negocieri și decizii. Și, în final, efectele pot fi mult mai grave decît cele de atunci.

Ei bine, în condițiile descrise, Severin consideră că și ceea ce se întîmplă acum în România, tot scandalul politic, ,,este rezultatul acestei situații: se distruge tot ce a mai rămas din sistemul constituțional pluripartit, pentru ca, devenit un simplu bun, cvasi statul România (un stat eșuat) să fie pus sub «administrarea directă» a unui regim de mînă forte acționînd din mandat internațional”. Repet afirmația cheie a lui Severin: ,,Cvasi statul România (un stat eșuat) să fie pus sub «administrarea directă» a unui regim de mînă forte acționînd din mandat”. În continuarea ideii acesteia

Severin consideră că ,,Agitația politică irațională (fără nici o legătură cu conceptul de «acțiune politică») de la București, din aceste zile, reprezintă doar unul din multele scenarii menite a face posibilă ajungerea la un asemenea rezultat; unicul interesant pentru marii jucători de la masa politicii globale”. În acest context nici nu contează cine a amorsat criza (care, de fapt, nu este politică, ci națională - o criză de destin istoric), Cîțu, Barna sau Cioloș, spune Severin.

Deci, ,,nici nu contează cum vor vota AUR sau PSD, nu contează ce spun Ciolacu sau Orban, pe ce picior dansează Dîncu și Rareș Bogdan ori la ce oră revine din adormire Iohannis”, ci ce misiune are Iohannis. Severin consideră că președintele ,,are misiunea ca, după ce a lucrat cu succes la suspendarea Constituției, să creeze condițiile pentru ca românii să salute, de nevoie dacă nu de gust, schimbarea regimului politic și trecerea de la democrația autohtonă coruptă și impredictibilă, la autoritarism și subordonare externă integrală”. Și, atenție, Severin spune că ,,trecerea la autoritarism și subordonare externă integrală”… ,,asta se execută acum”!

Deci, vorbim de un proces ireversibil, intrat pe ultima sută de metri! Un proces ireversibil, în contextul ,,strategiei naționale” actuale, îmbrățișate de toate partidele parlamentare, poate cu mici excepții – AUR, care contează prea puțin în ecuație, și UDMR, care are alte comenzi, dar în nici un caz benefice României pe termen lung.

Ei bine, Severin propune în aceste condiții o soluție fulminantă: ,,Singura șansă a României în atare condiții, ca și în 1944, este să se înțeleagă direct (nu prin Washington) cu Rusia (cu care mai poate găsi interese strategice congruente)”. Pentru că, spune Severin, ,,SUA au ieșit din joc, respectiv au lăsat-o în afara jocului, iar Germania nu are interesul să vadă

un bloc româno-rus la Gurile Dunării, între obiectivele strategice germane și nevoințele strategice românești neexistînd nici o convergență”.

Deci, o întoarcere către Est, o soluție pe care o propuneam și eu încă de pe vremea cînd situația nu era atît de dezastruoasă ca azi. De aceea în acest moment ar trebui ca întoarcerea, dialogul multilateral și angajant, să fie asumat de ambele părți, română și rusă. Altfel spus, ar fi un act de curaj politic în „colonia România”, dar și un act de risc din partea Rusiei. Da, este un risc pentru Rusia - pentru că s-ar asocia cu o țară, România, tarată de multiple comenzi, de datorii, dar și de lipsa unei dorințe publice de recîștigare prin muncă și luptă a independenței și demnității. Severin este pesimist: ,,Mai este, oare, cineva, la București și la Moscova, gata sau / și capabil să o facă? Se pare că nu”.

Cred că este una dintre cele mai importante analize ale momentului – iar concluzia este că dacă nu se va pune în aplicare acum o strategie alternativă celei actuale, evident distrugătoare, este posibil ca previziunea lui Severin să se adeverească: ,,România, un stat eșuat, să fie pus sub «administrarea directă» a unui regim de mînă forte acționînd din mandat internațional”. Adică în ciuda dificultății de a mai pune în aplicare soluția întoarcerii (și) către Est, o măsură trebuie luată: desprinderea din jugul ,,strategic” pus pe gîtul României de SUA.

De fapt, fostul ministru de Externe nu este singurul mare om politic ce pune problema aceasta. Un altul este fostul premier Adrian Năstase, care a dat un semnal clar al opoziției față de faptele și exemplele SUA. În fapt, chiar dacă fostul Număr 1 al politicii românești se referă la deciziile SUA pe plan internațional, recentul său mesaj este un veritabil semnal al trezirii – cel puțin pentru specialiștii care ar trebui să înțeleagă logica celor spuse de el.

Personal, mărturisesc, de mult așteptam ca Adrian Năstase, poate cel mai complet om politic și diplomat de după 1990, să reacționeze la ceea ce comit ,,partenerii strategici” - iar politicienii români aplaudă. Năstase a reacționat după ultima crimă monstruoasă comisă de armata SUA, pe care Biden o laudă și anunță că asta va fi politica viitoare a SUA. E vorba de uciderea unei familii de 10 persoane, dintre care 6 copii, cu proiectile trase cu drona, sub pretextul vînării unui ,,terorist”.

Adrian Năstase pleacă de la întrebarea ,,Ce se mai întîmplă cu dreptul internațional, în zilele noastre?” și, după ,,răspunsul scurt” care ar fi ,,nu se mai întîmplă nimic”, profesorul de Drept Internațional desființează situația actuală, începînd cu definirea Dreptului ca o ,,modalitate de dialog și de conviețuire/coabitare între parteneri care își respectă reciproc existența” și un „cod de comunicare reciproc acceptat în perioadele de multipolaritate”.

Atenție la următoarea precizare: ,,Normativitatea internațională a reprezentat o extensie a evoluției dreptului intern din diferite țări și care a preluat concepte validate în spațiul juridic intern”. De aceea, spune Năstase, au apărut tribunale internaționale (Haga etc.) și diferite curți arbitrale. ,,Pentru situațiile în care regulile nu se respectă”, explică Năstase – o subliniere de reținut. În schimb, în ultimele două-trei decenii, cele ale lumii unipolare, ,,dreptul internațional a fost supus unor presiuni noi și au fost formulate teorii care nu ar fi acceptate în jurisdicțiile interne”. Exemplele date de Năstase sînt ,,războiul preventiv” sau ,,autoapărarea preventivă”, dar ceea ce el numește ,,forme noi de agresiune (ne-reglementate internațional) – folosirea dronelor etc”. Adică exact ceea ce a impus SUA, ca „jandarm mondial” într-o lume unipolară!

Și asta nu e totul! Adrian Năstase atrage atenția că, după al II-lea război mondial, ,,pedepsirea celor vinovați de încălcarea principiilor și a normelor (genocid sau crime împotriva umanității) s-a realizat prin aducerea lor în fața unui tribunal (Nürnberg, Tokyo etc)”, iar

,,din acest motiv, au fost create și Tribunalul penal internațional sau diverse tribunale regionale”. Desigur, ar fi de precizat că aducerea în fața Tribunalului nu este obligatoriu pedepsire – decît în contextul tribunalelor politice!

În situația actuală, războiul din Afganistan s-a încheiat prin Acordul de la Doha, scrie Năstase. ,,Atentatul monstruos, de zilele trecute, în care au murit peste 100 de persoane, inclusiv 13 militari americani, l-a determinat pe președintele Biden să anunțe că SUA se vor răzbuna, ceea ce a și făcut, omorînd cu o dronă doi lideri ai ISIS-K”. Atenție: ,,Întrebarea pe care mi-o pun este dacă teoria statului de drept care cere ca cei vinovați să fie aduși în fata unui tribunal pentru a fi pedepsiți, nu este valabilă și în plan internațional?! Dacă nu este, atunci și alte țări ar putea prelua acest model pentru a pune în aplicare „justiția naturală”, scrie Năstase, punctînd: ,,Așa cum modelul «autodeterminării» Kosovo a fost preluat și de alții…”.

Să fie o aluzie la Crimeea? Tot ce e posibil, deși cazul peninsulei ruse e mult mai clar – și poate se vor găsi și la noi specialiști în drept internațional să prezinte adevărul! Finalul mesajului lui Adrian Năstase este o palmă pentru ,,jandarmul mondial” al lumii unipolare: ,,De vreo cincizeci de ani, mă ocup de analiza dreptului internațional - din păcate, în ultima vreme, constat că nu au mai fost adoptate mari convenții multilaterale, iar dreptul internațional nu mai este invocat decît foarte rar în discursurile liderilor mondiali”, scrie Năstase. Concluzia: ,,Pentru a-l invoca pe Titulescu, «forța dreptului» lasă (din nou) locul «dreptului forței»”, conchide Adrian Năstase.

Deci, doi dintre cei mai importanți și vizionari oameni politici români transmit același mesaj, chiar dacă folosind abordări diferite: este imperios necesară despărțirea interesului național românesc de ceea ce fac și impun SUA pe plan mondial, ieșirea de sub jugul „strategic”! Altfel, situația pe care o vedem toți, alunecarea rapidă în prăpastia îndatorării și dependenței, se va transforma în acea preluare definitivă a țării, a ,,statului eșuat”.

La aceste opinii se adaugă și declarația iresponsabilă a președintelui Joe Biden. A fost prima declarație a președintelui SUA după dezastruoasa retragere din Afganistan și pe care tot mapamondul o aștepta în speranța unei reconsiderări a politicii SUA.

Din păcate, discursul președintelui Biden a fost un cumul de lipsă de realism, de neasumare a greșelilor și crimelor comise, de menținere în zona manipulării și a propagandei mincinoase, agresive – și, mai ales, anunțul că SUA va continua politica agresivă la nivel mondial, pe baza falselor amenințări și a țintelor stabilite după propria dorință. Biden a lăudat crima și a definit ca ,,viitoare abordare” atacul cu dronă –despre care arătam că a dus la moartea unui ,,terorist” și a 10 civili nevinovați, dintre care 6 copii! Biden a arătat că nu a înțeles și nu regretă nimic – și că așa va fi mai departe!

Biden a numit din nou Estul ca ,,amenințare”. Alături de impunerea voinței și de sancțiuni, e singura politică internațională a SUA. După asta vin atacurile armate. Este calea pe care lumea începe să o respingă, mai ales cînd aveam de-a face cu o multipolaritate evidentă.

China, Rusia și state UE creează alianțe elastice și combinații profitabile, celelalte țări BRICS reintră în scenă – altfel spus, e o lume care NU mai vrea jandarm mondial, pol de putere și sub nici o formă nu vrea vreun jug mondial.

În acest context, vrea România să mai rămînă în „jugul strategic”? Dacă face asta, e pierdută. Și va avea parte de tot felul de Cîțu, Iohannis, Ciolacu, söröșiști și alte figuri triste, vectori ai subjugării și prăbușirii României.

Indiferent cîte moțiuni vor fi, dacă nu se va scăpa de jug, România va fi precum măgărușul ce se învîrte în jurul parului de care este legat.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Librăriile capitalei

Alcalay

Leon Alcalay a fost, neîndoielnic, cel mai cunoscut anticar și librar al Bucureștilor. Născut în 1847 într-o familie de evrei de rit spaniol, ai căror strămoși veniseră în Țara Românească cu mult timp înainte, Leon a început de foarte tînăr să vîndă prin capitală volume vechi și broșuri: „Fiind copil de oameni fără dare de mînă, a învățat cum a putut clasele primare și două-trei clase gimnaziale și după aceea s-a pus pe muncă și a început greaua luptă pentru crearea unei existențe onorabile, vînzînd cărți, broșuri și reviste vechi și rare, mai întîi alergînd ziua prin oraș și vizitînd ca ambulant pe amatori”.

După ce a reușit să acumuleze un mic capital, Alcalay și-a cumpărat în 1864 două dulapuri mari și s-a așezat la întretăierea Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei) cu noul bulevard, ce se va numi mai tîrziu Elisabeta, pe atunci un loc viran. În 1867 a început construcția clădirii Grand Hotel du Boulevard (existentă și astăzi), astfel încît anticarul a fost nevoit să se mute, petrecîndu-și următorii ani în perimetrul Căii Victoriei, mai întîi în preajma Prefecturii Poliției, mai apoi pe locul actualului Palat Nifon. Cînd primăria a demolat prăvăliile pentru construcția palatului, în 1883, Leon s-a mutat de unde a plecat, la intersecția dintre Calea Victoriei cu bulevardul Elisabeta, la parterul Hotelului Boulevard.

Magazinul său avea o secție de anticariat, îndeletnicire de care Alcalay nu se putea desprinde, una de cărți în limba română și străine, precum și o secție de papetărie și carte școlară. Celebritatea lui va crește exponențial odată cu preluarea colecției Biblioteca pentru Toți de la Carol Müller, răspîndind prin țară atît opere ale autorilor români, cît și traduceri din literatura universală la prețuri foarte mici. Formatul de carte de buzunar, nepretențios și portabil, făcea această colecție foarte atractivă pentru cititorii de ambele sexe, de toate vîrstele și categoriile sociale. Puteai zări volumele în tramvai, în tren sau pe o bancă în Cișmigiu, în mîinile unui elev, ale unei domnițe sau ale unui pensionar. Nu exista bibliotecă publică sau privată, urbană sau rurală, care să nu cuprindă cîteva exemplare din Biblioteca pentru Toți. Faima dobîndită de colecție i-a adus un venit considerabil lui Alcalay, ceea ce i-a permis să mărească numărul de titluri, tirajele și calitatea tipăriturii. Eforturile sale

de popularizare a cărții au fost recompensate cu funcția de vicepreședinte al Asociației librarilor din țară.

Librăria a cunoscut o serie de momente dificile din pricina Marelui Război, perioadă în care activitatea i-a fost întreruptă, fiind preluată apoi în 1923 de Iancu Șaraga și S. Schwartz, care au salvat-o de la dispariție și i-au dat o nouă strălucire. Dacă înainte prăvălia avea un aspect modest, cu o singură intrare și două galantare, în perioada interbelică aceasta dobîndește o fațadă de marmură, mai multe intrări și 14 vitrine, fiind considerată de Ioan Massof o „podoabă a Bucureștilor”. Această extindere a fost posibilă prin achiziționarea întregului colț al clădirii dinspre intersecția Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, demolarea prăvăliilor și a atelierului de croitorie din acea aripă, desființarea bolților interioare și a unui număr de pereți despărțitori. Noii proprietari au continuat și editarea Bibliotecii pentru Toți, difuzînd în zece ani nu mai puțin de 50 de milioane de volume în țară. Aceștia au editat operele Reginei Maria, ale lui Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Ion Agîrbiceanu, Barbu Delavrancea, Emil Gîrleanu, N. Iorga, Marta Bibescu, Cezar Petrescu, Eugen Lovinescu, Ion Minulescu și mulții alții. De asemenea, au inițiat colecții noi, pentru tineret sau specializate, cum ar fi Colecția Hamangiu, reunind cele mai importante lucrări juridice românești, și Colecția Legilor Românești, în care apăreau publicate toate legile țării.

(format în jurul revistei cu același nume în 1911) și Institutul „Minerva“ din 1898. Acesta din urmă pune la dispoziția noii societăți sediul său de pe bulevardul Academiei (în prezent Elisabeta), colț cu Calea Victoriei, extins gradual de la 3 la 4 etaje în 1930 și la 6 în 1938. Grav avariat de bombardamente în timpul războiului, edificiul atît de cunoscut dispare din peisajul cultural bucureștean. Locul său este ulterior ocupat parțial de imobilul cunoscut în perioada comunistă drept blocul Romarta.

Vlaicu Bîrna își amintește de bătrînul vînzător Iulius, care răspundea de cartea străină, mai exact franceză, a librăriei în perioada interbelică. Tot el ne povestește cum în fiecare zi, la orele prînzului, își făcea apariția Liviu Rebreanu, care, după ce-și ținea orele de latină la liceul ,,Mihai Viteazul”, lua tramvaiul 14, la care avea abonament, și mergea la Alcalay. Cobora la Universitate, iar după ce se interesa de ultimele apariții și discuta cu cîțiva cunoscuți, pornea spre casă, făcînd întotdeauna un mic ocol prin Cișmigiu. Librăria devenise, de altfel, un loc predilect de întîlnire pentru scriitori, în special la orele prînzului, între 12 și 13, fiind frecventată asiduu de Eugen Lovinescu, pînă la moarte, și de alți scriitori, critici și istorici literari ai vremii.

Prăvălia își va schimba numele în 1940, cînd va fi preluată de Remus Cioflec, venit să se refugieze la București după ce Clujul, orașul său de baștină, a fost anexat de Ungaria împreună cu o parte importantă a Ardealului în urma Diktatului de la Viena. Schimbarea denumirii ar fi fost legată și de politica antonesciană a românizării numelor, pusă în aplicare la acea dată. Librăria și Editura „Remus Cioflec” au continuat să funcționeze în anii războiului și cei postbelici, pînă la instalarea regimului comunist.

Cartea Românească

Editura ,,Cartea Românească” ia naștere în 1919, prin asocierea mai multor case de editură și tipografii cunoscute ale epocii: atelierele lui C.I. Rasidescu (urmașe ale vechii tipografii a lui C.A. Rosetti), Librăria & Editura „Ioanițiu și fiii“ din 1858, „Librăria Școalelor“ din 1891, Institutul de Arte Grafice „Flacăra“

Librăria de la parterul clădirii este descrisă astfel de Vlaicu Bîrna: „Era un patrulater uriaș, avînd în față tarabe și rafturi cu cărți, iar în partea din fund manuale școlare, rechizite și papetărie. La cărți literare șeful de raion era un bărbat oacheș, cu părul pana corbului și mișcări iuți, pe nume Mișu Brandeski, renumit pentru atenția pe care o arăta clientului, dar și pentru cunoștințele lui despre marfa pe care o vindea. Cu toți scriitorii, Mișu se dovedea a fi prieten”. O scară largă ducea mai apoi la demisol, unde se afla secția de carte franceză, îngrijită de domnișoara Mitzi, o femeie fără vîrstă, în ținută severă, dar „cu o inimă de aur”. Spațiul de la demisol este prezentat astfel de către același Vlaicu Bîrna: „Dădeai acolo de o odaie mare, în mijlocul căreia se afla adîncitura unui cerc de beton în formă de cupă, cu raza de doi metri, în care se aflau cărți ale clasicilor francezi, în ediții populare și la prețuri derizorii. Se putea cumpăra, de pildă, Le Génie du christianisme în două volume pe prețul a două feluri de mîncare de la automatul Herdan”. Automatul Herdan era un bar de tip american cu automate, unde mîncarea era foarte ieftină.

Pe lîngă cărți, albume, manuale, rechizite școlare, produse de papetărie, bucureștenii puteau găsi în librărie jucării și felurite cadouri, cu precădere în perioada sărbătorilor. Ba chiar, dintr-o reclamă publicată în „Realitatea ilustrată” deducem că se puteau achiziționa pe timp de vară și… costume de baie.

Grav afectată de bombardamentele americane din aprilie 1944, clădirea dispare din peisajul cultural bucureștean pentru totodeauna. Editura îi mai supraviețuiește pînă la instalarea regimului comunist, în 1948, cînd este desființată. Ea va renaște însă în 1970, ca editură a Uniunii Scriitorilor, sub conducerea lui Marin Preda, cînd cunoaște o nouă perioadă de glorie. Volumul de povestiri al acestuia, „Întîlnirea din pămînturi”, lansat în 1948, fusese, de altfel, ultimul titlu reprezentativ apărut la Cartea Românească înaintea desființării. Sub conducerea sa și ulterior a lui George Bălăiță, sînt publicate pînă la Revoluție peste 5.000 de titluri, în 10 milioane de exemplare. În prezent, Cartea Românească aparține în continuare Uniunii Scriitorilor, volumele fiind însă publicate sub administrarea editurii Paralela 45.

VIABUCURESTI.RO

Blocul Cartea Românească, cu libraria la parter, în preajma sărbătorilor de iarnă

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Păstorel Teodoreanu, maestru bucătar

Chiar și în zilele noastre, cînd comemorăm mai bine de o jumătate de secol de la moartea sa, poetul, prozatorul, eseistul, avocatul, oenologul și perfectul om de lume Al. O. (Păstorel) Teodoreanu (1894-1964) exercită aceeași fascinație asupra cititorilor săi ca odinioară. Mai rar un asemenea destin poetic postum! Parcă urmînd cursul general, unii l-au îndrăgit chiar și fără să-i fi citit și înțeles opera. Un motiv ar putea fi acela că artistul nu mai așteptase să scoată alții castanele din foc, ci o făcuse singur, și fără teamă, învîrtindu-se, astfel, de șase ani de închisoare politică, doar pentru că, punînd la bătaie curaj și fantezie, publicase mai multe epigrame prin care luase în derîdere regimul sovietic din anii ’45-’50. Cum ar fi versurile: ,,Soldat rus,/ Soldat rus,/ Te-ai ridicat atît de sus,/ Ca să te vadă popoarele.../ Sau fiindcă îți put picioarele”. Sau evenimentul morții lui Stalin (1953): ,,Îl plîng pe Stalin și vă jur/ C-am să vă spun secretul:/ Mă tem că vom pupa în cur/ De-acum tot comitetul”. Dar, să nu ne mirăm prea mult, căci aceasta este menirea scriitorilor: să lupte cu răul din societate, îndreptînd năravurile și moravurile oamenilor. În acest scop, Păstorel, ,,Băiat bun și spirit fin”, cum modest se autodefinise, n-a fost doar un satiric și un moralist de primă mînă, ci și un epicureu, un tip bucuros de viață veselă, iubind femeia, vinul și bucătăria aleasă, pe care le-a cinstit fără istov. În consecință, el a pus în circulație versuri ,,potatorice” prin care l-a venerat pe Dionyssos, atrăgînd atenția asupra unei situații obiective: cine îndrăgește beuturile bețive e musai să se lase pătruns și de versurile bețive. O legendă bahică se țesuse în jurul lui Păstorel, cu siguranță, dotat cu alese organe gustative și ofactive. Cu timpul, ajunsese un degustător și un prețăluitor de vinuri fără egal, ca un ebenist care, doar ciocănind într-un dulap vechi, află cine, cînd și din ce lemn e făcut, cui a aparținut. Drept urmare, o vreme, a fost angajat ca inspector oenolog al statului. În desele sale momente de euforie, făcea demonstrație de erudiție oenologică și culinară, pretinzînd că, după o înghițitură de vin, poate afla din ce partid face parte podgoreanul în discuție. Mai mult chiar, nu se putea pune la cale vreun banchet mai acătării în tîrgul Bucureștilor fără ca autoritățile să nu-i solicite luminile și nobilele papile gustative. Așa cum a fost cazul în 1924, cînd sculptorul Constantin Brâncuși a vizitat Capitala și, în cinstea lui, s-a pus la cale un banchet fastuos în saloanele restaurantului care, mai tîrziu, avea să se numească ,,Berlin”, din prelungirea Teatrului ,,Mic”. Ca maestru de ceremonii a fost desemnat Păstorel, care s-a depășit pe sine, aranjînd totul fără cusur: cui să-i trimită invitațiile, pe mese, neapărat o pînză fină de Olanda, de un alb orbitor, flori de la Codlea, veselă și tacîmuri speciale, ospătari și ospătărițe selecționați ca la carte, căci maestrul venea din Parisul atît de simandicos. Dar muzica și meniul, dar băuturile, desertul și ce urma după zaiafet, în camera de hotel rezervată, căci maestrul era mare iubitor de viață?...

Păstorel Teodoreanu și-a cîștigat celebritatea și ca un neîntrecut bucătar și patiser. De la el s-a moștenit secretul unui cozonac demn de a fi servit la masa zeilor nemuritori, dedulciți doar cu ambrozie și nectar. Pe lîngă stafide, nuci, cacao și rahat, Păstorel înnobila rețeta neapărat și cu 50 de ouă la kilogramul de cozonac. În total, pe masa nu știu cărui boier, să zicem, în ditamai cozonacul domnesc, se lăfăiau peste 150 de ouă, bătute jumate albușuri și jumate gălbenușuri, cum numai moldovenii știu să aleagă. Parcă luînd exemplu de la Mihail Kogăliceanu și Costache Negruzzi care, în 1841, tipăriseră, la Cantora ,,Foaia Sătească”, bijuteria ,,200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”, și Păstorel a pus în circulație două lucrări de specialitate, două capodopere, după cum urmează: ,,Izvod de mîncări și beuturi cu prețăluitatea lor aflătoare la Hanu Ancuței”, apărută în 1935, și ,,De re culinaria”, 1977. Despre prima scriere am

pubicat o recenzie în revista noastră. Așa că, astăzi, ne rezumăm să scriem despre cea de-a doua, retipărită la Editura ,,Agora”, în anul 2011, ediție îngrijită și repere bibiografice de Valeria Filimon.

Parcurgînd cuprinsul lucrării ,,De re culinaria”, descoperim mai mult de 100 de rețete distribuite pe trei capitole - ,,Cronica gastronomică”, ,,Gastronomimice” și ,,Din carnetul unui gastronom”. Anterior, toate aceste rețete fuseseră risipite de autor în publicațiile vremii - ,,Bilete de papagal” (1928), „Lumea” (1930), ,,Magazinul” (1933), ,,Adevărul literar și artistic” (1933-1934), ,,Vremea” (1934), ,,Almanahul Timpul” (1943), ,,Glasul Patriei” (19541964), precum și cele apărute în ,,Tribuna”, din 1957 și 1972. Ediția de față, care se adresează unui public larg, mai conține un ,,Mic dicționar de băuturi”: străine (Absint, Chateauneuf-du-Pape sau ,,Paully”, vin alb) sau indigene (Rachiu, vin de Drăgășani, Cotnari). Dar, să nu uităm glosarul cu diverse feluri de mîncare, aranjatul mesei, dar și multiplii termeni și numeroasele expresii în strînsă legătură cu ospățul.

Primul text al cărții – ,,Considerațiuni liminare” –publicat în ,,Adevărul literar și artistic”, din februarie 1933, pare că e scris în zilele noastre, căci sărăcia, șomajul și mizeria bîntuiau și atunci peste tot, iar Păstorel simțea o jenă să vorbească despre sosul rémoulade sau despre ostropelul (salmis) de fazan. De aceea, inaugurarea unei cronici gastronomice săptămînale într-o revistă literară i se părea o dovadă de cinism și cruzime. Cu toate acestea, întrucît ,,l’humanité se nourrit”, cum spune franțuzul, indiferent de vitregia vremurilor, orgoliul național ne împinge să ne lăudăm bucătăria prin care ne impunem identitatea între celelalte națiuni. Căci puiul la frigare, mititeii și pîrjoalele moldovenești nu sînt cu nimic mai prejos decît preparatele pretențioase inventate de bucătarii francezi de altădată.

În capitolul al doilea – ,,Considerațiuni generale” – Păstorel aduce în discuție o chestiune spinoasă: este vreo legătură între bucătărie și gradul de civlizație a unui popor? Că, uite, pretinde el, englezii, deși sînt un popor civilizat, bucătăria lor nici nu există. Rușii, dimpotrivă, n-au rivali în materie de bucate și de băutură. Concluzia? Cultura și civilizația n-au înaintat simultan pe toate fronturile. Pe de altă parte, dacă, în materie de cultură, toate popoarele au filozofia, muzica și artele lor plastice, apreciate în fel și chip pe toate meridianele, ca un bun colectiv, în bucătărie lucrurile se diversifică, și putem vorbi de mîncăruri naționale: macaroanele și gorgonzola sînt italienești, conopida și andivele sînt poloneze, sarailiile și sarmalele, turcești etc. Desigur, prin evoluția istoriei, felurile de mîncare au călătorit de colo-colo, dar, să nu uităm originile. Din fericire, peste toți, se află românii, cei mai pricepuți în arta fripturilor de tot felul. În privința acestora, Păstorel îi dă dreptate lui Savarin care scria: ,,Bucătar devii, dar grataragiu te naști”. De parcă s-ar fi gîndit la români...

În afara lui Caragiale, despre restaurantele din gările românești nu s-a prea scris. Francezii, în schimb, au făcut-o cu dărnicie. Și Păstorel dă de exemplu Gara din Dijon, ajunsă celebră în toată lumea. Acolo veneau sau poate mai vin și acum, în pelerinaj, călători din toată Franța, ca să guste din melcii cu muștar, stropiți cu inegalabilul Pinot noir. Dar Păstorel ne constrazice: politica aceasta s-a întins pînă la noi. Astfel, voiai să guști un vin de Nicorești? Vizitai, dom’le, Gara Tecuci. Voiai Cîrjoaia, sau Cotnari? Le găseai la Hîrlău, la Iași sau la Botoșani, și nu-ți mai trebuia nimic, să nu mai mori. Noi, în schimb, știam doar de restaurantul lui Dobrogeanu-Gherea din Gara Ploiești și de berăria lui Caragiale din Buzău, unde se mutase cu toată familia în trei cămăruțe din spatele gării. Vinul i-l procura un podgorean, strămoșul Suzanei Gâdea de mai tîrziu.

Cuvîntul ,,aperitiv” vine de la latinescul ,,aperire”, a deschide, și denumea băuturile spirtoase, importate sau indigene, care însoțeau gustările, compuse în special din mezeluri și brînzeturi. Francezii, mai simandicoși, numeau această minune ,,hors d’oeuvre”, îndeletnicirea care preceda masa de prînz, mult mai consistentă, prin întindere și prin cantitate. Pînă să meargă în marile restaurante bucureștene de pe Lipscani, Obor, Calea Victoriei, Parcul Herăstrău sau Piața Unirii, bucureștenii făceau cunoscuta haltă de ajustare în cîteva bodegi celebre, precum ,,Tripcovici”, ,,Dragomir”, ,,Ciobanu”, ,,Babeș”. Nu putem să-i caligrafiem numele lui Păstorel fără să zăbovim, măcar o clipă, asupra cozonacilor săi dreptcredincioși, conservatori și tradiționaliști. ,,Où sont cozonacii d’antan!”, exclamă iubitorii acestor minuni culinare, izgonite, în zilele noastre, prin cofetării și depersonalizate. ,,Voi sînteți din neamul nostru?/ Prăjitură de cîrpaci!/ I-e rușine gospodinei/ Să vă zică cozonaci!”.

Bărbat inteligent și agreabil, în multe dintre textele sale, Păstorel Teodoreanu își făcuse obiceiul de a răspunde scrisorilor venite de la doamne și domnișoare. Astfel, pe o doamnă care se plîngea că soțul o amenință cu divorțul, o sfătuiește că nu vizitele la coafor îi vor salva căsnicia, ci, mai degrabă, o altă bucătăreasă. Alteia îi atrage atenția că face o mare greșeală disprețuind cartoful pentru simplul motiv că esteticește lasă mult de dorit. ,,Nici nu știți cît de susceptibil și de pedant poate să fie un cartof”, îi deschidea ochii grațioasei sale prietene necunoscute. (Și prozatorul Ioan Groșan era foarte prudent cu această legumă care, în unicitatea ei, de a nu fi mîncată decît prăjită, fiartă sau coaptă, ascunde multe mistere.) Ca în orice alte domenii sau chestii inventate de om, și în gastronomie au apărut trucajele, falsurile sau, cum le numește Păstorel, boscăriile. Încheiem recenzia noastră arătîndu-vă doar două exemple: cum pot fi falsificate ouăle de struț răscoapte și, dacă ne dați voie, salata de langustă (fără langustă), fără ca mesenii să bănuiască ceva. Așa cum în marile pinacoteci ale lumii atîția oameni cască gura la un Modigliani fără să știe că acela nu e Modigliani. Prin urmare, pentru oul răscopt de struț, luați o beșică de porc, care se propie de forma unui ou. Spargeți atîtea ouă cît să umpleți beșica, pe care o legați apoi cu o sfoară și o puneți să fiarbă ca pe fiecare ou. Acțiunea focului va avea ca efect strîngerea gălbenușurilor înăuntru, acoperite de albușurile întărite și ele. Tăiați beșica în felii și serviți-le mesenilor, care se vor extazia.

Dacă nu se poate face omletă de ouă fără ouă, aflați că putem face salată de langustă fără langustă. Iată cum. Iei o pană de somn și o fiebi bine. Apoi, tai somnul în felii subțiri. Deschizi o cutie de crab englezesc. Jumătate din crab îl treci prin mașina de tocat sau îl pisezi în piuliță. Peste ce-ai obținut, arunci maioneză din belșug. Jumătățile de somn și de crab rămase întregi le tai în felii subțiri și le așezi într-o salatieră. Iei apoi muștar și torni deasupra. La sfîrșit, adaugi crabul pisat și, pe cuvîntul meu, nimeni nu va descoperi escrocheria. La o adică, puteți folosi și calcanul.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Lisette

Verea – prima interpretă a ºlagărului „Ionel, Ionelule“

Lisette Verea – una dintre cele mai apreciate artiste de cabaret din perioada interbelică – a fost una dintre puţinele actriţe din România care, după ce a debutat şi a jucat pe scenele românești, a avut şansa să joace în mari producţii cinematografice americane. Actrița s-a născut la Bucureşti, la 27 august 1914. A debutat pe scena Teatrului Majestic la doar 13 ani, cu un cuplet care începea cam aşa: ,,Iertaţi-mă că îndrăznesc/ În faţa voastră să păşesc.../ Dar vreau ca să mă fac artistă…/ Eu cred că-s bună de revistă!”.

Sînt primele versuri ale unui cuplet scris de F. O. Fosian pentru Lisette Verea, o tînără încîntătoare care făcea, timidă, primii paşi pe scenă. Imediat după debut, textierul Nicu Kanner i-a propus să joace în piesa de teatru „Colos” și în spectacolul de revistă „Nimic nou pe frontul Bucureşti”, de Kiriţescu.

Lisette Verea îşi amintea într-un interviu: „Visul meu era visul tuturor fetelor naive: să mă mărit! La o carieră artistică nu mă gîndisem. Dar în ziua primei repetiţii, unde venisem plină de speranţe, decepţie! M-am pomenit cu două rolişoare insignifiante. Dintrodată visurile mele cele mai frumoase s-au spulberat. Am refuzat” („87 artişti bucureşteni din teatru, operă şi revistă”, F.O. Fosian). Dar destinul tinerei fete fusese, se pare, deja scris şi în acest destin scena urma să aibă un loc aparte. Acelaşi F.O. Fosian ne povesteşte: „Desigur că lucrurile s-ar fi oprit aici şi visul Lisettei nu s-ar fi împlinit dacă după cîteva săptămîni, dl. Camil Petrescu, pe care-l cunoscuse cu puţin timp înainte, n-ar fi recomandat-o lui Soare Z. Soare... Acesta, omul de mare intuiţie şi de repede hotărîre, o sfătuieşte să se înscrie imediat la Conservator. În aceste împrejurări a debutat în revista Jo-Jo – jucată întîi la Sinaia apoi în iarnă la Majestic. După acest debut a jucat la Cărăbuş,

Dosare

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (9)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

Mirat, Raenbig trece binoclul caporalului de marină Gearin. Acesta observă că „obiectul respectiv nu e legat de coardă, ci se află pur şi simplu în prelungirea ei“. Fiind chemat la rîndul lui, locotenentul Goepner spune că e vorba, cu siguranţă, de o geamandură.

– Totuşi, fiţi cu ochii pe ea – spune el.

Peste un minut Gearin declară perplex că s-ar putea foarte bine să fie turela unui submarin. Exact în acel moment, hidroavionul marinei începe să descrie cercuri deasupra navei. Cu siguranţă că observatorii au văzut ceva. Şi ceva foarte interesant. Atunci Goepner îşi schimbă părerea: trebuie să fie un submarin. Goepner îi dă de veste comandantului Auterbridge. Acesta, trezit pe neaşteptate pentru a doua oară, aleargă pe punte îmbrăcat numai – ce paradox! – cu un chimono japonez. Nu mai există nici un dubiu: e vorba de un submarin. Pentru a doua oară el ordonă să se facă pregătiri de luptă. Este ora 6,40. Hidroavionul aruncă două grenade fumigene ca să marcheze poziţia submarinului. La bordul lui Ward, marinarii, înmărmuriţi, văd submarinul venind drept spre ei. Navighează la suprafaţa apei. Turela înaintează „la aproximativ treizeci de centimetri deasupra apei”. Mai tîrziu marinarii aveau să povestească că văzuseră „o cocă mică, lunguiaţă, ca o ţigară”. Unora dintre ei li s-a părut că „era mai curînd ruginită”. Cu toţii au putut însă să constate că „pe turela ovală nu se vedea nici un

la Excelsior (cu Iancovescu în Lohengrin), la Alhambra – iar în stagiunea anului 1938 a debutat la Teatrul Regina Maria în Ediţia specială, la Teatrul Comedia, în Dragoste pe note şi într-o comedie muzicală la Teatrul Liber”.

În 1937 Lisette Verea era deja una dintre cele mai apreciate actriţe de cabaret care jucau pe scenele bucureştene. În acest an, pe scena Teatrului Alhambra, Lisette Verea, în duet cu Lulu Nicolau, a lansat nemuritorul slagăr compus de Claude Romano: „Ionel, Ionelule”. Este de menționat faptul că George Sbîrcea (alias Claude Romano) a compus acest cîntec nemuritor în urma amenințării venite din partea directorilor teatrului Alhambra că urmează să fie concediat dacă nu compune o melodie de succes.

fel de semn distinctiv“. Ceea ce e cu totul surprinzător e faptul că dacă Ward vede perfect submarinul, se pare că submarinul nu-1 vede de loc pe Ward. În urma lui Antares, el continuă să înainteze „cu o viteză de opt pînă la nouă noduri”.

– Deschideţi focul! – ordonă Auterbridge.

La orele 6,45 e aruncat în mare primul obuz, la cîţiva metri de turela submarinului. Peste treizeci de secunde, un alt obuz loveşte submarinul la baza turelei sale. Imediat Ward aruncă şi el patru grenade antisubmarine. În trei secunde submarinul dispare „într-un munte de spumă“. Hidroavionul lansează la rîndul lui încărcături antisubmarine. La orele 6,53, Auterbridge poate să transmită prin cablu la cartierul general al celei de-a Paisprezecea Regiuni Navale: ,,Am atacat cu tunul şi cu grenade antisubmarine şi am scufundat un submarin care naviga în zona de apărare”. Conform instrucţiunilor, acest mesaj este transmis în cod.

Ofiţerul care-1 primeşte se numeşte Kaminsky. Este un căpitan de corvetă, fost marinar în timpul primului război mondial şi acum ofiţer în rezervă. În duminica respectivă Kaminsky este „de gardă”; la postul lui nu are alt ajutor decît un marinar hawaian, care deabia înţelege englezeşte şi habar n-are ce înseamnă un telescriptor. Mesajul lui Auterbridge a trebuit să fie descifrat, redactat, dactilografiat. Kaminsky nu 1-a citit decît la orele 7,12. Ce-o mai fi şi cu povestea asta cu submarinul scufundat? Kaminsky încearcă să vorbească la telefon cu aghiotantul amiralului Bloch. Zadarnic. Îl cheamă atunci pe căpitanul de vas John Earle, şeful statului-major al amiralului. Earle e supărat că a fost deranjat din somn şi se arată cu totul sceptic. Mai tîrziu el avea să recunoască că a crezut la început că era vorba de „unul din acele miraje cu submarine atît de

Frumuseţea răpitoare şi succesul fulminant avut pe scenele bucureştene i-au asigurat actriței prezenţa în două dintre puţinele filme româneşti turnate în epocă: peliculele „Chemarea dragostei” – 1932 şi „Trenul fantomă” - 1933 (primul film sonor în limba română, alături de Tony Bulandra şi G. Storin). Frumusețea actriței este subiectul principal al cronicii semnate de George Voinescu pentru spectacolul „Mielul Verde” jucat pe scena teatrului Colos: „Domnişoara Lisette Verea nu este ceea ce se numeşte de obicei o artistă. Este, în schimb, o vedetă. E frumoasă – o frumuseţe scenică – ştie să se mişte cu desinvoluntură şi să anime un spectacol”.

Lisette Verea a părăsit România în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. S-a stabilit în Statele Unite unde a avut şansa de a juca în pelicula ,,Night in Casablanca” (1946), în compania celebrilor fraţi Marx. Din păcate, artista a renunțat la continuarea carierei cinematografice imediat după căsătoria cu fiul celebrului producător de țigarete Chesterfield. Actriţa a murit la New York, la 27 august 2003. DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

frecvente de cîteva luni încoace”. Şi el se mulţumeşte să-l poftească pe Kaminsky să verifice mesajul acela şi să-l anunţe pe ofiţerul de gardă de la comandamentul flotei din Pacific, precum şi pe căpitanul Charles Momsen, ofiţer de operaţii la cea de-a Paisprezecea Regiune navală“. Earle declară că îl va anunţa el însuşi pe amiralul Bloch. Orele 7,03. Aparatele de înregistrare a sunetelor de pe Ward semnalează prezenţa altui submarin. Vechiul contratorpilor – e din 1918 – o porneşte în mare viteză spre submarinul reperat. Maşinile trepidează. Coca trosneşte. Se trag cinci şarje submarine. La trei sute de metri de Ward, Auterbridge vede „o uriaşă pată negricioasă de ulei“. Un nou mesaj la cartierul general al celei de-a Paisprezecea Regiuni navale: se cere insistent să se menţină starea de alarmă. Orele 7,15. Earle obţine legătura cu amiralul Bloch. O conversaţie dusă cu mult scepticism. Earle nu-i citeşte lui Bloch textul primului mesaj al lui Auterbridge, pe care de altfel nici nu şi l-a notat. Amiralul înţelege că s-ar fi zărit, chipurile, un submarin. Nici Earle, nici Bloch nu par să-şi amintească de faptul că Auterbridge a specificat că ar fi scufundat un submarin. Şi nu iau nici o măsură. Amiralul hotărăşte numai „să aştepte să vadă cum se vor desfăşura lucrurile“.

În momentul în care amiralul pune jos receptorul, s-a scurs deja un sfert de oră de cînd trei militari americani se află pradă unei uimiri pline de îngrijorare. George Elliott şi John Lockard fac parte din serviciul de transmisiuni. Locotenentul George Tyler este ofiţer de gardă la postul de comandă. De la orele 4 dimineaţa, George Elliott şi John Lockard şi-au luat locurile la postul militar al radarului de la Opana, la extremitatea nordică a lui Oahu. Serviciul lor se sfîrşeşte la orele 7. În dimineaţa aceea radarul n-a transmis nimic. (va urma)

ALAIn

Lisette Verea alături de Groucho Marx în „Nopți la Casablanca“ - 1946

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

O NUNTĂ LA CRÂMPOIA

Apropierea toamnei românești, anotimpul în care razele Soarelui aduc ultimele atingeri bobului de strugure împlinit, rotunjundu-i aroma ce se prăvale peste dealurile cu reflexe de alb și negru, ducînd pînă în depărtare vestea apropiatului cules, se înscrie în calendarul satului ca cel mai favorabil timp pentru nunțile tinerilor îndrăgostiți. Ceremonialul nunții – această bucurie metamorfozată într-o suită de obiceiuri și „protocoale” sui-generis – se repetă de la an la an, de fiecare dată cu o altă încărcătură emoțională, brodată pe datini și tradiții ancestrale, înflorite și înviorate cu fiecare nuntă în parte. Bucuria și strălucirea nunților de la sat (acolo unde se mai păstrează tradiția acestui unic eveniment în viața celor uniți sub altarul Bisericii Ortodoxe Române) ne readuc în fața ochilor originalitatea poeziei coșbuciene ,,Nunta Zamfirei”, versuri apărute în ,,Tribuna din Sibiu”, în anul 1889. Scrise parcă să însuflețească și mai abitir orizontul României – tînărul Stat ce-și dobîndise Independența cu 12 ani mai înainte (Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe:,,Sîntem independenți, sîntem națiune de sine stătătoare!”) – versurile lui George Coșbuc sînt dovada peremptorie a amploarei și mobilizării umane generate de acest eveniment – nunta, chiar și prezentarea momentului pe filieră alegorică exprimă efervescența născută cu acest prilej.

,,E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i Și-avea o fată, fata lui, Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat.

Și dac-a fost pețită des, E lucru tare de-nțeles, Doar dintr-al prinților șirag,

Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales”.

Aceste gînduri cristalizau în mintea mea imaginea panoramică a nunții la care fusesem invitat de curînd, imagine perenă a ocaziei și plăcerii de a lua parte la un eveniment parcă pus în scenă de un mare regizor, maestru în revitalizarea unor datini sacre, menite să arunce din nou un val de lumină și de beteală sclipitoare peste o piesă de teatru în viață, ai cărei protagoniști îmbujorați – mirele și mireasa –nu joacă un rol, ci dau viață trăirii lor fizice și spirituale, în consens cu dorința comună și cu actele semnate cu acest prilej. Invitația la nuntă nu spunea mare lucru, cuvintele protocolare neputînd evada din culcușul și înțelesul strict al evenimentului. Dincolo de această cutumă, am avut plăcerea să particip la o nuntă adevărată – copie contemporană după Nunta lui Coșbuc – unde dragostea din partea a doi tineri pentru respectarea tradițiilor nunților de altădată, în comuna lor natală (Crâmpoia, județul Olt), împletită cu inițiative creatoare de frumos și inedit, a scris o pagină memorabilă în Cartea de aur a acestei așezări oltene.

Comuna Crâmpoia, județul Olt – o așezare din Cîmpia Boian, în apropierea rîului Vedea, cu puțin peste 3.500 de locuitori. Profilul terenului extravilan fiind de cîmpie, cu puține dealuri, la o altitudine de 50 de metri deasupra nivelului Mării, se înțelege de la sine că preocuparea principală a locuitorilor este agricultura, cu ocupația adiacentă – creșterea animalelor. După desființarea CAP-ului, cîțiva crâmpoieni cu un spirit pragmatic mai dezvoltat și cu puterea de a lua unele decizii și a construi inițiative au înființat ferme agricole, dezvoltate între timp și dotate cu utilaje agricole de mare performanță, așa cum am văzut în străinătate. Rezultatele acestor activități benefice nu au întîrziat să se vadă în cele două sate (Crâmpoia – reședința de comună, și Buta), unde, pe șoseaua principală sau pe diferite ulițe, au răsărit case noi, multe dintre ele pot fi numite vile fără nici o exagerare. Cu apă curentă, cu baie modernă și cu încălzire centrală, care a făcut uitate sobele pline de cenușă și emițătoare de fum pe timpul iernii, țăranii din Crâmpoia sînt tot mai aproape de statutul de adevărați locuitori de oraș. Dacă mai pui la socoteală și aglomerarea de autoturisme deținute de locuitorii din comună, în majoritate numai mărci străine, ai deja o imagine a satului românesc modern, chit că este departe de marile aglomerări urbane sau de zonele cu influență de la frontiera de vest a Țării. Tinerii din comună, unii au plecat peste hotare să caute „o pîine mai albă”, alții s-au întors, pîinea prin străini fiind și mai neagră și mai amară. Acum lucrează în mici ferme agricole, în comerț sau la Slatina, pe platforma industrială. Doamnele și domnișoarele au posibilitatea să lucreze la făbricuța de confecții din comună, cu produse foarte apreciate în această industrie.

Am făcut această acoladă publicistică pentru a pregăti cititorul să pătrundă în atmosfera de basm a evenimentului care a dat titlul acestui reportaj, dorind să-l port de mînă, încorporîndu-l în alaiul de nuntă care era în faza de pregătire.

Pînă la intrarea în atmosfera mirifică a derulării

nunții pe calapodul tradiției oltene, cu tablouri parcă decupate din ,,Legendele Olimpului”, este necesară punerea în temă vizavi de eroii acestei ceremonii grandioase. Din capul locului vă avertizez că nu este ceva din domeniul persoanelor care penetrează zona fantasticului sau a fenomenului circumscris vreunei explozii de întîmpinare a unicității universale. Nu! Acești tineri la a căror oficializare familială și bisericească am avut bucuria de a fi martor nemijlocit sînt doi români, copii de țărani din Cîmpia Boianu, botezați în dragoste de familie, de neam, de brazda de sub plug, într-un cuvînt, doi copii normali. Ilie (Iuli) Șerban, 27 de ani A absolvit Universitatea din Pitești, Facultatea de Științe, specializarea Ingineria Mediului (4 ani). Are un Master la aceeași facultate, specializarea Monitorizarea și Protecția Mediului. Locul de muncă: Garda de Națională de Mediu – Comisariatul Județean Olt, funcția – Comisar; Adriana - Mihaela Șerban (fostă Ivănescu), 24 de ani. A absolvit Universitatea din Pitești,

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie, Pedagogia învățămîntului primar și preșcolar. Are un Master în Management educațional. Locul de muncă: profesor pentru învățămîntul primar la Liceul Tehnologic Crâmpoia.

Fișele de personal fiind întocmite – ce, facem birocrație și la nuntă? – să dăm drumul bobinei de cinema, care a imortalizat momentele principale ale acestei nunți din Crâmpoia, Olt. Mai întîi trebuie să consemnez un fapt care răstoarnă preceptele ce au împămîntenit lozinca ,,Nuntă de trei zile, ca-n povești!”. De ce? Foarte simplu: nunta despre care scriu acum a ținut patru zile, depășind cu 24 de ore ,,angajamentul” înaintașilor (nu vorbim de nunta lui Coșbuc, cea care s-a întins pe un calendar de 40 de zile!).

Joi, la ora 17, pe cînd miezul zilei se pierduse peste Vedea, într-un cadru feeric – în grădina din fața Căminului Cultural din Crâmpoia, chiar vizavi de Primărie, unde, pe iarbă se instalase ,,biroul” de ceremonie al Primăriei – primarul Ionel Mirea, cu eșarfa tricoloră pe piept – însemn al autorității Statului – a oficializat căsătoria tinerilor Iuli și Adriana Șerban. I-am privit cu atenție pe cînd îi fotografiam – deși emoția le răzbătea prin toți porii au trăit momentul cu încredere și responsabilitate, rostirea magicului ,,DA!” însemnînd, pentru fiecare, un DA în fața viitorului, a vieții însăși. Cuvintele edilului despre responsabilitatea fiecăruia și a cuplului, în noua formulă, cu sfaturi

pentru o bună și îndelungată înțelegere, au fost ascultate cu privirea fixă în ochii primarului, semn al maturității în gîndire a cuplului din această postură de miri.

Seara, de fapt, noaptea – pînă în zori – într-un local din Crâmpoia, a avut loc prima petrecere, cea de după cununia civilă. Cu muzică live, o formație renumită din zonă, de la Roșiorii de Vede, cu mîncare și vin bun și, mai ales, cu multă distracție, rudele și prietenii cei mai apropiați (circa 150 de persoane), au jucat și au dansat de mama focului, părînd că așteptau acest moment de mult timp.

Vineri, a doua zi, a domnit o oarecare liniște, aceasta fiind un fel de pod între cununia civilă și cununia religioasă. Au mai sosit invitați de mai departe, s-au pus la punct detalii importante pentru ceea ce urma, vorba poetului:

„De cum a dat în fapt de zori

Veneau cu fete și feciori

Trăsnind trăsurile de crai, Pe netede poteci de plai: La tot rădvanul patru cai, Ba patru sori”

Desigur, pentru integrarea versurilor de mai sus în realitatea nunții despre care scriu, înlocuiți trăsurile și rădvanele cu Mercedes, Audi, Volkswagen, BMV – toate de culoare neagră – și veți avea tabloul ideal al zilei.

Ziua a treia, sîmbătă, a fost ziua care a readus nunta de altădată în Crâmpoia. Secvențele specifice acestei zile s-au succedat într-un ritm de-a dreptul

cinematografic, urmărirea tuturor ,,tablourilor” fiind aproape imposibilă, deoarece unele acțiuni se suprapuneau, fiecare avînd alți ,,eroi” și desfășurîndu-se pe alte ,,platouri” de filmare.

Ziua a debutat în zori, cu ceremonia bărbieritului ginerului.

În curte, așezat pe un scaun, ca la frizer, ginerele privește puțin nedumerit la instrumentarul de pe măsuță: o bardă, un satîr și restul sculelor din trusa virtuală de bărbierit a unui bărbat. Un tînăr (cavaler) se apropie, apucă tacticos satîrul, îl verifică dacă este ascuțit, și începe pregătirea pentru... martiriul bietului ginere! Deși încearcă să se ferească, instrumentul de tortură este deja pe obrazul lui, în rîsetele și aplauzele asistenței. Dar, e bine cînd totul se termină cu bine, și ginerele, spilcuit și pomădat, se suie în mașină și, în fața unui alai de autoturisme, toate cu panglici și pampoane legate pe capotă, pornește să aducă nașii din comuna Tufeni, de la cîțiva kilometri. Cu mașina cu muzică în frunte, strada răsună de melodii adecvate momentului, scoțînd oamenii la porți, întrebînd curioși: cine cu cine se căsătorește?

Cînd soarele era la două prăjini pe cer, mireasa, însoțită de un mic alai de fete și băieți, cu o găletușă cu apă în mînă, împreună cu un tînăr, a mers ,,la udat” – obicei în care a făcut un ocol pe cîteva străzi, unde s-a oprit de trei ori la fîntîni să stropească cu busuioc, spre belșug, cu apa din găleată.

(continuare în pag. a 14-a)

(urmare din pag. a 13-a)

Înapoiată de la udat, mireasa, împreună cu domnișoarele de onoare, trec la împodobirea bradului, operațiune la care nu au voie să participe decît fetele necăsătorite. Cu muzică și voie bună, cu panglicuțe, funde și flori, micul conifer adus din pădure își schimbă radical înfățișarea, luînd aspectul unui pom gătit ca pentru un concurs de frumusețe... arboricolă.

Timpul trece ca apa, soarele a trecut de prînz, cînd vine un moment plin de poezie și încărcat cu tone de emoție, stropit pe ici, pe colo, cu o lacrimă de mamă sau cu o privire nostalgică, de tată discret. Acum e momentul de o sensibilitate prea profundă ca să poți rămîne indiferent. În timp ce mireasa stă pe un scaun și i se așează pe cap voalul, rudele apropiate ei, începînd cu mama, se îndreaptă spre fata încă ,,a lor”. Mireasa se ridică și, împreună cu mama ei, soacra mică, formează pentru cîteva minute un grup statuar uman, pătruns de o vibrație nepămînteană, într-o îmbrățișare a cărei semnificație o amplifică vocea stridentă a lăutarului, care ,,pune paie pe foc”: ,,Ia-ți mireasă ziua bună/ De la tată, de la mumă,/ De la frați, de la surori,/ De la grădina cu flori”. În timp ce cîntecul curge legănat, îmbrățișările nu mai contenesc, iar un vînticel răcoros mișcă tulpinile florilor de pe terasa casei, vrînd parcă să fie în ton cu lăutarul care nu se lasă, cîntînd de alean și de dor, de despărțire, pentru o nouă întîlnire: ,,Înfloriți flori, înfloriți,/ Mie nu-mi mai trebuiți,/ Că atunci cînd trebuiați,/ Voi atuncea nu-nfloreați!”...

Se pun florile în piept, la nași și la socri, și, cu muzica în față, se merge, pe jos, la biserica din Crâmpoia, pentru cununia religioasă –actul de recunoaștere a noii familii în fața lui Dumnezeu. Față de veselia generală de pînă acum, ceremonia din Casa Domnului poartă pecetea sobrietății, preotul-paroh Nicolae Păsărică, în tandem cu preotul Marian Aldescu, imprimînd actului cununiei religioase evlavia generată de acest moment solemn, cununiile de pe frunțile mirilor legîndu-le viețile viitoare și stabilind relațiile din familia ortodoxă română. La sfîrșitul ceremoniei, pe cînd povara emoțiilor, inerente la un asemenea moment înălțător, se mai estompaseră, părintele-paroh Nicolae Păsărică, cu un timbru cald și părintesc, le-a reamintit tinerilor miri de importanța actului cununiei religioase, urîndu-le „Casă de piatră“ și prezentîndu-i pe nașii lor – Alin și Corina Sterie – ca pe a doua pereche de părinți, părinții spirituali, de la care să nu se sfiască să ceară sfaturi atunci cînd viața le-o cere.

Momentele mai speciale, cu încărcătura emoțională cîteodată greu de controlat, dar cu frumuseți de suflet luminat de nimbul sfinților de pe catapeteasma bisericii, au trecut cu bine. Acum, descătușat de anumite canoane, alaiul nuntașilor se pune în mișcare, cu destinația Slatina, unde era organizată petrecerea principală, la care erau așteptați peste 400 de invitați. A fost o noapte de basm și de amintiri frumoase, horele și sîrbele s-au tot rotit pînă la amețeala neostoiților nuntași, împingînd petrecerea și voia bună pînă spre ora 6, la geana de lumină naturală ce pătrundea prin rafinamentul geamurilor localului slătinean.

Alături de orchestra cu un program muzical complex, timp de o oră, îndrăgita solisă de muzică populară Emilia Dorobanțu a electrizat atmosfera cu melodii de joc, într-un ritm alert.

Cum e obiceiul, mirii au deschis dansul cu un vals încîntător, executat de Iuli și Adriana într-un stil de mari dansatori de operetă. Privind cu atenție acest spectacol de dans și de lumini învăluite într-o ceață difuză, așa cum poate se vede în fotografii, cu mireasa într-un balans aerian, m-am întors la o altă strofă din ,,Nunta Zamfirei”, cu similitudinea de rigoare. Citiți și comparați!

,,Un trandafir în văi părea, Mlădiul trup îl încingea

Un brîu de-argint, dar toate-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea”.

Duminică, cea de-a patra zi, încă de la orele prînzului, la casa mirilor s-a pornit o nouă agitație. Membrii familiei lărgite (socri mari, socri mici, nașii, verii, unchii și mătușile), precum și cei mai apropiați prieteni, au spus din nou ,,Prezent!” la petrecere. Majoritatea participaseră la toate acțiunile cu joc, dar nimeni nu s-a plîns de oboseală. Seara, în acest colț de sat n-a mai fost liniștea de altădată. Instrumentele muzicale, unde vioara ne încîntă cu rafinament în interpretarea unor melodii, și solista trupei, au încins atmosfera, decibelii avînd drum liber în aerul călduț, de sfîrșit de august. Nimeni n-a protestat. Bucuria nunții era simțită și în vecini, fiecare, la rîndul său, trecînd prin acest scenariu. Strada devenise scena horelor line și sîrbelor iuți, jucătorii bătînd cu vigoare asfaltul (noroc pentru neostoiții jucăuși că, în locul prafului și bolovanilor de altădată, modernizarea și civilizația satului românesc le-au înlocuit cu netedul asfalt!). Cei doi miri nu se lăsau, erau mereu cap de rînd, dînd semnalul începerii horelor și sîrbelor. Tînărul mire, cînd își mai trăgea un pic sufletul, privea cu o undă de mîndrie în ochi flăcăii și fetele pline de voioșie, împărtășind toți, ca într-o mare familie, lumina bucuriei mirilor, rămași în continuare, chiar dacă au ieșit din zodia burlăciei, prieteni și colegi. Îi vedea, printre alții, pe Sorin Spînu, Vergil Ivănescu, Ruxandra Cristian, Petruț Iotu... plini de energie și cu drag de viață, viața lor din acest colț de Rai, comuna olteană Crîmpoia. Dincolo de aceste scene de viață, de prietenie și de iubirea aproapelui – demonstrate mai alaltăieri pe tarla, astăzi, la nunta lui Iuli și a Adrianei – cuvintele devin simple baloane de săpun.

Luni se pregătea demontarea cortului și începerea curățeniei generale. Marți, lucrurile au intrat pe făgașul lor obișnuit, cel mai grăbit să iasă în cîmp era socrul mare, domnul Bebe Șerban, viceprimarul comunei și fermier de frunte – trebuia să intre cu combina la seceratul florii-soarelui. Despre nuntă se va povesti la iarnă, la gura sobei (pardon! – lîngă calorifer!), cînd toate muncile din cîmp sînt terminate, și neaua încălzește ca o plapumă universală firuțele de grîu și de rapiță.

Tot atunci, poate, își vor aminti și de Orația de nuntă (pagina) citită de autorul acestui reportaj într-o pauză de joc, la masa festivă de la restaurant, ca un dar de nuntă, prin care am vrut să reînviez o tradiție intrată, din păcate, în negura uitării.

Reportaj realizat de GEO CIOLCAN

Notă: Serialul ,,America – Demontarea unui mit” va continua în numărul următor al revistei.

Se dedică mirilor Adriana și Iuli Șerban, cu prilejul nunții lor

motto: ,,Lăsați un picuț friptura, Tangoul și menuetul, Și preț de cîteva strofe, Ascultați acum poetul!

Cînd e vara pe sfîrșite și se-ndepărtează-n șoapte Chemînd toamna printre struguri sub un cer de funigei, Stăm la mese, în hotarul dintre zi și dintre noapte Și privim la mirii tineri, cu iubire pentru ei; Pentru noi e-o vară aievea cu ce-a fost și va mai fi Sub același soare iute, și cu sulițe de foc, Oameni mari și serioși, parc-am fost cîndva copii, Și-am fost tineri, cu emoții, cînd nunta a avut loc;

Astăzi, însă, ei sînt mirii, ei sînt regi ne-ncoronați Ai acestui drag spectacol de datini și de lumini, Ei, actorii care joacă într-o piesă, nemachiați, Sînt doi tineri puri la suflet, înfrățiți cu heruvimi;

Fericiți au fost la casa părintească, fiecare, Bucurîndu-se de stimă și iubire ca-n poveste, Doi copii crescuți nu-n glastră, cu percepție de floare, Ci prin cultul muncii drepte, cum ne place –românește;

Educați la școala muncii și la școala propriu-zisă, Legănați de Dor de Țară ca-ntr-un ciclu ancestral, Au făcut din Legea vieții, învățată sau nescrisă, Țelul tinereții sfinte, ridicate pe nou val;

În privirea lor curată, ca-n oglinda unui vis, Poți citi din depărtare cartea cu povești de dor; Dincolo de gîndul minții și culoarea din iris, Cucerit vei fi, pe dată, de sinceritatea lor;

Cînd deruta printre tineri își impune legea ei Prin comportament haotic, ce vrea sufletul schilod, Și cînd tinerețea pură e vîndută pe doi lei Și-aruncată sub copite, în crepuscul și în glod, Cînd mirajul de vedetă îi atrage tot mai des Pe-acei tineri fără minte, dar cu gîndul de măriri, Închizîndu-și tinerețea într-un chip de ne-nțeles, Căzînd pradă nemiloasă propriei închipuiri,

Iată că mai sînt pe lume tineri, și frumoși, și buni Chiar dacă nu vor să apară aidoma unor sfinți, N-au descoperit clepsidra cea vrăjită, cu minuni, Dar și-au respectat cuvîntul moștenit de la părinți; Îi avem aici, în față, puternici și sănătoși, Doi copii dintr-o bucată, mîndri de isprava lor. Iată-i mirii noștri-mbujorați, cu emoții, dar frumoși Să-i privim, deci, cu mîndrie, doamnelor și domnilor!

Și să le urăm din suflet, cum era pe vechea vatră: Să trăiască-n armonie, într-o viață fără nor, Le dorim de la-nceput să aibă casă de piatră, Iar în ,,zidul” ei să pună doar Iubire și mult Dor! Fericiți că sînteți tineri, și destine v-ați unit, Să vă amintiți întruna de această noapte sfîntă, S-o aveți mereu în inimi – ca o vrajă, ca un mit –O perpetuă lumină să vă fie această nuntă!

Și, cîndva, la bătrînețe, cînd nu de orice te miri, Să citiți aceste versuri sub o boltă de castani, Și-n oglinda mișcătoare, să vă credeți ca azi, miri, Păstrînd tinerețea-n suflet și în cuget...

LA MULȚI ANI!

Casa Macca, un alt monument pierdut

La cîteva zeci de metri de Piața Romană, printre reședințe de lux și ambasade, stă ascunsă una dintre cele mai mari comori arhitecturale ale Capitalei. Pe strada Henri Coandă, la numărul 11, în spatele unui gard impunător din fier, se află Casa Macca, un imobil vechi de mai bine de 120 de ani, inclus în lista clădirilor de patrimoniu ale României. Aflat în grija statului român de 101 ani, edificiul care adăpostește în prezent Institutul de Arheologie „Vasile Pîrvan”, dar şi Muzeul de Arheologie, nu a fost niciodată restaurat și se găsește astăzi într-o stare avansată de degradare, în ciuda zecilor de inițiative de salvare a acestuia.

Evenimentele care au cuprins România în a doua jumatate a Secolului al XIX-lea – Unirea Principatelor, în 1859, alegerea unui principe străin pe tronul noii ţări, Carol I, în 1866, Războiul de Independență din 1877, proclamarea monarhiei şi încoronarea ca rege a domnitorului Carol – au dus la o dezvoltare urbanistică și culturală fără precedent a Bucureştilor, care se transformă în Micul Paris. În acest context apar reşedinţe somptuoase, care rivalizau nu doar cu vechile palate boiereşti, ci şi cu cele din capitalele europene.

Familia filantropilor Macca

Datorită reputației de erou pe care colonelul Petre Macca și-o cîștigase în timpul Războiului de Independență, dar şi datorită reputaţiei soției sale, Elena Macca, născută Bălăceanu, care și-a dedicat întreaga viață actelor caritabile pentru Biserica Ortodoxă și pentru învățămîntul public, familia acestora era una dintre cele mai respectate ale Bucureștilor de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. Astfel, cei doi filantropi reușesc să definitiveze, între anii 1891 și 1900, construcţia unuia dintre cele mai impozante imobile ale Bucureștilor acelor vremuri, sub semnătura reputatului arhitect Ion D. Berindey. După moartea celor doi soți, în anul 1912, imobilul revine Ministerului Educaţiei, conform testamentului Elenei Macca. Peste 20 de ani, prin ordinul prim-ministrului de atunci, Nicolae Iorga, clădirea este transformată în sediul Muzeului Naţional de Antichități, devenind adăpostul unei serii de artefacte și obiecte valoroase donate de colecționari sau culese de pe șantierele arheologice. Muzeul luase fiinţă mult mai devreme, prin donaţia banului Mihalache Ghica, iar instituţia se bucurase de recunoaşterea oficială a domnitorului Alexandru Ghica în 1834. Instituţia – denumită iniţial „Muzeul de istorie naturală şi antichităţi” – trecuse în timpul lui Alexandru Ioan Cuza în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În momentul mutării în Casa Macca, Muzeul Naţional de Antichităţi cunoaşte o amplă reorganizare, fiind dotat şi cu un cabinat numismatic. În 1949, în timpul regimului comunist, muzeul trece în tutela Academiei Române, iar prin Hotărîrea nr. 1048 a Consiliului de

Miniştri de la 1 iulie 1956 Casa Macca își schimbă din nou funcționalitatea, devenind sediul Institutului de Arheologie, institut care încă funcționează aici, cu modificarea numelui, în 1992, în Institutul de Arheologie „Vasile Pîrvan” (în cinstea marelui arheolog român).

Spaţiu elitist şi rafinat

Imobilul este construit într-un stil eclectic, cu influenţe art-nouveau și baroce, şi este dispus pe patru niveluri: subsol, parter, etaj și un pod mansardat, fiecare nivel avînd o suprafață de aproximativ 370 de metri pătrați. Exteriorul clădirii abundă în forme și ornamente arhitecturale variate, de la temele și motivele florale în jurul ferestrelor la cei doi atlanți de deasupra intrării principale, care susțin balconul etajului, dar și motive precum capete de madone, lei, ghirlande și diverse blazoane şi embleme. Ferestrele imobilului sînt înalte şi late, cele mai multe fiind decorate cu elemente vegetale şi îngeraşi, turnate sau modelate în ipsos.

Chiar de la intrarea în clădire, elementele arhitecturale opulente și fresca de pe tavanul holului sporesc senzația unui spațiu elitist și rafinat. Scara care duce către vestibulul imobilului este din marmură, iar interiorul spațios, organizat după moda epocii, în jurul unui hol central luminat natural printr-un tavan vitraliat, asigură un spațiu deschis și impozant, impresionant prin detalii. Din acest spațiu se poate intra în oricare dintre cele şapte camere de la parter și tot atîtea de la etaj. Plafoanele, pereții, lambriurile și ușile fiecărei camere sînt pictate în stil academist, cu motive florale și peisaje romantice care ilustrează scene din fiecare anotimp și personaje alegorice. De la parterul imobilului se poate ajunge la etaj cu ajutorul unei alte scări din marmură, susținută de doi amorași, unde se poate găsi probabil cea mai spectaculoasă încăpere a clădirii, cea cu vitralii, care asigură conexiunea cu corpul secundar al casei. Imobilul nu a beneficiat niciodată de un proces de restaurare

Deși clădirea este inclusă în Lista Monumentelor de Patrimoniu Național, starea actuală de conservare este una deplorabilă. Degradarea clădirii este evidentă, atît exteriorul, cît și interiorul prezentînd grave deficiențe structurale și exfolierea decorațiilor. Mult mai plastic, Andrei Pippidi spune că „pereţii sînt leproşi”, iar „jgheaburile sînt ciuruite”. În peisajul zonei, printre sediile diplomatice ferchezuite şi bine întreţinute şi împrejmuite de garduri impenetrabile cu privirea, Casa Macca intrigă pe oricine și inspiră încă de la prima vedere un aer boem, dar trist, precum cel al unei bătrînici aristocrate fără farduri sau podoabe.

Scara exterioară de serviciu, care ar trebui să ducă în vestibul, s-a dărîmat aproape în integralitate, iar elementele decorative sînt parțial căzute. În afara unor mici intervenții survenite după cutremurul din 1977, cînd au fost astupate crăpăturile din zidurile clădirii, și de schimbarea parțială a acoperișului acum aproximativ 15 ani, Casa Macca nu a beneficiat niciodată de o restaurare. În acte, imobilul este proprietatea statului român şi administrat de Institutul de Arheologie şi de Academia Română, care ar trebui să se ocupe de conservarea și punerea în valoare a acestui imobil.

În anul 2012, imobilul a fost inclus în Programul Național de Restaurare al Institutului Național al Patrimoniului. Acest statut ar trebui să îi confere monumentului istoric certitudinea că va fi restaurat, însă cei din conducerea Institutului „Vasile Pîrvan” spun că de-a lungul vremii au fost promise, propuse sau elaborate nenumărate proiecte de restaurare, însă nu s-a concretizat niciunul.

Promisiunile edililor –utopie cu iz electoral

În primăvara anului 2012, cu cîteva luni înainte de alegerile locale, edilul sectorului 1, Andrei Chiliman, promitea că administraţia pe care o guverna va demara un proiect cu o valoare totală de trei milioane de lei, proiect ce avea, printre obiective, atragerea atenției asupra situației în care se află monumentul istoric respectiv; acest proiect a rămas însă doar o utopie cu puternic iz electoral. Din tot acest proiect au rămas cîteva zeci de hărţi, pliante, cărţi şi DVD-uri de promovare a patru obiective din Bucureşti, între care şi inexistentul Muzeu de Arheologie „Vasile Pîrvan”: din cauza stării în care se află clădirea, colecţia muzeală nu are unde şi cum să fie expusă. Cum în decursul celor aproximativ 130 de ani de existență monumentul din strada Henri Coandă nr. 11 nu a fost niciodată refăcut, atît elementele arhitecturate, cît și cele decorative sînt într-o avansată stare de degradare. În ultimii 300 de ani, acoperișul imobilului și structura de rezistență au cedat în mai multe locuri, forțîndu-i pe cei care lucrează aici să renunțe la subsolul clădirii, afectat puternic de umiditate, și mai apoi la unele dintre încăperile aflate la etaj.

Muzeul Naţional de Antichităţi mai există doar pe hîrtie

După eventuala restaurare, clădirea ar trebui să îşi recapete şi funcţia de Muzeu al Antichităților, care ar urma să funcționeze în paralel cu Institutul de Arheologie sub același acoperiș. Muzeul, de care am amintit mai sus, a strîns de-a lungul vremii piese arheologice foarte importante, sculpturi și artefacte romane, o colecție impresionantă de curiozități naturale, dar și unele piese din colecţia Şuţu, preluate de la Academia Română, sau obiecte din vechile colecţii ale Universităţii București.

Un proiect îndrăzneţ, la care s-a renunţat

În anul 1996, biroul de arhitectură BBM Group a elaborat pro-bono un plan foarte ambițios de restaurare și punere în valoare a clădirii, care propunea pentru prima oară separarea Muzeului de Antichități de Institutul de Arheologie. Pentru Muzeul Antichităţilor, arhitectul Alexandru Beldiman, promotorul proiectului, a propus o galerie subterană cu acoperiş parţial din sticlă, care să permită expunerea în condiții optime de păstrare a pieselor antice, îngrămădite o perioadă în curtea Casei Macca.

Conform proiectului, galeria ar fi pornit din Calea Victoriei, prin Parcul Nichita Stănescu, pentru o mai bună integrare şi mai mare vizibilitate în cadrul spaţiului urban. Muzeul ar fi urmat să aibă o suprafaţă totală de 1.330 mp, rezultată din extinderea subsolului clădirii Macca cu o suprafaţă de 420.64 mp, și alți 1.000 de mp în curtea instituției. Astfel, muzeul ar fi avut spaţii de expunere în subsolul clădirii existente, dar și în aer liber, o sală de conferinţă, o cafenea, o librărie și cîteva spaţii pentru depozitele colecţiilor arheologice, iar laboratoarele de restaurare a materialului arheologic ar fi trebuit să funcţioneze în zona de sud a subsolului clădirii existente. De asemenea, la parter ar fi trebuit să fie înființată sala de primire, sala de protocol, cabinetul numismatic, birourile directorului, directorului adjunct şi secretariatul, în timp ce la etaj ar fi fost amplasate birourile pentru 20 de persoane. Acest proiect a fost teoretic în derulare aproximativ cinci ani, pînă în 2001, cînd s-a renunțat la această idee, datorită costurilor foarte mari pe care le implica. ADEVArUL.ro

Pas tila

sãptãmînii

„Polițistul bun” și ,,polițistul rău” în mass-media și politica din România

(urmare din pag. 1)

Cu cît averile lor sînt mai mari, cu atît nivelul de trai în România scade, dar asta e altă poveste și nu se referă doar la falșii profeți din mass-media românească.

Ca să fie mai credibil, cel care îi hrănește – acest Sistem care ne conduce – a ales să existe voci „liberale” și voci „conservatoare”, astfel încît muritorii de rînd ai României, cei slabi de minte, în special, să aibă alternative. Unii se uită la Antena 3, alții la Realitatea, cei mai slabi de minte ,,halesc” România TV, în timp ce oamenii deștepți se uită, poate, doar la filme de la HBO. Pe mulți dintre cei care acum își dau cu părerea i-am cunoscut, pe unii chiar personal. Ei sînt îmbogățiții Sistemului, fie că vorbim de cei „buni“, care țin partea românilor, fie de cei „răi“, care lovesc în acest popor. Precum acei politicieni, adevărate cozi de topor, și mass-media este împărțită în putere și opoziție, tocmai pentru a oferi o speranță românilor. Dar și unii și alții, îmbogățiții Sistemului, această falsă elită care se laudă că știe ce face, ei bine, aceștia nu vor lăsa niciodată ca această dictatură a democrației să se schimbe, să devină o democrație reală. De ce? Pentru că astfel își vor pierde toate privilegiile și, poate, și o parte din averi.

Din păcate însă, românul slab de înger îi iubește și îi susține în tot ceea ce fac, fără să se întrebe nici măcar o secundă ce naiba a făcut această ,,elită” pentru ca el, românul, să o ducă mai bine. Din fericire însă, numărul românilor care au înțeles comedia asta, acest spectacol al sărăciei, este din ce în ce mai mare. Pot spune că, în general, cei care acum îi urmăresc pe acești mincinoși sînt mult mai puțini decît cei care votează, sub 30%.

Restul, oameni cu mintea la ei, preferă să își trăiască viața independent de impostorii ăștia.

În România există o dictatură a Sistemului. În fond, este mult mai simplu pentru acești indivizi bogați să expună publicului cîteva marionete, pe care să le schimbe periodic cu altele, proaspete și purtătoare ale unor promisiuni care se vor dovedi a fi fost, de asemenea, minciuni. Cred că este cazul ca Academia Română să introducă în DEX o accepțiune nouă a dictaturii – aceea a Sistemului, a unui grup nevăzut de oameni, care stau bine mersi pe umerii unei țări și își fac de cap cum vor și cînd vor, cu timpul și viețile trăitorilor de acolo. Temenul ,,dictatură” este deja perimat. Nu se mai pune problema ca un singur om să fie dictator, este, în fond, imposibil. Acum, dictatura este ceva mai sofisticată, mult mai greu de definit, devenind, astfel, imposibil de identificat dictatorii reali.

Pot spune, fără nici un fel de reținere, că cea mai dură dictatură a unui sistem este în SUA, patria democrației. Cei care privesc atent la politica americană din ultimii 30 de ani știu că, indiferent cine a fost la putere, ce fel de administrație – republicană sau democrată – indiferent de președinte, politica americană, cu foarte mici excepție, nu s-a schimbat. Un exemplu recent este faptul că ceea ce a început Trump continuă Biden, chiar dacă în campania electorală se contraziceau pe diverse principii, acum se observă că politica externă, cel puțin cea purtată de Biden, nu este altceva decît o continuare a deciziilor lui Trump. Statul profund despre care vorbea Trump există în SUA și am credința că s-a format la cîteva zile de la renumita Declarație de independență din 4 iulie 1776.

În România există o elită care beneficiază din plin de un aport financiar și de putere, și care nu va renunța niciodată la aceste privilegii de bunăvoie. Pentru a le păstra, această elită își va sacrifica oricîți pioni/politiceni e nevoie, va mai închide cîțiva la pușcărie, pe alții îi

22 de tehnologii care ne vor schimba viața în viitor

– Publicația britanică BBC Science Focus a publicat lista inovațiilor din viitorul apropiat –

D Produse lactate de laborator. Acum tot mai multe companii caută modalități de a crea în mod artificial produse de origine animală. Acest lucru se datorează parțial faptului că producția de lapte și produse lactate nu poate fi numită ecologică. În plus, este mai simplă producția în laborator.

D Gemeni digitali conștienți de sănătate. În Statele Unite a fost deja creat un scaner care va examina sute de oameni pe oră. În viitor, dezvoltatorii speră să producă un avatar uman digital special – un fel de geamăn digital, care va fi actualizat cu fiecare nouă scanare. Acest lucru va permite medicilor să determine ce pacient ar trebui examinat cu prioritate.

D Înmormîntări ecologice. Oamenii vor fi îngropați în modul cel mai ecologic. În statul Washington din Statele Unite, de exemplu, există deja o metodă similară – compostul. Pentru a face acest lucru, corpurile sînt plasate în camere cu scoarță, sol, paie și alți compuși care ajută corpul să se descompună mai repede. Există, de asemenea, o alternativă –înmormîntarea într-un costum special făcut din ciuperci și alte microorganisme. A treia opțiune menționată în material este hidroliza alcalină. Această metodă implică descompunerea corpului în componente chimice timp de 6 ore într-o cameră etanșă.

D Ochii artificiali. În luna ianuarie, în Israel, unui pacient în vîrstă de 78 de ani i s-a implantat o cornee artificială. În 2020, oamenii de știință au creat un iris artificial care se adaptează lentilelor de contact inteligente pentru a ajuta la corectarea deficiențelor de vedere. În plus, cercetătorii dezvoltă implanturi speciale de creier fără fir.

D Aeroporturi pentru drone și taxiuri zburătoare. Primul aeroport de acest gen este, în prezent, în construcție, în Marea Britanie.

D Cusături inteligente care detectează infecțiile Cercetătorii au elaborat o serie de cusături care se

schimbă în violet închis dacă o infecție intră în rană. Există, de asemenea, cusături care analizează starea plăgii și trimit informații către un smartphone.

D Cărămizi economisitoare de energie. Cercetările sînt în curs de desfășurare pentru a permite cărămizilor să stocheze energie ca o baterie.

D Ceasuri inteligente alimentate de transpirație Oamenii de știință de la Universitatea din Glasgow au creat un astfel de dispozitiv, care va putea înlocui bateriile care conțin o mulțime de substanțe toxice.

D „Beton viu”. O echipă de cercetători de la Universitatea Colorado din Boulder a dezvoltat acest material folosind nisip, gel și bacterii. Potrivit acestora, invenția este mai ecologică decît betonul convențional.

D Roboți vii. Cu alte cuvinte, organisme vii programabile. Joshua Bongard, dezvoltatorul acestor roboți, spune că în viitor ar putea ajuta la colectarea microplasticelor sau la studiul corpului uman.

D Realitate virtuală tactilă. Universitatea Northwestern a creat un dispozitiv prototip care va face tangibilă atingerea în realitatea virtuală. Pentru aceasta, se va utiliza un material flexibil special care conține părți vibrante mici, care se vor atașa de piele.

D Acces universal la internet. Se pare că, în prezent, doar aproximativ jumătate din întreaga populație a planetei are acces la internet. Companiile mari (precum Google) încearcă să rezolve această problemă.

D Tricou de monitorizare a ritmului cardiac Compania KYMIRA a creat un sistem care detectează ritmul cardiac și încarcă rezultatele prin Bluetooth pe iCloud, unde algoritmii analizează datele și determină prezența aritmiilor.

D Crearea de noi produse din zaț de cafea. Bio Bean este o companie situată în Londra, care a construit prima fabrică din lume de reciclare a deșeurilor de cafea în Cambridgeshire. Angajații colectează reziduurile de cafea

va elimina din spațiul public, dar nu va renunța. Își va extinde controlul asupra principalelor instituții și va depunde toate eforturile, fără restricții, pentru a-și consolida puterea. Acele pensii speciale și alte beneficii acordate celor din Justiție nu reprezintă altceva decît o mită, asemenea bugetelor acordate Serviciilor Secrete, cele care, în fond, țin ,,țara în mînă”. Mita se exitinde și în favoarea celor despre care vorbeam mai sus, a celor din mass-media, a „vîrfurilor” care o reprezintă.

Elita actuală nu va fi îndepărtată de pe obrazul țării, cel puțin nu cu mijloace așa-zis democratice. Se vor face zeci și mii de partide. Se vor angaja o sută de patrioți care să salveze țara, dar acolo, la vîrf, vor accede mereu doar cei care sînt profund controlabili și care nu ies din rînd cînd e vorba de lucruri serioase. Este normal ca jurnaliștii să semnaleze public unele nereguli, pentru că, în fond, iluzia democratică trebuie să existe. Faptul că personaje precum cei de la AUR au intrat în Parlament, de asemenea, trebuie să asigure românului de rînd un debușeu naționalist. Dar am observat cu toții că, în chestiunile serioase, AUR cu toți ai lor nu ies din rînd. În fond, veți vedea peste 4 ani că țipetele rămîn țipete, strigătele de asemenea, iar românii vor fi la fel de săraci ca în decembrie 2020. Pentru că Sistemul te lasă să strigi și să te tăvălești pe jos, dar nu te va lăsa niciodată să îi afectezi interesele. Schimbarea nu se va face nici în 2024, nici în 2028. Și, pe măsură ce timpul trece, România va fi depopulată, la alegeri se vor prezenta doar ei cu ai lor, și se vor valida reciproc pînă cînd progeniturile lor vor începe să facă greșeli care, la un moment dat, vor duce la o fractură socială majoră. Dar acest basm a mai fost spus și în decembrie 1989 și va mai fi spus și atunci cînd tectonica maselor va fi una ceva mai radicală. Este penibil ce se întîmplă cu țara asta, este grotesc cum cei care mint și își bat joc sînt protejați, în timp ce toți cei care doresc să facă bine sînt eliminați fie mediatic, fie fizic. Pentru că pe mine, cel puțin, nu mă va convinge nimeni că un om care înota kilometri întregi în largul Mării Negre poate muri subit de un infarct la începutul toamnei lui 2015.

și le prelucrează într-un mod special pentru producerea de arome, bioplastice, bușteni pentru biocombustibili.

D Stingerea focurilor cu sunete. Se presupune că, în viitor, dronele vor lupta împotriva incendiilor forestiere, prin direcționarea unor sunete puternice către copaci, fapt care va bloca accesul focului la oxigen.

D Cercetători cu inteligență artificială. Oamenii de știință de la Universitatea Tufts (Massachusetts) au creat o mașinărie care, în numai 42 de ore, a reușit să descopere în mod independent cum se regenerează viermele de mare. Cu alte cuvinte, roboțelul a fost capabil să formuleze o nouă teorie abstractă.

D Bateriile auto care se încarcă în 10 minute Cercetătorii de la Universitatea din Pennsylvania au lansat un nou design care ajută mașinile electrice să se încarce în doar 10 minute. Rezultatele cercetării sînt publicate în joule (unitate de măsură pentru energie – n.red.).

D Camioane fără pilot. Aceste mașini vor putea parcurge distanțe mai mari în mai puțin timp, vor funcționa mai ușor și vor folosi mai puțin combustibil. Mercedes și Peloton iau în calcul deja implementarea unor astfel de evoluții.

D Neuroni artificiali din cipuri de siliciu Cercetătorii au descoperit cum să creeze neuroni asemănători celor din creieri. Astfel de jetoane vor sta în implanturi care vor ajuta la tratamentul bolii Alzheimer și al insuficienței cardiace.

D Ferme plutitoare. Proiectul unei astfel de structuri a fost prezentat de arhitectul Javier Ponce. Ferma va avea trei niveluri, dintre care primul va găzdui panouri solare, al doilea paturi de legume, iar ultimul un spațiu închis cu pește. Conform previziunilor expertului, o astfel de fermă va produce anual 8,1 tone de legume și 1,7 tone de pește.

D Parcul Pleistocen. Acesta este un proiect al savantului rus Serghei Zimov. Parcul este un spațiu similar cu ecosistemul stepelor mamut.

D Izolare aproape completă. Pentru aceasta se vor folosi aerogeluri – materiale speciale care sînt utilizate pentru izolația termică. N.K.

SUA schimbă instrumentul de presiune asupra întregii lumi

(urmare din pag. 1)

„Nimeni nu a făcut asta timp de multe secole de istorie afgană. Și dacă abandonăm o astfel de gîndire și desfășurarea unor contingente militare pe scară largă în aceste scopuri, aceasta ne va face mai puternici și mai eficienți și va duce, de asemenea, la o securitate mai mare pentru Statele Unite”, a spus președintele.

Biden, potrivit gazetei poloneze Wyborcza, a proclamat „sfîrșitul marilor războaie din America”. Întradevăr, această declarație reprezintă o respingere publică a politicii SUA de impunere a forței democrației și liberalismului, pe care a practicat-o de-a lungul întregii perioade de după cel de-al II-lea război mondial.

O declarație atît de puternică a provocat o reacție pe măsură. O reacție în care a existat atît neîncredere, cît și optimism, dar mai ales confuzie cu privire la viitor.

Există persoane care, desigur, nu l-au crezut pe Biden. Rețelele sociale abundă în acuze de genul „Aceasta este o altă înșelăciune americană” sau „Statele nu vor refuza niciodată să exporte democrația pe aripile bombardierelor”. Ca un scorpion din faimoasa parabolă, care va mușca broasca care îl transportă peste rîu, iar cînd se vor îneca amîndoi, va spune: „Nu aș putea face altfel, aceasta este natura mea”. Optimiștii văd cuvintele lui Biden ca pe o oportunitate. Acest lucru pare senzațional pentru că indică abandonarea politicii „schimbării regimului, care se află în centrul strategiei internaționale a SUA de aproape 30 de ani”. Optimismul restrîns este asociat cu faptul că, de la războiul din Iugoslavia, exportul de putere al democrației nu a adus SUA nici măcar un singur succes, ci doar eșecuri care aspiră bugetul american și duc la pierderi colosale de imagine. Și o altă senzație este că Biden a fost, de fapt, de acord cu cel a cărui linie politică o negase anterior categoric. „Spre șocul meu, există o legătură directă între politica externă a lui Trump și cea a lui Biden”, scrie istoricul american Douglas Brinkley. Discursul lui Biden este, „în cele din urmă, doar o versiune puțin mai complexă a cinismului lui Donald Trump”.

Într-adevăr, Biden, de fapt, mărturisește acum opiniile politicii externe a lui Trump. Dacă mai devreme era vorba de instruirea aliaților pentru a-i urma exclusiv în cadrul intereselor americane, acum Biden a adoptat ideea lui Trump de a abandona marile operațiuni militare pentru a impune democrația.

Nu este surprinzător faptul că Europa liberală este șocată de declarația lui Biden despre sfîrșitul erei restructurării militare în alte țări. Europa liberală a susținut întotdeauna operațiunile de schimbare a

România educată (2)

Al patrulea deziderat tratează chiar problema cadrelor din învățămînt: „Cadrele didactice se formează în urma absolvirii unor cursuri universitare și sînt sprijinite de consilieri, psihologi și de profesori de sprijin avînd acces la programe de formare continuă de calitate”. Ia uitați ce bine a gîndit domnul președinte. Exact ce spuneam eu la punctul anterior: profesori de sprijin. Doar că există o mică problemă: este capabil bugetul României să plătească salariile acestor profesori de sprijin pe durată îndelungată? De unde, dacă țara noastră nu mai produce aproape nimic și exportă mult mai puțin decît importă? Din împrumuturi? Eu nu cred că vor exista surse. La acest punct, Iohannis atinge problema stimulării cadrelor didactice cu performanțe deosebite și a ajutorării celor mai puțin eficiente din punct de vedere profesional. Nu ne spune și cum anume are de gînd să stimuleze acele cadre didactice performante, cine le va aprecia performanțele, pe baza căror criterii și ce stimulente li se vor acorda. Lasă în aer puncte neclare a căror reglementare este extrem de importantă și necesită o analiză profundă și făcută de către specialiști.

Al cincilea deziderat, ce să vezi, surpriză, vorbește tocmai despre resursele care se alocă pentru educație! Hotărît lucru, președintele îmi citește gîndurile! Spune că „finanțarea educației se face în raport cu strategia și viziunea asumate, precum și cu performanțele

regimului SUA cu mult entuziasm! Și acum se simte trădată. Și de cine? Președinte al puterii principale a lumii occidentale, gardianul principal al doctrinei ordinii mondiale liberale, țara – cetatea valorilor liberale, pentru care elita liberală europeană s-a rugat întotdeauna. Președintele, care, după venirea la putere, a declarat că „America s-a întors” în lume.

„Acest lucru pune la îndoială întregul concept cu care guvernul german și partidele de opoziție au justificat pînă acum misiuni precum cea din Afganistan. Pe scurt, crezul lor era că violența militară este rea din punct de vedere moral. Utilizarea acesteia ca ultimă soluție poate fi inevitabilă – pentru a-și proteja proprii cetățeni și pentru a-i justifica, Occidentul trebuie să ajute țara afectată să se reconstruiască, ceea ce include construirea de structuri democratice de-a lungul liniilor Occidentului. Cu toate acestea, Biden exclude obiectivul modest al reconstruirii instituțiilor. În discursul său, el pune capac gîndirii germane, argumentînd că problemele de securitate pot fi rezolvate prin mijloace pur militare, iar acest lucru nu implică nici o obligație de reconstrucție”, scrie celebrul jurnalist și politolog german Christoph von Marshall. Acum, după refuzul lui Biden de a implementa cu forță democrația, Europa are de ales. UE își poate schimba ideologia și poate trece la relații pragmatice cu acele țări a căror politică internă nu îi convine – de exemplu, cu Belarus sau cu Rusia. Problema este că o astfel de schimbare necesită voință și flexibilitate, dar cei care cred în liberalism nu le au. Europa poate prelua mantia aruncată de americani și se poate angaja singură în democratizarea forțată. Problema este că acest lucru necesită, de fapt, forțe, în timp ce Europa, slăbită în toate sensurile, nu le are.

Bineînțeles, Europa poate să nu-și schimbe percepția, dar apoi se va afla pe marginea proceselor istorice, chiar izolată de ele. La final, va trebui să se schimbe, dar cu pierderi mult mai mari. „Cosmopolitismul care s-a răspîndit de-a lungul anilor în unele guverne europene poate fi distrus doar atunci cînd este prea tîrziu”, spune Thomas Yeager, profesor la Universitatea din Köln.

Cu toate acestea, Europa poate face o altă alegere. Este banal să se adapteze la noua politică externă americană. Și să înțelegem că semnificația sa nu se află în izolaționism total, ci în același globalism. Pur și simplu prin mijloace mult mai inteligente decît intervenția militară. „Biden a declarat anterior că toate măsurile de politică externă ar trebui să fie direcționate către două obiective: modul în care acestea consolidează democrațiile și aduc profit firmelor americane”, explică

înregistrate și nevoile existente, ținînd cont de descentralizarea sistemului educațional și de capacitatea autorităților publice locale de a susține educația fără a afecta calitatea acesteia”. Desigur, autoritățile locale vor trebui să se implice în susținerea educației, așa cum o fac și acum, doar că, vedeți dumneavoastră, depind și ele, în mare parte, de banii de la același buget central. În afară de acest mic impediment, mă îndoiesc că există la nivelul țării suficienți primari care să se preocupe în mod serios de finanțarea instituțiior de învățămînt din unitatea administrativă pe care o conduc, în așa fel încît să împlinească acest deziderat din proiectul ,,România educată”.

Al șaselea deziderat tratează reducerea pierderilor din sistem, adică a ratei abandonului școlar și a absenteismului. Foartă bună idee, mi-am zis. Chiar era nevoie de așa ceva. Mă și gîndeam că o să găsesc în textul proiectului modalități specifice de a sancționa părinții care-și retrag copii de la școală sau de a-i ajuta pentru a-i lăsa pe cei mici să învețe carte, în loc să-i pună la alte munci. Dar nu. De ce? Probabil pentru că președintele României nu are nici o idee despre cum poate fi împiedicat un părinte să-și retragă copilul de la școală. Carevasăzică, alt deziderat a cărui aplicare este incertă.

Thomas Yeager. Intervențiile militare cu scopul de a impune liberalismul și de a restructura (sau construi) un stat pe modelul american nu ating în nici un caz aceste două obiective. Muncitorii americani (cu excepția celor care lucrează în industria de apărare) suferă din cauza faptului că fondurile bugetare sînt destinate războaielor și construirii statelor străine și nu pentru dezvoltarea infrastructurii și stimularea producției industriale în Statele Unite. În ceea ce privește democratizarea, impunerea ei prin mijloace militare nu numai că nu a funcționat, ci a dus la un efect opus. Ideile liberale au fost respinse de populațiile țărilor ocupate, liberalismul și globalismul au fost discreditate peste tot în lume. Să ne amintim că sarcina globalismului și a democratizării totale nu este nicidecum lupta „pentru libertatea noastră și a voastră”, așa cum spun liberalii religioși. Scopul este crearea de regimuri americane în lume, formarea societăților civile pătrunse de rețele de organizații non-profit pentru drepturile omului, prin care este atît de ușoară influențarea politicilor interne și externe ale țărilor și, în cele din urmă, reeducarea populației, prin evlavie și adorație pentru modul de viață american. Astfel, populațiile statelor vor fi loiale americanilor.

Intervențiile militare nu numai că nu au condus la aceste rezultate, dar, de fapt, au contrazis principalele obiective ale politicii externe americane. De aceea, Biden schimbă abordarea și instrumentul democratizării. Statele Unite se întorc la conceptul clasic de soft power – vor „democratiza” regimurile nu cu bombe, ci prin influență economică, ideologică și culturală. Ne amintim de influența cu care au preluat controlul asupra Europei de Est, o serie de state post-sovietice, o parte din America Latină și Asia de Sud-Est. Da, a trecut mult timp de la acele mari victorii, dar opțiunile Americii sînt încă extrem de numeroase.

„Sîntem binecuvîntați cu o poziție geografică excepțional de avantajoasă și sîntem o națiune continentală care se învecinează cu două țări prietenoase la nord și sud, cu acces la două oceane, rezerve colosale de petrol și gaze și teren arabil. Producem un sfert din PIB-ul mondial. Noi reprezentăm 40% din totalul cheltuielilor militare mondiale. Universitățile noastre domină lista universităților de top din lume. Puterea culturală americană, deși a scăzut în ultimele decenii, este încă semnificativă. Muncitorii noștri sînt cei mai productivi din lume. Sistemul nostru de alianțe ne mărește semnificativ puterea – este, de fapt, o rețea care acoperă 25% din populația lumii și 75% din PIB-ul mondial ”, scrie ediția americană a Politico Întrebarea principală este: oare americanii, obișnuiți să trimită bombardiere, au uitat cum să folosească această putere?

Stau însă și mă întreb: liceele actuale cu profil uman, real și profesional, nu împlinesc oare acest deziderat? De ce era nevoie să fie enunțat în acest raport, ca și cînd nu ar fi existat?

În continuare, dezideratele 8, 9 și 10 tratează schimbul de informații cu mediul academic străin, alfabetizarea funcțională a elevilor, care este foarte importantă. Ultimele două deziderate propun separarea managementului economic-administrativ al școlii de cel educațional și o capacitate ridicată a acestor manageri de a gestiona resursele. Ei bine, subscriu la acest punct întrucît e clar că, pentru a conduce eficient o instituție de învățămînt, ai nevoie de un manager pregătit în această direcție.

În concluzie, proiectul ,,România educată” prezintă aspecte generale la modul ideal, fără a fi explicat clar cum vor fi ele puse în practică, chiar dacă ultimele capitole ne arată că proiectul va fi implementat de către Guvern, iar finanțarea se va face folosind următoarele surse: programul de reziliență al UE, programe operaționale europene, bugetul central, bugetul local, parteneriate public-privat, fonduri nerambursabile, finanțare SEE, firme private.

(va urma)

mA r IUS mA r I n, antreprenor HORECA

Punctul 7 al proiectului ,,România educată” oferă copiilor, după o consiliere adecvată, posibilitatea de a-și alege materiile, activitățile extracurriculare, cît și alte forme de educație pe care le vor considera utile traseelor vocaționale, profesionale sau teoretice pe care și le-au ales. În acest fel, consideră autorul proiectului, fiecare copil se va dezvolta în conformitate cu abilitățile și talentele sale, pentru a eficientiza și maximiza randamentul la viitorul loc de muncă.

Ungaria este împotriva transformării homosexualității într-o „valoare europeană“

Huliganism legalizat în Europa

Zilele trecute, pe paginile ediției Magyar Nemzet, a fost publicat un articol al politologului Tomas Fritsch, intitulat „Este timpul să vorbim despre retragerea Ungariei din UE”, invitîndu-ne să ne gîndim dacă am putea urma exemplul Marii Britanii. Dacă am vorbi despre o mică publicație de opoziție și despre un autor marginalizat, nimeni nu ar fi acordat atenție publicației, discuțiile despre posibila retragere a Ungariei din UE se poartă deja de mult timp. Cu toate acestea, Magyar Nemzet („Națiunea maghiară”) este una dintre cele mai populare publicații care susțin guvernul lui Viktor Orban, iar Fritsch este o persoană apropiată de cei de la putere. ,,Înțeleg că o astfel de decizie este tabu, dar cineva trebuie să scrie acest cuvînt... Haxit (Ungaria + Exit, prin analogie cu Marea Britanie – Exit) este ieșirea voluntară a Ungariei din Uniunea Europeană”, scrie Fritsch. Politologul acuză conducerea Uniunii Europene și elitele sale financiare de „înclinații imperiale” și aroganță față de Europa de Est și Centrală.

În același timp, potrivit lui Fritsch, a fi în Uniunea Europeană conferă maghiarilor un sentiment de apartenență la Occidentul democratic și „uniunea națiunilor libere”, deci ieșirea din uniune se poate produce doar din motive întemeiate, crede autorul. „Am intrat în comunitatea țărilor suverane libere, dar construcția unei Europe imperiale subordonată națiunii europene unice este în plină desfășurare... Dacă vor din nou să ne dicteze ce și cum să facem, șederea noastră în UE va deveni lipsită de sens”, scrie Fritsch.

El crede că dacă Ungaria părăsește Uniunea Europeană, producătorii germani de automobile nu vor părăsi Ungaria deoarece doar cooperarea cu Budapesta le promite profit. În același timp, spune Fritsch, Europei îi lipsește o singură cultură și o singură viziune asupra lumii „europene”. „Căile noastre au fost mereu paralele”, continuă Fritsch. „Occidentul, în mod conștient, rupe moralitatea creștină, străduindu-se să construiască o societate mondială cosmopolită, fără chip, bazată pe

satisfacția de sine neîngrădită și pe distrugerea individului”. Imediat după publicarea acestui articol, ministrul maghiar de Externe, Peter Siyjarto, s-a grăbit să asigure lumea că, în ciuda contradicțiilor cu Bruxelles-ul, Budapesta nu are în vedere în mod serios părăsirea UE. Cu toate acestea, Siyjarto nu părea prea convingător.

Contradicțiile dintre Bruxelles și Budapesta au apărut de mult timp, dar în ultimele luni, au crescut brusc. Autoritățile maghiare au adoptat legi care interzic propaganda LGBT în școli și au interzis vînzarea de cărți despre perversiunile sexuale. Acum publicațiile de acest fel din Ungaria pot fi vîndute doar în pachete sigilate. La începutul anului 2022, guvernul maghiar intenționează să organizeze un referendum în vederea consultării cetățenilor asupra interzicerii educației sexuale în școli și grădinițe. Reacția conducerii liderilor statelor membre UE la acest pas al Budapestei a fost furtunoasă. „Vom aduce ungurii în genunchi. Trebuie să împărtășească cu noi valorile Uniunii Europene”, a declarat premierul olandez, Mark Rutte.

Premierul luxemburghez, Xavier Bettel, a numit protejarea copiilor de aceste perversități „intoleranță”, deși în acest caz chiar trebuie să fii intolerant. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a numit proiectul de lege maghiar „discriminatoriu”. Cu toate acestea, „liberalii” europeni s-au orientat către declarații mai dure. „Ungaria nu mai are loc în UE. Dar nu sînt singurul care decide asta: mai sînt 26 de țări. Acest lucru trebuie făcut pas cu pas”, a anunțat Mark Rutte.

Viktor Orban se justifică, susținînd că în inițiativele sale nu există „încălcare a drepturilor homosexualilor”, ci doar dorința de a proteja drepturile părinților și copiilor. În cele din urmă, legile maghiare ajută la combaterea pedofililor.

Potrivit lui Orban, principala problemă a UE este dispariția valorilor comune. Premierul a comparat atacurile apărătorilor „toleranței” europene occidentale asupra Ungariei cu colonialismul. Orban a spus că ungurii nu vor să-și dizolve cultura într-o societate post-creștină și a numit presiunea asupra statului maghiar „huliganism legalizat”. „Bruxelles vrea să trimită activiști LGBT în școlile maghiare. Nu vom lăsa ca acest lucru să se întîmple!”, a concluzionat Viktor Orban.

Va modela SUA viitorul Asiei Centrale?

În spatele valului de entuziasm universal cu privire la plecarea pripită a SUA și a aliaților săi din Afganistan, vizita vicepreședintelui SUA, Kamala Harris, în Asia de Sud-Est a fost privită în mass-media internațională ca una nesemnificativă. Acest lucru nu este surprinzător: cei 20 de ani de război au răsturnat iluzia exprimată de Obama la 3 mai 2016: „America trebuie să scrie regulile. America trebuie să ia decizii. Alte țări ar trebui să respecte regulile stabilite de America și de partenerii săi și nu invers”.

În prezent se întîmplă exact opusul: talibanii au stabilit regulile. Această aliniere a evenimentelor și zgomotul din jurul lor fac ca vizita vicepreședintelui SUA să fie nesemnificativă, deși evenimentele sînt echivalente în ceea ce privește gradul de influență asupra politicii mondiale și sînt strîns legate între ele, formînd o pereche cauzală. În timp ce decizia președintelui SUA de a părăsi Afganistanul dăunează prestigiului țării și îi face pe aliații americani să se întrebe dacă fac alegerea corectă, Kamala Harris a început o cosmetizare a imaginii „marelui prieten”, aducînd cu ea o pungă de dolari pentru a întări „alianța împotriva Chinei”.

Schimbarea imaginii inamicului, fără de care complexul militar-industrial nu poate trăi o zi, a impus decizii rapide de la Washington. Iar americanii nu ar trebui să fie triști cu privire la faptul că aceste decizii generează haos și tot mai multe victime în rîndul foștilor aliați. America remediază urgent legăturile politice și economice cu prietenii săi. Învinsă, ea încearcă să restabilească încrederea și influența politică în lume. Pentru aceasta este necesară schimbarea unităților armatei pentru finanțatori, tancurile pentru carnetele de cecuri, generalii pentru capitaliștii de risc.

Harris va trebui să se lupte cu întrebări despre fiabilitatea Statelor Unite după retragerea haotică a trupelor din Afganistan”. Această reevaluare este repetată de Reuters: călătoria lui Harris va arăta că Washingtonul intenționează să rămînă în Asia de Sud-Est. Agenția France Presse (AFP) a citat o declarație oficială de la Washington potrivit căreia vicepreședintele „va arăta clar pe tot parcursul călătoriei că avem un angajament puternic față de regiune”.

În privința situației din Singapore, teza sa principală a sunat fără echivoc: „angajamentul Washingtonului este asigurat în regiune pe fondul temerilor legate de influența crescîndă a Chinei“, citează Aljazeera. Este de înțeles: Marea Chinei de Sud nu este Afganistan, pe care Statele Unite nu au avut suficientă putere pentru a-l pacifica. Prin această mare, mai precis prin strîmtorile Singapore și Malacca, trece o treime din comerțul mondial – peste 50 de mii de nave pe an. Asta înseamnă aproximativ 4 trilioane de dolari. Dar, mai important, pentru Statele Unite, aproximativ 80% din importurile de petrol ale Chinei călătoresc în acest fel. De aceea, interesele Statelor Unite și ale Chinei se ciocnesc în acest blocaj: strîngînd acest „gît”, va fi mai ușor pentru Washington să facă presiuni asupra Beijingului.

Aceste obiective și aspirații nu sînt noi pentru participanții la lupta pentru Marea Chinei de Sud. Cu toate acestea, acum situația s-a dovedit a fi astfel. „Asia Centrală este, în prezent, o sferă multipolară, în care diferite țări exercită influență prin noi organizații, norme de comportament și ordine care se opun normelor și ordinelor Statelor Unite și ale aliaților săi”. Aceasta se referă la CSI, EAEU, BRICS. Așadar, talibanii sînt doar un pretext pentru a transfera lovitura principală în locul cel mai vulnerabil al inamicului.

Ca răspuns, Bruxelles a ridicat problema sancțiunilor împotriva Ungariei. În acest context, apariția articolului lui Fritsch este firească.

Bruxelles se confruntă astăzi cu o nouă provocare. Dacă dictatura homosexualilor continuă să fie impusă statelor membre UE din est, vor urma acțiuni mai decisive din partea est-europenilor. Mai mult, semnificația practică a Uniunii Europene pentru Ungaria dispare (dacă lăsăm deoparte discuția despre o „națiune europeană unică”): potrivit economiștilor, în cîțiva ani Ungaria va trebui să transfere mai mulți bani la bugetul UE decît primește de acolo.

Exemplul Ungariei promite să fie contagios: în Polonia, Slovacia, Croația, Bulgaria și România, populația este, de asemenea, deschisă la propaganda obsesivă a perversiunilor LGBT. „Europa unită” este împărțită din cauza uneia dintre cele mai importante probleme ale moralității umane.

Washingtonului mai democratică. În ciuda retragerii trupelor americane, SUA vor rămîne o forță care modelează viitorul Afganistanului și Asiei Centrale. „Eliberîndu-se de legăturile vulnerabile din punct de vedere politic, politicienii americani ar putea în cele din urmă să poată face față regiunii mai imparțial. Era intervenției militare a SUA în Asia Centrală se poate încheia, dar acest lucru nu înseamnă că și influența Washingtonului ar trebui să dispară”.

Acest tip de schimbare a filozofiei ar trebui, după Harris, să slăbească gustul comun majorității țărilor musulmane: gustul a ceea ce ei percep ca trădare americană. „Experții spun – relatează Al Jazeera – că

Două concluzii rezultă din călătoria urgentă a vicepreședintelui SUA în Asia: mai întîi, mașinăria birocratică americană nu mai este capabilă să controleze Asia în ansamblu; în al doilea rînd, nu va face politica

Următoarea țintă a vizitei lui Harris a fost Vietnamul. La o întîlnire cu președintele vietnamez Nguyen Xuan Phuc, vicepreședintele SUA și-a exprimat dorința fierbinte de a îmbunătăți legăturile cu Hanoi, îndeosebi la nivel strategic. Acest soi de relații presupune, de asemenea, o cooperare profundă în domeniul securității. Washingtonul este gata să dea o mînă de ajutor Hanoi, așa cum a făcut în Afganistan, Libia și Siria. Mai mult decît atît, atît Singapore, cît și Vietnamul au arătat deja că vor fi mulțumiți de prezența militară a americanilor, avînd în vedere militarizarea evidentă a Beijingului în Marea Chinei de Sud și creșterea rapidă a gărzii de coastă și a flotei de pescuit. Malaezia, Brunei, Filipine și Taiwan sînt, de asemenea, capabile să dea această „mînă de ajutor”. Potrivit experților, aceste țări speră că zborul din Afganistan va permite Statelor Unite să elibereze resurse economice și militare pentru a înlocui „misiunea de combatere a terorismului” cu „misiunea de combatere a Beijingului”. Fondul american Marshall consideră că „o astfel de tranziție se va accelera pe măsură ce gîndirea antiteroristă va slăbi”. În timp ce Europa se va agita din cauza fluxului de refugiați afgani, Kamala Harris își face noi prieteni. Va reuși noua misiune? Ministrul de Externe din Singapore, Vivian Balakrishnan, crede, de exemplu, că „Singapore nu își va permite să fie folosit” în relațiile cu ambele țări, China și Statele Unite. Și totuși, varianta americană a Drang nach Osten este începutul unui nou mare joc al americanilor împotriva Chinei.

Pagină realizată de N.K.

Aşa vă place istoria?

Misterul morþii lui Aurel Vlaicu –cauză umană sau defecþiune tehnică?

Pe 13 septembrie 1913, inginerul Aurel Vlaicu a pornit în temerarul vis de a traversa Carpaţii, dar s-a prăbuşit la Băneşti, în Prahova. Motivele morţii sale, la vîrsta de numai 31 de ani, nu sînt nici acum cunoscute.

Născut pe 19 noiembrie, la Binţiţi, în judeţul Hunedoara, într-o familie de ţărani, marele inginer şi inventator Aurel Vlaicu a devenit, în ciuda scurtei sale cariere, un pionier al aviaţiei mondiale, cu o viaţă de poveste. Elev al liceului calvin din Orăştie, Vlaicu îşi ia bacalaureatul la Sibiu, în 1902. Animat de visul de a contrui o „maşină zburătoare“ îşi continuă, în ciuda veniturilor modeste, studiile inginereşti la Technische Hochschule München, în Germania. Obţine diploma de inginer în 1907 şi lucrează o scurtă perioadă la uzinele de motoare Opel. Un an mai tîrziu se întoarce la Binţiţi (astăzi comuna Aurel Vlaicu) unde construieşte planorul „A. Vlaicu 1909”, pe care îl foloseşte pentru mai multe zboruri demonstrative. Pentru că nu avea motor, planorul obţinea viteza necesară lansării de la o căruţă trasă de trei cai, un sistem unic în lume. Fără banii necesari pentru a-şi pune în practică invenţiile, Vlaicu ajunge la Bucureşti în 1909 şi reuşeşte să-l impresioneze pe Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii, care îl angajează ca inginer în cadrul Armatei, punîndu-i la dispoziţie un atelier, muncitori şi banii pentru construcţia unui avion, precum şi un motor rotativ comandat la Paris. În iunie 1910, aparatul intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul A. Vlaicu No. I sau Vlaicu I, a zburat, pilotat de creatorul său, circa 50 de metri, după care a aterizat uşor. Faptul că avionul a zburat „fără modificări“ era un lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale. Remarcat de prinţul moştenitor Ferdinand, în acelaşi an, Vlaicu participă la manevrele militare de toamnă. Cu aparatul său a reuşit să ducă un mesaj cifrat de la Slatina la Piatra Olt, o performanţă care clasa România pe locul al doilea după Franţa în utilizarea avionului cu destinaţie militară. Totodată, avionul Vlaicu I a fost primul avion militar din dotarea Armatei Române. În anul 1911, inginerul construieşte un al doilea avion, Vlaicu II care i-a adus, un an mai tîrziu, cinci premii memorabile (un premiu I şi patru premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 şi 30 iunie 1912, 40 de piloţi din 7 ţări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care şi Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan şi românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, „Neue Freie Presse“, se găseau următoarele rînduri despre zborurile lui Vlaicu: „Minunate şi curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care şade aviatorul. De cîte ori se răsucea (vira) maşina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe

O istorie a farselor (214)

Fraudă în lumea presei (1)

Aproape la fel de remarcabilă ca Therese Humbert, Marthe Hanau (1890-1935), fiică a unui industriaş din Lille, compensa ceea ce-i lipsea din punct de vedere fizic cu ambiţie şi voinţă. Căsătorită cu omul de afaceri Lazare Bloch înainte de primul război mondial, ea a inventat o cremă de înfrumuseţare, pe care soţul ei a vîndut-o cu succes. Pînă în 1914, fabrica lor avea o sută de angajaţi. Războiul i-a trimis pe muncitori în tranşee, iar înclinaţiile ei lesbiene au reprezentat sfîrşitul mariajului; dar Bloch a rămas prietenul şi asociatul ei cel mai bun. După sfîrşitul războiului, Marthe a cumpărat un săptămînal financiar aflat în pragul falimentului, Gazette du Franc et des Nations şi a atras în echipa ei, prin salarii mari, jurnalişti profesionişti. Adoptînd o politică radicală, Gazette a devenit, în curînd, o publicaţie pe care nimeni interesat de lumea finanţelor nu o putea ignora.

Dar adevăratul plan al Marthei era ca informaţiile oferite de revista ei să-i influenţeze pe cititori să investească în companiile conduse de ea şi de asociaţii ei. Schema a lucrat perfect. Căutătorii de profituri rapide de pe piaţa de mărfuri se interesau rareori cu atenţie de produsele şi serviciile companiilor ce vindeau acţiuni, iar firmele doamnei Hanau, toate cu nume vagi, nu produceau

român cu ovaţii furtunoase, aclamîndu-l cu entuziasm de neînchipuit”.

Interesant este că Aurel Vlaicu nu a urmat nici un curs de pilotaj, astfel că, în 1910, a executat numeroase zboruri pentru a putea cunoaşte mai bine posibilităţile aparatului său şi pentru a se putea perfecţiona în tainele pilotajului. Pe măsură ce căpăta experienţă, zborurile efectuate deveneau tot mai lungi şi la o înălţime tot mai mare.

Tot în 1911, inginerul a făcut mai multe zboruri demonstrative într-un turneu în principalele oraşe din ţară. În august, a zburat la serbările jubiliare organizate la Blaj de Societatea ASTRA din Sibiu, performanţa sa fiind admirată de 30.000 de persoane. „Gîndacul”, aşa cum a fost denumit aparatul zburător creat de Vlaicu, cucerise inimile tuturor românilor. În vara anului 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, Vlaicu – primul pilot militar din România – a îndeplinit misiuni de observaţie aeriană. Tot atunci, începe proiecţia avionului Vlaicu III, realizat integral din metal, de altfel primul avion din lume realizat astfel.

De două ori 13

Pe 13 septembrie 1913, în condiţiile în care mai mulţi piloţi îşi anunţaseră intenţia de a traversa Carpaţii, Vlaicu porneşte în temerara încercare, din teama de a nu fi întrecut. În ziua fatidică, inventatorul de numai 31 de ani, a plecat din Bucureşti, îndreptîndu-se spre Ploieşti, unde a aterizat pentru alimentarea avionului. A decolat, dar deasupra localităţii Băneşti, din judeţul Prahova, a pierdut din înălţime şi apoi s-a prăbuşit.

I. Irimescu-Cîndeşti, martor ocular al tragediei, povesteşte în cartea sa „Aurel Vlaicu”, cum marele inventator îşi propusese de mai multă vreme să treacă Munţii Carpaţi şi cum o întîmplare i-a grăbit sfîrşitul. „Vlaicu a voit să treacă peste Carpaţi cu pasărea lui. Era un gînd care-l chinuia de multă vreme. (…) Un distins aviator avea intenţiunea să facă un sbor peste Carpaţi, cu un aparat «Coandă Bristol». În acest scop i-a scris unui prieten care se găsia la Predeal să-i caute un loc bun pentru aterizare. (…) Aviatorul, fiind un bun prieten al lui Vlaicu, i-a arătat şi lui scrisoarea primită de la prietenul căruia i se adresase, cerîndu-i sfatul. Drept orice sfat, Vlaicu îi spune: (…) «Trebuie să sbor neapărat mîine». Toate insistenţele prietenului de a amîna sborul pentru mai tîrziu au rămas zadarnice”, povesteşte Irimescu-Cîndeşti. În încercarea sa de a trece Carpaţii, Vlaicu a făcut o escală lîngă Ploieşti, pentru alimentare. Era ultima aterizare. ,,Vlaicu le-a spus celor doi prieteni cuvîntul hotărîtor: «Haide». Dar le-a spus să plece mai devreme, să ia benzină cu ei, şi să-i aleagă un loc de aterizare dincolo de Ploieşti. Acolo avea de gînd să-şi încarce rezervorul cu benzină, ca să-şi ia drumul spre Braşov. Prietenii l-au ascultat. La orele 2 d.a. au plecat din Bucureşti spre Ploeşti. (…) La km. 73, dincolo de Ploieşti – 13 km depărtare de oraş, au ales locul de aterisat, o mirişte. La ora 3 şi 20, Vlaicu s-a ridicat de pe platoul de la

nimic folositor. Dar asta nu deranja pe nimeni atîta timp cît preţul acţiunilor creştea, încurajat de cererea tot mai mare creată în rîndul cititorilor revistei Gazette. Cît îi priveşte pe jurnaliştii care scriau articolele cu putere de influenţă, creînd astfel cererea pe piaţă, Madame Hanau îi plătea de zece ori mai mult decît alţi editori. Puţini redactori erau bogaţi; mulţi duceau vieţi costisitoare. Erau, aşadar, fericiţi să-i ofere patroanei sfaturi despre orice şi-ar fi dorit ea.

Creînd acum o reţea de publicaţii ce manipulau piaţa investiţiilor şi preţul acţiunilor, Marthe a pus bazele unei agenţii de presă care să se ocupe de informaţiile financiare: agenţia Interpresse. Cu aceasta, a adus o provocare puternicei agenţii Havas – furnizorul principal de informaţii financiare pentru cele mai mari ziare din Franţa. Oferind condiţii de lucru mai bune, Hanau a capturat o parte din aceste ziare puternice şi în 1928 s-a simţit încrezătoare pentru a scoate pe piaţă, sub propriul ei nume, o emisie de obligaţiuni cu amortizare pe termen scurt şi cu o valoare nominală de opt cenţi, oferind investitorilor o schemă de profit ce promitea, în final, creşterea valorii obligaţiunilor la patruzeci de cenţi fiecare. Dar de data aceasta Hanau a mers prea departe. În timp ce se bucura de averea acumulată, băncile şi-au dat seama de pericolul reprezentat de afacerile ei şi, împreună cu agenţia Havas, s-au pregătit de război.

(va urma)

STUART GORDON

Cotroceni. Contrar obiceiului lui, de data asta şi-a cercetat aparatul cu de-amănuntul. Bietul Vlaicu! Presimţea poate că pentru cea din urmă oară îşi mîngîe pasărea, care-l legăna în înălţimile albastre! N-a rămas sîrmă pe care să n-o încerce, n-a rămas şurub pe care să nu-l cerceteze. (…) Pe la orele 4, aeroplanul a fost văzut deasupra oraşului Ploieşti, la o înălţime mare. (…) Vlaicu apăru în zare. Era la o înălţime de 350-400 de metri. Începură să-i indice locul de aterisat prin semen. El s-a scoborît, aterisînd în condiţii cît se poate de bune. Dîndu-se jos, începu să joace de bucurie. Săracul! De unde era să ştie că peste o clipă nu va mai fi?”, mai arată Irimescu-Cîndeşti.

Vlaicu şi-a umplut rezervorul şi, cu greu, din cauza pămîntului moale, în urma ploilor, s-a înălţat din nou. „După ce s-a ridicat la 250 de metri, cei doi nu l-au mai văzut. (…) Din pricina iuţelei cu care sbura Vlaicu, ei rămăseseră în urmă. (…) Dl. Nedelcu spune că a observat că aparatul nu se mai urca cu viteză şi părea că pilotul lui căuta un loc de aterisare. Sborul nu mai era sigur. (…) Ce luptă grozavă trebue să se fi petrecut, acolo, în înălţimea pe care Vlaicu o stăpînise cu atît uşurinţă. Vlaicu a văzut pericolul. Trebue să fi făcut o forţare enormă! Mîna lui vînjoasă şi nervoasă o fi răsucit cîrmele cari vor fi scrîşnit dureror. Totul în zadar. Pasărea nu l-a mai ascultat”, scrie autorul cărţii.

Sfîrşitul

„Cei dîntî cari au ajuns la locul dezastrului au fost G. Magnani şi Şilişteanu, de cari Vlaicu se despărţise cu cîteva clipe înainte. (…) Vlaicu zăcea mort, sub sfărîmăturile aparatului lui. Lîngă el şedea primarul satului Băneşti. (…) Cei doi prieteni l-au scos în grabă de sub sfărămituri. O şuviţă de sînge răsăria din frunte, brăzdîndu-i întreaga faţă. Oasele îi erau aproape în întregime sfărîmate, ca şi aparatul din care nu mai rămăsese nimic”, mai spune Irimescu-Cîndeşti. r m

Decor

ORIZONTAL: 1) Calitate de lac; 2) Timbru fals în clasorul timidului; 3) Se dă în spectacol –Merg înainte!; 4) În miez de noapte! – Venit cu bucluc; 5) N-au ajuns la nici o înțelegere – Etape de reciclare pentru toată lumea; 6) Slava poeților – Face față cu strălucire; 7) Făcut... în glumă –Umplutură de clătite!; 8) Reveniri în fire – Ostaș fruntaș... în post!; 9) Din munca lui se alege praful – Extremă pe teren; 10) Pus sub semnul întrebării – Un ansamblu de cartier în felul său.

VERTICAL: 1) Aflat pe linia de tragere; 2) Manifestare vibrantă; 3) Trece prin centru! – Scos din îmbulzeală; 4) Săritoare la înățime –Baston bun pentru cățărat; 5) Produs de olărie – Masă întinsă în spatele hanului; 6) Sămînță de ciuperci otrăvitoare; 7) Drum de urmat –Parcurs la repezeală; 8) Poltica internă! – Plin de regrete – Apărut după ploaie; 9) Predispuși spre visare; 10) O plăcere diabolică – Gemeni de sex feminin (sg.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PIPERATE”

1) NEVINOVATI; 2) ELEVATOR – R; 3) CINA – ETICE; 4) EMERITA – OP; 5) SIRET – TETA; 6) INA – AMATOR; 7) TATARI – ERA; 8) AT – MINER – B; 9) TOCI – APASI; 10) ERONAT – TEL.

PENTRU ÎMPROSP Ă

TA

r EA m E mor IEI

Reîntregirea familiei (2)

motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea încît a dat ca jertfă pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică“ – Evanghelia după Ioan

Noaptea adormea cu capul pe mașina de cusut de acasă și nu de puține ori acul nemilos îi străpungea osul degetelor. A fost de o cinste fenomenală, n-ar fi luat niciodată ce nu era al lui, nici n-a rîvnit la bunul altuia, pentru că el știa că Dumnezeu, în marea Lui bunătate, va avea grijă de el și de puișorii săi. A trăit demn și curat, ca un miel de sacrificiu.

În casa noastră nu s-a înjurat, nu s-a ridicat fum de țigară, nu s-a pus la cale nimic de care să-i fie rușine omului ca om. În ciuda faptului că eram săraci lipiți pămîntului, la noi s-a rîs întotdeauna sănătos, răsuna căsuța de paiantă de voioșia acestor doi români care ne dăduseră viață și care, în marea lor simplitate, trăiau natural, după reguli numai de ei știute, într-o ordine cosmică a lucrurilor care se cuveneau, aidoma primilor creștini. Nu am acum starea sufletească să depăn amintiri din copilărie, dar îmi aduc aminte de o noapte de Anul Nou, cînd afară ningea de prăpădea, și cînd, fără a fi simțit de cîinele Nori, a intrat un hoț în curte și ne-am pomenit cu el deschizînd ușa. Noi stăteam în jurul unei măsuțe improvizate, pe care așezase mama cîteva bucate preparate cu harul ei desăvîrșit de a da gust și ierburilor. Era limpede că oaspetele nepoftit nu putea fi altceva decît un răufăcător, dar văzîndune pe noi atît de mici, de neajutorați și de sărmani, a bîiguit ceva despre o adresă greșită și s-a pierdut în puterea nopții. De atunci, tata a dormit mereu cu toporul la cap, ca un voinic, să-și apere odoarele. Astăzi, tata și-a văzut visul cu ochii. Sufletul lui s-a înălțat la ceruri, acolo unde, de bună seamă, îl așteaptă perechea lui de-o viață și de-o eternitate. Trăiesc o stare contradictorie: pe de o parte mă podidește plînsul pentru moartea lui, pe de altă parte o voce mai puternică decît vocea gîndului îmi spune, temeinic și convingător, că Dumnezeu Și-a recuperat lumina sădită în el și că tata acum e fericit, privind totul de foarte sus și de foarte departe. Această forță de a nu accepta moartea și de a fi convinși că intrăm într-o altă dimensiune ne-o dă numai credința în Dumnezeu. Dacă n-ar fi așa, eu n-aș putea supraviețui acestor încercări. Și să nu crezi în semne? În noaptea de sîmbătă spre duminică, fără a bănui măcar cît de grav bolnav îmi e părintele, am visat un craniu cu o tăietură adîncă; mă uitam la el, îmi dădeam seama că este al meu, dar nu mă puteam desprinde de o anumită fascinație. A doua noapte am visat că mi-au căzut niște dinți. Tot atunci, fratelui meu mai mare i s-a arătat în somn un șarpe, care l-a mușcat. Femeia care îngrijește de fetița mea m-a visat mîncînd carne. Întrebați pe orice om de la țară și veți vedea că, de sute și sute de ani, în tălmăcirea populară toate aceste semne înseamnă moarte. Și nu pot uita că, parcă mînat de o premoniție mai presus de fire, am refuzat să plec cu o delegație a Parlamentului în India, care a decolat pe 1 august, rugîndu-l pe amicul Mircea Mușat să mă înlocuiască așa, fără nici un motiv. Nu vreau să-mi amărăsc și mai mult inima, amintindumi cît l-au chinuit pe tata niște fotografi care au dat buzna peste el în ultimul timp, ori niște medici care, în loc să-l trateze, îl puneau la zid pentru scrierile mele, ori un pacient de la Spitalul de Urgență care, cu o zi înainte de a-l vedea murind, l-a certat violent, pe motiv că e prea bătrîn și că nu-l suportă în salon, „fii-tu e senator, să-ți ia o femeie de servici!“. Nu plec urechea la mizerii omenești, fiecăruia îi va da Dumnezeu după inima lui, din partea mea și a generosului bătrîn noi i-am iertat demult. Păstrez în

minte ultima imagine a lui: luni, la ora 14, m-am dus să-l văd, era sub perfuzii, cu buzele arse și albite de sete. I-am văzut pieptul și umerii răsăriți plăpînd de sub cearceaful de in albastru, și cum stătea răstignit acolo între monitoare și tot felul de cabluri parcă era Isus pe cruce, translucid, însetat și arzînd de dorința de a se desprinde mai grabnic.

Astfel l-am pierdut și pe tata, la scurtă vreme după ce împlinise 80 de ani de viață. Nu îmi poate ieși din minte că la această veritabilă uzină a morții, care e Spitalul de Urgență, s-a prăpădit în urmă cu 10 ani, în condiții aproape identice, minunatul prieten care a fost Nichita Stănescu; însă, firește, nu sînt medicii de vină, acesta e ciclul vieții și al morții, mai ales la organisme extrem de uzate. Dar, cum se întîmplă mereu la astfel de nenorociri, am remușcări că am acceptat să fie mutat de la un spital la altul, că nu s-a făcut tot ce era posibil, că s-a stins cu zile etc. Totuși, din ceva tot trebuie să murim odată și odată.

Întreaga mea existență de azi, cu toată suita ei de onoruri, nu face nici două parale pe lîngă o singură dimineață de Paști, în bordeiul nostru, cînd aerul mirosea a cozonaci și tata binecuvînta masa cu o rugăciune pe care, vai, atît de puțin o înțelegeam atunci! A plecat dintre noi sfios și cu bun-simț, așa cum a și trăit. Generația lui a trecut, la apelul de seară abia dacă mai răspund cîțiva bătrînei împovărați de cenușa unui veac cumplit. Și astfel povestea amărîtei turturele are un final fericit, într-un fel, pentru că o familie sfîntă s-a reîntregit și și-a mutat cuibul în Rai. Dacă există viață de apoi – și sufletul meu, ca o baie de lumină, îmi spune că există – aștept cu nerăbdare să revăd filmul întregii mele existențe, dominată de cei doi sfinți și preoți ai jertfei. Sărut mîna, mamă. Sărut mîna, tată. De acum înainte voi aștepta cu bucurie să adorm, ca să vă visez împreună și să-mi călăuziți pașii. „Unde e bunicul? Unde e bunicul?“ – mă întreabă, cu gingășia ei de crăiasă, Lidioara. Ridic ochii în văzduh și în auz îmi răsună un cîntec fără început și fără sfîrșit: „Sus în cer noi avem o casă!..“.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor Marți, 3 august 1993

SĂMÎNȚA BUNĂ

motto: ,,Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera” – Galateni 6.7

Într-o seară de dans, distracția era în toi. Lina rîdea, glumea și dansa cu toți băieții din sat. Într-o pauză de dans s-a retras la fereastra deschisă a sălii pentru a se răcori. În timp ce stătea la fereastră privind afară, a zărit un om ce trecea liniștit și serios. Acestuia îi fusese încredințată de cîteva zile activitatea de gropar. În obrăznicia ei, fata a strigat către acel om: „Hei, groparule, încă n-ai săpat nimănui groapa. Eu vreau să fiu prima“. Toți s-au îngrozit de cuvintele provocatoare, dar sănătatea perfectă a Linei și ochii ei strălucitori au îndepărtat numaidecît orice gînd serios, așa că distracția a continuat.

Cîteva zile mai tîrziu, fata plină de viață s-a îmbolnăvit. A făcut aprindere de plămîni și boala a avansat rapid. Nu s-a putut face nimic și fata a murit. Noul gropar a trebuit, întradevăr, să sape prima groapă pentru ea.

Această povestire adevărată ne mișcă inimile. Dumnezeu a luat-o pe cuvînt pe această fată obraznică. Poate ați rîs cînd cineva v-a vorbit despre moarte. Indiferent că sînteți tînăr sau bătrîn, gîndiți-vă că oamenii tineri pot muri, iar oamenii bătrîni trebuie să moară. Iar apoi? Dacă ar trebui să muriți astăzi, sînteți pregătit să-L întîlniți pe Dumnezeul cel sfînt în fața judecății? Ceasul îndurării este mult înaintat! Grăbiți-vă și puneți-vă sufletul la adăpost! Domnul Isus oferă acum salvarea și viața veșnică.

Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune foarte clar: „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit“. Să renunțăm la batjocură și să venim la Dumnezeu pînă se mai spune astăzi!

Caseta cu bijuterii

a Prin bunul meu amic, Vytautas Lansbergis –primul președinte al Lituaniei independente – încep să descopăr o cultură fascinantă: cea lituaniană. Și astfel dau de romancierul Baltukis, care în „Saga familiei Youza” (Vilnius, 1979) scrie ceva tulburător: „Cîți oameni întîlnești în viață! Le vorbești, le rîzi, golești cu ei o halbă de bere, cînți. Dar, odată ce omul s-a culcat sub o cruce, s-a sfîrșit, nu mai există. S-a culcat și tace. Tace. Și dacă auzim pe cineva cum ne răspunde, asta nu vine din fundul pămîntului, este numai din cauză că visăm. (...) Poate tocmai din această cauză Domnul a dăruit visul omului, pentru ca ei să-i vadă, ca și cum ar fi cu adevărat vii, pe cei care nu mai sînt, dar pe care îi e dor să-i revadă puțin”.

a O remarcă amară și mai puțin cunoscută a lui Caragiale: ,,Tot așa și Eminescu, și bunul său prieten Manolache Costache (Epureanu). Cîți au murit, s-au dus cu toții cu inima înnegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei și-a clădit în România un imperiu veșnic. Iar cei ce n-au murit, obosiți de luptă, au dezarmat cu aceeași tristă credință”.

a Edvard Grieg primește la bătrînețe titlul de Cavaler al Odinului de Orania – Nassau. Înțeleg și

ce sentiment a avut, dintr-o scrisoare pe care a adresat-o unui prieten: ,,Ordinele și medaliile îmi sînt de foarte mare folos cînd le pun deasupra lucrurilor din cufărul meu – vameșii devin foarte amabili cu mine de îndată ce le văd”.

a Harold C. Schönberg despre George Sand, prima ,,femeie fatală” din cultura modernă: ,,Viața lui Chopin s-a schimbat în momentul în care Liszt i-a făcut cunoștiință cu George Sand. Avea pe atunci 26 de ani, iar ea 32, fiind deja o romancieră cunoscută, faimoasă, și prin spiritul ei independent, și prin disprețul pentru proprietate. Numele ei adevărat era Aurore Dudevant. Era o femeie scundă, cam bondoacă, foarte inteligentă, care reușea să capteze întotdeauna interesul celor din jur. Un timp a purtat haine bărbătești, a fumat trabucuri și a avut mai mulți amanți. Femeia care fusese, pe rînd, amanta lui Jules Sandeau, Prosper Mérimée, Alfred de Musset, Michel de Bourges, Pietro Pagello și, foarte probabil, a lui Franz Liszt, nu era lipsită de experiență”. Înțeleg, din biografia ei, scrisă de André Maurois, că, în copilărie, a avut șansa să-l vadă pe cumnatul lui Napoleon, Mareșalul Murat, în subordinea căruia luptase tatăl ei.

CornELIU VADIm TUDor

Candele de zăpadă (6)

Secvenţa 18 (2)

Coloana germană s-a apropiat de podeţ. Aparatul de filmat îi surprinde, timp de cîteva fracţiuni de secundă, pe toţi participanţii la operaţiune: sublocotenentul Petreanu și sergentul Mănescu pitiţi după sperietorile de ciori, mîngîind cuiul grenadelor, asistaţi de Mura, care gîfîie, cu limba scoasă, de emoţie; Mustafa Bolat, Pierdevară şi Trifu sînt în posesia tancului, cu ţeava îndreptată către obiectiv; Andrei Trută a dispărut către sălciile ce străjuiesc malul Mureşului, în timp ce fratele său geamăn, Petru, a scos iconiţa dăruită de mama lui, a sărutat-o, şi, cu ochii închişi, a apăsat pe detonator. În acea clipă, o explozie colosală aruncă în aer automobilul german, cu podoabe cu tot, filmate cu încetinitorul (cădelniţe, mitre împărăteşti, cărţi sfinte). În tot acest timp, o corală byzantină cîntă, din „off”, a capella, „Doamne miluieşte. Doamne miruieşte”... În acelaşi registru imagistic și sonor are loc şi atacul cu grenade şi cu proiectile de artilerie asupra camionului cu soldaţi, care sînt răpuşi toţi, pînă la unul. În final, camera se fixează pe Cazania lui Varlaam, care zboară în văzduh, precum o pasăre stranie, apoi pluteşte pe apele Mureşului, cu filele în flăcări, ca la o pomană a morţilor. Cîinele Mura înoată voiniceşte în Mureş, cu potirul de argint în gură, pe care îl aduce, ca pe un trofeu, la mal.

Secvenţa 19

Biserica ortodoxă din centrul oraşului Luduş. Ceasul din turlă arată orele 4 după-amiaza. Locuitorii sînt strînşi, cu forţa, de către trupele maghiare. Leventele Pataki, cu mustaţa pe oală, se îndreaptă, pe jos, dinspre Biserica ortodoxă către Sinagoga oraşului, unde s-au refugiat cîţiva evrei: femei, copii, bărbaţi. Ei sînt în număr de 13. Se roagă pe genunchi. Cel mai vîrstnic dintre ei aprinde sfeşnicul cu 7 braţe.

Leventele Pataki: Toată lumea afară! Gata, v-aţi rugat destul.

Îşi face apariţia un maior al armatei ungare, care cercetează, cu atenţie, un sul de Tora, pe care îl confiscă rapid, cu mişcări de individ experimentat în asemenea îndeletniciri. Trece apoi la sfeşnic, în luminările căruia suflă de cîteva ori, pînă le stinge. ÎI subtilizează şi pe acesta. Apoi, fără să se întoarcă, strigă la mai tînărul său coleg:

Maiorul honved: Numără-i, Pataki.

Fără să-i răspundă, leventele se conformează, încolonîndu-i pe evrei şi strigînd un fel de catalog, după un registru.

Leventele Pataki: Mihai Polac.

Evreul cel mai bătrîn răspunde, cu glasul stins: „Prezent” La fel fac şi ceilalţi, trecînd prin dreptul lui şi ieşind din Sinagogă.

Leventele Pataki: Vilma Polac... Rozalia şi Măria Polac... Aşa, ia treceţi voi prin strunga oilor puţin...

Acestea din urmă sînt cele două fiice ale soţilor Polac, nişte adolescente. Ele izbucnesc în plîns.

Leventele Pataki: Adelca Israel... Sarolta Haller... Fani Haller... Rozalia Haller.

Maiorul honved (devine atent şi ironic): Ia te uită! „Trei surori”, de Cehov...

Leventele Pataki: Măria Kopstein... Iosif Gluck... Rozalia Gluck...

Iosif Gluck se opreşte, ţinîndu-şi fiica de mînă, şi-1 priveşte, implorînd parcă mila, pe Pataki.

Iosif Gluck: Unde ne duceţi, domnule levente?

Leventele Pataki (glumind, sinistru): La loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare... Ai să vezi, o să fie bine.

Maiorul a terminat de „recoltat” obiectele de cult pe care le-a strîns într-un sac de campanie, încăpător, lăsat pe mîna unei ordonanţe. Se apropie de fiica lui Iosif Gluck şi o mîngîie pe faţă, cu o vădită înclinaţie obscenă.

Maiorul honved: Ai putea să fii niţel mai serios, Pataki. Ofiţerul maghiar e cel mai civilizat om din lume... (Către evreu). Avem o treabă împreună, trebuie să săpăm nişte adăposturi individuale...

Iosif Gluck: Luaţi-mă numai pe mine, domnule maior! Ce ştie fetiţa mea? E doar un copil, n-are nici 15 ani...

Nu mai are, însă, cu cine vorbi. Maiorul a ieşit afară, pentru a supraveghea îmbarcarea evreilor într-un camion. Un soldat îl împinge, cu patul armei, pe Iosif Gluck, pentru a se alătura celorlalţi.

Leventele Pataki: Mauriciu Fred... Ghizela Fred... A terminat de strigat ceea ce se poate numi „Lista lui Pataki”. Camionul se pune în mişcare, însoţit de un automobil în care au luat loc maiorul şi leventele. Timp de cîteva secunde, camera insistă pe universul închis, în care se înghesuie, unul lîngă altul, evreii. Ei sînt păziţi de doi soldaţi unguri, care stau la capătul fiecărei bănci. Par impasibili: unul fumează, iar altul îşi curăţă unghiile cu baioneta. Mihai Polac a scos de sub caftan Vechiul Testament şi a început să citească Psalmul 116, al Regelui David: mihai Polac: „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viaţa mea. Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă apucaseră sudorile mormîntului; eram pradă necazului şi durerii”...

De afară, răzbesc rafale de mitralieră. Din goana maşinii, se vede cum nemţii au pus la zidul Bisericii Ortodoxe un grup de localnici, pe care i-au împuşcat, ca represalii pentru uciderea generalului Arthur Phlepps; ne dăm seama de motivaţie datorită faptului că portretul generalului defunct este expus în piaţa publică, în chenar de doliu şi străjuit de crengi de brad. Evreii au văzut ce se întîmplă, privind prin crăpăturile prelatei uzate. Îi cuprinde panica.

mihai Polac (continuă să psalmodieze): „Dar am chemat numele Domnului şi am zis: «Doamne, Te rog, mîntuieşte-mi sufletul!»”.

Iosif Gluck: (Către cei doi militari.) Măi, băieţi, măi... Noi n-avem nici o legătură cu moartea generalului. Dacă acesta era motivul, deja puteţi să ne duceţi înapoi...

Vizeta care desparte cabina de restul camionului se dă, brusc, la o parte şi îşi face apariţia faţa transfigurată a căpitanului Esterhazi, care a auzit tot.

Groparul: Fireşte că n-aveţi nici o legătură. Numai că toate relele Pămîntului pleacă de la voi. Nu vă lăsaţi asimilaţi. Prea faceţi pe deştepţii. Ce să-ţi spun?! Poporul ales! Cînd or fi avut loc alegerile astea, pe care le-au cîştigat evreii şi le-am pierdut noi, ungurii? Ştiţi în ce limbă s-a adresat Dumnezeu perechii biblice, Adam şi Eva?

Iosif Gluck: Mărturisesc că nu ştiu...

Groparul (caustic): În ungureşte! Kezit csokolom... Igen... Igen...

Maşina frînează brusc. Capul Groparului se izbeşte de cabina metalică, două dintre surorile Haller îşi

pierd echilibrul şi cad de pe bancă, pe podeaua camionului. Toţi cei 13 evrei coboară, mai de voie, mai de nevoie. O femeie, în săritură, îşi scrînteşte piciorul, apoi şchioapătă. Ne aflăm pe malul unui pîrîu, de la marginea satului Roşiori. Aici, cîţiva militari unguri aşteptă „transportul”, fiind pregătiţi cu lopeţi şi cazmale. Evreii sînt puşi să îşi sape singuri groapa. Cei mai mulţi au înţeles ce li se pregăteşte şi au expresii de spaimă. Fondul muzical e asigurat de o transfigurare a cîntecului popular românesc „Cucuruz cu frunza-n sus”, care avea să devină, după cîţiva ani, Imnul Israelului. O mierlă s-a aşezat pe coada unei cazmale, în timp ce Mauriciu Fred şi-a permis un răgaz de respiraţie. Între cei doi – om şi pasăre –are loc un schimb de priviri de o tristeţe sfîşietoare. Omul scoate o frîntură de pască, din sîn, și i-o dă, cu palma întinsă, păsării. Aceasta ciuguleşte, întîi timidă, apoi din ce în ce mai curajoasă, pînă cînd ia în plisc hrana şi zboară cu ea în crîng. A început să plouă. Se lasă seara, cu irizări violete. Inevitabilul se produce: Groparul, însoţit de alţi doi călăi, descarcă mai multe sute de gloanţe în trupurile celor 13 evrei, care se prăbuşesc în gropi, de-a valma, unul peste altul. Nu a scăpat nici unul cu viață. Într-o viziune onirică, peste această scenă de calvar biblic pluteşte Zîna Morţii –o plăsmuire ireală, de o frumuseţe nepămînteană, în veşminte de mireasă şi avînd o coroană de maci pe creştet, ea închide pleoapele celor morţi şi îi sărută pe frunte. În finalul scenei, se face o translare către un „tren al morţii”, plin cu evrei scheletici, duşi de unguri spre lagărele de exterminare din Germania.

Secvenţa 20 (1)

Aparatele de filmat fac turul poziţiilor celor două tabere. E noapte. Trupele SS ocupă poziţiilecheie, pe Dealul Sângiorgiu, avînd mai multe cuiburi de mitraliere. Românii caută un vad de trecere a Mureşului. În cortul generalului Costin Ionaşcu e ceva forfotă, dar destul de silenţioasă. O lampă de gaz pîlpîie palid, iluminînd o hartă a zonei. În cort intră sublocotenentul lordănoiu, însoţit de un cioban.

Sublocotenentul Iordănoiu: Domnule general, omul acesta zice că ne poate ajuta.

Generalul Ionaşcu (către cioban): Cine eşti dumneata?

Ciobanul Mureşan: Dom’ general, io mi-s cioban... Păcurar, cum ar veni. Mureşan Vasile îmi zice.

Generalul Ionaşcu: Eşti din partea locului?

Ciobanul Mureşan: D’ apăi cum? Neam de neamul meu îi tăt d-aici! Nu era picior dă ungur cînd o desălecat Bădiţa Traian... Darămite dă neamţ!

Sublocotenentul Iordănoiu: Garantez eu pentru el, domnule general. S-a oferit voluntar să ne ajute la trecerea Mureşului... ÎI cunoaşte şi sublocotenentul Petreanu.

Ciobanul Mureşan: (Se luminează, brusc, la faţă.) ÎI ştiu pe Dumitru, de cînd era pruncuţ micuţ. Şi-acu e mărişoruţ. I-a omorît ungurii tot neamul: pă ta-su şi mumă-sa, pă soru-sa cu coconul abia născut. O fos’ un măcel cum mintea omenească nu poate pricepe, dom’ general...

Generalul Ionaşcu: Ce-au avut cu ei?

Ciobanul Mureşan: Da’ trăzni-i-ar drăguţul Dumnezeu în cleştele capului, să mai rămîie cîţi am botezat io! Parcă ungurii trăbă să aibă vreun motiv anume ca să ucidă alte neamuri? (îşi scoate o ţigară din chimir.) Dom’ general nu vă fie cu supărare: aveţi o aprinjioară?

Generalul Ionaşcu: (Rîde) Ce să am? Mai zi o dată!

Ciobanul Mureşan: Doar n-am spus vreo prostie... Aprinjioară...

Generalul Ionaşcu: (Rîde cu poftă) N-ai spus nici o prostie, bade. Am înţeles ce vrei. (Îi întinde lampa cu gaz, care desenează pe pereţii cortului o scenă fantastică, precum aceea a umbrelor pe pereţii peşterii, descrisă de Platon: un general oferă foc la ţigară unui cioban, în puterea nopţii.)

Ciobanul Mureşan: Mulţam fain, dom’ general. (Trage cu nesaţ). Nu mă pot lăsa... Carnea afumată ține mai mult.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Sinagoga Luduş, 1910

Biserica veche, Luduş

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (90)

Eunucii (5)

Împăratul Ming Hongwu a hotărît recrutarea și promovarea de funcționari și demnitari proveniți din rîndul maselor populare, cărora le aparținea el însuși. Primul împărat Ming era un vizionar, un deschizător de drumuri, atît la propriu – organizează mari expediții maritime, care le preced pe cele ale lui Magellan și Columb –, cît și la figurat – promovează în funcții și demnități oameni din popor –, un promotor al puterii Imperiului Chinez, un conducător preocupat de bunăstarea poporului și de dreptate pentru cei mulți. Referitor la problema eunucilor, împăratul Ming Hongwu a prevăzut evoluția acestei caste și, dorind să o controleze pentru a nu evolua în detrimentul puterii imperiale, a interzis eunucilor să învețe carte și a ordonat ca aceștia să fie pedepsiți cu moartea dacă se amestecă în politică. În ciuda hotărîrilor împăratului întemeietor al Dinastiei Ming, chiar la începutul Secolului al XVlea, eunucii dobîndesc o influență determinantă asupra împăraților care nu aveau încredere în reprezentanții legitimi ai puterii imperiale, dar își plecau urechea la informații venite de la eunuci. Aceștia din urmă ajung să controleze întreaga Administrație a Imperiului Chinez, să hotărască numirile și promovările funcționarilor și ale demnitarilor în Guvernul central și în provincii ș.a. Succesorii împăratului Ming Hongwu îi continuă politica, întărind centralizarea și concentrează toată puterea în mîna împăratului, prin înființarea unui Consiliu Privat, numit „Cabinetul interior“, care, începînd din anul 1426 se substituie Guvernului. Paradoxal, dar explicabil, eunucii, se insinuează în inima puterii imperiale, deoarece reușesc să controleze poliția politică/serviciile secrete ale Imperiului, numite „Oamenii Esplanadei de Est“; „Cavalerii Roșii ai Esplanadei de Vest“; „Gărzile în Veșminte de Brocart“ etc. Dispunînd de informații, eunucii dispun efectiv de

Balada (100)

Pile. Cunoştinţe. Relaţii (6)

Dar pe drumul de la Oradea la Cluj, în tren, s-a vorbit mai mult româneşte. Trecînd prin localitatea Ciucea, Florin Genoiu şi-a adus aminte că acolo şi-a sfîrşit zilele, în condiţii misterioase, poetul pătimirii noastre, Octavian Goga. Pentru activitatea lui naţionalistă şi militantă, Goga a fost încarcerat de autorităţile austroungare. În temniţă, poetul a fost vizitat de nimeni altul decît I.L.Caragiale… Toate aceste fapte şi evenimente dovedesc ce luptă grozavă au dus românii ardeleni pentru Unirea cu România.

În sfîrşit, Clujul, capitala de drept a Transilvaniei. Desigur, emblema oraşului rămîne statuia lui Matias Corvinul, fiul lui Ioan de Hunedoara şi Rege al Ungariei. Pentru unguri amintirea lui Matias Corvin este mîndria lor naţională. Dar pentru români este şi mai şi… Ştefan cel Mare i-a tras o mamă de bătaie lui Matias Corvin la Baia la 1467, de i-au mers fulgii.

Revenit la Alba Iulia, fiul a aflat de accidentarea gravă a tatălui. Un copil pe bicicletă, coborînd cu viteză dealul cetăţii şi fiind neatent, l-a lovit pe don’ Colonel. Bătrînul, în cădere, s-a lovit la cap şi a fost dus la spital, unde medicii au constatat că printr-un miracol accidentatul a scăpat cu zile. Dar copilului neatent şi lăsat de capul lui i-a intrat ghidonul bicicletei în burtă. Acestuia i s-a declanşat o hemoragie internă şi în cîteva zile a decedat. Don’ colonel a rămas înmărmurit de groază.

– Florinache, ce grozavă întîmplare, ce destin! Deşi militar de carieră, deşi am fost pe front, n-am omorît pe nimeni... Şi uite, acum, poate din vina mea, a murit un copil!

* * *

În ziua de 23 august 1967, zi recunoscută a fi în acea vreme Sărbătoare naţională, don’ Colonel şi-a dus familionul la Mărţişor, unde erau înmormîntaţi poetul Tudor Arghezi şi soţia lui, credincioasa Paraschiva. Înclinaţiile literare l-au apropiat pe don’ Colonel de

putere, pe care o folosesc pentru șantaj și corupție în propriul avantaj. Fiind lipsiți de mijloace de formare și control, împărații Ming devin lipsiți de putere, judecă după denunțuri și nu dau ascultare acuzaților, comițînd grave nedreptăți. Deoarece Statul are un regim arbitrar, manipulat de eunuci, în rîndurile cărturarilorfuncționari se manifestă insecuritatea și frustrarea, care se propagă pînă în mijlocul maselor populare. Chiar și cei mai corecți și devotați demnitari și funcționari nu pot să acționeze din cauza eunucilor. Ostilitatea dintre cele două caste – eunucii și cărturarii-funcționari – este adîncită și de originea lor socială, primii provenind din cele mai de jos pături sociale, ceilalți din familii de cărturari. Eunucii pierd puterea în unele perioade, cînd personalități puternice din rîndul cărturarilor-funcționari administrează treburile Statului. De exemplu, înaltul demnitar Zhang Juzheng își asumă conducerea Statului în timpul minoratului împăratului Ming Wanli. Zhang înlătură plaga eunucilor din treburile publice, aplică reforme prin care reface economia țării și aduce prosperitate majorității populației. La moartea înaltului demnitar, eunucii acaparează din nou puterea; neglijența, incompetența și corupția pun din nou stăpînire pe țară, iar economia și, în consecință, nivelul de trai al poporului, decad. În istoria Chinei, atotputernicia eunucilor este asociată cu decăderea Statului. Spre sfîrșitul Dinastiei Ming, între anii 1615-1627, se produce un grav conflict între partidul eunucilor, condus de temutul Wei Zhongxian și partidul „Donglin“ al funcționarilor integri și intelectualilor loiali Dinastiei Ming. Urmarea acestui război civil va fi atît căderea dinastiei autohtone Ming și instaurarea dinastiei străine Qing-manciuriană, cît și decăderea generală a societății chineze, care nu va mai putea aplica revoluția industrială simultan cu Europa Occidentală, China fiind percepută pînă în 1949 –parțial justificat, parțial eronat – ca o țară subdezvoltată, înapoiată. Situația se va modifica radical odată cu victoria Revoluției Socialiste și proclamarea Republicii Populare Chineze (1 octombrie 1949), dar mai ales odată cu implementarea politicii de deschidere și dezvoltare a

stilul arghezian. Aprecia din opera lui Arghezi romanul ,,Lina”, conferinţa rostită de Arghezi la Ateneul Român despre Eminescu, unele poeme din ,,Cîntare Omului” şi mai ales poeziile cu adevărat patriotice. Una dintre acestea, ,,Mama Ţară”, o memorase în întregime: Maică, mulţi te-au duşmănit Că eşti neam blagoslovit.

Unde sapă sapa locul

Sare din pămînt norocul.

Ai pămînt şi ape multe

Vîntul stă să ţi le-asculte, Şi izvoare călătoare...

Pe drumul de întoarcere, Florin Genoiu află de la tatăl său unele amănunte picante din viaţa lui Tudor Arghezi, trecute sub tăcere de regimul comunist.

– Mare om a fost Arghezi! Ca să ajungă unul din marii poeţi şi scriitori ai României, s-a luptat cu viaţa şi nu i-a cedat nici măcar o clipă. În primii ani ai tinereţii a fost laborant la o fabrică de zahăr, apoi a îmbrăcat haina monahală la Mînăstirea Cernica şi, nu se ştie cum, a ajuns să petreacă mai mulţi ani în Elveţia. Întors în România, a început să publice masiv prin reviste şi ziare, ajungînd un condeier cunoscut. În timpul ocupaţiei germane a rămas la Bucureşti şi a fost acuzat de pactizare cu ocupantul german. Pentru atitudinea lui filogermană a fost închis un timp la închisoarea Văcăreşti. Cu Regele Carol II-lea s-a avut bine. Scria despre el articole favorabile, considerîndu-i pe politicieni vinovaţi de situaţia Ţării. Din cîte ştiu eu, Regele Carol II-lea l-a ajutat pe Arghezi să construiască această proprietate de la Mărţişor. După ce a scris pamfletul ,,Baroane” împotriva lui von Killinger, amasadorul lui Hitler la Bucureşti, ca să-l apere de furia Gestapoului, Antonescu l-a închis pe Arghezi în lagărul de la Tîrgu Jiu. În primii ani de după 23 august 1944, cu comuniştii s-a avut rău. Un timp nu a fost lăsat să publice. Apoi a dat la pace cu regimul lui Gheorghiu-Dej şi a fost făcut academician, deşi nu a scris nici măcar un rînd de ridicare în slăvi a Partidului, cum au făcut-o alţii! Arghezi, merită să fie luat ca exemplu de excepţional familist. În soţia

marelui conducător reformator Deng Xiaoping, începînd din anul 1978. Din rîndurile eunucilor s-au remarcat, de-a lungul timpului, atît personalități pozitive, dar mai ales negative. Dintre primii, îi remarcăm pe marchizul Cai Lun, inventatorul hîrtiei și pe amiralul, exploratorul și diplomatul Zheng He. Printre personalitățile negative îl menționăm pe Wei Zhongxian, personajul malefic, care a determinat căderea marii dinastii Ming.

Medicina tradițională chineză în Dinastia Tang (1)

Medicina tradițională chineză este cel mai vechi sistem medical care se păstrează fără întrerupere, din timpuri imemoriale pînă în prezent. Unii specialiști îi acordă o vechime de 2.300 de ani, alții de 5.000 de ani și este parte intrinsecă din tezaurul civilizației multimilenare a poporului chinez. La început, secretele medicale se transmiteau de la tată la fiu, apoi și de la Maestru la discipoli. Prin structura sa holistică și prin abordarea sapiențial-filosofică, medicina tradițională chinează se aseamănă cu pierduta medicină a strămoșilor românilor, geto-dacii. Filosoful grec antic Platon, în Dialogul „Charmides“, vorbește despre medicina zalmoxiană, arătînd că medicii din Zalmoxis/ geto-dacii nu tratau doar un organ bolnav sau o boală, ci întregul trup, precum și sufletul/spiritul. La rîndul său, medicina tradițională chineză este un sistem unitar, care consideră că trupul și mintea sînt inseparabile și exercită o influență profundă una asupra celeilalte. Proasta funcționare a unui organ atrage disfuncții ale celorlalte componente ale organismului. Problemele interne prezintă simptome externe, care afectează ochii și epiderma, cavitatea bucală și auzul. Medicina tradițională chineză nu tratează doar o singură boală, ci trupul ca pe un întreg și apelează la spirit. Așa cum pierduta medicină geto-dacă se baza pe Învățătura Marelui Zeu Zalmoxis, medicina tradițională chineză se bazează pe Învățătura lui DAO, pe Daoism. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

lui, Paraschiva, o bucovineancă plină de credinţă, şi-a aflat bucuria şi liniştea sufletească. Pe fata lor, Mitzura, am cunoscut-o ca studentă la IATC, pe vremea cînd funcţionam acolo ca instructor cu milităria. Se prezenta ca o fiinţă delicată şi plină de modestie.

* * *

În sesiunea de examene din toamna anului 1968, profesorul Neniţescu a luat o hotărîre surprinzătoare. Existînd la acea dată un mare număr de studenţi restanţieri la Chimie Organică, peste cifra fatidică de 100, Magistrul a cerut ca examenul scris să se dea în marea sală de sport a Politehnicii, de pe Splaiul Independenţei. În acest fel era înlăturată orice intenţie de fraudare a examenului de către studenţi prin copiuţe sau alte mijloace de comunicare. Rezultatele la proba scrisă au fost catastrofale. Cum pentru Neniţescu conta mai mult „scrisul” decît „oralul”, în acea toamnă rămaseră mulţi repetenţi. La 1 octombrie, la cursul festiv de deschidere a anului universitar, C.D. Neniţescu, contrar obiceiului său, ţine o alocuţiune. – Ştiu că aici, în sală, se află mulţi repetenţi din cauza examenului susţinut cu mine. Regret această situaţie, dar vă rog să mă credeţi, nu e vina mea! E vina celor care repetă anul de studii. Vedeţi, am adus aici la catedră zeci de cărţi de chimie organică, între care şi cursul meu. Cer eu cumva să le ştiţi pe toate? Nu! Eu vreau să vă învăţ să ştiţi să citiţi o carte de chimie şi mai ales să căutaţi rezolvarea unei probleme în sumedenia asta de cărţi. Pentru aceasta trebuie să învăţaţi principiile după care decurg fenomenele chimice, adică să nu învăţaţi pe dinafară ca papagalii. Şi mai e ceva: unul dintre voi, sau una dintre voi, poate ajunge, printr-o anume împrejurare, să conducă în viitor această Ţară. Conducînd-o prost, nu aş dori să se spună că a luat examenul la Neniţescu!

Sfîrșit

FLORIN IORDACHE

nota redacției: Romanul integral este în curs de apariție și va putea fi achiziționat, în curînd, din librării.

Maladiile în Lumea Antică (9)

Legenda Sf. Sebastian, patron al epidemiilor (2)

Legenda spune că Diocleţian însuşi, care-i aprecia calităţile militare ale lui Sebastian, l-ar fi rugat pe acesta să-şi renege credinţa, dar în zadar. Împăratul a poruncit atunci ca Sebastian să fie legat de un stîlp şi ucis cu săgeţi. Lăsat să moară, el a fost găsit însă de Irina, mama celor doi nobili, care l-a îngrijit, reuşind astfel să-1 vindece. Deşi a fost implorat să părăsească Roma, Sebastian s-a dus la porţile oraşului, implorîndu-l pe împărat să-i elibereze pe ceilalţi creştini. Furios, Diocleţian a ordonat ca temerarul să fie biciuit pînă la moarte, în arena circului. Trupul sfîntului a fost aruncat apoi în Cloaca Maxima, dar a fost găsit de confraţii creştini şi îngropat cu mare cinste, în catacombele Romei, pe locul unde se află astăzi biserica San Sebastiano.

Cultul acestui sfînt, ca patron al epidemiilor, a început în jurul anului 680. Reprezentările iniţiale îl înfăţişau ca pe un bătrîn cu barbă albă, înveşmîntat cu o pelerină lungă, oprind o săgeată cu faldurile acesteia. Picturile de mai tîrziu îl vor prezenta, dimpotrivă, ca pe un tînăr aproape gol, purtînd doar un şorţ în jurul şalelor. Deseori, el este înfăţişat avînd înfipte în subsuori săgeţi, prin aceasta sugerîndu-se probabil inflamarea ganglionilor axilari, provocată de ciuma bubonică. Deducţia logică a unei astfel de reprezentări nu poate fi decît că sfîntul se identifică, în mod evident, cu zeul Apollo, la care există de asemenea un simbolism al săgeţilor. Doar că, spre deosebire de Apollo, ale cărui săgeţi provoacă boala, Sebastian primeşte loviturile lor, dar reuşeşte să supravieţuiască acestor lovituri, protejîndu-i şi pe oamenii atinşi de ele.

Legenda Sfîntului Sebastian indică modalităţile în care tratamentul creştin al maladiilor a fost împrumutat din practica greco-romană. Sacrificiile oferite zeilor de greci şi romani se transformă, în tradiţia creştină, în pomeni, oferite de credincioşi drept mulţumire că un anumit sfînt i-a scăpat de ravagiile molimei. Somnul din templu al vechilor greci a fost înlocuit, în datina creştină, de visele profetice, în care sfinţii li se arată persoanelor evlavioase. Chiar şi ritualul de purificare

Minuni și miracole (15)

Personaje misterioase (6)

Regele Arthur (2)

O bătălie crîncenă a avut loc pe platoul Salisbury. Arthur a reuşit să îl ucidă pe Mordred, dar el însuşi a fost rănit mortal. Cu puţin timp înainte să moară, s-a reîntors la Avalon. Se spune că a aruncat sabia Excalibur într-un lac al regatului şi apoi el însuşi a dispărut într-o peşteră, afirmînd că se va întoarce atunci cînd Anglia se va afla în mare pericol.

Prima atestare documentară pe care o avem despre un personaj arthurian o găsim în De Excidio Britanniae, din Secolul al Vl-lea, a lui Gildas, care vorbeşte despre soldaţii britanici conduşi de un bărbat numit Ambrosius Aurelianus. Numele Arthur apare în scrierea lui Nennius din Secolul al IX-lea, Historia Brittonium. Totuşi, de-abia în Secolul al Xll-lea Arthur ca personaj istoric a stîrnit un real interes. William de Malmesbury şi Geoffrey de Monmouth au elaborat lucrări care au stat la baza concepţiei noastre moderne asupra legendei lui Arthur. Din nefericire, lucrările lor includ şi multe detalii fictive, care au denaturat adevărul asupra domniei lui Arthur.

Există şi alte dovezi care atestă prezenţa lui Arthur ca personaj istoric. Mulţi oameni cred că Glastonbury, în Somerset, este amplasamentul real al cetăţii Camelot, şi în Secolul al XII-lea s-a susţinut că mormîntul lui Arthur a fost găsit acolo. În mod similar, se spune că Insulele Scilly adăpostesc rămăşiţele marelui rege. Cu siguranţă există o mulţime de locuri asociate cu cele din mitologia arthuriană şi istoricii au descoperit o serie de figuri istorice care ar putea fi chiar regele însuşi. Ei

constituie o componentă de bază a creştinismului, dar cu timpul avea să devină, dintr-o baie completă, de curăţire, în simpla ungere cu „apă sfinţită“, obicei păstrat şi în zilele noastre în bisericile ortodoxe şi cele catolice. O transformare mai puţin evidentă a suferit antica practică a vindecării bolii prin punerea palmelor pe locul vătămat. Acest procedeu fusese asociat odinioară zeiţei romane Carna, patroana naşterii. În perioada romană, „punerea palmelor“ era mai curînd un masaj al zonelor dureroase. Preoţii creştini au acceptat ritualul, dar l-au alterat, mulţumindu-se însă să-şi pună doar mîinile pe locul bolnav, pentru ca, prin intermediul lor, energia divină să pătrundă în trupul persoanei aflate în suferinţă şi să aducă vindecarea – tehnică împrumutată, mai nou, şi de aşa-numiţii „bioenergoterapeuţi“. În acest mod, cultul lui Christos Vindecătorul a devenit fundamental atît pentru activitatea, cît şi pentru credinţele primelor comunităţi creştine. Desigur, nu reprezintă o blasfemie să-1 onorezi pe Isus Christos ca pe unul dintre cei mai mari şi mai eficienţi fondatori ai unui nou sistem medical. Apostolii săi au fost însă mai degrabă psihiatri şi vindecători spirituali decît medici. Pentru mai bine de un mileniu, în accepţia lor boala avea să fie legată mai curînd de intervenţia divină decît de cauze pămînteşti. De altfel, tratamentul recomandat era pură magie: înghiţirea de către bolnavi a unor fragmente de hîrtie pe care fuseseră scrise rugăciuni, a oaselor pisate ale sfinţilor, pocăinţă, post, rugăciune şi oferirea de pomeni. A existat însă şi o solidă latură psihologică a acestor tratamente, latură ce a reprezentat o bază raţională a teoriei medicale, a anatomiei şi a tratamentului herboristic.

Galenus, maestrul școlii creștine de medicină (1)

Dacă Isus Christos a fost întemeietorul şcolii creştine de medicină, Galenus rămîne autoritatea ei recunoscută şi maestrul de necontestat. Este un paradox, pentru că Galenus nu a fost creştin, deşi se pare că a luat apărarea acestei religii şi pare să fi preferat monoteismul inflaţiei de zei şi semizei romani. Născut în anul 129 d.Chr., la Pergam, în Asia Mică, Galenus a fost numit medic al gladiatorilor din acest oraş si mai tîrziu s-a stabilit la Roma. Aici a continuat să-și exercite meseria, dar şi să profeseze, derulînd o serie de interesante experimente

sînt de părere că numărul mare de personalităţi cărora li s-ar putea atribui identitatea lui Arthur este probabil motivul pentru care cunoaşterea noastră este atît de aproximativă.

Ceea ce ştim este că, în Secolul al VI-lea, multe triburi celtice au avut conducători numiţi Arthur, care ar fi putut fi botezaţi astfel în memoria regelui autentic. Deşi folosirea numelui a estompat legenda autentică a lui Arthur, ea indică totodată faptul că, în urmă cu o generaţie, un conducător cu adevărat măreţ a existat în realitate.

În ultimii ani, a ieşit la suprafaţă poate cea mai uimitoare dovadă. În luna iulie a anului 1998, în vîrful unui deal stîncos în Tintagel, Cornwall, arheologii au găsit o placă pe care era marcat în latină numele „Artagnov” sau „Arthnou”. Placa a fost datată din Secolul al VI-lea şi dovedeşte că numele era prezent pe pămînturile arthuriene legendare la momentul respectiv şi aparţinea unui om cu un rang important. Ca în cazul multor alte mistere ale istoriei, deformarea adevărului, determinată de trecerea timpului, începe să dispară sub impactul ştiinţei moderne. S-ar putea să nu aflăm niciodată identitatea regelui Arthur, însă descoperiri de genul celei menţionate anterior ne vor ajuta să ne apropiem de adevăr.

Omul cu Masca de Fier (1)

Dintre toate figurile misterioase ale istoriei, nici una nu a trezit un mai mare interes, furnizînd atît de puţine detalii, ca Omul cu Masca de Fier. În ciuda celor 300 de ani de enigme, există cîteva indicii preţioase asupra identităţii sale. Bărbatul este un personaj enigmatic care a constituit subiectul unui roman clasic de Alexandre Dumas şi a unui mare număr de filme. În pofida interesului crescînd manifestat de public, nu au

medicale şi scriind un număr impresionant de tratate şi manuale. În timpul molimei care-i poartă numele, el a părăsit Cetatea Eternă, dar a fost rechemat în oraş de către împăratul Marcus Aurelius, rămînînd aici pînă la moarte, în 216. Dascăl cu prestanţă, deşi tributar unui anumit dogmatism, Galenus şi-a cîştigat o reputaţie solidă şi durabilă, şi nu atît din pricina succeselor sale pe tărîm sanitar, cît pentru transmiterea către posteritate a gîndirii medicale hipocratice. Pe lîngă importantele descoperiri pe care le-a făcut în domeniul anatomiei şi psihologiei umane, Galenus a rămas tributar multor concepţii şi teorii false (unele de-a dreptul absurde), recurgînd totodată la tratamente bizare şi desigur, fără nici un fel de valoare practică. De aici, talmeşbalmeşul de leacuri şi amalgame, unele conţinînd pînă la cincizeci de ingrediente, puse deseori, pe nedrept, în seama şarlatanilor autoproclamaţi vindecători ce au proliferat în perioada medievală.

Pentru mai bine de un mileniu, de-a lungul întregului Ev Mediu, lumina slabă a medicinei antice greceşti a pîlpîit în mînăstirile Europei şi în acele mici oaze de cultură care au rezistat cu succes declinului general ce a urmat prăbuşirii Imperiului Roman de Apus. De cealaltă parte a Mediteranei, în Alexandria, şcoala aşa-numiţilor „doctori arabi“, mulţi dintre ei fiind de fapt evrei sau creştini covertiţi la islamism, a avut o contribuţie întradevăr remarcabilă la progresul medicinei. Şi ei au învăţat, de asemenea, de la adepţii lui Christos, căci cunoştiinţele în materie de anatomie şi medicină, în această parte a lumii, s-au transmis prin intermediul congregaţiei lui Nestorius, patriarhul creştin al Ierusalimului, condamnat pentru erezie în 431. Arabii l-au tratat pe Galenus cu un respect deosebit, dar, dînd dovadă de o mentalitate mult mai progresistă decît a creştinilor, ei i-au pus sub semnul întrebării multe dintre teorii, le-au testat şi chiar reformulat. În final, cele două şcoli s-au contopit într-una singură, dar acest amestec nu a fost pe deplin omogenizat decît odată cu perioada Renaşterii, la începutul Secolului XV. În acel moment, însă, dominaţia Bisericii Creştine asupra medicinei devenise deja opresivă, iar influenţa lui Galenus atît de covîrşitoare încît a-i pune la îndoială chiar cele mai aberante dintre „leacuri“ trecea în ochii tuturor drept erezie... (va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT, MICHAEL BIDDISS

fost descoperite nici un fel de dovezi cruciale privind existenţa sa. Tot ce ştim este că era un prizonier distins şi, din momentul în care a fost întemniţat, a trebuit să îşi ascundă identitatea sub o mască ciudată.

Omul cu Masca de Fier a fost întemnițat mai întîi între anii 1660 și 1670. Inițial a fost închis în fortăreața din Pignerol din Alpii Francezi, unde s-a aflat sub paza lui Bénigne d’Auvergne de Saint-Mars, care va continua să fie temnicerul lui personal pînă la moartea misteriosului bărbat. A fost transferat la o temniţă din apropiere din Exiles în 1681, şi apoi în castelul de pe Insula Sainte Marguerite în 1687. În timpul acestui al doilea transfer în închisoare, un martor a raportat pentru prima dată că a văzut un prizonier cu o mască de fier. În 1698, Saint-Mars a devenit guvernatorul Bastiliei, renumita închisoare pariziană. Ulterior, omul mascat a fost mutat în capitala franceză şi s-au înregistrat noi relatări, de data aceasta despre un om cu o mască de catifea neagră. Se spune că a murit în Bastilia în 1703.

Detaliile pe care le avem despre viaţa lui sînt extrem de puţine. Un certificat de deces menţionează că numele prizonierului era Marchioly şi că avea înjur de 45 de ani cînd a murit. Acest lucru pare puţin probabil, avînd în vedere faptul că el a fost ţinut în captivitate timp de aproape 40 de ani. Un bărbat care a elaborat multe teorii despre misteriosul locatar din Bastilia a fost un alt locuitor al temniţei – filosoful şi scriitorul Voltaire, care vorbise cu cei care îl ţinuseră în captivitate pe acel om. El a dezvăluit că acesta fusese în închisoare din 1661, şi că era tînăr, înalt şi frumos cînd a fost prins. Se spunea că se îmbrăca în straie deosebite, avea gusturi rafinate şi, element crucial, semăna foarte mult cu un membru al familiei regale franceze. (va urma)

mATT LAmY

Doza de sãnãtate

tainele sistemului nostru nervos

În ciuda tuturor cercetărilor realizate în domeniu, nu avem date certe privind funcționarea și reglarea corpului, mai ales a sistemului neurologic. Peste 60% dintre europeni suferă de boli neurologice, tocmai de aceea consider necesar să prezint cîteva dintre rezultatele cercetărilor recente realizate în domeniu.

Cum anume ia creierul hotărîri? De ce depinde tipul de decizie pe care o luăm și cum recunoaște creierul obiectele din jurul său? Cîteodată durează cîteva secunde pînă luăm o decizie, alteori avem nevoie de ore bune pentru a ne decide, chiar și în chestiunile simple.

Toate hotărîrile adoptate depind de activitatea celulelor nervoase din momentul respectiv. Universitatea din Bonn a relevat faptul că frecvențele impulsurilor electrice la unii neuroni cresc în momentul luării unei decizii, iar Universitatea din Hamburg întregește această concluzie: chiar și în hotărîrile cele mai simple creierul deslușește în jurul nostru cel puțin 49 de semnale care categorisesc importanța evenimentului, apoi se reunesc.

Cum comunică corpul nostru cu microorganismele?

Cercetătorii de la Universitatea din Kiel sînt cu un pas mai înainte și susțin că neuronii comunică cu bacteriile, proces în care folosesc celulele nervoase, mecanismele sistemului imunitar, prin imunoreceptori. Așadar, celulele nervoase sînt capabile să recunoască microorganismele și să reacționeze acolo unde se impune.

Cînd este reală o boală? Universitatea din Münster a realizat cercetări pe mai multe perechi de gemeni care sufereau de scleroză multiplă, și pe alte cîteva perechi perfect sănătoase, care aveau inflamații în sistemul nervos cu toate că boala încă nu se manifestase. S-a dovedit astfel ceea ce medicina energo-informațională știa demult,

și anume că boala se află în cîmpul energetic energetic înainte de manifestare.

Tratamentele oferite de medicina energo-informațională sînt atît preventive cît și curative, adecvate omului modern, agasat de alimentația manipulată, de mediul înconjurător încărcat cu toxine și de stresul permanent.

Chiar și în bolile neurodegenerative pot fi depistate semnele îmbolnăvirilor neurologice. Cînd memoria începe să ne joace feste, cu toate că în viața de zi cu zi face față tuturor provocărilor, este clar faptul că ne aflăm în stadiul incipient al unei boli neuro-degenerative.

Medicina energo-informațională vine în sprijinul pacienților cu terapii moderne, personalizate, care reușesc să readucă corpul în balanța energetică din care este ieșit, să realizeze o detoxifiere la nivel celular, să repună comunicarea energetică la nivel de celul-organ-sistem.

O terapie blîndă, fără medicamente, fără durere, fără chimie, este exact ceea ce avem nevoie în perioada grea pe care o traversăm. Se știe că celulele nervoase au nevoie de o cantitate mare de energie, care, desigur, în cazul bolilor lipsește. Tratamentele oferite de medicina energo-informațională încep cu o măsurătoare energetică, care ne arată exact în cifre energia pacientului și, conform acestei analize, se prescriu tratamentele personalizate.

Restabilirea comunicării celulelor nervoase în corp repune imunitatea în echilibru, fapt care atrage reglarea metabolismului. Astfel, un întreg proces de autodistrugere poate fi oprit.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

tel. 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro

Centrul German Dermavital vă

la dispoziție tratamente post Covid, de prevenire a sechelelor ce pot apărea după infecția cu Covid-19, cît și tratamente post Vaccin, pentru neutralizarea efectelor secundare ale vaccinului.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim! REDACȚIA

teRAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice. Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS booK CoNSUltINg SRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPReS DIStRIbUtIoN SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.