România Mare, nr. 1605

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Peste un număr de ani, toți cei care vor citi aceste rînduri vor ști ceea ce eu n-am știut niciodată: data, locul și felul în care am murit.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Singurul său dușman a fost timpul…

motto: ,,Mozart era mai viu în dricul sărăcăcios decît prietenii lui care, rebegiți de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cîrciumă să bea bere”.

CornELIU VADIm TUDor

Continui să mă întreb, la atîția ani de la trecerea în eternitate a lui Vadim, dacă a trecut atît de puțin timp, sau atît de mult?... Mărturisesc că nu îmi dau seama. Calendaristic, au trecut șase ani de la acea zi fatidică din 2015. Emoțional, au trecut… minute. Contextual, au trecut… decenii. Multe decenii.

Retrăiesc acele clipe cumplite, cînd am izbucnit într-un plîns nestăpînit după ce Dumitru Avram m-a anunțat… Un plîns care nu înțelegeam de unde și de ce vine, pur și simplu țîșnea din mine, ca dintrun alt eu de care nu știam că există. Relațiile mele cu Tribunul, chiar dacă apropiate din multe puncte de vedere, nu includeau acea latură sentimentală pe care o ai față de cineva din familie, de părinți, de copii, de frați… Eu sînt… ca tot omul, mai ales ca tot ziaristul, o fire cîrcotașă, de multe ori cu toane, cu destul cinism și de multe ori nedrept. (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

România post Vadim

În această săptămînă se împlinesc șase ani de cînd tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a plecat la ceruri. O adevărată dramă pentru familia noastră, tristețe care s-a acutizat, în acești șase ani, în sufletele celor care l-au apreciat, care l-au iubit. Vedem cum viețile românilor devin pe zi ce trece mai grele, fapt evident indiferent de spoiala pe care ne-o servesc politicienii mioritici.

Trăim cu toții într-o țară al cărei popor are tendința de a-și uita eroii pe care generațiile tinere îi adoră pentru ceea ce aceste simboluri au făcut pentru țara lor. Și în cazul tatălui meu am credința că se va întîmpla la fel. Nu există satisfacție mai mare decît convingerea că judecata istoriei va fi una dreaptă, corectă. Să nu uităm sacrificiul înaintașilor noștri, să nu-i uităm pe cei care s-au jertfit pentru țară și, chiar dacă pe moment nu au fost iubiți și recunoscuți ca eroi, acum chipurile lor ne zîmbesc din filele cărților de istorie.

Tatăl meu a avut șansa de a fi președintele României în anul 2000. Chiar și acum, la peste 20 de ani distanță, există discuții privind corectitudinea alegerilor prezidențiale de atunci. Este limpede faptul că tatăl meu nu a fost dorit de cancelariile externe pentru că urmărea o politică demnă, dreaptă, verticală a României în lume.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

OMS – noul Minister al Adevărului global

În romanul ,,1984”, scris de George Orwell, Ministerul Adevărului era angajat în falsificarea istoriei, rescrierea ei, reinterpretarea faptelor din trecut și crearea unor evenimente fictive. Toate activitățile Ministerului Adevărului, precum și ale altor departamente (Ministerul Iubirii, Ministerul Păcii și Ministerul Abundenței) au avut ca scop consolidarea puterii partidului de guvernămînt și a liderului său – Fratele cel Mare.

Ministerul Adevărului, care este creat în prezent sub ochii noștri, depășește agenția cu același nume din romanul lui Orwell. În primul rînd, Ministerul Adevărului al lui Orwell era preocupat doar de „corectarea” istoriei. Ministerul adevărului creat astăzi își propune să „corecteze” informațiile referitoare la toate

domeniile vieții. În al doilea rînd, „informațiile corecte” ale lui Orwell au fost transmise unei persoane prin canale precum mass-media, cărți, instituții de învățămînt. Principalele instrumente pentru livrarea „adevărului” au fost publicațiile tipărite, radioul și televiziunea. Astăzi, „informațiile corecte” sînt comunicate prin intermediul internetului și al rețelelor sociale. Fluxul de „informații corecte” a crescut de o mie de ori. În al treilea rînd, Ministerul Adevărului din ,,1984” era o agenție a statului Oceania. Cunoscătorii romanului spun că această Oceania ocupă o treime din glob și include America, Marea Britanie, Africa de Sud, Australia și Oceania însăși. (continuare în pag. a 16-a) n.K.

„Toamna în munți“, tablou de Anca Bulgaru

America – demontarea unui mit (3)

Realitatea care ne doare

Din acest proiect jurnalistic –America – demontarea unui mit –construit în jurul cărții ,,O lume în criză”, autor domnul colonel (r) Florian Gârz, au apărut, cu acesta de față, trei episoade. Despre primele două, care deja au ajuns în mîinile cititorilor, ecoul impresiilor este favorabil, am putea spune chiar excelent. Telefoanele primite atît de autorul cărții, cît și de autorul acestor rînduri, s-au situat în zona unei surprinderi generale, nu atît prin tema propriu-zisă, cît, mai ales, prin stilul direct de abordare a unor subiecte sensibile, asupra cărora s-au aplecat de-a lungul anilor și alți autori. Cîțiva dintre cei cu care am intrat în dialog au mărturisit că, deși citiseră cartea cu pricina, acum, după ce au citit și produsul jurnalistic, au înțeles mai bine substratul istoric pe care se fundamentează acest volum, cel puțin în primele două episoade formîndu-și o părere clară asupra unor subiecte îndelung controversate prin diferite ipostaze care se anulau reciproc.

Deși ar putea părea bizară această paradigmă, mai ales dacă ținem seama că autorii ei nu sînt vînzători de la aprozar, străini de fenomenul interpretării cunoașterii legilor care guvernează sistemul militar, ci sînt actuali sau foști ofițeri din cadrul unor servicii speciale, care nu lasă loc și timp pentru îndoieli pe jumătate credibile. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Drame umane la Radio Bucureşti F Compunerile şcolare ale lui Radu Baltazar F Nelu Cotrocelu acceptă provocarea Maricicăi Puică F Crizele de furie ale lui Anton Uncu şi Nicolae Cristache

PArTEA A II-A

F Primarul Clujului, Gh. Funar, a declarat război Mafiei groparilor din cimitirele locale. Arde-i, Ghiță! Aici e mîna Budapestei, ei doar se prefac că sînt gropari, în realitate sapă ce sapă, pînă or să ajungă sub statuia calului lui matei Corvin, ca, la adăpostul nopţii, să-i dea plăcuța jos şi să nu mai ştie calul în ce limbă să necheze şi-n capul cui să facă balegă de bronz! F Tînărul şi talentatul ziarist Andrei Nourescu publică, în „Sportul Românesc“, un interviu de 8 Martie cu marea atletă Maricica Puică. Reproducem un dialog de-al lor: „ÎNTREBARE: Ai citit propunerea din «România mare» de a te întrece la cros cu preşedintele Ţării? RĂSPUNS: (rîde cu poftă, secunde bune) Da, de-abia am găsit ziarul. Vadim Tudor e un simpatic, regret că nu-l cunosc. Mai ales chestia cu Cotrocelu... M-am distrat, nu glumă“. F Acuma, noi nu ştim dacă însuşi senatorul Vadim a putut să scrie notiţa aia glumeaţă, dar ştim că Alcibiade i-a luat un interviu şi preşedintelui Ion Iliescu, pe aceeaşi temă. ÎNTREBARE: D-le preşedinte, acum aţi văzut opinia Maricicăi Puică. Cititorii români ar dori să cunoască părerea dvs. RĂSPUNS: Măi, dragă animalule, de ce nu-ţi vezi tu de treabă! Ce, crezi că serviciile secrete nu mi-au spus că rubrica aia e făcută, aproape în întregime, de Vadim? Păi nu-i ridic eu imunitatea? Atunci să-l vedem... ÎNTREBARE: Pînă o să-i ridicaţi dvs. imunitatea, mai bine îi ridicaţi mănuşa, fiindcă v-a lansat o provocare: sînteţi gata să vă întreceți la cros cu Maricica Puică? RĂSPUNS: Dacă sînt gata? Sînt gata întotdeauna – după cum sună deviza pionierească. Totuşi, nu vreau ca întrecerea să aibă loc la Iaşi, acolo am fost fluierat de nişte elemente antisociale, extremişti şi alți fascişti. Cel mai bine e să fugim pe traseul București-Oltenița şi-napoi. O să-i trag o bătaie lu’ țărănista asta de maricica, ea ce crede?! Păi io m-am călit în Spartachiadele Unionale, de-aici mi-a şi venit ideea cu Votul Unional. ÎNTREBARE: Poate ați vrut să ziceți Votul Uninominal. RĂSPUNS: Da, da, Votul Unional. Am un joc psihologic şi de picioare ceva de speriat, îmi paralizez adversarul încă de la încălzire. ÎNTREBARE: De pildă, ce-ați putea să-i faceţi Maricicăi Puică? Să zicem că startul se va da din fața Casei Republicii RĂSPUNS: În primul rînd, încă de la dezbrăcare se va vedea că ea n-are muşchii mei. Eu am picioare lungi, vînjoase, muşchiuloase, mai tari ca nişte proteze, cu care am străbătut 5 continente şi am urcat la 5.000 de prezidii, pe cînd ea? Zi maricica şi te-ai lămurit. Pe urmă, ce echipament are ea și ce echipament am eu? De pildă, are ea chiloţii mei? Nu-i are, asta poate constata orice analist politic. Hai, fă-te mai încoace, să-ți spun un secret la ureche: norocul meu este că mi-au mai rămas nişte budigăi de la echipa de fotbal Torpedo Moscova, şi nişte adidaşi chinezeşti, pe care i-a purtat văduva lui mao, cînd îi trăgea la poarta lui Cian-Kai-Şi Ambii tenişi sînt pe stîngul şi asta o va deruta enorm pe contracandidata mea, fiindcă, exact cînd îi va fi lumea mai dragă, ea nu va şti în ce direcţie o voi apuca. Pe urmă, vine componenta psihologică. Înainte de start, Dumitru Iliescu va da drumul la

tipografia aia de 2 milioane de dolari, să duduie din toate motoarele, iar eu o voi fixa cu privirea pe această duduie, mă voi bîțîi puţin, cum numai eu ştiu s-o fac, şi mă voi; apropia de ea, zîmbind şăgalnic: „Măi Maricico, măi dragă, om responsabil eşti tu? Tocmai cînd am asigurat stabilitatea Ţării şi ne mai vine o tranşă de lemne de la F.M.I. te-ai trezit şi tu să faci jocul extremiştilor şi să mă provoci la această cursă?! Nu că mi-ar fi frică de întrecerea asta, fiindcă sînt antrenat şi am compasul mai mare, dar de asta are ţara nevoie acum? Să zicem că ne prind hoții pe drum, şi ne lasă în pielea goală! Asta vrei? Să-mi vezi cocoşelul, puicuţo? Maricico, dă-ţi seama ce faci, că sînt suficiente dificultățile tranziției prin care trecem. Pe urmă, cursa asta e cu obstacole, tot felul de gropi, canale și cratere de vulcan. Imaginează-ţi ce se va întîmpla dacă, atunci cînd vom băga gonetă prin Capitală, o să cădem amîndoi, umăr la umăr, într-una din gropile lui Halaicu. La asta te-ai gîndit? Nu te-ai gîndit, că tu n-ai Departament de Analiză Politică, una-două o rupi la sănătoasa! O să cădem unul peste altul, în noroi, și tocmai cînd ne vom tîrî prin canale, ne vor filma zeci de canale de Televiziune, în special C.N.N. Pe mine mă va salva amiralul Cico, Maricico, dar pe tine cine te va scoate la suprafaţă? Atunci cînd eu voi ieşi, negru de sudoarea muncii, ca ortacii lui Miron Cozma care asudă la fotbal cu piciorul, mii de fani ai mei, conduşi de Fane Spoitoru, vor striga: «Iliescu-apare/ Soarele răsare!». Tot mai vrei să ne întrecem? Chiar crezi că finish-ul va fi tranșat la fotografie, numai pentru că tu ai sfîrculețe nurlii? Înseamnă că nu ştii cum se poate truca o fotografie!“. ÎNTREBARE: Și dacă ea nu se sperie, şi, totuşi, va concura? RĂSPUNS: Am o variantă și pentru chestia asta. Unde e cap de linie? La Olteniţa, nu-i așa? Ce s-a întîmplat la Olteniţa? ÎNTREBARE: Ce, sîntem la Robingo? S-au luptat turcii cu otomanii şi nemţii cu germanii! RĂSPUNS: Aş, niet kultur! La Oltenița m-am născut eu, la 3 martie 1830. Chestia asta nu-ţi spune nimic? ÎNTREBARE: Nu, ca să fiu sincer, nu-mi spune. Înseamnă că, sînteţi cel mai bătrîn om de pe Terra RĂSPUNS: Păi o să-mi lansez o carte, pe tema asta. Exact cînd vom ajunge acolo, mii de oltenițeni dirijaţi de Dumitru Titus Popa şi de Viorel Hrebenciuc, vor fi adunaţi la librăria centrală, pentru a le da autografe. Cu căciula pe-o ureche io voi cînta la ţambal şi la gură: „M-a făcut mama olteniţean, măi/ Port căciulă de tîrtan!“. Văzînd-o ele pe maricica alergînd după mine, muierile vor sări cu gura: „Măi, femeie, de ce te uiţi după nea Nelu? Muiere măritată eşti tu, să alergi după un bărbat însurat? Mala Mujer! Şi îl mai fugăreşti şi în chiloți, faci fițe pe-acilea, în bulanele goale, ca să ne smintești și nouă bărbaţii, fi-ți-ar libidoul al naibii, că dacă ne machiem şi noi puţin şi ne punem părul pe diodele de la radio, arătăm mai bine decît tine şi atunci s-ar ține nea Nelu după noi, ca Andrea după Edera, dar nouă ne e milă de el, om bun ca dînsul nimeni nu-i, şi pentru-o vorbă rea ce-i spui, el toată ziulica lui aleargă şucărit!“ ÎNTREBARE: Da’ ştiu că vă iubeşte femeile astea, nea Nelule! Şi ce se va întîmpla cu

maricica? RĂSPUNS: Maricica va fi demascată de Virgil Măgureanu, la minut. Acesta va apărea atunci pe postul naţional de Televiziune din Budapesta, într-un interviu spontan realizat de Vartan Arachelian, şi va spune cam aşa: „Stimaţi compatrioţi, femeia asta e o ţărănistă. În rezoluţiile operative ale Securităţii, ea apare de mai multe ori, avea legături cu străini, a primit şi mită de la ei, cu prilejul Olimpiadei de la Los Angeles, cînd a fost cumpărată cu o medalie de aur, a văzut toată lumea. E o îmbuibată, din pricina ei au murit oameni de tricofiție. Mai presus de noi e numai biciul lui Attila!“

ÎNTREBARE: Toate astea se vor desfăşura în timp ce alergaţi sau în timp ce vă trageţi sufletul? RĂSPUNS: Normal că în timp ce fugim, regulamentul e clar. Deci eu îmi voi lansa cartea din fugă, voi da autografe din fugă, Bombonel va fugi şi el după Fugaru, Fugaru, după Fujimori şi Fujimori, după Anca Fusariu, timp în care, pe două telefoane celulare, roşii, mă vor suna Boris Elțîn şi Bill Clinton! ÎNTREBARE: Formidabil! Puteţi rezista la o asemenea muncă titanică?

RĂSPUNS: Desigur, m-am călit la asediul Leningradului. Da, aşa sînt eu, un om profund responsabil, conştient de dificultăţile tranziţiei. ÎNTREBARE: Şi ce credeţi că vor dori cei doi şefi de stat de la dvs.? RĂSPUNS: Aaaa, nimic deosebit. Am informaţii că va fi vorba despre un număr greşit! Elţîn de fapt îl va căuta pe Dudaev, iar Clinton pe saxofonistul Pechea ÎNTREBARE: Totuşi, cum se va numi cartea pe care o veţi lansa? RĂSPUNS: E un volum de amintiri revoluţionare, cu titlul „Sînt milog și bine-mi pare“. Se va vinde ca pîinea caldă. ÎNTREBĂRE: Şi cu maricica Puică cum rămîne? RĂSPUNS: Ea îşi va da seama singură că a făcut rău. O echipă interdisciplinară Guvern – P.D.S.R. – Patronat va sta de vorbă cu ea, îi va arăta dezastrul din fosta Iugoslavie, pericolul extremismului reprezentat de Jirinovski – acest Vadim al ruşilor – şi, dacă va fi rezonabilă, o vom primi în P.D.S.r şi i-o încredinţam lui Petre Sălcudeanu spre reeducare. ÎNTREBARE: Şi dacă ea nu acceptă? Dacă va continua cursa, pe cont propriu, şi o va cîştiga? RĂSPUNS: N-are cum! Drumul de la Olteniţa la Bucureşti trece prin Tîrgovişte. Eu voi trece primul linia de sosire şi voi cîştiga cel de-al 3-lea mandat, pentru că, spune şi tu: găsiți altul mai bun ca mine? ÎNTREBARE: Aşa e, nea Nelule, nu e altul mai bun. Era unul, dar l-ai împuşcat de Crăciun F Omul instalat de Ion Iliescu la conducerea Radiodifuziunii Naţionale, deputatul P.D.S.r. Tudor Cătineanu, a săvîrşit zilele acestea un sacrilegiu: a pensionat forțat pe motiv de vîrstă (peste 62 de ani) 121 de oameni de excepţie! Printre aceştia, valori excepţionale ale culturii nafionale: Iosif Conta, Ludovic Baci şi Paul Popescu (toţi 3 prim-dirijori ai Orchestrei Simfonice Radio), compozitorul Doru Popovici ş.a. Motivul? Cică nu mai sînt bani! Numai că „aparatul“ Radio s-a umflat înfiorător de mult cu tot felul de vicepreşedinți, directori generali, directori de canale, directori adjuncţi, redactori-şefi etc. În vreme ce un actor e plătit cu 300 de lei pentru recitarea unei poezii, iar un academician ca Al. Balaci primeşte 1.000 de lei pentru participarea la o emisiune, Tudor Cătineanu are un salariu de cca 2 milioane de lei pe lună şi mai văduveşte instituţia de încă vreo 5 milioane de lei, tot pe lună, care reprezintă costul hotelului şi al avionului, fiindcă face naveta Cluj – Bucureşti – Cluj. Treaba asta cu vîrsta e un pretext, fireşte (va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 15 martie 1996)

Repere umane

CORNELIU VADIM TUDOR

ȘI PUTEREA CUVÎNTULUI SĂU

În întreaga sa activitate prodigioasă, fie exprimată prin scris, fie prin discursuri ocazionale, fie în Parlamentul României, din funcția de senator din partea Partidului România Mare, sau chiar în discuții amicale, arma cu ajutorul căreia și-a dominat auditoriul ori și-a surclasat interlocutorul – a fost cuvîntul. Chiar și cei mai înverșunați adversari ai marelui om politic, cel care a fost Corneliu Vadim Tudor, au recunoscut supremația președintelui PRM la Tribună, discursurile și intervențiile sale – indiferent pe ce teme erau axate – erau strălucite, niciodată nelăsînd loc de interpretări sau de neclarități. Precizie, coerență, vocabular elevat (dar mușcător, cînd situația o impunea), carisma și, mai ales, curaj și combativitate letală – iată doar cîteva dintre trăsăturile fundamentale ale discursului, la orice nivel, al celui căruia nu degeaba i se spunea Tribunul.

Astăzi, într-un timp de o gravitate destructibilă pentru Statul Român, cînd, din păcate, Corneliu Vadim Tudor nu mai este printre noi, recitindu-i unele texte – bijuterii literare și jurnalistice – astfel cum le găsim pe cele republicate în paginile actualei reviste ,,România Mare” – descoperim complexitatea subiectelor abordate – de la Istoria cenzurată a României – la defectele clasei politice actuale; de la legendele ancestrale ale Poporului Român – la starea jalnică în care a ajuns cultura noastră în acești ani de nouă democrație dîmbovițeană; de la dragostea omului pentru animalele din gospodărie – la risipirea avuției naționale; de la lupta cu Mafia – la descrierea locurilor fabuloase din toate ținuturile României; de la afaceri oneroase, făcute pe spinarea Armatei Române – la descrierea unor întîlniri cu personalități marcante ale vieții culturale și religioase de pe mapamond... După atîția ani de la publicarea lor, citim și acum, cu un interes nealterat, cărți precum ,,Jurnalul Revoluției, de la Crăciun la Paște”, scriere din care transpar gîndurile și trăirile jurnalistului și scriitorului Corneliu Vadim Tudor într-un moment de cotitură în viața politică, economică și socială a Țării, pe care o iubea nemăsurat, dovedind acest lucru prin opera sa literară, cît și prin atitudini civice de o îndrăzneală halucinantă, care desființează unele etichete contrafăcute, agățate de numele Tribunului, așa cum au procedat unii membri ai GDS (Grupului de Dialog Social). Nepropunîndune pătrunderea în profunzimea acestui volum (care ar trebui să apară într-o nouă ediție), îl recomandăm, mai ales generației tinere, care va descoperi în Corneliu Vadim Tudor un fin și atent observator al societății românești în declin, plantînd bornele viitoarei sale activități patriotice și naționaliste, înțelegînd prin

ultimul cuvînt recursul la acel naționalism luminat, cel care i-a însuflețit pe corifeii ale căror jertfă și învățătură au stat la baza creării Statului Român Modern. Orice apariție în public a omului Corneliu Vadim Tudor – de multe ori fiind implorat să rostească măcar cîteva cuvinte – constituia perfecțiunea oratorului înăscut, într-atît se mula cuvîntul său pe trăirile și aspirațiile auditoriului, încît, indiferent de treapta de pregătire a celor cărora se adresa sau de rangul ocupat în societate, cuvintele lui ajungeau neapărat la țintă. Din totalul planurilor care se succedau în evantaiul registrului oratoric al politicianului Corneliu Vadim Tudor, impactul cel mai puternic l-au avut discursurile din Parlament, mai ales acelea direcționate, prin procedeul vituperației, asupra unor indivizi cu răspundere în Stat, care se comportau cu Poporul ca pe propria lor moșie. Cînd era vorba de încălcarea Legilor Statului, a Constituției, cînd guvernanții furau din banii și din averea Poporului, senatorul Corneliu Vadim Tudor devenea neiertător, sabia cuvîntului său devenea taifun, uragan care mătura toată impostura ce-i ieșea în cale!

Aș fi vrut să exemplific caracterizarea de mai înainte, prin care elogiez cuvîntările lui Corneliu Vadim Tudor, dar, ceea ce eu credeam că va fi o sarcină ușoară, s-a transformat într-o adevărată povară. Din care motiv? Pur și simplu, pentru că, din muntele de perle ale Tribunului, la care să te oprești, ce să lași și ce să reliefezi? Pentru a nu regreta ceea ce voi lăsa pe altădată, voi lua în mod aleatoriu cîteva mostre de inteligență, de curaj, de implicare civică, de dor și dragoste de Țară și de oamenii ei, de fulminante intervenții oratorice care au mers la inimile românilor, dar care au asmuțit și mai mult cîinii noii ,,democrații” autohtone, care vedeau în Corneliu

Vadim Tudor groparul camarilei care pusese laba pe biata Românie ieșită pe un val de sînge nevinovat din liniștita ,,eră socialistă”.

Nu știu cîți mai trăiesc astăzi din cei care, la 29 noiembrie 1990, au participat la Marea Adunare Populară desfășurată la Palatul Sporturilor și Culturii din Tîrgu Mureș, cu prilejul primei sărbători a Zilei Naționale de 1 Decembrie. În acea zi de mare sărbătoare, unde credeți că a fost prezent Corneliu Vadim Tudor, înfrîngînd o mulțime de opreliști care încercau să-l determine să renunțe la această deplasare? La amintita Mare Adunare Populară de la Tîrgu Mureș! Citiți, acum, la o distanță de 31 de ani, într-o vreme extrem de tulbure pentru noua democrație românească, începutul fulminant al acestui discurs rostit liber. Nu este așa că inima pornește în galop la auzul acestor emoționante cuvinte rostite de un om impunător, și la stat și la sfat? ,,Am venit să aduc salutul «României Mari» care, alături de «Vatra Românească», a îmbrăcat cămașa morții pentru cauza națională! Am venit în pofida tuturor restricțiilor, a tuturor acelora care mi-au spus să nu vin, că-i pericol. Am venit pentru că, dacă acum, de Ziua Națională a României, nu sîntem în mijlocul tragediei românești din Transilvania, nu mai merită să trăim!”.

Cum poate fi încadrată această apoteoză a Transilvaniei ridicată de Corneliu Vadim Tudor la rang de Religie, de viață și de moarte? Poate Octavian Goga și Liviu Rebrenu să fi fost în stare de o asemenea vibrație interioară, cu gîndul la soarta încercatei Transilvanii! În finalul discursului liber, poetul Corneliu Vadim Tudor a dat citire unui ,,Triptic la Marea Unire”, configurat pe trei secvențe, astfel: 1. ,,Basarabia, 9 aprilie 1918”, 2. ,,Bucovina, 28 noiembrie 1918” și 3. ,,Transilvania, 1 decembrie 1918”, urmat de un poem aparte, al cărui titlu sugerează mediul la care face trimitere poetul. Pentru înțelegerea mesajului acestei scrieri, reproduc ultima parte din poemul ,,Călăii”: Istoria și-a spus din nou cuvîntul definitiv, tenace și firesc: cît or să fie cerul și pămîntul

ARDEALUL VA FI VEȘNIC ROMÂNESC!

Iar el va fi de-a pururi casa bună pentru români și pentru frații lui aici trăim de veacuri împreună și nu dăm socoteală nimănui!

De multe ori dezbaterile din Parlament atingeau cota fierberii apei, atmosfera devenind electrizantă cînd Corneliu Vadim Tudor se afla la Tribună. În acei primi ani de după lovitura de stat din decembrie 1989, cînd partidele politice se înmulțiseră ca ciupercile după ploaie, lipsa de experiență politică, dublată de reauacredință a unor participanți la dialogul politic, făceau ca unele intervenții de la Tribună să fie puerile, cu tendință antiromânească, creînd crevase grave între așa-zisa clasă a politicienilor și Poporul Român. Cum putea senatorul PRM Corneliu Vadim Tudor să rămînă insensibil la aceste devieri naționale, la unele afirmații care trimiteau în derizoriu sfintele noțiuni de Țară, Neam, Biserică? Din reacțiile Tribunului la aceste denaturări ale realității contemporane, cu încălcarea flagrantă a Istoriei Patriei, s-au născut fulminantele lui polemici, care, nu de puține ori, i-au creat necazuri în mass-media românească și în presa din afara Țării.

Cu tăria de caracter și cu percepția de luptătorgladiator al cuvîntului, așa cum l-am cunoscut noi, Corneliu Vadim Tudor nu se lăsa intimidat de acele aserțiuni veninoase, ci le răspundea cu o și mai mare putere de luptă, demonstrînd nimicnicia acelor plebei politici (sau jurnaliști), prin replici documentate, cu dovezi incontestabile întru susținerea argumentației sale. În acest mod au dispărut de pe scena politică mai mulți trepăduși politici, care nu aveau nici o legătură de sînge cu Poporul Român, pe care, chipurile, îl reprezentau!

Acum, la șase ani de la dispariția prematură a Tribunului, lipsindu-ne magnificul exercițiu de la tribună al lui Corneliu Vadim Tudor, măcar să ne consolăm cu literatura scrisă, care păstrează pentru eternitate Cuvîntul și Puterea lui în viziunea fostului președinte al Partidului România Mare...

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cu Vadim președinte, țara ar fi arătat altfel

S-au scurs 6 ani de cînd Corneliu Vadim Tudor a plecat la cele veșnice... Vestea morții sale avea să întristeze o țară întreagă... Și de atunci, lumea nu a stat pe loc, s-a schimbat continuu, și nu în bine... Facturile s-au scumpit la toate utilitățile, fie că vorbim de gaze naturale, de energia electrică, fie de toate celelalte. Așa zic unii că trebuie să fie într-o economie de piață, întrun regim capitalist ca al nostru. Ce fel de capitalism o fi acesta, cînd tot mai mulți oameni nu au ce să pună pe masă, nu au bani să-și procure medicamentele, tot mai scumpe, să se trateze în spital, în timp ce alții se îmbogățesc peste noapte? Populația țării a scăzut vertiginos și trendul acesta continuă. Peste ani, pe meleagurile acestea vom mai rămîne o mînă de români, cu o limbă tot mai stîlcită, iar obiceiurile și tradițiile care fac parte din identitatea noastră ca națiune vor rămîne doar o amintire... Toate acestea sînt rodul unei politici mizerabile, inițiate – după cum scria autorul articolului apărut recent în revista ,,România Mare”, intitulat ,,Terminatorul” – de Gorbaciov... De la revoluția din decembrie, preluată din mers de fel și fel de șmecheri, în frunte cu Ion Iliescu, personaj de neiertat de către istoria recentă a țării, lucrurile s-au perpetuat. El a dat frîu liber, sub diferite forme, celor din jurul său, să pună mîna pe tot ce se putea din țara aceasta, în numele ,,libertății și democrației”, pentru care unii, în credința lor nestrămutată în asemenea valori, au murit, fără să știe pe mîinile cui va încăpea țara... Și au ajuns bieții români, dintr-un popor harnic și frumos, într-o populație săracă, flămîndă, cu tot mai

Corneliu Vadim Tudor: un simbol al moralei creștine

motto: ,,În cetatea Adevărului și Dreptății tale poți fi ucis, învins, însă, niciodată”. NICOLAE IORGA

Comemorăm, la 14 septembrie a.c., 6 ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Vadim Tudor, personalitate plurivalentă, care a marcat viața culturală și politică a țării. Convingerile și acțiunile sale au fost clădite pe Credință, Patriotism, Adevăr și Dreptate. Detractorilor lui și celor care i-au contestat onestitatea și sinceritatea discursurilor și pozițiilor sale publice, le vom readuce în memorie cîteva dovezi incontestable, care ilustrează adevărul despre omul care a fost numit de popor Tribunul.

mulți tineri ,,analfabeți funcțional”... Au ajuns astfel nu din vina lor, ci a acelora care i-au sfidat și disprețuit, procupați doar de cîștigul propriu sau de o mîngîiere pe cap, din partea stăpînilor lor, din țară ori de afară. Din păcate, marea masă a românilor a sărăcit, fiindcă nu a avut norocul să facă afaceri profitabile cu statul, nici să lucreze sub oblăduirea sa. Pensionarii, după o muncă de o viață, s-au ales cu o pensie de mizerie, care nu le-ajunge nici să trăiască, nici să moară. S-a ajuns aici pentru că pe oamenii noștri politici i-a durut drept în cot de poporul român, pentru care au suferit Mihai Eminescu și alți mari iubitori ai neamului nostru.

Iată că românii, azi, au ajuns să-l regrete pe Tribunul Corneliu Vadim Tudor, cel care, în anul 2000, ar fi trebuit să devină președintele țării. Spun asta chiar și cei care, atunci, nu au înțeles poziția lui fermă sau nu au crezut în mesajul lui, care vorbea de construcția unei țări prospere, bazată pe dreptate, demnitate și o democrație corectă, și nu pe șpăgi, trădări și politică de găști. Numai că voturile exprimate în favoarea lui Vadim aveau să ia calea către contracandidatul lui, Ion Iliescu... Pe marginea acestui subiect s-au consumat rîuri de cerneală. Din păcate, spre ghinionul acestei țări, mafia voturilor a lucrat, iar Tribunul a fost furat în mod grosolan. Așa s-au trezit românii, din nou, cu Ion Iliescu la Cotroceni. Corneliu Vadim Tudor nu a ajuns președintele României, chiar dacă a fost votat masiv de români, și asta, pentru că au avut alții grijă cum să numere voturile... Acum, românii au rămas doar cu regretul că nu l-au avut pe Vadim președinte. Poate, cu el, țara ar fi arătat altfel de cum o vedem acum, săracă și cu un popor care trăiește din împrumuturi înrobitoare... De aceea românii nu l-au uitat pe Corneliu Vadim Tudor și își aduc aminte de el ca de un mare Voievod al lor.

Ion MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

La data de 5 iunie 1989, Corneliu Vadim Tudor a adresat o scrisoare lui Ceaușescu, înregistrată la C.C. al P.C.R. cu nr. 38975, avînd următorul conținut: ,,Vă înaintez alăturat carnetul meu de membru de partid și legitimația de ziarist AGERPRES – act care reprezintă demisia mea din ambele calități. Această decizie a fost determinată de: 1) Hotărîrea funcționarilor Primăriei Capitalei de a demola casa din Strada Buzești nr.5, unde a locuit Mihai Eminescu în anul 1882, acolo unde Poetul Național a scris capodopera «Luceafărul» și cea mai însemnată parte a publicisticii sale (...); 2) De cîțiva ani sînt un autor aproape interzis în țara mea, pe care am cîntat-o în cîteva poeme și cărți! Concret, din anul 1986 n-am mai reușit să public nici un volum, deși am predat cîtorva edituri mai multe manuscrise: «Recviem pentru mama» și «Elegii pentru vietăți» (versuri), precum și «Patriarhale», «Istorie bucureșteană» și «Alerg după o stea» (publicistică). (...) 3) Mi-au fost

blocate două scenarii de film, «An nou cu bucurie», consacrat Epopeii rezistenței populare românești în perioada 1916-1918 și «Fîntîna secretă», o comedie inspirată din practica de vară a unor studenți la Istorie, pe un șantier arheologic din Transilvania. Voi adăuga, la toate acestea, și soarta incertă a piesei mele de teatru «Toată lumea știe fotbal», o comedie socială, care se tot repetă de vreo șase luni la Teatrul Tănase din București, dar iată că funcționarii de la C.C.E.S. și Primărie nu vor s-o includă în repertoriul ferm, deși ea este aprobată de C.O.M.-ul teatrului. Am ajuns oare un copilproblemă al acestui regim?”. (...) Acum, nu știu ce mai pot zice toți cei care susțineau că ,,Vadim a fost un cîntător al regimului comunist” sau că ,,era colaborator al Securității”. Și pentru a încheia definitiv acest subiect legat de Corneliu Vadim Tudor, care nu a fost niciodată ,,omul comuniștilor”, și asta pentru că tot timpul a fost cenzurat, urmărit și amenințat de puterea statală, hai să vedem ce se află scris în Dosarul de Urmărire Informativă întocmit de Securitate la adresa domnului Corneliu Vadim Tudor, dosar aflat la C.N.S.A.S. În volumul 1, fila 240, se află telegrama telex din 13 iunie 1987, pe care Vadim Tudor i-a adresat-o generalului Ilie Ceaușescu: ,,Stimate tov. general, ne adresăm dumneavoastră ca șef de școală istorică, militar de carieră și purtător al unui nume scump: salvați ctitoria lui Matei Basarab, Biserica Sfînta Vineri din București! (...) Asemenea practici nu trebuie perpetuate. Iertați-ne pentru acest semnal de alarmă, dar la așa ceva conștiința noastră ne dictează a spune răspicat: DESTUL!”. Mai jos, operatorul înregistrării a consemnat că ,,La ora 10,30, «T» transmite telegrama tov. Gen. Doctor Ilie Ceaușescu. Semnează Eugen Barbu, Paul Anghel, Sabin Bălașa, Ion Lăncrănjan, Fănuș Neagu, Doru Popovici, Mihai Pelin, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu și «T» (Corneliu Vadim Tudor)”. Vadim Tudor a fost un adept al Adevărului pur și al Dreptății supreme. Avea curajul să lupte pentru aceste valori, pe care le slujea și cu condeiul său neiertător.

La Editura Amurg sentimental, din București, a apărut recent, sub semnătura scriitorului Ion Machidon, un statornic colaborator al revistei noastre, volumul intitulat ,,Țara mea de la străbuni”, cuprinzînd 100 de poeme patriotice. Dedicația autorului: ,,În amintirea celui care a fost Tribunul Corneliu Vadim Tudor, un mare Om și un mare Patriot - de neegalat în privința dragostei pentru Țară și Neam, care s-a săvîrșit de pe această lume cu România în inima lui, mare cît Carpații, și cu Tricolorul în suflet, cît veșnicia lui Tudor Vladimirescu. Îl aibă Dumnezeu în paza Lui! Lidiei Vadim Tudor, cele mai frumoase gînduri și susținere necondiționată în păstrarea veșnic vie a memoriei tatălui său. Am scris aceste poeme din dorința ca românii de bună credință să nu-și uite eroii acestui neam obidit și năpăstuit, acasă la el, de acest capitalism rapace, cu o clasă politică pusă numai pe căpătuială. Trăiască Revista «România Mare», într-o Românie reunită cu frații de dincolo de Prut, pentru care marele Vadim Tudor avea un respect deosebit. Urările mele de bine pentru toți cititorii acestei publicații. Ion Machidon, 1 septembrie 2021”.

Să nu uităm că a fost regele pamfletului și, printr-o simplă glumă, te putea face să nu mai ieși pe stradă de rușine. A fost omul care avea ,,cel mai tăios, obiectiv și documentat discurs politic” (Adrian Păunescu) și cel care ,,a fost cel mai bun vorbitor al limbii române din întreaga clasă politică” (prof. George Pruteanu).

Personalitatea lui Corneliu Vadim Tudor a fost unică și de necontestat. El gîndea și acționa numai în limitele principiilor creștine, sens în care vă pot da un exemplu puțin cunoscut. Cîndva, am fost desemnat de Vadim să verific, prin sondaj, persoanele care primeau ajutor lunar în cadrul programului ,,Cina creștină”, inițiat de ,,Fundația România Mare”. Prima persoană la care m-am prezentat locuia pe Bd. Magheru, într-o vilă spațioasă, fiul acesteia fiind un om de afaceri de succes. O altă persoană beneficiară a programului amintit m-a rugat să nu dezvălui faptul că era membru PSD, iar alte 2-3 vîrstnice care primeau acest ajutor miau mărturisit că la alegerile prezidențiale nu au votat cu Vadim. Constatînd că erau multe astfel de situații, am solicitat, la finalul verificărilor, ca programul ,,Cina Creștină” să fie desființat, dar Vadim Tudor mi-a spus: ,,Măi omule, lasă-i, că Dumnezeu îi va judeca!”. Puțină lume știe că Vadim Tudor, cu temperamentul său vulcanic, nemulțumit de cîte un angajat, din redacție ori de la fundație, le cerea să plece, dar a doua zi, tot el îi chema înapoi. Iubea oamenii și nu accepta să-i știe cu sufletul secat de lacrimi: ,,Mi-e milă de tot ce e viu și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare”. Cîndva, el mi-a spus: ,,Nu pot tunde iarba, că aud cum plîng florile, și iarba în pămînt se ascunde”. Cum și-a justificat simțămintele? Genial: ,,De ce simt asta? Specia umană/ E mai sălbatică ca oricînd!/ Planeta sîngerează ca o rană/ Devine fiară omul cel mai blînd”.

Nu știu cum un astfel de om a putut fi mințit, trădat și judecat de cei ce i-au stat în preajmă, cărora le-a făcut un car de bine și față de care nu a greșit cu nimic. Poate și de aceea, Corneliu Vadim Tudor, un gigant al culturii române, a intrat în Istorie și ca un autentic simbol al moralei creștine. Dacă există cineva care contestă asta, să o facă doar în fața bunului Dumnezeu!

VALENTIN TURIGIOU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

AmInTIrI LITErArE

Serenada

Aflat la mare: ,,Nu iubesc marea, dar îmi place mugetul ei”, Fănuș Neagu, după ce s-a bronzat jucînd table pe terasă, a început să se plictisească de moarte. La pescuit nu avea răbdare să stea, în serie era numai cu prieteni, așa că nu avea cu cine să se certe; de scris nu scria din pricina căldurii... Plictiseală mare deci, pînă în ziua în care căzu ca ca o mană cerească la Vila scriitorilor naistul Gheorghe Zamfir. Cele ce urmează le-am aflat din gura prozatorului de la Dunăre, care mi-a povestit în ,,stil personal” următoarele: (Text înregistrat).

,,Cade, fratele meu de suferință, nea Zamfir naistul, îl știi, ăla de face să tremure plopii și Europa de frică cînd le cîntă seara pe lună dintr-un colț de buză de înger. Era îmbrăcat într-o cămașă de borangic numai fluturi și roșcove, cu nasturi de sidef înșurubați la mîneci. Se uita partea feminină a litoralului după el cum se uitau ăia după Cometa Kohut, sau cum naiba o cheamă, și el se făcea că nu vede. Uns cu obiceiuri de oltean dedat la bine, trece printre litoraliste ca lebăda printre pescari. Nu-ți mai spun ce înghesuială era seara la noi pe terasă! Că-l mobilizasem pe loc, consemnat la domiciliu și turnam în el Băbească trăsnită de soare să-i vină răsuflarea mai iute și să-i dilate naiul.

Cînta, Paule (apelativ multilateral cu care ne adresam unul altuia în ocazii mai... libere) de săreau peștii din apă drept în minciocul lui Băieșu. Se schimbase viața! Un zefir de veselie bîntuia pînă în inima melancolică a celor cîțiva poeți suprarealiști. Cîntam: «să treci prin lume fără dor/ cu inima tot mută/ într-un albastru fără nor/ și fără nici o cută» și altele de inimă albastră. Nu mai făceau plajă confrații de condei; poetul Pituț avea motiv să stea pe terasă, să vadă «ce-i cu omu’ ista care cîntă așa fain»; pînă și Băran, care vorbește cît ăia de la biroul de informații al Gării de Nord, trăsese un scaun pe-aproape și stătea pe loc repaus cu lacăt de taină la gură.

Păcat că n-ai fost, Paule, unde dracu umbli? Am auzit că ai stat la schit în munte cu un călugăr care te-a dat de partea lui. Nici tu pălincă nu mai bei, nici tu vin nu jinduiești. Asta s-o creadă alde Guță Băieșu că tot

Din Bucure ş tii de altădată

Lipscani – strada vanităţilor

Spaţiul virtual este plin de informaţii şi de fotografii ale Lipscaniului de altădată, prin urmare un articol în plus nu ar putea aduce nimic nou în acest amalgam. Cu toate acestea, un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei ,,Ilustraţiunea Română” ne contrazice. Nu este un articol care rescrie istoria bătrînei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele Lipscaniului. Subiectul principal al reportajului este ,,societatea aparte” care îşi ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrîne străzi negustoreşti. O societate pestriţă, alcătuită din clienţi de toate categoriile, din negustori şi din vînzătoare, din manechine şi din vînători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă – care vă va capta atenţia încă de la început. Pentru că ştiu că nu iubiţi introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului P.B.M., care o să vă spună poveştile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:

„Pe Lipscani, după ce am trecut de «Café-ul Elite», aud deodată nişte urlete grozave:

- Dar ce-i, domnule? – ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S-a mutat vreo grădină zoologică aici?

- Nu, sînt negustorii ambulanţi care îşi strigă marfa. Înşiruiţi pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspîndită dinainte, ţipă din răsputeri:

- Ciorapi – 3 perechi 100 de lei; genţi de damă luate de la faliment. Grăbiţi-vă, să nu pierdeţi chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!

Strînse, presate ca icrele în cutie, zgomotoase, tîrîndu-şi alene paşii, cucoane se duc, vin, se opresc în faţa vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceeaşi intenţie: să vadă ultimele noutăţi. Trotuarele sînt pline de lume, dar şi în mijlocul străzii, prin şirul lung de maşini şi de trăsuri, la dreapta, la stînga, pretutindeni, cucoanele se strecoară. Ce hărmălaie! Ce de încurcături, pe care agentul de circulaţie, şeful de orchestră al

colaborează la satiră și umor cu chestii de alea de zice că te fac să rîzi. De, vorba proverbului «cine-i harnic și muncește are tot ce vrea, cine-i leneș și chiulește are... tot așa».

Le-am spus și eu versuri de alea... diamant, silabe rare: «trei îngeri zboară-n asfințit/ doi tac și unul a gîndit/ e liniștea atît de mare/ c-aud cum se deschide-o floare», dar degeaba, tot Zamfir era vioara-ntîia și cînta din bucata aia de rădăcină de paltin prăjit la lună de-mi golea spinarea de puteri.

Am stat tîrziu pînă s-a răzvrătit luna din mare cu botul ei de iapă în călduri și cînd nu s-a mai putut sta, că dormeau confrații de condei sforăind ca la carte, ba alții mai dîrzi ne-au somat să întrerupem concertul că altfel ne spun maestrului Geo Bogza, care-i în comisia de onoare și știi cît mă iubește. De asta m-am cam înfiorat, mă lua cu frig amenințarea. Decît să mă spună lui nea Geo pe care-l iubesc și-l aud peste tot, mai bine mutăm postul mai la vale spre faleză, unde numai pescărușii și băieții ăia de la salvamar se mai plimbă și n-au somn. A cîntat și aici Zamfir dulce și mătăsos, după care am propus grupului de tovarăși să mutăm tabăra melomanilor mai în sus, sau mai în jos, unde-o fi, numai s-o mutăm. Și uite că-mi trece un fulger de idee prin cap, scurt ca un strigăt de cocor pierdut în noaptea lumii. Ce-ar fi, propun eu disciplinat, să-i dăm o serenadă lui nea Mac? Care nea Mac?, mă întreabă naistul, și eu îi spun că e vorba de președintele nostru, de George Macovescu.

S-a lăsat greu, zicea că-i este rușine (auzi, la bietul copilaș), dar pînă la urmă a cedat. Așa că ne-am aliniat în pas de front, zic ne-am că mai aveam aliați pe Mircea Sântimbreanu, da, da, ăla înaltu’ de doi și ceva care abia încape în cameră de bloc și mai era cineva, cred că Băieșu, plus cîinele lui Sântimbreanu, o javră cît un arici care

vehiculelor, cu bastonul într-o mînă, gesticulînd şi vociferînd, încearcă să le reglementeze”.

Cliente şi... cliente

,,Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghionteşte, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sînt cumpărătoare platonice şi care, de multe ori sînt mai bine informate decît vînzătoarele magazinelor. Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Şi tocmai aceasta e plăcut şi înduioşător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuşi ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dînd vînzătoarelor speranţa unei cumpărături regale. Iată, de pildă, o doamnă care străbate magazinul cu aerul cuiva care ştie precis ce vrea şi unde se duce. Cu toate acestea, se opreşte la toate raioanele. În sfîrşit, cheamă o vînzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, îşi schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceeaşi informaţie, repetă de douăzeci de ori «dar nu aveţi alta cu o mică bandă bleu?»”.

în «societate» răspunde la numele de Gică și acasă... George (se pronunță în cea mai pură engleză «geogi»).

Ne orientăm spre domiciliul președintelui, mai fusesem o dată, ziua, cam știam unde stă, așa că am ajuns fără peripeții împingîndu-i de la spate pe toți recruții ăia care plecau parcă pe front. Înainte de a intra într-un fel de hol îl întreb pe șoptite, ca hoții de cai, pe naistul fermecat de zeul muzicii dacă știe să cînte «Sonata lunii». Face semn că da și eu îi dau pornirea dînd din mînă ca maestrul Celibidache cînd vine la București. Și unde nu începe, frate Paule, o dumnezeire de note și o văpaie de sunete de te lua cu fiori de zarzăr plutitor. Cînta Zamfir ca orchestra Filadelfia. Stam smirnă la ușa președintelui cu ochii înecați în lacrimi, și de acolo se auzi o mișcare surdă care încetă iute, semn că pesemne și «dînșii» ascultau cuprinși de vrajă. Termină naistul lin și diafan, tăcerea cade grea ca un meci de fotbal cu Anglia și noi plîngeam și smiorcăiam nasurile.

În atmosfera asta felurită aud numai că se deschide ușa, noi voiam tocmai să facem stînga-mprejur, și o mînă se întinde spre mine și-mi pasează ceva, o bucățică de hîrtie. Gîndeam că-i un bilet de mulțumire, o carte de vizită sau cam așa ceva. La lumina lunii îmi dau seama că hîrtia era... o sută de lei! Bravo, zic! Bine și-așa, decît nimic!

A doua zi, cînd marea se zbuciuma fără rost din mii de valuri, cum se zbuciumă confrații în jurul alegerilor, recapitulez eu întîmplările nopții și zic în sinea mea că trebuie musai să înapoiez lui George Macovescu banii. Dacă o vrea el să facă cinste pentru... muzicanți, să plătească în natură. Nimeni nu refuză o stică de Cinzano. Sau chiar două! Nu?... Îl întîlnesc la ora prînzului, mă dau sfios, mă așez la masă și încep pe departe să-mi cer scuze și-i întind suta rugîndu-l s-o ia înapoi. Ce sută să iau înapoi?, zice exclența sa și se miră ca un diplomat. Îi spun cum și ce cu concertul de noapte și el rîde și zice «n-ați fost la mine, Fănuș, eu stau în partea cealaltă a stațiunii, îmi pare rău»... Și uite-așa, fratele meu, mă chinui de vreo cîteva luni să aflu cui am dat concertul, să aflu cine e persoana și să-i dau suta înapoi și să-mi cer scuze, și nu reușesc în ruptul capului...”.

mIrCEA mICU

Pe Lipscani, cînd se înserează ,,Ora 7. S-a întunecat. Casele s-au învăluit în pînzele uriaşului păianjeniş al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele şi-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu cîte un pacheţel pe deget. În faţa magazinelor de la Dermata, puternic luminate, doi şomeri, vagabonzi, cu feţele speriate şi nerase, cu picioarele vîrîte în nişte petece de piele cu pretenţii de încălţăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălţăminte.

- Şi cînd te gîndeşti – spune unul – că sînt unii care-şi cumpără încălţăminte adevărată...

Strada Lipscani s-a însufleţit din nou: sînt vînzătoarele – midinetele noastre – şi vînzătorii, care nu discută decît de cămăşi, ciorapi de mătase, gulere şi noua modă a paltoanelor. La poarta de ieşire a personalului o mică mulţime aşteaptă. Grămadă. Și una cîte una, fetele scoboară. De cum au ieşit pe stradă, clipesc din ochi ca ameţite de lumină şi libertate. Un tînăr s-a desprins din umbră şi mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănţuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întîlneşti, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, şi nu din cele mai urîte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Mac Donald, va fi mîine doamna elegantă şi distinsă din «Packardul» care trece în goană. Cîte din vînzătoarele şi manechinele admirate ziua prin magazine, unde s-au învîrtit zîmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint şi brocat, trec apoi neştiute şi neobservate de nimeni, în rochiţele lor simple, pe dinaintea atîtor trecători, nepăsători, în faţa acestei frumuseţi. Nu degeaba poetul a cîntat: ,,Drag Lipscani, în vremuri grele,/ Te slăvea tot Ţarigradu’/ Şi veneau la Bagadele/ Doamnele lui Vodă Radu./ Astăzi ai doiniri de harfă,/ Iar de-a lungu-ţi manevrează/ Cea mai căutată marfă,/ Pe Lipscani, cînd înserează”.

DEIERI-DEAzI BLOGSPOT COM

Vadim cel Mare

Gînduri pentru Tribun

Au trecut 6 ani de cînd a venit, ca un trăsnet din senin, vestea care ne-a amuțit: ,,A murit Vadim!”. Inegalabilul om de cultură, iubitor de neam și țară, cel care ,,din bucata sa de pîine, a hrănit și OM, și CÎINE”, ne părăsea nedrept de devreme. Pentru că nu l-am meritat, Dumnezeu ni l-a luat. Cu Moartea și-a băut ULTIMA CAFEA și a plecat împreună cu Ea, lăsînd în urma sa o lume dezlănțuită, din ce în ce mai ,,mică”:

,,Privim în urma noastră

E-un cîmp de lumînări

E doliu la fereastră

Și munți de remușcări” (C.V. Tudor)

În țară e zarvă și mare ocară. Speranța pentru un trai decent piere, în lupta lor pentru putere și, în acest scop, se fac și se trîntesc guverne. Nivelul de trai continuă să scadă abrupt, odată cu scumpirile generalizate. Impactul creșterii prețurilor la energie se simte în toate domeniile, fără excepție: produse alimentare, bunuri de larg consum, materiale de construcții, servicii, transport. În perspectiva iernii care urmează, guvernanții, în loc să plafoneze pe un an-doi prețul la energie, pînă se vor identifica surse (interne) de aprovizionare, sau să aplice scutiri fie de accize, fie de TVA (ori ambele) la acest produs, s-au gîndit, în ultimul moment, la consumatorul vulnerabil, pe care intenționează să-l protejeze prin compensări ale facturilor, din fonduri bugetare, adică de la fiecare. Și asta, ca nu cumva să diminueze profiturile, și așa uriașe, ale marilor companii și multinaționale...

Plătesc fraierii, ca s-o ducă bine ,,băieții deștepți”, de care actualii guvernanți au mare grijă...

E început de septembrie, e cald, însă salariile și pensiile sînt de mult ,,înghețate”. Apriga luptă pentru ,,ciolan” se dă la noi în buzunar. Omul cinstit a sărăcit, hoțul s-a îmbogățit. Scumpiri în lanț, inflația crește galopant. Pe străzile Capitalei, șobolanii te mușcă de picioare, gunoaiele se-nșiră pe trotuare, susținătorii LGBT+ și alți descreierați defilează cu aplomb și vor să ne impună lumea lor.

Puterea se joacă ,,de-a Baba Oarba” cu noi, se face că nu știe ce se întîmplă în ,,parohie”.

Din păcate pentru noi, Timpul ne-a declarat război. Ne rămîn doar vorbele profetice ale poetului Vadim, la căpătîiul căruia arde o Candelă de Argint:

,,N-am să îmi pierd credința în Dumnezeu

Este o forță mai presus de mine

Azi sînt la o răscruce, mi-este greu

Îmi rîd în față cei fără rușine.

Triumfă ticăloșii, se-nmulțesc

Au bani, dețin puteri nelimitate

Parcă un spirit rău și nebunesc

Le bagă celor drepți cuțitu-n spate.

Precum un ceas ce merge îndărăt

Un mare lingvist român și opera sa (II)

O lucrare monumentală (2)

Printre membrii și colaboratorii Buletinului Societății Filologice, pe care l-a scos Ovid Densusianu ,,urmare a înființării unei societăți ad-hoc, cu statut în regulă”, se numără și Tiktin.

Opera căreia Tiktin i-a consacrat cea mai mare parte din viață este Dicționarul român-german, apărut între anii 1895-1925. Un rol important în elaborarea acestei vaste lucrări l-au avut legăturile lui Tiktin cu oameni de frunte ai culturii românești. Surse importante pentru elaborarea acestei opere leau constituit atît vechile documente de limbă, textele literare, sau diferitele lucrări de specialitate, cît și graiul viu al poporului, pe care a putut să-l cunoască, el umblînd mult prin țară. Munca de decenii pentru elaborarea Dicționarului român-german, operă lexicografică monumentală, a fost istovitoare. Lipsit de orice ajutor material, autorul a fost nevoit să facă singur pînă și corectura tipografică.

Încă de la primele fascicule, apariția dicționarului a fost considerată drept un eveniment de seamă în lumea științifică. Émil Picot a scris în ,,Romania” din 1869: ,,Chiar numai numele autorului ne promite o carte

Scrisore

excelentă și deosebit de prețioasă, iar prima fasciculă pe care o avem în față este începutul unui repertoriu atît istoric, cît și practic, cu totul remarcabil și care va aduce cele mai mari servicii”.

În vederea îmbunătățirii procesului de predare a limbii române, Tiktin alcătuiește Gramatica română pentru învățămîntul secundar, care apare între anii 1891 și 1893, fiind socotită o operă clasică în acest domeniu și avînd totodată o deosebită însemnătate atît pentru lingvistică, cît și pentru învățămîntul nostru.

Promovarea limbii ºi literaturii române

peste hotare

În toamna anului 1905, Tiktin este numit ,,lector onorar” pentru limba română la Seminarul de limbi orientale din Berlin. El ține aici prelegeri de limba și literatura română pentru începători și avansați, urmărind – așa cum rezultă dintr-o notă scrisă de Tiktin - ,,răspîndirea cunoștințelor de limba și literatura română în țările apusene și deșteptarea interesului pentru România și poporul român”. Din păcate au rămas puține date despre lecțiile ținute la Berlin, deoarece cursul său n-a fost tipărit, dar este cunoscut interesul manifestat de studenți față de prelegerile expuse.

În urma dorinței speciale a lui Sachau (un filolog german romanist), el a mai ținut și un curs cu caracter de popularizare despre România. H. Morf, șeful seminarului de limbi romanice, îl solicită să țină cursul și la acest seminar. În afară de istoria limbii române, Tiktin a căutat să facă cunoscută peste hotare și literatura română, despre care, pe lîngă lecturile ținute la Berlin, a publicat și o interesantă dare de seamă. De asemenea, a tradus în limba germană diferite opere ale scriitorilor noștri. În același timp, Tiktin menține o permanentă legătură cu activitatea științifică din țară, fiind în corespondență cu Ov. Densusianu, S. Pușcariu, V. Bogrea, L. Șăineanu, I. A. Candrea, G.T. Kirileanu ș.a.

VADIm CEL mArE

Străbate țara călare, Biata țară betegită

De el tare mult iubită

Pe ogoarele bătrîne

Unde încă se coc grîne

Unde ia se mai poartă

Mă-ntristez de-a noastră soartă

Mie ochiul mi se zbate

Că-s furat de al meu frate

Unde ești, TRIBUN al zării, VADIMISTUL nost’ al țării?

Să critici a cîta oară

Nesătuii de afară

Cu căruța ta stelară

VADIMISMUL încă ară

La glasul tău tunător

Simt o lacrimă de dor

Coboară iar pe-acest ogor

Adu unirea în popor

Să trăim și noi mai bine

VADIME, greu ne este fără tine!

SIMION JEBELEAN (CĂPIȚĂ)

Profesor pensionar, Timișoara

E viața țării mele ocupate

Eu fac eforturi mari să le arăt

Românilor c-așa nu se mai poate”.

Din păcate, maestre, se mai poate...

Un gînd pios pentru regretatul și în veci neuitatul CORNELIU VADIM TUDOR.

LILIAnA

TETELEA

Perioada primului război mondial a fost o epocă deosebit de grea și pentru Tiktin. Anii 1914-1918 au însemnat nu numai întreruperea legăturilor cu România, dar și stagnarea activității sale științifice. Din august 1916, odată cu intrarea României în primul război mondial, orice subvenție din partea statului român, pentru Seminarul de limba română, încetase. Cu toată situația sa precară, Tiktin continuă atît cursurile la seminar, cît, mai ales, redactarea ultimelor fascicule din Dicționarul român-german

Din nou în ţară

În 1919, Tiktin revine în țară pentru a putea obține tipărirea celorlalte fascicule ale dicționarului. Pretutindeni este întîmpinat cu indiferență de cercurile guvernamentale, fapt ce reiese și dintr-o scrisoare adresată lui Ovid Densusianu: ,,Demersurile mele pe lîngă minister au dat, după cum prevăzusem, un rezultat negativ. Mi s-a refuzat indemnizația pentru trecut și nu mi s-a deschis nici o speranță pentru viitor”.

După multe inistențe, s-a găsit o soluție, și anume ca tipărirea ultimului volum al dicționarului să fie încredințată Casei Școalelor. Deși această rezolvare îl lipsea cu totul pe autor de drepturile cuvenite pentru uriașa muncă depusă, a fost nevoie de o luptă îndelungată pentru ca Tiktin să-și poată vedea totuși întreaga operă tipărită. Un rol important în apariția ultimelor fascicule l-au avut desigur lingviștii români Ovid Densusianu și Iorgu Iordan. Ultimul scria în acest sens, în ,,Arhiva” din 1924: ,,Ne putem permite luxul de a renunța, din cine știe ce considerații, la singurul dicționar științific al limbii române care poate fi gata în cel mult un an?”. Tipărirea celui de-al treilea volum al dicționarului este legată mai ales de numirea lui G.T. Kirileanu, care a menținut permanent legătura între Tiktin, aflat în Germania, și autoritățile din țară. Alături de Tiktin, Kirileanu a fost nevoit să depună eforturi susținute pentru a determina cercurile conducătoare să dispună tipărirea dicționarului. (va urma)

I. rIZESCU

File de istorie

România, patria tuturor celor ce o locuiesc

Coordonata fundamentală și permanentă a Istoriei Românilor, rezultat logic al evoluției istorice a societății românești, lupta pentru făurirea Statului Național Unitar Român, a constituit idealul, năzuința multiseculară a celor mai înaintate forțe ale Națiunii Române, a tuturor categoriilor sociale, a întregului Popor Român. Marea Unire din 1918 a fost realizarea procesului istoric în urma căruia toate provinciile românești – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Sătmarul, s-au unit cu Regatul României. Iată de ce, 1 Decembrie 1918 a fost ziua unui sfînt vis împlinit, pagina cea mai importantă a Istoriei Românilor. Să ne gîndim întotdeauna cu respect și cu mîndrie patriotică la sacrificiile înaintașilor noștri de la 1600, 1859, 1877-1878, care reprezintă pilonii uriași pe care s-a așezat Statul Național Unitar Român pe pămîntul Daciei străbune.

Hotărîrile Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia au fost aprobate şi de minorităţile naţionale din România

Caracterul profund popular al actului Unirii, amplele manifestări românești au influențat pozitiv și minoritățile naționale, pentru a adera la acel act strălucit de la Alba Iulia, Capitala Unirii de la 1 Decembrie 1918. În Transilvania, la Tîrgu Mureș, Consiliul Național Maghiar, constituit la 31 Octombrie 1918, a militat pentru (...) „Dreptul la autodeterminare al popoarelor din Ungaria și recunoașterea statelor naționale formate sau în formare”, cum a declarat Antalffy Endre, președintele consiliului, text apărut în publicația Brassoi din Brașov și Uj Világ din Sibiu. Consiliul Central Săsesc, în Adunarea de la 8 ianuarie 1919, ținută la Mediaș, a adoptat o Rezoluție în care se arată (...): ,,Prin unirea cu România a Transilvaniei și a părților ungurene, s-a creat un teritoriu compact și de unitate, ce ne interesează pe noi în relațiile etnice. Poporul Săsesc se alătură la Hotărîrea Adunării Naționale de la Alba Iulia” (Drapelul din Lugoj nr. 4 din 22 iunie 1919). Șvabii din Banat s-au întîlnit la Timișoara în 10 august 1919 și au publicat o Rezoluție prin care au aprobat unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României (Idem). Evreii din Transilvania, întruniți în 18 martie 1919 la București, în urma unor negociei lărgite, au aderat și ei la Actul Unirii de la Alba Iulia (Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983). La 27 aprilie 1919 a avut loc Adunarea Generală a țiganilor (romilor) din Transilvania, ținută la Tîrnăveni. Ei au redactat o Rezoluție și un Memorandum, pe care l-au trimis la Consiliul Dirigent de la Sibiu, prin care recunosc Marea Unire de la Alba Iulia (Ibidem. Mai vezi și Arhiva Muzeului Unirii de la Alba Iulia, Documentul 2126/14).

Caracterul larg și democratic al Hotărîrii de Unire, conținutul identic al Programelor de eliberare a românilor, componența forțelor sociale participante la această luptă au ilustrat și au dovedit unitatea de aspirații de secole a idealului național pentru desăvîrșirea Statului Național Unitar Român.

Declaraţia de adeziune a Secuilor, prezentată în Parlamentul României de către baronul Ioseph Fay, în Şedinţa Solemnă din februarie 1920

Numele familiei Fay în documentele ungurești de la Budapesta este consemnată încă din Secolul al XIII-lea. De-a lungul vremurilor, familia Fay a fost socotită ca o familie de vestiți militari, ambasadori la Înalta Poartă Otomană și la Veneția, guvernatori, scriitori, pictori și muzicieni. Baronul Ioseph (Iosif) Fay a fost un clasic al literaturii ungare. El este autorul ,,Declarației de Adeziune a Secuilor la Unirea Transilvaniei cu Regatul României”. Discursul său a emoționat întreaga țară, fiind elogiat și de părintele istoriografiei române, Nicolae Iorga. Adeziunea a fost prezentată în Ședința Parlamentului României în februarie 1920. Documentul este considerat ca excepțional, dar ignorat de istoricii unguri și de unii istorici români (Nicu Neag).

Iosif (Ioseph) Fay a fost secui, doctor în drept internațional, specialist în istorie și poliglot, cunoscînd și vorbind 12 limbi străini. El a fost ales ca deputat în

Primul Parlament al României Mari din Odorheiul Secuiesc. Ioseph Fay a fost prieten politic cu Octavian Goga și cu C. Tăslăuanu. A devenit ulterior ambasadorul României la Tokyo și la Bruxelles. Fiul său a fost căsătorit cu Voica Bogdan, descendentă a mai multor familii domnitoare din Moldova - Bogdan, Cantemir, Sturza - și strănepoată a lui Grigore Ghica, ultimul domnitor al Moldovei.

Din Discursul lui Iosif (Ioseph) Fay, răzbate ideea că secuii au înțeles comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu Regatul României la 1 Decembrie 1918. Mai mult, baronul și parlamentarul secui promitea că toți secuii vor deveni un factor important în consolidarea și dezvoltarea României Mari.

Semnatarii prezentului studiu își propun să prezinte in extenso Declarația baronului Iosif (Ioseph) Fay în Parlamentul României, cuprinsă în Documentele Adunării Deputaților nr. 11/1920:

„ Domnilor Deputați, Înainte de toate, vă rog să iertați greșelile Cuvîntării mele, deoarece în limba română numai de cîteva luni vorbesc. Eu vreau să vă vorbesc numai cîteva lucruri despre Poporul Secuiesc. Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenie, harnic și sîrguincios.

Avînd în vedere că interesele sale vitale vor fi ocrotite în interiorul noului Stat Român, secuii au primit în liniște și cu încredere Unirea Transilvaniei cu Regatul Român. (Aplauze puternice și prelungite) Partea cea mai mare a vieții secuilor s-a petrecut ca un copil vitreg al Statului Ungar. Cum că așa a fost, aceasta o dovedește pe scurt și faptul că parlamentarii unguri au ieșit aproape fără excepție din sînul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost și sînt și din aceia care accentuînd lozinci de agitare, au voit să tulbure liniștea înțeleaptă a Secuimii, prin lipsa de cunoștințe. Dar, Domnilor Deputați, aceștia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitațiuni. Deoarece agitație nu este. Este însă o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii unguri care și-au pierdut oștile mai încearcă să impună a lor putere și fac pe disperații politici. Poate că acești agitatori cred că pot înnebuni prin cuvinte Poporul Secuiesc. (Aplauze puternice) Poporul Secuiesc știe să cumpănească greutatea stringentă a schimbărilor universal – istorice și a evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastră națiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decît făcînd numai politică reală.

Domnilor Deputați, De multe secole Secuimea trăiește strînsă într-un colț în Munții Ardealului. În acest enorm timp, partea cea mai mare a vieții, Secuimea a petrecut-o ca un copil vitreg al Statului Ungar. (Aplauze prelungite și puternice) Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor ungare de unificare șovinistă, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitori pe teritoriul Ungariei. (Aplauze puternice și strigăte de bravo) Cît de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a Secuilor față de orice popor și chiar și față de fratele său ungur este destul să o dovedesc cu indicația Declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat la 1600 pentru Unirea Țărilor Române alături de Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase și îndelungate și strigări de bravo)

Domnii mei, dacă așa a fost în Evul Mediu, cînd de fapt piața națională a secuimii exista și cînd deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de dureroase loviri, cu atît mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în Evul Nou (…) Poporul secuiesc poate fi una din pietrele cele mai sigure la edificarea României Mari. (Aplauze puternice și prelungite cu strigăte de bravo)

Chiar și în timpul cel mai din urmă, guvernele ungurești nu au recunoscut importanța Secuimii, într-atît chiar din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, așa zicînd numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite nevoi, deoarece fără valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, așa că funcționarii unguri, trimiși de la Budapesta în teritoriul secuiesc, considerau numirea lor în teritoriul nostru ca o dizgrație, aș putea spune ca o deportație. (Aplauze puternice și îndelungate) Domnilor Deputați, prin Hotărîrea Conferinței de Pace de la Paris, România a devenit stăpîna Țării Secuilor și prin această îndreptare conducerea a devenit Guvernului României. Limitele unei Cuvîntări Parlamentare ar fi înguste ca să înșirăm toate cîte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu considerație și bunăvoință ar contribui mult și la buna stare a Secuimii și la înflorirea ei, dar și la ridicarea culturii și cinstei Statului Român. (Aplauze puternice) Dintre problemele care așteaptă soluții, le vom pomeni numai pe cîteva din cele mai însemnate. După părerea mea, pe prima poziție ar fi nevoia de construire a

rețelei de căi ferate, care să aibă ca rezultat legătura Secuimii cu porturile mari. (Aplauze puternice) Legătura aceasta ar fi cu atît mai însemnată cu cît este sigur că și pînă aici interesele vitale ale Secuimii tindeau spre Sud (Aplauze) și că ei, fiind un popor par excellence comercial, necesitînd trecerea pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor Carpații, ca să-și satisfacă trebuințele lor.

Domnilor Deputați, tot atît de însemnată aș socoti și sprijinirea eficace, din partea Statului Român, a bisericilor și a școlilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, Secuii nu sînt în stare să-și susțină instituțiile de cultură cu succes, și numai cu propria putere.Totodată ar fi și chestiunea funcționărimii Secuiești; într-o nație atît de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al Statului Român să existe o îmbunătățire și în administrație și justiție, ar fi favorabilă existența în masă a elementului Secuiesc, sîrguincios, respectuos politicește, un puternic element de încredere. (Aplauze puternice) Însă dacă susținînd echitatea Statului Român, Poporul Secuiesc și-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluție a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră, la încopcierea trainică, o mai bună înțelegere, care ar lipi pe Secui de Statul Român, căruia ar avea să-i mulțumească pentru renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze puternice)

Ca cetățean credincios al Statului Român și ca Secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seama de acea teroare nestăpînită a societății cu care repausații conducători unguri au voit cu orice preț să siluiască pe Secui și să se bată cu morile de vînt (Aplauze puternice). Noi, Secuii, am adus cu noi încredere și ca răspuns dorim tot încredere. (Aplauze puternice)

Domnilor Deputați, părerile Dumneavoastă nu trebuie să le întemeiați pe aparență, ci trebuie să vedeți, să cunoașteți Poporul Secuiesc, care este harnic și cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutați-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin ceea ce cînd nu veți privi la noi ca învingătorul la învins și că vă veți întoarce, ca prieteni la prieteni (Aplauze îndelungate cu strigăte de bravo), la acest Popor Secuiesc, care tare mult a suferit și care este vrednic de o soartă mai bună. Făcînduse astfel, eu sînt convins că în scurt timp, Poporul Secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificarea României Mari (Aplauze puternice și prelungite, strigăte de bravo).”

Opinii despre Declaraţia baronului secui Ioseph Fay, deputat în Parlamentul României

După Declarația baronului Ioseph Fay, a luat cuvîntul Nicolae Iorga, care a spus: ,,Domnilor, mulțumesc în numele Dumneavoastră domnului deputat baron Ioseph Fay pentru cuvintele spuse în numele Secuilor, care alături de Ștefan cel Mare au luptat și au murit vitejește la Podul Înalt în anul 1475 pentru apărarea Moldovei și a românismului și care în cea mai mare parte sînt vechii noștri frați, care și-au pierdut limba lor. Îi mulțumesc domnului baron pentru încrederea ce o pune în Statul Român, care va ști să prețuiască această încredere”.

Despre Ioseph Fay, într-un interviu publicat în ziarul „Financiar”, nepotul său, scriitorul Ștefan Fay, a declarat: ,,Bunicul meu după tată s-a născut în Transilvania și s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendentă din familia Ioan Kemeny, care mai întîi a fost căpitan de Făgăraș, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se trage dintr-o familie românească, Micula, de pe Rîul Someș, apoi numele său a fost ungurizat în Kemeny. Baronul Iosif de Fay, la îndemnul lui Octavian Goga și a fratelui său Eugen, a lui Octavian Tăslăuanu și a altor patrioți români din Transilvania, a fost propus și ales ca Deputatul Secuimii din Odorheiul Secuiesc, în Parlamentul României. Discursul său în limba română, pe care abia o învățase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai că a fost ovaționat, dar și remarcat și apreciat de Nicolae Iorga, care pe atunci era Președintele Parlamentului României. Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea în diplomație. A fost numit Responsabilul Legației Române la Tokyo și învățînd, pe lîngă alte 13 limbi, și limba japoneză, a fost ales de Ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să țină discursuri la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns și Prim-Secretar al Ambasadei Române la Bruxelles, unde se pare că a fost asasinat. Pentru meritele sale de excepție în slujba Statului Român, Regele Ferdinand l-a decorat cu Coroana României și Steaua României. În Japonia a fost decorat cu Ordinul Soarelui Răsare”. Prof. Dr. IoAn CornEAnU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. nICoLAE DECSEI

Polemici « Controverse

Singurul său dușman a fost timpul…

(urmare din pag. 1)

El era… aparent un temperament vulcanic, de multe ori conflictual, dictatorial uneori, mai puțin decît se crede, se comporta ca un răsfățat, ironic și vesel, dar cu dese înnorări și furtuni… Și nu de puține ori epicentru al unor cutremure mai ceva decît Vrancea!

Și totuși, în acea zi de 14 septembrie, în care lumea sărbătorea regăsirea Sfintei Cruci, eu îl regăseam pe Vadim! Și mă regăseam pe mine, prin suferința care îmi deștepta eul ascuns.

Vadim a fost un om al destinului, care mi-a definit și mie destinul. Asta simțeam cu adevărat atunci. Și, da, este greu, imposibil chiar, ca în momentele comune ale vieții să înțelegi un om al destinului dacă nu ești, la rîndu-ți, un om al destinului. De aceea, acea zi cumplită mi-a arătat adevărul.

Îmi vine în minte ce scria Eugen Barbu, maestrul lui Vadim, despre Goethe, în excepționala ,,Măștile lui Goethe”: ,,Durerea capătă pentru el un sens. Înțelege gustul vieții interioare și al concentrării. Ceva din vechea superficialitate moare acum”. Da, chiar așa, atunci a murit o lume de care nu eram deplin conștient, pentru a mă face să înțeleg că era lumea în care eu existam. Și asta, repet, cînd îmi aduc aminte și retrăiesc… parcă totul s-a petrecut acum cîteva clipe.

Și, totuși… timpul, ce mister!

Cînd mă uit ce s-a întîmplat de atunci, cîte s-au schimbat, ei bine, parcă au trecut decenii!

România a devenit o colonie, românii sînt resemnați, străinii conduc și au pus mîna pe toate bogățiile, sîntem conduși de nulități pe care poporul le alege, nedreptatea și lipsa de demnitate sînt la ele acasă aici! Nu mai există curaj, a dispărut anvergura de erou, de luptător și patriot… Lipsește acel titan care să aducă oamenilor, românilor, focul zeilor! Acela era Vadim – și asta s-a petrecut în „timpul” scurs de la plecarea lui. Au trecut doar 6 ani? Parca ar fi trecut 50 – 100…

De fapt, dacă este să citim printre rîndurile lăsate de destin la vederea muritorilor de rînd, descoperim cîteva coincidențe interesante.

În mod straniu, 28 noiembrie, ziua nașterii lui Vadim este și a lui William Blake, cel care a ,,văzut” cel mai bine și a desenat lumea ,,Paradisului pierdut”, inegalabila operă vizionară, ce transcende timpul, epocile. Data morții, 14 septembrie, destăinuie întîlnirea cu Dante, părinte al poeziei și călător printre tărîmurile fără timp. Marele vizionar, cel care pășise dincolo de viață prin divina sa operă, a plecat definitiv în căutarea fără sfîrșit pe 14 septembrie. Călătoria fără timp…

Da, toată viața lui pămîntească, Corneliu Vadim Tudor a reclamat un singur dușman – timpul. În rest, nu, el nu a avut dușmani, nu a urît pe nimeni ci, în felul său, a urmărit ceea ce numai un creștin profund ca el putea căuta: îndreptarea păcătosului.

Voi relua acum un text, scris chiar la prima comemorare a lui Vadim, în care am încercat să descriu adevărata fire a celui de care s-au temut atîția – dar care a iubit atît de mult lumea. Și, apropo – anul acesta vom relua ,,Memorialul Corneliu Vadim Tudor” – desigur, în măsura în care nu vor apărea restricțiile „pandemiei”.

Textul din 2015 l-am intitulat ,,Controversatul om căruia nimic din omenesc nu-i era străin” și cred că merită să îl (re)citiți – pentru a înțelege mai bine ceea ce mă va încerca întotdeauna cînd mă voi gîndi la marele și capriciosul, vulcanicul și umanul, dar mai ales unicul Corneliu Vadim Tudor.

Controversatul om căruia nimic din omenesc nu-i era străin

De 25 de ani, numele propriu Corneliu Vadim Tudor este sinonim cu substantivul bun-comun ,,naționalism”. Reciproca este valabilă pentru mulți, dar e și un capăt de acuzare în viziunea altora. În linii mari, unii adepți ai naționalismului i-au reproșat Tribunului implicarea sa, principal promotor al unor idei și principii sacre, în felurite manifestări care țineau mai mult de spectacolul burlesc decît de epicul wagnerian - gen asociat îndeobște fiorului național.

Recunosc, am gîndit eu însumi multe asemenea reproșuri, m-au revoltat multe dintre exteriorizările greu de suportat ale unui intelectual incontestabil.

În extremisul acestor critici rezistă păreri conform cărora Vadim, prin excesele sale, nu doar a distrus partidul

- dar chiar a anulat șansele naționalismului românesc. Nu iau în calcul reproșurile celor afectați de conflicte cu temperamentalul Tribun, sau pe cele venite de la persoane cu suficient de puțină minte pentru a fi dirijați de agenții mediatici; mă refer doar la românii care pun sentimentele naționale dincolo de aparențe, exteriorizări temporare - chiar și recurente - sau de chestiuni personale. Sînt destui cei care l-au apreciat pe intelectualul patriot, dar s-au simțit trădați de momentele binecunoscute. Aceștia merită un răspuns, fiindcă nici Vadim, nici ei nu merită (să se despartă cu) resentimente.

Vadim a fost un mare implicat în tot ce-i omenesc - e un fel de a fi pe care îl întîlnim doar la creatori. Lor le este caracteristic acel pricipiu exprimat de Terențiu - ,,Homo sum, nihil humani a me alienum puto” – sînt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi e străin. Creatorii își trag seva operelor din tot și din toate, chiar dacă pentru noi, oamenii de rînd, unele din aceste ,,tot și toate” par frivole, chiar înjositoare. Paradoxalul adevăr poate merge pînă acolo încît să afirm că ,,Luceafărul” nu ar fi atins perfecțiunea pe care o cunoaștem astăzi dacă lui Eminescu i-ar fi fost străine crîșmele și bordelurile, ,,Inelul Nibelungului” poate nu ar fi existat dacă Wagner nu ar fi spoliat regatul Bavariei, ca să nu mai vorbim de viața scandaloasă a poeților naționali Baudelaire, Walt Withman sau Esenin. Greșeala celor ce resping fenomenul Vadim ca nefiind reprezentativ pentru naționalism provine din tratarea lui nu ca un creator complex, ci doar după una sau alta dintre laturi. Repet, e ca și cum ai spune că Nichita a fost doar un băutor, Villon și Chaucer niște curvari scandalagii, iar Karajan… doar un nazist!

Adevărul exprimat uneori scandalos de Vadim a însemnat creație - publicistică, poezie, analiză spirituală și idei politice; este absurd să îl compari cu un șef politic ordinar, dintre aceia aleși la congrese aranjate, obligați să se poarte conform UE, să pronunțe NATO nazalizat și să-i scrie numele pe burtieră pentru a afla lumea ce este cu el și cam ce vrea...

Discutam zilele trecute cu un cunoscut ziarist despre necesitatea unei exegeze a creației lui Vadim, atît a publicisticii, dar mai ales a poeziei; cred că ar fi necesar pentru naționalismul românesc ca și opera politică a Tribunului să treacă prin această firească etapă a post-creației. În epoca noastră, nici un alt curent politic românesc nu a avut parte de un asemenea aport ideatic – bazat pe actualitate, pe prezent -, și neluarea în seamă a acestei moșteniri, la reala sa valoare, ar fi o mare greșeală.

Ce a reprezentat Vadim, ca vector al valorilor patriotice, față de alți ,,lideri” actuali? Îmi vin în minte cîteva rînduri din ,,Cartea de aur”, teza de doctorat a Tribunului: ,,… Mozart era mai viu în dricul sărăcăcios decît prietenii lui care, rebegiți de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cîrciumă să bea bere și să mănînce cîrnați” Uitați-vă la secvențele pe care televiziunile le reiau obsesiv pentru a-i denigra imaginea: Vadim, în toiul celui mai absurd scandal, rămîne mai valoros și mai patriot decît cea mai sobră dintre non-valorile așa-zis manierate care ne conduc astăzi.

Și cît de edificatoare mi se pare în acest sens o frază auzită la începutul anului acesta: ,,Avem bugetul discutat și aprobat de instituțiile internaționale” - ah, cum sună asta din gura premierului României după 25 de ani de ,,libertate”!!!

Vadim, sinonimul naționalismului, lasă în urmă o creație; actuala generație a politicii nu poate avea alt sfîrșit decît în cutia cu maimuțe a unui negustor ambulant din bazarul politicii euro-atlantice. Este singurul loc în care asemenea personaje și-ar putea etala calitățile și ar primi și ce își doresc pe lumea asta – bănuții!

Acum 150 de ani, unul dintre cei mai importanți oameni politici ai viitorului stat român, Ion Ghica, era impresionat de cuvintele aparent profetice ale patriarhului istoriografiei franceze, Jules Michelet: ,,Fericiți sînteți voi, tinerilor Români: în țara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge și chiar ilustra prin fapte patriotice și mărețe”. Precizez că ,,tinerii Români” cărora li se adresa Michelet folosind majuscula erau acei prieteni unici prin minte și noblețe spirituală - Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Bălcescu, Christian Tell... Azi, un istoric mai puțin romantic decît Michelet ar putea spune ,,în țara voastră totul e de distrus, fiecare din voi se poate distinge printr-o nemernicie”. La timpuri de nimic, oameni de nimic. Cu care dintre ei ar trebui să discute ,,civilizat” un naționalist? Ce îi cerem, de fapt, unui creator care simte și trăiește fiecare clipă cu mult peste ritmul și nivelul omului obișnuit? (27 septembrie 2015)

Lăsați-mă cu 11 septembrie!

Mass-media și autoritățile române au dedicat ziua de 11 septembrie comemorării a 20 de ani de la tragedia de pe 11 septembrie 2001. Demnitarii români s-au întrecut în a-și exprima durerea, în a-i plînge pe cei ce au murit atunci. Nu la fel au procedat alte state, de exemplu, liderii maghiari au fost mult mai calmi, presa ungară a fost mai ponderată – iar în privința comentariilor, cetățenii țării vecine s-au dovedit a fi… mult mai ,,conspiraționiști” decît românii. Sau mult mai lucizi în a nu crede tot ce vor autoritățile SUA. Pentru că despre asta e vorba, să crezi sau nu ceea ce au prezentat conducătorii și Serviciile SUA, în condițiile în care afirmațiile despre atentate sînt pline de contradicții și de aspecte greu de acceptat.

Ca o paranteză, mă uitam cum se contrazic cei de la NATO, cu Biden. Astfel, Mircea Geoană afirmă că ,,în 2001, Afganistan era un refugiu pentru teroriștii AlQaeda care au planificat și au efectuat atacurile din 11 septembrie”, în timp ce Joe Biden spunea, pe 31 august: ,,Am fost atacați pe 11 septembrie 2001 din Yemen, nu din Afganistan”!...

Deci NU către SUA, ca sistem politic și militar, se îndreaptă compasiunea lumii, ci către suferința națiunii americane, fără doar și poate înspăimîntată de cumplitele atentate și îndurerată după moartea cîtorva mii de oameni. La 11 septembrie au murit 3.000 de persoane, cetățeni a 90 de națiuni – inclusiv 5 români și un moldovean. Americani… nu știu cîți au murit. Oricum, un număr mare… Și, da, ei merită lacrimile lumii, merită o zi a lor, merită un monument… Dar la fel merită și cei aproape 3.000 (2.942) de români morți pe 4 aprilie 1944, în marele bombardament american asupra capitalei. MERITĂ un monument, o zi a lor – și merită să fie pomeniți și plînși de români – de la simpli cetățeni, la autorități. Ba aș spune că, prin reciprocitate, merită plînși și de americani! Trecînd peste calculele de genul cîți erau americani, cîți nu, pe 11 septembrie au murit 3.000 de oameni, la fel ca la bombardamentul american asupra zonei civile a Bucureștiului, pe 4 aprilie 1944. Și, atenție, 11 septembrie… nu este clar ce a fost, cine a fost în spate… Nu e clar nici pentru americani, pentru personalități din SUA care au scris sau au realizat anchete și filme documentare, în sensul că ar putea avea legătură chiar cu planuri sinistre ale grupurilor de putere din SUA. În schimb, 4 aprilie este clar – a fost un atac american, un atac TERORIST, pentru că a lovit zone civile, încercînd că introducă teroarea în populație! Urmat la cîteva zile de încă un atac, de data aceea, cu bombe incendiare! Peste 200 de bombardiere grele americane au revărsat covoare de bombe peste capitală, omorînd 2.942 de oameni, rănind peste 3.000… A durat… minute! Case, blocuri, biserici, cimitire, Gara de Nord – unde erau cîteva sute de refugiați din Moldova!... Un masacru, care avea să fie completat de alte bombardamente asupra zonelor civile din țară. De mitralieri executate din aer asupra populației… Teroare, pur și simplu!

Și, culmea, aviatorii americani care au bombardat România au două monumente în București, unul pe Bulevardul Aviatorilor, altul în Cișmigiu - dar victimele lor NU au!

NU, victimele, în mare parte înhumate într-o groapă comună în zona Giulești, la ,,Cimitirul Calvin”, care s-a numit un timp chiar ,,Cimitirul 4 Aprilie”, NU au nici măcar o CRUCE comemorativă! Și NU îmi aduc aminte nici ca pe 4 aprilie președintele, premierul, liderii partidelor să transmită mesaje victimelor atacului terorist asupra Bucureștilor! Întreb… oare nu ar fi normal să fie ridicat un monument – chiar pe locul acelei gropi comune – tot așa, cu numele acelor români? Nu ar fi normal ca ziua de 4 Aprilie să fie marcată în calendar și comemorată? De ce să nu luăm exemplu chiar de la americani, să respectăm memoria victimelor unor asemenea tragedii?

* * *

Pentru cei care doresc să afle adevărul, le indicăm un site dedicat tragediei din 4 aprilie, numit simplu4 aprilie.ro. Vor găsi acolo imagini cutremurătoare, articole - inclusiv ale vremii –, amintiri și iar imagini. Dar nici o imagine a unui monument dedicat acestui episod, unic prin atrocitate, din istoria României.

Pentru că nu există un asemenea monument fizic –și nu se dorește să existe nici în inimile românilor. Spre deosebire de cei 3.000 de la 11 septembrie, cei 3.000 de la 4 aprilie trebuie uitați. Erau români.

DRAGOȘ DUMITRIU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (91)

Medicina tradițională chineză în Dinastia Tang (2)

Daoismul este Învățătura promovată, prin opera sa „Dao Do Jing“, se către filosoful semilegendar Lao Zi. Spre deosebire de medicina zalmoxiană, care s-a pierdut din cauza vicisitudiuilor istoriei, ori s-a păstrat foarte fragmentată şi uneori alterată în leacurile populare, aşa-numitele „leacuri băbeşti“, Medicina Tradiţională Chineză s-a păstrat şi nu numai că nu s-a fosilizat ori alterat, ci s-a transmis de-a lungul a mii de ani şi, în tot acest timp, a evoluat, s-a perfecţionat, ajungînd puternică pînă în zilele noastre. Medicina Tradiţională Chineză a fost adoptată din timpuri imemoriale în întregul Extrem Orient, iar practici ale sale, ca reflexoterapia ori masajul, au ajuns pe Drumul Mătăsii, pînă în Orientul Apropiat/Turcia. În prezent, putem afirma că Medicina Tradiţională Chineză cucereşte întreaga lume.

Aceasta priveşte în mod unitar corpul omenesc şi, de aceea, putem afirma că, în practica medicală, nu există două cazuri identice. MTC are ca specific întîi prevenirea afecţiunilor și apoi tratarea acestora. Conform Doctrinei Dao şi în cadrul sistemului de concordanţe specific gîndirii chineze, MTC este fondată pe sistemul Yin (Femininul) – Yang (Masculinul) al celor cinci elemente: 1. Pămîntul; 2. Apa; 3. Focul; 4. Lemnul; 5. Metalul. Cele cinci elemente corespund celor cinci organe principale și ţesuturilor funcţionale şi anume: l. Pămîntul – Splina; 2. Apa – Rinichii; 3. Focul – Inima; 4. Lemnul – Ficatul; 5 Metalul – Plămînii. Un organ nu este o simplă masă viscerală, ci mișcare, o calitate a suflurilor, un mod de a realiza una din cele cinci polarităţi (Nordul, Sudul, Estul, Vestul, Centrul), necesare menţinerii şi constituirii existenţei, unul din cele cinci aspecte, ce se discern în unitatea mişcării vitale.

Un alt aspect esenţial al Medicinei Tradiţionale Chineze este QI. Energia vitală care străbate și

Minuni și miracole (16)

Personaje misterioase (7)

Omul cu Masca de Fier (2)

Deşi Voltaire era un adversar recunoscut al regalităţii franceze, această sugestie, potrivit căreia prizonierul putea fi fratele geamăn al regelui Ludovic al XIV-lea, s-a perpetuat în timp şi a fost adoptată de Dumas pentru romanul său. Deşi trăsăturile fizice identice cu cele ale regelui ar explica faptul că bărbatul purta o mască, pare totuşi puţin probabil că o asemenea situaţie să fi putut fi ţinută în secret... Totuşi, naşterea regelui a prezentat unele detalii neobişnuite şi există posibilitatea ca prizonierul să fi fost un frate vitreg al lui Ludovic al XIV-lea.

Alte teorii referitoare la identitatea omului mascat susţin chiar că el era, de fapt, dramaturgul Molière, care fusese întemniţat pentru a nu-l corupe pe rege. Însă această teorie poate fi cu uşurinţă respinsă, întrucît Molière ar fi fost prea bătrîn ca să se potrivească datelor existente. De asemenea, s-a sugerat că ar fi fost Nicolas Fouquet, un invidiat nobil francez bogat, sau chiar un copil nelegitim al lui Carol al II-lea al Angliei.

Ceea ce nu poate fi pus sub semnul îndoielii este respectul cu care era tratat. Se ştie că Saint-Mars îl numea „prinţul meu“, iar gardienii săi îi spuneau „Turnul“. S-a afirmat chiar că soldaţii îşi scoteau adesea pălăria cînd intrau în încăperea lui şi stăteau nemişcaţi pînă cînd le făcea el semn să se aşeze. În 1711, cumnata regelui a relatat într-o scrisoare că bărbatul era flancat tot timpul de doi muschetari care aveau ordine să îl ucidă imediat dacă îşi scotea masca. Faptul că i s-a cruţat viaţa, cu condiţia să poarte în permanenţă o mască, poate reprezenta indiciu al legăturii sale cu monarhia. Identitatea Omului cu Masca de Fier este în prezent o chestiune neelucidată şi povestea adevărată a vieţii lui va rămîne probabil pentru totdeauna învăluită în mister.

hrăneşte întregul organism uman şi Cosmosul. Afecţiunea, boala, este cauzată de dezechilibrul dintre cele două elemente de bază Yin (Femininul) și Yang (Masculinul). Prin metode terapeutice specifice, mai ales acupunctura şi fitoterapia, medicul specialist în MTC reface echilibrul celor două elemente – Yin (Femininul) ai Yang (Masculinul). Spre deosebire de Medicina occidentală, MTC este noninvazivă şi nu cuprinde ramura chirurgie, deşi practică disecţiile pe cadavre. În epoca contemporană, Medicina Tradiţională Chineză și medicina occidentală tind să se apropie, să colaboreze, deși, mai ales în tabăra apuseană, există reticenţe. Occidentalii sceptici pun reuşitele MTC pe seama efectului placebo. Medicina Tradiţională Chineză este constituită din cinci ramuri principale și anume: 1. Acupunctura; 2. Masajul; 3. Dietetica; 4. Fitoterapia/ Farmacopeea; 5. Qi Gong. Există și subramuri legate de cele cinci ramuri menționate, de exemplu Reflexoterapia, ataşată de Acupunctură, la fel ca și Noxicombustia/ Moxibustia; Presopunctura, ataşată atît de Acupunctură, cît și de Masaj etc. Materialul pe care îl prezentăm nu se doreşte a fi un Tratat de Medicină Tradiţională Chineză – nici pregătirea noastră de filologi, nici formatul Revistei și nici intenţia noastră nu sînt acestea –, ci o scurtă privire asupra MTC în general şi în dinastia Tang, în special. Pentru cei doritori a apela la tratamentele specifice Medicinei Tradiționale Chineze, menţionăm că în România – deși mult mai puțin decît în Europa de Vest – există medici chinezi de MTC și medici români care au studiat şi practică această adevărată știință și artă totodată. Dar, atenţie la neaveniţi și impostori!

Ca tot ceea ce are legătură cu psihicul și subconştientul, latura cea mai secretă a Medicinei Tradiţionale Chineze o constituie Qi Gong, deci exersarea de a trata prin energie. În traducere liberă Qi Gong înseamnă „cultivarea energiei vieţii“. Qi Gong, căruia îi vom acorda un subcapitol aparte, reprezintă un sistem al disciplinei fizice şi mentale, care stă la baza Medicinei Tradiţionale Chineze. Acest sistem implică şi exerciţii de respiraţie, care ajută la dezvoltarea intelectuală a minţii, ca şi a trupului. Cei care perseverează în studierea lor

Nostradamus (1)

În epoca modernă, numele lui Michel de Nostradamus este asociat exclusiv cu profeţiile despre Apocalipsă. Concludentă în acest sens este monumentala sa lucrare Secolele, o colecţie în jur de 1000 de strofe sau catrene. Nostradamus credea că, prin intermediul studiului astrologiei, combinat cu o călăuzire divină, era capabil să vadă viitorul. Folosea meditaţia şi halucinogenele pentru a-şi stimula imaginaţia. Prima parte a Secolelor a fost publicată în 1555 – autorul folosea un limbaj vag şi bizar pentru a scăpa de acuzele de vrăjitorie.

Versurile au fost scrise într-o franceză combinată ocazional cu latina, greaca şi italiana, iar în prezent multe persoane pretind că le pot descifra, Nostradamus fiind ridicat la rangul de profet al celor ce vor veni. Aceşti entuziaşti au fost avantajaţi de cunoaşterea ulterioară a evenimentelor şi de posibilitatea asocierii acestora cu textul său. Cîteva dintre predicţiile făcute pentru sfîrşitul Secolului al XX-lea, referitoare la începutul noului mileniu, care se bazează pe scrierile sale, pot fi verificate. Aşadar, cît de bine a prevăzut el evenimentele? Probabil cel mai cunoscut exemplu invocat de entuziaşti îl constituie anticiparea celui de-al II-lea război mondial. Textul în sine, luat din Secolul 2, Catrenul 24, are următoarea traducere: Bestii feroce avide vor trece rîurile,/ Marea parte a regiunii va fi împotriva lui Hister/ Într-o cuşcă de fier îl va atrage măreţul,/ În timp ce copilul Germaniei nu observă nimic.

Adepţii lui Nostradamus sugerează că „Hister“ este Hitler, „bestiile feroce“ sînt trupele naziste invadatoare „avide“ de putere, dar naţiunea germană, care îi urmează orbeşte, fără să înţeleagă pe deplin evenimentele, va fi îngenuncheată. Există ceva adevăr în această interpretare. Însă scepticii subliniază că nu se face referire la nici o dată, iar termeni ca „bestii feroce“ şi „măreţul“ sînt în mod special ambigue, iar Hister este, de fapt, o regiune de lîngă Dunăre şi nu Hitler. Totuşi, alte catrene din text apropiate de acesta menţionează alte detalii importante despre război, şi documentele

pot simţi existența propriului qi – forţa, energia care străbate fiecare fiinţă vie. Medicii de MTC consideră că Qi poate menţine un corp sănătos sau îl poate ajuta să își revină de pe urma unei suferinţe. Această concepţie este o veche idee filosofică a puterii pe care Spiritul o are asupra Materiei. Tocmai de aceea, una dintre cele cinci ramuri ale Medicinei Tradiţionale Chineze este Qi Gong. MTC nu are nici o legătură cu magia şi, pe de altă parte, nu este infailibilă, înregistrînd şi ea eşecuri. Dar, dacă este practicată așa cum trebuie, eşecurile sînt mai puţine decît cele din medicina occidentală. Și medicamentele de MTC pot avea efecte secundare, dacă nu sînt prescrise de medici specialişti în MTC. Medicina Tradiţională Chineză este la fel de veche ca și civilizaţia chineză, dar, cum am precizat deja, ea nu este osificată, ci a ţinut mereu pasul cu vremurile, evoluînd în mod pozitiv. Totuşi, MTC foloseşte încă o terminologie arhaică, de exemplu: „vîntul rău care a pătruns în trup“; „focul ce mistuie inima“ etc. Medicii din China veche, inclusiv cei din Dinastia Tang, cunoşteau funcţionarea sistemului endocrin, aveau cunoştinţe despre hipofiză și anatomia sistemului nervos, dar exprimau aceste cunoştinţe în limbajul epocii lor.

Există mai mulți medici „de legendă“, care au rămas în Analele chineze cu realizări remarcabile. În Capitolul despre „Artele marţiale“, l-am menţionat deja pe medicul Hua Tue. Un altul din rîndurile acestora este Bian Que, care a trăit în Secolul al II-lea Î.Chr. Despre el a rămas legenda că ar fi reuşit un transplant de inimă între doi pacienţi suferinzi de acest organ. Ceea ce se ştie sigur este că Dr. Bian Que a perfecţionat citirea pulsului, care are o importanţă deosebită în Medicina Tradiţională Chineză. Bian Que este autorul lucrării „Nan Jing“, a cărei importanţă este recunoscută pînă în zilele noastre. Medicul de MTC trebuie să simtă energia/ qi-ul bolnavului, să asculte atent sunetele pe care le scoate acesta, să îl „miroasă“, la propriu şi la figurat, să îi „citească“ faţa, limba – care au o mare importanţă în punerea diagnosticului - și abia apoi să îi ia pulsul.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

personale ale lui Hitler atestă că s-a născut lîngă Dunăre. Aşa că, poate, privită în ansamblu, scrierea lui Nostradamus prezintă un sîmbure de adevăr. În ultimii ani, noul mileniu şi atacul de la World Trade Centre au sporit interesul faţă de opera lui Nostradamus. Probabil cea mai memorabilă figură menţionată în versurile despre care se spune că sînt legate de această perioadă este aceea a lui „Mabus“ sau „Maddas“. Se spune că această persoană este următorul „mare rău“. În anii ’90, mulţi dintre cei ce l-au citit pe Nostradamus au susţinut că era, fără îndoială, numit „Maddas“, care se întîmplă să fie chiar „Saddam“ scris invers, aşadar, era clar pe cine vizau ei. Totuşi, după 11 septembrie, numele a fost ortografiat „Mabus“, care reprezintă o anagramă pentru „Usam B“. În timp ce eu scriu aceste rînduri, entuziaştii care-i interpretează opera nu sînt foarte siguri care răufăcător din Orientul Mijlociu este cel vizat de profet.

După atacul de la World Trade Centre, au apărut numeroase aşa-zise versuri ale lui Nostradamus în mass-media, ceea ce a stîrnit nedumerire şi a dus la creşterea scepticismului faţă de opera lui, printre cei care puneau sub semnul întrebării spiritul vizionar al lui Nostradamus. Şi este păcat, mai ales că există argumente solide în sprijinul afirmaţiei că Nostradamus a prevăzut moartea lui John F. Kennedy, prăbuşirea comunismului, Revoluţia Franceză şi dezastrul navetei spaţiale Challenger. Însă scepticii vor invoca întotdeauna limbajul vag, lipsa datelor clare şi avantajul de a cataloga evenimentele din prezent raportîndu-se la trecut. Pentru cei interesaţi, facem precizarea că el a prezis sfîrşitul lumii în anul 3797.

Bineînţeles că şi în vremea sa au existat oameni care credeau în abilităţile lui, medicale sau de altă natură. Regina Franţei, Caterina de Medici, i-a cerut să-i realizeze horoscopul soţului ei regele Henric al IIlea, şi, în anul 1564, el a fost numit medicul de curte al regelui Carol al IX-lea al Franţei.

(va urma)

mATT LAmY

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Radiografia unui intelectual inadaptabil

A sosit vremea să-l cunoaștem pe Mozes Elkarah Herzog, personajul principal din romanul ,,Herzog”, de Saul Bellow, apărut la noi în anul 1992, la Editura ,,Grup Media Littera”.

Alergînd după fericire, profesorul de filozofie Herzog a dat greș de mai multe ori, fiindcă nu știuse că, în viața aceasta, omul trebuie să fie pregătit să mai dea și greș. Se căsătorise din dragoste. Mai întîi, cu Daisy, care i-l dăruise pe Marco. Dar, după doi ani de fericire, Daisy îl părăsise, luîndu-l cu ea pe Marco. După aceea, se căsătorise cu Madeleine, o femeie într-adevăr frumoasă, inteligentă și cultivată. Curînd au avut-o pe June, frumoasă ca mama ei și moștenind de la el un interior sufletesc bine mobilat. În urma divorțului de avocata Daisy, Mozes obținuse hotărîrea judecătorească de a-și suna fiul în fiecare zi și de a-l vizita și scoate la plimbare o dată pe lună, duminica. Dacă vremea era favorabilă, mergeau la pescuit, aruncînd înapoi în apă prada obținută, iar, spre seară, plimbîndu-se prin parc sau, după caz, petrecînd toată ziua la Grădina Zoologică din oraș. Tată de duminică. Tată în vizită.

Cu June situația era mai complicată. Căci Madeleine, trecînd printr-o criză sufletească mai lungă, îl gonise din casă. Se căuta pe ea însăși, așa i-a spus cînd l-a văzut cu geamantanul în mînă și trîntind ușa în urma lui. Încercase să găsească o explicație la Benjamin, tatăl Madeleinei, dar acesta era ocupat cu cel de-al treilea divorț al său, așa că dădu din umeri, agasat de vizită. Procesul de divorț trenînd din cauza Madeleinei, care nu găsise timp să caute niște acte de proprietate, iar Valentine, și acum prietenul său, nu vedea de ce atîta grabă cu divorțul. În consecință, Mozes, ros de regrete, trecea seară-de-seară prin fața fostului său cămin. Și uite-așa, și-a găsit fiica de doar cîțiva anișori închisă în mașină și plîngînd de mama focului. Furios, a urcat pînă la etaj și a sunat la ușă. Așa a aflat că soția și amantul nu se puteau certa în voie din cauză că micuța June făcea gălăgie cu plînsetele ei. Oriunde în lumea aceasta, femeile se ceartă cu bărbații lor în casă. Chiar dacă, uneori, sînt doar amanți. În ceea ce-o privește, Madeleine îl gonise pe Mozes din casă, se îmbîrligase cu altul și, cu toții, așteptau pronunțarea divorțului. În ciuda piciorului său de lemn, cu care se pricopsise pe cînd era copil, la săniuș, Valentine era un bun sportiv, campion orășenesc de box, și un bărbat înțelegător. Așa că îl luă de braț pe Mozes, coborîră în stradă și o scoaseră pe fetiță din mașină. Numai cînd îi văzu pe ei doi intrînd în bloc, de mînă, Mozes se mai liniști. Dar, în restul zilelor, instinctul și sentimentele îl chinuiau la gîndul că puștii săi trebuiau să crească fără el. Dar, ce putea face?

Ca multă lume, și Herzog avea obiceiuri ciudate. Cum ar fi, de exemplu, acela de a termina frazele altora.

– Trebuie să mă duc zilele acestea la țară..., zicea bunăoară unchiul Alex.

– ... Să culeg via, completa el, fără să se gîndească prea mult.

– ... Să-mi vizitez un văr grav bolnav.

De ce făcea Mozes așa? Din nevoia de a se relaxa, pretindea el, care se stresa prea mult cu studenții săi și nici acasă nu găsea climatul favorabil unei existențe liniștite, de mic burghez. Să-l ia dracul pe Hegel!, se înfuria el adesea. Uite, din cauza lui, m-am îmbolnăvit de abstracțiuni.

O a doua ciudățenie a lui Herzog era aceea de a compune scrisori pentru prieteni și dușmani, vecini și colegi de muncă, personalități vremelnice, pe care însă nu le expedia niciodată. Avea ascunse în pivniță teancuri de scrisori neexpediate: ,,Stimate domnule

Pankraty, de cînd mă știu, am vrut să duc o viață morală, folositoare și activă. Dar, n-am știut niciodată cu ce să încep... În încheiere, vă salut. Alene și dulceag. Sal’ tare”.

Dar, avea și momente cînd soarta îl pîndea din vreun ungher și îi surîdea încurajator. Așa cum a fost ziua cînd a cunoscut-o pe Ramona, o femeie de aproape 40 de ani, brunetă și tunsă scurt, plinuță și cu niște dinți fermecători. Avea pașaport argentinian și s-au plăcut din prima clipă. Curînd, a avut-o în brațe și, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii catifelați, Ramona i s-a destănuit că vine după o mare decepție și că ar vrea să-i dăruiască inima unui bărbat ca el, o dată pentru totdeauna, și să fie sinceră cu el, să-i devină soție fidelă, nu o cucerire facilă. Se gîndea chiar și la un copil. La început, se confesă Ramona aprinzînd o țigară, ultimul iubit o impresionase nu cu banii lui, ci cu ușurința cu care făcea bani mulți, desigur un har de la Dumnezeu. Pentru el, banii nu erau un mijloc. El era în mijlocul banilor. Dacă prin lume, spuneau Ilf și Petrov, circulă bancnote, trebuie să existe și oameni care să le aibă în cantități mari, ei bine, acest iubit se număra printre ei. Treceau prin el – impozite, asigurări și pensii alimentare – și nu-i păsa, căci aproape fără să-și dea seama, făcea alți bani. Ehe, filozofa Singer, ca să-ți păstrezi demnitatea, îți trebuie o mulțime de bani. Dar, curînd, Ramona și-a dat seama că, în pofida aurului de pe el, individul se dădea de gol prin limbajul său ca de camionagiu sau de măcelar, un om de pe stradă. Și-l părăsi fără regrete. Pînă la întîlnirea cu Ramona, Mozes nu mai cunoscuse puterea plăcerilor simple. Era fermecătoare, înmiresmată, senzuală, îi plăcea enorm să o mîngîie. Era totul. Dar, ce-i plăcea nespus era că, dimineața, avea un glas muzical. Ce mai, Ramona era o femeie frumoasă – cu trandafiri și magnolii în floare!

Pînă să o cunoască pe Ramona, lui Mozes îi plăcuse compania mătușii Zipporah. Ori de cîte ori își pierdea echilibrul interior, o suna ceremonios, după care, cu brațele pline de trandafiri galbeni, plăcerea ei cea mare, îi făcea o vizită. Bătrîna îl săruta pe obraji, îi arăta fotoliul și îl ruga să o ierte cîteva clipe. Mirosea a stătut, a praf învechit și a haine care trebuiau aerisite.

Fusese o frumusețe mătușa Zipporch, dar acum bătrînețea îi presărase pe ochi cenușa ratării. Moshe, căci așa îi plăcea mătușii să îl mîngîie, după un fiu pe care îl pierduse de mic, și hai să nu-i stricăm plăcerea, Moshe știa cauza întîrzierii ei – căci o făcea de fiecare dată: se dusese în camera de alături, să-și pună placa. Tatăl lui nu-și agrea sora mai mare, zicea că e o moartă-n viață.

După ce-i punea dinainte o ceșcuță cu cafea și un păhărel cu lichior, doar un păhărel, indiferent de subiectul discuției, mătușa etala un mod de a se acomoda cu prezentul, evitîndu-l cu înverșunare. Trcutul i se părea mai la îndemînă, căci acolo era tinerețea ei dusă. Vedea fețele copiilor ei și nu își făcea griji cine o va îngropa. Prezentul era însă nesigur, îl înțelegea, dar îi venea greu să se adapteze la noile rigori și moravuri, căci simțea lipsa prietenilor și a cunoștințelor, care acum nu mai erau.

În comparație cu ea, papa Louis, tatăl lui Mozes, releva un bătrînel mai elocvent îndeosebi cînd comunica prin tăceri, ceea ce era cu totul special, decît ca atîția alți palavragii. Își chemase fiul, motivînd că are să-i spună ceva important, greu de înțeles pentru aceia care nu erau obișnuiți cu limbajul său nonverbal. Decum fiul intră pe ușă, Louis ridică o mînă în sus, semn că, într-adevăr, are să-i comunice ceva – o banalitate sau poate secretul vreunui testament ori vreun mesaj ieșit din comun. După mîna aia ridicată în sus, Mozes înțelese că n-o să mimeze propoziția: ,,Mîine va ploua”, ci un lucru neobișnuit, de o mare complexitate. Musafirul se înarmă cu răbdare, știind că-l așteaptă clipe dificile. După mai multe minute de mîrîieli, plescăituri din limbă și aceleași gesturi cunoscute, în parte inutile, Mozes a înțeles că tatăl este dispus să-și schimbe testamentul, cu condiția să-și întemeieze, în sfîrșit, un cămin, o familie, la fel ca fratele său, Birimbaum, un medic strălucit, reprezentantul unei familii armonioase, model demn de urmat. Mozes plecă plictisit de la tatăl său, senin și senil, uneori remarcabil, alteori detestabil, cum avea să se întîmple iarăși, nu peste multă vreme. Bătrînul nu înțelegea că Mozes n-avea nici o vină că-l părăsiseră două soții, și pe copii urmînd să-i vadă din cînd în cînd. Soarta îi refuzase lui Mozes fericirea de a-și vedea copiii crescînd. Pe partea cealaltă, nu de bani ducea el lipsă, căci își consolidase un bun renume printre intelectualii din Chicago. O singură dată un compozitor local crezuse că îl înghesuie cu o întrebare subtilă:

– Sînteți anarhist, domnule?...

– Mai întîi, ce înțelegeți prin anarhism?, i-a întors-o Mozes. Anarhism practic, metafizic, teoretic, mistic, abstract, individual, social?... Așa că toată moștenirea părintelui celor doi urma să-l facă fericit doar pe Bibi, dacă așa ceva îi făcea plăcere.

Deși de mici dimensiuni, romanul ,,Herzog”, după unii, una dintre cele mai bune cărți tipărite de Saul Bellow, plasează în centru figura intelectualului de care este plină literatura lumii, intelectualul inadaptabil la rigorile vremurilor noi și, prin urmare, nefericit, posibil chiar autorul. Și dacă Cesare Pavese spunea că adevăratul raté nu este atunci cînd nu poți satisface o femeie, ci cînd nu poți avea prieteni și o familie, și Mozes Elkarah Herzog este un ratat. Deși are renumele unui scriitor de succes și profesor cu priză la studenții săi, chiposul nostru personaj este, la urma urmelor, un suferind părăsit de două soții și de prieteni, un suferind și un supraviețuitor al dezastrelor care marchează epoca. În cele mai multe cazuri, indivizi ca el, ,,oameni de prisos”, care au populat literatura rusă, nu rezistă prea mult eșecurilor și se sinucid. Saul Bellow și-a conceput romanul atașîndu-i un final deschis. Prin urmare, dacă scriitorul n-a intervenit în vreun fel în destinul personajului său, cititorul e liber să o facă.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Aşa vă place istoria?

Romeo şi Julieta ai Marii Crize: Bonnie şi Clyde

În timpul anilor ʼ30 America cunoaşte era inamicilor publici – o perioadă cu nelegiuiri ale unor răufăcători care au făcut istorie. Între ei se evidenţiază cuplul Bonnie şi Clyde, care a fascinat opinia publică a acelor vremuri şi continuă să o facă şi astăzi.

Bonnie Elizabeth Parker şi Clyde Chestnut Barrow, cunoscuţi ca Bonnie şi Clyde, au ajuns pe lista neagră a FBI-ului după ce au comis o serie de tîlhării şi crime. Printre cei ucişi s-au aflat şi poliţişti, lucru care a enervat autorităţile şi le-a semnat sfîrşitul celor doi.

Povestea lor începe cu mult înainte de aceste fapte şi într-un fel explică alegerile lor de mai tîrziu.

Bonnie provenea dintr-o familie nevoiaşă. Tătăl ei moare şi lasă familia fără ajutor financiar. De aceea, mama ei este nevoită să se mute cu cei trei copii la Dallas, unde nu o duc prea strălucit. La 16 ani, Bonnie se căsătoreşte cu Roy Thornton, un bărbat cu un comportament abuziv. Mariajul lor este marcat de problemele cu legea şi de lungile lui absenţe. Acesta este arestat şi închis în 1929 pentru jaf, lucru care reprezintă sfîrşitul relaţiei dintre cei doi. Dar ei nu divorţează niciodată. În ziua în care a murit, Bonnie avea încă pe inelar verigheta lui Thornton.

Clyde s-a născut într-o familie de fermieri cu şapte copii. De-a lungul adolescenţei a comis mai multe furturi împreună cu fratele său Marvin ,,Buck” Barrow. În 1926, la 17 ani, este închis la Eastham Farm, lucru care-i va marca traiectoria vieţii. Acolo vede cum poliţiştii îi lovesc cu bestialitate pe deţinuţi şi îl cuprinde o ură pentru cei dintîi. Tot în acea închisoare comite şi prima lui crimă: îl bate pînă la moarte pe un alt condamnat deoarece profitase sexual de el în repetate rînduri. După ce iese de la închisoare, Clyde continuă să se ocupe cu diferite furtişaguri. Se crede că a făcut toate cele ce au urmat ca să se răzbune pe sistemul texan de închisoare, unde suferise abuzuri.

Există multe variante despre prima întîlnire a celor doi. Nu se ştie cu exactitate care este cea adevărată. Varianta cea mai plauzibilă este aceea conform căreia Clyde a întîlnit-o pe Bonnie pe 5 ianuarie 1930, în casa unei prietene de-a lui. Bonnie era în casa acesteia pentru a o ajuta cu îngrijiri medicale; ar fi încercat să-l convingă pe Clyde să renunţe la furtişaguri, dar se pare că a sfîrşit ajutîndu-l.

În 1932 Bonnie Parker a fost prinsă de poliţie în timpul unui jaf şi a fost închisă. În acest timp, Clyde a fost cooptat pentru un jaf armat asupra unui magazin, cînd propietarul a fost ucis. Soţia victimei l-a acuzat pe Clyde că ar fi apăsat pe trăgaci, dar în realitate el fusese doar şofer şi rămăsese în maşină.

Pe 5 august, în timp ce Bonnie îşi vizita mama, Clyde împreună cu Raymond Hamilton şi Ross Dyer beau alcool în Oklahoma. Şeriful C.G. Maxwell şi ajutorul său, Eugene C. Moore, s-au apropiat de ei. Cei trei au deschis focul, l-au omorît pe Moore şi l-au rănit grav pe şerif. În 1932 şi 1933 continuă jafurile, care de multe ori se soldează cu crime.

De ce opinia publică americană nu a fost scandalizată în legătură cu faptele bandei lui Clyde? Pentru că la acea vreme numărul şomerilor crescuse foarte mult şi singura reacţie a celor rămaşi fără slujbe era să urmărească aventurile celor care-i deposedau pe bogaţi de averile lor. În martie 1933, fratele lui Clyde, Buck, a fost eliberat. Împreună cu soţia sa, Blanche, au format banda Barrow. Cei doi fraţi, Blanche şi un prieten de-al lor, W.D.Jones, au trăit o vreme într-o casă retrasă din Missouri, dar comportamentul lor gălăgios a născut întrebări în rîndul vecinilor, care au sesizat poliţia. La venirea autorităţilor, banda a deschis focul. Un poliţist a fost rănit, altul a fost ucis şi, de partea cealaltă, Jones a fost rănit. În fuga lor, nu au reuşit să-şi adune obiectele personale. Astfel, aparatul de fotografiat lăsat în urmă cuprindea multe poze cu tîlharii, care au umplut rapid toate paginile ziarelor. Următoarea perioadă a fost marcată de jefuirea sau de încercarea de jefuire a unor bănci. Tot atunci, banda a răpit anumite persoane în timpul jafurilor de maşini, dar ele au fost mereu eliberate.

Viaţa lor a devenit din ce în ce mai complicată, deoarece notorietatea îi urmărea peste tot. În vara lui 1933, Bonnie s-a ales cu arsuri de gradul trei la un picior, în urma unui accident de maşină. Banda şi-a găsit adăpost în Red Crown, Missouri. Au trezit şi acolo suspiciuni şi şeriful Holt Coffey a pus la punct un plan pentru a-i captura pe bandiţi. În urma schimburilor de focuri, Buck şi Blanche au fost răniţi, dar au scăpat. Au fost însă, încolţiţi în Iowa. Buck, rănit încă o dată, a murit peste cîteva zile la spital. Blanche aproape a orbit de la nişte cioburi care îi intraseră în ochi. După ce s-a recuperat, a fost închisă. În septembrie, cei trei hoţi rămaşi au mers să-şi vadă familile, iar cu această ocazie Jones a fost arestat. Bonnie şi Clyde rămăseseră singuri. În 1934, Clyde a ajutat la evadarea lui Henry Methvin şi a altor componenţi ai bandei, lucru realizat doar cu preţul uciderii unui poliţist. Acesta a fost momentul în care autoriţăţile şi-au unit forţele pentru a-i prinde pe răufăcători. Apoi, Clyde şi Methvin au ucis doi poliţişti de patrulă, ceea ce a întors opinia publică împotriva lor. Numărul poliţiştilor ucişi s-a ridicat, astfel, la nouă. Sfîrşitul celor doi a fost posibil datorită trădării lui Methvin. Cei trei s-au dus să-ţi viziteze familiile. Henry

Dosare secrete ale Istoriei (133)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (10)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales-o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

Pe la orele 6,45, Lockard şi Elliott au distins un contur slab – două avioane cel mult, din direcţia nord-est. Dar conturul s-a pierdut. În concluzie, nimic demn de semnalat. La centru, locotenentul Tyler n-a primit nici un mesaj de la cele cinci posturi de radar împrăştiate în diverse puncte. De obicei, pe la orele 7 vine un camion care aduce micul dejun la posturile de observaţie. Lockard şi Elliott îl aşteaptă cu nerăbdare.

La orele 6,54, centrul de informaţii i-a chemat ca să le spună „că pot să-nceapă să închidă“. Dar Elliott şi Lockard îşi iubesc meseria. În aşteptarea camionului cu micul dejun, Elliott hotărăşte să se mai antreneze puţin.

Se aşază în faţa manetelor, în timp ce Lockard îi explică în ce mod poate recunoaşte eventualele ecouri, care se numesc „blips“. Pe neaşteptate, John Lockard vede pe ecran o serie de pete luminoase „strălucitoare şi dispuse în grupuri“.

– Ia uită-te aici – îi spune el camaradului său. Ciudat, nu? N-am văzut niciodată aşa ceva. S-ar spune că asta se petrece la o sută treizeci de kilometri de aici, în direcţia nord.

– Ei! Probabil că s-a produs o defecţiune. Acum două minute nu se vedea nimic! – răspunde George Elliott.

Pata care întunecă suprafaţa verde a ecranului radar se apropie de Insula Oahu, venind din partea de nord a Pacificului. Să fie un pachebot? Nici o linie regulată nu trece pe acolo. Să fie vreunul din portavioanele flotei americane din Pacific? Enterprise se află pe drumul de întoarcere în Insula Wake, Lexington supraveghează navigaţia în largul insulelor Midway. Aşadar, cele două nave se află departe, la sud şi la vest de Honolulu. Nu la

Methvin se dusese la Sherevoport, Louisiana pentru a-şi vedea tatăl, iar Bonnie şi Clyde trebuiau să vină după el. Aşa că Methvin a aranjat o înţelegere cu poliţia: urma să-i predea pe cei doi în schimbul unei pedepse mai mici. Cuplul nu a ajuns în ziua anunţată, ci două zile mai tîrziu, pe 23 mai. Cînd Clyde a oprit maşina pentru a vorbi cu tatăl lui Henry, care se întorcea cu tractorul de pe cîmp, poliţiştii au deschis focul. Au fost trase 187 de gloanţe, dintre care 50 i-au atins pe cei doi. Clyde a murit în urma primul val, dar Bonnie, care se afla în maşină, a fost auzită ţipînd în timp ce gloanţele se repezeau asupra ei. Presa a condamnat felul de a acţiona al poliţiei, mai ales că tîlharii nu erau înarmaţi şi despre Bonnie nu se ştie cu exactitate dacă ar fi săvîrşit vreo crimă. Din maşina celor ucişi au fost sustrase obiectele lor personale, au fost tăiate şi bucăţele de haine sau suviţe de păr ale celor doi. Armele, un saxofon, maşina cu scaunele pătate de sînge şi cu urme de gloanţe au fost vîndute pentru sume exorbitante de mii de dolari. La înmormîntarea cuplului au venit mii de oameni. De atunci, poliţia este obligată să someze orice persoană înainte de a trage.

Povestea celor doi este învăluită şi astăzi în mister. Se crede că Bonnie doar l-a sprijinit pe Clyde şi nu ar fi apăsat niciodată pe trăgaci. Indiferent de variantele care există, traiectoria vieţii celor doi a fost dominată de crime şi dragoste. Au făcut fărădelegi împreună şi au murit aşa cum şi-au dorit: tot împreună.

H ISTORIA.RO

nord. E adevărat că se aşteaptă peste puţin timp sosirea pe insulă a unei escadrile B 17. Dar, logic, avioanele care vin de pe continentul american trebuie să apară dintr-o direcţie aproape opusă punctului indicat de pata de pe radar. Uimirea lui Lockard şi a lui Elliott sporeşte. „Ei manevrează cu înfrigurare butoanele de la pupitrul de comandă – spune istoricul american Dale Brix –, verifică circuitele electronice, controlează alimentarea aparatului: acesta din urmă funcţiona perfect, şi pata suspectă se menţinea. Un obiect ce nu putea fi identificat evolua la aproximativ o sută douăzeci de kilometri de Oahu, într-un punct în care n-ar fi trebuit să se afle nici un avion şi nici un vas“.

Orele 7,02. O mulţime de puncte luminoase apar pe ecran. Vin toate din aceeaşi direcţie. Toate urmează acelaşi drum cu primul. Toate se îndreaptă spre Oahu. După calculele lui Lockard şi Elliott, acestea nu se află decît la o distanţă de două sute de kilometri de ei.

Cei doi soldaţi aveau să rămînă ţintuiţi în faţa ecranului de la radar timp de optsprezece minute. (va urma)

ALAIn DECAUX

Bonnie și Clyde

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (3)

(urmare din pag. 1)

Suprapunînd aceste declarații fruste peste dezvăluirile din carte, în mare parte inedite, în stilul pragmatic care domină scrierea, am găsit că aici este chintesența cărții fostului ofițer de informații din componența MApN. Aceia care au redescoperit filonul de aur curat al cărții ,,O lume în criză”, în mod retroactiv, în speță – după ce au citit comentariul din ,,România Mare” pe marginea acestui volum – n-au comis nici o inadverdență în ceea ce au susținut. Dimpotrivă, prin explicațiile domniilor lor au reiterat ceea ce eu am reliefat încă din primele rînduri referitoare la particularitatea acestei cărți: nuditatea multor pagini ,,fierbinți”, din care te aștepți să apară ,,eroii” vituperați de atîtea minciuni, pe care le consideră adevăruri pentru a prosti popoarele lumii.

Într-o lume sufocată de mareea imposturii și a deturnării realului în false valori umane, într-o lume mutilată de existența Complexului Militar Industrial, în care americanii vînd armele morții ambelor tabere beligerante, așteptînd ca acestea să se distrugă reciproc, după care SUA să ocupe una din țări, chipurile, ca s-o „scape” de virtualii dușmani, publicarea unei cărți asemenea celei la care facem referire, ,,O lume în criză”, semnată de un specialist atît în practica spionajului militar, cît și în analiza geopolitică a fenomenului militar transnațional actual, reușește să spargă tipare șablonarde, arătîndu-ne cine sîntem, de unde venim și încotro călătorim. Acesta este motivul esențial al perceperii acestei lucrări în mentalul colectiv, subsemnatul nefăcînd altceva (după ce am înțeles tematica și direcțiile de angajare a cititorului în labirintul sufocant al ,,Lumii în criză”) decît să întăresc, pe ici pe colo, concluziile domnului colonel (r) Florian Gârz, fiindu-mi lesne să mă alătur domniei sale cu exemple și comentarii pertinente, considerate ca un recital în fața scenei, pînă la momentul tragerii cortinei.

,,O lume în criză” poate fi oricînd asociată (ori tradusă) cu sintagma acestui demers universal: ,,Realitatea care ne doare”. Dacă lucrurile și personajele incriminate în această carte nu ar fi existat, realitatea nu ne-ar fi mai durut, ci ar fi înflorit precum macii de pe bătrînul Bărăgan...

Subteranele acțiunii SUA

Pentru că autorul cărții ,,O lume în criză” nu se rezumă doar la faptele vizibile cu ochiul liber, care, oricum, au partea lor de „tratament” în multe capitole din carte, ci ajunge și în partea invizibilă a aisbergului, avem posibilitatea să facem cunoștință cu un noian de necunoscute în ceea ce privește activitatea SUA în Europa, implicarea regimului de la Washington într-o serie neagră de acțiuni menite să influențeze state, etnii, regimuri politice, entități statale etc. Un lucru constatat în tot conținutul cărții, care dă o notă mare de trecere, este aplecarea de către domnul colonel (r) Florian Gârz la o bibliografie de sorginte americană, care conferă (dacă mai era nevoie) acestei scrieri un înalt nivel de autenticitate, adică se lucrează, atunci cînd subiectul și contextul o cer, cu ,,materialul clientului”. Din această cîrpeală se observă croiala internațională a izmenelor americane!

Domnului Florian Gârz, militar de carieră, nu-i puteau scăpa unele derapări grave ale mediului de comunicare american sau ale unor personalități vizavi de unele aspecte ale celui de-al II-lea Război Mondial.

În ansamblul mașinăriei acestei monstruozități mondiale, puse la cale de Reich-ul german, cînd constată maltratarea Istoriei etapei cuprinse între anii 1939-1945, pentru a demonstra eroarea (minciuna) aruncată în spațiul public, într-o anumită împrejurare, autorul apelează la date și fapte petrecute anterior evenimentului comentat. Acest mod de recurgere la Istorie, prin exploatarea materiei primare a fenomenului, ne mai creionează două calități (native sau educate) ale autorului cărții ,,O lume în criză”, și anume: momentul optim cînd să introducă ,,arma contraatacului”, și găsirea sursei (documentării) prin care să răstoarne varianta incorectă, stabilizînd Istoria între reperele ei firești.

Iată axioma de la care am pornit la construirea acestui demers. La 6 iunie 2019, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la debarcarea forțelor Națiunilor Unite (SUA, Marea Britanie, Canada) în Normandia (nordvestul Franței, între Calais și Cherbourg), în cadrul manifestărilor ocazionate de acest eveniment, au avut loc cuvîntări și declarații de presă, în care Istoria (realitatea) a fost distorsionată. Iată comementariul din carte: ,,Comentatorii americani, printre care și Donald Trump, au arătat că «debarcarea din Normandia» a constituit cel mai important eveniment al celui de-al II-lea Război Mondial, în urma căruia armata SUA a eliberat Europa. Am rămas uluit! Nu era prima dată cînd înalte oficialități de la Washington fac asemenea declarații. Oare așa a fost?”.

Nemulțumit de o astfel de abordare a unei realități care nu lasă loc de interpretări amatoristice, colonelul de informații militare Florian Gârz, de parcă ar fi primit o misiune în cadrul Direcției de Informații a Armatei – acolo unde a slujit Patria, ca militar – s-a documentat și ne-a oferit o reală lecție de Istorie, pe care vă invit s-o cunoașteți.

Lecția de Istorie a unui profesor de spionaj

Îndrăgostit de Istorie (de cea militară, în primul rînd), colonelul (r) Florian Gârz face recurs la Istorie, muza Clio inspirîndu-i și înaripîndu-i gîndurile. Urmînd dictonul latin Acta, non verba (Fapte, nu

vorbe), autorul cărții are la îndemînă faptele consemnate de Istorie, și doar ni le prezintă în lumina analizei sale filtrate prin conștiința că tot ceea ce scrie poate fi confirmat (infirmat) de realitatea faptelor.

Pentru a ajunge la demontarea neadevărului în legătură cu aserțiunea de mai sus, din declarația fostului președinte american Donald Trump, și pentru a arăta care sînt adevărații eliberatori ai Europei, domnul Florian Gârz întoarce filele Cărții de Istorie și se oprește la data de 22 iunie 1941. ,,După cum se știe, Hitler a atacat la 22 iunie 1941, tîrînd după el și România. Nu de armata României avea nevoie Hitler, ci de petrolul ei. Fără petrolul românesc, mașina de război a celui de-al Treilea Reich nu ar fi putut funcționa. (...) În ziua de 22 iunie 1941, cînd a declanșat marea operație strategică «Frederik Barbarossa», vizînd cucerirea și distrugerea URSS, Adolf Hitler și-a semnat, de fapt, sentința de condamnare la moarte. La fel a făcut și mareșalul Ion Antonescu, conducătorul României”. În continuare, chiar dacă pentru mulți dintre noi evenimentele erau cunoscute, autorul pregătește terenul cînd se va ajunge, în decembrie 1941, la ,,cea mai absurdă și mai nefirească alianță militară din cîte au existat vreodată în istorie”: este vorba de alianța forțată dintre URSS și SUA. În contextul dat, cînd ,,războiul fulger”, cu o durată de cel mult șase luni, preconizat de Hitler, nu s-a materializat, trecîndu-se la un război de uzură în care URSS începuse să-și arate superioritatea, s-a realizat marea ,,alianță” dintre URSS și SUA. Acest fapt, în viziunea colonelului (r) Florian Gârz, s-a datorat izbucnirii războiului din Pacific, dintre Japonia, aliatul Germaniei, și Statele Unite ale Americii (declanșat de atacul Japoniei de la Pearl Harbour, din 7 decembrie 1941). ,,În consecință, scrie autorul, URSS – adică «lumea comunistă», dușmanul existențial al SUA – a devenit «marele aliat» al americanilor. Întortocheate mai sînt cărările Domnului!”.

Pentru respectarea adevărului istoric, în fond, pentru respectarea memoriei milioanelor de oameni nevinovați, jertfiți pe altarul neortodox al războiului, autorul cărții ,,O lume în criză” apelează la surse americane (cum ne-a obișnuit deja), de data aceasta scoate la iveală o carte apărută în 2012, ,,The untold history of the United States” (,,Istoria nespusă a Statelor Unite”), scrisă de istoricii americani Oliver Stone și Peter Kuzniciz. În această interesantă lucrare,

autorii demonstrează că al II-lea Război Mondial – din Europa, adică de la Atlantic la Urali – a fost cîștigat în proporție de 70%, pe ,,frontul de est”, mai concret, de fosta Uniune Sovietică. Din statisticile aceleiași cărți reiese că, pînă la debarcarea din Normandia (pretextul de la care a plecat această demonstrație), pe frontul de vest, adică în Europa Occidentală, au acționat circa 10 divizii germane, în timp ce pe frontul germanosovietic luptau peste 200 de divizii germane.

Chiar vorbind de victimele de pe front, comparația este edificatoare, aceasta devenind zdrobitoare pentru fundamentarea ideii prezentată de colonelul (r) Florian Gârz și susținută de autorii citați mai sus. Iată la ce se referă aliniatul anterior: din cele 7 milioane de militari germani uciși în acest război, un milion au căzut pe frontul de vest, și șase milioane pe frontul din est.

Încă o comparație între cei doi ,,aliați” vine să întărească sacrificiul major pe care l-a făcut URSS, pe cînd SUA a beneficiat de pe urma conflagrației mondiale. În timpul războiului, URSS a pierdut un fond uman imens – 27 milioane de oameni, dintre care 10 milioane militari. Economia fostei URSS era la pămînt, peste o treime fiind distrusă, refacerea acesteia obligînd la o serie de sacrificii și suferințe. De partea cealaltă – SUA nu a avut decît 400.000 de militari, atît în Europa, cît și în Asia-Pacific (morți, răniți și dispăruți), ca să nu mai vorbim de economia țării de peste Ocean care a prosperat, băncile americane avînd cea mai mare cantitate de aur de la acea vreme.

Realizînd o radiografie a acestui război, domnul Florian Gârz ne lămurește complet în legătură cu debarcarea din Normandia și cu aberațiile de ,,eliberare” a Europei de către armata americană. Pentru acest demers domnia sa își începe demonstrația cu o întrebare atît de simplă, și, să recunoaștem, atît de complexă: ,,Unde au fost trupele americane între 1 septembrie 1939 și 6 iunie 1944?”. Chiar, zău! Cîți dintre noi au avut măcar curiozitatea, scoțînd la lumină marea enigmă: de ce le-a trebuit americanilor 4 ani și 10 luni pentru a înțelege că trebuie să intre și ei în război? Să-l urmărim pe fostul ofițer superior de informații militare, care a luptat mulți ani pe frontul invizibil al spionajului militar, pentru că, astfel, vom afla adevărul –pentru unii o surpriză, pentru alții dintre noi, doar o reconfirmare a Lecției pe care ne-o dă Istoria!

Pentru reconfigurarea statutului pe care l-a deținut SUA în marea conflagrație de la jumătatea secolului trecut, autorul începe cu starea de fapt a frontului în momentul ,,Debarcarea din Normandia”: ,,În vara anului 1944, Germania nazistă era o țară înfrîntă în război, iar puternica armată germană încetase să mai existe. După debarcarea din Normandia, armata SUA – cotată la circa 100 de divizii – se lupta cu resturile armatei germane. După contraofensiva din Ardeni, trupele germane nu au mai opus rezistență”. Cîtă dreptate are domnul Florian Gârz cînd pune față în față ceea ce mai rămăsese din ,,invincibila” armată germană și forțele armate aliate (SUA, Marea Britanie), trupe odihnite, bine dotate, care, însă, au avut norocul să întîlnească o trupă germană ajunsă în faza de descompunere din cauza înfrîngerilor repetate de pe frontul de est (cu Uniunea Sovietică).

După cum se cunoaște, în urma Tratatului de la Versailles, din 28 iunie 1919, încheiat pentru a stabili și reglementa situația Europei în urma Primului Război Mondial, Germaniei nu-i era admisă decît o armată de 100.000 de oameni, dintre care 4.000 erau ofițeri. Pe lîngă restricțiile impuse în privința numărului efectivelor militare, Germaniei i s-a interzis să dețină sau să producă tancuri, iar flota aeriană germană a fost complet desființată. Și marina militară germană a avut restricții: nu avea voie să dețină decît cîteva cuirasate de tip vechi, submarinele fiindu-i interzise. Cum era de așteptat, Germania a încălcat fără pic de pudoare acest Tratat Internațional, sfidînd hotărîrea învingătorilor de pe front.

Folosind diferite subterfugii, mai ales după preluarea puterii de către Hitler, în 1933, Germania s-a înarmat pînă în dinți, ajungînd, la data fatidică 22 iunie 1941, cu o mașinărie de război infernală, căreia – dacă s-ar fi confruntat de la început cu cei care se laudă că au eliberat Europa, trăgînd primul foc de armă la 6 iunie 1944 – nu-i putea ține piept. Spre edificarea orgolioșilor americani și a aliaților acestora în denigrarea fostei Uniuni Sovietice și minimalizarea meritului acestui Stat, precum și a conducătorului din acea vreme, Iosif Visarionovici Stalin, în istorica victorie împotriva celui de-al Treilea Reich, cu dispariția pămînteană a nebunului de Hitler, iată cifrele reci ale zilei de 22 iunie 1941, din care a izbucnit focul mistuitor al acestui război.

Forțele de invazie erau formate din trei grupuri de armate (Nord, Centru și Sud), fiecare sub comanda unui general-feldmareșal, respectiv: von Leeb, von Block și von Rundstedt, avînd un total de 153 de Divizii, specificate astfel, pe feluri de armă: 19 de tancuri, 14 motorizate, 120 de infanterie, acestora adăugîndu-se 40 de Divizii românești și finlandeze. În forțe umane aceste trupe însemnau aproximativ 3,3 milioane de germani și 500.000 de trupe aliate, cu 3.300 de tancuri. Să nu omitem flota aeriană, fiecare grup de armate, din cele trei grupuri, primind între 400 și 900 de aparate de

luptă, proporția fiind de 40% de avioane de luptă și 60% bombardiere.

După această acoladă din care se vede cu ochiul liber la ce forță de impact a trebuit să facă față Uniunea Sovietică la jumătatea anului 1941, și cu ce sacrificii (umane și materiale) a reușit să întoarcă soarta războiului, acum, avînd în față puterea cifrelor din statistici, să ne reîntoarcem la pledoaria autorului cărții ,,O lume în criză”, acolo de unde am rămas, de la debarcarea din Normandia. Desigur, trupele numite generic Forțele Aliate n-au purces cu mîna goală la o asemenea acțiune îndrăzneață. Acestea au avut la dispoziție un număr de 4.266 de nave, dintre care 702 nave mari de război, și 12.800 de avioane. Cei din apărare, adică germanii, nu aveau nici o navă de război, ci doar cu ceva mai mult peste cifra de 300 de avioane. Comandamentul german a minimalizat posibila forță debarcată, bazîndu-se pe trupele aflate în linia întîi și pe fortificațiile solide din calea atacatorilor. Aceste fortificații puteau avea un rol major în luptele ce urmau numai dacă ar fi fost terminate pînă la data atacului, 4 iunie 1944. Așa că... Într-adevăr, se consumă multă cerneală cu replica dată de germani în contraofensiva lor din Ardeni, din decembrie 1944. Dar, după un început promițător, cînd niște rămășițe ale grozavei armate germane au dat peste cap Armata I americană, rămase fără combustibil, trupele germane au rămas înțepenite în teren, iar ofensiva lor fulgerătoare, ,,care a băgat spaima în yankei, s-a încheiat. Germaniei îi lipsea petrolul românesc”.

Ca o concluzie în numeroasele exemple oferite în acest episod, cu privire la modul în care americanii mistifică Istoria celui de-al II-lea Război Mondial, colonelul (r) Florian Gârz scrie negru pe alb, îndepărtînd orice dubiu cu privire la adevărații învingători din acest conflict: ,,Dacă ar fi vrut să «elibereze Europa», trupele americane ar fi trebuit să debarce pe continent în 1942, nu la sfîrșitul războiului”. Și, în continuare, ne dezvăluie (cu ceea ce unii istorici și analiști militari nu sînt de acord) care a fost atracția Europei pentru americani, în conjunctura efortului făcut de aceștia prin debarcarea din Normandia: ,,Adevăratul scop al debarcării în Normandia nu l-a constituit «eliberarea Europei», ci ocuparea părții de vest (cea mai dezvoltată) și crearea de condiții care să interzică Armatei Roșii să ajungă la Canalul Mînecii. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, rușii ar fi ajuns la Atlantic și Europa ar fi devenit comunistă”. Așa vă place Istoria? Reflectată franc, prin obiectivul feroce al războiului? S-ar putea ca, din citatul reprodus mai sus, dușmanii ,,Ciumei roșii” să ridice osanale armatei americane pentru că i-a scăpat de rusificare! Gîndindu-mă și eu la motivația lansată de domnul Florian Gârz, aproape că nu-mi pot imagina ce-ar fi însemnat pentru Europa, după 1945, dacă ,,ar fi devenit comunistă”! Cîte din cele rele s-ar fi evitat, și cîte din cele bune nu s-ar mai fi înfăptuit? Iată încă un punct de reflecție pe care ni-l propune colonelul (r) de Informații Militare Florian Gârz, în generoasa sa carte ,,O lume în criză”, din care, în numărul viitor al revistei, ne vom întîlni cu noi dezvăluiri și... învăluiri! (va urma)

Ceremoniile prilejuite de comemorarea a 75 de ani de la debarcarea din Normandia, 6 iunie 2019

Adevărul despre rezultatele investigațiilor asupra evenimentelor din Sarajevo și Srebrenica, din timpul războiului bosniac

Niccolo Machiavelli, în cea mai faimoasă lucrare a sa, „Suveranul”, a consemnat o poziție de importanță fundamentală: „Victoria nu este niciodată completă într-o asemenea măsură încît învingătorul să nu poată socoti nimic și, în special, să încalce dreptatea”.

Războiul bosniac din 1992-1995 a devenit un caz flagrant de falsificare a istoriei și vinovat pentru conflictele interetnice asupra unui singur popor – sîrbii. De mai bine de un sfert de secol, prin eforturile politicienilor dedicați, „oamenilor de știință” corupți și „jurnaliștilor”, s-a format în conștiința publică un mit despre atrocitățile comise exclusiv de sîrbi. În discursul public și în climatul politic și juridic din Bosnia și Herțegovina (BiH), conceptul de „genocid” este consacrat. Supraveghetor străin – Înaltul Reprezentant Valentin Inzko, înainte de a-și părăsi postul, a introdus în Codul Penal al republicii o dispoziție privind răspunderea pentru negarea „genocidului” din Srebrenica și „glorificarea criminalilor de război”. Cei care nu sînt de acord cu interpretarea occidentală și musulmană a evenimentelor conflictului interetnic pot face acum închisoare de la 6 luni la 5 ani. Desigur, nu un diplomat austriac de origine slovenă a venit cu toate acestea. El este doar executorul voinței celor care calcă în picioare dreptatea. Cu toate acestea, nimeni nu îl va scuti de responsabilitatea personală. Și cel mai important, nici măcar în cine a semnat documentul, ci în esența documentului: prin decizia unei instituții nelegitime, sîrbii sînt eroi care și-au apărat casa, credința și țara, sîrbii, datorită cărora există, deși fragmentat, statalitatea Republicii Srpska (RS), au devenit „criminali de război” pe pămîntul lor.

RS nu a recunoscut modificările introduse la Codul penal al țării. Acesta este un pas îndrăzneț, avînd în vedere presiunea colosală exercitată de structurile occidentale și supranaționale asupra conducerii. Mai mult decît atît, a fost colectat material unic împotriva căruia se anulează toate versiunile false ale evenimentelor create în ultimii ani.

Pentru a efectua un studiu amănunțit al diferitelor aspecte, inclusiv cele mai dureroase ale războiului din BiH, și pentru a forma o imagine obiectivă a evenimentelor de la începutul anului 2019, au fost create două comisii de experți: Comisia internațională independentă pentru investigarea suferinței ,,Sîrbii din Sarajevo din 1991 pînă în 1995” (au finalizat lucrările în 2020) și ,,Comisia Internațională Independentă pentru Investigarea Suferinței tuturor popoarelor din regiunea Srebrenica din 1992 pînă în 1995” (și-a finalizat activitatea în 2021). Amploarea forțelor implicate este uimitoare: experți și analiști din Austria, Australia, Germania, Israel, Italia, Nigeria, Rusia, Serbia, SUA, Franța, Japonia au luat parte la lucrările comisiilor. Președintele primei comisii este profesorul emerit al Universității Ebraice din Ierusalim, Rafael Israeli. Activitatea comisiei care investighează evenimentele din Srebrenica a fost condusă de Gideon Greif, cercetător la Holocaust Institute (Israel) și Fundația pentru Educația Holocaustului din Miami (SUA), consilier al Muzeului de Stat Auschwitz-Birkenau (Polonia), membru al Comitetul consultativ internațional american al intervievatorilor de la Jewish Center Foundation Auschwitz New York, situat în Auschwitz (Polonia). Printre experți s-au numărat și alții. Roger W. Bayard (Australia) –președinte al Departamentului de patologie de la Universitatea din Adelaide și medic specialist legist senior la Centrul de știință criminalistică din Australia de Sud; Doctor în filosofie și doctor în medicină.

Patrick Barriot (Franța) – colonel pensionar în armata franceză, expert în medicină militară și medicină în caz de dezastre, cu experiență în întreaga lume, inclusiv din fosta Iugoslavie. Viktor Bezruchenko (RF) – expert militar al TPII, a lucrat mulți ani în misiunile ONU din întreaga lume, inclusiv în BiH. Markus Goldbach (RFG) – avocat internațional, investighează încălcarea legilor de război NATO din Kosovo; timp de peste un deceniu, a reprezentat supraviețuitorii Holocaustului în procesele penale împotriva foștilor criminali naziști și victimele ruandeze în procesul de genocid Onesfor Rwabukombe Hutu.

Chiar și o scurtă cunoaștere a biografiilor și realizărilor membrilor comisiilor arată un nivel ridicat de competență și lipsă de angajament.

Rezultatul muncii serioase și multidisciplinare a devenit un material unic care ajustează aspectele militare, politice, economice și psihologice ale conflictului militar din anii 1990, precum și consecințele sale moderne. Rezultatul a aproape doi ani de muncă a fost reprezentat de două rapoarte voluminoase ale comisiilor, care au înregistrat istoria dezvoltării conflictelor din Sarajevo și Srebrenica; au analizat rolul islamismului radical în BiH și massmedia în demonizarea sîrbilor; au studiat psihologia victimelor implicate în luptă. Principalele dispoziții ale rapoartelor vor fi prezentate pe site-ul Fundației Gorchakov pe 14 septembrie a.c.

Pe parcursul activității lor, membri comisiilor au subliniat în repetate rînduri că nu sînt asociați cu nici o forță politică și au neutralitate și independență deplină. În acest sens, și-au exprimat recunoștința față de Guvernul Republicii Srpska, Centrul Republican pentru Război, Crimele de Război și Căutarea Persoanelor Dispărute din Banja Luka, Biblioteca Gazi Khusrev Bey din Sarajevo, Biblioteca Palatului Păcii din Haga și Centrul pentru Studii de Securitate de la Școala Tehnică Superioară Elvețiană din Zurich și ICTY pentru acordarea asistenței tehnice în procesul de investigație și furnizarea materialelor solicitate.

Autoritățile musulmane din BiH au arătat o atitudine foarte clară față de căutarea adevărului. Toate cererile comisiilor pentru furnizarea materialelor necesare adresate acestora au rămas fără răspuns.

Rapoartele comisiilor reprezintă un material unic nu numai din punctul de vedere al reabilitării sîrbilor, ci și pentru cercetători cu privire la natura și consecințele conflictelor interetnice. De exemplu, analiza traumei de război colectiv este văzută ca fiind importantă; transmiterea intergenerațională a traumei psihologice și emoționale ca urmare a războiului; impactul negării justiției asupra stării psihologice și emoționale a națiunii; aspectele fizice și psihologice ale suferinței popoarelor cufundate în abisul unui conflict sîngeros; discriminarea sistemică împotriva anumitor grupuri de oameni; rolul islamului radical în formarea climatului cultural și politic.

Astăzi avem date care demonstrează că nici la Sarajevo, nici la Srebrenica, sîrbii nu au comis genocid. Mai mult, practica genocidului a fost aplicată sîrbilor.

Cînd au început să studieze în profunzime evenimentele de la Sarajevo, membrii comisiilor au suferit un șoc dublu. În primul rînd, au fost extrem de surprinși de faptul că, la sfîrșitul Secolului al XXlea, capitala unui stat european a devenit centrul unei infracțiuni la scară largă: Sarajevo a devenit un oraș fără sîrbi. Al doilea șoc provine din faptul că nici ei (oameni educați și cunoscuți), nici comunitatea academică a țărilor pe care le-au reprezentat, nici publicul larg nu au avut idee despre ceea ce s-a întîmplat de fapt.

Conform concluziilor comisiilor, cu instigarea directă și acoperirea militară a administrației Clinton

și a conducerii NATO, Europa de Vest a sprijinit musulmanii bosniaci. Nu a fost vorba doar despre sprijin politic, ci și militar. Structurile islamismului radical joacă un rol special în intensificarea conflictului. Dacă sîrbii ortodocși s-au luptat pentru casa și pămîntul lor, atunci pentru musulmanii bosniaci războiul a fost un jihad pentru eliberarea pămînturilor musulmane de necredincioși și crearea unui stat islamic în Balcanii de Vest, pe baza legii Sharia, în care nu există loc pentru autonomia politică și culturală a sîrbilor.

În contextul proceselor asociate cu răspîndirea islamismului radical și a extremismului în Europa, modelul bosniac de creare a unui stat islamizat este văzut ca un avertisment redutabil. Experții au descris metodele de lucru ale structurilor regionale ale islamiștilor radicali (în primul rînd Frăția Musulmană), care au făcut posibilă culpabilizarea unei națiuni întregi – sîrbii, supunerea lor la exil, distrugerea și acuzarea lor de genocid. În urma unor cercetări istorice aprofundate, experții au ajuns la concluzia că jihadul bosniac a adus o contribuție uriașă la extinderea și consolidarea mișcării jihadiste globale și a infrastructurii transnaționale a Frăției Musulmane.

Evenimentele din Bosnia Herțegovina au pregătit calea pentru dezvoltarea și extinderea unei infrastructuri teroriste regionale moderne în centrul Europei, care este, de facto, piatra de temelie a așa-numitului califat balcanic, a cărui bază de operațiuni constă din așezări parajemat/ wahhabite, tabere teroriste, o rețea din ce în ce mai extinsă de moschei și școli islamice, precum și o rețea regională de ONG-uri islamice internaționale, instituții financiare islamice internaționale și partide politice. Caracterul postmodern al fundamentalismului islamic (pan-islamismul), pe care este construit califatul balcanic, reprezintă o amenințare directă pentru securitatea regională și integritatea teritorială a Republicii Srpska, precum și pentru state precum Serbia, Macedonia de Nord și Muntenegru. Aceasta nu este doar o amenințare regională.

Principala concluzie a anchetei comisiei de la Srebrenica este că nu a existat genocid în oraș și în împrejurimile sale. În același timp, Comisia recunoaște faptul că mii de oameni (în principal prizonieri de război) au fost uciși în cel mai brutal mod și că cei responsabili pentru aceste crime teribile trebuie pedepsiți. Concluziile Tribunalului de la Haga – TPI privind genocidul nu vor fi contestate nici prin lege, nici în timp: crimele din Srebrenica nu pot fi considerate genocid în conformitate cu articolul VI din Statutul Romei.

Mai general, pentru a preveni viitoarele vărsări de sînge și atacuri brutale, este imperativ ca noțiunea de genocid, înțeles ca „o infracțiune mai presus de orice infracțiune”, să nu fie diluată. Dacă termenul este folosit atît de ușor ca în cazul evenimentelor din Srebrenica din iulie 1995, acesta își va pierde în cele din urmă semnificația. Dacă se realizează această înțelegere legală, acuzațiile de genocid vor însoți în mod regulat orice armată și vor deveni comune tuturor conflictelor.

Și încă o concluzie importantă: aproape toți cei vinovați de crime împotriva sîrbilor au scăpat de justiție cu ajutorul instituțiilor de stat musulmane din BiH. Autorii crimelor de război și crimelor împotriva umanității împotriva sîrbilor s-au bucurat de o clemență excepțională din partea judecătorilor și adesea cu totală imunitate în TPI și în instanțele din BiH. Dar negarea justiției este comparabilă cu tortura prelungită!

Demonizarea profund înrădăcinată a sîrbilor din Occident este foarte dificil de eliminat datorită abundenței textelor false și a atrocităților atribuite sîrbilor. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că putem renunța. Nimeni nu trebuie lăsat să încalce dreptatea!

D.A.

Catedrala Sfîntul Vasile Blajenîi –o construcţie desprinsă din poveşti

Despre Catedrala Sfîntul Vasile din Moscova, care prin arhitectura sa domină Piața Roșie din vecinătatea Kremlinului, se spune că are foarte puțini rivali în lume. Simbol al ortodoxiei ruse, catedrala poartă oficial numele ,,Mijlocirea Maicii Domnului”, dar să nu fiți surprinși dacă majoritatea rușilor nu știu asta. Ea este consacrată sub denumirea de Sfîntul Vasile, după numele misticului Vasili Blajinoe (cunoscut și sub denumirile de Vasile Blajinul, Vasile cel nebun după Christos sau Vasile cel Binecuvîntat), ale cărui moaște se află expuse spre închinare în interiorul catedralei.

La început a fost numită Catedrala Sfînta Treime, dar de-a lungul secolelor a rămas ca fiind biserica unde a fost îngropat Sf. Vasile. Mai tîrziu, Catedrala Sfîntul Vasile Blajenîi a devenit un simbolic ,,Nou Ierusalim” atunci cînd, în timpul pelerinajului de Florii, Patriarhul Rusiei a mers pe un asin, pentru a rememora intrarea Mîntuitorului în Ierusalim.

Legenda

Se spune că Ivan cel Groaznic a făgăduit lui Dumnezeu construcția catedralei dacă va obține victorie în lupta cu oștile tătarilor pentru orașul Kazan, iar această idee i-a fost dată de Macarie, mitropolitul de atunci. Pe parcurs, obținînd mai multe victorii, țarul ar fi dat ordinul de a construi un complex de biserici de lemn, ale căror altare să fie închinate sfinților în ale căror zile de pomenire oștile rusești învingeau dușmanii. Ulterior, s-a decis construcția unei catedrale de piatră, care să unească nouă biserici. Astfel, catedrala este alcătuită dintr-o biserică-pilon, cu hramul Sfîntul Acoperămînt al Maicii Domnului, în care se află racla cu moaștele Sf. Vasile Blajenîi, în jurul căreia sînt grupate patru biserici mari, cu hramurile Intrarea Domnului în Ierusalim, Sfinții Adrian și Natalia, Sfîntul Ierarh Nicolae și Sfînta Treime, și patru biserici mici, cu hramurile Sfîntul Alexandru de Svirsk, Sfîntul Varlaam Hutinski, Sfîntul Grigorie Armeanul și Sfîntul Ioan cel Milostiv.

Arhitectura lăcaşului

Victoria asupra Hanatului tătar fiind obținută, construcția catedralei a început în anul 1555 și a fost încheiată în 1561.

Acest monument multicolor se impune la nivel mondial atît prin vechime, cît și prin arhitectură. Frumusețea turlelor de cărămidă roșie, unificate într-un echilibru

uimitor cu domurile în formă de bulb de ceapă, colorate în spirală, creează o imagine magnifică, ce a născut legenda, neconfirmată însă istoric, potrivit căreia Ivan cel Groaznic ar fi ordonat ca celor doi arhitecți care au proiectat catedrala – Barma și Posnik – să le fie scoși ochii, pentru a nu mai putea construi nimic asemănător în lume.

Cei doi arhitecți au poziționat simetric, pe aceeași fundație, opt stîlpi de biserică în jurul unui al nouălea stîlp. Patru dintre aceștia sînt dispuși în punctele cardinale, alți patru – în nord-est, sud-est, nord-vest și sud-vest. Se formează astfel o stea cu opt colțuri, știut fiind faptul că cifra opt amintește de ziua Învierii (a opta după calendarul iudaic) și este simbolul veșniciei. Fiecare stîlp a fost creat pe un anumit tipar și fiecăruia i s-a aplicat o anumită culoare, realizîndu-se astfel un efect uimitor. ,,Privind din depărtare o veche mînăstire rusească sau o cetate cu multe biserici, ce își înalță turlele deasupra ei, îți pare că totul arde în flăcări multicolore. Iar cînd aceste flăcări dansează departe, pe fundalul necuprinselor cîmpii înzăpezite, ele par o vedenie a Cetății Dumnezeiești, din lumea cealaltă. Cupola rusească ia forma dinamică a unei flăcări ce aspiră spre înălțimi” (Trubețkoi).

Numărul celor nouă turle care se înalță semeț deasupra construcției monumentale din Piața Roșie reprezintă numărul bisericilor care se află sub același acoperiș. Turnul central, de peste 60 de metri înălțime, a fost ridicat în anul 1588, odată cu înmormîntarea Sfîntului Vasile Blajenîi, ,,cel nebun pentru Christos”, cînd s-a adăugat celor opt altare, deja existente după planul inițial, încă unul care a unificat aceste spații.

Pe lîngă frumusețea și specificitatea ei arhitecturală, care o transformă într-unul dintre cele mai importante puncte de atracție din Rusia, planul bisericii, care ar putea crea un al doilea Kremlin în centrul Moscovei, are și un profund simbolism religios. Catedrala este construită din cărămidă roșie, care era un material de construcție nou în acele timpuri. Anterior, cel mai des era folosită piatra cioplită. Frumosul decor ,,de foc” îi conferă părții centrale a catedralei o estetică deosebită.

Interiorul bisericii este modest, dar spectaculos. Întîlnim o combinație aparte de figuri geometrice, care reunește triunghiurile

și semicercurile, precum și romburile, modelul fiind unul dintre puținele din lume de la care nu îți poți ochii. Din acest motiv, Catedrala Fericitului Vasile a fost comparată cu renumitul Taj Mahal al Indiei. Fiecare cupolă în parte este decorată cu nișe, ferestre și cornișe, iar legătura dintre cele nouă paraclise se face printrun sistem de pasaje sau coridioare. Printre obiectele prețioase ale catedralei se numără potirul țarului Aleksei Mihailovici, care datează din Secolul al XVII-lea. Cele nouă iconostase conțin peste 400 de icoane, precum și numeroase fresce în ulei, ce împodobesc pereții catedralei, realizate de artiști ai școlilor de pictură din Moscova și Novgorod. Capodoperele datează din Secolele XVI-XIX. Complexul catedralei, cu o înălţime de 103 metri şi o capacitate de 10.000 de persoane. include o sală a Sinoadelor Bisericii, o Sală Sinodală, saloane de recepţie decorate după modelul celor din Palatul Kremlin, un apartament patriarhal, precum şi birouri ale Administraţiei Patriarhale. Zidurile groase de 3,2 metri sînt din beton îmbrăcat în cărămidă şi placat la exterior cu marmură. La interior, lăcaşul a fost împodobit cu 22.000 metri de frescă, dintre care mai bine de 9.000 sînt auriţi.

Pînă în Secolul al XVII-lea, cînd Ivan cel Groaznic a construit Kremlinul, Catedrala Sfîntul Vasile Blajenîi era cea mai înaltă din Moscova.

Tulburările istoriei

Perla roșie a spiritualității ruse nu a fost ocolită de dezastre. O legendă spune că ea l-ar fi impresionat foarte tare pe Napoleon Bonaparte, care ar fi admirat-o atît de mult încît ar fi dorit să o ia la Paris. Nedispunînd de tehnologia necesară, împăratul ar fi ordonat incendierea lăcașului. Dezastrul a fost împiedicat de o ploaie apărută din senin.

Clădirea a fost avariată grav în timpul atacului bolșevicilor împotriva Kremlinului, din 1917. În 1918, autoritățile bolșevice au închis-o, preoții care slujeau aici au fost arestați, au fost confiscate clopotele și toate obiectele de cult. În 1930, cînd se proiecta Piața Roșie, arhitectul Lazar Kaganovici a propus dărîmarea catedralei. În acest sens, a creat o machetă a zonei pentru a face evidentă necesitatea demolării ei, pe care i-a dus-o lui Stalin, pentru a-i arăta că această biserică era un obstacol în calea traficului și paradelor militare. În timpul explicației, a aruncat catedrala de pe machetă, subliniind cum ar arăta Piața Roșie fără biserica lui Vasile ,,cel nebun după Christos”. Se spune că Stalin a privit îngîndurat și, chiar dacă era împotriva manifestărilor religioase și a dărîmat numeroase biserici din Uniunea Sovietică, a rostit faimoasele cuvinte, care au rămas vii în mințile moscoviților: ,,Lazar! Pune-o la loc!”. În timpul comunismului, biserica a funcționat ca o filială a Muzeului Național de Istorie.

Cine a fost Sfîntul Vasile

Blajinul

Sfîntul Vasile Blajenîi era un mistic ce hoinărea pe străzile Moscovei, prezicînd tot felul de evenimente, printre care și focul mistuitor care a cuprins Moscova în anul 1547. Face parte din categoria sfinților așa-numiți ,,nebuni după Christos”, foarte iubiți în spiritualitatea rusă. Datorită profețiilor sale, Sfîntul Vasile Blajenîi, care a murit în anul 1552, a fost înmormîntat în cea mai mare biserică, pe atunci, din Rusia. Rugăciunile sale îl îmblînzeau chiar și pe sîngerosul Ivan, numit cel Groaznic, care avea o mare evlavie pentru ,,nebunul lui Christos”. Odată, cînd țarul a ieșit din biserică, după Sfînta Liturghie, Fericitul i-ar fi spus: ,,Nu erai în biserică, ci în altă parte! Te-am văzut cum te plimbai în gînd pe Muntele vrăbiilor, ca să-ți zidești palatul tău cel nou!”. Din acea zi, țarul a prins frică mare de el, dar l-a cinstit și mai mult.

În 1990 Catedrala a fost declarată Patrimoniu Mondial, în cadrul sitului Kremlin şi Piaţa Roşie din Moscova, potrivit UNESCO, şi continuă să uimească şi astăzi prin culorile vii, ce strălucesc, în pofida vremurilor aprige din Rusia. r m

Uși împărătești în paraclisul Sfîntului Vasile

Racla de argint cu moaștele Sfîntului Vasile Blajenîi

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

România post Vadim

(urmare din pag. 1)

Pentru că nu dorea să vîndă țara, pentru că nu își dorea ca românii lui să plece în pribegie. Și zarurile care au fost aruncate atunci, la finele anului 2000, au căzut exact așa cum și-au dorit cei ale căror interese erau în opoziție cu planurile tatălui meu. Nu știu acum cîți își mai amintesc acele zile, cîți români conștientizează că au fost furați atunci, că sînt, în continuare, furați, atît la vot, cît și între scrutinele electorale. Românii văd acum că toate promisiunile pe care guvernanții le fac de 30 de ani sînt minciuni, cuvinte goale, un mod de a-i păcăli la fiecare patru ani. Românii văd, de asemenea, că nu există democrație în adevăratul sens al cuvîtului, că, de fapt, sîntem conduși de o gașcă de indivizi care nu au

morală, nu au credință, nu au nici o calitate necesară unui adevărat om de stat.

Tatăl meu, binecuvîntată să-i fie amintirea, a refuzat înhăitarea cu acești indivizi, și, pentru asta, a fost ostracizat de elita trădătoare care conduce țara aceasta de zeci de ani. Tatăl meu a iubit România și, pentru asta a fost hulit, și-a idolatrizat poporul și a fost marginalizat. Tatăl meu, un mare om de cultură, un pamfletar renumit, un poet de geniu, un politician corect, a vrut să arate lumii că poți face politică și fără să furi. A fost un exemplu de onestitate, un orator al dreptății, pe care mulți români l-au înțeles, dar pe care mass-media trădătorilor l-a jignit, l-a distrus mediatic, l-a marginalizat și l-a atacat zi de zi.

Cu toate acestea, a ales să lupte, chiar dacă își știa familia în pericol, chiar dacă valorile lui nu coincideau

OMS – noul Minister al Adevărului global

(urmare din pag. 1)

În plus, există încă două state gigant în lumea orwelliană – Eurasia și Eastasia. În lumea lui Orwell, există un război continuu între cele două, iar Oceania nu controlează întreaga lume. Ministerul Adevărului, care se construiește astăzi, vrea să facă toată omenirea fericită cu „adevărul” său.

Ministerul Adevărului al lui Orwell era situat într-o clădire înaltă din centrul Londrei. Actualul minister nu are nici o referință spațială, ci este, mai degrabă, o structură de rețea. Unele dintre elementele sale pot fi identificate drept corporații care controlează internetul și rețelele sociale: Apple, Microsoft, Amazon, Google, Facebook și altele. Multe dintre aceste corporații importante au sediul central în California, Silicon Valley.

În 2020, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) s-a alăturat construcției Ministerului Adevărului global. Activitatea OMS de la începutul anului trecut este un exemplu al modului în care informațiile pot și ar trebui refăcute, albul transformîndu-se în negru și negrul în alb. Sub stindardul luptei OMS împotriva „pandemiei”, se desfășoară o revoluție în știința medicală cu scopul de a reconstrui conștiința a miliarde de oameni.

OMS pretinde a fi acest minister global al Sănătății. Ministerul Iubirii al lui Orwell a fost numit Departamentul Interogării și Torturii. În același mod, în spatele Ministerului Sănătății la nivel mondial va exista un organism care va desfășura „dictatura sănătății” pe o scară a umanității (distanțare, autoizolare, blocaje, vaccinări continue). În același timp, OMS oferă asistență în înființarea unui Minister al Adevărului la nivel mondial.

La 11 martie 2020, șeful OMS a declarat infecția virală COVID-19 drept „pandemie”. Medicii stupefiați nu s-au putut opune acestei afirmații, deoarece amploarea răspîndirii infecției în acel moment era foarte departe de a fi chiar o epidemie obișnuită. Astăzi, sarcina principală a OMS este combaterea „pandemiei” prin vaccinarea întregii umanități, mai exact a 60-70% din locuitorii planetei. Mai mult, majoritatea medicamentelor utilizate în tratarea

Covid nu au trecut testele clinice necesare și sînt considerate experimentale (acestea nu sînt vaccinuri în sensul strict al cuvîntului). Produsele Pfizer/ BioNTech, Moderna, Johnson&Johnson au statutul de medicamente experimentale. Abia pe 23 august, autoritatea americană de reglementare FDA a transferat Pfizer/BioNTech din categoria medicamentelor experimentale în categoria vaccinurilor. Adică, OMS a încurajat și încurajează în continuare experimentele pe sute de milioane de oameni.

Apropo, George Orwell a prevăzut această evoluție a evenimentelor, pe care le-a descris în povestea „Ferma animalelor”. Astfel, OMS percepe lumea ca o mare curte, cu locuitorii căreia ar trebui efectuată o intervenție chirurgicală veterinară. Unii dintre locuitorii acestei curți sînt de acord cu respectarea operațiunii; cealaltă parte înțelege că se planifică ceva rău și opune rezistență.

Deosebit de periculoși pentru organizatorii vaccinării universale sînt medicii care înțeleg că nu este vorba despre salvarea oamenilor, ci despre un fel de eftanasie, ascunsă sub masca „combaterii pandemiei”. În primele luni ale „pandemiei”, ei au putut cumva să-și exprime opiniile diferite de OMS, apoi au început să închidă gura. Iar a doua prioritate a OMS a fost războiul împotriva „infodemiei”. În ultimul an și jumătate, în contextul „luptei împotriva pandemiei”, vocabularul nostru a fost îmbogățit. Unul dintre termenii folosiți este infodemia, definit de Oxford English Dictionary (OED) ca diseminarea diverselor informații, adesea nesubstanțiale, despre evenimente de criză, care sînt difuzate necontrolat în mass-media și sporesc atmosfera tensionată din societate. Termenul a fost inventat în 2003 în timpul epidemiei SARS, dar a fost utilizat în mod activ încă de anul trecut, cînd OMS a spus că infodemia nu este mai puțin periculoasă decît o pandemie. Anul trecut, OMS a introdus în circulație un alt cuvînt: infodemiologie. Paternitatea este atribuită medicului canadian Gunther Eysenbach, organizator și șef al Congresului Mondial „Internetul în medicină”. De fapt, vorbim despre o nouă disciplină menită să dezvolte metode de combatere a infodemiei. Deși infodemiologia s-a născut în comunitatea medicală,

cu nonvalorile hoților. Am ales să urmez un drum pe care el însuși și l-ar fi dorit pentru mine, am ales să îi cinstesc memoria. Iată de ce, prin vadimism, ducem mai departe moștenirea culturală și morală pe care el a reușit să o ridice la nivel de comoară națională. Acum, la șase ani de la plecarea lui, încă există indivizi mediocri, gîndaci ai democrației șchioape în care trăim, care, fie din Parlament, fie din platourile de televiziune, aduc jigniri singurului român contemporan care s-a luptat cu mafia hoților care prăduiesc această țară. Dar conștiința noastră este puternică, iar memoria poporului român este de neclintit. Anii sedimentează amintirea tatălui meu și va veni o zi, poate peste un an, poate peste zece, în care dreptatea își va cere tributul. Iar atunci cei care acum se înfruptă din trupul țării vor fi dați uitării. Pentru că, așa cum am mai spus, mai devreme sau mai tîrziu, păcatele se plătesc!

această disciplină (dacă o numiți așa) nu este medicală. Infodemia poate afecta toate sferele vieții publice – politică, economie, afaceri militare, cultură etc. OMS este o platformă ideală pentru practicarea metodelor universale de tratare a oricărei infodemii. Anterior, a fost demarată o luptă ideologică, în care, după cum știți, nu există o coexistență pașnică. În mai 2020, statele membre ale OMS au adoptat rezoluția WHA73.1 privind combaterea COVID-19 la Adunarea Mondială a Sănătății. Rezoluția menționează că rezolvarea problemei infodemiei este o componentă importantă a luptei împotriva pandemiei COVID-19. În vara aceluiași an, OMS a găzduit prima conferință de infodemiologie care s-a desfășurat în perioada 30 iunie - 16 iulie 2020. Conferința, așa cum a raportat OMS, a reunit peste 100 de experți din 35 de țări, reprezentînd 20 de domenii diferite de activitate profesională. În urma conferinței, în februarie 2021, OMS a publicat o agendă de cercetare în cinci direcții pentru combaterea infodemiei.

În ceea ce privește lupta practică împotriva așanumitei infodemii, succesele OMS sînt incredibile. Chiar înainte de anunțarea pandemiei, Andrew Pattinson, șeful operațiunilor digitale al OMS, a organizat o masă rotundă și a semnat un acord cu Google, Facebook, Twitter, Instagram și 30 de companii pentru a cenzura toate informațiile despre COVID-19 și a bloca informațiile care contrazic poziția oficială a OMS.

Un număr mare de companii, organizații non-profit, site-uri web au apărut în spațiul digital, care se ocupă cu „expunerea falsurilor”, înțelese, printre altele, ca fiind discursurile și publicațiile oamenilor de știință cu autoritate care reprezintă știința medicală, dacă acestea contravin poziției OMS sau nu coincid cu aceasta. Celebrul virolog francez, laureat al Premiului Nobel, Luc Antoine Montagnier a spus, în primăvara acestui an, că amenințarea coronavirusului a fost exagerată, că infecția nu intră în categoria unei pandemii. Răspunsul din partea OMS și a asistenților săi a fost imediat. În primul rînd, toate discursurile lui Montagnier despre acest subiect au fost blocate. În al doilea rînd, laureatul Nobel a fost acuzat de „prostie”, „neprofesionalism”, „conspirație”. O duzină de „respingeri” și „dezvăluiri” au început să apară pentru fiecare discurs al medicului profesionist.

Lupta împotriva infodemiei, pe care OMS o duce împreună cu companiile din Silicon Valley, amintește foarte mult de Inchiziția medievală. O serie de țări pregătesc sau au adoptat deja legi care prevăd răspunderea judiciară pentru răspîndirea „falsurilor”. Amintiți-vă că în romanul lui George Orwell a fost combătut nu numai Ministerul Adevărului, ci și Ministerul Iubirii. n.K.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Taifun în coaliția guvernamentală

După ce, la alegerile parlamentare, din învinși au devenit învingători, trași de urechi și ridicați la rang de eroi chiar de președintele țării, care, încălcînd precepte constituționale și nerespectînd ordinea opțională a votanților, adică a românilor, a făcut ca cei mai din urmă să devină cei dintîi, i-a reunit într-o improprie coaliție guvernamentală, din care s-a extras „guvernul meu”, menit să conducă țara în actuala legislatură! Să ne reamintim de întreaga tevatură de scălămbăieli și invective de care a avut parte, la aceleași alegeri, PSD – consecință a unei lecții propagandistice bine pusă la punct de domnul Iohannis și ai săi, „lecție” care, din păcate, pe alocuri jignitoare, nu a fost abandonată în totalitate nici pînă în prezent! Și astfel, dl. Iohannis a mai demonstrat și demonstrează, încă o dată, dacă luăm în calcul modul de implicare dovedit pe parcurs, că nu a fost și nu este președintele tuturor românilor, că nu-i tratează pe toți locuitorii acestei țări la fel, indiferent de culoarea lor politică, ceea ce, pînă la urmă, reprezintă expresia de voință a unor categorii de cetățeni. E uluitor să-i auzi și pe dl. președinte și pe acest prim-ministru Cîțu afirmînd că formațiunile AUR și PSD sînt partide extremiste, respectiv dușmane ale poporului! Cu o mai atentă concentrare, ar fi descoperit ușor că forme de extremism s-au manifestat mai curînd cel puțin în cadrul unui partid din coaliție!

are proiecte de înfăptuit. În afară de inventatul și mult prea trîmbițatul proiect „Anghel Saligny” nu prea mai poate concretiza ceva cu adevărat.

Este un fapt binecunoscut că partidele care, prin voință prezidențială, au constituit arcul guvernamental – PNL, USR-PLUS, UDMR – după o perioadă de euforie și tatonare relativ scurtă, în loc să-și unească eforturile pentru binele colectiv, au început să-și exprime tot mai pregnant orgoliile vizînd sfere de influență, funcții și diverse alte avantaje. Neînțelegerile s-au iscat mai întîi ca o boare de șoapte, mai apoi ca un vînticel măturînd vorbe tot mai tăioase, luînd treptat alura unei furtuni puternice, transformată deodată întrun taifun în toată regula, care, în prezent, zguduie din temelii, la toate nivelurile, scena politică românească! O primă consecință – demisia miniștrilor din cadrul USR, care cer cu fermitate debarcarea din funcție a primuluiministru Florin Cîțu, în caz contrar ei vor părăsi coaliția. Orice tentativă de împăcare, chiar de la nivelul cel mai înalt, a fost sortită eșecului.

România educată (3)

Ei da! Uitați cine va implementa acest program: Guvernul! M-am liniștit! E clar că în 2030 învățămîntul românesc va semăna cu o grădină înflorită! Asta dacă nu cumva se va schimba pînă atunci Guvernul, iar cel care va veni va considera că programul ,,România Educată” nu este unul prioritar și, ca urmare, îl va da deoparte. Altceva ar fi fost dacă președintele României s-ar fi gîndit să aducă la aceeași masă rotundă toate partidele importante din România, reprezentînd toate direcțiile politice, și, după negocieri purtate pe baze serioase, le-ar fi convins să semneze un Pact conform căruia orice partid va veni la guvernare se angajează să continue implementarea acestui proiect în beneficiul pe termen lung al românilor. Președintele Klaus Iohannis și partidele din coaliția de guvernare uită că sînt vremelnici în acele funcții, iar acest program este unul pe termen lung – 20-30 de ani – așa cum s-a întîmplat și în statele oferite ca exemplu: Singapore, Croația, Finlanda, Irlanda și Scoția.

Autorul proiectului a gîndit pe termen scurt, așa cum, din păcate, gîndesc mulți politicieni și mulți oameni de afaceri români, care-și doresc rezultate imediate, cu cîștiguri fabuloase, dacă se poate „ieri”, și fără prea multe investiții și muncă.

Nici nu mai are sens să menționez faptul că sursele de finanțare sînt în procent de peste 70% din banii altora (programul de reziliență, programe operaționale europene, fonduri nerambursabile europene); or, atunci cînd aștepți bani de la alții, pe lîngă faptul că nu poți fi sigur că ți-i dă, dacă ți-i va da, o să te întrebe la ce vrei să-i folosești, iar dacă nu-i va plăcea răspunsul tău e posibil fie să nu ți-i dea, fie să te oblige să-ți modifici scopul în funcție de dorințele lui. Gîndiți-vă la dumneavoastră înșivă, spre exemplu: dacă vreți să vă cumpărați o mobilă de sufragerie și veniți la mine să vă dau bani, fiindcă sînt singurul de unde puteți împrumuta, iar eu vă zic că vi-i dau, cu condiția ca mobila să fie verde, deși dumneavoastră o vreți albă, ce faceți? Foarte probabil o să vă cumpărați mobila

Zilele trecute, după una din numeroasele ședințe organizate precipitat în ultimul timp de premierul Florin Cîțu, care, văzînd că amenințările colegilor de guvernare nu sînt deloc o glumă, chiar și după ce președintele i-a invitat să se întoarcă la negocieri, a început să contraatace, pe un ton exacerbat, exprimînd intenția de a-i informa pe liderii formațiunilor politice europene, chiar pe un reprezentant al Statelor Unite, că unii colegi de guvernare îi pun bețe în roate și nu-l lasă să-și ducă la bun sfîrșit multiplele proiecte asumate în fața poporului! Mai mult, că, procedînd în felul acesta, reziștii nu fac altceva decît să-i ajute pe dușmani să distrugă frumusețe de coaliție, care a obținut cele mai bune rezultate din cîte se puteau realiza vreodată! Și astfel, cînd îl tot auzi vorbind pe acest Florin Cîțu, de n-am cunoște realitatea imediată, de n-am ști nimic despre marele jaf produs de acest abil măsluitor, prin folosirea cu dezinvoltură în limbajul său a unui viitor tot mai puțin tangibil, prin realizarea unor împrumuturi enorme, niciodată explicate – așadar de n-am ști toate acestea și altele nemenționate aici, am fi în stare să-l iertăm de toate monstruozitățile. Mai ales cînd auzi că el

verde, pentru că aveți nevoie de ea, chiar dacă nu vă place verdele. Dacă am fi avut o economie care să producă și o balanță comercială în care exporturile să fie mult deasupra importurilor, am fi avut banii necesari pentru a investi în România Educată după bunul plac. În finalul proiectului sînt enumerate legile pe care Parlamentul trebuie să le voteze, creînd astfel cadrul legislativ pentru aplicarea proiectului și, după asumarea de către Guvern a implementării, ni se dau și niște termene în acest sens. Astfel:

1. Constituirea unui grup de lucru interministerial coordonat de primul-ministru, care va elabora rapoarte trimestriale de monitorizare a implementării proiectului „România Educată” – termen 1 august 2021;

2. Adoptarea unei Hotărîri de Guvern privind aprobarea Planului de acțiune, cu termene și responsabilități, pentru implementarea proiectului „România Educată” –termen 10 septembrie 2021;

3. Elaborarea pachetului legislativ care să asigure implementarea Proiectului „România Educată” – termen 1 octombrie 2021;

4. Organizarea de consultări cu partenerii sociali, reprezentanți ai asociațiilor de părinți, ai mediului economic și organizațiilor neguvernamentale, ai comunităților locale, ai altor autorități/ entități publice, elevi, studenți, profesori, experți, pentru definitivarea pachetului legislativ – termen octombrie - noiembrie 2021.

No, eu sînt foarte curios să văd dacă vor fi respectate aceste termene.

În concluzie, programul seamănă cu comunismul: în teorie sună bine, dar e prost aplicat. Conține măsuri necesare învățămîntului românesc, doar că aplicarea lui e defectuoasă și denotă o neglijență și o lipsă de planificare a lucrurilor specifică multor politicieni români. Mă mir că președintele Iohannis, transilvănean și sas pe deasupra, nu a acordat atenție detaliilor de aplicare a proiectului. Din partea acestuia mă așteptam la o mai bună cîntărire și aranjare a lucrurilor, în primul rînd fiindcă unul din sloganurile sub care s-a prezentat în alegeri a fost „România lucrului bine făcut” și, în

Nu are sens să insistăm asupra devăluirilor legate de evenimentele trăite de Cîțu în America, pe care le-a tăinuit. S-a văzut că însuși președintele s-a arătat dispus să treacă peste acele „incidente”, ba mai mult, l-a ajutat și pe Florin Cîțu să iasă de sub presiunea lor. A urmat revocarea lui Stelian Ion din funcția de ministru al Justiției. Faptul i-a inflamat pe useriști, semnificativă în acest sens fiind reacția lui Barna: „Nu vă jucați cu USR-PLUS”, fiindcă această grupare trebuie băgată în seamă, a vrut să sublinieze omul căruia i-a fost greu săși ridice de pe podea ochelarii căzuți de pe pupitru în sala de plen a Parlamentului. La toate acestea se adaugă nemulțumirile altor partide politice. În primul rînd AUR, care a înaintat o moțiune de cenzură împotriva primului-ministru, pe care îl consideră principalul vinovat pentru dezastrul politico-economic din țară. În plus, PSD cere demisia întregului guvern și organizarea alegerilor anticipate, deoarece, consideră acest partid, toate forțele care alcătuiesc arcul guvernamental au scăpat de sub control toate pîrghiile care pot contribui la creșterea nivelului de trai al populației. Înghețarea salariilor, dar mai ales a pensiilor, în jurul cărora s-a creat un adevărat circ, explozia fără precedent a prețurilor, îndeosebi la gaze și energie, România fiind, din păcate, fruntașă în Europa din acest punct de vedere. Acestea sînt doar cîteva dintre nemulțumirile cetățenilor. În momentul redactării acestor rînduri, viața politică românească e cuprinsă de o adevărată febră: Florin Cîțu va mai rămîne la cîrma guvernului?; Cît îl va mai putea susține dl. Iohannis?; Va cădea întregul guvern?; Ce se întîmplă cu absorbția fondurilor europene, capitol la care sîntem deja deficitari?

IoAn SToICA

al doilea rînd, pentru că strămoșii săi sînt cunoscuți tocmai pentru lucrurile bine și cu temei făcute.

Păcat, acest proiect ar fi putut fi o bună inițiativă a clasei politice românești din ultimii ani. Poate că, întrun viitor nu foarte îndepărtat, o altă forță politică va face lucrurile mai bine și pînă la capăt, noi, românii, bazîndu-ne pe noi înșine și nu pe alții, fiindcă mereu am fost de acord cu sloganul luptătorilor pentru libertate de la 1848: „Prin noi înșine!”.

Uitarea (1)

motto: ,,Uitarea reprezintă igiena minții” În ultima vreme constat că uitarea este un dat al omului extrem de eficient și de binevenit cîteodată. M-am lovit de ea deseori, uitînd să fac lucruri fie pentru că nu le consideram importante, fie pentru că, aglomerat cu altele prioritare, le puneam pe ultimul plan pe acestea, uitînd într-un final de ele. Ca om, îmi amintesc în special vorbele, atitudinile și evenimentele care au produs un impact puternic asupra mea, uitîndule pe cele neimportante.

Astfel, unele lucruri se șterg din mintea noastră fiind aruncate la gunoi, așa cum faci curățenie în casă sau în computer și elimini lucrurile de care nu mai ai nevoie. Doar că uneori se întîmplă să te întîlnești cu situațiile, atitudinile sau ideile unor oameni de care ai uitat, pentru că a trebuit să-i înlocuiești cu altceva care ți s-a părut mai important.

Atunci cînd oamenii uită lucruri la nivel de societate, de țară, de viață politică, dau la o parte personalități care la vremea lor au stîrnit pasiuni și furtuni de idei ce au lăsat urme în cazul unor largi categorii sociale. Acestor oameni uituci li se adaugă cei care erau prea mici atunci pentru a-și aminti. Dispar, astfel, felii de istorie recentă de care nimeni nu-și mai amintește nimic, ceea ce ne împiedică pe noi, ca societate, să ne folosim de ele pentru a corecta greșelile prezentului sau pentru a ne construi viitorul. (va urma) mA r IUS mA r I n, antreprenor HORECA

Comemorarea scriitorului, publicistului și omului politic

Corneliu Vadim Tudor

Au trecut 6 ani de cînd a plecat dintre noi Corneliu Vadim Tudor, personalitate politică și culturală de marcă a țării, un patriot adevărat, pe care mulți români îl numesc, și azi, Tribunul. El a părăsit această lume la 14 septembrie 2015, de ziua Crucii, marea sărbătoare creștină. Parastasul de 6 ani a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Capitală, sîmbătă, 11 septembrie a.c., într-un cadru restrîns. Alături de soție și de fetele sale, Lidia și Jeni, au participat cîțiva apropiați, oameni care i-au rămas fideli memoriei lui Vadim Tudor. Slujba de pomenire a fost oficiată de parohul bisericii, părintele Emil Cărămizaru, care i-a fost confident și prieten marelui dispărut. De acolo, cei prezenți au mers la Cimitirul Ghencea civil, pentru a aprinde cîte o lumînare și a depune un buchet de flori pe mormîntul Tribunului. Locul de veci în care își doarme somnul veșnic Corneliu Vadim Tudor impresionează pe toți cei care vin în acest cimitir. Din grija văduvei și a fetelor, de pe mormîntul lui nu lipsesc niciodată flori proaspete și candele aprinse. Pe lespedea albă sînt scrise versurile poeziei ,,Fă-mă, Doamne, o lacrimă”, iar crucea de la căpătîiul său e înfășurată permanent de o panglică Tricoloră, așa cum și-ar fi dorit el, omul care și-a iubit cu toată puterea ființei sale Țara și poporul, și care a luptat pînă la sfîrșitul vieții pentru dreptate, adevăr și pentru demnitatea românilor.

Doza de sãnãtate

Metalele grele – una dintre principalele cauze ale bolilor neurodegenerative

Din cauza mediului înconjurător extrem de încărcat cu noxe toxice se depun tot mai multe metale grele în pămînt, plante, animale și, desigur, în organismul uman. Aceste depozite nu sînt ușor de depistat.

În spatele celor mai grave probleme de sănătate se ascunde un fenomen despre care nu se prea discută. Mulți cercetători au prevestit diferite epidemii ce se vor abate asupra omenirii în viitor, tocmai din cauza mediului înconjurător încărcat cu noxe toxice. Prezența metalelor grele în corpul nostru destabilizează grav imunitatea și metabolismul, deschide o poartă largă prin care intră nestingheriți viruși, bacterii, micoze, paraziți, care susțin procesele patologice din corp. Mașinile de tonaj lasă în aer mult plumb, care pătrunde în pămînt, și, mai departe, în plante, iar în corpul uman declanșează blocaje ale organelor de simț, anemie, osteoporoze, disfuncții ale ficatului și vezicii biliare, pietre la rinichi. De asemenea, sînt de menționat dereglările psihice, dereglarea ritmului nictemeral, atacurile de panică, depresia, încetinirea procesului de gîndire, rigiditatea membrelor și apatia.

Existența Cadmiumului în îngrășămîntul artificial se depune în organele vitale –rinichi, ficat, plămîni, oase, sistemul sanguin – și constituie o cauză esențială în declanșarea cancerului de prostată, dereglează ADN-ul, produce stres, dereglează sintetizarea proteinelor și a mitohondriilor (centrala energetică a corpului). Cadmium susține multiplicarea virușilor Influenza și îngreunează activitatea sistemului respirator.

Nu este de neglijat nici prezența aluminiului la tot pasul, existența acestui metal în corp, peste limitele admise, produce uscăciunea mucoasei nazale, creșterea rapidă a bolilor neurodegenerative ca demența, Alzheimer, dereglări ale psihicului.

Pe de altă parte, mercurul, care este o adevărată otravă pentru nervi – prezența lui în organism duce la o inflamare a încheieturilor și a țesutului diferitelor organe, la agresivitate, aroganță, la o formă de comportament dictatorial.

O istorie a farselor (215)

Fraudă în lumea presei (2)

Au început să circule zvonuri despre Madame şi companiile ei fantomă. Deşi, pentru o vreme, a reuşit să scape de gura lumii cu ajutorul mitelor provenite de la „fondul de reptile” („reptilele” fiind politicieni corupţi aflaţi pe statul ei secret de plată), în scurt timp existau atît de multe capete de acuzare pe numele ei, încît procurorul nu le-a mai putut ignora.

În ciuda temerii că o prăbuşire bruscă a imperiului lor va duce la o criză financiară naţională, Madame Hanau, Lazare Bloch şi mai mulţi asociaţi au fost arestaţi în decembrie 1928 şi acuzaţi de conspiraţie în scopul obţinerii de bani prin fraudă, pentru a-i investi în companii legate de revista Gazette. Deşi afirma că judecătorul este un ignorant în materie de finanţe, că acuzaţiile au ca motiv doar răzbunarea şi că ar putea să-şi răsplătească toţi clienţii dacă ar fi pusă în libertate, după cincisprezece luni petrecute în custodia închisorii St Lazare, a fost pusă sub acuzare. Imediat, a intrat în greva foamei. Transferată la spitalul Cochin din Neuilly, a continuat să nu mănînce, în ciuda eforturilor depuse de doisprezece infirmieri. În cea de-a douăzeci şi una zi a băut o cafea cu lapte şi, în noaptea următoare, a fugit coborînd pe geam cu ajutorul cearşafurilor legate de calorifer. „Dezgustată de violenţa cu care am fost tratată, plec”, se putea citi în bileţelul lăsat de ea în urmă.

Acum liberă, ce credeţi că a făcut? A luat un taxi înapoi la închisoarea St. Lazare şi a cerut „ospitalitate”. După ce i s-a permis intrarea, a leşinat deoarece nu mîncase nimic de trei săptămîni. Ziarele au numit evadarea ei „o farsă reconfortantă”, dar Chiappe, directorul poliţiei, s-a

Renumitul patolog/ bacteoriolog german Gustav Hauser a descoperit încă din anul 1885 faptul că „toxinele și metalele grele din corp sînt transformate de viruși, bacterii, micoze și paraziți în sursă de energie și alimentare”. Aproape în toate bolile autoimune sursa principală de îmbolnăvire este infestarea corpului cu metale grele. În organele infestate se produce un blocaj al limfei. Metalele grele suprimă mineralele atît de necesare organismului: Fier,

temut că, dacă Hanau va muri, vina va cădea asupra lui. În aprilie 1930, el a recomandat eliberarea ei temporară pe cauţiune. Marthe şi-a recăpătat puterile într-un spital de copii pe măsură ce procesul se tot amîna. Fiind nevoită să le facă faţă creditorilor înfuriaţi, ea i-a asigurat că, o dată ce va fi achitată şi i se va permite să-şi reia afacerile, îşi vor primi banii înapoi. O mare parte din creditori a aclamat-o, restul a huiduit-o.

Cînd procesul a început la 20 februarie 1931, s-a dovedit imposibilă excluderea tuturor numelor de pe lista „reptilelor” implicate. Scandalul a fost imens. Marthe a fost trimisă la doi ani de închisoare (mare parte din pedeapsă deja săvîrşită) şi amendată doar cu 300 de franci. Bloch a primit optsprezece luni, ceilalţi complici au fost achitaţi. Eliberată, ea a cumpărat jurnalul Forces şi în aprilie 1932 a fost din nou arestată. Publicînd un articol despre aspectele dezonorante ale pieţei financiare, Marthe citase ca sursă un raport secret al poliţiei despre ea însăşi. Interogată de avocatul acuzării, a refuzat să declare cum a intrat în posesia raportului cu pricina şi a afirmat că justiţia franceză este cea mai coruptă din întreaga lume. Cînd a ieşit la iveală că dosarul din care citase în articol se aflase în sertarul ministrului de Finanţe Flandin, nu a avut de declarat decît atît: „Cineva a avut o cheie”. Pedepsită cu trei luni de închisoare pentru că primise un document furat, a făcut apel în instanţă. Acţiunea i-a fost refuzată, aşa că a fugit de justiţie, dar a fost din nou prinsă şi încarcerată.

La 19 iulie 1935 Marthe Hanau a fost găsită moartă în puşcărie. Cineva îi dăduse, pe furiş, somnifere. Cu o zi înainte să moară, spusese: „Voi fi întotdeauna amanta destinului meu”.

(va urma)

STUART GORDON

Zinc, Calciu, Magneziu. A trecut mult timp pînă cînd medicina clasică a recunoscut că prezența metalelor grele în organism produce boli fizice și psihice. O mare parte a bolilor cronice pot fi astăzi vindecate prin eliminarea metalelor grele din organism. Cele mai mari depuneri le găsim pe oase, motiv pentru care sînt greu de diagnosticat.

Medicina energo-informațională, care are la baza fizica cuantică, analizează procesele biochimice din corpul uman. Terapiile se bazează pe informația energetică a pacientului aflat în terapie, deci sînt personalizate. Diagnosticarea energetică atestă sau, după caz, infirmă prezența patologică a metalelor grele în organism. În funcție de metalul găsit, terapiile se focusează pe sistemele în care se găsește metalul respectiv. În aparatele de tratament este integrat tabelul lui Mendeleev; astfel, în funcție de metalul depistat în organismul pacientului se realizează o dezintoxicare a urmelor lăsate de acesta.

În general, în cazul persoanelor ce suferă de multiple boli cronice, mai ales dureri sau dereglări ale sistemului gastric, se observă o îmbunătățire a simptomelor de la ședință la ședință.

Medicina energo-informațională oferă tratamente blînde, fără durere, fără medicamente, destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. Fiecare terapie contribuie la readucerea balanței energetice a corpului în echilibru și întrerupe fenomenul de autodistrugere.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Scurtmetraj

ORIzONTAL: 1) Transformări permanente; 2) Se ține de promisiuni; 3) Panaș – Puști cu repetiție (fem.); 4) Aspectul hazliu al seriosului (pl.) – O tipă deloc mărginită!; 5) Soră șefă (reg.) –Cu alte cuvinte; 6) Axul roților! – Întors pe dos; 7) Debutant în formația militară – Mama mare din popor; 8) Gen de inspirație de bun gust – Ba dimpotrivă!; 9) Om cu pretenții – A umbla pe la colțuri; 10) Momentul recordului – Submarin de mare adîncime.

VERTICAL: 1) Maestru necontestat la table; 2) Iubită la superlativ – Nucleu de meteorit!; 3) Armata... fără puști (sg.) – Cam lipsiți de conținut; 4) Imprecis! – Înșirat la povești; 5) La drept vorbind e o materie primă (pl.)- A acorda toată atenția; 6) Stins cu apă; 7) Dispoziție de reținere (pl.); 8) Animatoare ale mișcării teatrale – Incitat! – Semieșec!; 9) Are un rol esențial în fortificații – Piesă din garderoba părinților; 10) N-ai ce-i face.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DECOR”

1) STRALUCIRE; 2) TREMURATOR; 3) RECITAL – ME; 4) AP – C – NECAz; 5) MIRATI – ANI; 6) ODA – AURITE; 7) SARAT – ATI; 8) ETIRARI – OS; 9) SITAR – TUSA; 10) CE – CITADIN.

Candele de zăpadă (7)

Secvenţa 20 (2)

Generalul Ionaşcu: Ce zici, Iordănoiule? Ai fost studentul lui Nicolae Iorga, dar cred că nici el nu-şi putea imagina un asemenea cuvînt magnific: aprinjioară!

Sublocotenentul Iordănoiu: E un poem într-un cuvînt. Sună mai bine decît chibrit.

Generalul Ionaşcu: Ia să le dăm noi nemţilor o aprinjioară la fund, să ne cînte Corul Vînătorilor, de Weber!

Sublocotenentul Iordănoiu: (Se apropie de hartă). Domnule general, ştiţi mai bine ca mine că poziţia noastră nu-i deloc de invidiat. Trebuie să trecem întîi o apă vijelioasă şi umflată de ploi, iar pe urmă să escaladăm un deal cu pante între 45 şi 65 de grade. Unde mai puneţi că unii dintre militarii noştri nu prea ştiu să înoate.

Generalul Ionaşcu: Şcoală proastă! Un bărbat trebuie să ştie în viaţă de toate: să călărească, să tragă cu puşca, să înoate... Englezii îi învaţă înotul pe copii înainte de a-i învăţa alfabetul. Dar de ce nu forţăm rîul cu băieţii de pe malul Mării?

Sublocotenentul Iordănoiu: Ne-am gîndit şi la asta, chiar i-am sugerat domnului colonel Boţea.

Generalul Ionaşcu: Şi?

Sublocotenentul Iordănoiu: Şi nu se poate. Cei mai mulţi fac parte din „Garda Uciderii”, a lui Petreanu.

Generalul Ionaşcu: (reflexiv) Mda... „Garda Uciderii”... Unde am mai auzit eu asta?

Sublocotenentul Iordănoiu: Noi i-am botezat aşa, domnule general. După escorta pe care o avea Tudor Vladimirescu. Erau vreo 45 de sîrbi, îmbrăcaţi în roşu şi negru, pe care nu-i vedea nimeni, toată ziulica, dar cînd se ivea vreun caz de execuţie, ieşeau din pămînt, din iarbă verde, îşi făceau treaba şi apoi dispăreau fără urmă.

Generalul Ionaşcu: Ia zi, bade, pe unde trecem?

Ciobanul Vasile: E un vad bun, la vreo 10 stînjeni de pintenul dealului. Pe-acolo trec şi eu cu turma.

Generalul Ionaşcu: Poţi să-mi arăţi pe hartă?

Sublocotenentul Iordănoiu: Ai făcut armata, Nea Vasile?

Ciobanul Mureşan: Cum de nu, păcatele mele?! Bărbatul care nu face armata e ca femeia care nu face copii.

Priveşte harta şi indică, rapid, cu degetul unde e vadul cu pricina.

Ciobanul Mureşan: Asta-i locul. O să merg eu înaintea lor, nu vă faceţi griji.

Generalul Ionaşcu: (Cercetează cu atenţie). Iordănoiule, Ora H se apropie. (Către cioban). Eşti mare, Aprinjioară! N-ai mai traversat tu o turmă ca asta... Îi dovedim sau nu?

Ciobanul Mureşan: Să trăiţi, dom’ general, i-om dovedi noi, da’ cu binişoru’, că-i tare greu. Dacă am avea noi ceva mai multă artilerie, n-ar mai sta nemţii acolo, sus, nici un ceas, c-ar zbura ca brabeţii.

Generalul Ionaşcu: Am ajuns în situaţia: care pe care?! Ori noi, ori ei. La război, nu există meci nul...

Secvenţa 21

Scenă mută. La lumina Lunii, ciobanul Vasile Mureşan - dezbrăcat în pielea goală, cum 1-a făcut maică-sa - trece vadul. Soldaţii români îl urmează îndeaproape, la fel de goi, cu armamentul şi hainele deasupra capului. Ei se ţin de mînă, întrun impresionant şir indian, care degajă frumuseţea clasică a idealului grecesc de vigoare a trupului bărbătesc, mai ales că unii dintre miliari sînt tineri si plămădiţi ca nişte efebi. Apa le ajunge pînă la brîu, uneori pînă la piept. O cucuvea sfîşie liniştea nopţii. O santinelă germană cercetează albia rîului prin luneta unei puşti. Emoţia crește pe măsură ce ultimii

soldaţi se apropie de malul salvator. Într-o fracţiune de secundă, din poziţiile germane este lansată o rachetă luminoasă, de culoare verde, prevăzută cu o mică paraşută. Abia atunci românii sînt zăriţi şi se deschide foc automat asupra ultimelor „verigi ale acestui lanţ viu. Din fericire, poziţia e oblică și tirul nu nimereşte pe nimeni. Au trecut, cu bine, toţi.

Secvenţa 22 (1)

Cabinetul ministrului de Război, generalul Mihail Racoviță. Acesta e singur, citeşte presa. Un titlu mare, apărut pe pagina I a ziarului „Dimineaţa”, din 20 septembrie 1944, sună astfel: „Totul pentru front! Totul pentru victorie!” Genericul e însoţit de o grafică mobilizatoare. Uşa se deschide si intră şeful de cabinet, un tînăr locotenent-colonel.

Şeful de cabinet: Domnule ministru, a sosit domnul căpitan Paul Sadoveanu.

Ministrul se ridică, protocolar, şi îl întîmpină pe oaspete. Acesta din urmă salută scurt, îşi scoate cascheta şi o aşează, reglementar, sub braţul stîng.

Ministrul Racoviţă: Ia loc, dragă Paul. (Îi pronunţă numele franţuzeşte, Pol).

Paul Sadoveanu: Mulţumesc, domnule general. (Se aşază pe un scaun, aflat în faţa biroului de lemn brun, de nuc).

Ministrul Racoviţă: Ce serveşti? O cafea? Un coniac?

Paul Sadoveanu: Nu beau în timpul serviciului, domnule ministru. O cafea, totuşi, cred că merge.

Ministrul Racoviţă: (Apasă pe un buton, discret. Intră acelaşi şef de cabinet.) Două cafele, te rog. Şi apă, Paul? (La încuviinţarea acestuia). Şi două pahare cu apă.

Şeful de cabinet iese; va reapărea după cca 3 minute, cu tava de rigoare, din care se ridică aburii cafelelor.

Ministrul Racoviţă: „Îmi cîştig bătăliile cu visele soldaţilor mei”...

Paul Sadoveanu: Napoleon.

Ministrul Racoviţă: Exact. Ştii, dragă Pol, mă gîndesc că, după legenda lui Isus Christos, cea a lui Napoleon Bonaparte e cea mai frumoasă din Istoria Umanităţii. De ce oare? Poate pentru că lumea tînjeşte după puterea absolută.

Paul Sadoveanu: „Spiritul absolut călare” – aşa îl numea Hegel pe Bonaparte.

Ministrul Racoviţă: (Mîngîie cu palma o statuetă de bronz, înfăţişîndu-1 pe micul corsican călare, la trecătoarea Saint Bernard din Alpi, copie după celebrul tablou al lui David). Tu la ce visezi?

Paul Sadoveanu: (Rîde, uşor nervos). M-aţi chemat să mă-ntrebaţi la ce visez? Mai e timp de vise, cînd totul se năruie în jur?

Ministrul Racoviţă: (Toarnă cîţiva stropi de alcool în cafea, dintr-un recipient plat, de metal nichelat, tipic englezesc). Eu beau „Cafea Marghiloman”, cu puţin rom... M-a învăţat s-o prepar chiar bătrînul conservator, în 1917; îi dă savoare şi aromă. Caut şi eu o compensaţie, fiindcă m-am lăsat de fumat. La munca şi la nervii mei de azi, dacă aş mai şi fuma – cu siguranţă că aş muri. Dacă vrei, tu poţi să fumezi. Conu’ Mihalache mai pufăie, din cînd în cînd?

Paul Sadoveanu: Rareori. Mai ales după o partidă de vînătoare, cînd stă la taifas. (Îşi aprinde o ţigară, trage cu nesaţ).

Ministrul Racoviţă: Ştii că intenţiona să scrie un roman despre bunicul meu?

Paul Sadoveanu: Despre Iancu Racoviţă? Nu, nu mi-a spus nimic.

Ministrul Racoviţă: Cunoşti povestea lui?

Paul Sadoveanu: Destul de vag. A scris Gane ceva, în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”...

Ministrul Racoviţă: Ca să vezi ce poate face o femeie dintr-un bărbat! Ba chiar din doi bărbaţi. Bunicul meu s-a îndrăgostit de o străină, pe nume Sofia. Frumoasă femeie. Însă muierea era tare rea de muscă.

I-a sucit capul şi lui Ferdinand Lasalle. El e adevăratul părinte al socialismului, nu Karl Marx. Pînă la urmă, cei doi bărbaţi s-au bătut în duel pentru iabraşa Sofia, iar bunicul 1-a împuşcat mortal pe vestitul Lasalle. Asta se petrecea în 1864. La scurtă vreme, a murit şi Iancu Racoviţă. Tata e băiatul lui dintr-o altă legătură.

Paul Sadoveanu: (Cu umor) Dacă mai trăia puţin, poate apuca să-1 împuşte şi pe Lenin...

Ministrul Racoviţă: (Se ridică, dă ocol camerei, priveşte pe fereastră; afară, e o agitaţie neobişnuită, a oprit un GAZ cu însemnele Armatei Roşii, din care coboară doi ofiţeri superiori). Au venit ruşii!

Paul Sadoveanu: Oho, au venit de aproape o lună! Şi de data asta, nu cred că or să mai plece aşa de uşor...

Ministrul Racoviţă: (Foarte grav). Nu, nu. Acum au venit. Şi au venit pentru tine, dragul meu.

Paul Sadoveanu: Pentru mine? Făceți-mă să înţeleg...

Ministrul Racoviţă deschide o uşă secretă, prin care intră în cabinet Yvonne Popescu, însoţită de cei doi agenţi secreţi ai Siguranţei, care o urmăriseră la Catedrala Sfîntul Iosif.

Paul Sadoveanu: (Se ridică, profund tulburat). Ce înseamnă asta?

Ministrul Racoviţă: Vă cunoaşteţi?

Paul Sadoveanu: Sigur că da. E logodnica mea...

Ministrul Racoviţă: Logodnica ta? Din cîte ştiu, n-ai trecut încă la religia musulmană. Numai Islamul permite să ai 4 neveste. Ştii, pentru creşterea oastei...

Paul Sadoveanu: Iertaţi-mă că n-am raportat, dar sînt în divorţ. N-am crezut că poate interesa pe cineva situaţia stării mele civile.

Ministrul Racoviţă: (Către cei doi agenţi). Domnilor, n-avem prea mult timp de pierdut. Daţi-i bătaie!

Agentul 1: Domnule ministru, domnule căpitan... Sînt agentul Vasiliu, de la Siguranţa Statului. În baza urmăririi operative pe care o efectuăm de mai bine de doi ani, această doamnă a fost arestată în cursul dimineţii de azi. Sub acuzaţia de spionaj.

Paul Sadoveanu (Rîde nervos): Spionaj? Yvonne Popescu spioană? Haida-de!

Agentul 2: Permiteţi-mi, domnule căpitan, ştiu cine sînteţi, dar cu tot respectul vă informez că v-a jucat pe degete ca pe un copil. Nu o cheamă deloc Yvonne Popescu...

Paul Sadoveanu: Da’ cum o cheamă? Mița Biciclista? Maica Smara, educatoare, a poporului scriitoare? Domnule ministru, cred că asisităm la o farsă de prost gust.

Ministrul Racoviţă: (Scoate dintr-un sertar o mapă cu fotografii). La români trebuie să le faci binele cu forţa, dragul meu. Poftim, convinge-te şi singur.

Paul Sadoveanu se uită, la început cu neîncredere. Pe mapă scrie: Agenta Ilonka Werth.

Instantaneele o înfăţişează pe femeie în diferite ipostaze: în Viena, în compania unor ofiţeri nazişti; la Budapesta, intrînd în clădirea Ministerului de Interne, ceea ce se deduce după firma ungurească; dar, cele mai zguduitoare dovezi sînt fotocopiile unor hărţi şi documente ale Marelui Stat Maior al Armatei Române. Tînărul căpitan devine livid. Bea apă. Se descheie la veston. Priveşte spre fosta lui iubită, cu o expresie de repulsie, dar şi de mirare.

Ministrul Racoviţă: Nimeni alta decît nepoata aceluia care a întocmit Planul Werth, ministrul adjunct de război al Ungariei. Planul de atacare a României şi de maghiarizare forţată a Transilvaniei. Nu ştiai că ungurii lucrează cu femei? Aşa l-au îmbrobodit şi pe Lordul Rothermere, de la „Daily Mirror”. Din păcate, au aflat şi ruşii... Închipuie-ţi că se fac presiuni asupra mea pentru a le permite să te ancheteze ei. Normal că n-am să fac asta. Te ştiu de cînd erai copil... Şi apoi, onoarea de militar român nu-mi îngăduie. Refuz să cred că sîntem sub ocupaţie.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

„Europa este incapabilă să ducă un război modern“

Pag. 24

Despre naţionalismul liberal

Unui naționalist, adevărat susținător al ideii de națiune, i se poate argumenta că există doar două modele de cooperare între diferitele națiuni: fie cel bazat pe principiile libertății comerțului, imigrației și autodeterminării deja văzute, fie cel bazat pe protecționism, intervenție și coerciția sistematică de origine statală. În plus, este ușor de explicat oricărui naționalist că modelul de protecție coercitivă și intervenție față de alte națiuni este destinat inevitabil eșecului. Autarhia astfel creată generează o dinamică de război și distrugere care, în ultimă instanță, va slăbi enorm acea națiune care se dorește a fi apărată. Prin urmare, modelul protecționist al relațiilor dintre țări nu prezintă nici un fel de viabilitate. Unica alternativă viabilă care, cu caracter general, începe a fi recunoscută chiar între naționaliști, este ca națiunile să concureze pe un plan de egalitate bazat pe principiile de libertate a comerțului și imigrației.

(continuare în pag. a 22-a)

Eticheta

Eticheta e un accesoriu extrem de util al ambalajului în care se prezintă un produs. Ea îți indică, la o primă vedere, caracteristicile și conținutul produsului, fabricantul și perioada de valabilitate. Spun „la o primă vedere” fiindcă uneori se întîmplă ca produsul să fie un pic diferit față de etichetă. Exact despre aceste situații rare vreau să vorbesc aici. Sigur, nu va fi vorba despre etichetele produselor din magazine, ci despre cele sociale și politice. Dacă etichetele din magazine sînt ceva bun și pozitiv, nu același lucru se poate spune despre etichetele aplicate oamenilor sau curentelor

J.H. SOTO

politice. Etichetele acestea sociopolitice fac mai mult rău decît bine, fiindcă, odată aplicate cuiva, greu se mai dezlipesc, pentru că oamenii, în majoritatea lor, țin mai ușor minte răul și bîrfa, decît binele și bunul simț. Așa funcționează, de exemplu, poreclele date oamenilor pentru caracteristici fizice sau comportamentale care, cu timpul vor ajunge să fie luate de bune de societate. Astfel, oamenii chiar vor crede că cineva numit în glumă la un moment dat „prostănacul” e un individ sărac cu duhul și se vor mira grozav cînd vor vedea că, în realitate, este un om inteligent.

(continuare în pag. a 23-a)

mArIUS mArIn

Facebook: Tribunul

motto: ,,Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea un înger va vesti:/ «El nu-i aici! E îngropat în stele»”.

CornELIU VADIm TUDor

Se împlinesc, în această săptămînă, șase ani de cînd Corneliu Vadim Tudor a plecat dintre noi pentru totdeauna. Drama familiei se perpetuează de la an la an, devenind, în final, drama unui întreg popor. Rămasă fără cel mai puternic sprijin, fără cel mai competent avocat al apărării sale, România bîjbîie prin întuneric. În această perioadă, fără nici o opreliște, mîndria de a fi român se prăbușește în hău împreună cu prestanța tuturor instituțiilor statului. Parlamentul, Guvernul și Palatul Cotroceni – cei trei piloni de susținere a statalității României – se clatină sub asediul neobosit al intereselor străine. Înțesată de trădători de neam, oameni fără scrupule și fecventată de plîngăcioși la costum, clasa politică românească a devenit parcă un club extins de swingeri, care cred că le este permis orice cîtă vreme satisfacerea intereselor personale este deplină.

Acești șase ani care s-au scurs de la plecarea Tribunului au transformat România într-un imens circ ambulant, în care supremația clovnilor este incontestabilă, în timp ce leii au rămas în cuști. Poporul, aflat în acest cort al circului, stă cuminte pe băncilele de lemn, prizonier în jocul pe care acești clovni îl joacă în arenă, așteptînd din clipă în clipă să se întîmple ceea ce directorul circului anunță insistent: apariția leilor, care să îi alunge definitiv din peisaj.

Grigore Vieru spunea că drama acestui popor este plecăciunea față de străini și ura față de propriul neam. Aceasta este actuala paradigmă a relațiilor dintre români, fie că vorbim de cei din diaspora, fie de cei care au ales să rămînă în țară. Fărîma aceasta de adevăr a devenit cauza principală a disoluției noastre ca națiune, proces la care asistăm de zeci de ani, care a început în decembrie 1989 și care devine pe zi ce trece mai agresiv.

Au existat români care s-au luptat, Vieru nu a fost singur dincolo de Prut. Și aici, pe tărîm românesc, au existat oameni puternici, verticali. Vadim și Păunescu, doi titani care s-au opus, așa cum au putut, căderii noastre în penibil, transformării României într-un imens circ, cum este acum. Dar au plecat de pe acest pămînt cu inimile mîhnite, respinși chiar de românii pe care i-au iubit, lăsînd în urma lor o haită de hiene care se înfruptă nestingherite din carnea încă fragedă a țării.

Șase ani fără Vadim și unsprezece fără Adrian Păunescu. Mulți români au început să conștientizeze situația României și să nu mai dea crezare manipulărilor mass-media.

(continuare în pag. a 23-a)

TA no

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ipocriții (I)

Trăim, neîndoielnic, epoca marilor ipocriți. Se minte și se falsifică fără rușine, se mistifică biografiile, se sare din mers dintr-un tren care mergea într-o direcție, pentru a se lua alt tren, în direcție diametral opusă. Cascadoria asta politică a ajuns un fel de rațiune de a fi pentru mulți, foarte mulți compatrioți de-ai noștri. Te uiți la ei și nu-ți vine să crezi: „Nu erai tu cel care stătea la prezidii și ne învăța ce admirabile sînt valorile comunismului?“ –îți vine să-l întrebi pe cutare fost coleg, sau propagandist, sau secretar de partid. Dar nu-l întrebi, pentru că între voi a fost tot timpul o prăpastie de netrecut: tu ai bun-simț, pe cînd el n-a avut așa ceva niciodată. „În politică, numai boul e consecvent“ – se amuza un om politic. Tot ce se poate, dar istoria durabilă a popoarelor au scris-o astfel de consecvenți, de la Washington pînă la Titulescu al nostru, care n-au abjurat de la principiile lor și ale popoarelor ce i-au născut pe lume. Astăzi, ce vedem astăzi? Tonul ipocriziei la nivel înalt l-au dat „personajele zilei“, cum au fost Petre Roman, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, Octavian Paler ș.a. Ei au prins repede, din zbor, cam ce fel de vînt bate dinspre Occident, așa că au adoptat un soi de radicalism menit să-i convingă pe observatorii străini ce fel de democrați sînt ei, pe care se poate conta. Numai că, instantaneu, s-a produs și un efect secundar, catastrofal pentru ei: nu știu cît i-au convins pe străini, dar știu că pe foarte mulți compatrioți i-au scîrbit, i-au îndepărtat. Pentru că românul e genial în simplitatea lui. „Nu mi-e că m-a bătut, dar de ce m-a înjurat de mamă?“ – parcă așa sună o vorbă de duh mai de demult. De ce mințiți, oameni buni? Dacă în privința propriilor voastre biografii puteți să denaturați adevărul, ori să-l ascundeți, atunci ce garanții ne mai dați că la nivelul complicatelor probleme politice vă veți purta onest? Ajung, cu timpul, să cred că omenia e cea mai formidabilă virtute umană, în veșmintele ei largi încăpînd și bunătatea, și cinstea, și adevărul. Iar foarte mulți oameni din jurul nostru șiau cam mîncat omenia. Adică s-au dovedit fără caracter, oportuniști, vînzători de tot și de toate, numai ei să se salveze, numai lor să le fie bine. Și, atunci cînd îți mănînci omenia, devii fiară.

Este, bunăoară, cazul acestui nefericit Dan Deșliu, care, după ce a intoxicat vreo trei generații de români cu ridicola sa cădelniță stalinistă, a devenit brusc „dizident“ în ultimii ani ai lui Ceaușescu, ceea ce nu făcuse în ultimii ani ai lui Stalin. El zice că a riscat totul, numai că raportul a fost invers: tocmai pentru că nu mai

avea mașină la scară, milioane de lei pe an, premii de stat și dreptul de a le vămui ca un sultan pitic pe tinerele care treceau prin dreptul lui, la o emisiune muzicală a Televiziunii, tocmai din cauza asta a intrat în Opoziție, a protestat. Mai exact spus, a mîrîit, e termenul care i se potrivește cel mai bine. Da, dar din mîrîiala asta avea să se nască, în decembrie 1989, un urlet de groază, care i-a înfricoșat pe mulți. Stîrpitura trecuse la atac, îi vîna pe toți cei care îi făcuseră cîndva un discret semn la obraz, că nu șade frumos adică să simpatizezi întîi cu mișcarea legionară, pe urmă să devii un stalinist feroce, să mulgi și oaia lui Dej, dar și văcuța darnică (pînă la un punct) a lui Ceaușescu. Ne-a ținut minte pe toți, haimanaua! Imediat după 22 decembrie 1989 s-a prezentat la televizor cu o „listă neagră“, cerînd ca toți să fim judecați și condamnați, după tipicul în care au procedat francezii cu colaboraționiștii de sub ocupația germană. Noi nu-l condamnasem pe el, nici măcar nu-l judecasem pentru colaborarea lui cu fascismul, din anii ‘40, ori pentru cea cu bolșevismul, din anii ‘50. Îl lăsaserăm în plata Domnului și uite că rău am făcut, pentru că șarpele, dacă nu-i strivit la timp, pune în pericol un sat întreg. Dar cine oare ar putea să se coboare atît de jos încît să distingă, prin bălăriile stufoase ale vremurilor, unde e capul și unde e coada șarpelui? Cine ar putea să-și asume o asemenea sarcină de asanare pe care, cu simțul său pragmatic și de autoconservare, țăranul român o rezolvă simplu, ca Alexandru Macedon, nu cu spada, ci cu coasa?!

Un alt caz, cam pe aceleași coordonate, este cel al d-lui Dumitru Mazilu. Deja pun o oarecare surdină în privința lui, pentru că nu se află pe aceeași treaptă de decădere ca Dan Deșliu, ce-i drept. Dar fondul problemei rămîne cam același. Dl. Mazilu a învățat la Moscova, a purtat uniformă de K.G.B., a fost secretar de partid prin toate legislaturile, a condus Școala de Ofițeri de la Băneasa, a publicat cîteva tone (însumînd tirajele) de studii și volume consacrate comunismului și Epocii de Aur. Fenomenul rupturii a fost același: cum n-a mai fost la vîrf, cum i s-au clătinat niște privilegii, a dat cu copita. În cazul său, nu este exclusă dirijarea din exterior, de la unul sau chiar două servicii străine de spionaj, ceea ce îl acuză și mai tare. Acum, dl. Mazilu și-a făcut un partid al său, a reintrat în politică. Așteptăm momentul cînd, la adăpostul nopții, în megafoanele zgribulite de burniță, domnia-sa va striga din nou: „Moarte pentru moarte!“.

Pe măsură ce ne îndreptăm către generațiile mai noi de cameleoni, formele de manifestare sînt altele.

Despre naţionalismul liberal

(urmare din pg. 21)

Problema naţionalismului şi existenţa naţiunilor produce, cu caracter general, o mare derută printre gînditorii liberali din zilele noastre. Pe de o parte, se recunoaşte că naţionalismul a jucat un rol de prim-plan salutar, favorizînd căderea regimurilor comuniste din Europa de Est şi opunîndu-se în multe ocazii istorice etatismului intervenţionist şi centralizator. Mai mult, importanţi lideri liberali europeni au apărat recent rolul naţiunii ca un element echilibrator insubstituibil contra tendinţelor intervenţioniste şi centralizatoare care, spre exemplu, devin evidente în procesul unificării europene. Finalmente, în multe circumstanţe concrete se observă cum descentralizarea naţionalistă pune în funcţiune un proces spontan de concurenţă pentru a reduce măsurile de reglementare şi intervenţionism care, în mare parte, îşi au originea în organele centrale ale puterii statale.

Totuşi, pe de altă parte, trebuie spus că naţionalismul a avut, în multe ocazii, importante consecinţe contrare libertăţii fiinţelor umane. Astfel, fără a fi necesară întoarcerea la tragedia din timpul triumfului naţionalsocialismului în Germania şi Italia în prima jumătate a Secolului al XX-lea, este uşor să ne reamintim tragedia războiului dintre ţările fostei Iugoslavii sau, de exemplu, ultrajul libertăţii de a alege a multor cetăţeni

(I)

pe care, în materie de educaţie, o săvîrşeşte actualul guvern al Cataluniei. De aceea, pare evident că este important să se dezvolte o teorie asupra naţionalismului care să permită a explica aceste probleme şi să facă posibil ca liberalii să ia o poziţie coerentă cu privire la problematica pe care o pun conceptul de naţiune, naţionalismul şi relaţia dintre diferite naţiuni.

Conceptul şi caracteristicile naţiunii (1)

Naţiunea poate fi definită ca un subansamblu al societăţii civile. Este o ordine spontană şi vie de interacţiuni umane, care este constituită printr-o serie determinată de comportamente reglate, de natură lingvistică, culturală, istorică, religioasă şi, mult mai puţin importantă, rasială. Dintre toate normele de comportament care formează esenţa naţională se remarcă, mai ales, limba pe care o utilizează membrii grupului naţional şi care constituie una dintre cele mai importante dovezi ale identităţii naţionale.

Esenţa conceptului de naţiune pe care tocmai l-am descris se mulează perfect pe teoria asupra originii, naturii şi dezvoltării instituţiilor sociale pe care o datorăm Şcolii Austriece de Economie. Într-adevăr, Şcoala Austriacă explică apariţia evolutivă şi spontană a instituţiilor sociale (etice, morale, economice şi lingvistice) ca rezultat al unui

Pe dl. Petre Roman nu-l vom vedea în uniformă de ofițer K.G.B. (sau, cine știe?) – pe tatăl său îl văzurăm însă, pentru că a fost și a făcut multe rele. Personal, scriu cu durere despre tînărul Roman. La început l-am apreciat sincer, omul e realmente inteligent și cultivat. La capitolul „morală“ stă mai prost. Pentru că nu se poate să strigi împotriva comunismului, de dimineață pînă seara, uitînd că ai fost propagandist al Centrului Universitar de Partid București. Indiferent ce justificări ar găsi acum dl. Roman, cu abilitatea sa cunoscută, faptele rămîn fapte: domnia-sa a fost un produs și un răsfățat al înaltei nomenclaturi comuniste, pe linie iudeo-sovietică, iar lumea vrea să vină salvarea din orice altă parte, numai de la aceste familii blestemate –nu! Recent, am primit la redacție un „Curs de socialism științific“, tipărit la Editura Politică (director Valter Roman), în 1975. Acolo, între paginile 50 și 88 (deci aproape 40 de file!) se află un amplu studiu, intitulat „Revoluția științifico-tehnică și implicațiile ei asupra dezvoltării social-politice contemporane“, de prof. dr. doc. ing. Valter Roman și asistent dr. ing. Petre Roman. Este de prisos să mai spun de cîte zeci de ori e glorificat Nicolae Ceaușescu și de cîte sute de ori comunismul va zdrobi capitalismul, aflat, desigur, pe marginea prăpastiei. Probabil că odată vom publica opera respectivă, dar și tezele recente ale tînărului om politic, pe două coloane, ca să vadă toată lumea cum își poate întoarce un om viața pe dos, complet, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

Și tot pe două coloane s-ar putea să-l punem și pe juristul care s-a vrut reformator economic (?!), tînărul cu ochi hipnotici, Adrian Severin. Poate că, dacă lucrurile mergeau bine în sectorul vital pe care l-a avut pe mînă, n-am fi avut motive să-l criticăm, nici să dezgropăm trecutul. Dar „terapia de șoc“ a fost și a rămas extrem de nocivă pentru populație, iar cel mai bun indiciu este că însăși Polonia a fost nevoită, zilele trecute, să renunțe public la ea. Și nu s-ar putea spune că Polonia nu vrea democrație sau economie de piață. Dar nu-i putem pretinde d-lui Severin să aibă forța politică a d-lui Wallesa. Și nu-i putem pretinde, de asemenea, să se priceapă la complicatele mecanisme economicofinanciare ale tranziției de la socialism la capitalism (premieră mondială!), de vreme ce întreaga lui viață a fost structurată pe ideea de carieră, de parvenire cu orice preț.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 28 februarie 1992)

proces descentralizat de acţiuni umane, condus de către acei oameni care în fiecare circumstanţă istorică s-au bucurat de o mai mare perspicacitate antreprenorială în descoperirea de comportamente mai adecvate pentru a-şi urmări obiectivele particulare. Aceste comportamente experimentate printr-un proces social de încercare şi eroare, prin intermediul mecanismelor sociale de învăţare şi imitare, se extind de-a lungul corpului social. Aceasta înseamnă că instituţiile sociale se găsesc într-un proces constant de evoluţie şi că, în cazul concret al naţiunii şi al tuturor manifestărilor lingvistice şi culturale care o compun, acestea se află într-o continuă schimbare, combinare şi competiţie cu alte ordini naţionale care, la rîndul lor, apar, se dezvoltă şi, eventual, pot ajunge să stagneze sau chiar să dispară fiind înglobate de către alte naţionalităţi şi limbi mai avansate, mai bogate şi mai mari. Pe scurt, naţiunile nu sînt decît realităţi sociale evolutive, unite, în principal, de o limbă comună şi alte caracteristici istorice şi culturale, care apar de o manieră spontană şi selectivă şi care concurează pe o „piaţă” mult mai amplă (de mărime mondială) de naţiuni, fără să se poată ajunge a se şti a priori care va fi destinul istoric al fiecăreia, nici care naţiuni concrete vor predomina sau subzista în viitor. Este important de recunoscut intimele relaţii care există între instituţiile juridice, economice şi subansamblul societăţii civile pe care îl denumim societate. (va urma)

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Eticheta

(urmare din pg. 21)

În politică, lucrurile stau la fel. Politicienii români au primit și ei porecle, pentru că nația noastră are un talent deosebit la caterincă și mișto și vă reamintesc cîteva: Emil Constantinescu – Țapul, Ion Iliescu – Bunicuța, Traian Băsescu – Marinaruʼ, Băse sau Zeus, Dan Voiculescu – Varanul, Ion I. Brătianu – Cartof, Ludovic Orban – Sică Mandolină, Călin P.Tăriceanu – Răzgîndeanu.

Ei bine, odată ce aceste etichete s-au lipit de tine, oamenii le folosesc împotriva ta ori de cîte ori este cazul, lovind astfel în credibilitatea ta și diminuînd valoarea a aceea ce faci și a ceea ce spui. Pentru că e ușor să distrugi și mai greu să clădești, pentru că, atunci cînd rămînem fără argumente, ne e mai ușor să ne distrugem oponentul rîzînd de el și aruncîndu-l în derizoriu, cu porecla ce i-a fost atribuită, cu eticheta ce i-a fost lipită, decît să-l înfrîngem cu opinii argumentate. Același lucru se întîmplă, mai abitir, cu partidele politice. În acest caz parcă este și mai rău, fiindcă un partid politic are mai multă forță decît o singură persoană, el este urmat de mase mari de oameni, care pot, prin votul lor, să schimbe direcția în care merge o țară, iar acest lucru nu convine totdeauna adversarilor. Ce faci tu, organizație economică străină sau chiar stat, cînd ai interese economice sau politice într-o țară, iar un partid patriotic lovește în aceste interese? Îl desființezi. Cum? În primul rînd vei decredibiliza liderii acestui partid, inventîndule fapte reprobabile, sau exagerînd și deformînd lucruri spuse sau făcute de aceștia. Vei începe apoi să le lipești etichete precum „nebun”, „violent”, „extremist”, pe care, repetîndu-le, le vei întipări în conștiința oamenilor, care vor începe să reacționeze ca atare. Le va fi teamă de oprobriul public dacă-și vor declara susținerea pentru acel partid sau pentru liderii lui și atunci propaganda va spune că, iată, acești extremiști, acești mincinoși și-au pierdut susținerea poporului, pentru că nu se compară cu noi, care sîntem niște minunați și care vrem binele acestei țări și al oamenilor care trăiesc aici.

Etichetele acestea vor fi dezlipite chiar de cei care le-au pus, prin faptele lor, iar noi, oamenii, vor vedea treptat cum se adeveresc cele spuse de partidul care a fost distrus și decrediblizat prin metodele expuse mai sus. Doar că, odată ajuns în situația de a fi pierdut bunurile sau chiar libertățile pentru care partidul și conducătorii cărora li s-au lipit etichete au luptat, poporul va rămîne mofluz. Singura șansă de a recîștiga cele pierdute este reluarea luptei cu oameni noi, promovînd aceleași idei – vechi, dar sănătoase – avînd speranța că, de data aceasta, învățînd din amara lecție pe care au primit-o, să fie mai atenți la cursele ce li se vor întinde și să-și susțină mai ferm conducătorii, care luptă pentru ei. Probabil ați recunoscut din situația descrisă aici destinul lui Corneliu Vadim Tudor și al partidului său.

Nu am să înțeleg niciodată de ce partidele naționaliste, patriotice, sînt denumite extremiste, pentru a fi apoi extrem de repede asemuite cu fascismul, și etichetate ca xenofobe. În primul rînd, naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. În al doilea rînd, un naționalist nu este extremist, dar prin repetare, o minciună a ajuns să fie asimilată unui adevăr. În mod simplist, ideologiile politice se divid în stînga (socialism) și dreapta (capitalism), această împărțire clasică pornind de la aranjarea locurilor din Parlamentul Francez după Revoluția de la 17881789, în care radicalii, revoluționarii (asimilați socialiștilor de astăzi) stăteau în partea stîngă a sălii, iar aristocrații conservatori (asimilați capitaliștilor de astăzi) în partea dreaptă.

Sigur că politologii au realizat repede că nu există doar stînga și dreapta pentru că intervin multe alte curente ce împart întregul ideologiilor politice nu în două, ci în patru, ei adăugînd și axa anarhism (un regim foarte deschis) – totalitarism (regim foarte închis). În toate aceste grafice, naționalismul nu are un loc imuabil, ci este așezat cînd la stînga (naționalismul societăților comuniste), cînd la dreapta (cel de sorginte capitalistă), cînd în alte zone ale graficelor. Nu poți afirma despre naționalism că se situează la o anumită extremă, ca o exagerare a dreptei, a stîngii, sau a altui punct de pe harta doctrinelor politice și, prin urmare, nu poți spune despre naționalism că reprezintă un extremism politic fiindcă, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, extremismul indică o atitudine a unor curente, mișcări, persoane politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. Or naționalismul, cel puțin cel românesc, nu întrunește aceste caracteristici. Unde ați văzut dumneavoastră naționaliști români impunînduși programul prin măsuri violente sau radicale?

În România, ideile naționaliste specifice evoluției istorice din Europa de la sfîrșitul Secolului al XVIIIlea au însoțit apariția statului modern românesc. Naționalismul în România a apărut în Secolul XIX și s-a manifestat atît în Principatele Române, cît și în provinciile aflate sub dominație străină. El milita pentru emanciparea națională a românilor și avea un caracter patriotic, era caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială, ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională promovau desființarea privilegiilor tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care trăiau românii, și egalitatea românilor de pretutindeni, atît cu minoritățile conlocuitoare cît și între ei înșiși. Mergînd mai departe, naționalismul patriotic apărut după Revoluția din 1989 a militat pentru apărarea României și a cetățenilor români de spolierile avuției naționale de către indivizi din afara țării, prin coruperea clasei politice, în scopul aservirii ei atingerii intereselor economice. Ce e extremist în

a-ți apăra astfel țara și cetățenii ei… nu știu. Putem numi acest tip de naționalism unul patriotic, pentru că nu se preocupă doar de protejarea cetățenilor avînd aceeași naționalitate, repectiv a românilor, ci și a celor de alte naționalități.

După cum puteți singuri constata, naționalismul nu e nici la extrema stîngii, nici a dreptei, nici a anarhismului, nici a totalitarismului – prin urmare nu poate fi extremist și, în nici un caz, xenofob, pentru că a-ți iubi națiunea nu înseamnă a detesta tot ceea ce e străin de ea. Astfel, cînd reporterii sau oamenii din media lipesc eticheta de extremist sau/ și xenofob unui partid naționalist sau membrilor săi o fac doar pentru a ataca, nu pentru a respecta un adevăr. Problema este că societatea, din neștiință, și din tratarea cu superficialitate a acestor probleme, tinde cu bună-credință să dea crezare etichetelor aplicate de media, fără să verifice dacă ele sînt adevărate sau nu. Ca urmare, sub influența televizunii, a ziarelor și a social-media, o parte a societății va începe să condamne partidele naționaliste care se luptă pentru binele și interesul național, numindu-le în batjocură extremiste, considerîndu-le cauzatoare de regres economic și social, sau aducătoare de sancțiuni din partea marilor puteri la care, nu știu de ce, majoritatea românilor privesc cu venerație. Astfel, în loc să sprijine patrioții, concetățenii lor astfel influențați, pun umărul la distrugerea propriei țări, iar cînd se trezesc și bătuți și cu banii luați, cum zice înțelepciunea populară, este prea tîrziu să mai facă ceva, fiindcă cei care ar fi putut să preîntîmpine această situație nu mai sînt.

În concluzie, cred că ar trebui cu toții să învățăm din faptele trecutului, fiindcă istoria, dragi români, are prostul obicei de a se repeta ciclic. Așa cum știți, începînd de la Decebal și pînă la Adrian Păunescu și Vadim Tudor, românii care au vrut să facă ceva pentru ai lor au fost trădați tocmai de aceștia. Mihai Viteazul, Horea sau Avram Iancu sînt exemple cunoscute de toată lumea. Ar trebui ca în viitor, dacă vom mai avea un partid naționalist condus de oameni pentru care interesul țării se confundă cu propriul interes, să-l susținem și, împreună, să ridicăm România din genunchi, să ne recăpătăm demnitatea și mîndria de români!

Lacrimi la căpătîiul țării

(urmare din pg. 21)

Mulți au început să vadă, dar puțini sînt cei care înțeleg și, chiar și mai puțini sînt deciși să îndrepte această greșeală. Stau și observă ce se întîmplă, regretă faptul că, atunci cînd a fost momentul, nu i-au sprijinit prin vot pe marii români care au plecat mult prea devreme.

Regretele sînt tardive acum. Circul care părea o glumă acum zece ani este ridicat la nivel de politică de stat. Maimuțele își fac de cap în arenă, leii fiind plecați. Iar cei din sală au de ales fie să plece, fie să se maimuțărească și ei alături de elita conducătoare, pentru că, în caz contrar, vor fi priviți ca nebuni și inadaptați. Așa au făcut Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Au mers împotriva curentului toxic care se așternea peste țară și au sfîrșit amîndoi, poate de boală, poate de supărare, poate asasinați, în eternitate.

Șase ani fără Vadim. Mulți spun că, dacă printr-o minune, s-ar întoarce pe pămînt și ar vedea cum a ajuns țara pe care a iubit-o atît de mult, ar alege să plece înapoi printre stele. Alții însă, mai deciși, spun că regretă faptul că

la alegerile din 2000 nu l-au votat. Nici unii, nici alții nu au dreptate, pentru că, în fond, românul este schimbător și se comportă ca o adevărată mimoză cînd este vorba de a alege trădătorii. Românul va alege mereu un trădător de neam care îi zîmbește frumos și îl minte, dar nu va pune ștampila niciodată pe cei care doresc cu disperare binele țării. Pentru că, nu de multe ori, așa cum se știe din istorie, a face bine unei națiuni implică afectarea intereselor elitei îmbuibate care o conduce. Niciodată în istorie o elită nu a cedat de bunăvoie privilegiile pe care le-a acumulat în urma unui regim politic. De aici și nevoia acută de revoluții, dar nu ale culorilor, ci roșii, precum sîngele.

Vadim a ales să plece la timp, în urmă cu șase ani, la început de toamnă. Noi îl vom comemora an de an, și, poate, generațiile viitoare vor înțelege forța cu care acest om și-a iubit țara. Este inutil acum să spunem cît de mult este regretat. Dar niciodată nu este tîrziu să aderăm la valorile sale și să îi cinstim memoria ori se cîte ori avem ocazia.

po L i T ică G eopo L i T ică

„Europa este incapabilă să ducă un război modern“

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat că existența unei forțe militare comune create de Uniunea Europeană ar putea împărți Europa și ar putea slăbi NATO. „Salut eforturile europene de apărare, dar acestea nu pot înlocui niciodată NATO, care trebuie să se asigure că Europa și America de Nord rămîn împreună. Orice încercare de a slăbi legătura aceasta nu numai că va slăbi NATO, ci va împărți Europa”, a declarat oficialul, adăugînd faptul că „este parțial o chestiune de bani, întrucît 80% din cheltuielile noastre de apărare sînt destinate aliaților din afara UE”.

Secretarul general al Alianței Nord-Atlantice a subliniat că statele europene din afara UE (Marea Britanie, Islanda și Norvegia), precum și Statele Unite, Canada și Turcia joacă un rol cheie în asigurarea securității europene. „Orice încercare de a crea structuri paralele, de a duplica sistemul de comandă, va slăbi doar potențialul nostru global de interacțiune, deoarece, cu resurse foarte limitate, trebuie să evităm paralelismul și duplicarea eforturilor. Propunerile specifice pentru unirea forțelor UE și NATO nu au fost discutate, nu sîntem familiarizați cu nici un detaliu legat de acest aspect”, a adăugat el.

Preistorie a armatei europene

Idei despre crearea forțelor armate unite ale Europei au fost vehiculate încă de acum un sfert de secol. Oficialii SUA s-au ferit de utilizarea conceptului de „autonomie strategică europeană”. Cuvîntul „autonomie” evocă în Washington imagini ale aliaților care merg pe drumul lor și care duc politici ce pot intra în conflict cu politica SUA. Cînd Franța și Marea Britanie au lucrat la inițiative de apărare comune în anii ʼ90, secretarul de stat al SUA, Madeleine Albarayt, a declarat că aceste programe „ar trebui să se desfășoare, de preferință, sub auspiciile NATO, mai degrabă decît în afara alianței”. În decembrie 2000, secretarul Apărării SUA, William Cohen, a respins perspectiva unei capacități comune de apărare a Uniunii Europene ca „o amenințare la adresa existenței NATO”.

Suspiciunea Washingtonului cu privire la autonomia strategică europeană în sfera militară a

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

continuat și după acest moment. În 2019, administrația Trump a trimis o scrisoare către UE în care își exprima „profunda îngrijorare cu privire la Fondul european de apărare și programul permanent de cooperare structurată, care vizau creșterea sinergiei și interoperabilității între forțele armate ale statelor membre ale UE”. Asemenea lui Albright și Cohen, Trump le-a reamintit liderilor europeni că NATO este „alianța militară occidentală supremă responsabilă exclusiv de păstrarea integrității, libertății și păcii continentului european”.

Washingtonul va sprijini aliații europeni în construirea de trupe mai eficiente și în asumarea unei responsabilități mai mari pentru propria apărare a continentului. O va face doar dacă aceste eforturi vor fi realizate în cadrul NATO, care este complet dependentă de Statele Unite. America este interesată să întărească apărarea Europei, dar nu într-o asemenea măsură încît continentul să înceteze să stea în urma Americii.

NATO duplicat suplimentar

mijloacele necesare pentru aceasta, distribuția și coordonarea eforturile grupărilor strategice, sprijinul complet și gestionarea acestora în interesul realizării cu succes a obiectivelor politice în război.

Există o contradicție aici, și anume cum vor fi combinate activitățile viitorului sediu european cu structurile similare existente ale NATO și ce rost are munca paralelă? Și acesta este doar vîrful aisbergului.

Există o mulțime de probleme similare în construcția și planificarea angajării în luptă a oricărei forțe armate. Va fi necesară crearea propriului sistem de pregătire pentru luptă și mobilizare, pregătire operațională și de luptă, pentru a rezolva problemele echipamentului tehnic și ale sprijinului general.

Forțe speciale europene compacte

Coloana vertebrală a puterii militare a Alianței Nord-Atlantice este reprezentată de Forțele Armate SUA. Superioritatea covîrșitoare a Washingtonului se încadrează în sfera conducerii tuturor tipurilor de recunoaștere și a sistemului de avertizare privind lovitura de rachete nucleare (NNSP).

REDACȚIA

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Rețineți că planul convenit pentru dezvoltarea militară a forțelor armate europene unite nu a fost încă făcut public. Cu alte cuvinte, componența forțelor nu a fost determinată, numărul lor pentru timp de pace și timp de război nu a fost stabilit, structura organizațională este necunoscută și nu există date despre grupări posibile în teatrele de operațiuni militare.

Dacă începem să creăm o armată europeană cu seriozitate, în ceea ce privește organizarea nu ne putem descurca fără formarea unor structuri paralele cu NATO. De exemplu, forțele armate comune de pe continentul european nu se pot lipsi de un sediu central, în care se bazează toate unitățile organizaționale și de personal, de exemplu: direcții operaționale, de recunoaștere, mobilizare, direcții de comunicații și multe alte organisme – pînă la controlul topografic militar și serviciul hidrometeorologic.

Să presupunem că sediul armatei europene unite s-a format pînă la urmă. În acest caz, organul de comandă operațională și control al trupelor începe să își îndeplinească principalele funcții, inclusiv planificarea strategică. Planificarea este o parte esențială a pregătirii oricărei forțe armate pentru desfășurarea ostilităților. Este procesul de dezvoltare a unui set de documente, care determină obiectivele strategice ale operațiunilor militare și sarcinile forțelor armate, conținutul acestora, succesiunea și metodele de implementare, forțele și

Fără aceste componente structurale critice, nu putem vorbi despre o armată europeană cu drepturi depline. Europa nu este capabilă să ducă un război modern. Politicienii europeni realiști sînt pe deplin conștienți de acest lucru. În plus, toate măsurile organizatorice și de personal pentru formarea armatei europene au un preț specific, iar acesta, sincer vorbind, este considerabil. Vor fi necesare fonduri mari, iar eficacitatea finală a conceptului este mai mult decît îndoielnică. Nici sursa banilor nu este clară.

Cel mai probabil, în viitorul apropiat, inițiativele europene în domeniul creării unei armate unite pe continent nu vor depăși formarea forțelor de reacție rapidă ale Uniunii Europene. Primele decizii practice în acest sens vor fi luate în perioada octombrienoiembrie, ca parte a pregătirii unui nou concept european de Securitate: „UE Strategic Compass”. Aprobarea acestei strategii și, împreună cu aceasta, a planurilor de creare a unei forțe de reacție rapidă a UE, ar trebui să aibă loc în martie 2022. Vorbim despre formarea a aproximativ 5.000 de oameni.

Este probabil ca Uniunea Europeană să nu meargă mai departe decît cu „forțele speciale europene” limitate și compacte. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.