România Mare, nr. 1608

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Politica externă și politica internă sînt ca două surori siameze, unite în zona capului; dacă le separi, te paște pericolul să le omori pe amîndouă.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Iohannis, cel mai plin de gaze președinte

motto: România ar putea rezolva problema gazelor… dezumflîndu-și președintele!

Acum cîteva zile, președintele Iohannis a plecat din țară pentru a primi un premiu prin Germania – asta în condițiile în care opinia publică era îngrozită de tragedia de la Constanța. În plus, criza politică și sanitară din România era și atunci, și este și acum la cote foarte înalte. Dar, pe președinte nu îl interesează decît propria voință și… persoană.

Mulți români au fost revoltați de atitudinea lui Iohannis, dar, pe de altă parte, ,,comunicatorii” PNL fac exces de laude asupra acestei premieri, în fapt, o chestiune de mică importanță – cel puțin pentru țară. De exemplu, bizara Violeta Vijulie l-a ridicat în slăvi pe Iohannis în cel mai penibil stil al propagandei apologetice de pe vremuri, făcînd o afirmație ridicolă: ,,Domnul președinte ține România în UE”.

Totuși, dacă stăm strîmb, așa cum ne cere Europa, dar judecăm drept, putem ajunge la concluzia că ,,liberala” are dreptate. De fapt, Iohannis a impus satisfacerea tuturor pretențiilor Bruxellesului, chiar dacă au produs neajunsuri României – la fel cum tot el a impus acele plăți aberante pentru înarmare, dar și acceptarea ca SUA să facă tot ce doresc la noi în țară.

La fel, Iohannis s-a asigurat ca tendințele suveraniste de pe vremea lui Dragnea să fie blocate. Deci, da, fără asemenea cedări, România ar fi fost catalogată ca un paria al UE, așa cum s-a întîmplat cu PSD-ul condus de Dragnea. Și, da, Iohannis a transformat România așa cum o doresc UE și SUA – o colonie.

Deci, da, Vijulie are dreptate, dar într-un sens total nefericit pentru România.

Cît despre Iohannis și pasiunea sa pentru premii și decorații, experimentatul jurnalist Bogdan Tiberiu Iacob îi atrage atenția că, mergînd pe această cale, va fi umilit de… Nicolae Ceaușescu.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Partidul Vadimist Român –renașterea speranței și a patriotismului în România (2) – cele 10 principii ale Vadimismului –

Așa cum am anunțat în numărul trecut al revistei, venim către dumneavoastră cu cele mai importante principii care vor sta la baza a ceea ce noi ne dorim să reprezinte Renașterea naționalismului românesc, sub umbrela vadimismului. Valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a lăsat în urmă, simple, dar de o măreție uluitoare, vor sta la baza construcției politice ale cărei premise începem să le conturăm. Cei care vor considera că se identifică cu ceea ce noi propunem, cei care nu vor să își impună propriile reguli – lucru pe care îl descurajăm din start – sînt invitați să ni se alăture. În această etapă este foarte important ca cei interesați să fie conștienți că nu va fi ușor și că este necesară, pe lîngă aderarea la o viitoare mișcare politică, asumarea unor responsabilități. Nu dorim să adunăm mii de membri care să își dea cu părerea și să nu facă nimic. Dorim să adunăm oameni cu nerv, oameni vii, oameni care nu doar că se vor regăsi în valorile vadimismului, ci se vor implica în aducerea lor în prim planul politicii românești. Sîntem de acord că fiecare cetățean al acestei țări este liber să adere acolo unde propriile convingeri îl îndrumă.

(continuare în pag. a 3-a)

LIDIA VADIm TUDor

Foi de tutun

Iertată să fie poetului spaima filonul de aur curînd va seca te pierd, tinerețe, cu fiece clipă și-odată cu tine și gloria mea

Prea grav și patetic trecut-am prin lume erou uneori, totdeauna proscris și pradă te-am dat la panterele iernii cu mîna aceasta de fier te-am ucis

Plămînii ți-am ars cu tutunul mîndriei te-am tot biciuit ca pe-un cal de război te pierd, tinerețe, și nici o minune ceasornicul tragic nu-l dă înapoi

CornELIU VADIm TUDor

„Peisaj ruginiu cu pescar“, tablou de Ion Voineagu

America – demontarea unui mit (6)

Societatea americană –în criză profundă

Analiza unei societăți atît de complexe și controversate, cu multe schimbări radicale, precum societatea americană, înainte de a crea premisele unei problematici absconse, îți dezvăluie un șir de surprize răsunătoare, menite să schimbe brusc planurile de abordare a subiectului. Aceste considerente se conturează tot mai pregnant odată cu aprofundarea studiului volumului de care ne ocupăm – ,,O lume în criză”, scrisă de colonel (r) Florian Gârz, fost ofițer în Direcția de Informații Militare a MapN și atașat militar pe lîngă ambasadele României din Londra, Beijing și Ankara.

Experiența autorului în domeniul analizei geostrategice, cu precădere în spațiul euroatlantic, i-a fost de un ajutor substanțial, înțelegerea fenomenelor prezentate și analizate constituind rezultatul benefic dintre acumularea unui însemnat volum de cunoștințe personale suprapuse cu studierea și compararea zecilor și sutelor de materiale de specialitate, traduse din limba engleză. Astfel se întîmplă și cu argumentația (și documentația) din capitolul ,,Marea criză a societății americane”, parte din carte, unde, numai pe 17 pagini, autorul dezvăluie esența, motorul, evoluția și urmările crizei actuale din SUA, cu trimiteri extrem de bine venite la literatura americană de specialitate. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Paginile 21-24

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Demascarea fraudelor de la Dacia Felix e opera „României Mari“ F Televiziunea Română dă şi fuge F Andrei Pleşu a scris rapoarte la Securitate F Funar îl acuză de corupţie pe Văcaru F Piticul Sovietic s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat (cu Bombonel!) F Lifta opreşte Liftul!

PArTEA A II-A

F De ce oare criminalitatea bancară a atins proporţii atît de mari? Foarte simplu: pentru că la bănci banii sînt gata făcuţi, hoţii nu se mai complică cu producţie, importuri, desfacere, impozite etc. Ursul nu atacă albina pe drum, ci direct stupul, unde mierea e în formă finală. Şi încă ceva: pînă acum, la noi, în România, nici o bandă n-a atacat din exterior o bancă – toate jafurile s-au săvîrşit din interior, de către preşedinţi, directori, consilii de administraţie, reţele clientelare, politicieni şi rudele lor. F Ştiţi care e culmea rEnEL-ului? Să ne stingă şi lanternele! F Incredibilă lipsa de profesionalism a Televiziunii Naţionale (cu circuit închis S.r.I.): sîmbătă a avut loc anularea Protocolului dintre P.D.S.r. şi P.S.M., eveniment politic major, reflectat de ToATE posturile particulare, numai TVr n-a suflat o vorbă. Ia să fi dat Omul fără Gît vreun mărţişor muncitoarelor de la Apaca, care i-au sărit de... gît (mă rog, nu găsim un alt cuvînt!), să fi văzut ce reportaj, contra-cost, s-ar fi realizat! F Postul particular de televiziune Canal-38 – Amerom a prezentat sîmbătă seara un reportaj cutremurător: doi bucureșteni nevinovaţi au fost ciopîrțiţi cu cuţitele, fără nici un motiv, de nişte arabi. Reproducem cu aproximaţie concluzia reporterului, care ar trebui să fie scrisă la intrarea în Ministerul Justiţiei şi la intrarea în Ministerul de Interne: „Este inadmisibil ca în propria ta Țară să nu mai poți ieşi pe stradă de frica unor scursori de toate culorile, care au năpădit ca şobolanii România“. Felicitări, deci nu sîntem singuri! F Orice-ar face şi orice-ar zice, orice-ar vedea şi orice-ar citi, orice-ar auzi şi orice-ar pipăi, oriunde s-ar duce şi de oriunde s-ar întoarce –Ion Cristoiu (fost comunist), numai la Corneliu Vadim Tudor se gîndește. Pentru multe şi felurite motive. Piticul Sovietic are 1,55 m înălțime, Senatorul Vadim are 1,85 m. Piticul Sovietic e gîngav şi peltic, Senatorul Vadim are o voce tunătoare. Piticul Sovietic e ridicol oriunde apare, fiindcă nu stă o haină pe el şi degajă un aer de soios irecuperabil – Senatorul Vadim e un arbitru al eleganței, cu o garderobă de 15 costume, 30 de cămăşi albe şi bleu, precum şi 50 de cravate. În fine, pe Piticul Sovietic îl scuipă toată lumea în cap (ce-i drept, uneori fără intenţie, pur şi simplu nu bagă de seamă compatrioții cînd trece şi el cu şira spinării lipită de bordură) – pe cînd Senatorul Vadim face scurtă la mîini de-atîtea autografe, saluturi şi îmbrățişări. Care e salonul ăla de chirurgie estetică, ori şcoala aceea de reeducare, recondiționare a deşeurilor și schimbare a imaginii unde să punem mînă de la mînă şi să-l băgăm cîteva luni pe Ardei Umplut în aburi sub presiune, ca să arate şi el a ființă umană, să dea jos rapănul, să scape de mirosul trăznitor de găinaț şi să nu mai crape de invidie neagră? N-am fi scris rîndurile de față dacă gioarsa asta fără nici un Dumnezeu n-ar fi coborît, vineri şi sîmbătă, îngrozitor de jos. Ce-i drept, o Țară întreagă îl ştia scatofag, dar nimeni n-ar fi bănuit că el poate mînca rahat şi din plăcere, toţi credeam că îl sileşte cineva, ori asta intră în preţul pîinii sale murdare. Într-un întreg serial, consacrat preşedintelui P.r.m., Violatrul de Găini se gudură pe lîngă fundul dolofan al lui Bombonel, ca să-i facă pe plac şi să-şi dovedească zelul. Deh, are 400 de milioane de lei

datorii la Tipografia Coresi, doar nu-i nebun să le plătească singur, acuş-acuş îi pică o pleaşcă de la P.D.S.r. în formă mascată (reclamă, sponsorizare etc.). Aşa cum i-au picat televizorul și aparatul video dăruite comunei Gogeşti de Bombonel. Din nou, gîlma asta de om se dovedeşte de o incultură strigătoare la cer. Iată o singură frază, care îl compromite şi pe Bombonel, şi pe Jigodel: „Adrian Năstase justifică această hotărîre (embargoul cu popoul – nota red. r.m.) prin efortul de a împiedica difuzarea în masă a PLEDOARIILOR liderului P.R.M. ÎMPOTRIVA democraţiei...“. Numai că orice dicţionar al limbii române arată că pledoarie înseamnă a susţine o cauzăa, a vorbi şi a acţiona pentru ceva, nicidecum împotriva. Pe urmă, Ardei Umplut se adaugă tuturor leprelor care au dat nişte veritabile urlete de groază şi de neputinţă în fața micilor ecrane, atunci cînd preşedintele P.r m a acordat cîteva interviuri: „Surprinzătoarea bunăvoinţa arătată senatorului de Butimanu (?!) de către posturi de televiziune precum PRO TV şi AMEROM ne arată că liderul P.R.M. deţine suficiente dosare pentru a şantaja (?!) pe jurnaliştii cu biografii pline de bube, gata să facă orice pentru ca petele negre din trecutul lor să nu fie date publicităţii“. E clar că avem de-a face cu o nouă erupţie a sifilisului vechi, galinaceu, care roade din creieraşul monstrului. Îi rugăm pe reporterii llie Şerbănescu (PRO TV) şi Adriana Bahmuţanu (AMEROM) să precizeze a cui a fost iniţiativa emisiunilor realizate cu senatorul de Bucureşti (de Bucureşti, animalule, nu de Butimanu, pentru că acolo nu e circumscripţie electorală, cel mult se poate amenaja balamucul unde să te cațări tu în salcîmi) – se va vedea că ideea a aparţinut exclusiv posturilor de televiziune amintite. Dar, nici un patriot român n-are voie să mai apară, nicăieri, fiindcă stau de pază, pe la porţi, hiene ca Cristoiu, Pruteanu, Tocilescu ş.a. Cînd toţi ticăloşii apar de 10-15 ori pe săptămînă, unii, concomitent, la mai multe posturi cu rubrici permanente – atunci totul e în regulă, ei au voie. Şi cu ce l-ar fi putut şantaja Vadim pe fostul său coleg de la Agerpres – Lumea, pe care îl cunoaşte din adolescență? Şi cu ce ar fi putut să o şantajeze pe o tînără de 22 de ani, care e căsătorită şi îşi vede de treburile şi de munca ei? Şi cine poate face dovada că senatorul a şantajat vreodată pe cineva? Ori poate documentele privind FrAUDELE mafioţilor şi năpîrlirea ideologică a unor puşlamale ca Paler şi Manolescu sînt considerate „şantaj“?! Care şantaj, nebunule? Le-a cerut Vadim ceva în schimb? Nici vorbă, pur şi simplu le-a atras atenția o dată, de două ori (că aşa e cavalereşte) iar a treia oară a dat cu ei de pămînt (că aşa e muncitoreşte). Dar, murdăria Violatorului de Găini constă în altceva. Prezentam scuze cititorilor noştri, dar ne vedem nevoiți să-l mai băgăm o dată pe sconcs cu botul în propriile lui mizerii. Întregul lui articol de sîmbătă e plin de invocări şi referiri la „vînturi puturoase“, pe care le rosteşte şi le respiră cu o plăcere sulfuroasă, morbidă, de vidanjor la un curs de perfecţionare. Ce-i la gura strîmbă a Piticului Utecilă, transformată în sfincter, nu se poate reproduce. Acesta e universul lui, asta e zona crepusculară unde îşi mişcă stîrvul. Dar „întruparea tipului infect“ nu e la prima abatere de genul acesta. Fără nici un efort, am găsit, frunzărind verzele alea roşii şi viermănoase pe care scrie „Evenimentul zilei“, alte referiri la „vînturi“ stomacale, în septembrie

1994; într-un „editorial“ similar, acelaşi obsedat scria, ca semn că n-are deloc imaginaţie: „Vorbele acestui Gavra n-au pentru viața noastră politică o importanță mai mare decît o are pentru aerul vast al munţilor vîntul tras întîmplător şi fără voia lui de un turist“; în decembrie 1994 el publică un articol aşa, ca pentru sărbătorile de iarnă, cînd casele românilor, după mintea lui mucilaginoasă, nu trebuie să miroasă a caltaboşi, sarmale, zaibăr, cozonaci şi brazi împodobiţi, ci a ouă clocite: „Olandezii au şansa de a elimina gazele intestinale în public“. Şi, ca dovadă că el e programat de Domnul Dracul să strice pofta de viaţă a românilor şi să le întoarcă stomacul pe dos, mai ales de sfintele sărbători, amintim şi articolul apărut după un an, în ultima zi a lui 1995: „Un avion era să se prăbuşească din cauza vînturilor trase de 72 de porci pe care-i transporta“. Încă o dată: zi Cristoiu şi trage apa! Peăsta nu poţi să-l citeşti decît cu o mască de gaze pe figură. Asta, ca să nu mai vorbim de imprudența lui: a-i lua apărarea unui personaj bănuit de pederastie şi a tot aduce în savanta discuţie vînturile, seamănă cu a vorbi de funie în casa spînzuratului. Nenorocita creatura care răspunde (de-acolo, din fundul coteţului, sau de pe stinghia unde se culcă devreme, o dată cu găinile) la numele de Ion Cristoiu, n-a reţinut din întreaga operă eminesciană, decît un singur vers, şi anume acela din poezia „Dintre sute de catarge“: „Valurile, vînturile...“. Numai că, la el, semnificaţia e alta, odoriferă și meschină, ca la orice avorton care încearcă să tragă întregul univers pe calapodul minţii lui. Pentru că s-a stabilit ştiinţific: cine se culcă o dată cu găinile, se culcă şi a doua oară, şi a treia oară etc. Nu ne-ar mira ca acest Cristoiu, aflat în vizită prin Florenţa, să dea ocol statuii de marmură a lui David, de Michelangelo, şi, atunci cînd nu-l vede nimeni, să-i bage repede un deget în fund. Ori să se frece de statuia Venus din Milo, de la Luvru, şi să se masturbeze. După care să trîntească iute nişte „analize politice“! Pentru că el e croit rău, dintr-un spermatozoid călcat de acceleratul de Găgeşti. Ieri ne-a sunat la redacţie un cunoscut medic psihiatru, care ne-a spus: „Nu credeam ca noua noastră presă liberă să ne poată oferi nouă, medicilor de glumeţi, atîta material de studiu, pe tavă. Îl urmăresc mai de mult pe acest domn Cristoiu, ca pe un caz clinic, în care se îmbină paranoia, mania persecuţiei, megalomania, uşoare reflexe de schizofrenie, totul pe fondul unei invidii devastatoare, care, dacă s-ar converti în acizi, ar putea să dizolve oameni întregi în cîteva secunde, mai rău ca peştii pirania. Dacă aveţi vorbe cu el, transmiteți-i că îi sînt recunoscător pentru ultimul articol: asta era piesa care lipsea din fişa lui medicală, acum m-am lămurit, s-a închis cercul. Aş fi în stare să pun pariu – pe baza experienţei mele de o viaţă – că un individ ca ăsta se visează, periodic, făcîndu-şi nevoile în public şi ruşinîndu-se, după care se scoală lac de apă. Am mai avut asemenea cazuri, ele sînt alimentate de nişte traume din copilărie. În curînd, o să finalizez studiul şi, dacă vă interesează, o să vi-l dau spre publicare“. Oho, ba bine că nu! Dar, să punem punct aici. Nespălatul ne-a mutat nasul destul, şi e păcat, fiindcă a venit primăvara, a-nviat natura şi atîtea flori frumoase aşteaptă să fie mîngîiate, dezmierdate, mirosite. Vom reține însă halul de degradare la care a ajuns Adrian Năstase – să ai un asemenea „avocat“ care îşi etalează în instanţă testicolele cît nişte prune uscate, apoi ciorapii lipicioşi şi gazele intestinale (70 de miliarde de metri cubi, cît are Peninsula Kamciatka!) – aşa ceva arată mocirla în care a coborît lupta politică la noi. Marele public poate acum să compare: cine atacă la persoană, cine cultivă trivialitățile şi vulgaritățile? Noi sau Ei? Noi, măcar, avem umor şi nu întoarcem nimănui mațele pe dos.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 22 martie 1996)

Partidul Vadimist Român –renașterea speranței și a patriotismului în România (2)

– cele 10 principii ale Vadimismului –

(urmare din pag. 1)

Nu ne propunem să facem prozelitism, ci să expunem ce e mai bun și util pentru țara noastră, pentru România, iar cei care rezonează cu noi sînt bineveniți. Nu vom lucra cu orice necunoscut, ci vom face o selecție alegînd „crema” vadimismului, pe cei mai buni. Țineți minte, o țară nu se construiește pe Facebook, așa cum nici schimbarea nu va avea loc doar în lumea virtuală. Realitatea este cea care ne conduce și o dorim cît mai frumoasă, prosperă și cît mai naturală pentru România.

Cele zece principii care vor sta la baza renașterii naționalismului românesc sînt, de fapt, temelia noilor valori pe care vadimismul dorește să le aducă în conștiința publică a românilor și de la care putem construi un curent politic cu totul nou și puternic.

Moștenirea pe care Corneliu Vadim Tudor a lăsat-o în urmă – pe lîngă opera culturală – se completează cu valorile naționaliste pe care le-a apărat și pentru care s-a sacrificat, fără să se abată nici o secundă de la ele. Vadim și-a păstrat întotdeauna credința în Dumnezeu și în valorile religiei. A iubit poporul român, acest pămînt, această țară. A fost întotdeauna ghidat de un spirit real al dreptății față de semenii săi, față de tot ce înseamnă România, valorile și tradițiile românești. Și-a apărat onoarea și astfel a abordat orice provocare la care a fost supus de-a lungul vieții. A fost întotdeauna responsabil și și-a asumat acțiunile. Vadim și-a respectat țara, a respectat românii, indiferent de clasa socială. Nu a fost obedient față de superiori, și nici arogant cu cei inferiori lui. A avut mereu curajul de a reacționa la orice provocare, de a contracara orice acțiune care putea pune în pericol poporul român sau încălca principiile în care credea. A fost un patriot desăvîrșit și a luptat cu demnitate pentru suveranitatea României, arătînd, prin tot ceea ce a făcut, că a fost un naționalist autentic, un luptător. Toate aceste calități reprezintă baza valorilor, a principiilor lui Corneliu Vadim Tudor, a moștenirii sale, a vadimismului de care, în aceste vremuri tulburi, România are atîta nevoie.

Iată de ce principalele valori ale vadimismului, moștenirea pe care Tribunul a lăsat-o României, sînt cele mai puternice calități pe care nu doar politicienii, ci toți românii le pot aborda ca bază a relațiilor cu semenii lor, cu țara lor: 1. Credința; 2. Iubirea; 3. Dreptatea; 4. Onoarea; 5. Responsabilitatea; 6. Respectul; 7. Curajul; 8. Patriotismul; 9. Demnitatea; 10. Suveranismul.

Cei care cred în aceste principii, cei care simt că rezonează cu cele 10 valori – temelie a resursei și calității umane – sînt cei care vor pune, acum și în viitor, bazele unui nou mod de a face politică, ale unui curent care va readuce acestei națiuni stabilitatea de care are atîta nevoie.

Vadimismul va fi viitorul acestei țări, pentru că în fiecare zi se dovedește tot mai mult că actualul mod de a face politică, bazat doar pe imaginile goale ale unor politicieni corupți și trădători, este falimentar și epuizat din toate punctele de vedere. Națiunile, fie că vorbim aici de România în particular, fie de Europa în general, încep să observe că în spatele imaginilor colorate ale politicienilor așa-zis democrați – liberali, socialiști, populari sau comuniști – se află doar practicile obscure ale unor grupuri de interese și nicidecum ale națiunilor. Vadimismul, prin principiile sale corecte, va fi cel care, acum sau în viitor, va fi adoptat de către națiunile care ajung la înțelepciunea necesară pentru a înțelege că nu există un viitor fără o raportare la niște principii sănătoase. Vadimismul nu reprezintă nici un socialism luminat, și nici un comunism retrograd, nu este nici măcar liberal în sensul în care acest curent este aplicat azi. Vadimismul își propune ca România să fie independentă, suverană, prosperă și puternică. Și, pentru a ajunge acolo, va lua ce e mai

bun din toate, va aplica cel mai liberal mod de a conferi prosperitate românilor, de a utiliza socialismul acolo unde națiunea simte nevoia și de a fi un stat dictator atunci cînd integritatea teritorială este în pericol. Va aborda orice provocare pentru a aduce liniște românilor. Nu există un liberalism perfect, așa cum nu există un socialism perfect. Dar putem tinde spre un vadimism care să readucă țării demnitate și putere, iar românilor, bunăstare și siguranță.

Renașterea naționalismului românesc pe baza principiilor vadimiste reprezintă cel mai sănătos mod de construcție politică post-decembrist. Iată de ce, pe cei care cred că vadimismul este curentul politic la care pot adera cu inima, îi așteptăm să ni se alăture. Principiile expuse în repetate rînduri, pot fi sintetizate astfel.

Interesul național și iubirea de patrie sînt mai presus de interesul personal sau de grup.

Resursele naturale și umane trebuie să fie în propietatea sau sub protecția statului român. Fie că vorbim de capacitatea creativă a românilor, de inteligența lor, fie de hidrocarburi, păduri, ape, capital cultural, aceste resurse trebuie să fie în proprietatea statului român sau puternic sprijinite financiar și atent gestionate, după caz, de către statul român. Resursele naturale ale României trebuie să fie în primul rînd ale românilor și fiecare cetățean să beneficieze de bunăstarea pe care aceste resurse o aduc, direct sau indirect, statului român. În ceea ce privește capacitatea creativă, inteligența românilor – și mă refer aici si la cei care aleg să plece din România – considerăm că este datoria statului român să stopeze acest exod. Plecarea tinerilor peste hotare reprezintă o pierdere grea pentru România, iar neglijarea acestui aspect aduce mari prejudicii economice, dar și culturale României.

Statul este cel care are obligația de a proteja libertatea și securitatea cetățenilor săi, indiferent dacă sînt români sau parte a minorităților naționale, atît pe teritoriul României, cît și în străinătate. Totodată, considerăm că statul român are obligația de a retrage cetățenia tuturor acelor persoane care, prin acțiuni repetate desfășurate în afara granițelor țării, aduc prejudicii de imagine sau materiale națiunii române. Statul român are obligația de a asigura o imagine bună, corectă și demnă oricărui cetățean român, indiferent unde trăiește, așa cum fiecare cetățean român este obligat să promoveze cu onoare și respect valorile țării sale. Întărirea capitalului național este obligatorie și acest lucru trebuie să fie o prioritate a guvernărilor viitoare. Prin aceasta se înțelege, în primul rînd, o creștere a ponderii capitalului românesc în economie, dezvoltarea societăților românești în paralel cu o creștere a veniturilor salariale ale fiecărui cetățean. În fapt, ținta vadimismului este aducerea României la măreția pe care nu a avut-o niciodată, dar spre care a tins mereu. Sprijinirea dezvoltării companiilor românești și extinderea activității lor și în alte state reprezintă o prioritate, știut fiind faptul că aducerea profitului în țară de către companiile românești va genera bunăstare națiunii în sine, dar și românilor. Este de datoria oricărui român patriot să înțeleagă că o creștere a ponderii capitalului național în economia românească este un pas important spre suveranitate.

Îmbunătățirea cadrului legislativ care să asigure dezvoltarea regională a țării, fără diferențieri între regiuni. Prin urmare, investițiile în infrastructură și crearea capacităților necesare de dezvoltare în regiuni nu se vor mai face discreționar, ci la nivel național, prin abordarea pe de-a întregul și nu pe regiuni, așa cum se procedează, în mod falimentar, acum. Asigurînd infrastructura necesară, capitalul financiar al țării va asigura dezvoltarea regiunilor, statul fiind obligat să aplice o legislație corectă și încurajatoare pentru companiile private sau chiar de stat, fie că sînt ele românești sau străine.

Un Cod Fiscal stabil, corect și foarte clar. Actuala lege de funcționare a societăților comerciale, precum și schimbarea Codului Fiscal ori de cîte ori anumite interese de grup o cereau, au dus descurajarea celor care își doresc o carieră antreprenorială. Realist vorbind, în această perioadă, ca și în ultimii 20 de ani, antreprenorii privați au dus greul economic. Hățișul legislativ, coroborat cu metehnele organelor de control, ascut tensiunile dintre cele două entități – stat și privat – iar rezultatul nu este altul decît creșterea corupției și a evaziunii fiscale. Aceste practici trebuie să înceteze. Cu o lege clară, cu un Cod Fiscal schimbat cel mai devreme la 10 ani și doar dacă situația economică generală sau regională o cere, este baza de la care putem să vorbim despre o economie sănătoasă. Vadimismul își propune ca economia României să fie stabilizată, să încurajeze și să sprijine cu adevărat întreprinzătorii români și pe cei străini, dar pe criterii de egalitate legislativă, ceea ce nu s-a întîmplat în România niciodată pînă acum. Totodată, un alt obiectiv este descurajarea abuzurilor, fie că vorbim de cele comise de antreprenori, fie de cele ale organelor de control, care, din punctul nostru de vedere, sînt corupte și contraproductive.

Scăderea taxelor pe salarii, pentru o perioadă de minim 10 ani este, de asemenea, o prioritate, deoarece această măsură va atrage mai multe investiții în țară și, evident, va întări capitalul național. În paralel cu această măsură, este necesară o diferențiere legislativă a codului fiscal pe regiuni, o abordare mai relaxată din punctul de vedere al taxării companiilor în zonele cu o economie slăbită, a zonelor defavorizate, dar pe baza unor criterii mult mai realiste decît încercările total falimentare ale guvernărilor din ultimii 30 de ani.

Abordarea Învățămîntului și a Sănătății ca priorități naționale, orice cheltuială în aceste sectoare fiind considerată investiție. O umbrelă legislativă corectă, implementată pe o perioadă de minim 20 de ani, cu legi care să nu fie schimbate la dorința cuiva sau din interese personale sau de grup, va aduce învățămîntul la nivelul de dinainte de 1989. De fapt, eliminarea corupției din zona de obținere a diplomelor va aduce un mare plus în dezvoltarea învățămîntului românesc. Totodată, abordarea asigurărilor de sănătate la un nivel responsabil de către stat, dar și a societăților private de asigurări, va conferi siguranță poporului român. Noi, ca țară, putem deveni un mare furnizor de servicii de sănătate pentru români, dar și pentru cetățenii altor state, așa cum observăm că se întîmplă în alte țări. Turismul medical poate constitui un mod realist de dezvoltare a capitalului național în viitor. Așa cum și învățămîntul poate fi. Să nu uităm că pînă în 1989, multe țări își trimiteau în România, pe bani grei, tinerii studenți, pentru școlarizare. Acest obicei poate fi reluat în condiții optime pentru statul român. (va urma)

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Din dragoste de istorie și scriitori

Poetul și publicistul Dan Sandu, copleșit probabil de nostalgiile trecutului, de oamenii pe care i-a cunoscut - scriitori, poeți, oameni de cultură - încă din vremea în care, ca tînăr aflat în căutarea drumului în viață, frecventa cu asiduitate cenaclurile bucureștene, fără să-i uite nici pe cei din comuna lui natală, Berzunți, județul Bacău, publică, în anul 2020, volumul ,,Cîntece de prieten”, care se vrea o pagină de mărturisiri dinamice, demne de reținut în memoria timpului.

Autorul scrie dezinvolt despre figuri proeminente care au contribuit, la timpul lor, cu onestitate, la cultura acestei țări, precum Profesorul universitar Valeriu Filimon (1931-2004), cel care ,,între anii 1980 și 1984 a susținut prelegeri în cadrul Universității Populare «Dalles», București, pe următoarele teme: Istoria ideilor estetice, Poetici și manifeste literare, Amprente stilistice la scriitorii români și Poetica imaginarului românesc, cu aplicații la Eminescu, Arghezi și Blaga Încă din aprilie 1990, acesta înființează, sub oblăduirea Rectoratului Universității din București și a Patriarhiei Române, Societatea Literară și Teologică LOGOS, avîndu-i ca președinți pe Al. Piru și P.S. Costin Târgovișteanu” (pag. 71).

Nu-i uită nici pe Cezar Ivănescu, fondatorul cenaclului ,,Numele Poetului”, sau pe mentorul său, Toma Alexandrescu, despre care Dan Sandu, în semn de recunoștință și mulțumire, îl definește astfel: ,,... renumitul gazetar într-ale sportului, cel care m-a «nășit» în breasla scriitoricească” (pag. 52). Și istorisește, fără să-i scape nici un amănunt: ,,Era pe la începutul lui iunie 1983, la sediul Salonului literar-artistic «Comentar»instituție culturală de prestigiu în viața Bucureștilor. Într-un loc retras, ferit de ochii lumii, regretatul Toma Alexandrescu, președintele Salonului (adevărat maestru de ceremonii), mă invită discret și-mi face cunoștință cu Maître George Anca, despre care nu cunoșteam prea multe” (pag. 79). Apoi, autorul detaliază: ,,Eruditul Profesor George Anca publica în română, engleză și sanskrită (texte paralele) inconfundabila Doină eminesciană. Evenimentul de senzație se petrece în paginile de început ale revistei LATINITAS nr. 8, cu o proiecție de cartuș editorial care nu suportă nici un fel de comentariu. (...) Doina lui Eminescu era interzisă în România, și autorul ei – proscris! La ambasadele URSS și SUA se citea absolut tot ce ieșea din tiparnița românească! Și românilor le era teamă să nu-și supere pretenii, «de la Nistru pîn’ la Tisa» și, poate, chiar mai de departe” (pag. 78). Pe ilustrul indianist George Anca l-am cunoscut și noi, în altă împrejurare decît Dan Sandu, în calitate de director la Bibioteca Pedagogică de lîngă Cișmigiu, din vecinătatea Primăriei Capitalei. La cîte s-au întîmplat în țara asta, în care instituțiile de cultură de odinioară s-au transformat în cîrciumi și săli de jocuri de noroc, ne îndoim ca măcar aceasta să fi rămas cu același parfum de carte didactică pentru profesori, studenți și elevi pe care îl cunoscusem cînd veneam și eu acolo și citeam prin anii ’80. Mă îndoiesc că a rămas neatinsă de molima acestui capitalism sălbatic. George Anca era un om dornic să povestească din amintirile sale de diplomat de carieră într-ale cărții...

potențial de energie aparte, ce definește o personalitate literară cu gusturi rafinate în privința climatului cultural de la noi din țară... Spre deosebire de alți scriitori din generația sa, Dan Sandu este o voce care se impune prin subiectele abordate în cărțile sale de poezie, proză și eseuri, prin conținutul profund de idei și date. Transcrise din cronicile timpului, ele sînt puse de autor în valoare după zeci de ani, scoțîndu-le astfel la lumină, de sub colbul uitării. Un asemenea exemplu este lucrarea ,,Bastilie fără voie...” (pag. 47), unde cititorul poate găsi fragmente emoționante despre ,,genocidul postbelic”, cuprinzînd mărturia oamenilor din acea perioadă cu privire la nedreptățile și suferințele îndurate de români sub regimuri feroce și dictaturi care, de multe ori, au dus la războaie și vărsări de sînge, cu sacrificarea unor ființe nevinovate. Să decupăm din cuprinsul acestei povestiri cutremurătorul poem ,,Dă-mi drumul” (pag 49-50), în care sînt exprimate suferințele și trăirile dramatice greu de înțeles pentru cel ce nu a trecut prin asemenea momente: să nu ai libertate și să-ți duci viața prin beciurile groazei pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o, ori ciuruit de gloanțele războiului pe cîmpul de luptă: ,,Dă-mi drumul din temniți, Isuse, sau ia-mă laTine, în cer; în lanțuri mi-s mîinile puse, mi-e sufletul doruri apuse

și-n lanțuri menit sînt să pier. Dă-mi drumul că mama-i bătrînă și plînge cu lacrimi de jar; de pîine, ea n-are fărîmă,

dă-mi drumul s-o văd pe bătrînă și-aruncă-mă-n temniță iar. Dă-mi drumul, Isusule Bune, sînt tînăr și vreau să trăiesc; cînd soarele roșu apune, zefirul cînd cîntă pe strune, iubita-mi aș vrea să-ntîlnesc. Ucide-mă, Doamne, cu pietre sau bagă-mă-n negru pămînt; ucide-mă-n chinuri încete, otravă să beau dă-mi cu sete, c-aici e mai rău ca-n mormînt!”.

Și lista ar putea continua cu istorisirile memorialistului despre oameni de cultură care i-au întins o mînă de sprijin tînărului de atunci Dan Sandu, spre a se afirma pe tărîm literar, dar de la care acesta a avut multe lucruri importante de învățat pentru formarea sa ca intelectual și scriitor de notorietate în viața literară băcăuană.

,,Cîntece de prieten”, dincolo de enunțul explicit al titlului, conține o multitudine de elemente, pe cît de ingenioase, pe atît de complexe ca arie de studiu și scriere. Descoperim astfel, la talentatul scriitor, un

Aceste stihuri au apărut în culegerea antologică ,,Poezii din închisoare”, a lui Zahu Pană, publicată în Canada, la Editura ,,Cuvîntul Românesc”, în anul de grație 1982. Autorul versurilor este necunoscut. În lucrarea ,,Ioan C. Tălpău” (pag. 150), aflăm de la autor: ,,Însoțit, zice el, de bunul meu prieten dr. Costin Țintaru, nepotul bravului Elisei Ursac, cel ce stătea la rege-n ospeție, am străbătut, la pas, zbuciumatele ocini ale sacrificiului pentru Neam și pentru Țară și i-am aflat mormîntul bravului oștean Tălpău, pîngărit și-nsingurat la margini de uitare”. Și găsise, cum spune domnia sa: ,,Nimic altceva decît înscrisul pe crucea sa risipită pe Muntele Măgura Ocnei (n.n. Tg. Ocna – Bacău), unde, pe-aproape, a căzut și el, printre cei aproape două mii de camarazi întorși cu fața spre Cer și strigînd, cu frînte puteri, cuvîntul «mamă!», într-un dureros solilocviu, cuibărit parcă-ntr-un semn de întrebare: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu plt. Ioan C. Tălpău, căzut în luptele de la Cireșoaia. 1916-1918». Se născuse în comuna Buhalnița, județul Neamț” (pag. 151). Oare știu tinerii noștri cine le-au fost înaintașii? Cît au avut ei de suferit pentru aceste brazde de pămînt care, azi, au ajuns să fie vîndute străinilor la prețuri de nimic, cu mormintele și osemintele celor care au murit pentru țară? Și nu că sînt vîndute, dar sînt lăsate de izbeliște chiar de românii noștri, pentru că nu mai e român cu dragoste de pămînt, pe care să-l ocrotească și să-l muncească pentru a se bucura de rodul lui.

După cum s-a văzut, Dan Sandu scrie cu sentimente de prietenie despre cei pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții: Eugen Budău, autorul lucrării ,,Bacăul literar”, Octavian Voicu, secretar literar la Teatrul dramatic

Umbra

Unde ești tu, memorie sublimă?

Unde-s zăpezile de altădat’?

O altă viață sufletu-mi animă

Pe cînd se zbate inima ciudat

O, vino iar, copilărie sfîntă

Mai du-mă iar în cartea cu povești

Să uit neantul care mă-nspăimîntă

Și ochiul trist al dramei omenești

Mai trece azi o umbră prin vertebre

Și zboară-ncet lumina de pe ram

Au cine vine ca să mă întrebe

Unde mai merg și ce nădejdi mai am?

Odă

Se dedică Tribunului

Tu, dascăl înțelept și-nmiresmat

Cu cele bune din parfumul cărții, Ai fost mereu cu sufletul curat

Și-ai dat lumină din lumina vieții

Noi ne plecăm în fața ta, pe cît

Se pleacă salcia la apa vie, Un anonim, popor necunoscut În raza ta de aur, Românie!

GEORGE MILITARU

Bacovia, cu o bogată operă poetică, Sergiu Adam, o voce poetică vibrantă, caldă – plecați la Domnul; poetul Mihai Nicolae, în prezent secretar de redacție la revista lunară ,,Plumb”, dar și despre martirii locurilor, cei care au contribuit la scrierea istoriei Berzunțiului său natal, unde pitorescul e la el acasă... Involuntar, a creat pagini de carte care țin de istoria literaturii și a locului unde s-a născut, întru glorie aleasă, prin strădaniile unor oameni minunați, profesori, preoți... Scrierile respective vin în ajutorul celor care doresc să scrie monografia comunei Berzunți. Autorul o face, pur și simplu, din conștiință și recunoștință, nu din dorința de a se glorifica pe sine. Cu atît mai mult, în vremurile actuale, se simte o acută lipsă de cărți în care să se vorbească despre scriitori și legăturile dintre ei. Asta face Dan Sandu, prin scrierile sale, în care relatează despre figuri importante, cu prietenie, fără să deteste pe careva. De aceea sînt necesare astfel de creații, fiindcă numai astfel aflăm cine am fost, în această perioadă de tranziție anevoioasă. În prefața pe care a semnat-o la volumul ,,Cîntece de prieten”, Petre Isachi scrie că autorul Dan Sandu ,,poate fi un bun critic literar”. Nu-l contrazicem pe prefațator, doar că noi sîntem de o cu totul altă părere. Și anume că Dan Sandu este un poet luminos, cu metafora în sufletul său, cît inima luceafărului de deasupra dealurilor Berzunțiului natal, căruia, cu credință de martor și evocator, i s-a dăruit, de cînd se știe, cu tot ce a găsit de cuviință că poate fi folositor, spre binele comunității sale. Astfel de mărturii se regăsesc nu doar în cartea de față, ci și în alte lucrări ale sale. Modestia i-am descoperit-o de pe cînd frecventam cenaclul lui Cezar Ivănescu, descoperitor de talente literare. Noi datorăm lui Dan Sandu recunoașterea statutului de prien și de poet adevărat. Însuși Petre Isachi confirmă acest lucru, spunînd despre poet că ,,are cultul prieteniei, iubește oamenii”. La aceste afirmații ale prefațatorului subscriem cu toată sinceritatea!

,,Cîntece de prieten” confirmă profilul unui poet boem, generos cu colegii de breaslă, chiar dacă, ,,în ultima vreme, cîntecele poposesc tot mai rar pe coarnele plugului, speriate de iarna ce-amenință din apropiere” (pag. 15). Astfel de scrieri îl definesc pe Dan Sandu ca om și ca scriitor, ale cărui creații sînt menite să-și afle locul pe primul raft din bibliotecă.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ultimul interviu cu Elena Galaction –

fiica scriitorului preot Gala Galaction (2)

Întrerupem, pentru moment, conversația cu această distinsă interlocutoare, pentru a consulta Jurnalul Și aici, în volumul 2, la p. 344-345, citim, din notația făcută la 17 aprilie 1912, cînd „Ilenuța” avea 6 luni:

„Cîteva ore în șir, am fost, ca de ordinar, paznicul Ilenuței, schimbîndu-i scutecele, dîndu-i biberonul, legănînd-o sau punînd-o pe genunchi. Excepțional, spre seară, a adormit și am căzut și eu alături de ea… […]

Copiii mei sînt azi patru la număr, patru fete. Cele dintîi două au 7 și 6 ani, deci pe pragul școalei. Leafa mea nu-mi mai ajunge deloc, de fiecare lună trebuie să intru în datorii, în fiecare lună trebuie să umblu după împrumuturi. Mama și frati-meu – parazitul meu frate [e vorba de Dimitrie, cel ce-și doarme somnul de veci la Valea Călugărească] sînt azi în casa mea și punga mea nu e destul de mare”.

Să revenim la cuvintele Elenei Galaction.

E.G. – Am învățat să scriu și să citesc de foarte mică, de la surorile mele și încurajată de tata. La 6 ani scriam listele tatălui meu. De ziua mea îmi aducea floricele și bomboane

Iată ce scria GALA GALACTION în JURNAL:

„3 iunie (21 mai) [1917] – E ziua Ilenuței, copilul tristelor mele taine sufletești și floarea pustiitei mele conștiințe.

Îi duc un mănunchi de flori și o ceașcă de fragi, cu mii de gînduri și de amintiri, cu un noian de sentimente variate și contradictorii. La amiază, luăm masa împreună în sala restaurantului Iordache”.

Alteori, scriitorul folosește, pentru mezină, diminutivul Nunuța. Cînd descrie revenirea în București a regelui și reginei, după înfrîngerea nemților în primul război mondial, nu uită să spună că le luase și pe „cele mici” să asiste la revenirea înaltelor fețe în capitală:

„Ieri, 18 noiembrie (1 decembrie) [1918] a fost o zi de fericire națională. Regele și regina, în fruntea oștirii românești și aliate, au intrat în orașul părăsit acum doi ani și ocupat de inamic. Să fie în ceasul cel bun!

Am privit și eu, între copilele mele, Marioara și Nunuța, alaiul entuziast și triumfal. Fiindcă nu-mi plac zvîrcolirile mulțimei și mă feresc de fluxul și refluxul maselor, fie vesele, fie iritate, am ales, ca loc nimerit și mai puțin înglodat, Șoseaua Kiseleff, pe unde alaiul regal trebuia să apară. […]

Iată-l, autorul României Mari, pe care o inaugurează azi, înapoindu-se în București [din Moldova] și ridicînd, în Muntenia, schiptrul cel căzut din mîini acum doi ani. Să trăiască Vodă Ferdinand! […]

Ridic în brațe pe copilele mele, în vreme ce două aeroplane se închină suveranilor, aproape pînă la pămînt și le spun mititelelor: - Iată-l pe regele nostru, călare, colea, în fruntea tuturor, înaintea preoților… În partea asta e regina, uite, aceea cu căciuliță cenușie și cu un buchet de crizanteme… Dincolo, tot călare, e prințul Nicolae… În urma lor, e generalul Berthelot… Regele, generalul și prințul Nicolae se descoperă… Preotul vine cu crucea și cu busuiocul să-i boteze… Iată ce frumos își face vodă cruce!... Iată ce frumos se închină regina noastră… Preotul stropește steagurile… Sfeștania s-a terminat…”.

E.G. – Cînd era ziua vreuneia dintre noi, făceam cîte o plimbare cu trăsura. Cel mai adesea mergeam la Mînăstirea Cernica. Vara mergeam în Deltă și, uneori, făceam o buclă prin Valea Călugărească, unde, cum v-am spus, se stabilise unchiul meu, fratele mai mic al tatei, care era cam boem

Iată ce se consemnează în JURNAL:

„Tot sîmbătă 13 iulie [1935] – se împlineau 37 de ani de cînd am întîlnit-o pe nevasta-mea la Mînăstirea

Agapia! – am fost la Valea Călugărească, să văd pe mama. Biata bătrînă pierde puterile și se chircește zi cu zi. Energia ei, intactă pînă la 80 de ani, azi este pe sfîrșite. A avut zilele trecute o criză gravă de respirație. Se părea că i-a venit ceasul din urmă. Dar, mulțumită lui Dumnezeu, respirația a redevenit normală. I-am făgăduit că voi reveni în ajunul Adormirii Maicii Domnului, s-o duc la biserică pentru Sfînta Împărtășanie…”

E.G. – Acolo sus, deasupra viei, era o bancă sub un stejar umbros, unde tata ne citea din Cartea Sfîntă. Uneori, cobora la biserica din Urlați, unde tata slujea alături de alți preoți și rostea predici. De acolo, de la via unchiului, am plecat odată direct la Sulina

„20 iulie (sîmbătă)… Timpul s-a limpezit. Furtunile și ploile s-au alinat. Marea e calmă și indecis albastră, pînă sub depărtările orizontului. Stăm – Mărioara, Nunuța și eu – în două camere confortabile, la etaj, și chiar pe cheiul brațului Sulina! La nord, în văzul ferestrelor noastre, se întinde, pînă spre pădurea Letea, imensitatea sură”.

E.G. – Eu am simțit chemare pentru teatru. Am absolvit Institutul cu medie foarte mare, dar ținuta mea morală, refuzul de a face compromisuri, nu mi-au servit în carieră. Pot să spun că am avut mai mult succes în străinătate, de exemplu în Italia, decît în țară. În plus, poziția tatălui meu, ca reprezentant al bisericii, nu mi-a fost favorabilă, deși dumnealui, săracul, încerca să intervină, cerînd să mi se facă dreptate

„Am avut, însă, mai alaltăieri [8 februarie 1936], și un necaz mai sensibil. Elena, fata mea, artistă la Teatrul Național, așteaptă de multă vreme să mai apară pe scenă. Actualul director, Paul Prodan – un om decorativ și plin de politeță – se pare că dezleagă greaua problemă a împărțirii rolurilor numai pe cale mecanică, adică după energia insistențelor cari îi vin din lături și de sus. Era vorba să i se dea și copilei mele un rol în piesa Înainte, mai bine ca mai înainte [de Luigi Pirandello, laureat al Premiului Nobel în 1934], din repertoriul Marioarei Ventura. Au fost preferate alte două colege. Greu accesibil supărărilor intime și personale, m-am simțit amărît de această nedreptate făcută copilei mele. O, dacă mi-aș vărsa călimările zilnic în presa politică și literară, dacă aș cultiva pe potentații și pe idolii ceasului, desigur că aș avea mai multă trecere în culisele artei și ale Teatrului Național! (subl.n.) […]

Și totuși, inima mea face boltă de curpeni înfloriți și de nădejdi, în fața Domnului, asupra acestui copil, menit artei dramatice. Văd pe Nunuța mea ducîndu-se în Italia, învățînd limba italiană, cucerind teatrul italian și aprinzînd în lume o faimă nouă. S-a numit tatăl ei Gala Galaction, numească-se și ea și înflorească, înaintea milelor Domnului, ca LENA GALA!” (JURNAL, III, p. 237) E.G. – În anul în care am împlinit 25 de ani, m-am dus în Italia cu Marioara și cu tata, la surorile mele mai mari căsătorite cu italieni. Tatei îi plăcea să spună „am două fete italience”

Despre această călătorie scrie și Gala Galaction în Jurnalul său: „Veneția, în zi de duminică, îmbătată

de azur, de flori, de seculară măreție și de proaspete festivaluri naționale! Am poposit la Casa Romena, Marioara, Nunuța și eu. Iată prima operă a lui Nicolae Iorga, care mă mulțumește pe deplin și mă face să uit toată vechea noastră neprietenie.

Ctitoria lui Iorga de la Veneția este o faptă pentru care se cuvine să slăvim pe ctitor, să admirăm pe patriot și să iertăm multe din ciudățeniile omului, pătimaș și închipuit”.

E.G. – Au fost zile fericite, în jurul tatei se aflau toate cele patru fete ale lui și cei doi gineri – Carlo, soțul Dadalinei și Nino, soțul Lucreției. Îmi amintesc ziua aceea strălucitoare cînd am sărbătorit onomastica Dadalinei: 22 iulie, Sfînta Maria Magdalena

r – Eu vă mulțumesc frumos. Pentru mine a însemnat o mare lumină în suflet să mă primiți în universul dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru tot și dacă-mi permiteți o să vă mai dau telefon și poate mă mai primiți pe la dumneavoastră.

E.G. – Bineînțeles, fetița mea, acum sîntem prietene și… să știi că la vîrsta mea e o bucurie să-mi mai deschidă cineva ușa, să te mai întrebe dacă mai trăiești, ce mai ai de gînd. Acum aștept trecerea cea mare [Atunci eu eram „fetiță” pe lîngă dumneaei, trecusem de 60 de ani].

Am mai văzut-o de două ori și sufletu-mi plîngea. În ultima vizită pe care i-am făcut-o Elenei Galaction, în timp ce-mi vorbea de bunică și unchi, i s-au umezit ochii. Era îngrijorată că a dispărut crucea de la mormîntul lor. Nu știam atunci cum mă voi descurca, dar i-am promis ultimei descendente directe a scriitorului-preot că voi pune o cruce, cît de simplă, la mormîntul „lu’ mamare și al unchiului Mitică”. M-a cuprins în brațe și și-a pus capul pe umărul meu, fără să izbucnească în plîns. * * *

Ultima din cele patru fiice ale lui Gala Galaction s-a retras din această lume la 94 de ani și s-a dus lîngă părinții săi și lîngă soțul Stănciulescu. Am fost la mormîntul său, de cîteva ori, cu Carmen Grigore de la TVR3, să aprind lumînări și să mă rog la Dumnezeu să-i primească pe toți de-a dreapta Sa.

Elena Galaction se odihnea, de ceva timp, alături de părinții săi, în cimitirul de la Mînăstirea Cernica, și eu nu-mi ținusem promisiunea.

Dar Dumnezeu m-a ajutat și, cu ajutorul fratelui meu Aurel-Tudor Stîngă și al fiului său Mihai Stîngă, am reușit să pun, pînă la urmă, cruce de stejar la mormîntul mamei și fratelui lui Gala Galaction. Slujba de sfințire și pomenire a fost îndeplinită, cu evlavie, de Părintele Casian de la Biserica „Sf. Nicolae” din Valea Orlii – Chițorani. Și, pentru că Dumnezeu îi răsplătește pe credincioși, acolo se ridică azi o nouă Biserică, prin osîrdia unei doamne Notar – Aristița-Adina Ioniță, de curînd stabilită în comună. Piatra de temelie a fost pusă în 2019, cu slujbă bisericească oficiată de un mare sobor de preoți, în frunte cu Părintele EpiscopVicar al Patriarhiei Timotei Prahoveanu.

Sfîrșit

ELIS rÂPEAnU

Gala Galction cu fiicele sale Elena și Mari

Mormîntul Elenei Galaction. Crucile de la căpătîi: pe cea de lemn scrie Elena Stănciulescu 1911-2005, iar pe cea de piatră – Galaction și Stănciulescu

Polemici « Controverse

A sosit toamna și, ca-n fiecare an, în această perioadă, simțim cu toții plăcerea de a merge la cumpărături, ele făcînd parte din viață. Am ajuns, însă, la concluzia că mult mai interesate de acest aspect sîntem noi, femeile. Și, din propria experiență, pot spune că am simțit aceasta încă din copilărie.

În satul meu natal din Ardeal, ascuns după un deal, unde rîdeau în soare boabe de mărgăritare din bogatele noastre vii cu frunze aurii, casa din copilărie părea o feerie. Aveam cîrciumă și prăvălie, în care se găseau de toate, inclusiv bomboane, ciocolată, roșcove, portocale, banane și multe altele. Cu toate acestea, gîndul mă purta mereu către o mică prăvălie din apropiere, închipuindu-mi că bomboanele de acolo sînt mult mai de soi. Am luat dintr-un sertar cîțiva bănuți și, adunînd 1 leu, am luat-o pe surioara mea mai mică (ea avea 3 ani și eu, 5) și am pornit la cumpărături. Cu fuste plisate, bluze cu volănașe, funde în plete și pantofiori de lac, păream două păpuși mari. Ajunse în fața prăvăliei, am sunat din clopoțelul de la intrare. În prag a apărut un om ursuz, care ne-a întrebat răstit ce vrem. I-am întins leul și i-am spus că bomboane vrem. Țîfnos, bărbatul ne-a trimis acasă, refuzînd să ne dea bomboane. Și asta, din invidie pe prăvălia noastră. Atunci, în sufletul meu de copil a

Din

Bucure ş tii de altădată

SĂMÎNȚA BUNĂ

La cumpărături Simigii ºi franzelari

Simigiii/covrigarii

În vechiul București, denumirea de „simigiu” era folosită deopotrivă pentru cei care produceau covrigi și pentru cei care îi vindeau în coșuri pe străzi. Ea venea de la cuvîntul „simit”, împrumutat din limba turcă, un fel de covrig turtit, mai moale decît covrigii obișnuiți, și presărat cu semințe de susan.

Simigeriile erau în mare parte deținute, cel puțin la începuturi, de greci, fiind situate în Secolele XVIIIXIX la mai toate răspîntiile ulițelor importante din capitală. În Secolul XX, înainte și după primul Război Mondial, prăvălia era formată din două secțiuni: partea ce cuprindea tejgheaua, vitrinele și vatra, și cea cu mese și scaune, unde se puteau servi produsele cumpărate. Tejgheaua, lungă și lată, era plină de vitrine de dimensiuni medii, în care produsele erau expuse pe farfurii de forme felurite, fructiere și tăvi. Preparatele acestea ne sînt și astăzi familiare, pentru că le regăsim în mai toate patiseriile din București și din țară: brînzoaice, diferite tipuri de cornuri (cu mere, nucă sau magiun), plăcinte de mere și dovleac, covrigi cu susan sau fără, de toate mărimile, puși pe sfoară și atîrnați peste tot, precum și niște fursecuri specifice simigeriilor, numite „corăbioare”. Tocmai pentru că încă din Secolul al XVIII-lea simigeriile propuseseră și alte preparate, majoritatea dulci, ele au fost considerate de George Potra drept precursoare ale cofetăriilor. O parte dintre simigii s-au și reorientat, de altfel, după 1800, spre meseria de cofetar.

După cum am menționat deja, simigiu era numit și cel care făcea covrigi, și cel care îi vindea pe stradă. Acesta umbla de colo colo cu un coș specific, ce avea înfipte pe margini nuiele pe care erau puși covrigii. Înăuntrul coșului erau ținute deseori la cald plăcinte cu diverse umpluturi: „Simigiii sau covrigarii se îndeletniceau cu vînzarea covrigilor, mari și mici, cu susan sau fără, cum și a plăcintelor cu carne, cu brînză (…). Prăvălia lor era tot un coș, de cele mari, pe care îl atîrnau cu o curea lată peste umăr. În fundul coșului puneau un lighenaș cu jăratec de mangal, iar deasupra sta o sinie (tavă de alamă) cu plăcintele ce se țineau calde în felul acesta, ca și cum ar fi fost scoase atunci din cuptor; iar pe marginea coșului de nuiele erau înfipte bețe pe cari stau înșirați covrigii de tot felul. O bucată de plăcintă cît palma costa 5 parale, pe cînd

intrat parcă un spin, neștiind că, în viitor, el va rămîne acolo, chinuindu-mă tot mai tare. În prezent, simt tot mai acut spinul din suflet, văzînd că, la cumpărături, pensionarii s-au transformat în privitori. Nu-și mai permit să cumpere decît puțin și produse de mîna a doua. La iarnă va fi dezastru pentru ei, căci nu vor face față scumpirilor aberante de la utilități, de la alimente și medicamente. La ce vor trebui oare să renunțe? La viață?

Mă doare sufletul cînd văd că dreptatea moare, la loc de cinste stînd astăzi îngîmflarea, prostia și, mai ales, hoția.

,,Plîng... Respir din ce în ce mai greu Suflete-perechi, fără prihană

Noi sîntem orfani de Dumnezeu” (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

Generția „selfie“

motto: „Să nu vă conformați veacului acestuia, ci să fiți transformați, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți înțelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvîrșită” – Romani 12.2

Ce am putea vedea dacă am deschide albumul de poze dintr-un smartphone al unui tînăr? În multe poze am vedea fața zîmbitoare a posesorului telefonului, pentru că, în medie, 30% dintre pozele tinerilor cu vîrste cuprinse între 18 și 24 ani sînt autoportrete: selfie-uri. De cîțiva ani, această modă enervează pe toată lumea, și totuși majoritatea o practică. Cîțiva hoți au fost atît de „isteți“, încît și-au făcut o poză cu smartphone-ul furat; ulterior, poza s-a transferat automat în cloud-ul posesorului adevărat. Am devenit chiar atît de nebuni după noi?

Acest obicei se potrivește foarte bine în societatea noastră. Cine este omul cel mai important din viața noastră? Eu! Cine trebuie să apară pe fiecare poză? Eu! Poate unii reproșează că acest egocentrism este normal, deoarece, pînă la urmă, fiecare își este lui însuși aproapele.

covrigii mari, cu sau fără susan, se vindeau cu 10 bani, iar cei mici cu 5 parale bucata sau 2 bucăți”.

Pitarii/brutarii, jimblarii, franzelarii

Pîinea s-a produs din vremuri vechi în București, cei care o făceau fiind numiți, la început, pitari. Încă din Secolul al XVIII-lea se făcea o diferențiere netă între pitari, simigii și jimblari. Aceștia din urmă erau cei ce plămădeau și coceau „jimble” – pîini de formă alungită din făină albă. Cea mai bună jimblă era cea a armeanului Babic, ce-și avea brutăria lîngă Bărăție, nu departe de Curtea Veche. I se spunea „colțucul de la Babic”, ce însemna „nimic”, deoarece cînd te duceai să cumperi era deja vîndută în totalitate.

La începutul Secolului al XIX-lea, denumirea de „brutar” o înlocuiește treptat pe cea de „pitar”, provenind, pe filieră slavă, „brut”, din cuvîntul german pentru pîine, „brot”. Pentru că brutarii ridicau adesea prea mult prețurile sau furau la gramaj, s-a instituit cu timpul „nartul”, care stabilea prețul maxim și greutatea pîinii. Pentru a-i proteja pe cei săraci, domnitorul intervenea de fiecare dată cînd, din cauza războiului sau a molimelor, prețul jimblei creștea exagerat. Înainte de Regulamentele organice, brutarii care umblau cu înșelăciuni erau pedepsiți prin atîrnarea de o ureche de ușa prăvăliei, cu una dintre pîinile cu gramaj prea mic atîrnate de gît. Restul pîinilor erau confiscate și împărțite săracilor sau trimise la spitale și închisori. Nu rareori aveau loc și execuții, brutarii nefiind speriați de „urecheala” rușinoasă și dureroasă, ce lăsa cicatrici. De breasla pitarilor e legată mai ales mahalaua Manea Brutarul (cunoscută înainte ca Popa Radu), cu biserica sa ctitorită chiar de Manea, starostele de la 1787 al brutarilor din capitală.

Mesajul lui Isus Christos este cu totul altul. El ne cere să ne iubim semenii așa cum ne iubim pe noi înșine și cum ne îngrijim de binele nostru. Această atitudine biblică nu este normală pentru societatea actuală. Dar cum poate fi ea pusă totuși în aplicare? În versetul de astăzi avem răspunsul: gîndirea noastră trebuie să fie înnoită, avem nevoie de o schimbare. Printr-o relație vie cu Dumnezeu primim un duh nou, care ne ajută să ne îndreptăm privirea spre nevoile semenilor noștri. Iubirea de semeni ne scapă de egocentrism.

Să începem chiar acum să nu ne mai punem în centru pe noi, ci pe cei din jurul nostru. A căuta binele semenului îți oferă ție un sentiment de bine.

Pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, o nouă specialitate începe să facă concurență jimblei: franzela. Din socotelile unei case boierești de la 1848, analizate de Constanța Vintilă-Ghițulescu, aflăm că inițial franzela era destinată doar „conașului”, adică stăpînului casei, fiind un produs de lux, pentru restul familiei și invitații ocazionali cumpărîndu-se jimblă. În scurt timp, însă, franzela ajunge și la aceștia, devenind din ce în ce mai căutată. Ce diferenția mai exact franzela de jimblă și de ce era considerată superioară? Cu greu am găsit un răspuns. În cele din urmă, un buletin informativ al Ministerului agriculturii din 1932 ne-a scos din impas: superioritatea franzelei consta, conform acestuia, în ingredientele adiționale. Pentru a plămădi franzela se folosea făină de patiserie, cunoscută și sub denumirea „făină nulă”, cu o extracție de 5-8%, precum și făină de jimblă, cunoscută ca făină „J”, cu o extracție de 15-20%, la care se adăugau apă, sare și, după caz și brutar, lapte, ouă, zahăr, unt. Jimbla era plămădită din aceleași tipuri de făină, numai că doar cu apă și sare, fără adaosul ingredientelor din urmă.

Considerată un lux, apreciată pentru natura ei pufoasă și savuroasă, franzela se consuma cu lapte și cafea, unsă sau nu cu unt și gem ori dulceață. A devenit în scurtă vreme și un etalon de frumusețe, obrazul alb și plin al duduilor fiind asemănat de revista „Furnica” (cu puțin umor, desigur), cu acest tip de pîine: „Demoazela cu părul blond, cu nasu-n vînt,/ Cu fața albă ca franzela…”. Ne-au rămas și de la franzelari urme prin oraș, mai precis Strada Franzelarilor, aflată nu departe de Pitar Moș, în ceea ce numim astăzi Cartierul Armenesc.

Pe lîngă producători, existau și cei care le vindeau în coșuri adînci, purtate în spate pe străzile orașului. Aceștia puneau la dispoziția trecătorilor nu doar franzele, ci și alte preparate: „Dintr-un coș adînc pe care îl purtau în spate ca pe o raniță vindeau: franzele lungi, pîinișoare cu cartofi, chifle, cornuri cu lapte sau presărate cu boabe de chimion, strigînd cît îi ținea gura: Paaatri corni d-un ban! Firianzelaaa!…”.

VIABUCURESTI RO

File de istorie

Epoca RenaŞterii (II)

Corăbiile lui Columb şi ciorapii de mătase În epoca Renaşterii, progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decît cele ale circulaţiei terestre, de vreme ce marile descoperiri şi stabilirea relaţiilor regulate cu America şi Extremul-Orient s-au numărat printre faptele majore ale timpului. Contemporanii lui Cristofor Columb şi ai lui Magellan au beneficiat de o moştenire tehnică din veacurile anterioare. Vechea ancoră în formă de U fusese înlocuită cu ancora cu braţe depărtate. Începînd cu Secolul XIII s-a răspîndit progresiv folosirea cîrmei fixată la pupă, înzestrată cu balamale și scufundată foarte puţin în apă. Mai uşor de manevrat decît ramele laterale de altădată, ea permitea schimbări rapide de direcţie si făcea posibilă navigaţia împotriva vîntului. Busola era deja folosită la începutul Secolului XIV. În acelaşi secol au apărut portulanele, hărţile regiunilor maritime pe care numele porturilor erau înscrise perpendicular pe coastă. Relaţiile intense între marinarii coastelor atlantice şi cei ai Mediteranei explică transformările navelor şi evoluţia lor către tipuri comune tuturor flotelor europene. Dar trecerile de la o formă la alta s-au făcut pe nesimţite. Vase de concepţii diferite au început să poarte aceeaşi denumire; de aici discuţiile fără sfîrşit care au apărut în zilele noastre în legătură cu diversele categorii de construcţii.

Nordicii obişnuiau să construiască mai întîi carcasa corăbiilor lor şi apoi scheletul interior, metodă care nu le permitea să realizeze vase prea mari. În cursul Secolului XV, ei au abandonat aceste tehnici moştenite de la vikingi şi saxoni pentru cele ale mediteranienilor, care construiau scheletul navei înaintea carcasei, formată din scînduri unite, astfel încît să obţină o curbură continuă. Mult timp corăbiile nordice nu au avut decît un catarg. Începînd din jurul anului 1430, navele au fost înzestrate cu trei catarge, aşa cum reiese din vitraliile şi manuscrisele vremii.

Caracteristicile a două din cele trei corăbii ale lui Columb din 1492 sînt semnificative pentru întreaga evoluţie a navigaţiei: asemănătoare vaselor comerciale din Secolul XVI, ele aveau pînze pătrate în mijloc şi în faţă, şi o pînză în formă de triunghi pe catargul din spate. Vasele comerciale mari atingeau capacitatea de 500-600 tone, media situîndu-se între 200 şi 300 tone. Către 1600, vasele grele genoveze capabile să transporte 1.000 tone de mărfuri au fost abandonate în favoarea unor nave mai puţin pîntecoase, mai rapide şi mai bine echilibrate.

Îmbunătățirea continuă – şi nu revoluţia tehnică, cum a fost considerată de mulţi – caracterizează nu numai evoluţia transporturilor, ci şi industria textilă, prima ca importanţă în economiile de tip vechi. Modificările de detaliu au dat un ritm nou acestei ramuri industriale. Dărăcitul lînii, necunoscut înainte de 1300, s-a răspîndit în Secolul XIV. Furca şi fusul

au fost încă mult timp folosite la tors. Prima vîrtelniţă a apărut la Douai în 1305, dar a intrat în folosință la sfîrşitul Secolului XV şi a căpătat două perfecţionări însemnate: pedala – aplicare la războiul de ţesut a sistemului bielămanivelă – şi aripioarele care dădeau firului o torsiune suplimentară. Cu două secole mai devreme, fusese pus la punct un aparat mecanic pentru ţesutul sau torsul firelor de mătase brută. Firul era răsucit pe două feluri de bobine învîrtite cu viteze diferite şi dispuse unele vertical, celelalte orizontal. Montaigne, în 1581, a examinat un război de acest tip la Florenţa: „Văd, scria el, prăvăliile de torcătoare de mătase care se servesc de anumite vîrtelniţe, cu ajutorul cărora o singură femeie, făcîndu-le să se rotească, asigură dintr-o singură mişcare răsucirea a cinci sute de fuse deodată”. Dar, începînd cu epoca Renaşterii, în Provinciile Unite, în special, s-au folosit roţi cu apă pentru acţionarea ansamblului mecanismului. Mecanizarea a mai permis, mai ales la sfîrşitul perioadei de care ne ocupăm, progrese sensibile în ţesătorie, în apretul şi finisarea ţesăturilor. Cea mai veche imagine a unei maşini pentru lînă se găseşte cu siguranţă în carnetele lui Leonardo da Vinci, dar ea nu putea fi utilizată în practică.

În Secolele XV şi XVI s-a dezvoltat, în Europa, tricotajul. Primele obiecte tricotate – descoperite în Egipt – nu par să depăşească Secolul III d.Chr. Se presupune, în general, că tricotajul, cunoscut de multă vreme în Orientul Apropiat, s-a răspîndit în Occident în urma cruciadelor. În orice caz, începînd cu Secolul XV, în cîteva picturi Fecioara apare tricotînd. Muzeele păstrează mănuşi de lînă din această perioadă. În Anglia au existat înainte de Secolul XVI corporaţii de tricoteri, care fabricau cămăşi de lînă, berete. În același secol s-a răspîndit tricotajul de mătase, persoanele bogate nevrînd să poarte ciorapi tricotaţi decît din mătase. Moda a venit, fără îndoială, din Spania. La început, lucraţi cu mîna, cu ace de lemn sau de os, ciorapii de mătase au fost rari şi scumpi. Henric VIII nu a avut mai mult de două perechi. A-i oferi Elisabetei o pereche de ciorapi tricotaţi din mătase neagră însemna a-i face un cadou de preţ. Dar necesitatea de a mări producţia a dus, spre 1590, la inventarea primei maşini de tricotat. Către mijlocul Secolului XVII, un muncitor, lucrînd 12 pînă la 13 ore pe zi la un război de tricotat, producea trei perechi de ciorapi de mătase pe săptămînă.

Ceasul: de pe turn, în buzunar (1) Încă o dovadă a interesului pentru mecanică, ce caracterizează Renaşterea, este dezvoltarea ceasornicăriei. Ceasul astronomic realizat la Padova în 1364 de Giovanni di Dondi, marcînd orele şi mişcarea planetelor, şi celebrul orologiu de la Dover din 1384, ca şi orologiile de la Rouen, Salisbury, Wells şi de la Palatul Justiţiei din Paris – toate de la sfîrşitul Secolului XIV – foloseau ca motor un sistem de corzi înfăşurate în jurul roţilor motoare, care se derulau puţin cîte puţin, antrenate de greutăţi. Sistemul era greoi si incomod. Învenţia „resortului motor” – în 1459 – a fost cu adevărat revoluţionară, și a permis construcţia ceasurilor portative, dînd fiecăruia posibilitatea de a avea la îndemînă instrumentul de măsurare a timpului. În Franţa, primele orologii în stare de a fi puse pe o masă datează din timpul lui Ludovic XI, iar primele ceasuri de mînă au apărut în Europa la sfîrsitul Secolului XV. Orologiile şi ceasurile din Secolul XVI erau încă imperfecte. Ele puteau să varieze cu o jumătate de oră pînă la o oră de la o zi la alta, şi un ceas reprezenta aproape o lună de muncă.

Progresele ceasornicăriei au fost specifice unei civilizaţii care întrebuinţa metalul – aurul şi argintul, dar si fierul, arama etc. De fapt, munca în mine a cunoscut, în epoca Renaşterii, transformări şi mai importante decît cele ale industriei textile. La începutul Secolului

XIV, exploatarea zăcămintelor de argint în Europa era anevoioasă, din pricina inundaţiilor frecvente ale galeriilor. A fost construită o maşină gigantică ce servea la eliminarea apei din galerii, cît şi la ridicarea cărbunelui şi a minereului, la suprafaţă. Pentru a aduce încărcăturile la puţuri erau folosite roabe, chiar căruţe ce se deplasau pe şine de lemn. Aerisirea minelor se făcea prin hornuri, prin foale de mînă, de picior sau hidraulice, şi prin mori de vînt. Pentru tăierea în blocuri metalifere, pulberea va fi utilizată pentru prima oară la Chemnitz, în 1527.

S-au înregistrat progrese şi în metalurgia argintului. Înainte de mijlocul Secolului XV, în momentul în care nu aveau de-a face cu filoane de argint pur, antreprenorii de mine erau puşi în mare încurcătură, deoarece le era greu să separe metalul preţios de plumb sau de aramă. Foalele hidraulice au uşurat întrebuinţarea unei noi metode de tratare introdusă prin 1451 de către un oarecare Johannsen Funcken. Această descoperire nu numai că a făcut să crească producţia de argint, dar a şi redus simţitor preţul aramei de care avea nevoie din ce în ce mai mult artileria de bronz. Un progres şi mai însemnat în prelucrarea argintului a fost descoperirea, în prima jumătate a Secolului XVI, a procedeului amalgamului. Metalurgia fierului a cunoscut o înflorire nouă, şi evoluţia tehnicii siderurgice a fost una din marile fapte ale epocii. În timpul evului mediu clasic, fierul era produs prin aşa-zisul procedeu „catalan”. Minereul era îndesat în straturi alternate cu cărbune de lemn, într-o groapă în formă de trunchi de con de aproximativ un metru, cu pereţii din cărămizi arse. Fierul şi cenuşa coborau în josul acestui furnal şi ieşeau prin conducte numite „cozi de vulpe”. Se obţineau astfel, la fiecare operaţie, 4 pînă la 5 kg fier şi o zgură încă atît de bogată în metal, încît din ea s-a putut scoate mult fier. Începînd din Secolul XIV, dimensiunile cuptoarelor au crescut progresiv: furnalele Osmund din Scandinavia şi anumite forje din Pirinei au fost în stare să dea 5060 kg de fier de fiecare operaţie, adică aproximativ 19 tone pe an. S-a ajuns astfel la construirea de furnale înalte de 5 sau 6 m care, dispunînd de foale hidraulice, au putut de atunci încolo să topească minereul de fier cum se topea bronzul: inovaţie hotărîtoare! Fonta a înlocuit în timp fierul în bare ca prim produs. Furnalele înalte puteau furniza 50 tone de metal anual.

Se produceau schimbări în obiceiurile casnice. Majoritatea bărbaţilor şi femeilor aveau acum nevoie de ace şi de cuie; multor bărbaţi le trebuiau brice de oţel. Foarfecele deveneau din ce în ce mai frecvente. La fel cuţitele, în special cele de tablă. Furculiţele apăreau pe mesele oamenilor rafinaţi, iar numărul acestora creştea ca niciodată mai înainte... Odată cu sporirea bogăţiei în clasele mijlocii, fierul pentru porţi, zăvoare, broaşte şi chei era cerut în cantităţi mai mari. Dezvoltarea rapidă a călătoriilor în trăsuri a mărit cererea de cai şi, drept consecinţă, cererea de fier pentru zăbale şi cuie, precum şi alte piese metalice pentru carete.

(va urma)

JEAN DELUMEAU

Santa Maria – nava amiral a lui Cristofor Columb

Ceasul astronomic al lui Giovanni di Dondi, Padova, Secolul XIV

Polemici « Controverse

Iohannis, cel mai plin de gaze președinte

(urmare din pag. 1)

,,Fără a intenționa să știrbesc din valoarea premiului în cauză (…) fac o umilă mențiune și nu, nu sînt un nostalgic comunist: dictatorul Ceaușescu l-ar călca pe cap pe Iohannis în materie de premii și ordine”, scrie Bogdan Iacob, înșirînd o parte din distincțiile fostului președinte, pe care citindu-le îți dai seama cît de gol, de mărunt, este Iohannis față de fostul mare președinte al României:

- Ordinul de Merit în grad de Marea Cruce al Germaniei federale, ,,cea mai înaltă distincție a statului (doar Andrei Pleșu a mai primit-o, de la noi, acum cîțiva ani). Un Ordin pe care l-au mai primit Vaclav Havel, Gorbaciov, Lech Walesa sau George Bush”;

- Legiunea de Onoare a Franței în grad de Ofițer;

- Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Cavaler - Mare Cruce cu Colan;

- Ordinul Elefantului, cel mai înalt din Danemarca;

- Marea Stea a Ordinului de Merit al Austriei, Ordinul Bath în grad de Mare Cruce al Marii Britanii;

- Ordinul Sfîntul Olaf în grad de Mare Cruce al Norvegiei;

- Ordinul Național Crucea Sudului în grad de Mare Cruce al Braziliei;

- Ordinul Regal al Serafimului, „cea mai înaltă distincție a Suediei“.

Și, repet, acestea formează numai o parte din panoplia lui Nicolae Ceaușescu. Iar cel mai grav este că Iohannis și toți ceilalți președinți de după 1990 sînt umiliți de Nicolae Ceaușescu la cel mai important capitol: dezvoltarea României, ca stat suveran.

Și, totuși, nimeni nu-l întrece pe Iohannis la mîndrie, la mulțumirea de sine… mai ales atunci cînd arată națiunii, vorbind pe un ton superior, folosind cuvinte extrem de rare sau adaptări forțate din engleză, ce mari chestii a făcut el. Din păcate, toate sînt chestii pompoase, dar goale! Goale de conținut concret pozitiv, goale de avantaje pentru România.

De exemplu, săptămîna trecută Klaus Iohannis a participat la o întîlnire în format videoconferință cu Președintele Consiliului European, Charles Michel, şi alți lideri europeni. Întîlnirea virtuală a avut ca scop pregătirea reuniunii informale a Consiliului European și a Summitului UE - Balcanii de Vest din perioada 5-6 octombrie 2021, de la Brdo, Slovenia, informează Președinția României. O reuniune… ale cărei sens și utilitate cad în derizoriu după informația transmisă săptămîna aceasta de Agenția Reuters, conform căreia UE nu mai garantează aderarea celor şase ţări din Balcanii de Vest.

Motivul ar fi temerea UE de ,,reacţii politice adverse” ale unor state membre, mai ales ale celor bogate din Nord, Danemarca, Franţa şi Ţările de Jos, care nu ar agrea repetarea ,,aderării grăbite a României şi Bulgariei în 2007 şi a migraţiei slab gestionate a muncitorilor din Europa de Est în Marea Britanie, fapt care i-a întors pe mulţi britanici împotriva UE”, arată Reuters. Agenția Reuters citează ,,patru diplomaţi şi un document intern”. Imediat după apariția informației, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ținut să-l asigure pe președintele sîrb Aleksandar Vucic de faptul că ea rămîne un avocat ale aderării Serbiei la UE. Pe de altă parte, pe teritoriul fostei Iugoslavii au apărut noi tensiuni și chiar mișcări de trupe.

În concluzie, pentru orice observator atent este clar că aderarea celor șase state… este fie de domeniul trecutului, fie ține de un viitor incert – sau mai curînd cert… că nu se va produce. Altfel spus,

reuniunea Consiliului a fost fără sens. Un ,,gaz“… așa că toate celelalte la care a participat Klaus de România!

Dar, stați, să nu ne grăbim – am mai aflat că tot în cadrul videoconferinței, Klaus Iohannis a solicitat „discutarea la nivelul Consiliului European, cît mai curînd posibil, a temei privind creșterea prețurilor la energie“, a informat chiar Președinția României. ,,În acest context, Președintele Klaus Iohannis a subliniat necesitatea identificării unor soluții europene comune, bine pregătite, pe baza propunerilor care urmează să fie făcute de către Comisia Europeană şi a contribuției miniștrilor de specialitate din statele membre ale Uniunii Europene, astfel încît să poată fi atenuate efectele creșterilor prețurilor la energie pentru cetățenii europeni”, arată sursa citată. Este nevoie de un ,,efort comun al tuturor statelor membre ale UE pentru identificarea acestor măsuri care să vizeze, în principal, protejarea populației afectate de creșterile de prețuri ale energiei, precum și a mediului economic”, a spus Iohannis.

Sincer, te întrebi dacă Iohannis este, vorba lui, total… ,,ne precaut”? Păi cînd, vreodată, statele bogate din Occident, cu economii puternice, vor achiesa la ,,soluții comune” care să ajute populația României, una dintre cele mai sărace din UE?! Deja centrele de putere din UE au impus României soluția ,,compensării” prețurilor, care cu o mînă menține prețurile la o cotă cît de cît mai mică – dar cu cealaltă ia bani de la statul român, adică tot de la popor! Dacă Iohannis voia să rezolve ceva, România ar fi impus plafonarea prețurilor – soluția care mai tăia din profitul multinaționalelor. Dar Iohannis nu vrea să facă… decît ce cere Bruxellesul – și nimic din ce ar fi în avantajul României.

Apropo de plafonare și interesul multinaționalelor - de Ordonanța 114, a ,,lăcomiei”, își mai aduce aminte Iohannis? Nu, desigur, pentru că era a ultimului guvern suveranist, cu Teodorovici, Dăncilă…, iar în spatele lor ,,penalul” Dragnea! Și, NU, desigur că nuși amintește, pentru că românul condus de Iohannis trebuie să satisfacă lăcomia centrelor de putere din Occident.

Dar, atenție, aici vorbim de Energie, domeniu în care fiecare e pe „barba lui”! Așa cum spunea Donald Trump, energia nu este marfă, este strategie!

Exemplul cel mai bun îl avem la granița de vest - o țară suverană, Ungaria, care ia gaz mai ieftin din Rusia, în baza unui contract direct, reînnoit pe 15 ani!

A făcut Iohannis vreun demers în acest sens? NU, bineînțeles! Orban Viktor este omul faptelor concrete în slujba interesului național al maghiarilor – Klaus Iohannis și ,,guvernul său” sînt oamenii vorbelor goale și al intereselor străine de români și România.

În schimb, Iohannis are grijă să persifleze Ungaria lui Orban Viktor - „Este ca într-o familie unde cei mai mulți au un văr de-al doilea care din cinci în cinci minute calcă în străchini. Oricum, nu-l dăm afară, că-i rudă. Încercăm așa, să-i mai dăm lecții, să-l integrăm, să-l liniștim, cred că asta e soluția”.

Față de această ,,glumiță“ a lui Iohannis, mă uitam la cîteva exemple, apropo de dezideratele României. Viza pentru SUA – Ungaria nu mai are nevoie; România lui Iohannis se milogește pentru programul loteriei vizelor! Pandemie – Ungaria lui Orban este în ,,Zona Verde“, în ciuda unui regim restrictiv extrem de lejer (a se vedea imaginile de pe paginile de socializare ale lui Orban și ale miniștrilor săi!); România lui Iohannis este în Zona Roșie –fără a avea soluții clare pentru tratarea pacienților, și politizînd vaccinarea! Faptul că Orban Viktor a acceptat folosirea tuturor vaccinurilor – inclusiv cele din Rusia și China – a permis maghiarilor și medicilor din țara vecină să opteze, iar astfel campania, fără sforțări, a avut succes. Apropo –premierul Orban a optat pentru vaccinul chinezesc Sinovac, vaccin clasic, cu virus inactivat. Culmea, UE a aprobat folosirea Sinovac, dar România lui Iohannis nu a auzit de asta! Ea trebuie să cumpere peste 100 milioane de doze de la ,,strategicul“ Pfizer care, întîmplător, are aceiași acționari principali cu Raytheon, firma care ne ia banii pentru inutilele rachete, altă ,,afacere“ impusă României de Iohannis. În fine, independența energetică: Ungaria, așa cum menționam, s-a asigurat de un contract avantajos cu Rusia, tot cu Rusia și-a construit centrale atomice – și, ce să vezi, România fălosului Iohannis cumpără de multe ori curent electric din Ungaria! Care nu are nici cărbune, nici ,,salba de hidrocentrale“, așa cum se spunea, cu mîndrie, pe vremea lui Ceaușescu.

Deci, față de toate astea, cum îți permiți tu, Iohannis, un președinte fără nici o realizare concretă în prea lungii ani de mandat, să iei în tărbacă un om de stat cu realizările lui Orban Viktor?! Un balon plin de gaz ia la mișto un luptător patriot!

Apropo de gaze… Îmi aduc aminte cum ambasadorul Kuzmin a lansat nu o dată apeluri la o colaborare serioasă, economică și energetică între România și Rusia. ,,Compania rusă Gazprom respectă cu strictețe toate acordurile“ în ceea ce ne privește. Kuzmin a subliniat că ,,resursele energetice ale Rusiei pot oferi un impuls suplimentar Europei pentru o nouă rundă de creștere economică“. ,,Rusia a fost și rămîne întotdeauna un furnizor de gaze fiabil și nu a dat niciodată nici un motiv de îndoială“, a spus Kuzmin… dar Iohannis NU l-a auzit! Președintele Iohannis umblă după cai euroatlantici pe pereți, în timp ce Europa realistă face contracte cu Rusia! ,,Prețurile la gaz în Europa au crescut pentru acei cumpărători care nu au semnat contracte pe termen lung cu Gazprom“, a declarat președintele Vladimir Putin, subliniind că ,,multe țări europene au asemenea acorduri“.

Nu, România nu se află printre ele – pentru că liderii României reprezintă alte interese! Cum ar fi participarea la boicotarea finalizării gazoductului Nord Stream 2.

Vă mai amintiți de celebra discuție a Vioricăi Dăncilă cu Angela Merkel? Dacă nu, atunci uitațivă la principala grijă a lui Aurescu – nu cumva Nord Stream 2 să fie folosit împotriva intereselor… Ucrainei!

,,Este oportun să ne amintim de opoziția față de proiectele de export de gaze ale Rusiei spre Europa, din partea Statelor Unite - în 2014, sub presiunea Washingtonului, South Stream a fost oprit, iar lansarea Nord Stream 2, care trebuia să înceapă să funcționeze încă la începutul anului 2020, a fost amînată“, amintește ambasadorul Kuzmin.

Oare Klaus Iohannis și echipa sa nu se simt vizați? Și nu numai ei...

De fapt, România ar putea rezolva problema gazelor… dezumflîndu-l pe președintele Iohannis, cel mai plin de… pardon de expresie, bășini, cum zice românul fudulilor buni doar de vorbe goale.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (94)

Acupunctura (2)

Acupunctura a fost o metodă folosită încă din zorii civilizaţiei. Oase de cult, datînd din Secolul al XXIlea î.Chr., dovedesc că această metodă era folosită încă de atunci, utilizîndu-se așchii de piatră foarte ascuţite numite bian. Acele metalice au fost introduse începînd cu Secolul al VIII-lea î.Chr. Acestea erau confecţionate din argint sau chiar din aur.

În Medicina Tradiţională Chineză există 365 de puncte energetice pentru acupunctură – cîte zile are anul – și 12 canale energetice principale – atîtea luni cîte are anul sau atîtea ore cîte are o zi. În tradiţia chineză o oră este egală cu două ore obişnuite pentru noi. Prin aceste canale energetice circulă energia vitală Qi. Faptul că acupunctura poate înlătura durerea și poate vindeca diverse maladii le-a confirmat medicilor din vechime teoria că partea externă poate afecta și influența direct starea internă a organismului. Exteriorul și interiorul sînt legate prin căi invizibile, ce se află chiar sub piele și care se desfășoară într-un păienjeniş de canale, ce se unesc cu altele colaterale, făcînd legătura cu organele interne și cu viscerele. În total există 35 de canale. Un număr de 12 canale principale fac legătura cu: l. Plămînii; 2. Intestinul gros; 3. Stomacul; 4. Splina; 5. Inima; 6. Intestinul subțire; 7. Vezica urinară; 8. Rinichii; 9. Pericardul (n.n. Pericardul este învelișul apărător al inimii); l0. Vezica biliară; 11. Ficatul; 12. „Sanjiae“ (n.n.: Sanjiae este un organ abstract, cunoscut suh numele de „triplul arzător“ şi care se spune că este echivalent cu glanda endocrină). Aceste douăsprezece canale circulă de-a lungul membrelor, trunchiului și al capului și sînt perechi de-o parte și de alta a trupului – în partea stîngă și în partea dreaptă. Alte două canale merg vertical pînă la jumătatea trupului, unul în spate, altul în față și sînt cunoscute sub numele de „canalul cîrmuitor“ și „canalul

Societăți secrete și comori ascunse (2)

Misterul Cavalerilor Templieri (2)

Filip nu a găsit niciodată în birourile lor averile pe care voia să şi le însuşească şi se pare că Templierii n-au opus nici o rezistenţă, pentru a permite ascunderea comorii. Aşadar, în ce consta această comoară? După toate probabilităţile era vorba de aur şi bijuterii aduse din sfintele temple din Ierusalim şi din lumea biblică din timpul Cruciadelor. Totuşi, sînt multe speculaţii conform cărora reacţia Templierilor exclude orice conotaţie materială şi că putea să aibă o valoare spirituală imensă, de genul Chivotul Legămîntului, sau Sfîntul Graal. Alţii au luat în calcul ideea unei informaţii secrete de importanţă creştină, cum ar fi „descendenţa lui Isus Christos“.

Comoara, indiferent de natura ei, nu a fost niciodată găsită, şi rămîne un mister locul unde au dus-o Templierii. Mulţi experţi în Ordinul Cavalerilor Templieri consideră că ea putea fi cauza îmbogăţirii misterioase a lui Bérenger Saunière şi cred că a fost îngropată în Biserica Rennes-le-Château. Totuşi, una dintre cele mai vehiculate teorii este aceea că templierii supravieţuitori au ascuns-o la Rosslyn Chapel din Scoţia. Dacă ordinul a reuşit să supravieţuiască în timpul acelor ani cît a fost interzis, există motive întemeiate să credem că secretul comorii este ştiut doar de cîţiva aleşi. Pentru noi, ceilalţi, Cavalerii Templieri sînt doar descendenţii contemporani ai unui mister al istoriei.

Ce este Sfîntul Graal?

Aproape tot ceea ce ştim despre Sfîntul Graal provine din legendele romantice despre regele Arthur, din Secolele al XII-lea și al XIII-lea. Totuşi, sînt cîteva aspecte unanim acceptate. Se crede că Graalul este

călăuzitor“. Ele nu fac legătura cu nici un organ anume și deţin de-a lungul lor locuri pentru acununctură. Cele douăsprezece canale principale dispun de cărări de suprafaţă, aflate imediat sub piele și de cărări interne ce ating zonele îndepărtate din interior. Canalele mai mici, numite „colaterale“, sînt legate între ele astfel încît formează un cerc continuu în jurul canalelor majore. Urmează cele opt canale „miraculoase“, care acţionează asemenea unui sistem de susținere. Canalele dispun de un rezervor de energie, astfel încît ele pot furniza ceea ce este necesar în cazul unor deficiențe sau pot opri excesele. Ele sînt dispuse pereche și includ „canalul cîrmuitor“ și „canalul călăuzitor”. Celelalte sînt „canalul de centură“ şi „canalul străpungător“. Cel din urmă merge adînc pînă în mijlocul trupului, de la perineu pînă la creştet. Acest canal dispune de „cazane“, localizate mai mult sau mai puţin în locuri ce corespund celor pentru acupunctură; este situat la suprafaţă, ca și de-a lungul canalelor „cîrmuitor“ şi „călăuzitor“.

„Cazanele“ sînt vase-rezervoare, unde energia Qi este prezentă în mod vădit. Canalul de centură este singurul al cărui traseu este orizontal. Celelalte patru-numite „yim wei we“ și „yang wei we“, „yin qiao me“ și „yang qiao me“ – fac legătura şi unesc membrele cu organele interne. Urmează canalele de legătură în număr de cincisprezece. Dintre acestea, paisprezece au funcţia de a uni fiecare canal principal şi cele opt meridiane suplimentare şi, totodată, fac legătura între Yin (Femininul) și Yang (Masculinul). Cel de-al cincisprezecelea canal este cunoscut și sub numele de „marele înveliş al splinei“ şi este localizat sub subsoara dreaptă, spre piept. Acest canal le unește pe toate la un loc.

Acestea sînt cărările de-a lungul cărora circulă Qi, ajutînd sîngele și toate celelalte elemente fluide ale trupului, păstrînd echilibrul între yin și yang și protejînd corpul în fața bolilor. Aşa cum am amintit, în Medicina Tradiţională Chineză există 365 de puncte energetice aflate pe piele, care fac legătura direct cu organele vitale. Qi este stimulat prin introducerea acelor în aceste puncte. În tradiţia medicală tibetană

potirul Euharistiei, sau vasul mielului pascal folosit de Christos la Cina Cea de Taină. Acest vas a fost luat de Iosif din Arimateea, care l-a folosit pentru a strînge sîngele din corpul răstignit al lui Christos. O teorie alternativă susţine că este un potir dăruit lui Iosif, într-o viziune, de Christos. Puterile sfinte ale acestui vas l-au ţinut pe Iosif în viaţă timp de 42 de ani, cît a fost încarcerat de evrei. Oricum, Iosif a adus sfîntul potir în Britania, de unde a început adevărata legendă.

Unii oameni cred că potirul a fost transmis, din generaţie în generaţie, urmaşilor lui Iosif. Alţii cred că este îngropat în „Chalice Well“, în Glastonbury, cel mai vechi oraş sfînt al Marii Britanii, care ar indica o legătură cu legenda regelui Arthur. Povestirile romantice cuprind referiri la pelerinajul lui Arthur şi ai săi Cavaleri ai Mesei Rotunde pentru a găsi Graalul. Potrivit unei legende, pe care ne putem baza, catharii ar fi deţinut Sfîntul Graal şi l-ar fi ascuns în Pirinei, înainte să fie invadaţi.

S-a avansat ideeea că s-ar putea să îl fi ţinut în fortăreaţa lor din Montségur, care a fost chiar scotocită de nazişti, în căutarea Sfîntului Graal, în al II-lea război mondial. Există şi alte opinii, conform cărora catharii l-ar fi ascuns la Rennes-le-Château, sau ar fi dat potirul Cavalerilor Templieri, pentru ca aceştia să-1 păstreze în siguranţă. Unii cercetători sînt de părere că în subsolul unei cîmpii din Shropshire ar fi fost ascuns Sfîntul Graal. De asemenea, mai circulă o teorie potrivit căreia o cupă de lemn dintr-o casă de ţară galeză ar fi artefactul real. Biserica nu creditează nici una dintre aceste legende, deşi acest lucru nu trebuie privit ca un semn clar că este vorba doar de un mit. Indiferent dacă se va găsi vreodată o dovadă a existenţei mitice a potirului, povestea Sfîntului Graal va continua să reprezinte o enigmă pentru mulţi ani de aici înainte.

Blestemul lui Tutankamon (1)

există 4.000 de puncte energetice pentru acupunctură. „Echipamentul“ care demonstrează existenţa canalelor energetice utilizate de acupunctură este însuşi corpul omenesc. Faptul că durerea este înlăturată sau boala vindecată prin atingerea unor anumite puncte de pe corp, situate departe de locul în care s-a instalat boala, nu constituie un argument pentru scepticii din Occident. În epoca modernă s-a inventat electroacupunctura. Dar, degetele unui specialist sînt cele mai sensibile instrumente care există și deoarece Qi-ul doctorului este implicat în această operațiune, nici o maşină nu-i poate fi pe măsură. Unii doctori practică acupresura, care foloseşte aceleaşi locuri de pe corp ca și acupunctura, doar că în această tehnică degetele medicului înlocuiesc acele. Acest tratament, combinat cu masajul este foarte eficient pentru schelet, musculatură și ligamente și este utilizat în cazul pacienţilor cărora nu le sînt pe plac acele.

Doctorii de Medicină Tradiţională Chineză nu sînt interesaţi de organele interne din punct de vedere anatomic. Pentru ei sînt importante funcţiile organelor, iar acestea sînt influențate de elementele asociate cu ele. Toate bolile sînt rezultatul unei dizarmonii, al unui dezechilibru. Inima guvernează sîngele şi are deschidere prin limbă. Elementul său este Focul și ea găzduieşte spiritul. Lipsa de armonie din inimă nu se manifestă printr-o maladie cardiacă, așa cum este concepţia europeană. Această dizarmonie poate produce greutate în vorbire, depresie maniacală, ceea ce înseamnă un dezechilibru emoţional sau, din cauza proastei circulaţii a sîngelui, poate cauza probleme asemănătoare celor provocate de degerături. Oricare din aceste probleme și numeroase altele, acupunctura le tratează utilizînd canalul inimii. Plămînii guvernează respiraţia și se deschid prin nas. Elementul care le corespunde este Metalul și ei îşi manifestă activitatea prin piele. Tot plămînii sînt cei care primesc „Qi-ul divin“,care este atît aerul pe care îl respirăm, cît şi calitatea spirituală care dă sens vieţii.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

La sfîrşitul Secolului al XIX-lea un tînăr arheolog englez, pe numele său Howard Carter, era convins că rămăşiţele „Regelui-Copil“, faraonul Tutankamon, sînt nedescoperite, pe undeva, prin Egipt. Carter a ajuns pentru prima dată în Egipt în 1891, dar a obţinut fondurile necesare pentru săpăturile arheologice abia în 1917, de la bogatul Lord Carnarvon. După 5 ani de cercetări încununate cu succese mărunte, Carnarvon i-a dat un ultimatum lui Carter în ceea ce priveşte sprijinul financiar pe care i-1 acorda. Iată însă că pe 4 noiembrie 1922, echipa lui Carter descoperă o treaptă tăiată în roca din Valea Regilor. Săpăturile au scos la iveală un set de trepte, care i-au condus către o uşă inscripţionată cu numele „Tutankamon“. Carter a hotărît să nu mai sape în continuare pînă ce nu va fi prezent şi lordul Carnarvon, drept pentru care i-a telegrafiat imediat în Marea Britanie. După sosirea acestuia în Egipt, Carnarvon şi Carter au intrat împreună în mormînt. Ei au descoperit o cameră falsă, un depozit şi abia după aceea camera mortuară. Spre deosebire de mormintele celorlalţi faraoni, cel al lui Tutankamon nu fusese profanat pînă atunci, aşa încît, cînd Carter a intrat cu făclia şi a străpuns întunericul, a descoperit o comoară inestimabilă. Echipa a catalogat şi înregistrat absolut toate obiectele găsite, cel mai impresionant fiind chiar sarcofagul regelui. Trupul îmbălsămat al celui care fusese Regele-Copil al Egiptului a fost găsit într-un sarcofag alcătuit din trei coşciuge intermediare, dintre care ultimul este realizat din aur, pare a fi lucrat manual și redă în detaliu forma unui trup omenesc îmbrăcat, acela al marelui faraon.

Faptul că au reuşit să găsească mormîntul, şi mai ales nejefuit, a fost un motiv de bucurie pentru fiecare dintre membrii echipei, care în sfîrşit s-a simţit răsplătită pentru toţi anii de căutări. Se pare că în timpul inventarierii obiectelor din mormînt, Carter a distrus inscripţia de deasupra uşii mormîntului, în care se spunea că „Moartea îl va ajunge pe cel care se va atinge de mormîntul faraonului“. (va urma) mATT LAmY

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum a căzut un scoţian prizonier la japonezi

Alistair Urquart (1919-2016) a făcut parte din regimentul scoțian ,,Gordon Highlanders”, capturat de japonezi la Singapore, Malaysia, în februarie 1942. În continuare, 3 ani și jumătate i-a petrecut în lagărele japoneze ca prizonier de război. Întors acasă în noiembrie 1945, după ce 6 ani suferise atrocitățile războiului, face eforturi să revină la viața de dinainte și să-și găsească un rost. Și dacă fizicește se reface încet-încet, găsindu-și de lucru și apucîndu-se iarăși de dansul de societate, pasiunea lui mai veche, din punct de vedere psihic nu și-a mai revenit niciodată pe de-a-ntregul. Ororile trăite în prizonieratul său din Cambodgia, Singapore și Japonia îi vor da coșmaruri mai ales nocturne, chinuindu-l pînă la sfîrșitul vieții. Concomitent, a militat pentru ca japonezii să-și recunoască lanțul crimelor săvîrșite în cel de-al II-lea război mondial împotriva americanilor, britanicilor, australienilor, canadienilor, olandezilor, pakistanezilor și a altor ostași din coaliția antihitleristo-japoneză.

În anul 2010, Alistair Urquart a debutat în literatură cu volumul ,,Prizonier la japonezi. Amintirile unui supraviețuitor din cel de-al doilea război mondial”. Avea 91 de ani și tot mai voia ca lumea să cunoască adevărul. Cu un an înainte, vizitase orașul San Francisco și inspectase submarinul ,,USS Pampanito”, tras la chei, care în septembrie 1944 a torpilat în Marea Chinei de Sud vasul de pasageri japonez ,,Kachitoki Maru”, plin pînă la refuz cu prizonieri britanici și australieni, înghesuiți în cele două cale ale vaporului, fără aer și apă. Dintre cei peste 2.000 de prizonieri au scăpat de la înec abia vreo 650, din cauză că japonezii n-au respectat Convenția de la Geneva, vopsind vaporul cu o cruce mare roșie, semn că transporta pasageri dezarmați, care trebuiau cruțați. Japonezii, adeseori, pictau crucea roșie pe navele comerciale, care ascundeau armament și munție. Supraviețuitorii atacului au fost pescuiți, în mare parte, de un vas japonez care i-a dus într-un lagăr de prizonieri din Japonia, de unde au fost expediați să lucreze în minele de cărbuni de lîngă Nagasaki, unde, pe 9 septembrie 1945, americanii au lansat a doua bombă atomică (la 3 zile după atacul de la Hiroshima), care avea să facă 39 de milioane de morți, de fapt, evaporați instantaneu, plus alte milioane în cursul anilor care au urmat, din cauza radiațiilor atomice. Pînă spre sfîrșitul anului 1941, orașul Singapore, supranumit ,,Perla Imperiului Britanic”, aparținuse Coroanei. Dar, la Tokyo ajunge prim-ministru amiralul Tojo, care voia să pună mîna pe toată Peninsula Malacca și pe producția de cauciuc. În Europa, Marea Britanie lupta pentru supraviețuire în războiul ei cu Germania nazistă. În consecință, aflînd de planurile japonezilor, guvernatorul din Singapore, sir Shenton Thomas, cere întărirea garnizoanei cu 6.000 de ostași, căci așa-zisa ,,Fortăreață Singapore”, cu ofițeri mai mult neinstruiți, era, de fapt, o aiureală. Concomitent, populația civilă este evacuată. Churchill se afla într-o dilemă: pe de o parte, voia să apere Malacca și Singapore, dar nu voia să-i provoace pe japonezi la război, alături de Germania. Deja se lupta cu Hitler, nu-l mai voia și pe Tojo împotriva lui. Și dacă guvernatorul Thomas era cam aerian, comandantul militar de la Singapore, generalul Arthur Percival, știa de operațiunea ,,Matador” a japonezilor privind atacul iminent împotriva peninsulei și era îngrijorat, căci n-avea tancuri și aviație, în timp ce japonezii erau bine instruiți.

Născut în orașul scoțian Aberdeen, la vîrsta de 16 ani, Alistair Urquart începe să învețe dansul de societate, care va deveni pasiunea lui de o viață –

valsul, dansuri scoțiene, pași de dans. (Scoțienii din Aberdeen sînt cunoscuți drept cei mai zgîrciți dintre toți scoțienii. Dar, ei pretind că sînt doar cumpătați.) Cînd, pe 3 septembrie, prim-ministrul Neville Chamberlain a declarat război Germaniei, Alistair Urquart a fost mobilizat în Regimentul ,,Gordon Highlander”, înființat în anul 1794 să lupte împotriva lui Napoleon, cel mai bun regiment pe care l-au avut britanicii vreodată, căci contribuise la expansiunea Imperiului Britanic în India, Afganistan, Egipt, Sudan, Africa de Sud. Regimentul primește

ordin să plece în Singapore. Cu trenul militar spre Dover. Marea Mînecii, Cherbourg, Marsilia. Cu vaporul ,,Nandes” pînă la Singapore. Prima escală: Port Said, la intrarea în Canalul Suez. Marea Roșie. Altă escală: Calcutta.

Alte notații fugare în jurnal. Singapore. O amestecătură de rase. Comerț, industrie. Spionaj. Instalare într-o cazarmă. Conflicte cu soldații mai vechi. Aluzii sexuale. Echipament, armament, muniție. Crăciun 1939. Simulacru de instrucții. Poligon. Soarele apune devreme, la ora 18 era deja întuneric. Căpitanul Duke. Coloniști britanici aroganți, deși rostul militarilor era să-i apere. Mutare în garnizoana ,,Fort Canning” de lîngă Singapore. Alistair Urquart este avansat caporal cu plată. Bani mai mulți. Dans cu chinezoaice. Idilă cu Nita. Viață dulce, să tot trăiești și să nu mori. Dar, moartea pîndește la cîțiva pași.

8 decembrie 1941. Japonezii atacă naval, aerian și terestru Peninsula Malacca, prost apărată. Noaptea, lumini aprinse în tot orașul. 120.000 de soldați prizonieri. Abia acum memorialistul înțelege un secret: rostul garnizoanei din Singapore era să apere baza navală de la Kappel, nu populația. Dar, cînd nu se mai poate, Churchill ordonă ca baza să fie aruncată în aer. Japonezii se remarcă printr-o cruzime nemaipomenită.

Alistair Urquart cade în mîinile japonezilor, împreună cu alți soldați britanici, australieni și de alte nații europene și asiatice. Doar o mînă de orez cu gîndaci. Foamete mare. Muncă silnică în Portul Singapore. Prizonierii mor pe capete. Păstrarea fortăreței Singapore era doar a patra prioritate pentru britanici. Celelalte – apărarea Marii Britanii de bombardamentele germane, campania din nordul Africii și ajutorarea URSS cu armament.

Anul 1942. Împreună cu numeroși alți prizonieri, pleacă cu un tren de marfă la Kanyu, într-o ,,Tabără de vacanță” aflată la 1.500 km în Tailanda. De fapt, construirea unei linii de cale ferată prin junglă, ,,Linia morții” între Tailanda și Birmania. Japonezii dau dovadă de o cruzime nemaintîlnită vreodată. Această acțiune a japonezilor a fost numită cea mai mare crimă din Secolul XX, căci, pentru fiecare traversă, a murit cîte un om. În acel loc au murit 16.000 de soldați britanici, australieni, canadieni și chinezi. Iar, calculați la numărul total de prizonieri morți în toată junga aceea, victimele din rîndul acestora au totalizat 60.000 de oameni. Foamete, bătăi, lipsa medicamentelor, boli: malarie, beri-beri, pelagra, febra denga, dizenterie. Nebunie colectivă, sinucideri în massă. Singura salvare din acel infern era moartea. ,,Corcitura nebună”, ,,Dr. Moarte”, ,,Prințul Moarte”, figuri de ofițeri japonezi, etalînd o cruzime fără seamăn. După război, toți aceștia, ca și comandanții lor, au fost judecați și executați.

Cel de-al doilea obiectiv plănuit a fi construit în junglă, și numai cu mîna de lucru gratuită a prizonierilor, a fost Podul peste Rîul Kwai. Numai cu mîinile goale și unelte primitive, prizonierii au fost obligați să ridice, la început din bambus și mai apoi din ciment și fier, acest pod. Ploile musonice interminabile scoteau la suprafață cadavre de oameni și hoituri de animale. Holeră cumplită și ciumă adusă de șobolani. Alistair Urquart se îmbolnăvește și el de ciumă, dar scapă miraculos. Este mutat în alt lagăr, pentru refacere, unde sanitarilor, tot japonezi, nu le vine a crede cum fuseseră tratați prizonierii în alte lagăre. Colonelul doctor Dunlop se impune prin devotamentul cu care îngrijește bolnavii de toate rasele. Se pare că, în alte lagăre din junglă, lucrurile au stat ceva mai bine.

După refacere, Alistair Urquart n-are norocul să fie demobilizat, ca alți combatanți, și este trimis în lagărul ,,Tamarkan”. Dar, acolo nu stă prea mult, căci este îmbarcat într-un alt tren de marfă și trimis în lagărul ,,River Valley Road” din Singapore, unde îl așteaptă iarăși robia și suferința. De acolo erau recrutați prizonierii și trimiși să muncească în construcții și agricultură, în minele de cărbuni din Japonia, Indonezia și din alte locuri din Asia. Căci japonezii aveau o vorbă: ,,Asia este doar pentru asiatici”. Era război, lipsea mîna de lucru și se foloseau prizonierii. La ,,River Valley Road” iarăși șobolani, insecte, condiții grele de muncă, boli nesfîrșite. Și acolo se murea pe capete. Muncă la docuri: se descărcau saci cu orez, zahăr, sare. Cine scăpa vreun sac pe jos încasa bătaie cruntă de la gardienii japonezi și coreeni. Umilința durea mai mult ca bătaia. Dar, cel mai rău era că nu puteai să ripostezi. Cînd ești lovit, îți vine să dai și tu, dar acolo nu se putea. Cu bătaia, te transformi într-un animal. Reacția pe care o aveau prizonierii bătuți îi influența pe japonezi. Cînd se prăbușeau și arătau că le e frică, erau bătuți și mai rău. Cînd însă arătau că nu simt nici o lovitură și nu le pasă, călăii îi lăsau în pace.

Pe 10 septembrie 1944, un număr de aproape 900 de prizoneri au fost înghesuți pe vasul ,,Kachidoku Maru” în speranța că submarinele americane îl vor scufunda. Fără apă și aer, oamenii se omorau și își beau sîngele și urina. Canibalism și vampirism. Suferința din cala acelui vas era mai cumplită decît suferința din junglă, unde totuși aveau aer și apă. După 6 zile de mers pe apă, un submarin american torpilează vasul și-l scufundă. Dar rămîn 600 de supraviețuitori, care se prind cu disperare de orice obiect, ca să scape. Alistair Urquart se agață de o plută și supraviețuiește 5 zile și 5 noți fără apă și hrană. Este salvat de o balenieră japoneză. Ajunge într-un lagăr din Japonia și muncește într-o mină de cărbuni. Este numai piele și os. Înainte de război, cîntărea 64 de kg., acum, doar 38. Totuși, prizonierii sărbătoresc Crăciunul. Cu hrană și medicamente, încep să-și revină. La 6 august 1945, americanii aruncă o bumbă atomică asupra orașului Hiroshima. 120.000 de morți instantaneu. 9 august 1945 – a doua bombă, asupra orașului Nagasaki. Insula Okinava. Îmbarcarea pe vasul ,,USS Triton” în direcția Filipine. Armata britanică insistă ca prizonierii britanici să nu divulge niciodată atrocitățile îndurate în detenția lor prelungită din Asia. Ordin de la Churchill, care dorea o alianță cu Japonia împotriva Chinei și URSS. În total, Alistair Urquart a făcut 6 ani de război, dintre care 3 ani și jumătate de prizonierat. Escală la Honolulu. Alta, la San Francisco. Cu miss Ash la plimbare cu automobilul prin California. Are grijă să mănînce puțin, să nu-și deranjeze stomacul slăbit. Nu murise de foame atîta vreme în lagăr, și putea să moară acum, de mîncare multă și bună.

Cu transatlanticul ,,Queen Mary” spre Marea Britanie. Sosirea în Portul Southampton. Nu-i întîmplină nimeni pe eroi, cum făcuseră americanii. Abia acum fostul prizonier înțelege hoția englezilor: plimbîndu-i prin SUA, unde fuseseră tratați bine, prizonierii își reveniseră și nu mai puteau să acuze japonezii de rele tratamente și nici nu puteau să ceară statului britanic compensații bănești pentru suferințele îndurate. Cine să mai creadă că suferiseră cumplit în prizonieratul lor? Pe guvernanți îi interesau doar bunele relații cu Japonia, și atît.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Debutul radiofoniei în România

Aici Radio Bucureºti (II)

„Strada General Berthelot. Sunăm la o poartă masivă, severă... Dar... pardon... Am greşit. E un internat de călugărițe şi am rămas cam jenat cînd am văzut că în loc de microfoane, apar înaintea ochilor noştri fecioarele Domnului. Ne cerem scuze şi intrăm alături.

O clădire impozantă, împodobită cu două coarne, unite prin fire subţiri. E antena... Intrăm printr-o poartă mare de fier şi apoi printr-un portal de stil vechi; urcăm cîteva trepte şi iată-ne în hall-ul societăţii de radiodifuziune. Patru uşi aşezate simetric, două cîte două, de-o parte şi de alta a hall-ului. În faţă, o scară care ne conduce sus, la creierul instituţiei, birourile direcţiunei. Prima uşă din stînga dă în camera cu cele mai multe funcţiuni. Reşedinţa funcţionarului cu tot atît de numeroase însărcinări. Aici lucrează casierul, secretarul concursurilor şi examenelor, contrabasistul orchestrei radio etc., concentraţi în una şi aceeaşi persoană. În această cameră vin să se înscrie şi să aştepte examenul pretinşii artişti cu şi mai pretinsele calităţi radiogenice. Aici personalul permanent şi componenţii obișnuiţi ai programului vin şi discută – a se citi «bîrfesc». Tot aici se achită toate sumele necesare programului şi celorlalte ingrediente şi, în sfîrşit, aici e şi o parte din arhivă. Această cameră, fără a fi luxos mobilată, fără a fi o galerie de pictură şi fără a poseda alte calităţi excepţionale, e totuşi foarte atrăgătoare. Explicaţia e simplă: în ea e casierul şi caseta.

A doua uşă din stînga e camera în care se combină programele. În consecinţă, camera cea mai agitată. Se vede că din aceste considerente tapetul şi uşile sînt aranjate astfel încît să amortizeze sgomotele. Programele sînt făcute pe o durată mai mare, care variază după timpul disponibil pe care-l au membrii componenţi ai comisiunei însărcinate cu crearea lui. În orice caz, variază între trei pînă la şase săptămîni şi asta nu de alta, ci din ambiţia de a stabili şi noi un record, poate mondial. Între timp, chiar în ultimul moment, i se fac revizuiri. Astfel, ca printr-o sinistră farsă, conferenţiarul se transformă în primadonă, pianistul cîntă din fluier şi tenorul vorbeşte despre «teoria longevităţii». Dar românul e iertător din fire şi radiofonia, în serile de ciudate metamorfoze, se bucură de marele avantaj că transmite programul de la distanţă. Apropierea nu i-ar fi poate nici plăcută şi nici prielnică.

Să trecem mai departe. Prima uşă din dreapta e studioul. E, cum s-ar zice, cuptorul în care se coace pîinea şi apoi staţiunea de emisiune Otopeni face oficiul de gheretă, prin undele-vehicule, care transportă

«fabricatele» la domiciliu. Camera e spaţioasă şi tapetată cu draperii groase de catifea, de culoarea lăcustelor (sînt doar la modă!). Lîngă peretele opus intrării e microfonul. Ce este microfonul? Sau cine este? Un domn înalt sau scund, după cum impune capriciul audiţiei. Are un cap enorm, în comparaţie cu corpul. E un fel de copil rahitic, fără ochi, gură şi nas, ci doar cu urechi (se spune că inventatorii – părinţii lui – ar vrea să-i dăruiască şi ochi). E mizantrop şi foarte indiscret. Şi din această cauză comite multe posne.

după serviciul meteorologic arată orele patru, crainica sau crainicul îl strangulează şi începe:

Să revenim acum la camera numită de noi centrul nervos. E plină cu aparatele de tot felul, cu formele şi mărimile cele mai variate. Camera aceasta are ceva asemănător cu o hidră. Zeci de fire, fişe diferite se întind de la un aparat la celălalt, încolăcindu-se, şi în sfîrşit cablul care duce la postul Otopeni pune tuturor capac”. Cum se face o transmisie?

„Cu jumătate de oră înainte de a începe emisiunea, şeful electrician caută să anunţe şi mai ales s-o convingă pe duduia sau domnul crainic să-şi ia postul în primire. Deschide curentul, învîrte nu ştiu cîţi condensatori la aparate şi cu cinci minute înainte de a începe emisiunea dă drumul instrumentului de tortură, care porneşte să ţăcăne exasperant. Postul din strada General Berthelot pe care vi-l descriu e în legătură cu postul de la Otopeni printr-un cablu subteran de treisprezece kilometri lungime. Microfonul, după cum am spus, indiscret, prinde sunetul şi şopteşte cablului ce a auzit. Cablul, din condescendenţă pentru microfon, duce şoapta mai departe pînă la staţiunea de amplificare. Aici, sărmana şoaptă e trecută prin zeci de aparate, modulată, amplificată, şi apoi, ameţită încă, e ridicată deodată pe antenă şi asvîrlită cu ajutorul unei scîntei în spaţiu. Undelor electrice li se fac milă de ea, fără să-şi dea seama că-i fac un rău, şi o iau în braţe. Dar n-apucă bine să călătorească puţin, că undiţele amatorilor o prind şi o coboară în aparatele cu un număr diferit de urechi electrice pentru a o servi auditorilor. Pescuitul acestor şoapte purtate de unde e permis numai cu o autorizaţie specială, are însă avantajul că n-are epoci cînd e prohibit. Ca la toate lucrurile însă care sînt permise numai cu autorizaţii, au apărut imediat contrabandiştii, care în limbajul poştalo-radiofonic se numesc clandestini.

Să continuăm însă cu descrierea unei transmisiuni. Aşadar, aparatul-metronom ţăcăne. Cînd ceasul potrivit

Dosare secrete ale Istoriei (136)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (13)

Soarta cea mai tragică a avut-o probabil Arizona. Întîi nava a fost lovită de o bombă care i-a luat toată prora. Peste cîteva clipe, o bombă de două sute cincizeci de kilograme a căzut în coşul ei şi a făcut explozie în mijlocul sălii maşinilor. Stricăciunile produse au fost îngrozitoare. Se pare că în momentele acelea tragice au murit la bordul Arizonei o mie o sută de marinari americani.

Cel de-al doilea val al asaltului japonez e alcătuit din o sută şaptezeci de avioane. El s-a ivit deasupra

Pearl Harborului la orele 8,45. În timp ce avioanele din primul val îşi desăvîrşeau „opera“, al doilea val s-a învîrtit în cerc timp de un sfert de ceas fără să intervină în luptă. La orele 9 începe atacul celui de-al doilea val. El e alcătuit exclusiv din bombardiere grele şi din bombardiere în picaj. Obiectivul: „Distrugerea totală a aerodromurilor care fuseseră deja atacate, precum şi a crucişătoarelor şi a distrugătoarelor care ar fi putut să scape de primul val de asalt“.

La orele 10 totul s-a sfîrşit Ultimele avioane japoneze dispar la orizont. Din o sută optzeci şi trei de avioane ale primului val, doar nouă au fost doborîte. Din o sută şaptezeci de avioane ale celui de-al doilea val, se consideră douăzeci de avioane pierdute.

În ce priveşte victimele omeneşti, pierderile se cifrează pentru japonezi la şaizeci şi cinci de oameni: cincizeci şi cinci de piloţi şi zece oameni din echipajul submarinelor.

În schimb, pe uscat, ce tragedie! Două mii cinci sute de militari morţi şi peste o mie două sute răniţi. Şaizeci şi opt de civili morţi şi treizeci şi cinci răniţi.

S-a calculat că, la Pearl Harbor, Marina Statelor Unite a pierdut de trei ori mai mulţi oameni decît în cursul celor două campanii precedente: războiul hispano-american şi primul război mondial.

Consecinţele înfrîngerii de la Pearl Harbor aveau să se manifeste chiar înainte de a se termina numărătoarea răniţilor şi a morţilor. Un prim fapt, din păcate evident: marina de război japoneză era acum stăpîna virtuală a Pacificului. O a doua concluzie, tot atît de evidentă:

- Atenţiune! Aici Radio Bucureşti... Orchestra cutare va executa...

După ce a făcut cunoscut amatorilor cu cine au de-a face şi cine îi va distra, părăseşte mulţumită cabina şi orchestra din studio stă pregătită cu ochii aţintiţi la tabloul lui Damocles, care le indică succesiv:

- Atenţiune! Tăcere! Începeţi!

Dar sărmanii oameni nu-s lăsaţi în pace nici în timpul cît cîntă. Şi atunci ei sînt obligaţi să se uite cu coada ochiului la teribilul tablou, care din cînd în cînd le indică:

- Mai tare, mai încet etc.

Bineînţeles că vara executanţii stau în cămăşi, părăsind smokingurile impecabile în care-i cred îmbrăcaţi amatorii. Interesant e cînd se difuzează o piesă, o revistă sau o operă din studio. Artiştii şi artistele, cocoţaţi pe scaune, mese sau chiar pe pian, cu rolurile în mînă, rostesc replicele, făcînd gesturi largi, ca şi cînd ar fi pe scenă. Regizorul priveşte prin ochiul de ciclop fixat în perete şi cînd se produce vreun lapsus se apucă cu mîinile de păr şi face semne disperate. Şeful electrician îl întreabă calm ce vrea şi apoi cu un simplu buton, prin tablou, le aruncă insulta regisorului, transformată într-un ordin decent.

Odată instalat, microfonul stă la pîndă şi transmite tot ce aude. Tipul e foarte mîndru şi nu se pleacă nici în faţa capetelor încoronate, nici în faţa miniştrilor. Dumnezeu l-a pedepsit însă recent şi i-a stricat petrecerea, pornind asupra lui potop de ploaie, la Băneasa, la meetingul de aviaţie. Amărît, s-a înapoiat acasă, a mai recepţionat puţină vreme cele petrecute în studio, apoi plictisit, s-a rugat de domnul crainic să-l lase în pace, căci a prins guturai. Crainicul, băiat bun, i-a satisfăcut dorinţa şi, cu un glas de stentor, a rostit din cabina-i minunată:

- Emisiunea s-a terminat”.

Sfîrșit

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

dezastrul de la Pearl Harbor a provocat în Statele Unite una din cele mai violente explozii de indignare care s-a manifestat vreodată la un popor. Această furie i-a cuprins pe toţi, chiar şi pe cei care pînă mai ieri se arătau a fi cei mai pacifişti. Senatorul Vandenberg, campionul izolaţioniştilor, se transformase, de la o zi la alta, întrunul din cei mai înverşunaţi partizani ai războiului. O evoluţie atît de rapidă este aproape fără precedent. Pînă mai deunăzi, Statele Unite nici nu voiau să se gîndească la război. Acum refuzau pînă şi ideea de pace. Însuşi Franklin D. Roosevelt avea să explice: – Noi am intrat în război pentru că am fost atacaţi de japonezi. Sînt sigur că toţi americanii adevăraţi, aşa cum a făcut de altfel şi guvernul pe care-1 prezidez, ar fi luat hotărîrea să lupte în ziua în care teritoriul lor a fost atacat în mod laş. Cît despre mine, dacă aş fi pus în aceleaşi împrejurări, aş alege aceeaşi cale, o dată, încă o dată şi încă o dată.

Nimic mai adevărat: cînd s-a anunţat ce s-a întîmplat la Pearl Harbor, strigătul unanim al americanilor a fost: „Yellow bastard!“.

(va urma)

ALAIn DECAUX

Primul sediu al Societăţii de Radio din Strada Fîntînii, nr. 62 (astăzi Gral. Berthelot)

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (6)

(urmare din pag. 1)

Iată o parte dintre operele unor mari gînditori americani care, coroborate cu studiile unor analiști politico-militari din spațiul euroatlantic, ofițeri proveniți din rîndul fostelor cadre de informații, ajung în a desena mozaicul Americii (și lumii) Secolului XXI, destrămat de confruntările generate de noua criză care macină societatea americană:

- Political order and political decay (Ordinea politică și decăderea politică), autor Francis Fukuyama;

- The Doomeday machine (Mașina apocalipsei), autor Daniel Ellsberg;

- The tragedy of great power politics (Tragedia marii puteri politice), autor John Mearsheimer;

- Super power illusions (Iluzii de superputere), autor Jack E. Matlock;

- America in retreat (America în retragere), autor Bret Stephene;

- The future of war (Războiul viitorului), autor Lawrence Freedman;

- A dangerous world (O lume periculoasă), autor John Muller.

Pentru că nu avem intenția de a pătrunde în profunzimea acestor lucrări reprezentative pentru starea actuală a celui mai influent stat – care este obișnuit să dea ,,ora exactă” pe mai toate continentele pămîntului –rezum o concluzie generală, desprinsă din aceste studii geostrategice, una surprinzătoare pentru cititorul român și pentru mentalitatea acestuia, anume că... dar, mai bine să dăm cuvîntul autorului cărții ,,O lume în criză”:

,,Iată care este această concluzie geostrategică: pentru societatea americană, o perioadă prelungită de pace la scară mondială ar produce o suită de efecte dezastruoase și anume: falimentarea Complexului Militar Industrial, adică a industriei de armament care, de peste 70 de ani, constituie locomotiva întregii industrii a SUA”. După această adevărată bombă cu ceas, care pune existența unui mare Stat în raport de cauzalitate cu menținerea și dezvoltarea cursei înarmărilor, autorul ne implică într-o concluzie năucitoare, motivînd: ,,Prăbușirea industriei militare ar însemna aruncarea într-o criză profundă a întregii economii a Statelor Unite care, în final, s-ar putea transforma într-un conflict militar generalizat la scara întregii lumi”. Și, concluzia... concluziilor și un drastic avertisment: ,,Pe scurt, Complexul Militar Industrial al SUA constituie un pericol existențial pentru omenire”

Totuși, dacă ne surprind aceste concluzii, în modul în care este ridicată la rang de ,,aer pentru viață”, industria militară americană, ar fi bine să ne raportăm la trecut, unde vom constata un fapt scăpat din vedere, în contextul polarizării gîndirii noastre pragmatice (și sănătoase): acela că, după ieșirea omenirii din cataclismul celui de-al II-lea Război Mondial, mergînd pînă în zilele noastre, Statele Unite ale Americii nu au

putut trăi fără a fi conectate la miza vreunui război, fără a pivota în jurul ideii belicoase că, undeva, în lume, există un ,,inamic” pregătit să le atace și, în consecință, Statele Unite trebuie să fie pregătite să riposteze!

Pînă la metamorfoza politică și socială a Europei din ultimul deceniu al secolului trecut, SUA aveau o țintă sigură și permanentă – Uniunea Sovietică și Tratatul de la Varșovia. Acum, însă, politica războinică a Americii a rămas fără ,,obiectul muncii”, dispariția ,,inamicului existențial” tinzînd să aducă în colaps puternica industrie de armament americană. În căutare permanentă de conflict militar, SUA nu a șomat în ultimii 30 de ani: a întreținut starea de insecuritate pe glob, angajîndu-se în peste 200 de acțiuni militare. În urma loviturilor de la 11 septembrie 2001 – ,,Ziua care a schimbat istoria” – SUA declanșînd războiul mondial împotriva terorismului, s-a încercat crearea unei stări generale de insecuritate, sfera belicoasă și reacția fiind cu mult supradimensionate, în raport cu pierderile Americii de acum 20 de ani.

Întreținerea acestor focare de război, multe ca număr, dar desfășurate la scară reprezentativă pentru pofta de angajament militar la americani, SUA duceau dorul producției de război de pe timpul Războiului Rece, cînd Complexul Militar Industrial duduia, miliardele de dolari cîștigați în urma întreținerii acestui foc continuu al Zeului Marte fiind singura emblemă a ,,progresului” american. Semnificativă pentru apetitul american în ceea ce privește declanșarea și întreținerea focarelor de război este o replică a generalului Collin Pawels, fostul șef al Statului Major General al Forțelor Armate ale SUA, replică intrată în legendă cînd, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, a exclamat stupefiat: ,,Dumnezeule, ne-au luat inamicul!”. Într-adevăr, în gîndirea lui rudimentară, avea dreptate: SUA i se luase jucăria propagandei care, timp de peste 4 decenii, cît a durat Războiul Rece, a bombardat omenirea cu sloganul ,,URSS și Tratatul de la Varșovia sînt gata să atace și să cucerească Europa Occidentală”. Acum, schimbîndu-se configurația politică a multor state europene, cînd gogorița de mai sus a devenit desuetă, SUA a pus o altă placă pe patefonul inducerii în eroare și îndobitocirii opiniei publice, din care scîrțîie alte gogomănii, gen: ,,Rusia – pericol la securitatea lumii occidentale”, ,,Rusia este un stat agresiv, expansionist și revizionist”, încercînd inducerea în mentalul colectiv a pericolului iminent pe care-l reprezintă Rusia lui Putin la adresa securității europene și mondiale. Desigur, astăzi, într-o lume a informaticii, a mijloacelor de detectare și descoperire (pe bune) a preparatelor unei lumi belicoase, numai un prost poate cădea în capcana întinsă de americani europenilor. Pentru că, așa cum foarte realist se exprimă fostul ofițer de informații militare, colonelul (r) Florian Gârz, în cartea sa ,,O lume în criză”: ,,Orice om sănătos la minte s-ar putea întreba cum s-ar putea înfrunta cei 140 de milioane de ruși cu un miliard de oameni (SUA + NATO) ce stăpînesc cea mai dezvoltată și mai puternică parte a lumii?” – ar fi o sinucidere garantată a fostei Uniuni Sovietice, în această confruntare ipotetică. Pentru oricine care ar pune la îndoială demonstrația de mai sus nu este un efort prea mare decît să privească o hartă a Europei actuale, cu bazele ei militare. Ce ar putea vedea un astfel de privitor? Cum NATO, coordonată strategic de SUA, cu sprijinul tacit și slugarnic al statelor membre ale Alianței, situate în estul arcului euro-atlantic NATO, s-au ,,lipit” cu bazele lor militare,

construite de Statele Unite, de Vestul Rusiei, constituind, fără echivoc, flancul de atac al NATO la adresa Rusiei. În acest caz, cine pe cine amenință? Răspunsul îl poate formula și un elev din ciclul gimnazial...

Invazia – o soluție americană anacronică

Deși nu este greu de formulat o definiție a cuvîntului ,,invazie”, am apelat la Dicționar, pentru concizie: ,,Invazie. Năvălire, invadare a unei armate asupra unei țări cu scopul de a o cuceri, de a o subjuga”. Studiind istoria războaielor purtate de SUA (normale sau hibride), în afara participării la cele două conflagrații mondiale (1914-1918 și 1939-1945), constatăm că această țară are un apetit deosebit în atacarea fără nici o declarație de război, și încălcînd Tratatele internaționale în materie, producînd invazii în serie sau contribuind nemijlocit la aceste acțiuni în asmuțirea altor națiuni împotriva altora, ale căror interese le sînt contrare ideilor americane. Un studiu amănunțit asupra activității belicoase a SUA, încă de la formarea acestora – 4 iulie 1776, cînd a fost adoptată Declarația de Independență – ne dezvăluie o statistică uluitoare, care pune, pe vecie, o ștampilă de rușine pe fața națiunii americane – anume că, în cei 245 de ani de existență, Statele Unite nu au beneficiat decît de 21 de ani de pace (dintre care, perioada 1935-1940 s-a datorat Marii Depresiuni prin care a trecut SUA, suportînd marea criză economică). Toți președinții Americii, începînd cu George Washington, sînt considerați ,,președinți de război”, SUA neavînd vreodată un interval de 10 ani fără conflict militar. Începînd cu exterminarea Pieilor Roșii, pînă la războaiele absurde din Irak și Afganistan, SUA și-au arătat mușchii, punîndu-și în evidență mașinăria de război, formată, în timpurile moderne, în umbra marilor Concerne Militare.

Istoria ne arată că în Secolul al XIX-lea a avut loc expansiunea teritorială a SUA, care s-a înfăptuit fie prin cucerirea pămînturilor ocupate de la triburile de amerindieni, fie prin cumpărări de regiuni întregi (Louisiana de la francezi, în 1803, Florida de la spanioli, 1819, Alaska de la ruși, 1867) fie prin cuceriri (Texasul de la Mexic, 1845), iar în urma războiului americanomexican (1846-1848) mai mult de jumătate din teritoriul Mexicului. Harta lumii e pătată de sîngele unor popoare nevinovate, atacate, sub diferite pretexte, de armata americană. Fără a face un inventar a acestor invazii, amintim, aleatoriu, de Vietnam, Coreea, Filipine, Panama, Cuba. După cel de-al II-lea Război Mondial (dacă în

unele cazuri dinaintea acestei conflagrații mondiale, SUA motiva declanșarea unor conflicte militare, pentru nevoia de apărare), toate acțiunile armate ale Statelor Unite au fost generate de guvernele de la Washington, în totală siluire a legilor și tratatelor internaționale și cu încălcarea brutală a drepturilor omului.

Chiar și în anii de pace... tot n-a fost o pace deplină! Studiul despre care am amintit mai sus nu a luat în considerare operațiunile clandestine, executate sub comanda CIA, fie pentru menținerea la putere a unor regimuri docile SUA, fie pentru a răsturna de la putere acele regimuri ale unor state care ,,nu mai voiau să dea ascultare Washingtonului”. De fapt, chiar dacă aceste operațiuni sînt dovedite, ele nu sînt asumate decît rareori, cînd interesele Americii în zonă fie sînt prea influente, fie sînt deconspirate complet.

Exemplificînd strategia SUA din paragraful anterior, aceea de folosire, în afară de forțe armate vizibile, a penetrării statelor țintă de către Servicii Secrete americane, să amintim cîteva cazuri. Astfel, după invaziile ,,clasice” asupra Afganistanului (2001) și Irakului (2003) – care ar merita analizate, în contextul înțelegerii titlului acestui capitol din articolul de față –SUA și-a concentrat atenția asupra spațiului geostrategic al fostei URSS, întreprinzînd acțiuni subversive, puse la cale de CIA (Agenția Centrală de Informații), în vederea fie a creării de tensiuni militare în zonă, fie a scoaterii de sub influența Rusiei a unor state sau regiuni. Referitor la aceste procedee, cartea ,,O lume în criză” ne reamintește de ,,revoluțiile colorate” finanțate de Washington și puse în scenă de CIA, cum a fost cea din Ucraina, din anul 2014 (Operațiunea ,,Maidan”), care urmărea, nici mai mult, nici mai puțin, decît scoaterea Ucrainei din sfera de influență a Rusiei și înglobarea acesteia în NATO și în Uniunea Europeană

Criza ucraineană care a urmat, ca ricoșeu la acțiunea americană, considerată cea mai gravă criză după cel deal II-lea Război Mondial, putea să arunce Europa într-un conflict armat generalizat. Această constatare sumbră a plecat din pana analiștilor politici și militari, la gîndul că, în cazul intervenției cu forțe militare din partea SUANATO, președintele Putin nu ar fi avut altă alternativă decît să recurgă la utilizarea armamentului nuclear. Concret, dincolo de supozițiile analiștilor, în contextul crizei ucrainene, Rusia a reactivat o mare parte din arsenalul său nuclear, mai ales cel cu destinație tactică și operativă, pe care l-a dispus în zonele de operații din Vest.

La ce folosesc arsenalele nucleare?

Ajungînd la discuția despre o posibilă utilizare a armei nucleare, în ,,rezolvarea” unui oarecare conflict dintre forțele NATO și alte armate de pe Glob, neîncadrate în structura europarlamentară, să ne aplecăm puțin asupra acestui segment de securitate, despre care ne oferă date interesante autorul, în cartea sa ,,O lume în criză”. Și, pentru autenticitate, să purcedem la a cita din paginile acestei cărți: ,,Arsenalele nucleare

ale celor două puteri s-au separat (disconnect) într-un grad fără precedent în întreaga perioadă a Războiului Rece. Micul război din Caucaz din 2008 – pus la cale de către SUA, care a zguduit lumea – a adîncit lipsa de încredere dintre Rusia și SUA/ NATO. Sistemul de control al armamentului, construit de-a lungul deceniilor, dintre SUA și fosta URSS, care asigura reținere, transparență și credibilitate atît în domeniul forțelor convenționale, cît și al forțelor nucleare, s-a prăbușit. Rusia și Occidentul se așteaptă la ce este mai rău dintre scenariile posibile”.

După o analiză pragmatică, autorul conchide că o cauză principală care a condus la reluarea cursei înarmărilor nucleare dintre americani și ruși o constituie preocupările Statelor Unite de a realiza un ,,scut antirachetă” care să le facă invulnerabile față de rachetele balistice intercontinentale ale Rusiei. În acest punct al comentariului nu putem trece cu vederea situația României, inclusă în acest sistem NATO, de ,,scut antirachetă”. Scutul de la Deveselu – „mare mîndrie pentru ministrul, general-liberal Nicolae Ciucă” – este Calul troian american care focusează privirea Moscovei în mod periculos asupra României, transmițînd deja mesaje care generează neliniște, de felul: ,,Rusia nu trebuie să subestimeze amenințarea României, ci să răspundă urgent”. În acest punct al anlizei unei stări de fapt improprii atitudinii și trăirii în pace a Poporului Român cu toți vecinii, poziție imprimată nu atît de apartenența noastră la NATO, cît de slugărnicia conducerii de la București față de principalul (aproape singurul) furnizor de armament pentru Armata lui Ciucă – Statele Unite ale Americii – trebuie să arătăm României și românilor pericolul care ne paște, înarmîndu-ne pînă-n dinți, și amenințînd vecinul de la Răsărit, Rusia.

Poate nu știți, dar, în paranoia declanșată de ministrul Ciucă pentru îmbogățirea Complexului Militar american, nimeni nu ne mai ține evidența risipirii banului public pentru accelerarea cursei înarmărilor în Balcani. Iată, în timp ce Turcia, țară membră a Alianței nordatlantice cu mulți ani înaintea noastră, are curajul să achiziționeze sisteme antirachetă de la ruși, fiind cu mult mai performante și mai ieftine decît prăfuitul Patriot de la americani, România se laudă că este prima țară care va utiliza ultima versiune a sistemului Patriot. Care este, de fapt, realitatea acestei știri? Oricum, este una dureroasă, care ilustrează îngenuncherea României în fața colosului industriei de armament american, cu prețul amanetării avuției Țării pe o perioadă nedefinită de timp. Concret, după testarea versiunii Patriot, cumpărate cu 4 miliarde de dolari, acum ne lăudăm cu o variantă îmbunătățită a sistemului de apărare fabricat de ,,Raytheon Missiles & Defense”, modificările de tip hardware ,,includ schimbări la nivelul stației de control al interceptărilor, la centrul de control al informațiilor, grupul de transmisii de comunicații și setul de radar”, cum precizează Patrick Griffin, senior program manager al programului Patriot în România. Ceea ce nu are voie să ne spună acest emisar american este – cît ne vor

costa aceste modernizări? Și, de ce, la nici un an de la achiziționarea primei baterii de rachete Patriot, trebuie să le aducem... îmbunătățiri? Se repetă cacealmaua cu vestitele avioane F-16, cumpărate de la portughezi, la mîna a doua, care, din lipsă de piese de schimb, fac umbră solului degeaba?

Continuînd ideea proliferării armelor nucleare, în viziunea SUA și a Rusiei, marea noastră dezamăgire provine din partea americană care participă la elaborarea și încheierea unor tratate speciale doar pentru a le încălca. Iată exemplul. În 1972, URSS și SUA au parafat ,,Tratatul de limitare a dezvoltării rachetelor antirachetă”, scopul fiind acela de a preveni ca Washingtonul și Moscova să dezvolte sisteme de apărare națională împotriva rachetelor balistice intercontinentale ale celor două puteri. Consecvente cu atitudinea lor trădătoare, SUA s-au retras, în anul 2002, din acestă înțelegere, în mod unilateral, fără nici un fel de negocieri cu partea rusă. Motivul acestei potlogării? Dacă nu o făcea, nu putea trece de instalarea ,,scutului” antirachetă pe teritoriul țărilor NATO europene!

Manifestîndu-și neîncrederea reciprocă, atît Rusia cît și SUA au anulat, în anul 2007, un tratat încheiat în 1987, cunoscut drept ,,Tratatul cu privire la forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune” (pînă la 5.000 de kilometri), care a condus la scoaterea din serviciul operativ a acestor tipuri de rachete purtătoare. Anularea acestui tratat va da mînă liberă atît Moscovei, cît și Washingtonului, la fabricarea acestor vectori purtători de moarte. Cine cîștigă din această ,,întrecere”? Oricum – nu popoarele: nici cel rus, nici cel american. Și nici popoarele Europei!

Pentru a facilita consultările dintre cele două puteri, Rusia și SUA-NATO, în anul 2002 a luat ființă Consiliul Rusia-NATO. Menit să constituie un cadru optim de consultări între cele două părți, pînă la urmă s-a dovedit a fi un eșec total. Din ce motiv? Cred că unul de aroganță: Rusia nu a fost tratată ca partener egal de dialog, iar problemele ridicate de către Moscova au fost în mod sistematic ignorate. Mai mult, instituțiile militare ale Rusiei și ale NATO n-au intersectat niciodată. În final, criza din Ucraina a dus la suspendarea acestui Consiliu. După aceste escaladări ale înarmărilor nucleare, la ce ne mai putem aștepta? Iată la ce: în luna iulie a acestui an Rusia anunța testarea cu succes a unei rachete hipersonice ,,de neegalat în lume”! Racheta ,,Zircon” a zburat cu o viteză de Mach 7 (8.575 km/h spre țintă). Lîngă aceasta, armata rusă mai este dotată cu racheta hipersonică ,,Kinjal”, pentru Forțele Aeriene sau cu racheta cu propulsie nucleară ,,Burevestnik“, iar rachetele supersonice ,,Avangard”, din noua generație, care-și pot schimba cursul și altitudinea, ating o viteză incredibilă de Mach 27, adică de 27 de ori viteza sunetului (340/secundă)...

Mai este valabilă întrebarea: la ce folosesc arsenalele nucleare?

(va urma)

Actualitatea internaţională

Liga.net (Ucraina): Peste zece ani, lumea occidentală ar putea muri (II)

Cine deține supremația: SUA sau China?

De zeci de ani, diferite calificări ale puterii militare au acordat cu încredere primatul armatei SUA. Cu toate acestea, de-a lungul anilor de dominație militară americană, China și-a dezvoltat cu succes propriile capacități militare – de la stereotipurile „hoardelor de recruți Kalash” la statutul forțelor armate moderne. Statisticile seci indică un avantaj semnificativ al Statelor Unite față de China în majoritatea categoriilor de potențial militar, cu excepția numărului de personal militar în serviciu activ și a rezervei de mobilizare (care, avînd în vedere cei aproape 1,5 miliarde de locuitori ai Chinei, este un fapt evident). China ocupă locul al doilea în lume în ceea ce privește cheltuielile militare și are un buget de apărare de 178 de miliarde de dolari, Washington intenționînd să cheltuiască aproximativ de trei ori mai mult pentru forțele armate în 2021 –740 miliarde dolari.

Cu toate acestea, realitatea adaugă cîte un „dar” la fiecare dintre punctele de superioritate militară a SUA asupra Chinei. Aceste modificări au devenit baza teoriei amiralului Stavridis despre înfrîngerea probabilă a Statelor Unite în războiul cu China. „China nu are costuri ridicate de personal pentru forțele armate”, a explicat Stavridis într-un articol pentru Nikkei Asia. „În plus, activitățile militare sînt concentrate în principal în Asia de Est, spre deosebire de efortul militar american. Cheltuielile Chinei nu se reflectă în documentele oficiale. În general, în ceea ce privește resursele, SUA încă mai are un avantaj, dar nu atît de convingător pe cît pare”.

Avînd în vedere că Statele Unite și China sînt separate de cel mai mare ocean de pe planetă, forțele navale cîștigă o importanță deosebită în probabila confruntare. Pe de o parte, în ceea ce privește numărul de nave de război, China nu trebuie să depună mult efort în fața marinei SUA, care are 11 portavioane cu propulsie nucleară, 22 de crucișătoare și 69 de distrugătoare. RPC se mîndrește doar cu două portavioane bazate pe proiectul sovietic Liaodong (care a fost construit în Ucraina sub numele de crucișător cu transport de aeronave grele Varyag și a fost vîndut pe perioadă neterminată Chinei în 1998) și Shandong, care nu sînt echipate cu abur catapultă și pot lansa aeronave numai din încărcarea incompletă. În plus, China are 50 de distrugătoare și 49 de fregate. Dar, în ceea ce privește numărul de submarine, Statele Unite dețin supremația (79 împotriva 68), dar China depășește Statele Unite în numărul corvetelor, rachetelor și torpilelor.

Analistul Eric Heginbothem, de la Centrul pentru Studii Internaționale MIT, asociat al grupului de reflecție RAND, declară: „Cînd vine vorba de numărul mare de nave de război, China domină Statele Unite. Cu toate acestea, navele americane au mai mult tonaj, sisteme ofensive și defensive mai bune și echipaje mult mai experimentate. Navele din mările bogate în insule din sudul și estul Chinei, după părerea mea, ar putea fi un avantaj”. Potrivit amiralului Fallon, China poate acoperi diferența de portavioane datorită insulelor: ,,Unul dintre principalele obiective pe care RPC le construiește pe insule sînt pistele. De fapt, vedem apariția a zeci de portavioane acolo”.

Un domeniu în care Statele Unite continuă să mențină un avantaj clar sînt avioanele de luptă. China se poate opune Statelor Unite cu puțin peste o mie de luptători echipați cu avioane și motoare învechite (deși, în mod formal China este inclusă într-un cerc limitat de țări înarmate cu luptători de generația a cincea, conform caracteristicilor sale oficiale, coloana principală a

forțelor aeriene chineze fiind alcătuită din luptători în stil sovietic). Protecția spațiului aerian al Regatului Mijlociu este una dintre sarcinile strategice ale dezvoltării complexului militar-industrial din China. Guvernul țării investește resurse semnificative în dezvoltarea industriei. În plus, urmînd strategia URSS, China încearcă să pregătească un răspuns asimetric la avantajul aerian american printr-un sistem de apărare aerian extins și puternic. Profesorul Edward Geist, de la Universitatea din Carolina de Nord, analist RAND, spune: „De-a lungul celei de-a doua jumătăți a Secolului al XX-lea, Statele Unite și-au exercitat avantajul aerian împotriva țărilor care aveau sisteme de apărare aeriană relativ slabe –Vietnam, Irak, grupuri teroriste în Orientul Mijlociu. A lupta împotriva unei țări cu capacități semnificative de distrugere a aeronavelor este o mare greșeală. În plus, logica economică funcționează aici, deoarece adesea arma este mult mai ieftină și mai accesibilă decît ținta sa”. În domeniul promițător al avioanelor fără pilot, situația este mai ambiguă. Pe de o parte, Statele Unite au o reputație binemeritată ca țara cu cea mai mare experiență în utilizarea cu succes a dronelor în luptă. Dar capacitatea de producție vorbește în favoarea Chinei. În domeniul dronelor civile, companiile chineze controlează 80% din piața mondială, dar putem estima aprovizionarea cu vehicule de șoc și recunoaștere pentru armata chineză, datele fiind clasificate. Aparatele companiei chineze de stat Aviation Industry Corp sînt utilizate în mod activ în operațiuni în Nigeria, Libia, Sinai și Yemen, iar avantajul lor decisiv față de omologii occidentali este prețul – pînă la 2 milioane de dolari pe unitate față de prețul inițial de 15 milioane de dolari pentru omologii americani și israelieni. Astfel, în majoritatea sferelor, decalajul în capacitățile militare ale Statelor Unite și Chinei arată o tendință de scădere. Și există factori care vor împiedica Statele Unite să-și atingă avantajul deplin.

Amiralul Stavridis a sugerat că, într-o serie de tehnologii promițătoare – în special armele hipersonice, calculul cuantic, inteligența artificială militară și armele cibernetice – China este deja înaintea Statelor Unite. Verificarea acestor teze este imposibilă din cauza secretizării informațiilor. În orice caz, China are încă un avantaj care nu poate fi depășit investind în noi achiziții – cel geografic. „Comunicarea, protecția lanțurilor de aprovizionare și livrarea de muniție și reaprovizionare, în cazul unui conflict în largul coastei Chinei vor fi o provocare pentru Statele Unite, în timp ce RPC va opera efectiv de pe teritoriul său”, a adăugat analistul Heginbothem. Un raport al RAND Corporation pentru Departamentul Apărării al SUA, dedicat analizei factorului geografic în confruntarea probabilă dintre Statele Unite și China, indică faptul că, odată cu abordarea teritoriului chinez,

avantajul armatei SUA în ceea ce privește capacitățile de luptă se diminuează pînă la apariția parității reale cu RPC astăzi. Situația, spun analiștii, s-a schimbat dramatic din 1996 pînă în 2017 (cînd a fost publicat studiul), iar tendința este în favoarea Chinei. „Factorul geografic este, de asemenea, o problemă în oferirea unui răspuns prompt. Forțele desfășurate în regiune pentru a conține China și forțele necesare distrugerii unui număr suficient de echipamente chineze întrun interval de timp rezonabil nu sînt identice. Într-o situație de criză este suficient ca flota chineză să părăsească bazele, iar forțele SUA vor trebui să ajungă de pe coasta opusă a Oceanului Pacific sau chiar de pe alte teatre”, explică profesorul Geist.

America și China

nu sînt singurii jucători

Una dintre cele mai evidente modalități de a oferi un avantaj față de un rival, în afară de a investi în propriul complex militar-industrial, este de a crea alianțe de încredere. Și Statele Unite au un avans semnificativ în acest sens, deoarece continuă să implementeze cu succes sistemul de alianțe militare rămas din Războiul Rece.

Situația cu NATO este destul de ambiguă, deoarece statele europene sînt de cealaltă parte a continentului și, chiar dacă Statele Unite aplică articolul 5 din Tratatul de la Washington, vor putea aduce o contribuție reală la ostilități numai după o perioadă lungă de timp de livrare a trupelor și echipamentului la teatrul de operațiuni, care, în condițiile conflictului de intensitate ridicată, poate duce la o situație în care nu va exista nici un ajutor. Profesorul Bari Posen, de la MIT, specialist în cercetarea strategică a doctrinelor militare, spune: „Excepția poate fi Marea Britanie, dacă reușește să pună în aplicare planul «Britaniei globale» și să asigure o prezență în întreaga zonă acvatică a lumii. În acest caz, forțele britanice staționate în Pacific pot ajuta SUA atît în limitarea RPC, cît și în protejarea libertății de navigație și în primele etape ale unui posibil conflict”.

Dar chiar și fără NATO, Statele Unite au un număr de aliați în Oceanul Pacific de Est, care pot aduce o contribuție semnificativă la dezvoltarea unui potențial conflict. În primul rînd, vorbim despre Japonia, Coreea de Sud și Australia, care au un potențial militar vizibil, precum și Filipine, care vor oferi Statelor Unite baze apropiate de teritoriul RPC.

Australia, împreună cu Noua Zeelandă și Statele Unite, face parte din blocul militar ANZUS (Australia, Noua Zeelandă, Statele Unite) și a trimis contingenți militari pentru a ajuta Statele Unite, începînd cu războaiele coreene și vietnameze și terminînd cu operațiunea din Afganistan. În Indicele global al puterii de foc, armata australiană ocupă locul 19 în lume, iar Marina are o flotă decentă de fregate și distrugătoare (locul 10). Japonia, în conformitate cu Constituția, nu are dreptul la o armată, dar, ocolind legea de bază, guvernul a creat o Forță de Securitate destul de serioasă. Potrivit indicelui global al puterii de foc, potențialul militar al Japoniei ocupă locul cinci în lume. În ceea ce privește puterea aviației militare Japonia ocupă locul șase, iar flota japoneză se mîndrește cu o tehnologie înaltă și cu un număr mare de transportoare și distrugătoare de elicoptere (a doua în lume). Relațiile militare dintre Statele Unite și Japonia sînt guvernate de un acord privind cooperarea militară reciprocă și garanțiile de securitate, în conformitate cu dispozițiile cărora Tokyo nu este obligat să intre în războaie între Statele Unite și țările terțe, ci trebuie să protejeze bazele militare americane situate în Japonia. Cu toate acestea, în cazul unui conflict cu China, insulele japoneze vor deveni inevitabil o bază operațională importantă pentru Statele Unite, care, conform obligațiilor, determină participarea efectivă a Japoniei la ostilități.

Republica Coreea (cunoscută și sub numele de Coreea de Sud), conform estimărilor GFI, are al șaselea potențial militar din lume. Forțele aeriene coreene sînt, de asemenea, pe locul 5 la nivel global, iar Marina pe locul 13. (va urma) N.K.

Marele Bazar din Istanbul –una dintre cele mai vechi pieţe din lume

Marele Bazar din Istanbul, cunoscut turcilor drept Kapalıçarşı, este una dintre cele mai mari piețe acoperite din lume, dar se numără și printre cele mai vechi. Istoria sa începe la scurt timp după cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453. Bazarul a devenit în curînd inima comercială a Imperiului, iar istoria sa – economică și socială – reflectă în mod fidel chiar evoluția statului otoman.

Cele mai căutate produse din bazar sînt bijuteriile, ceramica, covoarele, broderiile, condimentele și antichitățile. Dar bazarul oferă, de fapt, de toate: poți cumpăra de acolo aproape orice, dacă ai răbdare să străbați miile de magazine întinse pe cele 61 de străzi ce compun piața. Însă aici nu se găsesc doar magazine; există moschei, fîntîni, hamamuri și numeroase cafenele și restaurante. Este ca un labirint gigantic, cu 18 porți ce se deschid în diverse puncte ale orașului, adăpostind, pe lîngă cele aproximativ 4.400 de magazine, diverse moschei, fîntîni și 40 de locuințe, păstrîndu-și destul de fidel aspectul pe care îl avea odinioară, în vremurile în care se conturu primele sale forme. La începuturi, structura bazarului era construită din cărămidă și lemn, avînd arcade mari bolțite și pereți ornamentați cu tencuieli pe cărămizi sau piatră. În prezent, structura pieței este consolidată, ieșind în evidență cu al său plafon înalt acoperit de o cupolă ce are sute de ferestre.

La final de zi, fiecare stand al pieței este închis doar cu draperii, cu toate că există și porți și gardieni ce patrulează în fiecare zonă. Și, în mod curios, chiar dacă are dimensiuni impresionante, Marele Bazar nu a avut parte, de-a lungul istoriei sale, de multe cazuri de furt. Unul dintre puținele cazuri ce a rămas în memoria turcilor este cel care a avut loc în anul 1591, cînd 30.000 de monede de aur au fost furate din Bedesten (denumirea bazarului din acea perioadă). Acest eveniment a șocat întregul oraș, iar bazarul avea să fie închis pentru două săptămîni. Făptașul, un tînăr persan vînzător de mosc, a fost prins, banii au fost recuperați, iar el a fost executat prin spînzurare.

Toate drumurile imperiului duc la Bazar

Marele Bazar a fost creat din ordinul sultanului Mehmet al II-lea în iarna anului 1455, la scurt timp după cucerirea Istanbulului de către otomani (1453).

La început, în Marele Bazar se comercializau numai textile şi de aceea a fost numit Cevahir Bedestan sau „Bedesten de Gems”, cuvîntul „Bedesten”, în persană, însemnînd „bazarul vînzătorilor de pînză”. Cîţiva ani mai tîrziu, sultanul Mehmet al II-lea a mai ordonat construcţia unei alte pieţe acoperite, numită „Sandal Bedesten”. Numele vine de la un fel de fir ţesut în Bursa, care are culoarea lemnului de santal. Sandal Bedesten este acum a doua cea mai veche clădire în Marele Bazar. Peste un timp, textilele pentru comerţ au fost mutate la Sandal Bedesten, iar Cevahir Bedesten a fost rezervat pentru comerţul cu bunuri de lux. La început cele două clădiri au fost izolate, dar în curînd mulţi vînzători şiau deschis magazinele proprii între aceste două pieţe. Astfel, întreaga zonă a fost dedicată exclusiv comerţului.

Pînă la începutul Secolului al XVII-lea, Marele Bazar a atins forma sa finală. Poziţia fizico-geografică a Imperiului Otoman, situat pe trei continente, şi controlul total al comunicaţiilor rutiere între Asia şi Europa, au făcut ca bazarul să fie un punct extrem de important în comerţului mediteranean. Potrivit mai multor călători europeni, începînd de atunci şi pînă în prima jumătate a Secolului al XIX-lea, piaţa a fost de neegalat în Europa în ceea ce priveşte abundenţa, varietatea şi calitatea produselor în vînzare.

Cu atîtea mii de magazine, bazarul adăpostea între zidurile sale o bogăție de neegalat. Prin urmare, trebuia foarte bine protejat: porțile erau închise noaptea, nimeni nu putea intra aici fără un edict imperial, iar străzile erau patrulate în permanență de gardieni angajați de ghildele negustorilor. Restaurantele sînt un adaos modern al bazarului, acestea neexistînd în perioada otomană. Negustorii își aduceau mîncarea la pachet (în cutii numite

sefertas), iar singurele produse alimentare ce se puteau cumpăra din bazar erau cele simple, tradiționale (precum kebabul) și cafeaua.

Bazarul decade odată cu Imperiul

Străinii au remarcat în mai multe rînduri că etica negoțului în bazar era complet diferită de cea occidentală. Aceasta era caracterizată de indiferența față de profit, absența invidiei față de succesul altor negustori și de impunerea unor prețuri unice și corecte. Asta se datora atît eticii Islamului, cît și sistemului de bresle al negustorilor. Vechea etică s-a pierdut în Secolul al XIX-lea, în epoca tanzimatului, pe măsură ce societatea turcă s-a occidentalizat, iar minoritățile din Imperiu – armeni, greci, evrei – au impus etica mercantilă a Occidentului.

Cînd Imperiul Otoman a intrat în declin, și odată cu el economia cîndva prosperă a scăzut, Marele Bazar și-a pierdut bunăstarea. Negustorii otomani nu mai puteau concura cu industria textilă din Occident și cu metodele moderne de producție în masă. Comercianții au început să părăsească bazarul (cu precădere cei aparținînd minorităților – armeni, greci, evrei, care se mută în alte cartiere), iar chiriile – cîndva halucinante – au scăzut foarte mult. În plus, apariția pe piața turcească a produselor occidentale, favorizate de noua burghezie, a afectat și mai mult afacerile negustorilor.

Marele Bazar a revenit la viață în Secolul XX datorită turismului. Negustorii turci vînd acum aceleași produse tradiționale, lucrate manual sau potrivit metodelor străvechi, turiștilor care vin la Istanbul în număr din ce în ce mai mare. Fascinația străinilor pentru cultura locală, pentru tradițiile otomane și pentru bazar în sine, ca instituție, se vede în numărul turiștilor care trec pragul Marelui Bazar: pînă la 90 de milioane anual (în 2014), ceea ce face ca bazarul din Istanbul să fie cel mai vizitat obiectiv turistic din Turcia.

Această piaţă masivă oferă loc de muncă pentru 26.000 de persoane şi e vizitată de 250.000 – 400.000 de vizitatori zilnic. Străzile sînt acoperite de pînză şi căptuşite pe ambele părţi de tarabe mici care vînd orice: haine, bijuterii, mobilier, covoare, ceramică, pantofi, cărți, condimente şi altele. Standurile care comercializează produse similare sînt de obicei grupate. Preţurile sînt rareori fixe, astfel încît tocmeala este partea cea mai importantă a ritualului comercial de la Marele Bazar.

În ciuda creşterii constante a mall-urilor moderne din Turcia, Marele Bazar este în continuare cel mai vizitat obiectiv turistic din ţară. Din 2015, se află într-un proces amplu de renovare, motiv ce a iscat numeroase proteste stradale. Locuitorii cred că acest proces de renovare este inițiat pentru a construi hoteluri de lux pentru turiști, nu pentru a renova bazarul, iar istoria și cultura acestui loc se vor pierde. Primarul orașului a asigurat, însă, că lucrările de renovare nu vor face decît să readucă locația la starea inițială și că nimeni nu va deschide aici nici un hotel, păstrînd cît se poate de mult farmecul ce i-a adus atîta glorie și popularitate. r.m.

Dezastru în țara lui Cîțu

Pînă vineri, 1 octombrie a.c., discuțiile publice referitoare la primul-ministru al țării, Florin Cîțu, ocupau primele pagini ale ziarelor. Firesc, dacă avem în vedere că a fost eroul celei mai năstrușnice mișcări liberale care ar fi putut avea loc vreodată, într-un moment important și la semnalul unei baghete magice. Semnal ce i-a scindat pe cei 5.000 de participanți la Congresul liberalilor, în două tabere: pro Cîțu si pro Orban, prima dovedindu-se în final mai puternică și ca urmare a unui suflu providențial ce a împins-o pe culmile victoriei. Faptul a condus, fatalmente, la desemnarea noului președinte al PNL care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fost tocmai cel considerat outsiderul acestei confruntări. De subliniat este că Florin Cîțu, noua vedetă liberală, avea de înfruntat două mari probe existențiale: prima – al patrulea val pandemic și a doua – trecerea peste moțiunile de cenzură. În fața acestor situații, ,,Super” Cîțu trece imediat la represalii: amenință că vor plăti scump cei care nu au pregătit cum se cuvine înfruntarea valului pandemic și denigrează, în termeni duri, pe cei care vor să împingă țara în haos prin moțiuni de cenzură,

,,Fără

Mine nu puteți face nimic” (2)

motto: ,,Uitarea reprezintă igiena minții”

Colac peste pupăză, citesc prin presă faptul că președintele Klaus Iohannis a fost criticat de Uniunea Euopeană pentru că nu reușește să implementeze reformele într-un ritm mai accelerat. Nu ni se spune despre ce reforme e vorba, dar, dacă e vorba de cele globaliste, mă bucur șeful statului și-a atras critici.

E clar că fără Dumnezeu nimeni nu poate face nimic și că suferințele trimise celor buni sînt ca să-i apropie și mai mult de El, să le amintească faptul că fără El nu pot face nimic. Cînd îți pierzi credința în Dumnezeu și apreciezi lumea mai mult ca pe El, cînd Îl consideri pe Dumnezeu o poveste, e clar că vei începe să consideri Biserica drept o instituție administrativă ca oricare alta, pe funcționarii ei (preoții) niște oameni ca toți ceilalți, moaștele sfinților drept oase goale la care niște smintiți se închină degeaba, iar lingurița cu care se oferă împărtășania drept purtătoare de viruși periculoși. Cînd nu ții seama de puterea lui Dumnezeu o să-ncepi să-i transformi bisericile în cluburi, librării și alte locuri de acest fel, și vei începe să-i vorbești de rău pe cei ce cred în El, pentru că nu sînt din lume. Cu toții ar trebui să ne rugăm mai mult, pentru a-L determina pe Dumnezeu să-și întoarcă fața către noi ajutîndu-ne.

La Mînăstirea Moldovița există o frescă intitulată ,Asediul Constantinopolui”, în care cetatea este asediată de către turci pe mare și pe uscat, dar este salvată de o ploaie de foc trimisă din cer de Maica Domnului, pentru rugăciunile clerului și ale poporului care sînt reprezentați în cetate, într-o lungă procesiune rugîndu-se Maicii. Cîțiva kilometri mai spre sud, lîngă Mînăstirea Neamț, în curtea seminarului teologic ortodox, există Biserica Sf. Ioan Iacob, unde odihnesc moaștele acestui mare sfînt român. Sfințirea picturii bisericii s-a făcut în 5 august 2015, iar una dintre picturile de acolo este inspirată din cea de la Moldovița. România, reprezentată sub forma unei cetăți apărate de atacurile celor răi, de ostașii de pe ziduri, dar și de Maica Domnului aflată în grădina sa, lucru pe care chiar Ea l-a spus în 1499 cuviosului Iosif de la Bisericani, atunci cînd el voia să plece la Muntele Athos, oprindu-l astfel: ,,Nu mai mergeţi la Muntele Athos, pentru că şi aici este grădina Mea»”.

Ei bine, consider că această icoană de pe peretele sudic al bisericii Sf. Ioan Iacob de la Neamț redă foarte

subliniind, în același timp, inutilitatea lor, în sensul că, în urma acestora, nimic nu se va întîmpla.

Sigur, Cîțu poate crede orice vrea, deși realitatea înconjurătoare pare să spună altceva. Cu excepția grupării liberale rămasă în jurul lui Cîțu, aproape toate celelalte formațiuni politice doresc îndepărtarea premierului din fruntea guvernului, la care se adaugă marea masă a protestatarilor, ieșită în stradă împotriva actualilor guvernanți. Printre altele, și ei cer cu insistență demisiile lui Cîțu, Arafat, Iohannis. Lumea nu uită împrumuturile exorbitante, cu dobînzi foarte mari, efectuate de Cîțu, pe care refuză să le justifice la chemările repetate în fața Parlamentului! Oare ce forțe îi dau tărie să se opună acestor solicitări? Și pentru ca necazurile să nu fie singulare, iată încă unul, care vine să completeze, parcă, un spectacol al morții.

Vestea că Spitalul (iar spital!) de Boli Infecțioase din Constanța a luat foc a căzut ca un trăsnet. Așadar, în circa doi ani, 12 spitale au luat foc, însumînd un număr de 47 victime, în fapt – oameni arși de vii! Surprinde totuși vulnerabilitatea domeniului spitalicesc, realitate care fixează, pînă la urmă, anumite concluzii certe. Pînă

bine starea țării din zilele acestea. Peste tot în jurul nostru se încalcă drepturile și libertățile oamenilor și națiunilor de către globaliștii care încearcă să pună lumii căpăstru și s-o aducă sub ascultare. Noi, românii, am fost feriți de toate astea pînă acum, fiindcă am păstrat o minimă credință în raport cu celelalte state. Aceasta este cheia supraviețuirii noastre ca stat: credința în Dumnezeu, credința că fără El nu putem face nimic, practicarea rugăciunii. Veți vedea cum Bunul Dumnezeu ne va salva de asaltul globalist. Dumnezeu și unirea românilor într-un curent social puternic, care să aducă la cîrma României oameni care să lupte pentru patrie și care să țină țara aceasta pe drumul drept și corect.

Trebuie să renunțăm la egoismul nostru, să înțelegem acum, în al 11-lea ceas, că dezbinarea folosește dușmanilor noștri și va duce la pierderea a ceea ce avem mai scump: țara, credința și valorile noastre. M-aș bucura dacă am porni o serie de proiecte naționale, dacă am redresa economia, dacă am aduce acasă românii pribegiți prin țări străine, ca să nu ajungă așa cum profețea Arsenie Boca la un moment dat: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea cînd vor dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”.

Bătălia între statele naționale, între oamenii buni și hidra globalistă va fi cumplită, pentru că le stăm împotriva intereselor de dominație mondială, pentru că avem credință, conștiință națională și nu ne-am uitat trecutul. Va fi grea bătălia și, pentru a cîștiga și a rămîne în picioare, cel mai important este să ne alegem cu grijă liderii peste 3 ani, să ne punem nădejedea în Dumnezeu și să ne înălțăm rugăciunea către El, fiindcă atunci ne va ajuta, iar „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8:31).

Cum încep și se sfîrșesc civilizațiile (1)

Uitîndu-mă la politica externă din ultimii ani, nu pot evita să mă gîndesc că civilizația occidentală din prezent, după 1700 de ani de la începuturile sale, a ajuns în ultima fază de dezvoltare. Urmează o fază de pace și stabilitate care, teoretic, ar trebui să dureze aproximativ patru secole. Momentan, SUA încearcă săși impună hegemonia asupra civilizației noastre pentru a instaura o pace americană mondială, însă are probleme mari, iar recenta retragere din Afganistan, coroborată cu dezvoltarea Chinei și cu opoziția economică și militară tot mai puternică pe care civilizația chineză

una alta, 12 spitale arse în mandatul premierilor PNL! Trist e că după atîtea victime nu s-a învățat nimic, nu s-au întreprins măsuri de stopare a tragediilor! Și acum ce facem? Superman Cîțu s-a pus pe treabă: împarte sancțiuni! Doi directori au fost deja dați afară, se întocmesc liste cu politicieni implicați, pentru alte măsuri disciplinare. Ca trezit dintr-un somn lung, Iohannis recunoaște în cadrul unei emisiuni tv., la trei ore după tragedia de la Constanța, că „Statul român a eșuat!”. Pe de altă parte, Arafat adaugă că nu e Superman pentru a le rezolva el pe toate! Așadar, în fața mulțimii din stradă și a comentatorilor tv., cu toții revoltați, tridentul pandemic – Iohannis, Cîțu, Arafat – își îndoaie aripile de oțel, bătînd în retragere. Se caută vinovați si explicații care mai de care mai ciudate. Se cer, mai ales, demisii!

În loc de concluzii complete, Super Cîțu spune că „iresponsabilitatea ucide” – ca în fața unei mari descoperiri. Klaus Werner Iohannis mai adaugă: „Românii au fost uciși de un sistem putred”. Arafat rămîne consecvent ideii că nu are mijoacele necesare pentru a le face el pe toate. Toți uită, însă, să spună că atît statul eșuat, cît și sistemul putred sînt, în primul rînd, ei înșiși.

IoAn SToICA

o face imperiului american sînt semne că civilizația occidentală își trăiește ultimele zile.

Istoria arată că ea s-a format pe ruinele civilizației romane, odată cu epoca migrațiilor ce începe în Secolul al IV-lea, printre migratori numărîndu-se longobarzii, avarii, slavii, maghiarii, germanicii, proto-bulgarii, gepizii, vandalii etc, care pornesc în expediții de jaf și pradă ale Imperiului Roman. Această primă fază se termină în Secolul al IX-lea în epoca carolingiană, odată cu formarea primelor regate vestice. A doua fază, cea de formare, se întinde din Secolul al IX-lea pînă în Secolul al XIII-lea (anul 1200); are loc pe teritoriul Imperiului Roman de Apus, aici dezvoltîndu-se un stil comun de gîndire, care se extinde la arte, moravuri, îmbrăcăminte, iar ansamblul regatelor este animat de o mare forță de expansiune. Această forță de expansiune se traduce prin războaiele de cucerire purtate de popoarele din acest spațiu, menționînd aici doar cîteva: cruciadele, expansiunea cuceritoare a francilor către Anglia și Sicilia, reconquista spaniolă, desfășurarea spre Est a ordinului cavaleresc Teuton sau a celui Ioanit, ori, cu voia dumneavoastră, atacurile Regatului Maghiar asupra teritoriului românesc transilvănean. Pentru noi, această perioadă de timp marchează creștinarea daco-romanilor de către Apostolul Andrei, nașterea poporului și a limbii române și formarea celor două Imperii Bulgaro Valahe ale Caloienilor.

Aceste patru secole de lupte eroice duc la a treia fază de formare a noii civilizații, numită perioadă de înflorire, ce se desfășoară între Secolul al XIIIlea și Secolul al XVII-lea, adică în decursul a 400 de ani. Acum stilul comun despre care vorbeam în etapa precedentă se va evidenția în centrele urbane, conturîndu-se totodată o organizare politică mai mult sau mai puțin uniformă, fiindcă ansamblul este încă divizat din punct de vedere politic, dar expansionismul început în etapa a doua este la culme. Exemplificînd cele de mai sus, să ne amintim că acum apar senioriile independente în Italia, iar în Anglia, Spania și Franța monarhiile centralizate. Din punct de vedere al vieții culturale, vorbim de înflorirea artelor, concretizată prin ceea ce cu toții cunoaștem drept Renaștere, apoi inventarea tiparului, marile descoperiri geografice sau reforma religioasă. Pe plan intern, vorbim de formarea statelor medievale românești, căderea Constantinopolului, încercările turcilor de a cuceri Europa Occidentală, luptele marilor noștri voievozi – de la Alexandru cel Bun la Mihai Viteazul – toate răscoalele și luptele arhicunoscute ale istoriei noastre au loc acum, în perioada de înflorire a civilizației europene.

(va urma) mA r IUS mA r I n, antreprenor HORECA

Mafia Big Pharma – ,,Economia politică a medicinei”, în concepția lui Louis Brouwer

În numerele trecute ale revistei scriam că în Franța sfîrșitului de Secol XX doi specialiști din domeniul medical – dr. Jacques Lacaze și dr. Louis de Brouwer – au pus bazele a ceea ce s-ar putea numi „economia politică a medicinei”. Au arătat că modul de producție capitalist se manifestă nu numai în sfera industriei și în alte ramuri ale producției, ci și în sfera socială. Mai ales în medicină, care este înțeleasă pe scară largă ca un complex care unește instituțiile medicale, industria farmaceutică și companiile de asigurări.

În 1999 a fost publicată în Franța cartea „Mafia farmaceutică și agroalimentară”, cinci ani mai tîrziu fiind publicată în limba rusă, la Kiev, de editura Knyaginya Olga, și vîndută în librăriile din Federația Rusă.

Louis Brouwer este specialist în biologie moleculară și homeopatie. În 1990 și-a susținut lucrarea de doctorat la Facultatea de Medicină a Universității René Descartes (Paris) pe tema „Relațiile dintre medici și societate”. Este vicepreședinte al Ligii Internaționale a Medicilor pentru Interzicerea Vivizecției (LIMAV), care însumează 1.600 de medici din aproape 70 de țări; membru al comitetului directorilor Societății Internaționale a Medicilor pentru Mediu (ISDE), care reunește peste 45.000 de medici din 102 țări. De asemenea, dr. L. Brouwer a fondat ADEPAM (Asociația pentru protecția populației împotriva otrăvirii cu alimente și medicamente), ce are 3.700 de susținători în Franța. Este un lector internațional profesionist, care a participat la conferințe în Franța, Belgia, Italia, Spania, Suedia, Elveția, Germania și alte cîteva țări. Brouwer este autorul a 12 lucrări științifice, una dintre cele mai faimoase fiind „Cancer, Genetic Fatality” (publicată pentru prima dată în SUA în 1981). De asemenea, printre cărți se numără și „Dosarul negru al medicamentelor sintetice” (1991); ,,Stres și cancer” (1991); ,,SIDA: Blurred Mind” (1993); ,,Vaccinarea: eroarea medicală a secolului” (1997). Poate cea mai faimoasă dintre toate lucrările sale este „Mafia farmaceutică și agroalimentară”, menționată anterior. Iată unul dintre fragmentele cheie ale acestei cărți: „În zorii celui de-al treilea mileniu, tot ceea ce ține de terapie ar fi trebuit să fie reconsiderat cu mult timp în urmă. Profesioniștii din domeniul sănătății au nevoie urgentă de o revoluție intelectuală victorioasă, în care se vor crea condiții favorabile pentru abandonarea dogmelor depășite, a principiilor eronate și a pretențiilor nefondate. Medicina alopată greșește profund dacă speră la existența sa continuă; vindecă consecințele și nu elimină cauzele bolii, ținînd seama de caracteristicile corpului uman. Boala nu apare niciodată din întîmplare. Apariția sa este provocată chiar de organismul slăbit și de medicamentele care îl afectează, creînd, astfel, condiții pentru apariția altor boli, cel mai adesea mai grave decît boala inițială”.

L. Brouwer folosește conceptul de „medicină alopată”, utilizat de homeopați pentru a face referire la farmacoterapie și alte metode de medicină formală. Fragmentul citat conține o serie de idei care, la prima vedere, par banale, dar care, din păcate, sînt certe în viețile multor indivizi. Restul trăiesc după șabloanele și stereotipurile pe care medicina oficială (alopată) le impune societății. L. Brouwer numește acest fenomen „mafia medicală”, al cărei nucleu este reprezentat de corporațiile farmaceutice gigantice. Medicul speră să schimbe stereotipurile gîndirii medicale, cel puțin a intelectualilor, și formulează o serie de teze cheie ale „economiei politice a medicinei”, oferind referințe abundente la surse primare și statistici. Există șapte astfel de teze cheie în carte:

1. Medicina alopată vizează atenuarea efectelor bolilor, mai degrabă decît eliminarea cauzelor acestora;

2. Dogmele vechi și eronate domnesc în medicina alopată;

3. Medicina alopată prescrie medicamente al căror design se bazează pe principii anti-științifice;

4. Medicina alopată nu recunoaște măsurile preventive;

5. Medicina alopată nu ia în considerare capacitățile naturale ale unei persoane;

6. Medicina alopată nu este științifică pentru că nu este ea însăși o știință;

7. Medicina alopată a devenit comercială, iar industria farmaceutică este supusă legilor generale ale sistemului de producție capitalist.

Aceste șapte teze formează cadrul sistemului de opinii care poate fi denumit generic economia politică a medicinei moderne

L. Brouwer oferă o imagine de ansamblu asupra arsenalului de medicamente inutile și periculoase pentru sănătatea populației, pe care îl promovează medicina alopată. El citează una dintre „revelațiile” OMS, de pe vremea cînd această instituție nu se afla în cea mai puternică dependență de Big Pharma și putea spune adevărul. Atunci OMS a recunoscut că „200 de medicamente ar fi suficiente pentru a trata toate bolile”. Cele 10.000 de medicamente care erau în circulație în fiecare țară a UE în anii ʼ90 ai secolului trecut sînt comparate de medic cu „o bombă atomică”. Acesta continuă: „Medicina alopată a devenit ceea ce este datorită celor șapte categorii de medicamente eliberate de industria farmaceutică în ultimii 50 de ani. Acestea sînt vîrful de lance în distrugerea tuturor oamenilor bolnavi, iar fără ele medicina alopată ar fi fost mult timp uitată în favoarea medicamentelor mai puțin agresive. Pentru aceasta, ea ar trebui să fie recunoscătoare laboratoarelor farmaceutice, deoarece fără ele nu ar fi putut să existe”. Cele șapte categorii de medicamente sînt: 1. Antibiotice; 2. Antiinflamatoare și analgezice; 3. Medicamente antihipertensive; 4. Medicamente împotriva aterosclerozei; 5. Antidepresive și tranchilizante; 6. Agenți antineoplazici; 7. Vaccinuri.

L. Brouwer explică: „Toate aceste medicamente vizează în mod particular ceva. Nu există nimic cu adevărat de neînlocuit, cu excepția tranchilizantelor, restul nefiind altceva decît o întruchipare absurdă a teoriei lui Louis Pasteur. În loc să lupte pentru a menține coeziunea mentală și fizică, folosind remedii naturale pentru prevenirea bolilor, folosind vitamine, săruri naturale, urmînd o dietă echilibrată, urmînd recomandări pentru un stil de viață sănătos, tratamentul cu medicamente naturale, medicina alopată îți propune să aștepți pînă cînd tulburarea de care suferi te va obliga

să apelezi la un medic alopat cu cererea de a prescrie oricare dintre cele șapte categorii de medicamente indicate”.

L. Brouwer a identificat vaccinurile ca fiind singurul grup de medicamente destinate prevenirii bolilor. Și, în mod ciudat, el consideră că această direcție este deosebit de periculoasă pentru viața și sănătatea oamenilor: „Medicina alopată, prin vaccinare, a decis să schimbe cursul istoriei și să se angajeze în activități preventive. Dar, în acest sens, se poate afirma doar că aceasta nu este o realizare a medicinei, ci, cel mai probabil, un pas nereușit pe calea pe care a ales-o. Devine evident că sistemul de vaccinare, care aduce profituri uriașe laboratoarelor din întreaga lume, este o platformă pentru apariția de noi boli care afectează țări întregi din cauza unei slăbiri semnificative a sistemului imunitar uman. Sistemul imunitar, perturbat periodic de diferite tipuri de vaccinări preventive, ajunge să-și piardă treptat «memoria» atît pentru diverse infecții, cît și pentru potențialul său”.

Subiectul vaccinurilor și vaccinării este considerat de L. Brouwer de multe ori în contexte diferite. De exemplu, expresii legate de tema vaccinării: „vaccinările în masă suprimă sistemul imunitar”; vătămarea împotriva poliomielitei; „un alt exemplu de dominație a dictaturii stat-farmaceutice: vaccinarea populației”; „excepția greșită a corpului medical al medicinei alopate: preluarea teoriei lui Louis Pasteur și a metodologiei de vaccinare este cea mai mare greșeală științifică din toate timpurile”. Apropo, L. Brouwer acordă o mare atenție fundamentării teoretice a vaccinării de către celebrul medic francez Louis Pasteur (1822-1895). Rezultatele studiilor clinice ale lui Pasteur, notează L. Brouwer, referindu-se la numeroase surse, au fost falsificate. Browver scrie: „În prezent, la peste 132 de ani de la publicarea bizarei teorii a lui Pasteur, corpul medical a început să discute această problemă, întrucît iluziile sale devin tot mai evidente”. Au trecut 22 de ani de cînd Brouwer a scris această carte, dar și astăzi în multe manuale se păstrează un portret al lui Louis Pasteur, dar nu se spune nici un cuvînt despre iluziile sale.

Desigur, Pasteur a avut un predecesor. Principiul vaccinării a fost descoperit de Edward Jenner, care, scrie Brouwer, „se temea să-și vaccineze propriul fiu”. Și continuă: „Acest principiu a fost preluat și dezvoltat de Pasteur, care poate fi considerat cauzatorul unor nenumărate boli grave cauzate de multiple și inadecvate vaccinări și, probabil, al apariției celei mai cumplite boli din epoca noastră – SIDA”. În încheierea revizuirii medicamentelor care au devenit arsenalul medicinei alopate moderne, dr. Brouwer concluzionează: „Șapte categorii de medicamente utilizate pe scară largă în practica medicinei alopate, pe de o parte, nu și-au confirmat fiabilitatea și, pe de altă parte, s-au dovedit a fi excesiv de periculoase. Prin urmare, acestea pot fi utilizate doar ca ultimă soluție și numai în cazuri excepționale. Șefii laboratoarelor care le fabrică știu bine acest lucru, dar se gîndesc doar la profit. Medicii alopați prescriu aceste medicamente deoarece li se interzice să prescrie orice altceva și pentru că sînt obligați să prescrie exclusiv aceste produse; cei care prescriu alte medicamente sînt urmăriți de Asociația franceză a medicilor și sancționați prin cenzură, suspendare sau expulzare de pe listele asociației. Medicii alopați sînt complet dependenți de laboratoare și de liderii lor, ocupînd cele mai înalte funcții în organele guvernamentale. Este destul de clar că trebuie să trăim cumva. Am căzut în capcana unui sistem pervertit, care duce ireversibil la discreditarea și, în cele din urmă, la dispariția completă a medicinei alopate”.

Au trecut 22 de ani de cînd celebrul doctor francez a scris aceste cuvinte. Cu toate acestea, medicina alopată (a se citi comercială, capitalistă) continuă să dicteze propriile reguli.

N.K.

Militarii români transmit un avertisment naționalist lui Iohannis și Cîțu

Mai multe personalități ale Armatei Române semnează o scrisoare superbă adresată președintelui Iohannis și premierului Cîțu – un adevărat avertisment, fulminant prin mesajele conținute.

În fruntea semnatarilor este generalul Radu Theodoru – marele scriitor și ultim veteran al aviației, care a servit patria alături de celebrul erou al cerului, Alexandru Șerbănescu. Semnatarii își motivează demersul prin aceea că, în situația actuală, ,,cînd patriotismul pare că abia mai pîlpîie și în mijlocul trupelor și-a făcut loc trădarea, oportunismul și lașitatea” - ei, militarii în rezervă, ,,cei care am rostit un «Jurămînt de Credință» și care ne-am făcut datoria față de Patrie, nu putem rămîne nepăsători la acțiunea de distrugere a țării”. ,,Înainte de a fi o îndatorire constituțională, fidelitatea față de țară este înscrisă în ADN-ul nostru”, scriu militarii semnatari, subliniind - atenție! – că ,,sîntem vocea inclusiv a celei mai mari părți a personalului activ”.

De aceea, semnatarii, ,,soldați ai țării pînă la cea din urmă bătaie a inimii”, le transmit președintelui și premierului: ,,Cîntărindu-vă faptele, socotim de datoria noastră să vă atragem atenția că lucrați contra interesului național”. ,,Naționalismul este sufletul politic al corpului etnic prin care ne afirmăm valorile și demnitatea poporului român. Vă cerem să încetați de îndată blamarea naționalismului și prigoana românilor!”, scriu militarii.

Scrisoarea deschisă poartă titlul ,,ROMÂNIA JEFUITĂ”, amintind de titlul celebrei cărți a lui Radu Theodoru, ,,România ca o pradă” – o adevărată ,,Biblie” a apărării naționale în fața jafului de după 1990 și a subjugării țării.

Reproducem cîteva pasaje din ,,scrisoarea deschisă”: ,,La peste trei decenii de 1989, România se află în agonie”, scriu militarii, arătînd că ,,Țara este pradă jafului și cotropirii, cum nici în vremea otomanilor și a fanarioților nu a fost. Suveranitatea a rămas doar în Constituție, iar țara ați adus-o în situația unui condamnat la pedeapsa capitală care așteaptă doar lovitura de bardă a călăului”.

De asemenea, semnatarii scrisorii atrag atenția că ,,instrucțiunea publică, cultura, cercetarea sînt șubrezite pe zi ce trece”. Toate acestea au o rezultantă teribilă: ,,desăvîrșirea celei mai nefaste perioade a ceea ce istoricii vor numi cel mai mare exod românesc”.

Comparînd ceea ce se petrece acum cu importul de idolatrie comunistă din anii ’50 – militarii cer ferm conducătorilor statului: ,,să nu ne mai aduceți în mijlocul nostru idoli falși, simboluri care ne insultă memoria istorică!”. ,,Încetați acțiunea de deprofesionalizare a instituțiilor care sînt garantul statalității și de deturnare a misiunilor personalului, precum și pe cea de învrăjbire a militarilor activi și în rezervă, pentru că Oștirea a pus România pe hartă!”, spun militarii, subliniind: ,,Încetați folosirea celor din Serviciile Secrete în scop politic ori străin!”. De asemenea, militarii cer ferm premierului și președintelui să nu mai alimenteze ,,atitudinea ofensatoare la adresa credinței creștine, a Bisericii Ortodoxe în special, și protejați familia, așa cum a lăsat-o Dumnezeu!”. ,,Creați locuri de muncă pentru a păstra și a readuce în țară românii băjenari”, cer militarii, iar în același context solicită oprirea înstrăinării ,,ultimelor active ale statului român, încălcarea legii la nivel înalt și alimentarea degradării climatului de armonie socială”.

În SUA se clocește o criză uriașă, ieșirea va fi după modelul lui… Hitler!

O criză care o va depăși cu mult pe cea din 2008, asta pentru că Washingtonul nu are de gînd să investească în economia reală, ci în marele aparat speculativ și în uriașul aparat militar, consideră reputatul analist Constantin Gheorghe, fost consilier politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase.

Constantin Gheorghe atrage atenția și asupra unei posibile similitudini în această continuare ipotetică și modul în care a ,,rezolvat” Adolf Hitler criza internă germană.

,,În SUA se clocește o criză, pe lîngă care cea din 2007-2008 a fost pistol cu apă!”, scrie Constantin Gheorghe, arătînd că și în condițiile în care Guvernul american ridică plafonul de îndatorare a statului, ,,asta nu rezolvă problemele de fond: banii ăia, aruncați din «elicopter», nu se regăsesc în economia reală”.

Analistul consideră că, de fapt, ,,nu s-a schimbat nimic structural în economie, în aparatul ei productiv,

munți de bani s-au dus spre speculă financiară, care a produs doar polarizare socială”.

O primă concluzie, care ar trebui să dea de gîndit tuturor celor care preiau ,,modelul american”, uitînd de economia reală – dar și de faptul că SUA, spre deosebire de alții mai mici, au multe alte mijloace.

,,Nici ridicarea plafonului de îndatorare nu rezolvă mare lucru”, spune Constantin Gheorghe, care consideră că, probabil, nu se va mai opri temporar finanțarea statului federal, dar nici banii nu vor merge către ,,economie și spre nevoile societății”.

Ei bine, nu! – spune analistul, arătînd că ,,majoritatea banilor merge către uriașul aparat militar!”.

,,Ceea ce spune că, în ciuda eșecului din Afganistan, Washingtonul continuă să se pregătească pentru a rezolva crizele interne angrenînd SUA într-un război pe scară largă”, scrie Constantin Gheorghe, punctînd: ,,În fond, și Dolfi (Adolf Hitler, n.n.) a făcut la fel. Și știm

O uriașă nedreptate: un celebru profesor de la Medicină a fost destituit pentru atitudine ,,anti-Pandemie”

O știre ar fi trebuit să fie cap de afiș: profesorul Leon Zăgrean, una dintre celebritățile Universității de Medicină și Farmacie din București, a fost destituit ca urmare a atitudinii sale față de pandemie și măsurile luate de autorități.

S-au luat în considerare atît postările savantului pe rețelele de socializare – acestea fiind considerate ,,conspiraționiste” - cît și anumite declarații făcute la facultate.

Printre acuzații este și una care vizează îndemnul profesorului către studenți să nu poarte mască, această atitudine fiind reclamată de o controversată publicație cu legături în străinătate.

Militarii acuză ,,subminarea economică, șubrezirea sistemului energetic”, precum și ,,înstrăinarea pămîntului agricol, pentru că în el se află moaștele strămoșilor care s-au jertfit pentru țară”.

,,Nu mai numiți agenți ai unor entități străine transnaționale în funcții-cheie!”, se cere în Scrisoarea Deschisă, iar în paralel să se înceteze ,,sfîrtecarea și regionalizarea țării, umilirea românilor, batjocorirea simbolurilor naționale, defrișarea pădurilor și exportul de materii prime!”.

Profesorul neagă aceste acuzații, explicînd că a fost vorba doar de momentul unei fotografii de grup, cu respectarea normelor de distanțare fizică, prilejuită

de revenirea în amfiteatru după un semestru online.

Profesorul Zăgrean este acuzat că ar fi distribuit pe rețelele de socializare ,,diferite teorii ale conspirației, dar și sfaturi ca oamenii să nu se vaccineze anti-COVID-19”, indicînd în schimb tratamente naturiste și dietă.

După articolul din publicația controversată, profesorul Zăgrean a fost cercetat de Comisia de etică a UMF și destituit din funcția de șef al catedrei de Fiziologie şi Neuroştiinţe Fundamentale.

,,Destituirea s-a făcut într-un mod total ilegal și au numit pe altcineva, deși, conform regulamentelor universității, numirea șefilor de discipline se face în urma alegerilor”, a declarat Zăgrean pentru ziarul „Național”. Celebrul profesor nu lasă însă lucrurile așa – ci i-a cerut rectorului UMF ,,să analizeze această situație, pentru că eu nu pot să accept aceste modificări ilegale, aceste

Nici situația exceselor din perioada pandemiei nu este uitată: ,,opriți încercările autoritarist-dictatoriale, încălcarea Constituției și discriminarea unor categorii sociale!”. ,,Renunțați la agenda globalist-neomarxistă și nu mai fiți vrăjmașii poporului român!”, scriu militarii, subliniind ,,Consolidați democrația, nu o șubreziți; semănați unire, nu discordie!”.

În final, față de cele prezentate, militarii semnatari ai scrisorii pun problema răspunsului, într-o situație concretă, al unei armate nemulțumite de ceea ce se petrece cu țara:

,,Gîndiți-vă la izbucnirea unei calamități, a unui război și decretarea mobilizării. Cum credeți dvs. că veți fi comandant al Oștirii, inclusiv al nostru?”, încheie semnatarii scrisorii.

* * *

Așa cum menționam, scrisoarea este semnată de mai multe personalități ale Armatei Române, printre care – General de Flotilă Aeriană (retr.) Radu THEODORU, Colonel (rez.) Florin ȘINCA, Colonel (rez.) George BADIU, Colonel (rez.) Petre CHIȚU, Căpitan comandor (rez.) Ioan NICHITEAN, Colonel (rez.) Cezar MANOLACHE, Colonel (rez.) Luminița ION, Colonel (rez.) Marian CRISTEA, Colonel (rez.) Lena MITROI, Colonel (retr.) Nicolae VĂDUVA, Colonel (rez.) Gabriel GEANTĂ ș.a.

cum s-a terminat”. Dar, atrage atenția analistul, de atunci s-au schimbat multe – ,,Și nu ar fi mulți cei care ar miza pe americani...”.

Apropo de rușinea din Afganistan, este de reamintit și fondul revanșard pe care Hitler a inoculat soluția războinică germanilor. Aparent, în SUA e mai greu –dar numai aparent, pentru că SUA nu au simțit războaie devastatoare pe teritoriul lor. Deci o soluție războinică, bazată pe ,,drone” - așa cum propunea chiar Joe Biden - și pe încrederea în ,,neta superioritate tehnică” ar putea găsi ecouri favorabile. Mai ales că opinia publică americană poate fi ușor manipulată prin mass-media patronată de cei cu interese în zona militară – dar și de uriașul aparat de propagandă – „Think Tank”-uri, ONG-uri, influenceri etc.

Sublinierea analistului Constantin Gheorghe este foarte importantă: SUA nu au schimbat ,,nimic structural în economie, în aparatul ei productiv”, în timp ce munți de bani se duc spre speculă financiară, ,,producînd continuu doar polarizare socială” - deci punînd cărămidă peste cărămidă la construirea unei crize majore.

mișculații”. ,,Mă voi adresa chiar și justiției, dacă va fi nevoie”, spune profesorul, dezvăluind că „Au încercat să mă șantajeze cu prelungirea activității didactice, peste vîrsta de pensionare, care a fost aprobată de Senatul universității în primăvară. Le-am spus că pot ieși la pensie, nu am o problemă cu acest lucru, dar nu vreau să-mi termin cariera ieșind pe ușa din spate”. * * *

Am avut plăcerea de a-l cunoaște și de a realiza mai multe emisiuni cu celebrul profesor – un adevărat exemplu de ceea ce se cheamă o ,,minte deschisă”, unul dintre aceia care, nesupunîndu-se majorității, aduc noul în știință și societate.

Iar faptul că un savant în domeniul medical este sancționat drastic pentru că „îndrăznește” să expună teorii care nu coincid cu ale „autorităților” vremelnice, este foarte grav și trimite către acel trecut european de foarte tristă amintire.

Doza de sãnãtate

Frica ne blochează energetic

Fiecare dintre noi s-a confruntat în viață cu frică, atacuri de panică, depresii – cele mai frecvente afecțiuni sufletești, caracteristice individului modern. Perioada pe care o traversăm a generat multe dereglări emoționale. Unii se tem de infecția cu Covid-19, alții de pierderile materiale, respectiv a locului de muncă, iar alții se confruntă cu frici existențiale. Mass-media joacă un rol semnificativ în răspîndirea acestori stări. Femeile se îmbolnăvesc de două ori mai des decît bărbații.

Aceste stări emoționale se pot transforma în așa numita „frică de frică”, o teamă constantă. În spatele celulei stă gîndul, astfel că un om marcat în permanență de scenarii negative își încarcă subconștientul și se îmbolnăvește. Atacurile de panică sînt însoțite, de cele mai multe ori, de următoarele simptome:

- bătăi accelerate ale inimii, dureri sau sentimentul de presiune în piept;

- amețeli, pierderi de echilibru sau furnicături în extremități;

- probleme cu respirația, care pot ajunge pînă la senzația de sufocare;

- sentimentul de nesiguranță, „genunchi moi”;

- tremur interior și exterior;

- stări de somnolență, transpirații, stări de vomă, valuri de căldură/ frig;

- frica de a nu pierde controlul, frica de moarte.

O frică generalizată se extinde pe toate palierele existențiale, întreținute mereu de scenarii negative. Omul marcat de aceasta trăiește cu teama că se va întîmpla ceva rău în viitorul apropiat. Granița spre depresii devină tot mai fluidă și încep să

O istorie a farselor (218)

Mistificările unui baron american al presei scrise

Lui William Randolph Hearst (1863-1951) – devenit sursă de inspiraţie pentru filmul Cetăţeanul Kane – i-a făcut o deosebită plăcere să provoace un adevărat război între SUA şi Spania pentru Cuba, cu scopul de a mări tirajul şi audienţa publicaţiilor sale şi de a-şi promova viitorul în politică. Urmărind acest obiectiv, în 1896 1-a trimis pe pictorul Frederick Remington în Cuba pentru a face un portret al atrocităţilor spaniole de acolo. Negăsind nimic de acest gen, Remington i-a trimis o telegramă lui Hearst: „Linişte totală. Nici un fel de probleme. Nu va fi nici un război. Doresc să mă întorc“. Hearst i-a răspuns tot printr-o telegramă: „Te rog, rămîi. Tu fă-mi rost de fotografii. Eu fac rost de război“. Remington s-a conformat indicaţiilor şi Hearst a reuşit să se ţină de promisiune. Pozele publicate în ziarele lui au incitat atît de mult sentimentele antihispanice, încît, atunci cînd nava de război americană Maine a fost aruncată în aer în Portul Havana, guvernul Statelor Unite a declarat cu uşurinţă război.

În 1913, în publicaţiile Hearst a apărut o poză cu mai mulţi copii mexicani ce stăteau în apă pînă la genunchi şi ţineau mîinile ridicate în aer. În articolul aferent se afirma că aceştia fuseseră trimişi în grupuri mari în ocean, pentru a fi împuşcaţi de către federales mexicani. De fapt, era vorba de poza unui turist care îi fotografiase pe copii în timp ce se îmbăiau în apa golfului Honduras. În 1936, cînd a izbucnit războiul civil din Spania, Hearst a publicat fotografii ce prezentau aşa-zisele atrocităţi comise de loialişti împotriva adepţilor lui Franco; întradevăr, s-au comis atrocităţi – dar de către trupele lui Franco împotriva loialiştilor.

Un astfel de „devotament“ faţă de adevăr a dictat stilul reportericesc al lui Hearst, primind denumirea de „jurnalismul galben”. Foarte multă lume crede că acest stil a răsărit în urma sponsorizării, de către Hearst, a războiului americano-spaniol. De fapt, îşi are originea în cu totul altceva: publicaţia rivală din acea vreme, New York World, crease un personaj comic de benzi

apară simptome ca: neliniște interioară, agitație, mîini reci sau umede, transpirații excesive, palpitații, gură uscată, nod în gît, greață.

Fobiile specifice: frica de insecte, păianjeni, frica de înălțime, spații închise și înguste (lift, avion), frica de sînge – ne pot bloca energetic. Acest gen de fobii se întîlnesc adesea la femei, mai rar la bărbați.

Medicina energo-informațională ne poate ajuta mai mult decît credem în aceste situații de criză sau de blocaje. Deblocarea energetică a organismului și readucerea balanței energetice în organism are prioritate în terapie. Diagnosticarea energetică ne arată organele blocate (traduse prin afecțiuni), deoarece boala apare mai întîi în cîmpul energetic al corpului.

Energia curge în corpul unui om sănătos asemenea unui izvoraș revigorant, transportînd informația de la celulă, organ, sistem. Sănătatea reprezintă comunicarea energetică echilibrată la nivel celular, iar boala o dereglare în comunicarea energetică celulară a organismului. Imunitatea și metabolismul –răspunzătoare de sănătate – se dereglează atunci cînd energia corpului este în dezechilibru, dar ea poate fi măsurată și folosită în scop terapeutic.

Un om sănătos este un om activ, dornic de a se implica în numeroase activități și ancorat în prezent. Terapiile oferite de medicina energo-informațională se adresează omului modern, care trebuie să facă față factorilor stresanți. Fiecare boală are caracteristici specifice, deci și tratamentele oferite trebuie să fie personalizate.

desenate, pe nume „Puştiul galben”. Hearst a furat ideea, dovedind astfel că, aidoma multor antreprenori de succes, era atent şi la lucrurile mărunte.

Falsificatorul de tablouri (1)

Născut într-o familie numeroasă, săracă şi nefericită, Eric Hebborn (n. 1934, în Anglia) a fost mereu interesat de pictură şi desen, la şcoală folosind, pentru creaţiile sale, un băţ de chibrit aprins şi apoi înmuiat în cerneală. Cînd profesorul 1-a prins asupra faptei şi l-a bătut cu nuiaua, bănuind că intenţiona să provoace un incendiu, Eric s-a hotărît să pună în practică însăşi infracţiunea pentru care fusese pedepsit. Dînd foc vestiarului şcolii, a fost trimis la Borstal. Din fericire, talentul lui s-a dezvoltat frumos şi, în 1957 a fost acceptat de către Academia Regală de Arte, unde a cîştigat mai multe premii pentru desen. Părăsind Marea Britanie în 1964, s-a stabilit în Italia; mai întîi în Roma, apoi în Anticoli Corrado, la patruzeci de kilometri depărtare de capitală. Aici a înfiinţat galeriile Pannani şi a început o viaţă însorită, de „copiator“ profesionist. Furnizîndu-le negustorilor de artă picturi pe care „experţii“ le atribuiau marilor maeştri, el s-a specializat şi a practicat multe stiluri clasice precum cel francez, flamand, german, elveţian, englez, italian, lăudîndu-se că a reuşit să scoată pe piaţă cel puţin o mie de astfel de tablouri. Multe dintre ele, vîndute prin case de licitaţie cu renume - Sotheby’s, Christie’s - împodobesc astăzi cu graţie colecţii şi muzee de renume, fiind atribuite în mod greşit pictorilor Renaşterii sau vechilor maeştri din perioada cuprinsă între Secolele al XV-lea şi al XVIII-lea. Hebborn este năucit de lăcomia negustorilor şi credulitatea „experţilor“, dar nu mai mult decît de profesia de falsificator. „Nu cred că veţi găsi un om cinstit care să fie, în acelaşi timp, şi negustor“, a declarat el într-un interviu pentru BBC în 1991, după care a continuat: „Doar experţii merită să fie păcăliţi şi cu cît expertul este mai proeminent, cu atît mai mare este satisfacţia“.

(va urma)

STUART GORDON

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

OIZONTAL: 1) Vena centrală – Vechiul marinar; 2) Talaz – Oameni de cuvînt; 3) A se face nevăzut – Înalță femeile în ochii noștri; 4) Sub ochii noștri – Cîntec din trestii; 5) Lipsit de etică – Primele cursuri!; 6) Botul mașinii! – Femeia în alb; 7) Colectiv anonim la telefoane! – Micul tîrg; 8) Nunii mari! – Cercul de dans – Larg la gură; 9) Act încurcat! – Din gură în gură – Unu și unu!; 10) Iubitori fără limite.

VERTICAL: 1) Întîmplări însemnate; 2) Fier plutitor – A se uni; 3) Fug la întîmplare –Începutul campionatului!; 4) Mese!; 5) Opus!; 6) Decar!; 7) Abisuri!; 8) Bețe! – În fruntea clasamentului! – Cult!; 9) Cîtuși de puțin –Cîmpie; 10) Vitejesc – Pus pe capul învigătorului; 11) Rîs forțat – Cuier simplu.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,VALURI, VALURI!”

1) SS – CAPATUIT; 2) TAS – APASARE; 3) A – ETAPA – HOL; 4) TAR – APAS – DE; 5) DERAPATE – G; 6) DO – IAPA – ACE; 7) ARC –APAR – ON; 8) TA – NAPADITI; 9) OTREAPA –TOC; 10) RAS – APARARE.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Statuia Ţăranului român

Un echilibru cosmic cu totul remarcabil, o zodie geografică aflată sub steaua echilibrului au făcut ca la noi toate anotimpurile să fie frumoase. În alternanţa molcomă a echinocţiilor şi solstiţiilor –iarna, primăvara, vara şi toamna ne apar ca trepte cronologice ale anului, dar şi ca bucurii ale spiritului. Între acestea toate, toamna ocupă locul pe care în constelaţia artelor îl ocupă poezia. Cine nu o iubeşte?

Cine nu îşi bucură ochii şi sufletul cu şiragurile sale de minuni? Ferice dar de aceia dintre noi care, din graba ocupaţiilor zilnice, mai au puterea de a se rupe numai pentru cîteva clipe, umplîndu-şi plămînii cu miresmele de flori şi de fructe ale toamnei, desfătîndu-şi privirea cu incendiile galbene şi arămii ale frunzelor în pragul extincţiei. În parcurile oraşelor sau pe drumeagurile de ţară, e bine uneori să ne lăsăm ispitiţi de vegetaţia cu degradeuri de verde, şofran şi cinabru, să respirăm fumul uşor-albăstrui al frunzelor arse pentru purificarea pămîntului, să privim lumina aurie cum cade din ceruri ca dintr-un fagure uriaş. Împărăţia verii a fost de scurtă durată şi s-a stins în depărtări, refluxul mării şi al scurgerii implacabile a timpului dezgoleşte plajele pustii, pescăruşii se răsfaţă la ultimele raze generoase ale soarelui. Totul degajă o nostalgie fără seamăn, de parcă Vivaldi însuşi a pogorît din eternitate, contopind anotimpurile într-unui singur: Toamna... Pe dealuri, la margini de vii şi păduri, vietăţile privesc întîrziate spre lăcrimarea zării, zilele scapără ca fosforul şi se sting cu mult mai repede decît înainte, iar pe freamătul de aripi al păsărilor călătoare desluşim parcă vocea lui Mihai Eminescu: „Tîrzie toamnă e acum/ Se scutur frunzele pe drum/ Şi lanurile sunt pustii.../ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?“.

Există o mare compensaţie a acestei melancolii, există o solemnitate mai puternică decît orice reverie, ceea ce face ca, într-un fel, toamna să tragă concluziile unui an întreg: iar această solemnitate se cheamă Bucuria recoltei. Auzeam recent, de la un om al pămîntului intrat în muncile de toamnă, că pentru a fi zămislită şi a se naşte, pîinea are nevoie de exact 9 luni, ceea ce reprezintă şi ciclul vital al plăsmuirii omului. Sînt lunile unei munci îndîrjite, în care oamenii şi sevele pămîntului s-au înfrăţit, aşa cum ar fi spus Lucian Blaga, întru „Lauda seminţelor“.

Nu e o noutate să afirm că nu se poate vorbi despre toamnă şi rodnicia ei fără a elogia o mare personalitate a istoriei naţionale: Ţăranul român! În celebrul său discurs de recepţie rostit la Academie şi intitulat Laudă ţăranului român, Liviu Rebreanu spunea: „Pentru ţăranul nostru, pămîntul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest pămînt ca o plantă fermecată care nu se poate stîrpi în vecii vecilor. De aceea, pămîntul e însuşi rostul lui de a fi. Pămîntul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege. E «sfîntul pămînt inspirator», care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele, şi apele, şi munţii, şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile cu care ne prezentăm azi în lume. (...) Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani am putut să ne păstrăm fiinţa şi pămîntul“. Vreme de cîteva milenii, pămîntul şi bolta patriei s-au sprijinit pe umerii lui. Nobleţea numelui de ţăran vine, bun înţeles, de la ţară, pentru că între ele a existat din toate timpurile o identitate totală. La temelia fiecărei palme de pămînt liber de astăzi, la rădăcina fiecărui spic de grîu şi în fiecare strop din purpura macilor se află tezaurizată jertfa glorioasei oştiri de ţărani.

Imaginile de arhivă păstrează, în chip dureros, priveliştea de cele mai multe ori jalnică a satelor româneşti de odinioară. Nu era nimic idilic şi patriarhal în ele, pelagra, foametea şi analfabetismul făceau ravagii în trup şi spirit. Iar dacă literatura sămănătoristă glorifica vatra arhaică a satului, o făcea tocmai pentru a o opune politicianismului tulbure

al marilor oraşe, împestriţate de indivizi fără ţară şi de monopoluri corupte, o făcea pentru a ne întoarce la izvoarele virtuţilor primordiale pe care el, ţăranul, şi nu altcineva, le păstrase intacte de la întemeierea patriei. Dar aceasta, din păcate, nu schimba cu nimic soarta pălmaşilor. Ei s-au sculat întotdeauna cu noaptea în cap, din zorii lumii, mîinile lor au fost jupuite de ger şi arşiţă, obrazul li s-a ofilit prematur în bătaia neîndurătoare a soarelui, a ninsorilor şi a ploilor, n-au avut sărbători şi nici veşminte alese, pruncii şi vitele mureau timpuriu, iar ei priveau cu o neputinţă strigătoare la cer cum li se punea bir şi pe aerul pe care îl respirau... În toată această jale mai găseau izvoarele lăuntrice de a se bucura de singura lor mîngîiere, care a fost Doina, şi de a făuri Mioriţa. Şi totuşi, vulcanul îşi mocnea lava surdă, iar din cînd în cînd, la răspîntii de vreme, ei chemau la judecată însăşi istoria. Şi în trîmbiţele justiţiare, în larma şi flăcările revoltei, obrazul lor jefuit şi scuipat strălumina ca aurul. Represaliile dezlănţuite în urma marii Răscoale de la 1907 l-au făcut pe Nicolae Iorga să amintească politicienilor, în Parlament, că Ştefan cel Mare a cîştigat bătălia de la Podul Înalt fiindcă în armata lui au luptat ţăranii, şi a pierdut bătălia de la Războieni fiindcă acolo n-au luptat ţăranii. Adevărul, elementar ca apa, se vede limpede în întreg basorelieful neamului, unde efigia ţăranului a rămas întipărită pentru vecie. Iar această frescă vie a culminat, în Secolul XX, cu două momente cruciale: întîiul război mondial, cu epopeea Mărăşeştilor şi a Unirii de la 1 Decembrie 1918, precum şi cea de-a doua mare conflagraţie, la capătul căreia am dezrobit Ardealul de Nord, ne-am eliberat ţara de sub dominaţia fascistă şi am contribuit din plin la eliberarea Ungariei, Austriei şi Cehoslovaciei şi la zdrobirea maşinii de război germane. În toate aceste încleştări, ţăranul şi-a făcut cu prisosinţă datoria faţă de patrie, faţă de demnitatea omului ca om, faţă de umanitate.

E nevoie de o revoluţie în toată legea, care să schimbe fundamental, în bine, structura agriculturii noastre. Nu putem lăsa totul pe seama pămîntului sau a cerului. Fenomenul este deosebit de complex şi are implicaţii ce necesită tomuri întregi. Ne apropiem de sfîrşitul unui veac al cărui început a fost, cel puţin din punct de vedere al ţărănimii, tragic.

Puterea poporului (1)

Este unanim acceptat adevărul că Republica reprezintă pentru orice om lucid şi drept al acestei planete cea mai bună formă de guvernămînt. Gîndită, încă din etimologia ei latină, ca un „lucru obştesc“ (res publica), ea a însemnat din timpurile vechi ale umanităţii participarea cetăţenilor la treburile publice. Superioritatea Republicii faţă de alte tipuri de exercitare a puterii nu trebuie căutată numai în înflorirea creativităţii umane – ar fi o eroare să gîndim aşa, întrucît şi alte forme de guvernămînt au favorizat dezvoltarea artelor şi a ştiinţelor, prin urmare orice discriminare în acest plan ar fi exagerată. Ceea ce înalţă Republica faţă de monarhia absolută sau cea limitată, constituţională, este simţămîntul puterii colective, ridicarea reală a poporului la misiunea de a decide singur asupra destinului său. Din această conştiinţă plenară a autodeterminării izvorăsc mai apoi toate prefacerile remarcabile specifice cadrului democratic, prefaceri pe care le întîlnim atît în sfera civilizaţiei materiale, cît şi în aceea a civilizaţiei spirituale.

La 1920, în lecţia de deschidere a cursurilor de istorie de la Universitatea din Bucureşti, Nicolae lorga rostea o sumă de adevăruri, care bine ar fi fost să conducă întreaga activitate politică a României proaspăt reîntregite: „Mulţimile nu mai sînt ceva care să corespundă sclavilor Antichităţii, închise în temniţa ignoranţei (...). Dacă ne vom coborî la ele, cu fiecare pas în jos ne vom simţi de fapt înaintaţi; dacă vom rămîne pe piscurile noastre, vom muri de foamea realităţilor pe care înşine le vom fi refuzat. Să scriem şi să predăm ceea ce trebuie, lucrurile de care societatea are nevoie şi în sensul pe care societatea îl pretinde, ca să ne audă şi să ne asculte. Să intrăm în lupta care se poate lipsi

Mi-e dor de tata

Timpul nu poate să șteargă iubirea

Și lacrimi în suflet îmi picură greu

Trăiesc amintiri ce-mi tulbură mintea

Cu viața și moartea tatălui meu.

Copilul din mine aleargă pe cîmpuri

Și-l vede pe tata ce tînăr era

Bătrînul din mine suspină la gîndul

Că n-a apucat să-i mai spună ceva.

Cînd rar mă-ntorceam acasă la tata

Citeam fericirea pe chipul lui bun

O lacrimă tristă-mi umbrea bucuria

Cînd îl găseam un pic mai bătrîn.

O moară turbată ce macină timpul

L-a prins și pe tata în fălcile ei

E lumea, e viața, e timpul, e moartea

Și nu te întreabă de vrei sau nu vrei.

Mai aveam să ne spunem o groază de lucruri

Mai aveam să facem multe-mpreună

Pe umărul meu aș fi vrut să îl sprijin

Să-i fac bătrînețea mai blîndă, mai bună.

În sîngele lui ce-mi curge prin vene

Păstrez moștenirea tatălui meu

Dar moara turbată pe nimeni nu iartă

Și-i las moștenire fiului meu.

Mi-e dor să-l mai văd o dată pe tata

Privesc pălăria uitată în cui

Dar tata-i departe, aprind lumînarea

O, Doamne, ai grijă de sufletul lui.

MARIUS BUDĂRĂSCU

de noi, dar departe de care noi înşine nu însemnăm nimic“.

Popor cu un pronunţat simţ al democraţiei, românii n-au putut să se bucure însă, din păcate, prea des de binefacerile acesteia. Împrejurările istorice au fost prea crîncene, vremuri îndelungate, pentru a permite elaborarea şi consolidarea unor forme civice de participare la conducerea obştei. Şi, totuşi, au existat unele forme de pionierat ale democraţiei, cum au fost obştiile ţărăneşti, instituţia sfaturilor şi a breslelor juruite dinaintea judelui unanim ales (şi care în Cîmpulungul de Muscel au trăit vreme de sute de ani), au mai fost şi devălmăşiile, adică acele structuri de organizare economică şi repartiţie a produselor care atestă un simţămînt cronic al democraţiei la români. Deşi aristocraţia noastră a fost recrutată vreme de sute de ani din rîndul celor mai destoinici fii ai poporului, uneori direct dintre ţăranii răzeşi, mulţimile aveau prilejul să se pronunţe asupra destinului naţional deabia în războaiele de apărare a patriei.

În multe privinţe, date fiind condiţiile restrictive ale epocii, domnitorii noştri au practicat ceea ce politologii numesc „despotism luminat“. Avînd drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor (acesta din urmă fiind exercitat mai ales în cazuri de „hiclenie“, adică de înaltă trădare), domnitorii conduceau ţara cu ajutorul sfatului boieresc, autoritatea lor fiind totuşi limitată de ceea ce atît de frumos spune datina prin cuvintele „obiceiul pămîntului“. Tutelînd întreaga sinteză de drept consuetudinal, byzantin şi domnesc, aceste cutume au fundat celebrul „jus valachicum“ pe care, personal, îl consider primul germene de justiţie republicană la români.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (1986)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Marea resetare: revoluţia care a mai fost propusă

În fiecare ianuarie, staţiunea Davos găzduiește elita liderilor economici și guvernamentali, pe care Forumul Economic Mondial îi reunește într-o exclusivistă întîlnire. Anul acesta, din cauza pandemiei, reuniunea a trebuit reprogramată. Însă controversele privind tema reuniunii – Marea resetare – nu au suferit nici o amînare.

„Marea resetare” („The Great Reset”), propunerea de recalibrare a economiei globale formulată de Forumul Economic Mondial (FEM), a făcut deja obiectul unei ample dezbateri publice. Iar criticile care i-au fost aduse au acoperit un spectru larg, avînd la un capăt presupusul caracter utopic al propunerii, iar la celălalt o presupusă intenţie ocultă, a unei cabale a liderilor mondiali, de a instaura o dictatură globală. Probabil mai puţin sonore și, cu siguranţă, mai puţin populare au fost criticile aduse de analiști experţi în politici publice, digitalizare și economie globală. Ce putem ști cu adevărat despre originea și ramificaţiile Marii resetări? O analiză sistematică este necesară pentru sortarea opiniilor contradictorii.

Cine?

Arhitecţii Marii resetări sînt profesorul Klaus Schwab, directorul executiv al Forumului Economic Mondial, alături de Thierry Malleret, administrator partener al Barometrului Lunar – o analiză predictivă adresată

ETICHETA

investitorilor, directorilor de transnaţionale și altor decidenţi. Central pentru acest proiect este Klaus Schwab. În vîrstă de 82 de ani, a avut un parcurs profesional prodigios: la 27 de ani deţinea deja cinci diplome de inginerie mecanică și economie. La 31 de ani devenea cel mai tînăr profesor universitar din Elveţia, iar la 33 de ani (în 1971) punea bazele unei fundaţii, pe care a numit-o Forumul European de Management. Pe atunci, Klaus Schwab era profesor de politici corporative elveto-germane, la Centre d’Etudes Industrielles (CEI) din Geneva – una dintre cele patru facultăţi de administraţie și afaceri care au avut un rol în revoluţia managerială care a succedat Planul Marshall în Europa, un pol al competenţei în management, cu conexiuni la nivel global.

(continuare în pag. 23)

ALINA KARTMAN (SEmnELETImPULUI.ro)

Naționalismul-liberal,

Probabil că titlul acesta vă intrigă puțin. De „național-liberal” am auzit cu toții, dar de „naționalism-liberal” prea puțini. În primul moment te gîndești că e vorba despre o greșeală de scriere. Totuși, naționalismul liberal există, iar în ultimii 25 de ani a fost teoretizat de profesori în științe politice din cîteva țări ale lumii. Mă refer aici la Gina Gustavsson, profesor al Universității din Uppsala, Suedia și membru asociat al Universității Oxford; la David Miller, profesor de teorie politică la Universitatea Oxford; Jesus Huerta de Soto, profesor de Economie politică al Universității Regele Juan Carlos din Madrid; Yael Tamir, profesoară de Științe politice la Universitatea din Ierusalim, cu un doctorat în filosofie politică la Universitatea Oxford. Toți aceștia au ținut prelegeri și au scris cărți despre naționalismul liberal.

o nouă șansă

Oameni cu experiență în acest domeniu de activitate au înțeles că naționalismul face parte din fibra internă a cetățenilor care compun națiunile, și nu poate fi îndepărtat doar findcă așa vor unii, că el trebuie adaptat la nevoile lumii actuale și unit cu liberalismul pentru a da încă o dată măsura valorii sale. Așa s-a născut teoria naționalliberalismului.

Secolul al XX-lea a început cu definitivarea operei de căpătîi a naționalismului, formarea statelor naționale. Avem o maximizare a sentimentului național în toate noile state formate în urma primul Război Mondial, lucru de înțeles pentru oamenii ce-și împliniseră visul de veacuri – de a trăi uniți între aceleași granițe.

(continuare în pag. a 22-a) mArIUS mArIn

EDITORIAL

Știam că mi se va întîmpla și mie. Că era doar o chestiune de timp pînă cînd ne vom cunoaște intens, pînă la ultima celulă. După cîteva alarme false, în vara ce tocmai s-a încheiat, de data asta a venit țintit, decis și poate mult prea violent. Sîntem acum în plină negociere a ceea ce se va întîmpla în viitorul apropiat. Eu îmi doresc să plece, el, probabil, vrea același lucru. Mă cunoaște, de pare. Pentru că mi-a lăsat gustul, mirosul și pofta de mîncare. Mi-a lăsat chiar și dorința de lucru. Dar mi-a luat ceva rezerve din plămîni și somnul. Atipic, spun cei de la spital, pentru că nici măcar temperatură nu am. Saturația de oxigen este de 95%. Adică bună, spun alții mai pricepuți ca mine. Dar mi-a luat somnul. Se știe că un om poate rezista fără mîncare 40 de zile, fără apă doar 6. Dar fără somn maxim 4. Covid-19, prietenul meu deja, este mult mai deștept acum decît în varianta primitivă din 2019. Se instalează cu o tuse de care nu scapi și care se declanșează mai mereu cînd ești la orizontală. Prin urmare, încearcă să dormi cînd îți verși plămînii. Este cumplit. În mesajele pe care le scriu prietenilor, fraza ,,Tusea mă omoară” este cea mai folosită. Ca să dorm stau în capul oaselor, pe un fotoliu. Și nici așa nu prea reușesc. Cum simte că se instalează relaxarea ce induce somnul, virusul acționează. Vine, te mușcă de gît și tușești violent. În acest moment, am rană în gît, iar mușchii toracelui au devenit dureroși la fiecare spasm. Și iau medicamente de tuse. Am fost și pe perfuzii, la spital, pînă acum cîteva ore și mă rog să se găsească un remediu care să mă ajute să dorm. Pentru că în rest, aparent, sînt bine.

Am primit asigurări că în cîteva zile voi fi mai bine, că tusea se va ameliora. Sper să fie așa. În ultimele trei zile, mai exact de marți pînă joi, am dormit, legat, maxim patru ore. Cînd am ajuns la spital eram deja bombă cu ceas. Nu domisem, tusea era violentă și locuri la ATI nu erau, așa că am așteptat ceva pînă să mi se aloce un pat, pentru a mi se aplica o doză considerabilă de medicamente injectabile care să mă ajute să răzbat. Cei care susțin că sînt locuri la ATI se înșală. Nu este așa, cel puțin unde am fost eu. Deja îi privesc cu alți ochi pe cei care spun că spitalele sînt goale. Nu, nu sînt. Sînt goale, da, dar de personal calificat. Din acest motiv nu voi face public numele spitalului la care am fost, pentru că munca fetelor de acolo, un medic și un asistent la mai mult de 30 de cazuri de Covid confirmate, este enormă. Și asta la unul dintre cele mai bine cotate spitale din București. Nu vreau să mă gîndesc ce se întîmplă la spitalele din țară, ce dezastru este acolo. Cert este că eu le mulțumesc și le cer scuze că, la un moment dat, mi-am pierdut cumpătul. Eram nedormit de trei zile. Eram cel mai grav caz – singurul care tușea extrem de violent și a cărui stare se deteriora de la oră la oră. Îmi cer scuze că nu am reținut numele asistentei și al medicului care mi-au redat liniștea și care mi-au dat tratament. Și îmi cer scuze, de asemenea, că nu am reținut numele unui om extraordinar, pacient și el, în vîrstă de 57 de ani, care m-a înduioșat prin empatia pe care o avea față de noi toți. La un moment dat, între două crize de tuse, îl priveam și mă gîndeam: de ce țara asta nu are astfel de valori și în politică?

Acum stau acasă pentru 14 zile. Mă simt puțin mai bine, prietenul meu, Covid-19, dar și tusea care îl însoțește, sînt prezenți. Pîndesc! Cîmd vreau să scap puțin, tusea revine. Sper ca tratamentul să își facă efectul și în cîteva zile să fiu mai bine. Este o experiență pe care nu o voi uita, un mod de a vedea viața diferit. Am văzut multă suferință în spitale. Știam, dar cînd o simți te consideri, cu adevărat, fragil. Așa cum se știe, acolo, în acel loc, se vede cu adevărat cît de egali sîntem în fața morții. TAno

Un om, o via Þ ă, o epocă

Aristide Buhoiu face parte

Îl conducem astăzi pe ultimul drum pe cel care a făcut ,,Drumurile europene“ și ,,Drumurile printre amintiri“, autentice lecții de religie naturală, de cultură, de iubire față de această țară și de deschidere spre universalitate. Mulți dintre eroii acelor drumuri își dorm somnul de veci aproape, mă refer la sanctuarul scriitorilor care e aici, la o aruncare de băț, unii fiind prieteni buni cu Aristide Buhoiu – Eugen Barbu, Nichita Stănescu, la alții pe care, prin forța lucrurilor, nu putea să-i cunoască, dar i-a omagiat în bijuteriile lui de reportaje și emisiuni. Mă gîndesc la Poetul și Doctrinarul Național Mihai Eminescu, la Caragiale, la Coșbuc, la Rebreanu, la Nicolae Labiș, oameni pe umerii cărora, ca să-l parafrazez pe Delavrancea în ,,Apus de Soare“, stă bolta acestei țări, ca pe umerii unor uriași. Familia mea are un ritual, o procesiune: în fiecare lună, sîmbăta, venim și la Cimitirul Bellu să dereticăm, să curățăm, să punem flori, să aprindem o candelă la mormintele oamenilor pe care i-am cunoscut sau pe care nu i-am cunoscut, dar îi venerăm. Aș vrea să le învăț pe fetițele mele ca atunci cînd eu însumi nu voi mai fi pe acest pămînt să nu uite aceste drumuri. Nu sînt „Drumuri europene“, nu sînt ,,Drumuri printre amintiri“, sînt drumuri prin cimitire, pentru că așa este scris în cartea vieții și a morții, să ne omagiem ființele dragi. Mai spun o dată ceea ce am spus și la mormîntul lui Avram Iancu: iată superioritatea ritualului creștin de îngropăciune față de alte ritualuri, să zicem ritualul de incinerare! Ne-am fi adunat noi, oare, astăzi aici, atît de mulți și cu onoruri militare, în fața Drapelului

ETICHETA

din tinerețea

mea... (II)

Patriei, dacă era o urnă cu cenușă? Nici vorbă! Dar osemintele înseamnă rădăcinile unui popor. Osemintele lui Eminescu aici, osemintele lui Brâncoveanu descăpățînat la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din centrul Bucureștilor, osemintele galbene ca aurul, de sfințenie ortodoxă, ale lui Ștefan cel Mare, de la ctitoria sa, Mînăstirea Putna, craniul de la Mînăstirea Dealu, al unificatorului de țară Mihai Viteazul. Noi mergem în pelerinaj acolo și le luminăm mintea urmașilor noștri și urmașilor urmașilor noștri. Nu vom intra în nici o mare familie europeană decît cu valorile noastre, cu identitatea noastră, cu datinile noastre, cu tradiția, cu istoria, cu limba noastră, care este cea mai aproape de limba vorbită în Roma Antică, latina vulgata, latina populară, pe care o vorbim noi, aici, după 2000 de ani. Atunci cînd voi veni la mormintele despre care am pomenit, firește că voi veni și la mormîntul pe care singur și l-a ales aici, în acest sanctuar, la Cimitirul Bellu Militar. Se spune, îndeobște, că Televiziunea e o religie a epocii moderne. Dacă este așa, atunci Aristide Buhoiu a fost un mare preot, un mare sacerdot al acestei religii. Uitațivă ce mizerii se difuzează astăzi pe diverse posturi de Televiziune; sociologii numesc asta „fenomen de aculturație”, emisiuni distractive proaste, trase de păr, multă vulgaritate, insultarea țării și a bisericii creștine. Nu-mi imaginam, cînd îmi dădeam licența în Sociologia Religiei, că voi ajunge în momentul să văd că este batjocorit Isus Christos prin mijloacele de informare în massă, că e batjocorită biserica noastră străbună, că e vînat Patriarhul României, că e vînat Papa de la Roma,

Naționalismul-liberal, o nouă șansă

(urmare din pg. 21)

Firește că în acest moment sentimentul național e atît de puternic încît oricine ar atenta la el este dat la o parte imediat. Oamenii se comportă ca niște copii care au primit o jucărie nouă, pe care nu vor să o dea și altora de frică să nu o piardă. Asta în statele învingătoare. În statele înfrînte, care și-au pierdut jucăria, sentimentul național se acutizează din cauza înfrîngerii din război și a umilințelor la care fosta mare putere e supusă. Așa apare teribilul național-socialism în Germania anilor ʼ30, care va produce crimele și distrugerile din cel deal II-lea Război Mondial.

După a doua conflagrație mondială, se face din nou apel la naționalism pentru reconstruirea țărilor distruse de război. De fapt, nici nu aveau altă cale, fiindcă doar așa poți convinge oamenii să lucreze împreună, coordonați de la un centru statal de putere. De asemenea, tot de naționalism te folosești cînd ceri taxe de la grupul care formează națiunea. Iată că, exceptînd perioada naționalismului german, din deceniile 3 si 4 ale Secolului XX, această ideologie a făcut mai mult bine decît rău. Atunci, de ce după 1989 naționalismul a fost pus la zid și s-a vorbit cu teamă de el și de influența lui în politică, iar partidelor naționaliste li s-au aplicat etichete defăimătoare? Fiindcă în noua lume globalistă care se pregătea, naționalismul ar fi constituit o frînă serioasă în calea adunării averilor de către oligarhia planetară. Aceeași oligarhie s-a folosit de naționalism atunci cînd i-a convenit, persuadînd cetățenii să accepte măsurile luate pe plan global împotriva schimbărilor climatice sau măsurilor economice, pentru a-și alinia prețurile la mercurialul dictat de acești oligarhi sau pentru a accepta distrugerea propriilor economii, chipurile neperformante și poluante.

Liberalismul, pe de altă parte, a fost promotorul capitalismului, a ajutat dezvoltarea micilor afaceri, a stimulat inițiativa privată și a ridicat economiile statelor, promovînd egalitatea în drepturi și libertatea.

Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor statului la protecția drepturilor și libertăților individuale, opunîndu-se ideii de „stat providențial”. Indivizii sînt liberi să își urmărească propriile interese atît timp cît nu afectează drepturile și libertățile celorlalți. Liberalismul economic este doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția statului în economie și are ca principiu fundamental proprietatea individuală.

Pentru ca cele două ideologii – cea naționalistă și cea liberală – să se unească, naționalismul a trebuit să sufere o ușoară transformare în așa-numitul naționalism civic. Cunoscut și sub numele de naționalism liberal, este o formă de naționalism identificată de filozofii politici care cred într-o formă incluzivă de naționalism ce aderă la valorile liberale tradiționale ale libertății, toleranței, egalității și drepturilor individuale. Naționaliștii civici apără valoarea identității naționale, afirmînd că indivizii au nevoie de aceasta pentru a duce o viață autonomă și că politicile democratice au nevoie de identitate națională pentru a funcționa corect. Cu alte cuvinte, acest naționalism civic nu va discrimina persoanele din alt grup etnic decît cel al națiunii, ci le va include în acesta, oferindu-le drepturi și șanse de afirmare egale, cu condiția ca ele să respecte instituțiile politice și principiile liberale pe care cetățenii acelei țări le susțin. Calitatea de membru al națiunii civice este deschisă oricărui cetățean, indiferent de cultură sau etnie, care împărtășește aceste valori.

Pentru a primi cetățenia română ca emigrant, trebuie să îndeplinești unele condiții necesare și suficiente pentru a te putea integra în societatea noastră, dintre care: să dovedești, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român; să ai asigurate, în România, mijloace legale pentru o existență decentă; să cunoști limba română și să ai noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, în măsură să te integreze în viața socială; să vorbești limba română, este desigur cea mai

amîndoi fiind niște reprezentanți ai celor dintîi Apostoli ai Mîntuitorului. Patriarhul este urmaș al lui Andrei, care a evanghelizat aici, la Gurile Dunării, în Peștera Sfîntului Andrei, aceasta fiind cea mai veche biserică din Europa; puțină lume ia în considerare această realitate. Iar Papa de la Roma este urmaș, pe lanțul generațiilor, al fratelui Apostolului Andrei, și anume Sfîntul Petru. Ei sînt bălăcăriți în fel și chip, sînt vînați de niște oameni fără Dumnezeu. Cum e posibil să degenereze moralitatea în asemenea hal? Unde se vor opri acești vînători de subiecte și vînători de bani nemunciți? Am să spun cîteva cuvinte despre prietenia noastră. L-am cunoscut imediat după cutremurul din 1977. El pregătea atunci o carte despre acea cumplită tragedie, dar și despre forța morală și de regenerare a Poporului Român. M-a invitat să contribui și eu cu un reportaj. Atunci i-am cunoscut familia, care era o gazdă desăvîrșită. Îmi aduc aminte cu plăcere de cîte ori mergeam cu bunul nostru amic Eugen Barbu, dar și cu profesorul Iosif Constantin Drăgan și cu alții, la el acasă. El și cu iubita și devotata lui soție, Gabriela, ne primeau întotdeauna cu masa întinsă, ne primeau cu inima deschisă, ne-am simțit ca într-o a doua familie la ei acasă. Atunci i-am cunoscut și copiii. Rareori am văzut copii mai reușiți, mai frumoși, mai bine crescuți, mai educați, cu mai mult bun-simț decît Luana și Aristide. Pe urmă, el a ales să plece în America, a fost dorința lui. În 1984, i s-a făcut viața grea, că tot vorbesc unii acum, fără să știe, de relațiile unora și altora cu Securitatea, n-aș fi spus asta niciodată dacă nu se întîmpla nefericitul eveniment. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Necrologul a fost rostit liber, marți, 19 septembrie 2006, la ceremonia funerară de la Cimitirul Bellu Militar)

importantă condiție pentru deplina ta integrare, fără ca asta să însemne negarea limbii tale materne.

În contextul politic și social actual, naționalismulliberal se poate opune eficient tendințelor de uniformizare ale globalismului, care dorește că ne impună tuturor „noul normal”, așa cum i se spune capitalismului corporatist care vrea să conducă lumea, eliminînd micile companii, și care vine la pachet cu o nouă morală, bazată pe vinovăția colectivă a albilor în fața rasei negre, pe „libertatea sexuală” și pe restrîngerea drastică a drepturilor și libertăților, concomitant cu sporirea semnificativă a puterii statului global, care-ți va spune ce trebuie să mănînci, cum trebuie să gîndești și, mai ales, cînd trebuie să mori fiindcă nu mai ești productiv și, deci, nici util.

Naționalismul-liberal se bazează pe colaborarea statelor-națiune, pe conservarea specificului național al fiecăruia, pe garantarea tuturor drepturilor și libertăților, pe libera concurență economică și pe egalitatea în drepturi a minorităților naționale, cu grupul etnic majoritar așa cum spuneam mai sus. Între toate aceste drepturi și libertăți, dreptul de proprietate are o importanță majoră, fiindcă el stă la baza dezvoltării economiei liberale și a fixării națiunii de teritoriul național.

Dacă citiți cu atenție și articolul ,,Despre naționalismul liberal”, din suplimentul „Tribunul”, în care, profesorul J.H. Soto de la Universitatea Regele Juan Carlos din Madrid teoretizează foarte bine toate aspectele acestui curent politic, veți vedea că rezonați pe deplin cu acesta, fiindcă el nu e decît rezultatul dorinței națiunilor de a trăi libere și în armonie una cu cealaltă, exprimînd totodată năzuințele majorității oamenilor, de a făuri o societate care să valorifice moștenirea secolelor trecute, într-o formă înaltă și definitivă a civilizației occidentale, din care cu toții facem parte. Un deziderat care se poate împlini cel mai bine punînd în practică principiile naționalismuluiliberal, principii pe care le promovează și le susține și Partidul Vadimist Român.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Marea resetare: revoluţia care a mai fost propusă

(urmare din pg. 21)

Această carte de vizită a fost suficientă pentru ca Schwab să poată invita cîteva sute de manageri de top, membri ai Comisiei Europene și economiști, în micuţa și selecta staţiune elveţiană de schi de la Davos pentru a sărbători 25 de ani de la înfiinţarea CEI. Schwab a ajuns să controleze în întregime evenimentul printr-un artificiu. Împreună cu unul dintre asociaţii săi, Duri Capaul, a creat o firmă, International Edication Services, și a înaintat directorului CEI un contract pentru organizarea evenimentului. În termenii acelui contract era prevăzută o inversare a rolurilor organizatorice, astfel că responsabilă de eveniment nu mai era facultatea, ci firma lui Schwab, care „deţine toate drepturile privind realizarea Simpozionului European de Management… are drepturi depline de a utiliza numele CEI și know-how-ul (în organizarea simpozionului)”, iar „Klaus Schwab este complet responsabil pentru proiect… toate deciziile CEI privind simpozionul vor fi delegate lui KS (Klaus Schwab)”.

Prima întîlnire de la Davos, din 1971, care a durat 14 zile, urmărea să familiarizeze jucători economici cheie din Europa cu metodele economice moderne americane și, ca rezultat, să propună noi strategii corporative pentru companiile europene. Reuniunea a fost un succes, așa că a fost reeditată, de atunci, în fiecare an. În urma simpozionului, Schwab a înfiinţat un fond fiduciar, numit Forumul European de Management, care, din 1987 a devenit ceea ce se numește astăzi Forumul Economic Mondial. Organizat ca structură nonprofit, acesta a continuat tradiţia întîlnirilor de nivel înalt de la Davos, care au devenit o platformă pentru elitele globale.

Ce?

La întîlnirea din ianuarie 2012, participanţii adunaţi într-un număr record – 2.600 de lideri din mediul de afaceri, guvernamental și societatea civilă, între care aproape 40 de șefi de stat – au luat în discuţie „Marea transformare” („The Great Transformation”), ca soluţie la provocările globale între care prioritare erau răspunsul la criza economică europeană și încadrarea în cîmpul muncii a celor 200 de milioane de șomeri la nivel european. De la dezechilibrele fiscale la gestionarea deficitară a resurselor de apă, hrană și energie, de la instabilitatea socială la subvenţionarea inegală a nevoilor statelor, cele mai stringente probleme ale omenirii erau cuprinse în schema interconectată care alcătuia Raportul privind riscurile globale 2012. Marea transformare era lansată public drept răspunsul strategic la aceste riscuri al liderilor globali. Cu cel puţin un an înainte de întîlnirea anuală, membrii Forumului fuseseră invitaţi să contribuie la stabilirea Agendei Globale, propunînd soluţii inovatoare la probleme globale. Cele care, din perspectiva Forumului, erau cele mai interesante, au ajuns să fie discutate în cadrul întîlnirii anuale și apoi menţionate în raportul de după reuniunea de nivel înalt. Acest raport nu avea valoare de acord interstatal, așa cum nici Marea resetare nu are, ci reprezenta mai degrabă un rezumat al discuţiilor. În esenţă, marea transformare presupunea crearea unor modele noi de creștere economică și de utilizare a forţei de muncă, dezvoltarea unor modele noi de leadership și inovaţie, de management sustenabil al resurselor, precum și a unor modele noi de răspuns la provocările de ordin social și tehnologic pe care le aduce viitorul. „The

Despre naţionalismul liberal (IV)

Principii esenţiale ale naţionalismului liberal (3)

Totuşi, libertatea de emigrare şi imigrare trebuie să fie supusă, la rîndul ei, unei serii de reguli şi principii care o împiedică să fie utilizată în scopuri coercitive şi intervenţioniste contrare liberei interacţiuni între naţiuni. Astfel, imigrarea nu trebuie să fie subvenţionată de către „statul bunăstării”. Cei care imigrează trebuie să o facă pe propriul risc. Dacă nu este aşa, transferurile forţate de venit de la anumite grupuri sociale la altele vor atrage ca un magnet o imigraţie artificială care nu doar că va afecta procesele redistributive, dar, pe deasupra, va da naştere unor importante conflicte sociale. Se înţelege perfect marea ameninţare pe care imigraţia o reprezintă pentru „statul bunăstării” şi că acesta este principalul responsabil pentru ridicarea zidurilor în calea imigraţiei în vremurile moderne. Unica soluţie pentru cooperarea paşnică a naţiunilor constă, prin urmare, în desfiinţarea „statului

Great Transformation” nu era însă o revelaţie spontană, ci o șlefuire a unor propuneri anterioare precum „Rethink, redesign, rebuild” („Regîndește, recreează, reconstruiește”) – 2010; sau „Shaping the Post Crisis World” („Modelarea lumii post-recesiune”) – 2009. Marea resetare, propusă la opt ani de la Marea transformare, vine de fapt cu același vechi apel la restaurare globală, de data aceasta ca răspuns la criza generată de pandemia de COVID-19. Cu alte cuvinte, în spatele iniţiativei Marii resetări stă o istorie întreagă de planuri începute și duse doar pînă la un punct. Quinn Slobodian inventaria într-un editorial publicat în The Guardian expresiile-cheie care, numai în ultimul deceniu, au fost folosite de autori sau politicieni pentru a descrie transformări de genul celei propuse de Marea resetare: „marea financializare”, „marele regres”, „marea răsturnare de situaţie”, „marea accelerare”, „marea devoalare” și „marea decuplare” sînt doar cîteva dintre ele, spune Slobodian, furnizînd totodată referinţe pentru fiecare dintre acestea. În același editorial, Slobodian evidenţia „Marea transformare”, o evaluare făcută secolul trecut de economistul maghiaro-american Karl Polanyi, decedat în 1966. Acesta propusese încă din 1944 o regîndire a economiei, pe care el a numit-o atunci „Marea transformare” și care presupunea înţelegerea economiei de piaţă și a statului-naţiune nu ca două elemente distincte, ci ca un întreg, pe care l-a intitulat „societatea de piaţă”. Polanyi susţinea că mentalităţile economice ale omenirii s-au schimbat și că, sub presiunea concurenţei, a industrializării și a creșterii influenţei statelor, relaţiile economice cîndva bazate pe reciprocitate și redistribuire au fost alterate și înlocuite cu o piaţă care nu se mai autoreglează. Astăzi, viziunea lui Polanyi este contestată de cercetători, care spun că evaluarea economistului este trunchiată și derutantă.

În prezent, în miezul campaniei pro-resetare, bogată în articole, clipuri video, webinare și podcasturi, stă cartea The Great Reset, publicată, în iunie 2020, de Klaus Schwab și Thierry Malleret. Volumul detaliază motivele pentru care este nevoie de o nouă strategie globală, impactul pe care îl așteaptă de la aceasta și provocările cu care s-ar putea confrunta. Însă cartea este departe de a fi programul unei revoluţii. Scrisă, asumat, „la graniţa dintre o cercetare academică și un eseu”, cum spune Schwab în introducerea volumului, The Great Reset nu cuprinde nici un plan, ci este o trecere în revistă a principalelor tendinţe globale în economie, mediu și tehnologie, interpretate într-o cheie despre care analiștii spun de multă vreme că este distinctivă pentru Forumul Economic Mondial.

Aspecte controversate

După lansarea publică a acestei strategii, lideri politici precum prim-ministrul canadian Justin Trudeau, președintele american Joe Biden, prim-ministrul britanic Boris Johnson și prinţul Charles al Marii Britanii au salutat iniţiativa și s-au declarat în favoarea unei „reconstrucţii mai bune”. Unele recenzii au văzut și în enciclica Fratelli tutti a Papei Francisc, sau în cartea sa Let Us Dream (Haideţi să visăm!), o convergenţă cu o parte a idealurilor enunţate de Marea resetare, deși enciclica sau cartea nu fac referire la iniţiativa Forumului. Atît Forumul Economic Mondial, cît și canale media catolice au semnalat această convergenţă, chiar dacă fiecare a accentuat iniţiativa părţii pe care o reprezintă.

La începutul lunii noiembrie 2020, după apariţia unui clip video conţinînd discursul lui Justin Trudeau la o întîlnire

bunăstării” şi stabilirea unei complete libertăţi de imigrare. În al doilea rînd, libertatea de emigrare nu trebuie să implice, în nici un caz, rapida acordare a dreptului de vot emigranţilor, cu scopul de a evita exploatarea politică din partea naţionalităţilor implicate în respectivele fluxuri de emigrare. Cei care emigrează trebuie să fie conştienţi că se mută într-un nou mediu cultural, în care se presupune că îşi vor ameliora condiţiile de trai, dar fără ca aceasta să le dea dreptul de a utiliza mecanismele de coerciţie politică (obţinute prin vot democratic) pentru a interveni şi modifica procesele spontane ale pieţelor naţionale pe care sosesc. Doar după o perioadă lungă de timp, după ce se consideră că şi-au însuşit deplin principiile culturale ale societăţii receptoare, se poate lua în considerare acordarea dreptului de vot. În al treilea rînd, imigranţii şi emigranţii trebuie să poată demonstra că acced la un grup social care îi primeşte cu scopul de a-şi aduce contribuţia lor sub forma capacităţii de muncă, tehnică sau antreprenorială. Mai precis, că se vor baza pe mijloace de trai independente, încît să nu reprezinte o povară şi să poată, ca principiu general, să se întreţină singuri.

a Organizaţiei Naţiunilor Unite, zeci de mii de interacţiuni în social media au acuzat existenţa unei conspiraţii a liderilor globali care s-au folosit de pandemie pentru a introduce politici socialiste și politici de mediu dăunătoare. Totul a culminat într-o petiţie online împotriva strategiei FEM, care a reușit să strîngă peste 80.000 de semnături în mai puţin de 72 de ore. Zeci de mii de interacţiuni în social media au acuzat existenţa unei conspiraţii a liderilor globali care s-au folosit de pandemie pentru a introduce politici socialiste și politici de mediu dăunătoare. Suspiciunilor de conspiraţie li s-au adăugat vocile unor lideri conservatori precum liderul opoziţiei canadiene, Erin O’Toole, care a criticat ideea unei resetări și a pretins că Justin Trudeau folosește pandemia pentru a implementa un experiment masiv și riscant.

Zvonurile au evoluat într-o veritabilă teorie a conspiraţiei, cuprinzînd „elitele financiare globale” care doresc să instaureze un regim totalitar marxist, care să suspende dreptul la proprietate personală, să militarizeze orașele, să impună vaccinarea și să creeze tabere izolate pentru cei care ar opune rezistenţă instaurării „Noii Ordini Mondiale”. Vectori de interes: abolirea proprietăţii și supravegherea

Deși cartea The Great Reset nu conţine nici o referire la anularea proprietăţii private, unii au atribuit în mod fals Forumului Economic Mondial obiectivul ca, pînă în 2030, proprietatea privată să fie abolită. Confuzia a venit de la un editorial din 2016 semnat de Ida Auken, membră socialliberală a parlamentului danez, în care își imagina o extremă a viitorului pe care tehnologia actuală deja oface posibilă.

E adevărat că Forumul Economic Mondial a publicat o listă de scenarii dezirabile pentru anul 2030, însă, deși lista cuprinde o referire la descurajarea achiziţiei de automobile prin interzicerea accesului mașinilor private în orașe și încurajarea car-sharing-ului, totuși abolirea proprietăţii nu apare printre scenariile dezirabile imaginate de Forum. În schimb, autorii consideră recomandabilă înscrierea voluntară în aplicaţii de urmărire a contacţilor COVID-19, în scopul de a putea limita răspîndirea virusului SARS-Cov-2. Este oferită ca exemplu experienţa statului Singapore ca ilustrare a supravegherii de stat care poate respecta intimitatea majorităţii celor supravegheaţi. Cartea nu merge mai departe de atît, dar sugerează că întrebările privitoare la gradul în care supravegherea ar trebui să facă parte din viitoarele contracte sociale sînt o componentă importantă a dezbaterii privind legislaţia viitorului.

Citind cartea Marea resetare, cineva ar putea concluziona că poziţia Forumului Economic Mondial cu privire la supraveghere este pozitivă doar în cazul programelor de prevenire a infectării cu COVID-19. Pentru alte situaţii, Forumul pare că recomandă prudenţa, mai ales atunci cînd îl citează pe controversatul istoric Yuval Harari imaginînduși o distopie în care Coreea de Nord își crește incremental forţa de control folosind algoritmi de supraveghere. Aici este însă nevoie să lărgim cadrul. Prin membrii săi, Forumul Economic Mondial a făcut deja apel la o schimbare de accent în discursul cu privire la tehnologie – de la ameninţări la oportunităţi, de pildă catalogînd drept dezirabilă încărcarea telefoanelor mobile inteligente cu informaţii despre sănătatea emoţională a utilizatorilor, fără nici un fel de rezervă. Acest shift de la ameninţare la oportunitate este benefic pentru companiile Big Tech și, argumentează Forumul, și pentru guverne. Însă calculul de oportunitate pentru societate în ansamblu este departe de a fi încheiat, iar dovezile care să suspende nevoia de prudenţă sînt mai degrabă lapidare.

În al patrulea şi ultimul rînd, şi acesta este principiul cel mai important care trebuie să regleze emigraţia, imigranţii trebuie să respecte cu scrupulozitate, în general, dreptul material (în special, penal) al grupului social care îi primeşte şi, în particular, dreptul de proprietate privată în vigoare în societatea în care sosesc. În acest mod, se vor evita fenomenele de ocupare masivă (ca, de exemplu, cel alfavelelor în Brazilia, care s-au construit întotdeauna pe terenuri aflate în proprietatea altora). De regulă, problemele cele mai vizibile favorizate de imigraţie îşi au originea în aceea că nu există, cu caracter prestabilit, o clară definiţie şi/sau apărare a drepturilor de proprietate implicate, încît cei care sosesc cauzează inevitabil o cantitate importantă de costuri externe celor care deja locuiesc acolo, ceea ce determină apariţia focarelor de xenofobie şi violenţă, cu un mare cost social. Aceste conflicte sînt minimizate şi evitate în totalitatea lor pe măsură ce se avansează în procesul de privatizare a tuturor resurselor existente în grupul social. (va urma)

J.H. SOTO

po L i T ică G eopo L i T ică

Germanii au recunoscut Ucraina ca stat eșuat

Ziarul Die Welt a publicat un articol cu comentarii ale politicienilor germani cu privire la posibila creare a unei misiuni militare de instruire în Ucraina de către Uniunea Europeană. Ziarul Welt am Sonntag a raportat anterior asupra examinării de către UE a posibilității de a crea o astfel de misiune cu referire la un document intern al Ministerului European de Externe. Misiunea în cauză va fi numită Misiunea Militară de Consultanță și Instruire a UE din Ucraina (EUATM).

După cum remarcă Die Welt, un reprezentant al blocului conservator CDU/ CSU a vorbit în sprijinul acestei inițiative, iar reprezentanți ai „stîngii” și „Alternativelor pentru Germania” s-au pronunțat împotriva ei. În același timp, reprezentanții partidelor SPD, Verzilor și FDP (liberali) nu au comentat această propunere. În același timp, ambasadorul Ucrainei în Germania, Andriy Melnyk, a cerut țărilor UE și în special Germaniei să înceapă „cît mai curînd posibil”

desfășurarea acestei misiuni. Publicația a stîrnit reacții din partea cititorilor. ,,Ucraina nu este un stat de uniune, iar acesta este un conflict de care trebuie să stăm departe. De fapt, Ucraina este un stat eșuat adiacent UE. Nici mai mult, nici mai puțin”, a scris utilizatorul Max S. ,,Ucraina nu este membră a NATO și UE. Fiecare partener UE ar trebui să stea departe de acest conflict. Afganistanul ar trebui să devină o lecție pentru UE”, a spus Michael W, iar Ulrich F. a întrebat „De ce ar trebui să-i pese Germania Ucrainei?”. ,,Germania este pe primul loc. Ucraina nu este problema noastră”, scrie Martin M., iar un alt citator a subliniat: ,,Nu au fost pregătite trupe locale în Afganistan pentru a lupta împotriva talibanilor? Această misiune a fost departe de a avea succes. Unde este încrederea că va fi mai bună în Ucraina?”. Relațiile Moscovei cu Kievul și Occidentul s-au deteriorat pe fondul situației din Donbass, unde

Pandora Papers: Mii de miliarde de dolari se regăsesc la adăpost, în paradisuri fiscale

O nouă anchetă a Consorţiului Internaţional al Jurnaliştilor de Investigaţie şi a partenerilor săi – printre care şi importante publicații franceze –arată că numeroase personalităţi scapă de la plata impozitelor ascunzîndu-şi averile în paradisuri fiscale. Cuvîntul ,,pandora” vorbeşte de la sine. Este o nouă anchetă planetară, cea mai mare realizată vreodată de Consorţiul Internaţional al Jurnaliştilor de Investigaţie. Luni întregi, 600 de jurnalişti din 150 de media răspîndite în aproximativ 120 de ţări au luat la puricat aproape 12 milioane de documente provenite de la cabinete specializate în crearea de societăţi off-shore. Banii din paradisuri fiscale sînt utilizaţi în continuare pentru achiziţionarea de avioane private, de ambarcaţiuni luxoase, de proprietăţi impresionante ori pentru opere de artă realizate de nume mari. Ancheta jurnalistică confirmă studiul făcut în 2020 de Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, care evaluase la 11.300 de miliarde de dolari sumele plasate în off-shore şi care permit transferul beneficiilor către societăţi care nu există decît pe hîrtie. Este un sistem care prosperă, iar unele instituţii joacă un rol de intermediar – fie că este vorba de bănci, de cabinete de avocaţi ori de contabilitate. Printre zecile de mii de proprietari de societăţi regăsiţi în Pandora Papers, dintre care 600 sînt francezi, figurează un număr fără precedent de oameni politici

Germania: un nou vaccin COVID-19 ar putea fi elaborat pînă la jumătatea anului 2022

de rang înalt, din cele patru colţuri ale lumii: fostul prim-ministru britanic Tony Blair, fostul directorgeneral al Fondului Monetar Internaţional Dominique Strauss-Kahn, preşedintele Kenyei Uhuru Kenyatta, premierul libanez Najib Mikati, regele Iordaniei Abdallah II, premierul Cehiei Andrej Babis, preşedinţii din Ecuador, Congo, Ucraina, Gabon, dar şi o mînă de oameni politici din Franţa. În total, mai bine de 300 de oficiali din lumea întreagă ce şi-au plasat averile în conturi off-shore şi în ideea de a scăpa de orice proces ce i-ar putea viza, odată îndepărtaţi de la putere. Centrele off-shore le oferă o protecţie nu doar de taxele nedorite ci şi de judecători. O arată impresionanta listă de criminali care apar în Pandora Papers, de la vînzători de arme la narcotraficanţi, la infractori sexuali

Kiev a lansat o operațiune militară în 2014 împotriva autoproclamatelor LPR și DPR, și în jurul Crimeei, care s-a reunit cu Rusia după un referendum în peninsulă. Autoritățile ucrainene și țările occidentale au acuzat în repetate rînduri Rusia că a intervenit în afacerile interne ale Ucrainei. Moscova a respins toate acuzațiile, afirmînd că Rusia nu este parte la conflictul intern ucrainean, iar problema Crimeei este definitiv închisă.

şi mafia italiană. Este cazul lui Raffaele Amato, membru al mafiei napolitane, bănuit că este vinovat de 12 omoruri – povestea lui a inspirat o carte şi serialul de televiziune „Gomorra“. El a utilizat o societate-ecran pentru a cumpăra terenuri în Spania, fugind de poliţie. În Mexic, o sectă religioasă aflată în centrul unui scandal de agresiuni sexuale a dirijat sute de milioane de dolari către structuri opace. Cu siguranţă există şi alte scandaluri necunoscute, dar care se regăsesc în arhivele cabinetelor off-shore, dat fiind că cei 600 de jurnalişti au reuşit să exploreze arhivele secrete a doar 14 societăţi specializate în off-shore, care deţineau documente din perioada 1996 – 2020.

În Franţa, un conspiraţionist de extremă-dreaptă a recurs la o societate din Seychelles pentru a vinde cărţi şi pilule miraculoase. În Statele Unite, structuri ultra-opace încearcă să pună mîna pe antichităţi de contrabandă. În Italia, un terorist neofascist şi-a ridicat un imperiu financiar ocult cu ajutorul unor intermediari elveţieni şi panamezi. Este un întreg ecosistem – bănci, avocaţi, notari şi alţi prestatori fără de care piaţa de off-shore nu ar exista. Ei vînd, pentru sume uneori modice, o întreagă paletă de instrumente ce permite clienţilor lor să ascundă în spatele unui paravan opac, averi impresionante, garantîndu-le anonimatul. Sînt traficanţi de secrete, iar odată observaţi ei refuză orice responsabilitate în materie de luptă împotriva spălării de bani şi arată cu degetul spre responsabilitatea statelor care, iată, nu controlează aşa cum ar fi trebuit.

Ugur Shahin, CEO și co-fondator al companiei farmaceutice germane BioNTech, a declarat într-un interviu acordat ziarului britanic Financial Times că necesitatea unui nou vaccin împotriva coronavirusului s-ar putea concretiza pînă la mijlocul anului 2022. El a menționat că, în ciuda diferenței dintre tulpinile circulante de SARS-Cov-2 față de virusul original, vaccinurile utilizate în prezent sînt eficiente împotriva lor. Cu toate acestea, probabilitatea ca în curînd să existe opțiuni care pot „înșela” sistemul imunitar este mare. Potrivit lui Shahin, noul medicament ar putea fi necesar încă de la mijlocul anului 2022. „Acest virus este cu noi deja de mult timp și se va adapta în continuare la condițiile existente. Nu avem nici un motiv să credem că următoarea generație a coronavirusului va face față mai ușor sistemului

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

imunitar decît cea actuală. Evoluția virusului este în curs de desfășurare și acest proces tocmai a început“, a explicat șeful BioNTech.

Specialiștii companiei au dezvoltat un vaccin, care este produs și distribuit de compania multinațională farmaceutică Pfizer. Anterior, CEO-ul Pfizer, Albert Burla, a numit condiția pentru sfîrșitul pandemiei coronavirusului.

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar); - pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS Book ConSULTIng SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIBUTIon SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.