România Mare, nr. 1610

Un

nou

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Globalizarea – această leucemie planetară, în care globulele albe ale bogaților extermină globulele roșii ale săracilor.

CornELIU VADIm TUDor

tratament anti-COVID, care promite rezultate spectaculoase

Din păcate, revenim cu o nouă știre despre același subiect, virusul COVID-19. Unul care omoară fără cruțare și ia vieți fără să aleagă prea mult. Dacă vaccinurile existente pe piață, cu toate contestările care li s-au adus, momentan își fac treaba, există totuși oameni care se arată reticenți în privința efectelor pe termen lung ale acestora. Pentru ei și pentru cei care au nevoie de alt tratament, compania Pfizer a anunţat demararea unui studiu clinic de amploare, care vizează o pastilă anti-COVID-19, cu scopul de a testa capacitatea acesteia, de a reduce cu titlu preventiv riscul de infectare pentru persoanele din anturajul pacienţilor care au dezvoltat această boală.

Mai multe companii farmaceutice, inclusiv Merck şi Roche, lucrează în prezent la dezvoltarea unor medicamente de acest tip, denumite antivirale. Ele acţionează prin împiedicarea virusului de a se înmulţi în organism. Administrarea lor ar putea avea un efect dublu: să permită persoanelor care au contractat deja boala să nu mai dezvolte simptome grave, iar persoanelor care au intrat în contact cu bolnavii să nu dezvolte maladia. În cazul obţinerii unor rezultate concludente, reprezentanții companiei au spus că acest tratament ar putea contribui la stoparea virusului în fază timpurie, înainte ca el să aibă posibilitatea să se înmulţească pe scară largă, împiedicînd posibila apariţie a cazurilor simptomatice ale bolii la persoanele care au fost expuse, şi frînînd debutul infecţiei în rîndul celorlalţi oameni. Firește că această pastilă este ,,complementară” cu administrarea vaccinurilor anti-COVID-19. Medicamentul a fost deja testat pe cîteva zeci de persoane pentru a demonstra că nu este periculos pentru sănătatea umană. E o veste bună în lupta cu virusul, și sperăm să fie gata cît mai repede, fiindcă avem cu toții nevoie de ea.

Pastila va fi totuşi administrată în combinaţie cu o ,,doză scăzută” a medicamentului Ritonavir, utilizat deja împotriva HIV, virusul care declanşează SIDA – ceea ce confirmă teoriile care susțineau legenda nașterii COVID din HIV.

r.m.

Partidul Vadimist Român –renașterea speranței și a patriotismului în România (I)

Privind la ultimii 30 de ani nu putem să nu observăm un dezastru absolut la toate nivelurile, modul în care s-a făcut politică fiind, evident, falimentar, contrar intereselor românilor, dar pe placul unei minorități. Putem spune că actuala ,,mare boierime” este formată din politicenii aleși sau doar numiți, în timp ce ,,mica boierime” este alcătuită dintr-o anumită clasă de bugetari, pentru că nu putem spune că toți cei plătiți de la bugetul statului sînt putred de bogați.

Cei care strigă din toți rărunchii că este nevoie de schimbarea întregii clase politice ori nu știu ce vorbesc, ori nu conștientizează că nu este suficient să schimbi oamenii dacă sistemul rămîne la fel, dacă modul în care se face politică este identic cu cel din ultimele 3 decenii. Prin urmare, noi, vadimiștii, ne dorim ca schimbarea să se producă în profunzime, cu noi legi și noi reguli, nu doar să spoim în culorii vii ceea ce este clar că nu funcționează de atîția ani.

(continuare în pag. a 3-a)

LIDIA VADIm TUDor

Durerea altuia

Doar cine n-a trăit așa ceva doar cine n-a avut la poartă steagul nu poate ști cum fumegă o stea și-n prăbușirea ei îți arde steagul

Nu poate înțelege de ce taci de ce îți fuge totul sub picioare azi vă despart tranșee lungi de maci fiindcă durerea altuia nu doare

Tu ești la o răscruce, el e viu tu te cumineci, el se ospătează în tine burnițează a pustiu el are tabieturi de amiază

Împacă-te cu soarta, spune el dar cît de simplu e să dai povețe tu ești precum un front după măcel iar el e stînjenit din politețe

Îndepărtate lumi, răspîntii mari el niciodată n-o să te priceapă pînă-ntr-o zi, cînd cerbii funerari și din căușul lui vor cere apă

CornELIU VADIm TUDor

Romnia pitoreasc

Eșecul din Afganistan –moartea ambiției americane (1)

Puțină istorie

Cum în unele episoade ale serialului de față s-a atins, tangențial, problema Afganistanului (alături de Irak și alte state invadate de SUA), și, cum în cartea domnului colonel (r) Florian Gârz, ,,O lume în criză”, se fac referiri la această temă, cred că a sosit momentul să consacrăm un episod Războiului din Afganistan, cu atît mai mult cu cît, cu puțin timp în urmă, un eveniment care avea în centrul său Afganistanul a bulversat cancelariile multor state și a inflamat comentariile presei mondiale – desigur, este vorba despre retragerea (aproape intempestivă) a trupelor americane și ale coaliției care sprijinea Statele Unite, din Afganistan. Deși despre acest subiect ,,fierbinte” s-a mai scris, desigur, în interpretări cu nuanțe diferite, în raport cu platforma politică a celor care au abordat această problematică, în acest episod jurnalistic vom trata subiectul urmînd două coordonate: documentele oferite de cartea la care m-am referit mai sus, și aducerea la lumina tiparului a ultimelor date și comentarii venite din partea unor oficialități americane, ale unor organisme din interiorul NATO sau a unor analiști ai realității geopolitice internaționale, personalități militare sau civile.

Cine vrea să cunoască istoria Afganistanului are posibilitatea să se afle în fața unei realități desfășurate pe o întindere de milenii, timp în care această țară din Asia de Sud a trăit sub semnul incertitudinii, popoare străine și nații de aiurea rîvnind la acest teritoriu și punînd stăpînire pe el.

În Antichitate și în Evul Mediu, teritoriul afgan a fost cucerit succesiv de perși, greci, parți, sasanizi, arabi, mongoli și alții. Constituit în anul 1747, statul afgan a fost supus de Marea Britanie în urma a două războaie (1839-1842 și 1878-1880). (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Demascarea fraudelor de la Dacia Felix e opera „României Mari“ F Televiziunea Română dă şi fuge F Andrei Pleşu a scris rapoarte la Securitate F Funar îl acuză de corupţie pe Văcaru F Piticul Sovietic s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat (cu Bombonel!) F Lifta opreşte Liftul!

PArTEA A IV-A

F Preşedintele Israelului, Ezer Weizmann, i-a făcut un scandal incredibil preşedintelui S.U.A., Bill Clinton. De ce? Înaltul oaspete a refuzat să fie primit oficial la Ierusalim, preferînd să aterizeze la Tel Aviv. Cine-a mai văzut purice ţipînd la elefant?

Na, că aţi văzut acum. F Preşedintele P.n.L-C.D., deputatul nicolae Cerveni, a declarat săptămîna trecută: „Directorul S.R.I., dl. Virgil Măgureanu, nu face politica Ţării și nu reprezintă interesele României, ci este exclusiv în slujba actualei Puteri. Ar fi cazul ca el să demisioneze“.

F Aflat în vizită la Sibiu şi văzînd el faimosul Pod al Minciunilor, lui Ion Iliescu i-a venit o idee: ce-ar fi să construiască o replică a acestuia şi între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria? F Reclamă sinistră publicată în „România liberă“: lîngă poza unei tinere femei a apărut lozinca „Dă cuponului tău viaţă!“. Pe cale normală sau prin cezariană? Pentru că marea Privatizare a actualei Puteri se naşte, forţat, prin cezariană, acesta e adevărul. Şi, din păcate, e un copil mort. F Venerabilul senator P.D.S.R. Constantin Moiceanu a declarat, într-o Conferinţă de Presă desfăşurată, la Bacău: „Preşedintele executiv al P.D.S.R., Adrian Năstase, ar trebui să stea alături de Zaher Iskandarani, prietenul său, căci în timp ce tinerii dorm în stradă, neavînd bani pentru apartamente, Năstase şi-a făcut 4 case!“. Acestui bătrîn deţinut politic ce-ai să-i faci, Bombonele? Îl acuzi şi pe el de afaceri cu casete, de distrugerea statului de drept? Sau îl bagi direct la puşcărie, ca să-i iei şi lui casa?! Nu-i aşa că ceea ce declară el este „inadmisibil“, „să fie foarte clar“, „așa ceva e inacceptabil“, „primim semnale“?! Un singur lucru te faci că uiţi, fata moşului cea fierbinte: că afacerile tale cu casele sînt prinse bine în insectarul Raportului Apartamentul, pe care l-a elaborat chiar Parlamentul României! Sau, cine ştie, te pomeneşti că şi Parlamentul atacă statul de drept! Şi cine conduce o Cameră a Parlamentului? Chiar tu, atacatorule

mic şi cu botul lacom, ca o sugativă (poliţiştii de la moravuri le zic ăstora „viţei“). Oricum, Năstase e mai tare ca forul legislativ; în timp ce Parlamentul n-are decît 2 camere, Năstase are 4 case, şi încă îşi mai face, ca şi Asztalos! Rămîne de văzut dacă lui Adrian Păunescu îi va fi silă (?!) şi de bătrînul său coleg de Senat, Constantin Moiceanu. F Din păcate, în fieful electoral al lui Oliviu Gherman, Gheorghe Ionescu, Ion Predescu, Adrian Păunescu, adică judeţul Dolj, studenţii mănîncă mai rău ca la puşcărie. „Mîncarea asta nici porcii nu o mănîncă“ – au declarat unei publicaţii centrale tinerii de la Cantina Studenţească nr. 1 din Craiova. F Intrigant ca o coţofană hoaţă, turnător, mincinos şi pizmaş, Ion Cristoiu publică în fiţuica lui falită „Expres Magazin“ un articol de om prost: „C. V. Tudor, incendiatorul relaţiilor dintre România şi Republica Moldova“ Dar de ce nu şi incendiatorul romei, al Moscovei, al Reichstag-ului?! F Ziarul „Adevărul“ iar minte: într-o notă semnată R.C. (Rodica Ciobanu) se anunţă că „Generalul Vasile Neagu – favorit nr. 1 pentru I.G.P.“ Dă-i un miel, fetiţo, pentru că generalul braşovean nu se numeşte Vasile, ci Nicolae Neagu!

F LA ÎNCHIDEREA EDIȚIEI: Lifta opreşte liftul! Încă un abuz incalificabil al lui Dumitru Iliescu: ca să nu mai aştepte el pe hol, a ordonat ca ambele lifturi ale S.P.P.-ului, care funcţionează în Corpul B-III al Casei Republicii, să nu circule decît pînă la etajul 2, în dreptul biroului său. Şi cînd te gîndeşti că în total sînt 11 etaje, iar bieţii oameni urcă pe jos, scoţînd limba de gîfîială... F Dezgustat de Mafia care distruge şi fotbalul românesc, antrenorul Puiu Iordănescu şi-a dat demisia de la conducerea echipei naţionale. Ca şi Pitulescu din fruntea I.G.P. Ca şi Vadim din Comisia Militară a Senatului. A început Era Ticăloşilor! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 22 martie 1996)

,,Pravila lui Constantin Brâncuși” – conspecte

Prin bunăvoința fiicei lui Petre Pandrea, intru în posesia unui manuscris al acestuia, în original, cu corecturile, în creion, ale marelui ziarist: ,,Pravila lui Constantin Brâncuși”. E vorba de aforismele sculptorului, ca și de unele crîmpeie scăpărătoare din ,,conversațiile prin cafenele, prin crîșme franceze și române” – zice Pandrea, într-o Notă explicativă. Și mai zice așa: ,,Odată am discutat 19 ore și le-am transcris”. Cu emoția pe care se cuvine s-o ai cînd te pomenești, brusc, într-un cîmp de pepite de aur, aleg cîteva dintre cele ,,125 de aforisme și fragmente de oralitate” ale celui mai important sculptor al epocii moderne:

* Cînd nu mai sîntem copii, am murit demult. (Cules de Scarlat Callimachi, poreclit ,,Prințul Roșu”)

* Nudurile din plastică sînt mai puțin frumoase decît broaștele rîioase.

* Artistul nu-i animal de lux, ci animal auster. Arta nu se comite decît în austeritate și dramă. Ca o crimă perfectă.

* Creează ca Dumnezeu! Ordonă ca un rege! Muncește ca un rob!

* Nimic nu crește la umbra marilor copaci. (Replică la maestrul său, Rodin)

* Viața mea nu a fost decît o înșiruire de evenimente minunate.

* Bogații se retrag în cochilia lor de aur și purpură ori de cîte ori încerci să te apropii de ei. Nimeni nu poate scoate ceva de la ei. Ceea ce avem de făcut este să-i uităm și să rămînă singuri.

* În logodnă, iubiții se cheamă ca turturelele. Încep tatonarea și înleștarea valențelor. Stagiul platonic al logodnei mi se pare indispensabil. Apoi, începe masacrul dintre soț și soție (în căsătorie), dintre amanți (în uniune liberă), tenacitatea nebună și înduioșătoare de a atinge absolutul prin carnalitate pură. Rodul iubirii sînt copiii care consolidează uniunea, în pofida războiului etern dintre bărbat și femeie. Din cauza masacrului reciproc și fatal, din cauza muncii (blestemul lui Adam) – pedagogii adevărați ai copiilor mi se par a fi bunicii. Așa e la noi, în Gorj. Dacă n-ai un bătrîn în căminul plin de copii, să-l cumperi. Bunicii temperează, prin simpla lor prezență, inter-devotarea soților și îndrumă progeniturile pe

A murit jurnalistul Dan Alexandru Tano

A plecat dintre noi scriitorul și jurnalistul Dan Alexandru Tano, răpus pe vastul cîmp de bătălie cu moartea, în care a fost transformată România în această ultimă perioadă. Avea 51 de ani. Autor al mai multor romane și, din 1995, jurnalist la o serie de publicații românești, începînd din 2016 a publicat exclusiv în paginile revistei ,,România Mare” articole de politică internă și externă, reportaje și interviuri, deosebit de apreciate de cititori. A crezut cu tărie în puterea jurnalismului ca forță a societății și a militat cu toată puterea pentru adevăr, pentru dreptate, denunțînd, prin scrierile sale, politicianismul steril, incompetența și lipsa de strategie a factorilor de putere. Plecînd de la aceste convingeri, a fost unul dintre fondatorii Partidului Vadimist Român, mișcare politică și socială lansată de curînd în paginile aceleiași reviste, din dorința de a promova ideile și principiile lansate de regretatul Corneliu Vadim Tudor, întemeiate pe patriotism și respectarea valorilor naționale, și o viziune modernă pentru dezvoltarea țării și prosperitatea poporului român. Dispariția lui este o mare pierdere pentru noi toți. Am pierdut cel mai activ și mai prolific membru al colectivului redacțional, a cărui dispariție o vom regreta veșnic. Ne alăturăm durerii profunde resimțite de rude, prieteni și cunoscuți și transmitem condoleanțe familiei. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace. Drum lin spre lumină, dragul nostru Dan!

calea vieții, predîndu-le făclia experienței proprii și a înaintașilor. Bătrînii sînt trezorierii căminului.

* Cinematograful mi se pare o artă inferioară prin tehnica rulării continue și mă enervează, fiindcă nu pot opri scurgerea, ca să meditez, ca la o carte. La teatru fac lectură prealabilă.

* Poartă-te cu cel mai bun prieten ca și cum țiar putea deveni dușmanul cel mai înveninat și cu cel mai mare dușman ca și cum ți-ar putea deveni prieten înfocat. Cum spunea politicianul român? ,,Eu nu mă supăr cînd vor adversarii, eu mă supăr cînd vreau eu!”. Bravo lui!

* Am fost trimis, și eu, de mic copil, plecat la ,,procopseală” în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om.

* Cine nu are curajul să vorbească, răspicat, despre bine și rău, merită toroipanul pe șale. Țăranii știu, de la mic pînă la mare, ceea ce este bine și rău. Tablele de valori sînt cuprinse în proverbe, în datini, în doctrina străbunilor și în filosofia naturalității.

* Soții nu-și vorbesc măscări. Pe vremuri, nici nu se tutuiau decît noaptea, la șira de paie, ca logodnici, și în patul conjugal, între patru ochi și pe șoptite. Moda tutuielii este mitocănească. Aristocrații, muncitorii și țăranii nu se tutuiesc. CornELIU VADIm TUDor

Partidul Vadimist Român – renașterea speranței și a patriotismului în România (I)

(urmare din pag 1)

Considerăm că, fără aplicarea unor schimbări profunde, poporul nu are cum să cîștige, nu are cum să fie prosper, bogat material și spiritual.

Ce am învățat noi, românii, în ultimii 30 de ani? Că politicianul poate spune și promite orice, că poate minți cu nerușinare milioane de oameni, dar să nu facă nimic din ce a promis. Dimpotrivă, țara este, de la an la an, de la un proces electoral la altul, tot mai săracă. Au plătit cei care au mințit? Nu! Sînt tot acolo, unii mai bine, alții la fel de bine ca atunci. Vă îndemnăm să treceți în revistă toate promisiunile de campanie din ultimele trei decenii și să vedeți cît de mințiți ați fost. Ne este efectiv rușine de promisiunea celor 15.000 de specialiști din 1996, cînd Constantinescu a fost ales președinte, știută fiind guvernarea aberantă a României din perioada 1996 – 2000. Apoi, furtul alegerilor din 2000, sloganuri precum ,,Să trăiți bine” în 2004, ,,Să trăiți și mai bine” în 2009, ,,Pas cu pas” în 2014 și ,,O Românie normală” în 2019. Din fericire, tehnologia ne ajută să îi revedem pe cei care au mințit cu nerușinare în campaniile electorale, fie că vorbim de președinți/guvernatori, fie de partide. Și, cu toate acestea, există români care îi cred în continuare pe acești farsori. Nu ne mai sperie minciunile politicienilor – știm cît rahat mănîncă mereu, mai ales în campanie. Ne sperie credulitatea românilor, care arată cît de fanatici sînt cei înregimentați politic. În primul rînd, rolul PR-ului politic ar trebui redus la nivel primar, și anume la a învăța politicianul să nu se scobească în nas la TV, să fie îmbrăcat civilizat. PR-ul conduce, de fapt, țara asta. Fel și fel de consultanți politici, care mai de care mai bine plătiți, apără imaginea celor care ne fură, care ne mint și care duc țara în sărăcie, proiectînd în mințile naive ale românilor o imagine a unor indivizi care, în realitate, sînt goi pe dinăuntru, atît la nivel moral, cît și spiritual. Acest fapt a contribuit și încă contribuie la dezastrul actual al României. PR-ul este bun, dar nu în politică, nu în domeniile unde soarta țării este în joc. PR-ul trebuie aplicat acolo unde a fost inventat, în zona corporațiilor și în cea privată. În politică este contraproductiv și mincinos. Românii trebuie să înțeleagă că toate campaniile de imagine pe care partidele și oamenii politici le fac nu sînt nici pe departe atît de benefice pentru țară, așa cum sînt lăsați să creadă. În politică intri ca să faci ceva pentru țara ta, pentru cei care te-au ales, pentru cei care și-au pus speranțele în tine, ca politician. Nu intri în politică pentru ca să minți, ca să îți bați joc, ca să nu îți pese decît de interesele tale. Știm că acesta este modul general și actual la nivel global de a face politică, dar, din fericire, sînt țări în Europa, țări civilizate, care au o populație destul de matură și în care politicienii sînt aleși ca să fie la dispoziția populației, nu invers, așa cum e în România.

Vadimismul dorește transformarea din rădăcini a modului în care se face politică. Ne dorim proiectarea unei imagini reale a polticianului și judecarea lui prin prisma a ceea ce face. Falimentul clasei politice actuale este dovedit, este evident, și trebuie reprimat, abandonat, reformat din rădăcini, cu legi noi, stabile și elaborate în favoarea electoratului. Minciuna, ipocrizia și vorbele goale trebuie să dispară din politică, așa cum trebuie să dispară și toate legile care permit aceste practici. Bătaia de joc a politicienilor la adresa țării trebuie să înceteze, și de aici trebuie pornit în noua eră a politicii. Faptele concrete trebuie să înlocuiască imaginea falsă a celor care ni se afișează la geamul politicii, iar cei care mint trebuie să plătească cumva timpul pe care l-au pierdut cei care au crezut în ei.

O altă paradigmă actuală ce ar trebui aplicată este impunerea democrației așa cum este ea definită sau, dacă nu, abordarea unui mod corect

de vot, a unei legi electorale clare. Dacă analizăm definiția democrației, vom afla că majoritatea decide întotdeauna. Or, în România, de mai bine de 15 ani, poate chiar mai mult, majoritatea nu mai decide. Dacă un partid ajunge în Parlament, votat de 30% din mai puțin de 50% dintre votanți, acel partid nu este validat de popor, practic el deținînd mai puțin de 16% din voturile populației cu drept de vot. Și, cu toate acestea, Curtea Constituțională, în cîrdășie cu actuala clasă politică, validează acele alegeri. O mare greșeală care ne-a adus pe noi, ca țară, la nivelul la care ne situăm astăzi. Dimptrivă, o clasă politică de acest gen, care a descurajat puternic electoratul să voteze, trebuie descalificată complet chiar de Constituție, și taxată pe măsură fie prin anularea alegerilor, fie prin decizii dure care să descurajeze nu poporul să voteze, ci politicienii bandiți să mai candideze. Este un prim pas spre normalitate. În acest moment, chiar dacă votează doar familiile politicenilor și ale celor îmbogățiți de pe urma lor – adică mai puțin de 20% din populația României cu drept de vot – conform Curții Constituționale, alegerile sînt valabile. Asta este o mare, o foarte mare greșeală. Totodată, o altă modalitate prin care se demonstrează faptul că democrația a murit în România este inutilitatea votului de la un ciclu electoral la altul. De ce? Legea, implicit Curtea Constituțională, permite o configurație extrem de fluidă a Parlamentului, astfel încît ideea conform căreia poporul are puterea este o bazaconie, o mare minciună pe care, evident, Curtea Constituțională o validează. Cum se face că politicenii au promulgat legi în beneficiul propriu, iar Curtea le-a validat în defavoarea prosperității poporului și a țării? Acest fapt este explicat doar de corupția existentă la nivelul aparatului de stat, fie că vorbim de Justiție, fie de cei care pun pe hîrtie legile proaste aflate în totală contradicție cu interesele țării.

Este strigător de la cer că pînă acum, în 2020, nimeni, nici un fel de partid politic sau om de bine al țării nu a luptat pentru democrație, și acest lucru este cauzat de aceste două bube de pe obrazul statului, aceste partide care, prin rotație, conduc România, și care, în această rundă se numesc PNL și PSD, dar care au avut diferite denumiri în ultimii 30 de ani. Vadimismul își propune ca poporul să fie cel care are puterea de a-i face pe politiceni să lucreze pentru țară, și nu pentru ei, familiie lor sau pentru grupurile din care fac parte. De aceea, noi, vadimiștii, considerăm ca fiind necesare schimbări radicale în modul în care politicienii ajung să fie aleși, iar Curtea Constituțională ajunge să îi valideze. l. Alegerile să nu fie validate dacă prezența la urne nu atinge 60% din populația cu drept de vot a României. În caz contrar, Curtea nu ar trebui să valideze scrutinul, ci să îl reia în maximum 6 luni, iar partidele să aibă obligația să prezinte alegătorilor alte programe, precum și o nouă ofertă de candidați.

2. Rolul PR-ului în zona politică să fie redus, cei care devin aleși și reprezintă populația avînd de prezentat fapte și nu o imagine falsă. Cei care vă cer votul nu o fac pentru cumsecădenia lor, ci pentru ceea ce oferă celor care îi votează. O mare problemă în România este modul în care poporul a ales să voteze imagini, fără a

avea nici cea mai mică idee despre oferta electorală a candidatului. Acest fapt se datorează, pe de o parte, lipsei totale de educație și maturitate a poporului, iar pe de alta, clasei politice care profită la maxim de naivitatea românilor.

3. Interzicerea migrării parlamentarilor de la un partid la altul. Orice politician care părăsește un partid ar trebui să își piardă locul în Parlament, iar postul lui să fie ocupat de succesorul lui pe liste. Pentru ca poporul să fie cel care decide, este obligatoriu ca structura Parlamentului să nu fie schimbată în timpul unei legislaturi. În acest mod, cei care au ales să fie ,,la putere” vor beneficia de cadrul legislativ necesar pentru a-și duce la bun sfîrșit un program de guvernare, putînd fi penalizați dacă nu își respectă promisiunile.

Este foarte adevărat că este greu să schimbi un mod de a face politică la un nivel atît de profund, Dar cei care citesc și încă gîndesc nu au cum să nu înțeleagă că, fără schimbări majore în zona legii electorale, a modului în care se face politică, nu poți spera la mai mult. Oricît de mult vom striga, oricît de mult vom cere schimbarea clasei politice, cei care vin în loc vor ajunge să facă exact la fel ca cei de acum. Nu se vor schimba, pentru că le place să fie așa, le place să își bată joc, să se îmbogățească, să fie importanți și să le pese mai puțin de bunăstarea celor care i-au ales.

Ca un exemplu clar și valabil a ceea ce spun aici, în urmă cu mai bine de 10 ani, în cadrul unei discuții cu un consilier politic care își făcea veacul prin Guvern, într-un moment unic de sinceritate, mi-a spus: ,,Nu am să fiu contemporan cu bunăstarea țării, a poporului, dar măcar să fiu contemporan cu bunăstarea mea”. Este un adevăr dureros, șocant chiar. Acesta este modul în care aleșii și numiții politic înțeleg să fie politicieni. Plătesc bani pentru imagine, românul cade în plasă, iar politicianul fură de stinge. Priviți modul în care Corneliu Vadim Tudor a făcut politică: a spus mereu adevărul, oricît de dureros ar fi fost. Unii l-au considerat nebun, pentru că, așa cum putem observa, a fost sincer, iar românii au arătat că sînt cei care au greșit, victime ale hoților care i-au condus și, în continuare, îi conduc. Chiar și acum, în ceasul al 12-lea, mulți români înghit aceleași minciuni pe nemestecate, și refuză cu încăpățînare să gîndească, să conștientizeze că bandiții trebuie să plece, luînd cu ei și modul falimentar de a face politică. Vadim Tudor a fost un deschizător de drum, a demonstrat că se poate face politică și fără să minți, fără să furi. Românii au deja un exemplu, iar valorile vadimiste pe care le expunem în revistă sînt ele însele cel mai bun model, cel mai bun mod de abordare a realității. Pentru că, oricît de dur și de dureros este adevărul, noi îl vom prefera întotdeauna în locul minciunilor. Știm că va fi dificil să producem o schimbare, dar, așa cum am spus, sămînța vadimismului, odată ce va încolți, nu va putea fi oprită din dezvoltare.

Întărirea capitalului național este obligatorie și acest lucru trebuie să fie o prioritate a guvernărilor viitoare. Prin aceasta se înțelege, în primul rînd, o creștere a ponderii capitalului românesc în economie, dezvoltarea societăților românești în paralel cu o creștere a veniturilor salariale ale fiecărui cetățean. În fapt, ținta vadimismului este aducerea României la măreția pe care nu a avut-o niciodată, dar spre care a tins mereu. Sprijinirea dezvoltării companiilor românești și extinderea activității lor și în alte state reprezintă o prioritate, știut fiind faptul că aducerea profitului în țară de către companiile românești va genera bunăstare națiunii în sine, dar și românilor. Este de datoria oricărui român patriot să înțeleagă că o creștere a ponderii capitalului național în economia românească este un pas important spre suveranitate. (va urma)

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Există Covid, sau ba?

Iată că a venit toamna... Frunze galbene au început să cadă din pomi ca niște bănuți de aur zornăind la adierea vîntului stîrnit de zborul păsărilor călătoare... E o toamnă care a început cu un soare molatic, strălucind peste frunți de dealuri și coame de păduri scăpate de dinții fierăstraielor înfierbîntate, aducătoare de cît mai mult profit jefuitorilor aurului nostru verde... Da, a venit toamna, dar nu așa cum știm noi că a fost în copilăria noastră, cu dealurile pline cu livezi și podgorii întinse... Cu copiii țării frumos îmbrăcați în haine de sărbătoare, pășind pragul școlii, cu sălile de clasă amirosind a var proaspăt și mobilier nou, cu cărțile ieșite recent din teascurile tipografice pe bănci, așteptați de dascălii lor cu bucuria revederii după lunga vacanță de vară... Acum, parcă totul e un strigăt de durere, un plîns continuu, din cauza coronavirusului și a deciziilor luate pe genunchi de cei de la putere, care, mai nou, susțin obligativitatea vaccinării tuturor, de la elevi la cadrele didactice, de la măcelar la țăranul care trăiește ca vai de el, în grija lui Dumnezeu. Pentru că acest capitalism în care trăim, importat și instaurat strîmb, a reușit, cu pași mărunți dar siguri, să distrugă totul de pe aici, o țară, un popor... A venit toamna, pentru unii cu bucurii, iar pentru alții, cei mai mulți, cu

Din Bucure ş tii de altădată

frica în suflet de teama valului patru de pandemie, care ar fi mult mai grav decît cele precedente, curățînd tot ce-i iese în cale, bărbați și femei, tineri sau bătrîni... Am fost bombardați cu știri amețitoare, care au panicat lumea. În mediul virtual, unde, în general, tot omul se bucură de libertate, sînt discuții contradictorii, unii preferînd să se certe ca la ușa cortului, și mai puțin să aducă în atenția publică știri concrete privind coronavirusul. Oamenii vor să scape de coșmarul acesta și să nu mai privească de după perdele, cu masca pe figură, trecerea ambulanțelor care au împînzit străzile. Necazul mare este că nu se vrea a se pune capăt acestui tărăboi, și nici a se spune cine este vinovat pentru toată povestea asta tristă. Așa se scrie istoria, cu știri mărunte și seci, dar cu mare impact social. Important este de văzut cine sînt acești răufăcători care au băgat toată planeta în fibrilație, că de mai bine de un an numai de morți și vaccinuri auzim, dar de vreun vinovat pentru această pandemie nici o vorbă. Din păcate, zilnic mor oameni din cauza sărăciei, a boilor ce-i macină pe capete și, în ultimul timp, cei mai mulți, se spune că din cauza coronavirusului. Dar doar să spui și să oferi date statistice nu credem că e suficient... Dacă s-ar comunica la nivelul înțelegerii tuturor categoriilor de oameni, dacă nu s-ar exagera și s-ar face lumină în acest sens, toată lumea ar lupta pentru eradicarea fenomenului, și nu s-ar mai stîrni controverse pe această temă. Pînă atunci, pare că trăim în incertitudine... Există Covid, sau ba? În afară de vaccin, mai există tratamente împotriva bolii?

Ce făceau bucureºtenii în 24 de ore (1)

Într-un articol antrenant din 23 decembrie 1936, intitulat ,,O zi și o noapte din viața capitalei”, ,,Realitatea ilustrată” urmărește în date statistice existența bucureștenilor timp de 24 de ore. Statisticile începuseră să-i pasioneze pe interbelici, astfel încît se apucaseră să măsoare fluxul zilnic de automobile de pe Calea Victoriei sau de pe bulevardul Brătianu. Făceau asta și din rațiuni urbanistice, dar și pentru că, în cazul jurnaliștilor, creșterea spectaculoasă și modernizarea rapidă a orașului după Marele Război îi atrăgea și îi fascina. Desigur, progresele erau deseori exagerate, București era numit Micul New-York, iar bietele blockhaus-uri de 10 sau 12 etaje de pe Brătianu (actualul Magheru) erau comparate cu „sgîrie-norii”. Dar entuziasmul lor era molipsitor: „Evoluția Capitalei noastre în ultimii zece ani constitue o adevărată pagină de curiozitate, pentru că, în acest timp, Bucureștii, orașul de impunătoare reprezentare a patriarhalismului românesc, s-a transformat, ca prin minune, într-o adevărată metropolă demnă de comparat cu multe din capitalele de seamă ale continentului european. Tot ce cunoaște nou progresul și civilizația, cunoaște azi și Capitala României”.

Desigur, bucureștenii aveau automobile, tramvaie, autobuze, ascensoare, uzină de apă, canalizare, dar mai

Medicamente specifice se găsesc în spitale? Românii au acces la ele în farmacii, cu prescripția medicului, pentru a se trata pînă să ajungă direct la ATI? De ce ard bolnavii din spitale? Cine se face vinovat? Va ști vreodată omul de rînd, în simplitatea lui, la ce să se aștepte într-un viitor mai îndepărtat? Că de plecat de pe lumea asta, tot va pleca, de Covid sau nu, căci fiecare sîntem datori cu moarte, dar nu în felul acesta... Întrebări de bun-simț, zicem noi. O fi sau nu Covid, lumea merge mai departe, iar specia umană nu va dispărea, chiar dacă tacit se lucrează la decimarea ei. Așadar, că vor veni sau nu alte valuri de pandemie, de oricare origine ar fi ea, omul are nevoie de adevăr și, nu în ultimul rînd, de sănătate, iar ceea ce ni se întîmplă acum, numai sănătate nu se poate numi!

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

aveau pe lîngă acestea și bălți, noroaie, o Dîmboviță plină de mizerii și urît mirositoare, locuitori desculți, căruțe și cocioabe. În ciuda contrastelor, un lucru e însă sigur: se construia mult și în mare parte modern și cu gust, peste media antebelică de un etaj sau două, și apăruseră servicii și forme de divertisment cu totul noi, cum ar fi cinematograful și restaurantele cu automate: „Pentru locuitorul de baștină al Bucureștilor, evoluția aceasta nu este atît de uluitoare ca pentru cel care, după zece ani, revine într-o capitală pe care, cînd a părăsit-o, o știa numai cu două, trei case înalte, cu tramvaie cu cai, cu lume rară pe străzi, cu puține automobile și cu străzi cari pe alocurea aveau poteci în loc de trotuare, capitala pe care o regăsește acum transformată, cu tramvaie electrice și rapide, cu automobile cît ține lungul și latul străzilor, cu sute și mii de palate înalte pînă la cer, cu îmbulzeală mare pe trotoare și cu asfalt ca-n palmă turnat peste glodul care îi mînjea ghetele odinioară”. Sesizați, cred, și voi tonul exaltat al cronicarului, care era totuși simpatic în exaltarea lui. Luat singur, fără cele 12 comune suburbane, Bucureștiul avea în 1936 suprafața de 7860 de hectare, cu o circumferință de 47 de km, fiind alcătuit din 2.285 de străzi și bulevarde care însumau, dacă ar fi fost puse cap la cap, 800 de km. Pe aceste artere și vene ale capitalei se aflau cca. 75.000 de imobile, locuite de cca. 700.000 de oameni. 650.000 erau locuitori permanenți ai orașului, 25.000 provizorii, iar restul doar în trecere.

Cîți oameni se nășteau și mureau în București? Zilnic se năștea un copil la fiecare 40 de minute, așadar 36 de copii în 24 de ore și 13.100 - 13.200 pe an. Dintre ei, 53% erau de sex masculin și 47% de sex feminin. Rata mortalității infantile era însă foarte ridicată, 16-17% dintre copii stingîndu-se în primul an de viață. Aflăm de asemenea că pînă la vîrsta

de 45 de ani rămîneau mai puțini bărbați decît femei (în medie 89 de bărbați la 100 de femei). Mortalitatea era destul de ridicată, dar nu depășea natalitatea, astfel încît populația orașului era în continuă creștere. La fiecare 54 de minute murea un locuitor – așadar 27 pe zi și 9.800 - 9.900 pe an. Rezulta un spor pozitiv de cca. 3.300 de locuitori pe an.

Unde munceau bucureștenii? 250.000 dintre ei erau capi de familie, dintre care 150.000 lucrau în birouri, fabrici, magazine, ateliere etc., 50.000 erau liber întreprinzători sau aveau slujbe instabile, pe cînd restul de 50.000 erau fără ocupație – fie aveau deja din ce trăi, fie erau șomeri. Articolul nu ne oferă informații despre numărul de femei angajate, susținînd că restul populației, de 350.000 de locuitori, alcătuită din femei și copii, avea grijă de gospodării sau mergea la școală…

Unde locuiau? Am menționat deja că existau 75.000 de imobile: 40.000 erau case mici fără etaj, 25.000 cu un etaj sau două și aproape 10.000 de blockhaus-uri, adică imobile construite în stil modernist, mai mici sau mai mari, de la trei etaje în sus. Încălzirea locuințelor se făcea cu 5 milioane de kg de lemne, pentru sobele din case, și 50-55 de vagoane cu petrol pentru caloriferele din blockhaus-uri.

Cum se distrau bucureștenii? În 24 de ore, 15.000 de bucureșteni vizionau filme, spectacole de teatru sau evenimente sportive.

(va urma)

Bucureșteni la Tîrgul Moșilor

Bucureșteni pe Calea Victoriei

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Durerea despărțirii de Ștefan Cazimir (I)

Plecarea dintre noi a lui Ștefan Cazimir, la 5 august 2021, constituie o mare pierdere pentru cultura română, absența sa fiind acut simțită, ca o durere, în breasla epigramiștilor, în care se încadrase de două decenii. După cum a subliniat și George Corbu, în cuvîntul de adio rostit la înmormîntarea acestei mari personalități, care a avut loc pe 6 august 2021, a doua zi de la deces, la Cimitirul Evreiesc de pe Calea Giurgiului, „Epigramiștii nu pot uita că maestrul, beneficiind de sprijinul mult regretatului savant și Profesor Paul Cornea (1923-2018) [care a susținut tema, ce aștepta de doi ani aprobare, în Consiliul Științific al Universității], a condus teza de doctorat Epigrama în literatura română (1999)” susținută de Elis Râpeanu Lucrarea, avînd 592 de pagini, a fost publicată la editura Dealul Melcilor din Brașov, în 2001. În „FLACĂRA lui Adrian Păunescu” (17-23 febr. 2017, p.16), Tudor Nedelcea amintește cele scrise de Profesorul meu (considerații subliniate, de altfel și de alt Profesor al meu de la Filologie, Ion Dodu Bălan, în „Națiunea”, 27 febr.5 martie 2002, p.5, sub titlul Să nu uităm epigrama): „Singura, pînă în prezent, care s-a dovedit capabilă să ducă treaba la bun sfîrșit este Elis Râpeanu /…/ candidata la acest subiect îmi trezise inițial o accentuată rezervă și nu prea eram tentat să-l accept, îmi imaginam crisparea Senatului Universității la auzul unui titlu atît de «frivol», sub îndrumarea unui conducător cu o reputație asemănătoare [de Liber-Schimbist]. Ezitările mi-au fost curmate de către decanul de atunci al facultății, Profesorul Paul Cornea, și candidata a putut prinde astfel ultimul tren al înscrierii, chiar în ultima zi. Ea a trecut cu succes prin firul referatelor, al examenelor parțiale și și-a susținut teza în octombrie 1999, obținînd titlul de doctor în Filologie; este primul doctor în epigramă din lume”. Cu asemenea cuvinte de prețuire din partea unei astfel de autorități, nimeni n-ar mai avea nevoie de altă recunoaștere, o întrece pe cea de la Uniunea Scriitorilor, de unde am fost respinsă în 2006: ajunsesem la „confirmare” și, cu puțin înainte, un „binevoitor” și foarte bine informat s-a dus la Nicolae Manolescu să-l întrebe de ce nu face din Uniunea Epigramiștilor o filială a USR, pentru că „și epigramiștii sînt scriitori, de exemplu doamna Elis Râpeanu, o epigramistă foarte talentată”. Atît i-a trebuit președintelui de atunci (și de acum): cînd a venit rîndul dosarului meu, aprobat de comisiile dinainte, și-a ridicat glasul: „Aaa, Elis Râpeanu epigramista? Ia mai terminați, domnilor epigramiști, cu pretențiile voastre de scriitori! Însăilați, acolo, niște catrene șchioape și aveți pretenția să fiți considerați scriitori!”. Atîta știa fostul meu coleg de facultate, chiar de grupă – după ce a fost reînmatriculat –, alături de Mihaela Mancaș, Gh. Doca, Clement Mîrza, Cornelia Mihai ș.a… (e drept că atunci mă numeam Dobrițoiu). Și, bine-nțeles, am fost respinsă. Atunci, spun drept, tare m-am amărît, dar mi-a trecut: sînt apreciată pentru opera mea de scriitor (42 de volume personale) despre care au scris personalități de seamă ale literaturii și culturii române, dar spiritul îmi e împăcat mai ales datorită prețuirii din partea acestui de neînlocuit reprezentant al spiritualității românești – Ștefan Cazimir, prețuire care face mai mult decît un carnet de membru al USR. Prin doctoratul pe care l-a condus, a cunoscut mai bine

epigrama. Faptul că spunea din memorie o epigramă a unuia dintre noi constituia cel mai matre premiu, care le concura pe cele de la concursurile de profil. Se comporta ca un adevărat confrate al nostru. Acum îi simțim acut lipsa și ca profesor, și ca epigramist. De altfel, acest istoric și critic literar, scriitor și politician, din zvîcnetul condeiului, abordase nu numai poezia umoristică, ci și epigrama; înainte de a se atașa cu trup și suflet de grupul epigramiștilor, scrisese epigrame, precum: Unui șef de catedră Catedra noastră are, cum se știe, Un șef ce-și face treaba cu temei, E c-un picior afară din șefie Și, în curînd, cu celelalte trei.

Teatrului Național

(la construcția abia terminată, N. Ceaușescu a cerut să se schimbe „poarta”) Acest modest lăcaș de artă Posedă azi o nouă poartă Și ori că ninge, ori că plouă, Stă lumea ca la poarta nouă!

Pătrunzînd în istoria, în secretele adînci ale epigramei, în cei cinci ani cît a durat doctoratul în domeniu, acest spirit viu s-a atașat de breasla epigramiștilor, devenind Membru de onoare al Uniunii Epigramiștilor din România. Alături de noi, era nelipsit de la manifestările de profil din București și din țară. Avea o memorie ca nimeni altul în această țară (reda pagini întregi din opera lui Caragiale). În călătoriile pe care le făceam cu toții în același compartiment de tren, spre nenumăratele festivaluri din țară, la multe dintre ele făcînd parte din juriu, ne încînta, chiar ne uimea, cu bogăția de recitări din diverse domenii și din autori. Ne delecta cu diverse cronici rimate, precum „Obiala meletarului” și, mai ales, cu imnul Partidului Liber-Schimbist (pe care-l cîntam în cor, seara la masă):

La Cameră comisii sînt destule

Ce treaba-și fac cu zel și cu talent Și legi mereu așteaptă nesătule

De la onor Biroul Permanent.

refren: Luptînd ca tot românul să prospere Partidul nostru-i un partid de soi Și, dacă interesul lui o cere, Trădare fie, dar s-o știm și noi!

La Cameră comisii sînt diverse

Ce activează sobru și intens

Punînd nenumărate controverse

La temelia marelui consens. r

La Cameră comisii sînt o droaie

Cu competența și experții lor Și n-am văzut un lup mîncat de oaie, Dar poate vom vedea în viitor. r

În fond de unde se trăgea, unde și cînd s-a format acest spirit veșnic al spiritualității românești?

Date necesare privind viața și destinul le obținem din volumul său, intitulat chiar Ștefan Cazimir, Ed. Hasefer, București, 2006. E o carte scrisă de „personajul” său –Ștefan Cazimir – pe care-l prezintă la persoana a treia. S-a născut la 10 noiembrie 1932 la Iași, ca fiu al doctorului Strul Strul și al profesoarei de Franceză Felga Strul, născută în Germania, la Blumenfeld, care își luase la Universitatea din Iași „diplomă de licență în Filologia modernă, specialitatea Limba și literatura franceză”. Cînd copilul avea patru ani și jumătate, familia se mută la Piatra Neamț, oraș de care Ștefan Cazimir își amintea cu drag. Tainele alfabetului i-au fost dezlegate de tatăl său încă de la vîrsta la care copiii merg la grădiniță. În paralel, prin grija atentă a mamei, învață limba lui Corneille, „iar profesorul Natan Mark, distins cărturar și om de litere, îi dădea, de la cinci ani, lecții de limba ebraică”. (p.45). Înainte de a împlini zece ani, trimite o poezie – Pățania unui pitic – la Universul copiilor, redactat de Moș Nae (N. Batzaria) care-l încurajează la „Poșta redacției”. Cu această poezie debutează după un an în Jurnalul copiilor din 12-17 februarie 1943, semnată S. Cazimir, cl. a IV-a primară, P. Neamț

Rămîne la Piatra Neamț pînă la sfîrșitul liceului, în paradisul casei, „cu livada adîncă, cu iarbă deasă și cu numeroși pomi. (…) Ecou neșters al copilăriei, vacanță ideală pentru mine, copilul unei livezi cu iarbă înaltă, la care se adaugă o pătură și o carte”.

În 1949, i se publică în Flacăra (Piatra Neamț) și în Luptătorul (Bacău) poezii „cetățenești”, iar două dintre ele sînt reproduse în presa centrală (Flacăra, România liberă), bucurîndu-se de comentarii favorabile în revista Contemporanul din 17 iunie și 29 iulie 1949.

În 1951, dă examen de admitere la Filologie în București, susținînd cinci probe: două la scris (Literatura română și Istoria R.P.R.) și trei la oral (Literatura română, Constituția R.P.R. și o limbă străină). Teza de licență (lucrarea de stat cum se numea atunci), de la sfîrșitul anului V, a avut drept subiect „Despre arta prozodiei în literatura română”. Obține nota maximă (ca și-n cei 5 ani de facultate) și e numit în învățămîntul superior, chiar la Filologie, la Catedra de Literatură română. Își începe urcușul, treaptă cu treaptă, de la preparator, prin concursuri, la asistent universitar, conferențiar, Profesor (cu P mare).

Tînărul asistent universitar s-a căsătorit în 1956 cu Maria Simionescu, frumoasa colegă născută tot în Moldova, a cărei fotografie o prinsese, în timpul studiilor, pe peretele cămăruței sale de student.

Să lămurim și numele pe care l-a purtat și care a devenit un simbol al culturii umaniste românești: Ștefan Cazimir. Un timp a semnat St. Casimir și acest St a fost scris uneori Șt. (deși numele de la tată era Strul) și interpretat drept Ștefan. Iată explicațiile sale din volumul amintit: prenumele Cazimir „răspundea aspirațiilor mamei și culturii franceze pe care o dobîndise”. „Omul de litere a semnat succesiv S. Casimir, Ș. Cazimir, Șt. Cazimir, Ștefan Cazimir. La 17 martie 1966, prin decizia nr. 191026/947 a Ministerului Afacerilor Interne, Direcția Generală a Miliției, Direcția evidenței populației, ultimul a fost adoptat și ca nume de stare civilă”. În continuare, Profesorul meu menționează faptul că „rocada” efectuată prin transformarea numelui Cazimir în nume de familie i-a indus în eroare pe autorii de dicționare de Literatură română. Unii „au continuat să creadă despre Cazimir că e prenume, de aici decurgînd impresia că Ștefan ar fi nume de familie. (…) În practică, numele Cazimir a devenit patronim legal, dar a continuat să funcționeze ca prenume (înlocuit uneori prin dezmierdătorul Cazi) în cercul familiei și al prietenilor” (p.17-18).

Încă din 1962 realizează antologia Pionierii romanului românesc, iar în 1965 i se încredințează ținerea unui curs, fiind titularizat ca lector după obținerea titlului de doctor în Litere cu teza Caragiale – universul comic, susținută la 5 aprilie 1967. Cu această lucrare se afirmă ca specialist în critica operei marelui dramaturg.

Ceea ce șochează este faptul că lucrarea, depusă simultan la doctorat și la Editura pentru Literatură, a apărut în librării înaintea susținerii examenului de doctorat. E făclia pe care o va purta întreaga viață, luminînd fațetele scrierilor lui Caragiale, al cărui spirit rezonează în structura de umorist a lui Șt. Cazimir. Pentru că, dacă savantul s-a autoclădit încetul cu încetul (sau, uneori mai accentuat) într-o viață, umoristul a preexistat, fiind înnăscut. Ca dovadă, după această lucrare, intercalată printre alte volume, au apărut studii semnificative, precum antologia Amintiri despre Caragiale (1972), Nu numai Caragiale (1984), I. L. Caragiale față cu kitschul (1988), Caragiale e cu noi (1977), De ce nene Iancule? (1998), Caragiale redivivus (2002). Umorul și autoumorul l-au apropiat structural de Caragiale a cărui operă a prezentat-o, descifrîndu-i arta și înțelesurile. De altfel, însuși Ștefan Cazimir spune că a călătorit în viață „cu Caragiale în spate și în spirit”.

În ceea ce privește volumul Caragiale – universul comic, Alexandru Călinescu afirmă că „ne aflăm în fața unuia dintre cele mai complete și mai bune studii despre Caragiale, Ștefan Cazimir reușind să unească, în chip fericit, erudiția afirmată fără ostentație cu o remarcabilă finețe analitică”. Din cuvintele de laudă ale lui n Steinhard referitoare la volumul I.L. Caragiale față cu kitschul, cităm următoarele: „Recentei cărți a lui Ștefan Cazimir îi găsesc numai însușiri delectabile: e scăpărător de inteligență, doldora de vervă și rafinament, dăruită cu puterea de a captiva și totodată foarte erudită”. (va urma)

ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Scuze și acuze

Zi de zi asistăm la un ,,război” ce se duce nu pentru noi, ci pentru bunăstarea lor. Ce se poate spune? Un singur cuvînt: Amărăciune. ,,Să trăiți bine” a rămas o amintire. Istorie. La fel și ,,România educată”, dar și ,,România normală” (?!). Adică ,,Deșteptul făgăduiește și prostul trage nădejde”, un fel de a spune că speranța nu moare.

Asistăm la tot felul de competiții între candidați, oameni și partide. Se trag sfori și de ele sînt spînzurate promisiunile toate, niciodată onorate. L-am văzut pe Ludovic Orban, cel care, în urmă cu ceva timp, urla din toți rărunchii ,,Ciiinee este generalul?”, iar asistența extaziată, cu gura căscată, la gît cu galbene năframe, bătea din picioare și din palme: ,,Iohannis! Iohannis!”. El era generalul –cine i-o fi dat gradul?

A trecut o vreme și, potrivit proverbului românesc ,,Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”, iată-l pe Orban, ,,debarcat” din Scaunul Înalt. Acum, după ce a mai coborît încă o treaptă, acuză pe cel nerecunoscător și cere scuze întregului popor, că a îndemnat cine trebuie votat.

N-avem liniște defel: se duc negocieri între partidele aliate, care, după reușita moțiunii de cenzură, vor să refacă guvernul. Nu se înțeleg deloc, iar mărul discordiei e liberalul Florin Vasilică Cîțu, susținut și ghidat de Mai-marele de la Palat, care ne-a dus corabia pe uscat, făcînd din România ,,Un stat eșuat”. Între timp, sistemul de sănătate a

colapsat, românii se îmbolnăvesc și mor pe capete, prețurile la facturi și la alimente au luat-o razna... Vine o iarnă crîncenă, din care nu se știe cîți oameni vor supraviețui, copleșiți de sărăcie, de boală și de datorii.

,,Răstigniți” între Dreapta și Stînga, victime ale luptei dintre bogați și săraci, noi, românii, vom fi mereu perdanți. Tensiunea mereu va crește, între ceam vrea să fie, și nu este. Restul, e poveste. Ne vom face o transfuzie de sînge pentru a merge înainte sau înapoi, cu miei și boi, într-un tren fără clase, prin gări numeroase, oprind în ,,dreapta” și ,,stînga” viața nătîngă. Și totuși, încrezător, poporul speră la un alt viitor, și se roagă:

Tatăl nostru ce ne-ai dat

Președinte – un ,,român” adevărat, Ajută-i, Doamne, pe români

Să nu uite că-s stăpîni.

Istorie bucureºteană

LILIAnA

TETELEA

La 4.000 de metri deasupra Podului Mogoşoaiei (2)

Joia următoare era ziua sorocită pentru a doua încercare. Dar parcă era un făcut! Cînd să înceapă umflarea balonului, se porni o ploaie nebună, de credeai că îneacă pămîntul și mai mult nu! Din fericire, ploaia de vară a trecut repede, cerul s-a luminat, și pămîntul a început să se zvînte, astfel încît aeronauții se pregătiră de plecare. Trei tineri curajoși din societatea bucureșteană: Constantin Bălăceanu, Dimitrie Călinescu și Grigore Ventura își bombau piepturile în jurul balonului. Ei erau cei trei pasageri ce trebuiau să-l însoțească pe Willemot în văzduh. Dar balonul fusese udat de ploaie și îngreunat, iar vîntul nu îngăduise o umflare perfectă. Astfel încît sorții trebuiră să aleagă pe acela care singur avea să se bucure de onoarea și emoțiile primului zbor.

Din pălăria ce făcea oficiul de urnă ieși numele lui Ventura. Era tînărul ziarist de talent și om de lume, care mai tîrziu avea să dea teatrului o piesă de succes (Curcanii, lucrare dramatică închinată eroilor din

Războiul Independenței) și pe o mare tragediană, pe Maria Ventura, fiica sa. Sub denumirea afectuoasă de ,,papa Ventura” el va ilustra încă mulți ani gazetăria românească. O mască cu ochii holbați și strabici, cu nasul încovoiat și roșu, cu nelipsitul trabuc în colțul gurii, îl va face foarte popular. Grigore Ventura sări în nacelă, Willemot porunci: ,,Lâchez tout!”, și balonul se înălță în aer, pluti pe deasupra orașului și dispăru în nori. După ce primul sentiment de frică fu învins, Ventura, om inteligent, își analiză sentimentele. Pentru prima oară un român se înălța într-un aerostat, care nu se poate spune că oferea prea multe garanții de siguranță. Cu mîinile încleștate pe marginea nacelei, privea sub el; oamenii, casele, copacii se făceau tot mai mici. Urletul orașului de-abia se mai auzea. O splendidă hartă vie se desfășura în depărtare. Tăcerea îl cuprindea din toate părțile. Balonul suia mereu liniștit. La un moment dat, pătrunseră într-un nor. Nu se mai vedea și nu se mai auzea nimic. Singuri în imensitatea înălțimilor pe care le stăpîneau, cei doi călători se priviră în față: erau fericiți, încîntați, se simțeau cu adevărat ,,în al nouălea cer”. Ventura voia să spună ceva, să-și exprime sentimentul de extraordinară mulțumire și mîndrie pe care îl simțea în clipele acelea; dar nu reuși decît să strige: ,,Vive la France!”. La care Willemot replică, nu mai puțin emoționat: ,,Vile la Roumanie!”.

La plecare, balonul era numai pe trei sferturi umflat, dar cu cît se înălța, cu atît aerul se rărea, și balonul se umfla mai tare, plutind maiestuos printre nori. Deodată tresăriră: alături de ei, Ventura văzu un alt balon și înăuntru... el și cu Willemot! Era un splendid efect de miraj, o reflectare pe vaporii de apă din vecinătate, cu o exactitate și o finețe de contur excepționale. Se vedeau ca într-o oglindă, înconjurați de culorile curcubeului. Dar umezeala care forma acest miraj se condensa pe ei, ca o ploaie fină și rece de toamnă, care îi strîngea între spete.

Ajunseseră la 4.000 de metri deasupra pavajului Podului Mogoșoaiei și temperatura scăzuse la 2 grade sub zero. Nu se mai vedea nimic și nici nu aveau posibillitatea de a ști unde se aflau. Era punctul maxim

SĂMÎNȚA BUNĂ

Efectul lucrului mic

motto: ,,Iată și corăbiile: cît de mari sunt și, măcar că sînt mînate de vînturi puternice, totuși sînt duse de o cîrmă foarte mică” – Iacov 3.4

În octombrie 1871, asupra orașului Chicago s-a abătut una dintre cele mai mari catastrofe, denumită „Marele foc“. Se spune că incendiul a fost declanșat de vaca doamnei O’Leary, care a răsturnat cu piciorul lampa cu gaz de lîngă ea. Nu se știe cu precizie dacă acest lucru este adevărat sau nu. Dar adevărul este că incendiul a distrus o treime din oraș, au murit aproximativ 300 de oameni, alții, circa 100.000 au rămas fără locuință și au ars 1.600 de magazine.

La baza lucrărilor mari stau lucruri mici. La un incendiu mare este suficient un chibrit. O ceartă mare poate începe de la un cuvînt nepotrivit. Cînd privim viața din perspectiva biblică, putem observa că deciziile mici au condus la lucrări mari.

La începutul creștinismului, un tînăr pe nume Saul era plin de rîvnă pentru religia strămoșilor săi. În rîvna sa pentru religia iudaică, amenința cu uciderea ucenicilor Domnului Isus. Dar, într-o zi, acest tînăr a fost oprit din calea sa de Mîntuitorul prigonit în ucenicii Săi. Întrebarea lui Saul: „Doamne, ce vrei să fac?“ a primit un răspuns clar. De la această simplă și sinceră întrebare a început o viață cu totul nouă. Efectul acestei întrebări scurte a îndreptat spre adevărata țintă viața acelui tînăr, și prin el și viața altora. Această întrebare scurtă poate avea efecte mari în viața noastră, a fiecăruia. Dumnezeu vrea să facă această mare lucrare de har în fiecare păcătos care se recunoaște vinovat. El îi cheamă pe toți la mîntuire. De aceea, fă-ți timp și nu mai amîna să vii la El!

de înălțime pe care îl puteau ajunge; gazul începu să se condenseze, și balonul coborî. Puțin lest peste bord moderă iuțeala căderii. La 2.000 de metri se putea vedea iarăși pămîntul. Cu o lunetă de bord se orientară repede și constatară că se aflau la nord-vest de București. Coborîrea continua.

- Atenție și sînge rece!, îi recomandă Willemot. Jos, țăranii risipiți pe teren la muncile cîmpului priveau cu căciulile pe ceafă la ,,drăcia” care pogora din cer; călăreții porniți odată cu balonul din București alergau în goana cailor pe șosele. Mai azvîrliră lest, căci se apropiau de o pădure pe care voiau să o evite. La cîmp deschis coborîră iarăși pînă la 300 de metri și strigară la țărani să apuce frînghiile.Wilemot trase de supapă, azvîrli ancora, care se înfipse în pămînt, și se opriră. Acum aveau nevoie de ajutor ca să dezumfle și să strîngă balonul. Sunară din trompetă, bătură clopotul, și țăranii se adunară din toate părțile, bucuroși să dea o mînă de ajutor. Prima întrebare cînd s-au văzut pe pămînt a fost: unde sîntem? Erau la 24 km de București, pe moșia lui Jean Deșliu, care le întinse o masă ca unor adevărați oaspeți picați din cer. (va urma) N. VĂTĂMANU

Gr. Ventura (caricatură de N. Petrescu-Găină)

File de istorie

Iustinian Şi teodora (I)

Istoria secretĂ a celui mai celebru cuplu al tronului byzantin, scrisĂ de Procopius din Cezareea

Contemporan cu Iustinian şi Teodora (cu care era, de altfel, apropiat ca vîrstă), Procopius din Cezareea, autorul lucrării „Istoria secretă“ le-a cunoscut foarte bine epoca, trăind chiar multe dintre evenimentele pe care le-a descris apoi în cărţile sale. Născut, pe la anul 500 d.Chr., în Caesareea, un orăşel de pe ţărmul oriental al Mării Mediterane, într-o familie bogată, viitorul cronicar al epocii iustiniene s-a bucurat de o educaţie aleasă. La vîrsta de 21 ani a intrat (cu rangul de consilier juridic şi militar) în serviciul generalului byzantin Belizarie, pe care l-a însoţit pe cîmpurile de luptă din Persia, Africa şi Italia în campaniile purtate de acesta în anii 527-540. Impresiile culese în aceşti ani au constituit izvorul operei sale capitale: Războaiele cu perşii, vandalii şi goţii sau mai pe scurt Cărţile despre războaie, lucrare în opt cărți scrisă la Constantinopol şi apărută în anii 545-553. Puţin după aceea se crede că, la rugămintea împăratului, a alcătuit o scriere despre construcţule civile şi militare (Despre zidiri) unde a elogiat activitatea acestuia. Eroul său se afla atunci la apogeul domniei (avea 72 ani şi se afla pe tronul Byzanţului de 26 ani) iar autorul în plină maturitate creatoare.

Descoperită acum două secole şi jumătate - după aproape 1200 de ani de la data scrierii sale - Istoria secretă, ca orice istorie... a secretelor, şi-a cîștigat rapid celebritatea nu atît prin calitatea informaţiei, a observaţiei istorice ori frumusețea scriiturii - atribute proprii celorlalte lucrări ale lui Procopius - cît mai ales prin caracterul ei, mai mult decît pripit, aproape pamfletar şi, de aceea, distonant cu ansamblul operei scriitorului. Căci prin spiritul ei, Istoria secretă este atît de mult opusă celorlalte lucrări ale lui Procopius încît cercetători, istoricii literari, i-au contestat autenticitatea. Şi pe bună dreptate.

Pentru că, este aproape incredibil ca un autor să elaboreze, aproape în acelaşi timp, lucrări atît de deosebite ca spirit şi concepţie. Dacă în De aedificiis (Despre zidiri), vasta operă informativă asupra activităţii constructive a lui Iustinian, împăratul este asemuit – pentru înţelepciunea cîrmuirii şi administrării imperiului, pentru succesele sale de arme – lui Temistocle şi Ciirus, fiind, rînd pe rînd, cel care a redat monarhiei splendoarea, şi gloria, i-a strivit pe barbari, a restaurat – prin recucerirea provinciilor pierdute –imperiul de odinioară, a pus bazele dreptului scris, a garantat – prin opera sa constructivă – siguranţa imperiului, a întemeiat oraşe, a zidit palate şi a adus fericirea supuşilor săi etc. etc., acelaşi personaj, în Istoria secretă este asemuit lui Domiţian (socotit ca cel mai rău dintre tirani) fiind, rînd pe rînd, campionul

corupţiei şi al nedreptăţii, adeptul arbitrariului în conducerea statului, risipitorul bogăţiilor imperiului, suveranul neînduplecat, prefăcutul, mincinosul, necinstitul, influent abilul etc. etc. De aedificiis a fost scrisă între anii 533-555. Istoria secretă între anii 550555 ori, după unii autori, între anii 555-558!

Dar oricare ar fi adevărul cu privire la data scrierii acestei lucrări, fiind vorba de o distanţă atît de mică şi de o operă atît de deosebită, cercetătorii s-au întrebat: este posibil ca un autor să se detaşeze atît de mult de paginile sale încît să scrie – aproape în acelaşi timp – lucrări atît de contradictorii? Nu cumva această... istorie a fost alcătuită de altcineva?

Dar analiza, în primul rînd. a particularităţilor de ordin lingvistic și nu numai (de pildă, ritmul accentuat de la sfîrşitul propoziţiilor) au risipit aceste dubii, confirmînd paternitatea lui Procopius. Astăzi, cu tot caracterul ei oarecum de scandal, aproape că nimeni nu se mai îndoieşte că Istoria secretă aparţine autorului Cărţilor despre războaie şi al Zidirilor. O notă de scepticism mai stăruie însă printre unii byzantinologi care sînt tentaţi să creadă că în Istoria secretă Procopius n-a făcut decît să adune toate flecărelile şi răutăţile care circulau pe seama celui mai celebru cuplu al tronului byzantin: Iustinian – Teodora.

La începutul cărţii, autorul îşi motivează foarte seducător nevoia unei scrieri secrete. „Am povestit, cum am putut, întîmplările petrecute pînă acum în

războaiele purtate de poporul roman (aluzie la Cărţile despre războaie – n.r.), rînduind toate aceste fapte după timpuri şi la locurile potrivite, iar amănuntele din cartea de faţă vor fi scrise în alt chip [...] De vină e împrejurarea că nu le puteam da la lumină cum trebuie, cîtă vreme trăiau încă cei care le făptuiseră; căci nu izbuteam să mă ascund de mulţimea iscoadelor şi, dacă m-ar fi descoperit, aş fi sfîrşit cu moartea cea mai vrednică de milă, deoarece nu aveam încredere nici în rudele mele cele mai apropiate. Voi povesti întîmplările trăite de Iustinian şi Teodora; dar e foarte greu să le enumăr pe toate pentru că faptele scrise de mine vor părea urmaşilor noştri mincinoase şi de necrezut. Pe de altă parte, dacă va trece mult timp şi vor slăvi amintirea lor, mă tem să nu dobîndesc faimă de scriitor de mituri şi să fiu rînduit printre făuritorii de tragedii“.

Cu aceste rînduri, Procopius pare că ne destăinuie grija lui pentru adevăr, nevoia lui de sinceritate, teama de a nu fi crezut, presentimentul că, peste timp, ar putea dobîndi o altă faimă decît aceea pe care, în timpul vieţii, i-o aduseseră celelalte cărţi ale sale.

Iustinian a avut norocul de a fi fost nepotul de soră al celui de-al doilea împărat al Byzanţului: Iustin I (518-527), soldatul ţăran, născut undeva într-un sat din Macedonia. Datorită acestui fapt, dar desigur şi calităţilor sale excepţionale, Iustinian a avut toate condiţiile să pătrundă în secretele conducerii statului, să cunoască forţa culiselor palatului. Cînd, în anul 518, Iustin, fostul ţăran – ajuns pe rînd, datorită vitejiei şi poate şi înfăţişării sale, ofiţer, general, senator şi, în cele din urmă, comandantul trupelor din gardă –, se sui pe tronul Byzanţului (se pare în urma unor intrigi obscure), Iustinian avea aproape 35 ani. Era, cum se spune, în puterea vîrstei şi, la vremea aceea, – graţie contribuţiilor unchiului său care, deşi nu era prea cultivat, înţelesese, de-a lungul ascendenţei sale, rosturile educaţiei – un om cultivat, pătruns de frumuseţea şi tradiţiile culturii clasice. Astfel, deveni colaboratorul discret al împăratului şi – fenomen obişnuit la curtea byzantină – unul dintre primele personaje ale imperiului. Mai tîrziu, unchiul său îl va asocia la domnie.

„Ucenicia“ i-a servit de minune şi este sigur că experienţa şi înţelepciunea adunate în aceşti ani, conjugate cu calităţile sale remarcabile, şi-au spus cuvîntul în lunga sa domnie. În anul 527, la 4 aprilie, cu cîteva luni înainte de moartea unchiului său, Iustinian se suia pe tronul Byzanţului. Avea 44 ani.

Ce a fost Iustinian pentru Byzanţ şi Byzanţul pentru Iustinian, iată o problemă asupra căreia, şi azi, byzantinologii mai au încă multe de spus. Oricum, după cum ni-l înfăţişează atît Procopius – contemporanul său care l-a cunoscut atît de bine, dar care nu s-a sfiit să-l preamărească şi să-l denigreze deopotrivă – cît şi creaţiile sale (juridice ori edilitare) Iustinian era un om al faptei, lipsit de aroganţa militarului îngîmfat, simplu „ca un ţăran“ (notează undeva cu dispreţ Procopius), tenace în hotărîri şi cu o uluitoare putere de muncă. În lunga sa domnie, Iustinian nu şi-a uitat originea. Îşi alegea colaboratorii din rîndul păturilor sociale mijlocii. Fără a neglija forţa bisericii, trecerea pe care o avea în rîndul mulţimilor, împăratul se sprijinea pe tineret, „pe oamenii noi“ şi, cît putea şi prin orice mijloace, lovea în aristocraţia senatorială. Colaborarea unei femei cu calităţi excepţionale, cum a fost Teodora, nu l-a desfiinţat ca personalitate, deşi se spune că Iustinian era foarte influenţabil, ci l-a completat în multe privinţe în modul cel mai fericit cu putinţă. La moartea ei, avea 65 ani şi unii cercetători cred că acest moment a fost începutul eclipsei domniei sale. Şaptesprezece ani mai tîrziu, la vîrsta de 82 ani, Iustinian se stingea şi el, lăsînd în urmă o operă care, pe drept cuvînt, a dat timpului său strălucirea unei epoci de aur. (Magazin Istoric nr. 3/1971) (va urma)

Selecţie şi prezentare: E LISABETA PETrEAnU Traducere: H. MIHĂESCU

Biserica San Apollinare Nuovo din Ravenna, care păstrează un portret în mozaic al lui Iustinian

Elita avocaturii româneºti

Avocatul Ioan Mihu și crezul generației care a făurit Unirea

Intră în atenția publică prin participarea la în acțiunile de emancipare a românilor din Transilvania. În vara lui 1910, poartă tratative cu guvernul maghiar în vederea încheierii păcii. Conștient că la temelia unui popor puternic stau economia și cultura, întemeiază Banca Ardeleana devenind liderul mișcării românești din Orăștie.

Printre altele, de numele avocatului Mihu se leagă înființarea ,,Fondului ziariştilor români din Ungaria”, președinția ,,Societăţii pentru fondul de teatru român”, declarîndu-se un susținător al culturii, gazetăriei și educației românești. După 1919, se retrage definitiv din politică, dar păstrează relații cordiale cu elita vremii.

Reprezentantul românilor în fața guvernului maghiar

Deschide ochii la 17 octombrie 1854, în satul Vinerea, județul Alba. Părinții erau țărani fruntași, recunoscuți pentru cinstea și munca de care dăduseră dovadă în epoca absolutismului austro-ungar. Junele a fost trimis la carte, mai întîi, la gimnaziul din Alba Iulia, apoi la liceul la Orăștie și Sibiu. În 1873, obține diploma de bacalaureat și ia calea științelor juridice la Graz și Budapesta. După finalizarea studiilor, se întoarce în Transilvania, unde urmează un an de stagiatură la Tribunalul din Deva. I se părea o muncă prea solicitantă, motiv pentru care va renunța stabilindu-se cu biroul la Orăștie. S-a remarcat rapid printre membrii Partidului Național Român, fiind un spirit întreprinzător, calculat în gînd și-n faptă.

În contextul luptelor pentru cîștigarea drepturilor naționale, elita politică a vremii îi încredințează, în vara lui 1910, misiunea de a purta tratative cu guvernul maghiar reprezentat de primul-ministru, Károly Khuen – Héderváry, și ministrul de Interne, István Tisza. Își ia rolul în serios, iar pe 22 iunie 1910, Ioan Mihu redactează un memoriu pe care îl prezintă maghiarilor. Discuțiile pe marginea relațiilor româno-maghiare ajung la urechea regelui Carol I, care la 17 decembrie îl poftește în audiență pentru a-i prezenta memoriul înaintat guvernului. Printre altele, la București dă nas în nas cu Take Ionescu, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu, care subscriu principiilor pe care le propovăduia. Cu toate eforturile sale, tratativele s-au împotmolit, urmînd ca în cele din urmă să fie trase pe linie moartă. S-a încercat o nouă tentativă în februarie 1913, dar avocatul Mihu spune „pas“ noii oferte.

Valorile de la temelia unei națiuni

Ioan era pe deplin conștient că ,,nici un popor și nici o țară nu e în stare a face pași serioși spre civilizație, dacă nu va pune înainte de toate temelia solidă a progresului său economic”. Fidel celor afirmate, în 1885 întemeiază Banca Ardeleana, devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Urmează un cumul de funcții: președinte al comitetului parohial și al ,,Societății de lectură a inteligenței române din Orăștie și jur”, director al despărțămîntului IX din cadrul ,,Asociației Transilvane”, membru în Sinodului arhidiecezan al Congresului bisericesc, dar și asesor al Consistoriului din Sibiu. În anul 1908, este ales preşedinte al ,,Societăţii pentru fondul de teatru român”, autoritate care avea scopul de a strînge bani în vederea ridicării unui Teatru Național și consolidarea unui repertoriu românesc. Se dovedește un iubitor al slovelor și donează 25.000 de coroane pentru înființarea ,,Fondului ziariştilor români din Ungaria”.

Anul 1912 îl găsește retras la Vinerea, fără a mai avea vreo implicare în tumultul politic. Rămîne totuși în relații cordiale cu fruntașii românilor din Transilvania. Cinci ani mai tîrziu, în contextul dificultăților care planau asupra băncilor românești, Ioan dă o mînă de ajutor și preia conducerea Băncii Albina, pe care o salvează de la faliment. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Orăştie, și redactează un document-program intitulat ,,Un crîmpeiu de gînduri în preajma adunării naționale de la Alba Iulia”.

Ultimii ani din viață și testamentul În toamna lui 1919, Iuliu Maniu îl caută de zor pentru a-i propune un loc în Primul Parlament al României Mari, însă refuză să mai facă politică. Tot acum îi sînt recunoscute meritele și primește din partea regelui Ferdinand I Ordinul ,,Coroana României” în grad de Mare Cruce. A rămas în continuare un susținător financiar al culturii, gazetăriei și educației românești. Întreține relații cordiale cu miniștrii liberali, care îl surprind și înființează o școală de arte și meserii la Orăștie, care îi va purta numele. Cu mult timp înainte de a muri, se pune la masă și își redactează testamentul. Întreaga avere este pusă în grija Mitropoliei din Sibiu, care este datoare să înființeze școli agricole, școli de meserii, să acorde burse studențești și să sprijine bisericile din Transilvania. Avocatul Ioan Mihu se stinge la 2 iulie 1927, în casa de la Orăștie, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Avocatul Oanea Laurențiu, vocea unei națiuni care își cerea drepturile

figurează ca membru în Baroul avocaților din Ilfov și se stabilește în București. Pe lîngă activitatea de avocat și om politic, a fost un pasionat al condeiului publicînd articole în principalele ziare românești din Ardeal și realizînd două lucrări: România și Statul romano-catolic unguresc din Transilvania (1932) și Unirea Ardealului și Partidul Național-Liberal (1935). Odată cu preluarea puterii de către comuniști, personalitatea lui Oanea Laurențiu intră într-un con de umbră. Se stinge din viață la 82 de ani, pe 29 martie 1970, în București.

Nicolae Șerban, destinul unui avocat prins în vîltoarea politicului

Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Tîrgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania îl va costa libertatea, fiind închis de autoritățile austro-ungare la Sopron. Odată eliberat, se dedică idealului unionist și activează în cadrul Consiliului Național Central. Este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde va participa la ședința din 30 noiembrie care a votat textul Rezoluției.

Perioada de studiu și debutul în avocatură

S-a născut pe 16 august 1888, la Sîngeorzul Românesc, județul Bistrița-Năsăud. Clasele primare le urmează în locurile natale, iar în perioada 1899-1907 Liceul grăniceresc din Năsăud. După ce își ia bacalaureatul se îndreptă către cursurile Facultății de Drept din Cluj, frecventînd pînă în 1911 și Universitatea din Budapesta. Odată cu parcurgerea etapelor necesare obținerii dreptului de liberă practică, Oanea Laurențiu debutează în avocatură la Tîrgu Mureș. Devine un lider de opinie și militează pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania. În urma acestor acțiuni, care au premers izbucnirea primului Război Mondial, va fi arestat și internat la Sopron pentru un an de zile.

După eliberare, se alătură avocatului Ștefan Cicio-Pop. Tot acum, devine un susținător al activității Consiliului Național Central, în calitate de secretar, curier și executant al sarcinilor venite din partea liderilor români. Prima misiune: deplasarea de urgență la Iași pentru a transmite guvernului român hotărîrea de a organiza Adunarea Națională care va decide soarta Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din fostul stat austro-ungar. Cum lucrurile puteau să scape de sub control și să degenereze într-un război, a fost solicitată pregătire armatei regale pentru a interveni la nevoie.

Marea Unire și implicarea în politică

Avocatul Oanea Laurențiu a fost întîmpinat de generalii Coandă și Prezan, alături de I.I.C. Brătianu. Discuțiile au mers conform planului, iar la 16 noiembrie 1918 revine la Arad aducîndu-i lui Ștefan Cicio-Pop scrisoarea din partea liderului PNL. Între timp, activitatea de avocat continua. A pledat la Tîrgu Mureș, Arad și pentru scurtă vreme, la Rodna. A reușit să cîștige încrederea năsăudenilor care îl deleagă ca reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături de el au mai fost trimiși protopopul Eliseu Dan, profesorul Ioan Păcurariu și avocatul bistrițean Victor Onișor. A participat la ședința din 30 noiembrie cînd a fost conturat textul Rezoluției ce urma să fie prezentată spre adoptare a doua zi.

După momentul Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, iar Ștefan Cicio-Pop îl numește în funcția de secretar al Resortului Armatei și Siguranței Publice. Cuprins de febra vieții politice, va candida la alegerile pentru primul Parlament al României Mari, avînd cîștig de cauză. Este ales deputat în circumscripția Năsăud, părăsind barca Partidului Național Român în detrimentul liberalilor. Din această nouă postură politică va fi ales deputat de trei ori, iar în 1931 senator în aceeași circumscripție. Începînd cu anul 1919

Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungînd în cele din urmă membru în parlamentul maghiar. În calitate de președinte al Consiliului comunal provizoriu este însărcinat cu menținerea ordinii publice. Cu toate acestea, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic. Din fericire este eliberat după ceva vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluînd controlul administrației și restabilind ordinea. Este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia cu drept de vot, apoi membru în cadrul Marelui Sfat Național.

Primii pași pe făgașul politicii

Se naște la 23 iulie 1865 în casa preotului greco-catolic Voila Nicolae din județul Brașov. În anul 1884 devine student la Facultatea de Drept a Universității Maghiare din Budapesta. Tot aici, între anii 1889-1891 își pregătește teza de doctorat. Se lansează de timpuriu în viața politică, mai exact la 26 de ani. Gustă din dulceața deputăției în anul 1892 în calitate de independent și cîștigă alegerile în cercul electoral Arpașu de Jos. Victoria a stîrnit valuri de critică din partea liderilor PNR, care erau adepții ideii de pasivism politic. Cu toate acestea, Nicolae Șerban nu ia în seamă gurile rele și își duce mandatul pînă la capăt. La alegerile din anul 1905 a repudiat o nouă victorie în fața candidatului PNR, dr. Octavian Vasu. Deputații români își făceau sfielnic loc în parlamentul maghiar și au început să propună un program național. La alegerile parlamentare din anul 1910, avocatul Nicolae Șerban cedează locul din circumscripția Arpașu, unde fusese ales deputat în mai multe rînduri, lui Alexandru Vaida Voevod.

Luat ostatic de către jandarmi

Între timp, se înscrie în Congregația comitatului Făgăraș și figurează ca membru al Societății culturale Progresul și Despărțămîntul ASTRA. În colaborare cu dr. Ioan Șenchea și dr. Octavian Vasu pune bazele ziarului Țara Oltului. După intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, întreaga conducere de la nivelul comitatului Făgăraș ajunge în mîinile Consiliului comunal provizoriu, care avea în componență reprezentanți români și maghiari. Președintele acestei structuri era Nicolae Șerban avînd un vicepreședinte maghiar, în timp ce comanda gărzilor civile încăpuse pe mîna unui comandant maghiar și un adjunct român. În ciuda eforturilor de menținere a ordinii publice, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic.

Delegat la Marea Unire

Din fericire a fost eliberat la scurtă vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluînd controlul administrației și restabilind ordinea. Tot acum se va ocupa de organizarea noilor structuri de putere din localitățile comitatului și în special de constituirea gărzilor naționale. În urma ședinței cercului electoral Făgăraș s-a decis ca dr. Nicolae Șerban să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, căpătînd ulterior și un loc în Marele Sfat Național. După înfăptuirea Marii Uniri părăsește tabăra politică și trece din rîndurile Partidului Liberal în Partidul Poporului. În scurtul răstimp cît a fost la guvernare formațiunea politică, a ocupat postul de prefect al județului Sălaj. În 1919 devine unul din fondatorii și conducătorii ziarului Glasul Oltului Avocatul Nicolae Șerban trece la cele veșnice în data de 15 septembrie 1932 și este înmormîntat la Făgăraș. mATrICEA.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (96)

Acupunctura (4)

Excesul de yang poate produce o supraîncălzire a corpului sau o secare a fluidelor. Excesul de yin are un efect contrar. În bolile caracterizate de o temperatură ridicată sau în cazul răcelilor grave se acţionează prin acupunctura asupra acestui canal. Canalul stomacului transportă hrana către splină şi este privit drept „paznicul depozitului și al hambarului“. El începe procesul digestiv și este canalul asupra căruia se acţionează în cazul tulhurărilor gastrice şi în afecţiunile legate de intestine. Deoarece alimentele au o influență deosebită în plan psihologic asupra acestui canal, în cazul tratamentului aplicat pentru tulburările de alimentaţie, i se acordă o atenţie deosebită. Canalul vezicii urinare este strîns legat de rinichi şi funcţia sa principală o constituie răspîndirea fluidelor în întregul organism și evacuarea apei „rele“. Canalul străbate corpul de-a lungul său, pornind de la colțul ochiului, traversînd capul, apoi trece de două ori de-a lungul spatelui, înainte de a coborî de-a lungul piciorului, pentru a își încheia drumul la degetul mic al piciorului. Acupunctura aplicată pe acest canal funcţionează asupra problemelor legate de schelet, ajută bolnavilor de sciatică, pe cei cu dureri de spate, pe cei care suferă de cistită sau de incontinență urinară.

Atotcuprinzătorul Qi. Bioritmurile organismului, un concept relativ nou pentru europeni, este binecunoscut chinezilor de milenii. Cum am amintit, chinezii numără zilele şi nopţile împreună, obţinînd un total de douăsprezece ore și nu douăzeci și patru. Fiecare oră chinezească echivalează cu două ore pentru noi. Există douăsprezece ore pe zi și douăsprezece organe principale în corpul omenesc. Prin acestea, Qi circulă constant, dar în fiecare organ atinge o limită maximă, timp de o oră, în sistemul chinezesc de măsurare a orelor. Acest principiu este în concordanţă cu ideea de a privi omul ca pe un

Minuni și miracole (21)

Fenomene bizare (1)

Posedările demonice

Teologii consideră că teoria posedărilor a apărut odată cu cultul lui Zoroastru din Persia şi că s-a impus ca fenomen spiritual major în învăţăturile lui Christos ca urmare a deselor şi constantelor referiri la astfel de situaţii. Un sondaj de opinie, realizat în 2002, a scos la iveală faptul că 54% dintre americani credeau în existenţa unor forţe spirituale demonice care pot pune stăpînire pe o persoană. Mulţi oameni consideră că aspectul religios al posedărilor se referă doar la natura instinctelor noastre, la dorinţe şi tentaţii. Putem fi siguri că celelalte forţe lumeşti sînt realmente inofensive pentru mintea umană?

Se pare că trec prin situaţii bizare îndeosebi persoanele care fac o fixaţie pentru lucrurile oculte. Se crede că stările de posedare demonică se manifestă la persoanele cu o spiritualitate excesivă, care cochetează cu forţe ciudate. Se poate spune că este o pedeapsă a unui spirit rău care a fost contactat cu ajutorul planşetelor Ouija, sau o prezenţă incontrolabilă, sau rezultatul unei întîlniri cu o fantomă puternică şi răzbunătoare. Cu timpul, persoana posedată îşi pierde treptat autocontrolul asupra acţiunilor sale. Dacă la început reacţia „gazdei“ la forţa care îi invadează mintea poate fi chiar una plăcută, imediat ce i se cere să părăsească trupul posedat aceasta devine agresivă. Persoana posedată la început doar parţial, pînă la urmă îşi pierde total autocontrolul şi devine solitară şi violentă, cu un comportament din ce în ce mai imprevizibil, are coşmaruri, insomnii şi dureri teribile de cap. În cele din urmă, persoanele posedate pot ajunge în pragul sinuciderii, fiind cuprinse de teamă faţă de puterea incontrolabilă a spiritului. Multe dintre aceste victime sfîrşesc prin a fi internate în spitale de psihiatrie. Dacă însă se detectează la timp adevărata cauză a ciudatelor manifestări, persoana posedată poate fi exorcizată de către un preot. Se ştie însă că efortul la

microcosmos și este o dovadă a realității biologice a mișcării energiei în interiorul corpului. Între 11 a.m. şi 1 p.m. punctul energetic maxim se regăseşte în inimă; porneşte apoi către intestinul subţire, unde se regăseşte la un nivel maxim între 1 p.m. şi 3 p.m. Urmează apoi vezica urinară între 3 p.m. şi 5 p.m.; în rinichi ajunge între 5 p.m. şi 7 p.m.; în pericard între 7 p.m. și 9 p.m., urmează triplul focar între 9 p.m. şi 11 p.m.; în vezica biliară se întîlneşte între 11 p.m și 1 a.m.; urmează ficatul între 1 a.m. şi 3 a.m. Plămînii sînt următorii între 3 am. și 5 a.m.; în intestinul gros nivelul maxim ajunge între 5 a.m. şi 7 a.m.; între 7 a.m. şi 9 a.m. urmează stomacul; apoi splina între 9 a.m. şi 11 a.m. Prin urmare, Qi-ul a evoluat în jurul corpului asemenea Pămîntului în jurul Soarelui. Evident, în fiecare organ se atinge şi un nivel minim al Qi-ului în timpul acestui circuit. Qi-ul realizează un ciclu în partea din spate și din față a corpului prin canalele „conducător“ și „zămislitor“, de vreme ce există ciclu menstrual feminin. În timpul lunii pline, nivelul maxim al Qi-ului se află în cap; în vreme ce la luna nouă (sau luna „goală“,cum o numesc chinezii) nivelul maxim se află în perineu. Qi-ul este caracterizat şi de o activitate sezonieră. El atinge nivelul maxim în ficat și în vezica biliară în primăvară; în inimă și în intestinul subţire (ca și în pericard şi triplul focar) în vară; în stomac și în splină nivelul maxim se atinge în timpul „verii indiene“ (adică spre începutul toamnei); în plămîni și în intestinul gros în toamnă; în iarnă nivelul maxim se atinge în rinichi și în vezica urinară.

Cele douăsprezece canale majore: Plămînii: Acest canal porneşte de la o distanță de 5 cm de mamelon şi străbate drumul spre braţ, terminîndu-se în degetul mare. Este linia urmată în tratamentul astmului, al tusei, al durerilor în piept și umăr. Intestinul gros: canalul pentru acest organ porneşte din vîrful degetului arătător, merge de-a lungul braţului, urcă pe umăr şi ajunge în partea opusă a nasului. Reprezintă linia utilizată în tratarea durerilor de cap, faţă, gură, gît şi a problemelor legate de maxilar și dantură. Stomacul:

care sînt supuse victimele în timpul acestor ritualuri le poate chiar ucide. Pretinzînd că este posedată de diavol, americanca Andrea Yates şi-a ucis în iunie 2001, prin înecare, toţi cei cinci copii cu vîrste cuprinse între 6 luni şi 7 ani. La procesul care a avut loc un an mai tîrziu, ea a pledat ca fiind nevinovată, invocînd nebunia.

Mulţi experţi sînt de părere că aceste posedări nu au nimic misterios, că sînt simple debuşee pentru dezechilibre mentale severe. Dacă în vremurile biblice se spunea despre posedări că reprezintă în fapt dorinţe murdare, acum, în viaţa reală, ele sînt considerate psihoze. În ambele cazuri, situaţiile de posedări reprezintă stări foarte periculoase pentru sănătatea mentală, iar pentru restabilirea echilibrului este necesară intervenţia imediată a specialistului.

Fenomenul Rods

Fenomenul Rods s-a declanşat în martie 1994, cînd Jose Escamilla, un editor de film din New Mexico, a înregistrat cîteva imagini interesante ale unui ciudat obiect zburător. În momentul în care a studiat pelicula, cadru cu cadru, Escamilla a descoperit un obiect bizar, lung şi subţire care a săgetat ecranul. Iniţial a crezut că era vorba de o pasăre, sau o insectă care s-a apropiat foarte mult de lentila camerei de luat vederi, dar după prelucrarea imaginii s-a putut vedea destul de clar un corp alungit şi cilindric. De la această formă, asemănătoare cu o vărguţă, s-a dat şi numele acestor apariţii, care în anii următori au devenit frecvente, fiind înregistrate pe peliculă în toate colţurile lumii.

Rods par să fie organisme vii pe care ochiul uman nu le poate observa din cauza vitezei cu care se mişcă. Au o formă alungită, foarte subţire şi o pereche de aripi, sau doar uşoare protuberanțe pe corp. Mişcările rapide şi haotice sugerează faptul că sînt fiinţe vii, dar o analiză detaliată este foarte dificilă, dat fiind că acestea nu pot fi depistate decît în imagini înregistrate cu camere foarte rapide şi performante. Într-o oarecare măsură, aceste fiinţe arată ca nişte insecte filiforme, fără membre reale, însă nu s-a putut demonstra că sînt organisme cunoscute.

canalul porneşte de sub ochi, coboară de-a lungul trupului şi al piciorului pînă la cel de-al doilea deget al piciorului. Linia aceasta se foloseşte pentru combaterea tulburărilor digestive ulcerelor, problemelor gurii, precum și în lupta împotriva febrei și a diareei. Splina: canalul porneşte de la degetul mic al piciorului, trece prin partea laterală a abdomenului şi se arcuieşte în partea laterală a coşului pieptului. Linia aceasta este urmată în cazul în care există probleme menstruale, stomacale și deficiențe sanguine. Pericardul: canalul porneşte de la mamelon, urcă pe umăr și coboară de-a lungul braţului pînă la degetul mijlociu. Reprezintă linia asupra căreia se acţionează în cazul durerilor în piept, al problemelor cardiace, palpitaţiilor și al tuturor formelor de indispoziţie. Triplul focar: Dispune de un canal, care porneşte din degetul mic, urcă prin partea din spate a braţului şi cea laterală a gîtului, pînă la tîmplă. Această linie este folosită în cazul tulburărilor nervoase, al paraliziilor, țiuitului în urechi, migrenelor şi nevralgiilor. Vezica biliară: Are un canal care porneşte din latura exterioară a ochiului, coboară în zigzag de-a lungul trunchiului și apoi coboară pe partea laterală a piciorului pînă la cel de-al patrulea deget. Această linie este folosită în cazul durerilor situate pe partea laterală a capului, în cazul durerilor de spate şi încheieturi, a celor localizate în genunchi, picior și regiunea femurală, ca şi în combaterea malariei. Ficatul: canalul său porneşte de la degetul mare al piciorului şi urcă pînă la zona exterioară a cutiei toracice, oprindu-se sub mamelon. Este linia dedicată tratamentului în cazul herniei, al tulburărilor menstruale, în lumbago și în cazurile în care pacienţii acuză o apăsare pe piept. Inima: canalul inimii porneşte de sub subsuoară şi coboară pînă la degetul mic. Linia este utilizată în cazul tratării insomniei, a scăderii memoriei, a lipsei de concentrare și a suferinţelor mentale, cum ar fi epilepsia și schizofrenia.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Imaginile înregistrate cu rods pun în lumină faptul că forma şi particularităţile acestor fiinţe nu seamănă deloc cu ale niciunei alte creaturi cunoscute de oameni pînă acum. Există o cantitate enormă de înregistrări făcute de diverşi amatori, însă foarte puţine au’calitatea şi claritatea necesare. Imaginile înregistrate de Mark Lichtle reprezintă unul dintre cele mai bune exemple de înregistrări video ale acestor fiinţe, rods. Mark Lichtle filma în Mexic, mai precis într-un loc numit Cheile Rîndunicii (Cave of Swallows), salturile unor paraşutişti. Timp de 45 de minute, în imagini, alături de alte insecte, păsări şi oameni, apar nenumărate rods. Cheile Rîndunicii din Mexic reprezintă cel mai bun loc din lume unde se pot obţine imagini cu rods. Aceste fiinţe au fost semnalate peste tot pe glob; chiar şi Marina Statelor Unite ale Americii a raportat că are cunoştinţă de existenţa unor înregistrări ale acestui fenomen. Cu o asemenea abundenţă a dovezilor în sprijinul existenţei acestor fiinţe, rods, se pare că teoria trebuie luată în serios, însă nimeni nu are încă idee ce sînt ele cu adevărat.

Voodoo (1)

Noţiuni ca blesteme, magie neagră, păpuşi înţepate şi schelete pictate de preoţi sînt indiscutabil legate de ceea ce tradiţia populară numeşte Voodoo.

O combinaţie de filme hollywoodiene, romane de ficţiune şi cărţi umoristice au contribuit la statuarea ideii că Voodoo este o formă misterioasă de religie satanică originară din Africa cea întunecată. Sînt destul de mulţi cei care cred că această practică a fost utilizată de către cercetători neaveniţi, pentru a-i resuscita pe cei recent decedaţi şi pentru a reînvia trupurile celor transformaţi în zombi. Cei care practică Voodoo spun că toate aceste legende s-au născut din ignoranţă şi din teamă iraţională. Ei susţin că Voodoo este o religie mai degrabă pacifistă, chiar foarte asemănătoare în unele privinţe cu credinţa catolică. De asemenea, după părerea lor, această practică n-ar trebui să trezească flori de teamă nimănui.

(va urma)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ne trebuie timp să înţelegem unele lucruri. Şi experienţă

Dumnezeu îi răsplătește pe oamenii care duc o viață în dragoste și respect pentru cele sfinte. Pe unii îi face să trăiască mult, iar pe alții să se despartă ușor de această lume, scoțînd doar un mic suspin. Nea Tinel Stănescu, fostul antrenor al Rapidului, apropiase 80 de ani și se afla pe patul de moarte. El, care toată viața fusese un luptător, acum, orbise și se împăcase cu soarta. Mulți dintre băieții care îi trecuseră prin mînă îi deschideau ușa. Care ești, mă? Eu, nea Tinele, Ricanu... Ce faci, Ciorane? Bine, dar matale? Și eu fac bine, mă... Aștept să mă ia moartea.

Mulți oameni, așteptînd moartea, o dau pe cărți religioase din care învață că moartea înseamnă trecerea spre altă lume și că spovedania și împărtășania te mai ușurează de păcate. Precum moș Dănilă, al părintelui Galaction, care-și mîngîia ultimele zile citind din viețile sfinților. Alții se chinuiau cumplit și îi chinuiau și pe cei dimprejur, horcăind și blestemînd, dîndu-și toată osteneala să amîne scadența cu ultimele forțe. Banditul Cioarec, condamnat pentru crime, era tîrît spre locul execuției de mai mulți sodați care nu-l dovedeau. Se zbătea, căuta să muște și țipa că nu vrea să moară. Toată lumea vrea să ajungă în Paradis, dar nimeni nu vrea să moară. Cu excepția poate a momentului cînd depresia ne ia mințile și ne îndeamnă să ieșim pe fereastră de la etajul XX, în loc să ieșim pe ușă, nimeni nu zice: ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Sau a geților care, după cum spunea Herodot, credeau în nemurirea sufletului și a lui Zalmoxis. Frica de moarte e un fenomen natural, fiindcă nu știm ce e moartea. Cu greu lui Cioarec i s-a pus cîrpa neagră pe ochi și l-au legat la stîlpul execuției. Glonțul nu l-a nimerit unde trebuia. Căzuse într-o rînă și bolborosea înjurături. A fost nevoie ca ofițerul care comanda plutonul de execuție să-i dea lovitura de grație și să-l liniștească definitiv.

Îmi vine în minte desenul acela din multe publicații mai vechi cu o familie mic-burgheză, care face cultură în spațiul tihnit al casei: tata citește o gazetă și trage din lulea; mama împunge într-o cîrpă; fata cîntă la pian; fiul pictează, și o pisică stă tolănită pe pervazul ferestrei. Pînă și cotarla familiei stă cu botul pe labe și se gîndește la nu știu ce. Aceeași familie, sau poate alta, o revedere dintr-o scenă ,,medievală”, în jurul părintelui întins pe pat, îl pîndește să-și dea ultima suflare. Au fost cazuri, puține la număr, dar au fost, cînd asistența, îndurerată de circumstanță, cu greu s-a abținut, la ultima expiere, să nu izbucnască în urale, gîndindu-se la averea lăsată de repauzat. Arhitectul Ioanide, distrus de moartea fiicei sale, împușcată accidental, se gîndea că ar fi fost mai uman să-și vadă fata stingîndu-se de ftizie, la domiciliu, înconjurată de familie și prieteni, în miros de crizanteme, care îi umpleau odaia.

Și exemplele, luate din viață și din literatură, care tot viață este, pot continua. Din fericire, scena finală cu o rudă apropiată, care stă să-și dea sufletul, este cam tot ce știm despre clipa morții, poate cea mai grea, cea mai lungă și cea mai neiertătoare. (,,Cum o fi?” – se întreba înfrigurat tînărul poet Dumitru Iacobescu, și el atins de ftizie.) Arareori se întîmplă ca experiența aceasta să o putem explica semenilor noștri habarnști pe care nu-i preocupă decît să aibă lîngă ei un apropiat care să le închidă ochii și să nu-i atingă teribilul blestem să putrezească pe pămînt, nu în vreo groapă. Cum ne-a explicat-o doctorul Raymond Moody în cartea sa, ,,Viața după moarte”. Sau inventivul medic Mina Minovici, care s-a spînzurat cu martori, doar pe jumătate, să afle ce ni se întîmplă în clipa trecerii dincolo... Marea trecere, marele prag, cum îi zicea Lucian Blaga.

Consultînd mai multe surse și punînd cap la cap cele aflate, am înțeles ce s-a întîmplat cu unii, tineri

și bătrîni, nu contează, puși în situația de a muri. Și să începem, bunăoară, cu Sfîntul Ignatie Briancianinov, pe numele său de mirean Dimitrie Alexandrovici Briancianinov (1807-1867), care ne-a lăsat lucrarea ,,Cuvînt despre moarte”.

Sf. Ignatie Briancianinov se înscrie în linia gînditorilor antici, cînd afirmau că moartea este o mare taină, consfințind nașterea omului din viața pămînteană și trecerea la cele veșnice. Altfel spus, ca să devenim veșnici, trebuie să ne dezbrăcăm de învelișul grosolan, care este trupul, și să trecem – ca ființe sufletești, subțiri și eterice – într-o altă lume. Această lume nu poate fi percepută cu organele noastre de simț, pămîntene. Ieșind din trup, sufletul nu este văzut cu ochii trupului și nu poate fi atins de nimeni. Cît timp trăim în această lume, ne vedem doar trupul fizic. Dar, cum stau lucrurile cu sufletul? Sf. Ignatie ne aduce lămuririle necesare. ● ,,Moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup, în urma căderii noastre. Moartea este o pedeapsă pentru om, care nu a ascultat de Dumnezeu. L-a uitat și astfel a pierdut nemurirea”. ● ,,Chiar și cînd se topește în pămînt, trupul ființează, ca sămînța, în așteptarea Judecății de Apoi”. ● ,,Trupurile aleșilor lui Dumnezeu nu putrezesc. În loc de duhoare, ele răspîndesc mireasmă și au puterea să tămăduiască toate bolile, revarsă viață”. ● ,,Moartea nu se împacă niciodată cu rațiunea omenească. Doar viața întru Christos, care continuă și pe lumea cealaltă”. ● „Sufletul copiază întrutotul trupul, cu toate organele noastre de simț și puterea minții. În Secolul XIX, doar doi monahi și-au văzut sufletul ieșind din trup, la ora rugăciunii”.

În pofida atîtor dovezi și argumente, omul continuă să fie ros de îndoieli cînd se aduc în discuție noțiuni precum suflet, lumea cealaltă sau nemurire. Eresuri diavolești, după unii, sau misticisme, după alții, cauzatoare de spaime nesfîrșite. Așa stînd lucrurile, cei mai mulți dintre noi plutim în abstract și nu putem concura situațiile concrete precum instinctul matern sau cel de autoapărare. Am întîlnit atîția semeni inflexibili, care închideau discuția despre nemurirea sufletului cu argumentul: pînă nu mor, nu pot să exprim vreo părere. Aidoma unui bătrîn polițist: pînă la autopsie, toți cei de față sînt suspecți. Și totuși...

Și totuși, hai să răsfoim lucrarea ,,Mintea de dincolo”, semnată de celebrul medic neurolog și psihiatru Dumitru Constantin Dulcan, prezent la mai toate canalele de televiziune publice și particulare. La elaborara cărții sale, celebrul savant a folosit o bibliografie numărînd fix 105 titluri de lucrări puse în circulație de autori români și străini, cei mai mulți traduși în toate limbile pămîntului. Folosind precizie și argumente științifice, cu toții au abordat chestiuni legate de lumea pînă acum de nepătruns, lumea de dincolo, dar care începe să-și dezvăluie secretele. D.C. Dulcan și-a elaborat cartea pe baza dihotomiei vizibilul/invizibilul, care încep săși dezvăluie secretele. Unde se află teritoriul lumii de dincolo? Tot mai multe voci afirmă că acest teritoriu nu este prea departe de noi, e paralel cu lumea noastră, dar nu-l vedem și simțim. Deocamdată. Așa cum scrie ziaristul James Redfield în cartea sa, ,,Profețiile de la Celestine”, în ziua cînd omul va reuși să transceadă la nivelul înalt al ,,Conștiinței cosmice”, va dispărea și zidul dintre ,,aici” și ,,dincolo”. Nu e prea departe clipa cînd omul viitorului va stabili o relație armonioasă cu Dumnezeu (,,Ființa de Lumină”), care guvernează lumea aceasta, dar și cea de dincolo, în vederea realizării unei advărate cunoașteri spirituale. Ne așteaptă izbăvirea prin spiritualizare, nu prin moarte, cum se crede în zilele noastre. Numai așa va veni pacea christică pe Pămînt, care a favorizat apariția unor ființe – Homo Noeticus –un urmaș al lui Homo Sapiens, Homo Erectus și Homo Ludentis, adică Omul Cunoașterii și al Colaborării, nu al urii și al crimei.

În continuare, D.C. Dulcan aduce în discuție experiența morții clinice, marea descoperire a vremurilor noastre, Necunoscutul care, de fapt, este aproape de noi. Primul care a scris despre moartea clinică a fost doctorul britanic Raymond Moody, în cartea sa, ,,Viața după moarte”. Dar fenomenul era cunoscut încă din Antichitate, cînd circulau niște ,,Cărți ale morților”. Prin expiere, sufletul părăsește corpul – facem semne celor din jur, strigăm, dar nu sîntem auziți – trecem printr-un tunel întunecat – la capătul tunelului ne așteaptă părinții, prietenii, foștii colegi de școală și de muncă – fericire, iubire – în sfîrșit, își face apariția Corpul de Lumină, în fapt, Dumnezeu –Regatul Fericirii Eterne... Și poetul, ziaristul și omul politic nichifor Crainic a trăit experiența morții, pe care a relatat-o în cartea sa de memorii: ,,Zile albe, zile negre”, 2 volume. Cînd bolești des, bolești în rate, ne expune el un principiu de viață; cînd bolești în rate, bolești integral. În iarna anului 1942, Nichifor Crainic a îndurat șase operații într-un interval de nouă zile, o adevărată încercare de la Dumnezeu. Operația cea mai grea a fost pentru mastoidită, căci a fost făcută pe viu. Așezat pe o ureche, primea loviturile de ciocan și de daltă, care trebuiau să sfărîme osul de după pavilionul urechii. ,,Ceva cumplit, descrie bolnavul operația. Fiecare lovitură produce un zgomot lăuntric infernal. Parcă eram așezat pe un buștean și toporul călăului mă lovea necontenit în țeastă. Mi se părea că toată sala de operație era împroșcată cu fărîme de oase. (...) După un ceas, operația s-a terminat și am fost întors pe urechea cealaltă. L-am rugat pe doctor să amîne operația pentru mîine, dar, m-a refuzat fără milă. Am fost dus în salon, unde am început să fiu cuprins de halucinații – scene din copilărie, de pe front în timpul primului război. Cete de îngeri pluteau în jurul meu. (...) Deși operația reușise, temperatura nu scădea. A urmat o complicată operație pe meninge. Medicii miau spus că am șanse de scăpare de doar 15%. Pentru orice eventualitate, preotul Gala Galaction a fost chemat să mă spovedească. Am primit Sfintele Taine. Iarăși mi-au spart țeasta. Auzeam totul și mă dureau toate. Deodată, lumea n-a mai existat pentru mine. A urmat ca o scufundare într-un somn adînc. Cei din jurul meu au crezut că am murit... A doua zi, nu mi-am adus aminte de nimic din ce s-a ntîmplat în jurul meu, dar mi-am adus aminte de ceea ce s-a petrecut în miezul spiritului meu.E un mister pe care încerc să-l dezleg acum.

Misticii susțin că în sufletul nostru sînt trei categorii de puteri: senzațiile de la periferia lui, ușile și ferestrele prin care lumea năvălește înăuntru; facultățile superioare – inteligența, voința și sentimentul, care transformă senzațiile în reprezentări și idei; și, în adînc, un sîmbure luminos, care este, de fapt, esența sufletului nostru divin, chipul lui Dumnezeu în om. (...) Un muribund primește Sfintele Taine în timp ce un plînset nesfîrșit și lin îi cuprinde ființa. Neliniștile încetează și o pace albă și caldă se așază în sufletul lui. E ca o ninsoare de mîngîieri pe care graiul nu le poate spune. De acum, poate să moară. Ce dulce e să mori cu Isus Christos în tine, în trupul și în sufletul tău!

Moartea e ca o dulceață, o alunecare ușoară în mister...”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Aºa vă place istoria

Viaþa fascinantă a lui Alfred Nobel. A inventat dinamita cu preþul vieþii fratelui său

Numele lui Alfred Nobel a rămas în istorie datorită celui mai prestigios premiu din lume. Om de afaceri, chimist și inventator, Nobel are o poveste de viață cu adevărat spectaculoasă. Numit de presa vremii ,,negustorul morții”, din cauza celei mai celebre dintre invențiile sale – dinamita – savantul suedez a brevetat peste 350 de invenții.

Alfred Nobel s-a născut la 21 octombrie 1833, la Stockholm, fiind al treilea fiu al cuplului Immanuel Nobel și Andrietta Ahlsell. Tatăl viitorului savant a fost la rîndul său un reputat om de știință și inventator al vremii, fiind descendent al celebrului savant suedez Olof Rudbeck, iar mama sa provenea dintr-o familie bogată. Anul în care s-a născut Alfred a fost dificil pentru părinții săi, care s-au confruntat pentru prima dată cu falimentul. De altfel, falimentul și reinventarea carierei au fost două constante ale familiei Nobel. Evenimentul s-a repetat și în 1837, Immanuel fiind obligat să plece pentru un timp în Finlanda și Rusia pentru începe o nouă carieră. Andrietta a rămas la Stockholm, unde a deschis o băcănie, pentru a-și putea întreține familia.

Immanuel Nobel a înființat o companie în Sankt Petersburg, care furniza echipament militar armatei țariste. În timpul Războiului Crimeei (1854-1856), el i-a convins pe generalii ruși de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. În 1842, Immanuel și-a adus familia în capitala Rusiei, unde copiii săi au primit o educație aleasă, studiind științele naturii și limbile străine. La 17 ani, tînărul Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana, fiind atras şi de științele exacte, precum fizica și chimia. După împlinirea vîrstei de 18 ani, Alfred Nobel a plecat în Suedia, Germania, Franţa şi Statele Unite. La Paris a avut șansa să lucreze în laboratorul renumitului chimist francez Théophile-Jules Pelouze. Aici l-a întîlnit pe tînărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic, însă foarte instabil. În SUA, Alfred și-a aprofundat studiile de chimie sub îndrumarea profesorului John Ericsson, cel care a conceput și proiectat nava blindată USS Ironclad, care a devenit faimoasă în timpul Războiului Civil American. În 1852, Alfred s-a întors în Sankt Petersburg, pentru a lucra la compania tatălui său. Afacerile lui Immanuel Nobel din Rusia s-au sfîrșit prost. Compania lui a dat faliment după Războiul Crimeii, iar el a fost nevoit să se întoarcă la Stockholm, împreună cu doi dintre fiii săi, Alfred și Emil.

După ce s-a întors în orașul său natal, Alfred a continuat să studieze nitroglicerina. Invenția savantului italian Ascanio Sobrero era considerată în epocă mult prea periculoasă pentru a putea fi folosită în practică, deoarece exploda la variaţii mici de temperatură sau

presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea folosirii ei în construcții și începe să lucreze la crearea unui explozibil cît mai stabil. Aceste experimente au provocat un accident tragic. În 1864 a avut loc o explozie cumplită la fabrica sa din Stockholm, care a dus la moartea a cinci persoane, printre care și mezinul familiei Nobel, Emil, fratele lui Alfred. Speriate de accident, autoritățile locale îi interzic să-și continue activitatea în oraș, așa că Alfred și-a amenajat un laborator în apropierea Lacului Malaren, într-o zonă izolată, fără așezări umane.

Norocul i-a surîs în 1867. După ce a încercat mai multe variante de combinații ale nitroglicerinei cu diferite tipuri de substanțe, Alfred Nobel a descoperit varianta cîștigătoare: diatomitul. Amestecată cu nitroglicerina, această rocă sedimentară silicioasă se transformă într-o pastă. După solidificare, noua substanță are aceeași forță de explozie ca a nitroglicerinei, dar este mult mai stabilă și rezistă la șocurile mecanice, ceea ce facilitează transportul și manipularea în condiții de siguranță. Alfred Nobel a denumit noua substanță ,,dinamită”, cuvînt care provine din grecescul dynamis (putere, forță). Pentru a putea declanșa explozia, savantul suedez a brevetat un detonator bazat pe aprinderea unui fitil.

,,Cel mai bogat vagabond al Europei”

Deși a devenit celebru în epocă datorită dinamitei, Alfred Nobel s-a îmbogățit în urma inventării unui alt explozibil, gelinita. Formată din nitroglicerină, azotat de

Dosare secrete ale Istoriei (138)

Să fi „dorit“ Roosevelt

Pearl Harbor? (15)

Atitudinea lui Kimmel denotă însă din plin că acele faimoase ordine din 27 noiembrie – şi din zilele următoare – nu i-au sugerat și posibilitatea unui atac imediat asupra Pearl Harborului. La 2 decembrie el scria: „Lucrăm la evaluarea necesităților noastre“. Sau: „Mă tem că acţiunile defensive preocupă într-atîta, încît ne opresc de la ofensivă. O defensivă care ar presupune o dispersare exagerată a eforturilor noastre ne-ar lipsi de o seamă de mijloace necesare pentru atac“. Istoricul american Roberta Wohlstetter, care a scris una dintre cele mai documentate lucrări în această problemă, spune cu multă luciditate: „Un ofiţer conştient că a fost avertizat de faptul că flota lui e la doi paşi de a fi atacată n-ar scrie aşa“.

O altă dovadă că Washingtonul n-avusese cîtuşi de puţin de gînd să-i prevină pe comandanţii de la Pearl Harbor împotriva unui atac iminent poate fi descoperită în următorul mesaj adresat de Stark lui Kimmel la 6 decembrie 1941: „Avînd în vedere agravarea situaţiei internaţionale şi poziţia expusă a insulelor noastre

exterioare din Pacific, le puteţi acorda autorizaţia de a distruge orice document secret sau confidenţial, fie acum, fie mai tîrziu, cînd situaţia va deveni mai presantă“. Cu alte cuvinte, la 6 decembrie – în ajunul atacului asupra Pearl Harborului – amiralul Stark considera că numai insulele exterioare din Pacific – pentru Hawaii nepunîndu-se problema – se aflau în pericol şi că acest pericol nu avea încă un caracter presant.

Şi trebuie să mai adăugăm, în sfîrşit, că, în urma faimoaselor ordine din 27 noiembrie, Short raportase la Washington măsurile pe care le luase pe aerodromuri pentru a preîntîmpina un eventual sabotaj: aparatele au fost scoase din hangare şi aşezate unul lîngă altul pe piste. Raportul acesta al lui Short poartă data de 28. Generalul Marshall nu i-a mai dat nici un răspuns.

Cînd comisia de anchetă şi-a publicat concluziile, era în plin război. Orice polemică era interzisă. Bineînţeles nici nu se punea problema ca preşedintele Statelor Unite să fie pus în cauză, nici el, nici marii şefi militari. În schimb, faptul că se arunca totul pe seama subalternilor nu prejudicia cu nimic apărarea naţională. Şi trebuie să mai adăugăm că, de fapt, comisia de anchetă n-a

potasiu și rumeguș de lemn, gelinita este o substanță explozivă cu mult mai puternică decît dinamita, fiind, de asemenea, inalterabilă în apă și puțin sensibilă la șocuri.

Deși nu a fost căsătorit niciodată și s-a dedicat permanent muncii sale, în viața lui Alfred Nobel au existat cel puțin trei mari iubiri. Prima a fost în tinerețe, în Rusia, cînd se pare că ar fi cerut în căsătorie o tînără, însă a fost respins. Mai tîrziu, Alfred s-a îndrăgostit de Bertha Kinsky, o contesă austriacă, de care s-a despărțit după o relație scurtă. Cei doi au rămas însă prieteni, fapt certificat de schimbul de scrisori pe care l-au avut pînă la moartea savantului. Ultima și cea mai lungă relație a sa a fost cu o florăreasă din Viena, Sofie Hess, pe care chiar el o numea la un moment dat doamna Nobel.

Datorită pasiunii sale pentru călătorii, Victor Hugo l-a numit ,,cel mai bogat vagabond al Europei”. Cînd nu călătorea, savantul suedez lucra intens în laboratoarele sale. Cu timpul, Alfred Nobel a deschis fabrici şi laboratoare în peste 20 de țări, iar pînă la moartea sa, în 1896, a brevetat peste 350 de invenţii, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială şi mătasea sintetică.

,,Negustorul Morþii a murit”

Alfred Nobel nu s-a gîndit că explozibilul inventat de el va fi folosit în principal în scopuri militare. Celebrul inventator a dorit să ușureze munca și să salveze vieți, în industria minieră și cea de construcții. Spre sfîrșitul vieții, Nobel devenise foarte bogat, dar opinia publică îi era în parte nefavorabilă. Cu toate acestea, puțini aveau curajul să exprime acest punct de vedere.

În anul 1888, a murit Ludvig Nobel, fratele lui Alfred. Un ziar francez a făcut o confuzie între cei doi și a publicat din greșeală necrologul lui Alfred Nobel, în care savantul suedez era condamnat pentru invențiile sale. Titlul l-a pus pe gînduri pe marele inventator: „Negustorul Morții a murit – Dr. Alfred Nobel, care s-a îmbogățit descoperind mijloace fără precedent de a ucide alți oameni, a murit ieri”.

Pe 27 noiembrie 1895, în cadrul Clubului SuedezoNorvegian din Paris, el a anunțat în public crearea premiului care-i va purta numele. În plus, el a hotărît ca toată averea sa să fie transformată într-un fond din care să fie răsplătite anual cele mai mari realizări în știință, precum și eforturile făcute de o persoană pentru instalarea păcii pe planetă. Ulterior premiul a fost divizat pe domenii precum literatură, fizică, chimie și medicină.

Savantul suedez a murit chiar anul următor, în 1896, în urma unei hemoragii cerebrale, pe cînd se afla într-o călătorie în Italia, la San Remo. Averea sa a fost evaluată la 31.225.000 coroane suedeze – circa 250 milioane de dolari americani la valoarea de azi. Începînd din 1901 a început să se acorde celebrul premiu, care constă în: o medalie, o diplomă și o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 de dolari americani, apoi a crescut la 10.000.000 de coroane suedeze, iar în iunie 2012 Fundația Nobel a decis să reducă suma de bani la 8 milioane de coroane suedeze.

HISTORIA.RO

pomenit niciodată de faimoasele maşini purpurii şi nici de mesajele magice, a căror valoare era inestimabilă. Era un secret militar, cu neputinţă de divulgat atîta vreme cît se duceau lupte.

S-au scurs doi ani. Vara anului 1944 era pe sfîrşite. Europa occidentală fusese aproape în întregime eliberată. Aliaţii erau pe punctul de a intra în Germania. În Statele Unite, Roosevelt candida pentru al patrulea mandat de preşedinte, avîndu-1 drept rival pe republicanul Dewey. Şi atunci a apărut, pe neaşteptate, în librării o cărticică intitulată Adevărul cu privire la Pearl Harbor. Era pentru prima oară cînd se punea la îndoială teza oficială. Se spunea acolo că vinovaţii trebuiau căutaţi nu la Honolulu, ci la Washington. Cum să nu se agațe Dewey de arma asta nesperată?

În Congres, republicanii şi democraţii erau aproape egali ca număr. Şi cînd a venit vorba de Pearl Harbor, spiritele au început să se înfierbinte. Au început să organizeze, în mod spontan, întruniri cu scopul mărturisit de „a se căuta adevărul“. S-au format două comisii, una militară, cealaltă navală. Unde aveau să ducă toate acestea?

(va urma)

ALAIn DECAUX

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (8)

Eșecul din Afganistan – moartea ambiției americane (1)

(urmare din pag. 1)

După cel de-al treilea război anglo-afgan (maiiunie 1919), Marea Britanie a recunoscut independența Afganistanului, proclamată la 28 februarie 1919. Considerîndu-se autoritate tutelară, care tăia și spînzura în vastul teritoriu al țării din Asia de Sud, Marea Britanie a fixat frontierele

Afganistanului după bunul ei plac, ceea ce a dus la mari proteste locale, potolite de forța armată a celor 60.000 de militari britanici, care au făcut victime în rîndul populației afgane. După declararea independenței, din 1919, Afganistanul se orientează pe plan internațional spre fosta Uniune Sovietică de la care primește diferite ajutoare materiale, fiind influențat pe linie politică, astfel că, în 1973, monarhia este abolită (în urma unei lovituri de stat), Afganistanul proclamîndu-se Republică. În acest context, în special în perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii s-au confruntat pe teren afgan pentru a deține supremația de influență, sovieticii reușind să invadeze țara în decembrie 1979 (oficial, au fost chemați de afgani pentru a-i apăra de atacurile din exterior).

Cum se știe, susținîndu-l pe noul președinte instalat cu sprijinul lor, Babrak Karmal, sovieticii au purtat timp de un deceniu un război inechitabil cu armata mujahedinilor, aceștia fiind finanțați, înarmați și instruiți de puteri străine, precum SUA, Franța, Marea Britanie, Italia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și China. După retragerea trupelor sovietice și semnarea Acordurilor de la Geneva, situația din Afganistan a continuat să fie incendiară, războiul civil fratricid ucigînd, în continuare, civili.

O reacție disproporționată

Ceea ce s-a întîmplat din 2001 pînă în vara acestui an este, poate, cea mai tragică perioadă din istoria de peste 5000 de ani a Afganistanului. Distrugerea Turnurilor Gemene din New York și atacarea Pentagonului au dezlănțuit furia Washingtonului, SUA considerînd Afganistanul vinovat de găzduirea și instruirea echipelor de teroriști de sub comanda lui Osama bin

Laden, cele care au acționat, în 11 septembrie 2001, asupra celor două obiective amintite mai sus. Acționînd pe principiul ,,războiului preventiv”, astfel cum am văzut din episodul anterior, la 7 decembrie 2001 SUA atacă Afganistanul, deschizînd un front căruia nimeni dintre protagoniști nu i-a prezis termenul de 20 de ani.

Pentru a înțelege cum a fost posibilă o asemenea acțiune de anvergură și de durată, cu pierderi numeroase de vieți omenești și cu imense pagube materiale (cînd problema s-ar fi rezolvat mult mai simplu, prin capturarea sau uciderea lui Osama bin Laden), să ne întoarcem la filele cărții ,,O lume în criză”, care ne prezintă reacția și hotărîrea șefului Statului american, într-o conjunctură de afirmare a exacerbării puterii statale a acestuia: ,,Punînd Statele Unite ale Americii în «stare de război global» împotriva terorismului, președintele G.W. Bush și-a asumat o seamă de atribuții conforme cu «situația excepțională de pericol a statului» mult peste prevederile Constituției SUA, devenind un fel de Führer american. Printre aceste «atribuții» – asumate cu de la sine putere – o menționez pe cea mai importantă: «Dreptul președintelui de a lua orice măsură pe care o va considera necesară, atît pe plan intern, cît și pe plan extern»”. În continuare, acuzînd erorile fundamentale în exercitarea prerogativelor de șef de Stat ale celui care ocupa la acea dată fotoliul de la Casa Albă, autorul precizează: ,,Președintele și-a asumat dreptul de a interveni cu forțe militare în orice parte a lumii dacă «securitatea SUA» reclamă acest lucru. Se știe că, potrivit Constituției SUA, singurul organism care poate angaja SUA în război este Congresul Statelor Unite. G.W.Bush a încălcat brutal această prevedere”.

- 2005 – atacul terorist de la Londra (cel mai mare din cîte au avut loc vreodată pe teritoriul Marii Britanii), soldat cu 52 de morți și 770 de răniți;

- 2016 – teroristul musulman Omar Mateen a ucis, într-un club de noapte din Florida, 49 de americani;

- 2016 – chiar de Ziua Națională a Franței, un terorist a intrat cu autocamionul într-o zonă de promenadă din orașul Nisa, omorînd 86 de persoane.

Invadarea Afganistanului – chipurile, pentru ,,democratizare” – apoi a Irakului – chipurile, pentru a ,,descoperi” armele chimice ale lui Saddam Hussein –dincolo că nu și-a atins țintele propuse (desigur, nici nu se putea, acestea fiind false), a dat apă la moară talibanilor și teroriștilor săși amplifice acțiunile letale împotriva unor comunități din Europa și din Statele Unite, ridicînd și mai mult gradul de insecuritate și de panică al populației. Deși nu ne face plăcere să ne reamintim de aceste drame ale unor cetățeni nevinovați, în contextul acestui studiu de caz trebuie să arătăm o parte din ele, cum procedează, de altfel, și autorul volumului ,,O lume în criză”:

Schema generică a războiului din Afganistan (1992-2001) în patru hărți, care arată marile miliții armate care luptau pentru controlul țării de-a lungul anilor până la intervenția din octombrie 2001 condusă de SUA în favoarea Alianței Nordului.

- 2004 – atacul asupra unui număr de 4 trenuri de pasageri, în tot atîtea gări, la Madrid, soldat cu 191 de morți și 1.800 de răniți; - 2004 – au fost atacate un număr de hoteluri din rețeaua Marriott, frecventate de americani și europeni, la Jakarta, Casablanca și Istanbul;

Provocînd pierderi de vieți omenești și pagube materiale, precum și instalarea unei stări de panică în sînul populației, cu sentimentul conform căruia Statul nu este capabil să-și apere cetățenii, aceste acțiuni teroriste n-au făcut altceva decît să escaladeze acțiunile armatei americane în Afganistan (tîrînd după ea și forțe armate din cadrul țărilor din Alianța NATO), combinate cu infiltrarea de mii de specialiști, reprezentanți ai Departamentului pentru Securitate Internă (circa 20.000), pentru care SUA a cheltuit, numai în perioada 2002-2012, suma de 635 miliarde de dolari.

,,Războiul global împotriva terorismului” declanșat de președintele SUA de atunci, George W. Bush (fiul), este socotit de o seamă de analiști politici și militari americani (pe unii i-am citat în acest serial) ca o hotărîre greșită și cea mai neinspirată din întreaga istorie a Statelor Unite. În urma acestei hotărîri, SUA s-au angajat într-o suită de conflicte militare, extrem de costisitoare și nesigure ca rezultat. Așa cum am mai scris în acest serial, analiștii de peste Ocean văd această acțiune de anvergură nemaiîntîlnită, ca o răzbunare: în schimbul celor 3.000 de americani uciși la World Trade Center din New York, la 11 septembrie 2001, în acțiunile militare desfășurate de Armata americană, în contextul ,,războiului general împotriva terorismului”, au fost uciși peste un milion de oameni, majoritatea în Afganistan și Irak Atacînd Afganistanul în 2001, cu toate categoriile de forțe militare de care dispune, SUA au purtat un război vizînd distrugerea forțelor talibane, forțe angajate într-un ,,război insurecțional”, la scară națională, împotriva intervenției militare a SUA și NATO. Luați prin surprindere, talibanii au creat falsa impresie că americanii stăpînesc, strategic și tactic, teatrul de război. În realitate, retrași în munți, organizați și înzestrați cu armament chiar de americani, pe timpul războiului ruso-afgan, talibanii demonstrează că nu pot fi învinși, astfel că, în 2020, constatînd eșecul acțiunii criminale

din Afganistan, SUA ajunge să negocieze cu acești luptători din ,,umbră” condițiile retragerii trupelor americane din acest teatru de război, care devenise interminabil.

Orbiți de furie și infatuați, americanii, în afară de sumele alocate pentru întreținerea acestui război, pe un teren și într-o țară neprietenoase, au cheltuit sume imense pentru ,,pregătirea”, echiparea și instruirea unei armate afgane, mizînd pe posibilitatea înlocuirii forței militare americane cu armata afgană, gata să fie capabilă să-i învingă pe talibani. Și, după cum ne-a dezvăluit realitatea din teren, i-au cheltuit de pomană! Practic, cele 10 miliarde de dolari prăpădiți de guvernul de la Washington pentru echiparea și instruirea unei armate cu un efectiv de 240.000 de militari și a unei forțe de poliție și de securitate de 157.000 de agenți, s-au dus pe apa Sîmbetei (sau a Amu Daryei, ca să ne cantonăm în pămînt afgan). De ce? Foarte simplu: după plecarea americanilor și a acoliților acestora, armata afgană, sub asaltul talibanilor, ori a dezertat, ori a trecut de partea insurgenților!

Pierderi... colaterale

Mergînd pe firul dezvăluirilor analitice pe care ni le pune la dispoziție colonelul (r) Florian Gârz prin cartea sa ,,O lume în criză”, avem surpriza să descoperim fapte și acțiuni determinate indirect de atitudinea revanșardă a SUA, în raport cu dezlănțuirea ,,războiului total împotriva terorismului”. Deși unele fapte expuse în paginile cărții nu ne erau chiar străine (vom vedea, la momentul oportun, despre ce este vorba), explicarea unor proceduri aplicate de Casa Albă pentru a-și distruge ,,inamicul”, în condițiile unei legislaturi clare în materie de război, fac să ne treacă fiori pe șira spinării, constatînd pînă la ce graniță a dizolvării sentimentului de ființă gînditoare pot ajunge Guvernul și Președintele SUA.

Iată ,,modelul” decăderii umane a Secolului XX, sub pretextul ,,războiului total împotriva terorismului”. La două luni de la tragedia din 11 septembrie 2001, la 13 noiembrie 2001, ,,războinicul” (dar necoptul) președinte George W. Bush semnează un ordin criminal, care definește, în esență, politica ,,democratică” a așazisului Stat – prima democrație mondială – Ordinul Militar Prezidențial numărul 1, cu privire la detenția, tratamentul și judecarea anumitor persoane (numite NE-CETĂȚENI) în condițiile războiului împotriva terorismului. Președintelui G.W.Bush îi aparține termenul de ,,ne-cetățean”, adică om lipsit absolut de orice drepturi. Cei care erau astfel etichetați, puteau fi arestați, torturați și internați fără judecată în închisori și lagăre pe termen nelimitat. Această dezvăluire din carte nu este o poveste de speriat copiii. ,,Toate acestea se practică, fără întrerupere, din 2001 și pînă în zilele noastre în baza militară americană de la Guantanamo (Cuba), preluăm din carte această practică americană de a escalada limita justițiară a definiției terorismului sau a actului terorist.

De fapt, tratarea acestui subiect sensibil emoțional, dar extrem de dur prin definiția subiectivă a motivației arestării unui om și încarcerării la Guantanamo, este destul de larg reprezentată și în volumul la care ne-am referit și în articolul anterior: ,,Imperiul democrației”. Din acest studiu de caz reiese că, prin Ordinul numărul 1 menționat mai sus, George W. Bush a încălcat toate tratatele, convențiile și normele internaționale în vigoare, în frunte cu Convenția de la Geneva cu privire la

regimul prizonierilor de război. În această viziune americană, legile valabile în SUA nu li se aplică acestor prizonieri, considerați ,,ne-oameni”. Întrun mod cu totul incalificabil, aceștia sînt privați de libertate pe termen nelimitat, lipsiți de dreptul de a fi judecați – culmea! – chiar dacă nu s-au găsit dovezi împotriva lor precum că ar face parte din anumite structuri cu caracter terorist. Neadmițîndu-le nici o cale juridică de a denunța deținerea lor ilegală, prizonierii de la baza Guantanamo sînt, din start, sortiți distrugerii morale și fizice.

Nesătui de aplicarea acestor metode demne de politica lui Hitler din cel de-al II-lea Război Mondial, americanii, în baza unui plan secret întocmit la Pentagon, și aprobat de președintele SUA, în octombrie 2002, au multiplicat acest procedeu și ,,s-a trecut la înființarea unor închisori secrete de detenție ilegală și interogatoriu cu «metode speciale» la scară globală. După cum se menționează în cartea «Imperiul democrației» (la pag. 549), «gulagul secret misterios» s-a întins din Australia în Africa de Nord, pînă în Spania și Europa de Est”.

În acest loc trebuie să ne amintim de o dezvăluire a Tribunului Corneliu Vadim Tudor, care se referea la existența și în România (București) a unui astfel de lagăr, lucru nerecunoscut atunci de președintele Ion Iliescu și de Serviciile Secrete, ceea ce a dezlănțuit o adevărată furtună mediatică împotriva senatorului, președintele Partidului România Mare. Din păcate, odată cu dispariția pămînteană a lui Corneliu Vadim Tudor, deși, tangențial – în anumite împrejurări de analiză geopolitică românoamericană – s-a mai amintit de acest fenomen ilegitim, care pune România într-o postură incomodă, discuțiile nu s-au finalizat (nu mă refer la cele oficiale), această problemă rămînînd îngropată. Pînă cînd?

Paralel cu acțiunile militare sau cu cele diversioniste, Statul american s-a gîndit să implice și finanțele în exploatarea stării de fapt a ceea ce înseamnă ,,pierderi colaterale”. Cum s-a metamorfozat acest proiect într-un plan fizic? Plecînd de la realitatea că întreaga lume se bazează pe dolarul american (nota bene – acest studiu reflectă lumea finanțelor de la începutul actualului secol), Departamentul Trezoreriei (Ministerul de Finanțe) a transformat sistemul financiar global într-o teribilă mașinărie de control prin măsuri arbitrare de înghețare a conturilor tuturor celor care aduc prejudicii intereselor Statelor Unite. Totodată, acest departament exercită presiuni și aplică sancțiuni menite să înspăimînte băncile care nu-i slujesc interesele.

Unele măsuri adoptate de administrația G.W. Bush, în numele garantării securității națiunii americane –profitînd în mod laș de simțămîntul de teamă inoculată în urma tragediei din 11 septembrie 2001 – au bulversat viața societății americane, restrîngînd drepturile și libertățile cetățenilor. Acest lucru a fost posibil datorită arogării de drepturi mult peste prevederile Constituției de către președinte, care, în octombrie 2001, declara cu emfază: ,,Vedeți, eu sînt comandantul și nu sînt obligat să dau explicații pentru ceea ce spun. Tocmai în aceasta constă importanța să fii președinte”. De la această aroganță pînă la impunerea în societatea americană a celebrei legi Patriot Act, cu efecte nefaste pentru atît de trîmbițata democrație americană, n-a fost decît un pas. Redactată de un număr de ,,experți” desemnați de George W. Bush și trecută prin Congresul SUA întrun timp foarte scurt, cu dezbateri minime, timp în care majoritatea congresmenilor nu au avut posibilitatea să descifreze ,,tainele” acesteia, legea în cauză a făcut adevărate ravagii în sistemul democrației americane.

Speculînd starea emoțională a națiunii, ca urmare a sentimentelor de spaimă și de insecuritate ivite în rîndul populației după 11 septembrie 2001, legea prevedea dreptul organelor securității statului de a-i investiga pe toți cetățenii Statelor Unite, fără excepție, cînd este vorba de acțiuni antiteroriste. În acest sens au fost aprobate ascultarea convorbirilor și interceptarea acestora cu orice mijloace.

Biroul Federal de Investigații (vestitul FBI) a primit dreptul de a cerceta conturile financiare din băncile americane pentru a depista pe cele care aparțineau unor grupuri teroriste. Cum investigația nu întotdeauna avea un filon de adevăr, vă imaginați ce repercusiuni economice (și morale) trăiau cei bănuiți doar că figurează în acele baze de date cu indivizi periculoși. În acest cadru sinistru, Agenția Națională de securitate a primit libertate discreționară de a-i asculta și înregistra pe toți cetățenii americani, fără excepție și fără nici un mandat judiciar. S-or fi întrebat oamenii de rînd americani unde a fost această teribilă Agenție înainte de 11 septembrie 2001? Cred că s-au întrebat pentru că, în mass-media, au apărut voci care declarau, printre altele: ,,Războiul global împotriva terorismului al administrației G.W. Bush s-a transformat într-un război împotriva drepturilor noastre, un război împotriva libertăților noastre”.

Departamentul pentru Securitate Internă a devenit, în contextul descris mai sus, structura care a pus în scenă cele mai profunde linii ale Legii Patriot, cu cele mai devastatoare efecte. Departament astfel caracterizat de autorul volumului de care ne ocupăm, ,,s-a dovedit a fi un gen de KGB sau Gestapo cu față americană”. Sub deviza ,,Securitatea internă totală” pentru societatea americană, acest Departament asigura, prin forțe, mijloace și acțiuni toate serviciile naționale vitale din Statele Unite: furnizarea apei, a electricității, transporturile, infrastructurile critice și altele (ceea ce, după părerea mea, nu poate fi un lucru atît de rău, dimpotrivă). La scară națională s-au introdus măsuri restrictive cu privire la utilizarea spațiilor publice. Astfel, americanii nu mai aveau voie să se adune unde voiau ei, cînd voiau. A fost mărit, în mod cu totul neobișnuit, numărul ,,zonelor interzise” pentru marele public.

Dacă analizăm modul de reflectare a urmărilor atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 în viața poporului american și a altor popoare, în raport cu ce au cîștigat și ce-au pierdut fiecare în parte, concluzia poate fi bipolară, în raport cu partea căreia te nominalizezi. Lăsînd la o parte opiniile răutăcioase, acum, după 20 de ani, cînd cunoaștem deznodămîntul acestor forțări ale respectării democrației americane și ale încălcării acestor drepturi fundamentale ale omului, ne putem întreba: a meritat? (va urma)

Actualitatea internaţională Războiul de Yom Kippur: onoare, petrol și mult sînge

Un soare încăpățînat brăzda cu razele sale Deșertul Sinai. Era după-amiaza zilei de 5 octombrie 1973. Apele Canalului Suez se onduiau liniștite spre țărmul nisipos. Israelul se cufundase în izolare și retrospecție. Era zi de sărbătoare: de Yom Kippur, israelienii celebrează ziua ispășirii și a postului negru. Circulația era oprită, iar credincioșii erau adunați în sinagogi. Brusc, această liniște idilică a fost întreruptă de trupele egipteno-siriene care au ales serbarea de Yom Kippur pentru un atac surpriză asupra Israelului. Războiul din octombrie 1973 a fost sărbătorit de lumea arabă, dar au plătit cu viața mii de soldați.

Fără nici un avertisment, 222 de avioane de tip MIG și Suhoi au acoperit cerul albastru de vară tîrzie și au pulverizat în cîteva minute defensiva israeliană de pe flancul estic al Canalului Suez. Simultan, la cîteva sute de kilometri mai la nord, dealurile stîncoase ale regiunii Golan erau zguduite de exploziile produse de bombele aruncate de MIG-urile siriene. 900 de tancuri și 40.000 de trupe de infanterie pătrundeau pe teritoriul Israelului.

Războiul din octombrie a fost una dintre cele mai sîngeroase bătălii ale sfîrșitului de Secol XX. Prețurile petrolului au sărit în aer, iar spectrul unui război nuclear se vedea cu ochiul liber. Cu toate că acest conflict nu a durat decît o lună de zile, bătălia a avut un impact enorm și nu numai în Orientul Mijlociu. A întrerupt un impas politic și a făcut posibilă existența unei păci de durată între Egipt și Israel într-un moment în care Orientul Mijlociu dădea în clocot.

De ce a izbucnit

Războiul de Yom Kippur

Războiul de Yom Kippur nu a fost decît efectul Războiului celor Șase zile din iunie 1967, atunci cînd Forțele de Apărare ale Israelului au spulberat o armată compusă din militari ai mai multor țări arabe și au preluat de la Siria controlul asupra regiunii Golan, Peninsula Sinai de la Egipt și estul Ierusalimului de la Iordania. Raidurile de tip comando, duelurile de artilerie, atacurile aeriene și negocierile diplomatice au fost cîștigate de Israel, care și-a surclasat adversarii. Simțindu-se umiliți, egiptenii și-au jurat că își vor lua înapoi teritoriile pierdute. În acest sens, Anwar el-Sadat, președintele Egiptului, a făcut o alianță cu Hafez elAssad, președintele Siriei, pentru a recuceri regiunea Golan. Alături le-au fost, de asemenea, Irak și Iordania, care și-au trimis cîteva unități militare. Sadat era un politician talentat și tocmai îl detronase în 1970 pe Gamal Abdel Nasser, unul dintre marii lideri ai Egiptului care s-au perindat la putere după cel de-al II-lea Război Mondial. Sadat știa că nu are nici o oportunitate în afară de război, pentru că Israelul nu ar fi negociat cedarea teritoriilor ocupate altfel decît sub amenințare militară. Dacă Egipt ar fi cedat fără luptă, atunci ar fi pierdut finanțările venite dinspre Arabia Saudită. Sadat nu își propusese să distrugă Israelul. Știa că armata israeliană este mult prea puternică și că SUA nu i-ar fi lăsat pe evrei la greu. Scopul președintelui egiptean era doar să clatine armata israeliană din avanposturile sale și să-i strice moralul după victoria obținută în 1967. Odată ce ostilitățile ar fi izbucnit, SUA și Uniunea Sovietică ar fi intrat în scenă pentru a nu pierde influența din zonă. Sadat mai știa că ONU va face apel la încetarea focului. Cheia războiului era ca Egipt să își recucerească doar o bună parte din teritoriu pentru a avea ce să pună pe masa negocierilor.

Egiptenii și sirienii au construit o operațiune ce s-a desfășurat pe două fronturi și care a fost coordonată de la Cairo. Pe măsură ce egiptenii au pătruns furtunos în Canalul Suez și au ocupat

o parte din Peninsula Sinai, forțele siriene trebuiau să recucerească înălțimile Golan. Liderii militari ai celor două țări s-au adresat omologilor săi din Uniunea Sovietică pentru a construi un sistem de apărare sol-aer dotat cu baterii de rachete de ultimă generație pentru acea vreme. Arsenalul coaliției siriano-egiptene mai cuprindea lansatoare de grenade, rachete anti-tanc și tancuri T-55 și T-62 și avioane de tip MIG-17, MIG-21, MIG-23 și SU-7 și SU-20, precum și rachete sol-sol de tip Scud. Soldații egipteni s-au antrenat intensiv pentru acest asalt, repetînd de 35 de ori tot felul de exerciții efectuate de-a lungul Canalului Suez. Dar, după Războiul din 1967, israelienii au construit un sistem de apărare excelent pentru a-și menține supremația pe teritoriile cîștigate. Linia Bar-Lev, alcătuită dintr-un lanț întreg de fortificații, se întindea de-a lungul Suezului. În regiunea Golan, israelienii amplasaseră tranșee echipate cu rachete anti-tanc, platforme pentru lansarea de atacuri armate și posturi de transmisii radio.

Liderii militari sirieni și egipteni au finalizat acest atac în lunile de vară și s-au decis să lanseze atacul pe 5 octombrie, atunci cînd curenții care brăzdează Canalul Suez vor ajunge la nivelul optim pentru ca zona să fie traversată. Totodată, în acea zi avea loc și sărbătoarea de Yom Kippur. Istoricii se contrazic și unii pun sub semnul întrebării intenția Egiptului de a ataca deliberat Israel în acea zi sfîntă. Evreii și occidentalii se referă la acest conflict vorbind despre Războiul de Yom Kippur. Arabii l-au botezat Războiul Ramadanului, pentru că în acea zi musulmanii sărbătoresc cu fast victoria Profetului Mohamed în bătălia de la Badr și reîntoarcerea acestuia la Mecca. Israelul habar nu avea ce urma să se întîmple, întrucît Egiptul întreprinse o campanie excelentă de dezinformare. În plus, liderii egipteni și sirieni au vorbit în presă despre faptul că între cele două țări apăruse o falie diplomatică.

Pe măsură ce atacul arabilor părea sigur, o serie de oficiali israelieni cereau ca Israelul să atace avanposturile egiptene pentru a preîntîmpina ofensiva acestora. Dar Moshe Dayan, ministrul Apărării, și Golda Meir, premierul Israelului, se temeau să atace pozițiile Egiptului întrucît Israelul ar fi putut fi catalogat drept stat agresor și și-ar fi pierdut sprijinul SUA. Spionii Mossad au anunțat abia pe 5 octombrie că războiul este iminent.

Pînă la ora 17.00, pe teritoriul israelian pătrunseseră peste 32.000 de infanteriști egipteni. În 24 de ore, Egiptul cucerise Canalul Suez. Dincolo, sirienii cuceriseră

înălțimile Golan. După patru zile de luptă, Arabia Saudită și alte țări producătoare de petrol au limitat exporturile către națiunile care nu au susținut cauza Egiptului. Exporturile spre SUA și Europa au fost puse sub embargo. Prețul barilului de petrol se mărise de patru ori, ajungînd la 12 dolari. Pentru prima dată în istorie, țările arabe vedeau în resursele lor vaste de petrol o armă politică extrem de puternică. Iar această tactică a fost aplicată, apoi, aproape tot timpul. Armata israeliană s-a impus, însă, relativ ușor în regiunea Golan ajungînd chiar la 40 de kilometri de Damasc! Pe măsură ce evenimentele în nord se desfășurau contrar planurilor lui Sadat, lucrurile aveau să se înrăutățească și în Canalul Suez, acolo unde armata condusă de viitorul premier Ariel Sharon reușise să facă un cap de pod.

Aproape de finele lui octombrie, pe măsură ce Sadat începea să realizeze că pierde războiul, a făcut un apel la pace. Kissinger a zburat la Moscova și, împreună cu liderul sovietic Leonid Brejnev, au semnat o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU pentru încetarea focului. Cu toate că oficialii Israelului și Egiptului au semnat acordul de pace, luptele continuau. Israelienii i-au nimicit pe egipteni și înaintau nestingheriți. Sadat le-a cerut americanilor și sovieticilor să pună în aplicare încetarea focului. Americanii au ezitat, iar Brejnev a anunțat că Uniunea Sovietică va acționa în acest sens unilateral. SUA au interpretat acest mesaj ca o amenințare serioasă, iar situația devenise la fel de tensionată între cele două mari puteri ca în timpul Crizei Rachetelor din Cuba (1962). Pînă la urmă, situația a fost detensionată cu ajutorul diplomației.

Pe 28 octombrie, Israelul, sub presiunea SUA, a fost de acord să le permită egiptenilor să își retragă Armata a treia din Canalul Suez, iar armata siriană a încetat focul. La cîteva săptămîni distanță, pe 11 noiembrie, Egipt și Israel au semnat un acord de pace redactat de Sadat și Kissinger. Siria a refuzat să semneze.

Cum a influențat Războiul de Yom

Kippur politica din Orientul Mijlociu

A fost cel mai mare conflict militar ce a urmat celui de-al II-lea Război Mondial. 72.000 de soldați și-au pierdut viața. Israel a plătit pentru acest război echivalentul PIB-ului său pe un an. În Sinai, egiptenii au distrus un sfert din puterea aviatică a Israelului. Cu toate că israelienii s-au impus militar, arabii au amenințat serios integritatea teritorială a acestei țări în primele zile ale războiului.

Arabii văd și astăzi acest război ca pe o luptă glorioasă, purtată deși nu aveau prea multe șanse de izbîndă. Sadat a ajuns o figură politică cu o mare influență pe plan internațional. Egiptul a distrus mitul invincibilității militare a Israelului și a obținut ajutor financiar din partea Arabiei Saudite și a celorlalte țări arabe bogate în petrol. În 1977, Sadat a vizitat Israelul, iar în 1978 a avut loc Acordul de la Camp David, intermediat de președintele american Jimmy Carter, prin care Egiptul a redobîndit Sinaiul și Canalul Suez. Sadat și liderul israelian Menachem Begin au primit Premiul Nobel pentru Pace.

Cu toate acestea, mulți arabi l-au catalogat pe Sadat drept trădător pentru că nu s-a gîndit la un acord de pace mai amplu, în care să includă și recunoașterea drepturilor palestinienilor și returnarea teritoriilor arabe cucerite de Israel în 1967. În 1981, radicalii islamiști l-au asasinat pe Sadat în timpul unei parade pentru militarea cu ocazia celebrării Războiului de Yom Kippur. Războiul din octombrie a fost unul dintre cele mai influente conflicte militare din ce-a de-a doua jumătate a Secolului XX. A fost ultimul mare război arabo-israelian și a fost primul conflict internațional în care embargoul impus de țările arabe exportului de petrol a fost o armă mult mai puternică decît tot arsenalul militar folosit. Războiul de Yom Kippur a așternut o nouă ordine în Orientul Mijlociu și în politica globală.

p

Pablo Picasso: omul şi artistul, arta şi muzele (I)

Pablo Picasso este un nume de legendă, înainte de toate. Un artist complet, excentric, genial, cu o viaţă lungă şi plină – din toate punctele de vedere. La moartea sa, pe 8 aprilie 1973, Picasso a lăsat în urmă circa 25.000 de lucrări originale şi multe poveşti. Încă din timpul vieţii a devenit o legendă, fiind cel mai celebru artist al Secolului XX. Picasso a utilizat în arta sa toate mijloacele cunoscute – creion, vopsele de ulei, acuarele, cărbune, metal etc. şi a inventat altele noi. A iniţiat schimbări radicale în pictură, a ajuns să domine viaţa artistică şi să se poziţioneze ca avangardist.

Artistul spaniol s-a remarcat încă din copilărie, demonstrînd un talent extraordinar la pictură. În copilărie şi adolescenţă a pictat în manieră naturalistă, apoi, în primii ani ai Secolului XX, a început să experimenteze tehnici şi idei diverse. Astfel, lucrările sale sînt categorisite pe perioade: Perioada Albastră (1901-1904), Perioada Roz (1904-1906), Perioada cu influenţe africane (1907-1909), Cubism Analitic (1909-1912) şi Cubism Sintetic (1912-1919) –cunoscută şi ca Perioada de Cristal.

Talent recunoscut din copilărie

Numele său, la naştere, a fost Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez. S-a născut în data de 25 octombrie 1881, la Malaga, în sudul Spaniei; era al treilea copil al lui José Ruiz Blasco – pictor şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Malaga – şi al soţiei sale, Maria Picasso y López. Tatăl său i-a fost şi primul profesor – i-a remarcat imediat talentul şi i l-a cultivat. L-a trimis la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, apoi la Şcoala de Arte din Barcelona, oraş în care familia s-a mutat în 1895. Se spune că în această perioadă tatăl i-a recunoscut talentul printr-un gest simbolic: i-a dăruit pensulele sale şi a jurat ca el să nu mai picteze niciodată. La 16 ani, Pablo a ajuns la Academia Regală San Fernando din Madrid, cea mai prestigioasă şcoală de artă din Spania. Nicăieri nu reuşea să se integreze cu adevărat, respingînd rigorile sistemului şi educaţia academică. Totuşi, la Barcelona a început să se facă remarcat şi chiar respectat în comunitatea artiştilor, în ciuda vîrstei fragede. La doar 19 ani a fost acceptat pentru a-şi expune lucrările în localul Els Quatre Gats („La patru pisici”) din

Barcelona, unde se aduna avangarda artistică şi intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, a început să îşi semneze lucrările cu numele mamei sale, considerînd că Picasso „sună foarte bine”.

Albastru şi roz, în Montmartre

Picasso a început să îşi dorească şi să caute mai mult – începuse să îşi petreacă luni întregi la Paris, iar în 1904 s-a stabilit definitiv acolo, în cartierul Montmartre, pe care l-a şi făcut celebru. Cunoscuse un poet, pe nume Max Jacob, care îl învăţa limba şi literatura franceză. Au ajuns să împartă un „apartament” – de fapt, aveau un singur pat, în care dormeau cu rîndul, unul ziua, iar altul noaptea. Se zbăteau în sărăcie şi frig, fiind nevoiţi adeseori să ardă lucrările lui Picasso, ca să se încălzească noaptea.

Parisul era, la acea vreme, centrul artei mondiale, iar Picasso a înflorit aici, ca artist, în ciuda greutăţilor. A intrat în „Perioada Albastră”, pictînd în tonuri reci, din această culoare, personaje din jurul său, care ilustrau sărăcia, singurătatea, tristeţea, disperarea. A cunoscut-o apoi pe Fernande Olivier, o tînără frumoasă care „lucra” ca model pentru pictori şi care avea să-i devină iubită şi muză. Datorită ei, Picasso a trecut la „Perioada Roz”, pictînd arlechini, acrobaţi, totul în nuanţe deschise, senine. Fernande a fost doar prima dintr-un lung şir de femei care au trecut prin viaţa artistului, presărată cu nenumărate aventuri, iubiri şi infidelităţi.

Fernande l-a părăsit în 1912 pentru un alt pictor, însă Picasso îşi găsise deja drumul… şi primii „sponsori” –Gertrude şi Leo Stein, colecţionari americani bogaţi, care au început să îi cumpere lucrările şi să le expună în casa lor. Renunţase şi la modele, începînd să picteze exclusiv din imaginaţie. În 1907 a realizat prima sa lucrare importantă: „Domnişoarele din Avignon”, care prevestea apariţia cubismului.

Începuturile cubismului

Denumirea curentului cubist a venit în urma unui articol al criticului Louis Vauxcelles, care scria astfel: ,,Ei dispreţuiesc formele, reduc totul – locuri, figuri, case – la formele geometrice elementare, la cuburi”. „Ei” erau Picasso şi Georges Braque, care porniseră pe un drum revoluţionar de reprezentare a formelor în picturi, altul decît cel cunoscut pînă atunci.

Picasso începuse să devină tot mai cunoscut, preţul lucrărilor sale creştea, dificultăţile materiale au dispărut

pentru totdeauna. Pe plan personal, avea o nouă iubită, pe Marcelle Humbert – pe care a botezat-o Eva. Aceasta a murit de tuberculoză, în 1916, lăsîndu-l în tristeţe şi suferinţă pentru o vreme. Şi-a revenit cînd prietenul său, scriitorul şi cineastul Jean Cocteau, l-a invitat să picteze decorurile spectacolului „Parada”, pe care el îl punea în scenă la Roma. Era vorba despre un spectacol al ansamblului avangardist Les Ballets Russes – iar între balerine a remarcat-o pe Olga Koklova, femeia care a îndrăznit să nu cedeze avansurilor sale şi care s-a lăsat cu greu îmblînzită.

S-au căsătorit în 1918 şi, pentru un timp, au dus o viaţă liniştită şi fericită, în Parisul monden pe care Olga îl iubea. Picasso cîştiga tot mai mulţi bani, spre fericirea Olgăi, care i-a şi dăruit un fiu, numit Paulo. Însă artistul a rămas un boem libertin, iar infidelităţile lui au devenit tot mai puţin ascunse, spre disperarea nevestei. Totuşi, în ciuda scandalurilor, nu au divorţat niciodată, deşi au trăit separaţi, pînă la moartea Olgăi. Motivul principal a fost faptul că Picasso nu dorea să îşi împartă averea cu Olga, aşa cum i-ar fi cerut legea franceză, în cazul unui divorţ.

Război pe pînză, război în dormitor (1)

La 45 de ani, Picasso a cunoscut şi a sedus o tînără de 17 ani, Marie-Thérèse Walter. Legătura lor a durat ceva vreme, deşi era încă însurat cu Olga – la un moment dat, i-a cumpărat Mariei un apartament chiar peste drum de casa pe care o împărţea cu nevasta „oficială”. Abia cînd Marie a născut o fetiţă, pe nume Maya, năbădăiosul artist s-a despărţit de Olga – dar deja era îndrăgostit de o altă femeie, pictoriţa Dora Maar, care avea 29 de ani.

În această perioadă, după ce izbucnise războiul civil din Spania, Picasso a pictat una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Guernica“, dedicată oraşului basc Guernica, bombardat de aviaţia germană. Tabloul a fost expus în 1937 la „Expoziţia Mondială” de la Paris, în pavilionul spaniol. ,,Guernica” marchează începutul implicării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944) – pe care îl va părăsi, totuşi, în 1953. În timpul ocupaţiei germane a Parisului, atelierul lui Picasso din Rue des Grands Augustins a devenit un punct de întîlnire al artiştilor şi literaţilor, ca Jean-Paul Sartre. (va urma)

TRANSILVANIAREPORTER RO

Pentru „Visul” (Le Rêve) din 1932, model a fost tînăra Marie-Thérèse Walter. Picasso a înfăţişat-o mereu pe Marie în culori deschise, blînde, în opoziţie cu reprezentările Dorei Maar, pe care o picta întunecată, „torturată”.

Muzeul Picasso, Barcelona, este gazduit de cinci palate medievale

Olga Koklova, pictată de soțul ei, Pablo Picasso, în primăvara anului 1918. Pictura „Portrait d’Olga dans un fauteuil“ se află la Muzeul Picasso din Paris.

Rãzboi

Mascarada negocierilor

Construcția a fost defectuos pornită. Baza, așa cum fusese concepută și dorită de electorat, a fost aruncată cu un zîmbet ironic: PE-SE-DE! Apoi, șeful statului, constructorul, a luat un alt element, de sub nivel electoral, forțînd o improvizație – USR-PLUS –alăturînd-o PNL. După care, încă o lipitură: UDMR. Și, în sfîrșit, ultimul pas: Coaliția guvernamentală, din care s-a „sustras”, neaoș, „guvernul meu”. Ce a mai rămas? Să înceapă guvernarea! Și au început-o.

În primul rînd, a avut loc o tatonare între membrii noii citadele. Unii se credeau mai grozavi decît ceilalți. În lipsa PSD, care a cîștigat alegerile, apoi a fost aruncat la gunoi, timp în care a mai apucat doar să întrebe: „Dar alegerile pentru ce se mai fac, domnilor?”, PNL a preluat conducerea acestei fortărețe politice. Cu Orban în frunte, prim-ministru în două rînduri. Ciondăneală mare pentru împărțirea funcțiilor pe ministere și în cadrul ministerelor. După ce Orban s-a tot săturat să fie prim-ministru, a pasat funcția respectivă prietenului său, Cîțu, cel cu bravada evadării în prima fază, iar el, plutind de fericire, s-a înfipt la Camera deputaților. Cine mai era ca ei... de parcă ar fi cîștigat acele alegeri la un scor fără precedent! Nici un picior de pesedist nu se zărea... Orgoliul era la mare înălțime. Se credeau niște ași, de parcă nu mai călcaseră, pînă acum, prin guvernele României, vreunii ca ei!

Proștii

Proștii reprezintă o specie de oameni pe care toată lumea o disprețuiește. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sînt persoane fără știință de carte, neînvățați și ignoranți. Proștii nu se nasc așa, ci devin astfel pentru că nu se instruiesc și nu se informează, sau sînt catalogați în funcție de interesele fiecăruia. Astfel, dacă cineva gîndește diferit o anumită problemă și refuză să aibă aceeași opinie cu noi, este automat numit prost. În momentul în care părerile noastre coincid, îi vom spune zîmbind: „Măi, dar tu nu ești chiar așa prost cum credeam” sau „Tu nu ești prost deloc”. La rîndul nostru, sîntem considerați „proști” atunci cînd nu ne lăsăm persuadați pe o anumită temă de către altcineva, fie o persoană din popor, fie autoritate a statului. Dacă e să ne luăm după Costache Negruzzi, proștii sînt mulți, dar, dacă l-aș cita pe un amic de-al meu, aș spune: „Să vezi la anul!”. Totuși, prostia este relativă, desemnînd de fapt un atribut al persoanelor cu care noi nu sîntem compatibili, ale căror gînduri și idei sînt diferite de ale noastre. Ei, „proștii”, pot fi de fapt niște oameni extrem de deștepți în toate celelalte privințe, mai puțin în cele în care nu sînt de acord cu noi. O consecință a relaționării cu „proștii” este mînia care ne cuprinde atunci cînd vorbim cu ei. Ne enervează, de fapt, părerile lor, diferite de ale noastre, ne irită că nu-i putem convinge că avem dreptate într-o privință cu care ei nu sînt de acord. Atunci ne dăm frîu liber furiei și, pierzîndu-ne uzul rațiunii, aruncăm o ploaie de invective asupra „prostului”, manifestîndu-ne sălbatic, încercînd astfel să-l determinăm să fie de acord cu noi. Fără succes însă, fiindcă el nu va înțelege ce-i spunem își va menține părerea, iar asta ne va face să ne „tragem arcul” și mai tare, pînă cînd, într-un final, vom abandona lupta și ne vom vedea de treabă. Nu realizăm faptul că, pentru el, noi sîntem proști, fiindcă nu-i împărtășim opinia, ba mai mult, ne-am comportat agresiv, ceea ce ne-a coborît și mai mult în ochii lui. Cu proxima ocazie, ne va eticheta ca oameni violenți, care urlă și cu care nu se poate discuta, evitînd pe viitor orice discuție cu noi, plîngîndu-se și altora de comportamentul nostru, pe care aceia îl vor condamna, chiar fără să știe ce anume l-a provocat, pentru că tuturor ne place să-i judecăm pe alții. Nu va conta că poate, „prostul”, te-a provocat prin comportamentul lui să te lași pradă furiei. Tu vei fi cel vinovat.

Cu „prostul” nu e bine să te pui, fiindcă narcisismul de care dă dovadă în momentele lui de glorie nu-l lasă să vadă că nu are dreptate și va insista în „prostia” lui pînă

Cîțu, trecut de la Ministerul Finanțelor, ca primul om politic în stat, primul-ministru, era comparat de Rareș Bogdan (Doamne, ce metamorfoză pe băiatul ăsta, față de perioada Cluj!) cu marii oameni politici și de stat ai lumii! Nu mai era nici un secret: Orban se și vedea principalul candidat la funcția de președinte al României după Klaus Johannis. Și se tot apropia Congresul PNL... Și Orban, și Cîțu (între timp, prinzînd gustul puterii) au lăsat totul deoparte (cu excepția unui lucru: împrumuturile fabuloase la dobînzi năucitoare) și și-au concentrat întreaga atenție pe „organizarea” Congresului liberalilor. Restul problemelor – improvizații! Căci, ce credeți? Lui Cîțu i-a trecut prin cap o idee genială: „Măi, de ce n-aș fi eu viitorul președinte al PNL și apoi candidat la prezidențiale? Ce, alții sînt mai deștepți?”. Și a început lupta. Apoi a izbucnit conflictul între Cîțu (demitentul ministrului Justiției, Stelian Ion,) și USR. Nu e cazul să facem aici un bilanț asupra activității primului-ministru. Cert este că marea masă a populației nu-l vrea, chiar dacă el bate cîmpii că și-a înfăptuit proiectele pentru români, că economia duduie etc... Așa se explică faptul că, la prima adiere împotrivă, Cîțu a picat. Dar nu se lasă. Rămas interimar, primul-ministru se ține cu dinții de scaun. Vrea să revină în prim-plan. Se vede clar că e încurajat. În loc să fie constructiv, mai mult încurcă. Pentru sezonul de iarnă, în favoarea românilor,

în pînzele albe. „Proștii” sînt periculoși, mai ales atunci cînd au studii înalte și posedă cunoștințe importante atît de cultură generală cît și în domeniul lor de activitate. Sînt periculoși pentru că asta-i face „deștepți” în ochii altor oameni, care vor crede în „prostiile” pe care aceștia le debitează, și-i vor urma. Ca urmare, pentru a nu deveni proștii altora și a scăpa de cei pe care-i considerăm proștii noștri, cred că trebuie să fim mai toleranți și mai răbdători unii cu ceilalți. Dacă ne-am da seama că și noi sîntem „proști” pentru alții poate am înceta să ne mai enervăm atunci cînd un „prost” ne contrazice și am încerca să ținem discuția într-un echilibru, iar dacă nu e posibil, mai bine ar fi să o abandonăm și să lăsăm trecerea timpului să dovedească cine are dreptate.

Problema e următoarea: ce ne facem cînd „proștii” ajung în poziții care le conferă putere asupra noastră? Pînă aici, mai treacă-meargă, lași de la tine doar ca să nu mai continui discuția cu el, dar ce te faci cînd „prostul” îți e șef sau este un om de care depind viața ta sau siguranța familiei tale? Cum te descurci atunci? Ce compromisuri ești în stare să faci ca să mergi mai departe cu cît mai puține răni și unde vei trasa linia peste care nu vei permite să se treacă? În vremurile pe care le trăim trebuie să învățăm să spunem NU proștilor care au putere asupra noastră și să nu le permitem să ne impună „prostiile” lor mai mult decît e sănătos pentru noi, fiindcă atlfel ne vom trezi cu ei în cîrcă și ne va fi foarte greu să ne eliberăm.

Altfel

despre învățămînt (1)

În România, cu toții vorbim despre turism și despre învățămînt. În special cei de la televiziuni și de la posturile de radio, persoane extrem de „avizate”. Discursurile sînt superficiale, din păcate, pentru ei turismul românesc se reduce la litoral, iar învățămîntul la „fondul clasei” și la florile duse de copii cadrelor didactice la început și la sfîrșit de an școlar. Acestea sînt aspectele care îi preocupă pe politicieni, fiindcă unii dintre ei sînt părinți, iar asta le dă autoritatea morală să judece. Unii dintre părinții din zilele noastre au senzația că sînt extrem de competenți în privința educației. Au capetele pline de tehnici, pe care le-au citit în cărți scrise de „niște unii” de prin SUA sau cine știe de pe unde, pe care le aplică cu sîrguință pe proprii copii. Cînd aceștia cresc și ajung la școală realizează că nu îi mai pot controla, că au în bătătură niște obrăznicături pe care nici acum nu le pot corecta de teama că îi pot traumatiza. De sfînta palmă la fund nici nu

nu a făcut nimic. Fără guvern, țara riscă să piardă importante fonduri europene. Iohannis nu accelerează deloc refacerea guvernului sau a Coaliției. A reapărut ca pilon de conducere dl. Cioloș. Îl cunoaștem, a mai fost prim-ministru. În final, a fost supranumit ,,premierul zero”. Acum, președintele i-a încredințat formarea unui guvern majoritar! Ce vrea președintele? Cioloș a trecut pe la toate partidele, de parcă ar fi dorit să revitalizeze un important obicei folcloric. Nu i-a ieșit nimic, dar nu se lasă! Negociază în continuare. Dacă e nevoie, chiar cu morile de vînt! Acum mizează pe un guvern monocolor, alcătuit, deci, din membrii partidului său. Nimeni nu-i dă vreo șansă, deși „minuni” de genul ăsta s-au mai văzut în perioada postdecembristă! Cînd redactez textul de față, cam așa stau lucrurile. Rămîne de văzut.

În rest, se face mult zgomot pe marginea atacului pandemic. Autoritățile dau vina pe populație că nu s-a vaccinat. De parcă altceva n-ar mai ști ce să spună! De ce nu auzim pe nimeni reclamînd lipsa medicamentelor specifice acestei boli în farmaciile țării, pentru ca formele ușoare să fie rezolvate favorabil și la domiciliu? De ce se mizează numai pe manipulări? În primăvară unii s-au bătut cu pumnul în piept că au învins pandemia, apoi n-au mai făcut nimic... Nici măcar aprovizionarea spitalelor cu medicamente, care au ajuns să fie procurate la bișniță. Nu demult, afaceristul Becali a fost trimis la plimbare cînd a vrut să ofere asemenea medicamente... Oare de ce?

IOAN STOICA

poate fi vorba. Am văzut copii care, prin magazine sau pe stradă, făceau adevărate crize de tantrum pe motiv că părinții nu voiau să le execute poruncile. Mi-a rămas în minte un băiețel la vreo 11 ani, american, care, în autobuz în Insula Capri striga la maică-sa și o certa că nu mersese cu el într-un loc în care își dorea să ajungă. Mai avea puțin și o lovea, iar femeia, cu voce scăzută și umilă, încerca să-i explice obrăznicăturii situația, fără succes însă. Aceeași părinți, însă, vin la grădiniță și la școală cu tot felul de pretenții privind felul în care cadrul didactic trebuie să se comporte cu „odorul” lor. Dacă tu, ca părinte, te faci preș în fața copilului tău, este treaba ta, deși educația deficitară pe care i-ai dat-o se va răsfrînge și asupra noastră, iar la școală, dacă educatorul sau profesorul nu se poate impune în fața elevului, acesta din urmă, obișnuit fiind să trateze adulții cum are chef, va face același lucru și cu profesorii, sfidîndu-i, provocîndu-i și deranjînd orele, cu certitudinea că nu va fi sancționat. Repercusiunile lipsei de sancțiuni asupra elevului și, implicit, a părintelui, se văd în societate, pe stradă, peste tot. Regulile nu sînt respectate fie pentru că nu există, fie pentru că se evită aplicarea lor. O să vă întrebați de ce profesorii nu reclamă inspectoratelor județene aceste lucruri, căutînd ajutor. Da, ar trebui, dacă inspectorii nu s-ar face la rîndul lor preș în fața părinților. Nu mai contează că li s-ar putea explica părinților că nu au dreptate, frica majorității inspectorilor de eventualele reclamații ale părinților care ar putea să-i lase fără „foncție” îi face să-și încovoaie slugarnic spinările ca niște „yesmeni” perfecți. Nu numai că apelurile cadrelor didactice rămîn fără rezultat, dar se întorc împotriva lor prin tot felul de șicane și controale din partea celor de la inspectorat. Unii inspectori școlari au senzația că ocupă funcția pe viață, pentru mulți dintre ei poziția fiind cea mai mare reușită profesională. Să vă vorbesc despre cum se poartă cu profesorii, învățătorii sau educatorii, care au nevoie de serviciile lor la titularizări, transferuri, sau mai știu eu ce? Cum îi umilesc unii dintre ei pe colegii lor de la catedră cu atitudinea de vechili pe moșie? Mai bine nu. Am să vă vorbesc despre condițiile improprii în care lucrează cadrele didactice, mai ales cele din învățămîntul preșcolar, care nu au spații potrivite pentru a-și desfășura activitatea conform normelor europene, pe care ne-am grăbit să le adoptăm și să le aplicăm mot-a-mot, chiar dacă nu există personalul auxiliar necesar pentru desfășurarea unui învățămînt de calitate și nici salariile potrivite. (va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Citiți și vă cruciți!

motto: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, criminali, incompetenți, străini..., îi apără pe ăștia de noi”. PETRE ȚUȚEA

● În urmă cu vreo zece ani, cetățeanul Cristinel Bărbuia (45 de ani), posesor al unui certificat de handicap, s-a trezit urmărit penal pentru faptul că ar fi furat mașini de lux din Germania, pe care le-ar fi vîndut în România, fără să achite anumite taxe fiscale, paguba ridicîndu-se la circa 40.000 de euro. Ancheta penală a fost lungă și tensionată, mai ales că inculpatul era suferind de inimă, concluzia fiind aceea că, în tranzacțiile respective, s-a folosit o copie de pe actul de identitate al acelui acuzat, dar cu fotografia altei persoane. Așa s-a făcut că numitul Cristinel Bărbuia a fost scos de sub urmărire penală, dar și cazul a fost clasat, pe motiv că ,,falsul privind identitatea, falsul în declarații, falsul material în înscrisuri oficiale și uzul de fals nu sînt fapte cu grad de pericol social”.

Evident că rezoluția a fost contestată, s-a dispus refacerea anchetei, dar tot cu o clasare s-a închiat, pe motiv că ,,faptele penale s-au prescris”, de unde și vorba din popor ,,Dreptatea este o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar Justiția românească/ O greșeală de tipar!”.

Problema este că nici bine nu și-a revenit respectivul cetățean din calvarul trăit, că la ușa sa a bătut un executor judecătoresc, motivul fiind acela că omul ar fi făcut un credit de 30.000 de euro la o bancă, la care ratele lunare de 1.200 lei nu erau achitate. Din start, s-a pus întrebarea: care bancă din lumea asta ar aproba un credit cu rate de achitare de 1.200 lei lunar, din moment ce persoana în cauză avea doar un ajutor social de 500 lei pe lună? L-am ajutat pe respectivul om să facă plîngere penală împotriva celor patru funcționari bancari care au semnat contractul de creditare, dar și acest caz s-a clasat, pe motiv că ,,debitorul nu este vinovat, iar funcționarii bancari, care au inventat creditul, nu pot fi găsiți”.

Pentru cel hăituit a fost bine și așa, dar aflați că, imediat, a fost căutat de cei de la ANAF, care îl acuzau de faptul că a produs o evaziune fiscală de 40.000 de euro. Se spunea că omul și-ar fi deschis o firmă de comercializare de pomi și flori, care funcționa fără achitarea taxelor către stat. Cazul a ajuns în fața instanței, unde judecătorul i-a spus celui acuzat: ,,Domnule, ești nevinovat, dar dacă ai știi cîte dosare de acest fel am de soluționat!..”.

Magistratul se referea la faptul că, în România, sînt multe grupări infracționale bine organizate, formate din (atenție!) judecători, avocați, notari, bancheri, executori judecătorești ș.a., care au obținut de la asistența socială a primăriilor listele și datele personale ale persoanelor cu handicap, în baza cărora se inventează tot soiul de afaceri necurate ,,săvîrșite” de aceștia.

De reținut și faptul că judecătorul, care a constatat nevinovăția celui în cauză, urmînd ca tot el să finalizeze cazul și să elibereze sentința, a fost în mod ilegal înlocuit cu o judecătoare tînără și supusă, care l-a găsit pe om bun de plată. Evident că a urmat un apel, unde nevinovăția omului a fost bătută-n cuie. Așadar, timp de 10-12 ani, un om simplu, de bună-credință și posesor al unui handicap grav, a fost tîrît în mocirla unor mizerii de-a dreptul incredibile, inventate, susținute și mușamalizate chiar de cei care aveau obligația moralprofesională de a le sancționa în baza legilor în vigoare.

● În data de 12 octombrie a.c., informațiile massmediei vîndute sunau cam așa: ,,Dezastru! La ATI, 1.667 de pacienți stau unul peste altul”, deși în Anuarul Statistic 2020, editat de Institutul Național de Statistică, stă scris că România deținea la sfîrșitul anului 2019, complet funcționale, 5.181 astfel de instalații. Acesta ar fi și motivul pentru care rata mortalității în rîndul celor internați la ATI a crescut, de la 2% în 2020, la 17% în 2021, ultimele 4 luni ale anului nefiind introduse

în calcul. Păi, măi băieți, aflați că această creștere s-a produs în perioada vaccinărilor, și tare mi-e teamă că îi vom egala pe cei din Singapore, unde s-a vaccinat 83% din populație, dar numărul deceselor întrece orice așteptare. Deși erați datori să luați inclusiv măsuri de prevenție mult mai consistente, nu ați făcut decît să aruncați responsabilitatea asupra cetățenilor, spunîndule încontinuu că ,,vaccinul este bun”, mai ales dacă mănînci doi mici și te pricopsești cu un bilet la tombolă.

Trebuie înțeles faptul că nimeni nu contestă existența și acțiunea prezentă a acestui virus, dar niciodată, în decursul istoriei, nu i s-a pregătit omenirii o capcană atît de perfidă și de subtilă, care are la bază planul Noii Ordini Mondiale de a controla sub toate formele întreaga planetă.

● Recent, în plină criză politică, medicală, socială, economică, educativă ș.a.m.d., Klaus Iohannis s-a deplasat la Aachen (Germania), pentru a intra în posesia Premiului internațional ,,Carol cel Mare”

pentru unitatea Europei. A fost vorba de o recompensă pentru faptul că a stat în genunchi în fața Ursulei von der Layen, șefa Comisiei Europene, cînd aceasta l-a vizitat fugitiv la Cotroceni, ordonîndu-i să achite cît mai repede cele 120 de milioane de vaccinuri comandate. De fapt, Klaus Iohannis este un fel de colecționar al unor asemenea distincții, așa cum a fost și cea primită în martie, anul trecut. Atunci, a fost vorba de Premiul European Coudenhove-Kalergi, care i-a fost înmînat de către Nikolaus von Liechtenstein, președintele Societății Europene Coudenhove-Kalergi, adică nimeni altul decît unchiul celui care a împușcat ursul Arthur în Covasna. Ancheta penală deschisă împotriva vînătorului venetic curge și acum, dar vă dați seama ce final va avea, din moment ce Iohannis stă aplecat ca un ghiocel, îndoit de atîtea medalii și distincții?

● În 1877, în ziarul ,,Timpul”, Mihai Eminescu spunea că ,,Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ care nu se potrivește deloc cu trebuințele lui simple și care formulează mii de pretexte pentru înființarea de posturi și paraposturi, de primari, notari și paranotari, toți aceștia plătiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vînză pe zeci de ani înainte pentru a susține netrebnicia statului român (...)”.

Așadar, atunci, ca și acum: ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst guoi”, care ,,Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă”, a ieșit la atac. ,,Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în simintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face

de ocară/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... Țară!”.

Dacă le vom spune ăstora de azi ce le-a spus Eminescu ălora de atunci, adică ,,Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu s-arate-odată ce sînteți – niște mișei!”, am fi fugăriți cu dubele și băgați în camașa de forță, precum au făcut-o cu simbolul Neamului Românesc, Mihai Eminescu.

Iată de ce, acum, ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor”. (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia”, 2014)

● Pentru că veni vorba despre Mihai Eminescu, care într-un viitor apropiat probabil că va fi scos definitiv din programa școlară, vă spun că nepoata mea, aflată în clasa a V-a, a primit la școală o listă cu lecturi suplimentare, cu 35 de titluri, pe care se regăsește doar un român – Emil Gîrleanu, cu ,,Cea dintîi durere”. Campionii listei sînt Mark Twain, cu trei lucrări, și Jack London, Roald Dahl, Cornelia Funke, Karl May și J.K. Rowling, cu cîte două creații.

Tot legat de școală, aflați că lecțiile zilnice la clasa a V-a necesită în jur de 180 de minute de pregătire, iar la școală sînt 5-6 ore de curs zilnic, adică 7-8 ore în total, ca la serviciul părinților.

Astăzi, nepoata mea și-a pus masca și a plecat la școală cu un ghiozdan care cîntărea 8,247 kg. Ce mai, forță, nene, dar noroc că și-a uitat acasă pachetul de biscuiți și sticla de apă de 500 ml. Evident că, în aceste condiții, nepoata s-ar putea să mă roage: ,,Dămi, bunicule, și mie/ O lopată și mistrie/ Să mă duc pe șantier/ Să mă fac brigadier” (Folclor), că forță am, carte nu-mi trebuie, iar la Canalul Vîrful OmuMarea Neagră contează doar să nu-ți dai cu tîrnăcopul peste picioare. Dacă mai citesc și ,,Cartea lucrurilor pierdute”, de Joh Connolly, aflată pe lista lecturilor suplimentare, îți garantez că, la sfîrșit, pot astupa singură canalul...

Vedeți ce înseamnă să ai un președinte care, de la ,,România educată” a ajuns la ,,România eșuată”?

● Președintele Franței, Emmanuel Macron și-a postat pe rețelele de socializare o fotografie, în care purta un tricou negru, avînd inscripționată pe piept o bufniță albă, formată din mai multe triunghiuri. Este vorba de bufnița minervală, un simbol al Noii Ordini

Mondiale, iar micile triunghiuri vin de la emblema acestei mișcări, tot un triunghi, care are în vîrf ochiul care vede tot, la bază găsindu-se turma de oi, de unde și expresiile ,,efect de turmă” sau ,,imunizare de turmă”. Să nu trecem peste faptul că acest președinte este consiliat de Jacques Attali, autor al unui număr de peste 70 de cărți, cu un unic și constant subiect: ,,Minunata lume nouă”. Deși președinții Franței s-au tot schimbat în timp, Jacques Attali, de prin anul 1980, a rămas consilier prezidențial. Dacă vă mai spun că Dacian Cioloș este amic cu Emmanuel Macron, vă dați seama cam din ce tabără fac parte băieții ăștia, și ce planuri au ei.

Aduceți-vă aminte de momentul în care Sebastian Ghiță o căuta pe Kövesi la DNA, pentru a-i returna cadourile primite de la aceasta: niște statuete reprezentînd aceeași bufniță minervală. Acum înțelegeți de ce Kövesi a ajuns cel mai mare procuror al Europei. Dar oare cîte anchete a făcut aceasta pînă acum, la nivel european? Simplu: niciuna!

VALENTIN TURIGIOU

Premiul Nobel pentru economie a fost acordat pentru experimentele pe oameni

În cursul săptămînii trecute, în cadrul unei ceremonii desfășurate în Suedia, au fost anunțate numele cîștigătorilor Premiului Băncii Centrale locale în economie, echivalat informal al Premiului Nobel în alte cinci nominalizări. Cîștigătorii au fost trei oameni de știință: canadianul cu cetățenie americană David Card și americanii Joshua Angrist și Guido Imbens. Primul a fost recunoscut pentru cercetări pe piața muncii, iar următorii pentru o nouă perspectivă asupra cauzalității. Lucrînd individual, au ajutat economiștii din întreaga lume să creadă într-un nou tip de experimentare a vieții și să învețe să tragă concluziile corecte din aceasta.

Nu pentru toată lumea

Premiul în economie se remarcă în mod tradițional printre alte premii Nobel. Inițial, erau doar cinci: în fizică, chimie, fiziologie sau medicină, literatură, precum și pentru promovarea păcii în întreaga lume. Pentru prima dată, premiile au fost acordate de un Comitet Nobel special creat la Academia Regală Suedeză de Științe (cu excepția Premiului Păcii, Comitetul Nobel norvegian este responsabil pentru acesta) în 1901, la cinci ani de la moartea antreprenorului și inventatorului suedez Alfred Nobel. În timpul vieții sale, a reușit să cîștige o avere de 31 de milioane de coroane (aproximativ 165 de milioane de dolari în prețurile curente), iar o mare parte din fonduri a fost obținută datorită producției de petrol din Imperiul Rus: parteneriatul pentru producția de petrol din Baku, Grozny și Cheleken (actualul Turkmen Khazar) a fost dezvoltat de frații Nobel. Acțiunile diferitelor companii deținute de aceștia, conform testamentului lui Alfred Nobel, au constituit capitalul unui fond special și au fost ulterior investite pe piață. În septembrie 2020, activele fondului au fost evaluate la 4,6 miliarde de coroane suedeze (526 milioane dolari).

În 1969, Banca Suediei a decis să extindă lista premiilor care urmează să fie acordate și a instituit un premiu în economie. Întrucît nu a fost inițiat de frații Nobel, nu poate fi considerat un Premiu Nobel cu drepturi depline și, în mod oficial, este denumit Premiul Băncii Suediei pentru Științe Economice în memoria lui Alfred Nobel. În același timp, restul condițiilor pentru nominalizarea economică nu diferă de celelalte cinci: în 2021, deținătorii vor primi 10 milioane de coroane (1,1 milioane de dolari).

De la stat la stat

Jumătate din sumă va fi adjudecată de David Card, cealaltă jumătate va fi împărțită de Angrist și Imbens. În declarația de pe site-ul Comitetului Nobel se spune că cei trei oameni de știință au cîștigat pentru experimente considerate a fi „o revoluție în domeniul cercetării empirice”. Particularitatea metodei folosite de toți trei este că experimentele sînt naturale, plasînd oameni diferiți în condiții diferite. O metodă similară, dar creată de om, este populară în medicină, cînd participanții la studiul unui nou medicament sînt împărțiți în grupuri, dintre care unul este administrat placebo.

David Card a cîștigat faima în anii 1990, cînd a studiat stereotipurile comune asociate cu piața muncii. Oamenii de știință au reușit să demonstreze că o creștere a salariului minim într-o anumită țară nu duce neapărat la reducerea locurilor de muncă, așa cum se credea de obicei înainte. Pentru precizia experimentului, economistul, împreună cu colegul său Alan Kruger, care a decedat în urmă cu doi ani, s-au bazat pe date din două state americane: New Jersey și Pennsylvania. Autoritățile celui dintîi au ridicat nivelul salariului minim regional de la 4,25 la 5,05 dolari pe oră. Nu au existat astfel de schimbări în Pennsylvania.

Ca rezultat, Card și Kruger au calculat diferența dintre ratele de ocupare în New Jersey înainte și după creștere și apoi au scăzut o diferență din aceasta, comparative cu datele similare din Pennsylvania. Economiștii au numit această metodă „diferența de diferențe”, iar mai tîrziu a început să fie folosită pe scară largă.

Celălalt experiment al lui Card a implicat relocarea masivă a migranților din Cuba în Statele Unite în anii 1980. Majoritatea s-au stabilit în Miami, regiune renumită pentru viața de noapte, după care salariile din oraș au rămas la același nivel, iar șomajul nu a crescut în comparație cu alte regiuni similare. Mai mult, cîștigurile acelor cubanezi care au sosit mai devreme decît alții tindeau să scadă mai repede.

de pensionare sau introducerea de prestații vizate, de exemplu, capitalul de maternitate.

La rîndul său, Joshua Angrist a efectuat mai multe studii. Unul dintre acestea, în care a fost implicat și Alan Kruger, a vizat cîțiva ani suplimentari de educație și impactul lor asupra veniturilor viitoare ale școlarilor și studenților. În funcție de stat, copiii americani pot absolvi școala la 16 sau 17 ani. Mai mult, conform regulilor în vigoare în țară, toți cei născuți într-un anumit an merg împreună la clasa întîi. Drept urmare, cei născuți mai tîrziu pot finaliza învățămîntul secundar cu doi ani mai devreme decît colegii lor din afara statului care s-au născut cu cîteva luni mai devreme.

Angrist și Kruger au urmărit modul în care această diferență afectează veniturile viitoare ale absolvenților. Credința pe scară largă conform căreia cunoștințele acumulate nu pot fi de prisos nu a fost doar confirmată – influența educației asupra restului vieții sale s-a dovedit a fi destul de semnificativă. Oamenii care studiază mai mult cîștigă mai mult la vîrsta adultă, iar diferențele pot ajunge pînă la 9%.

Un studiu și mai important a fost realizat de Angrist și Guido Imbens în 1994. Oamenii de știință „au matematizat relațiile cauză-efect în economie”. Meritul lor constă tocmai în faptul că întreaga lume academică a început să ia în serios experimentele naturale și să se bazeze pe rezultatele lor în activitățile lor. În plus, a devenit clar cum să interpretăm cel mai bine constatările lor și să separăm relațiile cauzale puternice de corelația variabilelor și parametrilor aleatori. În ciuda faptului că David Card a lucrat separat de Angrist și Imbens, lucrările lor se completează și se consolidează reciproc, au spus reprezentanții Comitetului Nobel. Experții sînt de acord că Kruger ar fi devenit cu siguranță al patrulea laureat dacă ar fi trăit pînă în acest an – regulile Premiului Nobel nu prevăd acordarea de premii postume.

Economie cu chip uman

Actuala decizie a Comitetului Nobel continuă tendința stabilită acum patru ani. Apoi premiul a revenit americanului Richard Taylor pentru cercetări în domeniul economiei comportamentale. În 2019, premiul a fost acordat unui grup de oameni de știință – Abhijit Banerjee, Esther Duflo și Michael Kremer – pentru o abordare experimentală a luptei împotriva sărăciei. Unii experți consideră această abordare o dovadă clară că în ultimii ani economia mondială a devenit din ce în ce mai centrată pe om și vizează creșterea capitalului uman.

Aspectele cheie ale economiei (cum ar fi ocuparea forței de muncă universale și bogăția) sînt influențate de mulți factori, inclusiv psihologia și abilitățile sociale. Este imposibil să le luăm în considerare pe toate folosind modele standard, ceea ce înseamnă că tot felul de experimente vor juca un rol din ce în ce mai semnificativ în știința fundamentală, conform economistului Alexander Safonov, prorectorul Universității Financiare.

Un nou început

Activitatea laureatului actual a infirmat credința îndelungată conform căreia este imposibil să se efectueze experimente controlate în economie, spre deosebire de fizică sau biologie. Experimentele naturale, deși diferite, fac posibilă tragerea unor concluzii la fel de fiabile și obținerea de rezultate valoroase. Această stare de fapt a trebuit să fie admisă chiar și de sceptici, care erau convinși că un motiv pentru cercetare poate fi găsit la fiecare pas. Aceasta ar putea fi introducerea unui nou impozit (sau o creștere a celui existent pentru un anumit grup de persoane), o creștere a vîrstei

La rîndul său, rectorul Școlii de Economie din Rusia (NES), Ruben Enikolopov, consideră corectă decizia Comitetului Nobel. El consideră critice concluziile la care au ajuns laureații și, cel mai important, metodele pe care le-au folosit. „Rusia are multe de învățat în acest domeniu. O evaluare exactă a efectului programelor de stat este, de fapt, la început. Deși au existat încercări. Acum, Camera de conturi efectuează un audit strategic al programelor de stat. Dar astfel de studii sînt rare. Economiștilor le lipsesc datele pe care le au agențiile guvernamentale. Iar agențiile guvernamentale nu au suficiente metode pentru astfel de cercetări”, spune economistul.

Contrar tradiției îndelungate, laureații Nobel din 2021 nu se vor aduna la o recepție la Stockholm. Datorită pandemiei de coronavirus, premiile vor avea loc în țările lor de origine. Una dintre acestea va avea loc în Rusia – la urma urmei, Premiul Nobel pentru Pace a revenit redactorului-șef al Novaya Gazeta, Dmitry Muratov. Spre deosebire de anul trecut, cînd cercetătorii Paul Milgrom și Robert Wilson au devenit cîștigătorii la categoria economică, organizatorii au reușit să găzduiască ceremonia în direct. N.K.

Doza de sãnãtate

Bolile reumatice

Bolile reumatice sînt din ce în ce mai des întîlnite, iar durerile sînt, de cele mai multe ori, de nesuportat; se localizează pe diferite țesuturi din corp, în diferite locuri și în perioade diferite. Sub această denumire generică se întîlnesc multiple boli ale sistemului osos, cauzele fiind distincte, dar tratamentele aproape întotdeauna la fel. O manifestare a bolii în țesututurile de apărare și sprijin atinge întotdeauna structurile organelor interne: inimă, ficat, limfă, plămîni, intestine și chiar sistemul nervos central. Din cauza diferitelor forme de manifestare –durere, blocaj, funcționalitate, deformare – se impune o prezentare din mai multe puncte de vedere.

Ce este reumatismul

Bolile reumatice includ peste 300 de patologii. Boala se instalează pe furiș, treptat, și cauzează, la aproximativ două treimi din persoanele afectate, grave probleme de mișcare, ajungînd chiar la invaliditate. Luînd în considerare numărul persoanelor bolnave, afecțiunile reumatice ocupă topul clasamentului îmbolnăvirilor.

Cum se instalează

În prezent, medicii consideră că una dintre cauzele bolilor reumatice ar putea fi diferite inflamații apărute în organism, nevindecate în totalitate. Aici nu ne referim la o inflamație acută, ci mai degrabă la inflamații mărunte care au, de asemenea, diferite cauze. Metabolismul pacientului se încetinește și reziduurile rezultate în urma îmbolnăvirii (viruși, microbi, paraziți) se depun pe diferite țesuturi ale organelor, atacînd întregul corp.

Fiecare celulă a corpului este înconjurată de un matrix extracelular, de un mediu fluid care le hrănește.

O istorie a farselor (220)

Rudolf Hess, sau o sosie? (2)

Implicat în încercarea nazistă de dărîmare a guvernului bavarez în 1923 („Puciul de la festivalul berii”), el a fost trimis la închisoare pentru optsprezece luni în fortăreaţa Landsberg împreună cu Hitler, ajutîndu-1 pe acesta să scrie Mein Kampf. Cînd Hitler a preluat puterea în 1933, Hess a devenit mîna lui dreaptă. Fiindu-i foarte apropiat Führer-ului, Hess pleda pentru expansiunea militară înspre est şi împotriva războiului pe două fronturi. Cînd Franţa a capitulat în 1940 şi cum invazia Rusiei era deja planificată, a considerat războiul cu Marea Britanie periculos şi inutil. Aşadar, fără cunoştinţa lui Hitler, la 10 mai 1941 a dispărut din Berlin, fugind în Scoţia într-o misiune de pace autodesemnată. O poveste probabil verosimilă.

Paraşutîndu-se într-un cîmp din apropiere de Glasgow, „Hauptmann Alfred Horn” s-a predat autorităţilor, spunînd că are un mesaj important pentru ducele de Hamilton. Ziua următoare, ofiţerul german capturat i-a spus lui Hamilton că ei doi se întîlniseră deja în Germania în timpul Jocurilor Olimpice din 1936 şi apoi în cadrul unei petreceri dată de duce la reşedinţa sa. Hamilton era încurcat. Dezvăluindu-şi acum adevărata indentitate, prizonierul Rudolf Hess a declarat ca se află într-o „misiune umanitară” de negociere a păcii între Marea Britanie şi Germania. Un prieten comun, dr. Albrecht Haushofer, îl sugerase pe Hamilton ca persoană de contact. Cartea de vizită a lui Haushofer se afla printre lucrurile sale confiscate. Tot aici se afla şi scrisoarea pe care Haushofer i-o trimisese lui Hamilton, prin care îl invita la o întîlnire secretă în Portugalia neutră.

Hamilton primise acea scrisoare (după ce MI5 o interceptase) şi prizonierul semăna foarte bine cu Hess - dar totul era prea frumos ca să fie adevărat. Locţiitorul lui Hitler să se predea? Dacă era un şiretlic, folosind un impostor care încerca să afle dacă Marea Britanie este dispusă să continue războiul? De ce nu avea acest bărbat nici un act de identificare în afara cărţii de vizită

Cînd acest mediu este sănătos, celule precum elastina, acidul hyaluronic sau fibrina formează hrana. În schimb, cînd acest mediu este încărcat cu noxe toxice se produce o debusolare energetică în celulă. Aici intervine medicina energo-informațională, care, fără medicamente, fără durere, fără efecte secundare, prin intermediul informației energetice poate neutraliza noxele toxice care emit vibrații patogene și poate readuce acest mediu într-un echilibru energetic. Urmarea: o hrană curată și sănătoasă pentru celule și reducerea inflamației și a durerilor. Se acționează pe cauză, nu pe efect.

Inflamațiile se localizează mai întîi pe încheieturi, piele (eczeme, psoriasis, urticaria), pe mucoasa intestinelor (infecții urinare cronice), corpul este supra încărcat cu noxe toxice, pacientul are dureri, sistemul limfatic este îngreunat, iar plămînii pot prezenta forme astmatice. Iritația sistemului imunitar se manifestă în boli autoimune și diferite forme de cancer. Pacientul poate acuza dureri de cap sau tensiune oscilantă.

Bolile reumatice au mai multe fețe, dar punctul comun este mesenchimul țesutului fiecărui organ (unde se regăsește hrana pentru celule) încărcat cu prea multe toxine, fenomen care explică unele simptome. Alimentația corespunzătoare și refacerea, reglarea mesenchimului duc la îmbunătățiri esențiale în calitatea vieții pacientului.

Medicina energo-informațională oferă terapii bazate pe informația fiecărui organ. Autoreglarea energetică a țesutului bolnav, încărcat cu noxe toxice, este focusul terapiilor în cadrul bolilor reumatice. Detoxifierea

a lui Haushofer şi a unor fotografii ale lui Hess de cînd era copil?

Plecînd cu avionul pentru a-l informa personal pe Churchill, Hamilton a tras concluzia că doar adevăratul Hess ar putea şti de scrisoarea lui Haushofer; era un fapt cunoscut că cei doi sunt buni camarazi. „Ceva e tare putred în toată afacerea”, a murmurat Churchill. Întors în Glasgow cu Ivone Kirkpatrick, care, în calitate de oficial al ambasadei din Berlin între 1933 şi 1938, se întîlnise deseori cu Hess, Hamilton a aflat de la secretarul de Externe, Sir Anthony Eden, despre o ştire a postului public de radio german. Se spunea că Hess plecase din Augsburg la ora 6 seara pe data de 10 mai şi de atunci nu se mai întorsese. Lăsase însă o scrisoare ce oferea „indicii despre tulburări mintale”. Probabil că „avionul lui s-a prăbuşit sau a suferit un accident”. Conform celor spuse de Eden, guvernul britanic era pe punctul de a face o declaraţie cu titlul: „Rudolf Hess în Anglia”. Un truc, tot ce se poate, dar nimeni nu-şi putea imagina la ce ar folosi. Părea logică presupunerea că „Hess” este exact cine pretinde a fi. Deşi la început nu 1-a recunoscut pe Kirkpatrick, pe măsură ce au stat de vorbă, prizonierul a amintit incidente la care fuseseră martori împreună, în Germania. Hamilton şi Kirkpatrick au rămas ambii convinşi: era, într-adevăr, Hess. Totuşi Churchill a refuzat să-1 întîlnească. N-ar fi creat o imagine pozitivă. Trebuia sa fie tratat ca orice alt prizonier de război. Guvernul britanic nu avea nici un interes pentru el. După mai multe tentative de sinucidere în închisoare, Hess a petrecut restul războiului într-un spital de boli mintale. Starea lui a sprijinit afirmaţia naziştilor cu privire la „tulburările mintale”, dar tot mai rămîneau motive de îndoială asupra identităţii sale. Amnezia era poate o stratagemă eficace. Era din ce în ce mai neglijent cu sine însuşi, în vreme ce Hess fusese o persoană foarte curată şi ordonată. Mînca aproape orice; Hess fusese vegetarian. Primind o scrisoare de la el prin Elveția neutră, soţia sa, Ilsa Hess, a declarat mai tîrziu că scrisul de mînă părea să fie al lui Rudolf, dar el încerca totuşi prea insistent să o convingă că este Hess. (va urma)

STUART GORDON

la nivel celular susține și readuce imunitatea și metabolismul în balanța energetică. Corpul nostru știe ce are de făcut pe mai departe.

FLORICA

MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Aflate în stoc! – Trasă cu mașina; 2) Înglobată – Vinovat fără vină; 3) Gura lumii – Dregător la curtea Moldovei (od.) – Casă părăsită!; 4) Îndreptată; 5) Aflată la sfîrșit de carieră – A intra în scenă; 6) Tipic bisericesc – Nu-i place să stea acasă; 7) Este mereu contra (fem.) – Înscrise în cerc!; 8) Jocul puștilor – Rîu în Belarus – Bătut pînă crapă; 9) Unu la zero! – Pușca arnăuților (pl.; od.); 10) Inoportună – Model de execuție.

VErTICAL:

1) Gest necugetat – Atracții particulalare; 2) Cinstire – Noi... din urmă!; 3) Autor; 4) Primele în clasament! – Trup gol! – Sere!; 5) Unu și unu; 6) Spus!; 7) Una peste alta!; 8) Curte! – Corn uscat!; 9) Din sută în sută! – Localitate în Anglia – Încete!; 10) Dus-întors – Bărbați adevărați; 11) Lipsit de interes – Este într-o doagă.

DICȚIONAR: USAR; USAC; AINE.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ERMETICE”

1) DISIMULARE; 2) INEVITABIL; 3) ST –INAMIC; 4) PESTE – ILOT; 5) OPT – REN – SU; 6) NERVI – APAR; 7) INALTATE –T; 8) BISA – CERTI; 9) IR – GIR – NOR; 10) LEGALIZARE. Intrri!

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Cînd s-a ales Cuza domn (I)

La 1855 diplomatul francez Alphonse d’Avril, entuziasmat de conştiinţa naţională a românilor, scria: „Moldo-valahii au o latură foarte interesantă. Este persistenţa abia de crezut cu care şi-au păstrat naţionalitatea. După patru secole de dezastre, invazii, ocupaţii, tentative de slavizare şi grecizare, cu taoate asalturile terorii şi seducţiei, cu tot protectoratul rusesc, ei sînt astăzi ceea ce istoria îi arată pentru prima oară. Cu alte cuvinte, nici slavi, nici greci, nici germani, ci neolatini şi chiar naţionalitatea lor este astăzi mai de neînvins şi mai hotărîtă cum nu era în epoca eroică a istoriei lor“.

Peste un asemenea popor viteaz şi tenace era menit Cuza să domnească. Iar un patriot ca el nu putea fi primit decît cu ostilitate de către cei care aveau interese în menţinerea dezmembrării româneşti. Într-o însemnare mai puţin cunoscută din manuscrisele sale, referindu-se la evenimentele din februarie 1866, Eminescu aprecia: „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza vom afla că aproape toţi conspiratorii, afară de cîţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin“.

Principele Unirii a domnit, după cum se ştie, numai şapte ani. Perioadă scurtă, dar de o importanţă capitală pentru destinul României. Niciodată pînă atunci, de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, românii nu au avut un domnitor atît de popular şi iubit, care să întruchipeze într-o atît de mare măsură idealurile naţionale. Cine era, deci, Cuza, din ce oameni se trăgea, unde s-a format şi cum a fost ales domn? Era vlăstar, dinspre tată, al unei vechi şi nobile familii româneşti din Moldova, ce îşi întindea arborescența de o parte şi de alta a Prutului, cu un prim membru atestat încă la anul 1638. După cum scria G. Ibănescu în lucrarea sa ,,Cuzeştii”, tipărită la Iaşi în 1912, prevăzută şi cu o genealogie de toată lauda, domnitorul se trăgea printr-o străbunică de-a sa din cronicarul Miron Costin. Iar istoricul C.C. Giurescu consemna, în valoroasa lui carte ,,Viaţa şi opera lui Cuza-Vodă”, că înaintaşii acestuia dăduseră două mari jertfe în tumultuoasa politică a Moldovei: marele spătar Dumitraşco Cuza, ucis din ordinul domnitorului fanariot Mihai Racoviţă la 1717, şi nepotul direct al acestuia, ajuns şi el mare spătar, anume Ioan Cuza, care a fost tăiat din ordinul altui fanariot, Constantin Moruzi. Deci, o ascendenţă glorioasă, cu întîmplări crîncene, de care într-o anumită măsură avea să aibă parte şi marele urmaş. Născut, după cele mai multe probabilităţi, la Bîrlad, în 20 martie 1820, Al. I. Cuza a urmat în tinereţe traseul pe care îl aveau mulţi dintre tinerii români la acea epocă. Pînă la 1831 a învăţat în pensionul francez al lui Victor Cuenim, avîndu-i colegi pe ceva mai vîrstnicii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Matei Millo. Îşi ia apoi bacalaureatul la Paris, diploma sa, datată 8 decembrie 1835, purtînd semnătura ministrului de atunci al Instrucţiunii Publice, viitor prim-ministru al Franţei în anii 1847-1848, istoricul Francois Guizot. Studiază tot acolo Dreptul şi devine, în paralel, membru al Societăţii economiştilor din capitala Franţei. Întors în ţară, calcă pe urmele strămoşilor, fiind unul dintre campionii tentativelor de răsturnare a ordinii de stat, vizibil anacronică şi primejdioasă pentru viitorul naţiunii. La 1848 se află pe baricadele luptei revoluţionarilor moldoveni. Interesant este, pentru valoarea sa politică (deşi el nu s-a considerat niciodată orator), discursul din 27 martie rostit la Adunarea din hotelul ieşean ,,Petersburg“, în care a cerut răspicat înfăptuirea unor reforme, schimbări pe care, după numai două zile, dorea să i le impună la palat domnitorului Mihail Sturdza. Arestat şi tratat cu violenţă (va căpăta o rană la picior pe care o va resimţi multă vreme), Cuza izbuteşte, împreună cu alţi fruntaşi, să evadeze pe drumul care îl ducea spre exil

în Turcia. Ajuns în Transilvania, el participă la Marea Adunare Naţională a românilor din 3/15 mai 1848, de la Blaj. Alături de Alecu Russo, de alţi patrioţi moldoveni şi munteni, a fost de faţă la rostirea cuvîntării epocale a lui Simion Bărnuţiu, a cuvîntărilor înflăcărate ţinute de Avram Iancu şi George Bariţiu, asistînd, totodată, la solemnitatea citirii de către cărturarul August Treboniu Laurian al rezoluţiilor Revoluţiei române din Ardeal. În special cuvîntul lui Bărnuţiu, în care se reclamau răspicat independenţa Transilvaniei, libertatea naţiunii române şi abrogarea vechilor pravili ale blestematei „unio trium nationum“ şi ale iobăgiei, îl va fi emoţionat şi îndîrjit, desigur, pe viitorul domn al Unirii. Căci, spunea Bărnuţiu, în aclamaţiile zecilor de mii de români care strigau „Noi vrem să ne unim cu ţara!“: „Uniţi-vă cu poporul, toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă sfătuiţi într-un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sînteţi fii ai aceleiaşi mame, şi cauza este comună: ţineţi cu poporul, toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag aşa de uşor în partea lor străinii, care urlă împreună cu lupii şi sfîşie pe popor împreună cu aceştia, nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei: cugetaţi, că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate (...). Aşa este, fiilor! Nu ne-am ungurit, nu ne-am rușit, nu ne-am nemţit; ci ne-am luptat ca români pentru pămîntul şi numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce, precum cerul sub care s-a născut; nu vă nemţiţi, nu vă rusiţi, nu vă unguriţi nici voi; rămîneţi credincioşi numelui şi limbei voastre! Apăraţi-vă ca fraţii, cu puteri unite, în pace şi în rezbel“.

Întors în Moldova, care avea un nou domn, Cuza a urmat o carieră strălucită; în 1857 îl găsim pîrcălab de Covurlui, iar de la 16 martie pînă la 3 mai, reintegrat în armată, devine sublocotenent, locotenent, căpitan şi maior, pentru ca, un an mai tîrziu, să avanseze la gradul de colonel. Alegerea ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, îl găseşte cu acest grad militar, dar şi cu funcţia de şef al armatei moldovene. Partizan convins al Unirii, încă din prima tinereţe, Cuza „trădează“ încrederea pe care i-o acorda binefăcătorul său de atunci, caimacamul Vogoride, şi, credincios numai patriei, îşi urmează drumul. Recunoscut pentru marele său patriotism, pentru destoinicia şi integritatea de care dăduse dovadă în atîtea împrejurări, colonelul de nici 39 de ani avea să intre în atenţia partidei naţionale moldovene, care, cu o majoritate absolută a corpului elector, 1-a desemnat domnitor. Fapt care avea să se întîmple, după mai puţin de trei săptămîni, şi în Muntenia.

Entuziasmul mulţimii – cea care a făurit şi a consolidat Unirea – a fost de-a dreptul extraordinar. Parcurgînd acum documentele epocii, mărturiile contemporanilor şi paginile unor gazete româneşti şi străine, ne dăm seama că de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia poporul nu mai trăise momente atît de înălţătoare. La 19 februarie 1859, Kogălniceanu îi scria lui Cuza: „Situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. încă de azi oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit în stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, n-au avut parte nici suveranii marelor state“. Ceremonia sosirii în cetatea lui Bucur, care împlinea chiar atunci 400 de ani de atestare documentară, a fost tulburătoare. După cum scrie CC. Giurescu, călăreţi cu lente tricolore şi mii de oameni cu buchete de flori l-au întîmpinat pe Vodă la 15 km de oraş, dincolo de Otopeni, iar clopotele celor 130 de biserici trăgeau a sărbătoare. Ziarul ,,Naţionalul” din 24 februarie consemna: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică? Pana (...) nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia ce au văzut aceste zeci de mii de oameni ce împlea strada Mogoşoaia de la barieră pînă la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite

de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm si veselie, acele buchete ce curgeau pe Prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine acea iluminaţie splendidă şi generală precum nu a mai văzut Capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi bine toată mărimea acestei sărbători“.

Referindu-se la traseul principelui de la Iaşi la Bucureşti, din după-amiaza zilei de 20 februarie, D.A. Sturdza îl informa pe Vasile Alecsandri, aflat încă la Paris: „Rezultatul acestei călătorii este că toţi romanii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiaţi în bucăţi decît să revie la vechea stare de lucruri. Cuza este personificarea marei idei şi nu vom da nimănui dreptul să discute numirea sa. La Bucureşti, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am văzut niciodată salutînduse un suveran cu mai multă dragoste şi serbări publice ca în această primă Capitală a României“.

Ecourile interne şi externe ale Unirii au fost pe măsură. Maghiarii şi saşii din a treia provincie istorică românească, Transilvania, au apreciat la justa valoare însemnătatea evenimentului. Un ziar de limbă germană din Braşov scria: ,,De 200 de ani poporul român n-a fost aşa de fericit“. Iar o gazetă maghiară din Cluj nota că Unirea este „o demonstraţie care face cinste poporului român, o victorie rar întîlnită în istorie“. De altfel, răsunetul transilvan al dublei alegeri a lui Cuza marchează un capitol esenţial în cronica Unirii. Unul dintre viitorii sfetnici ai Principelui, A. PapiuIlarian, afirma: „Românii din Transilvania numai la Principate privesc... Iar cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decît în Principate“. Ambasadorul austriac în capitala Franţei a intuit exact, ca mulţi alţi diplomaţi străini, ce rol avea să joace Unirea în evoluţia evenimentelor din această zonă a Europei. într-o discuţie purtată cu soţia împăratului Napoleon al IIIlea (care îi spunea, spre cinstea ei, că „Principatele vor Unirea. Aceasta este voinţa naţională”), ambasadorul a afirmat cu îngrijorare pentru ceea ce întrezărea că se va întîmpla mai tîrziu: „Doamnă, vor Independenţa şi pentru a ajunge acolo au votat pentru Unire”. Iar consulul britanic la Iaşi, Henry Churchill, îl informa în scris pe contele Malmesbury că domnitorul român este „înzestrat cu multă judecată şi prudenţă, iar după cît se pare îşi înţelege pe deplin situaţia“. În lucrarea „Spre unitatea statală a poporului român“, istoricul Vasile Netea acordă spaţii largi atitudinii lui Cuza faţă de Transilvania, ca şi unor mărturii şi evenimente complementare. Unul dintre agenţii lui Kossuth, colonelul polonez Zlinski, îi scria acestuia: „Nu vă încredeţi în Cuza, el are ochii îndreptaţi asupra Transilvaniei şi Banatului. Recent, el a declarat din nou în faţa consulului francez Victor Place şi a consulului italian Strambio că el, ca prinţ român, nu va renunţa niciodată la Transilvania“. Pe cît de mare ca poet, pe atît de iscusit politician, Alecsandri îi arăta pe hartă lui Napoleon al III-lea, în audienţa din 25 februarie 1859, teritoriile noului stat creat, precum şi acelea ale Banatului, Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi localităţilor româneşti suddunărene, spunîndu-i: „Vedeţi, Sire, cît e de întinsă adevărata Românie şi ce regat important ar constitui cu ale sale 9 milioane de români dacă providenţa ar realiza visul şi aspirările lor?“. Iar celălalt ministru de Externe al lui Cuza, munteanul Dumitru Brătianu, îi spunea cu fermitate contelui italian Cavour, primministru al Regatului Sardiniei şi mai apoi al Italiei unificate, susţinător şi al Unirii noastre: „Românii de peste Carpaţi vor să se unească cu noi; noi le-am promis tot sprijinul nostru; ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei; dreptul istoric, invocat de Ungaria, e ridicol“.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare ,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

Luca 23.34

Cuvintele lui Isus Christos sînt valabile în multe situații, la fel ca multe alte versete din Biblie. Scriam pe 11 iunie a.c., în articolul „Un puzzle care nu-mi place deloc” că, de cîțiva ani, se lovește în mod constant în cei patru piloni pe care se sprijină nația noastră: școala, familia, biserica și unitatea între oameni. Explicam acolo, pe larg, formele în care se petrec aceste atacuri și revin acum, fiindcă observ că Biserica Ortodoxă este atacată din nou.

Recent, pe YouTube a fost postată o investigație a publicației Recorder,

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

realizată „de o echipă de jurnaliști în jurul acestor principii: jurnalism onest, făcut cu pasiune și pus în serviciul public”. Cît de onești și de aserviți serviciului public sînt aceștia… rămîne de văzut. Nu am să disec aici reportajul, fiindcă de asta s-a ocupat Patriarhia Română, în calitate de instituție atacată, răspunzînd tuturor acuzelor aduse și demontîndu-le pe fiecare în parte. Vreau să scriu despre motivația care i-a determinat pe oneștii ziariști de la Recorder să purceadă la o asemenea investigație. (continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

După 45 de ani...

Cred că totul pleacă de la lăcomie. De la lăcomia oamenilor de a acumula valori peste valori, fără să se gîndească un pic la cei de lîngă ei. Cel mai bine observăm asta la conducătorii multinaționalelor și ai marilor firme. De acolo cred că a pornit trendul ăsta conform căruia, odată ce ai trecut de vîrsta de 45 de ani, din punct de vedere profesional, ești bun de aruncat la gunoi. Firește, nu se întîmplă peste tot. Am încercat să pricep de ce se întîmplă asta și am ajuns la niște concluzii anormale. Justificabile, însă. Prima dată m-am lovit de acest fenomen în urmă cu 17 ani. Lucram la o mare firmă de asigurări străină, și, la un moment dat, după nici o lună de la angajare, toți angajații din specializarea mea, ce lucrau în teritoriu, au fost chemați la centrala bucureșteană, pentru a li se prezenta noi metode de lucru. Atunci, am profitat de ocazie și i-am relatat unuia dintre participanți cazul unui coleg de-al meu care era pe picior de plecare din firmă pentru că ceruse o mărire de salariu și nu i se

acordase. Omul avea 40 de ani, o mare experiență și mi se părea firesc să i se satisfacă cerința. Răspunsul celui cu care discutam m-a descumpănit: „E firesc să se întîmple asta, pentru că un salariu mai mare ar diminua profiturile asociaților, pe cînd plecarea lui și angajarea unui novice pe un salariu mai mic ar duce la creșterea profiturilor”. La observația mea conform căreia un novice nu cunoaște sistemul de lucru, și eficiența lui este mult inferioară ca a unui angajat experimentat, ceea duce la pierderi de productivitate și la nemulțumirea unor clienți, mi s-a răspuns că acest lucru contează mai puțin în ochii patronatului, singurul lucru important fiind profitul. De curînd, o cunoștință, după ce a lucrat ani de zile la o mare companie de distribuție din România, a fost dată afară împreună cu alți colegi, peste noapte. De ce? Nu mai corespundea profilului angajatului ideal al acelei companii. Ce se întîmplase?

(continuare în pag. a 22-a)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Covid-19

– cea mai mare cacealma din istoria omenirii (2)

motto: ,,Aceasta e o lume nebunească,/ Pe care noi n-o mai putem salva,/ Menită și să scadă, și să crească/ Purtînd principiul răstignirii în ea“. ADrIAn PĂUNESCU

„Prin vaccin ni se implantează direct sămînța bolilor autoimune. Cei care au dat acordul intrării pe piață a acestor vaccinuri sînt... CRIMINALI!” (Dr. Sucharit Bhakdi). Iată de ce indivizi precum Iohannis, Cîțu, Rafila, Arafat, Gheorghiță, Voiculescu, Vela ș.a. sînt, de fapt, cei care zădărnicesc vindecarea nației. Au lansat o serie de acuze și de previziuni, de genul ,,Valul IV este al celor nevaccinați”, deși cei vaccinați și apoi reinfectați împrăștie virusul și mai abitir, avînd acces, grație ,,certificatului verde”, în locuri în care nevaccinații sînt excluși; sau: ,,În decembrie vor fi două milioane de infectați și zece mii de morți”, în condițiile în care au murit deja destui oameni și din rîndul celor care s-au vaccinat, mulți dintre ei pentru că ar fi avut ,,comorbidități”, asta deși s-a spus că tocmai aceștia trebuie vaccinați cu prioritate, pentru a fi feriți de efectul letal al virusului.

Apoi, luați-l ca exemplu pe Arafat, care cică rezolvă situațiile de urgență din această țară, dar nu știm cum se face că niciodată nu ajunge la timp la incidente în urma cărora rămîn zeci de morți. Oare cît sadism să ai, încît să obligi oamenii să se vaccineze cu, spre exemplu, Moderna, din moment ce acest gigant farmaceutic nu a realizat niciodată vreun vaccin, cel lansat acum pe piață nefiind altceva decît un fel de vitriol, introdus în doză fără nici o cercetare științifică prealabilă? Chiar și cei de la Pfizer au recunoscut că ,,Proteina spike este biologic activă și poate cauza cheaguri de sînge, provocînd accidente vasculare cerebrale, crize de inimă, embolie pulmonară, infertilitate și chiar moartea”. Aceste fenomene post vaccinare sînt bine cunoscute de toți producătorii acestor terapii genetice aflate încă în stadiul de experiment. Cu toate acestea, vaccinurile trebuie făcute ,,idioților care vin singuri la tăiere”, după cum stă scris într-o recentă postare a lui Jacques Attali, prim-consilier al președintelui Franței, Emmanuel Macron, Parisul fiind considerat capitala Noii Ordini Mondiale în Europa.

Știind că un vaccin costă 15-20 de euro, iar comisioanele la cumpărare sînt garantate prin lege, este de înțeles de ce bat ăștia toba să crească rapid și mult numărul celor vaccinați. Acum înțelegeți de ce premierul Cîțu a comandat pentru România 120 de milioane de doze de vaccin, asta ca și cum banii statului ar fi vreo moștenire de la părinții lui? Cu mult tupeu, omul a achitat micii și apa plată pentru toți cei care s-au vaccinat printre tarabele din piețe, la guri de metrou sau în tot soiul de spații improvizate, toate lipsite de cele mai elementare norme antiseptice. Au urmat tombolele, reclamele provaccinare și premiile loteriei

În acest sens, europarlamentarul Cristian Terheș a solicitat date oficiale despre toate aceste cheltuieli bugetare, dar i s-a răspuns că întreaga poveste este secretizată. Evident că toate acestea au o strînsă legătură cu Principiul nr. 3 al planului de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale: ,,SCOPUL SFINȚEȘTE MIJLOACELE – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, hoții, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Societatea românească (1)

Mersul timpului este singurul eveniment implacabil. Chiar și într-o țară ca a noastră, unde, de doi ani, se strigă, se scrie, sau se gîndește „Jos Armata!“, „Jos Biserica!“, „Jos România!“ – uite că nimeni n-a avut îndrăzneala să rostească „Jos Timpul!“ sau „Jos 1992!“. Și atîta vreme cît Zeul Chronos își face lucrarea și merge înainte, înseamnă că e bine, înseamnă că sîntem vii, că trăim pe suprafața pămîntului. A venit, deci, și anul 1992, a cărui alăturare de cifre are o rezonanță gravă, apocaliptică. Parcă mai ieri ne obișnuiam cu greu să trecem cu mîna tremurîndă pe caietele de școală, pe scrisorile sau jurnalele noastre, prefixele schimbate ’50, ’60, ’70, ’80, ’90. Cetățenii mileniului viitor se vor uita la noi așa cum privim noi peste umăr, cu greutate, la cetățenii anului 1792, sau la bardul delicat care, la lumina candelei, scria poema „Anul 1840“; l-am numit pe Grigore Alexandrescu. Ce e o sută de ani? Mai nimic, o succesiune de trei generații, dacă e să ne orientăm după faimosul lanț al taților: fiecare om are un tată, care la rîndul lui are un tată și împreună umplu un secol de viață. Pe undeva, înaintarea generației noastre spre stația terminus a acestui veac și a acestui mileniu are și o doză de înfrigurare, de nesiguranță, și, de ce să n-o spunem, de spaimă a zilei de mîine. De ce? Pentru că ne-au părăsit, unul cîte unul, bătrînii. Bătrînii noștri dragi, care văzuseră și trăiseră multe la viața lor. Pe care nimic nu-i surprindea și care ne țineau spatele, ne dădeau tăria să înfruntăm necunoscutul. Personal, simt cu mare durere în inimă lipsa unor oameni excepționali, cu care mai vorbeam uneori și de la care mai luam putere: Gheorghe Eminescu, Olga și Augustin Z.N. Pop, Cella Delavrancea, Dumitru Murărașu, Ion Clopoțel, Patriarhul Iustin Moisescu, George Potra, Ion Lăncrănjan, Vasile Milea, Lucien Place, Miron Constantinescu, H. H. Stahl, Agatha Bacovia, Nichita Stănescu, arh. Radu Dudescu, Victor Stamate, Aurel Baranga, dr. Ștefan Piersic, Toma Caragiu, Mihai Dimiu, C. C. Giurescu, dr. Grigore Popescu, Al. Rosetti și, nu în ultimul rînd, Ana Aslan și preaiubita mea mamă,

ETICHETA

Eugenia Tudor, o româncă frumoasă și cinstită din Ardealul nostru străvechi. În colocvii mai îndelungate sau mai scurte, de la toți acești oameni am învățat să nu mă tem de nimic, să nu fiu surprins de nimic, să iau viața așa cum e. Pentru perioade mai lungi sau mai scurte, viața mea s-a intersectat cu a lor și pot depune mărturie că eu am fost cel care a învățat de la ei, pentru simplul motiv că fiecare în parte venea cu un tezaur de viață și înțelepciune unic. Deși au intrat în veșnicie la vîrste inegale (bunăoară Cella Delavrancea la 104 ani, iar Nichita Stănescu la numai 50 de ani, dar noi toți îi spuneam lui „Bătrîne“), acești oameni minunați și-au marcat epocile și locurile pe unde au trecut cu același apăsat sigiliu al personalității. Efectiv, te simțeai mai apărat de vîntoasa Istoriei, a necazurilor de zi cu zi, cînd știai că pe cîmpiile nopții înzăpezite se află înalte parapete de stavilă, faruri călăuzitoare în profesia lor, oameni cu vocația curajului de a înfrunta necunoscutul vieții. Unii erau eroi de război, alții făuriseră Unirea de la 1 Decembrie 1918, dar cei mai mulți erau artiști patrioți, care cutreieraseră deceniile și meridianele cu fruntea sus. Astăzi, toți acești oameni nu se mai află printre noi, ei sînt departe de zbuciumul lumii vizibile și, Doamne, cît de mult am fi avut nevoie acum de ei! Și cînd te gîndești că pe unii dintre ei i-am avut alături pînă nu demult, dar nu ne-am priceput să-i cultivăm, ba chiar le-am făcut viața grea, – atunci te apucă o spaimă adevărată, o convulsie a revoltei, care te face să te întrebi dacă nu cumva ne încearcă un blestem ca popor. „Bună țară, rea tocmeală“, zice cronicarul.

Cum se prezintă astăzi societatea românească în fața marelui examen al anului 1992? Avem noi pildele morale care să ne călăuzească și să ne treacă fluviul de patimi, cu bine, pe malul celălalt? Vom ști noi, oare, să spulberăm pleava care s-a așezat pe talgerele de aur ale dreptății și ne-a strîmbat măsurătorile pînă acum? Încă mai avem hoți și bișnițari în Parlamentul României, încă mai sînt miniștri imorali și corupți, cu o viață intimă scandaloasă. Încă mai pot aspira la dregătorii înalte (inclusiv la tronul lui Mihai Viteazul și Cuza Vodă!) fanfaroni ridicoli, găgăuți, gușați, fonfi și flecari, vorba lui Eminescu, cărora ar trebui, fără menajamente, să le arătăm ușa și disprețul nostru. Încă o dată, România se dovedește a fi țara tuturor posibilităților; din păcate

După 45 de ani...

(urmare din pg. 21)

De ce i se schimbase profilul după ce atîția ani fusese bun? Avea experiență mai mare, gîndea cu capul propriu mai mult decît înainte și, cel mai important, se însurase și devenise tată.

Cu alte cuvinte, avea resposabilități care nu-i mai permiteau să fie „trup și suflet” pentru companie, căreia să-i aloce tot timpul lui ca pînă acum, în dauna vieții personale. Prin urmare, s-au dispersat de el extrem de ușor. Am înțeles atunci că nu doar economiile și creșterea profiturilor companiei contau, ci și faptul că angajatul, pe măsură ce crește în experiență și în vîrstă, pe măsură ce are responsabiltăți ca tată de familie, începe să nu mai fie un roboțel obedient, fapt care nu convine patronatului. Singurele soluții în aceste cazuri sînt: fie să accepți meserii remunerate mai slab decît pregătirea și capacitatea ta profesională, fie să devii antreprenor.

Cum rămîne cu proverbele care spun că „cine nu are bătrîni să-și cumpere”, cu lăudarea experienței profesionale și cu toate celelalte vorbe spuse pe această temă? De ce patronii ezită să angajeze oameni experimentați cu vîrste peste 45 de ani? Doar pentru că nu-i pot domina și manevra cum vor? Dacă e așa, înseamnă că eu sînt un angajator atipic, fiindcă mi-a plăcut întotdeauna să lucrez cu oameni experimentați, care atunci cînd își fac treaba o fac bine și pînă la capăt. Consider că ar trebui să-i prețuim mai mult pe lucrătorii cu experiență și să-i căutăm pentru că ne pot rentabiliza activitatea și ne pot crește profitul. Urmăriți filmul „The Intern”, cu Robert de Niro, produs în 2015 și o să vedeți despre ce vorbesc.

Din cîte știu, există o procedură privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forței de muncă, modalitățile de finanțare și instrucțiunile de implementare a acestora din anul 2002, care oferă stimulente angajatorilor. Partea proastă este că aceste stimulente se acordă doar pentru un an de zile de la angajare, ceea ce înseamnă că, după aceea, angajatorul poate, în condițiile legii, să-și disponibilizeze angajatul.

Poate, în viitor va exista o îmbunătățire a acestui act normativ, pentru a ajuta o categorie profesională a cărei experiență ar trebui să fie indispensabilă oricărui angajator.

în rău, nu în bine. Cum se poate apăra societatea românească în fața valului de impostură și agresivitate, a asaltului unora de a deveni și mai bogați în detrimentul unor legiuni întregi de flămînzi? În fața minciunii și lăudăroșeniei, un om ca Gheorghe Eminescu ar fi răspuns cu o pildă pe care, prin 1914, o dăduse Petre Carp lui D. D. Pătrășcanu, căruia îi spusese: „Domnule, de ce-ți atribui o importanță mai mare decît ai?“. Cu siguranță că o asemenea floretă ironică i s-ar cuveni și unui tînăr, care nu înțelege că titulatura autoatribuită de „lider național“ i se potrivește lui, precum crucea la mormîntul Goldei Meihr, adică e o anomalie ieșită din comun. A pierdut el Gorbaciov un imperiu de 1.000 de ani în 1.000 de zile, și uite că a plecat demn, numai playboyul nostru cu spuzeală la gură se agață cu disperare de o cușmă domnească prea mare pentru capul lui.

Nu vreau să polemizez cu nimeni. Astăzi, cel puțin astăzi. Tot ceea ce vreau este să creionez tabloul societății românești la cumpăna acestor ani, 1991 și 1992. Ei sînt doi ani grei, ca două pietre de moară. Din frecarea lor se poate produce strivirea noastră, sau se poate naște lumina amnarului, care să ne călăuzească pe mai departe. Am avut prilejul, în ultimele zile ale anului proaspăt încheiat, să particip la cîteva manifestări, unde am cunoscut mai multe ipostaze ale societății românești. În absența marilor personalități care sau dus și s-au tot dus, ștafeta e preluată de supraviețuitori, care n-au încotro, trebuie să o poarte mai departe. M-aș referi întîi la marele spectacol sub egida UNICEF pe care copiii l-au dat la Sala Palatului. Cît de miraculoasă e forța colindelor și a datinilor noastre, cîtă puritate au copiii, de s-a putut ca în aceeași lojă oficială autorul acestor rînduri (ca sponsor al manifestării, printre alții) să stea alături de Răzvan Theodorescu, ambii fiind încadrați de Patriarhul României și de primarul general al Capitalei! Practic, toți sîntem oameni complet diferiți, cu formații și convingeri care diverg de multe ori, ne-am mai și certat cîteodată, dar uite că am avut tăria să trecem peste orice animozitate, peste orice resentiment și să nu dăm în fața copiilor un spectacol jenant, mai ales că ei ne dădeau nouă un spectacol înălțător.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 10 ianuarie 1992)

Despre naţionalismul liberal (VI)

Rolul statului în cadrul naţionalismului liberal (2)

De aceea, trebuie abandonat procesul de armonizare stabilit de Comunitatea Economică Europeană, prin care, în majoritatea cazurilor, măsurile intervenţioniste ale fiecărei ţări sînt impuse tuturor celorlalte, substituindu-l printr-un proces de concurenţă al dereglementării între diferitele naţiuni, în care Comunitatea Economică Europeană să aibă doar un rol de tip jurisdicţional (protecţia drepturilor personale şi supravegherea libertăţii comerţului şi imigraţiei) şi, în orice caz, stabilirea de limite maxime în ceea ce priveşte capacitatea de intervenţie şi reglementare economică, socială şi fiscală a fiecărui stat.

Naţionalismul liberal contra naţionalismului socialist (1)

Este uşor de înţeles, prin urmare, că originea relelor actuale asociate naţionalismului, dincolo de a-şi avea cauza în ideea de naţionalitate, îşi are originea în aceea că nu sînt îndeplinite cele trei principii fundamentale deja analizate ale naţionalismului liberal. Altfel spus, naţionalismul încetează să mai fie o forţă pozitivă pentru procesul paşnic de cooperare socială şi se converteşte, cum s-a întîmplat într-o măsură mai mică sau mai mare cu actualul guvern al Cataluniei, într-o pepinieră de conflicte şi suferinţe tocmai cînd încetează să mai fie liberal şi devine un naţionalism intervenţionist sau dirijist. Adică eroarea se regăseşte în socialism, în intervenţionism şi în exercitarea sistematică a coerciţiei, dar nu în naţionalismul per se. Deşi trebuie recunoscut că, în multe ocazii, intervenţioniştii şi socialiştii recurg, prostituînd-o, la ideea de naţiune pentru a alimenta şi justifica propriile măsuri de coerciţie. Faptul că originea problemelor şi conflictelor se găseşte în socialism şi în intervenţionism, nu în naţionalism, poate fi înţeles pe deplin analizînd orice caz de conflict naţional. Astfel, războiul iugoslav s-ar fi terminat imediat dacă s-ar fi statuat o libertate completă a imigraţiei şi o piaţă comună pentru bunuri şi servicii în care să se respecte drepturile de proprietate. De asemenea, conflictul generat de către guvernul Cataluniei în domeniul educaţiei îşi are originea în faptul că aceasta este publică, este finanţată prin impozitare şi se decide politic în ce limbă se va face predarea, obligînd de o manieră sistematică ample pături ale populaţiei.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

(urmare din pg. 21)

Aceștia fac parte dintr-o largă categorie de cetățeni români, pentru care credința ortodoxă se reduce la bani, influență și putere. Pentru ei, să fii „popă” înseamnă să muncești doar o zi pe săptămînă – duminica – și să te umpli de bani mergînd prin casele oamenilor, să îi anunți sărbătorile importante sau căsătorindu-i, botezîndu-le copii și îngropîndu-i.

Își imaginează că e ușor, și le e ciudă că nu și-au ales o asemenea meserie. Da, pentru ei să fii preot e o meserie la fel ca cea de inginer, avocat, om de afaceri. Biserica e o instituție care produce super bani, la care ei, din păcate, nu au cum să ajungă și atunci lovesc în ea prin reportaje de felul acesta, gîndindu-se că preoții le vor da și lor o ciozvîrtă de ros pentru a fi lăsați în pace. Cît despre Dumnezeu, hai să fim serioși. Dumnezeu este, pentru ei, un basm cu un bărbos care stă undeva, în cer, și e oricum prea ocupat ca să ne ajute pe noi. Cu ce e ocupat? Păi, cu afaceri, cu combinații, cu ce ne ocupăm toți! Ei bine, asta consideră ziariștii de la Recorder. Firește, dacă lucrurile ar sta așa ei ar avea dreptate, ar fi niște ziariști onești, care depun o muncă în serviciul public, atrăgînd atenția cetățenilor despre modul în care biserica le fură banii din buzunare, așa că ar trebui ca ei, cetățenii, să nu mai dea bani hoțomanilor de preoți, ci unor firme oneste, eventual ale lor, sau ale prietenilor lor, care-i vor trata corect.

De unde provine, însă, această convingere, și susținerea de care se bucură în societatea românească –fiindcă au, totuși, în momentul în care scriu acest material, 2 milioane de vizualizări și 15.000 de comentarii. De ce oamenii ăștia sînt așa porniți? Aș încerca o prognoză. Ei sînt, de fapt, niște oameni suferinzi sufletește, fiind stăpîniți de patimi. Pentru ei, contemplarea, credința, atenția la semnele pe care Dumnezeu ni le trimite, nu există. Pentru ei există doar banii, puterea, mîndria și egoismul. Pentru a-și satisface aceste plăceri nu se dau în lături de la nimic, tăvălind în noroi orice consideră că le-ar satisface patimile care-i robesc. Așa-mi explic reportajul pe care l-au făcut. Se simțeau inutili, pustii sufletește, nu mai fuseseră în atenția publicului de mult și simțeau nevoia de a-și satisface patima slavei deșarte (prin laudele celor care le-ar lăuda reportajul) din care ar deriva patima mîndriei de care s-ar umple ca urmare a acestor laude completate de cea a iubirii de arginți (prin banii pe care urmau să-i obțină de pe urma reportajului).

Acum ar trebui să fie satisfăcuți și să se oprească, nu-i așa? Nu, nu e, fiindcă una din caracteristicile patimilor este tocmai setea omului după infinit, care nu-și găsește ostoirea decît întîlnindu-se cu Dumnezeu Cel infinit. Oamenii stăpîniți de patimi întorc această sete dinspre Dumnezeu spre obiectele cu care caută să-și satisfacă patima (bani, laude, mîncare, sex, putere), obiecte care, fiind finite, nu le vor potoli setea. Neînțelegînd că, pentru a-și astîmpăra setea de perfecțiune, omul trebuie să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune și simțirea prezenței Sale, oamenii supuși patimilor încearcă, înconjurîndu-se de obiecte pe care și le subordonează (bani, putere, poziții sociale, subalterni), să devină ei înșiși un centru de putere în locul Celui Preaînalt. Nefiind un centru adevărat, vor începe să alerge după lucruri pe care să le adune în jurul lor, devenind robi ai acestora și mutînd tendința de la Dumnezeu la Lume. Astfel, omul caută infinitul, desăvîrșirea, împlinirea și se alege cu nimicul lucrurilor lumești, al puterii, frumuseții sau celebrității trecătoare. Patima este irațională fiindcă, deși omul stăpînit de ea își dă seama că lucrurile finite nu pot răspunde aspirației lui după infinit, iar această constatare îl va umple de plictiseală și descurajare, totuși, el va continua să se lase purtat de patima sa egocentrică.

Oamenii care sînt orientați către Lume, nu către Dumnezeu, vor căuta mereu ale Lumii: să mănînce bine, să aibă femei frumoase, ultimul tip de smartphone sau de BMW și, desigur, cît mai mulți bani cu care să-și cumpere toate acestea. Dacă nu au bani, sau cineva vrea să îi fure sau să aibă bunuri materiale înaintea lor, se mînie. Deși au tot ce-și doresc – bani, influență, putere – simt că nu

e destul și vor mai mult. Caută plăcerile cu orice preț, dar plăcerile produse de patimi nu le aduc decît durere în suflete. Se vor simți mereu goi și pustiiți, incompleți, incapabili să atingă maximum de laude, de admirație, de putere, plăcere carnală sau de bani. Se iluzionează cu capacitățile pe care le au și pe care au senzația că leau dobîndit singuri, se umflă în pene bucurîndu-se de invidia pe care o stîrnesc în jur, și împroașcă cu minciuni și amenințări pe oricine încearcă să ia ceea ce cred ei că le aparține. Oamenii stăpîniți de patimi nu își dau seama că tot ceea ce au e de la Dumnezeu, nu de la ei, fiindcă Dumnezeu cu asta se ocupă, nu cu combinații, cum au ei senzația. Sînt atît de orbiți de slava deșartă încît nu văd că singurele lucruri produse de ei înșiși sînt păcatele și lucrurile rele. Nu-și dau seama, pentru că patimile pricinuiesc și dezordinea firii prin sfîșierea ce o aduc în ea. Sfîntul Maxim Mărturisitorul spunea că mintea, punîndu-se în slujba simțurilor, nu este preocupată să caute legăturile între rațiunile lucrurilor văzute sau măcar de a privi un lucru în integralitatea lui, ci își limitează interesul la un aspect parțial, atrasă de plăcerea pe care i-o făgăduiește acel aspect. În acest fel, sistemul unitar al lumii conduse de Dumnezeu scapă atenției acestor oameni ce uită mereu experiențele anterioare, fărîmițîndu-se în acte de cunoaștere fără legătură între ele.

Cei care astăzi osîndesc Biserica și o lovesc pentru vini reale ori imaginare nu văd tabloul general, în care-și taie craca de sub ei. Nu-și dau seama că, distrugînd unul din pilonii nației, aceasta se va prăbuși, iar ei vor cădea la rîndul lor. Ei sînt conduși de patima faimei, a banilor și a urii împotriva Bisericii lui Christos. De ce o urăsc? Din neputința de a se apropia de ea, din ciuda că nu o înțeleg, din invidia pe respectul și ascultarea ce sînt date preoților de către credincioși și de care ar vrea și ei să aibă parte. Se visează adorați de mase de oameni care să-i poarte pe brațe ca pe niște salvatori ai neamului. Ce vor realiza, de fapt? Nimic. O celebritate care va dispărea în momentul în care va apărea un alt subiect mai interesant ca acesta, iar ei vor redeveni aceeași necunoscuți care au fost pînă acum, experimentînd durerea și golul ce întotdeauna însoțesc plăcerea. Vor înțelege ceva din asta? Desigur, nu, ci vor continua să sape în mizerii și în gunoaie ca să producă o porcărie și mai mare, care să le aducă minutele de plăcere după care tînjesc atît de mult. Nu-și vor da seama că Dumnezeu, pe ai cărui preoți îi batjocoresc acum, o să-i pedepsească la un moment dat. Atunci cînd pedeapsa va veni, dacă nu o vor recunoaște, vor suferi pînă cînd își vor da seama că trebuie să-și îndrepte viețile către Dumnezeu, fiindcă El este centrul către care noi, toți oamenii, tindem.

Indivizi ca aceștia întreabă revoltați: „De ce Dumnezeu dă suferință în lume și permite moartea oamenilor?”. Probabil nu-și dau seama că un părinte produce suferință copiilor lui atunci cînd îi urechează sau cînd le dă o palmă la fund, ca pedeapsă pentru greșelile comise spre îndreptarea lor. Cît despre moartea oamenilor, asta doar Dumnezeu știe, fiindcă El cunoaște pe fiecare dintre copii Lui și, pînă la urmă, moartea nu este decît o reunire a omului cu Dumnezeu.

În concluzie, cei care au realizat reportajul și cei care gîndesc la fel ca ei și-i susțin sînt niște oameni supuși patimilor, care nu pot să iasă din caruselul în care se învîrt în căutarea de plăceri, chiar dacă acestea nu le aduc nici o satisfacție în final. Toți aceștia sînt chinuiți de vrăjmașii nevăzuți ai oamenilor, iar dacă noi, revoltați de atitudinea lor, ne mîniem și ne certăm cu ei jignindu-i, vom cădea la rîndul nostru pradă patimilor, chinuindu-ne și enervîndune fără a reuși să-i facem să-și vadă greșelile. Ei nu văd și nu aud nimic contrar plăcerii lor de a terfeli Biserica Ortodoxă și clerul. Cum ar spune înțelepciunea populară – „Nu e el de vină săracul, dracul l-a pus”.

Singurul lucru pe care putem și, cred eu, chiar sîntem datori să-l facem e acela de a ne ruga pentru ei. Să-L rugăm pe Dumnezeu să-i ierte ca pe unii ce nu știu ce fac, să le deschidă mințile și inimile, ca să se poată elibera de patimi și să găsească calea spre Tatăl ceresc al tuturor.

Covid-19 – cea mai mare cacealma din istoria omenirii (2)

(urmare din pag. 21)

Și, pentru a mă exonera față de principiul ,,Actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), vă prezint cazul Ursulei von der Layen, președinta Comisiei Europene, care, în mod secret și în regim privat, a comandat pentru întreaga Europă 1,8 miliarde de vaccinuri, necesare pînă la valul 8. Scandalul este imens, dar să nu credeți că o va trage cineva de urechi, mai ales că și acest contract este secret. Cel mult, își va da demisia și va dispărea într-o insulă exotică, unde își va aminti cum l-a îngenuncheat ea pe Iohannis, căruia i-a spus cam așa: ,,Măi omule, vezi că arde carnea pe mine, pentru că nu vreau ca tonele de vaccinuri să se umple de praf în depozitele Uniunii Europene. Noi (UE – n.n.) ți-am aprobat un împrumut de 30 de miliarde de euro, bani mulți, așa că să vă achitați urgent comanda de vaccinuri. Poți chiar să-i ordoni lui Arafat să mai comande cît mai multe instalații ATI, izolete, combinezoane, medicamente ș.a.m.d.! Băgați vrăjeala aia cu jalea de la ATI, cu colapsul României, știți voi, că ați mai făcut de-astea!”. Și, în timp ce acest dialog avea loc, la TVR se dădeau imagini cu o secție ATI din București, în care erau 27 de paturi goale. Oricum, pentru că Iohannis a acceptat ordinele Ursulei, după o săptămînă, în timp ce guvernul său se prăbușea, în spitale mureau oameni arși de vii, iar mitingurile luaseră amploare, a fost invitat în capitala Europei, unde a fost decorat pentru democrație, respectarea drepturilor omului ș.a. La sosirea în țară, a ținut un măreț și istoric discurs: ,,Guvernul a căzut, USR a trădat, vine iarna, țara a eșuat!”.

Oameni buni, acum se instaurează Noua Ordine Mondială, și România este deja pe catafalc. Un om de afaceri de top mi-a spus că ,,în blocurile de sticlă din marile capitale ale lumii, România se vinde și se cumpără chiar și de 3-4 ori pe zi”. Cert este că trăim vremurile unui război biblic (Apocalipsa) și aveți de ales doar din două tabere: cea a bunului Dumnezeu, creatorul omenirii, sau cea a lui Satana, cel care ,,îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe slobozi și pe robi să își însemneze fruntea sau mîna dreaptă. Nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, ci doar cel însemnat cu numele fiarei sau numărul fiarei” (Apocalipsa 13. 16-17).

Sîntem în pragul săvîrșirii greșelii pe care omenirea a mai făcut-o acum 2.000 de ani, cînd Isus Christos ne-a condamnat la nemurire, iar noi, oamenii, L-am condamnat pe El la moarte, răstignindu-L. Iată de ce singura noastră șansă este cea de a ne întoarce către Dumnezeu, dar să nu uităm că ,,atît cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine”. (Arsenie Boca)

În septembrie 2021, Donald Trump a declarat că ,,în cel mult 2-3 ani, SUA nu vor mai exista”, ceea ce înseamnă că noi, românii, avem de mult preșul tras de sub picioare. Am ajuns aici, pentru că mulți români s-au ,,apărat” la modul ,,Asta-i viața!” sau ,,Să o vedem și pe-asta!”, iar alții și-au făcut probleme doar pentru concediu, fotbal, anticipate, păcănele, terase, pensii și salarii, concerte, deși pe Bill Gates și ai săi altceva îi preocupă. Cînd Corneliu Vadim Tudor trăgea ample semnale de alarmă pe acest subiect, mulți îl catalogau ca nebun și conspiraționist, dar acum se aud voci care spun: ,,Ce bun ar fi fost un Vadim în vremurile astea!”. Dragi români, acum, Vadim nu vă mai poate ajuta, dar măcar țineți cont de avertismentul său, din cuprinsul poeziei ,,Apocalipsa nu dă telefon” (2013): ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra”. Sfîrșit

po L i T ică G eopo L i T ică

OMS despre România: Țara noastră are nevoie de o comunicare mult mai bună. România primește sprijin

România se află pe locul fruntaș în Europa în privința persoanelor nevaccinate în contextul pandemiei de SARS-CoV-2. OMS a emis un raport pentru Europa, în care România s-a evidențiat în mod negativ. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a comunicat concluziile discuției avute luni, 18 octombrie a.c, cu

președintele Comitetului Național de Vaccinare, Valeriu Gheorghiță și reprezentanți ai Institutului de Sănătate Publică, dar și reprezentanți ai Ministerului Sănătății. Delegații OMS au observat că la grupa de vîrstă de peste 80 de ani vaccinarea este de doar 20%, un procent foarte scăzut. Acest lucru evidențiază cît de expuse sînt persoanele vulnerabile, care ajung de obicei în spital, cu forme grave ale bolii.

Procentul bărbaților vaccinați este mai mare în comparație cu cel al femeilor

De asemenea s-a putut observa faptul că femeile sînt mai puțin vaccinate decît bărbații, iar diferența în procente este de 20%. În privința comunicării, eforturile autorităților au avut rezultate doar la începutul campaniei de vaccinare, în decembrie, iar în prezent mesajele contradictorii predominante pun în pericol atît sănătatea, cît și viețile oamenilor.

Cîțu, despre nivelul de trai: „Lucrurile arată bine“

„Lucrurile arată bine”, spune Florin Cîțu, întrebat cînd se va simți în nivelul de trai al românilor creșterea economică. După un an de stabilizare a economiei, „am început să arătăm din măsurile pe care vrem să le luăm în perioada următoare”, declară premierul interimar. Întrebat, sîmbătă, 16 octombrie a.c., ce măsuri ar putea lua Guvernul și dacă se gîndește la o creștere a salariilor, în contextul în care, în ciuda creșterii economice anunțate, această creștere nu se vede în nivelul de trai al românilor, Cîțu a răspuns că acesta a fost anul în care „am spus că stabilizăm economia”.

OMS a decis că va trimite în țara noastră experți care să susțină eforturile autorităților privind comunicarea și încurajarea populației spre vaccinare.

Alexandru Rafila, despre expertul OMS

Fostul reprezentant al României la OMS, profesorul Alexandru Rafila, a explicat că ,,expertul pentru situații de urgență va sta, probabil, două luni. Bineînțeles, în funcție de necesități, de evoluția situației și de solicitarea autorităților române... Ei (n.red. experții OMS) nu pot rămîne într-o țară decît la solicitarea și cu acceptul autorităților din țara respectivă”.

De asemenea, Alexandru Rafila a atras atenția, într-o emisiune televizată, asupra faptului că ,,nu discutăm despre o impunere a unei persoane sau a unei proceduri”.

Țara membră a Organizației, în cazul de față România, ,,este beneficiară a asistenței tehnice, dar este și responsabilă cu implementarea programelor sau sugestiilor experților”, a afirmat profesorul Rafila, conform DC N EWS

Rusia rupe activitățile diplomatice cu NATO. Cutremur din Moscova!

„Deja am început să arătăm din măsurile pe care vrem să le luăm în perioada următoare: salariul minim este de deja o decizie să crească cu 11% pentru anul viitor, am venit cu acele măsuri de amînare a plății facturilor și vom mai avea cîteva măsuri prin care să reducem povara asupra cetățenilor. Vom discuta despre salarii, pensii și alocații la construcția bugetului, dar lucrurile arată bine”, a fost răspunsul premierului interimar. Întrebat mai departe despre procentul cu care vor crește pensiile din 1 ianuarie 2022, Cîțu a răspuns: „nu s-a stabilit încă procentul, dar eu spun, avînd în vedere rezultatele economice pe care le avem pînă acum, că vom discuta și s-ar putea să fie o dinamică diferită de ceea ce am avut pînă aveam preconizat”. În ce privește pensiile speciale ale primarilor, premierul afirmă: „aici aș vrea să fim foarte pragmatici. În fosta coaliție aveam un grup de lucru care trebuia să găsească soluții exact pentru sistemul de pensii. Există o reformă a sistemului de pensii, acolo vom lua măsuri pentru toate tipurile de pensii”. În opinia lui Cîțu, creșterea de la perspectivă negativă la stabilă, dată de două agenții de rating, reprezintă confirmarea faptului că lucrurile merg într-o direcție bună „și acest lucru ne obligă să continuăm în această direcție și ne mai obligă la ceva: să nu lăsăm România să intre pe mîna populiștilor, a demagogilor care în ultimii 30 de ani de zile doar au mimat reforma și nu a avut curajul să fac această reformă”. Cîștigarea încrederii investitorilor străini „arată că sîntem foarte aproape de momentul în care toți românii vor simți și beneficiile creșterii economice. Această perspectivă mai înseamnă dobînzi mai mici, împrumuturi mai ieftine, înseamnă că agențiile de rating nu se așteaptă la derapaj al inflației în perioada

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

următoare sau la alte probleme sau la alte crize”, a mai spus Cîțu. Perspectiva solidă de creștere economică bazată pe sectorul privat dinamic, folosirea fondurilor din „Next Generation EU” și includerea reformelor în PNRR au stat la baza reconfirmării ratingului României de către Standard&Poor’s și Moody’s,mai spune Florin Cîțu. „Avem două vești foarte bune pentru România în contextul crizei economice globale. În primul rînd, agenția de rating Standard&Poor’s a reconfirmat ratingul de țară al României și a menținut perspectiva la stabilă. Vestea foarte bună vine de la cealaltă agenție de rating, tot americană, Moody’s, care îmbunătățește perspectiva României de la negativ la stabil și bineînțeles reconfirmă ratingul de țară. În acest context de criză economică România a reușit această performanță, să convingă agențiile de rating americane să arate o perspectivă stabilă pentru economie”, a declarat, sîmbătă, premierul interimar Florin Cîțu. Potrivit acestuia, la baza deciziei agenției de rating Moody’s stau două lucruri: perspectiva solidă de creștere economică bazată pe sectorul privat dinamic – „și cred că este pentru prima oară cînd auzim așa ceva de la o agenție de rating despre România” – și utilizarea fondurilor din „Next Generation EU”. Pe partea cealaltă, agenția de rating Standard&Poor’s își bazează evaluarea pe implementarea programului de reformă ancorat în PNRR, adică includerea reformelor în PNRR. „Am spus de atunci că reprezintă o garanție că aceste reforme vor fi făcute și este apreciat de agențiile de rating. Ambele agenții de rating apreciază încă un lucru: faptul că această strategie de consolidare fiscală, adică de reducere graduală a deficitului bugetar, este una credibilă și se bazează pe măsurile pe care le-am luat pînă acum”, a declarat Cîțu.

Sursa: Co TIDIA n UL.ro

Rusia a anunţat, luni, 18 octombrie a.c., suspendarea activităţilor Misiunii diplomatice ruse la NATO şi ale Misiunii diplomatice a Alianţei Nord-Atlantice din Moscova, după expulzarea a opt funcţionari diplomatici ruşi acuzaţi de spionaj, informează cotidianul Le Figaro, potrivit Mediafax. Măsurile vor intra în vigoare pe 1 noiembrie şi sînt o reacţie la decizia NATO din 6 octombrie de a expulza opt funcţionari ai Misiunii diplomatice a Rusiei acuzaţi că desfăşurau activităţi de spionaj, a declarat Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe. ,,Ca reacţie la anumite măsuri luate de Alianţa Nord-Atlantică, nu mai sînt îndeplinite condiţiile de bază pentru colaborare”, a declarat Serghei Lavrov.

Practic, Rusia va suspenda pe termen nedeterminat activităţile Misiunii diplomatice de la sediul NATO din Bruxelles, precum şi cele ale Misiunii NATO din Moscova, care funcţionează în incinta Ambasadei Belgiei. ,,Am decis şi încheierea activităţilor Biroului de informare al NATO”, a precizat Serghei Lavrov. NATO consideră că Biroul de informare din Moscova are rolul ,,îmbunătăţirii încrederii şi înţelegerii la nivel bilateral”.

Sursa: DC NEWS

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar); - pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS booK ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.