România Mare, nr. 1611

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Noi sîntem supraviețuitorii unei Apocalipse care nu a mai avut loc! Lumea a fost planificată de Dumnezeu să piară în anul 2000, tot ce se întîmplă după acest moment este în plus.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

ROMÂNIA – O ȚARĂ NEGUVERNATĂ?

motto: ,,Vox clamantis in deserto” (,,Glasul celui care predică în pustiu”) – Apostolul LUCA

Pentru a înțelege semnificația și parabola locuțiunii din acest motto latin trebuie să ne întoarcem la timpuri biblice, pe cînd Apostolii, trimiși de Mîntuitorul Isus Christos, propăvăduiau învățăturile creștinismului în lume, în locuri din cele mai îndepărtate și pustii. Într-un astfel de loc s-a aflat Sfîntul Ioan Botezătorul, în pustiul Iudeii, cînd evreii l-au întrebat ,,Cine ești?”. Cu demnitate și călăuzit de învățătura Mîntuitorului, cel întrebat a răspuns simplu, concentrînd în doar patru cuvinte chintesența misiunii sale biblice, în fond, declinîndu-și matricea identității sale mesianice: Vox clamantis in deserto!

Astăzi, cînd comunicarea dintre oameni a căpătat valențe noi, înlesnind transfigurări morfologice de esență, dar și emoționale, această sintagmă îmbracă o altă conotație, sensul acesteia semnificînd: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru care să-i mobilizeze pentru o cauză.

Am început acest editorial cu parabola predicii în pustiu – fără să mă gîndesc la o oarecare încercare de comparație între personajele biblice și personajele din vîrful politichiei românești –pentru că înțelegerea peiorativă a acestei locuțiuni istorice se potrivește mănușă la ceea ce întreprinde, astăzi, președintele Klaus Iohannis: a ne băga pe gît un premier scos din pălăria domniei sale de prestidigitator în marea arenă a Circului Românesc. Fără a exagera, analizînd situația disperată în care se află România, suferind șapte ani sub dictatura unui regim ilegitim și impotent, dirijat cu mînă forte din tronul de la Cotroceni, putem trage o concluzie zdrobitoare: Țara se află pe marginea prăpastiei, colapsul (politic, economic, social, sanitar, militar) planează prea jos pentru ca bieții români să mai poată întrezări vreo rază de speranță.

(continuare în pag. a 8-a)

GEO CIOLCAN

Partidul Vadimist Român –renașterea speranței și a patriotismului în România (II)

Un Cod Fiscal stabil, corect și foarte clar Actuala lege de funcționare a societăților comerciale, precum și schimbarea Codului Fiscal ori de cîte ori anumite interese de grup o cereau, au dus la descurajarea celor care își doresc o carieră antreprenorială. Realist vorbind, în această perioadă, ca și în ultimii 20 de ani, antreprenorii privați au dus greul economic. Hățișul legislativ, coroborat cu metehnele organelor de control, ascute tensiunile dintre cele două entități – stat și privat – iar rezultatul nu este altul decît creșterea corupției și a evaziunii fiscale. Aceste practici trebuie să înceteze. Cu o lege clară, cu un Cod Fiscal schimbat cel mai devreme la 10 ani și doar dacă situația economică generală sau regională o cere, este baza de la care putem să vorbim despre o economie sănătoasă. Vadimismul își propune să stabilizeze economia României, să încurajeze și să sprijine cu adevărat întreprinzătorii români și pe cei străini, dar pe criterii de egalitate legislativă, ceea ce nu s-a întîmplat în România niciodată pînă acum.

Totodată, un alt obiectiv este descurajarea abuzurilor, fie că vorbim de cele comise de antreprenori, fie de cele ale organelor de control, care, din punctul nostru de vedere, sînt corupte și contraproductive.

(continuare în pag. a 3-a)

LIDIA VADIm TUDor

Veminte

de urzici

Putrezește tot ce am mai sfînt Ploile-și desăvîrșesc lucrarea undeva e-un stînjen de pămînt unde-mi pare că vuiește marea

E atîta pace împrejur melcii spală gardul de răchită candele de crini cu focul pur luminează calea spre ursită

Loc de reculegere și sfat cu blajini sortiți la înviere

Eșecul din Afganistan –moartea ambiției americane (2)

Previziuni și catastrofe

Analizînd criza prin care trece Statul american, privită, în mod special, prin oglinda eșecului militar în regiunile de pe glob, unde forțele militare au intervenit cu brutalitate, răsturnînd guverne de la putere și instalînd conduceri docile Statelor Unite ale Americii, autorul cărții ,,O lume în criză”, colonel (r) Florian Gârz, nu putea trece cu vederea acțiunile belicoase ale americanilor din zona Orientului Mijlociu. Specificînd faptul că acest volum a apărut înainte de finalizarea operațiunii ,,Afganistan” – deci, autorul nu se afla în fața faptului împlinit, pe care l-ar fi comentat ca atare – totuși, acesta ne dezvăluie cîte ceva din coordonatele viitoare ale SUA față de frontul din Afganistan. Iată un eșantion, bazat pe studii externe, care pune în valoare perspicacitatea autorului în previziuni geo-strategice: ,,Analiști politici americani din mediul academic constată că puterea și influența SUA în Orientul Mijlociu s-au erodat, americanii nemaifiind în măsură să rezolve nici una din problemele majore ale acestei zone, în fapt și cea mai tensionată din lume”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

clopotele de la Athos bat sufletul rămîne, haina piere Poate sînt mai fericiți ca noi dincolo de patima lumească binecuvîntatul lor altoi va grăbi pămîntul să rodească Nu mai trece nimeni pe aici rareori o umbră milostivă îngeri în veșminte de urzici mai afumă fresca lor votivă

Eu mă-nchin acestei albe frici toate-mi sînt acum deopotrivă.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un cap al Mafiei Ţigăneşti: Dan Voiculescu F Alcibiade îi scrie lui Jirinovski

F Un agramat ranchiunos: Ion Cristoiu F Avem şi noi extratereștrii noştri, maro cu ochii roşii Cum a manglit Bombonel funcţia de Naşă

PArTEA I

F Fabricată de nişte diversionisţi de profesie, povestea aşa-zisei scrisori pe care Corneliu Vadim Tudor și Gh. Funar ar fi adresat-o deputatului rus Vladimir Jirinovski a debutat prin a ne amuza, sfîrşind prin a ne obosi. Nici un om sănătos nu poate crede o asemenea tîmpenie. Ea demonstrează criza de imaginaţie şi disperarea de cauză în care au intrat cei care au primit ordin să-i discrediteze, cu orice preţ, pe preşedinţii celor două partide. Față de asemenea provocatori ordinari, şantajaţi de Virgil Asztalos Măgureanu, Jirinovski chiar că e o persoană distinsă. Vadim să-i scrie lui Jirinovski, cînd liderul P.r m nu are odihnă pînă nu va vedea înfăptuită România Mare? Ce caraghiozlîc! Se vedea de la o poştă că e un fals: în timp ce întreaga „scrisoare“ era în limba rusă, titulatura Partidului românia mare şi a Partidului Unităţii Naţionale române era în... limba română, de ochii fraierilor din România, adică să li se întipărească bine la cap cum se numesc formaţiunile pe care să nu le voteze! Cine a manifestat o agitaţie extrem de suspectă în umflarea acestei gogoşi? Trustul de presă, întemeiat pe BANI DE FURAT, de către tovarăşul de bişniţă al arabilor, fostul colonel de Securitate (D.I.E.) Dan Voiculescu. Că ţiganul ăsta unsuros e în stare de orice ticăloşie, asta o ştiam încă de cînd am aflat că a pus mîna pe cîteva milioane de dolari ai Firmei Dunărea. De unde să aibă el atîta bănet să-şi cumpere tipografie, să-şi deschidă post de Radio şi de Televiziune, să întreţină o armată de mercenari şi bodyguarzi? Dar să fie și idiot, nu l-am fi crezut capabil. Ne-am înşelat. E idiot. Şi n-are nici spirit de conservare, pentru că iese la bătaie în neştire, cînd el e putred de corupt şi vulnerabil, după cum vom demonstra foarte curînd. Aşadar, cînd toată lumea şi-a dat seama de nerozia înscenării, se amestecă „Jurnalul Naţional“ şi „Antena 1“, zgîndărind nişte convorbiri cu tot felul de ruşireali sau inventaţi, cine poate controla? - care, chipurile, ar lucra la partidul lui Jirinovski. Lucrătura e atît de jenantă, încît nici n-ar merita să o luăm în seamă. E că şi cum noi ne-am pune acum la mintea acestui derbedeu bătrîn şi am înjgheba o anchetă-fulger, pe tema: „Nu-i aşa că n-a făcut bine Dan Voiculescu că şi-a omorît mama pentru a-i fura salba de aur de la gît şi papucii de șatră?“. Astfel, în „Jurnalul Naţional“ de sîmbătă, prin eforturile unui „reporter“ pe nume Feruță (o fiară ceva mai mică), se lăfăia un titlu mare, negru, pe pagina I: „Vicepreşedintele Partidului Liberal-Democrat din Rusia afirmă: «Jirinovski a primit o scrisoare de la Gh. Funar şi C.V. Tudor»“. Numai că, în interiorul fiţuicii, la pag. 13, infractorii de presă se dau singuri de gol, scriind: „La o jumătate de oră după declaraţia lui Jirinovski, şeful administraţiei sale, Victor Fidatov, a precizat pentru MEDIAFAX că nu a existat nici o întîlnire şi nici o înţelegere între P.L.D.R. şi cele două partide din România implicate (P.R.M. şi P.U.N.R.). Conform sursei citate nu este exclus ca această scrisoare să fi fost doar o provocare. «Cred că ar fi mai bine să întrebaţi la Siguranţa voastră cine a scris scrisoarea» – a afirmat Fidatov“. Un răspuns de bun-simț, care arată că pînă şi acolo, la vreo 5.000 de km distanţă, un rus străin de realităţile româneşti

şi-a dat seama că aici e mîna S.R.I.-ului. Dar, ţi-ai găsit cu mafiotul Dan Voiculescu! El şi-a creat un partiduleț (P.U.R.) pe care vrea cu orice preţ să-l bage în Parlament, dar n-are loc de P.r m şi P.U.N.R., aşa că acestea trebuie discreditate zi de zi, noapte de noapte. În seara aceleiaşi zile de sîmbătă, postul de Televiziune Balena 1 a reluat atacurile, cu o şi mai mare virulență, găzduind chiar şi o anchetă pe stradă, printre bucureşteni, adică ce părere au ei. Normal că s-au găsit vreo 2-3 troglodiţi care i-au înjurat pe Vadim şi Funar, băgînd mîna în foc că da, aceştia sînt în stare să-i scrie lui Jirinovski. Evident că asta nu mai e presă şi că, prin asemenea manevre odioase, se poate susţine orice teză, indiferent cît de strîmbă ar fi. Atacurile bezmetice ale bulibaşei Don Voiculescu, secondat ca o slugă de evreul Florin Brătescu, au continuat luni seara, cînd au fost prezentate nişte „interviuri“ ale unor pigmei politici, pe care, după alegerile parlamentare şi prezidenţiale, îi vor lua, cu siguranţă, hingherii (Radu Vasile, Radu Balthazar, Nicolae Manolescu şi Adrian Năstase). Avînd în vedere că aici avem de-a face cu intoxicarea opiniei publice, noi vom lua următoarele măsuri: 1) Conducerea P.r.m. va expedia o adresă oficială către conducerea C.n.A., pentru retragerea licenţei de funcţionare a Antenei 1; 2) Îl vom da în judecată pe fostul colonel de Securitate Dan Voiculescu, pentru calomnie şi încălcare gravă a drepturilor omului, cerînd o despăgubire de 500 de milioane de lei, asigurîndu-l că va pierde procesul şi că aşa ceva va însemna sfîrşîtul lui, fiindcă e înglodat în datorii iar, de 2 luni, C.n.A. nu-i mai dă nici o licenţă să depăşească zona restrînsă a celor 16 localităţi unde vomită filme pornografice; 3) Vom publica, în curînd, Dosarul fraudelor de tip mafiot pe care le-a comis, în 6 ani, borfaşul Dan Voiculescu, chit că afacerile lui se află acum „pe geantă“, adică individul e pe craca falimentului. Lasă, că-ţi dăm noi „scenarii“ şi „vînătoare de oameni“, teteo, să nu poţi să le duci! Şi n-o să te scape nici măcar zvonul pe care tot îl pompezi, difuz, printre deputaţi, cum că Ion Iliescu va candida la alegerile prezidenţiale la gaşca ta, actualul P.U.R., viitorul PUroI F Dar, orice rău e spre bine. Aşa i-a venit lui Alcibiade ideea să-i scrie el lui Jirinovski: „Dragă tovarăşe Vladimir Wolfovici, află despre mine că nu prea sînt sănătos, cum de altfel nici matale nu prea eşti. Dar, în timp ce pe mine mă doare burta de atîta rîs, boala matale e localizată la cutia ucrainiană. Motivul care m-a făcut să-ţi adresez micile mele rînduri este dorinţa de a-ţi cere ajutor: ce facem cu indivizii taraţi fizic şi moral? Are Partidul Liberal Democrat vreo soluţie (de ţînţari, de ploşniţe) pentru însănătoşirea sau, măcar, neutralizarea acestor rebuturi ale speciei umane, care nu lasă să trăiască milioane şi milioane de oameni? Dacă are, te rugăm, Papaşa, să ne trimiţi şi nouă puţin. Pentru a înşela vama, bagă leacul într-o sticlă de vodcă marca Gorbaciov. în prima fază, vrem să încercăm pulverizarea soluţiei între ochii următorilor pacienţi furioşi, care s-au pripăşit pe meleagurile noastre de prin toate cotloanele lumii şi, în loc să zică «spasiva» că i-am făcut oameni, acum minoritarii vor să ni se urce în cap şi-şi dau aere de stăpîni: Virgil Asztalos Măgureanu, Silviu Brucan, Gelu Voicahn Voiculescu, Vladimir Cohn, Dan Voiculescu, Adrian Severin, Petre Roman-

Neulander, Vartan Arachelian, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu-Apolzan, George Pruteanu, Nicolae Dide, Lazăr Cercel, Laszlo Tökeș, Ion Păun Otiman, Adrian Năstase ş.a. Dragă Volodea, noi nu dorim să le facem rău, dimpotrivă, vrem să-i vindecăm de boala asta urîtă de a se mai răţoi la români, la noi acasă, boală care am aflat că ar fi localizată într-o glandă, tocmai bună de gîdilat cu bisturiul. Pentru că din cauza unor astfel de specimene murdare, tu şi alţii ca tine v-aţi făcut falsa impresie că românii ar fi nişte ţigani, ceea ce nu-i adevărat, ăştia sînt ţiganii din pricina cărora nu mai putem scoate capul în lume. Dasfidania, daraghie tavarişci Jirinovski, rămîne cum am vorbit în scrisoarea pe care nu ţi-au trimis-o Vadim şi Funar, ci mercenarii lui Asztalos“. F Dacă Dunaevski a compus opereta „Vînt de libertate“, de ce n-ar compune şi Ţapul Emil „Vînt de nebunie“?! Pentru că nebunie, şi nu altceva, bîntuie prin tărtăcuţa lui pe care pînă şi corniţele arată semnul lui Churchill, V, de la Victorie. Ştiţi ce-a declarat fratele pensionarului de la Ospiciul din Plătăreşti? Pur și simplu că, dacă va fi ales preşedintele României, va atrage investiţii şi credite de 70 de miliarde de dolari (?!). Şi acum începe rîsul! Întrebat de un ziar ce părere are, venerabilul ţărănist Ioan Lup (83 de ani) a înţeles că e vorba de... 70 de miliarde de lei! Precis că orwell la ăştia s-a gîndit cînd a scris „Ferma Animalelor“: Ţapul visează dolari, Lupul înţelege lei! F Oliviu Gherman a devenit titularul rubricii „Gîgă“ din ziarul „Adevărul“. Ultima lui perlă a fost debitată într-o emisiune de Televiziune: „Da, îmi amintesc ce-am spus atunci şi eram conştient“. Ne îndoim. F Din păcate, la aceeaşi rubrică figurează şi prefectul judeţului Covasna, Adrian Căşuneanu-Vlad, care a rostit o chestie mai mult decît interesantă: „Studii medicale de ultimă oră relevă că factorii bioterapeutici din Covasna sînt benefici pentru creşterea potenței sexuale şi, în mod sigur, mulţi turişti străini vor fi interesaţi, ceea ce ar putea declanşa în viitor un adevărat exod spre această staţiune“. F Ipocrizia politică la români nu mai cunoaşte limite! Nici nu s-a uscat bine cerneala protestelor româneşti faţă de elucubraţiile debitate, şi la Cluj, şi la Radio Bucureşti, de ambasadorul S.UA, Alfred Moses, care a insultat grav Armata şi Poporul Român (afirmînd printe altele, că au ucis peste 200.000 de evrei!) – şi iată că Ghiţă Funar se crede deştept nevoie mare şi-l proclamă cetăţean de onoare al puternicului municipiu transilvan. El cică face o politică isteaţă foc, după ce tot oamenii P.U.n.r. (în frunte cu Adrian Moțiu) solicitaseră ca Alfred Moses să nu fie primit deloc în românia Pas de mai înţelege ceva! Să vrei tu să ridici o statuie a Mareşalului Antonescu în inima Clujului, dar în acelaşi timp să-l proclami cetăţean de onoare pe inabilul diplomat care l-a numit „criminal de război“ pe Mareşalul Antonescu, iată un comportament ciudat, care va avea darul să-i zăpăcească de cap pe bieţii români din Ardeal. Ce-ai vrut să demonstrezi cu asta, d-le Funar? Că învîrţi bine politichia, că eşti pro-occidental? N-ai reuşit, ăştia nu te vor ierta nici în mormînt. Atunci, la ce bun? Ruşinoasa propunere de a investi cu onoArE un personaj care a încălcat legile ospeţiei şi s-a dezonorat singur prin acuzaţii iresponsabile aduse Oştirii şi Neamului Românesc, a fost votată de toţi consilierii municipali, cu o singură excepţie: cel al Partidului România Mare. Aceasta, de altfel, e excepţia la scară largă a întregii politici româneşti: P.r.m. e cel mai românesc, mai demn şi mai cinstit partid.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“ nr. din 5 aprilie 1996)

Partidul Vadimist Român – renașterea speranței și a patriotismului în România (II)

(urmare din pag 1)

Scăderea taxelor pe salarii, pentru o perioadă de minimum 10 ani este, de asemenea, o prioritate, deoarece această măsură va atrage mai multe investiții în țară și, evident, va întări capitalul național. În paralel cu această măsură, este necesară o diferențiere legislativă a Codului Fiscal pe regiuni, o abordare mai relaxată din punctul de vedere al taxării companiilor în zonele cu o economie slăbită, în zonele defavorizate, dar pe baza unor criterii mult mai realiste decît încercările total falimentare ale guvernărilor din ultimii 30 de ani.

În acest timp, prin măsurile celor care s-au perindat pe la putere, am asistat la distrugerea unei industrii care ar fi pus probleme marilor companii din vest și a unei agriculturi care, dacă ar fi fost mai atent gestionată, ar fi putut deveni foarte performantă în timp. Tot ceea ce poporul român a construit prin trudă și mari sacrificii în perioada 1950 – 1989 a fost dărîmat cu bună știință de către politicienii postdecembriști, fără nici un fel de reținere. Forța de muncă calificată a fost împrăștiată sau alungată din țară, fără a se înlocui golul lăsat în urmă, iar locul lăsat de produsele românești, dar și de piețele pe care România le deținea în lume, a fost repede preluat de companii străine, din vest. Privatizarea a fost un eșec de proporții, în fapt cam tot ce au făcut mințile bolnave ale multor miniștri sînt fapte de condamnat, sub reale suspiciuni de corupție sau de înaltă trădare. În prezent, cele două grupări care s-au alternat la putere – PSD și PNL – și-au stabilit bazinele electorale, acel public captiv care încă mai iese la vot. Pe de o parte, PSD își ,,cumpără” voturile din zona bugetarilor și a pensionarilor, în majoritate, în timp ce PNL merge tot pe mîna bugetarilor – în special cei din zona Serviciilor – și a companiilor multinaționale. Cam ăsta este electoratul ,,băgat în seamă” de guvernanți, restul fiind lăsat la coada preferințelor. Și într-un caz și în altul, întreprinzătorul român este lăsat de izbeliște. Legislația nu îl avantajează, abuzurile statului nu sînt taxate de nimeni, legea fiind în totalul său dezavantaj. Fără să se gîndească la capitalul național al țării, fără să aibă habar de modul absurd în care gestionează țara, guvernanții – fie că vorbim de PNL, fie că vorbim de PSD – au demonstrat totala lor incompatibiltate cu interesele statului român. Și unii, și alții au ales să își promoveze interesele de grup, sau chiar personale, lăsînd interesele națiunii deoparte.

În prezent, din cauza hățișului legislativ în care societățile comerciale românești își desfășoară activitatea, toți cei care au ales calea antreprenoriatului sînt foarte vulnerabili în fața statului, a acelor bugetari atent sprijiniți de către partide. Din acest motiv, nu doar că întreprinzătorii sînt practic obligați să întrețină la nivel local o minimă stare de corupție, pentru a merge mai departe, dar se pare că statul chiar acceptă această simbioză total ilegală, tocmai pentru că în acest mod are garanția că, din partea celor care veghează asupra bunăstării personale și a angajaților lor, nu îi va lovi nici o surpriză.

Este necesară, așadar, o asanare în profunzime a tot ceea ce înseamnă legislația de funcționare a societăților comerciale, a tot ceea ce înseamnă relația dintre întreprinzătorii români și instituțiile statului. Este necesară clarificarea și eliminarea a tot ceea ce poate reprezenta un potențial abuz al statului împotriva antreprenorilor, este obligatorie adaptarea la realitățile actuale din zona activităților comerciale. Nu poți construi o economie națională puternică fără un Cod Fiscal corect, așa cum nu poți încuraja tinerii să migreze spre zona de risc a antreprenoriatului cînd actuala legislație este atît de prost concepută și foarte strîmb aplicată.

Există multe cazuri în care întreprinzătorii români au fost arestați și eliberați ulterior din lipsă de probe, tocmai pentru ca piețele pe care ei activau să fie ocupate de companii străine. Sînt cunoscute cazurile unor antreprenori care și-au pierdut afacerile tocmai pentru că statul, prin legile abuzive, i-a blocat, i-a închis, fără să le ofere nici un fel de compensație. Sînt, de asemenea, cunoscute cazuri de antreprenori care au fost atrași de partide și, dacă nu au jucat după cum li s-a dictat, au fost aduși în pragul falimentului de către autoritățile trimise în mod intenționat și repetitiv cu misiunea clară să îi închidă, să îi aducă în faliment și chiar să îi trimită la închisoare pe cei care nu au vrut să cotizeze. Sînt zeci, sute de astfel de cazuri, abuzuri crase în care statul, efectiv, se dovedește a fi cel mai nociv element al economiei românești. Din acest motiv, această entitate îi descurajează pe cei tineri să își încerce norocul în această zonă, aceștia avînd de ales fie să plece din țară, fie să se complacă în sărăcia impusă de guvernanți.

Vadimismul are ca principal obiectiv încurajarea întreprinzătorilor români prin îmbunătățirea legislației menită a le oferi spațiul legal de lucru și simplificarea acestuia pînă la nivelul optim. Vadimismul își dorește nu doar să încurajeze tinerii să migreze din zona bugetară în cea antreprenorială, dar și adoptarea unei legislații care să îi protejeze pe cei care au ales să își construiască, prin forțe proprii, o viață prosperă. Sîntem conștienți de faptul că o economie națională sănătoasă trebuie să se sprijine pe un cadru legislativ încurajator și pe o limitare a intruziunii statului în zona de confort a întreprinzătorilor români. În fapt, evaziunea fiscală și lipsa încasărilor la buget cu care statul se confruntă sînt cauzate, în primul rînd, de proasta legislație, de proasta gestionare a organismelor de control și de educația economică precară a celor care trebuie să evalueze corect modul de funcționare a societăților comerciale românești. Putem spune că acum, în România anului 2021, cel mai rentabil este să fii bugetar, fapt care este în totală contradicție cu economia sustenabilă de care România are atîta nevoie. Și acest fapt se vede, se observă atît în cifrele economice statistice, cît și în decalajul dintre săraci și bogați, care crește de la o zi la alta, afectînd în mod iremediabil clasa de mijloc a societății.

Aplicarea unor legi corecte, încurajarea întreprinzătorilor, protejarea lor împotriva abuzurilor statului, dar și abordarea cu responsabilitate a obligațiilor față de stat sînt punctele pe care vadimismul își propune să le aplice în România, cît mai curînd. Întreprinzătorii nu trebuie să fie speriați de stat, dimpotrivă, trebuie să își impună punctul de vedere și să ceară statului socoteală, dacă acesta, prin abuzuri, i-a prejudiciat. Vremurile în care bugetarii le dictează celor care își riscă tot ce au pentru a dezvolta o afacere trebuie să se încheie. Dezvoltarea capitalului național se poate face doar dacă acorzi credit, încredere și un cadru legislativ celor care doresc și aleg să fie întreprinzători. Și dacă acestui pachet de măsuri îi vom

atașa condițiile bune de finanțare, vom porni pe un nou drum în ceea ce privește capitalizarea României, vom putea stopa declinul economic și spera la un viitor prosper al românilor.

Lupta împotriva corupției și a abuzurilor

Din nefericire, lupta anticorupție desfășurată în ultimii 20 de ani a făcut mai mult rău decît bine României, atît la nivel de imagine și percepție, cît și la nivel economic. Din acest motiv, vadimismul, cum era de așteptat, va lupta pentru crearea la nivel național a unei structuri de investigație a corupției, dar pe baza solidă a prevenției și nu a condamnării, cu scopul clar de protejare a statului român. Pe lîngă o prezență sporită în zona economică și politică, considerăm ca fiind importantă existența unui departament independent, al cărui obiectiv să fie cel de investigare a perioadei de după 1990, chiar dacă sîntem convinși că arhivele au fost deja distruse în multe cazuri. Considerăm că o abordare pragmatică a unei anchete referitoare la tot ce s-a întîmplat cu industria și cu agricultura românească după 1990 este, în primul rînd, un act de dreptate pe care noi trebuie să îl facem poporului român. O Carte Albă a jafului României de după 1990 poate fi o cale pentru viitor la care fiecare guvern, fiecare președinte de stat, fiecare parlamentar trebuie să se raporteze și să o încadreze la categoria ,,așa nu”. Recuperarea prejudiciilor reale pe care statul român le-a înregistrat este, de asemenea, o prioritate a viitoarei lupte antimafie, dar care va avea în vedere să nu afecteze economia, companiile implicate. Pînă acum, prin modul absurd de luptă al DNA, au fost afectate multe companii românești, firme în care lucrau români, în primul rînd, și al căror loc pe piață a fost ocupat de companii străine. Acest lucru nu este constructiv. Credem că o mai mare implicare a unui organism de luptă anticorupție în validarea licitațiilor precum și modificarea criteriilor acestora va atrage cu adevărat dezvoltarea economiei românești.

Modificarea regulilor licitațiilor publice de la ,,prețul cel mai mic”, la ,,timpul de execuție cel mai redus, cu o garanție cît mai extinsă”

O altă paradigmă pe care vadimismul o propune este aceea de schimbare a sistemului de licitații publice, și anume de renunțare la ,,prețul mic”, așa cum se întîmplă acum, și aducerea în prim plan a ,,termenului de execuție redus, cu o garanție cît mai extinsă”. Viața ne-a învățat că cea mai prețioasă reusursă a oamenilor este timpul. Or, observăm că toți cei care s-au dezvoltat puternic în ultimii 70 de ani – fie că vorbim de Germania, Japonia și, mai nou, China – au pus timpul pe primul plan, nu costul. În acest mod, cetățenii se pot bucura chiar în timpul vieții de beneficiile acelor investiții, și nu urmașii urmașilor lor, așa cum se întîmplă în România. Aparent, costurile sînt mai mari. Dar, în timp, vom constata că nu este așa. Vorba aceea conform căreia sîntem prea săraci pentru a ne permite lucruri ieftine este valabilă inclusiv în acest mod de abordare a licitațiilor pentru lucrările publice. O autostradă care se va face în 3 ani, și care va aduce Europa mai aproape, va atrage beneficii reale statului, românilor, decît dacă aceasta nu se va face niciodată, dar care deja ne-a costat enorm. Mă refer la acele studii de fezabilitate care se tot fac, la fel și fel de cheltuieli fără o finalitate. Este necesar, de asemenea, în acest context al licitațiilor, ca interesul național să primeze cînd este vorba de realizarea unor mari lucrări de infrastructură. Se știe că multe lucrări au fost blocate ani de zile din cauza acestui vid legislativ și întrebarea care se pune este: Cîți bani au cîștigat unii și cît de mult a pierdut statul român? Sfîrșit

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Realizări în pandemie

Chiar dacă trăim într-o societate confuză, mai ales de cînd s-a abătut Covidul și peste țara noastră, iar viața oamenilor s-a restrîns doar la lucrurile de strictă necesitate, românii n-au rămas nepăsători la bucuriile lor sufletești de mai înainte. Dată fiind situația creată de această pandemie, fiecare a evoluat în felul lui, fie pe linie profesională, fie prin realizarea anumitor proiecte personale. Cu toate acestea, cultura nu a fost vitregită, dimpotrivă, au avut loc schimbări majore. Cu toate orgoliile și vanitățile din partea unor confrați, s-au înființat cenacluri, reviste de cultură, în timp ce altele și-au închis porțile, rămînînd pentru cititorii lor doar o amintire. Toate acestea însemnînd că omul nou, modern, în evoluția sa, a fost dornic să cunoască mai mult decît lumea cu care a fost obișnuit pînă mai ieri, să creeze lucruri noi pentru el și pentru alții și, de ce nu, să se numere printre învingători. În această vreme de pandemie au fost schimbați directori din instituții de cultură, miniștri, alții le-au luat locul, aducînd alte strategii de management și proiecte. Fiind vorba de bani publici și, dacă se poate primi și oarece simbrie, cu atît mai bine pentru noii sinecuriști, care nu se omoară cu munca... Pentru ei, doar scaunul pe care îl ocupă și ce le intră în buzunar sînt importante. Dar, din fericire, mai sînt și oameni din categoria celor necondiționați de funcții și onorarii bănești, animați doar de dorința de a promova

Din Bucure ş tii de altădată

frumosul în rîndul semenilor lor. Pe baza cunoștințelor lor din domeniul cultural, din proprie inițiativă, ei au editat reviste, au creat cercuri de muzică și pictură, împreună cu alți pasionați de cultură. Salonul literar artistic ,,Artă prin educație” de la Ploiești constituie o dovadă în acest sens. Aici sînt cultivate toate genurile de artă, cum ar fi poezia, pictura, muzica, iar, mai nou, sînt organizate recitaluri din reațiile poeților clasici și contemporani, spectacole de teatru, balet etc., fără pretenția de a fi altceva decît o oază de bucurie și hrană spirituală pentru oameni. Și acest lucru l-a făcut de cînd a luat ființă acest proiect (30 noiembrie 2019), oferind fiecărui participant posibilitatea de a se face cunoscut, dar și de a se afirma. Salonul este garantul multora dintre ei, al celor care au curajul să intre într-o competiție nu totdeauna dreaptă. Aici nu este vorba doar de debutanți, ci de orice pasionat de frumos, care dorește să-și croiască un drum în domeniul artistic, înțelegînd, din participarea la acest travaliu, că arta nu e joacă, și nu e pentru oricine.

Acest salon literar-artistic, menit iubitorilor de lucruri frumoase, este un loc de creație autentică și de spectacol în regim gratuit, care, de la o ședință la alta, prin generozitatea organizatorilor, chiar online, nu a bătut pasul pe loc. În ciuda condițiilor impuse de pandemie, proiectul s-a extins în toate colțurile țării, ajungînd chiar și la Chișinău, la frații noștri, scriitorii de peste Prut, închegînd o vie colaborare prin vocea poetei Veronica Pîrlea Conovali și instituția de cultură Centrul Academic Internațional ,,Eminescu”, director Elena Dabija. La ultima stagiune (24 octombrie 2020 – 26 iunie 2021), pe parcursul celor nouă ședințe

Ce făceau bucureºtenii în 24 de ore (2)

„Bucureștenii vizionau 1 milion de metri de filme, vedeau cca. 100 de actori în piese de teatru și 50 de sportivi în diferite întreceri și concursuri. De asemenea, aproximativ 200.000 de locuitori ascultau programe radiofonice naționale și internaționale în fiecare zi. Societatea de Radio avea trecute în registre 47.000 de aparate de radio, la care s-ar fi adăugat, conform ,,Realității illustrate”, 50.000 de aparate clandestine. Alte 2.500 – 3.000 de persoane își petreceau serile dansînd în multele localuri, centrale sau de mahala, ale capitalei.

Ce mîncau locuitorii capitalei? Românii de la oraș sînt și astăzi niște gurmanzi, se știe. Zilnic, bucureștenii consumau 150.000 – 175.000 kg de carne provenită de la 3.400 – 3.500 de vite și 50 – 60.000 de păsări, 400 – 450.000 de pîini, coapte în cele 220 de brutării și fabrici ale urbei, 40 – 50.000 kg de mălai, 110 – 125.000 kg de cartofi, 300 – 400.000 de ouă și 100 –150.000 kg de zarzavat. Două treimi dintre locuitori mîncau acasă și o treime la restaurante și bodegi. O parte din oamenii nevoiași erau ajutați de primărie sau de diverse organizații caritabile. Astfel, 5.000 –6.000 de șomeri luau masa în cantinele comunale, iar 2.000 – 3.000 în azilurile în care și dormeau. Destul de

puțini față de numărul lor total pe străzile orașului. Băută sau folosită la spălat, în București curgeau zilnic 100.000.000 de litri de apă extrasă din Dîmbovița și filtrată de Uzinele de Ape Comunale. Pe lîngă apă, bucureștenii mai beau 6-7 vagoane de vin, 4-5 vagoane de bere și 1-2 vagoane de alte alcooluri.

Cum circulau? Pînă și cronicarul din 1936 recunoaște că București era mult în urma metropolelor americane sau a celor din Vestul Europei în privința traficului. Existau totuși 10.000 de automobile și „autobuse”, 1.000 de vagoane de tramvai, 400 – 500 de trăsuri, 5.000 – 6.000 de motociclete și biciclete, 2.500 – 3.500 de căruțe pentru alimente și materiale de construcție. 10 – 12 avioane plecau și veneau în fiecare zi pe aerodromul Băneasa. În fiecare zi, tramvaiele transportau 320 – 350 de mii de pasageri, autobuzele 180 – 220 de mii, iar taxiurile 25 – 30 de mii.

de lucru, am asistat la un demers cultural nou, original, fiind martori la un schimb cultural de idei între generații, dar, mai ales, la sentimentul patriotic care îi animă pe mulți dintre ei, dornici să vadă înfăptuită unificarea Basarabiei cu țara-mamă.

Toți realizatorii acestui salon cultural, în frunte cu inițiatoarea proiectului, prof. Gabriela Alef Machidon, merită numai cuvinte de laudă pentru persevența de care au dat dovadă, chiar și în condițiile acestea restrictive, generate de pandemie. Gestul lor înseamnă o lecție de cultură vie, dinamică și mai ales benefică prin actele artistice pe care le promovează. Pornind de la acest exemplu, putem spune că, dacă dorești să faci ceva bun în viață, indiferent de condițiile impuse de mediul social la un anumit moment, cu voință și multă perseverență, nu ai cum să nu reușești, și chiar să te bucuri de succes.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Cum comunicau bucureștenii? Pe lîngă vorbitul față în față, bucureștenii apelau frecvent la scris și la receptorul magic inventat nu de multă vreme –telefonul. Poşta Capitalei primea şi distribuia în fiecare zi 280 – 300.000 scrisori imprimate, 38 - 42.000 scrisori recomandate şi simple; 50 – 55.000 cărţi poştale şi 5 – 8.000 scrisori de valoare (mandate, colete, etc.). De

împărțirea lor se ocupau cei 850 de poștași ai capitalei, numiți pe atunci „factori”. În Palatul Telefoanelor se înregistrau zilnic 500 – 550.000 de apeluri intra muros, între locuitorii capitalei și multe altele cu localitățile din provincie. Dintre ele, doar 350 – 380.000 se finalizau cu o conversație, restul fiind formări greșite sau apeluri pierdute. Într-un an numărul ajungea la 180 de milioane, iar în fiecare minut aveau loc 381 de convorbiri. Ați zice că e exagerat, că bucureștenii par să fi vorbit prea mult pentru acea vreme la telefon, dar lucrurile sînt cît se poate de reale. Au fost consemnate și de Ioana Pîrvulescu: telefonul devenise, pentru bucureștenii interbelici, o pasiune: „Bucureștenii s-au obișnuit să-și telefoneze, începînd din zori și pînă seara tîrziu. Lovinescu ține în mînă, prin receptor, toată lumea literară a Sburătorului, Camil Petrescu îl trezește pe Sebastian din somn cu soneria din aparatul negru, ca să-i comunice ultima lui descoperire, atunci cînd i se strică telefonul Sebastian se simte pierdut, în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu personajele slabe își iau în ajutor tăria telefonului, care ascunde fața și fotografiază vocea, revistele își tipăresc pe prima pagină numărul la care se poate «chema» la redacție și numai Bacovia se lipsește cu totul, dintre scriitori, de beneficiile și neplăcerile noii invenții”.

Sfîrșit

Palatul Telefoanelor, începutul anilor ’30

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Durerea despărțirii de Ștefan Cazimir (II)

Iată și un citat din articolul lui G. Dimisianu despre Caragiale redivivus: „Plăcerea sa e să restabilească adevărul, să restaureze și să recupereze, să ajungă la ce fusese inițial, conducîndu-se, în investigații, după urme care altora nu le spun nimic, dar lui îi spun totul, ca unui Sherlock Holmes al criticii române”. Iar lucrarea Nu numai Caragiale e pusă, de autor, sub semnul unui aforism de André Gide, în chip de motto: „Toate lucrurile au fost spuse, dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu s-o luăm de la capăt”.

Prezentarea tuturor volumelor publicate de acest mînuitor al condeiului ascuțit, în care, nu de puține ori, erudiția potențează umorul, ar necesita o lucrare amplă. Se impune, totuși, enumerarea titlurilor care alcătuiesc, pînă în prezent, opera de o diversitate impresionantă a acestui prolific autor: Tensiunea lirică (1971), Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu (1975), Antologia umorului liric, Texte și prefață (1977), Pygmanolion. Eseu de mitologie comparată (1982), Drumuri și zări. Antologie a poeziei românești de călătorie [în colaborare] (1982), Alfabetul de tranziție (1986), Pentru contra (1991), Rîsete în parlament (1994, Ediția II, 2018), Alfabetul de tranziție. Jurnal de tranziție (1996), Honeste scribere (2000), Potcoave de purici (2003), Epistolă către Odobescu (2010), La Belle Époque. Minciuna vine de la Răsărit. Spovedania „foștilor” (2013), Sabia și imperiul. Militari la cîrma statului (2017). Și toate constituie un izvor de spiritualitate, informație, aspecte surprinzătoare, fapte puțin cunoscute privind viața unor personalități, realități istorice etc. Și toate redate în stilul inconfundabil, atractiv, instructiv.

pentru literatura română, în cadrul editurilor E.S.P.L.A, E.P.L și Minerva. În volumul Sub semnul Minervei (2000), de Iordan Datcu, găsim o scurtă caracterizare din care cităm următorul fragment: „Dacă cineva m-ar solicita să dau cîteva nume de editori pe care i-am cunoscut și pentru care am o prețuire aparte, cel al Mariei Simionescu mi s-ar ivi îndată pentru că în timpul îndelungatei sale activități de redactor la ESPLA, Editura pentru Literatură și Editura Minerva, a vădit un profesionalism unanim recunoscut și apreciat de distinșii săi colaboratori. Cercetătorul atent al cărții de critică și istorie literară din ultimele patru decenii observă, dacă are curiozitatea să cerceteze și caseta tehnică a cărților, frecvența numelui Mariei Simionescu pe sute de cărți, semnate, între alții, de Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Al. Piru, Ov.S. Crohmălniceanu, Z. Ornea. S-a devotat cărților altora. Aceasta este o explicație posibilă a întîrzierii de a-și pune numele pe ediții proprii”.

la Bruxelles, pe Rue de l’Etuve, reprezentînd un băiețel care face pipi. „În ziua de 7 mai 1992, în cadrul unei ceremonii desfășurate la primăria orașului Bruxelles, lui Manneken-Pis i-a fost conferită diploma de membru de onoare perpetuu al Partidului Liber-Schimbist cu toate drepturile și privilegiile aferente. Revăzîndu-mă după zece ani, puștiul năzdrăvan m-a recunoscut imediat și și-a manifestat bucuria în felul său specific, sporind pentru cîteva clipe amploarea jetului lichid”. (p.237)

Revenim la volumul Ștefan Cazimir cu un citat plin de sinceritate, care denotă siguranță de sine din partea „personajului” Ștefan Cazimir: „Că Partidul Liber-Schimbist a fost o carte cîștigătoare nu va contesta nimeni”.

Ziarista Roxana Istudor subliniază faptul că popularitatea sa a crescut și datorită unui volum publicat de parlamentar, care constituie deliciul oricărui cititor: „plin de savoare, a rămas memorabil în Parlamentele incipiente ale democrației și a adunat o colecție de discursuri reunite pentru prima dată într-o carte în 1994” (Revista UZP, nr. 10, 2018). Volumul se intitulează Rîsete în Parlament, reeditat după 24 de ani și lansat la Librăria „Mihail Sadoveanu”. Noua ediție e întregită cu discursuri ale deputatului Ștefan Cazimir susținute în 1994-1995 și 2001-2004.

N. Steinhardt scrie despre Pygmanolion: „Inteligența, erudiția, sclipitoarea carte a lui Ștefan Cazimir se citește lesnicios, cu multă plăcere (aș rosti mai degrabă: seducție) și cu interes analog celui de care se învrednicesc romanele polițiste bune”.

Printre multele realizări ale sale privind umorul, amintim Antologia umorului liric. Din amplul studiu care prefațează volumul, ne permitem să cităm doar un fragment edificator. „O mai strictă delimitare a atitudinii umoristice impune raportarea ei la atitudinea satirică, cu care se are în relații divergente, în ciuda unor puncte de plecare comune. Satira (s.n.) este rodul unor exacerbări a sentimentului, umorul – dimpotrivă – al oscilărilor lui. Satiricul e un spirit absolut, avid de perfecțiune, dezolat și împins spre mizantropie de faptul că nu o află nicăieri. Umoristul e un spirit tolerant și sceptic, convins că imperfecțiunile sînt inerente naturii umane, dispus așadar să le recunoască în el însuși și să le ierte celor din jur. Satiricul judecă și condamnă cu asprime, umoristul înțelege, zîmbește și absolvă. Revelator în atitudinea umoristului este, mai presus de toate, modul său de abordare a contrastelor. Pentru el, veselia și tristețea, logicul și absurdul, grandiosul și absurdul nu reprezintă cîmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într-o continuă și activă interferență. Dacă ar fi deci vorba să concentrăm esența umorului într-o formă lapidară, cea mai indicată în acest scop s-ar părea temperarea contrastelor”.

Pe Ștefan Cazimir, natura l-a înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu o gîndire logică și cu o rară putere de muncă – haruri pe care le-a fructificat în acumulările continue, în realizarea unei opere memorabile, în activități culturale și politice. În plus, a avut norocul (pe care poate și l-a atras singur) de a avea alături, mai bine de șase decenii, un filolog de vocație și de profesie, fiindu-i sprijin permanent: Maria Simionescu, nonagenara care a rămas singură, da-l simte mereu prezent în spiritul și sufletul său. Și a spus că se gîndește și dînsa la cuvintele lui Petre Țuțea care, la întrebarea dacă-i e frică de moarte, a spus că nu-i e frică din moment ce se va întîlni cu marii Voievozi, la fel se gîndește și dumneaei: sufletul meu se va uni din nou cu sufletul celui lîngă care am împărțit clipele bune și rele – timp de 65 de ani. Maria Simionescu a fost omul providențial în redactarea unor volume reprezentative

Studiile, exegezele literare îi asigură lui Ștefan Cazimir un loc de frunte printre profesorii de Literatură română, oameni de litere, filologi, umaniști. Dar acest lucru n-a fost suficient pentru destinul lui Ștefan Cazimir: calitatea de om politic i-a asigurat popularitate în întreaga țară și dincolo de hotarele ei; de altfel, în imnul partidului înființat cu un nume care, aparent, lua în derîdere (de fapt, anticipa) cu clarviziune viața politică din primii ani de democrație –Partidul Liber-Schimbist –, se exprimă această „năzuință”: „Căci vrem să cucerim un loc în lume/ Și cîte vom putea în parlament”. „Adoptat de liber-schimbiști ca patron spiritual, Caragiale le-a dăruit o zestre inestimabilă; numele ei este ambiguitatea” (Ștefan Cazimir, p.204) Profesorul de literatură, eruditul cu structură de umorist, spiritul de o ascuțime rar întîlnită se manifestă, de data aceasta, în viața social-politică. Dascălul și specialistul în Caragiale subzistă și în această ipostază, „Partidul Liber-Schimbist, pe care l-a odrăslit din «lamura» lui Caragiale, dînd astfel una din rarele dovezi că literatura e capabilă să «fabrice» viață”. (C. Stănescu, op. cit., p.208) Acest adevăr este întărit de însuși „născătorul” acestei formațiuni politice de mare vogă: „Istoria Partidului Liber-Schimbist este o amplă notă de subsol la o replică a Scrisorii pierdute. Destinul operei lui Caragiale, la peste un secol de la plămădeala ei, înregistrează astfel un avatar unic pe care nicio altă operă nu l-a trăit pînă astăzi și este improbabil că îl va mai trăi în viitor. Faptul că un rol modest în consumarea acestei experiențe a revenit unui exget al lui Caragiale poate fi socotit o întîmplare. Dar o întîmplare care dă de gîndit”. (p.207) „Partidul ia naștere prin expansiunea unui citat («Da, sîntem ultraprogresiști, da, sîntem liberi-schimbiști…»), platforma program culminează cu un citat («Asta nu-i cea din urmă Cameră!»), imnul partidului freamătă de citate («lupte seculare», «tot românul să prospere», «trădare fie, dar s-o știm și noi»), iar discursurile liderului – profesor de literatură – sînt o veritabilă beție a citatelor: din Ion Neculce și Iordache Golescu, din Anton Pann și C. Negruzzi, din Cârlova, Heliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, din Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coșbuc, din Delavrancea, Macedonski, Topîrceanu, Arghezi, Ion Barbu, din Shakespeare și Napoleon, din Paul Valéry și Freud, din romanțe și din cîntece de lume, din imnul regal și O clipă de sinceritate… Citate introduse «clandestin» în discurs, parodii și parafraze, texte adaptate, transformate, «desfigurate»”. (pp.206-207) Biografia acestui partid, după cum scrie însuși parlamentarul în Potcoave de purici, „se consumă la granița dintre existențial și estetic, tinzînd să o estompeze pînă la disoluție”. Poate fără să-și propună, realizează premiere naționale și mondiale: în ședințele forului legislativ, „dispozițiile ludice ale lui Ștefan Cazimir au căpătat un cîmp larg de expansiune” (p.202). Conferă diplome de onoare parlamentarilor care și-au schimbat apartenența politică. El însuși atestă calitatea de membru al Partidului Liber-Schimbist prin trecerea la alt partid în 1992, dar originalul partid a ființat pînă în 1996. Își prelungește, totuși, existența printr-un membru de onoare perpetuu. Manneken-Pis – o statuetă realizată de Duquesnoy le Vieux în 1916, aflată

În Parlament, cultivă toate speciile umoristice. Prin Ștefan Cazimir epigrama pătrunde în cele mai înalte forumuri ale politicii, astfel încît Al. Clenciu îl acuză de concurență:

E Cazimir plin de talent –C-o epigramă și-o zicală Mi-a tot făcut în parlament O…concurență neloială.

În 1984, Asociația Scriitorilor din București i-a acordat Premiul de Critică, eseu, istorie literară, iar în 2019 a fost distins cu Premiul „Opera omnia” de către USR.

Îi simțim lipsa domnului Profesor, critic literar, scriitor, om politic, Ștefan Cazimir. Spiritul său ne domina, dar ne și stimula, puteam să-i dăm telefon, pînă la ora 8 seara, să-l consultăm în orice problemă. În domeniul mînuitorilor de condei literar, a fost un susținător al epigramei, care e atît de grăitoare privind realitatea social-politică dintotdeauna, dar, mai ales, de astăzi; e creația literară care nu se poate scrie decît cu dotare specifică de la natură, cu pricepere și insistență în „pritocirea” limbajului pentru realizarea prozodiei clasice și reglarea din condei a ideii (fr. mise au point) născătoare de poantă, considerată fără valoare de cei care n-o pot scrie, n-o cunosc, de „găștile de intriganți netalentați și invidioși” (Cf. Ion Dodu Bălan, FLACĂRA lui Adrian Păunescu, 12-18 mai 2017, p.5) sau, iertată fie-mi picanteria, cînd sînt „constipați spiritual” – cum spunea marele om de spirit Romulus Vulpescu (19332012). Cînd ne adunăm în grupuri sau izolați „împreună” de Covid, ne spunem epigrame ale sale rămase în memorie, precum:

Adenomul de prostată

Toți chirurgii pot să-l scoată, Însă a din om prostie

N-o pot scoate nici o mie.

[E o epigramă scrisă după ce s-a operat de prostată ocazie cu care i-am adresat, ca oricărui confrate, următorul catren: Toată lumea-n tîrg aflat-a/ Că și-a operat prostata/ Și s-a bucurat tot omu’/ Că chirurgul n-a fost Ciomu. Și: Își operă prostata omu’/ Chirurgul însă n-a fost Ciomu/ Și-i bucuroasă-ntreaga glie/ Dar, mai ales, a lui soție]. Sau:

Vinu-acesta, dragi nepoți, Are-un vechi și bun renume –Băutorii cîntă toți

Trei cărări cunosc pe lume!

Ștefan Cazimir ne domina cu spiritul și cu înalta sa cultură demnă de academician, dar, în mijlocul nostru se complăcea în postura de confrate, antrenîndu-se în schimbul de replici. S-a unit, în felul acesta, cu spiritul nostru pe care l-a îmbogățit, rămînînd cu noi și cu aceia care știu ce este o epigramă sau/și o scriu, asigurîndu-i statutul de specie literară a genului liric, specie susținută astăzi numai de români, oriunde s-ar afla. Va rămîne un nume de neînlocuit în edificiul culturii și literaturii românești, în creația umoristică, edificiu care, sperăm, va servi și generațiilor viitoare. Sfîrșit

Polemici « Controverse

De rîsul curcilor

În tărîmul de basm din Delta Dunării, ,,raiul păsărilor și al peștilor”, s-au adunat într-o zi 7 persoane să taie (toți!) o panglică, la inaugurarea unui ponton plutitor pentru recuperarea copiilor cu dizabilități. Printre cei care au avut această onoare s-a numărat și ministrul Muncii, Raluca Turcan, care a simțit nevoia să fie prezentă la evenimentul inaugurat cu mare pompă și să figureze în poza pentru presă, deși era vorba de o investiție exclusiv privată, fără a exista vreo altă finanțare venită de la Consiliul Județean sau de la Ministerul Muncii. Toți cei 7 s-au aliniat și, ca la comandă, au forfecat panglica, pentru a marca marea realizare, inaugurarea. Căci Centrul acela pentru copii încă nu își începuse activitatea, urmau să se finalizeze formalitățile pentru funcționare și recrutarea echipei de terapeuți și cea de supraveghere tehnică.

Numai că, ce să vezi, la o lună de la inaugurarea cu 7 foarfece, Centrul plutitor, care fusese legat la mal la Mahmudia, a început să ia apă și s-a scufundat pe o parte... Și, așa, s-a mai bifat o eșuare... Iar ministrul Muncii, Raluca Turcan s-a băgat și mai rău la apă, după șirul de promisiuni neonorate... Cu toate acestea, se pare că dumneaei va continua să ocupe același portofoliu și în viitoarea echipă guvernamentală, condusă de generalul Nicolae Ciucă, cel desemnat cu formarea noului executiv.

Revăzînd în minte scena ,,emoționantă” a tăierii panglicii, mi-am pus întrebarea: În anii 1969-1974,

oare de cîte foarfeci ar fi fost nevoie la inaugurarea unor obiective precum Teatrul Național, Hotelul ,,Intercontinental”, Palatul Televiziunii, Uzina de Autoturisme Pitești, Aeroportul Internațional Otopeni, Transfăgărășanul ș.a.?

Toate aceste construcții s-au realizat în perioada de ,,tristă amintire”, și nu se știe cînd ne vom mai putea mîndri cu alte asemenea performanțe... ,,Din sute de sate și de mahalale

Ieșeau la lumină copii năzdrăvani Fierbeau, zi de zi, energii colosale

Iar opera asta rezistă prin ani.

Ah, vremuri senine și pline de viață!

Ce stare de spirit pe toți ne-a unit

Icoana aceea se pierde în ceață

O lume întreagă, pe rînd, a murit!” (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

SĂMÎNȚA BUNĂ

Dumnezeu există

motto: ,,Este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Christos Isus, care S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți” – 1 Timotei 2.5,6

La începutul anilor ʼ60, o tînără rusoaică pe nume Irina era la școală în Odessa și se plictisea teribil. Iarăși era la ora de ateism și li se spunea că Dumnezeu nu există, că doar cîțiva proști cred în El. Irina și-a spus: „Dacă așa este, atunci ar fi suficient dacă ni s-ar spune doar de două sau de trei ori acest lucru. Însă profesorii ne spun întruna și cu mare ură acest lucru. Atunci înseamnă că Dumnezeu există și că El este puternic“. „Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci nu ar mai trebui să stau la aceste ore plictisitoare de propagandă ateistă“, se gîndea Irina. Acest gînd nu i-a dat pace și a început să se roage lui Dumnezeu. Ea nu-L cunoștea, dar Îl căuta. Spera să găsească ajutor din cărțile marilor scriitori ruși. Dar nici așa nu s-a putut apropia de Dumnezeu. Apoi a ajuns în posesia cărții disprețuite: cineva i-a dăruit o Biblie. Prin ea L-a cunoscut pe Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu. El a devenit și pentru ea calea spre Dumnezeu.

Dumnezeu există și El nu Se ascunde de noi. Cu toate că noi I-am întors spatele și am trăit fără El, Dumnezeu ni S-a descoperit. Recunoaștem măreția lui Dumnezeu, dragostea Sa veșnică și sfințenia Lui în Fiul Său, Isus Christos, în viața Lui plină de curăție și de dragoste, în jertfa Lui de ispășire la cruce și în Învierea Sa. Christos este Mijlocitorul pe care Dumnezeu L-a trimis și care vrea să ne conducă în părtășie cu Dumnezeul cel viu.

Trebuie să ne îndreptăm cu inimă sinceră către Domnul Isus în rugăciune și să ne cerem iertare pentru toate greșelile – știute și neștiute – și să credem că sîngele Lui le poate șterge pe deplin.

Istorie bucureºteană

La 4.000 de metri deasupra Podului Mogoşoaiei (3)

După ce i-a ospătat, gazda le-a dat cai și trăsură și i-a trimis la București, unde și-au făcut intrarea triumfală, la orele 11 noaptea, înconjurați de călăreți.

Gloriola lui Ventura, primul aeronaut bucureștean, i-a pricinuit multă invidie din partea tinerilor mai puțin favorizați de noroc. Femeile căutau societatea acestui erou, îl interogau asupra senzațiilor zborului, asupra emoțiilor de neuitat prin care a trecut. Ceilalți zîmbeau cam acru și se puneau bine pe lîngă Willemot, ca să-i ia și pe ei în viitoarele lui călătorii aeriene. Și, într-adevăr, o nouă echipă s-a îmbarcat pe ,,Mihai Bravul” peste cîteva zile. Între cei ce încercau emoțiile zborului, G. Florescu, cel mai curajos, își exterioriza emoția încercîndu-și glasul în imensitatea pustie a văzduhului; el cînta cît îl ținea gura o arie de inspirație proprie. Ceilalți, mai mult sau mai puțin bărbătoși, priveau cu teamă cum sporea depărtarea de pămînt. Zguduirile pe care le suferea balonul, lucru nou pentru aeronauții ediția a doua, îi cam băgau la idei, căci în relatarea lui Ventura nu se pomenise de așa ceva. Unii, mai slabi de înger, începură chiar a scînci. La un moment dat, gazul scăpat din supapă se desfășură ca un fum. Tinerii îngălbeniră. Unul strigă că a luat foc balonul și se lăsă moale pe fundul

nacelei. Pe urmă li se făcu frig. Își puseră pardesiurile. Le clănțăneau dinții în gură. Recurseră la proviziile de coniac. Hotărît, Ventura nu spusese totul!... Dar iată că începură să scoboare, cînd mai repede și cînd mai încet. Pe măsură ce se apropiau de pămînt, li se ridica stomacul spre gît. După toate celelalte, vremea se închisese; bătea vîntul. Se apropiau de pămînt. Azvîrliră ancora, dar spre ghinionul lor nu mușca, nu se prindea în pămînt. Balonul sălta convulsiv. Nacela îi azvîrlea unii în alții. Sărea la 40-50 de metri și iar se lăsa la pămînt. Se tîra, dar nu se prindea, hîțînînd pe nefericiții călători ca un vapor pe cea mai înfuriată dintre mări.

În sfîrșit, dădu Dumnezeu de se opriră. Puseră la iuțeală întrebarea de rigoare: unde ne aflăm? Erau la 46 km de Capitală, pe o moșie unde lipsi banchetul așteptat. Pe ploaie, cu saci în spinare, hodorogiți de căruțe, ajunseră acasă la 4 dimineața, bineînțeles, fără de nici un triumf și fără de alai împrejur... Bucureștenii dormeau duși, fără grija celor care înfruntaseră văzduhul! De acum încolo, călătoria aeriană devenea ceva banal. Gloria lipsea, dar neplăcerile se dovedeau tot mai multe și mai variate. Singur Ventura avusese norocul unei călătorii fericite. El singur savurase șampania înțepătoare a succesului. Celorlalți li s-a nimerit supa încălzită!

Iar ,,Mihai Bravul”? A mai făcut o ascensiune cu militari, așa cum se proiecta? Nu mai știm... Peste vreun an s-a mai auzit iarăși ceva despre acest balon, pe urmă nimic. Dar și el își făcuse datoria! ,,Mihai Bravul” tăiase cîteva poteci în azurul patriei, semnalizînd ca un explorator drumul albastru pe care-l vor străbate în viitor aripile românești... Sfîrșit N. VĂTĂMANU

File de istorie

Iustinian Şi teodora (II)

Istoria secretĂ a celui mai celebru cuplu al tronului byzantin, scrisĂ de Procopius din Cezareea

IUSTINIAN (1)

Cum a pus mîna pe domnia unchiului său, Iustinian a pornit să irosească în grabă şi fără rînduială banii statului, ca unul care ajunsese stăpîn peste ei. Pentru scopuri politice dădea o mulţime de daruri hunilor, care veneau mereu; şi de aceea s-a întîmplat că pămîntul romanilor a ajuns ţinta unor năvăliri fără sfîrşit. După ce s-au înfruptat din avuţiile romanilor, aceşti barbari nu mai erau în stare să se abată din drumul care ducea la ele.

A căutat să arunce bani mulţi în zidiri şi palate la marginea mării, înfruntînd năvala necontenită a valurilor. îngrămădea stînci peste stînci, pornind de la ţărm, şi mergea cu încăpăţînare înainte, luptînd cu talazurile şi luînduse la întrecere cu tăria adîncurilor, ca unul care avea putinţa să se ţină deasupra.

Portret în apă tare

Cred că a venit clipa potrivită să arăt şi înfăţişarea acestui om. Era de statură mijlocie, nici mare, nici prea scund, ci măsurat; nu slab, ci mai degrabă cărnos, cu faţa rotundă, bine făcut şi cu obraji îmbujoraţi, chiar după ce ajuna două zile de-a rîndul. Spre a întregi mai bine chipul şi înfăţişarea sa adaug că aducea nespus de bine cu Domițian, feciorul lui Vespasian.

La înfăţişare arăta aşa cum am spus, dar firea nu pot să i-o descriu întocmai. Omul era răutăcios şi pornit, aş zice un smintit nărăvaş, care nu spunea niciodată adevărul cînd vorbea cu cineva; ci cu-vîntul şi fapta erau întotdeauna urmarea unor gînduri viclene; dar lesne cădea pradă celor care voiau să-l înşele. Stăruia în el un amestec de prostie şi răutate, fiind întocmai cum zicea un înţelept peripatetician din vremurile de demult: în firea omului îşi dau întîlnire trăsăturile cele mai potrivnice, ca într-un amestec de culori. Scriu numai ce am putut afla. Deci împăratul acesta era viclean, prefăcut, sucit, întunecat la mînie, făţarnic, nestăpînit, totdeauna gata să-si ascundă gîndurile; vărsa lacrimi,

dar nu de bucurie sau durere, ci le potrivea după nevoile clipei în care se găsea; minţea fără încetare, nu la întîmplare, ci şi atunci cînd scria sau făcea jurămintele cele mai grozave cu privire la cele întîmplate, şi toate acestea în faţa supuşilor săi. Părăsea repede hotărîrile si jurămintele luate, întocmai ca cei mai josnici dintre sclavi, care de teama schingiuirilor ameninţătoare prefac jurămintele tainice în mărturisiri pe faţă. Şovăielnic cu prietenii, aspru cu duşmanii, iimaş, înflăcărat de ucideri şi de pofta averi, certăreţ şi uşuratec peste măsură; mereu pornit la rele şi lipsit de înţelegere pentru bine, gata să pună la cale şi să facă josnicii şi copleşit de amărăciune numai cînd auzea de faptele bune. Dar cine ar mai putea cuprinde în cuvinte năravurile lui Iustinian? Acestea şi multe alte rele ieşeau la iveală, cum nu s-a mai pomenit între oameni, de parcă firea ar fi stors toată răutatea din ceilalţi muritori şi ar fi vărsat-o în sufletul acestui bărbat. Pe lîngă toate acestea era foarte deschis bîrfirilor si grăbit la pedepse, căci nu cerceta niciodată cînd judeca, ci asculta euvîntul bîrfitoriior şi hotăra în grabă pedeapsa. Fără nici o sfială, făcea scrisori care urmăreau răpiri de ţinuturi, aprinderi de cetăţi şi subjugări de neamuri întregi, cu totul nevinovate. Se arăta cu totul lipsit de şovăială cînd găsea prilej să ia în stăpînire, fără pic de ruşine, averile altora şi nici nu socotea că mai e nevoie să ascundă adevărul cînd păşea la o necuviinţă. Era gata oricînd să risipească avuţiile dobîndite şi le irosea în cheltuială necugetată sau le dăruia fără pricină barbarilor. într-un cuvînt, nici el n-avea niciodată bani, dar nici nu lăsa pe careva dintre supuşii lui să aibă, ca şi cum ar fi fost împins nu atît de dragoste pentru bogăţie, cît de ură împotriva celor care o aveau.

Mai uşor ca pulberea

În gîndurile sale era mai uşor ca pulberea şi se lăsa în voia celor care urmăreau mai totdeauna să-1 ducă unde doreau ci; însă mereu aştepta cuvinte măgulitoare. Linguşitorii îl înduplecau fără nici o greutate că s-a ridicat pînă la înălţimile cerului şi străbate văzduhul. Cu duşmanii era dîrz şi neînduplecat, iar cu prietenii cît se poate de nestatornic, încît uneltea fără nici o grijă împotriva celor mai mulţi dintre binevoitorii săi: însă cinci ura pe cineva, niciodată nu-i arăta dragoste. Judecăţile le ţinea nu după legile pe care le dăduse el în însuși, ci după cum era îndemnat de o făgăduială mai mare.

Cît timp a domnit peste romani n-au înflorit nici încrederea în oameni, nici credinţa în Dumnezeu, nici legea temeinică, nici fapta trainică şi nici nădejdea în buna înţelegere. Cînd unii dintre prietenii săi erau trimişi la o treabă oarecare şi se întîmpla că prăpădeau mulţi oameni, dar jefuiau o sumedenie de avuţii, ei treceau îndată drept oameni de credinţă ai împăratului şi le spunea că au împlinit cu grijă toate poruncile; dar cînd aveau oarecare milă faţă de lume şi se întorceau la dînsul, se arăta ursuz şi duşmănos, deoarece nu le putea ierta că aveau firea oamenilor de odinioară; încît pe aceştia nu-i mai chema a doua oară să-l ajute. Era, să zic aşa, neostoit în cele mai multe împrejurări şi niciodată nu ţinea să se sature de mîncare şi băutură, ci le atingea doar cu vîrful degetelor şi apoi se scula de la masă, deoarece credea asemenea lucruri sînt un adaus fără însemnătate şi o povară a firii: de aceea deseori postea două zile si două nopţi, mai ales în preajma sărbătorii Paştilor. De mai multe ori atunci rămînea nemîncat două zile de-a rîndul, după cum am spus; se mulţumea cu puţină apă şi câteva buruieni sălbatice; dormea numai un ceas şi apoi îşi petrecea timpul într-o veşnică mişcare.

Era simplu ca un țăran (1)

Era uşor de văzut şi prietenos cu cei care veneau la palat şi nimănui nu i s-a întîmplat să fie oprit de a intra la dîn-sul. Nu se supăra niciodată pe cei care şedeai) necuviincios sau nu vorbeau cum trebuie. în schimb, era fără ruşine în hotărîrile luate împotriva celor sortiţi picirii. Nu se mînia sau înfuria pe cei care îl înfruntau, ci cu faţa blîndă, cu ochii smeriţi şi cu voce stinsă poruncea pierderea a zeci de mii de oameni nevinovaţi, precum şi nimicirea cetăţilor şi luarea tuturor averilor pe seama statului. După felul cum arăta, credeai că omul acesta e un mieluşel; dar cînd încerca cineva să-l roage cu rugăminţi fierbinţi pentru soarta celor căzuţi în nenorocire, îndată se înăsprea şi făcea pe supăratul, încît nici unul dintre cei care credeau că-i sînt prieteni nu nădăjduia să poată scoate ceva de la dînsul.

În treburile statului era multă neorînduială şi nu mai rămăsese nici urmă de datini. Voi aminti cîteva fapte, iar pe celelalte le voi trece sub tăcere, ca să nu lungesc vorba îa nesfîrşit. Mai întîi el n-avea nimic din măreţia unui împărat şi nici nti-i păsa de aşa ceva, ci în cuvinte, purtări şi gînduri era ca un ţăran. Cînd se scria ceva pentru dînsul nu lăsa treaba în seama slujbaşului de la chestură, ca de obicei, ci căuta să facă mai toate lucrurile el însuşi, măcar că era greoi la limbă, încît se amestecau o mulţime de lucruri şi cei nedreptăţiţi în felul acesta nu ştiau unde să se mai îndrepte. Diecilor „de taină“ nu le mai rămăsese nimic din slujba lor de scriitori împărăteşti, cum era obiceiul de multă vreme, ci scria el însuşi, ca să zic a mai toate hotărîrile, pînă şi în ce din cetate trebuiau dregătorii să ţină decâţile şi cînd să meargă să fi cotările; nu lăsa pe nimeni din în-ţia romană să judece după mintea lui ci își îngăduia o slobozenie nebunească i rînduia dinainte ce hotărîri trebuiau luate. Prindea la întîmplare un cuvînt din gura împricinaţilor şi dădea în grabă hotărîri judecătoreşti, fără să cerceteze sau să fie condus de lege şi dreptate, împăratul nu se ruşina să primească daruri, căci pofta de bani, de care nu se sătura niciodată, îndepărtase din sufletul său orice simţ de ruşine.

De multe ori se întîmpla că hotărîri le luate de sfatul bătrînilor şi de împărat nu se deosebeau de loc, căci sfatul stătea numai de ochii lumii şi nu era stăpîn pe vot şi cuvînt, ci se aduna numai după un obicei, potrivit unei legi din vechime, deoarece oamenii strînşi acolo nu puteau să-şi spună cuvîntul; ci mai totdeauna împăratul se sfătuia cu soţia sa asupra lucrurilor în cumpănă şi biruia ceea ce puneau ei la cale împreună. Dacă cineva nu avea încredere că va birui călcînd în picioare o lege, dădea acestui împărat alţi bani şi îndată ieşea la iveală o lege cu totul potrivnică tuturor hotărîri lor luate mai înainte; iar dacă altcineva cerea din nou legea înlăturată, împăratul nu şovăia de loc s-o scoată la lumină şi s-o pună la locul celei vechi. (va urma)

Selecţie şi prezentare: E LISABETA PETrEAnU Traducere: H. MIHĂESCU

Împăratul Iustinian și membrii Curții sale, mozaic din Muzeul Metropolitan de Artă, New York, SUA

Iustinian I, mozaic din Biserica San Vitale, Ravena

Polemici « Controverse

ROMÂNIA – O ȚARĂ NEGUVERNATĂ?

(urmare din pag. 1)

Într-un grad maxim de persiflare a Poporului Român și într-o sfidare totală a Constituției României, președintele Iohannis a generat una dintre cele mai adînci crize politice din istoria postdecembristă a Țării. Insensibil la problemele curente ale românilor și ale României, preocupat doar să lupte pe viață și pe moarte împotriva ,,ciumei roșii”, pentru a o arunca la coșul istoriei, domnul Klaus Iohannis, înconjurat de pigmei și politruci gata să-i pupe poala veșmintelor, și-a canalizat întreaga energie pentru aducerea la Palatul Victoria a ,,partidului meu”, deși alegătorii, adică o bună parte a Poporului Român, în mod democratic, la urne hotărîseră altfel.

Pentru că nu s-a mulțumit numai cu ,,partidul meu”, domnul Klaus Iohannis și-a dorit și ,,premierul meu”, trăgînd sforile la Palatul Cotroceni ca să-l ungă premier la Palatul Victoria pe Florin Cîțu, uitînd de osanalele slinoase, de-a dreptul indecente, pe care, în momente de euforie ,,patriotică” (dacă nu cumva era amestecată cu o bucată euforie bahică), i se înălța premierul intrat în dizgrație, Ludovic Orban. Entuziasmul debordant de care fusese cuprins președintele Țării, la ceremonia depunerii jurămîntului ce către Guvernul Cîțu, crea imaginea că ne aflăm la început de eră în politica românească, atît de tranșant și de optimist prezenta lucrurile șeful Statului: ,,Noul Parlament, noul Guvern, împreună cu mine, cu autoritățile statului, vom face ce am promis. Vom face reformele, vom repune economia pe picioare, vom face schimbări semnificative, toate în beneficiul cetățeanului”.

După acest angajament revoluționar, rostit cu emfază, în timp ce proaspeții membri ai Guvernului strîngeau emoționați, în mînă, mapa cu jurămîntul pe care își așternuseră în grabă semnăturile, Poporul Român a fost martorul finalului discursului epopeic al Președintelui, care s-a încheiat cu un ordin ca la armată: ,,Au trecut aproape doi ani în care am avut campanii electorale, alegeri. Acum acest ciclu s-a închis. S-a închis ciclul în care noi, cei de aici, ne-am angajat și am promis. Acum, la sfîrșitul acestui ciclu, vă spun sincer: la treabă!”. N-au fost decît vorbe de clacă, prin care președintele Iohannis a încercat să prostească Națiunea, vînzînd pielea ursului din pădure. Un guvern cu miniștri de talia unor Raluca Turcan, Lucian Bode, Virgil Popescu, Cristian Ghinea, Cătălin Drulă, Vlad Voiculescu, Claudiu Năsui, Stelian Ion... nu era credibil și nu putea să fie performant, mai ales într-un an cum este 2021, care se profila la orizont cu mari și grele probleme de rezolvat: gestionarea pandemiei, rezolvarea problemei energetice, generarea de noi locuri de muncă, reducerea deficitului financiar, dezvoltarea investițiilor, realizarea Planului Național de Redresare și Reziliență, creșterea salariilor și pensiilor etc., etc.

Ca să revenim la titlul acestui material, o seamă de analiști politici și specialiști în economie, analizînd CV-urile noilor membri ai Guvernului Cîțu, precum și performanțele acestora, în domeniile de activitate de care răspundeau acum, în portofoliile guvernamentale, au devenit cel puțin sceptici în a acorda credit acestui guvern. Și au avut dreptate. Nici n-am intrat bine în noul an 2021, marcați de pandemia care începuse să macine vieți nevinovate, că Guvernul Cîțu a scăpat total hățurile din mîini, principala problemă care frămîntă o parte a membrilor guvernului devenind lupta pentru putere din sînul principalului partid al coaliției de la guvernare – PNL, pentru viitorul Congres al partidului, unde bătălia se dădea între președintele (pe atunci) al partidului, Ludovic Orban, și cel ce ocupa fotoliul de premier, Florin Cîțu.

Arbitrată de președintele Klaus Iohannis, cu o vădită și nerușinată aplecare spre Florin Cîțu, bătălia pentru putere în PNL a reiterat faptul că politicienii momentului nu erau interesați nicidecum de guvernarea Țării, preocuparea lor esențială și zbaterea cotidiană ieșiseră demult din sfera națională, punîndu-și amprenta totală pe lupta și mîncătoria de grup, cu prioritatea unor probleme personale. Comportîndu-se penibil, în raport cu poziția sa față de un partid sau altul, demonstrînd (în mod nedemocratic și încălcînd grosolan Constituția României) înclinația sa patologică pentru PNL, președintele Klaus Iohannis îi pregătea firavului Cîțu (firav ca prestație politică) marele salt la șefia PNL, fără să știe (dacă nu cumva jocurile erau dinainte făcute chiar de la Cotroceni!) că, în același timp, îi săpa și groapa carierei politice a ,,iubitului” prim-ministru Florin Cîțu.

Ceea ce era de așteptat s-a și întîmplat: la 5 octombrie, printr-o moțiune de cenzură, Guvernul Cîțu a fost demis, la un scor nemaiîntîlnit niciodată în viața parlamentară postdecembristă – 281 de voturi ,,pentru”, deși erau necesare cel puțin 234 de voturi! Din acest moment, degringolada guvernării României se amplifică, tartorul principal fiind tot președintele Iohannis, care nutrește o permanentă stare de răzbunare pe Parlament, de fapt, răzbunîndu-se pe Țară și pe Poporul Român, ale cărui preocupări la zi se înscriau în cu totul altă paradigmă decît cea a președintelui Țării. Ceea ce este și mai grotesc în balta politicii dîmbovițene, într-un an cu provocări majore, de ordin național, este faptul că USRPLUS, care făcea parte din coaliția aflată la guvernare, s-a alăturat moțiunii de cenzură inițiată de PSD, votînd pentru dărîmarea propriului guvern. Astfel, deputatul Barna votează împotriva vicepremierului Barna, iar deputatul Drulă votează împotriva ministrului Drulă. Cel mai original circ politic...

Dînd uitării defilarea din Piața Universității alături de USR-iști, cînd îi folosea pe post de scut politic împotriva PSD, președintele Iohannis devine dușmanul de moarte al acestora, certîndu-i că i-au stricat socotelile domniei sale în ceea ce privește candidatura veșnică a lui Florin Cîțu la șefia guvernului. Din încăpățînarea președintelui Țării de a-l nominaliza din nou, chiar împotriva fluxului de nepopularitate a lui Cîțu și a lipsei de performanță de pînă acum în acest post primordial pentru rezolvarea problemelor stringente ale României, s-a desprins cu pregnanță faptul (verificat anterior) că preocuparea fostului profesor de fizică Klaus Werner Iohannis – aflat vremelnic în fotoliul de la Cotroceni – nu este rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă România, ci satisfacerea unor ambiții personale și înclinarea spre atitudinea păguboasă de a plăti polițe politice adversarilor din acest spectru național.

Cele de mai sus sînt confirmate de poziția președintelui Țării care, în loc să accelereze numirea unui premier viabil, acceptat de majoritatea forțelor de pe eșicherul politic românesc, trage de timp, tergiversînd, într-un mod inexplicabil pentru un șef de Stat, procedura de desemnare a noului prim-ministru. Face acest lucru într-un mod sfidător, cu tertipuri ieftine, precum: amînarea datei consultării cu partidele

politice în vederea deblocării crizei politice (numirea unui premier și formarea cît mai repede a unui guvern legitim, care să ,,treacă la treabă”); cînd au avut, în sfîrșit, loc aceste întîlniri, au fost doar formale, nicidecum pragmatice, demonstrînd un lucru vizibil și cu ochelari de cal: președintele, indiferent la frămîntarea clasei politice pentru a forma un nou guvern, dar, mai grav, indiferent la situația dramatică în care se găsea România sub asaltul mortal al pandemiei, era în stand-by, așteptînd un ordin de ,,sus” pentru a debloca criza.

Ce a urmat se cunoaște: o dublă cacialma, organizată de președintele Klaus Iohannis în cel mai nerușinat mod de a-și arăta mușchii de șef de Stat, bătîndu-și, pur și simplu, joc de noi toți, și nu așa cum își închipuie în mintea lui de Președinte, doar de o parte a clasei politice: nerenunțarea la guvernul Cîțu; după acest fiasco drastic, punînd la cale o ditamai cacialmaua – desemnarea unui fost membru MISA, europarlamentarul ,,român”, care a votat în Parlamentul Uniunii Europene acceptarea (și în România) a unei politici oficiale pro-LGTB – alunecosul Dacian Cioloș! De ce a făcut asta președintele Klaus Iohannis, cînd era sigur, nu sută la sută, ci mie la sută, că aberanta lui propunere va cădea cu brio la votul de învestitură al Parlamentului?

De ce a vrut să tragă de timp președintele României, în rezolvarea cu precădere a crizei politice în care se află Țara, propunînd o marionetă a Bruxelles-ului pe post de maimuțoi în fruntea unui guvern ce ar fi trebuit să-i cuprindă iar pe Voiculescu și pe Drulă, pe Barna și pe alți USR-iști care ne-au infectat atmosfera politică de cînd au intrat în Parlament? Ce interes îl mîna pe Iohannis, în cea mai neagră perioadă a Națiunii Române, pe timpul pandemiei, cu cîteva mii de morți pe săptămînă și cu imagini groaznice din spitale, de la morgă și din cimitire, unde nu mai este loc pentru înhumarea decedaților din cauza Covidului – ce interes îl mîna, deci, să tot prelungească starea de agonie a unui guvern interimar, lipsit de puteri depline în conducerea Țării?

Nu știu dacă răspunsul la aceste întrebări poate fi cel dat de o parte a presei autohtone sau oferit în unele apariții televizate ale unor politicieni sau comentatori și analiști politici, cînd aceștia îl catalogau pe Iohannis ca trădător! Deși este o acuzație extrem de gravă, care pune în pericol siguranța națională a Statului, filtrînd-o prin manifestările extraromânești în cei șapte ani de cînd se află la Cotroceni domnul Klaus Iohannis, poți înclina și spre acest dureros și grav răspuns. Deocamdată, ce avem concret în față este criza politică profundă, pe care, în loc s-o curme cu aportul prerogativelor sale constituționale, domnul președinte Klaus Iohannis a adîncit-o, arătînd, nu doar românilor, ci întregii lumi, cum arată o țară neguvernată, sau, într-un cadru mai optimist, prost guvernată!

Nota autorului: 1. Să nu vă lăsați înșelați de lăcrimarea, pe micile ecrane, a președintelui Klaus Iohannis, în ziua în care România a înregistrat un număr record de decese din cauza pandemiei de Covid-19. Cît îi pasă de viețile noastre s-a văzut imediat, la ședința de la Cotroceni pe problema combaterii acestei pandemii: în loc să cheme la consultații specialiști în medicină, a chemat politruci. Rezultatul? Se va vedea cît de curînd!

2. Iată un posibil răspuns la tragerea de timp de către președinte în ceea ce privește rezolvarea crizei politice din România: președintele Iohannis era în așteptarea unui ,,ordin” de la americani. Acesta a venit odată cu vizita în România a șefului Armatei SUA de la Pentagon, secretarul de Stat al Apărării, generalul în retragere Lloyd Austin: Generalul Nicolae Ciucă – prim-ministru! Să trăiți! Am înțeles!

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (97)

Acupunctura (5)

Intestinul subţire: dispune de un canal care porneşte de la degetul mic, urcă pe braţ, străbate umărul și ajunge la ureche. Reprezintă linia utilizată în cazul durerilor de maxilare, gît, umăr și braţ, precum și împotriva urinării frecvente. Vezica urinară: dispune de un canal care porneşte de la colțul ochiului, merge peste cap, în jos, de-a lungul spatelui și al piciorului pînă la degetul mic. Toate punctele „sku“ – sursele de energie – se află de-a lungul acestui canal. rinichii: canalul rinichilor porneşte de la talpa piciorului şi urcă pînă sub claviculă. Linia este folosită în cazul bolilor genitale, în tulburări ale vezicii urinare și ale rinichilor, precum și al cataractei și al tulburărilor de vedere, dar și în combaterea problemelor respiratorii.

Cele două meridiane nepereche: Canalul zămislitor, porneşte din interiorul abdomenului inferior şi urcă prin centrul corpului pînă la rădăcina limbii. Canalul guvernator porneşte din adîncul abdomenului inferior şi urcă prin spate pînă deasupra capului, sfîrșindu-se sub buză, pe maxilar.

Masajul (1)

Masajul terapeutic este cea de-a doua ramură a Medicinei Tradiţionale Chineze. El stimulează metabolismul prin acţiunea mecanică directă asupra mușchilor. Este o terapie fizică aparent simplă și nu are efecte negative, cum au medicamentele de sinteză, ori chiar cele naturale sau biologice. Masajul este o metodă terapeutică fizică străveche, multimilenară. În cele mai vechi scrieri chinezeşti şi anume „Inscripţiile pe oase“, care datează din epoca dinastiei Shang/Yin,

Minuni și miracole (22)

Fenomene bizare (1)

Voodoo (2)

Practica Voodoo, cunoscută şi ca Vodum, Vodoun, Voudou sau Sevi Lua, este originară din ţările din Africa de Vest, respectiv Nigeria, Benin şi Togo. „Voodoo“ este un cuvînt african străvechi care desemnează „Marele Spirit”, iar religia în sine este veche de cîteva milenii. Acest cuvînt a fost descoperit iniţial în secolul al XVI-lea, cînd vasele comerciale care foloseau sclavi au început să captureze muncitori africani, pe care îi deportau apoi în India de Vest. La destinaţie, sclavii erau convertiţi forţat la credinţa catolică, dar pentru că aveau foarte puţine ocazii să practice această nouă religie, mulţi dintre ei şi-au reluat vechile obiceiuri.

Aceştia credeau într-un singur şi suprem zeu, o forţă nevăzută, dar atotputernică, sub puterea căruia se aflau o mulţime de „Loa“, sau spirite. Trebuie să recunoaştem că în foarte mare măsură credinţa lor se aseamănă cu ideea de creştinism. In viziunea Voodoo, flecare Loa controlează o zonă distinctă a vieţii şi are anumite calităţi. Spre exemplu: dacă un fermier era îngrijorat din cauza recoltelor lui, el îşi concentra rugăciunile către Loa numit „Zacă“, spiritul agriculturii. în ciuda similitudinilor dintre cele două credinţe, stăpînii francezi şi spanioli nu le-au permis acestor sclavi sălbatici să-şi practice propria credinţă tradiţională. închipuindu-şi că religia Voodoo îl venerează în fapt pe diavol, ei au interzis-o, iar pe liderii sclavilor şi pe preoţii acestora i-au bătut pînă cînd au mărturisit că ritualurile lor sînt satanice.

Cu toate acestea, credinţa Voodoo a fost practicată în continuare, în secret, în special în Haiti. Practicanţii acestei religii au ajuns chiar să împrumute cîteva aspecte ale credinţei catolice, pentru că descendenţii primilor sclavi s-au împrăştiat în tot arhipelagul caraibian. Credinţa muncitorilor din India de Vest s-a amestecat cu practicile Voodoo şi a ajuns pe pămîntul sud-american, unde foarte curînd au apărut centre ale acestei credinţe. Cel mai propice loc, din acest punct

se scrie despre tehnica masajului. Masajul se corelează bine mai cu seamă cu Qi gong, wu sku, acupunctura și cu medicamentele din farmacopeea chineză. Masajul are o bază de practicare simplă, uşoară și are o reacţie rapidă, este o ştiinţă abilă şi foarte practicabilă. În China veche, masajul se numea An Qiao An Wu sau Zhao Mu. Denumirile actuale ale masajului sînt: An No – denumire valabilă pentru toată China și pentru toți vorbitorii de limbă chineză – şi Tui Na – denumire utilizată mai ales în sudul Chinei.

Masajul are la bază teoria Medicinei Tradiționale Chineze – Sistemul Yin (Femininul) – Yang (Masculinul) şi al Celor Cinci Elemente – şi are ca scop nu numai tratarea, ci și prevenirea bolilor. El este un tip de fizioterapie foarte răspîndit. Masajul se foloseşte atît pentru vindecarea afecţiunilor interne, cît și a celor externe, a afecţiunilor O.R.L., pediatrice etc. Există și masaj pentru răni, numit „shang an me“. „Xiao an me“ se utilizează pentru tratarea părţilor mai moi ale scheletului, ligamente, zgîrciuri. Există, de asemenea, un masaj pentru oase. Masajul se aplică circular pe suprafaţa corpului pacientului. Oricît ar părea de straniu pentru neinițiați, masajul se aplică nu doar cu mîinile sau cu degetele, ci şi cu alte părţi ale corpului maseurului – antebrațele, braţele, picioarele și chiar cu corpul maseurului. Aplicarea masajului se face în anumite puncte de acupunctură ale corpului pacientului. În „Inscripţiile pe oase“ apar ideograme ca „yin“, care redă un om ce foloseşte anumite unelte pe care le aplică pe propria piele pentru tratarea unei boli. Apare, de asemenea, ideograma „fu“, care redă un om ce îşi mîngîie cu mîinile abdomenul, cu scop de autotratare prin automasaj. O altă ideogramă este „yi“, care redă un om întins pe patul de boală şi un alt om care îl diagnostichează şi îl tratează. În documente sînt mai multe legende care se referă la originile medicinei și farmaciei. Printre ele

de vedere, s-a dovedit a fi New Orleans, pentru că acolo coexistau deja trei culturi, franceză, spaniolă şi africană. Astăzi, 15% din cetăţenii acestui oraş, şi 60 de milioane de oameni de pe întregul glob, practică religia Voodoo. Mai mult decît atît, în Benin religia Voodoo a fost declarată oficială, în 1996. Cu toate acestea, ritualurile Voodoo continuă să fie învăluite în mister şi să stîrnească teamă.

Templele Voodoo sînt cunoscute sub denumirea „Hounfour“, iar cel care oficiază ceremonia este un bărbat - numit „Houngan“, sau o femeie - căreia i se spune „Mambo”. în centrul acestor temple sînt altare bogat împodobite, locuri speciale, folosite numai pentru contactul cu spiritele. întotdeauna, înainte de ceremonialuri are loc un festin şi pe podeaua templului se desenează un model specific pentru relaţionarea cu spiritul care este invocat. Dansurile şi cîntecele sînt acompaniate de pocnituri, zbîrnîituri şi tobe, numite „Tamboulas“. Şi ceremonialul începe. Unul dintre dansatori, despre care se spune că este posedat de către spirit, începe să danseze şi să se poarte precum spiritul. Un animal, de regulă o găină, o capră, o oaie, sau un cîine, este sacrificat şi sîngele este strîns şi oferit spiritului pentru a-şi potoli foamea. Deşi sînt mai puţin obişnuite, toate aceste practici sînt destinate unor scopuri nobile - solicită îndrumare şi ajutor din partea spiritelor invocate.

Magia neagră Voodoo este practicată de către „caplatas“, sau „bokors“ -vrăjitori, care aruncă blesteme şi înfig ace în păpuşi Voodoo pentru a cauza dureri şi suferinţă. Aceste practici sînt însă foarte rare, iar cei care promovează această credinţă Voodoo consideră că este o cale minunată pentru a cunoaşte şi înţelege natura umană. Şi chiar dacă ne gîndim numai la practicile care sînt puţin mai ciudate, se deosebesc ele fundamental de ritualurile evanghelice sau de cele de la începutul catolicismului? Ca şi în cazul altor mistere ale umanităţii, puţină toleranţă şi înţelegere deschide calea către descoperirea adevărului.

Zombi

Cea mai mare comunitate, dacă putem să-i spunem aşa, de zombi din lume se află în Insula Haiti din arhipelagul Caraibe. Aici mulţi ţărani localnici sînt

există povestea despre cel care a creat „cele nouă ace“, printre care se amintește cel care se utilizează în masaj. În operele marilor filozofi – Lao Zi, Zhuang Zhou/„Zhuang Zi“, Xun Zi, Mo Di/„Mo Zi“ – din Perioada „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“ și Perioada „Statelor Combatante“, sînt amintite metode de a antrena Qi Gong şi automasajul. În opera „Nan Fei Zi“ de Man Fei, acesta a relatat cum se tratează bolile de piele prin masaj. În epoca aceea erau foarte populare acupunctura, masajul, tratamentul cu plante medicinale/fitoterapia și Qi Gong. De asemenea, este foarte răspîndită combinarea între aceste patru tipuri de tratamente – acupunctura, masajul, fitoterapia și Qi Gong. Masajul este o metodă foarte utilizată în testările clinice. În renumita operă „Huang Di Nei Jing“, definitivată în Dinastia Tang și care este manualul de bază al Medicinei Tradiţionale Chineze pînă în prezent, se scrie despre originile și folosirea masajului şi efectele sale terapeutice. Masajul este original din centrul Chinei. Masajul și Qi Gong au ca scop deblocarea circulaţiei sanguine şi sînt utilizate inclusiv în tratamentele ortopedice. Renumitul doctor Hua Tue, despre care am amintit în capitolul dedicat Artelor Marţiale, nu doar că a elaborat și creat mişcările de Qi Gong – numite „wu qin xi“, dar a și dezvoltat metodologia masajului și a Qi Gong. „Joaca celor cinci animale“ se bazează pe Qi Gong. Doctorul Hua Tue a cercetat și a dezvoltat în mod special masajul.

Epoca de prosperitate a masajului este în Dinastia Tang. În această dinastie, în Administraţia publică exista o Secţie care se ocupa în mod special de masaj – în spitale, în armată etc. Masajul era considerat o ramură a ştiinţei. Pentru doctorii care se ocupau de masaj existau mai multe grade: maestru, doctor în masaj, discipol, simplu practicant/„muncitor“. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

convinşi că vrăjitori malefici, numiţi „bokors“, au puterea de a readuce morţii la viaţă, transformîndu-i într-un fel de păpuşi fără minte. Ulterior, aceşti vrăjitori îi folosesc pe bieţii nefericiţi pe post de sclavi. Printre caraibieni această idee persistă de multă vreme, mai mult chiar, te poţi întîlni frecvent cu zombii care se plimbă pe străzile insulei. Mulţi localnici cunosc membri ai propriilor familii, sau chiar prieteni care au fost transformaţi în zombi. De regulă, pentru a-i împiedica pe vrăjitori să ajungă la trupurile celor morţi, ţăranii săraci pun pe coşciuge şi pe morminte pietre foarte mari şi grele.

Realitatea este cu adevărat cutremurătoare, mai ales că nu este vorba de amestecul unor puteri de pe altă lume. Experţii psihiatrici au ajuns la concluzia că cei identificaţi în folclorul haitian drept zombi suferă de grave tulburări psihice. Unii comentatori încearcă să explice existenţa acestor zombi prin faptul că ei nu sînt altceva decît persoane cu afecţiuni în special mentale naturale, denumite astfel numai în cultura haitiană. Alţii consideră că acei vrăjitori, „bokors“, folosind resurse şi substanţe naturale sînt practic în măsură să inducă boli nervoase.

Utilizînd o substanţă chimică numită tetrodoxinăcare acţionează asupra nervilor şi care poate fi găsită în peşti -0 vrăjitorii le induc victimelor lor o stare de paralizie profundă. Familiile acestora consideră că sînt morţi şi îi îngroapă. Vrăjitorii dezgroapă morţii respectivi, îi fură şi îi readuc la viaţă cu ajutorul unei substanţe numită „datura stramonium“, sau „castravetele zombi“, care este, de asemenea, un foarte puternic drog ce acţionează la nivelul creierului. Totodată, lipsa de oxigen din coşciug contribuie la apariţia unor afecţiuni cerebrale. Mai există şi alte otrăvuri care pot fi extrase din carapacea de broască ţestoasă şi care acţionează ca un puternic halucinogen şi anestezic asupra nefericitelor victime. Cei asupra cărora se acţionează cu astfel de substanţe sînt într-o permanentă stare de transă, aparent insensibili la orice durere fizică şi, spre deosebire de ceilalţi oameni, se comportă ca şi cum ar fi sub influenţa maleficilor „bokors“. Sfîrșit

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Monahi care au purtat

flacăra învăţăturii creştine

La sfîrșitul celor 40 de zile de la Învierea Sa, Isus Christos li s-a arătat lui Petru, Iacov, Andrei, Filip și ceilalți ucenici, zicîndu-le: ,,Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mîntuit, iar cine nu, va fi osîndit”. După aceste vorbe, Domnul Isus S-a înălțat la cer și S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu. De atunci, s-au scurs secole după secole, și atîția alți slujitori ai lui Dumnezeu s-au tot perindat prin lume, purtînd flacăra învățăturii creștine. Astăzi a sosit vremea să aflăm cîte ceva despre ostenelile a trei dintre ei – Moșul Gheorghe Lazăr, de felul său de prin părțile județului Alba; monahii Atanasie și Chiril Păvălucă, alți doi fii ai Ardealului, precum și protosinghelul Iosif Crăciun, moldovean de felul său, tustrei, adunați și nevoiți în jurul și între zidurile Mînăstirii Neamțului, ctitorită de domnitorul Petru Mușat în Secolul al XIVlea, unde, cînd le-a venit văleatul, și-au găsit somnul de veci.

Rîndurile de față au fost inspirate de lucrarea ,,Moșul Gheorghe Lazăr: un sfînt al zilelor noastre”, modelul adevăratului peregrin român, scrisă de arhimandritul Ioanichie Bălan și tipărită în anul 2010 la Editura ,,Mînăstirea Sihăstria”.

Prin trăirea sa cu totul aleasă, Gheorghe Lazăr este un exemplu dintre cele mai rare în viața duhovnicească a Bisericii noastre din ultima sută de ani, care, din păcate, a fost și este populată cu atîția impostori, iubitori de arginți și de trîndăveală. Născut în anul 1946 în comuna Șușag (Alba), încă din copilărie, așa smerit, tăcut și iubitor de liniște, el s-a simțit atras de Dumnezeu. Noaptea, se ruga pe furiș în biserica satului și ziua se ascundea în biserică sau în pădure, citea Psaltirea și se ruga nemișcat în genunchi și cu mîinile ridicate la cer. La vîrsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o fată la fel de credincioasă, care i-a făcut 5 copii. La vîrsta de 37 de ani, s-a adunat cu mai mulți săteni și a plecat să se roage la Mormîntul Domnului de la Ierusalim, poate vor scăpa de sărăcie. A peregrinat prin toată Palestina și a vizitat străvechile lavre, unde se ruga nemișcat în genunchi și cu mîinile ridicate spre cer. Cu lacrimi șiroaie, el se ruga la Dumnezeu să-i ierte păcatele. A ajuns și în pustie, unde a cunoscut tot felul de călugări care se rugau necontenit și trăiau numai cu pîine și apă. Acolo a suferit și el foametea, setea, păduchii și ispitele diavolilor.

După un an, simțind că a sporit duhovnicește, a plecat la Sfîntul Munte, desculț și cu un cojoc peticit în spinare, cu Sfînta Evanghelie și Psaltirea în mînă. Zorind pe cale, rostea, cu glas tare și ochii în lacrimi, rugăciunea lui Isus: ,,Doamne Isuse Christoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. De la nimeni nu cerea nimic: nici bani, nici haine, nimic. Dormea pe unde apuca și gusta cîte ceva numai după apusul soarelui. La Athos, a întîlnit mulți călugări care l-au deprins mai bine cu rugăciunile. După 3 ani de aspră nevoință, Gheorghe Lazăr s-a întors acasă, la Șușag, la fel de sărac. În schimb, căpătase de la Dumnezeu mai multe druri: să rabde de foame și de sete, să doarmă puțin și să postească marțea, joia și vinerea, să meargă desculț prin zăpadă. Căci mireasma sărăciei și înfrînarea Îi sînt dragi lui Dumnezeu. Sporise duhovnicește, dar și îmbătrînise. De aceea lumea îi spunea Moș Gheorghe Lazăr.

La puțină vreme, și-a luat iarăși la revedere de la nevastă și de la copii și a plecat prin lume, simțind chemarea lui Dumnezeu.

– Du-te, Gheorghe, cu Dumnezeu, i-a spus nevasta. Ține calea pe care ai apucat-o și mai vină pe acasă din cînd în cînd. Sfînta Cruce să-ți ajute, roagă-te pentru mine și pentru copii...

Timp de aproape 40 de ani, a fost un peregrin neobosit, din sat în sat, de la o biserică la alta. Niciodată nu se grăbea și nu a fost bolnav niciodată. Mic de statură și cu ochii albaștri, era îmbrăcat cu cămașă și ițari din cînepă cîrpiți, și o cruce mare îi atîrna la gît. Ținea pe umeri un cojoc, și el cîrpit. Psaltirea o știa pe dinafară, dar nu o lăsa din mînă niciodată.

După ce a peregrinat prin toate mînăstirile și bisericile din părțile Sibiului, Făgărașului, Brașovului și Țara Bârsei, Moș Gheorghe a trecut Carpații pe la Brețcu și Valea Oituzului și, odată ajuns pe Valea Bistriței, s-a stabilit la Piatra Neamț. Și-a găsit culcuș în clopotnița Bisericii Sfîntul Ioan, ctitorită de Ștefan cel Mare. Noaptea, intra în biserică, își făcea rugăciunile și era fericit. Avea biserică, chilie, liniște, duhovnic. Altceva – haine, bani, căldură, hrană – nu căuta. A stat 20 de ani lîngă Biserica Sf. Ioan din Piatra Neamț. Îl iubea toată lumea pe Moș Gheorghe Lazăr, că era blînd și cucernic.

– Ce mai faci, drăguță, se adresa el oamenilor întîlniți în cale.

– Roagă-te, moșule, pentru mine, casă și copii, îl rugau oamenii și îi întindeau cîte un galben.

– Drăguță, zicea el, dă-l la săraci, așa cum ne poruncește Dumnezeu!

Destul de sugestiv este descris tabloul cu un bătrîn care își aduce aminte de o scenă cu Moș Gheorghe. Cică era iarnă la Piatra Neamț, cu viscol și zăpadă multă. Cu pieptul descheiat, fără nimic pe cap și desculț, el mergea pe stradă. A intrat într-o brutărie, unde ardea focul. Și-a pus picioarele pe jăratec. Gheața care îl jenase la mers îi cădea dintre degete, dar pe el nu-l ardea jăratecul. După un timp, s-a ridicat și, fără să spună un cuvînt, a plecat iarăși desculț prin zăpadă. Alt bătrîn, părintele Mina Prodan, își amintește că, prin 1910-1915, veneau săracii orașului la Moș Gheorghe să-i miluiască. Îi așeza pe rînduri, scotea din traistă ce căpătase și el de la alții și le împărțea săracilor, îmbărbătîndu-i și rugîndu-se pentru dînșii. El, care era cel mai sărac dintre săraci. În ce case intra el, intra și darul lui Dumnezeu – pacea, armonia, bucuria și binecuvîntarea. Moș Gheorghe își făcuse și cîțiva ucenici. Cu toții se nevoiau umblînd desculți și ținînd-o într-un post preungit. Dintre toate mînăstirile pe care le cutreiera, cel mai mult îi plăcea la Schitul Sihăstria, unde prin 1911 egumen era un fost ucenic al său, ieroschimonahul Ioanichie Moroi. La fel era primit și la Mînăstirea Neamț. – Binecuvîntează, sfinte, îi ieșeau înainte călugării...

Dar și la Sihla, Agapia, Văratec sau la Bistrița. A ajuns și la Iași, unde s-a rugat la moaștele Sfintei Paraschiva. Și în Bucovina. Rar cînd mai venea pe acasă la Șușag. Ședea o lună, dădea familiei puținii bani agonisiți, după care pleca iarăși la drum. El a prevăzut și primul război: – Luați aminte, că se tulbură lumea!...

Deși n-a fost bolnav niciodată, în 1911 Moș Gheorghe a căzut la pat, după care, chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului, călugării l-au găsit mort în chilia de lîngă Biserica Sf. Ioan din Piatra Neamț. Avea 70 de ani. L-au prohodit 50 de preoți, ierarhi, stareți, pustnici, călugări, maici și mii de credincioși. L-au îngropat în cimitirul orașului. Tîrziu, prin 1934, protosinghelul Damaschin Trofin, fostul său ucenic, i-a strămutat osemintele la Mînăstirea Văratec.

* * *

Monahii Atanasie și Chiril Păvălucă, precum și protosinghelul Iosif Crăciun sînt alți 2 slujitori ai lui Isus Christos cu care Moș Gheorghe Lazăr s-a întîlnit și s-a povățuit de bine.

În toamna anului 1909, îndemnați de Moș Gheorghe Lazăr, frații Iosif și Haralambie Păvălucă, 2 fii ai Ardealului, au venit la Mînăstirea Namțului să se călugărească. Și cum aveau inima largă, au dăruit mînăstirii toată averea lor – 350 de oi, 4 cai, 2 căruțe, 4 măgari și duium de calabalîc. Văzînd asemenea plocon, arhimandritul Valerie Moglan i-a primit în grădina Maicii Domnului, i-a dus la biserică, le-a orînduit duhovnic și, peste 1 an, i-a călugărit cu numele de Atanasie și Chiril. Această hotărîre a lor nu a fost luată întîmplător, căci, încă de copii, se deprinseseră să citească Psaltirea în fiecare zi, să mănînce zilnic și doar seara, să facă sute de metanii, să umble, vara-iarna, cu capul descoperit și să poarte veșminte aspre și sărăcăcioase, din cînepă.

Totul a mers bine cu călugăria și ciobănia lor pînă într-o zi, cînd s-au despărțit. Atanasie a rămas la stînă cu oile sale și călugăr la Neamț, iar Chiril a fost hirotonisit preot și trimis egumen la Schitul Țibulcani. De acolo, a ajuns la Sfîntul Munte, unde și-a zidit mai multe chilii și a primit în grijă frați. Asta se întîmpla pînă în 1930, cînd a și murit. Atanasie a rămas cu oile sale în pădure și cu Psaltirea în mînă. El nu dormea, ca alții, lungit pe spate, pe coaste sau pe burtă. Nu, el dormea șezînd pe un scăunel, deprindere învățată de la Moș Gheorghe. La fel ca și mersul descuț și cu capul descoperit. Ca și Christos, căci nicăieri nu scrie că ar fi purtat încălțări și capul acoperit cu ceva. Cît privește mărturisirea, părintele Atanasie se mărturisea la două săptămîni și se împărtășea la 40 de zile. Mergînd în urma oilor sale, niciodată nu lăsa să-i zboare gîndurile spre cele lumești, ci la frumusețile Raiului și la Scaunul Judecății de Apoi.

Așa a petrecut multnevoitorul și preaînțeleptul Atanasie, ostaș al lui Christos, în mîngîiere, ascultare, post aspru, priveghere de noapte și osteneală de zi, în cîntare de psalmi, tăcere și golătate. Nimenea nu era mai sărac precum el. Și nimenea nu purta haine mai rupte. Călugărul Atanasie Păvălucă s-a mutat la Domnul în anul 1955.

Între 1925 și 1944, protosinghelul Iosif Crăciun (1864-1944) a strălucit în obștea Mînăstirii Neamț. Un alt mare duhovnic care a continuat opera înaintașului său, arhimandritul Calistru Gheorghiu. Originar din satul Gârcina – județul Neamț, el a ucenicit pe lîngă pomenitul Moș Gheorghe. În 1913, pe cînd avea 49 de ani, s-a călugărit la Mînăstirea Neamț. Apoi s-a făcut monah și s-a pustnicit prin pădurile de lîngă Schitul ,,Icoana Veche”. Îl chinuia gerul, căci umbla desculț și cu capul gol. Îl chinuiau gîndurile negre, foamea și nălucirile. Dar le biruia pe toate prin rugăciune și răbdare. Căpătase darul de a izgoni duhurile rele din oameni (epilepsia și muncitul diavolilor) prin post negru, cititul Psaltirei și rugăciuni ziua și noaptea. Spovedea lumea și o îndemna la post și rugăciuni. La sfinția sa veneau și oameni cu mari frămîntări sufletești, deznădăjduiții, cei cu păcate grele, bolnavii de tot felul. Și pentru aceasta, făcea totul să-i cîștige duhovnicește. Dădea sfaturi de mîntuire. Tot timpul, chilia sa era plină. Bătrîn, slab, adus de spate, albit și îmbrăcat cu o dulamă veche, el se oprea la fiecare bolnav și îi adresa cuvinte de îmbărbătare, cum că Dumnezeu e darnic și are grijă de toți. Trebuie doar să-I cerem, și ne va da. Tot ce aduna de la bolnavi dădea la mînăstire.

PAUL SUDITU

Racla cu moaștele Sf. Gheorghe Pelerinul

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Poveşti şi blesteme pe drumul ce duce spre ,,Agapia cea tăinuită de lume” (I) Aºa vă place istoria?

Vă invităm să îl însoţim pe reporterul Ion Tic al revistei ,,Ilustraţiunea Română” într-o vizită pe care a făcut-o în primăvara anului 1938 la ,,frumoasa Mînăstire Agapia cea tăinuită de lume, păstrătoare a unui important tezaur de artă bisericească şi a unei străvechi tradiţii monahale de înaltă şi pilduitoare spiritualitate”.

Drumul din Piatra Neamţ pînă la frumoasa mînăstire ascunsă în munţi ,,nu este tocmai uşor dacă te încăpăţînezi să mergi cu un vehicul, altul decît autobuzul C.F.R. care te duce la mînăstire numai în timpul verii şi mai ales dacă nu îţi propui să te opreşti ici şi colo ca să revezi eroii lui Ion Creangă, întruchipaţi sub alte feţe, şi să asculţi legendele şi poveştile care au făcut faima drumurilor care duc în munţii Neamţului”.

Un localnic ,,cu mustăţi roşcovane” îi descrie în cuvinte simple, dar sugestive, reporterului Ion Tic ,,topografia drumului” ce duce spre mînăstire şi îi destăinuie cîteva dintre poveştile locului:

,,Drumul este destul de frumos şi, dacă vrei să-i cunoşti splendoarea şi să ajungi la timp la mînăstire, trebuie să te scoli dis de dimineaţă – spuse roşcovanul care începu să-şi răsucească ţigara scoasă dintr-o tabacheră bătrînească. Este bun şi pentru că a fost de curînd reparat şi – cu o maşină voinică – ajungi tocmai bine. Prin Dobreni, Bodeşti, Bălţăteşti, pe drumul care duce spre Tîrgul Neamţ, ajungi la cotitura care îndreaptă în ascunzişul brădetului care adăposteşte Agapia. Vreo 38 de kilometri crestaţi de dealuri şi coline frumoase… De la Piatra urci «pieptul balaurului», cel mai de seamă dintre dealuri şi poate cel mai anevoios. Un deal frumos de care se leagă şi o legendă frumoasă. Roşcovanul zîmbi cu înţeles ca şi cînd ar fi vrut să mă ispitească să-l ascult. Mai răsuci cîteva ţigări din tabachera din carton presat şi lăcuit – cum erau pe vremuri – mă privi cu ochii aceia blînzi şi buni ai moldovenilor sfătoşi şi prinse firul întrerupt:

- În pieptul dealului a trăit multă vreme un balaur cu şapte capete şi cu limba de foc. Bătrînul din Pipirig care mi-a povestit şi mie întîmplările petrecute pe aceste meleaguri îmi spunea că într-o seară, pe cînd încerca să urce dealul, a văzut balaurul ieşind din ascunzătoare

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (16)

Înainte de toate trebuia ,,neutralizat“ Dewey. Sarcina aceasta i-a fost încredinţată generalului Marshall. „Pe la sfîrşitul lunii octombrie – notează Robert Sherwood în Memorialul lui Roosevelt –Hopkins a aflat de la generalul Marshall o poveste uluitoare. O persoană care făcea parte, după cît se pare, din Serviciile Secrete ale armatei îi spusese lui Dewey că, înainte de Pearl Harbor, Statele Unite izbutiseră să descifreze codurile secrete ale japonezilor, iar Marshall îi scrisese lui Dewey, avertizîndu-l că darea în vileag a acestui fapt avea să constituie un dezastru“. Hotărît, generalul Marshall se dovedea a fi un mare strateg. Şi nu numai pe plan militar. În realitate, adevăratul fond al problemei îl constituia afacerea mesajelor magice. În cazul în care membrii Congresului – şi opinia publică –ar fi aflat că Washingtonul avusese cunoştinţă zi de zi de toate proiectele japonezilor, nici un american n-ar mai fi înţeles de ce s-a lăsat fără nici o ripostă ca forţele japoneze să atace Pearl Harbor. Faptul că i s-a comunicat adversarului Dewey această informaţie de importanţă capitală, făcîndu-se totodată apel la patriotismul lui de american aflat în război să nu se folosească de el,

Schitul Agapia Veche

şi că l-ar fi înghiţit, desigur, ca pe un pui de găină, dacă nu s-ar fi înapoiat la Piatra, în fuga cea mare, făcînd tot timpul semnul crucii. Balaurul păzea dealul dintr-o poruncă mai presus de închipuirea noastră. El aţinea calea necredincioşilor care încercau să urce, cu gînduri rele drumul de munte spre mînăstirile de maici ascunse în munţi, poate tocmai pentru a le feri de sgomotul şi nimicurile lumii… Un fel de paznic uriaş, jumătate şarpe, jumătate om, cu trupul acoperit de solzi ascuţiţi ca lancea, care se cuibărise tocmai în locul care despărţea cele două lumi: a credincioşilor retraşi în schituri şi mînăstiri şi a oamenilor de rînd înecaţi în păcate.

Cu «balaurul» mamele îşi speriau copiii neascultători. Dar balaurul nu mînca copii, pentru că ei nu erau păcătoşi, cum sîntem noi, oamenii… Cîteodată, la asfinţit de soare, după toacă, cei care urcau pe Cosla puteau vedea un nor de flăcări care ieşea din dealul pe care stăpînea balaurul: era ceasul în care ciudatul şi fiorosul paznic ieşea din ascuzătoare ca să se răcorească, pentru că, după cum spun bătrînii, balaurul îşi culca cele 7 capete în cazane cu cărbuni aprinşi. Se spune că cei care plecau cu gînduri curate spre mînăstire nu aveau a se teme de nici un rău. Ba din contră, balaurul care lucra uneori nevăzut le venea într-ajutor. Aşa se zice de un car plin cu drept credincioşi, copii şi merinde, care se adîncise dincolo de butuci în drumul desfundat de pe deal şi pe care zece boi nu l-ar fi putut scoate, că ar fi fost scos de balaur, care l-a săltat cu un vîrf de coadă.

iată într-adevăr o manevră demnă de Machiavelli. Candidatul era un patriot. Aşa că n~a pomenit niciodată de maşinile purpurii.

La 7 noiembrie 1944 Roosevelt a fost reales. Democraţii aveau din nou majoritatea în Congres. Existau toate condiţiile ca afacerea Pearl Harbor să fie reluată, în împrejurări mai puţin periculoase pentru putere. Iar s-au întrunit comisii, şi militare, şi navale. Şedinţa de deschidere a lucrărilor a avut loc exact la o lună după moartea lui Roosevelt, în aprilie 1945. America plîngea pierderea preşedintelui. Se înţelege că cei care ar fi vrut că aducă acuzaţii prea precise n-ar fi fost bineveniţi. Comisiile au hotărît să i se trimită felicitări lui Marshall, au jurat că Kimmel era un mare vinovat, i-au blamat pe Short şi pe Stark. Nici o clipă însă n-a fost vorba de comandantul suprem al forţelor armate, adică de Franklin D. Roosevelt.

La 15 noiembrie 1945 avea să se întrunească comisia de anchetă mixtă a Congresului (şase democraţi şi patru republicani). Lucrările ei aveau să dureze pînă la 31 mai 1946. Atunci s-a vorbit, pentru prima dată, de maşinile purpurii. Atunci a aflat publicul, pentru prima dată, că încă din vara anului 1941 mesajele ultrasecrete ale japozilor fuseseră cunoscute la Washington, la Manilla şi chiar și la Londra..., numai la Pearl Harbor nu. Au

Se zăresc căscioarele din Dobreni şi turla bisericii în care este îngropată o nepoată a lui Leon Bogdan. Străbatem Dobrenii cu căscioarele răsfirate, mai toate respirînd, fără putinţă de tăgadă, specificul gospodăriilor moldoveneşti. De aici, maşina, ca şi cînd s-ar fi speriat de balaur, goneşte spre Bodeştii Neamţului, dar de departe ne înfăţişează decorul minunat al albelor căscioare, presărate la întîmplare, în amestecul de pomi şi verdeaţă. De la Bodeşti, drumul se abate spre răsărit, pînă la Crăcăoanii, care-şi răsfiră căsuţele curate pînă departe. Poposim aici cîteva minute. Un ochi deprins să pătrundă lucrurile la prima vedere poate observa cu usurinţă miracolul care s-a înfăptuit şi aici ca şi în restul ţării: căsuţele sînt văruite, împrejmuite, şanţurile curăţate, oamenii avînd doar o singură preocupare: munca. La marginea drumului ne întîmpină un bătrîn cu sprîncenele stufoase. Omul face palma streaşină şi ne măsoară, de sus pînă jos. Pare nedumerit de popasul nostru tocmai în faţa bătăturii lui. Moşneagul, încă voinic pentru anii pe care-i poartă în spinare, este un răzeş cu «duhul blînd şi vorba mieroasă», care te cîştigă de la prima vorbă. Legarăm capătul unei convorbiri în care bătrînul amestecă numele cîtorva feciori şi fete care s-au retras în mînăstiri, fără ca cineva să-i fi îndemnat să părăsească lumea noastră plină de păcate...

- Poate că vecinătatea mînăstirilor…

- Cîtuşi de puţin. Este drept că sîntem un fel de «prag al mînăstirilor» care, ceva mai departe, se ţin lanţ, dar nimeni n-a îmbrăţişat viața monahală decît dintr-o chemare lăuntrică – cine ştie – poate chemarea Celui de sus... Din trupul familiei noastre s-au desprins destule mlădiţe care au luat, din fragedă tinereţe, drumul călugăriei.

- Cunoaşteţi mînăstirile din Munţii Neamţului?

- Cîteva…

- Păcat. Să le vedeţi – dacă vă duceţi pentru aceasta – pe toate… Este tot ceea ce avem mai frumos şi mai sfînt din trecutul nostru cu adevărat românesc. Dacă veţi răscoli cenuşa vremei, veţi găsi ctitorii de domni moldoveni şi de boieri drept-credincioşi care au ascuns cu grijă, în această parte muntoasă, comoara de credinţă strămoşească a neamului. Pare că anume le-au pitit de necredincioşi, năvălitori sau războinici…

- Şi totuşi războinicii s-au apropiat destul de mult…

- De, ce să spun... Aproape de noi sînt Războienii. Ştiţi… luptele…“.

(va urma)

Sursa: Art. „Mînăstirea Agapia”, Ion Tic, Revista „Ilustraţiunea Română”

fost audiaţi nenumăraţi martori. Au fost confruntate tone de documente. Pînă la urmă, de pe urma acestor interminabile întruniri au rezultat treizeci şi nouă de volume mari, care n-aveau să fie însă niciodată parcurse decît de vreo cîţiva zeci de cititori. Majoritatea democrată şi minoritatea republicană ţinuseră să se despartă. Pentru majoritatea democrată, preşedintele Roosevelt, secretarul de stat Cordell Hull, împreună cu celelalte autorităţi „făcuseră tot ce le-a stat în putinţă ca să împiedice războiul“. Răspunderile dezastrului trebuiau puse ,,pe seama erorilor de raţionament ale comandanţilor militari din Hawaii, de la secţia planuri, sau de la Biroul 2 al statului-major al armatei sau al marinei, şi nu pe seama neîndeplinirii îndatoririlor lor“. Cît despre minoritatea republicană cititorul nu trebuie să uite că Roosevelt făcea parte din partidul democrat –aceasta acuza pe toată lumea: pe Roosevelt, pe Stimson, pe Knox, pe Marshall, pe Stark, precum şi pe adjuncţii ultimilor doi, în fine, pe Short și pe Kimmel. Tuturor acestora ea le reproşa că nu s-ar fi achitat cum trebuia de obligaţiile lor şi-şi rezuma părerea în următoarele cuvinte: „Dacă Pearl Harbor n-a fost anunţat din timp şi gata să se apere la vreme, asta se datorează faptului că cele două grupe de autorităţi independente – cei de la Washington şi comandanţii flotei şi ai bazei navale – nu şi-au îndeplinit rolul pînă la capăt. (va urma) ALAIn

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (9)

Eșecul din Afganistan – moartea ambiției americane (2)

(urmare din pag. 1)

În continuare, prefigurînd viitoarele acțiuni ale SUA în această parte a lumii, Florian Gârz conchide: ,,Războaiele «fără sfîrșit» și, mai ales, fără nici un rezultat – purtate de către SUA și de aliații săi – ar putea determina Statele Unite să se retragă din acea zonă”.

În sprijinul concluziei de mai sus autorul aduce o afirmație a fostului președinte al SUA, Donald Trump, care, în octombrie 2015, cînd a decis să retragă efectivele americane din nordul Siriei, a declarat, cu năduf: ,,Să se mai lupte și alții prin nisipurile însîngerate din Orientul Mijlociu!”. Și tot președintele american a ,,deplîns” în repetate rînduri cheltuirea de către SUA a peste 8 trilioane de dolari pentru declanșarea și purtarea războaielor din regiune. Bineînțeles, Trump nu ne spune și cîte trilioane de dolari au scos Statele Unite de cînd au ocupat Orientul Mijlociu și pînă în prezent... Desigur, pe noi nu trebuie să ne impresioneze așazisa văicăreală a conducătorilor americani, care, atunci cînd au conceput și ordonat aceste acțiuni au știut din capul locului în ce aventură aruncă Statul american. Cît privește ,,răspîndirea democrației” în Orientul Mijlociu, trîmbițată de George W. Bush, cînd a agresat și a cucerit Irakul, în 2003 – rezultatele s-au dovedit catastrofale. După 20 de ani de război perpetuu, cu imense pierderi irecuperabile, eșecul obiectivelor urmărite de către SUA în Afganistan s-a dovedit a fi total. Mai mult, talibanii care sînt dușmanii de moarte ai prezenței americane în Afganistan și care nu au putut fi nimiciți, au ajuns să negocieze, ,,de la egal la egal”, cu forțele americane de ocupație. Astfel, după ce, în 2019, americanii s-au angajat în negocieri oficiale cu talibanii, la 14 februarie 2020 între cele două tabere s-a încheiat o înțelegere privind ,,reducerea gradului de violență” dintre cele două forțe.

Acest act nu era altceva decît recunoașterea în fața opiniei mondiale a slăbiciunii părții americane, nu era decît începutul sfîrșitului războiului NATO împotriva unui Stat islamic despre ale cărui religii și al cărui mod de viață noi, europenii, și nici americanii, nu cunoaștem (și nu înțelegem) mare lucru. De altfel, analiștii militari descoperiseră chiar în această perioadă de incertitudini pe frontul din Afganistan un fapt cu semnificații clare: constatînd că o victorie împotriva războiului insurecțional purtat de talibani este imposibilă, americanii au schimbat total strategia. Trupele americane și aliate s-au retras din zonele de operații, misiunea distrugerii forțelor talibane fiind încredințată armatei și forțelor de poliție aparținînd Statului afgan, iar militarii americani și-au asumat rolul de instructori.

Ca și în alte operații militare majore, înfierbîntați de mirajul unei victorii rapide, strategii americani au scăpat din vedere, la conturarea ecuației inamicului, reacția unei armate naționale atunci cînd o forță militară din afară (fie ea și de sorginte americană) își pregătește rolul criminal, acela de a lupta și descărca arma împotriva propriului popor. Concret, Statele Unite – în viziunea

strategiei de mai sus – au alocat 10 miliarde de dolari pentru echiparea și instruirea unei armate afgane cu un efectiv de 24.000 de militari, și a unei forțe de poliție și securitate cu un efectiv de 160.000 de membri. În naivitatea lor, exacerbată de gîndul răzbunării, liderii de la Washington au crezut că armata și poliția vor prelua ,,războiul anti-insurecțional” împotriva talibanilor, astfel determinîndu-i pe afgani să se măcelărească între ei pentru interesele americane.

Cum s-au petrecut lucrurile în realitate, vom citi în cele ce urmează.

Haosul după 20 de ani

Statele Unite ale Americii au invadat Afganistanul în octombrie 2001, la scurt timp după atacul terorist de la 11 septembrie același an, alungîndu-i de la putere pe talibani, pe care i-a acuzat că îi adăpostesc pe Osama bin Laden și alți lideri alQaeda, care au organizat acel atac. După 20 de ani au plecat cu coada între picioare, lăsînd forțele militare și pe cele de poliție afgane să le preia funcțiile, păstrînd Statul sub această formulă, adică fără talibani la conducere. La începutul retragerii trupelor americane și aliate din Afganistan, în luna mai 2021, guvernele de la Washington și Kabul erau încrezătoare în privința capacității (și motivației) armatei afgane de a se opune unei viitoare ofensive talibane. Acest optimism era generat, în principal, de doi factori esențiali: armata și poliția afgană dispuneau de o forță de peste 300.000 de militari, dotarea fiind cu mult superioară celei a talibanilor. Privită prin prisma celor două atuuri, armata afgană părea de neînvins.

de saturație a trăirii numai cu arma la picior a unor mari efective de afgani, membri ai armatei și ai poliției naționale. La urma urmei, vorbind din punct de vedere uman și al intereselor generale ale poporului afgan, de a reconcilia pacea internă, poate că a fost mai bine procedîndu-se astfel, lipsind țara de alte mii de victime și de distrugeri. Cine a fost atent la desfășurarea acțiunilor pregătitoare retragerii trupelor NATO din Afganistan sigur nu a ratat informația potrivit căreia talibanii începuseră negocierile cu forțele locale, pentru capitulare, cu mult înainte de declanșarea ofensivei lor din luna mai.

Realitatea a fost cea pe care o știm, cea pe care presa și televiziunile au prezentat-o pe larg, cuprinzînd scene în care talibanii nu au întîmpinat nici o rezistență, înaintarea acestora spre capitala Kabul făcîndu-se fără cunoscutele încercări de rezistență și aspectul lugubru al șoselelor pe marginea cărora se înșirau cadavrele luptătorilor răpuși. Fiind martori la reacția armatei naționale afgane, care fie n-a opus nici o rezistență, fie a fugit din calea talibanilor, unii analiști ai acestui aspect ciudat au explicat atitudinea acestora printr-un grad înalt de corupție, care macină armata afgană de mai mulți ani, precum și prin comanda mediocră și lipsită de responsabilitate, la toate nivelurile instituției militare. Deși sînt de acord cu aceste motivații cred că, pentru a ne păstra într-o grilă normală de veridicitate a redării acestui fenomen (care s-a manifestat și cu soldații români ardeleni, care erau concentrați în armata austro-ungară, în timpul Primului Război Mondial, care dezertau și se înrolau în Armata Română, neputînd trage asupra fraților lor români) nu trebuie să abandonăm cauzele de ordin naționalist și moral sau, pur și simplu,

Totuși, drama poporului afgan, după 20 de ani de atmosferă de război, dramă de care se face vinovat guvernul american de la Washington, a fost una reală, chiar dacă profunzimea acesteia a fost amplificată și de forțele politice și administrative locale. În timpul ofensivei forțelor talibane, paralel cu retragerea forțelor NATO din Afganistan, și în condițiile întîmpinării unei rezistențe egală cu zero din partea armatei și poliției afgane, tabloul acestei țări debusolate arăta groaznic: președintele Ashraf Ghani a fugit din țară; sute de mii de oameni își părăseau locuințele, mulți ajungînd în capitala Kabul sau în statele vecine; afganii care au lucrat pentru administrația centrală sau cei care au colaborat (în diferite raporturi de serviciu) cu forțele de ocupație se grăbeau să le ceară acestora ajutorul pentru a putea fi extrase din Kabul și transportate la aeroport, de unde să fie transportate în afara Afganistanului; părăsirea Kabulului de către personalul diplomatic, grăbit să ajungă la aeroport pentru a fi în siguranță. Acest tablou atît de incoerent ,,pictat”, derulat într-un ritm contra cronometru, va rămîne ,,expus” în ,,Muzeul” Istoriei contemporane ca o vitrină a rușinii începutului de Secol XXI, spre aducere aminte a viitoarelor generații despre cum, dorind să implementeze democrația lor și în alte părți ale lumii, Statele Unite a torturat un popor timp de 20 de ani, după care l-a părăsit, făcîndu-și autocritica în mod public. Acestea fiind limitele dezvoltării actualului subiect ,,Afganistan”, nu putem preconiza în mod cert ce turnură vor lua evenimentele peste o lună, peste două sau peste un an...

Un proces amînat

Cîtă ipocrizie! Cîtă lipsă de decență și de empatie din partea unui șef de Stat! Care șef de Stat? Joe Biden, președintele SUA. După ce a bulversat Europa, supărîndu-și colaboratorii din NATO, care au avut forțe

militare desfășurate în Afganistan (pentru retragerea prost planificată), președintele Statelor Unite, tocmai pentru a ,,justifica” abandonarea Afganistanului, șterge cu buretele propria deviză a politicii de la Washington – aceea de ,,democratizare” și de modificare a cursului unor națiuni și popoare. Astfel, ipocrit, declară: ,,Misiunea noastră în Afganistan nu a fost niciodată menită să construiască o națiune (n.a.: aici are dreptate –s-o demoleze, nu s-o construiască!). Nu a fost niciodată menită să creeze o democrație centralizată unificată”, adăugînd că singurul obiectiv, valabil și astăzi și întotdeauna, este acela de a împiedica comiterea unui atac terorist pe teritoriul american.

Formidabil raționament!

Formidabilă motivațiune!

Astfel trebuie să gîndească un șef de Stat!

Cu un mic ,,amendament” – o întrebare neutră: ,,De ce nu-ți aperi teritoriul american în fruntariile acestuia, și invadezi și ocupi o țară timp de două decenii, chipurile – pentru a-ți apăra America de teroriști? Nu cumva vrei să urmărești pe potențialii teroriști încă din fragedă pruncie, din fașă? Încerci să aplici pe fundulețul unui pruncuț afgan ștampila de «terorist» sau una de «prieten»?”. Știu, îmi veți aminti că tot în acest serial am scris despre ,,războiul preventiv” inventat de SUA pentru a se ,,apăra” de eventuale atacuri. Da, dar cu o mică diferență de înțelegere: nu a se ,,apăra”, ci a ,,ataca”!

Vorbim și scriem de 20 de ani despre atentatele de la 11 septembrie 2001 și de urmările acestora, la scară mondială, cu exemplificarea, în primul rînd, a Statelor Unite ale Americii – acestui eveniment urmîndu-i și tragedia Afganistanului comprimată în cele două episoade de pînă acum ale prezentului serial jurnalistic. Vorbim și scriem, dar adevărul după care alergăm să-l prezentăm publicului în lumina lui reală stă mereu sub obroc. Dacă pînă acum am exploatat datele din comunicatele oficiale americane, precum și din declarațiile martorilor, încercînd să creionăm tabloul lui 11 septembrie urmat de suita de 20 de ani de lupte în Afganistan, iată că s-a ivit prilejul să putem avea acces la o parte din documentele actului de la 11 septembrie, documente declasificate ca parte a unui ordin al președintelui american Joe Biden. Documentul despre care este vorba se referă la contactele pe care terortiștii le-au avut cu persoane saudite din Statele Unite, cu toate acestea documentul în cauză este incert, deoarece nu oferă dovezi clare ale unei posibile implicări a guvernului din Arabia Saudită în proiectul atentatului asupra obiectivelor cunoscute. FBI, finalizînd ancheta asupra atentatului de la 11 septembrie 2001, aceasta fiind centrată pe presupusul sprijin logistic care ar fi putut fi oferit teroriștilor de către un angajat al Consulatului saudit din Los Angeles și de un presupus spion al regatului arab din același oraș (li se comunică și numele în document), președintele american a ,,dezlegat” declasificarea unei părți din dosar.

Pentru că problematica ,,descoperirilor” făcute de FBI nu are certitudinea realului nici după 20 de ani de la începerea anchetei, mă voi abține să produc comentarii pe această temă. Rămînînd în acest palier al descoperirii judecării

și condamnării vinovaților pentru atentatele de la 11 septembrie 2001, mi se pare demn de comentat cazul celui care este considerat de Statul american ,,creierul atentatelor”, inginerul pakistanez, cu studii în SUA, Khalid Sheikh Mohammed. În SUA acesta este catalogat drept comandant operațional al rețelei teroriste al-Qaeda, orchestratorul celor cîteva zeci de comploturi și atentate din întreaga lume, în urma cărora au rămas victime umane numeroase, după cum relatează USA Today. Ceea ce este curios în legătură directă cu acest personaj este faptul că, de aproape 20 de ani de cînd a fost capturat (2003), el este tăinuit de către justiția americană, fără a-l aduce măcar o dată în fața instanței, deși s-a reiterat de mai multe ori, cu diferite prilejuri, că se va realiza acest lucru.

Khalid Sheikh Mohammed (potrivit unui Raport al Senatului american privind programul de tortură al CIA) a fost supus de 187 de ori simulării înecului și altor tehnici de ,,integrare îmbunătățită”, astfel cum le-a numit administrația Bush. Problema devine și mai încurcată dacă ascultăm ce spun avocații apărării care au pornit de la ideea că Mohammed și ceilalți suspecți nu ar putea avea parte niciodată de un proces echitabil. Chiar primele mărturisiri făcute în închisoarea de la Guantanamo, prin care a recunoscut că este responsabil pentru ceea ce s-a întîmplat la 11 septembrie, nu contează pentru avocați, considerînd că toate dezvăluirile sînt rodul supunerii arestaților la tortură. Ca suspansul să fie și mai de nepătruns, au intervenit dereglări și în personalul implicat în a face lumină în acest caz unic în analele jurisdicției americane: cel puțin cinci judecători s-au schimbat de la începutul procesului, în urmă cu nouă ani.

teritoriu, alți peste 20.000 fiind răniți. În același război și-au pierdut viața și un număr de circa 1.145 de militari ai trupelor aliate (dintre aceștia, 27 au fost români). Din acest conflict ce părea, la un moment dat, interminabil, cel mai mult au avut de suferit cetățenii afgani, numărul morților acestora fiind de 66.000 (militari) și 48.000 (civili), conform unui comunicat al Biroului Inspectoratului General Special pentru Reconstrucția Afganistanului. Nu-i putem uita nici pe răniții afgani: 75.000.

Este ceva normal cînd contribuabilul american își manifestă nemulțumirea la aflarea sumei imense cheltuite de Statul american în cei 20 de ani de lupte inutile și de riscuri asumate în mod stupid: așa cum arată Institutul Watson al Universității Brown din Providence, suma totală este de 2.313 trilioane de dolari, revenind pentru fiecare zi cîte 300 de milioane de dolari. La acest capitol se încadrează și armamentul, muniția și tehnica de luptă abandonate de americani în Afganistan. Conform unui grafic publicat de cotidianul britanic The Sunday Times, cantitatea uriașă de armament care a intrat în posesia talibanilor după retragerea americanilor este estimată la o valoare de 85 de miliarde de dolari. Concret, cîteva exemple: 8.000 de camioane, 169 de transportoare blindate, 109 elicoptere, 56 de avioane, peste 64.000 de mitraliere, 176 de piese de artilerie.

Jurnaliștii britanici semnalează faptul că americanii și-au abandonat armamentul greu, deși ar fi avut suficient timp să-l ia cu ei, în condițiile în care retragerea a început cu mult înainte ca talibanii să cucerească întreaga țară. Ce să-i faci? În loc de retragere cu torțe, a fost o retragere cu... fuga!

La începutul lunii septembrie, după 15 ani de la transferul la Guantanamo, Mohammed s-a întors din nou în instanță, dar procesul real tot va trena. Invocînd diferite articole de lege, avocații apărării se opun, în continuare, unor proceduri care, susțin ei, ,,le-ar priva clienții de un proces echitabil, și publicul american de un verdict transparent, corect și legitim”.

America pierde! România pierde?

Dacă în 2001 Statelor Unite nu le-au trebuit mai mult de două luni pentru a-i alunga pe talibanii aflați la putere în Afganistan, cam tot de aceeași unitate de timp au avut nevoie, după 20 de ani de așteptare, să se reinstaleze la Kabul. Astfel, după două decenii de participare la cel mai lung și costisitor război purtat de Armata americană pe pămînt străin împreună cu camarazii lor din armatele țărilor NATO venite în sprijinul americanilor, aceștia s-au retras, lăsînd în urmă un adevărat haos, care se va resimți mult timp de aici înainte.

Bilanțul acestui act samavolnic din partea statelor invadatoare este imens, cu toate că este comensurat cu aproximație în multe componente ale acestuia. Conform presei de peste Ocean, în cei 20 de ani, un număr de peste 800.000 de militari americani s-au perindat în taberele din Afganistan, peste 2.400 dintre aceștia pierind în acest

Armata română, în cîrdășie cu cea americană (și cu alte forțe din NATO), a împărtășit aceeași soartă tristă, retrăgîndu-se într-un mod rușinos dintr-un teatru de luptă în care n-ar fi trebuit să pună niciodată piciorul. Din anul 2002 și pînă în momentul retragerii, peste 32.000 de militari ai Armatei României au participat la misiunea din Afganistan, în serii de cîte 6 luni, încadrînd mai multe formații și forțe operaționale și de altă natură. Pe 21 iulie, la ceremonia de întoarcere, organizată în Piața Arcul de Triumf, în prezența șefului Statului și a altor oficialități, militarii au fost primiți ca niște eroi. Ce-a pierdut România în acest război care nu a fost al nostru? În afară de cei 27 de militari morți și de traumele celor 227 de răniți, despre costul material nu știm nimic, deși, pe 25 august 2021, în ședința CSAT a fost analizată situația din Afganistan și implicațiile acesteia pentru interesele României, însă subiectul principal s-a referit la rezolvarea fugii din Kabul, cu evidențierea celulei de criză care a reușit evacuarea a 49 de români și a 7 cetățeni străini din țări aliate și partenere.

Ceea ce era mai important să aflăm – consecințele eșecului din Afganistan, unde Țara noastră a avut o susținută angajare militară și politică, pe parcursul a două decenii – ne-a fost servit la finalul Comunicatului, așa, ca într-o lecție politică, pe vremuri ceva frumos, bun de pus în ramă: ,,Membrii CSAT au concluzionat că gestionarea consecințelor situației din Afganistan pe termen scurt, mediu și lung, inclusiv sub aspectul lecțiilor învățate, va reprezenta unul dintre aspectele importante ale unei bune cooperări practice, în complementaritate, între NATO și UE, iar România va participa la acest efort”.

A întrebat cineva, vreodată, Poporul Român – dacă este dornic de acest efort? A întrebat cineva, vreodată, Poporul Român – dacă vrea să-i fie alături Armatei americane în ambiția SUA de a dirija popoare și națiuni? Desigur – NU! Astfel n-ar fi existat pagina neagră a Istoriei Armatei Române, scrisă în Afganistan, între anii 2002 și 2021... (va urma – ultimul episod)

Khalid Sheikh Mohammed, după capturare

„Napoleon al viorii” - 239 de ani de la naştere Niccolò Paganini: „Am cîntat şi toate calomniile s-au transformat în laude”

A fost o minune a timpului său şi n-a putut fi egalat pînă acum. A scos din vioară tot ce exista mai suav. Pentru arcuşul său vrăjit, era acelaşi lucru dacă vioara are patru coarde sau doar una. Cu siguranţă, datorită viorii Guarneri, a rămas un geniu al muzicii.

În Genova, pe o stradă mică, îngustă şi întunecată, într-o casă cu un îngeraş şi un altar între ferestre, locuia familia Paganini. În 28 octombrie 1782, preotul parohiei înregistrează naşterea celui care va deveni gloria oraşului, a Italiei, geniul omenirii. Pe la şapte ani, tatăl băiatului i-a arătat primele noţiuni de vioară. Copilul se dezvoltă în umbra camerei, cu ochii fixaţi în caietul de note, cu fruntea încreţită şi cu trupul chircit pe vioară. Pieptul său rămîne strîmb, umărul stîng mai sus, dînd impresia că mîna dreaptă e mai lungă decît cealaltă. La 10 ani, băiatul devine elevul violonistului Giacomo Costa, la catedrala San Lorenzo din localitate. Compune prima sonată pentru vioară, iar la 11 ani susţine primul concert la biserică. Cronicile elogioase îl numesc ,,Napoleon al viorii”. Ca să obţină sunete noi, tonuri duioase, micul virtuoz lungeşte arcuşul, întrebuinţează corzi groase.

clădiri monumentale, dotat cu cele mai frumoase teatre din lume, şi dă concerte. Teatrul ,,Scala” avea 3.500 de locuri, era de mult celebru, iar Niccolò Paganini cîntă ,,La Streghe”. Un ziar din Leipzig titra: „Toată lumea aleargă să vadă şi să-l asculte pe acest mag. Paganini este fără îndoială cel dintîi şi cel mai mare violonist din lume” (Allgemeine Musikalischee Zeitung, 1814).

,,Am avut grijă să nu fac rău nimănui”

Un diavol şi un înger al viorii

Cînd soseşte la Paris, Berlioz era în mare vogă. Liszt trăia de cîţiva ani pe acolo, Chopin intra în lumea Parisului, abia în 1831. În arta viorii, Paganini întrunea în persoana sa interpretul, virtuozul şi compozitorul. Era ,,un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei sale în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz, care face să se creadă în puterea vrăjilor” (Theophile Gautier).

Muzicienii epocii au căutat să explice arta lui, i-au cercetat compoziţiile, gîndind că ar fi trebuit să descopere un secret paganian în care ar sta vraja care topea inimile cucoanelor şi hipnotiza bărbaţii.

Între viaţa de curte

şi prinţesele care-l adoră

În 1805, sora lui Napoleon, Elise, căsătorită pe fugă de împărat, devine prinţesă de Lecca, oraşul faimos datorită petrecerilor populare. Prinţesa nu era frumoasă, ducea o viaţă imorală şi era înconjurată de artişti. Dă strălucire Curţii ei prin întemeierea unui teatru şi angajarea unei orchestre. Niccolò îşi ia vioara sa Guarneri, ajunge la Lecca, se înscrie la concursul pentru postul de dirijor, la Curtea Elisei. Prinţesa se îndrăgosteşte de violonist, iar dragostea lor urcă la cote sufleteşti incendiare, pentru o vreme. Violonistul se plictiseşte de dragostea prinţesei, de viaţa de curte şi de salon și profită de împrejurare, cerînd un concediu pentru turnee. La Livorno găseşte o lume fără etichetă. Intră în scenă, calcă într-un cui, iar atunci cînd vrea săşi potrivească vioara, lumînările cad de pe pupitru, iar publicul rîde zgomotos. La primele măsuri i se rupe coarda ,,mi”, iar Paganini cîntă pe trei coarde ,,Sonata Napoleon”. Aplauze furtunoase la final.

Paolina, sora mai mică a lui Napoleon, de o frumuseţe rară, pe care împăratul o izolase la Torino, îşi petrece timpul în serbări fastuoase. Ca să atragă lume, îl aduce pe Paganini la curtea sa. Relaţia lor de dragoste se derulează în mare taină şi mister. Din nou, împăratul Bonaparte îşi mută sora la Florenţa, ca ducesă de Toscana. Oraşul era guvernat cînd de comisari francezi, cînd de agenţi austrieci. Viaţa era fără vlagă, numai zidurile palatului arătau virilitatea politică. În 1808, Niccolò Paganini se întoarce la Florenţa la curtea Elisei, care-l avansează căpitan de gardă, îl copleşeşte cu decoraţii şi daruri. Acesta apare în salon în uniforma militară, prinţesa îl trimite să îmbrace haina neagră impusă de funcţia de dirijor de cor, el o înfruntă în public refuzînd, apoi se conversează cu doamnele din salon, şi, tîrziu în noapte, fuge din Florenţa. În 1813, ajunge în Milano, oraşul cu străzi largi,

Vremea trece, iar violonistul este ispitit să se însoare. La Torino, în casa unui baron, i se prezintă o tînără cu o ,,figură îngerească şi inimă infernală”. La Bologna o cunoaşte pe Marietta Banti, dar tatăl fetei se opune căsătoriei. ,,Multe femei şi-au propus să ajungă la inima şi la finanţele mele”, îi scrie prietenului Luigi. Tinerele erau fascinate de muzica şi de farmecul personalităţii sale. Fiica unui consilier al regelui Bavariei, femeie măritată, s-a îndrăgostit de el după ce l-a auzit cîntînd, încît ajunsese să-și dorească să-și unească destinul cu violonistul. Paganini îi scria lui Donizetti: ,,Era fiica unui om prea ilustru din Germania. Aceste frumuseţi au un sentiment romanţios. Este adevărat, atunci cînd aud vibraţiile sunetelor viorii toate plîng; dar eu nu mai sînt nici tînăr, nici frumos; am devenit chiar urît. Dentistul, vrînd să-mi extragă o măsea cariată, mi-a scos toţi dinţii maxilarului. Aşa cum sînt, toată viaţa am avut grijă să nu fac rău nimănui”.

La Veneţia o întîlneşte pe Antonia Bianchi, o femeie frivolă, rea, vulgară, cu o înfăţişare antipatică. Tinerii fac vizite, se duc la petreceri, sînt trataţi ca soţ şi soţie. În 1825 se naşte unicul fiu, Achille. Antonia nu era femeia potrivită, se despart, are o moarte dubioasă, de care va fi suspectat Niccolò.

Devine omul legendei sale….

În Italia, i se urzise legenda că, aidoma lui Faust, şi-a vîndut sufletul diavolului spre a dobîndi o grămadă de aur şi glorie eternă. Faima geniului creşte, duşmanii se înmulţesc. Numai dragostea prietenilor adevăraţi îi dă senzaţia caldă a vieţii. Poeţii îi consacră poezii, curioşii se adună în jurul lui pe stradă, se ţin după el, îi pun întrebări, îl ciupesc, îl pipăie, să se convingă că nu este Satana. Pieptul bombat, privirea în faţă, piciorul stîng scos înainte şi arcuşul adus peste braţ, ca o sabie, obrazul slab cu arcadele proeminente şi o cută adîncă în stînga –aşa îl desenează pictorul Ingres.

Niccolò Paganini vrea să adune bani pentru a concerta prin Europa. În cursul unui turneu în Sicilia, medicii îi recomandă odihnă multă şi tratament naturist. Tuşeşte, face o cură de lapte de măgăriţă. E slab, se mişcă straniu, are tenul palid, nasul de vultur şi degetele osoase. Devine omul legendei sale. Puţini ştiu că nu-şi vînduse sufletul, ci are tuberculoză. Purta un pardesiu lung şi gri, ca să pară înalt. Călătorea cu trăsura prin oraşele imperiilor europene, înfăşurat în blană şi înfundat în adîncul trăsurii, cu vioara sa şi cu fiul său, Achille.

O caricatură vieneză îl prezintă cu părul vîlvoi și cu ochii ieşiţi din orbite. În spatele său joacă în horă schelete, se mai văd capete de pisici şi o femeie asasinată. Asemenea poveşti vindeau bine ziarele timpului. Profesorul Schottky adună material biografic, începe să scrie o carte despre viaţa sa. Calomniatorii îl urmăresc, îl defăimează.

În 1828, doctorul Benneti, un tînăr medic care l-a îngrijit la Viena, lasă un studiu despre fiziologia organismului lui Paganini: ,,După ce executa o piesă, părea un om cuprins de un acces de epilepsie; avea pielea rece şi acoperită de transpiraţie abundentă, ceea ce făcea necesar să i se pună o blăniţă; pulsul nu i se simţea şi dacă era întrebat ceva, ori nu răspundea, ori răspunsul său era scurt şi adesea fără legătură cu întrebarea. În noaptea următoare concertelor nu putea să se odihnească, rămînea într-o stare de agitaţie continuă. Oricît ar fi fost de obositoare, concertele rămîneau un mod de a exista”.

Cu faima a două imoralităţi: ucigaş al soţiei şi vîndut Satanei, ajunge în Anglia. Îi scrie prietenului său: ,,Teatrul tot – parter, loji, galerie – părea o furtună, vacarmul vocilor, ondularea batistelor, pălării agitate în aer… Acest triumf este măgulitor… Am cîntat şi toate calomniile s-au transformat în laude, imposibil de povestit. Întreg auditoriul, dintr-o pornire voluntară, s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decît jumătate din ceea ce este”.

Părăsind arta, părăsind viaţa

Nu-i e frică de moarte. Deşi e bolnav, vrea să vină în ajutorul umanităţii suferinde şi dă concerte în scopuri caritabile mai ales pentru săraci. Sunetele viorii şi aplauzele mulţimii alungau orice suferinţă din trupul său. Ştia că, părăsind arta, părăseşte viaţa. Proiectează o Academie de Muzică la Parma. Îşi redactează testamentul. Durerile sînt mari, îl chinuie febra, tusea, îşi pierde vocea. Medicii nu-l ajută. Colecţionează instrumente din familia viorii: Guarnieri, Stradivarius, Amati.

O frumoasă prietenie se naşte pe viaţă între Paganini şi avocatul Luigi Guglielmo, care îl va ajuta în toate procesele sale. E nevinovat în multe dintre ele, dar iese umilit, pierzînd bani. Primeşte sentinţa Curţii de Apel din Franţa prin care este obligat să plătească daune statului francez, deoarece plecase cu bani din Franţa, în urma concertelor date acolo. Un executor judecătoresc francez îi pune sechestru pe instrumentele muzicale. Expectorează sînge, trăieşte în chinuri de nedescris, nu se poate hrăni. Preotul parohiei îi propune să se spovedească şi să se împărtăşească. Niccolò Paganini îi spune că va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Era 27 mai 1835. În timp ce mînca se îneacă, iar un atac violent de tuse porneşte o hemoragie. Se afla în casa Contelui de Cessole din Nisa cînd și-a dat sufletul. Înhumat şi deshumat, jumătate de secol

Pentru că Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano refuză înhumarea în cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit. Superstiţioşii inventează scene nocturne despre vîntul sinistru şi gemete care se aud.

Din pivniţă, coşciugul este îngropat lîngă zidul unei rafinării de ulei. Pe motiv că l-ar fi distrus reziduurile uleioase, l-au dezgropat şi transportat clandestin pe Coasta de Azur, unde n-a stat prea mult. Îmbălsămat şi pus într-o cutie albă, apoi în una din lemn de nuc, apoi într-o cutie de zinc sigilată, este îmbarcat în secret pe vaporul ce pleca la Genova, în 1844. Cutia de zinc e depusă în vila Paganini, la Polcevera, apoi este îngropat tot în mare secret. Fiul său Achille obține cu greu în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în biserica din Parma, apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona lîngă nişte chiparoşi, proprietatea familiei.

Mulţi violonişti au trăit sub vraja lui Niccolò Paganini, atunci cînd era viu, dar Ondricek a vrut să-l vadă mort. La insistenţa violonistului ceh, Achille deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului, conservat impecabil, era urmat de schelet. Hainele erau putrezite.

Rămăşiţele pămînteşti ale muzicianului de geniu se odihnesc în grădină 20 de ani. În 1876, nepotul viononistului, Attila Paganini, obţine de la Vatican anularea hotărîrii de erezie. În sfîrşit, Niccolò Paganini poate fi înmormîntat într-un cimitir catolic, la Parma. După o viaţă furtunoasă, o moarte grea, şi curioşi doritori să-i vadă cadavrul, oasele nu-şi găsesc încă odihna în ţărînă. În 1896, Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului. Sicriul schimbă iar groapa. Trecuse mai bine de jumătate de secol de cînd decedase… ZIARULMETROPOLIS.RO

Mîna dreaptă a violonistului, mulaj în ipsos

OVESTI ADEVARATE p

Pablo Picasso: omul şi artistul, arta şi muzele (II)

Război pe pînză, război în dormitor (2)

Şi în viaţa lui personală se ducea un război, între cele două amante, care aflaseră una despre cealaltă şi chiar s-au întîlnit în atelierul artistului pe care şi-l disputau. Picasso însuşi a povestit cum Marie şi Dora s-au bătut, la propriu, pentru el, în faţa lui. Maestrul a asistat şi s-a bucurat de scenă, declarînd că a fost una dintre cele mai „savuroase” amintiri ale sale. Se pare că Dora a ieşit învingătoare, căci legătura celor doi a mai durat mulţi ani, şi datorită potrivirii intelectuale, pe care nu o mai găsise la altă femeie. Marie s-a sinucis la patru ani după moartea lui Picasso. Fiica ei, Maya, a avut, la rîndul ei, trei copii – unul dintre aceştia, Olivier Widmaier Picasso, a publicat o biografie a bunicului său, iar fiica ei, Diana Widmaier Picasso, s-a ocupat de catalogarea sculpturilor lui Picasso.

„După Picasso, Dumnezeu“

Următoarea pe lista seducătorului Picasso a fost o studentă de 21 de ani, Françoise Gilot, pictoriţă aspirantă, pe care a cunoscut-o într-o cafenea pariziană. Şi Françoise i-a rezistat destul de mult, pînă cînd a cedat, iar maestrul a instalat-o într-un

apartament din apropierea locuinţei pe care o împărţea cu Dora. Aceasta din urmă şi-a găsit refugiul în religie, după ce relaţia cu artistul s-a încheiat; se spune că ar fi zis „După Picasso, Dumnezeu” – ca şi cînd nimeni de pe pămînt nu l-ar fi putut înlocui. Dora Maar a reuşit să îşi construiască un nume şi o carieră în fotografie, avînd expoziţii proprii. Picasso şi-a continuat viaţa alături de Françoise, mutîndu-se împreună în sudul Franţei. Au avut şi doi copii, Claude şi Paloma; însă el şi-a continuat stilul de viaţă boem şi lipsit

de orice conformism social. S-a consacrat sculpturii, ceramicii şi litografiei, lucrînd încontinuu, fără oprire. Françoise l-a părăsit în 1953 şi s-a recăsătorit în 1970, trăind liniştită pînă la 94 de ani, în Paris şi New York.

Ultimii ani, ultimele iubiri

După ce Françoise a plecat, Picasso avea 72 de ani şi un apetit neobosit pentru viaţă, dragoste, artă. A cunoscut-o pe Jacqueline Roque, o tînără de 27 de ani, care îl venera şi care i-a devenit soţie, în 1961. Ea a inspirat cel puţin 400 de lucrări ale lui Picasso, mai multe decît orice altă iubită a artistului. Jacqueline i-a stat alături şi l-a iubit pînă la capăt, în ciuda infidelităţilor, care au continuat pînă la sfîrşitul vieţii maestrului. La moartea lui Picasso, în 1973, Jacqueline a rămas neconsolată şi s-a sinucis în 1986, la 59 de ani.

Pablo Picasso s-a stins din viaţă pe 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vîrsta de 91 ani. Françoise Gilot a atacat procedurile de succesiune şi a năvălit peste Jacqueline, cerînd pentru copiii ei partea cuvenită din avere şi proprietăţi. În final, cele două au ajuns la o înţelegere. Maestrul avea în colecţia sa cea mai mare parte dintre lucrările sale originale, căci, în ultimii ani, nu mai fusese nevoit să le vîndă – avea bani suficienţi, case şi vile unde şi cum şi-a dorit. Multe dintre aceste lucrări au ajuns în posesia statului francez. Lucrările din prima parte a vieţii se găsesc în muzeul din Barcelona; altele sînt în marile muzee ale lumii, în Londra sau New York. Moştenitorii săi încă primesc sume imense din drepturile de autor, în condiţiile în care Picasso s-a menţinut în top, în ceea ce priveşte cele mai scumpe lucrări de artă.

Ce nu ştiaþi despre Picasso

. La naștere, moașa lui Picasso a crezut că este mort și l-a lăsat pe o masă pentru a fi luat și îngropat. Însă unchiul său i-a salvat viața în mod accidental, atunci cînd i-a suflat în față fum de trabuc, iar copilul a reacționat imediat.

. Primul cuvînt al lui Pablo Picasso a fost ,,creion”. Conform spuselor, ,,piz”, prescurtarea de la ,,lapiz” – ,,creion”, în spaniolă a fost primul cuvînt rostit de marele pictor.

. La vîrsta de 9 ani, Picasso a pictat primul său tablou – ,,Le Picador”, care înfățișeacă un bărbat călare pe cal într-o luptă cu tauri.

. Artistul s-a implicat și în politică odată cu apariția războiului civil. Apariția războiului i-a cam zdruncinat viața lui Picasso, iar el a decis să se implice activ în politică. În iulie 1937 are loc și Expoziția Mondială, acolo unde tabloul ,,Guernica” a fost expus în pavilionul spaniol dedicat orașului basc Guernica. Tabloul marchează începutul angajării politice a artistului, urmată de înscrierea în Partidul Comunist Francez.

. În 1925 Picasso participă la prima expoziție suprarealistă din Paris. Cu tabloul ,,Trei dansatoare”, artistul participă la o primă expoziție suprarealistă, chiar dacă el nu făcea parte din acest curent. Pictează un ciclu de lucrări dedicat luptelor cu tauri și reia mitul antic al Minotaurului.

. La 19 ani, în anul 1900, își expune pentru prima dată lucrările într-un local din Barcelona.

. În ,,Perioada roz”, Picasso găsește fascinantă lumea circului și începe să picteze diferite chipuri de arlechini, acrobați și tot ce înseamnă lumea circului.

. Purta asupra lui, întotdeauna, o armă încărcată cu gloanțe oarbe. Trăgea asupra oamenilor pe care îi găsea plictisitori sau care îl insultau.

. Uniunea Sovietică i-a acordat lui Picasso de două ori Premiul Stalin pentru Pace: în 1950 și în 1961.

. După 78 de ani de activitate artistică, numărul total al lucrărilor sale se ridică la 147.800. Este cel mai scump, furat și falsificat artist.

. Dintre cele șase cele mai importante femei din viața lui, două s-au sinucis și două au înnebunit.

. Cînd ,,Mona Lisa” a fost furată în august 1911, Picasso a devenit principalul suspect, după ce un prieten l-a identificat drept posibil făptuitor.

la

internaţional ca artist excepţional, extraordinar de prolific şi de talentat, un vizionar şi un avangardist, care a schimbat pentru totdeauna arta.

Sfîrșit

TRANSILVANIAREPORTER RO

Muzeul Picasso din Paris

Casa lui Picasso de pe Riviera franceză

Muzeul Picasso din Antibe, Franța

Château de Vauvenargues, locul înhumării lui Pablo Picasso

Pablo Picasso a rămas în istorie, fiind recunoscut

nivel

Cine sînt bancherii care au sponsorizat cu mai bine de 100 de miliarde dolari defrișarea pădurilor

Una dintre cele mai tari investigații jurnalistice din ultimii ani a fost publicată luni de Financial Times. Dezvăluirile sînt incredibile și vorbesc despre o rețea transfrontalieră interesată să distrugă viața de pe Pămînt, tăierea pădurilor fiind activitatea de bază. Însă asta nu este totul, cel mai interesant aspect ține de proveniența banilor – se pare că marii bancheri ai lumii, aproape toți membri ai „Elitei” care dorește Noua Ordine Mondială, au investit mai bine de 100 de miliarde de dolari în aceste companii implicate în defrișări masive de păduri!

Sînt nume cu greutate în sectorul financiar, de la șefii BNP Paribas și Industrial and Commercial Bank of China (ICBC) pînă la bancherii care conduc JPMorgan, Bank of America, HSBC și Deutsche Bank.

De la JBS la Singapore Olam International

Au beneficiat de banii băncilor 20 de mari firme implicate în defrișări, inclusiv JBS, producător brazilian de carne, lider mondial în sector, acuzat că a jucat un rol important în distrugerea pădurii amazoniene.

Însă nu doar JBS este pe „lista neagră”. Investigatorii de la Global Witness, care au lucrat îndeaproape cu jurnaliștii FT, susțin că în cele peste 70.000 de tranzacții de obligațiuni și împrumuturi cercetate sînt și unele cu referire la Singapore Olam International, poate cel mai

Altfel despre învățămînt (2)

Știți voi, domnilor care vorbiți cu indignare despre fondul clasei, că tot materialul pe care o educatoare sau învățătoare îl folosește în activitatea cu copii (fișe, forme de fructe sau animale, norișori, pomișori, cifre, litere etc.) sînt în proporție de 75% cumpărate, desenate, decupate sau pictate de ea însăși, fiindcă statul român nu le sprijină cu nimic pe aceste cadre? Cum ar fi să nu-și desfășoare activitatea din lipsă de material? Ce ați face, domnilor comentatori și părinți, în situația aceasta, pentru ca elevii să beneficieze de educația corespunzătoare? Ați ieși în Piața Victoriei să demonstrați? Nu! Veți ataca tot cadrele didactice.

Știți că manualele conțin rezumatul rezumatului materiei predate acum 30 de ani, sau că, spre exemplu, programele școlare sînt praf? Știți că, deși programa de matematică cuprinde o materie pentru predarea și fixarea căreia e nevoie de 6 ore pe săptămînă, ea tocmai a fost micșorată la 4? Sigur că, în condițiile astea, părinții vor apela la meditațiile la matematică, nu-i așa? Acesta este un alt subiect. Ca să nu mai spun că programa la geografie sau istorie este de mulți ani o bătaie de joc, iar manualele la fel. Niște capete inteligente din Ministerul Învățămîntului s-au gîndit că la aceste două materii trebuie să dea elevului posibilitatea să citească singur lecturi suplimentare pe marginea lecției predate, din care să sintetizeze ce e mai important. Nu le-a dat prin cap competenților din Ministerul Învățămîntului că, în ultimii 20 de ani, în România timpul alocat lecturii a scăzut dramatic la nivelul întregii populații! Am ajuns să citim mesaje scurte, la obiect, ca în reclame. În condițiile în care vedeți bine că nici un copil nu mai citește nimic dumneavoastră aveți senzația că vor citi la două materii care, neexplicate corespunzător, vor fi doar vorbe în vînt? Sigur, mi se va spune, ca de obicei, că Matematica și Limba Română sînt importante. Dar de ce? Serios, cîți dintre absolvenții ultimilor 20 de ani, care au trăit cu ideea asta, că doar cele două materii numite mai sus sînt importante, își mai amintesc ceva din ce au învățat?

Trist este că, neglijînd geografia și istoria pe considerentul expus mai sus, elevii au ajuns să nu aibă habar de nimic, rezultatul fiind generații cu carențe imense în educație, cărora dacă cineva le spune că strămoșii noștri au venit în Europa prin Secolul al XVlea sau că statalitatea românească există doar de la 1859 vor da crezare. Nu mai vorbesc de geografie, că deja am ajuns ca americanii ăia de care rîdeam că habar nu au unde e România pe glob.

Dacă vă întrebați de ce profesorii nu sesizează superiorii din Minister despre cele semnalate de mine

mare furnizor din lume de boabe de cacao, cafea, bumbac și orez. Numai acest colos a primit credite totale în valoare de 730 milioane dolari, iar o parte din bani s-ar fi dus pe finanțarea distrugerii pădurilor tropicale din Gabon.

Chiar dacă, la nivel declarativ, fiecare dintre aceste bănci susține că și-a luat angajamente ferme în ceea ce privește protecția mediului și că luptă împotriva schimbărilor climatice, „totuși ele continuă să întrețină relații financiare cu firmele implicate în mod direct în procesul de defrișare a pădurilor”, afirmă Colin Robertson, de la Global Witness. Poziția ONG-ului este clară: „Nu există un exemplu mai izbitor de nedreptate climatică decît faptul că băncile din Occident obțin sume uluitoare de bani în timp ce finanțează distrugerea pămîntului, a caselor și mijloacelor de trai ale comunităților care și-au protejat pădurile timp de generații”.

Sume uriașe în joc, cîștiguri fabuloase pentru bănci

Financial Times scrie că doar cele mai mari cinci bănci din lume au încheiat, în total, peste 570 de tranzacții de obligațiuni și împrumuturi financiare cu firme acuzate sau cel puțin suspectate de defrișări. De exemplu, americanii de la JPMorgan au făcut un profit de aproape 50 de milioane de dolari din aceste tranzacții, împrumutînd cu bani companii care au alimentat distrugerea pădurii

aici, o să vă spun: fiindcă știu că, în cel mai bun caz, nu vor fi băgați în seamă, fiindcă există și posibilitatea de a fi luați peste picior de cei din minister care, desigur, „știu ei mai bine” ce e de făcut, deși după cum se vede habar n-au. În opinia lor, problemele învățămîntului românesc sînt doar două: fondul clasei care se cere părinților – desigur, ca să aibă cadrele didactice bani de cafea – și florile sau mărțișoarele care li se dau cu diferite prilejuri festive (sînt ironic, da?). De ce să cerceteze minunații jurnaliști români problemele în profunzime, că doar asta presupune investigație serioasă, or ei se ocupă doar cu caterinca, cu mișto-ul și cu critica. Nu cu critica constructivă, ci cu aia care să-i înalțe pe ei în ochii șefilor, că doar de aia sînt puși acolo, nu în serviciul nostru, al ascultătorilor.

Caterinca

Conform DEX, substantivul ,,caterincă” înseamnă ,,flașnetă”. Doar verbul „a face caterincă” înseamnă, în limbaj argotic, să-ți bați joc de ceva sau cineva. Nu mi-a plăcut niciodată caterinca sau „mișto-ul”, cum i se spunea acum 40 de ani; am considerat că e o activitate jignitoare, al cărei rezultat e doar acela de a hăhăi, umilind un om. Spre deosebite de caterincă, ironia, ca parte a umorului, e o afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit. Aceasta are ca scop ajutarea celui vizat să-și îndrepte comportamentul ce a fost ținta ironiei; caterinca în schimb, are ca rezultat umilirea celui batjocorit, cearta, invectivele aruncate reciproc, concentrarea pe distrugerea adversarului și marginalizarea motivului de la care a început totul. Astfel, ai la îndemînă o metodă perversă de a distruge idei sau fapte ale celorlalți, cu care tu nu ești de acord. Perversă pentru că diferența între ironie și caterincă este una extrem de mică, iar majoritatea oamenilor nu disting între ele, considerîndu-le identice – e ușor să distrugi idei, fapte sau oameni sub masca umorului, spunînd: „Ce i-am făcut, domnule? Am glumit! Ia uite, mă, nu mai știi de glumă?”, moment în care tu ești luat în rîs, fiindcă te superi degeaba.

În concluzie, oamenii nu vor mai reține idea sau fapta bună, ci doar batjocorirea ei, fiindcă aceasta i-a amuzat, apoi vor continua să-și amintească de ea, rîzînd cînd sînt triști și ajungînd să creadă că ideea bună era, de fapt, o prostie de care erau îndreptățiți să rîdă.

Cu atît mai grav e cînd caterinca devine un instrument extrem de eficient în mîinile unor profesioniști ai cuvîntului, formatori de opinie, care lucrează în televiziune sau la radio ori sînt comedianți care spun glume în spectacole de stand-up comedy. Ei au un public numeros, care-i ascultă și care crede în ei și în părerile lor.

Ascult dimineața, în mașină, posturile de radio naționale comerciale, ale căror matinale sînt realizate de

tropicale. Și britanicii de la HSBC, cea mai mare bancă europeană în ceea ce privește capitalizarea, au finanțat cu peste 7 miliarde de dolari unele dintre cele mai mari firme de defrișare din lume. Împrumutul le va aduce bancherilor de la HSBC în jur de 38 de milioane de dolari.

Au mai realizat astfel de afaceri bancherii de la BNP Paribas, Deutsche Bank și Rabobank. De altfel, se observă că, la nivelul UE, toate aceste „combinații” sînt intermediate de marile bănci din Franța, Germania, Olanda, Spania și Italia.

Cum era de așteptat, marii finanțiști ai planetei resping acuzațiile din articolul FT, asta deși există dovezi clare că mulți manageri dețin acțiuni personale (în valoare totală de aproximativ 37 miliarde de dolari) la cele mai mari 20 de companii implicate în defrișări. HSBC susține că raporturile sale cu firmele respective s-au încheiat sau sînt pe cale să se încheie, în timp ce BNP Paribas a negat categoric că ar finanța defrișările. În fine, JPMorgan a refuzat să comenteze.

NICHOLAS CEZAR (National.ro)

echipe de băieți care, atunci cînd este cazul, iau la mișto cîte-un subiect pe care-l dezavuează, și-l „prelucrează” pînă nu mai face doi bani. Printre subiectele cele mai „tăvălite” se numără învățămîntul, profesorii, Biserica, preoții, cetățenii care sînt împotriva progresismului, neomarxismului, sau cei care au o problemă cu propaganda deșănțată LGBTQ. Astfel, se atacă, batjocorindu-se, tot ceea ce contrazice propaganda oficială pe subiectele mai sus menționate.

Dacă ai cumva ocazia de a intra în direct cu ei prin telefon ca să-i combați, fie se face caterincă de felul în care te exprimi sau de ideile pe care le expui, realizatorii rîzînd de tine în urechile zecilor de mii de ascultători, umilindu-te și tăindu-ți cheful de a mai avea astfel de intervenții pe viitor, fie ți se aduc argumentele propagandei fabricate după rețeta un strop de adevăr la multă minciună, ca să-ți fie greu să o demontezi în 2-3 minute cît ți se permite să stai în direct. Dacă cumva reușești să-i combați, ți se spune politicios că ți-a expirat timpul și ești scos din emisie.

Orice protest asupra unui asemenea comportament primește un răspuns ales din cîteva variante standard: ,,am glumit, domnule, ce te superi?”; ,,Trebuie să facem caterincă pentru audiență”; un noian de argumente de propagandă fără nici o valoare. Ce putem face, totuși, ca să îi determinăm să-și modifice comportamentul? Nu-i mai ascultăm și le atragem atenția prin mesaje că nu sîntem de acord cu abordarea sau cu comportamentul lor. Aceeași caterincă o veți întîlni și în diverse spectacole de stand-up comedy, dar fără a avea ocazia de a interveni.

Cu toate astea, punctul slab al media și al artiștilor este audiența, care le indică dacă ceea ce fac e bun sau rău, iar în momentul în care audiența scade, își vor schimba comportamentul pentru că, în caz contrar, dispar din peisaj. Acesta e sancțiunea pe care le-o puteți aplica: nu-i mai ascultați. De asemenea, dacă cetățenii care, atunci cînd se batjocoresc piloni ai societății noastre (cum sînt învățămîntul, Biserica, moralitatea), în loc să rîdă, ar ironiza sau ar critica comportamentul „miștocarilor”, aceștia și-ar abandona răul obicei. Pentru a-i condamna pe cei care fac „caterincă”, ar trebui să ai un set de valori umane care să-ți permită să faci asta; în ultimii 30 de ani, moralitatea, credința, patriotismul, acumularea de cunoștințe prin citit, s-au diminuat tot mai mult transformînd oamenii în instrumente de „hăhăit”, care nu mai stau să gîndească dacă chiar e bine să rîzi la orice. Am vrut să atrag atenția asupra acestui instrument extrem de perfid, și să vă îndemn să nu vă lăsați induși în eroare și să-l combateți, fiindcă o să vă treziți într-o bună zi că toate lucrurile în care credeți nu mai există, pentru că s-a rîs prea mult de ele.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Rãzboi

Nebunia (I)

Anul 2019 se terminase bine. Începea 2020 și toată lumea privea cu speranță înainte, findcă fiecare aveam planuri de vacanță, de afaceri, de familie. A trecut Anul Nou, s-au stins chefurile și la sfîrșitul lunii februarie, început de martie, au început să apară știrile despre Coronavirus. La noi au fost 3 persoane confirmate ca bolnave, dintre care 2 s-au vindecat. Pe 1 martie, 49 de persoane erau în carantină și 7.893 de persoane izolate la domiciliu. Peste doar 3 zile, bilanțul din Italia a înspăimîntat continentul: 2.502 confirmați ca bolnavi de Covid din care 80 de morți și 276 vindecați.

M-au șocat imaginile, și nu știam ce se întîmplă. Auzisem de un virus venit din China fiindcă se vorbea despre el de prin noiembrie anul trecut, dar nu credeam că va ajunge așa de repede în Europa și mai ales că va face asemenea ravagii. La noi lucrurile încă erau bune, dar, de ziua femeii, se interzic manifestațiile publice mai mari de 1.000 de persoane și a doua zi apar restricțiile de trafic dinspre statele europene afectate de COVID.

Ei bine, de aici începe nebunia. În următoarele 5 zile, pînă pe 13 martie, la Timișoara apare o simptomatologie diferită de ce existase pînă atunci la noi, pe 11 martie se suspendă cursurile școlare pentru 11 zile, iar peste 2 zile avem 75 de cazuri confirmate și se intră în scenariul 3 cu restricțiile de trafic intern, care interzic deplasarea grupurilor mai mari de 15 persoane, lovind exact în autocarele cu turiști.

În momentul ăla, cei din Horeca începem să ne gîndim că anul 2020 o să fie bulversat rău de tot, dar că totul își va reveni pînă-n vară. De unde să știm ce avea să urmeze? O veste bună, totuși, pe fluxurile de știri: apare medicamentul Remdesivir, și se anunță efectuarea primelor teste la un vaccin pe care atunci cu toții, în unanimitate, îl vedeam drept soluția cea mai sigură de a ne relua viețile. Dr. Anthony Fauci de la Institutul Național de Sănătate din SUA a declarat: ,,Chiar dacă cercetările merg bine, un vaccin nu ar fi disponibil pentru o utilizare pe scară largă timp de 12 pînă la 18 luni, în cazul SARS, a durat 20 de luni de la secvențierea genelor pînă la dezvoltarea vaccinului”.

Ne-am gîndit cu toții că mai avem de așteptat și a început altă nebunie, aceea a aprovizionării ca pe vreme

de război. În cîteva zile drojdia s-a evaporat de pe rafturile magazinelor, fiindcă toți românii doreau să-și coacă pîinea acasă. Din această cauză prețul mașinilor de făcut pîine a crescut amețitor și cu toate astea, se vindeau ca… pîinea caldă. Drojdia ajunsese ce erau țigările Kent acum 30 de ani, pe social media apăreau fotografii cu cămările pocnind de produse, iar seara, pe străzile pustii treceau cu girofarul pornit mașinile de poliție, pentru a spori impresia de stare de asediu în care ne aflam cu toții.

Între timp, s-a făcut luna mai, și cazurile confirmate au ajuns (pe data de 17), la un număr total de 16.871 persoane, din care 9.890 au fost declarate vindecate și 1.094 de persoane decedate. Turismul se prăbușește cu zgomot împreună cu hotelurile și restaurantele, care încep să se închidă și să trimită oamenii în șomaj, sau definitiv acasă. Agențiile de turism încep returnarea avansurilor primite pentru excursiile ce urmau să se desfășoare, iar asta le dezechilibrează extrem de rău, lucru neînțeles de către cei angajați în alte sectoare de activitate care-și încasau, fără probleme, salariile.

Guvernul a promis că va căuta surse de ajutor pentru companiile din industria HORECA, fiindcă băncile și ANAF-ul doreau să-și încaseze ratele la credite și impozitele, iar legea nu prevedea așa o situație pandemică. Tot ce a reușit statul român să facă a fost acordarea unei perioade de suspendare cu 9 luni de zile a plății ratelor către bănci pentru firmele și angajații HORECA și din alte domenii de activitate lovite de pandemie, sperînd că pînă atunci ne vom reveni din criză.

Între timp, prin Austria, Germania, Marea Britanie, în conturile firmelor intrau sume suficiente de bani pentru a le ține pe linia de plutire. La noi, abia în primăvara aceasta au intrat niște bani din fonduri europene pentru plata datoriilor la ANAF si la bănci ale acestor companii, rămînînd încă în așteptare ajutorul promis de peste un an și jumătate. Poate vă întrebați cum supraviețuim? Cei care aducem turiști străini în România, extrem de greu.

Pe lîngă cazurile ce creșteau zilnic, pe lîngă televiziunile care nu vorbeau decît despre pandemie pe un ton agitat care stîrnea panică, veneau totuși vești bune despre vaccinul salvator. Astfel, pe 14 aprilie, compania Moderna dezvoltase una din cele 5 cele mai avansate formule de vaccin, alături de companii din China, iar pe 22 aprilie, Germania aprobă primele teste clinice pe oameni pentru un vaccin produs de compania BioN Tech, în colaborare cu Pfizer, iar peste alte 8 zile, Astra Zeneca anunța și ea că a început testele pe oameni. Potrivit OMS, la acea dată erau 89 de vaccinuri în curs de dezvoltare. Specialiștii susțineau că va dura între 12 și 18 luni pentru ca un vaccin să fie considerat sigur pentru a fi distribuit și administrat populației. Adică prin 30 aprilie sau 30 octombrie 2021. Cum bine știm, lucrurile s-au petrecut mult mai repede decît au preconizat ei, astfel că la ora actuală aproape jumătate din populația globului e deja vaccinată.

Pe 14 mai, citesc că Agenția Europeană a Medicamentului (EMA) ține isonul specialiștilor de la OMS, spunînd că nu crede că vom avea un vaccin pînă în septembrie, ci abia la începutul anului 2021, deși Agenţia Europeană a Medicamentului, care se află în legătură cu 33 de dezvoltatori, depune toate eforturile pentru a accelera procesul de aprobare, a declarat directorul responsabil de vaccinuri din cadrul EMA, Marco Cavaleri, relata atunci Agenția de Presă Reuters, citată de Agerpres. Tot el a mai spus: ,,Pentru vaccinuri, deoarece dezvoltarea trebuie să înceapă de la zero... am putea privi dintr-o perspectivă optimistă - într-un an de acum înainte, deci la începutul anului 2021”. Oficialul EMA a exclus posibilitatea omiterii celei de-a treia faze de testare, despre care a spus că este necesară pentru a fi convinşi că vaccinul este sigur şi eficient. Agenţia Europeană a Medicamentului are totodată în vedere 115 tratamente diferite pentru COVID-19, boală care a provocat aproape 300.000 de decese la nivel global, conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Marco Cavaleri a afirmat că unele dintre aceste tratamente ar putea fi aprobate în Europa încă din vara anului 2020, însă nu a specificat despre ce tratamente este vorba.

Coda con tutti, acestor poziții se raliază și ministrul Sănătății din România, Nelu Tătaru, care, deși este adeptul schemei vaccinării obligatorii care este valabilă acum, pentru că o consideră absolut necesară în construirea unei stări de sănătate a nației, are altă părere despre vaccinarea obligatorie anti-COVID. Spune că vaccinarea ar trebui să fie recomandată, nu obligatorie, cum se întîmplă în cazul vaccinului antigripal. Mai pe larg, ministrul spunea următoarele: „Am trecut printrun prim moment al pandemiei, poate vom trece și prin al doilea. Sîntem o rată dintre noi care se imunizează. Imunizarea noastră se poate face în două feluri: trecînd prin boală sau vaccinîndu-ne. Deocamdată, vaccinul nu-l avem. Un posibil vaccin toată lumea îl dă ca posibil în a doua jumătate a anului viitor. Dacă privim acest lucru, posibilitatea ca, odată apărut acest vaccin antiCOVID la un an și jumătate după, nu știu dacă vom mai fi atît de acerbi încît să-l credem obligatoriu”.

„Ca și vaccinul antigripal, ca și vaccinul antiCOVID, le recomand, adaugă acesta. Sînt acele seturi de vaccinuri care se fac pe program, la nivel național, pe care le luăm din copilărie, pentru acelea aș face vaccinare obligatorie. Ne gîndim că este un vaccin nou, că este o patologie nouă. A introduce obligativitatea, fără a avea o perioadă de testare, o perioadă de evaluare pe 2-3 sezoane, e un lucru dificil. Este o recomandare să se facă, dar nu putem introduce obligativitatea după un an, doi de boală”, a explicat Tătaru. Ministrul spune, însă, că susține legea privind vaccinarea obligatorie. „Acolo sînt perfect de acord. Dacă ne uităm în urmă, unde tot ce a însemnat vaccin a început să capete și un curent antivaccinist - nu sînt de acord. Tot ce a însemnat vaccinarea obligatorie pentru bolile pe care le știm, sînt total de acord”, a spus Tătaru. Între timp, și-a mai schimbat poziția despre obligativitatea vaccinării anti COVID.

Așadar, în luna mai, avem o lume panicată de știrile ce curgeau la televiziuni și prin ziare despre pandemie, economia mondială e oprită din mers, pentru că transporturile se îngreunează teribil, oamenii se distanțează social, iar specialiștii la care toți privim cu încredere nezdruncinată ne spun că vaccinul salvator va veni abia prin a doua jumătate a lui 2021.

Cu toate astea, statele puternice ale lumii fac eforturi financiare importante pentru a grăbi procesul de fabricare al vaccinului astfel că, la 7 iulie, Bloomberg anunță că Novavax Inc., una dintre companiile care lucrează la un vaccin împotriva COVID-19, va primi 1,6 miliarde de dolari prin programul Operațiunea Warp Speed a SUA. Fondurile vor permite companiei să facă teste avansate pe oameni și să stabilească o unitate de producție, pentru a putea furniza 100 de milioane de doze pînă la sfîrșitul anului 2020, a anunțat compania într-un comunicat de presă. Acțiunile companiei au crescut cu 33% în tranzacțiile de dinainte de deschiderea bursei, după acest anunț. (va urma)

Dictatura Covid

„Pașapoartele de vaccinare transformă oamenii liberi în articole comerciale, obligate să stea fiecare în raftul său și să fie supravegheate în permanență.

- Nu ai fi de acord ca, din ordinul guvernului, să ți se tatueze un cod de bare pe frunte, nu-i așa? Atunci de ce te supui controalelor codului Q.R.?

- Nu e același lucru!, aud deja behăind de sub măști turma obedientă.

- Calmează-te, ai fost deja violat! Acesta este debriefingul.

Guvernul nostru a folosit ca pretext Covidul pentru a-i transforma pe australieni în produse digitale. Este înșelătoria perfectă.

Orice dictatură știe că oamenii sînt ieftini, ușor de înlocuit și ușor de aruncat. Identitățile noastre digitale valorează o avere pentru cumpărătorul terț potrivit, în timp ce posibilitatea de a urmări și controla mișcările noastre reprezintă o oportunitate unică pentru politicienii care preferă să modifice democrația decît să cadă capriciilor ei. Pentru a reuși, voi trebuie să deveniți niște obiecte cu o sumă de atribute stocați într-o bază de date. În loc să bîntuie aiurea, fără să-i știe nimeni, făcînd tot felul de tranzacții fără cunoștința guvernului, australienii se văd obligați acum să treacă prin niște «porți». Aceste obstacole sînt deliberat puse în calea voastră, pentru a solicita o înregistrare manuală cu sistemul Q.R. Toate sistemele care gestionează produse au aceste porți pentru a controla fluxul de mărfuri și a elimina erorile. Așa sînt lucrurile văzute de computere. Cu cît mai multe porți, cu atît mai multă claritate. Voi informați acum guvernul așa cum un colet trimite un «ping» poștei australiene cînd se află în drum către un client. Dacă este detectat un defect, sînt emise alertele automate și nu puteți merge mai departe. Sistemele de porți au fost adaptate din domeniul comerțului și transformate în soluții pentru mulțimile de oameni, pentru a micro-gestiona milioane de vieți cu aceeași eficiență rece ca acea a codurilor de bare de pe ambalajele mărfurilor. Nu există nici o nuanță, nici o umbră de umanitate în această eră digitală lipsită de suflet. Codurile de bare sînt binare: «Bun», «Rău», «Cetățean» sau «Disident». Chiar și dacă îndeplinești toate condițiile cerute de guvern pentru a trece prin porți – două vaccinuri, șase rapeluri și un abonament pe viață la Microsoft – oricînd ceva poate merge rău. Dacă datele tale dau eroare la scanare, te prăbușești în purgatoriul digital. Devii un mesaj greșit.

Din punct de vedere istoric, anonimitatea în fața guvernului a fost sprijinită de o societate bazată pe bani gheață, care a garantat o anumită libertate. Banii lichizi sînt marele eliberator al poporului. De aceea, Forumul Economic Mondial și O.N.U. au făcut presiuni asupra guvernului nostru să limiteze banii lichizi și să descurajeze în mod activ circulația lor. Înainte de Covid, premierul australian Scott Morrison s-a bătut pentru a limita banii gheață în scopul «luptei împotriva activităților infracționale». De fapt, era un răspuns la directivele O.N.U., care încearcă să orienteze economiile spre plățile digitale, în urmărirea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Infractorii s-au adaptat și au trecut la monede digitale care nu pot fi detectate.

Chiar și dacă ai accepta ideea că oprirea tranzacțiilor cu bani gheață combate afacerile dubioase, aceasta tot nu ar trebui să prevaleze asupra dreptului fundamental al cetățenilor, care respectă legile, de a utiliza moneda legală după bunul plac. Pentru privilegiații autorizați să își facă cumpărăturile, remarcați panourile Covid care încurajează tranzacțiile fără cash sub pretextul «sănătății». Mesajele care afirmă că cardurile «sînt mai sigure» se vor înmulți pînă cînd Trezoreria națională va încerca să retragă total de pe piață banii gheață, beneficiind aproape sigur de aprobarea publicului. Banii gheață sînt un mare inconvenient pentru un guvern disperat să îți reducă libertatea. Fiscalizarea este automată, iar băncile pot anula cardurile în orice moment. Partidul Comunist Chinez le refuză deja cetățenilor accesul la bani dacă cota lor de credit social scade sub un anumit nivel.

Cu bani gheață, capitalismul nu poate fi blocat

Haosul tranzacțiilor făcute de un cetățean nemonitorizat este esențial pentru revenirea la normal a Australiei, însă creează o problemă foarte mare pentru acele organisme internaționale care doresc să vadă o transformare a sistemului nostru democratic și financiar. Guvernele ar trebui să stea la marginea societății –încurajînd comportamentele și sugînd din profituri, ca o lipitoare pe care o dăm la o parte cu dosul palmei cînd se îngrașă prea tare.

Covid-ul a adus guvernul în centru, iar birocrația care îl însoțește nu poate să sufere gălăgia și dezordinea. Ea vrea ca cetățenii să fie ținuți în pătrățelele lor previzibile, unde valoarea lor poate fi evaluată, ambalată și vîndută. În acest scop, guvernul instituie un control din ce în ce mai mare asupra societății, pînă cînd devine factorul său dominant. «Orașele Inteligente» sînt etapa următoare a controlului. Ele se prezintă ca o distopie, în care panourile publicitare sînt integrate cu bazele de date guvernamentale. Acestea monitorizează mișcările oamenilor prin oraș pentru a se asigura că nimeni nu părăsește zona Covid care i-a fost alocată sau face ceva nepermis.

Inițiative ale Băncii Mondiale fac deja posibilă distribuirea datelor de pe rețelele sociale, istoricul de pe telefoanele mobile, imaginile din satelit și alte informații care pînă nu demult erau private, către guverne din alte țări. «Lupta noastră pentru sustenabilitate globală va fi cîștigată sau pierdută în orașe», a spus în 2013 secretarul de atunci al O.N.U., Ban Ki Moon. A avea de-a face cu tehnologia nu ar trebui să fie o condiție pentru a exista. Cu toate acestea, a devenit aproape imposibil să trăiești fără smartphone. Asta nu are nimic de-a face cu bunăstarea noastră sau cu supraviețuirea planetei. Australienii înțeleg instinctiv oroarea sistemului de credit social chinez, dar rămîn incapabili să recunoască gratiile de la propria lor cușcă.

și numerele lor de telefon, permițînd Sistemului de Credit Social să recompenseze sau să sancționeze cetățenii pentru căutările lor de pe internet.

Motto-ul Google – Don’t be evil – a fost, pe bună dreptate, ironizat

Militanții pentru drepturile omului din toată lumea au fost șocați de acest scandal, însă care este diferența față de actualul comportament al autorităților sanitare, al politicienilor și al rețelelor sociale? Aceste entități promovează informațiile aprobate, ascund argumentele care le contrazic, blochează utilizatorii care dezbat anumite teme incomode și urmăresc să distrugă total rețelele care refuză să participe la inițiativele de cenzură globală. Aceste entități fac parte din aceeași cabală care dorește să te transforme într-una din mărfurile lor. Nimic din ce fac nu urmărește să îți garanteze siguranța, totul este făcut pentru a-ți controla comportamentul - asigurîndu-se că rămîi calm și supus directivelor colective, care vor deveni tot mai grosolane pe măsură ce situația evoluează. Viețile noastre au fost digitalizate pînă la refuz, cu o populație condiționată să dorească informații filtrate de alții.

Instalarea unei distopii Covid în jurul lor a fost ceva formal. Pentru instaurarea unei dictaturi digitale nu a fost nevoie de mai mult de o bifă verde ori de cîte ori oamenii intră într-un magazin, confirmîndu-și astfel statutul de buni cetățeni. Nu vă lăsați înșelați, pașapoartele de vaccinare sînt Sistemul nostru de Credit Social, creat sub supravegherea Partidului federal Liberal. Este o entitate guvernamentală tentaculară, care neagă drepturile bazîndu-se pe obediență, mizînd pe faptul că te vei supune în loc săți exerciți dreptul democratic de a rezista.

Cetățenii acceptă Pașapoartele de Vaccinare pentru că guvernul le-a făcut o condiție de eliberare dintr-o detenție ilegală. Ca populație, am fost brutalizați emoțional pînă la punctul în care oamenii au ajuns să încurajeze discriminarea vecinilor lor. Morala a fost înlocuită cu frica intensă de a fi trimiși în izolare. Nu este vorba de un exces ocazional de putere – Pașapoarele de Vaccinare și înregistrările QR reprezintă o abandonare totală a sistemului democratic occidental. Ele reprezintă o amenințare pentru libertatea copiilor noștri și pentru supraviețuirea spiritului relaxat al Australiei. Guvernul național știe că nu va putea invoca veșnic mantra «urgență», însă este disperat să se agațe de aceste noi puteri dobîndite. Se lucrează la legi care să ne infesteze permanent democrația cu abuzuri digitale.

Vedem cum națiuni suverane devin vasalele unei birocrații nealese de nimeni, însă omenirea nu pare să fie guvernată de o autoritate centrală. Aspectele etnice, religioase și regionale despart în mod natural cetățenii în cetăți, pînă ce acestea se rup și devin țări.

Sîntem specii tribale care au nevoie de diversitate pentru a supraviețui

În 2019, Google și I.B.M., via ONG-ul «OpenPower Foundation» au ajutat China să își îmbunătățească microprocesoarele utilizate pentru a filtra mari volume de date, folosite în cadrul sistemului de credit social, în cadrul inițiativei «încurajarea inovației». Cu un an înainte, proiectul Dragonfly al Google a stîrnit indignare printre angajații săi. Informații scurse către public au dezvăluit că Google și-a folosit poziția de mare putere tehnologică de la Silicon Valley pentru a colabora cu China și a o ajuta să creeze un motor de căutare și cenzură. S-a mai aflat și că Dragonfly face legătura dintre căutările oamenilor

O încercare de a ne conduce ca pe o masă amorfă va avea nevoie de forme de supraveghere și control încă și mai brutale – cum ar fi o retorică apocaliptică continuă și înăbușirea gîndirii independente. După cum afirmă frecvent O.N.U. și Forumul Economic Mondial, «democrația și capitalismul reprezintă un inconvenient». Există indivizi cu prea mulți bani și cu prea multă putere, care cred că ființele umane pot fi ținute în cuști digitale, cu boturile vîrîte în troaca cu mîncare și crescute pentru informații.

Dacă comunismul ar fi funcționat, China nu ar mai fi avut nevoie de un sistem de credit social. La fel, dacă australienii ar fi fost de acord cu obligativitatea vaccinării, guvernul nu ar mai fi avut nevoie de un Pașaport de Vaccinare. Companiile Big Tech au avut dintotdeauna acces la datele noastre, însă, singure, nu au puterea de a ne face rău. Alianța recentă dintre corporații și guvern reprezintă riscul imediat pentru siguranța noastră.

Dacă nu oprim guvernul să se înfrupte din datele noastre, vom pierde tot ceea ce ne face australieni”. ART-EMIS.RO (ALEXANDRA MARSHALL, Australia)

Doza de sãnãtate

Strategii de oprire a inflamațiilor din corp

Odată cu înaintarea în vîrstă crește și posibilitatea de apariție a inflamațiilor în corp. De cele mai multe ori, este vorba despre inflamații subclinice, care duc la arterioscleroze, Alzheimer, diabet zaharat.

Înaintarea în vîrstă duce la modificarea balanței între diferite tipuri de celule ale sistemului imunitar. Activitatea celulelor de adaptare scade, iar activitatea celulelor nespecifice crește în dauna sistemului imunitar. Odată cu scăderea imunității scade și puterea de apărare împotriva oxidării, fapt care duce la încărcarea masivă a țesuturilor cu noxe toxice, urmarea logică fiind o îmbătrînire mai rapidă, asociată cu pierderea performanțelor fizice.

În celulele îmbătrînite se stochează proteine deteriorate și alte macromolecule, ce scad metabolismul și imunitatea. Odată cu acestea, slăbește, desigur, și capacitatea funcțională de reparare a structurilor celulare deteriorate. Odată cu înaintarea în vîrstă mitohondriile sînt afectate de schimbările patologice. Dispunînd de sistemul de combatere a radicalilor liberi, acestea nu își mai pot exercita aceste mecanisme la capacitate maximă și, astfel, celulele nu se mai pot repara.

Medicina energo-informațională vine în sprijinul celor afectați de diferite probleme de sănătate indiferent de vîrstă. O medicină care se bazează pe energia pacientului aflat în diagnosticare/ terapie. Se intervine pe cauza perturbării energetice la nivel de celulă-organsistem, fără utilizarea sau recomandarea unor

Oistorie a farselor (221)

Rudolf Hess, sau o sosie? (3)

În octombrie 1945, adus în faţa Tribunalului de crime de război din Nürnberg, a invocat pierderea totală a memoriei, nereuşind să-i recunoască pe Göring sau Karl Haushofer. Apoi, brusc, memoria i-a revenit. Refuzînd să îi vadă pe Ilsa sau pe fiul lui, nici atunci şi nici peste douăzeci şi trei de ani (cînd, în cele din urmă, ea 1-a întîlnit, a rămas surprinsă că vocea soţului devenise mult mai gravă), Hess a fost găsit vinovat de conspiraţie şi crime împotriva păcii, dar nu de crime de război, şi pedepsit cu închisoare pe viaţă la Spandau (alături de Funk, Dönitz, Raeder, von Schirach, von Neurath şi Speer).

Închisoarea Spandau, aflată în Berlinul de Vest, ocupat la momentul respectiv de britanici, era administrată, la un loc, de către Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi fosta Uniune Sovietică. Controlul alterna lunar între aceste patru naţiuni. Pînă în 1966, toţi ceilalţi prizonieri fuseseră eliberaţi - dar nu şi numărul şapte. Ruşii au cerut ca el să rămînă la Spandau pînă va muri. El le-a oferit, astfel, un pretext legitim în Berlinul de Vest. Pretext care a dispărut la 17 august 1987. În sfîrşit, chinurile numărului şapte se încheiau. Pînă atunci, mai toată lumea credea că este un impostor. În 1973, primind, în cele din urmă, aprobarea de a-1 supune pe Hess unui control medical complet, dr. Hugh Thomas de la spitalul militar britanic din Berlin nu a găsit nici o urmă de plămîn rănit în primul război mondial, nici o problemă cu bronhiile şi nici una din cicatricele notate în fişele medicale ale lui Hess. „Ce s-a întîmplat cu rănile din război?”, 1-a întrebat Thomas. „Prea tîrziu, prea tîrziu”, a murmurat Hess.

Studiind documentele despre zborul în Scoţia, Thomas a tras concluzia că un aparat Messerschmitt 1 IOD nu ar fi putut niciodată să realizeze călătoria de 850 de mile cu atîtea ocoluri, pe care Hess pretindea că a întreprins-o. O fotografie a avionului în timp

medicamente de sinteză. Terapiile debutează cu măsurarea energiei pacientului, energie care atestă starea de sănătate. Dacă bazinul energetic este în echilibru, sîntem feriți de diferite șocuri, precum cel cardio-respirator. Organismul dispunînd de un boost de energie necesar, știe asemenea unui contabil priceput cum și unde să redistribuie energia în organism, să întrerupă fenomenul de autodistrugere și să reechilibreze organismul.

Sănătatea reprezintă o comunicare energetică echilibrată între celulele corpului, pe cînd boala este o dereglare în cîmpul informațional energetic.

Omul modern are nevoie de terapii personalizate, care să îl reechilibreze energetic. Modul de viață al fiecăruia dintre noi s-a schimbat enorm în ultimul timp, alimentația de asemenea, iar accesul la informații a luat un avînt nemaîntîlnit. Desigur, toate aceastea ne generează un stres pe care nu fiecare îl poate gestiona corespunzător.

Tratamentele care au la bază medicina energoinformațională sînt în măsură să descifreze debusolările energetice din corpul pacientului și să le regleze așa cum are nevoie pacientul aflat în terapie. Terapeuții noștri readuc organismul în echilibru, refac comunicarea energetică, iar imunitatea și metabolismul se reglează după necesitatea proceselor fiziologice din corp. Este recomandat ca și persoanele vîrstnice să apeleze

ce decola, surprinsă de Pintsch - asistentul lui Hess -, arăta că aeroplanul nu deţinea tancuri de rezervă pentru combustibil.

În cartea sa, Uciderea lui Rudolf Hess, Thomas sugerează că Hess nu a părăsit niciodată Germania, dar că a fost ucis acolo şi înlocuit cu o sosie. Dacă aşa s-a întîmplat, din ce motiv şi de către cine?

Göring îl detesta pe Hess, şi Himmler, şeful SS-ului, nutrind să-1 înlocuiască pe Hitler, voia să scape şi de mîna dreaptă a dictatorului neamţ. Hess dorea cu adevărat pacea cu britanicii - în iulie 1940 el plecase la Lisabona să discute problema cu ducele de Windsor - şi se ştie acum că Hitler dorea şi el pace cu britanicii, cu scopul de a se concentra asupra Rusiei. Tot ce-i posibil, Hess a intenţionat într-adevăr să plece cu avionul în Scoţia, dar duşmanii lui, aflîndu-i planul, l-au eliminat, probabil în noaptea de 9 mai. Hitler, care nu ar fi tolerat crima, a trebuit ţinut în necunoştinţă de cauză, ceea ce însemna că „Hess” trebuia să pară că a ajuns în Marea Britanie - şi a ajuns la timp, sosia fiind îndrumată şi expediată în grabă, probabil de pe un aeroport danez. Aterizînd pe teritoriul britanic, nu a păcălit Serviciile Secrete, care nu au încercat deloc să-1 folosească în scopuri de propagandă.

Atunci de ce această sosie nu şi-a dus la îndeplinire înşelătoria după terminarea războiului? Thomas menţionează obiceiul lui Hitler de a elimina familii întregi de „trădători” ai Reich-ului - motiv destul de puternic pentru a păstra tăcerea după procesele de la Nürnberg şi sinuciderea lui Himmler. După care, derutat şi extenuat psihic în urma unei serii de depresii nervoase şi încercări de sinucidere, probabil că dublura lui Hess a căzut într-o stare de indiferenţă totală în ceea ce privea soarta lui. Oricum, cine l-ar fi crezut? Toată lumea voia ca el să fie Hess, în special ruşii. Era: „prea tîrziu, prea tîrziu”. Totuşi, dacă întradevăr era un impostor, pare ciudat că nici o dovadă sau măcar un indiciu privind reala lui identitate nu a apărut pînă în prezent. (va urma)

STUART GORDON

la acest gen de terapii. A da o șansă corpului să se echilibreze energetic atrage îmbunătățirea calității vieții fiecăruia.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

orIZonTAL: 1) Exces de zel; 2) Se distinge în mod deosebit – Iubitor de petreceri; 3) Autoritatea care se îngrijește de copiii... prematuri; 4) Te privește de sus – Sursă de lumină într-o sinagogă; 5) Slujitori ai unui cult religios – Italia (siglă auto); 6) Pus la punct cu probleme de tehnică; 7) Lasă-mă să te las; 8) Intrate în lumea viselor – Secvența secolului; 9) Tocul minuscul! – Gen de înțelegeri incorecte (masc.); 10) Dată pe canal – Realizează desprinderi forțate.

VErTICAL: 1) Fapte, nu vorbe; 2) Aflați în dizgrație – Bază materială; 3) Camere mobilate pentru doamne singure; 4) Pregătită pentru lăsatul secului –Bun de stors; 5) Colectată la fier vechi; 6) Făcută de rîsul lumii; 7) Ocol pe teren – Imobil în stare proastă; 8) Plină de căldură – Muzică foarte tînără; 9) Prima șoaptă de iubire – Piesă de talie națională (dim.); 10) Apare la erupție – Luptă cu rachete.

Dezlegarea careului ,,INTRĂRI!”

GH. ENE

1) TO – CUSATURA; 2) INCLUSA – TAP; 3) COR – USAR – CA; 4) RETUSATA – T; 5) G –APUSA – IVI; 6) RIT – USARNIC; 7) A – OPUSA – ER; 8) TIR – USAC – IC; 9) IO – SUSANELE; 10) INTRUSA – TIP.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Cînd s-a ales Cuza domn (II)

Toate declaraţiile şi mărturiile, indiferent de sursa şi de limba în care au fost rostite sau scrise, converg către aceleaşi adevăruri pe care românii le-au trăit pe viu şi le au gravate în inimi pentru eternitate: Unirea de la 1859 a fost voinţa întregii naţiuni, a fost rodul aspiraţiilor şi luptelor de veacuri ale poporului român, a reprezentat o verigă esenţială pe calea marilor împliniri viitoare. Iar întruchiparea acestei verigi a fost Alexandru loan Cuza. în timpul guvernării sale de numai şapte ani au fost realizate fapte de o însemnătate fără precedent: consolidarea internă şi externă a statului, reforma şi modernizarea instituţiilor principale, formarea primului guvern unitar şi deschiderea la Bucureşti a întîiului Parlament al României, făurirea armatei române moderne, împroprietărirea ţăranilor (au primit atunci pămînt mai bine de 500.000 de familii!), secularizarea averilor mînăstireşti (moşii ce reuneau peste 20% din suprafaţa ţării), reformele juridice şi introducerea sistemului unitar de măsuri şi greutăţi, legea pensiilor, înfiinţarea Primăriei oraşului Bucureşti (întîiul primar fiind ales Barbu Vlădoianu), funcţionarea primei agenţii diplomatice recunoscute a României (cea de la Belgrad) şi constituirea Ministerului Afacerilor Străine, crearea primelor consilii de igienă şi salubritate publică, la Iaşi şi Bucureşti, o nouă emisiune de mărci poştale, înfiinţarea camerelor de comerţ, o nouă lege a presei, naşterea la Bucureşti, în 17 mai 1862, a primei Asociaţii sportive din România şi multe altele. În domeniul culturii, domnia lui Cuza a fost tot atît de rodnică: la 7 noiembrie 1860 se inaugurează, în prezenţa sa, Universitatea din Iaşi, iar la 16 mai 1864 se dă decretul domnesc privind înfiinţarea aceleia din Bucureşti, începuturile Academiei române se datorează tot spiritului său luminat, apoi să nu uităm crearea în 1863 a „Junimii“, înfiinţarea Bibliotecilor centrale din Bucureşti şi Iaşi, întemeierea în Capitală a Societăţii „Ateneul Român“, înfiinţarea mai multor şcoli de arte frumoase şi pinacoteci, prima reprezentaţie a piesei „Hamlet“ în România, în 1861, crearea şi tipărirea unor opere de seamă, reprezentative pentru noua civilizaţie scrisă a ţării etc. Sigiliul inconfundabil al lui Cuza s-a făcut simţit, direct sau indirect, în toate acestea. El a personificat nu numai ideea Unirii, ci şi pe aceea a Renaşterii patriei, împlinind ceea ce invoca printr-un vibrant patetism Kogălniceanu, în zilele lui ianuarie 1859: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română... Alegîndu-te pe tine Domn, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia. Constituţia ne însemnează o epocă nouă şi Măria-Ta eşti chemat să o deschizi. Fii, dar, omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-Ta, ca Domn, fii bun, fii blînd; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi (...). Fii simplu, Măria-Ta, fii domn cetăţean. Urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi la linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani ca şi dînsul; să domneşti ca şi dînsul!“.

Tocmai pentru această neţărmurită iubire faţă de românii săi, faţă de patria pentru care, după cum îi spunea unui diplomat francez, ar fi fost primul care să-şi ofere pieptul, dar va curge sînge, Vodă Cuza a fost detronat de „monstruoasa coaliţie”. Pentru că numai „monstruoasă“ (de aici îi vine şi numele) putea fi alianţa dintre două partide diametral opuse, care nu aveau nimic comun, dar care şi-au dat mîna pentru sacrificarea prinţului Unirii. S-a stins din viaţă în exil, bolnav de dorul ţării lui. Dar i-a rămas o mare operă, ca şi numele bun printre generaţii.

Prin dubla alegere a lui Cuza, în scaunul voievodal al patriei nu s-a urcat un Domn, ci un Ideal. Iar idealul nu putea fi detronat. Sfîrșit

Mîndria de a fi români

Luaţi aminte, rogu-vă, la vremurile cînd hotarele patriei erau tîrguite fie la Viena imperială, fie la înalta Poartă sau Paris, fie prin alte părţi ale lumii, aşa cum s-a întîmplat la 1775 cu măsluirea incredibilă a graniţelor Bucovinei. Astăzi ni se pare firesc şi statornicit de cînd lumea să mergem la Cluj-Napoca, la Craiova, la Rădăuţi, la Braşov sau Constanţa, fără paşaport, sau vreo altă carte de liberă trecere. Dar să nu uităm o clipă că, deşi în sufletul nostru ele ne-au aparţinut întotdeauna, realitatea veacurilor ne-a fost de multe ori ostilă. Erau sate şi oraşe despărţite în două, erau munţi şi cîmpii prin care se petrecea jugul unor hotare ale blasfemiei. Oamenii locurilor îşi strigau unii altora, peste rîuri secate sau învolburate, veştile de familie. Au fost vremuri de jale şi bejenie, de sfîrtecare a familiilor şi de robie. În Ardeal, pe vremea lui Horea, românii mîncau făină din coajă de copaci – şi asta ne-o spune un căpitan austriac. În timpul lui Tudor, din jaful sistematic al Moldovei şi al Ţării Româneşti era hrănită uriaşa metropolă a Constantinopolelui turcit, timp de patru luni pe an. Gîndiţi-vă uneori, mai cu seamă în serile confortului nostru, atît cît e, că, vreme de sute de ani, milioane de strămoşi au trăit sub opresiune străină, că au supravieţuit inimaginabil de greu şi poate au murit cu cugetul îndoit, neştiind către ce beznă se va îndrepta posteritatea lor. Gîndiţi-vă că era un pericol să vorbeşti româneşte, iar principalele Academii ale îndoliatului Ev Mediu, bisericile, răsunau pe atunci de alte limbi. Noi astăzi celebrăm, bunăoară, Unirea de la 1859, o venerăm şi ii cinstim memoria, dar ar trebui totuşi să mai vorbim şi despre potrivnicia unora faţă de ea, despre tribulaţiile şi dificultăţile prin care am trecut pentru a da viaţă unui drept natural românesc. Extrem de grăitoare pentru două milenii de patimi româneşti este lupta lui Alexandru Ioan Cuza de a institui o decoraţie autohtonă şi o monedă proprie. Aşa după cum scria reputatul istoric C.C. Giurescu, la sugestia lui Vasile Alecsandri, principele se gîndise încă din 1859 să realizeze „Ordinul jerbei de aur“ şi-l rugase pe Napoleon al III-lea să îngăduie unor cetăţeni ai Franţei să-l poarte, pentru a-i conferi valabilitate internaţională. Dar proiectul a întîmpinat refuzul turcilor, care vedeau într-o decoraţie românească ceea ce şi era de fapt – „un semn de Independenţă“. Peste numai doi ani, o nouă tentativă a inimosului domnitor a fost sortită eşecului. Cea de-a treia încercare s-a produs în 1864, cînd Cuza a hotărît înfiinţarea Ordinului Naţional al Unirii. Prin grija lui Kogălniceanu au fost alcătuite chiar şi decretul şi modelele decoraţiei, aprobate în principiu de domnitor. Numai că Poarta s-a opus din nou, tot astfel cum s-a opus şi proiectului de a bate monedă proprie, aşa că voievodul marii noastre iubiri şi fraternizări a închis ochii pentru totdeauna fără a-şi vedea realizat acest vis.

Sînt numai cîteva sumare şi incomplete exemple, dar elocvente pentru dificultatea cu care s-a înălţat edificiul Independenţei şi Suveranităţii noastre de azi. Pentru fiecare palmă de pămînt, pe care păşim acum nestingheriţi, s-a fost vărsat sînge, pentru fiecare dimineaţă şi noapte în care auzim, la radio şi la televizor, Imnul de stat, Hora Unirii şi celelalte cîntece ale deşteptării naţionale, s-a plătit un tribut uriaş.

Şi n-a fost niciodată vorba despre naţionalism sau despre o vanitate exacerbată: întreagă această tenacitate, răbdarea surdă şi izbucnirile armate n-au fost decît rodul unui veritabil cult al patriei, al dorinţei noastre legitime de a ne lucra ogorul fără amestecul vreunui agrimensor străin, de orice naţie ar fi fost. În toate aceste adîncimi ale trecutului, cînd setea de Independenţă a ţinut pentru noi locul soarelui de pe cer, au luminat făpturile marilor eroi ai neamului. A fost un Mircea, care, după cum spunea Nicolae Iorga, nu trebuia să fie neapărat Bătrîn, întrucît era posibil să fi luat domnia de foarte tînăr. A fost un Ştefan, răzbunător şi curat la suflet ca stelele de marmură ce priveghează Voroneţul. A fost un Mihai, omul de o statură uriaşă, la propriu şi la figurat, care în echilibrul european a cîntărit mai mult decît Cromwell, Sobieţky şi o promoţie de Ludovici, pentru că a salvat Continentul de la

„Îngerul scăpat din Iad“

In memoriam Dan Alexandru TANO, cunoscut scriitor și ziarist, care a publicat, printre altele, romanul ,,Îngerul scăpat din iad” – răpus pe nedrept, în plină forță creatoare, de pandemia acestui secol.

Lansată ca metaforă de carte

Sintagma te-a sculptat de viu în Rai, Ți-ai desenat emblema și-ai dat grai Unor trăiri cu adieri de moarte;

Ai ars în viață ca un rug de steme

Pe un altar de litere și cărți, N-ai zăbovit la falnicile porți, Cînd glas de scris pornea ca să te cheme;

Un om integru, cu izvor de vise

Descătușînd iubiri din ancestral, Din Țară ți-ai făcut un ideal

Zvîcnind în pagina de cărți nescrise;

Dar tot ce-ai scris e-un cîntec și-o lumină Ce vor străbate spațiul planetar

Ca să revii la noi, chiar și mai rar, Să ne subjugi cu pacea ta divină;

Răpus de boala secolului – moarte, Trăiești prin noi, în zîmbet fără nor, Cu lacrima uscată, și cu dor, Te pomenim cu gîndul de departe, Pietrificat ca muntele de jad, Înger intrat în Rai, scăpat din iad...

GEO CIOLCAN

București, octombrie 2021

un dezastru sigur într-un moment de vîrf al expansiunii turceşti.

Pînă acum nu mult timp, sociologiştii vulgari îl criticau prin anumite tratate de istorie pe voievodul Mihai pentru „legămîntul de glie“, acordînd acestui act controversat mai mult spaţiu decît Unirii de la 1600. Dar omul a rămas în eternitate mai cu seamă pentru Unire, adică pentru idealul românesc. Depinde cine şi cum scrie istoria.... Şi apoi, legămîntul avea o raţiune a lui, în primul rînd militară, deloc neglijabilă; însuşi faptul că el a fost abrogat de un Mavrocordat, pe vremea cînd armata noastră era ca şi inexistentă, arată utilitatea lui într-o anumită epocă istorică. A fost apoi un Brâncoveanu, care s-a jertfit, cu toţi cei patru fii, acum aproape 300 de ani, nu fiindcă ar fi fost habotnic, ci pentru că, apărînd credinţa strămoşească, el apăra de fapt o istorie de aproape 1500 de ani, ca şi o întreagă viziune a românilor asupra universului.

A fost pe urmă un Tudor Vladimirescu, care s-a ridicat ca un soare militar pe crestele Carpaţilor şi, după un veac de arome şi ciubuce fanariote, a dezgheţat izvoarele de vitejie ale adevăratului popor.

Ce le lipsea acestor oameni? Erau tineri şi frumoşi, buni cunoscători ai cîtorva limbi străine, diplomaţi străluciţi, aveau de toate, din belşug. Dar forţa implacabilă a evenimentelor i-a smuls din plăcerile potenţiale ale vieţii şi i-a propulsat în epicentrul vulcanilor, acolo unde moartea are chipul florii de colţ, transformîndu-i în valori exponenţiale pentru milioane şi milioane de necăjiţi.

Tot ceea ce au făcut aceşti oameni imortalizaţi în folclor şi în letopiseţe, ca şi armatele lor de anonimi, ca şi femeile rămase pe lîngă vatră pentru perpetuarea spiţei, a datinilor şi a limbii, tot ceea ce au înfăptuit şi visat a asigurat un flux nestins al Mîndriei de a fi români. Acesta este adevăratul Val al lui Traian, care pleacă din Dacia imemorială şi se prelungeşte în viitor, adică în Pantheonul Naţional. Mai vrea oare cineva să ne fie teamă de a ne numi Români?

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Statuile

Fac referire la un eveniment care a avut loc la Sibiu, pe data de 10 septembrie 2021, sub patronajul președintelui Klaus Johannis: inaugurarea statuii lui Samuel von Bruckenthal din fața palatului (muzeului) care-i poartă numele. O săptămînă mai tîrziu, 200 de români au ținut să ne arate tuturor că numitul baron nu a fost doar un colecționar important, ci și responsabil direct, în calitatea sa de guvernator al Transilvaniei, de înăbușirea răscoalei țărănești din 1784 conduse de Horea, Cloșca și Crișan și de

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

execuția barbară a primilor doi. La trei săptămîni de la această demonstrație, un cetățean, deocamdată necunoscut, a agățat la gîtul statuii o pungă din care curgea vopsea roșie, galbenă și albastră. Statuile sînt monumente care ne aduc în memorie figurile celor care au lăsat urme de neșters în conștiința contemporanilor, deși, cum se-ntîmplă de obicei, eroii unora se dovedesc a fi călăii altora. De regulă, asta nu e o problemă, fiindcă statuile eroilor națiunii se ridică între granițele acesteia, astfel încît ele nu deranjează pe nimeni (continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Nu mai citim

Generația mea a citit. A citit de a rupt bibliotecile, fiindcă altceva nu prea avea de făcut. Netflix-ul nostru era biblioteca. Aveam acolo tot felul de „filme”. Tocmai de aceea, bibliotecile din apartamentele românilor erau întotdeauna de dimensiuni apreciabile. Îmi amintesc reacția unor prieteni cu care am făcut afaceri în turism, un scoțian și un canadian, care, veniți la mine acasă de Crăciun, au rămas impresionați de numărul mare de cărți pe care le aveam în bibliotecă, dar și de faptul că citisem mai mult de jumătate din ele. Cu siguranță, în țările lor de baștină existau astfel de biblioteci în casele oamenilor, dar probabil nu atît de mari, fiindcă la noi, la români, unul dintre avantajele socialismului a fost cultura de masă.

Faptul că nu aveam alternativă la citit, în televiziune sau internet, ne-a determinat să citim mii de pagini și, cel mai important, să ne dezvoltăm imaginația și spiritul critic. Am învățat să ne punem întrebări și să gîndim cu propriul cap, iar asta ne-a ajutat foarte mult. În liceu, profesoarea mea de

Limba și Literatura Română, doamna Medrea, ne îndemna să citim cît puteam de mult, asta și pentru că atunci aveam vreme de așa ceva. Firește, nu toți i-am ascultat sfatul, dar eu și alți colegi am continuat să citim. În ceea ce mă privește, mi-am ținut obiceiul și în anii de după liceu și am reușit să mă mențin, în medie, la două cărți citite pe an. Pe lîngă ele, articole de ziar sau de revistă, citite cap – coadă nu doar titlul. Recent, am lansat un sondaj pe LinkedIn, pentru a vedea cît de mult citesc oamenii. Am fost surprins să văd că, din 12.000 de vizionări, au votat 395 de oameni, dintre care 41% au spus că citesc mai mult de 7 ore pe săptămînă, 35% citesc 3,5 ore pe săptămînă, 18% alocă lecturii mai puțin de o oră săptămînal iar 6% nu citesc deloc. Rezultatele sondajului, chiar dacă nu sînt reprezentative pentru întreaga populație, ci doar pentru un segment al acesteia, reprezentat de antreprenori, sînt, totuși, încurajatoare, deși la nivel general generațiile tinere sînt extrem de dezinteresate de lectură.

(continuare în pag. a 22-a)

MARIUS MARIN

Facebook: Tribunul

EDITORIAL

Calvarul poporului român

motto: ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima sărmanilor și a nevinovaților”.

PAUL ÉLUArD

Cînd, în data de 3 iunie 2021, O.M.S. a anunțat în mod oficial că ,,vaccinarea copiilor cu serul anti-Covid 19 nu este recomandată”, am crezut că și în România se va închide acest subiect, dar nu a fost să fie așa. Pe 21 iunie a.c., ,,specialistul” Andrei Baciu a sucit-o ca la Ploiești, declarînd: ,,Trebuie să facem toate eforturile pentru a vaccina toți copiii”. L-a susținut în acest sens col. Gheorghiță, alt ,,specialist”, care a concluzionat: ,,Fără vaccinarea copiilor nu vom scăpa de pandemie”. Cîțu și Arafat au avut aceeași opinie. Mai mult, în septembrie a.c., cînd măsura fusese implementată și în alte state (Israelul fiind printre primele în acest sens), alți doi medici foarte cunoscuți au fost și mai categorici, avansînd o propunere uluitoare: ,,Părinții care se opun vaccinării copiilor să fie amendați, iar cei mici să fie luați în grija statului”.

Toate acestea m-au făcut să mă gîndesc la copilărie, cînd eram fascinat de povești ai căror eroi se numeau Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu sau Moș Ion Roată, care nu au nici o tangență cu ceea ce trăim noi în prezent. Cu timpul, aveam să constat că mulți dintre eroii copilăriei mele au trăit aievea, iar cele auzite nu au fost chiar simple povești, ci pură Istorie. Din păcate, acum, Istoria se scrie sub genericul unui diletantism politic total, al unei corupții generalizate și al unei trădări de Țară fără limite.

România a ajuns la marginea comunității și civilizației europene. De mai bine de 30 de ani, românii au fost amețiți cu tot soiul de promisiuni, angajamente, contracte, pariuri și proiecte, toate dovedindu-se a fi pure minciuni electorale. După 1989, România a fost condusă de indivizi fără nici o probitate morală și profesională, motiv pentru care Poporul Român a ajuns sărac într-o Țară bogată.

În România se moare de frig și de foame. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Vai de țara în care este frig în școli și cald în cazinouri”. În România, un volum de poezii costă 30 de lei, iar o doză de drog se poate procura cu doar 5 lei. România a ajuns paradisul pedofililor, traficanților și al devalizatorilor de bănci. La noi, pușcăriile sînt arhipline cu amărîți care au furat o pîine, o scîndură dintr-un gard sau un sac de lucernă, în timp ce marii infractori sînt scăpați printre degete, iar atunci cînd sînt prinși, sînt eliberați pe motive medicale, cum ar fi platfus, greață sau mătreață... În România s-au închis fabricile și uzinele, s-au desființat marile ferme agricole, zootehnice, pomicole și viticole, s-au sigilat minele, s-au distrus și s-au vîndut pe nimic navele. România a devenit un deșert economic, de unde și concluzia care îmi aparține: ,,Acum, rentabile mai sînt, se știe,/ Doar cimitirul și prăvălia cu sicrie”. Românii au ajuns în pragul disperării, unii dintre ei se spînzură, se împușcă sau își dau foc. Circa 6 milioane de români au plecat pe alte meleaguri, în țară mai rămînînd aproape 3 milioane de copii, 5 milioane de pensionari, 2 milioane de zilieri, iar restul, șmecheri de tot soiul.

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă Societatea românească (2)

După cîteva zile, mai exact în dimineața zilei de 27 decembrie, foarte mulți dintre noi, cei care facem politică și presă în această țară, am răspuns invitației președintelui României de a lua parte la inaugurarea Muzeului Palatului Cotroceni. Acolo s-a făcut un lucru cu totul excepțional și mă bucur că director al lăcașului a fost desemnat profesorul Ioan Opriș, adică același om pe care furia distructivă a lui Andrei Pleșu l-a dat afară din funcția de director al Patrimoniului, pentru simplul motiv că apelase la „România Mare“ ca să facă rost de bani în vederea săpăturilor arheologice de la Sarmizegetusa. Știți scandalul din vara trecută, am publicat destule documente atunci, nu mai e cazul să insist. Și uite că destinul a făcut dreptate, nivelîndu-i pe amîndoi: dl. Opriș e director de muzeu, ca și dl. Pleșu, sînt, așadar, colegi, după ce acesta din urmă îl prigonise pe primul pe considerente antiromânești. Revenind la întîlnirea de la Palatul Cotroceni pot spune că am avut plăcerea să strîng mîna unor oameni cu care fie polemizasem serios înainte vreme, fie nu aveam nici un fel de tangență. Astfel, ne-am regăsit sub aceleași bolți voievodale, în acea dimineață de iarnă cu irizări violacee, cîțiva oameni pe care nu-i împiedică nimic, dar absolut nimic să își dea mîinile pentru a împinge înainte lumea asta românească, de care unii dintre noi sînt atît de îndrăgostiți: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Paul Anghel, Paul Everac, Cristian Popișteanu, Alexandru Balaci, Romulus Vulcănescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Mihai Băcescu, Mircea Mușat, Toma George Maiorescu, Romulus Vulpescu, Mihai Golu și mulți alții. Cu două mențiuni speciale. Întîi: am izbutit să mă împac cu Ludovic Spiess înainte de a ne certa și doresc să-l felicit atît pentru reușita muzeului, cît și pentru actul de reparație morală făcut lui Ioan Opriș. A doua: venerabilul dascăl Gheorghe Focșa, în vîrstă de aproape 90 de ani, care a fost decenii de-a rîndul directorul Muzeului Satului, mi s-a confesat cu durere în glas: „Te rog, dragă domnule Vadim, să mă ajuți să-l mutăm pe Ion Rațiu din casa unde a locuit marele profesor Dimitrie Gusti. Nu știu cum o să facem, să rugăm Primăria să-i dea locuință în altă parte, dar acolo a stat creatorul celei mai importante Școli Sociologice din Europa interbelică, iar noi vrem să facem muzeu și să punem o placă de marmură“. Lăudabilă inițiativa inimosului profesor, drept pentru care nutresc speranța că însuși dl. Rațiu, care se îmbracă atît de frumos cu piese etnografice, va înțelege că mai sînt case în București de unde să zîmbească în fața camerelor de

ETICHETA

luat vederi și să ne îndrume spre economia de piață. La numai cîteva minute după inaugurarea Muzeului de la Cotroceni ne-am îndreptat către Casa Lido, unde avea să se desfășoare festivitatea decernării Premiilor Fundației „România Mare“. A fost o prelungire a stării de spirit care ne-a călăuzit în ultimele noastre acțiuni, prin urmare a dorinței de a se regrupa forțele sănătoase și realiste ale societății românești, pentru a ieși din impasul moral în care am intrat cu toții. Unii ar putea spune că și „România Mare“ a contribuit la crearea acestui impas, ceea ce e posibil să fie adevărat, numai că succesiunea cronologică a evenimentelor ne acordă nouă circumstanțe atenuante: primul număr al revistei a apărut în iunie 1990, cînd deja se murise vîrtos în România, cînd foștii tovarăși de drum și prieteni de idei se sfîșiau între ei și cînd, așa după cum voi dovedi cu Jurnalul intim pe care l-am ținut cu strășnicie în fiecare zi, destule personaje ne-au terorizat pe noi, ne-au făcut viața grea și chiar ne-au primejduit existența, deși lupta era inegală, întrucît noi eram complet lipsiți de posibilitatea de a ne apăra. Oare s-au uitat toate acestea așa de repede? Firește, noi n-am intrat în lupta asta pentru a o face și mai crîncenă, și mai confuză, dar o mică lecție de iubire de patrie, de morală și de bărbăție trebuie să le dăm la toți homunculii care ne-au cîntat prohodul și ne-au batjocorit într-un mod atît de laș. Acum vor pace, agită batista albă a armistițiului, aceeași batistă în care ne-ar fi înnodat ortul popii dacă eram mai slabi de înger și am fi murit, așa cum s-a întîmplat cu Ion Lăncrănjan, cu Doru Hociotă, cu Nicolae Giosan și cu atîția alții, care n-au mai rezistat presiunilor. Da, vom face pace cu toți, fără nici o distincție și fără nici un resentiment, cu o singură condiție: să priceapă toată lumea că în România va domni legea demnității românești, iar cine o va încălca, va avea mult de furcă și cu mine, și cu alții ca mine. Dar eu nu vreau să ameninț acum pe nimeni, nu pot ține și spada, și ramura de măslin în același timp, așa că o voi lăsa în cumpănire pe cea dintîi, pentru a descrie în cîteva cuvinte atmosfera nespus de caldă, de frumoasă, în care s-a desfășurat festivitatea de la Casa Lido. Cred că este pentru prima oară cînd sub aceeași cupolă frumos ornamentată, de la 1890, în lumina de miere a vitraliilor vechi și a candelabrelor sunătoare ca zurgălăii, s-au întîlnit și au respirat același aer cu miros reavăn de cetină oameni ca: fiica lui Tudor Arghezi, văduva lui George Călinescu, președintele de onoare al Uniunii Naționale Vatra Românească, prof. dr. Iosif Constantin Drăgan, perechile Eva și Raoul Șorban, Ileana și Romulus Vulpescu, Madeleine și Ion Voicu, Malvina Urșianu și Paul Anghel, Marga și Eugen Barbu, Raisa și Grigore Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Nușa și Nicolae Florei, Georgeta și Mihai Ungheanu, apoi personaje ca generalii Ion Suceavă și

Nu mai citim

(urmare din pag. 21)

Citesc maxim titlul unui articol, și doar dacă acesta e interesant trec la lecturarea textului „pe diagonală”, cum se spune, fără să înțeleagă mare lucru, însă, fiindcă le lipsesc acele cunoștințe care se acumulează doar prin citit. În rest, comunică prin imagini și simboluri. Atît. Marea majoritate a elevilor din România refuză să citească pînă și lecturile obligatorii pentru școală, pe motiv că „sînt plictisitoare”. Ca urmare, părinții ajung să recurgă la audiobook-uri, ca să-și determine copii să acumuleze informațiile necesare. Cei care citesc, aleg cărți apărute în epoca modernă, cu subiecte fantastice, avînd, desigur, personaje fantastice, sau jurnale ale puștilor și puștoaicelor, de unde învață doar despre cum se îmbracă colega sau cum se comportă colegul, cine cu cine s-a certat și, desigur, despre cum îi chinuie părinții să învețe. Lipsa asta de lectură consistentă, aprofundată, se repercutează, am senzația, în comportamentul social al oamenilor. Am ajuns dependenți de televizor, unde nu doar ni se transmite știrea, ci ni se și indică cum trebuie

să o analizăm, aceasta diferind, de la un post tv la altul, în funcție de politica editorială. Sîntem atît de robotizați încît nici pe social-media sau pe internet nu sîntem în stare să ne căutăm informațiile de interes.

Am publicat vara asta pe Facebook oferte de turism prin paginile agenției mele și am avut surpriza să fiu sunat de oameni care mă întrebau prețul excursiei, deși el se afla pe site; tot ceea ce aveau de făcut era să apese pe imaginea articolului pentru a accesa informația dorită. Nu au știut nici această chestiune elementară. Am zis că, poate, pe Facebook, categoria de vîrstă e una mai ridicată și probabil nu se pricep. Am încercat și pe Instagram, dar acolo superficialitatea e si mai mare. Singurele canale social-media unde oamenii mai citesc ceea ce scrii sînt Twitter și LinkedIn.

Lipsa de profunzime în receptarea mesajului scris este alarmantă, fiindcă oamenii au ajuns să nu mai gîndească, să nu-și mai folosească gîndirea critică, iar asta le influențează negativ viețile. Mă gîndesc că, dacă se va continua astfel, generațiile viitoare vor fi și mai rupte

Ion Alex. Munteanu, coloneii Costică Voicu, Marin Mirea și Ilie Merce, deputatul Victor Surdu, directorul revistei „Timpul“, Adrian Riza, președintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, directorul ziarului „Curierul Național“, Horia Alexandrescu, oamenii de afaceri Viorel Păunescu și Gavrilă Albiter, dr. Viorel Chiriță, avocații Viorel Dumitrescu și Toma Dragomir, actorul George Mihăiță, interpretul antonpannesc Al. Mica, realizatorul radio Octavian Vintilă și mulți, mulți alții. Ne-au cîntat, apoi, frumoase muzici naționale două tarafuri: unul al meșterului Tudor Pană și altul al rapsozilor transilvani Gheorghe Turda și Irina Someșan, ca să nu mai vorbim de un grup de 7 tineri și tinere (preoți, profesoare și studenți) care au aflat că sîntem acolo și, timp de mai bine de două ceasuri, ne-au tot colindat. Dacă cineva ar fi vrut cu tot dinadinsul să scape de Partida Națională, ar fi pus dinamită sub acea bijuterie de casă, ne-ar fi aruncat în aer și trădarea de Neam ar fi avut cale liberă în România. Uite că au ratat o ocazie, cînd mai prind ei atîția naționaliști de frunte la un loc?

În fine, a doua zi, 28 decembrie, am răspuns invitației „Curierului Național“ de a participa la dubla sa serbare: decernarea premiilor și împlinirea unui an de existență. Pentru cine nu știe cum decurg astfel de manifestări, s-ar putea crede că o ținem tot într-o petrecere. Nu-i chiar așa, deși n-ar fi fost un păcat să și petrecem, dat fiind faptul că am tras tot anul la jug, ca vitele de povară. Același binecuvîntat contact personal a funcționat și aici și pot depune mărturie că mîna dreaptă, cu care scriu acum, a strîns mîinile următorilor oaspeți, cu care m-am privit în ochi fără prejudecăți, fără dușmănie și, mai ales, cu convingerea că indiferent ce ne mai desparte uneori, putem măcar lăsa loc de „bună ziua“, fiindcă așa e normal și civilizat: Ion Iliescu (cu care am avut un dialog pe cît de prelungit, pe atît de sincer), Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Ștefan Cazimir, Sergiu Nicolaescu, Mircea Horia Simionescu, Paul Everac, Lucia Hossu-Longin, Emanuel Valeriu, Octavian Andronic, generalii Victor Stănculescu, George Ioan Dănescu, Mugurel Florescu, Adrian Nițoiu, istoricul Stelian Neagoe, senatorul Emil Tokacs, Mircea Angelescu și alții. Ce vreau să arăt prin asta? Vreau să arăt un singur lucru: disponibilitatea pentru dialog atît a mea (care contez mai puțin, poate), cît și a altora. La fel ca în piesa „Cu ușile închise“ a lui J. P. Sartre, ne este dat tuturor să trăim în același timp, în același spațiu închis. Trebuie să avem înțelegere și toleranță unii față de alții, trebuie să ne suportăm, să ne trecem uneori cu vederea imperfecțiunile, altminteri ajungem să ne sfîșiem între noi.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 10 ianuarie 1992)

de lectură și de cărți, lucru care va accentua decăderea socială.

Ce am putea face ca să dezvoltăm în tinerele generații pasiunea pentru citit? Am putea să le citim copiilor cît sînt mici povești cu imagini, iar cînd cresc să-i punem să ni le povestească, să-i trimitem să caute răspunsul la întrebări prima dată în cărți, și abia apoi pe internet, să le răspundem atunci cînd ne întreabă de unde știm toate lucrurile pe care le povestim, să le deschidem curiozitatea și dorința de a citi. Chiar și cărțile care le plac, scrise pentru generația lor, ar fi bine să fie citite, fiindcă le va fi mai ușor să lectureze clasicii literaturii române pe care și noi i-am învățat la școală. Una peste alta, consider că cititul este un antrenament al minții extrem de necesar pe care ar trebui să-l facem cu toții ca să nu decădem la stadiul de roboței, obișnuindune să citim textele pînă la capăt, cu atenție, fie ele și articole de ziar. Încercați să-i antrenați pe cei din jur, să-i atrageți spre lectură, iar Revista ,,România Mare” poate fi un bun început pentru cei care nu găsesc interes în a citi o carte, fiindcă are în cuprinsul ei istorie, cultură, poezie, dar și articole politice. Ar putea fi primul pas în frumoasa călătorie spre lumea cărților.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Calvarul poporului român

(urmare din pag. 21)

Managementul politic a fost catastrofal după 1989, și asta pentru că toți guvernanții și-au bătut joc, pur și simplu, de acest popor. Toți și-au dat aere de mari specialiști, sfătuitori și salvatori ai nației, dar s-au dovedit demni de pus în lanțuri, deși mass-media vîndută încearcă în van să le creeze portrete similare cu cele ale eroilor mei din copilărie. Pe toți i-a interesat numai Ciolanul. Toți își schimbă culoarea politică în funcție de interese, ambiții sau relații. Vorba lui Napoleon Bonaparte: ,,Puterea ajunsă pe mîna proștilor și a nebunilor este vitriolul oricărei societăți”. Da, așa este. Și România a ajuns aici pentru că ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (Corneliu Vadim Tudor)

Cei mici sînt îndepărtați de la credință, sănătate și educație, tinerii nu mai au nici un viitor, maturii nu mai au speranță, iar cei bătrîni se roagă să moară cît mai repede.

După ce-am ajuns niște cîrpiți în fund, trimitem soldați români pe fronturi ce nu ne privesc; mîna de lucru am exportat-o ca să ne dovedim cumsecădenia. Nu de mult am trimis în Coreea de Sud a doua tranșă din totalul de circa 1,5 milioane de doze pe care România s-a angajat să le livreze, primind în schimb unele vaccinuri și alte bunuri medicale de la Seul. Păi unde este acea economie a României care duduie, acea industrie modernizată, agricultură performantă, educație reformată și justiție independentă?

Sîntem pe primul loc în Europa după numărul de analfabeți funcționali, fumători sub 15 ani și

Statuile

(urmare din pag. 21)

Cu toate acestea, există exemple de statui care, la fel ca cea a lui Bruckental, au creat multe discuții în zonele unde au fost amplasate, fiindcă personalitățile pe care le reprezentau, deși recunoscute la nivel mondial, au stîrnit nemulțumirea unor oameni. Cele mai recente exemple sînt cele legate de statuile lui Cristofor Columb dărîmate de reprezentanții mișcării BLM, pe motiv că, în urmă cu 500 de ani, acesta ar fi năpăstuit populația băștinașă. Ce mai conta că este unul din cei mai importanți navigatori și un demn reprezentant al Renașterii? Statuile i-au fost distruse de niște băieți înfierbîntați. Apoi, tot în SUA, la Chicago, un monument dăruit orașului de Mussolini a fost vandalizat, iar la Seattle o statuie a lui Stalin a fost pusă la pămînt. Cu alte cuvinte, dușmani ai Americii în al II-lea Război Mondial și în Războiul Rece. Dușmani care nu au ajuns pe teritoriul ,,Unchiului Sam” pentru a omorî populația civilă sau a impune o stăpînire înrobitoare ani de zile. În cazurile acestea, cred că mai mult de jumătate din populația celor două orașe habar nu are cine au fost cei doi dictatori, motiv pentru care nu-i interesează că aceștia au monumente în oraș. Tot în SUA, felul în care arată o statuie a lui Martin Luther King și una a tenismenului Artur Ashe a stîrnit nemulțumirea cetățenilor, fiindcă despre primul se spune că are o figură arogantă, iar despre celebrul jucător de tenis că poziția în care a fost reprezentat dă senzația că ar lovi niște copii sculptați în jurul său. În ambele cazuri, constat motive care țin de estetică și talentul artistului și care pot fi trecute ușor cu vederea.

Exemplele pot continua cu statile lui Ghandi și ale lui George Washington, doi inamici ai fostului Imperiu Britanic, sau cu o statuie a Reginei Victoria, mutată din Dublin, unde jignea sentimentele irlandezilor, la Sydney. Răposatul Imperiu Britanic nu mai înseamnă mare lucru în conștiința englezilor

consumatori de droguri sub 18 ani. Campioni sîntem și la morții în accidente rutiere, la numărul de accidente vasculare, avorturi, divorțuri și dosare pierdute de statul român la CEDO. Dacă nimic nu se schimbă, cît de curînd vom ajunge o națiune plină de oameni suferinzi, fără casă și masă, fără educație și credință, fără sănătate și cultură, fără respect și dragoste, fără adevăr și dreptate. Poporul Român va dispărea din Istorie. Acesta este adevărul pe care îl tot căutați. Iar acum, cînd l-ați aflat, îmbuibații din fruntea țării nu știu cum să-l ascundă. E adevărat că ,,Politica românească e-un gunoi,/ Bișnițari și curve și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa deaceste duhuri rele” (C. Vadim Tudor). Dar acest război, noi, cei mulți, trebuie să-l facem. Deși, prin definiție, un stat cu adevărat civilizat și democratic își apără și își ajută cetățenii, iată că românii nu au simțit nici o schimbare sau vreo intenție în acest sens. Vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere prin instituțiile sale de hoți, incompetenți, corupți, criminali, străini... îi apără pe ăștia de noi”.

Alarma trebuie să fie de grad maxim, dar, spre exemplu, mass-media prezintă doar subiecte de mahala și scandaluri politice de tot rîsul. Toate posturile tv sînt deficitare în ceea ce privește latura educativă. La știri, vezi numai topoare, sînge și cuțite. Filmele sînt, cu rare excepții, pline de scene violente. În zilele de post sîntem învățați să pregătim cîrnați și caltaboși. Emisiunile politice au ajuns să concureze cu cele de divertisment, și asta, pentru că subiectele sînt tratate în derîdere, iar invitații nu fac altceva decît să-și dea arama pe față. Așa cum, la un moment dat, Marian Vanghelie încerca să-i explice moderatorului care este diferența între termenii

de astăzi, care nu mai au sentimentul apartenenței la imperiu și, în mod cert, nu au cum să fie scandalizați de prezența la Londra a statuilor celor două personaje istorice, despre care toți au învățat la școală. Cele mai controversate statui ale lumii devin ținte pentru motive care țin mai mult de confruntarea politică sau de felul în care au fost construite, mai mult decît de vreun rău direct și nemijlocit, făcut națiunilor care le găzduiesc.

La noi, lucrurile stau diferit și pentru faptul că trăim împreună cu o populație ai cărei strămoși, din păcate, ne-au creat o mulțime de necazuri și pe care aceasta dorește să-i cinstească. De aceea, respectivii strămoși au o mulțime de statui în orașele României. Desigur, asta se întîmplă în special în Transilvania, unde indivizi cu o recunoscută activitate antiromânească, nu doar politică, ci și faptică, prin crime săvîrșite împotriva a mii de români, au statui. Mă refer aici la Abert Wass, declarat criminal de război în 1946, care are statui la Odorheiul Secuiesc, Lunca Mureșului și la Reghin. Mareșalul Ion Antonescu, prețuit de foarte mulți români pentru războiul anti-sovietic, nu are statui în România, unica existentă fiind îndepărtată de Ordonanța de Urgență nr. 31 din 13 martie 2002, emisă de guvernul condus de Adrian Năstase, privind „interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea

,,cardeală” și ,,mangleală”. Cam așa s-a lucrat la ,,România educată”, ,,România normală”... Apocalipsa este în toi dar, ca un paradox, Armaghedonul pare a se regăsi în Piața Victoriei (sediul Guvernului), unde ajung toate rapoartele și monitorizările internaționale, adevărate rechizitorii la adresa României. Țara noastră a ajuns ca o căprioară rănită, hăituită de lupi hămesiți, și cu asta nu e de glumă. ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă este clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Frați români, scriu aceste rînduri animat de cea mai bună credință, dar și cu lacrimi în ochi, pentru că, alături de mine, o văd jucîndu-se pe micuța Antonia, nepoata mea de 5 anișori, care îmi spune mereu: ,,Taiu, te iubesc mult, pentru că tu mă aperi!”. Iată de ce vă îndemn să strîngem rîndurile și să începem lupta pentru salvarea țării, mai ales pentru îngerașii din preajma noastră. Mai există o șansă, care se cheamă Partidul Vadimist Român – renașterea speranței și a patriotismului în România. Evident că toată această șansă pleacă de la personalitatea lui Corneliu Vadim Tudor, cel care scria: ,,Românie, sat fără cîini/ Țara mea vraiște și flămîndă/ Istoria te-a scăpat din mîini/ Imperiile stau încă la pîndă”. Hadeți să ne salvăm viața și Țara, pentru că numai așa vom reuși. ,,Poporul Românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui și va cunoaște ceasul adevăratei libertăți, abia atunci cînd panglicarii politici se vor stinge de pe fața pămîntului nostru, cînd pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunericul ce cu drept i se cuvine” (Mihai Eminescu, ,,Timpul”, 24 noiembrie 1877).

unor infracțiuni contra păcii și omenirii”. Ordonanța prevedea în articolul 12 că autoritățile administrației publice au obligația de a „interzice ridicarea sau menținerea, cu excepția muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii”. Un alt exemplu este cel al lui Jozsef Nyro, politician și ziarist de extremă dreapta, fascist, refugiat după 1949 în Spania franchistă, care are o statuie în Parcul din Odorheiul Secuiesc. Atît statuia acestui domn, cît și cea a lui Albert Wass ar trebui să dispară din locurile unde sînt amplasate conform actului normativ indicat mai sus, care, din cîte știu, este încă în vigoare. Cine să-l aplice, însă? Nu se aplică în România multe alte acte normative, de ce s-ar aplica acesta? Ideea nu este să le facem rău maghiarilor demolînd statuile unor oameni pe care ei, din anumite motive, îi admiră, ci aceea de a aplica legile în mod egal pentru toți.

Revenind la statuia lui Bruckental – baronul se încadrează într-o categorie de personaje istorice care, neavînd legătură cu nazismul, nu intră sub incidența niciunei legi moderne. Prin urmare, nu ai ce să-i faci și nici nu cred că ar trebui să-i faci ceva. Statuia reprezintă un brand al Sibiului și dacă nu ai luat măsuri împotriva statuilor altor indivizi, care au făcut românilor mult mai mult rău decît a făcut Bruckenthal, de ce-ai începe tocmai cu el? Horea, Cloșca și Crișan sînt onorați la Alba Iulia și în alte orașe ale României, fiind vii în memoria fiecărui român care le cinstește sacrificiul, nemaivorbind de faptul că Marea Unire din 1918 a răzbunat cu vîrf și îndesat moartea, pentru neam, a tuturor eroilor noștri.

Pe de altă parte, totul e trecător pe lumea asta, chiar și statuile, iar peste 150 de ani nu se va mai ști cine au fost cei enumerați mai sus, iar lumea le va înlocui cu altele mai la modă, cu timpurile ce vor veni. Oamenii vor ierta și vor uita, mergînd mai departe, amintindu-și doar lucrurile bune, conform zicerii populare: „Cele bune să se adune, cele rele să se spele”.

covi D-19 pe mapamon D

Sechele post-Covid în rîndul pacienților cu forme ușoare

Un sfert dintre pacienții care au avut o formă ușoară de COVID-19 se plîng de probleme de memorie după aproape un an, au aflat medicii americani. De asemenea, pacienții au probleme cu procesarea informațiilor și afectarea funcțiilor executive. Chiar și cei care nu au prezentat simptome severe ar trebui să fie atenți la starea lor, avertizează autorii lucrării. Alți oameni de știință recomandă identificarea factorilor de risc pentru astfel de complicații și căutarea unor modalități de reabilitare. Confuzia de conștiință este o complicație frecventă la cei care au suferit forme severe de COVID-19. Cu toate acestea, chiar în rîndul celor care au fost bolnavi într-o formă moderată sau ușoară, tulburările de gîndire, survenite după luni de recuperare, nu sînt neobișnuite, au descoperit medicii de la Spitalul Mount Sinai din Statele Unite. Ei au raportat acest lucru într-un articol din revista JAMA Network Open. Majoritatea persoanelor infectate cu COVID-19 se refac în decurs de cîteva săptămîni după apariția primelor simptome. Consecințele pe termen lung sînt, de obicei, asociate cu tulburări neurologice, de la pierderea mirosului pînă la slăbiciune permanentă. Deși virusul nu mai este prezent în organism, complicațiile neurologice care persistă cîteva luni devin o problemă serioasă pentru viața de zi cu zi și pentru desfășurarea activităților profesionale. Cercetătorii au analizat simptomele pacienților cu COVID-19 care s-au prezentat la Spitalul Mount Sinai în perioada aprilie 2020 - mai 2021. Ei au recrutat pacienți cu vîrste peste 18 ani, fără antecedente de demență. Atenția, memoria, vorbirea și alte funcții ale gîndirii au fost evaluate cu ajutorul unor teste speciale. În total, oamenii de știință au selectat 740 de pacienți, cu vîrsta medie de 49 de ani. A durat aproximativ 8

luni de la diagnosticul inițial pînă la testarea funcțiilor cognitive. 15% au avut probleme cu fluența, 16% au avut deficiențe cognitive și 18% au acuzat procesare întîrziată a informațiilor. 20% aveau o capacitate deteriorată de a percepe și de a opera cu categorii, 23% cu greu își aminteau ceva, iar 24% nu și-au amintit informații noi. „Este bine cunoscut faptul că anumite categorii (de exemplu, persoanele în vîrstă) pot fi deosebit de predispuse la tulburări cognitive în urma unei boli severe; cu toate acestea, în grupul relativ tînăr din prezentul studiu, o proporție semnificativă a indicat o disfuncție cognitivă survenită la cîteva luni după recuperarea de COVID-19”, scriu cercetătorii. Pacienții spitalizați, așa cum era de așteptat, s-au plîns de probleme cu gîndirea mai des decît cei care s-au recuperat acasă – de exemplu, tulburările de memorie au apărut în 37-39% din cazuri în primul grup, iar în al doilea în 12-16%. Cu toate acestea, chiar și la pacienții tratați ambulatoriu, frecvența reclamațiilor a fost destul de mare. „În acest studiu, am găsit o incidență relativ mare a tulburărilor cognitive la cîteva luni după ce pacienții au contractat COVID-19. Printre pacienții internați au predominat deficiențe ale funcțiilor executive: viteza

Între regrete și sfidare

Letonia intră din nou în carantină, spitalele din Bulgaria și România cedează sub presiunea celui mai grav val al pandemiei, iar Polonia își vinde dozele de vaccin excedentare. Sceptici față de vaccinul împotriva COVID-19, mulți cetățeni din Europa Centrală și de Est sînt împărțiți între sfidare și regretul că nu au fost imunizați, relatează Reuters

Regiunea are cele mai scăzute rate de vaccinare din Uniunea Europeană, un rezultat nedorit în care atît factorii politici, cît și cei economici joacă un rol, iar variantele mortale ale virusului se răspîndesc aici cu rapiditate. În Bulgaria, Vesela Tafrajiska, în vîrstă de 47 de ani, a avut complicații pulmonare în urma infectării cu coronavirus. Spune că nu s-a vaccinat din cauza relatărilor contradictorii și confuze privind siguranța și eficacitatea vaccinului. După opt zile de spitalizare, s-a răzgîndit, dar fără tragere de inimă. „Sînt dispusă să mă vaccinez, deși văd că nu este o garanție 100%, pentru că și persoanele vaccinate se infectează”, spune ea.

În Bulgaria – cea mai săracă țară din Uniunea Europeană și, conform Our World in Data, cu a treia cea mai mare rată de deces din lume cauzată de COVID-19 – doar un adult din patru este complet vaccinat, în comparație cu peste 90% în Irlanda, Portugalia și Malta.

În Letonia, care a devenit, joi, primul stat european care a intrat în carantină în valul 4, Biruta Adomane, o pensionară care s-a vaccinat, și-a exprimat furia față de cei aproape 50% din compatrioții săi adulți care nu s-au imunizat. „Mi-ar plăcea să merg la magazine și cafenele, aș vrea să mă bucur mai mult de viața mea, în loc să stau în izolare. Oamenii sînt ciudați... nu le înțeleg motivația”, a spus ea.

de procesare a informațiilor, capacitatea de a lucra cu categorii, de a memora și de a recupera amintiri, scriu autorii lucrării. „Această imagine este în concordanță cu rapoartele timpurii care descriu sindromul disfuncțional post-COVID-19 și are implicații semnificative pentru psihicul, performanța și viața de zi cu zi a pacientului”. Rezultatele lucrării pot fi distorsionate din cauza faptului că doar pacienții care au observat simptome de COVID-19 au mers la spital, notează cercetătorii. Cei care au fost asimptomatici, chiar dacă s-au confruntat cu tulburări de gîndire, s-ar putea să nu fi consultat un medic sau să nu fi intuit că problemele ar putea fi asociate cu COVID-19. „Relația COVID-19 cu funcțiile executive ridică întrebări importante despre îngrijirea pe termen lung a pacientului”, concluzionează autorii. „Sînt necesare cercetări suplimentare pentru a identifica factorii de risc și mecanismele care stau la baza disfuncției cognitive și pentru a căuta opțiuni de reabilitare”. La unii pacienți, simptomele COVID-19 pot persista pînă la un an, au descoperit anterior medicii chinezi de la Spitalul sino-japonez. Analiza stării a 1.276 de pacienți a arătat că, după șase luni, 68% dintre pacienți sufereau de cel puțin un simptom, un an mai tîrziu ponderea lor a scăzut la 49%.

Cele mai frecvente simptome au fost oboseala și slăbiciunea – după șase luni, jumătate dintre pacienți au suferit de ele, după un an – la fiecare cincime. Un an mai tîrziu o treime dintre aceștia s-au plîns de dificultăți de respirație, mai ales cei care au fost sub ventilație mecanică în timpul bolii. În plus, aproape jumătate dintre ei aveau încă leziuni pulmonare un an mai tîrziu. Majoritatea pacienților au reușit să se întoarcă la locul de muncă, dar a fost imposibil ca un sfert dintre ei să își reia activitatea în același ritm. Dintre cei care au decis să renunțe la locul de muncă sau să se pensioneze, o treime a făcut acest lucru din cauza deteriorării capacităților fizice.

sociolog la Universitatea din Varșovia. Libertatea presei și libertățile civile au fost limitate, iar industria a fost controlată în mare măsură de stat în timpul guvernării comuniste, o moștenire acum agravată de influența crescîndă a politicienilor populiști care „îi învață pe oameni să fie neîncrezători”, a spus Sobierajski.

În Slovacia, scepticismul față de vaccin a fost alimentat de politicieni din opoziție, inclusiv de fostul primministru Robert Fico, care a spus că nu se va vaccina. În Polonia, unde numărul cazurilor zilnice a atins cel mai mare nivel din luna mai, rata vaccinării este foarte scăzută mai ales în rîndul publicului conservator care tinde să voteze pentru partidul naționalist de guvernămînt Lege și Justiție (PiS). Asta a lăsat guvernul cu un surplus de vaccinuri pe care țara le-a donat sau le-a vîndut în străinătate.

Sute de oameni au protestat în Sofia și în alte orașe împotriva certificatului verde obligatoriu care, începînd de joi, limitează accesul în multe spații publice interioare doar pentru cei vaccinați. Numărul pacienților internați în spital cu COVID-19 a crescut cu 30% în ultima lună, iar spitalele din capitală au suspendat operațiile neesențiale.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Ezitarea în fața vaccinului anti-COVID este un fenomen global. Franța și Statele Unite, de exemplu, se luptă cu acesta și neîncrederea este în creștere și în unele țări asiatice, inclusiv Japonia. Dar fenomenul nu are o amploare la fel de mare ca în Europa centrală și de est. Experții spun că oamenii din această regiune pot fi mai sceptici după deceniile de guvernare comunistă, care a erodat încrederea publicului în instituțiile de stat și a lăsat sistemele de sănătate subdezvoltate și slab finanțate. Un sondaj al Comisiei Europene a arătat că cel puțin o persoană din trei în majoritatea țărilor din estul UE nu are încredere în sistemul de sănătate, comparativ cu media UE de 18%. „Vaccinarea arată că umbra Uniunii Sovietice încă domină conștiința oamenilor. Unii trăiesc încă în teamă și neîncredere”, a spus Tomasz Sobierajski,

În România, țara aflată pe locul al doilea pe lista ratei mortalității COVID-19 și unde numărul cazurilor zilnice s-a apropiat de 19.000 în cursul săptămînii trecute, aproximativ un adult din trei a fost vaccinat. Este a doua cea mai mică rată de vaccinare din UE, după Bulgaria. Romînia are, de asemenea, cea mai mare rată de neîncredere din UE în sănătatea publică - 40%. „Este de neimaginat, aici avem aproximativ 60 de pacienți, 90% dintre ei sînt cazuri de terapie intensivă care au nevoie de ventilație”, a spus Amalia Hangiu, șefa unei unități de primiri urgențe a unui spital din București. „Dacă am respecta regulile și dacă ne-am fi vaccinat atunci cînd trebuia, nu am fi trăit o asemenea catastrofă”, a adăugat ea. Totuși mulți oameni, inclusiv pensionara bulgară Raina Iordanova, rămîn în continuare sceptici. „Nu am făcut vaccinul și nici nu-l voi face. Nimeni nu știe ce se va întîmpla peste cîțiva ani după administrare și nu vreau să mor acum”, a spus ea, conform Digi 24.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.