România Mare, nr. 1613

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Expresia ,,societate civilă” s-a născut în Germania, fiind creată de Hegel, și a murit în România.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Cinismul celor care ne conduc

Pînă de curînd am crezut că indivizii din fruntea țării sînt incompetenți, adevărați trădători ai intereselor românilor. Recent, însă, am primit o mostră de cinism, ,,calitate” care uitasem că face parte din fibra guvernanților noștri. Mă refer din nou la președintele României, care, pe lîngă faptul că nu a făcut nimic, dar absolut nimic pentru a pregăti țara pentru dezastrul medical cu care se confruntă acum, inaugurînd, în schimb terenuri de golf sau vizitînd Piramidele din Egipt, acum ne repetă obsesiv că singura soluție pentru a ieși din pandemie este vaccinarea.

Iohannis uită, însă, că acesta nu este singura soluție. În fiecare zi aflăm detalii noi despre tratamente revoluționare: perfuzii cu plasmă, medicamente eficiente descoperite, firește, prin testare, soluții la fel de bune ca vaccinul, dar pe care statul român refuză, din motive necunoscute încă, să le aplice. Medici, oameni de afaceri, vorbesc despre faptul că toate aceste medicamente pe care le-au folosit la începutul pandemiei, cu rezultate foarte bune, au fost în mod inexplicabil oprite, așa cum au fost oprite și colectările de plasmă de la oamenii ce dezvoltaseră anticorpi ca urmare a trecerii prin boală. Explicația oferită de guvernanți a fost aceea că Uniunea Europeană nu a autorizat folosirea acestor medicamente.

(continuare în pag. a 16-a)

mArIUs mArIn

Porumbelul

La geamul tău albit de suferință dintr-un văzduh cu zale de oțel prin necuprinsul pustiit de boras s-a pripășit, speriat, un porumbel Simbol creștin, de viață și de moarte un emisar din alt tărîm trimis prin ochii de camee înghețată el vede poate tot ce-ți este scris

Eu ți-l arăt, dar nu mai ai putere întorci cu milă capul spre apus privești de bună seamă peste lucruri pe rîul de obîrșii, mai în sus Îmi spui că simți o stare fără nume ceva ca o neliniște în zori și-mi povestești un vis de peste noapte cum se făcea că te scăldai în flori

Vadimismul, moștenirea pe care Tribunul a lăsat-o românilor

Vadimismul nu este doar politică Moștenirea pe care Corneliu Vadim Tudor a lăsat-o în urmă – pe lîngă opera culturală –se completează cu valorile naționaliste pe care le-a apărat și pentru care s-a sacrificat, fără să se abată nici o secundă de la ele. Vadim și-a păstrat întotdeauna credința în Dumnezeu și în valorile creștine. A iubit poporul român, acest pămînt, această țară. A fost întotdeauna ghidat de un spirit real al dreptății față de semenii săi, față de tot ce înseamnă România, valorile și tradițiile românești. Și-a apărat onoarea și astfel a abordat orice provocare la care a fost supus de-a lungul vieții. A fost întotdeauna responsabil și și-a asumat acțiunile. Vadim și-a respectat țara, a respectat românii, indiferent de clasa socială. Nu a fost obedient față de superiori, și nici arogant cu cei inferiori lui. A avut mereu curajul de a reacționa la orice provocare, de a contracara orice acțiune care putea pune în pericol poporul român sau încălca principiile în care credea. A fost un patriot desăvîrșit și a luptat cu demnitate pentru suveranitatea României, arătînd prin tot ceea ce a făcut că a fost un naționalist autentic, un luptător.

(continuare în pag. a 16-a) rrm

Îți mîngîi fruntea, te sărut pe pleoape întreagă viața mea ți-aș da obol tu mă mai rogi, atunci cînd va fi ceasul să nu te las pe mozaicul gol Și mai șoptești așa, ca pentru tine, că el pentru păcate s-a jertfit ai vrea să pleci și nu mai ai răbdare îmi face rău calvarul tău cumplit

Respiri acum atîta demnitate nu ceri nimic, nu plîngi, nu mă implori ești singură în sorbul veșniciei și ne înveți ce antic poți să mori Răsare iar la geam un pui de soare îți poleiește părul de argint un porumbel prevestitor așteaptă și eu te strîng în brațe, și te mint.

CornELIU VADIm TUDor

Romnia pitoreasc

ODESSA – PAGINA NEAGRĂ A ARMATEI ROMÂNE

Preludiu la o dramă

În condițiile date, pe care le-am descris atunci cînd am analizat participarea României la cel de-al II-lea Război Mondial, la 22 iunie 1941 Țara noastră s-a alăturat coaliției care avea în frunte Germania lui Hitler, și a atacat Uniunea Sovietică, împreună cu Italia, Finlanda, Slovacia și Ungaria, sub imboldul naționalist al Generalului Ion Antonescu: ,,Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”. Așa după cum știm, Prutul a fost trecut cu relativă ușurință, atacul prin surprindere producînd – pînă la un moment dat –impactul scontat, înaintarea trupelor invadatoare desfășurîndu-se conform planului strategic al Wehrmacht-ului. După eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord operațiunile militare au continuat, Generalul Ion Antonescu hotărînd să lupte alături de puterile Axei, menținînd Armata Română pe frontul antisovietic, cu orice risc. Înaintînd pe teritoriul URSS, trupele noastre au cucerit Odessa, port la Marea Neagră, oraș ce făcea parte din Republica Socialistă Sovietică Ucraina – operație finalizată la 16 octombrie 1941, ocupînd Transnistria. În acest context (politic, militar, administrativ, social), prin Decretul Conducătorului Statului dat la Tighina la 19 august, se precizează că ,,Teritoriul ocupat, dintre Nistru și Bug, cu excepția regiunii Odesa...”, intră sub administrația română, apoi, la 30 august, prin acordul germanoromân, s-au stabilit răspunderile și modalitățile de administrare și exploatare a teritoriului respectiv. Printr-un alt Decret dat de Mareșal (grad primit la 21 august 1941), în data de 17 octombrie, la Marele Cartier din Tighina, în urma cuceririi Odessei, aceasta a devenit capitala Guvernămîntului Civil al Transnistriei. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un cap al Mafiei Ţigăneşti: Dan Voiculescu F Alcibiade îi scrie lui Jirinovski

F Un agramat ranchiunos: Ion Cristoiu F Avem şi noi extratereștrii noştri, maro cu ochii roşii F Cum a manglit Bombonel funcţia de Naşă

PArTEA A III-A

F Nivelul celor de la ziarul „Ziua“ e unul dintre cele mai scăzute din presa română. E şi normal, cînd pe post de „vedete“ sînt nişte repetenţi că stamatov şi Savaliuc, care, în altă Ţară, abia ar fi găsit nişte ocupaţii de zilieri. Vineri, 29 martie, un oarecare sabin orcan a publicat un articolaş închinat comemorării generalului Ştefan Gușe şi prezenţei, la mormînt, a profesorului Iosif Constantin Drăgan. Subtitlul e grăitor: „Rudele simt că miliardarul, care va împlini în curînd 78 de ani, vrea să se însoare cu fata generalului, în vîrstă de numai 23 de ani“. Hai că sînteți proşti ca noaptea! De cîte ori vreţi, mă, să se însoare un om cu nevasta lui? Pentru că I.C. Drăgan e căsătorit de 1 an cu Veronica Guşe! F Tot în ziarul „Azi“, deputatul P.D.-F.s n Nicolae Alexandru declară: „Armata este la pămînt“. Nu ți-e ruşine băi, acesta? În urmă cu 2-3 ani, cînd „România Mare“ a început dezvăluirea cauzelor care duc la ruinarea Armatei, publicînd dovezi zdrobitoare împotriva mafiotului Spiroiu, tu şi alţi trepăduşi ca tine ne-aţi atacat, în haită,

Caseta cu bijuterii

a Întîlnesc la părintele iezuit Baltasar Gracian (1601 – 1658) un florilegiu de gînduri care, ca să zic așa, mă pune pe gînduri. M-a ochit direct, de mine e vorba aici, fără îndoială: ,,Nu acuza! Sînt oameni care spun tuturor lucrurilor crime, nu din patimă, ci dintr-o apucătură a felului lor de a fi. Îi auzi rostind veșnic sentințe de condamnare, pentru unii că au făcut un lucru oarecare, pentru alții că nu l-au făcut. Și o mai fac, încă, cu atîta exagerare, încît așchiile se fac grinzi pentru a putea scoate, cu ele, ochii lumii. Peste tot ei sînt la fel de comisari, gata să prefacă într-o galeră Cîmpiile Elizee. De mai pun și patimă, rigoarea lor nu mai cunoaște margini”. Este stilul inchizitorial, pe care îl am și eu, dar măcar recunosc asta și încerc să mă schimb.

a L-am iubit mult, în studenție, pe Jean-Paul Sartre. El e actual și acum, în inima mea, mai ales pentru eseurile și piesele sale. Cîteva sclipiri au făcut carieră și, ca să fiu sincer, nu știu cît Sartre e în Cioran și cît Cioran e în Sartre: ● Sînt condamnat să fiu liber. ● Iadul sînt ceilalți. ● Săracii nu știu că rolul lor pe pămînt este să ne exersăm noi generozitatea. ● Ora 3 este, întotdeauna, prea tîrziu sau prea devreme pentru orice dorești să faci. ● Urăsc victimele care își respectă călăii.

a Am tot mai mult convingerea că Picasso vorbea mai bine decît scria și scria mai bine decît picta. Au rămas în urma lui cîteva formulări de neuitat: ● Nu, pictura nu e făcută să decoreze apartamente. Ea e o formă ofensivă și defensivă împotriva inamicului. ● Cînd aveam vîrsta acestor copii, puteam să desenez ca Rafael: mi-au trebuit mulți ani să învăț să desenez ca acești copii. ● Eu pictez obiectele așa cum le gîndesc, nu cum le văd. ● Noi toți știm că Arta nu e adevăr. Arta e acea minciună care ne face să ne dăm seama de adevăr.

a Interesant scriitor acest George Orwell. Rămîn după el cîteva vorbe de duh, unele devenite, între timp, folclor: ● Toate animalele sînt egale, dar unele animale sînt mai egale ca altele. ● Libertatea

pe motiv că atentam la instituţiile fundamentale ale statului! Acum, ați ajuns la vorba noastră, dar numai după ce aţi tocat miliardele de lei ale Ţării, de pomană. F Atenţiune, deşi a atras atenţia parlamentarilor să nu mai facă parte din adunări generale ale acţionarilor şi din consilii de administraţie, Ion Iliescu a intrat în AGA! Cum aşa? A vizitat Armenia, Georgia, Azerbaidjan... F Întrebat, la Iaşi, dacă e adevărat că a primit peste 1 milion de dolari de la mafiotul arab Zaher Iskandarani, Adrian Nastase (care e mai negru ca arabul!) ce era să zică? A negat vehement, normal, că doar nu era să recunoască „da, stimați compatrioţi, să fie clar, am primit banii aceştia ca pe un semnal, ar fi fost inacceptabil dacă i-aş fi refuzat“. Mai grav este însă că răzgîiatul „politician“ s-a dedat la nişte contre zăpăcite împotriva preşedintelui P.R.M., alunecînd într-un limbaj de mahala, ceea ce arată de ce-i capabil un impostor atunci cînd cineva îi trage masca de pe ochi. Luni ne-a vizitat un general de s r.I. şi ne-a spus: „Numai 1 milion de dolari? Hai să fim serioşi, ăştia de la P.D.S.R. sînt băgaţi în afaceri inimaginabile!“.

este permisiunea de a spune că 2 și cu 2 fac 4. Dacă treaba asta e garantată, toate celelalte urmează în mod firesc. ● Limbajul politic înseamnă să faci minciuna să sune ca adevărul și să transformi o crimă în ceva responsabil. ● Cel mai rapid mod de a pune capăt unui război este să-l pierzi. ● La vîrsta de 50 de ani, fiecare are fața pe care o merită.

a Desprind din creația rusului Vladimir Nabokov (1899-1977), cel care a devenit faimos prin romanul ,,Lolita”, două gînduri de substanță: ● Destul de curios, dar cineva nu poate să citească o carte, ci doar să o recitească. Un cititor bun, un cititor major, un cititor activ și creativ este un re-cititor. ● Eu gîndesc ca un geniu, scriu ca un autor distins și vorbesc ca un copil.

a Expresia ,,The wind of change” (,,Vîntul schimbării”), care a dat și titlul unui cîntec de răsunet, a fost folosită, pentru prima oară, de Harold Macmillan, fost prim-ministru al Marii Britanii, la Cape Town, în 3 februarie 1960, și se referea la eliberarea Africii de sub dominația colonială: ,,Vîntul schimbării suflă pe continent și, indiferent dacă ne place sau nu, creșterea conștiinței naționale a Africii este o realitate politică”.

a Un veritabil om de spirit a fost David Lloyd George, prim-ministru al Marii Britanii într-o perioadă crucială: 1916-1922. Au rămas de la el cîteva formulări remarcabile: ● Moartea e cel mai potrivit moment ca oamenii bogați să fie taxați. ● Lumea devine ca un azil lunatic, condus de somnambuli. ● Un om politic a fost o persoană cu ideile căreia n-ai fost de acord. Atunci cînd ai fost de acord, el era un om de stat. ● Dacă vrei să ai succes în politică, trebuie să-ți ții conștiința, bine de tot, sub control.

a Atunci cînd aforismul, ca gen literar, va fi pus în drepturile sale și în cultura română, Victor Eftimiu va ocupa un loc fruntaș. Am găsit într-o broșură a lui, ,,Spovedanii”, cîteva vorbe de spirit remarcabile, pe care le repun în circulație, ca să înțeleagă toată lumea de ce avea acel aromân din Albania atîta vogă în epocă: ● Bărbatul e înșelat întotdeauna. Cea mai onestă și devotată soție tot iubește mai mult pe cineva: copilul. ● Cu canalia te mai înțelegi, dar cu licheuaua nu mai e nimic de făcut. ● Omul de stat trebuie să-

F Un incult incurabil se dovedeşte a fi Petre Roman! Întors (totuşi) de la moscova (nici ăia n-au vrut să-l ţină), fiul generalului bolşevic (după cum l-a prezentat TV Amerom, duminică seara) a declarat Televiziunii Naţionale: „Am arătat ce rol poate juca România în spaţiul carpato-danubian“. Mai pe româneşte, consumatorul de usturoi, care cică se pricepe la politică de anvergură, s-a deplasat pînă la moscova ca să demonstreze ce rol poate juca România în... România, fiindcă asta înseamnă „spaţiul carpato-danubian“! F Destul de subţire şi mincinos Comunicatul pe care Biroul de Presă al s.r.I. l-a difuzat în legătură cu generalul Victor Marcu. Pe scurt, acestuia i se reproşează că n-a luat atitudine împotriva acelora care vindeau documente, „pe dolari grei“. Asta-i culmea tupeului: păi putea cineva să deschidă gura în faţa satrapului de Asztalos?! Au încercat cîțiva – generalii mihai Stan, Dumitru Cristea şi însuşi Victor Marcu –dar au fost mătrăşiţi la minut! Astăzi, la un an de la debarcarea din funcţie a lui Victor Marcu, statutul acestuia e incert: primeşte leafă de la S.R.I., dar nu mai e, oficial, la s.r.I. Se aude că generalul Vasile Ionel face presiuni asupra lui să nu divulge nimic la Comisia Parlamentară. Apropo, cine o fi şeful lui Vasile Ionel şi cît de cumplite sînt crimele din decembrie 1989, de e apărat Asztalos cu atîta furie, împotriva TUTUror legilor şi evidenţelor?

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“ nr. din 5 aprilie 1996)

și întreacă poporul, să-l contrazică. Cel ce numai exaltă virtuțile neamului său e un demagog, nu un bun părinte. ● La popoarele sud-orientale, temperamentul e atît de viu, încît orice discuție serioasă e imposibilă: fiecare se ascultă numai pe sine, ridică vocea, indiferent de ceea ce o fi avînd de spus partenerul. ● Vrei să te ridici ușor peste ceilalți, să-i întreci, să-i domini? Nu practica arivismul, care e la îndemîna tuturor, practică idealismul. ● La un concurs de imitatori ai lui Charlie Chaplin, a luat parte și el însuși, dar n-a ieșit decît al 14-lea. ● Tot făcînd pase magnetice, fakirul a adormit. ● Calul e frumos cînd aleargă. Cînd paște, e vacă. ● Nu mă pot încadra în regimurile autoritare. Cel mult le-aș putea prezida. ● Cu un om mare și cu o mare națiune, să te iei bine cînd sînt la strîmtoare. ● Faptul că ești cinstit, nu-ți dă dreptul să răstorni o Țară. ● După ce mi-a dezvoltat o oră teoria pericolului comunist, mi-a cerut împrumut 1.000 de lei, pe care nu i-am mai văzut. ● Dacă trădezi o singură dată, vei fi simpatizat pentru vecie. Trebuie să trădezi mereu, ca să se învețe lumea cu tine și să te lase în pace. ● Faptul că nici un mort nu s-a reîntors pe pămînt, înseamnă că cei duși nu au amintiri prea frumoase de pe aici. ● Numai în exil îți regăsești Patria. a Un florilegiu din cugetările lui Goethe: ● Activitatea cu orice preț, oricare ar fi ea, duce la faliment. ● La multe lucruri tac chitic, fiindcă nu îmi place să induc oamenii în eroare. ● Nu recunoaștem decît pe cel care ne este de folos. ● Sînt convins că Biblia va deveni tot mai frumoasă, pe măsură ce o vom înțelege mai bine. ● Nu întrebăm niciodată ce drept avem la guvernare: guvernăm. Dacă poporul are sau nu dreptul să ne înlăture, nu sinchisim, dar avem grijă să nu cadă în ispita să o facă.

● Această rapidă trecere de la seriozitate la glumă, de la interes la indiferență, de la durere la veselie, se spune că ar fi o caracteristică a sufletului irlandez.

● Este o cerință a firii ca, din cînd în cînd, omul să se amețească fără să adoarmă – de aici plăcerea în alcool, tutun, stupefiante.

CornELIU VADIm TUDor

România mea (2)

Să revenim, însă, la prezent, și să vedem ce se poate face, dacă se mai poate face ceva, să încercăm să oferim un diagnostic social acestei țări și, dacă este cazul, dacă avem voie sau dacă cineva are curajul sau puterea, să îi prescriem un tratament. Și spun asta pentru că România ca stat, ca națiune, ca popor, este bolnavă. Foarte bolnavă. Virușii din politică, împreună cu bacteriile din Servicii și cu microbii din presă, au adus această țară la temperatura de fierbere, în pragul unui colaps iminent. Tumoarea politică și interesele străine au distrus acele globule albe, acei anticorpi patrioți – românii de bine. Unii au ales să plece din țară, alții au plecat definitiv din această lume, iar restul, cei care se află aici, în acest corp bolnav numit România, nu au puterea de a lupta cu cancerul generalizat, și au ales să se izoleze în lumea lor, în comunitatea și în zona lor de interes și confort.

România mea, cea în care visez să trăiesc, este, însă, cu totul și cu totul alta, și încerc, de fiecare dată cînd văd că totul o ia razna, să aflu ce se mai poate face pentru a reduce banditismul de stat, dar și inerția oamenilor de treabă din această țară.

Republica prezidențială

În prezent, țara noastră se confruntă cu un blocaj aproape total la nivelul instituțiilor statului, blocaj care este dat de cei care au acest interes, dar și de Constituție. Nu știm exact ce a fost în capul celor care au gîndit actuala Constituție, dar le găsesc o scuză avînd în vedere faptul că, la acel moment, amintirile unui stat în care președintele avea un mandat pe viață erau destul de vii în memoria colectivă a societății. După cum știm, în acest moment România are statutul de republică semiparlamentară sau semi-prezidențială, un organism fără cap și fără coadă, care nu poate să funcționeze optim pentru români, dar care le priește celor care vor o Românie slabă.

România mea, cea în care îmi doresc să trăiesc, trebuie să fie o republică prezidențială, în care președintele să nu fie decor constituțional, ci și premier, cu un guvern ales de el și dedicat țării care l-a ales. Noi, românii, nu prea ne împăcăm cu acești parlamentari care beneficiază de un buget mult prea mare pentru cît de puțin au făcut și fac pentru țară. România trebuie să fie o republică prezidențială, în care președintele ales să fie și cel care conduce, în mod direct, Guvernul. Totodată, într-o astfel de republică numărul parlamentarilor trebuie să fie ceva mai mic, maxim 300, dar organizați într-o structură bicamerală, nu unicamerală. Cred că un Parlament ceva mai restrîns, dar bicameral, este mult mai util țării decît ceea ce avem acum. Problema de la care doresc să pornesc în acest proiect de țară pe care îl numesc ,,România Mea” pleacă de la faptul că nimic nu se poate realiza în această țară dacă rolul principal al instituțiilor statului este să se contreze una pe alta, să se reducă la tăcere, să fie nepuntincioase dar, totodată, să nu fie amendate cu nimic de către nimeni atunci cînd nu fac nimic din ceea ce ar trebui să facă. Este o mare nedumerire pentru mine cum statul român este incapabil să lucreze în beneficiul românilor și, cu toate acestea, să nu existe repercusiuni pentru cei direct implicați în acest proces de inactivitate.

În România, reforma statului trebuie făcută în profunzime, cu legi noi, redactate de oameni cu experiență, astfel încît cei care sînt ineficienți să plece și să lase loc altora. Or, acest lucru se poate face doar atunci cînd cel care este ales președinte și este direct răspunzător de calitatea guvernării este cel asupra căruia să se îndrepte privirile celor care l-au ales. Acesta este, în opinia mea, primul pas în direcția unei adevărate reforme la nivel de stat – și anume modificarea Constituției și transformarea României din republica de acum, întruna prezidențială, în care președintele să fie ceva mai mult decît o piesă de decor – așa cum a fost Iliescu, ceva mai puțin decît un președinte jucător – așa cum a fost Băsescu, și ceva mai prezent și mai pro-român decît este Iohannis. O republică prezidențială cu un Parlament bicameral redus la maxim 300 de membri este un prim pas spre optimizarea actului de guvernare a țării.

O altă modalitate de a aduce plus valoare în viața românilor este schimbarea abordării în ceea ce privește

politica economică a țării, precum și o altă atitudine în privința implicării Serviciilor și a Justiției în viețile noastre. De mai bine de 10 ani, observăm că actul de justiție nu este nici pe departe obiectiv, așa cum ar trebui. Mai observăm că diverse instituții ale statului, secrete sau mai puțin secrete, sînt foarte implicate, indirect, în actul politic, în deciziile importante, ceea ce, pe lîngă faptul că este nociv pentru țară, se află în totală contradicție cu valorile pentru care unii s-au sacrificat în 1989. * * *

Majoritatea românilor de bună credință, dar și a politicienilor aflați acum pe la periferie, odată cu reprezentații mass-media neînregimentați, spun, ori de cîte ori au ocazia, că România nu are un plan de țară Nu există nici un fel de program pe termen lung care să ofere românilor un dram de speranță sau măcar un mod de a previziona ceea ce se va întîmpla în viitor. Nu există o perspectivă, tot ce fac acești politicieni banali care ne conduc este să își aplice rapid niște legi care să le convină și să le ofere o siguranță financiară, să elimine sau să anuleze tot ce au făcut predecesorii lor. Nu există nici un program pe termen mediu și lung, în afară de demagogie. Or, pentru a se dezvolta, România are nevoie de cîteva proiecte pe termen lung, în educație, infrastructură, în problema pădurilor, a securității, și, peste toate aceastea, se poate aplica un un proiect în domeniul dezvoltării, un cod fiscal care să pună presiune pe oamenii de afaceri, români sau străini, care să ofere posibilitatea emiterii unor previziuni pe termn mediu și lung. Fără un proiect de țară, tot ce trăim acum și ce am trăit în ultimii 30 de ani nu este decît o bătaie de joc. Nu putem merge mai departe fără un plan de țară, așa cum nici nu putem aduce înapoi acele milioane de români aflați în pribegie. România mea este, în fapt, proiecția dorințelor majorătății românilor de a avea o țară bogată, de a fi mîndri și a merge cu fruntea sus oriunde în această lume. Primul pas, așadar, pentru un astfel de plan, este, așa cum am scris mai sus, modificarea legislativă și clarificarea statutului republicii în care trăim.

Un alt pas care poate aduce mai multă siguranță în tot ceea ce guvernul dorește să implementeze este schimbarea legislațiilor privind licitațiile publice. În acest moment, regula de bază, și poate cea mai importantă, este prețul unei lucrări, și mai puțin alte aspecte ale unui potențial proiect. Se pare că guvernanții nu au înțeles că forța Chinei, de exemplu, dar și a Americii sau a Germaniei, a stat în faptul că, cu cît timpul de execuție a unei lucrări este mai mic și garanția mai mare, cu atît economia este propulsată. Dacă în țările făcute praf după cel de-al II-lea Război Mondial – și vorbim de Japonia și Germania – la licitații s-ar fi pus accent pe prețul mic și nu pe timpul mic de execuție, aceste state nu ar fi fost unde sînt acum, în primele cinci cele mai mari economii ale lumii. De ce China a crescut atît de mult în 15 ani? Din același motiv: pentru că a înțeles că timpul este cel mai important, și nu banii. Banii se împrumută, banii se fac, banii circulă. Și, cu cît circulația banilor în economie este mai rapidă, cu atît economia crește, se dezvoltă. Românii nu au înțeles asta și bat pasul pe loc prin realizarea unor proiecte de infrastructură ieftine, de slabă calitate, care necesită mentenanță, care ne costă mai mult în timp decît toată lucrarea realizată per total. Spiritul de afacerist al statului român este zero pentru că politicienii și cei care stau în spatele lor, prin administrații, sînt zerouri la multe capitole cînd e vorba de dezvoltarea României. Iată de ce schimbarea acestor paradigme este obligatorie pentru cei care doresc o Românie puternică. Și nu vorbesc aici de bandiții care au guvernat acest stat în ultimii ani, zeci de ani. Pe cei care nu realizează cît de important este timpul în economie îi invit să își arunce un ochi în jur, acolo unde autostrăzile se construiesc, acolo unde șoselele sînt bune, acolo unde podurile, spitalele sau școlile se fac repede, acolo unde economia funcționează. La noi, economia merge slab pentru că nu poți să te mîndrești cu mari planuri de dezvoltare doar din taxarea forței de muncă, impozitele pe venit și pe clădiri, sau supraacciza la combustibil, România trebuie să demareze un plan de investiții care să permită dezvoltarea. Ne putem împrumuta și

cu un milion de euro pe secundă, dacă e necesar, dar condiția este ca banii să meargă în investiții, și valoarea adăugată a acestora să permită nu doar rambursarea acelui împrumut, dar românii să simtă valoarea acelor bani investiți. Dacă te împrumuți doar ca să achiți datorii sau pentru consum și șpăgi, nu doar că ajungi să cazi mai mult, dar riscul să ajungi în incapacitate de plată, în colaps, este mare, real, distructiv. România are nevoie de acel ,,new deal” al Americii marii crize din anii ʼ30 ai secolului trecut, proiect care, laolaltă cu cel de-al II-lea Război Mondial, a făcut din SUA ceea ce este azi. Pînă și Hitler, cancelarul Germaniei, dictatorul, a implementat acele autoband, care au crescut potențialul economic al Germaniei, care au permis renașterea economică a țării în mai puțin de un deceniu de la preluarea funcției de cancelar, în 1933.

România are nevoie de infrastructură, are nevoie de autostrăzi al căror rol să fie creșterea traficului de mărfuri rutiere, dezvoltarea unor zone geografice cufundate în sărăcie, creșterea afluxului de turiști în zonele cu potențial, dar și dezvoltarea turismului în general. Conectarea Bucureștiului cu Iași, Cluj și cu întreaga Europă este esențială, dar nu suficientă. În România mea, numărul de autostrăzi și drumuri rapide este diferit de ceea ce spun acum guvernanții.

Pentru a se dezvolta, România are nevoie de următoarele autostrăzi:

1. Constanța – București – Pitești – Sibiu – Sebeș –Nădlac – Budapesta/Belgrad:

a) Aceasta are rolul principal de a lega Constanța de Europa și de a face ca traficul de mărfuri dintre Portul Constanța către țările aflate în această parte a Europei, pînă în Germania, să fie facil.

2. Nădlac – Satu Mare – Baia Mare – Suceava –Iași – Galați – Tulcea – Constanța:

a) Aceasta are rolul de a crește potențialul economic și turistic al Maramureșului și Bucovinei, de a propulsa din punct de vedere economic zona Iași – Vaslui –Brăila, și de a aduce mai mulți turiști în zona Delta Dunării și Marea Neagră. Această autostradă va duce și la dezvoltarea zonelor limitrofe – și mă refer aici la județele Bacău, Vrancea și Ialomița.

b) Stațiunile și localitățile din județele Arad, Bihor și Satu Mare vor avea mult de cîștigat, mai ales că mulți dintre cei care aleg acum să își petreacă concediile în țări care au autostrăzi și o mai bună infrastructură se vor îndrepta spre Marea Neagră sau chiar spre Grecia, prin România. Stațiuni precum Băile Felix vor renaște.

c) Această autostradă va aduce în zona Mării Negre un flux mai mare de turiști din Ungaria, Ucraina, țările din nordul Europei, fie că au ca punct de destinație litoralul românesc, fie cel bulgăresc. Și turiștii care sînt în România în tranzit lasă aici bani care contribuie la dezvoltarea zonelor pe unde această autostradă trece. De asemenea, cu aplicarea unor privilegii fiscale, realiste pentru județele de lîngă Prut, măsuri întinse pe o perioadă de 10 ani, se poate genera dezvoltarea economică a acestor zone, fără ca statul să se implice în mod direct. Ceea ce statul nu a înțeles este faptul că, pentru a îmbogăți anumite zone, sînt necesare scutiri de taxe, beneficii economice, și nu așa cum au procedat cu zona minieră în anii ʼ90, ci ceva mai clar, mai ferm și ,,pe bune”, așa cum a procedat Decebal Traian Remeș în Baia Mare, pe vremea cînd era primar.

3. Sibiu – Cluj Napoca – Vatra Dornei – Iași –Chișinău;

4. Sibiu – Cluj Napoca – Baia Mare – Kiev;

5. Pitești – Craiova – Calafat – Sofia/Belgrad;

6. Craiova – Drobeta Turnu Severin – Caransebeș –Lugoj – Deva;

a) Aceste legături sînt necesare atît pentru dezvoltarea economică a zonelor pe care autostrada le tranzitează, cît și pentru accesul facil în acele zone atît al turiștilor, cît și al traficului de mărfuri. Legătura dintre București, Cluj, Iași, Chișinău, Sofia, Kiev și Belgrad va spori importanța țării noastre la nivel economic, dar vom începe să existăm și în potențialele planuri de extindere a afacerilor din zonele limitrofe țării noastre.

b) Potențialul turistic din zona județelor Gorj, Mehedinți și Reșița va fi revigorat, fie că vorbim de Băile Herculane, Orșova, sau de zonele foste miniere. (va urma)

DANTE ALIGHIERI, 2018

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Valsul păsărilor călătoare

Pentru noi toți, timpul trece, lăsînd în inimile noastre bucurii și tristeți, satifacții și decepții... Indiferent din ce parte a lucrurilor privim, toate acestea la un loc alcătuiesc un șir întreg de amintiri. Pentru mine, timpul a trecut ca un tren de marfă printr-o gară părăsită. Am fost martorul atîtor întîmplări, încît, pentru a vorbi despre ele, mi-ar trebui încă o viață de om. Așa că, în rîndurile de față, mă voi limita la o întîmplare pe care am trăit-o pe vremea cînd eram copil și de care îmi voi aduce aminte ori de cîte ori voi simți nevoia... Era într-o toamnă cu cerul cînd mohorît, cînd de un albastru intens, de parcă cineva l-ar fi văruit cu cerneală. Ne întorseserăm cu toții din grădină, de la culesul strugurilor cu boabe mari, aurii, emanînd un parfum îmbietor de dulce. Nu lăsasem bine gălețile din mînă că numai ce vedem cum pe prispa casei noastre căzu din largul cerului, răsucindu-se în aer, abia fîlfîind din aripile-i lungi și late ca frunzele de brusture, o pasăre cu penele albe ca neaua, cu ochii strălucitori ca două picături de rouă. Cu o zi înainte tocmai eliberasem prispa de cucuruzii pe care îi urcasem în pod. Așa e toamna, omul se pregătește din timp cu cele necesare pentru iarnă... De cîteva zile, chiar ninsese, se făcuse frig, dar nu așa de tare încît să fii nevoit să faci focul și noaptea... Pe meleagurile noastre, iarna se instala de-a binelea odată cu sărbătorile de iarnă și rămînea la noi pînă spre mijlocul lunii martie. Atunci natura revenea la viață, gîngăniile începeau să mișune nestingherite prin iarbă, iar pomii se îmbrăcau în marama lor de flori. Luați prin surprindere de prezența acelei păsări căzute pe prispa casei, așteptam cu sufletul la gură să vedem ce decizie va lua mama, cea mai în măsură să o facă... De îndată își făcuse apariția și pisica noastră care, miorlăind, adulmecă pasărea ca

Biblioteca Na þ ională

Accidentul funest

Am văzut odată un domn, elegant ca un porumbel, îmbrăcat în alb imaculat, în haine noi, voios, rumen, satisfăcut, cu cravată în reflexe, cu o pălărie de Panama pură, cu frumoase mănuși delicate și încălțat cu pantofi de căprioară, așteptînd, pe o margine de trotuar, probabil un înger cu fustă. Îmi plăceau linia lui și siguranța de sine, pe care, sprijinit într-un baston de bambus cu articulații afectate, o emana distinsul manechin.

Deodată, un automobil trecînd cu viteză l-a împroșcat cu noroi de sus pînă jos, ca o tulumbă cu lături, de i-a intrat mocirla și în gură. Nu trebuia nimeni să rîdă, și toată lumea rîdea. Vinovată era mașina repede dispărută la un colț de stradă, dar publicul din răscrucea cîtorva tramvaie batjocorea pe victimă. Frumosul domn nu trebuia să se așeze în poziția lui de vitrină lîngă o băltoacă. Fără alt motiv, el și-a pierdut ifosul și încrederea în sine într-o secundă, scuipînd precipitat, ca și cum i-ar fi stat un fir de păr pe limbă.

pe o pradă, iar cîinele începuse să schelălăie, zbătîndu-se cu gîtul în lanț, mai să-l rupă. Animalele erau în zarvă mare la vederea acelei păsări, care părea să aibă nu pene, ci straie de înger pe ea. Se opreau și o priveau cu mirare toți vecinii, dar și oamenii care treceau din întîmplare pe ulița noastră. Nu mai văzusem pînă atunci așa o pasăre... O pasăre călătoare, care plonjase, din înaltul cerului de toamnă aurie, în ograda casei noastre. Fără să spună o vorbă, numai ce o văd pe mama că se apleacă asupra ei și, cu mîinile sale bătucite de munca grea a cîmpului, o ia în brațe, ca pe un copil, o mîngîie pe cap, privind în ochii ei ca într-o oglindă de rouă... Biata pasăre nu schiță nici un gest că ar vrea să scape. Mama intră în casă și o așeză lîngă sobă, nu înainte de a-i deschide ciocul lung și galben ca o portocală, îndesîndu-i pe gît niște grăunțe, după care îi strecură și cîteva picături de apă. Dacă pasărea nu și-ar fi mișcat, din cînd în cînd, capul întins pe pămîntul lipicios, puteai crede că e moartă... Atunci am înțeles mai bine ca oricînd că mama, chiar dacă în anumite momente părea o ființă dură, mai ales cînd cineva se lua de noi, de fapt, era o femeie bună, miloasă, cu sufletul de anafură și cu mir de bunătate în glas. La cîteva zile de la acea întîmplare, pasărea își reveni. Într-o dimineață, cînd mama intră în casă cu gălețile cu apă, pasărea bătu strașnic din aripi și se urcă pe umerii mamei, scoțînd niște sunete știute numai de ea. Apoi, încercă să zboare, dar se izbi de geamul de la drum, pe unde pătrundea lumina puternică a soarelui, făcînd să strălucească pînza de praf de pe sticlă. Pe bolta cerului, se vedeau stoluri întregi de păsări care navigau spre pădurea de pe culmile dealului. Mama a înțeles că pasărea se făcuse bine și că acum voia să fie liberă, să plece după suratele ei, care se roteau ca într-un vals deasupra casei noastre... Așa că o luă cu mare grijă și îi dădu drumul, aruncînd-o în văzduh... Din cîteva bătăi de aripi, pasărea se înălță pe vîrful stîlpului de curent electric, de unde, vreme de cîteva clipe, privi spre noi, parcă mulțumindu-i mamei pentru binele pe care i l-a făcut. Apoi își luă avînt și se alătură stolului de păsări

care își continuă zborul, depărtîndu-se de meleagurile care le găzduiseră toată vara. Luau cu ele, în lunga lor călătorie, frumusețea plaiurilor noastre, primitoare pentru întreg neamul păsăresc, și nu numai pentru el.

Era un sfîrșit de toamnă binevoitoare cu toată lumea, iar păsările călătoare plecau, stoluri, stoluri, înspre tărîmuri calde, știute doar de ele, unde vor ajunge fără busolă, fără ceas sau GPS. Taina migrării face pare din marile secrete ale naturii, pe care omul nu le va cunoaște niciodată în profunzime.

Au trecut destui ani de atunci, dar nciodată nu am întrebat-o pe mama ce fel de pasăre a fost aceea care căzuse din senin pe prispa casei noastre... Să fi fost oare o pasăre adevărată, sau vreun duh sfînt trimis de Dumnezeu? Prea repede se petrecuse totul, iar mama, prin gestul ei de atunci, ne-a dat o lecție de viață: să fim pregătiți în orice moment să dăm o mînă de ajutor, chiar și unei biete păsări aflate în primejdie.

E toamnă din nou, dar timpul curge altfel decît în vremea copilăriei mele. Oamenii de azi sînt grăbiți să agonisească averi și bani, uitînd să privească în jurul lor și să se pătrundă de minunile naturii, de zborul păsărilor călătoare, cel mai frumos spectacol pe care, de fiecare dată, îl urmăresc copleșit de emoții și de nostalgie, trezind în mine amintirile copilului de odinioară.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Unui gazetar cam colțat, de acum vreo 30 de ani, Uhrinowsky, îi purta sîmbetele un polițist, atacat în exercițiul funcțiunii lui de anchetator cu cauciucul, urmărind să-l prindă cu vreo ispravă. Gazetarul avea un nărav. Cu o remarcabilă predilecție pentru putregai, el întîrzia prin localurile cu două intări, ieșind adeseori afumat. Inteligent, om de gust bine informat în enciclopedia actelor și a ideilor, nu-și putea stăpîni patima principală, prea bine cunoscută în Parisul interlop, la o anumită elită dezabuzată, fără idealuri și avută, amatoare de senzații la contactul din subsoluri cu prostituatele. Aveam și eu pe vremuri un cîine, un pui de cățel de rasă nobilă, cu pedigreu. Frumusețea lui de crizantemă albă cădea în extaz dinaintea unui găinaț și se tăvălea în el fericit, horcăind de o mistică bucurie. Gazetarul a fost prins într-o noapte că a furat o sticlă de șampanie. Corpul delict era evident, ieșind cu gîtul întreg din pardesiu. Un agent subtil i-o strecurase pe furiș în buzunar. Dus la poliție, încadrat de vardiști cu țignale, cu mare ceremonie, reținut pentru o cercetare complicată, silit să scrie și să subscrie declarații, nevinovatul s-a văzut redus la situația de a se explica. Poate fi ceva mai penibil decît nevoia inestetică să te aperi și să justifici?

Înþelepciunea lui Tudor Arghezi

în citate devenite celebre

♠ „A avea mult înseamnă adesea a stăpîni puțin”.

♠ ,,În iubire, totul se schimbă, toate devin însemnate: dintr-un nimic se naște un colos”.

♠ „Puţini sînt oamenii care-au învăţat să preţuiască prietenia”.

♠ „Ca să fii respectat, începe prin a te respecta”.

♠ Dezvaţă-te să respecţi faţada pînă ce n-ai văzut interiorul”.

♠ ,,Un leneș sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc”.

♠ ,,De la intenție la realizare e de parcurs obstacolul imens al posibilității”.

♠ „Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva”.

♠ „Orice viață de om începe de mai multe ori“.

♠ „Nefericirea oamenilor vine din ușurința cu care se lasă păcăliți“.

♠ „Cînd umbli cu adevărul, te simţi cinstit şi sănătos”.

♠ „Este mare lucru să fii încredinţat că nu te poţi bizui decît pe tine”.

Sînt în viața omului multe fatalități, care se comportă ca un smîrc aruncat de roțile unui turism cu 12 cilindri. Ele apar subit de după colț, și dispar uneori de așijderi, dar efectele pier cu greutate, lăsînd orișicum o urmă, după ce peria mare a netezit zgrunțul de suprafață, o urmă, uneori chiar în sufletul celui ce le îndură, fie că bravează, fie că suferă într-ascuns. E de ajuns o jumătate, un sfert de suferință, o palidă nuanță de suspin reținut, și viața întreagă e umbrită de irizarea unui filigran de-abia indicat de mîhnire.

Pe măsură ce argumenta mai mult, începeau să capete și cei ce nu știuseră încă un fel de bănuială.

Morala secretă a fabulei e implacabilă. Unui om cît de cît public nu trebuie să i se întîmple nimic. Rămîi catalogat. A! da! Ăsta e ăla cu sticla de șampanie. Spune-i să mai aștepte. Sau, mai bine, să vie altă dată.

Pata spălată se întinde pe săpun, pe degete, pe tot obrazul. Cu cît insiști, cu atît te murdărești mai mult.

Păzește-te, fiule, de cloacă și promiscuitate.

TUDOR ARGHEZI (1946)

♠ „Pămîntul ne sărută picioarele de fiecare dată cînd călcăm pe el. E bucuros pentru că ştie că nu îl vom părăsi niciodată”.

♠ „Viaţa noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde”.

♠ ,,Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe”.

♠ „Omul e un cocor care zboară pe dinlăuntru”.

♠ „România nu este o ţară, ci o afacere!”.

Revista literară ,,Cosînzeana” – un reper al presei culturale românești de la început de Secol XX

În urmă cu 110 ani, în peisajul presei românești apărea revista literar-ilustrată ,,Cosînzeana”, întemeiată de sebastian Bornemisa, în calitate de proprietar și editor. Publicația a apărut în două etape: 15 octombrie 1911 – 12 februarie 1915 la Orăștie și 1 ianuarie 1922 – 12 februarie 1928 la Cluj. Inițial, revista a avut o apariție bilunară, iar din ianuarie 1912, o apariție pe lună. În cuvîntul adresat cititorilor, fondatorii revistei, definită ca ,,o publicație de orientare și îndrumare culturală”, își anunțau dorința de a cultiva în paginile acesteia ,,dragostea de literatură și cultură românească pînă și în familiile cele mai modeste, în care însă se citește”. Vor apărea, astfel, o serie de articole asemănătoare reportajelor jurnalistice, avînd subiecte diverse: descoperiri, civilizații îndepărtate, istorie, traduceri din scriitori străini, poezii și proză de autori români.

Salutînd apariția noii reviste, Nicolae Iorga scria în ,,Neamul Românesc” literar din 23 octombrie 1911, următoarele: ,,Vechea «Familie» reapare întinerită, în eleganta foaie literară ilustrată «Cosînzeana», pe care începe a o publica la Orăștie întreprinzătorul tînăr Sebastian Bornemisa. Are materie bună și felurită, și nici o pretenție. Așa să rămîie și să aibă noroc”.

Noua publicație avea cel mai bogat repertoriu ornamental și cele mai multe știri referitoare la evenimentele din lumea artelor frumoase. Redactorulșef, Sebastian Bornemisa, a strîns în jurul său nume de prestigiu ale culturii naționale, preocupat fiind atît de conținutul publicației, cît și de aspectul său estetic. În decursul celor cinci ani de apariție, este evidentă evoluția sa sub aspect grafic, începînd cu realizarea copertelor, cu diversitatea ornamentală și calitatea materialului ilustrativ. Unul dintre realizatorii ilustrației a fost Florian Mureșan, profesor de desen la Gimnaziul din Nagyszombat, care a desenat întreg alfabetul de inițiale, cu motive românești, originale, foarte frumoase.

Printre colaboratorii de seamă ai revistei s-au numărat Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Zaharia Bîrsan, Alexandru Ciura, Aurel Zegreanu ș.a. În 1922, Ion Agârbiceanu a publicat în revista ,,Consînzeana” povestirea ,,Piciorul de lemn”, prima formă a romanului ,,Stana”. Sebastian Bornemisa îi va trimite lui Liviu Rebreanu primul număr din ,,Cosînzeana”, pentru a-l convinge de viabilitatea proiectului său editorial. Se pare că Bornemisa l-a convins pe tînărul scriitor, acesta din urmă trimițîndu-i nuvela ,,Proștii”, ce fusese, însă, publicată în Regat (în Convorbiri critice). Totodată, la 19 iunie 1912, editorul S. Bornemisa îl anunță pe Liviu Rebreanu că volumul de său debut, ,,Frămîntări”, o culegere de nuvele, a fost tipărit, solicitînd adresa și modalitatea în care să-i fie expediate cele 200 de exemplare ce-i reveneau ca drepturi de autor.

Poezia publicată în paginile revistei este semnată de V. Eftimiu, H. Frollo, Ada Nagy, M. Săulescu, C.S. Făgețel, Al. George, O. Hulea, Vioara din Bihor, E. Parago, G. Năsturaș, iar proza, de Al. Cazabanu, Al. Ciurea, J. Barth. Critica literară e reprezentată de G.S. Făgețel, Al. Ciurea, H. Stanal, Radu S. Dragnea. Consistentă este istoria literară, fiind prezentate operele lui S. Bărnuțiu, A.D. Xenopol, Pompiliu Eliade, G. Barițiu. Numeroase articole sînt consacrate problemelor sociale importante: Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, Războiul pentru Independență etc.

De altfel, prin bogatul material prezentat, revista ,,Consînzeana” își afirmă clar crezul national, militînd pentru o cultură și o literatură românească puse în slujba desăvîrșirii unității naționale. După primul război mondial, literatura ocupă un spațiu mai întins.

Menționări referitoare la Unirea Principatelor Române și la domnitorul Alexandru Ioan Cuza se regăsesc în multe din numerele revistei. Textele îl înfățișează pe Cuza ca pe una dintre cele mai importante personalități istorice ale românilor, fiindu-i apreciate eforturile de modernizare a țării, iar cea mai însemnată realizare a sa este socotită unirea celor două țări române, prin care a creat „o țară singură și frumoasă, România liberă de azi”. În paginile aceleiași publicații este semnalată și apariția unor tipărituri referitoare la Unirea din 1859, dar și despre viața și activitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cărțile cu aceste subiecte fiind considerate o lectură folositoare și necesară care „împrospătează toată istoria în mintea generației de azi”.

Rubrica „Flori de-o zi” din revista „Cosînzeana”, Orăștie, 1911, nr. 4, p. 50, se deschide cu un text dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în care se vorbește despre importanța domniei și a reformelor sale: „În istoria neamului nostru, e una dintre cele mai însemnate paginiepoca marelui domn al Țărilor românești: Alexandru Ioan Cuza Vodă. Ajuns pe tronul Moldovei și al Munteniei, uni aceste două țări, creînd, cu ajutorul marilor bărbați ai timpului său, o țară singură și frumoasă, România liberă de azi, din cele două țărișoare mici supuse ingerinții Turcilor și Rușilor și lăcomiei fără de margini a Austriei. Unite odată țările românești, el nu se mulțumi cu atît, ci se apucă să ducă la îndeplinire marile reforme cerute în programele de la 1821 și 1848. Și cu ajutorul oamenilor săi providențiali, Barbu Catargiu, Kogălniceanu și alții, puse piatra fundamentală a unei constituții și vieți de stat care au dus România unde se află azi. (…)”.

La aniversarea a 55 de ani de la Unirea Principatelor Române, în revista „Cosînzeana” (nr. 7 din 22 februarie 1914) este publicat un amplu articol, avînd reproduse, în partea de sus a paginii, două portrete, cel al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și cel al soției sale, Elena „întîia Doamnă a României unite”. În text se spune: „Dacă altceva nimic n-ar fi făcut în scurții 7 ani de Domnie, decît că, cu conlucrarea lui și în persoana lui, s-a dus la îndeplinire marele act al Unirei – și e destul ca el figură strălucită să rămînă în istoria acestui stat. (…). Din prilejul împlinirii celor 55 de ani de la urcarea lui pe Tronul cel dintîi al României de azi – ziarele din Țară ce-i cinstesc memoria îl scot la iveală, ba broșuri ocazionale îi împrospătează toată istoria în mintea generației de azi. (…)”.

În același număr al revistei, este anunțată apariția unei lucrări dedicate lui Alexandru Ioan Cuza, intitulată „Domnia și detronarea lui Cuza-Vodă”. Cartea cuprindea 160 de pagini și se putea cumpăra de la Librăria Sebastian Bornemisa din Orăștie, cu „80 de fileri și 5 fileri porto”. În scurta prezentare a cărții se preciza: „Recomandăm cartea, ca o folositoare cetire istorică, mai ales că la noi așa de puțin e cunoscut emoționantul capitol din istoria României, care cuprinde domnia de 7 ani a lui CuzaVodă”. Pe aceeași pagină se remarcă, de asemenea, o ilustrație cu teiul lui Eminescu și textul referitor la apariția unui album dedicat lui Aurel Vlaicu. r. m.

Sebastian Bornemisa, publicist, poet, folclorist, traducător, editor, tipograf

Fondatorul revistei ,,Cosînzeana”, Sebastian Bornemisa, s-a născut la 12 iunie 1890 în comuna Burjuc (județul Hunedoara). Fiul învățătorului Anghel Bornemisa și al Elenei a urmat școala primară în localitatea natală, iar liceul la Orăștie și Brașov. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regale Maghiare din Budapesta, pe timpul studiilor fiind unul din beneficiarii bursei Gojdu. A obținut titlul de doctor în Litere la Universitatea din Budapesta în anul 1914.

Odată cu izbucnirea războiului a fost mobilizat în armata austro-ungară, în anul 1915 dezertînd și refugiindu-se în Vechiul Regat, unde s-a angajat profesor la Turnu Măgurele. Între anii 1916 și 1918, s-a înrolat voluntar în armata română. În anul 1918 a fost profesor la Liceul „Regina Maria” din Chișinău.

S-a afirmat ca publicist, poet, folclorist, traducător și, nu în ultimul rînd, ca editor și tipograf. A debutat cu versuri la Foaia interesantă de la Orăștie, contribuind apoi la publicații precum Tribuna (Arad), Libertatea (București), România Nouă (Chișinău), Patria, Transilvania, Țara noastră, Hyperion etc. În anul 1911 a fondat la Orăștie revista Cosînzeana, care a apărut ulterior la Cluj între anii 1922 și 1928 și revista Lumea și Țara, apărută la Cluj în perioada 1923-1940, mutată la București în intervalul 1940-1944. A editat Almanahul scriitorilor de la noi (1912) și a înființat la Orăștie o librărie românească și mai multe edituri și tipografii la Orăștie, Cluj și Turda.

Stabilit la Cluj în anul 1922, a ocupat mai mulți ani funcția de consilier municipal, ajutor de primar (în timpul lui Coriolan Tătaru) și, în final, pe cea de primar al Clujului, între 1 februarie 1932 și 11 iunie 1932 și în perioada 29 septembrie 1938 –11 septembrie 1940. Această calitate a deținut-o în două perioade grele, prima sub efectele crizei economice, a doua în pragul și la începutul celui de-al II-lea război mondial. Astfel, în limitele generate de contextul economic și istoric al acelor ani, s-a preocupat de o cît mai bună administrare a orașului, de reglementarea funcționării diferitelor instituții și servicii subordonate primăriei, de demersuri în vederea sistematizării orașului, organizînd un concurs de idei, și a susținut publicarea de către Octavian Buzea a monografiei orașului: ,,Clujul: 1919-1939”.

A fost activ în viața politică a vremii, fiind membru al Partidului Național Român, după care, urmîndu-l pe Octavian Goga căruia i-a rămas fidel colaborator în timp, în Partidul Poporului (1920), apoi în Partidul Național Creștin (1935). În anul 1919 a fost ales deputat de Hunedoara din partea Partidului Național Român, în anul 1926 find reales pe listele Partidului Poporului. O scurtă perioadă de timp (28.12.1937-9.02.1938), a fost ministru, subsecretar de stat la Cultură în guvernul GogaCuza. De asemenea, a fost în mai multe rînduri președinte al Sindicatului Presei Românești din Ardeal și Banat, precum și președintele Secțiunii Social-Economice a Astrei și vicepreședinte al Ligii Antirevizioniste Române.

Sebastian Bornemisa a murit la 16 iulie 1953 în închisoarea de la Sighet, locul mormîntului său fiind încă necunoscut.

Polemici « Controverse

Alergînd prin țară și

pe-afară

Mai e puțin și iarna ne bate la ușă. În Capitala administrată pe nevăzute și pe nesimțite de primarul Nicușor Dan, caloriferele și-au schimbat menirea: prin ele ne pătrunde frigul pînă-n oase, iar prin țevile ruginite, căldura ni se scurge din case. Înfofoliți și răciți, răbdăm și așteptăm... Pare că nimănui din cei pe care i-am ales în conducerea țării nu-i pasă. Sînt ocupați cu împărțirea ciolanului, în timp ce populația suferă... de Covid, de boli de tot felul, de teama de facturi crescute, de scumpirile alimentelor, de lipsa de medicamente, de datorii... Dar Bucureștiul nu e singurul oraș care îngheață. E frig în Timișoara, e frig în toată țara, iar Guvernul Meu, dînd de greu, s-a dizolvat. Ca să rămînă la butoanele guvernamentale, demisul Cîțu își face loc cu coatele, punîndu-se de-a curmezișul tancului de ultimă generație Ciucă, trimis la înaintare de veșnic grăbitul prezident. Grăbit, pentru că e foarte ocupat. De la 1 septembrie, de cînd a început criza politică în țară, a făcut nu mai puțin de 8 vizite oficiale în străinătate, luînd la rînd: Scoția, Egipt, Regatul Belgiei, Regatul Suediei, Slovenia, Germania și SUA. Avionul cu care s-a deplasat în America, închiriat de administrația de la Palatul Cotroceni, costă aproape 11.000 de dolari pe oră (Realitatea.net), iar pentru un zbor dus-întors România-New York, care durează aproximativ 18 ore, costul final de închiriere se ridică la peste 200.000 de dolari… Vizita în Egipt, cu plimbarea pe la Piramide, a fost, de departe, cea mai profitabilă pentru cuplul prezidențial. Pentru România, nu știm. Ce știm e că nu a fost însoțit de o delegație de oameni de afaceri români sau de la Camera de Comerț, ca să inițieze un proiect sau să parafeze vreun contract.

Întors în țară, președintele și-a reluat deplasările în Hermannstadt, un soi de ritual, la fiecare sfîrșit de

Din Bucure ş tii de altădată

săptămînă. De mînă cu consoarta, trecînd pe lîngă statuia lui Bruckenthal, intră în biserică, ascultă slujba și aprinde o lumînare, cerînd acum iertare că Guvern nu are... Lumînarea arde, se topește, în timp ce românul pătimește.

Peste tot în țară, chinuiți de nevoi și ignorați de cei de la putere, românii de pe ultima treaptă a vieții îndură, așteptîndu-și sfîrșitul. În ultimele două luni, au murit peste 15.000 de oameni, cei mai mulți bătrîni. Se duce, în tăcere, o generație întreagă...

,,Bătrînii își plîng tinerețea pierdută

Ei nu pot să creadă că viața s-a scurs

Iar lacrima lor are gust de cucută

Au fost condamnați, fără drept de recurs!

Au riduri zbîrcite pe fața umflată

Li-e fruntea brăzdată de griji și nevoi

Nespus de frumoși le-au fost ochii odată

Acum n-au lumină, sînt tragici și goi.

Mai trece o zi... Și mai vine o noapte...

Dar cîți dintre ei vor ajunge în zori?

Să-și facă rețeta? Să cumpere lapte?

N-au bani pentru toate, și-așa sînt datori”... (C.V. Tudor) LILIAnA TETELEA

Poveşti cu stafii din ,,micul Paris” (I)

Din galeria personajelor fantastice create de imaginaţia românilor nu puteau, bineînţeles, să lipsească stafiile. Numite uneori şi năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca avînd o înfăţişare ,,omenească, cu veşmînt alb, roş, negru sau galben”. Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morţi –în majoritatea cazurilor celor loviţi de o moarte năpraznică – care, odată desprinse de trup, rămîneau pe pămînt şi bîntuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi ţintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, şcolile şi toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină” (cf. lucrării ,,Duşmani şi prieteni ai omului”, Tudor Pamfile – 1915). Vechiul Bucureşti nu a fost lipsit nici el de prezenţa acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezenţa prin diferite locuri de taină.

Povestea stafiilor din „Hanul de la gura lupului”

Unul din locurile „bîntuite de stafii” din vechiul Bucureşti era hanul şi grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bîntuiau locul şi despre un parfum aparte care te învăluia: ,,Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcîmi bătrîni, aplecaţi peste acoperiş, scoborîm adînc într-o sumbră istorie a Bucureştilor. Apariţia lui acolo a premers chiar construcţiei bisericii Isvorul Nou, care se ridică la cîteva sute de metri mai la dreapta, pe şoseaua Mihai Bravu. Aşezarea, faţa şi magnetica pe care o radiază şi astăzi se prezintă destul de interesantă şi prin faptul că e singura clădire veche din oraş ale cărei ferestre cocoşate privesc mioape de după sticle colorate şi borcane de vişinată bătrînească, înspre o cîmpie cenuşie şi neagră din faţă, ce-a rămas

cu desăvîrșire neschimbată peste dinţii sutelor multe de ani (…). Se găseşte intact, pe un mal, în vîrful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi şi ferit de arşiţe printr-un umbrar de şindrilă înegrită, la numărul 372 al Şoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii şi o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă, după cum arată şi tăbliţa albastră, Gura Lupului. Pe vremea cînd a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniţă Lupu, de unde-i vine şi numele – hanul La gura Lupului («la gura» pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era încojurat de o cîmpie cu viţe de vie fără altoi care dădeau aşa numitul pe atunci «vin de grădină». Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine aşezat hanul acolo, pentru că actuala şosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călăraşilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeştilor şi cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorogeau harabele încărcate, tălpuite cu şini grease. Dincolo de vii se albeau căsuţele de cărămidă sau de pămînt, care constituiau punctele mărginaşe ale oraşului. Împrejurarea iniţială care a determinat

SĂMÎNȚA BUNĂ

Merită să ne enervăm pe tot ce nu-i convine celuilalt?

motto: ,,Nebunul își arată toată patima, dar înțeleptul o stăpînește” – Proverbe 29.11

Cu siguranță, cunoaștem și noi multe cauze care ne provoacă supărare. În fiecare zi am putea să ne supărăm din cauza multor lucruri, mai ales din cauza comportamentului semenilor noștri. Victor și-a cumpărat o mașină nouă. A dat o grămadă de bani pe ea! Mai avea cîteva întrebări cu privire la autovehiculul său, dar angajatul reprezentanței de mașini era foarte neprietenos și nerăbdător. „Toate răspunsurile le găsiți în cartea de instrucțiuni!“, a mormăit acela. Atunci Victor s-a supărat foarte tare și a ridicat tonul. Lia a purtat ieri un pulover cu glugă. Prietena ei cea mai bună a făcut în treacăt o observație deplasată. Lia s-a simțit jignită și la prima ocazie dorea să i-o plătească înapoi. Mihai și-a salutat foarte amabil noul coleg de muncă. Dar colegul nu a reacționat în nici un fel. „Nu mă poate suferi“, s-a gîndit Mihai supărat și a aruncat cu ceașca de cafea pe birou. Să fim sinceri! Merită oare să te enervezi pe tot ce nu-i convine celuilalt? Să nu permitem ca starea noastră să fie influențată de comportamentul celorlalți! Să nu sărim în sus cînd alții ne supără, ci mai degrabă să ne punem pe genunchi! Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne facă liniștiți. Acest lucru va aduce pace în sufletele noastre și sănătate în viețile noastre! Să fim înțelepți în orice situație în care cineva ne deranjează prin vorbe sau gesturi! Dacă tăcem și ne vedem de treabă, atunci enervarea se va întoarce ca un bumerang la cel care a dorit să o reverse asupra noastră.

pripăşirea vedeniilor în grădina şi-n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susţin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrîntă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morţii ei ar zace şi-acum în adîncimile de sub han. Alţii afirmă că totul se datorează lui Ioniţă Lupu care, căutînd să afle taina apariţiilor tăcute şi îngîndurate din grădină, ar fi sfîrşit prin a deveni şi el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniţă şi mişcă boloboacele, uruind şi tocănind şi plîngînd şi că apoi, cu obrazul în mîini, urcă din nou în sus, rămînînd pînă la cîntecul cocoşului în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri şi lată cam de trei (...)”.

Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fîntînă ascunsă în fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători şi pe care toţi o ştiau ca fiind ,,Puţul cu stafii”. În afară de stafiile care bîntuiau locul, casa şi grădina hanului mai ascundeau o ciudăţenie: ,,un miros, o vibraţie. Nu de verdeaţă, nici de fructe, nici de pămînt. Un miros pe care nu l-ai simţit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche”.

„După Ioniţă Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeştii de pe moşia Grecenilor. Dar nici popa n-a putut să-l stăpînească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa, într-o noapte, a fost furată de o dihanie albă. Au găsit-o a treia noapte, dormind lîngă puţ, cu mintea scrîntită”. Urmarea a fost că popa Gheorghe a vîndut hanul lui Iordan Dumitrescu. Şi acesta este nevoit să îl închidă în 1890 ,,din nu se ştie ce cauze”. Hanul a fost redeschis prin anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliţie. Fără nici un rezultat. Ultima întîmplare pusă pe seama ,,stafiilor care bîntuiau locul” a avut loc în anul 1935: ,,anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în faţa hanului, în josul treptelor de piatră”. (va urma)

Sursa: Art. ,,FANTOME DIN BUCUREŞTIUL DE ALTĂDATĂ”, I.M. TOMESCU

File de istorie

Iustinian Şi teodora (Iv)

Istoria secretĂ a celui mai celebru cuplu al tronului byzantin, scrisĂ de Procopius din Cezareea

TEODORA (iI)

Așa s-a întîmplat că a ajuns pe lume, a crescut și s-a făcut cunoscută această femeie în mulţimea mare a femeilor de rînd şi pe lîngă toţi oamenii. De fiinţa aceasta, ajunsă din nou în Byzanț, s-a îndrăgostit Iustinian cu o patimă nemaipomenită, și a păstrat-o mai întîi ca țiitoare, măcar că o ridicase la treapta de patriciană. Teodora a izbutit în curînd să dobîndească o putere deosebită şi să ajungă stăpînă peste averi foarte însemnate; căci Iustinian socotea drept lucrul cel mai plăcut din toate, cum se întîmplă de obicei celor îndrăgostiţi peste măsură, să împlinească toate dorinţele iubitei şi să-i dăruiască orice lucru de preţ.

Cît timp a trăit împărăteasa bătrînă (Eufemia, soţia lui Iustin – n.r.) n-a fost chip ca Iustinian să poată lua de soţie pe Teodora; căci numai în această privinţă se împotrivea, iar în toate celelalte îi făcea întotdeauna pe plac (Eufemia – n.r.), se dovedea străină de orice răutate, însă era prea ţărănoasă şi neam barbar, cum am mai spus; și n-a izbutit deloc să se şlefuiască, ci se arăta cu totul nepricepută în treburile de conducerea statului. Ea n-a putut pătrunde în palat nici măcar cu numele ei (Lupa, Lupicina – în traducere: femeie uşoară –n.r.), care stîrnea rîsul, ci a fost poreclită Eufemia, iar după cîtva timp s-a întîmplat că împărăteasa a încetat din viaţă. Iustin, prostit şi îmbătrînit cu desăvîrşire, pricinuia zîmbete în rîndurile supuşilor şi făcea să fie privit cu uşurinţă de toată lumea, deoarece nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea în jurul său şi era trecut cu vederea, dar lui Iustinian îi slujeau toţi cu multă frică, deoarece era mereu pornit, şi tulbura din temelii toate rînduielile și le întorcea pe dos. El a încercat să ia de soţie pe Teodora, însă un bărbat ajuns la treapta de senator nu putea lua în căsătorie o țiitoare, căci se împotriveau legile din vechime. De aceea l-a silit pe Iustin să le înlocuiască şi să aducă o lege nouă. De atunci înainte a trăit împreună cu Teodora, care a ajuns în felul acesta soţie legiuită, şi a îngăduit tuturor celorlalţi să se însoare cu țiitoare. Iustinian şi Teodora au căpătat domnia cu trei zile înainte de sărbătoarea Paştilor, cînd nimeni n-are voie să primească prieteni sau să facă urări de fericire. Cîteva zile mai tîrziu, Iustin a murit de boală, după o domnie de nouă ani, şi au rămas stăpîni numai Iustinian şi Teodora.

Nimeni din sfatul bătrînilor n-a cutezat să se împotrivească şi să îndepărteze fapta, ci toţi i s-au închinat ca înaintea unei fiinţe dumnezeieşti. Nu s-au răzvrătit nici preoţii, cu toate că urmau să-i zică în

viitor (Teodorei – n.r.) „stăpîna noastră“, iar poporul, care o privea altădată în teatru, a ajuns în grabă şi fără îndoială sclavul ei, strigînd cu mîinile întinse că e gata s-o slujească şi doreşte să fie chemat „robul împărătesei“. Nu s-au supărat nici oştenii, care trebuiau să îndure primejdiile războaielor în folosul odorei şi n-a înfruntat-o nimeni dintre oamenii de pretutindeni, ci toţi s-au ploconit în faţa întîmplării.

De altfel, Teodora avea o înfăţişare plăcută şi frumoasă, statură măruntă și faţa puţin cam palidă, dar nu prea mult, şi o privire totdeauna sălbatică şi pătrunzătoare.

CapricioasĂ

Voi înfăţişa acum pe scurt isprăvile săvîrșite de dînsa şi de bărbatul ei, care, în traiul lor împreună, nu făceau nimic unul fără celălalt. Un timp îndelungat, mulţi au crezut că ei merg pe căi deosebite, în gînduri şi în fapte, dar mai tîrziu s-a văzut că era la mijloc o prefăcătorie bine chibzuită, spre a măcina dîrzenia supuşilor şi a le fărîmiţa împotrivirea faţă de dînşii.

Mai tîrziu au dezbinat pe creştini şi păreau că se împotrivesc în neînţelegerile iscate între aceştia şi i-au răvăşit pe toţi, cum voi arăta puţin mai departe. După aceea au răscolit pe răzvrătiţi. Ea se prefăcea că ajută din toată inima pe „albaştri“ și pregătea împreună cu ei mijloace de luptă împotriva duşmanilor, apoi le dădea putinţa să greşească şi să facă lucrurile cele mai josnice, fără nici o rînduială, iar el lăsa să se creadă că are altă părere şi se împotriveşte în taină, dar nu poate trece peste voinţa soţiei sale. De multe ori schimbau perdeaua puterii, de ochii lumii, şi mergeau pe o cale cu totul potrivnică; Iustinian socotea că trebuie să pedepsească fărădelegile „albaştrilor“, iar Teodora, sub cuvînt că

e supărată, se înfuria şi zicea că numai de nevoie se supune bărbatului.

Răzvrătiţii din rîndurile „albaştrilor“, cum am spus, se arătau oameni foarte cumsecade și nu foloseau niciodată împotriva semenilor lor toate silniciile de care erau în stare. În certurile cu prilejul judecăţilor se părea că fiecare din cei doi suverani sprijină una din părţi, însă trebuia să iasă biruitoare partea care n-avea dreptate, şi în felul acesta izbuteau să pună mîna pe cele mai multe dintre avuţiile împricinaţilor. Pe mulţi din sfetnicii din împărăție îi lăsau să facă silnicii şi să înşele statul cum voiau; iar după ce-i vedeau înconjuraţi de oarecare bogăţie, vrednică de luat în seamă, îi prăvăleau de la putere, sub învinuirea că nu se poartă bine cu împărăteasa. La început, ea nu pregeta deloc să se arate foarte binevoitoare, dar mai pe urmă îşi schimba purtarea prietenoasă faţă de aceşti oameni şi ajungea deodată nehotărîtă. Ea îi învinovăţea de faptele cele mai josnice, iar el se prefăcea că nu înţelege nimic din tot ce se întîmplă şi le lua toate avuţiile, în chipul cel mai neruşinat cu putinţă. Totdeauna erau uniţi sau se înţelegeau între dînşii cu asemenea şiretlicuri şi făceau pe cei din afară să creadă că se ceartă, şi aşa izbuteau să dezbine supuşii şi să-şi întărească temeinic stăpînirea asupritoare. Dar Teodora stăruia şi se întărea mereu în pornirile ei, căci niciodată nu făcea ceva la îndemnul sau porunca altuia, ci îşi împlinea cu toată hotărîrea gusturile şi poftele, deoarece nimeni nu cuteza să-i ceară îndurare pentru cel căzut în nenorocire: nici trecerea timpului, nici asprimea pedepsei, nici ameninţarea cu moartea care ar fi căzut din cer asupra neamului ei întreg nu puteau s-o înduplece să pună un capăt mîniei sale nestăpînite. De fapt, nimeni n-a văzut-o vreodată pe Teodora împăcată cu cel care o supăra, nici chiar după moarte; feciorul mortului purta mai departe pe umerii săi povara de ură a împărătesei şi ponosul părintelui său pînă la feciorii feciorilor lui.

Îşi îngrijea trupul mai mult decît era nevoie, dar mai puţin decît ar fi dorit. Intra zorită în baie şi zăbovea acolo vreme îndelungată, iar după ce se spăla, se ducea să dejuneze, apoi se hodinea. La prînz şi la cină gusta din toate mîncările şi băuturile. Somnul îi era totdeauna prelungit, cel de zi tîrziu pînă la căderea nopţii, iar cel de noapte pînă la răsăritul soarelui. Prinsă cum se găsea în toată această necumpătare şi lîncezeală, în timpul care mai rămînea din zi ea se încumeta să conducă toată împărăţia romană. La împărăteasă n-ajungeau nici dregătorii, decît după un răstimp îndelungat şi cu multă trudă, şi toţi trebuiau să aştepte totdeauna ca sclavii, în faţa intrării, într-o încăpere îngustă şi înăbuşitoare tot timpul. Ei stăteau mereu pe vîrful picioarelor şi fiecare căuta să se înalţe cu faţa deasupra celui de lîngă dînsul, ca să poată fi văzut de eunucii care ieşeau dinlăuntru. După multe zile, cu greu erau chemaţi cîţiva dintre ei, şi abia intraţi erau repede îndemnaţi să se îndepărteze, după ce făceau închinăciuni pînă la pămînt şi atingeau cu vîrful buzelor încălțămintea ei de la amîndouă picioarele; căci nimeni n-avea voie să vorbească sau să ceară ceva decît cu îngăduinţa împărătesei.

Dacă venea vorba că unul dintre duşmanii Teodorei a suflat cumva un cuvinţel cu totul nevinovat, ea îi găsea îndată omului tot felul de pricini închipuite şi împingea lucrurile pînă la o mare fărădelege; se auzea vorbindu-se de o mulţime de răutăţi, iar pentru descurcarea lucrurilor împricinate se făcea judeţ şi se aduceau judecători aleşi de dînsa, care trebuiau să se înfrunte unii pe alţii, şi fiecare din ei căuta să fie mai vrednic decît celălalt şi să facă pe placul împărătesei, dînd o hotărîre neomenoasă. În felul acesta, ea lua îndată pe seama statului averea celui căzut în nenorocire, după ce îl supunea la chinuri îngrozitoare, măcar că era născut din părinţi aleşi, şi nu şovăia deloc să-i pedepsească cu surghiunul sau cu moartea. (va urma)

Selecţie şi prezentare: E LISABETA PETrEAnU

Traducere: H. MIHĂESCU

Împărăteasa Teodora, mozaic din Biserica San Vitale, Ravena

Teodora, curtezana

Elita avocaturii româneºti

Mihail Gropșianu, iubitor al condeiului, culturii și drepturilor naționale

Ilie Lazăr, junele care a participat la Marea Unire

Publicist, avocat de seamă, iubitor al culturii și participant la Marea Unire. Absolvent al Academiei de Drept din Oradea, Mihail Gropșianu face practica avocațială în cabinetul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. După obținerea dreptului de liberă practică își deschide propriul birou la Oravița și se va implica în revitalizarea vieții culturale a orașului. La doi ani după izbucnirea primului Război Mondial este trimis pe frontul din Albania. Cînd focurile se mai domolesc, se implică în acțiunile care au premers organizarea Consiliului Național Român, Gărzii Naționale și Consiliului Militar.

Un avocat în sprijinul culturii orăvițene

S-a născut pe meleaguri bănățene, în satul Sasca Montană, la 23 decembrie 1869. Tatăl ocupa funcția de primar, iar mama era descendenta unei familii românești din Gropșenii de Sus, județul Romanați. Junele face primii pași pe ogorul pedagogic în comuna natală, după care se îndreptă către școala civilă din Oravița. La numai doi ani distanță, se transferă la gimnaziul din Biserica Albă, Banatul Iugoslav de azi, unde stă vreme de trei ani. Diploma de Bacalaureat o dobîndește la Kecskemet, în Ungaria, urmînd ca de acolo să se îndrepte către Academia de Drept din Oradea. Odată isprăvită practica avocațială, Mihail a fost nevoit să-și îndeplinească serviciul militar, urmînd ca la terminarea lui să se îndrepte către Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în anul 1896 a obținut diploma de doctor în științe juridice, se reîntoarce la Oravița și se înscrie în Baroul Timiș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Mihail Gropșianu își deschide propriul birou și începe să lucreze pe cont propriu. În paralel cu activitatea juridică, s-a implicat în viața culturală a Oraviței. A reînființat Casina Română, a sprijinit teatrul orăvițean fiind un membru de bază al despărțămîntului ASTRA din acea zonă. Pe lîngă toate acestea, Mihail era un pasionat al condeiului, motiv pentru care a pus bazele ziarului ,,Foaia Orăviții”, în care apăreau articole ce urmăreau cultivarea conștiinței de neam. Ziarul apăruse în circa 100 de numere, după care a fost nevoit săși înceteze activitatea pentru că redactorii au fost trimiși pe front, la ordinul autorităților austro-ungare.

Acțiuni militare și politice

În anul 1916, la doi ani după izbucnirea primei conflagrații mondiale, avocatul Gropșianu a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis în Albania, unde primise funcție de comandant de etapă. Prăbușirea frontului îl găsește la Oravița, îndreptîndu-și toate forțele către organizarea Gărzilor Naționale Românești din Valea Nerei și Valea Carașului. La 4 noiembrie 1918 s-a organizat o adunare la care au luat parte în jur de 1.000 de persoane, prilej cu care s-a înființat Consiliul Național Român, Garda Națională și Consiliul Militar, ultimul aflîndu-se sub conducerea lui Mihail Gropșianu. În următoarea zi, s-a alăturat învățătorului Gheorghe Lipovan, alături de care a editat ziarul ,,Legiunea Română”, cu rol de monitor oficial al organismelor de coordonare a luptei naționale din zona Oravița. Eforturile sale depuse în slujba afirmării drepturilor naționale i-au adus un loc în delegația localității Sasca Montană, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, a fost ales în Marele Sfat Național, apoi procuror general al Parchetului de la Tîrgu Mureș și prim-procuror al Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Cluj. Momentul instalării administrației românești în Banat a reprezentat un nou moment prielnic în carieră. Este numit prim-procuror al Curții de Apel Timișoara, unde a funcționat pînă în anul 1921.

Încheindu-și socotelile cu funcțiile de înaltă răspundere, Mihail a decis să revină la prima dragoste, avocatura. A fost ales vicepreședinte al Uniunii Avocaților și promovat Decan al Baroului Timiș între anii 1922-1928. Pentru meritele sale deosebite, Regele Mihai I i-a acordat în anul 1941 medalia Regele Ferdinand I cu spadă. La data de 1 aprilie 1945 pune roba în cui și se pensionează. Retras la Oravița, este trimis în fața Comisiei de epurare, care îi anulează pensia. Părăsește această lume la 25 octombrie 1952.

Este descendentul unei importante familii nobiliare. Absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din Cluj, Ilie Lazăr se va specializa în economie la Viena. Izbucnirea primului Război Mondial îl chemă la arme de partea armatei austro-ungare, însă dezertează în anul 1918 și va pune umărul la eliberarea orașului Cernăuți. După toate acestea, se întoarce în Maramureș, mai exact la Sighet, unde participă la evenimentele premergătoare Unirii. La cei 23 de ani pe care îi avea atunci, a fost delegat din partea cercului electoral Ocna Șugatag, ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia, fiind astfel cel mai tînăr dintre cei care aveau drept de vot.

Cînd trecutul te obligă la fapte mărețe

Vede lumina zilei la 12 decembrie 1895, la Giulești, județul Maramureș. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr din Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Vasile Lazăr, bunicul său, a fost descendentul a șase generații de preoți și protopop al Sighetului. Junele urmează studiile la Liceul Piarist din Sighet, iar din clasa a V-a este transferat la Liceul din Lugoj. După obținerea Bacalaureatului, își îndreptă pașii către Academia de Drept din Sighet. Nu după mult timp, se transferă la Universitatea din Cluj, loc în care obține licența și titlul de doctor în științe juridice. Pe lîngă acestea, s-a specializat în economie la Viena. Momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale l-a prins în plină ascensiune. A fost înrolat în armata austroungară și trimis cu forța în mijlocul bătăliei. În anul 1918, alături de alți soldați, a dezertat, implicîndu-se în eliberarea orașului Cernăuți. Obținînd izbînda, Ilie a fost cel care a pus tricolorul pe clădirea primăriei din Cernăuți. De aici, o apucă spre Maramureș cu un tren militar. Înnoptează la preotul Mihalcea din localitatea Iacobeni, iar a doua zi pornește pe jos pînă la Borșa, unde se oprește la Alexandru Anderco Cuza. Ajuns în cele din urmă la Sighet, se implică în organizarea evenimentelor premergătoare Unirii. În urma mai multor discuții, membrii cercului electoral Ocna Șugatag îl vor delega ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Puștiul care a votat Unirea

Misiunea ce i se încredințase era una cu greutate la cei 23 de ani pe care îi avea atunci. Era cel mai tînăr dintre delegații cu drept de vot. La un an după evenimentul care reîntregise țara, Ilie Lazăr a fost însărcinat de autoritățile române centrale să se ocupe de organizarea județului Satu Mare. Din anul 1923 se stabilește la București, unde va profesa ca avocat. Nu putea sta departe de febra vieții politice și se înscrie în rîndul Partidului Național Român. În data de 10 octombrie 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănist, ieșind la suprafață Partidul Național Țărănesc. Odată cristalizată noua formațiune politică, avocatul Lazăr va candida la alegerile parlamentare fiind ales în trei rînduri deputat din partea circumscripției Maramureș. Implicarea în organizarea mediilor țărănești ,,Iuliu Maniu” l-au făcut tare îndrăgit de către țărani, în special de cei din Maramureș. Cariera sa politică a cunoscut un prim moment de turnură cînd a intervenit în apărarea populației evreiești din Maramureș. Atunci, Ilie Lazăr a condamnat cu vehemență regimurile autoritare ale lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Din pricina atitudinii sale intransigente, autoritățile i-au stabilit domiciliu forțat la Mînăstirea Turnu și mai apoi în lagărul de la Tîrgu-Jiu.

Eroul din temnițele comuniste

Situația avea să se înrăutățească drastic odată cu instaurarea regimului comunist. Înaintea alegerilor din anul 1946, Ilie Lazăr a primit șapte luni de închisoare corecțională. După un an, Securitatea și-a propus să scape definitiv de foștii lideri politici. Prin urmare, la 14 iulie 1947 comuniștii au pus la cale ,,Înscenarea de la Tămădău”, în urma căreia un număr important de fruntași PNȚ au fost puși sub acuzare pentru ,,încercare de fugă într-o țară străină”. În urma evenimentului, Ilie Lazăr a fost judecat alături de Iuliu Maniu și de alți lideri țărăniști, apoi condamnat la 12 ani de închisoare și confiscarea averii. A fost încarcerat la Galați, urmînd ca din anul 1951 să fie transferat la Sighet. În anul

1955 este mutat la Rîmnicu Sărat. Și-a dus pedeapsa pînă la capăt, iar în momentul eliberării i s-au fixat încă trei ani de domiciliu obligatoriu la coloniile de muncă de la Culmea și Periprava. Eliberat la 9 mai 1964, slăbit și stors de viață, Ilie Lazăr se stabilește la Cluj. Securitatea nu-i dă pace nici după gratii și-l urmărește pînă la finalul vieții. Marta Alexandru, primul magistrat român numit consilier la Curtea de Apel din Seghedin

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Marta Alexandru își începe ucenicia în Baroul din Arad. După ce obține dreptul de liberă practică, va profesa vreme de zece ani la Lipova. În anul 1915, datorită pregătirii sale temeinice, intră în magistratură ca mai apoi să fie numit consilier la Curtea de Apel din Seghedin, fiind astfel primul român care ajunge într-o astfel de funcție. Chiar dacă nu a participat la ședințele Marii Adunări Naționale, a fost ales membru în Marele Sfat Național, unde i-a fost încredințat Resortul de Justiție. Este fondatorul Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, iar alături de Ioan Papp a pus pe picioare Casa Magistraților de la Sovata.

Un destin în plină devenire

Se naște în familia unuia dintre cei mai înstăriți țărani din comuna Căprioara, județul Caraș-Severin. Primii ani de școală se consumă în localitatea natală, după care urmează liceul la Arad. Obține diploma de Bacalaureat fără mari bătăi de cap, iar după acesta se orientează către Facultatea de Drept a Universității din Budapesta. Fiind un student silitor, tînărul va beneficia pe toată durata studiilor de o bursă acordată de Fundația ,,Emanoil Gojdu”. Absolvă în anul 1893, iar peste patru ani devine doctor în științe juridice la Budapesta. La 16 octombrie 1894 se va înscrie ca stagiar în Baroul Arad, iar mai tîrziu se transferă în Baroul Timișoara, profesînd pentru o perioadă la Vinga. Parcurge cu brio etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, stabilindu-se la Lipova. Aici a profesat avocatura vreme de zece ani, iar din anul 1915 intră în magistratură, fiind numit judecător.

Felurite demnități și atribuții

La debutul primei conflagrații mondiale a fost scutit de front. Cu toate acestea, nu a stat degeaba și s-a avîntat în tumultul politic al vremii. Este adeptul activismului liberal și se alătură liderilor mișcării naționale: Aurel Cosma, George Adam, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, etc. Din anul 1910 face parte din comitetul de conducere al Partidului Național Român la nivelul comitatului Timiș. Chiar dacă nu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a fost prezent fratele său, Gherasim. După înfăptuirea Unirii este ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei. Participă la ședințele acestui organism și este numit secretar general al Resortului de Justiție condus de dr. Aurel Lazăr. Odată cu desființarea Consiliului Dirigent va fi numit secretar general al Ministerului Justiției cu atribuții în zona Transilvaniei și Banatului. Nu a petrecut mult timp în această demnitate, pentru că la 30 august 1920 trece pe postul de prim președinte la Curtea de Apel Oradea, după care, în mai 1921, este numit prim președinte la Curtea de Apel Timișoara pînă în anul 1938, cînd atinge vîrsta de pensionare.

Preocupările unui magistrat de cursă lungă

Dar, cu toate acestea, structurile regimului carlist au apelat la experiența sa. Pe 14 august 1938 este repus în funcție, fiind numit Rezident Regal al Ținutului Timiș. Mandatul său va înceta pe 30 septembrie 1940, odată cu venirea lui Ion Antonescu la putere. Pe lîngă acestea, de numele lui Marta Alexandru se leagă înființarea Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, pe care a condus-o ani buni. Preocupările magistratului român s-au manifestat și în domeniul cultural, fiind un sprijinitor al ASTREI, contribuind totodată la apariția revistei ,,Dacia” și susținînd înființarea Episcopiei de la Timișoara. Pleacă la cer în data de 3 aprilie 1965 și este înmormîntat la Timișoara. mATrICEA.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (99)

Masajul (3)

Puterea masajului trebuie să pătrundă în interiorul corpului. Datorită legăturii splinei cu stomacul, bolile de stomac se tratează prin metodele menţionate. 5. Zona rinichilor se află în spate la 2 cm, de punctele „shenyu“ şi „mingmen“, în zona coloanei vertebrale. În zona respectivă se aplică metodele: (a)împunge, (a) freca, (a)apăsa, (a)şterge dus-întors. Datorită legăturii rinichilor cu vezica urinară, bolile vezicii urinare se tratează cu aceleaşi metode. Toate aceste metode sînt utile și nu depind de situaţia mediului înconjurător, sînt eficiente, au efecte rapide și sînt uşor de aplicat.

Qi Gong An Mo (Masajul cu Exersarea Energiei) –Cînd medicul maseur aplică metoda Qi Gong An Mo, pacientul nu trebuie să facă antrenament de Qi Gong. Qi Gong An Mo foloseşte energia externă, care este un tip de efect fizic al Wai Qi (Energia Vitală Externă) pentru tratarea pacientului, la care se adaugă Masajul. Prin metoda Wai Qi, doctorul care face masaj transmite pacientului propria sa energie Qi. Acest tip de masaj cuprinde două metode: l. Doctorul maseur nu are contact cu suprafaţa corpului pacientului; dar, sub controlul energiei externe a doctorului, pacientul se mişcă involuntar, din voinţa doctorului. O a doua variantă este cînd Nei Qi (Energia Vitală Internă) a pacientului intră în contact cu Energia Vitală Internă a doctorului şi pacientul face mişcări după voinţa doctorului. Toate acestea reglează funcţionarea organelor interne ale pacientului şi circulaţia armonioasă a sîngelui. 2. Doctorul maseur îşi foloseşte degetul mijlociu sau degetul mare ca punct de contact şi apasă anumite zone şi puncte energetice ale pacientului. Apoi, doctorul îndoaie mîna din cot, îmbină această mişcare cu respiraţia sa ritmică, aduce Energia Vitală Internă în vîrful degetelor sale şi produce treptat şi fără întrerupere o vibraţie de înaltă frecvență, introducînd astfel Energia Vitală Internă în corpul pacientului. Se poate folosi ca punct de contact şi palma doctorului, acesta apăsînd cu palma punctul sau zona unde trebuie tratat. De asemenea, se produce fără întrerupere o vibraţie de înaltă frecvenţă, simultan cu căldura, iar Energia Vitală Internă este introdusă în corpul pacientului. Energia Vitală Internă este introdusă în corpul pacientului prin punctul „laogong“. Concluzia este că Masajul se combină cu Qi Gong pentru a îşi creşte eficienţa. Relaţia dintre Masaj şi Qi Gong se stabileşte datorită faptului că viața omului este rezultatul interacţiunii și îmbinării armonioase a mediului intern uman cu mediul extern.

Generalul Napoleon contra generalului Tifos

(2)

În cel de-al II-lea război mondial, îmbunătățirea igienei, utilizarea insecticidelor, în special a faimosului DDT, precum şi vaccinul preparat de Herald Cox în 1937 au redus considerabil pericolul reprezentat de tifos, aşa încît doar 104 cazuri au fost semnalate în toată armata americană, nici unul mortal. De la sfîrşitul anilor ’40, un spectru larg de antibiotice a devenit accesibil, ca un mijloc şi mai eficient de combatere a tifosului. În ciuda acestor progrese, misterul continua să planeze asupra modului de contaminare, pentru că se părea că sînt necesare condiţii speciale înainte ca boala să izbucnească într-o epidemie de proporţii, asta după ce se observase că înmulţirea în număr mare a păduchilor nu este de ajuns spre a genera molime devastatoare. Savanţii au remarcat că printre aceste condiţii se numărau malnutriţia şi o existenţă sordidă, care toate la un loc provocau epidemii cu rată ridicată de mortalitate. Deşi tifosul este considerat o maladie pe cale de dispariţie, totuşi, în zonele izolate din Anzi, Himalaya şi centrul Africii, el provoacă şi astăzi victime, astfel încît nu avem decît să sperăm că, pe viitor, instituirea unor condiţii sanitare capabile să îndepărteze pericolul va duce la eradicarea lui totală.

Prăbuşirea lui Napoleon nu a fost un fenomen inevitabil. Dacă ar fi avut timp, răbdare şi un oarecare dram de noroc, genialul militar şi-ar fi putut extinde imperiul spre est, consolida adiministraţia în ţările cucerite şi ar fi forţat Anglia la o izolare menită să o vlăguiască de puteri, Leul britanic putînd rage pe mări, dar fiind neputincios pe vastele întinderi de uscat euro-asiatice. Aşa că putem spune fără teama de a greşi că nu forţele armatelor pe care le-a avut de înfruntat, ci ghinionul şi nerăbdarea proverbială a lui Napoleon au fost principalele responsabile de înfrîngerea împăratului francez.

Napoleon a atins apogeul puterii şi gloriei în primăvara lui 1812. Imperiul său se întindea de la graniţele Rusiei şi Austriei pînă pe coastele Mării Nordului, Atlanticului și Mediteranei. Trei dintre fraţii săi purtau coroane, Joseph ca rege al Spaniei, Louis ca rege al Olandei şi Jérôme,

Automasajul. În acest caz se combină masajul cu Qi Gong într-o formulă simplă. Energia vitală Qi, prin voinţa gîndului, se adună treptat pînă ajunge în punctul „dantian“ din zona abdomenului. Apoi se face automasaj la membre, torace, abdomen, spate, coapse, apoi cap şi faţă, în scopul punerii în circulaţie a energiei vitale Qi și a sîngelui. La sfîrșit se rămîne într-o stare de meditaţie. În felul acesta se exersează Nei Qi. Scopul este tratarea bolilor cronice.Avantajul este că nu depinde de mediul înconjurător. O altă alternativă de masaj este aceea în care medicul maseur colaborează cu pacientul în procesul de masaj. În această colaborare se antrenează puterea de masaj a doctorului, prin corp, braţe, încheieturile mîinilor, degete şi puterea de rezistenţă şi, totodată, se întăreşte puterea de autovindecare în beneficiul pacientului. Tehnica medicului maseur și metoda folosită sînt importante pentru obţinerea unui efect terapeutic pozitiv. Există o îmbinare dintre Masaj și Artele Marţiale, pe care o redăm foarte pe scurt. Tehnicile cele mai importante sînt „Skaolin Nei Gong“ (Energia Internă ca la Templul „Shaolin“) şi „Wu Dan Nei Gong“

ca suveran al Westfaliei. Una dintre surorile Bonaparte era Mare Ducesă de Toscania, o alta, prinţesă Borghese, în vreme ce a treia se căsătorise cu mareşalul Ioachim Murat, care stătea acum pe tronul Regatului Neapole. Eugène, fiul primei soţii a lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais, fusese numit vicerege al Italiei. Însuşi Napoleon, care divorţase de Joséphine în 1809, aranjase o strălucită căsătorie cu arhiducesa Marie Louise, strănepoata Mariei Tereza şi fiica lui Francisc, ultimul împărat romano-german şi primul împărat al Austriei. Din această uniune venea pe lume, pe 20 martie 1811, primul său fiu legitim şi moştenitor, căruia i s-a acordat imediat titlul de Rege al Romei.

Dar toată această splendoare în care ajunsese să trăiască umila familie venită din Corsica, tot acest prestigiu imperial, toată aura de semizeu cu care Napoleon se înconjurase, avea să se zdrobească de stîncoasele ţărmuri ale Albionului. În ciuda strădaniilor sale, împăratul nu reuşise să găsească nici un mijloc pentru a traversa îngustul Canal al Mînecii, lat de nici 40 km, adică o distanţă mai mică decît puteau mărşălui trupele sale într-o singură zi... Marina Regală engleză îi bara calea. Mai mult, insolenţii englezi reuşiseră să stabilească un cap de pod pe continent, mai precis în Portugalia, iar armata franceză, deşi superioară ca logistică şi număr, nu se dovedise capabilă să-i scoată din liniile fortificate în care se adăpostiseră, la Torres Vedras, întrucît infanteriştii britanici erau permanent aprovizionaţi, prin intermediul flotei. Şi totuşi, Marea Britanie, stăpîna mărilor, era un uriaş cu picioare de lut pe uscat. Un important sector din comerţul ei şi cea mai mare parte a bogăţiilor proveneau din India, „perla Coroanei“, administrată pe atunci de onorabila Companie a Indiilor de Est. Britanicii aveau nevoie de aurul şi mirodeniile Indiei spre a putea susţine un război cu temutul „monstru corsican“. Flota franceză era incapabilă să intercepteze şi să captureze navele comerciale, înarmate pînă în dinţi, ale englezilor, care transportau bogăţii incomensurabile spre insulele britanice. Doar cucerirea Indiei ar fi dus nu doar la o scădere considerabilă a bogăţiei Angliei, dar ar fi produs şi o ştirbire profundă a prestigiului ei. Drumul pe uscat spre fabuloasa Indie era lung şi greu, dar era o răsplată

(Energia Internă ca la Muntele Wu Dan). Puterea folosită de aceste tipuri de wushu este cea mai potrivită pentru a fi utilizată în masaj. Medicul maseur trebuie să deţină aceste tehnici. Prin practicarea acestor două tipuri de Arte Marţiale, Energia Vitală Qi ajunge o dată cu voinţa gîndului; gîndul ajută Qi; Qi se transformă în Li pentru a acţiona prin masaj în punctul sau zona vizată. Masajul se face acum cu degetele. După ce exersează wushu (numit şi Gongfu) intern, medicul îşi foloseşte Energia Internă prin vîrfurile degetelor sale. Puterea degetelor este foarte mare. Acest masaj cu degetele se poate folosi în toate cele 48 de metode de masaj. Medicul și pacientul trebuie să fie în concordanţă în actul de masaj. Doctorul trebuie să folosească pentru masaj momentul în care pacientul inspiră sau expiră adînc.

În acest moment, muşchii, porţiunile intercostale şi încheieturile devin mobile. Acum se foloseşte metoda „dian an“ (masajul cu degetele), metoda „rou“ ([a] freca), metoda „gun“ ([a]rostogoli) etc. Chiar dacă medicul maseur foloseşte o putere mai mică, rezultatele sînt eficiete.

Zhen Jiu An Mo (Masajul cu Acupunctură și Moxa). Acupunctura, căreia i-am dedicat un subcapitol aparte, este denumită chinezește prin doi termeni distincţi și anume: Zhen și Jiu, deoarece înţeparea cu acul este însoţită, de obicei, de moxacoabustie/ moxibustie/(terapie) mexa. Moxibustia este supraîncălzirea punctelor de acupunctură, prin arderea pe locul respectiv, la 1 cm sau mai mult de suprafaţa pielii a unei plante medicinale numite pelin. Unele moxa se pun direct pe piele, vertical sau cu diverse înclinaţii. Moxa îmbunătăţeşte imunitatea și are funcţie terapeutică, înlăturînd bolile. Căldura degajată de terapia moxa se îmbină cu efectul produs de acele de acupunctură, potențînd efectul terapeutic al acestora. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

pe care armatele napoleoniene aveau s-o găsească, la capătul său, de aceea merita orice sacrificii.

Napoleon încercase deja să-şi deschidă drum prin sud, traversînd Mediterana şi căutînd să realizeze o punte, prin Egipt şi Arabia, către Oceanul Indian. Aventura lui eşuase însă lamentabil, în golful Abukir, pe 1 august 1798, cînd amiralul britanic Horatio Nelson provocase o usturătoare înfrîngere flotei franceze, transformînd Meditereana într-un „lac englezesc“. Armata franceză, ale cărei legături cu patria mamă fuseseră astfel tăiate, s-a văzut blocată în Egipt şi Palestina, răvăşită de boli şi foamete. Doar geniul lui Napoleon reuşise să o aducă înapoi în Franţa, cu destule dificultăţi. Bătălia de la Abukir dovedise încă o dată că o invazie a insulelor britanice pe calea mării reprezenta o alegere mult prea riscantă. În schimb, cucerirea Indiei putea să sufoce, realmente, comerţul britanic, ducînd la colaps întreaga economie a Angliei. O asemenea întreprindere nu putea fi însă dusă la bun sfîrşit decît cu ajutorul Rusiei, alt stat tentat de bogăţiile ţării dintre Indus şi Gange.

Pe 25 iunie 1807, la zece zile după cîştigarea unei importante victorii militare împotriva ruşilor, Napoleon s-a întîlnit cu ţarul Alexandru I la Tilsit şi, la începutul lunii iulie, ei au semnat un tratat de „alianţă veşnică”. Şase luni mai tîrziu, Napoleon i-a dezvăluit liderului rus planul său de invazie a Indiei, prin Turcia şi Persia. Momentul era cum nu se poate mai propice. Napoleon îşi învinsese practic orice duşman de pe continent, iar britanicii nu reuşiseră încă să-şi asigure o bază militară în Portugalia. Împăratul dispunea de suficiente forţe. Sprijinită logistic şi militar de Rusia, campania lui n-avea să se dovedească mai dificilă decît un marş mai îndelungat, cu care veteranii soldaţi francezi erau obişnuiţi. Gîndirea total ilogică pe care absolutismul, boala nemăsurată de putere, o generează, duce deseori la negocieri foarte uşoare. Bucurîndu-se de cooperarea Franţei, ţarul Alexandru avea numai de cîştigat dacă îl ajuta pe Napoleon. El vedea deja vulturul bicefal ţarist întinzîndu-şi aripile asupra Bosforului, Balcanilor şi Mării Chinei.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Păstorel Teodoreanu şi povestirile sale bucătăreşti

La începuturile sale, protoomul se hrănea și el cu ce găsea, pe ici-pe colo, vai de cozonacul lui: rădăcini, crenguțe și funze, fructe, semințe, mici rozătoare și chiar insecte. Cam ce mănîncă, în zilele noastre, populația amerindiană din Anzi. Asta se întîmpla dacă avea norocul să nu-l alerge vreun dinozaur și mai înfometat. Nu știu dacă ați remarcat o situație bizară: o antilopă, care s-a salvat cu greu din ghearele unui leopard, după ce își vine în fire, paște liniștită alături de turma sa. În schimb, omul, trecut printr-o traumă cumplită, nu-și mai revine niciodată. Cînd nu găsea nici semințele alea, strămoșul nostru își punea mintea la contribuție, atîta cîtă avea, și le fura de la altul. Sau, după caz, se lăsa condus de instinct și, într-o clipă de sinceritate, îi dădea ăluia una în cap și lua tot potul. Dar, în general, ducea o viață la întîmplare, cum îi plăcea lui, fără șefi și ore fixe.

De abia cînd a simțit nevoia unor proteine, s-a apucat de vînătoare și pescuit. Și, uite așa, au apărut primele povești vînătorești și pescărești. Savanții spun că zorii dezastrului planetar s-au ivit cînd omul a descoperit agricultura și creșterea animalelor. Aceste îndeletniciri au dus la primele defrișări de păduri și incendieri de vegetație, în vederea obținerii de terenuri agricole, baraje și devieri de rîuri, alimente procesate prin care s-a creat hrană mai multă, ajungîndu-se la cunoscuta situație: dați cîte o bucată, să apucăm toți!, și la primele gunoaie. Dar, nimeni nu se alarma, căci populația lumii, care abia că număra un milion de suflete, cînd vedea că un loc a devenit inospitalier, își lua catrafusele și se muta în altă parte, fiindcă lumea pe vremea aceea era mare. Și în urma tribului se întindea tăcerea ca după un incendiu. Dar, n-au avut de așteptat prea mult. Odată cu descoperirea focului, oamenii au învățat să-și prepare hrana. Urmarea a fost că au început să gîndească și să transmită informații din generație în generație prin învățare și imitație.

Mergînd pe drumul plin de hîrtoape al civilizației, am ajuns în Evul Mediu timpuriu, cînd au apărut hanurile, promotoare ale cîrciumilor, bodegile și ospătăriile de mai tîrziu, primele instituții unde călătorii se opreau să schimbe banii pe hrană și pe beuturi bețive. Etimologic, cîrcea înseamnă strîngerea mîinilor între negustori și cîrciumari, semn că s-au învoit asupra prețului vreunei butii de udătură. Iar cîrciuma era locul unde părțile cinsteau cîte un păhărel, în semn de aducre aminte a momentului. Așa au apărut localurile de alimentație publică, dar s-au înmulțit și învățăturile: dacă pui un prun în pămînt, e bine să pui și o doagă-n pod. Sau: nimeni nu bea prea mult, bea peste măsură, care merge la pachet neapărat cu aceasta: nu există femei urîte, există bărbați care au băut prea puțin.

Ajuns în acest moment, protoomul s-a considerat scăpat deasupra nevoilor, căci era stăpîn pe toate avuțiile pămîntului. Pe cele mai multe le-a transformat în hrană, astfel încît, în ziua de azi, mulți indivizi se laudă că trăiesc doar ca să bage-n fizic, să glojdească, să bage pe sub nas.... haleala, halimos și, dacă vrem, mai găsim alte alte cîteva zeci de sinonime pentru această activitate umană atît de importantă. Ei visează să ajungă în cartea recordurilor la înghițit cîți mai mulți cîrnați și halbe de bere într-un timp cît mai scurt. Așa au apărut bolile de nutriție, știindu-se că doar un pahar cu vin sau o cinzeacă de țuică pe burta goală prelungește viața, nu un butoi. Dar, au apărut și școlile de nutriție, rețetele de slăbit, chirurgia reducerii stomacului și hoții de psihiatri care combat foamea nepotolită cu bețigașe parfumate. (Sigur, mult mai mulți sînt aceia care flămînzesc, stau cu mîna întinsă și scormonesc prin gunoaie. Cu ei ar trebui ca grăsanii planetei să împartă hrana, dar nu despre acest aspect este vorba acum.)

Revenind la bulimicii planetei, să precizăm că tot ei au inventat gastronomia, inefabilul aflat între artă și știință. Și că această dihotomie a creat două tabere: gurmanzii, care bagă-n ei ca sparții, orice și la orice oră, și gurmeții, rafinații, care doar gustă o boabă de ici, alta de dincolo, ca să-și păstreze silueta. Ar mai fi multe de spus, dar, fiindcă nu mai avem timp, hai să luăm ținta

în colimator: scrierile culinare. Care, pe lîngă rețete de mîncăruri și beuturi, conțin destule povești unde e musai să apară, dacă nu un chiolhan împărătesc, măcar o coajă de pîine, acolo, precum aceea cu cei trei călători care au mîncat cinci pîini, și la plată aproape că se iau la omor pentru o chestiune de artimetică greu de înțeles.

● Povestiri vînătorești, povestiri pescărești, povestiri gastronomicești... Așa cum ne oferă Păstorel Teodoreanu în cartea sa, ,,De re culinaria”. Multe dintre ele, povestiri vesele, instructiv-educative, ba chiar și duioase, cum erau povestirile lui Ovidiu Schumacher, cu iepurași, rățuște și cățeluși, dăruite cu autograf lui Marinuș Moraru. Acesta era dispus să le împrumute frumoasei necunoscute Cristiana Hoffman dacă venea la el acasă și se lăsa tratată cu sirop de coacăze...

Și să începem povestirile bucătărești ale lui Păstorel cu o epigramă primită de la o domnișoară: ,,La cozonaci, dacă mă crezi/ Știam că nu cedezi un ou,/ Căci cum te știu mare mîncău,/ Tu îl mănînci, nu îl cedezi. Marcella”. Dar nici Păstorel nu se lasă: ,,Ca să vezi că nu-s așa/ De mîncău și de grotesc,/ Spune-mi unde te-ntîlnesc/ Și-ți cedez ce vrai mata”.

● Amicul Pericle Carpatino (zis și Basul) era un client nelipsit din cîrciumi și un conviv foarte ciudat. În plus, era și un mucalit fără pereche, frate geamăn cu Mitică al lui Caragiale. Intrînd într-un magazin, el întreabă:

- Aveți ciorapi de mătase?

- Desigur.

- Arată-mi-i.

Vînzătorul îi arată ce avea mai bun.

- Nu așa!

- Dar cum, domule Pericle?

- Cu degete!

● Povestirile bucătărești ale lui Păstorel cuprind nenumărate rețete, cum ar fi, de exemplu, ,,Rața Lupașcu”. „O rață grasă, o deplumezi, o speli, o scurgi de apă. Bagi înăuntru o ramură de cimbru, torni rom, dai foc. Scoți cenușa cimbrului, pui pasărea în frigare și o pui la foc, numai cît se rumenește puțin. Decupezi, sărezi. Așezi bucățile într-o cratiță în care ai pus: o ceapă întreagă, morcovi, harpagic, dafin și un pahar mare cu oțet din vin, în care ai topit un vîrf de cuțit de zahăr pudră. Un pumn de boabe de piper. O lingură de unt și un cățel de usturoi nezdrobit. Acoperi vasul și îl pui la foc slab două-trei ore. La fel se procedează și cu rața sălbatică. Dar și o găină ar fi bună”.

● ,,Caragiale la «Gambrinus». În 1901, toamna, după falimentul «Berăriei cooperative», pe care o ținuse cîteva luni în fostul local al Cofetăriei «Fialkovski», Caragiale a deschis, în asociație cu Fabrica de bere «Azuga», Berăria «Gambrinus», în Piața Teatrului Național. Numele îi venea de la legendarul inventator al berii. Cum intrai în berărie, te întîmpina un afiș: «Nu ne merse cu Năpasta, haide s-oncercăm și p-asta». Dumitru Teleor, amicul lui Nenea Iancu, a compus o poezie-reclamă: «Decît medicamente,/ Mai bine, zău, dă fuga/ Și trage-i două halbe/ De bere de Azuga./ Devale la Gambrinus -/ Cea mai frumoasă vale -/ Te afli într-un teatru/ Și între Caragiale./ Ferice cel ce poate/ Să bea așa nectar,/ De nu mai multe halbe,/ Măcar un biet pahar»”.

● ,,Pîrjoale moldovenești. (Motto: «Nu-mi amintesc să fi mîncat vreodată pîrjoală bună în vreun restaurant din București și nici o pîrjoală proastă în vreo casă moldovenească». – Camil Petrescu) O pîrjoală moldovenească bună nu trebuie să întreacă în lungime o carte de joc, trei degete în lățime și în grosime un index. În exterior trebuie prăjită, în interior mustoasă. Se face din orice fel de carne, dar clasic din porc și din vițel. Mod de preparare. Se trece carnea de două ori prin mașina de tocat. În pasta obținută se adaugă un miez de pîine, două ouă, lapte, sare, piper, ceapă și mărar fire. Pasta finală se fasonează pe un fund de lemn pe care s-a presărat pesmet. Se prăjește în tigaia unde s-a pus o lingură de unt și puțin ulei. Se dă la masă cu pireu de cartofi. Pînă astăzi, n-am știut cum e o pîrjoală. Acuma știu: e chifteaua de aici, din sud. E o mitocănie să tai pîrjoala cu cuțitul”.

● ,,Despre chelneri. Personalul restaurantelor este și icoana patronului, și a clienților. Chelnerul își învață memoria în școală și și-o desvărîșește în local, debutînd ca picolo. După cum actorul, înainte de a căpăta un rol, face figurație. Nu oricine poate deveni un chelner. Trebuie vocație. Un chelner prost n-are memorie și încurcă comenzile, îl păcălesc mușteriii care pleacă neplătiți. Scapă farfuriile din mînă, se izbește de toate mesele, calcă pe lume, urlă și înjură”.

● ,,Ținuta într-un restaurant. (Moto: «Mai anevoie este să mănînci ca un gentilom decît să vorbești ca el». – A. France) Iată cîteva norme obligatorii, dar care sînt uitate într-un restaurant, cînd nu sînt complet necunoscute.

1. Cînd inviți pe cineva la masă, nu-i faci un serviciu. Ești onorat că ți-a acceptat invitația. Expresia: a face cinste (a plăti) e grosolănie. Cinste îți face musafirul.

2. Nu te așeza niciodată la masă înainte ca doamna de gazdă să fi luat loc. Pînă atunci, așteaptă în dreptul locului care ți-a fost indicat. Dacă nu ți-a fost indicat locul, informează-te.

3. Cînd te așezi, așează-ți scaunul în așa fel încît, rezemîndu-te de spătar, bustul să-ți rămînă perfect vertical.

4. Ține coatele lipite. Cînd ești la masă, ca și cînd ești călare, numai așa trebuie să le ții. Manevrează doar din antebrațe tacîmurile.

5. Du mîncarea la gură, nu gura la mîncare. Patrupedele se apleacă la nutreț, e drept, dar n-au ce face.

6. Nu sorbi supa. Dacă nu poți mînca prea fierbinte, așteaptă puțin, dar nu-ți trece vremea suflînd în farfurie sau vînturînd lichidul cu lingura. Fă conversație.

7. Dacă cineva îți pune întrebări cînd ești cu gura plină, fă-l să aștepte.

8. Nu duce paharul la gură înainte de a te fi șters. Urmele de pe pahar sînt dezgustătoare.

9. În nici o împrejurare și sub nici un motiv nu băga cuțitul în gură: e fioros. Brînza, după ce o tai, o așezi pe pîine și o duci la gură.

10. Dacă sticla cu vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stînga să fie totdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, ai grijă și de ea.

11. Dacă nu ești prea intim într-o casă, nu-ți cere voie să fumezi imediat ce s-a terminat masa. Dacă alții mai în vîrstă nu și-au aprins țigările, rabdă!

12. Nu te scobi în dinți și nu-ți fă paravan cu mîna: e ostentativ și inelegant. Fă-o acasă.

13. La plecare, mulțumește gazdei pentru clipele minunate pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spune cînd te-au sculat de la masă: merci! Nu-i chic”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Prima Biblie în limba română Aºa vă place istoria?

Anul acesta se împlinesc 333 de ani de la tipărirea Bibliei de la 1688. Cunoscută şi sub numele de „Biblia de la Bucureşti” sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino”, această lucrare reprezintă prima ediţie integrală în limba română a textului Sfintei Scripturi. Bazîndu-se pe traducerile anterioare ale cărturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la rîndul său, un punct de referinţă pentru toate traducerile textului sacru care se vor realiza de acum înainte. Mai mult, va contribui la cristalizarea limbii române literare în toate provinciile româneşti, fiind considerată ca o expresie a unităţii românilor de pretutindeni. Prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română a apărut ca un rod al preocupărilor constante ale domnitorilor, ierarhilor şi cărturarilor români de a avea Cuvîntul lui Dumnezeu în limba vorbită de către credincioşi. Nevoia acută de a traduce Scriptura în limba română era motivată, de altfel, de situaţia specială în care se aflau creştinii ortodocşi din Ţările Române, în comparaţie cu celelalte popoare ortodoxe: în cult se folosea limba slavonă (mai tîrziu şi limba greacă), iar oamenii de rînd, care participau la slujbele bisericeşti, necunoscînd decît limba română, nu înţelegeau ceea ce se citea sau rostea. Tocmai de aceea, românii au început de timpuriu să fie preocupaţi de traducerea Sfintei Scripturi în limba lor, în vreme ce popoarele slave sau grecii au făcut aceasta mult mai tîrziu (de pildă, în limba greacă modernă, Biblia a fost tradusă abia în Secolul XIX, fiind tipărită în 1840, iar în rusă s-a realizat această lucrare în 1876).

Tipărirea Bibliei de la Bucureşti s-a realizat în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ambii iubitori de credinţă şi cultură. Pregătirile pentru editare au început în jurul anului 1682, cu strîngerea materialelor necesare şi alcătuirea grupului de cărturari însărcinaţi cu această lucrare, dintre care amintim pe arhiepiscopul Ghermano de Nisa (directorul Academiei Greceşti din Constantinopol), Sevastos Kymenites (directorul Şcolii Greceşti din Bucureşti) şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Corectura textului a fost încredinţată fostului episcop de Huşi, Mitrofan. Tipărirea s-a început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.

Biblia de la Bucureşti reprezintă o operă de mari proporţii pentru vremea în care a fost tipărită: are 944 de pagini, format mare. Textul este imprimat cu litere mici, chirilice, dispus pe două coloane, cu excepţia celor două prefeţe unde există o singură coloană. Scrierea folosind

caractere chirilice era un lucru obişnuit pentru acea vreme; ea se va menţine pînă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cînd va fi înlocuită cu alfabetul latin. Pagina de titlu oferă informaţii referitoare la cei care au contribuit la apariţia lucrării, dar şi la scopul pentru care s-a tipărit. Pe versoul paginii de titlu este stema lui Şerban Cantacuzino, însoţită de opt stihuri dedicate domnitorului de către logofătul Radu Greceanu.

Biblia de la Bucureşti a contribuit la formarea limbii române

Cea dintîi prefaţă, semnată de Şerban Cantacuzino, este dedicată „celor care se află lăcuitori supt stăpînirea noastră, presfinţitului mitropolit Chir Theodosie, iubitorilor de Dumnezău episcopi, preacuveoşilor egumeni, smeriţilor preoţi, blagorodnicilor boiari şi tuturor celoralalţi, pravoslavnicilor creştini”. Cea de-a doua prefaţă este semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului, şi este închinată domnitorului Şerban Cantacuzino.

Biblia de la Bucureşti a devenit punct de referinţă pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au urmat: Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Petersburg (1819), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia de la Sibiu (1856-1858) etc. Biblia din 1688 conţine, în afara cărţilor canonice, şi o carte apocrifă: „A lui Iosip la Macavei carte, adecă despre singurul ţiitoriul gînd”. Este vorba de lucrarea „Despre raţiunea dominantă” atribuită lui Iosif Falviu, tradusă în româneşte de Nicolae Milescu. Aceasta este prima lucrare de filozofie tradusă în limba română.

Dosare secrete ale Istoriei (141)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (18)

În schimb, dacă Spania ar fi atacat Statele Unite, acestea s-ar fi aflat automat în război cu Germania. Soluţia, singura de altfel, era ca japonezii să fie constrînşi să atace Statele Unite. Dacă analizăm istoria relaţiilor americanojaponeze din toamna anului 1940 pînă în decembrie 1941 ne convingem că Washingtonul a urmat în toată această perioadă o politică bine chibzuită. Din neînţelegere în neînţelegere s-a ajuns în cele din urmă la nota americană din 26 noiembrie 1941 care a pus capăt oricărei speranţe de stabilire a unor relaţii paşnice între cele două ţări. Ne aflăm aici în faţa unor fapte cunoscute. Nu tot atît de cunoscute sînt însă elementele din cea de-a doua parte a demonstraţiei pe care o face amiralul Theobald. Mergînd mai departe – chiar foarte departe –, el afirmă că Pearl Harbor ar fi fost rezultatul unei provocări puse la cale cu mult timp înainte de către Roosevelt.

Este necesar să urmărim punct cu punct demonstraţia, fiindcă fiecare argument are greutatea lui.

Ceea ce îl frapează pe amiralul Theobald este faptul că flota din Pacific a rămas în apele hawaiene din aprilie 1940 pînă la atacul de la Pearl Harbor, şi asta „din ordinul expres al preşedintelui Roosevelt“. Pe atunci flota din Pacific era sub comanda amiralului Richardson. Acesta părea literalmente obsedat de pericolul la care erau expuse vasele comandate de el. În

1940, în a doua jumătate a anului, amiralul Richardson s-a dus de două ori la Washington ca să stea de vorbă cu preşedintele Roosevelt. El a formulat o serie de recomandări insistente: flota trebuia adusă neapărat pe coasta continentului. Argumente avea destule:

„1. Vasele nu aveau echipaj suficient ca să lupte.

2. Regiunea Hawaii era prea expusă ca să se poată face exerciţii de antrenament atîta timp cît se menţinea încordarea internaţională.

3. Mijloacele de apărare de care dispunea împotriva unor eventuale atacuri aeriene şi submarine erau cu totul sub nivelul necesităţilor“.

Amiralul Richardson n-a izbutit să-l convingă pe Roosevelt. Mai mult, în martie 1941, de la Pearl Harbor au mai fost retrase încă trei cuirasate şi un portavion. Celelalte unităţi au rămas pe loc. Şi asta cu aprobarea preşedintelui. Concluzia trasă de amiralul Theobald: „Roosevelt a menţinut flota din Pacific la Pearl Harbor doar ca momeală pentru japonezi“.

Importanţa Bibliei de la 1688, dincolo de aceea esenţială de a pune la dispoziţia românilor textul integral al Sfintei Scripturi, constă şi în faptul că, circulînd în toate provinciile româneşti, a contribuit la formarea limbii literare şi, totodată, la menţinerea unităţii de limbă.

Primele traduceri ale Bibliei

Autorii Sfintei Scripturi au scris în ebraică, aramaică şi greacă. Condiţiile istorice au făcut ca, în timp, să se ajungă la traducerea Bibliei şi în alte limbi, pentru a fi cît mai bine înţeleasă de credincioşii popoarelor evanghelizate. În Secolul al II-lea apar traducerile în limba latină ale Bibliei, limba oficială a Imperiulu Roman: Itala şi Vulgata, cea din urmă datorîndu-se Fericitului Ieronim, devenită Biblia oficială a creştinătăţii latine. În Secolele IV, episcopul Ulfila al goţilor traduce Sfînta Scriptură în limba acestora. La sfîrşitul Secolului al V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană. Graţie Sfinţilor Chiril şi Metodie, apostolii slavilor, în Secolul al IX-lea textul sacru devine accesibil popoarelor slave.

După Schisma din 1054, creştinii din Apus vor evolua pe coordonate din ce în ce mai diferite faţă de creştinii din Răsărit. Una dintre diferenţe o va reprezenta şi atitudinea faţă de textul Scripturii: în vreme ce pentru răsăriteni traducerile în alte limbi decît ebraica, latina sau greaca nu constituiau nici o problemă, creştinii apuseni nu vor agrea un astfel de demers. Secole de-a rîndul, Biserica apuseană va critica aspru orice încercare de a traduce Biblia în altă limbă decît latina: singura versiune oficială era Vulgata Fericitului Ieronim. Cu toate acestea, nu au lipsit astfel de iniţiative.

În anul 758 apare o Biblie în limba germană veche, tradusă de un anume Matei. Prima traducere în limba franceză apare în jurul anului 1170, susţinută financiar de un negustor din Lyon, Peter Waldo. În limba engleză, Biblia a fost tradusă integral de John Wycliffe (d. 1384). În 1522, Martin Luther traduce Noul Testament în limba germană, iar în 1532 tot el publică versiunea integrală a Sfintei Scripturi. Un moment important pentru lumea anglofonă l-a reprezentat apariţia Bibliei de la Geneva, în 1560. Traducerea s-a datorat numeroasei comunităţi de anglicani stabiliţi la Geneva, în urma persecuţiei reginei Maria Tudor (1553-1558). Lucrarea a fost recunoscută pe întreg teritoriul Marii Britanii şi în Scoţia, fiind adoptată şi de misionarii din Lumea Nouă. Totuşi, varianta oficială pentru limba engleză va deveni, pentru mult timp, versiunea elaborată în timpul regelui James I al Angliei (d. 1625) de un grup de învăţaţi, care au lucrat timp de zece ani, dînd naştere Bibliei, cunoscută sub numele de The King James Version.

ZIArULUmInA.ro

Concluzia amiralului Theobaid: „Preşedintele făcea deci calculul că nici o agresiune comisă în Extremul Orient n-ar fi putut antrena Statele Unite în război în mod cert. Eliminind această regiune, nu mai rămîneau decît celelalte două: Hawaii şi Canalul Panama“.

Al treilea element al demonstraţiei: la 27 ianuarie 1941 – Roosevelt tocmai îl înlocuise pe amiralul Richardson cu amiralul Kimmel – Departamentul de Stat primea o cablogramă din partea ambasadorului american de la Tokyo: „Ministrul peruvian 1-a informat pe unul din subalternii mei că ştie din diferite surse, printre care şi una japoneză, că în caz de conflict între Statele Unite şi Japonia, japonezii intenţionează să efectueze un atac prin surprindere asupra Pearl Harborului, folosind toate forţele şi toate armele lor“.

Concluzia amiralului Theobaid: Departamentul de Stat nu a adus niciodată la cunoştinţă comandanţilor militari interesaţi aceste informaţii.

Al patrulea punct al demonstraţiei: comandanţilor militari din Hawaii nu li s-a spus nimic, în mod intenţionat, despre informaţiile capitale furnizate de mesajele magice. Mesajele japoneze vorbeau aproape cu certitudine despre un atac iminent şi despre probabilitatea aproape totală ca acest atac să fie îndreptat împotriva Pearl Harborului.

(va urma)

Al doilea punct al argumentării: ,,Amiralul Richardson 1-a întrebat pe preşedinte dacă Statele Unite ar declara război în cazul în care Japonia ar ataca peninsula malaeză, Indiile olandeze sau Indochina. Preşedintele i-a răspuns că nu era sigur de acest lucru, chiar dacă ar fi atacate Filipinele. Apoi, după o pauză, şi-a afirmat convingerea fermă că ţara noastră avea să fie antrenată în război pentru că era în firea acestuia din urmă să se întindă şi pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, Japonia avea să comită atacul decisiv în această privinţă“.

ALAIn DECAUX

ISTORIA – ACUM 80 DE ANI

ODESSA – PAGINA NEAGRĂ A ARMATEI ROMÂNE

(urmare din pag. 1)

După consemnările documentelor vremii, încheierea operațiunilor militare de la Odessa a reprezentat pentru România sfîrșitul campaniei din 1941, și majoritatea trupelor române au fost aduse în Țară, pentru completare și reorganizare. Deși o parte a Armatei Române a rămas pe front, luptînd împreună cu Armata Germană în ofensiva din Peninsula Crimeea, în nordul Mării de Azov, la asediul Sevastopolului etc., pe teritoriul Transnistriei rîmînînd trupe de ocupație, retragerea în Țară a majorității trupelor noastre operative, coroborată cu marea paradă de la Arcul de Triumf, de la București (8 noiembrie 1941), au creat impresia că pentru România acest război luase sfîrșit.

Desigur, era o impresie falsă a unor privitori la ceea ce se întîmplă pe arena internațională, realitatea (și aceasta cu mai multe fațete) putea reieși din multiplele declarații oferite de Conducătorul Statului în diferite ipostaze. Nu vom intra acum în definirea și analiza controverselor desprinse din multiplele declarații ale Mareșalului, oferite, în special, cu prilejul ședințelor Consiliului de Miniștri, la care Conducătorul Statului ținea să ia parte (și uneori să le conducă) cît mai des. În acest demers oferim două ,,mostre” edificatoare: ,,Peste 10 sau 15 zile, după ce voi termina cu Odessa, se va demobiliza trei sferturi din Armată” (7 octombrie 1941); ,,Prin urmare, această situație trebuie clarificată într-un timp cît mai scurt (situația despăgubirilor de război din teritoriile ocupate – n.a.), pentru că nu știu cînd va veni pacea: poate să vină peste un an, peste doi sau peste zece ani, dar poate să vină și dintr-o zi în alta. Și atunci, vreau să mă duc la masa verde cu situația aceasta clarificată, ca să nu mai fiu supus manevrelor celor mari, în spatele cărora să joace interesele capitalurilor străine și ale acelora care știți dumneavoastră că au jucat totdeauna în spatele tuturor conferințelor și tuturor congreselor de pace.” (13 noiembrie 1941).

Continuîndu-și crezul alături de Führer, Mareșalul Antonescu declara, pe 10 ianuarie 1942, la Predeal, în ședința Consiliului Economic de Coordonare și

Aprovizionare, printre altele: ,,Domnilor, pentru că este vorba de buget, sînt dator să vă anunț – așa cum am arătat foarte deschis în ordinul de zi adresat Armatei Țării – că războiul nostru continuă, pentru că nu putem face altfel. Războiul împotriva Rusiei trebuie dus pînă la capăt”. Planurile operative pentru anul 1942 dădeau încredere beligeranților din tabăra lui Hitler, întîlnirile de la începutul anului cu personalități marcante din sfera desfășurării acțiunilor de luptă (vizita lui Keitel la București, în luna ianuarie, cînd Mareșalul s-a obligat să trimită trupe echivalente cu cele din 1941, respectiv întîlnirea Mareșalului Antonescu cu Hitler, la 11 februarie 1942, lîngă Rostenburg) sînt dovezi ale pregătirilor fazei războiului din primăvara și vara lui 1942. În consecință, continuarea luptei Armatei Române alături de Wehrmacht a adus implicații pe termene diferite, atît pe plan intern, cît, mai ales, pe plan extern. Desigur, pe plan extern erau evidente dezvoltarea relațiilor româno-germane, în domeniul militar, cît și în cel economic: România avea nevoie de ajutorul german pentru dotarea Armatei cu armament și cu avioane, în mod deosebit, Germania dorea siguranța aprovizionării din România, în special cu combustibil, pentru campania anului 1942. Marea Britanie, la insistențele lui Stalin de a declara război aliaților Germaniei, s-a conformat, și, la 30 noiembrie 1941, a adresat României o notă ultimativă în care se precizau următoarele: ,,În caz că trupele române nu vor înceta operațiile militare pînă la data de 5 decembrie 1941, și nu se vor retrage dincoace de Nistru, Guvernul Britanic va declara război României”. Dacă observăm atent, Churchill nu cerea retragerea trupelor române dincoace de Prut, ceea ce însemna, în viziunea Marii Britanii, că atît Basarabia, cît și Bucovina de Nord aparțineau, de fapt și de drept, României. Faptul a fost întărit ulterior de o consemnare a fostului premier britanic, cel care nota că a așteptat pînă la restabilirea suveranității românești asupra celor două provincii (29 septembrie 1941), apoi, pînă la încheierea campaniei de la Odessa, și doar după aceste rezolvări, a cerut, oficial, retragerea trupelor române dincoace de Nistru.

Bineînțeles, Guvernul Antonescu nu a luat în seamă acest ultimatum, ceea ce a făcut ca, la 7 decembrie, ora 12, între Marea Britanie și România să intervină starea de război. Situația devine și mai complicată cînd, după ce Germania și Italia declară război Statelor Unite ale Americii (11 decembrie 1941), miniștrii plenipotențiari ai acestor două țări la București, von Killinger ȘI BovaScoppa, s-au deplasat la Ministerul nostru de Externe și i-au recomandat ministrului în funcție, Mihai Antonescu, în baza prevederilor Pactului Tripartit, ca România să se considere în stare de război cu SUA. Ca atare, secretarul general al Ministerului de Externe, Gheorghe Davidescu, a înmînat însărcinatului cu afaceri al Statelor Unite la București, Benton, declarația de război...

Urmele NKVD-ului

În afara preocupărilor pentru campania din primăvara și vara anului 1942, Conducătorul Statului Român se confrunta cu o mie și una de probleme generate de administrarea noilor teritorii eliberate: Basarabia, Bucovina și Transnistria. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri ne stau mărturie la problematica atît de complexă pe care era chemat s-o rezolve Mareșalul Antonescu. În multe din aceste întîlniri de lucru, cei trei guvernatori ai acestor provincii (Basarabia – general C. Voiculescu, Bucovina – general C. Calotescu și Transnistria – profesor Gh. Alexianu) erau intens chestionați în legătură cu administrarea acestor provincii eliberate, Conducătorul Statului arătîndu-se nemulțumit și nervos față de cum merg treburile și cum se îndeplinesc hotărîrile și ordinele acestuia. Referitor la aprovizionarea cu grîu, unde situația era catastrofală: în România erau însămînțate un milion de ha. față de două și jumătate; în Basarabia și Bucovina procentul era de sub 40%; iar în Transnistria erau însămînțate doar 500.000 de ha., în loc de două milioane. Așa se face că, în Consiliul de Aprovizionare din 12 noiembrie 1941, Mareșalul declara: ,,Nu trebuie uitat că avem și o obligație față de Germania, care trebuie să cîștige războiul. Eu nu m-am angajat ca să pierd războiul, ci să facem maximul de efort ca să-l cîștigăm. Vom vedea în urmă ce compensații vom găsi”. Am introdus acest capitol, în legătură cu greaua administrare a acestor provincii eliberate, acțiune care incumbă o serie de măsuri, unele în contradicție cu așteptările locuitorilor acestor provincii, o masă eterogenă, cu principii de viață și cu înclinații naționale diferite (unele chiar periculoase, cu reacții recalcitrante față de eliberatori), manifestări ce aveau să ducă la un tragic deznodămînt atît pentru Armata Română, cît și pentru locuitorii orașului Odessa. Înainte de toate trebuie să recunoaștem un fapt istoric elocvent, care a apropiat

Frontul de Răsărit în timpul desfășurării bătăliei de la Odessa

și mai mult drama Armatei Române din 22 octombrie 1941 – acela că pe teritoriul fostei Basarabii sovietice conviețuiau mulți etnici slavi, filoruși convinși, care nu percepeau acțiunea trupelor române ca pe o eliberare, ci ca pe o ocupație militară, teză avansată atît de regimul de la Moscova, cît și de unii reprezentanți ai Partidului Comunist din România, sub tezele Internaționalei a III-a Comunistă, care a funcționat pînă în mai 1943.

Scăpat de sub supravegherea administrației române din Basarabia, un segment al acestei populații, sprijinit de partizani și de mici formațiuni ale Armatei Roșii strecurate în zonă, a provocat o serie de incidente în rîndul forțelor eliberatoare sau al populației de etnie română.

22 octombrie 1941, ora 17.35.

Viața în Odessa se desfășura după legile războiului, cu precizarea că, în contextul eliberării provinciei de către Armata Română (oficial, primele trupe române au intrat pe străzile orașului pe 16 octombrie), avea loc o intensă desfășurare de forțe și materiale, administrarea noului teritoriu impunînd forme și metode adecvate. În ansamblul acestor activități, un punct central l-a avut instalarea Comandamentului Militar al României la Odessa. O inspirație nefericită a făcut ca locul de instalare a acestui organism militar să fie fosta clădire a NKVD-ului. Această clădire fusese aleasă de către generalul Ion Glogojanu, cel numit de Mareșal Comandantul Militar al Odessei, cu toate că au existat reticențe față de această alegere, incertitudini filtrate prin instituția pe care o ocupase anterior. Deși unii localnici avertizaseră în legătură cu un posibil pericol al ocupării acestui imobil, generalul Glogojanu a ignorat aceste avertismente, acordînd o mare marjă de încredere operațiunilor trupelor germane în depistarea vreunei urme de explozibil.

Și, totuși... la ora 17.35, în ziua de 22 octombrie 1941, la nici o săptămînă de la instalarea Comandamentului Armatei Române în fatala clădire, o explozie puternică a zguduit clădirea din interior, transformînd-o într-un morman de zidărie și fiare, și producînd victime și o panică împletită cu mînia. Cînd s-a liniștit atmosfera, de sub dărămături au fost scoase cadavrele a 16 ofițeri români, 46 de soldați și subofițeri, 4 ofițeri germani și mai mulți civili. Printre decedați, ca un crud destin, s-a aflat și cel care alesese această destinație, fosta clădire a NKVD-ului, generalul Ion Glogojanu, fostul comandant militar al Odessei.

În urma cercetărilor de la fața locului, în ciuda eforturilor de detectare a vreunei încărcături explozive făcute anterior, concluzia a fost că, în subsolul clădirii, sovieticii, la plecare, executaseră minarea edificiului, bomba fiind declanșată prin radio.

Fiind informat imediat despre nefasta întîmplare de la Comandamentul Militar din Odessa, Mareșalul Antonescu s-a făcut foc și pară, neștiind, în primul rînd, pe cine să-și verse nervii: pe comandanții militari din Odessa care, prin specialiști, nu fuseseră capabili să descopere și să demineze localul, sau pe inamicul care-i provocase catastrofa, rănindu-l în orgoliul propriu? Aproape ca un blestem pentru Mareșal și pentru Armata Română, Odessa, care nu făcea parte din Basarabia (fosta RSS Moldovenească), a acaparat ambiția Conducătorului Statului și Armatei Române Ion Antonescu, încît, după cucerirea Basarabiei, cu ajutorul substanțial al Armatei a II-a germană, acesta a insistat pe lîngă Comandamentul German ca să fie lăsat singur în luptele pentru Odessa. Această atitudine narcisistă, soră cu încăpățînarea dusă spre extreme, dezvoltate în acele zile de Mareșalul Antonescu, a costat Armata Română, în asaltul și cucerirea Odessei, viețile a 17.729 de militari; suferințele a 63.345 de militari răniți, la care se adaugă un număr de 11.471 de militari dați dispăruți. Aceste pierderi grele, care puteau fi evitate, cu mai mult pragmatism, coroborate cu incidentul de la Comandamentul Armatei Române, au condus la luarea unei hotărîri unice în analele Armatei României: Mareșalul Antonescu a ordonat luarea de măsuri cu represalii, pentru răzbunarea victimelor atentatului de la Comandament.

Inițial, ordinul a fost general, de tipul: ,,Să se ia drastice măsuri de represalii”. Cum „ordinul se execută”, chiar în prima noapte după distrugătoarea explozie, continuînd a doua zi, armata a spînzurat în piețele publice mai mulți evrei și comuniști. Cercetînd unele documente de arhivă provenite fie din ordinele de la București, fie din rapoartele de la fața locului, apar unele neconcordanțe între aceste surse de comunicare, în ceea ce privește numărul celor omorîți, apartenența acestora și modul de execuție. Oricum, dezastrul în rîndul populației civile a fost unul impresionant. Deruta se manifestă și în rîndul Armatei, cu toate că militarii primiseră cu satisfacție ordinul de răzbunare, amintirea camarazilor sfîrtecați de suflul exploziei accentuîndu-le răutatea și puterea de răzbunare. Deruta se amplifică atunci cînd urma ,,selecția” persoanelor ce trebuiau să fie executate, fiind necesare distincții între evrei, comuniști, partizani etc.

A doua zi, pe 23 octombrie, cînd agitația era în toi, se primește un al doilea ordin de la Mareșal cu privire la represaliile pe care Armata Română trebuie să le aplice locuitorilor Odessei ca răspuns la actul criminal de a arunca în aer Comandamentul Militar. De data aceasta ordinul este de o duritate nemaiîntîlnită la Mareșal, acesta demonstrînd o anumită cruzime în analiza momentului zilei: ,,Deoarece este aproape sigur că acțiunea de la Odessa a fost pusă la cale de către comuniștii locali și pentru a se înlătura pe viitor o asemenea acțiune, d. Mareșal ordonă să se treacă la represalii severe astfel: a) pentru fiecare ofițer român sau german mort în urma exploziei vor fi executați 200 de comuniști, pentru fiecare soldat mort cîte 100 de comuniști; execuțiile vor avea loc în cursul zilei de azi; b) toți comuniștii din Odessa vor fi luați ca ostatici, de asemenea cîte un membru din fiecare familie evreiască. Li se vor aduce la cunoștință represaliile ordonate în vederea lor și a familiilor că la un al doilea act asemănător vor fi toți executați”. Imediat – consecință a acestui ordin – începe vînătoarea de oameni în toată Odessa. Sînt fixate locuri pentru aducerea ,,condamnaților”, și locuri pentru executarea lor. Ca și în primul val de represalii, și în cel de-al doilea, cifrele diferă de a o sursă la alta, variind între cîteva mii și 20.000 (împușcate sau arse în magaziile din localitatea Dalnic, de lîngă Odessa).

După război, în cadrul diferitelor procese care au avut loc, în care au fost condamnați mulți dintre acești ,,eroi” ai Odessei (Mareșalul Antonescu, Gheorghe Alexianu), întrebările acuzatorilor reveneau adesea: ,,De ce?”.

Răspunzînd la o astfel de întrebare, Ion Antonescu a precizat, printre altele: ,,Cererea de represalii venea după avertismentele succesive date populației din Odessa și rugăminților de a nu se asocia cu partizanii și de a-i denunța. Eram și într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineața zilei un spital în care am găsit, printre alții, un ofițer și trei sau patru soldați din echipa

lui, amputați total de picioare și brațe, și orbi. Ofițerul mi-a povestit că toți căzuseră victime unei mașini infernale pe care rușii, la părăsirea unui sat o lăsaseră atașată de clanța ușii școalei...”.

Continuîndu-și pledoaria, Mareșalul a punctat, realizînd un punct de vedere personal și inedit (după ce a trecut cu explicații prin grozăviile pe care le aduce un asemenea cataclism): ,,Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”. Nu reiese din acel rechizitoriu că vreun magistrat l-ar fi întrebat pe Mareșal: ,,În consecință, cei care au săvîrșit masacrul au fost pedepsiți de dumneavoastră?”. În relație cu subiectul de mai sus, răsfoind stenogramele Consiliului de Miniștri din acea vreme, am găsit, în ședința din 13 noiembrie 1941, cu guvernatorii Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei, următoarele consemnări:

Mareșal I.Antonescu: Cu evreii din Odessa ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, de acum înainte să se pună regulă. Represiunea a fost destul de severă?

Prof. Gh. Alexianu: A fost, domnule Mareșal.

Mareșal I.Antonescu: Ce înțelegeți prin ,,destul de severă”? Dv. sînteți cam miloși cu alții, nu cu Neamul Românesc.

Prof. Gh. Alexianu: A fost foarte severă, d-le Mareșal.

Mareșal I.Antonescu: Am spus să se împuște cîte 200 de evrei pentru fiecare mort și 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut așa?

Prof. Gh. Alexianu: Au fost împușcați și spînzurați pe străzile Odessei.

Mareșal I.Antonescu: Să faceți așa, pentru că eu răspund în fața țării și a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere!

Veridicitatea unor stenograme ne vorbește mai mult decît o Carte de Istorie...

Atrocitățile de la Dalnic și din diferite puncte din orașul Odessa, privite prin ochiul omului care n-a înfruntat ororile războiului, par nejustificate și inumane. Chiar și pe timp de război, funcționează Legi cu aplicabilitate internațională, care fixează limite pentru tratamentul prizonierilor de război, al refugiaților, precum și al persoanelor supuse regimului de ocupație. Citind, acum, la 80 de ani distanță, documente în legătură cu evenimentele de la sfîrșitul lunii octombrie 1941, indiferent de sentimentul care ne încearcă, trebuie să așezăm în balanță greutatea tuturor argumentelor care converg fie ,,pentru”, fie ,,contra”. Doar din acestea poate ieși un echilibru cît de cît normal.

Făcînd raportul dintre cauză și efect (explozia Comandamentului, respectiv uciderea militarilor români și germani și represaliile ordonate de Antonescu), cine are căderea să se pronunțe, fără nici o undă de subiectivism, de partea cui este dreptatea? A celor care au montat bomba la subsolul clădirii, mizînd pe instalarea românilor în interiorul acesteia, ca după aceea să-i ucidă printr-un vicleșug militar? A celor care au răzbunat acest măcel în afara cîmpului de luptă, printr-un măcel și mai grotesc, și mai extins? Și, la urma urmei, cine a plătit în numele specialistului care amplasase bomba? Niște comuniști? Niște evrei? Dar, ce mai erau ei înainte de a fi comuniști sau evrei? Desigur, erau oameni! Iată că, după opt decenii, recursul la Istorie nu este întotdeauna edificator!

Comandamentul militar român din Odessa după explozie

România, 1941. Ocuparea Odessei

Monumentul Holocaustului din Odessa

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Complotul prafului de pușcă – unul dintre cele mai controversate evenimente ale istoriei britanice (II)

Premisele complotului (2)

Nu este sigur cînd s-a întors Fawkes în Anglia, dar era deja înapoi în Londra la sfîrșitul lunii august, cînd a descoperit împreună cu Wintour că praful de pușcă depozitat în beci se alterase. S-a adus mai mult praf de pușcă în încăpere, împreună cu lemne de foc în spatele cărora să-l ascundă.

Ultimii trei conspiratori au fost recrutați la sfîrșitul lui 1605. De Sfîntul Mihail, Catesby l-a convins pe catolicul fervent Ambrose Rookwood să închirieze Casa Clopton din apropiere de Stratford-upon-Avon. Rookwood era un tînăr cu relații între recuzanți, al cărui grajd de cai de la Coldham Hall din Stanningfield, Suffolk a fost un factor important în înrolarea lui.

o pagubă; căci primejdia o trece de cum oi azvîrli răvașul în foc. Și nădăjduiesc că Dumnezeu ți-o da înțelepciunea să tragi folos din el, și la sfînta Lui pază te las”. Scrisoarea a fost prezentată regelui vineri, 1 noiembrie, după sosirea sa la Londra. Citind-o, Iacob a remarcat imediat cuvîntul „blow“ („izbire” în traducerea de mai sus, dar avînd și sensul de „explozie”) și a bănuit că face referire la „vreo strategemă ce implică foc și pulbere”, probabil, o explozie care să o depășească în violență pe cea care îl omorîse pe tatăl său, lordul Darnley, la Kirk o’ Field⁠ în 1567.

Scrisoarea lui Monteagle

Detaliile complotului au fost definitivate în luna octombrie, într-o serie de taverne din Londra și Daventry. Fawkes urma să rămînă în urmă să aprindă fitilul și să fugă apoi peste Tamisa, în timp ce, simultan, o revoltă în Midlands avea să contribuie la capturarea prințesei Elisabeta. Fawkes urma apoi să plece pe continent, pentru a explica evenimentele din Anglia puterilor catolice europene.

Soțiile celor implicați și Anne Vaux (o prietenă a lui Garnet, care de multe ori proteja preoți la ea acasă) au devenit din ce în ce mai îngrijorate de ceea ce suspectau că urmează să se întîmple. Mai mulți conspiratori șiau exprimat îngrijorările pentru siguranța tovarășilor lor catolici care urmau să fie prezenți în Parlament în ziua în care era planificat atentatul. Percy era îngrijorat pentru patronul său, Northumberland, Catesby a sugerat că o rană minoră ar putea să-l facă pe Contele de Anundel să lipsească în acea zi. S-a vorbit și de lorzii Vaux, Montague, Monteagle, și Stourton. Spre batjocura lui Catesby, Keyes a sugerat să fie avertizat lordul Mordaunt, angajatorul soției lui.

Sîmbătă, 26 octombrie, Monteagle (cumnatul lui Tresham) a primit o scrisoare anonimă în timp ce se afla la casa lui din Hoxton⁠. După ce a rupt sigiliul, a dat scrisoarea unui slujitor care a citit-o cu voce tare: „My Lord, din dragostea ce o port unora din prietenii Măriei Tale, mă îngrijesc de buna ta ținere. Așa că te sfătuiesc, de ții la viața ta, să găsești un chip a te feri de a fi la Parlamentul ista; căci Dumnezeu și omul și-au dat mîna să osîndească viclenia vremii noastre. Și nu te neîngriji de această înștiințare, ci te ferește la tine, la moșie, unde poți să aștepți întîmplarea în liniște. Căci chiar de n-o părea a fi tulburare, eu zic că primi-va o mare izbire acest Parlament; și nu vedea-vor cine-i va vătăma. Sfatul aista nu-l osîndi căci poate ți-o face numai bine și nici

Deși există două relatări privind numărul de percheziții și calendarul lor, potrivit versiunii regelui, prima verificare a clădirilor din jurul Parlamentului s-a făcut luni, 4 noiembrie – în timp ce complotiștii erau ocupați cu pregătirile finale – de către Suffolk, Monteagle și John Whynniard. Ei au găsit o grămadă de lemne de foc în beciul de sub Camera Lorzilor, însoțite de ceea ce ei bănuiau că este un slujitor (Fawkes), care le-a spus că lemnele de foc aparțineau stăpînului său, Thomas Percy. Au plecat să raporteze constatările, moment în care Fawkes a părăsit și el clădirea. Amintirea numelui lui Percy a stîrnit suspiciuni, deoarece el era deja cunoscut de către autorități drept agitator catolic. Regele a insistat să se facă o percheziție mai amănunțită.

Tîrziu în acea noapte, grupul de percheziție, în frunte cu Thomas Knyvet⁠, s-a întors la beci. Ei l-au găsit din nou pe Fawkes, îmbrăcat cu pelerină și pălărie, și încălțat cu cizme și pinteni. El a fost arestat, moment în care a spus că îl cheamă John Johnson; avea un felinar, astăzi expus la Ashmolean Museum⁠, Oxford, și o percheziție asupra sa a dezvăluit un ceas de buzunar, mai multe fitile și iască. Butoaiele de praf de pușcă au fost descoperite ascunse sub mormane de vreascuri și cărbune. Fawkes a fost dus la rege devreme în dimineața zilei de 5 noiembrie.

După ce s-a răspîndit vestea arestării lui „John Johnson” printre complotiștii aflați încă în Londra, majoritatea au fugit spre nord-vest, pe Watling Street⁠. Christopher Wright și Thomas Percy au plecat împreună. Rookwood a plecat imediat după aceea, și a reușit să meargă 30 de mile în două ore călare.

În Londra, vestea complotului se răspîndea, și autoritățile au întărit paza la porțile orașului, au închis porturile și au protejat casa ambasadorului Spaniei, care a fost înconjurată de o mulțime furioasă. Un mandat de arestare a fost emis împotriva lui Thomas Percy, iar patronul său, contele de Northumberland, a fost plasat sub arest la domiciliu.

La primul interogatoriu, „John Johnson” nu a dezvăluit nimic altceva decît numele mamei sale, și că este din Yorkshire. O scrisoare adresată lui Guy Fawkes

a fost descoperită asupra lui, dar el susținea că acesta este unul dintre numele lui false. Departe de a-și nega intențiile, „Johnson” a declarat că scopul lui fusese să-l distrugă pe rege și Parlamentul. Cu toate acestea, el și-a păstrat calmul și a insistat că a acționat de unul singur. Refuzul său de a ceda l-a impresionat într-atît pe rege încît avea să-l descrie ca avînd „o hotărîre de roman”.

La 6 noiembrie, lordul-șef al Justiției, Sir John Popham (un om cu o ură profundă față de catolici) i-a interogat pe slujitorii lui Rookwood. Către seară, el aflase deja numele celor mai mulți dintre cei implicați în conspirație: Catesby, Rookwood, Keyes, Wynter, John și Christopher Wright, și Grant. „Johnson”, între timp, persista cu povestea lui, și, împreună cu praful de pușcă cu care a fost găsit, a fost mutat la Turnul Londrei, unde Regele a hotărît ca „Johnson” să fie torturat.

Utilizarea torturii era interzisă, cu excepția celor autorizați expres de către rege sau de organisme precum Consiliul Coroanei⁠ sau Camera cu Stele⁠. Într-o scrisoare din 6 noiembrie, Iacob a scris: „Să fie supus mai întîi la caznele cele mai blînde, et sic per gradus ad ima tenditur (și să fie supus încet-încet la cele mai mari), și astfel Dumnezeu să vă grăbească munca cea bună”. Pe 6 noiembrie, cum Fawkes păstra tăcerea, fugarii au descins la Castelul Warwick pentru provizii și au continuat spre Norbrook, pentru a colecta arme. De acolo și-au continuat călătoria spre Huddington. Bates a părăsit grupul și a călătorit la Coughton Court pentru a livra o scrisoare de la Catesby adresată părintelui Garnet și celorlalți preoți, informîndu-i despre ceea ce s-a întîmplat, și cerîndu-le ajutorul să strîngă oaste. Garnet a răspuns implorîndu-i pe Catesby și pe adepții săi să înceteze cu „faptele rele”, înainte ca el însuși să fugă. Mai mulți preoți au plecat spre Warwick, îngrijorați de soarta tovarășilor lor. Ei au fost prinși, și apoi închiși la Londra. Catesby și alții au ajuns la Huddington dupăamiaza devreme, și au fost întîmpinați de către Thomas Wintour. Nu au primit, practic, nici un sprijin sau simpatie din partea celor cu care s-au întîlnit, inclusiv din partea unor membri ai familiilor lor, îngroziți de perspectiva de a fi asociați cu trădarea. Au continuat la Casa Holbeche⁠ de la hotarul Staffordshire-ului, casa lui Stephen Littleton, un membru al grupului lor de adepți aflat în continuă scădere.

(va urma)

UNITISCHIMBAM RO

Litografie monocromă contemporană a complotului, realizată de Crispijn van de Passe, prezintă opt din cei treisprezece conspiratori

Robert Catesby, 1794

Parte dintr-o mărturisire a lui Guy Fawkes

Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spînzurare, tîrîre și sfîrtecare

p

Marele Zid Chinezesc –„cel mai lung cimitir de pe Pămînt“

Una dintre cele șapte noi minuni ale lumii și una dintre cele mai impresionante construcții din istorie, Marele Zid Chinezesc are o poveste lungă și interesantă. Pe 10 noiembrie 1970 a fost introdus în circuitul turistic, iar de atunci a fost vizitat de milioane de oameni, în fiecare an. Marele Zid Chinezesc are o lungime de 21.196,18 kilometri, conform unor măsurători care au durat cinci ani și al căror rezultat a fost dat publicității în 2012. S-a aflat, astfel, că acesta era de peste două ori mai lung decît estimările iniţiale (8.850 de km), bazate pe izvoare istorice. Explicația ar fi că măsurătoarea oficială, făcută de Administraţia Patrimoniului Cultural din China, include şi ruinele Marelui Zid Chinezesc, care nu au fost luate în seamă la estimările anterioare. De asemenea, cercetarea a relevat existenţa unui număr de 43.721 de situri de patrimoniu, de-a lungul Zidului. De altfel, structura este inclusă din 1987 în patrimoniul UNESCO.

Marele Zid, în pericol

Zidul, cea mai mare structură realizată de mîna omului, a fost construit începînd cu anul 500 î.e.n, pentru a proteja graniţa de nord a Chinei. În prezent, se mai păstrează intact numai 8,2% din Marele Zid, în timp ce pe 74,1% din lungime construcția este deteriorată.

Oficialii chinezi avertizează că structura este în pericol din cauza fenomenelor naturale, dar şi a aşezărilor omeneşti din jurul ei. În prezent, China caută o modalitate prin care să limiteze efectul mineritului, al turismului şi al dezvoltării infrastructurii asupra Marelui Zid Chinezesc, care este, în anumite porțiuni, într-o stare avansată de degradare sau chiar a fost distrus. Pe lîngă capriciile naturii (vînt, furtuni de nisip, cicluri repetate îngheț-dezgheț), inamicii cei mai de temut ai Zidului sînt oamenii, care îl vandalizează sub diverse forme. De exemplu, există foarte mulți localnici care vînd porțiuni mici din zid sub formă de suvenir – porțiuni pe care le smulg, desigur, din construcție. Moda probabil a rămas după Revoluția Culturală a lui Mao, din anii ’70, care a lăsat în urmă mari stricăciuni în construcția veche de sute de ani. În acea perioadă, autoritățile îi încurajau pe cetățeni să își ia de acolo ,,materiale de construcții”. Iar aceștia au făcut întocmai – au desprins cărămizi din Marele Zid Chinezesc, pentru a-și construi locuințe.

Dragonul uriaş

Marele Zid Chinezesc pornește din Pasul Jiayuguan, în provincia Gansu. Acolo există și o fortăreață, înaltă de 11 metri, ridicată pe la 1372, în timpul Dinastiei Ming. Trece prin 17 provincii, înainte de a ajunge în Marea Galbenă, parte a Mării Chinei de Est, aproape de portul Quinhuangdao, în Hebei, în Golful Bohai. Oficial, acolo se termină Zidul ce pare să nu aibă un capăt. Construcția intră puțin în mare, iar această imagine i-a adus numele ,,Capul Bătrînului Dragon”, aici existînd, de asemenea, o fortăreață. De fapt, întreaga construcție poate fi asemuită cu un dragon lung, uriaș, care șerpuiește pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adînci. Zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și turnuri înalte de apărare, este pavat cu piatră și era folosit ca ,,șosea” strategică, dar și ca drum comercial. Lăsat în paragină începînd cu Secolul XIX, Marele

Zid Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și accesibilă turiștilor. În timpul utilizării acestuia ca fortificație de apărare, Marele Zid Chinezesc avea și un sistem, avansat pentru acea dată, de comunicații. Acesta folosea fumul și focul pentru a transmite diverse mesaje între turnurile de control al Zidului. În caz de pericol se puteau alerta ușor armatele staționate în baze militare de-a lungul structurii.

De ce, cum şi cînd a fost construit

Termenul ,,Marele Zid Chinezesc” definește, de fapt, o serie de mai multe fortificații construite de-a lungul a cîtorva sute de ani. Primele secțiuni din zid au fost construite încă din Secolul VII î.e.n., ceea ce face ca istoria Marelui Zid să fie mai lungă decît cea a creștinismului. Scopul fortificațiilor era să apere satele de triburile nomade ale Mongoliei, care jefuiau totul în cale.

Primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang, faimos și pentru mausoleul său cu Armata de Teracotă de la Xi’an, a ordonat conectarea acelor fortificații, pentru protejarea statului nou unificat. Se spune că în timpul dinastiei Qin (221-206 î.e.n.), 20% din populaţie a fost obligată să lucreze la ridicarea acestui zid; sute de mii de persoane (chiar milioane, se spune) şi-au pierdut viaţa în timpul lucrărilor, astfel că oamenii l-au numit ,,cel mai lung cimitir de pe Pămînt”.

În timpul următoarei dinastii – Han (206-220 î.e.n.) – zidul a fost prelungit spre est și spre vest. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing. Conducătorii Ming s-au confruntat, la rîndul lor, cu triburile mongole, iar după înfrîngerea acestora au reînviat conceptul zidurilor de apărare, ca ultimă soluție în fața atacatorilor. Astfel, în timpul dinastiei Ming zidul a fost refăcut, întărit și continuat. La distanţe regulate, de-a lungul lui au fost construite 723 de faruri, 7.062 de turnuri de observaţie şi 3.357 de platforme. Acestea erau folosite ca puncte de supraveghere şi găzduiau garnizoane şi provizii, dar şi ca staţii de unde se trimiteau mesaje, semnalizate cu fum sau steaguri.

Construit cu făină de orez

Marele Zid Chinezesc este o structură extrem de complexă, construită cu miliarde de tone de piatră solidă şi cărămidă, pe fundaţii realizate din blocuri de granit. Specialiștii au descoperit că structura este constituită, de fapt, din două ziduri, în mijlocul cărora a fost realizat un miez din moloz. Mortarul folosit ca element de legătură între cărămizile zidului era făcut dintr-o pastă lipicioasă din făină de orez și var stins. Așadar, pe șantierele Marelui Zid Chinezesc, făina de orez avea utilitate dublă: servea atît ca hrană pentru muncitori, cît și ca material de construcție.

Cercetătorii au descoperit că făina de orez lipea cărămizile atît de bine încît pe multe sectoare nu cresc buruieni nici măcar în ziua de astăzi.

Cel mai înalt punct al zidului este în Zhangjiakou, la 2000 de metri altitudine. Cel mai jos este la Laolongtou, la nivelul mării. Arhitecţii au poziţionat turnuri de supraveghere la distanţe de aproximativ 150 de metri, pentru

a le oferi soldaţilor un cîmp de acţiune cît mai eficient cu putinţă. În acelaşi scop, vegetaţia din împrejurimile Zidului a fost distrusă pe o rază de circa 3 kilometri. În acest fel, nimeni şi nimic nu părea ca va putea trece dincolo de Marele Zid Chinezesc. Suprafaţa foarte netedă a cărămizilor făcea ca Zidul să fie aproape imposibil de escaladat, iar soldaţii poziţionaţi în părţile superioare ale construcţiei nu permiteau atacatorilor să se apropie foarte mult de zonele protejate.

Legende

Cea mai celebră legendă care înconjoară misticul din jurul acestei construcții este cea a soției unui bărbat chinez decedat în timpul construcției Zidului. Meng Jiangnu a venit să își caute soțul care lucra la Zid, fără să știe că acesta murise din cauza epuizării. Pentru că ceilalți constructori nu au putut să îi spună adevărul și au mințit-o că soțul ei este ,,în următorul turn”, ea a mers din turn în turn de la un capăt la altul al Zidului. În final, la ultimul turn, a aflat adevărul și a început să plîngă atît de tare, încît lacrimile ei au creat o breșă în Zid. Astăzi, acolo se află un templu ridicat în cinstea ei. Altă variantă a legendei spune că lacrimile sale au fost atît de amare încît o parte a zidului s-a prăbuşit şi astfel au ieşit la suprafaţă osemintele soţului său, pe care aceasta a putut apoi să le îngroape aşa cum cerea tradiţia.

Tot la categoria ,,legende” putem clasifica și fotografiile cu Zidul gol, fără turiști. Secțiunea Badaling (construită inițial în 1505), care se află foarte aproape de Beijing, a fost prima deschisă pentru turiști, în 1957. Fiind atît de aproape de capitala chineză, această parte din Marele Zid Chinezesc este efectiv asaltată de turiști.

Oamenii obișnuiți ajung acolo atunci cînd doresc să vadă ,,minunea” construită de chinezi. Așadar, fotografiile de prezentare a acestui obiectiv turistic sînt făcute pe alte secțiuni, unele fiind rezervate exclusiv fotografilor, altele fiind accesibile numai celor cu o condiție fizică bună, dispuși să facă puțin efort pentru a ajunge sus.

Se crede că William Edgar Geil, un explorator, fotograf şi scriitor, a fost primul străin care, în 1908, a străbătut toată lungimea zidului de 2.500 kilometri, secțiune construită în timpul dinastiei Ming. În anul următor, a publicat o carte despre această experienţă. Primul chinez care a mers de la un capăt la celălalt al zidului a fost Liu Yutian, în anul 1984.

Este sau nu vizibil de pe Lună?

A circulat timp de multe decenii ipoteza că Marele Zid Chinezesc este vizibil de pe Lună, cu ochiul liber. Ciudat este faptul că această idee a apărut chiar înainte ca omul să ajungă în spațiu: în anul 1754, atunci cînd anticarul britanic William Stukeley a menționat într-o scrisoare faptul că ,,Zidul lui Hadrian e întrecut doar de Marele Zid Chinezesc, care poate fi văzut de pe Lună”. În 1895, Henry Norman, un jurnalist englez, a scris același lucru într-un articol de ziar. După anii 1950 mitul a început să se răspîndească, deși el a fost demontat de toate misiunile spațiale ce au ajuns pe Lună, echipajele spunînd că Marele Zid nu este vizibil nici măcar de pe orbită.

Deși impresionant ca lungime, înălțimea maximă a acestuia (9 metri) și cromatica asemănătoare elementelor geografice care îl înconjoară fac imposibilă observarea lui de pe Lună cu ochiul liber. Chiar și un chinez a ținut să demonteze acest mit. Primul astronaut din această țară care, în 2003, a zburat în spaţiu, Yang Liwei, a spus clar că Marele Zid nu este vizibil de la o asemenea distanță. Și lui Neil Armstrong, primul astronaut care a pus piciorul pe Lună, i s-a pus această întrebare de zeci de ori, iar răspunsul lui a fost mereu acelaşi: că nu a putut să vadă, de acolo, de sus, cu ochiul liber, nici o structură realizată de om pe Pămînt. rrm

Secțiunea finală a Marelui Zid

Vadimismul, moștenirea pe care

Tribunul a lăsat-o românilor

(urmare din pag. 1)

Toate aceste calități reprezintă baza valorilor, a principiilor lui Corneliu Vadim Tudor, a moștenirii sale, a vadimismului de care, în aceste vremuri tulburi, România are atîta nevoie.

Vadimismul nu este doar un curent politic, ci mult mai mult – este un mod de a fi, în societatea în care te naști, în care trăiești. Pornind de la un real simț al dreptății pe care Vadim l-a cultivat mereu, continuînd cu cel mai înalt simț al onoarei și terminînd cu o mare responsabilitate față de semeni, vadimismul este temelia pe care se construiește noul mod de a face politică, dar și noul mod în care românii trebuie să se comporte.

Vadimismul nu este doar politică. Este un mod de viață, un standard spre care românii trebuie să tindă. Ce poate fi mai presus de dreptate, onoare și responsabilitate? Acești trei piloni susțin dragostea pentru semenii tăi – dacă ești drept, înseamnă că îi respecți; dacă ai onoare, nu minți; dacă ești responsabil, îi iubești. De aici se nasc alte valori precum respectul față de aproape, dar și respectul față de cuvîntul dat, alături de iubirea pentru poporul tău.

Iată deci care sînt cele cinci mari principii ale vadimismului: Dreptatea, Onoarea, Responsabilitatea, Respectul și Iubirea. Acestea ne oferă nouă, românilor, Speranța și Curajul în abordarea cu încredere a viitorului. Aceste principii, sînt, de fapt, nu doar baza

acestui curent, ci și valorile la care orice om, fie că este simplu cetățean al României, fie că este politician, trebuie să se raporteze.

Este timpul ca valorile învechite să fie date la o parte, iar în inimile tinerilor să își facă loc valori cu adevărat puternice, care să crească la umbra tradițiilor noastre, dar cu o mare dorință de progres.

Interzicerea migrării parlamentarilor de la un partid la altul

Dacă analizăm definiția democrației, vom afla că majoritatea decide întotdeauna. Or, în România, de mai bine de 15 ani, poate chiar mai mult, majoritatea nu mai decide. Dacă un partid ajunge în Parlament, votat de 30% din mai puțin de 50% dintre votanți, acel partid nu este validat de popor, practic el deținînd mai puțin de 16% din voturile populației cu drept de vot. Și, cu toate acestea, Curtea Constituțională, în cîrdășie cu actuala clasă politică, validează acele alegeri. O mare greșeală care ne-a adus pe noi, ca țară, la nivelul la care ne situăm astăzi. Dimptrivă, o clasă politică de acest gen, care a descurajat puternic electoratul să voteze, trebuie descalificată complet chiar de Constituție, și taxată pe măsură, fie prin anularea alegerilor, fie prin decizii dure care să descurajeze nu poporul să voteze, ci politicienii bandiți să mai candideze. Este un prim pas spre normalitate. În acest moment, chiar dacă votează doar familiile politicienilor și ale celor îmbogățiți de pe urma

OMS face presiuni în Parlamentul României pentru obligativitatea vaccinării

Pericolul impunerii certificatului verde la locul de muncă este iminent. Reprezentanții OMS au descins în Parlamentul României pentru a-i convinge pe aleșii poporului să voteze pentru vaccinarea anti-Covid obligatorie. Cu doar 37% din populație vaccinată, dezbaterea și votul pe acest Proiect de Lege opresiv sînt încă amînate, dar nu pentru mult timp.

N-am înțeles preocuparea asta subită a Organizației Mondiale a Sănătății pentru România, de a trimis emisari să stea pe capul autorităților pînă rezolvă vaccinarea în masă a populației. De ce nu s-au dus în India, unde procentul nu este de 37%, ca la noi, ci de 24%? Păi nu s-au dus, că acolo numărul deceselor este insignifiant, iar numărul de cazuri zilnice este de vreo 11.000, la o populație de 1,4 miliarde. De ce nu se duce OMS în Africa, unde procentul mediu de vaccinați pe întreg continentul este de sub 10%? Păi nu se duce, că ăia nici Covid nu mai au și nici nu prea au avut. De ce nu cercetează, ca o organizație mondială a sănătății ce este, numărul inexplicabil de decese din România? De ce nu cercetează faptul că nu există medicamente nici în spitale și nici în afara spitalelor? De ce nu se preocupă să trimită niște tratamente anti-Covid pentru prăpădiții aia de români care sînt lăsați să moară cu miile? Asta trebuie să facă OMS. Dar OMS are altă agendă și iată-i pe reprezentanții organizației înfipți acum în comisiile de Sănătate de la Senat și de la Camera Deputaților, pentru a-i convinge sau a-i forța pe parlamentari să voteze împotriva celor care i-au ales. Faptul că dezbaterea și votul pentru vaccinarea obligatorie au fost încă amînate nu trebuie să creeze nimănui vreo iluzie. Se așteaptă să mai crească un pic numărul vaccinaților. Dar cu PNL, USR, UDMR, care au anunțat că vor vota certificatul verde, și un PSD cu Rafila reprezentant oficial

al OMS, nu mai există vreo salvare. „Acum avem soluția, iar aceea se numește vaccin și prevenție”, declara Nelu Tătaru, fostul ministru al Sănătății, în fața emisarilor OMS.

Tot mai mulți români, care și-au scos creierul din amorțire, se întreabă însă de ce se merge doar pe soluția vaccinării, de parcă toate celelalte au fost încercate și au eșuat. România este aproape virgină din acest punct de vedere. La noi tratamentele au fost trecute în protocol, dar nu s-au aplicat decît cele ineficiente și chiar mortale, cum a fost Kaletra, de exemplu. În primul an de pandemie, cu greu, dar hai să zicem că poți acorda prezumția de nevinovăție, că medicii nu știau, nu erau siguri. Acum însă, cînd există atîtea tratamente care dau rezultate, unele chiar extraordinare și certe, cum de se pistonează doar pe ideea vaccinării? Păi dacă există medicamente eficiente pe care le poți lua în primele zile ale bolii, de ce să nu mizăm și pe imunitatea naturală, care s-a dovedit științific că este net superioară celei dată de vaccin? O imunitate care nu dă reacții adverse, nu lasă sechele și, mai ales, nu te omoară.

Organizația Mondială a Sănătății și-a propus ca, pînă la sfîrșitul anului 2022, 70% din populația lumii să fie vaccinată. În România acest procent trebuie atins pînă la sfîrșitul acestui an. Acestea sînt ordinele. „3 milioane de persoane vaccinate suplimentar față de cele 7 milioane care sînt în momentul de față aduc undeva la vreo 10 milioane, la care se adaugă cei care au trecut prin boală, eu cred că sînt cam 8 milioane, sigur sînt și situații în care oamenii au fost vaccinați și au trecut prin boală. Dacă se vaccinează 10 milioane de oameni probabil că o să avem o imunitate în jur de 75-80% din populația României”, a declarat Alexandru Rafila.

CLAUDIA mArCU (Activenews.ro)

lor – adică mai puțin de 20% din populația României cu drept de vot – conform Curții Constituționale, alegerile sînt valabile. Asta este o mare, o foarte mare greșeală.

Totodată, o altă modalitate prin care se demonstrează faptul că democrația a murit în România este inutilitatea votului de la un ciclu electoral la altul. De ce? Legea, implicit Curtea Constituțională, permite o configurație extrem de fluidă a Parlamentului, astfel încît ideea conform căreia poporul are puterea este o bazaconie, o mare minciună pe care, evident, Curtea Constituțională o validează. Cum se face că politicenii au promulgat legi în beneficiul propriu, iar Curtea le-a validat în defavoarea prosperității poporului și a țării? Acest fapt este explicat doar de corupția existentă la nivelul aparatului de stat, fie că vorbim de Justiție, fie de cei care pun pe hîrtie legile proaste aflate în totală contradicție cu interesele țării. Orice politician care părăsește un partid ar trebui să își piardă locul în Parlament, iar postul lui să fie ocupat de următorul înscris pe liste. Pentru ca poporul să fie cel care decide, este obligatoriu ca structura Parlamentului să nu fie schimbată în timpul unei legislaturi. În acest mod, cei care au ales să fie ,,la putere” vor beneficia de cadrul legislativ necesar pentru a-și duce la bun sfîrșit un program de guvernare, putînd fi penalizați dacă nu își respectă promisiunile.

Vadimismul își propune ca poporul să fie cel care are puterea de a-i face pe politicieni să lucreze pentru țară, și nu pentru ei, familiie lor sau pentru grupurile din care fac parte. De aceea, noi, vadimiștii, considerăm ca fiind necesare schimbări radicale în modul în care politicienii ajung să fie aleși în Parlamentul României.

Cinismul celor care ne conduc

(urmare din pag. 1)

Cu toate acestea, state ca Ungaria, Polonia sau Bulgaria le folosesc cu mult succes. Aflu, de asemenea, că, tot în mod inexplicabil, s-a oprit și testarea populației. În mijlocul acestei urgențe naționale, guvernanții se comportă absolut iresponsabil.

Mesajul subliminal care răzbate din discursul șefului statului este de tipul: „Dacă nu v-ați vaccinat pînă acum, vă doresc o moarte plăcută!”. La fel de calm, bate șaua vaccinării, spunîndu-ne că școlile vor începe în format fizic doar dacă gradul de vaccinare al cadrelor didactice va permite acest lucru. Cu alte cuvinte, face exact ce scriam eu în articolul „Nimeni nu e mai presus de lege”: „De asemenea, mi-a dat de gîndit afirmația primuluiministru, care, la finalul ședinței de guvern din data de 5 mai 2021, a spus că «putem discuta despre revenirea tuturor elevilor la școală după vaccinarea integrală a personalului din învățămînt». Păi și ce facem dacă 15% din cadrele didactice dintr-o unitate de învățămînt nu doresc să se vaccineze? Le dăm afară? Firește că nu, fiindcă ar fi ilegal, dar s-ar putea dispune ca acele persoane să nu intre la clasă, ci să facă orele online. Așa cum probabil vă dați seama, părinții copiilor din acele clase vor protesta împotriva acestei discriminări, iar Ministerul Învățămîntului va manipula situația, întorcîndu-i pe părinții nemulțumiți împotriva acestuia. În această situație, cadrul didactic are două opțiuni: fie să se vaccineze împotriva voinței sale, fie să demisioneze. Iată cum, cu foarte multă ipocrizie și perfidie, se poate rezolva această problemă a vaccinării”.

Președintele Iohannis este cinic, asemenea întregii clase politice, lipsită de orice fel de remușcare. Politicienii români sînt precum paznicii unei închisori care a luat foc, care, în loc să stingă incendiul care le mistuie deținuții, le strigă acestora că, dacă vor să nu ardă, să ia o găleată cu apă, urmînd ca peste trei zile să mai primească una; dacă scapă între timp, norocul lor. Cum este posibil ca, din primăvară pînă acum, să nu fie adoptate măsurile necesare pentru a evita dezastrul? Cum este posibil ca singura declarație a președintelui să fie o promovare ilogică a vaccinului: „în vestul Europei avem iarăși o creștere a pandemiei. Pandemia nu s-a încheiat, însă noi avem soluția: ea se numește vaccinare”, cînd, în primăvară ne spunea, extrem de relaxat, faptul că pandemia s-a încheiat? Îmi amintesc o declarație a lui Traian Băsescu, care, în 2010, în cadrul unei emisiuni televizate, le spunea românilor că au ieșit din criza economică (asta după ce anterior dăduse asigurări că nu va exista nici o astfel de criză) pentru ca, după două săptămîni să vină să declare faptul că România era în plin colaps. Trăim vremuri pe care nu mi le pot explica decît în două feluri: fie cei care ne conduc sînt incompetenți, negospodari și iresponsabili, fie știu foarte bine ce fac, fiind adevărați trădători de țară, care ar trebui condamnați. mA r IU s mA r I n

Nebunia (III)

Profesorul Andrew Pollar spune că vaccinul Astra Zeneca este un virus de răceală obișnuit, modificat genetic, care a fost folosit pentru a infecta cimpanzei. A fost modificat pentru a opri apariția unei infecții la oameni și pentru a transporta schema unei părți din coronavirus, cunoscută drept „proteina țepușă“. Odată ce schema se află în corp, el începe producția proteinei-țepușă a coronavirusului, pe care sistemul imunitar o recunoaște ca o amenințare și încearcă să o elimine. Cînd sistemul imunitar vine în contact cu virusul adevărat, știe ce să facă. Simplu, nu?

Dacă tot vorbim despre cum funcționează vaccinurile, să ne uităm un pic și la cele care folosesc tehnologia ARN mesager, luînd drept exemple vaccinurile Moderna și Pfizer așa cum erau ele descrise pe 8 ianuarie 2021. Ambele vaccinuri utilizează tehnologia ce se bazează pe ARN mesager. Acest tip de vaccin învață corpul să creeze anticorpii necesari în lupta cu virusul. Anticorpii sînt pregătiți să lupte cu virusul real atunci cînd persoana vaccinată este expusă la infecția cu SARS-CoV-2. ARN-ul mesager pătrunde în celulele umane, unde transmite informația necesară producerii proteinelor proprii virale, față de care, ulterior, se vor dezvolta anticorpii.

Fragmentele de ARN mesager sînt deteriorate de enzimele proprii celulelor umane într-un interval de pînă la 5-7 zile și nu influențează în vreun fel ADN-ul celular, avînd în vedere că nu pătrund în nucleu.

Eficacitatea celor două vaccinuri este aproximativ aceeași. Vaccinul BioNTech Pfizer (Comirnaty) are o eficacitate de 95% în prevenirea bolii COVID-19, în timp ce vaccinul Moderna are eficacitate de 94,1%. Pentru nici unul dintre vaccinuri nu se poate spune

Nu vom avea guvern stabil, dacă nu vrea Cîțu!

Vrem, nu vrem, nu știm exact cum s-a întîmplat, dar Klaus Werner Iohannis a devenit descălecător pe aceste plaiuri înainte de toate prin voința poporului ce le stăpînește, iar mai apoi prin unele influențe mai mult sau mai puțin cunoscute, provenind, în primul rînd, de la originea vechii familii regale, începînd cu Carol l și terminînd cu Mihai Întîiul. O familie care și-a împlinit datoria fața de țara de adopție, după cum și țara în care a sălășluit a manifestat o permanentă grijă față de cinstirea meritelor membrilor și urmașilor ei.

În momentul de față, nu intenționăm analiza mandatului lui Iohannis, ci vrem să reținem doar că în acest domeniu s-au înregistrat două tipuri de activități: una – cea din prima parte a mandatului – apreciată ca fiind prolifică, și o a doua – cea de după prelungirea mandatului – cînd Iohannis a început să manifeste afinități față de sporturile rare – schi, tenis, golf etc. – decît aptitudini manageriale. O lacună însemnată, dacă e să-i spunem astfel, se referă la faptul că, după ce a devenit președinte, Klaus Iohannis nu a avut forța necesară de a se ridica deasupra condiției de fost candidat politic, susținut de către un partid (în cazul de față, PNL), spre a-i trata egal pe toți cei cu care venea în contact. De aici, taxarea ca atare, de către presă, prin formulări precum; „Klaus Werner Iohannis nu e președintele tuturor românilor” etc.

încă măsura în care previn și infecția asimptomatică cu virusul SARS-CoV-2. Protecția pe termen lung nu poate fi cunoscută cu exactitate pînă în prezent pentru vreunul dintre vaccinurile aprobate de EMA.

Vîrsta: Vaccinul Comirnaty (Pfizer) este aprobat pentru utilizare începînd cu vîrsta de 16 ani, în timp ce vaccinul Moderna este aprobat de la vîrsta de 18 ani.

Sarcina și alăptarea: Nici unul dintre vaccinuri nu a fost studiat pe loturi care să includă femei însărcinate sau care alăptează, însă studiile preclinice nu arată că ar exista efecte dăunătoare asupra fertilității, sarcinii sau a fătului. Nu este cunoscut dacă vaccinul influențează alăptarea. Conform EMA, nu sînt raportate riscuri în legătură cu alăptarea. În ambele situații se recomandă consultarea prealabilă a medicului pentru a fi luate în considerare riscurile și beneficiile individuale.

Ambele vaccinuri necesită două administrări –pentru Comirnaty (Pfizer) rapelul se administrează la 21 de zile, iar pentru vaccinul Moderna la 28 de zile. Ambele doze de vaccin trebuie făcute cu ser de la același producător. În momentul vaccinării se păstrează și doza de rapel.

Reacțiile adverse sînt de regulă ușoare sau moderate, similare pentru ambele vaccinuri. Cele mai frecvente sînt: durere în braț, la locul administrării, oboseală, dureri de cap, frisoane, dureri musculare și articulare, febră, tumefierea ganglionilor limfatici. Aceste reacții adverse apar ca urmare a stimulării sistemului imun, sînt tranzitorii, trec spontan, apar mai frecvent la tineri și după cea de-a doua doză.

Firește că, între timp, comentariile antivaccin au început să apară, vorbind despre tromboze, miocardite și alte boli ce apar după administrarea vaccinului. Invocînd faptul că noua tehnologie e puțin cunoscută și testată, precum și că s-a recurs la arderea unor etape necesare înainte de punerea pe piață a vaccinurilor, criticii acestora

De cîteva săptămîni bune e mare zarvă în spațiul politic românesc, pentru că, după demiterea premierului Cîțu și a guvernului său, nu s-a acționat prompt pentru refacerea aparatului politic într-o perioadă critică impusă de Uniunea Europeană.

Primul desemnat de președinte să refacă un guvern politic de durată, cu mai multă stabilitate, a fost Dacian

Cioloș, cel cu dublă cetățenie: română și franceză. Pentru că, în prezent, nu prea mai are ce face pe filieră franceză, a venit în România. După cum a mai venit și altădată cînd, după un mandat de prim-ministru, a fost în final supranumit, de către marele public, ,,premierul zero”. Trebuie spus că, pe tot parcursul tatonării diverselor partide politice de către Cioloș, cel care l-a ținut aproape a fost premierul demis, Cîțu, căruia nu i-a venit a crede că nu-și va putea recupera calitatea de mare demnitar al noului guvern. După Cioloș, a venit rîndul lui Nicolae Ciucă, însărcinat de președintele Iohannis cu refacerea guvernului. „Vedeți să fie mai viguros, cu mai multă stabilitate”, a accentuat șeful statului în discuția finală cu generalul. Rezultatul? Același! Mîna dreaptă a generalului la toate discuțiile, omniprezentul Cîțu! După noua experiență, lumea a început să vocifereze: „Nu vom avea guvern stabil, dacă nu vrea Cîțu!”. Se spune că doar după cîteva discuții mai „viguroase” purtate de șeful statului cu premierul demis au început să se lege negocierile și, astfel, să apară posibili candidați la încheierea unor alianțe: PNL-USR; PNL-PSD etc. Deci, domnul Cîțu, un premier demis, era aproape sigur că se poate reveni de unde s-a plecat, fără să mai conteze toată tevatura care a avut loc! Acesta este tipul de persoană căreia îi poți încredința răspunderi majore? Personal, nici funcția de șef al Senatului nu crede că ar merita-o. Rezerve am și în ceea ce privește împrumuturile fără precedent (circa 50 miliarde de euro!) la dobînzi amețitoare, făcute de Cîțu, continuate de noul său camarad, Dan Vlăsceanu, căruia i-a cedat funcția de ministru al Finanțelor. Cred că un nou guvern, stabil, chiar, se poate închega, dar cu Florin Cîțu trimis la...plimbare.

IoAn sToICA

dezvoltă teorii care, cel puțin în România, cresc numărul antivacciniștilor la aproape 2 treimi din populație, și așa afectată de numeroasele teorii ale conspirației care circulă încă de la începutul pandemiei.

Între timp, la începutul verii, președintele Klaus Iohannis ne-a spus că am învins pandemia, iar măsurile de protecție s-au relaxat total, de mă și miram ce libertate e în România, cînd la italieni, francezi, australieni sau germani protestele erau în toi, și se introducea acest „pașaport verde”.

Ei bine, de curînd, distracția s-a încheiat și acest val 4 al pandemiei ne-a lovit cu forța unui tsunami, luînd cu el multe vieți. Într-o țară cu doar 35% din cetățeni vaccinați, boala a făcut ravagii nu doar pentru că cei neprotejați erau atît de mulți ci și din lipsa medicamentelor și a testărilor care să identifice din faza inciepientă boala și astfel ea să poată fi tratată medicamentos. De ce nu avem medicamente și s-a renunțat la testări – știe doar conducerea țării.

Cert e că, după acest dezastru, românii s-au îndreptat deciși spre centrele de vaccinare pentru a se proteja de COVID, iar medicii apreciază că la ritmul de 64.000 de vaccinări zilnice cîte sînt acum, am putea pe 29 decembrie să avem 10 milioane de români vaccinați cu prima doză, iar în martie anul viitor 15 milioane, adică 78% din populația rezidentă în țară.

Același lucru l-am făcut și eu, cu toate dubiile pe care le-am avut cu privire la vaccin, cu toate criticile aduse felului în care s-a gestionat pandemia în România și cu toată nedumerirea privind lipsa de medicamente pentru tratarea acestei boli, fiindcă ultimul mesaj pe care l-am primit de la un om drag mie a fost acesta: „Este cumplită boala. Să te vaccinezi. Eu așa voi face, numai să scap”.

Sfîrșit mArIUs mArIn

Pinalti out, intră Băsescu!

,,Georgiana! Pentru ea va fi legat Băsescu” avertiza presa pe 13 octombrie. ,,Muțenia” de neobișnuit în care se complace în ultima vreme creatorul sistemului ticăloșit are și o explicație. Și anume că nu doar fostul președinte jucător își iubește fetele mai mult decît propria libertate. Fie că este vorba de Ioana sau Elena. Dar și Gheorghe Ștefan. Fostul baron al regimului portocaliu dînd deja dovezi certe că este gata de orice sacrificiu personal pentru a îi asigura în schimb libertatea Georgianei. Fiica sa ,,agățată” cu ceva vreme în urmă în două dosare ale Direcției Naționale Anticorupție. Dar care, grație dragostei paterne și colaborării totale a lui Gheorghe Ștefan cu procurorii anticorupție își poate vedea liniștită de afacerile imobiliare pe care le coordonează pe Coasta de Azur, din micuțul orășel Cagnes-sur-Mer. Și uite că ,,rețeta” aplicată lui Gheorghe Ștefan pare să fi dus, în sfîrșit, la un dosar gata ,,copt” pentru Traian Băsescu.

A ieșit!

Deja prins în năvodul condamnărilor succesive și veteran al pușcăriilor patriei, ,,Pinalti” a reușit totuși să împuște doi iepuri dintr-o lovitură. În primul rînd, pentru că astfel Georgiana poate răsufla ușurată, cel puțin încă o bună perioadă de vreme de acum înainte. Dar, drept bonus din partea sistemului, Gheorghe Ștefan a fost eliberat!

Executînd astfel doar o lună și jumătate din pedeapsa de 4 ani și 6 luni de închisoare, pentru care a fost închis pe 14 septembrie 2021. Numai că denunțătorul Gheorghe Ștefan a beneficiat de o clemență ,,miraculoasă” din partea magistraților, atît judecători, cît și procurori. Astfel că, pe 3 noiembrie, judecătorii au încuviințat cererea sa de eliberare condiționată. Iar ocupați să o înfunde definitiv pe Elena Udrea, procurorii anticorupție nu au mai făcut tradiționalul tam-tam mediatic, astfel că și-au ținut partea lor de înțelegere. La fel cum Gheorghe Ștefan ,,Pinalti” le-a dat tot ce aveau nevoie pentru ca sistemul să îi poată transmită cît se poate mai clar lui Klaus Iohannis că nici măcar foștii președinți nu sînt la adăpost de mîna cea lungă a ,,operativilor”!

CĂTĂLIN TACHE (,,National.ro”)

De ce neagă omenirea amenințările climatice evidente și nu se teme de dezastre? (2)

Încălzirea globală - o conspirație a guvernului mondial (2)

Scepticii, destul de ciudat, pot fi găsiți printre oameni de știință celebri. De exemplu, unul dintre cei mai mari experți ai lumii în furtunile tropicale și un pionier în prognoza ciclonilor tropicali, profesorul de la Universitatea din Colorado, William Mason Gray, a susținut că încălzirea globală de după Războiul Rece a luat locul URSS ca inamic pentru poporul american. Specialistul și-a exprimat opinia conform căreia scopul creatorilor teoriei a fost organizarea unui guvern mondial și controlul total asupra populației Pămîntului.

Intelectualul și showman-ul rus Anatoly Wasserman are îndoieli cu privire la schimbările climatice. După ce a devenit deputat al Dumei de Stat în 2021, Wasserman a început să dezmintă în mod activ „mitul” încălzirii globale. La conferința internațională „Petersberg Climate Dialogue” din mai, secretarul general al ONU Antonio Guteris a declarat că temperatura Pămîntului pentru 2020 a arătat un nivel record în trei milioane de ani și a cerut guvernelor să ia măsuri urgente. „Guterres minte. Există date obiective despre temperatura planetei în ultimii 500.000 de ani și nu corespund informațiilor emise de secretarul general al ONU”, a comentat discursul Wasserman. Jurnalistul a făcut referire la un studiu care a confirmat „efectul de răcire al gazelor cu efect de seră descoperit încă din 1909”. Wasserman a explicat cererile lui Guterres „cu scopul de a pune sub control întreaga industrie energetică mondială și, prin aceasta, întreaga producție mondială”.

Oponenții capitalismului

caută să oprească dezvoltarea economică a planetei

În 2007, premiera documentarului britanic „The Story of a Deception, or Global Warming”, prezintă tema schimbărilor climatice, care sînt numite „o industrie globală de miliarde de dolari, creată de ecologiști fanatici anti-industriali”. După lansarea filmului, regizorul Martin Darkin a spus că munca sa va schimba cursul istoriei, iar „în cinci ani, ideea că efectul de seră este cauza principală a încălzirii globale va fi considerată o totală prostie”. De asemenea, Darkin contestă afirmația conform căreia schimbările climatice sînt cauzate de activitățile umane. Această teorie, în opinia sa, a fost inventată de oponenții capitalismului, dezvoltării economice, globalizării și industrializării.

Filmul a cîștigat faima mondială, în 2009 fiind prezentat pe principalul canal federal din Rusia.

Teoria conform căreia încălzirea globală a fost inventată de radicalii de stînga este deosebit de populară în Statele Unite, unde majoritatea populației este încă foarte precaută față de ideologia socialistă și susținătorii acesteia. Senatorul James Inhof a împărtășit acest punct de vedere. Cînd colegul său conservator Donald Trump a ajuns la putere în 2017, Inhof a comentat public politica privind schimbările climatice a fostului președinte american Barack Obama: „Era

aceea s-a încheiat. Dar extremiștii liberali nu vor renunța. Obama a creat o cultură a radicalilor și alarmiștilor, iar aceștia vor încerca să ne învingă, deoarece fostul președinte i-a sfătuit pe aliații săi ideologici să rămînă vigilenți”. Această declarație a fost făcută de politician la o conferință pe tema schimbărilor climatice, organizată de Institutul Heartland. De la sfîrșitul secolului trecut, acest centru de cercetare a fost numit „forța lider în Statele Unite, care promovează negarea încălzirii globale”.

Încălzirea planeteio invenție a climatologilor lacomi

Unii oponenți ai teoriei încălzirii globale cred într-o conspirație a specialiștilor din domeniul climatic. Potrivit scepticilor, experții falsifică datele despre cauzele și consecințele creșterii temperaturii pe Pămînt de dragul finanțării guvernamentale și al premiilor științifice. În Statele Unite, există o coaliție de 23 de asociații publice, numită Cooler Heads, care susține în mod deschis această idee. Și în Australia există o organizație similară: Grupul Lavoisier. Ambele formațiuni caută să împiedice guvernele mondiale să lupte împotriva încălzirii globale.

Meteorologul și fondatorul canalului american de televiziune The Weather Channel, John Coleman, susține ideea falsificării științifice și explică: „Dacă oamenii de știință efectuează cercetări care provoacă îngrijorare cu privire la viitorul planetei, vor primi recunoaștere pe scară largă și respect universal, precum și premii științifice și, foarte important, li se vor oferi mai mulți bani. pentru cercetare”. Urmînd mulți oponenți ai încălzirii globale, Coleman nu a omis să numească teoria – „cea mai mare înșelătorie din istorie”. Unii oameni de știință ruși susțin și conceptul de falsificare a datelor. De exemplu, oceanologul și membrul Academiei Ruse de Științe Gennady Matishov a declarat, în repetate rînduri, că încălzirea globală a fost inventată de fostul vicepreședinte american Al Gore, pentru a primi Premiul Nobel pentru Pace.

Credința într-o conspirație a climatologilor a fost puternic întărită de incidentul din 2009 numit „Climategate” (sufixul ,,-gate” este folosit în engleză în denumirea scandalurilor publice prin analogie cu Watergate). Cu puțin timp înainte de Conferința Mondială a ONU privind Încălzirea Globală de la Copenhaga, din 2009, serverul Departamentului de Cercetare Climatică al Universității din East Anglia a fost spart. Făptuitorii au furat mii de e-mailuri din corespondența corporativă,

care s-au răspîndit rapid pe internet. Conform analizei arhivei de corespondență, oamenii de știință au ascuns informații despre climă de la oponenții teoriei și au distorsionat rezultatele observațiilor. Scepticii, inclusiv șeful Institutului Heartland, i-au acuzat pe climatologi că manipulează datele și încearcă să suprime disidența. Oficialii de la Universitatea din East Anglia au spus că mesajele au fost scoase din context și interpretate greșit de publicul neavizat. Cu toate acestea, încrederea oamenilor în consensul științific asupra climei a fost deja erodată. Ideea conform căreia climatologia este o conspirație globală apare încă în mod regulat în massmedia și este promovată de organizațiile care se ocupă cu negarea încălzirii globale.

Investitorii în energie verde decid să distrugă industria petrolului

O altă teorie a conspirației susține că încălzirea globală a fost inventată de companiile care dezvoltau energie regenerabilă și nucleară. Cînd soarele, vîntul și apa sînt folosite pentru producerea de energie, emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă sînt zero, iar cînd se produce energie nucleară, volumul de poluare este de cîteva ori mai mic decît cel de la combustibilii fosili. Adepții ideii conspirației cred că producătorii de energie „verde” și investitorii lor înșală populația planetei pentru a nu pierde profituri și, de asemenea, „cumpără” de la oameni de știință rezultatele cercetării de care au nevoie. Documentarul lui Darkin, „The Story of a Deception, or Global Warming”, a sugerat, de asemenea, că teoria încălzirii globale a fost creată pentru dezvoltarea energiei nucleare – se presupune că producătorii din sectorul nuclear încearcă să facă țările dependente de acest tip de energie. Chiar și fiul celebrului fizician sovietic și laureat al premiului Nobel Pyotr Kapitsa, geograful Andrei Kapitsa, și-a exprimat sprijinul pentru această idee: „Există două grupuri energetice: unul este asociat cu industria gazelor, petrolului și cărbunelui, iar celălalt este atomic. Ambele se luptă pentru supremație”. Acesta nu este singurul caz în care Kapitsa Jr. a contestat consensul științific – omul de știință s-a îndoit și că activitățile umane contribuie la apariția găurilor de ozon și a explicat acest proces prin factori naturali.

Schimbările climatice sînt inventate de chinezi (1)

Partidul Republican din SUA este singurul grup politic influent din lume care neagă în mod deschis schimbările climatice. O parte semnificativă a publicațiilor științifice care critică teoria încălzirii globale aparține centrelor de cercetare afiliate republicanilor. O mare victorie a partidului a fost alegerea președintelui american Donald Trump: chiar și în timpul campaniei sale electorale, el a criticat în mod repetat politicile Casei Albe de reducere a emisiilor. El a numit teoria schimbărilor climatice o înșelătorie a chinezilor pentru a distruge industria americană (în ciuda faptului că RPC produce 27% din toate emisiile de carbon din lume).

(va urma)

Doza de sãnãtate

Frailty – un sindrom multifactorial și multifuncțional

În ultimile două decenii sindromul Frailty a cîștigat tot mai mult teren de cercetare în domeniul geriatriei. Adesea, simptome ca scăderea în musculatură (sarcopenie), scăderea densității osoase (osteopenia), slăbiciunea, scăderea memoriei sînt asociate cu deficite cognitive. Scaderea potențialului energetic al organismului se datorează unui complex biologic care duce la o fragilitate progresivă pe toate sistemele corpului. Omul începe să nu se mai descurce singur, are nevoie de susținere, de ajutor. Frailty desemnează o stare a corpului persoanelor vîrstnice, nu o boală în sine, și este mai des întîlnită la seniorii care nu mai au rezerve energetice corporale. Medicina energo-informațională este în măsură să regleze bazinul energetic al corpului, să autoregleze corpul și să readucă balanța energetică în echilibru. Atunci cînd bazinul energetic din organism are rezerve, poate face față diferitelor ,,șocuri” cu care se confruntă corpul.

Modelul Phaenotyp de geriatrie din SUA (Linda P.Fried) enumeră cinci criterii după care se poate constata dacă fenomenul Frailty s-a instalat:

1. Seniorul pierde peste 3 kg. în decursul unui an;

2. Seniorul simte că nu mai poate rezolva multe lucruri și devine repede obosit;

3. Masa musculară începe să scadă și individul nu mai are putere;

4. Mersul devine nesigur și persoana în cauză are mereu sentimentul că se pierde;

5. Scade enorm interesul pentru activitățile la care este solicitat psihicul.

Urmările acestui fenomen sînt: riscul căderii și fracturilor, activitățile zilnice devin tot mai greu de rezolvat, mișcarea devine tot mai greoaie, infecțiile apar tot mai des și vindecarea devine tot mai lentă,

Oistorie a farselor (223)

Profesorul impostor (2)

După optsprezece luni petrecute în casa mamei sale, în Philadelphia, s-a născut „George Hewitt“. El avea o diplomă în științe de la Universitatea John Hopkins și fusese „director de cercetare al Corporaţiei Radio a Americii“. Inventînd un vicepreședinte al companiei care să poată semna recomandările, a început să predea ingineria electrică la Universitatea Arkansas pînă cînd adevăratul şef al CRA a sosit în incinta universitară pentru a recruta viitori profesionişti.

Întors în Philadelphia, avînd şi doi gemeni de crescut, a devenit Clifford Berry, doctorand, ce preda la Colegiul Maritim de Stat din New York, apoi Kenneth Yates, doctorand, profesor ce preda la Universitatea din New Hampshire. Aici, un student a devenit bănuitor în privinţa golurilor de cunoştinţe de care dădea dovadă profesorul lui; a aflat, astfel, din catalogul Personalităţi americane în domeniul ştiinţei, că adevăratul Yates lucra în apropiere de Chicago, pentru o companie de petrol.

Din nou, Hewitt a fost descoperit şi a demisionat, dar de această dată mass-media i-a preluat şi relatat povestea. Cariera lui de profesor impostor se terminase definitiv.

De ce oare nu s-a străduit niciodată să obţină cu adevărat calificările pentru care, evident, era mai mult decît apt? Este, într-adevăr, o problemă de rezolvat pentru psihanalişti. „Doar dacă m-ar fi lăsat să fiu în continuare profesor, nu mi-am dorit altceva şi nici să înşel“, a declarat el visător. „Am minţit doar pentru a obţine acele posturi. Am fost un profesor bun. Nu am făcut niciodată nici un rău nimănui“. Poate cu excepţia lui însuşi şi a familiei sale.

Himera din Marea Sudului (1)

Banii cîştigaţi cu uşurinţă au reprezentat dintotdeauna şi încă reprezintă o momeală sigură. La începutul Secolului al XVIII-lea, europenii cu dare de mînă, în căutare de investiţii avantajoase, erau extrem de optimişti. Pe măsură ce expansiunea colonială încuraja visul profiturilor obţinute în tărîmurile de peste ocean, noi proiecte extravagante ale societăţilor pe acţiuni se luptau să găsească semnatari care să-şi plaseze banii în

persoana devine tot mai vulnerabilă, activitatea creierului începe să scadă. Specialiștii în geriatrie spun că lipsa mișcării duce la scăderea capacitățiilor cognitive, fenomen numit Brain Muscle Loop. Există o legătură directă între activitatea fizică și capacitatea spirituală. Cercetătorii de la Universitatea din Bonn (Germania) au descoperit o genă care apără sistemul imunitar de îmbătrînire. Aceasta se formează în embrion și rămîne activă după naștere. Pe parcursul anilor, cînd activitatea ei încetinește, imunitatea are de suferit. O autoreglare energetică a corpului și o repunere a comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem este o modalitate de terapie modernă, oferită de medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, ce se impune tot mai mult în domeniile de cercetare, cu precădere în cele neurobiologice.

Cei care suferă de o așa-zisă imunosenescență se pot îmbolnăvi mult mai repede cu diferite forme de infecții sau boli ca Alzheimer, cancer. Desigur, mulți cercetători se întreabă de ce, odată cu înaintarea în vîrstă, sistemul imunitar slăbește. Celulele stem au capacitatea să se reînnoiască. Odată ce corpul este asigurat cu destule celule de sînge stem, ele intră într-un fel de ,,somn adînc” și sînt ,,trezite” atunci cînd organismul are nevoie din nou de o ,,injecție” cu celule stem. Se pare că structura măduvei spinării se modifică odată cu vîrsta, cînd semnalele de activare a celulelor stem din sînge nu mai funcționează la capacitatea necesară. Nu pot evita să subliniez din nou importanța autoreglării energetice a corpului, tratament oferit de medicina energo-informațională.

De asemenea, bariera creierului devine mai permeabilă odată cu înaintarea în vîrstă, dînd posibilitatea unor noxe toxice să pătrundă în creier, fenomen ce duce la îmbolnăviri neuro-degenerative.

ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „himere“ –afaceri ce vindeau ceva ce nu exista încă, dînd de obicei faliment şi lăsînd în urma lor numai disperare. Dintre acestea, cea mai cunoscută a fost „himera“ britanică din Marea Sudului, promovată pe baza credinţei fanteziste că minele de aur din Peru sînt inepuizabile şi că Spania va ceda Angliei porturile comerciale de pe coasta peruviană. Era o amăgire ce a dus la ruina a mii de oameni.

Fondată în 1711 de către Harley, conte de Oxford şi lord trezorier al reginei Ana, „Compania Marea Sudului“ a fost iniţial menită să recupereze împrumuturile publice. Datoria naţională crescînd tot mai mult datorită războiului pentru succesiunea la tronul spaniol, Asociaţia de Negustori a Marii Britanii a primit drepturi exclusive de comerţ pe coastele de est şi de vest ale Americii de Sud şi dreptul de proprietate –sub coroana britanică – asupra tuturor teritoriilor aflate la maximum 1450 km depărtare de ţărm. Dar totul era o iluzie – tocmai de aceea, compania a primit denumirea de „Himera din Marea Sudului“. Planul nu avea nimic de-a face cu Marea Sudului, iar Filip al V-lea al Spaniei nu avea nici o intenţie de a-i lăsa pe englezi să facă, liberi, comerţ în America de Sud. Totuşi, în 1714, capitalul social a fost mărit la 10.000.000 de lire sterline şi în 1719, cînd compania a propus să plătească suma de 7.567.000 de lire sterline pentru a amortiza o parte din datoria naţională, proiectul avea deja multe defecte. Spania căzuse de acord ca doar un singur vas comercial să opereze pe an, iar un sfert din profitul obţinut să îi revină regelui Filip. Anunţul lui Harley că, în primul an, vor mai activa încă două nave comerciale era o utopie la fel de îndrăzneaţă ca şi publicarea listei cu porturile deschise pentru flota comercială britanică. Primul vas britanic a plecat din port de-abia în 1717, iar în 1718 comerţul a fost oprit în urma deteriorării relaţiilor cu Spania. Astfel, nu a avut loc nici un act comercial în sine, dar entuziasmul public era susţinut de către guvern, totodată sprijinitor al companiei, ca şi de către manipulările mafiei financiare. Se dădeau asigurări că, cel tîrziu în august 1720, capitalul social va crește pînă la 1.000 de lire pentru fiecare 100 de lire depuse. (va urma)

STUART GORDON

Sper ca prin aceste articole să vă trezesc interesul pentru medicina energo-informațională. Informația îl face pe om mai puternic. O metodă modernă de tratament, fără medicamente, fără durere, destinată atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Reuniri

orIZonTAL: 1) Trecut în rezervă; 2) Spor în activitate (pl.); 3) Rime... din dicționarul invers! –Sursă de lumină; 4) Realizarea lucrurilor cu ușurință; 5) Pătrunde în esență! – Lucrează la patron – Coadă de ibric!; 6) Fără îndoială așa este – Pe aici ți-e drumul; 7) Cu spatele la portiță – Dat dinăuntru pe dinafară; 8) Ni se înfățișează ca o fire nestatorncă; 9) Folosit la spălături; 10) Admisă la facultate – Făcuți de rîsul lumii.

VErTICAL: 1) Se impune la alegeri; 2) Un fel de brumă; 3) Atrbutul unui erou prozaic – Pregătit pentru masă; 4) Fac față cu succes la femei – Fenomenul de respingere; 5) În radă... la debarcader! – Corifei aflați în vîrful piramidei; 6) Încadrat într-o întreprindere de construcții – Vrăjitori; 7) Plecat de jos... la atac! – Putere limitată – Primele la alergări!; 8) Adunătură gălăgioasă – Prinsă cu alta; 9) Înăcrită – Stau în cort la Eforie!; 10) Ieșiri în relief.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DISJUNCȚII“

1) INTELEGERE; 2) NORMALIZAT; 3) TRIATE – ICA; 4) E – CN – GET – T; 5) LOIALITATE; 6) INC – AIA – E; 7) GOLAS –LASI; 8) ERE – APARTE; 9) NATURA – IAZ; 10) TRAFICANTI

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iubitor de neam şi ţară (II)

Ceea ce n-a dorit să ne recunoască vrăjmăşia străină, prin mijloace paşnice, am cucerit pe cîmpurile de luptă, acolo unde sîngele ia locul cernelii, iar baioneta pe acela al condeiului, scriind apăsat, pentru milenii întregi, numele ţării.

Obişnuim să spunem, pe bună dreptate, că epoca actuală este cea mai înfloritoare perioadă din istoria României. Fără îndoială, au mai existat epoci de stabilitate şi de progres, dar în raporturi de subordonare politică sau de suzeranitate, în condiţii de înstrăinare a intereselor naţionale sau de lupte acerbe ale partidelor aşa-zis istorice – evoluţia unei ţări are mai mult o dimensiune orizontală şi, în orice caz, limitată. În materie de progres, totul porneşte de la factorul politic. Aspecte aparent minore din structura acestuia, odată transpuse la scara majoră a realităţilor socialeconomice capătă proporţii fenomenale. Noi nu am avut pînă acum două decenii o strategie a dezvoltării globale şi, dacă stăm să ne gîndim bine, nici nu puteam avea. Chiar epocile de relativă înflorire au suferit de păcatul fragmentarismului. Nolens-volens, edificam într-o parte şi istoria distrugea în alta, aveam umanişti sau savanţi de geniu, dar analfabetismul făcea ravagii în rîndul poporului, ceea ce semăna pur şi simplu a genocid cultural. Instinctul sigur de autoconservare al românilor a găsit însă, în funcţie de condiţiile istorice, cele mai bune forme de a salva identitatea naţională în ansamblul ei: după retragerea de 1000 de ani într-o viaţă de tip an-istoric, asistăm la o perioadă de circa 800 de ani de cooperare cu istoria în direcţia făuririi şi salvării vieţii statale. Este cunoscut faptul că românii au fost singurul popor din această zonă frămîntată a lumii care a reuşit să îşi menţină existenţa statală – ceea ce, din punct de vedere tactic şi strategic, a avut o însemnătate excepţională în săvîrşirea treptată a idealurilor naţionale. Din păcate, vorba unui cărturar, am fost nevoiţi să construim în locuri ferite, pitit, la munte, atît din cauza lipsei de pace şi de posibilităţi, cît şi din dorinţa de a nu-i irita peste măsură, prin fast şi armonie, pe agresorii care aveau la acea oră a umanităţii o cultură net inferioară. În acest sens voi aduce numai două exemple: pe de o parte, palatele şi basilicile supradotate ale cetăţii lui Constantin cel Mare, menite să-i umilească şi să-i ţină la respect pe migratori, au atras în final furia posesivă a ocupanţilor de la 1453, iar după exact 230 de ani, în vremea asediului Vienei, aceiaşi agresori erau enervaţi la culme de catedrala Sf. Ştefan, pe care au bombardat-o de la distanţă. E numai unul dintre motivele pentru care construcţiile noastre au fost îndeosebi din materiale perisabile, ceea ce şi explică într-un fel puternica civilizaţie a lemnului care s-a afirmat pe aceste meleaguri. Atunci cînd izbuteam să edificăm lăcaşuri mai durabile, bucuria mulţimilor era infinită, procesiunile şi serbările întinzîndu-se de-a lungul a zile şi săptămîni întregi. Astfel, ne bucuram pentru înfăptuiri mari, cum erau lăcaşurile de cult sau palatele voievodale, dar ne bucuram şi pentru lucruri mărunte, într-atît de firească şi legitimă era mîndria pămîntenilor de a înnoi ţara cu aşezăminte. O asemenea construcţie – măruntă în raport cu istoria, dar importantă prin utilitatea ei – figurează în lucrarea venerabilului istoric G. Potra – „Din Bucureştii de altădată“.

Este vorba despre Casa apelor, construită în 1846 pe locul fostului Palat al Poştei de pe Calea Victoriei – edificiu menit a adăposti o maşină cu aburi ce scotea apă din Dîmboviţa, o filtra şi o pompa către puţinele fîntîni publice ale oraşului. Punerea de către Gheorghe Bibescu a pietrei de temelie a constituit prilejul unei adevărate solemnităţi naţionale, despre care ziarul „Vestitorul românesc“ scria: „Cînd s-au cîntat troparul botezului, artileria a slobozit după dealul Cazărmii (Dealul Spirii) vreo cîteva salve de tunuri... Bucuria ce domnea în toate feţele la această împrejurare era cu atît mai mare şi mai plăcută cu

cît această întreprindere colosală va aduce şi folos însemnat sănătăţii locuitorilor Capitalei şi podoabă oraşului“. Apoi, într-o piatră scobită aflată la temelie, s-au aşezat un hrisov domnesc şi o medalie „spre ştiinţa generaţiilor viitoare“. Adevărat este că după numai doi ani, la 1848, revoluţionarii munteni l-au silit pe domnitor să semneze Constituţia şi să abdice, iar din „întreprinderile colosale“ ale lui, despre care primarul Ion Oteteleşeanu spunea că „vor trece din veac în veac“, nu s-au mai ales cu timpul nici măcar ruinele.

Este departe de mine gîndul de a minimaliza realizările cîrmuirilor anterioare. La proporţiile timpului ele erau valoroase, avînd un rol şi un pitoresc deosebit. Tot ceea ce doresc este să arăt, prin puterea documentelor istorice, de unde am plecat, ce drum anevoios am străbătut şi unde am ajuns. Dacă pentru clădirea unei maşini hidraulice de dimensiuni artizanale se trăgeau salve de artilerie, se îngropau medalii şi mesaje destinate viitorimii, răsunau muzicile naţionale, iar oraşul era împodobit cu chioşcuri şi ghirlande tricolore, – ce ar trebui să facem noi astăzi, cînd înfăptuirile Bucureştilor, ca şi ale ţării întregi, sînt de-a dreptul epocale şi încorporează geniul tehnic şi miliardele de ore de muncă ale unei naţiuni libere? În cei aproape 140 de ani scurşi de atunci, legile progresului s-ar fi impus oricum şi am fi putut consemna, chiar şi numai în virtutea lor, realizări demne de laudă. Numai că acestea, prin ele însele, nu sînt de ajuns. Aici este vorba, în primul rînd, tot despre factorul politic invocat anterior. Pentru că de atunci şi pînă azi au avut loc evenimente excepţionale şi fiecare în sine, ca o veritabilă Casă a apelor, a captat şi filtrat energiile naţionale către înfăptuirii unor opere mai durabile decît bronzul. Nu am putea înţelege devenirea noastră de astăzi fără Anul revoluţionar 1848, care nu s-a lăsat amăgit sau întîrziat de micile eforturi ale municipalităţilor şi a grăbit procesul de democratizare a structurilor social-politice. Au venit Unirea cea Mică (după expresia lui Hasdeu) de la 1859 (care pare mică doar sub raport teritorial, faţă de aceea din 1918, dar în realitate este covîrşitoare ca importanţă), pe urmă Războiul de Independenţă, din 1877–1878, mai apoi Războiul de întregire a neamului, încununat de Unirea cea Mare și Veşnică din 1918. Pe acest traseu eroic, care jalonează însăşi Epopeea noastră din timpurile moderne, cuvine-se ca memoria contemporanilor să facă un pelerinaj îngîndurat şi să aprindă o lumină la căpătîiul martirilor de la 1907. Frămîntarea masei de ţărani (să nu uităm că 400.000 de lucrători ai pămîntului erau complet lipsiţi tocmai de pămînt!) a fost anticipată de tînărul, pe atunci, Nicolae Iorga cu vorbele profetice: „o mînă pelagroasă scrie pe pereţii auriţi ai sălilor de banchete cu litere mari MANE, TEKEL, FARES“. Articolul se intitula „Ascundeţi ţăranii“ şi exprima revolta istoricului faţă de expoziţia jubiliară organizată în iulie 1906 pe Dealul Filaretului, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I. Mînia lui Iorga era alimentată de uimirea unor ţărani transilvăneni la vederea mizeriei în care trăiau fraţii lor din regat, a căror existenţă semifeudală amintea de stările de lucruri descrise cu un veac în urmă de Dinicu Golescu. Asta nu înseamnă că ardelenii trăiau cu mult mai bine, dar lăcomia bestială a latifundiarilor şi arendaşilor oploşiţi de Carol I întrecea în ferocitate pînă şi jugul de fier austro-ungar. În acea epocă de zbucium ţărănesc, care a marcat cumpăna veacurilor XIX şi XX, lăudători de profesie se întreceau în osanale byzantine, de glorificare a aceluia pe care publicistul Alexandru Beldiman îl numea, într-o cuvîntare rostită la Iaşi în 1891, „Rege cioclu care sapă mormîntul României“. Astfel, A.C. Sturdza tipărea la 1904, în franceză (Paris, Librairie J. Rothschild), lucrarea „Pămîntul şi rasa românilor“, în care scria: „Fără Carol I, ţara poate că ar fi continuat să trăiască în agitaţiile sterile, care marcaseră înainte regimul lui Cuza (...) Carol I, regele României, este fără îndoială cel mai mare dintre domnitorii români din toate timpurile, şi pe deasupra, unul dintre cei mai străluciţi suverani ai istoriei universale. Posteritatea îi

Pamflet

Cinicilor, deºteptarea!

Treziți-vă! Trăiți în crimă

În cruda voastră nepăsare

Puterea doar vă mai animă

Nu mai contează că se moare?!

Că unii mor în ambulanțe

Nu mai rezistă, cad subit

Parcă s-au stins orice speranțe

Iar din aleși mulți au orbit?!

Sînteți groparii României

Și, evident, iresponsabili

Ați dat avînt nemerniciei

Minciunii și sînteți capabili

Cînd morții vă vor pedepsi

Voi – campioni ai nedreptății

Cu vieți trăite-n pungășii

Treziți-vă! Trăim în crimă

Cînd unii mor în ambulanțe

Cînd nu să fii bogat... ,,e prima”

Treziți-vă! Mor și speranțe!

Că între viață și avere

Mocirla-i politicianistă

Treziți-vă, beți de putere

Chiar nu simțiți că Țara-i tristă?!

Lăsați în urmă doar duhoare

De gropi, sînteți iresponsabili

Transmiteți cinic nepăsare

Și vă simțiți ireproșabili...

Dar va veni Ziua cea Mare Treziți-vă, COVIZI-contabili!

L IVIU ZA n FI r E s CU

va acorda renumele de «cel viteaz» şi «cel mare». Dar cu cei 11.000 de morţi de la 1907 cum rămîne? Dar cu scandaloasa afacere Strussberg? Dar cu îndîrjirea de a intra în primul război mondial alături de AustroUngaria, care oprima milioane de români ardeleni şi care ne-ar fi tras sigur într-o prăpastie fără fund? Pînă şi într-o problemă relativ minoră, cum a fost restaurarea din 1875 a Mînăstirii Curtea de Argeş, Carol I a comis o eroare fundamentală, acordînd lucrarea neinspiratului arhitect francez Lecomte de Nouy, care a acoperit vechile fresce cu nişte kitsch-uri jalnice. Este bine cunoscut faptul că în toată această perioadă s-au realizat şi opere durabile, dar a-l minimaliza pe Cuza pentru a-l sanctifica pe Carol, care ar fi fost, chipurile, încă din timpul vieţii, mai important decît iluştrii domnitori pămînteni Mircea şi Ştefan, Mihai şi Brâncoveanu – e o eroare de neiertat.

Am făcut acest excurs pentru a înţelege mai limpede unele dintre premisele marilor noastre înfăptuiri de azi. La temelia ideii de progres şi a stadiului la care a ajuns civilizaţia românească contemporană se află o mulţime impresionantă de eforturi, de creaţii şi aspiraţii care au configurat o tradiţie. Tradiţie care tezaurizează, în egală măsură, legenda Meşterului Manole şi calendarul solar al dacilor, valul lui Traian şi podul lui Apollodor, porţile de lemn maramureşene şi curcubeiele Voroneţului, vestitul „murus dacicus“ şi roata (precursoarea turbinei lui Pelton), vălurile de tîmplă ale domniţelor şi evangheliarele ferecate ale Evului Mediu, gînditorul de la Hamangia şi ceramica fără pereche, culele brâncoveneşti şi basilicile Dobrogei, fîntîna subterană de la Sucidava şi podul lui Constantin cel Mare, tezaurul de la Hinova şi uriaşa enciclopedie a folclorului nostru. Sînt o geografie şi o istorie, o hartă în spaţiu şi timp, care acoperă cu podoabele geniului toate aşezările şi epocile patriei. Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Pensia

Generația părinților mei a trăit bătrîneți liniștite din pensia încasată de la stat. Generația mea, în schimb... nu prea cred că va beneficia de acest drept. Spun asta fiindcă, demografic vorbind, stăm rău (vorba lui Cațavencu), iar cînd ai o economie care nu mai produce mare lucru de unde să ai bani la buget să plătești pensii? Din cîte știu, pensia de stat reprezintă aproximativ 30% din ultimul salariu încasat, iar cea de la

Pilonul II – 15 %. Rămîne Pilonul III, adică pensia privată facultativă, care ar trebui să devină obligatorie. Da, pensiile facultative sînt o variantă pentru generațiile tinere. Firește că, pînă acum, puține au ajuns la maturitate, cum se spune, dar ele funcționează. Reprezintă niște bani pe care ți-i economisești singur, pe care un fond ți-i înmulțește, și care au atașați asigurări de viață sau de sănătate.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

În ultima săptămînă numărul vaccinărilor a crescut pentru că oamenii au ales să se protejeze de acest „virus parșiv” – cum l-a numit un prieten doctor. Firește că această tendință are legătură cu imaginile ce au inundat ecranele televizoarelor, cu oameni aflați pe patul de spital la ATI, într-o adevărată antecameră a morții. Au contribuit și mesajele propagate în spațiul public, care îndemnau oamenii să se vaccineze pentru a se proteja de Covid. De ce a fost nevoie să se ajungă la asta după ce, în vara lui 2020, dorința românilor de a se vaccina contra noului virus era mai mare decît media Uniunii Europene?

Este o întrebare pe care mi-am pus-o în ultimele zile și la care voi încerca să răspund în următoarele rînduri. În 2020 mă gîndeam că un vaccin ar reprezenta șansa noastră de a scăpa de pandemie. Apoi, pe măsură ce timpul a trecut și au apărut știrile despre vaccin, au apărut și îndoielile. Faptul că acesta a fost gata în doar cîteva luni, că era bazat pe o nouă tehnologie, faptul că firmele producătoare și-au declinat orice răspundere privind efectele secundare viitoare ale vaccinurilor –toate acestea au semănat neîncrederea în serurile dezvoltate.

(continuare în pag. a 22-a) mArIUs mArIn

EDITORIAL

New World Order: ,,Prin haos, la ordine”

motto: ,,Nu avem nevoie decît de o criză majoră crediblă, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială” (David Rockefeller)

Cînd Corneliu Vadim Tudor a spus ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (,,Apocalipsa nu dă telefon”, 2013), mulți au afirmat că este conspiraționist. Vedem, însă, acum, că Noua Ordine Mondială nu mai este secretă, totul se întîmplă la vedere: Bill Gates apare zilnic la televizor, iar Jacques Attali – pe care Vadim l-a cunoscut prin anii ’90 – scrie în cărțile sale: ,,Vom inventa o pandemie care va viza o anumită categorie de indivizi, o adevărată criză economică sau un virus la care vor ceda cei slabi. Ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Selecția idioților se produce de la sine: ei merg singuri la tăiere”.

Vom înțelege astfel de ce UE a cumpărat 1,8 miliarde de doze de vaccin pentru 2022 și 2023. Pentru că tulpinile Covid apar ca ciupercile, iar dacă nu apar, ele trebuie inventate, mai ales că, fără stare de urgență, necesitate, alertă etc., administrarea vaccinurilor este ilegală. Dacă nu e val, nu e nici urgență, sens în care ,,experți” precum Arafat, Gheorghiță și alții trebuie să inducă teama în turmă, pentru a se obține ,,efectul de turmă” sau, cum a zis J. Attali, ,,idioții vor merge singuri la tăiere”.

Așadar, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial, care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950), cum este acel consimțămînt, asumat și semnat deja de părinți, la serviciu, sau la școala copiilor. Și, din consimțămînt în consimțămînt, ,,oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Fritz Springmeier).

Aici mai trebuie precizat ceva: Noua Ordine Mondială este de cînd lumea și pămîntul. De cînd Dumnezeu a creat ominirea, Satana a ieșit la atac, sperînd că va prelua întreaga putere. Toate acestea sînt scrise în Biblie, iar cei credincioși știu că acesta este adevărul, sfîrșitul urmînd a fi apocaliptic. Nu știu dacă pentru noi, oamenii de rînd, ar fi vreo șansă sau vreun ghionion să trăim acel sfîrșit. Important este ca aceste vremuri să le parcurgem cu Dumnezeu în inimă, mai ales că nu putem opta pentru altă tabără. Numai ,,teama de Dumnezeu și supunerea în fața poruncilor Sale este lucrul cuvenit fiecărui om” (Ecleziastul, 12.13). Trebuie să fim mulți și uniți, pentru că soluțiile propuse de cioclii planetari sînt dure și tranșante, susținute prin formule de genul: ,,Pămîntul este bolnav de cancer, iar cancerul sînt chiar oamenii” (Merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller); ,,Nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială dacă nu va face promisiunea că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age) sau: ,,Suprapopularea umană este problema fundamentală pe Pămînt, și asta pentru că noi, oamenii, am devenit o boală: Virusul Om” (Dave Foreman, co-fondator al mișcării radicale de mediu Earth First).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Circul regal (I)

motto: „Românul e cel mai exagerat latin“ –VlCTor EFTImIU

Haideți să reflectăm împreună la două scene de istorie. 1) Ajunul de Crăciun al anului 1918, mai exact 13 decembrie 1918, pe stil nou. Pe Calea Victoriei, în fața Teatrului Național, a avut loc o puternică demonstrație muncitorească, reprimată sîngeros. Au fost înregistrați peste 100 de morți și mai multe sute de răniți. Au urmat valuri de arestări printre conducătorii muncitorimii. Șeful Statului, la ora aceea, era Regele Ferdinand, iar șeful Guvernului era fruntașul liberal Ionel I. C. Brătianu. 2) Paștele anului 1992, mai exact 26 aprilie. Tot pe Calea Victoriei, tot în fața Teatrului Național (bombardat între timp de armata germană, în august 1944) cîteva mii de persoane l-au aclamat pe nepotul direct al Regelui Ferdinand. Acestea stăteau cu spatele la monumentul ridicat în memoria muncitorilor morți. Între aceste două scene, se desfășoară un întreg veac de patimi românești. Toți au tras în fiii acestui popor, de la liberali și țărăniști, pînă la comuniști. Toți au crezut că adevărul absolut se află la ei și că poporul e atît de simplu și de imatur, încît nu se poate guverna singur. De altfel, un suveran cum a fost Carol I, într-o scrisoare din tinerețe, afirma, cu trufia specifică junkerilor prusaci: „Poporul Român nu știe să se guverneze și nici nu se lasă guvernat“. Dar, ce ne mai mirăm atît? Din moment ce precedentul a fost creat, la 11 februarie 1866, prin complotul asasin împotriva iubitului Prinț al Unirii, cînd totul a devenit posibil. Atunci am intrat noi slugă la străini.

Fac parte dintre acei puțini, foarte puțini scriitori români care au publicat cuvinte de laudă la adresa monarhiei înainte de 22 decembrie 1989. Știți bine că era greu. Știți bine că era riscant. Am făcut-o, totuși, din convingere, pentru că oameni cum au fost Carol I și nepotul său, Ferdinand, au avut merite reale în Istoria modernă a României. Rîndurile mele omagiale, ca și citate ample din cuvîntări de-ale lor pot fi întîlnite în studiile pe care le-am publicat în volumele mele „Istorie și Civilizație“ și „Mîndria de a fi Român“, precum și

ETICHETA

(urmare din pag. 21)

în cele patru ediții ale Almanahului Săptămîna (19861989). Pe atunci, dacă vă amintiți, nu se știa nici de Corneliu Coposu, nici de Ticu Dumitrescu, nici de monarhiștii de ultimă oră, Mircea Ciobanu, Doina Uricariu, Vartan Arachelian. Mă rog, de acesta din urmă se știa, dar „regele“ lui era „secretar general“, pe care de-abia a așteptat să-l trădeze. Așadar, ceea ce voi scrie în rîndurile următoare va fi tot din convingere și, vă asigur, în deplină cunoștință de cauză. Așa după cum nu mi-a fost teamă atunci să spun sincer ce gîndeam, cu atît mai puțin o să-mi fie teamă acum. Ceea ce s-a întîmplat în zilele de Paști recent încheiate este, poate, cea mai fidelă oglindă a ticăloșirii societății românești. Numai în aparență resemnat, fostul rege Mihai dă tîrcoale, de 2 ani și jumătate, acestei țări. Dacă aș avea ceva talent pictural, aș reprezenta scena cu un lup bătrîn și hămesit, pîndind o mioară rănită într-o încăierare a cîinilor de la stînă. Am mai declarat-o și cu prilejul interviului din ziarul „Libertatea“: dacă vreun lider politic actual, sau vreun simplu cetățean ar fi făcut într-o viață de om numai pe sfert cît a făcut acest Mihai, ar fi putrezit după gratii. Las deoparte faptul că n-are nici un strop de sînge românesc în vine: mamă grecoaică (cu vreo patru combinații de sînge), iar tatăl germano-rusoenglez (ascendență care pare a fi, totuși, iudaică, după cum scriu numeroși reprezentanți ai exilului românesc, dinastia cu numele imposibil de Hohenzollern fiind, în realitate, Cohen-Zollern). Să acceptăm situația ca pe un dat istoric, pe care nu-l mai putem schimba. Trec și peste labirintul juridic obositor al uzurpării uzurpatorului uzurpat ș.a.m.d. – mă refer, firește, la ilegalitatea venirii pe tron a lui Mihai, în septembrie 1940, pentru că el succeda lui Carol al II-lea, care domnise timp de 10 ani ilegal, dat fiind faptul că renunțase la tron. Toate acestea își au interpreții și judecătorii lor, fiți fără grijă. Dar, nu pot să trec peste crimele guvernării acelui tînăr problematic și, vai, atît de lipsit de patriotism! Să nu știe oare actualii noștri fanatici ai monarhiei ce-a făcut Mihai? Le voi aminti eu.

Sub domnia lui a fost proclamat statul legionar, care a declanșat un val de teroare în toată țara. În noiembrie 1940, Mihai a participat la marea procesiune legionară de la Iași. În aceeași perioadă, el a făcut numeroase gesturi de filotimie față de ceilalți purtători

Incompetenții

Dacă pînă atunci măsurile luate de autoritățile din toată lumea ar fi avut o logică, fără să se contrazică între ele, așa cum deseori s-a întîmplat, dacă nu s-ar fi insistat atît în a prezenta vaccinul drept singura șansă contra virusului, cînd existau și medicamente care să-l ucidă, dacă nu s-ar fi condiționat exercitarea libertăților și drepturilor cetățenești de vaccinare (condiționare ce a stîrnit reacțiile pe care toți le cunoaștem) și dacă nu ar fi apărut, la nivel internațional, voci autorizate care să critice vaccinul, foarte probabil campania de vaccinare în România ar fi dat roade bogate pînă acum.

Sînt prea mulți „dacă”. Este vorba de greșeli în lanț ale factorilor de decizie din țările lumii, ceea ce îmi confirmă faptul că toți sînt niște incompetenți. Cînd reacțiile liderilor lumii sînt cele pe care le cunoaștem, sigur că privim vaccinarea cu reticență și doar un dezastru uman și sanitar – cum e cel din ultimele săptămîni – sau moartea neașteptată a unor oameni apropiați te poate determina să te vaccinezi.

Guvernanții au fost lipsiți de orice fel de reacție la problemele cu care țara s-a confruntat în anul 2021. În frunte cu președintele Iohannis, toți au arătat o nepăsare și o neglijență grozave. Nu au făcut absolut nimic din primăvară și pînă acum pentru a preveni acest val 4 al pandemiei. Ba mint, au făcut ceva: ne-au repetat de dimineață pînă seara că vaccinul e singura soluție la acest virus și că trebuie să ne vaccinăm, deși au constatat că două treimi dintre români nu răspund

acestor îndemnuri. Au slăbit, în schimb, toate măsurile de protecție luate pînă atunci, nu au contracarat în nici un fel afirmațiile contra vaccinării, nu s-au îngrijit de aprovizionarea cu medicamente anti Covid (anticorpi monoclonali, Tocilizumab, Favipiravir, Redemsivir etc.), nu au testat populația pentru a-i depista din vreme pe cei pozitivi și a le da tratamentul necesar vindecării, nu au cercetat și nu au hotărît ce să facă cu cei cărora, din motive medicale, vaccinarea le-ar putea fi fatală (cum sînt cei cu sisteme imune hiperreactive, cei cu timpi foarte rapizi de coagulare a sîngelui, cei cu alergii sau cu un șoc anafilactic la activ), nu au desfășurat campanii pro-vaccinare în care să fie explicate beneficiile vaccinării, menite a oferi confirmări celor indeciși.

Cu alte cuvinte, s-au comportat iresponsabil, arătîndu-ne cît sînt de nepotriviți pentru funcțiile pe care le ocupă și cît de singuri sîntem din acest punct de vedere noi, ca cetățeni, în fața virusului ucigaș. Statul m-a dezamăgit încă o dată, fiindcă a reușit să încalce toate clauzele Contractului Social pe care l-au propus John Locke și Jean-Jacques Rousseau acum 300 de ani. Bine, sînt cam pretențios dorindu-mi ca guvernanții să știe ce vorbesc, dar speranța moare ultima, nu-i așa?

La ora la care scriu acest articol tocmai se pregătește votarea Legii care să oblige introducerea Certificatului verde pentru toți angajații, și sancțiunea desfacerii contractului de muncă. Nu am citit Proiectul de Lege, dar mă îndoiesc că include soluții concrete pentru categoriile de persoane descrise mai sus, care nu se pot vaccina. Mă

de cămașă verde (ca și el), acordîndu-i căpeteniei Ilie Gârneață suma de 500.000 de lei. După numai cîteva săptămîni, savanții Nicolae Iorga și Virgil Madgearu au fost asasinați în mod bestial de legionari. A protestat Mihai în vreun fel? Istoria n-a consemnat un asemenea protest. Poate și pentru că tînărul monarh știa de unde plecaseră ordinele de lichidare a celor doi cărturari, și a altora ca ei: de la Berlin, din cartierul general al lui Hitler, cu care el se întreținuse cordial la sfîrșitul anului 1938 și pe care avea să-l și decoreze ulterior. Așa după cum l-a decorat și pe Horia Sima, încurajîndu-l în acțiunile lui, care au culminat cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941, cînd a fost atacată armata și au căzut sute de oameni nevinovați. A avut Mihai vreo mustrare de conștiință, vreo tresărire? Nici pomeneală, lui i se cuvenea totul, el făcea toate jocurile, impasibil, fără să-i tresară vreun mușchi pe față. Între două gafe politice colosale, își mai hrănea crocodilul și mai făcea niscaiva afaceri cu automobile, consemnate ca atare de arhivele Casei Regale, pe care, dacă le-am publica, n-am mai termina pînă la sfîrșitul anului. Și ce mai făcea Mihai? A intrat în război alături de personajul care îl fascina, Hitler, contra alianțelor tradiționale ale României, în special Anglia. Pricepea el ceva din toate astea? Greu de crezut. Degenerescența vechii familii Hohenzollern atinsese la el limite de neimaginat, care pot fi observate și astăzi. Între timp, pe parcursul a 4 ani (septembrie 1940 – septembrie 1944), călăii horthyști săvîrșeau crime bestiale împotriva românilor din Ardealul de Nord, dar vocea lui Mihai tot nu s-a auzit, arhivele epocii nu consemnează vreun protest al lui. Al Mareșalului Antonescu, da, s-a consemnat, și nu o singură dată. Și prin ce s-a mai ilustrat suveranul aclamat astăzi de niște analfabeți în ale istoriei și politicii? Păi, prin ce să se ilustreze? L-a arestat pe Antonescu, prin viclenie, la 23 august 1944, după care s-a speriat de turnura evenimentelor, s-a întîlnit cu generalii hitleriști Hansen și Gerstenberg, cărora le-a dat asigurări că trupele germane se pot retrage în liniște, dar așa ceva a însemnat replierea lor și mulți, foarte mulți morți de partea română.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 1 mai 1992)

îndoiesc, fiindcă pînă acum nici un politician român nu a făcut legi corecte și neatacabile, neavînd pregătirea necesară pentru a ocupa fotoliile din Parlament.

Vor urma, desigur, numeroase acțiuni în instanță ale salariaților care vor contesta Legea, care vor dori modificări pentru starea lor specială, fiindcă nu poți obliga un om să se vaccineze dacă riscă să moară din cauza asta și nu văd cum l-ai putea concedia pe motiv că nu se lasă omorît din neglijența ta. Ca să nu mai spun că Legea respectivă va fi atacată la Curtea Constituțională și, cu siguranță, multe articole vor fi anulate.

Problema vaccinării este una complexă, ce trebuia reglementată în timpul pe care guvernanții noștri l-au pierdut de la începutul acestui an și pînă acum. Să faci o Lege „pe genunchi”, cum este cea în cauză, doar pentru a atinge un target de vaccinare, deși nu poți oferi cetățenilor certitudinea că ele sînt nu doar eficiente contra Covid, ci și sigure pentru viață, este o dovadă clară de incompetență și superficialitate care ar trebui taxată de toți cei 19.004.986 de alegători la următoarele alegeri.

Nu știu ce se va întîmpla, dar îmi pun nădejdea în Dumnezeu, care nu m-a dezamăgit niciodată și care întotdeauna a fost lîngă mine sfătuindu-mă atunci cînd a fost cazul, sau pedepsindu-mă ca să mă îndrept. În mîna Lui sînt toate și fără El nu putem face nimic. Să ne rugăm Celui de Sus să le dea minte și idei bune vremelnicilor noștri guvernanți, ca să trecem cu bine peste dezastrul care a luat amploare din cauza pasivității și incompetenței de care au dat dovadă.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Pensia

(urmare din pag. 21)

În condițiile în care salariile plătite în momentul actual de marile corporații sînt de ordinul miilor de euro, mi se pare extrem de înțelept, dacă tot te spetești pentru acei bani, să pui ceva deoparte pentru bătrînețe sau pentru urmași.

Statul nu prea are multe soluții în momentul de față, decît să încurajeze creșterea natalității, sau să aducă emigranți care să muncească aici și astfel să susțină sistemul public de pensii. Alte soluții ar fi creșterea impozitelor sau scăderea cuantumului pensiilor speciale, ori prelungirea duratei de muncă a magistraților, spre exemplu, cu 15 ani. Nu știu care ar fi cea mai bună soluție, dar cred că economisirea unor bani încă din timpul vieții este cea mai înțeleaptă.

Dacă am începe să economisim printr-un fond de pensii privat încă de la 30 de ani și am avea două planuri în loc de unul singur, am ajunge în 35 de ani la o sumă importantă, la care s-ar adăuga sumele venite din Pilonii I și II. Firește, depinde foarte mult și de suma plătită lunar. Eu, spre exemplu, plătesc de la vîrsta de 40 de ani, lunar, 428 de lei pe două

planuri de la același fond de pensie. Din calculul făcut de specialistul lor a reieșit că, peste 25 de ani, cînd s-ar atinge maturitatea fondului, dacă aș mai investi suma strînsă pentru încă un an, aș putea încasa o pensie viageră de aproximativ 650 de euro lunar, la care s-ar mai adăuga sumele din ceilalți doi Piloni, I și II. Sigur, acestea sînt doar prognosticuri, dar eu am plecat de la ideea că este mai bine să investesc acești bani decît să îi cheltui pe lucruri inutile. Sigur, aș fi avut posibilitatea să-i pun într-un cont, dar, ori de cîte ori cînd ai un astfel de fond de economii, ești tentat să-l folosești pentru folosul imediat.

La noi în țară, spun specialiștii, contribuțiile automate au rămas sub nivelul gîndit inițial. Niciodată nu am ajuns la 6% din salariul brut, acum situîndu-ne la doar 3,75%. Guverne de toate culorile au întîrziat sau nu au aplicat aceste creșteri, care ar fi însemnat ca pensia privată să fie cu 60% mai mare față de scenariul actual. Nu a ieșit nimeni în stradă pentru că nu s-a majorat contribuția la pensia privată.

În al doilea rînd, la fiecare patru sau opt ani apar dispute politice legate de aceste pensii. Mizîndu-se pe faptul că mulți nu își fac calcule într-o perspectivă de 20-30 de ani, ne aducem aminte că în perioada 2017 – 2019 eram foarte aproape ca acest Pilon II să fie desființat. În final, nu s-a ajuns la această măsură, dar

New World Order: ,,Prin haos, la ordine”

(urmare din pag. 21)

Și pentru ca toate acestea să se întîmple, ,,va fi nevoie doar de o criză majoră credibilă pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială” (David Rockeffeler) sau cum a scris Jacques Attali în cartea sa, ,,O scurtă istorie a viitorului”: ,,Omul viitorului va avea implantat un braincip, iar rezultatul acestui fapt va fi supravegherea sufocantă. (...) Oamenii vor prefera să aleagă, în deplină transparență, iubirea poligamă sau poliandră. Se va disocia reproducerea de sexualitate. Sexualitatea va fi împărăția plăcerii, iar reproducerea o mașinărie”. Acum se înțelege de ce această pandemie Covid-19 nu are nimic în comun cu noțiunile de știință, cercetare, medicină sau sănătate umană. Să nu uităm că Bill Gates și ai săi au premeditat, planificat și simulat această pandemie cu vreo 2-3 ani înainte, iar acum, ei se erijează în salvatorii planetari, sens în care au fabricat niște vaccinuri, fără nici o cercetare și monitorizare prealabilă, motiv pentru care nimeni nu-și asumă nici o răspundere. Mai mult, cei de la Pfizer au declarat în mod oficial că ,,aceste vaccinuri nu sînt vaccinuri, ci TERAPII GENETICE, care sînt nerecomandate copiilor”. Acum, s-au răzgîndit: vor fi vaccinați și copiii de la 5 ani în sus”. Așadar, un întreg haos, totul fiind administrat numai de invidizi veroși, corupți, trădători, adică numai pramatii și lichele, care viermuiesc în toate instituțiile administrative ale statelor lumii.

Hai să facem un exercițiu imaginar și să punem cu spatele la perete doar zece politicieni de vîrf din România, ca la poliție, cînd o victimă încearcă să-l identifice pe făptuitor, dintr-un grup de mai mulți indivizi. Hai să-i punem la zid pe Iohannis, Cîțu, Cioloș, Barna, Ciolacu, Arafat, Tătaru, Mihăilă și încă vreo 3-4. Uitați-vă bine la ei! Observați cum stau hainele pe ei, ce ticuri au, cum vorbesc și cum gesticulează. Întrebați-vă dacă toți aceștia ar avea tupeul să declare că vor să salveze un om de la înec, deși nici unul nu știe să înoate. Oare ce probitate moral-profsională au ăștia, care calcă pe cadavre continuu, dar vinovați sînt alții. ,,Țara a eșuat!” (Klaus Iohannis), dar ei se felicită între ei și primesc distincții de tot felul, pentru că stau în genunchi în fața marilor puteri sataniste. Vorba biblicului David: ,,Toți s-au stricat de tot, nu este unul care să facă bine”.

Revenind la imaginea celor înșirați cu spatele la perete, mă întreb: oare cît de nerod poți să fii, încît să crezi că un infectat cu virusul Covid-19 nu este un pericol pentru cei din jur, dacă are la el o declarație în care a scris unde se duce și ce face. Așa a fost pe vremea cînd la megafoanele mașinilor de poliție se auzea continuu Imnul României. Doamne, ce imbecilitate! Acum, s-a sucit puțin treaba, în sensul că un vaccinat, deși se reinfectează și transmite într-o veselie virusul, este considerat nepericulos, pentru că i se eliberează un ,,certificat verde”. O culme a idioțeniei!

Iată de ce imaginea celor aliniați în fața zidului seamănă izbitor cu boxa inculpaților din procesul de la Nürnberg. Evident că, în acest caz, acuzația principală este... genocidul, coroborat cu zădărnicirea măsurilor urgente de vindecare a nației, reieșită din lipsa măsurilor logice/obiective/legale, lipsa tratamentelor medicale în spitale, refuzul de a aduce în țară medicamente utile (v. cazul Gigi Becali), tratamentul inuman aplicat celor internați (legați de pat, arși de vii, bătuți, umiliți în fel și chip ș.a.m.d.), refuzul de a face autopsii, punerea în practică a unor măsuri anapoda (vaccinații umblă liberi, fără a fi testați), vaccinări făcute fără testări prealabile, vaccinări făcute copiilor, deși, inițial, cei de la Pfizer au anunțat că așa ceva NU este recomandabil...

Prin urmare, avem de-a face și cu un Concurs de Infracțiuni Penale deosebit de grave, circumstanțele agravante fiind evidente și indubitabile, așa că nici nu vreau să mă gîndesc la anii de pușcărie ce urmează a fi făcuți de acești... criminali!

Dacă adepții Noii Ordini Mondiale acționează sub genericul ,,Prin haos, la ordine”, și noi vom reacționa sub deviza, ,,Prin crimă, la pușcărie”.

Pe această cale, noi, românii de rînd, facem apel către Președinția României, Guvernul României, CSAT, Parlamentul României, SRI, Ministerul Justiției, Ministerul Sănătății, Avocatul Poporului, Parchetul General și chiar Patriarhia Română să se autosesizeze pe aceste aspecte letale, premeditate și desfășurate total în afara intereselor legitime ale Poporului Român. Altfel, toate aceste instituții vor fi părtașe cu bună știință la acest ultim genocid din istoria omenirii. Însă trebuie știut că, de-a lungul timpului, mămăliga mai explodază din cînd în cînd. A te opune morții nu înseamnă că poate plana asupra ta vreo vină. Dimpotrivă, toate procedurile prin care încerci

ecoul în rîndul populației a fost unul semnificativ. De ce? Exact pentru motivul expus mai sus: erau bani mulți de încasat și de cheltuit pe tot felul de lucruri neesențiale, dar care unora li se păreau vitale atunci. Cred că și educația financiară are un cuvînt de spus. Dacă ne-am gîndi mai mult la viitor și nu am mai urma dictonul latin „Carpe Diem” (,,Trăiește clipa”) poate ne-ar fi mult mai bine nouă și urmașilor noștri. Aș înțelege ca occidentalii să gîndească egoist și să nu pună mare preț pe pensile private (deși nu o fac) fiindcă acesta le este felul, dar mă mir că noi, românii, nu ne gîndim la aspectul acesta, cînd folclorul abundă în expresii și cîntece care vorbesc despre eforturile pe care le facem toată viața pentru a le lăsa ceva copiilor noștri după ce vom părăsi această lume.

Pe de altă parte, problema pensiilor și a ajutoarelor sociale este una extrem de importantă pentru guvernele lumii, fiindcă mărește cheltuielile statale extrem de mult și uneori obligă țările la împrumuturi. Ar trebui găsite soluții de susținere a piloanelor publice de pensii și, de asemenea, ar trebui încurajați cetățenii să contribuie la pensii private, pentru a-și crea singuri bătrîneți liniștite. Din păcate, în prezent, lumea se ghidează tot mai mult după dictonul „fiecare pentru sine”, iar acest lucru nu poate aduce bătrîneți senine niciunuia dintre noi.

să scapi de moarte, devin legitime, izvorînd dintr-un drept natural, vechi de cînd lumea. De altfel, în cartea sa ,,Despre dreptul războiului și al păcii”, apărută în anul 1625, Hugo Grotius (Huig van Groot), poate cel mai mare istoric al omenirii, a scris: ,,Atunci cînd un împărat, rege, voievod... se face vinovat de acțiuni contrare intereselor poporului pe care îl conduce, orice război, revoluție, revoltă... împotriva sa devine un drept natural, cu rădăcini adînci în așa-zisa legitimă apărare, regăsită chiar și la nivel de animal primar” (orice animal își apără puii, bîrlogul, teritoriul etc.). Da, așa a stabilit Dumnezeu că trebuie să fie, dar ce ne facem că, în cazul în care îi luăm cu parul pe golanii ăștia, apare un Bogdan Chirieac, care va spune că așa ceva ,,este un atentat la valorile democrației”, în ciuda faptului că despre democrație, generalul roman Alcibiade a spus: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”. Fără discuție, el a avut dreptate, democrația din România fiind de tot rîsul.

Sub genericul ,,Alegem răul cel mai mic”, președinte a ajuns Klaus Iohannis, care a promis că ,,pas cu pas”, va face din rahat bici. Primul din care a făcut bici este Florin Cîțu, cu antecedente penale, deși, cînd vorbea singur în baie, Iohannis spunea ,,Fără penali!”, cei mai veninoși, în opinia sa, fiind doar ăia din PSD. Cînd Cîțu a călcat pe greblă, Iohannis i-a dat un brînci să iasă în față Cioloș, cel care susținea cu tărie că ,,bărbatul poate să nască”, Dan Barna fiind și el un adept al acestei inepții, marca Jacques Attali. Așadar, un circ total, vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Dacă-i scuturi, sar păduchii din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine/ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s spuma țării. Ce rușine!” (,,Lumea românească”). Se pare că Președinția și Guvernul României vor să cîștige premiul ,,I UMOR”, unde s-ar putea ca juratul Cheloo să-i întîmpline cu vesurile ,,Să moară mama, de nu vă sparg/ Dacă vă prind la mine-n gang!”. Iată de ce România este varză! Acum, am ajuns să fim catalogați ,,Pericolul nr.1 în Europa”, pentru că nu am gestionat eficient pandemia. Sigur, România le stă tuturor în gît! Au trimis pe capul nostru și O.M.S.-ul, adică, păzea găină, că te tai! I-am așteptat cu pîine și sare pe reprezentanții O.M.S. care, pe unde se duc în lume sînt alergați cu dubele, numai la noi se trag salve de tun. Și cum vin, așa vor pleca.

Alte comentarii fiind de prisos, nu ne rămîne decît să ne trezim la realitate, pentru că ,,Nimic nu mai e de făcut, decît poate/ Un scurt Harakiri, dar sîntem prea buni/ Mai este vreo șansă? Există, în toate/ E Domnul cel bun, care face minuni...” (Corneliu Vadim Tudor).

covi D-19 pe mapamon D

Pfizer cheltuie mai mulți bani pe reclame și sponsorizări decît pe cercetare

,,Bună dimineața, America. Știrile vă sînt prezentate de Pfizer”, ,,CBS HealthWatch, sponsorizat de Pfizer”, ,,Anderson Cooper 360°, sponsorizat de Pfizer”, ,,ABC News Nightline, sponsorizat de Pfizer”, ,,CNN Tonight, sponsorizat de Pfizer”. Acestea sînt doar cîteva dintre numeroasele exemple recente în care Pfizer a sponsorizat programe de știri și informații importante de la televiziunea americană. Împărtășite de jurnalistul Whitney Webb, clipurile doveditoare, la prima vedere, demonstrează că o companie urmărește în mod agresiv o campanie de marketing și de relații publice prin intermediul sponsorizării unor programe de știri populare. Este vorba de mai mult decît

de un simplu marketing?

Într-un segment recent al talk-show-ului său online, comentatorul și comediantul Jimmy Dore a parcurs o listă de titluri recente publicate de CNBC.com, prezentînd Pfizer într-o lumină pozitivă. Dore a încheiat segmentul prin prezentarea unui tweet recent postat pe contul oficial de Twitter al CNBC, care prezintă din nou Pfizer în termeni elogioși, însoțit de textul: „Post plătit pentru Pfizer”. Dore a glumit: ,,Cîtă acoperire critică credeți că vor acorda Pfizer? Compania le plătește literalmente facturile”. După cum a subliniat recent Wall Street Journal, Pfizer – și alte companii farmaceutice –nu și-au limitat campania de sponsorizare la segmente de emisiuni de știri și la tweet-uri plătite. De exemplu, o scenetă recentă prezentată de comediantul Jimmy Kimmel de la emisiunea de noapte despre vaccinurile COVID ARNm a fost sponsorizată de Moderna. Iar un tweet din martie 2021 al Pfizer a exprimat mîndria față de lansarea unui documentar National Geographic, ,,Mission Possible: The Race for a Vaccine”.

Chiar și în țara de reședință a acestui autor, Grecia, influența unei astfel de sponsorizări și a unei campanii de relații cu mass-media este evidentă. Tweetul CNBC menționat mai sus, plătit de Pfizer, a promovat posibilitățile viitoare promise de tehnologia vaccinului cu ARNm, inclusiv vindecarea cancerului.

Doar două săptămîni mai tîrziu, titlul de pe prima pagină a ediției de duminică a Kathimerini, ziarul de referință din Grecia, a promovat potențialul viitor al vaccinurilor cu ARNm de a vindeca cancerul. Acest articol a fost însoțit de un interviu cu Uğur Șahin, directorul general al BioNTech, partenerul Pfizer în producția vaccinului COVID. De asemenea, trebuie remarcat faptul că directorul general al Pfizer, Albert Bourla, provine din Grecia.

Cel puțin la televiziune, sponsorizările Pfizer pentru programele de știri și spoturile publicitare nu au menționat pînă acum numele propriului vaccin Covid-19. De exemplu, o reclamă televizată produsă de Pfizer prezintă oameni care petrec timp cu cei dragi, în timp ce întreabă retoric publicul: ,,De ce vă veți vaccina?”. O altă reclamă Pfizer prezintă chipul unui bebeluș, prezentat ca un motiv pentru a se vaccina. Unii analiști nu văd un beneficiu clar pe termen scurt pentru această campanie de marketing. Dar obiectivul Pfizer ar putea avea un scop pe termen lung: dacă rapelurile anuale sau semestriale Covid devin o realitate, Pfizer s-ar putea să se pregătească pentru a-și plasa numele în fața concurenței. Impulsul publicitar al Pfizer este evident în cel mai recent raport trimestrial al său, pentru al doilea trimestru din 2021. Raportul indică o creștere cu 10% a ,,cheltuielilor SI&A”, care includ marketingul și publicitatea, pentru prima jumătate a anului 2021, în comparație cu aceeași perioadă din 2020, cînd nu era disponibil vaccinul Covid-19. Această cifră globală include un aspect din ce în ce mai important al campaniilor publicitare farmaceutice: social-media.

Redactorul British Medical Journal: ,,nu sîntem într-o pandemie a nevaccinaților”

Senatorul american Ron Johnson (republican, Wisconsin) a organizat recent o masă rotundă pe tema mandatelor federale privind vaccinul COVID, la care au participat victime ale vaccinurilor și oameni de știință de la unele dintre cele mai prestigioase organizații de cercetare din lume, inclusiv The British Medical Journal (The BMJ) și Massachusetts Institute of Technology (MIT), potrivit The Defender

Peter Doshi, redactor principal la The BMJ și profesor asociat în cadrul departamentului de cercetare medicofarmaceutică al Facultății de Farmacie de la Universitatea din Maryland, și Retsef Levi, profesor specializat în sisteme de sănătate și analiză la MIT, și-au exprimat îndoielile cu privire la eficacitatea vaccinului COVID, evidențiind, totodată, eșecurile comunității științifice. „Mă întristează faptul că, la ora actuală, sîntem suprasaturați, ca societate, de atitudinea «toată lumea știe», care a blocat curiozitatea intelectuală și a dus la autocenzură”, a declarat Doshi.

din domeniul sănătății, inclusiv Dr. Anthony Fauci, au susținut că datele din studiile clinice ale vaccinurilor COVID au dovedit că vaccinul a salvat vieți. După ce a prezentat datele studiilor de la vaccinurile autorizate pentru utilizare în SUA, Doshi a subliniat că „datele grupului care a primit vaccinul au fost similare celui care a primit placebo”. El a mai afirmat că cei care „au susținut că studiul a arătat că vaccinul a fost foarte eficient în salvarea de vieți s-au înșelat” și că „studiile nu au demonstrat acest lucru”.

Doshi a vorbit despre antivacciniști și a criticat definiția oficială a termenului. El a prezentat definiția oficială dată de dicționarul Merriam-Webster a termenului antivaccinist: „O persoană care se opune utilizării vaccinurilor sau reglementărilor care impun vaccinarea”.

În 2020, Pfizer a cheltuit 55 milioane de dolari pentru publicitatea în social-media. La începutul lunii mai 2021, producătorul de medicamente era pe cale să își depășească cheltuielile din 2020, după ce cheltuise deja 21,5 milioane de dolari pe publicitatea în socialmedia de la începutul anului.

În general, potrivit Kantar Group, cheltuielile pentru publicitate digitală ale companiilor farmaceutice au crescut cu 43% în 2020. În concluzie, cheltuielile pentru publicitatea farmaceutică au totalizat 6,58 miliarde de dolari în 2020.

Anul trecut, Pfizer a cheltuit aproximativ 1,8 miliarde de dolari pentru publicitate, în scădere cu aproape 600 de milioane de dolari față de cheltuielile din 2019 (1,9 miliarde de dolari). Anul 2019 a fost la rîndul său un an în scădere, deoarece Pfizer a cheltuit 2,28 miliarde de dolari pentru publicitate în 2018, an în care compania a avut cel mai mare buget pentru publicitate Big Pharma. Dacă ne întoarcem pînă în 2009, cheltuielile anuale de publicitate ale Pfizer se situau deja în jurul valorii de 2 miliarde de dolari. Deși se vorbește mult despre necesitatea de a ,,ține pasul cu știința”, s-a subliniat chiar înainte ca virusul Covid să fie public că Big Pharma cheltuiește sume generoase pe propria publicitate, în comparație cu cheltuielile de cercetare și dezvoltare. Un articol Forbes din 2019, de exemplu, a raportat că Pfizer cheltuia de două ori mai mult pentru vînzări decît pentru cercetare.

Acesta a spus că nu ne aflăm într-o „pandemie a nevaccinaților”. „Dacă spitalizările și decesele se produc aproape exclusiv în rîndul celor nevaccinați, de ce ar fi necesare dozele de rapel? Și de ce ar fi statisticile atît de diferite în Marea Britanie, unde majoritatea spitalizărilor și deceselor cauzate de COVID se înregistrează la persoane complet vaccinate? Există o neconcordanță acolo și, astfel, avem ceva în legătură cu care trebuie să fim curioși. Ceva nu se leagă”, a spus Doshi. Profesorul a susținut că oamenii au fost mințiți la începutul anului 2021, cînd oficialii

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

„A doua parte a definiției m-a uimit”, a spus acesta. „Există țări întregi, de la Marea Britanie la Japonia, care nu impun vaccinurile la copii”, a spus el. „Nu există mandate și aș paria că, probabil, majoritatea populației lumii se încadrează în această definiție a antivaccinistului”. Doshi a declarat că și definiția cuvîntului „vaccin” este una „care merită verificată”. „Eu consider că aceste produse, pe care toată lumea le numește vaccinuri ARNm, sînt calitativ diferite de vaccinurile standard. Așa că mi s-a părut uluitor să aflu că Merriam Webster a schimbat definiția vaccinului la începutul acestui an. Produsele cu ARNm nu se încadrau la definiția vaccinului, care a fost folosită mai bine de 15 ani, dar definiția a fost modificată, astfel încît produsele cu ARNm sînt acum vaccinuri”, a spus profesorul. El a explicat apoi că doar pentru că numim injecția

COVID „vaccin” nu înseamnă că „aceste produse noi sînt la fel ca toate celelalte vaccinuri pentru copii care sînt impuse. Sînt produse diferite, iar dacă oamenii sînt de acord cu impunerea unui produs doar pentru că este vorba de un vaccin, cred că este timpul să injectăm puțină gîndire critică în această dezbatere”, a spus Doshi. El a criticat, de asemenea, faptul că societatea vaccinează și impune vaccinul la o parte însemnată a populației, în ciuda faptului că datele reale privind siguranța și eficacitatea vaccinurilor nu sînt încă disponibile. „Deci, în timp ce ni se spune să continuăm să ne ghidăm după știință, ceea ce urmăm noi nu este un proces științific bazat pe date transparente, ci un proces în care datele sînt secrete și, din punctul meu de vedere, acesta este un lucru foarte neștiințific”, a declarat Doshi. Levi a declarat în fața grupului de experți că „oamenii de știință de la cele mai prestigioase reviste afirmă că vaccinul este sigur, fără să raporteze efectele secundare grave, cum ar fi decesele”. El a explicat că apelurile către serviciile naționale de urgență din Israel legate de stopurile cardiace în rîndul tinerilor sub 40 de ani au înregistrat o creștere dramatică – peste 25% – în paralel cu campania de vaccinare COVID. „Am scris o lucrare academică în care ne exprimăm îngrijorarea cu privire la aceste statistici și am solicitat autorităților să efectueze verificări în acest sens... inutil să spunem că nu ne-au mai contactat”.

Levi a afirmat că guvernul a încercat să cenzureze cercetarea, punînd sub semnul întrebării credibilitatea acesteia. „Au numit cercetarea falsă”. Levi a avertizat grupul de experți: „Aceste vaccinuri au efecte secundare grave și necunoscute și trebuie să le folosim cu prudență”.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

Pagină realizată de N.K.