România Mare, nr. 1614

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

De ce, oare, se pune accent mai mult pe teama de Dumnezeu decît pe iubirea de Dumnezeu? Poate pentru că lumea în care trăim este o lume a fricii.

CornELIU VADIm TUDor

Jurnalistul Dragoș Dumitriu a încetat din viață

Îmi amintesc și acum ultima oară cînd am vorbit cu dînsul. Era mijlocul lunii octombrie, se afla în spital, era slăbit, dar optimist. Pînă atunci, păstrasem legătura zilnic, îmi spunea mereu cît îi era de greu, iar eu îi povesteam despre Dan (Tano). Îi spuneam că amîndoi vor fi bine, că, pentru mine, erau eroi. Se luptau cu moartea! Cu sistemul! Cu nedreptatea!

Era obosit, iar eu simțeam asta. Am decis să păstrez legătura cu soția, care îmi povestea aproape zilnic ce progrese a mai făcut ,,eroul nostru”. O rugam să îi transmită că ne lipsește, că așteptăm să ne încînte din nou cu analizele pertinente, sarea și piperul revistei. Să îl roage să nu se dea bătut nici o clipă, oricît i-ar fi de greu. Între timp, Dan a plecat la Cer, dar am decis că domnul Dragoș nu trebuie să afle acest adevăr atît de dureros pentru noi toți. Zilnic întreba de Dan, prietenul lui bun. Cu o seară înainte ca Tano să fie depistat pozitiv cu Covid, stătuseră împreună la povești. Foarte des făceau asta. Plănuiau organizarea Memorialului anual ,,Corneliu Vadim Tudor”, de care Dragoș Dumitriu s-a îngrijit în fiecare an de la moartea lui tata. Acum, toți trei sînt împreună în acea lume mai bună în care sperăm cu toții să ajungem într-o zi.

Este trist... Este nedrept. Am pierdut un om drag, un element esențial, un intelectual de mare clasă și un profesionist desăvîrșit. Mereu auzeam, oriunde mergeam: ,,Foarte bun ultimul număr al revistei! Editorialul lui Dumitriu este excelent!” sau ,,Abia aștept să citesc următorul material al lui Dragoș” sau.... De acum, chipul lui ne va zîmbi din altă dimensiune, iar noi vom rămîne cu toate amintirile frumoase pe care le-am construit de-a lungul atîtor ani.

Drum lin, prieten drag! Dumnezeu să te odihnească în pace!

L IDIA VADI m T UD or

Mandatul de politician este de patru ani.

Patriotismul este pe viață

De mai bine de patru ani, primim la redacție scrisori prin care sîntem îndemnați să ținem ștacheta românismului sus, să fim demni urmași ai lui Corneliu Vadim Tudor, cel mai autentic și puternic reper contemporan al naționalismului și al dragostei față de țară. Sîntem încurajați să mergem mai departe pe drumul deschis acum 30 de ani de fondatorii Revistei ,,România Mare”. Încă mai sînt persoane care ne confundă cu un partid puternic cîndva, și cărora le este greu să creadă că drumurile acestor două entități, cunoscute în trecut ca un singur organism, s-au despărțit. Sîntem criticați că nu ne implicăm mai mult, sîntem lăudați că respectăm direcția revistei și că încercăm, atît cît putem, să aducem puțină speranță celor care încă mai cred că România are să redevină un stat independent, așa cum este stipulat în Constituție.

Ceea ce am reținut, însă, ca fiind un numitor comun al majorității mesajelor primite în ultimii doi ani, a fost dorința multor români de a găsi un reper, acea pîrghie cu ajutorul căreia să poată privi mai încrezători în viitor.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

Nu, nu te mai iubesc! O via nou 

Nu, nu te mai iubesc! o viață nouă începe astăzi pentru amîndoi tu vei păși prin purpură și rouă eu, prin jerbină verde și noroi

Trăit-am viață dulce împreună iubindu-ne cum cerbii lopătari iar carnea noastră se-ncleșta sub lună pînă țășneau din ea esențe tari

Eram frumoși, și cruzi, și fără pată o stea de febră-n ochi ne scînteia iar ceasul zilei se sfia să bată

Și în acest leșin de miere grea un flutur negru răsări deodată și-mi șuieră destinul: fugi de ea!

CornELIU VADIm TUDor

Cine salvează Planeta Pămînt?

PĂMÎNTUL – Terra sau Planeta albastră –a treia planetă de la Soare, minunea naturală pe care trăim noi, oamenii, s-ar putea să aibă probleme. Fiind singurul corp ceresc despre care se cunoaște că adăpostește viață, împărțit între uscat (29,2%) și apă (70,8%), cu o mare parte din regiunile polare acoperite de gheață, Pămîntul (deși studiat în amănunt), ne poate oferi surprize neplăcute, care să împieteze viața omului. La o suprafață de peste 510 milioane kilometri pătrați, cu o masă enormă (5,97237 x 10, la puterea 24 kg.), și cu un volum de 1,08321 x 10, la puterea 12 km.c.), în existența sa de aproximativ 4,5 miliarde de ani, Terra a cunoscut modificări fundamentale, cu o anumită semnificație acestea continuînd și astăzi.

Se știe că atmosfera Pămîntului este formată, în principal, din azot și oxigen (împreună au 99%), urmate de alte cîteva elemente chimice (argon, neon, heliu, hidrogen etc.), proporția combinațiilor dintre aceste elemente creînd diferențe în atmosfera generală a acestei planete, cum ar fi, de pildă, că regiunile tropicale primesc mai multă energie solară decît regiunile polare și este redistribuită de circulația atmosferică și oceanică. În afară de căldura solară, știința a descoperit că reglarea temperaturii pe Terra este influențată de acțiunea gazelor cu efect de seră.

Plecînd de la aceste considerente, guvernele și liderii majorității statelor lumii contemporane au ajuns (cel puțin din punct de vedere teoretic) la un punct de vedere comun, în ceea ce privește oprirea încălzirii Pămîntului. În această privință s-au remarcat două acțiuni la nivel internațional, care au avut pe ordinea de zi problematica schimbărilor climatice, măsuri ce trebuie aplicate urgent pentru salvarea Pămîntului de la o catastrofă naturală iminentă. (continuare în pag. a 8-a)

GEO CIOLCAN

Magia toamnei!

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F B.B.C. comite un sacrilegiu împotriva lui Isus Christos F Balthazaru’ da cu paru’ F Preşedintele pe viaţă (şi pe moarte) al României a fost huiduit nu numai la Craiova şi Suceava, ci şi la Vaslui F U.D.M.R. -ul ne reclamă la Tom Lantoş!

PArTEA I

F Într-o lume tot mai tristă, să ne bucurăm de extraordinarul succes repurtat de boxul românesc la Campionatele Europene din Danemarca: două medalii de aur (Leonard Doroftei şi Francisc Vaştag), o medalie de argint (Marian Simion), o medalie de bronz (Sabin Bornei), Ţara noastră ocupînd locul III pe echipe, după Rusia şi Germania. Nu putem uita că cei doi proaspeţi campioni continentali, Doroftei şi Vaştag, sînt laureaţi ai Premiului Naţional al Fundaţiei „România Mare“. F Revista noastră urează mult succes celor 4 fete de aur care, la Campionatele Mondiale de Gimnastică ce se vor desfăşura tocmai în Porto rico, vor apăra prestigiul Tricolorului Românesc. F O formulare antologică a lui Victor Surdu, care nu le-aude, dar le potriveşte: „Ar fi cazul ca P.D.S.R. să se odihnească măcar vreo 4 ani!“. Da, dar există odihnă şi odihnă. Te poţi odihni pe Coasta de Azur, cu banii şterpeliţi, sau la Jilava, după gratii. F Noi sîntem oameni de cuvînt şi nu-i vom mai critica, o perioadă, pe cei aflaţi la Putere, dar puterea noastră se opreşte aici – de pildă, nu putem să-i împiedicăm pe alţii să-i bumbăcească. Relatînd vizita recentă pe care o delegaţie a PD.S.r. a făcut-o la Constanţa, ziarul „Azi“ dă un titlu grăitor: „Mese copioase şi discuţii... frugale“, dar şi o cugetare infantilă a lui Bombonel: „Ia te uită, dom’le, deci din petrol se face şi lînă!“. Vă daţi seama ce s-ar mai fi mirat dl. Ginerică Executiv dacă ar fi aflat contrariul, că din lînă se face şi petrol... F Continuă să vorbească singur octavian Paler. A descoperit o formulă, pe care o scrie de 3 ori pe zi: „a urî în public“. Alţii, nu el, se fac vinovaţi de păcatul ăsta. El urăşte în particular, acasă, la maşina de scris. Şi cine vorbeşte de „ură“? Tartorul „României libere“, cel mai rău, cel mai negru, cel mai bestial ziar din Istoria de 200 de ani a presei române, care e veşnic pus pe harță şi pe demascări, nimic nu-i place, nu e zi de la Dumnezeu în care să nu scornească poveşti tembele, pentru a înnebuni nişte oameni nevinovaţi. Ăsta nu mai e ziar, e sac de şerpi otrăvitori, care nu ascultă decît de tăişul cazmalei sau de limbile focului. F Ruşinea presei noastre, estropiatul Ion Cristoiu, nu-l lasă nici măcar o zi pe ambasadorul României în Israel. El s-a pus acum la un ambîț şi a jurat, schimonosit de răutatea aia a oamenilor însemnaţi de la natură, că nu va avea linişte pînă ce omul care a îndrăznit să nu-i ducă lui ţucalul (?i) nu va fi dat afară, ori nu-şi va lua cîmpii. De fapt, între criminalul Beniamin Jian şi criminalul Cristoiu Ion nu e nici o diferenţă: unul a ucis 5 persoane cu o puşcă de vînătoare, altul a ucis nişte suflete, cu furia lui patologică, de a vîna oameni, de a băga groaza în toţi, cum că el e buricul pămîntului. Dacă îl scuturi bine, dl. Ion Cristoiu este o căcărează –utilă şi aia, desigur, dar nu în viaţa publică, ci pe ogor, ca îngrăşămînt. Mai nou, în demenţa sa, mogîldeața cu un creion chimic în loc de limbă, sare la esofagul lui Teodor Meleşcanu, care a cutezat să nu stea smirnă în faţa lui, cu şira spinării îndoită în unghi drept, la 90 de grade, ca să ajungă el, Piticul Sovietic, pînă la urechile ministrului şi să-l tragă de ele, că are de unde. În articolul intitulat „Al doilea zîmbăreț al Ţării“, în care îşi bate joc

şi de cel pe care, pînă acum, se prefăcea că îl apără, Violatorul de Găini bagă iarăşi două deşte pe gît, le înfundă cu sîrg, se apucă vîrtos de noadă şi se întoarce pe dos, fiindcă el e expert în scamatorii de-astea, aşa a făcut şi după 22 decembrie 1989 ca toţi marii năpîrliţi din presă (Vartan Arachelian, nicolae Manolescu, Iosif Sava, George Arion ş.a.). Şi tot ca de fiecare dată, în fiecare articol al lui, Monstrul din Găgeşti se dovedeşte a fi InCULT şi AGRAMAT. Se pare că odată instalat temeinic într-un om matur (chiar dacă, în cazul de faţă, avem de-a face cu un sfert de om, un năpîrstoc) analfabetismul nu mai poate fi eradicat. E şi cazul lui Cristoiu Ion (fost comunist actual damblagist) care se amăgeşte că ar fi creat o Şcoală de Gazetărie, dar, în realitate, el e în fundul gol, nenorocitul, îl ciupesc rațele de şezut. Iată fraza incriminată: „Teodor Meleşcanu e unul dintre puţinii membri ai cabinetului Văcăroiu care TrECE (subl. n.) în ochii opiniei publice altfel decît MEDIOCRU“. E vorba, aşadar de un vizibil dezacord gramatical, între subiect şi predicat, pentru care în clasa a IV-a se ia nota 4. Fraza corectă sună aşa: „Teodor Meleşcanu e unul dintre puţinii membri ai cabinetului Văcăroiu care TREC (subl. n.) în ochii opiniei publice alffel decît MEDIOCRI“. E clar, Chiştoc? Vezi de ce nu te putem băga în seamnă, ci în altă parte? Tu nu faci parte din lumea noastră, a ziariştilor, a scriitorilor, a intelectualilor, în general – eşti un tractorist găgeştean năucit de vise de mărire, şi de tras benzina cu furtunul, pe gură, care ar vrea să semene cu eroii din filme, se foieşte pe scaunul cinematografului, dar constată, cu scrîşnire de dinţi, că el nu ajunge nici măcar cu picioarele la podea. F Nu-i de mirare că cel mai agresiv exponent al „şcolii“ cristoice este la fel de prost şi de rău ca şi stăpînul său. Numele lui e Dan Andronic, ginere al lui Horia Alexandrescu. Mincinos şi intrigant, micul derbedeu face un denunţ public: „Am trăit s-o vedem şi peasta! Un consilier al preşedintelui Iliescu îl atacă pe Adrian Năstase în «România Mare»“. E vorba de articolul „Fotbal electoral“ de dl. Victor Nițelea. Ceea ce uită să spună Ginerică al II-lea este faptul că textul cu pricina a fost reprodus de noi dintr-o altă publicaţie, „Exclusiv Magazin“. Aici îşi trădează derbedeii ăştia obsesiile: cîtă vreme pamfletul rămînea în paginile revistei „Exclusiv Magazin“, n-avea nici un farmec, imediat cum l-am reprodus noi, a şi fost speculat, umflat cu pompiţa de Rinofug şi transformat într-un nou prilej de vrajbă, doar-doar îl va da afară Ion lliescu pe Victor Nițelea, fiindcă asta e fixaţia vieţii lui Ardei Umplut, încă de pe cînd era activist C.C. al U.T.C.: să lase oamenii fără pîine, să-i azvîrle pe drumuri, iar împotriva acelora care au tăria de a nu-i pupa lui copitele boante, să declanşeze „o bătălie pe viață şi pe moarte“. În privinţa acestui Andronic, care se tot ține scai de noi, de ani de zile, ca ciulinele de coada oii, n-avem de spus, deocamdată, decît atît: Horia, ţine-ţi pămpălăul acasă, că aşa ți-l tăvălim, cu tot neamul lui de securişti, că o să-i scoţi certificat de la Plătăreşti! F O ştire de ultima oră ne anunţă că Ion Iliescu l-ar fi concediat, totuşi, pe curajosul publicist Victor Nițelea. După generalul Gheorghe Carp, acesta este al doilea om brav pe care îl concediază preşedintele Ţării, în loc să-i dea afară pe mafioţii Dumitru Iliescu, Vîrgil Asztaloş Măgureanu ş.a. Nu-i nimic, d-le Nițelea, dl. Iliescu mai are Nițele

şanse de a mai fi ales, pentru a 3-a oară, preşedintele României, avem informaţii precise că sondajele de opinie adevărate îl dau în cădere liberă... F Românii nu şi-au pierdut umorul. Graficianul Florin Viorel oros a înfiinţat un nou... P.D.S.R.! Numele desfăşurat al acestuia este Partidul Deratizării Sociale din România. Va cîştiga la sigur! F Tot mai tendenţioase sînt comentariile pe care reporterul B.B.C. Răzvan Popescu le face, în fiecare vineri, cu privire la Conferinţele de Presă ale P.r.m. Noi nu cerem nimănui să ne laude, ci să reflecteze adevărul. Dacă domnia-sa va continua să persiste în eroarea de a crede că răutatea gratuită ține loc de spirit critic, ne vom despărţi fără regrete, adică i se va retrage acreditarea. Sau îi vom cere să aplice acelaşi „tratament“ şi P.N.Ţ.C.D.-ului, sau lui Emil Constantinescu, ceea ce el n-o face. F Din păcate, prestigioasa siglă B.B.C. alunecă din ridicol în sacrilegiu! În aceste zile sfinte, nişte şarlatani au prezentat, pe micile ecrane, un fel de documentar, din care reiese că Isus Christos n-a înviat şi că totul n-ar fi fost decît o mistificare. Cică ar fi vorba de 6 urne funerare, descoperite acum o lună de nişte reporteri B.B.C. într-un depozit al unui Muzeu de Arheologie Israelian, puse acolo de nişte cercetători evrei, care le găsiseră prin 1980, dar, vezi Doamne, nu le-au dat importanţă. Şeful grupului de mincinoşi de la B.B.C, pe nume Chris mann (mai face de rîs şi numele lui Christos!) afirmă în ziarul „Sunday Times“: „În schimb, nouă ni s-a făcut părul măciucă atunci cînd, pe una din urne, am văzut scris: «Isus fiul lui Iosif», iar pe cele alăturate «Iosif», «Maria», «Matei», şi încă o dată «Maria», dar scris în greaca veche, apoi «Iuda, fiul lui Isus». Toate cele 6 urne funerare – găsite goale –proveneau din acelaşi mormînt de la Talpiot, situat la periferia Ierusalimului. Am avut aceeaşi senzaţie ca la extragerea loto, cînd ies, unul cîte unul, numerele cîştigătoare“. Şi, pentru ca șarlatania evreiască să pară şi mai plauzibilă, intră în horă şi ziarul italian „Corriere della Sera“ care spune pe şleau ce se urmăreşte, în fond, cu minciuna asta: „Dacă este adevărat, atunci adio înviere, din moment ce trupul lui Isus a fost înmormîntat, în loc să se înalţe la ceruri. Cu alte cuvinte, adio religie creştină şi 20 de secole de teologie. Şi toată această poveste dezvăluită chiar cînd catolicii sărbătoresc ziua de Paşti...“. Ce escroci! Ce jigodii! Carevasă-zică, Isus avusese un copil, pe nume Iuda (?!), apoi ar fi fost incinerat, ca şi toată familia lui, cenuşa lor a fost pusă în nişte urne funerare, pe care scria citeţ, ca pe nişte exponate de muzeu, numele celor în cauză, și tot inventarul acesta a fost recoltat aşa, ca din întîmplare, de nişte „specialişti“ evrei, care timp de 16 ani cică nu i-au dat importanță! Pe cine cred că păcălesc prăpădiții ăştia? Adio Înviere? Nu, adio B.B.C. şi „Corriere della Sera“! Nu-L lasă evreii ăştia în pace pe Cel pe care L-au scuipat, L-au pălmuit, L-au batjocorit şi L-au bătut în cuie, nici măcar acum, după 2000 de ani. Ce-ar fi să inventeze şi creştinii o balivernă de-asta despre moise, le-ar conveni? F Ziarul „Curierul National“, de sîmbătă, publică o ştire care ne ia piuitul: „Cea mai vastă operaţiune a poliției franceze desfăşurată în lumea pedofililor din Ţară s-a desfăşurat zilele trecute, fiind operate (?!) circa 1.500 de persoane suspectate de corupție de minori”. Aici, una din două: ori e vorba de o greşeală de corectură, ori poliţiştii s-au transformat în chirurgi, care au efectuat cea mai mare campanie de castrări din Istorie, operînd nu mai puţin de 1.500 de delincvenţi şi, evident, dăruind sorei noastre, Franţa, tot atîţia tenori.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 aprilie 1996)

România mea (3)

7. București – Brașov – Sibiu; a. Această autostradă va atrage dezvoltarea notabilă a afacerilor de pe Valea Prahovei, dar și din zonele turistice din Brașov și Făgăraș. Are rolul de a asigura traficul turiștilor spre și dinspre Brașov, cu beneficiile pe care le aduce pentru zonele Sighișoara, Odorhei, Bran, Fundata etc. Chiar și turismul de week-end va contribui la dezvoltarea afacerilor locale din zona Brașov și a stațiunilor de pe Valea Prahovei.

8. București și Cluj Napoca au nevoie, pe lîngă aceste legături cu lumea prin drumuri rapide și autostrăzi, de conexiune cu cele mai apropiate orașe. Ca să vorbim de București, cu cît orașul se dezvoltă, cu atît are nevoie de mai multă forță de muncă. Prin urmare, are nevoie de argumente puternice prin care să atragă forța de muncă navetistă din județele limitrofe. Are nevoie de legături directe și rapide cu Tîrgoviște, Pitești, Urziceni, Alexandria, Giurgiu, Oltenița. Dacă există o autostradă care să lege Pitești și Ploiești, drumuri relativ rapide care să lege Capitala de Urziceni și Giurgiu, nu același lucru putem spune despre Tîrgoviște, Oltenița și Alexandria. Or, pentru a contribui la creșterea economică în aceste zone sărace, conectarea acestora cu București este esențială. Știm că există mulți oameni care fac naveta Ploiești –București. Și mai știm că acest lucru se întîmplă și cu Pitești, Urziceni și Giurgiu. Realizarea unor linii rutiere rapide este necesară, dacă nu chiar obligatorie pentru a preveni o criză reală de forță de muncă în București, dar și pentru a dezvolta pe orizontală orașele aflate în umbra Capitalei. Astfel de drumuri rapide/autostrăzi sînt absolut necesare și marilor centre industriale din România – și mă refer la Cluj Napoca, un oraș cît o capitală sau la Iași, ce are un potențial economic uriaș dar insuficient exploatat.

Pe lîngă aceste artere a căror importanță am încercat să o expun cît mai succint, mai putem adăuga o infrastructură rutieră la nivel de drumuri naționale, județene și comunale. Din păcate, în plin Secol XXI, șoselele din România au devenit adevărate capcane pentru șoferii cu mai puțină experiență și cu mai mult ghinion. Drumurile nu sînt semnalizate corespunzător, conform legilor în vigoare, bordurile sînt nevopsite, deși în caz contrar ar fi folositoare la orientarea pe timp de noapte, dar și pe vreme ploioasă, semnalizarea corectă a tuturor șoselelor nu este respectată peste tot, multe dintre liniile care delimitează sensurile de mers fiind refăcute o dată la patru ani, atunci cînd sînt alegeri locale sau, după caz, generale. Banii pe care îi cîștigă cei de la C.N.A.D.N.R. nu se justifică, mai ales că nu există nici un fel de răspundere la nivel de stat atunci cînd, din vina acestuia, un om își pierde viața. Nu am auzit, în ultimii ani, ca cineva de la conducerea acestei instituții să fie sancționat pentru numărul ridicat al morților de pe șoselele României. În general, dacă nu chiar în totalitate, răspunderea statului pentru greșeli nu există, cei care se ocupă cu siguranța rutieră fiind bine apărați de lege. Atunci cînd ai drepturi bănești mari, este normal ca și răspunderea personală să fie pe măsură, așa cum se întîmplă în mediul privat sau în alte instituții ceva mai responsabile din această țară.

În paralel cu construcția de autostrăzi și cu refacerea infrastructurii existente, România are nevoie și de o infrastructură feroviară pe măsură, atît în ceea ce privește transportul de mărfuri, cît și cel de persoane. Dacă nu mă înșală memoria, în ultimii 30 de ani nu au existat investiții notabile în zona feroviară, iar zonele în care s-a adăugat o șină sau s-a refăcut un terasament nu au rezolvat cu nimic problema de ansamblu. Viteza de transport este mică, confortul în vagoane nu se ridică nici măcar la un standard decent european, iar faptul că pînă acum nu a avut loc o catastrofă se datorează norocului, și mai puțin stării tehnice a șinelor de tren, a infrastructurii în general. Cred că România poate să transforme necesitatea dezvoltării feroviare într-o mare oportunitate turistică. Îmi doresc ca în România mea să se implementeze cele mai moderne platforme de transport de călători care există în acest moment în lume, mai ales că împrumuturile care se pot face

pentru realizarea acestor obiective nu doar că aduc plus valoare, dar aduc și turiști. Cred că o linie feroviară de mare viteză – gen TGV – care să lege Timișoara de Constanța, de Cluj și de Iași, nu poate decît să pompeze mulți bani la bugetul de stat, dar și să îi facă pe români să fie mîndri și dornici de a călători. Decît să bagi o sumă imensă de bani pentru a face un terasament deja obosit de vreme, mai bine țintești sus și aduci o sumă de noi oportunități economiei și industriei turistice în general. Liniile deja vechi, cele care acum duc greul, pot acoperi necesarul transportului de mărfuri și cel al transportului de persoane la nivel ,,de personal”, în timp ce liniile de mare viteză pot prelua marele trafic de persoane, fie că vorbim de turism, navetiști sau doar de cei care doresc să își lase mașinile acasă cîteva zile și să vadă țara din tren. Totodată, pe lîngă implementarea unor linii și a unor tehnologii noi, fie că vorbim de francize, japoneze sau chiar chinezești, putem să ne gîndim și la Maglev, cel mai modern mijloc de transport pe care statul român îl poate implementa în zona metropolitană a Capitalei, dar și pentru a lega Bucureștiul de Brașov și de Constanța. Să nu uităm că în China acest gen de transport a devenit și un punct de atracție turistică, mulți fiind cei care folosesc Maglev doar pentru a se familiariza cu această nouă tehnologie. Pentru a se pune pe picioare, România are nevoie de investiții mari în cele mai noi tehnologii, astfel încît nu doar să obțină o recunoaștere a ceea ce realizează, dar să aibă și un termen mai lung cînd se pune problema de reinvestiții. Cu cît tehnologia este mai recentă, mai futuristă, cu atît economia are șanse reale de revenire și de stablizare la un nivel superior.

În SUA se implementează acum construcția de autostrăzi luminoase, încălzite, care folosesc energia soarelui, fiind nu doar ,,verzi”, dar și foarte economice dacă e să ne gîndim la costurile de deszăpezire spre exemplu. Acest gen de autostradă, aflată acum în plin proces de pătrundere pe piață, va ajunge, în viitor, să cucerească piețele lumii, și țările care vor începe implementarea noilor tehnologii vor fi cele care acum nu dețin o infrastructură rutieră puternică, așa cum este România. În timp ce pentru Germania, de exemplu, nu se dovedește a fi rentabil să refacă întreaga rețea cu o tehnologie precum cea amintită, pentru o țară precum România nu numai că este rentabil, dar ar fi de preferat.

Este nevoie de o viziune diferită în ceea ce privește dezvoltarea României, de oameni care nu vor doar să se pricopsească din politică, de oameni de stat, care vor ca numele lor să rămînă în istoria acestei țări, așa cum s-a întîmplat cu Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și chiar cu Ceaușescu – pentru că, în ciuda unei conduceri controversate, a lăsat în urmă realizări economice de valoare, precum Transfăgărășan, Casa Poporului, Metroul din București, litoralul Mării Negre.

România are nevoie de oameni curajoși, care să pună în practică proiecte noi, nu doar să își tragă niște comisioane, oameni care să lase ceva bun, util și de durată, în urma lor. Or, pornind de la acest principiu, implementarea celor mai noi tehnologii de transport nu poate decît să ne propulseze în rîndul țărilor care nu doar că merită să fie vizitate, dar merită să fie și ținta investițiilor.

Infrastructura – autostrăzi, drumuri rapide, șosele județene sau comunale – are un rol vital în conturarea unei economii prospere. Nu degeaba Germania, care este considerată cea mai puternică economie a Europei și printre cele mai importante din lume, are cea mai mare rețea de autostrăzi din Europa. A ajunge rapid și în siguranță din punctul A în punctul B este primul pas spre prosperitate, fie că vorbim de transportul de mărfuri, fie de cel de persoane. Să ai ce produce ca să realizezi acest deziderat este cel ce al doilea pas. Evident că noi aici vorbim simplist, dar, așa cum Imperiul Roman a construit drumuri pentru a cuceri lumea – că doar nu degeaba există vorba ,,toate drumurile duc la Roma” –așa și o economie prosperă se bazează pe infrastructură. La nivel național, există județe care au un mare deficit la acest capitol, și ne referim la zona Moldovei, în special, dar și la cîteva zone din sudul țării, umbrite de sărăcie. Pentru a readuce speranța în aceste zone, este

nevoie de încurajări fiscale pentru antreprenorii români sau străini. Și dacă aceste încurajări vin însoțite de o infrastructură pe măsură, nu trebuie să treacă mult timp pentru ca respectivele zone să se ridice din punct de vedere economic. Evident că mulți dintre noi zîmbim cînd ne referim la încurajări fiscale pentru giganții economici, pentru că ne gîndim la așa-zisele încurajări pe care guvernarea Ciorbea le-a aplicat în zona Văii Jiului la finalul anilor ʼ90. Mulți ne amintim cum s-au dărîmat minele și cum s-a decimat o mînă de lucru bine formată, prin acordarea unor salarii compensatorii de sute de milioane de lei, fără nici un fel de program guvernamental viabil care să absoarbă mii, zeci de mii de mineri lăsați în voia sorții. După părerea mea, și nu numai, acel program nu doar că a fost cel mai dezastruos plan pe care România l-a avut, dar a dovedit că politicienii români nu se pricep la nimic altceva decît la furat. Declararea Văii Jiului ca zonă ,,calamitată economic” și acordarea de facilități fiscale a fost o decizie oarecum bună, liberală, dar aplicată de niște neaveniți în ale politicii. Atunci, printre multele bazoconii pe care le stipula acest program, exista un punct care anula tot ce se dorea inițial. În acel proiect de lege se anunța faptul că orice firmă care are sediul social în zona respectivă beneficiază de scutiri de taxe pentru o perioadă de timp. Care a fost rezultatul? Mii de firme își deschideau acolo sediu social, dar punctele de lucru erau în altă parte, inclusiv la București. Prin urmare, existau beneficii pentru companiile respective, dar nu se vedeau deloc în economia locală, acolo unde era mare nevoie. Atunci cînd o lege de acest gen este făcută de proști, să nu te aștepți să iasă ceva bun din asta. Este una dintre regulile de frunte ale legislației economice din România, din păcate.

În România mea, aceste înlesniri economice vor impune ca sediul social al unei firme, dar și punctele de lucru, mijloacele de producție și forța de muncă să fie în același loc. Cu cît o lege de acest gen este mai simplă, mai clară, cu atît antreprenorii știu ce au de făcut. Degeaba oferi bani antreprenorilor pentru a angaja personal din zonă, dacă imediat după, asupra acestora se năpustesc toate instituțiile de control fiscal și nefiscal, inclusiv cei de la Sanepid. Mulți neaveniți cred că toți patronii sînt bandiți, mai ales că ei nu au făcut în viața lor ceva riscant, iar mulți bugetari nu doar că au o latură total insensibilă la zona privată și nu o înțeleg, dar au chiar o poziție de antagonism. Am cunoscut mulți bugetari care fac bani în zona privată, lucrînd chiar sub acoperirea instituțiilor unde lucrează, făcînd doar comisioane, căpușînd practic economia, discreditînd total conceptul de întreprinzător privat, de antreprenor. Pentru a aduce prosperitate oamenilor, statul, prin cei care îl formează, are de ales între două variante: ori duce oamenii în zona dezvoltată economic – așa cum se întîmplă în SUA, de exemplu – ori face în așa fel încît să aducă investiții în zonele defavorizate, prin înlesniri fiscale. În comunism, aceste lucruri se făceau diferit, în sensul că startul era unul puternic în zona vizată, prin construcția de obiective economice, fie ele producătoare, fie de servicii. Acum, în economia de piață liberală, statul nu își permite acest tip de de investiții, dar poate apela la diverse pîrghii pentru a transfera capital în zona respectivă, pentru o perioadă de timp, astfel încît, în cinci, zece ani, economia să înflorească. După aceea, sub supraveghere, se procedează la continuarea aplicării acelor măsuri sau la modificarea lor, în funcție de cerințele pieței de la acel moment. Dacă acum elimini impozitul pe profit, peste zece ani poate e necesară micșorarea taxării pe forța de muncă sau eliminarea TVA, sau pur și simplu lăsarea economiei liberă. E simplu, este nevoie doar de puțină materie cenușie și de curaj politic.

Dezvoltarea acestor zone în țara noastră trebuie să țină seama și de modul de viață al românilor. Dacă în SUA, de exemplu, este mai simplu ca forța de muncă să migreze între state, între orașe și chiar între est și vest, la noi nu există așa ceva. Românii sînt ceva mai legați de locul lor de naștere, de pămîntul lor, motiv pentru care este mai greu să îi urnești să migreze în interiorul țării, cu toate că mulți au început să o facă.

(va urma)

DANTE

ALIGHIERI, 2018

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poeți tradiționali și poeți moderni

Despre poeți am scris și voi scrie ori de cîte ori voi avea ocazia; și nu o fac din obligație de cronicar literar, ci din dragostea pe care le-o port, chiar dacă pe unii i-am mai deranjat cu o critică, în ideea de a-i trezi la realitate, și întotdeauna, avînd în vedere respectul față de actul de creație și dorința de a îndrepta pe ici, pe colo cîte ceva. Pentru că nu toată lumea are cunoștințe temeinice în domeniul literar. De aici cred că pornește și inflația de poeți, că una e să versifici, și alta e să scrii poezii de calitate, în care, prin forța cuvîntului poetic, să exprimi o sumedenie de frumuseți și de stări sufletești. Am scris necondiționat despre lumea reală a metaforei. De ce? Iată o întrebare deja clasică pentru mine.... Și totuși, încerc să mă explic... Pentru că, la rîndul meu, mă consider poet, cu multe volume publicate. În lumea acestui capitalism, care înseamnă bani, din păcate, poeții sînt vitregiți. Pentru că ei, în afara faptului căși consumă timpul cu creația, ei sînt nevoiți să-și vîre adînc mîna în buzunar ca să-și plătească plachetele de versuri, fără să obțină un minim cîștig material. Toate

Istorii regăsite

Omul în negru, care i-a comandat lui Mozart Recviemul

Omul în negru a intrat în viața lui Mozart. Vreo figură de pe lumea cealaltă, venită aici pentru a ne speria?

acestea mă determină să le vin în ajutor și să-i sprijin cît mă țin cuvintele, punîndu-i într-o lumină favorabilă în fața cititorilor, chiar dacă unii, din cauza versurilor slabe, a unei poezii comerciale sau abundînd de metafore-cheie fără priză la publicul larg, nu merită acest lucru.

Poeții au și ei rostul lor în mersul unei societăți, chiar și atunci cînd vorbim de o societate ca a noastă. Observăm că schimbarea lumii în toate domeniile, așa cum era de așteptat, se reflectă și în poezie. Mulți dintre poeții noștri, indiferent de vîrstă, au renunțat la tradiționalism, la slăvirea naturii și a patriei, așa cum au făcut-o Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Mihai Eminescu și atîția alți poeți iluștri, care strălucesc și prin descrieri cu simțiri deosebite față de mediul rural. În vremurile actuale, poeții nu mai cîntă natura, sînt indiferenți la frumusețile ei, iar versurile moderne pe care le scriu sînt rigide, cu imagini sterile, seci, lipsite de lirism, dar ele reprezintă un nou sens poetic. Sigur, moderniștii, supramoderniștii au și ei lumea lor de cititori. Ambele categorii de poeți contribuie, însă, la crearea frumosului liber, generînd emoție și bună dispoziție... Pentru că un poet te poate surprinde plăcut sau nu cu versurile lui, important este că încearcă să se încadreze unei grupări literare, indiferent dacă se regăsește în doctrina ei poetică. Nu criticăm pe nimeni, dimpotrivă, vrem să scoatem în evidență

Nu. Asta o zice Leporello, la cimitir, cînd, împreună cu stăpînul lui, a făcut mare tărăboi, și cînd o voce, puternică și severă, s-a făcut auzită, spunînd că înainte de revărsatul zorilor s-a terminat cu rîsul; dar, în sfîrșit, nu e extraordinar că artistul întîlnește, vede trecînd imaginea propriei morți, cu propriul convoi. În Prater, plimbîndu-se cu Constanze, lui Mozart i se va părea că se reîntîlnește cu străinul. Există premoniții în această ultimă perioadă, iar familia are înclinația de a le lua în serios. Chiar în ziua cînd a simțit că va muri, Mozart a cerut să fie chemată micuța sa cumnată Stophie; dar era seara foarte tîrziu, o seară de decembrie; cădea grindină și zăpadă în această iarnă cumplită, iar înainte fuseseră acele pale de foehn prea călduțe, insuportabile pentru reumatici; de fapt, din suburbia unde locuia pînă în Rauhensteingasse era un drum lung și nici un mijloc de transport; în sfîrșit, mama, consultată, a sfătuit: Fă-mi o cafea mai întîi, pe urmă hotărîm. Sophie se gîndea. Ea a trebuit să facă focul în bucătărie, să aprindă o lampă; cafeaua era gata, iar lampa mai ardea; ea-și spunea: Aș vrea să știu cum se simte Mozart în clipa asta. Atunci lampa se stinse. Mama, cuprinsă și ea de presimțiri, îi spuse: Du-te. Dar vino repede înapoi sămi dai vești. După-masă, trimițînd după ea, Mozart a spus: ,,Simt gustul morții pe limbă”. Din aceste ultime săptămîni nu ne rămîn decît cronici; de mîna lui Mozart, evident, nimic; ultima sa scrisoare e pentru Constanze, din 14 octombrie, cînd ea se află încă la Baden și cînd tata povestește că l-a dus pe băiețelul lor să vadă Flautul fermecat; și pe Salieri; și chiar pe amanta sa, cîntăreața Cavalieri – cei doi au salutat fiecare bucată cu un bravo sau bello, spunînd că opera e demnă de sărbători regale; totul ar merge bine pentru Mozart în sfîrșit, sau măcar mai bine, dacă el însuși s-ar simți bine. Revenind de la Praga, cu Flautul în repetiții și aproape gata (din fericire, esențialul era făcut înainte de comanda-surpriză pentru Praga), și-a încheiat mai întîi concertul pentru clarinet al prietenului Stadler; a mai compus pentru prietenii lui masoni Kleine Freimaurer Kantate, K. 623, ultima creație terminată și ascultată în Loja Speranței recent încoronate – ultim gest călduros de fraternitate; în aceeași seară, Flautul fermecat ajungea la a 85-a reprezentație; în seara următoare, Mozart a mai ieșit și a comandat vin la Șarpele de argint, nu departe de casă, în Kärtenerstrasse; dar nu a putut să-l bea și l-a rugat pe patron să-i aducă niște lemne a doua zi, fiindcă începea să fie frig; în tot acest timp, cele două Weber îi cos lui Mozart în grabă un halat vătuit, pentru ca el să se simtă mai confortabil, lucrînd la birou sau chiar în pat. În primele zile ale lui decembrie, decretul imperial va fi semnat, confirmîndu-l pe Mozart în postul său de la catedrală. Viitorul ar fi roz, dacă ar exista un viitor. Nu ne rămîn decît relatări, iar relatările s-au transformat rapid în legendă; de fapt, Mozart – înmormîntat în mare grabă, fără ca nimeni, în emoția și nebunia generală, să facă efortul de a nota unde exact – a putut fi răpit în mod supranatural, ca un anumit profet; el însuși, la un moment dat, ducîndu-și mîna la șold, ca pentru a localiza o durere insuportabilă, s-a gîndit că îl otrăveau cu acqua tofana; între alte legende, una a circulat mai mult, conform căreia frații masoni

anumite trăsături intrinseci, care țin de lumea sensibilă a visătorilor. Mulți dintre poeții acestor vremuri, mai devreme sau mai tîrziu, vor fi consemnați de istoria literaturii. Prin urmare, putem vorbi că și tradiționaliștii au partea lor frumoasă în ansamblul creației lirice, dar și poeții moderni aduc o contribuiție însemnată la îmbogățirea și diversificarea limbii literare. Din acest motiv, trebuie să privim cu înțelegere și deschidere ambele tabere, și să le luăm versurile așa cum sînt. Pentru că, indiferent de vreme și de vremuri, întotdeauna va fi nevoie de poeți. De aceea zic: iubiți-i pe poeți așa cum sînt, chiar și cu stîngăciile lor.

Ion mACHIDon, Directorul revistei ,,Amurg sentimental”

înșiși, pentru a-l pedepsi că a trădat legea secretului în Flautul fermecat, fără să-i aplice sancțiunea prevăzută, smulgerea limbii, l-ar fi sacrificat. Crepuscul hibernal al unei vieți scurte, începută în alte legende: un heruvim în haină lila, căruia muzica îi vine direct din cer în degete și care îmbrățișează arhiducese; dar e iarnă și sîntem în galeria de imagini a omului în negru.

El intrase în viața lui Mozart puțin înainte de plecarea la Praga; dispoziția era bună, avea să călătorească; și omul aducea o comandă în plus, în această stagiune atît de bogată în opere: un Recviem. Se va plăti cît trebuie, se va aștepta cît trebuie; dar Mozat să nu încerce să afle nici cine a comandat, nici de ce. Care erau termenul, prețul? Patru săptămîni? Bine. O sută de ducați, cifră lansată parcă la întîmplare? Iată-i, un fișic. Și cum cererea e modestă, vor mai fi o sută la livrare. La întoarcerea de la Praga, omul a revenit. Mozart a explicat ce-l întîrzia; dar va lucra mai bine, aprofundînd subiectul pe care de fapt îl trata pentru prima oară și care-i deschidea perspective încă necunoscute asupra sufletului. Foarte bine. Comanditarul nu era grăbit. Süssmayr se afla la căpătîiul maestrului său. El va desăvîrși, în ziua cuvenită, ceea ce acesta nu va fi lăsat decît schițat, în particell, părți în alb care rămîn de completat; nu va fi o plăsmuire să ne spunem că, într-un anumit sens, Mozart l-a păstrat alături cu gîndul că nu va ajunge să-și încheie Recviemul și că ultima sa creație, acest ultim copil al viziunii și al preocupării sale, va avea nevoie de un executor testamentar care să fie la curent cu ultimele sale dorințe. Căci este ceva de vodevil în această tristă poveste de iarnă. Comandiatrul era un proprietar bogat, muzician pasionat și văduv tînăr; memoriei contesei sale de doar douăzeci și unu de ani, care l-a lăsat singur în vastul castel unde de două ori pe săptămînă ei ascultau muzică și chiar operă, el intenționa să-i dedice două lucruri: un mausoleu de marmură, al celui mai bun constructor, care l-a costat trei mii de florini, și un Recviem, al celui mai bun creator. Păcatul contelui Walsegg era acela de a pretinde că muzica ce se asculta la el acasă era compusă chiar de el. Plătind, își rezerva exclusivitatea lucrării care, cel puțin la el acasă, trebuia să poată fi interpretată sub numele său. Clauză exagerată, pe care Constanze, rămasă văduvă și trebuind să livreze creația neterminată, a știut cum s-o tempereze: ea ar putea ceda copia lucrării unor prinți, cu condiția ca aceștia să n-o facă publică. După care s-a grăbit să vîndă Recviemul editorului Breitkopf. Mozart era mort de doi ani atunci cînd Walsegg, fiind în posesia Recviemului terminat, l-a încercat la Neustadt; l-a dirijat el însuși în biserica de la castelul său la comemorarea morții contesei; nu e sigur că nici un gînd nu s-a îndreptat către Mozart în acea zi, cînd totuși ultima sa creație trăia, aceea în schimbul căreia și-a dat ultima suflare și ultima privire. ANDRÉ

Mihail Sadoveanu, un maestru al cuvîntului

S-a născut la 5 noiembrie 1880, în Pașcani, județul Iași. Ilustru scriitor, povestitor, nuvelist și romancier, Mihail Sadoveanu a lăsat posterităţii o operă care se întinde pe o jumătate de secol, avînd „amploarea unei întregi literaturi”, îndreptăţind caracterizarea lui George Călinescu, care aprecia că „esenţa operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în grandoare”. Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literară drept un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.

Dintre scriitorii născuți în 1880, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi sînt personalități rezumative, unul continuînd direcția unei literaturi cu baze tradiționale și populare, celălalt dînd expresie marilor dezbateri ale lirismului modern, cu largă deschidere spre universal. Creator al unei opere monumentale, situată, alături de aceea a lui Eminescu, Caragiale și Creangă, în fruntea valorilor noastre clasice, lecția lui Sadoveanu e o elocventă sinteză de etnografie, de psihologie, și mai ales una de înțelepciune, toate acestea unificate prin intermediul unei arte excepționale. Construcția de dimensiuni impresionante a crescut armonios, orizontul prozatorului lărgindu-se; opera trebuia să reflecte viața poporului în dublu sens: în adîncime, adică în mișcarea ei istorică, și orizontal, în extensiune geografică. ,,Siretul, Moldova, regiunea dealurilor, spațiu destul de restrîns, au alcătuit cadrul școalei mele. Cu vremea, am cunoscut expedițiile la vînatul de codru, am străbătut tainele unor bălți renumite, la confluența Jijiei cu Prutul, lîngă Iași; cunoașterile mele s-au întins în tainica și măreața deltă a Dunării; apoi am suit la munte. După războiul cel dintîi mondial, am trecut în locuri mai depărtate, în țara Ardealului. Astfel am văzut cum trăiesc oamenii din toată Dacia veche; am fost atent la felul lor de a vorbi; am înțeles că moldovenii sînt strănepoții păstorilor ardeleni; m-am pătruns tot mai mult de adevărul că strămoșii noștri sînt autohtoni dintr-o vechime mai adîncă decît expediția de cucerire a împăratului Traian. Trecutul și suferințele poporului mi-au apărut limpezi: le ceteam în fapte și cunoașteri”. Utilizînd întreaga claviatură a limbajului popular, exprimînd sentimentele și viața colectivității, Sadoveanu sintetizează mai mult decît o epocă. În fond, literatura lui ,,se deosebește de a oricărui altul – constata exact G. Ibrăileanu -, avînd amploarea literaturii întregi a unui popor, ca și cea populară”. Practic, ,,deșteptarea temperamentului său artistic”, precizează scriitorul, s-a produs la Fălticeni, unde gimnazistul (coleg cu E. Lovinescu) cultivă jocurile ,,de-a haiducii”, oina, ori continua inițiere în tainele pescuitului la Nada Florilor, pitorescul lac din partea de jos a orașului. Colaborarea intensă la Sămănătorul

atrage atenția. Nici un om de litere al vremii nu poate trăi din scris; Sadoveanu e hotărît să înfrunte totul. Volumele tipărite în 1904 (Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii) – primul din ele premiat de Academie – sînt primite cu laude, asigurîndu-i o rapidă notorietate. Într-un comentariu, Povestitori de ieri și de astăzi, N. Iorga, entuziasmat, considera anul 1904 ,,anul lui Sadoveanu”. Era prima consemnare important în critică. La Viața românească, prețuit de G. Ibrăileanu, publică intens, volumele succedîndu-se neîntrerupt, în desfășurare de fluviu. Din aproape o sută de titluri, unele merită mențiune specială. De atmosfera de la Fălticeni vorbesc Însemnările lui Neculai Manea (1907), nuvelele Haia Sanis și Duduia Margareta (1908). Printre operele de prim rang din etapa antebelică e povestirea Bordeienii (1912). Istoria îl fascinează; de citat, în acest sens, un roman de evocare, Neamul Șoimăreștilor (1915). Pe lîngă opere notabile, precum romanele Venea o moară pe Siret (1923), Creanga de aur și Locul unde nu s-a întîmplat nimic (1933), Nopțile de Sînziene (1934) sau volumele de povestiri (Valea Frumoasei și Ochi de urs, 1938) – epoca interbelică abundă în valori intrate în fondul de aur al culturii naționale: Dumbrava minunată și Țara de dicolo de negură (1926) , Hanul Ancuței și Împărăția apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Frații Jderi (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii măriei sale (1942), Divanul persian (1940). Un prețios volum autobiografic poartă titlul Anii de ucenicie (1944). Vechi teme sînt reluate după al II-lea război mondial, în viziuni noi; imagini din Împărăția apelor se încorporează în Nada Florilor (1951), episoade din Șoimii, în Nicoară Potcoavă (1952).

Prin Sadoveanu, natura, aliată istoriei, a vorbit cu posibilități de răscolire pe care numai Eminescu le-a deținut. La Sadoveanu, natura e o componentă a sensibilității și ethosului popular, încît sentimental ea ia forme concrete, materiale, integrîndu-se în vîrstele existenței. ,,În biografiile oamenilor – scrie criticul literar Const. Ciopraga - intră de drept apele, arborii, cerul, pămîntul, ploaia, zăpezile, cîntecul vîntului, care devin elemente de manifestare psihologică. Statistic, în 13.000 de pagini, la Sadoveanu s-au înregistrat 2.400 de referiri în legătură cu diversitatea timpului, în vreme ce Balzac, pe același număr de pagini, nu oferă decît 40 de referințe. Natura sadoveniană e transfigurată de o lumină mozartiană, la originea căreia se poate descoperi explicația echilibrului românesc în fața destinului”.

Din ansamblul operei sadoveniene rezultă o galerie completă, personajele aparținînd fie unei istorii frămîntate, fie unui trecut apropiat ori epocii contemporane. I s-a reproșat că a scris literatură care preamărea comunismul. Nu l-au iertat nici cîțiva dintre confrații scriitori. Sînt celebre cîteva din epigramele lui Păstorel la adresa romancierului. Iată una dintre acestea: ,,Lui Mihail Sadoveanu, care a spus «Lumina vine de la răsărit»: Sadoveanu filo-rus,/ Stă cu curul la apus,/ Ca s-arate-apusului/ Care-i fața rusului!”.

E cunoscut faptul că au fost scriitori din mai multe generații care, făcînd unele compromisuri cu Puterea de atunci, au reușit să scrie (și să publice) cărți importante pentru literatura română. Referitor la acest aspect, acad. Eugen Simion explică: ,,Sadoveanu, care a publicat cîteva scrieri regretabile, cu mult sub valoarea talentului său, răscumpără aceste căderi cu o creație majoră, Nicoară Potcoavă, o veritabilă creație de limbă. Se

cuvine, cred, să-i recitim opera și s-o judecăm cu obiectivitatea critică pe care o merită. Sigur, el a publicat Mitrea Cocor – un roman politic fals de la un capăt la altul –, un roman ce a fost propulsat de critica partinică din anii ’50 ca un model al realismului socialist. «Model» de tristă memorie. A mai publicat și alte scrieri cu totul slabe estetic și conformiste ideologic (Aventură în Lunca Dunării). Sînt cărți slabe din punct de vedere estetic. Dar el a scris încă o sută! Sadoveanu este un continent, este o limbă în interiorul limbii naționale, o limbă pe care trebuie s-o înveți, s-o citești, s-o deprinzi. Și noi îl ținem deoparte, îl scoatem din manuale, ceea ce mi se pare o aberație.… Critica nu trebuie să uite că Sadoveanu are, alături de aceste eșecuri, o uriașă operă epică. Și că, în esență, Sadoveanu este un mare creator comparabil, aici, în literatura din Estul Europei, cu marii prozatori ruși… Zodia Cancerului, Frații Jderi sînt cărți fundamentale. Povestirile lui, Baltagul, atîtea și-atîtea. Sadoveanu este un scriitor fundamental pentru noi. Este toată mitologia românească acolo, toată filozofia de viață a românilor. Noi îl pedepsim acum că a scris niște cărți slabe, politizate…Vreau să spun că este bine, ar fi bine ca, făcînd disocierile necesare, noi, românii, să fim drepți cu scriitorii noștri. Să-l scoatem, de pildă, pe Sadoveanu din carantina în care a fost introdus și să-l evaluăm critic la adevărata lui valoare. Nu cunosc un alt mod de a fi drept, în cultură, decît acela de a spune adevărul (tot adevărul) despre opera și biografia intelectuală și morală a unui scriitor. Va trebui să vină o altă generație de critici ca să repare ceea ce noi, cei de azi, am stricat”. Concluzia este aceea că, dincolo de clișeele și reducționismele unei epoci, opera scriitorului nu poate fi desprinsă radical de contextul operelor interbelice. Așadar, ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu rămîne să se clarifice la lectură, acolo unde autorul se testează în mod fundamental. Faptul că opera sadoveniană are nevoie de o lectură și o relectură sistematică, fără uzura ghidului de lectură schematizat, înseamnă totodată că proza acestuia rămîne încă un teritoriu prolific, neepuizat pentru critica și istoria noastră literară.

În ciuda episoadelor crispante, se remarcă faptul că Sadoveanu-naratorul păstrează un calm ce vine dintr-o lungă disciplinare la izvoarele ethosului popular. Sadoveanu e un Ceahlău masiv, munte-martor, cu o viziune amplă peste timp și spațiu, pe care seismele trecătoare nu-l clintesc. De unde liniaritatea ca stil de evocare și transparență, ca efect al luminii interioare. Istoria se transformă în confesiune senină, cu un inexplicabil aer de autenticitate. ,,A traduce un roman istoric sadovenian e o tentativă nu lipsită de dificultăți. Versiunile în alte limbi din Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă nu pot comunica vibrațiile unui limbaj în care șoapta și melancolia fuzionează într-o țesătură de un rafinament verbal unic. Întocmai ca la Eminescu, ecouri ale frazei par a veni uneori din legendă și mit, iar astfel de infrasunete nu au echivalențe în dicționarele altor limbi” (C. Ciopraga). Încă din timpul vieții, Sadoveanu era un clasic de prima mărime, aniversările din ultimul deceniu al existenței sale avînd semnificația unor sărbătoriri naționale.

A vorbi de Sadoveanu înseamnă a reactualiza de fiecare dată propria noastră biografie. Ne place să ne recunoaștem, ca popor, în asemenea opere, care reprezintă concretizarea uneia din contibuțiile noastre la tezaurul valorilor universale. Clasic national de mare anvergură, Sadoveanu exprimă, din punctul de vedere al poporului român, un moment al conștiinței umane.

La 19 octombrie 1961, inima scriitorului a încetat să bată. Locul lui la Cimitirul ,,Bellu” era lîngă Eminescu și Caragiale. În cortegiul funebru, Geo Bogza îi adresa simbolic, în gînd: ,,Drum bun, Măria Ta… Fiindcă în toamna aceasta noi l-am dus la veșnică odihnă pe Ștefan cel Mare al literaturii românești”… r. m.

Polemici « Controverse

„Oglinda libertății“ (1)

Urmăresc în reluare la tv, după 10 ani, serialul coreean ,,Secretele de la Palat” și am ajuns la concluzia că noi, în Mileniul Trei, nu sîntem nici măcar la nivelul acelei perioade petrecută în urmă cu o mie cinci sute de ani, fiindcă noi nu mai respectăm valori și principii. Luptători neînfricați și mai ales patrioți, cu o țară subjugată de imperiul Tang (actuala Chină), cu oameni luați ostatici sau vînduți ca sclavi, au reușit, datorită înțelepciunii Regelui, care iubea poporul mai presus de orice, prin patriotism și lupte crîncene cu imperiul Tang, după ani îndelungați, să-și recupereze țara, devenind cel mai mare imperiu și, la rîndul lor, să subjuge două mari puteri rivale. Cum a fost posibil? Simplu. Regele a elaborat niște principii de bază pentru consolidarea statului, de la care nu s-a abătut, și anume:

- Pămîntul să fie respectat și Cerul slăvit;

- Nici o palmă de pămînt să nu rămînă nelucrat și nici un bob de orez risipit;

- Patria este tata și mama;

- Fiecare om să fie mîndru de țara sa;

- Respect pentru om și pentru animale, pe care omul are obligația să le protejeze;

- Patria este una singură, restul sînt țări;

- Țara care nu-și respectă valorile iese din istorie;

- Trădătorii de neam și țară să fie pedepsiți, să le fie tăiate capetele, iar hoților, mîinile.

În toate luptele grele pe care le-au purtat, într-o mînă țineau sabia, și în cealaltă steagul țării.

Cîte dintre aceste principii se respectă la noi, în Mileniul Trei, cînd primul om în stat își îndemna concetățenii să plece în alte țări, pentru a lucra ca slugi, după ce industria a fost pusă pe butuci.

În zilele noastre, să fii patriot este o rușine, iar steag n-are aproape nimeni. Trădătorii și hoții sînt iertați și chiar promovați. Plecăciune pînă la pămînt în fața ,,stăpînilor”. Oamenii sînt umiliți prin lipsa locurilor de

Din

Bucure ş tii de altădată

muncă sau slujbe prost plătite, prin înghețarea salariilor și a pensiilor de mizerie, iar părinții care i-au crescut și i-au făcut ,,domni” pe cei care acum ne conduc sînt umiliți și catalogați ,,categorie defavorizată”.

Însă Istoria se repetă. Cine și-ar fi putut imagina că vor cădea imperiul sovietic și comunismul european, întemeiate pe baze trainice, dar care s-au dovedit a avea picioare de lut? Și cine poate garanta că nu va veni un Mesia, care va propovădui o nouă ordine socială? Pînă în prezent, nici una din cîte au fost și sînt nu a dat roade. Cea actuală, cu atît mai puțin. Ar fi prea trist, iar eu nu vreau să mai trăiesc în comunism, dar nici să mor în capitalism! Nu în acesta de acum.

Succesul sau insuccesul unui popor se datorează unor calități și, respectiv, unor defecte; slabul aport al fiecăruia la viața socială și, în primul rînd, lupta crîncenă pentru puterea politică între cîteva persoane au ca rezultat eșecul. Doar interesul general poate aduce succesul.

În prezent, la noi în țară totul e VRAIȘTE! Ce putem spera, poate doar să se îndure, cei pe care i-am ales, să ne dea apă caldă și căldură. Dar cui îi pasă? Ei acționează doar în interesul lor, după principiul ,,N-avem tată, n-avem mamă!”. Iar noi sîntem categoria defavorizată, care s-a încăpățînat să nu ,,iasă din sistem”, așa cum și-ar fi dorit președintele-jucător de ,,alaltăieri”. Dar TIMPUL nu iartă nimic: azi, e și el BUNIC. (va urma)

LILIAnA TETELEA

Poveşti cu stafii din „micul Paris“ (II)

Zincul din Calea Rahovei

,,Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici şi colo, în dreapta, se defăcea o baltă adîncă spre Ghencea. În stînga şi înainte, cîmp şi gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din faţă care se mai ţin pe picioare, locuia o fată minunată care mai tîrziu a fost poreclită Tinca Nebuna. Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian parese, cu care a dus o legătură un timp scurt. Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 şi pînă în 1890, cînd fata îşi pierde mintea, vecinii şi trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care ţîşnea din nouri, scurgîndu-se strălucitor pe coşul caselor de la nr. 394. Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceeaşi vreme. Bătrînele, pe atunci copile şi care acum moşmolesc coji de pîine pe băncile din feţele caselor, istorisesc că-n miezurile de noapte de sîmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvîrşea o lumină intensă, largă, care ţinea pînă ce înceta vîjîitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui zmeu, care era adus cu zgomote grele. În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomeneşte. Tinca Nebuna a murit în anii trecuţi”.

Strigoiul din Cimitirul calvin

„La a doua staţie de autobuz de pe Şoseaua Giuleşti, în dreapta podului Grant, se găseşte spre stînga, împrejmuit de-un gard înalt, cimitirul Calvin. Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinţi de platină, cu mustaţa blondă şi cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912, între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întîmplare care se lungise pînă

în Crîngaşi, în Sîrbi şi în Ciurel, deşteptînd tulburări mari în suflete: în anotimpurile cînd furtunile şi ploile sînt prevestite şi însoţite de tunete, în nopţile sfîşiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir ţipete lungi, de om înjunghiat (…). Ţipetele repetate în furii de apă şi-n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimîntînd somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustîndu-i accentele de realitate şi de manifestări supranaturale, era faptul că ţipetele se auzeau clare, sfîşietoare în tot cartierul, şi numai în nopţile furtunoase hăulite de tunete şi trăznete (...). În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinaţi de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunţară poliţia prin iulie 1912. Un comisar şi cîţiva sergenţi cu tesacuri groase şi cu cizme fură trimişi să culeagă informaţii şi să facă cercetări. Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de ţipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Cîteva nopţi la rînd. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele şi... ţipetele. Bravii poliţişti nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.

După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puţină inimă. Se potriviră apoi şi cîteva nopţi luminoase, calde, minunate, de vară. Aşa că fiecare începu să-şi vadă ca mai înainte de treburi, uitînd încetîncet. Asta cam pînă la mijlocul lui august, cînd se petrecu altceva, mai neaşteptat, care sfărîmă aproape toată liniştea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...)”.

Trecătorii care îşi scurtau drumurile prin cimitir au văzut ,,furişîndu-se într-un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu ţipa, nu vorbea, nu săvîrşea nimic. Fugea numai dinspre poartă

SĂMÎNȚA BUNĂ

Îndrăznește să ceri mai

motto: ,,Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mînă largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată” – Iacov 1.5

Îți lipsește ceva? Foarte posibil ca răspunsul să fie „da”. Peste tot sînt lipsuri. În orice domeniu, în orice loc, în orice lucru de pe pămînt. Foarte multă vreme mi-am dorit o mașină, așadar, după ce am terminat școala de șoferi am început să caut. Și cum netul e plin de mașini de vînzare, dorința mea de a avea o mașină creștea cu fiecare căutare. Și căutam, și căutam, și tot găseam diverse modele, și-mi tot întrebam părinții: „Ne luăm și noi mașină? Hai că am găsit una faină, nici nu-i așa de scumpă, am putea să o luăm”. Dar ei îmi explicau că nu se poate, că resursele nu sînt suficiente și că trebuie să mai așteptăm o perioadă. Spuneau să ne rugăm și să așteptăm, iar dacă va fi să avem o mașină, vom avea. Bineînțeles că nu mi-a convenit răspunsul, dar nici nu aveam ce face. Am mai căutat eu mașini, m-am mai rugat, poate-poate reușim ceva. Pînă cînd am decis să las lucrurile în mîna lui Dumnezeu. Am hotărît să Îl rog ca dacă El consideră că avem nevoie de o mașină, să lucreze El cum va ști mai bine, ca noi să avem acea mașină. Și m-am oprit din căutat, uneori și uitam să mă rog pentru mașină, aveam altele mai importante pe cap. Cred că au trecut cam două luni de cînd m-am rugat astfel și într-o seară am primit vestea cea mare: vom avea mașină! Nu-mi venea să cred. Venise răspunsul la rugăciune. În plus, nu am primit nici o mustrare din partea lui Dumnezeu. Nu m-a taxat pentru că nu am colaborat cu El de la început, ci m-a lăsat să mă conving singur de beneficiile pe care le am atunci cînd aleg să depind de El. Fiecare are nevoie de anumite lucruri, iar acel lucru îl poți găsi la Cel care a promis că „orice vom cere de la El”, ne va da. Tu unde cauți lucrurile care îți lipsesc? Experiența mea îmi spune că atunci cînd îmi lipsește ceva, să caut la Cel ce are totul.

scurgîndu-se în cavou. Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic şi mai cu sînge rece, încercă într-o noapte să-i taie drumul. Primi o lovitură năpraznică în creştet, care-l doborî peste un mormînt, unde zăcu toată noaptea. Găsit spre dimineaţă de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros şi că mirosea a vin. Fu anunţată din nou poliţia, care se găsea de data asta în faţa unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenţi experimentaţi de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră şi ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într-un fel de salturi. A doua noapte n-o mai văzură. În 22 august însă identificară şi cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo cîţiva ani, mort aproape de bătrîneţe de o boală de inimă.

La 23 august, la miezul nopţii, poliţia era în faţa cavoului. Vedenia de abia intrase în el de cîteva minute, ţipînd speriată. Poliţiştii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simţea nimic. Ascultau şi ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somaţia, izbind de mai multe ori în uşa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adîncime:

- Ies… dar să nu vă speriaţi!

Cîteva zgomote, ceva care se răstoarnă, ca un coşciug, şi o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemînd, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crîngaşi, leşină horcăind acolo, de spaimă. Era un tînăr nears de mult, numai în cămaşe şi indispensabili. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou. Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavînd unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrînului, unde dormea de vreo cîteva luni. El ţipa în nopţile ploioase, bubuite de tunete şi sfîşiate de fulgere. Beat. Şi de frică…”. Sfîrșit

Sursa: Art. ,,FANTOME DIN BUCUREŞTIUL DE ALTĂDATĂ”, I.M. TOMESCU

File de istorie

Iustinian Şi teodora (v)

Istoria secretĂ a celui mai celebru cuplu al tronului byzantin, scrisĂ de Procopius din Cezareea

TEODORA (iII)

ComedianĂ (I)

Odată, un prieten bătrîn, fost multă vreme într-o dregătorie înaltă (ştiu cum îl cheamă, dar nu-i dau numele ca să nu arunc asupra lui o neîntreruptă ocară), nu putea scoate o datorie de la un slujitor al împărătesei, pe care îl împrumutase cu mulţi bani. El s-a dus la dînsa să-şi învinuiască datornicul şi s-o roage să-l ajute în drepturile sale. Teodora a aflat din timp şi a poruncit scopiţilor (eunuci – slujbaşi obişnuiţi ai suveranelor byzantine – n.r.) să-1 înconjure cu toţii în clipa cînd va veni la dînsa şi le-a spus ce anume trebuie să răspundă la cuvintele ei. După ce a intrat în încăperea împărătesei, patricianul s-a închinat pînă la pămînt, cum era obiceiul că i se închina lumea, și i-a vorbit cu lacrimi în ochi: „Stăpînă, e neplăcut lucru pentru un patrician să fie sărac; căci altora sărăcia le aduce îngăduinţă şi milă, dar pentru această stare ea sfîrşeşte în hulă. Cînd altcineva se găseşte într-o mare lipsă, poate sta de vorbă cu împrumutătorii şi iese din încurcătură; dar un patrician care n-are cu ce plăti datoriile se sfieşte să spună acest lucru; cînd spune, nu poate niciodată să înduplece pe cineva că oamenii din această stare luptă cu sărăcia; iar dacă îl înduplecă, se simte foarte stingherit şi ruşinat. Stăpînă, eu m-am împrumutat de la cămătari, iar alţii s-au împrumutat de la mine. Cămătarii îmi cer mereu banii şi nu pot să-i duc cu vorba, deoarece mi-i ruşine de cinstea în care mă găsesc; dar se întîmplă că datornicii mei nu-s patricieni şi folosesc tot felul de mijloace neomenoase. De aceea mă îndrept spre tine, te rog fierbinte şi stăruiesc să mă ajuţi pe calea dreptăţii, ca să scap din nenorocirea în care mă aflu“. Aşa a vorbit omul, iar Teodora a răspuns cu tîlc: „Patriciene cutare...“. Ceata scopiţilor i-a luat cuvîntul din gură şi a adăugat: „Ai mare vătămătură“. Omul a rugat-o din nou şi a rostit cuvinte asemănătoare celor spuse mai înainte; însă femeia (împărăteasa – n.r.) a răspuns la fel, iar ceata scopiţilor a adăugat aceleaşi vorbe, pînă cînd nenorocitul a pierdut orice nădejde, s-a închinat pînă la pămînt, cum era obiceiul, s-a tras îndărăt şi s-a dus acasă.

RĂZBUNĂTOARE

Cînd Amalasunta era gata să rupă legăturile cu goţii şi să-şi schimbe felul de viaţă şi se gîndea să treacă în Byzanț, cum am povestit în cărţile de mai

Era unul cu numele Priscus, alcătuitor de scrisori pe lîngă Iustinian, de loc din Paflagonia, un om tare răutăcios, însă priceput să facă pe placul stăpînului şi cu mare trecere pe lîngă dînsul, încredinţat că se bucură din partea lui de tot atîta dragoste; de aceea a ajuns repede stăpîn peste avuţii întinse, dobîndite cu strîmbătate. Pe acest Priscus, sub cuvînt că-i prea încrezut şi încearcă să i se împotrivească, Teodora 1-a pîrît la bărbatul ei. La început n-a izbutit nimic, dar nu mult mai tîrziu l-a urcat pe o corabie, în timp de furtună, şi l-a trimis unde a vrut, apoi l-a tuns şi l-a silit să se facă preot fără voia lui. Iustinian s-a prefăcut că nu ştie nimic de cele întîmplate, n-a întrebat unde se găseşte şi nici n-a mai pomenit de acest lucru, ci a păstrat o tăcere de mormînt; i-a lăsat omului o brumă de bunăstare, iar avuţiile i le-a luat pe toate.

Bănuită că ar fi îndrăgostită de un sclav cu numele Areobind, un barbar de neam, tînăr şi frumos, pe care îl rînduise vistiernic al palatului, ea a căutat să pună capăt zvonurilor, măcar că îl iubea nebuneşte, și a poruncit să fie chinuit şi bătut fără nici o pricină. După aceea nu s-a mai ştiut nimic de dînsul şi nimeni nu 1-a mai văzut pînă în ziua de astăzi.

Cînd voia să ascundă una din faptele sale, rămînea o taină pentru toţi şi despre acest lucru nu se mai vorbea; nici cel care ştia ceva n-avea voie să spună rudelor sau prietenilor şi nici cel care căuta să ştie, oricît de răzbunător ar fi fost, nu era în atare să afle ceva. Cel căzut în nenorocire nici n-avea unde să se ascundă, căci o sumedenie de iscoade vesteau împărătesei tot ce se vorbea şi se făcea în tîrg şi prin case. Iar cînd dorea să nu se ştie deloc felul pedepsei, făcea aşa: trimitea să-1 aducă pe om la dînsa, dacă se întîmpla să fie un cetăţean de seamă, şi-l încredinţa cu mîna ei unui slujbaş, ca să-1 ducă în ţinuturile cele mai îndepărtate ale împărăţiei romane. Acesta îl suia pe o corabie, în toiul nopţii, legat şi ferecat, şi pornea cu dînsul unde poruncea femeia, iar acolo îl încredinţa în taină unui slujbaş anume pregătit pentru asemenea faptă si-i spunea să-1 păstreze sub cea mai straşnică pază; şi-i mai zicea să nu sufle nimănui nici un cuvînt, pînă cînd se va îndura împărăteasa să-1 scape pe bietul nefericit; sau, ajuns în pragul morţii şi sleit de puteri după multă vreme de suferinţă, îşi dădea duhul în părţile acelea.

înainte, Teodora a cumpănit în mintea ei şi şi-a dat seama că Amalasunta era o mlădiţă de soi bun, o regină şi o femeie deosebit de frumoasă şi de hotărîtă în ceea ce urmărea. Ea a început să fie bănuitoare pentru măreţia şi curajul femeii şi se temea de slăbiciunea bărbatului ei; de aceea, n-a stăruit mult cu zelul în lucruri mărunte ci a păşit cu hotărîre s-o înfrunte, chiar cu moartea. Deci şi-a înduplecat îndată bărbatul să trimită sol în Italia numai pe Petru, iar, la plecare, împăratul i-a poruncit cele spuse de mine în locurile (cărţile – n.r.) amintite, unde mi-a fost cu neputinţă să arăt dedesubturile faptelor, de frica împărătesei. Ea i-a cerut doar atîta: să ucidă cît mai repede femeia. Şi i-a făgăduit avuţii mari, dacă va împlini cele poruncite. Firea omului nu-i în stare să pregete mult în faţa unui omor nelegiuit, cînd i se flutură nădejdea unei dregătorii sau a unor avuţii însemnate. După ce a sosit în Italia, nu ştiu prin ce îndemnuri, Petru 1-a înduplecat pe Teudat s-o ucidă pe Amalasunta. Pentru această ispravă a ajuns la cinstea de magister şi la mare putere, mai cu seamă în hotărîrile luate împotriva duşmanilor. Aşa s-au petrecut lucrurile în legătură cu Amalasunta.

S-a înfuriat şi pe Basianus, un tînăr „verde“ dintr-o familie bună, pentru că ar fi bîrfit-o. Basianus a aflat de această supărare şi a fugit în Biserica Sfîntului Arhanghel, împărăteasa a trimis îndată pe dregătorul aflat în fruntea cetăţii, cu porunca să nu-1 învinuiască de bîrfire, ci de legături de dragoste cu bărbaţii. Dregătorul 1-a smuls din lăcaşul sfînt şi 1-a supus la chinuri de neînchipuit. Văzînd atîta suferinţă în trupul unui cetăţean cu drepturi depline şi crescut pînă atunci în trai fără cazne, tot poporul s-a îndurerat de pătimirea lui şi a început să scoată strigăte pînă la cer şi se ruga să-1 lase în pace pe tînăr. Dar ea s-a înverşunat şi mai mult cu pedepsirea, i-a tăiat părţile ruşinoase şi 1-a prăpădit fără judecată, iar averea a luat-o pe seama statului. Aşa se purta această femeie cînd se înfuria: nici sfinţenia lăcaşului lui Dumnezeu, nici scutul legii şi nici sprijinul cetăţii nu mai erau în stare să-l scape pe cel căzut în nenorocire. Nimic pe lume nu-i mai putea sta împotrivă.

Sfîrșit

Selecţie şi prezentare: ELISABETA PETrEAnU

Traducere: H. MIHĂESCU

Biserica San Vitale din Ravena, o capodoperă a arhitecturii byzantine

Polemici « Controverse Cine salvează Planeta Pămînt?

(urmare din pag. 1)

Prima reuniune, care, printre altele, a abordat și acest subiect, a fost reuniunea de la Roma (sîmbătă, 30 octombrie), unde – în premieră, în prezență fizică, de la începutul perioadei de pandemie de Coronavirus – s-au întîlnit șefii de stat și de guvern ai țărilor din G20, grupul statelor cu economii dezvoltate și marile economii în curs de dezvoltare. O parte dintre liderii întruniți la Roma au plecat în Scoția, la Glasgow, unde, timp de două săptămîni, între 31 octombrie și 12 noiembrie, vor participa, alături de alți șefi de stat și de guvern, la cel mai important summit al anului.

Glasgow, 31 octombrie.

Începe Conferința ONU privind schimbările climatice, COP-26 (Conference of the Parties), cu prezența a 130 de lideri de stat și de guvern, cărora li s-au alăturat delegații din aproximativ 200 de țări, experți climatici și activiști de mediu. Întinse pe două săptămîni, dezbaterile au ca temă centrală combaterea problemelor de mediu – în speță, angajamentul de a limita creșterea temperaturii globale sub cota de un grad și jumătate. Acest deziderat mondial, de importanță capitală pentru viitorul planetei Pămînt, are la bază o serie de date și studii de specialitate care ne pun în fața spectrului dezastrului. De exemplu, numai ceea ce s-a întîmplat pînă acum, în acest an, ne prezintă consecințele încălzirii planetei cu 1,1 grade Celsius, mai mult decît în epoca preindustrială. Dezastrele naturale, la care omenirea asistă neputincioasă, au curmat vieți și au produs pagube însemnate: uraganul Ida – 115 morți și distrugeri în valoare de 66 miliarde de dolari; inundațiile din Germania – 200 de victime; inundațiile din Sicilia; apoi, incendiile de vegetație din SUA (California), Grecia, Turcia, Spania), pot fi socotite calamități naturale influențate de actualele modificări climatice.

Aceste date și multe alte considerente concrete stau pe agenda COP-26, într-un efort comun dirijat spre un țel socotit neapărat de atins – reducerea emisiilor de carbon la 1,5 grade Celsius încălzirea globală.

Problema nu e deloc ușoară. Chiar înainte de Glasgow, la G20 de la Roma, în vederea discuțiilor din Scoția, nu s-au putut armoniza părerile liderilor planetei, discordia fiind generată de obligativitatea renunțării la resursele folosite pentru producerea energiei. Industriile gigant ale planetei – China și India – nu pot renunța în momentul de față la clasicul cărbune, preconizînd un orizont în jurul ultimului sfert de Secol XXI spre a putea confirma visul colectiv de zero emisii de carbon. Punctele asupra cărora s-a convenit la ultimul summit de la Paris, din 2015, sînt arhicunoscute, dar greu de atins: eliminarea combustibilului fosil, închiderea minelor și eliminarea energiei pe bază de cărbune; reducerea poluării din agricultură prin diminuarea emisiilor de metan; reducerea poluării din industria de transporturi; eliminarea PET-urilor din viața cotidiană; stoparea defrișărilor de ,,fabrici de oxigen” și extinderea rețelelor verzi în jurul marilor aglomerări urbane; promovarea, pe scară largă, a energiei verzi (din apă, eoliană, panouri voltaice).

Acestea sînt premisele.

Problemele cu care vin la masa tratativelor capii marilor puteri nu se prea pupă cu posibilitățile și așteptările celorlalte state – majoritatea. Desigur, în cunoștință de cauză, toate delegațiile gîndesc la același numitor comun atunci cînd pledează pentru limitarea încălzirii globale la 1,5 grade. Dacă nu va fi atins acest deziderat major, toți cei întruniți la Glasgow au în minte viitorul sumbru al Planetei.

Numai că, trecînd la adoptarea de măsuri concrete, ițele se cam încurcă. De ce? Pentru că implementarea unor măsuri menite să reducă poluarea – în final, efectul de seră – ar avea și efecte negative asupra economiei statului respectiv, lovind direct în interesele marilor concerne industriale, care nu vor să-și diminueze profiturile cu nici un cent.

În acest carusel al controverselor, se pare că am intrat într-un cerc vicios, fără ieșire. Occidentul acuză direct țările în curs de dezvoltare, în special cele mai importante – China, India și Indonezia – că nu dezvoltă o politică ecologică modernă, prin care să reducă emisiile. Dar, după ce avansează aceste critici (reale, de altfel), ce fac aceste state? În timp ce se laudă cu industria lor ,,curată”, importă în draci din China milioane de produse din plastic, poluînd natura cu acest material nedegradabil (sau, mai nou, îl expediază în containere, în România, ajunsă un fel de groapă de gunoi a Europei). Problema se complică și mai mult dacă introducem în ecuație creșterea însemnată a mașinilor electrice, aceste mijloace moderne fiind dotate cu baterii produse tot în China, în condiții de poluare însemnată, în detrimentul acestui stat asiatic, și în avantajul statelor europene dezvoltate.

În deschiderea Summitului COP-26, Antonio Guterres, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, accentuînd semnificația acestei reuniuni, a fost extrem de deschis, avertizînd că, pînă la sfîrșitul acestui secol, Planeta va putea avea o temperatură cu 2,7 grade în plus, ceea ce va constitui o supraîncălzire catastrofală. Reducerea gazelor cu efect de seră, angajament aflat în derulare, ca urmare a Summitului de la Paris din anul 2015, trebuie continuată și amplificată, a sugerat președintele ONU, așteptînd de la liderii veniți în capitala Scoției măsuri concrete, cu implicări de ordin financiar solid – singura schemă de cîștig.

Discuțiile și angajamentele nu sînt simple, asistența financiară este cea care își pune pecetea pe viitorul Planetei, creînd diferențe în pozițiile diferitelor state. Țările bogate au decis să pună la bătaie 100 de miliarde de dolari pe an pentru finanțarea pînă în anul 2020 a programelor privind schimbările climatice. Din păcate, ne apropiem de finalul anului 2021 și cele 100 de miliarde nu au ajuns toate în realizarea proiectelor preconizate, suma finanțată fiind de 80 de miliarde de dolari. Mai mult decît atît, după prelungirea acestui prag pînă în 2023, pentru a atinge nivelul promis, după ultimele calcule suma totală ar trebui majorată, fiind necesare acum 130 de miliarde de dolari. Contradicțiile dintre statele bogate și cele sărace scot în evidență poziții ireductibile, generate de modul de repartizare regională a efortului financiar. De pildă, țările sărace, în afară de întîrzierea programului de ajutorare, sînt nemulțumite și pentru felul în care finanțatorii nu susțin proiecte legate nemijlocit de necesitățile stringente din țările respective, cum ar fi: irigații, diguri, prioritate întru stoparea deșertificării și – ca rezultat – îmbunătățirile schimbărilor climatice, acuzînd urmărirea profitului rapid în finanțare, cum ar fi parcurile eoliene.

În cadrul luărilor de cuvînt de la COP-26, urmărind menținerea limitei de încălzire globală la 1,5 grade Celsius, și țările bogate, între ele, au format grupuri de interese și propuneri, țările în curs de dezvoltare au adus critici cu privire la lipsa de solidaritate în a se aduce la același numitor comun interesele țărilor implicate în programele celor 100 de miliarde de dolari.

Deși la data cînd scriu acest material (vineri, 12 noiembrie) nu sînt cunoscute deciziile finale ale COP-26, concluziile ar putea fi mai mult negative. Experiența celor 25 de summituri pe aceeași temă,

desfășurate pînă acum (prima conferință a avut loc la Berlin, în anul 1995), demonstrează două direcții principale: în timp ce toată lumea este de acord că sînt necesare mai multe fonduri pentru finanțarea climatică, la alegerea modului cum ar trebui dirijați acești bani, consensul dispare în umbra intereselor divergente ale finanțatorilor. Mulți apărători ai mediului se întreabă ce mai poate rezolva cea de-a 26-a Conferință pe probleme climatice, cînd, de un sfert de secol, trecînd și fixîndu-se anumite baremuri de 25 de ori, s-a bătut pasul pe loc, Planeta ajungînd în pragul unei iminente catastrofe.

Studiind trecutul acestei activități, în lumea nerealizării finanțării celor 100 de miliarde de dolari promise, analiștii de mediu constată diferența dintre donatori (companii și bancheri). În timp ce companiile oferă finanțare din propriile fonduri, contribuția băncilor la schimbările climatice nu provine din operațiunile acestora, ci din finanțarea pe care o oferă (bineînțeles, cu dobînzi substanțiale). Situația devine și mai încurcată atunci cînd se constată că tocmai băncile care oferă sprijin financiar unor întreprinderi poluante sînt generatoare de condiții generale care desăvîrșesc creșterea încălzirii globale. Cine mai înțelege, în acest amalgam de încurcături, care sînt adevăratele pîrghii de acțiune în vederea realizării dezideratului întrunirii de la Glasgow?

Dacă acestea sînt o parte dintre dilemele pe care ar trebui să le descîlcească COP-26, la nivelul șefilor de stat și de guvern, nici cu atitudinea cetățenilor de rînd ai Planetei problema nu devine favorabilă demersului climatic de fixare a temperaturii la 1,5 grade Celsius. Un studiu internațional în acest sens, relevă faptul că, deși oamenii sînt alarmați de creșterea efectului de seră, unii considerînd că au făcut deja chiar mai mult decît guvernele țărilor lor în acest domeniu, alții nu sînt dispuși să întreprindă ceva, în sensul de a proceda la schimbări majore în viața lor, în virtutea protecției mediului înconjurător. Cercetarea a avut drept reper un eșantion de 1.000 de respondenți din 10 state: SUA, Marea Britanie, Franța, Spania, Olanda, Suedia, Germania, Polonia, Singapore și Noua Zeelandă. În final, după ce ni se arată, în procentaje, diferite aprecieri, se concluzionează că: ,,În toate statele, cu excepția Suediei, oamenii s-au declarat profund implicați, în timp ce doar din Singapore și Noua Zeelandă cetățenii au catalogat eforturile guvernelor lor drept unele puternice”.

La Summitul de la Glasgow a participat și președintele României, domnul Klaus Iohannis. A dat mîna cu mai-marii Planetei, le-a zîmbit șăgalnic, dar nu știm ce le putea spune despre lupta cu poluarea în Țara sa. De ce? Într-o țară în care, aproximativ jumătate din locuințe se încălzesc cu lemne (în mediul rural 2.700.000 – 80% din gospodării), în care mașinile vechi, importate, depășesc numărul achizițiilor celor noi prin programul ,,Rabla”, într-o țară în care mii de gospodării au gazul metan la poartă, dar, din lipsa banilor nu se pot racorda la această sursă de combustibil, într-o Românie în care pădurile au ajuns în Austria, în loc să ne livreze nouă oxigen, într-o țară în care CFR-ul sucombă în favoarea miilor de TIR-uri poluante... ce-ar fi putut îndruga președintele nostru? De altfel, poza de grup a constituit principalul obiectiv al lui Iohannis. Obiectiv atins cu brio!

Indiferent de rezultatele de la COP-26, și indiferent de scenariile conspiraționiste care se țes în jurul ,,afacerii” cu reducerea de carbon pe Planetă, semnalul sirenei lui Roaită internaționalizat a fost tras. Depinde dacă va fi auzit de cine trebuie. Să ne întoarcem la întrebarea din titlu: CINE SALVEAZĂ PLANETA PĂMÎNT?. Țările bogate au bani, dar sînt zgîrcite, iar țările sărace au idei, dar sînt cu mîna goală. Cu această dilemă în minte, așteptăm COP-27.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (100)

Masajul (4)

Așa cum am precizat deja, acupunctura se aplică în scopul prevenirii sau tratării afecţiunilor, prin reglarea funcţiilor organelor și ale ţesuturilor. Moxibustia este o metodă de fizioterapie externă. Moxa datează din Comuna Primitivă, după ce omul a înţeles cum să folosească focul. Omul stătea lîngă foc ca să se încălzească. Astfel, a descoperit că focul poate atenua sau înlătura anumite dureri sau boli. Uneori, micile arsuri atenuau unele simptome ale bolilor. La început, pentru moxa se foloseau rămurele de copaci sau iarbă. Pelinul a început să se folosească mult mai tîrziu, în Perioada „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“. În Dinastia Tang, tratamentul moxa se făcea cu pelin, împreună cu alte plante şi ingrediente – ghimbir, usturoi, sare, ceapă, pastă de piper etc. Aceste ingrediente se pun ca intermediar între piele şi pelin. O altă îmbunătăţire pentru moxa este că în puful de pelin se adaugă preparate din plante medicinale. Pelinul, amestecat cu doctorii, se înveleşte în hîrtie, formînd un mic tub, prin arderea căruia se produce moxa. Renumitul medic Sun Simiae, care a trăit 101 ani, s-a preocupat de moxa şi s-a tratat el însuşi prin această metodă.

În lucrarea de bază a Medicinei Tradiţionale Chineze, anume „Huang Di Mei Jing“, este amintită îmbinarea dintre Masaj și Acupunctură. Masajul și acupunctura irită o anumită zonă prin punctul energetic Yu. Prin această metodă, Qi – Energia Vitală – parcurge un traseu de la piele la organele interne. Prin acest traseu se transmite un tip de „informaţie“. Scopul este tratarea bolii. Înfigerea acului în piele este ca o iritare mecanică, care duce „informaţii“ biologice, anume

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (3)

De partea cealaltă, bucurîndu-se de cooperarea Rusiei, Napoleon îşi stabiliza cuceririle făcute în Europa, îşi hrănea poporul cu uriaşele rezerve alimentare ale cîmpiilor din estul continentului, se înfrupta din bogăţiile Indiei, îşi fortifica ţărmurile şi nu avea de făcut decît să aştepte prăbuşirea, din interior, a marelui rival, Anglia. Planul avea mari şanse de succes şi, dacă ar fi reuşit, ar fi generat o indestructibilă alianţă franco-rusă, stăpînitoare deplină peste Europa şi Asia. Dar lipseau totuşi încrederea reciprocă şi cooperarea, fiecare partener bănuindu-1 pe celălalt de intenţii ascunse. Potenţialii cîştigători se certau deja asupra prăzii, înainte chiar ca aceasta să fie capturată. Alexandru cerea Constantinopolul, capitala vechilor bazilei, al căror urmaş de drept se considera, şi Dardanelele, ca răsplată pentru ajutorul oferit. Napoleon căuta să recucerească Mediterana şi să pună stăpînire pe Gibraltar, refuzînd în acelaşi timp să accepte o întărire prea puternică a ruşilor în flancul său răsăritean. Momentul prielnic a fost prin urmare risipit, cu argumente sterile. În mai 1808, Napoleon se vedea confruntat cu insurecţia spaniolă. În august, corpul expediţionar britanic îl învingea pe mareşalul Jean Junot la Vimiero, în Portugalia, marcînd debutul războiului din peninsula Iberică. Napoleon, forţat să recunoască faptul că declanşarea unui război total în Europa depinde doar de voinţa sa, a transferat grosul armatei sale în Spania, încercînd să învingă cerbicia răsculaţilor. Între timp, Rusia a intrat în conflict cu Imperiul Otoman, conflict ce a durat aproape patru ani. Proiectul „Marii Alianţe“ a fost tacit abandonat. Cei doi împăraţi încheiaseră conferinţa comună desfăşurată, în lunile septembrie-octombrie 1808, la Erfurt, în Germania, într-o atmosferă amicală. Totuşi, o problemă majoră rămînea nesoluţionată. Cu un an înainte, Napoleon formase Marele Ducat al Varşoviei, gest pe care Alexandru îl interpretase ca fiind primul pas către detaşarea Poloniei de Rusia şi restaurarea unui stat polonez independent. La Erfurt, Alexandru îi

senzaţii de amorţeală, durere, umflare/inflamare etc. Aceste senzaţii se transmit pînă la sistemul nervos central. Apoi, apare un impuls şi se reglează funcţiile organelor interne. Moxibustia, prin arderea de fibre de pelin, emite „informaţia“ de căldură, „informaţie“ transmisă pînă la organele interne. Acupunctura și Masajul se bazează pe aceleaşi principii. Cu toate acestea, între cele două metode terapeutice există și diferențe. Înfigerea acului este o iritare mecanică, cu toate că transmite „informaţii“ biologice și senzaţiile amintite mai sus. Acupunctura și Moxibustia se potrivesc pentru medicina internă și externă, ginecologie, pediatrie etc. Dar nu se potrivesc pentru fracturi, luxaţii, dislocări de ligamente sau de muşchi. Masajul însă, are atît transmitere de „informaţie“, cît și transfer de putere/energie. De aceea, masajul are o utilizare mai largă decît acupunctura. Masajul se foloseşte nu numai pentru bolile interne și externe, ginecologie, pediatrie, O.R.L., ci și pentru ortopedie, fracturi, luxații, dislocări etc.

Există boli care nu se tratează prin masaj, de exemplu: amigdalita, apendicita, tumorile maligne, epidemiile, rănile deschise, bolile cutanate grave, arsurile ori opărelile, afecţiunile care pot provoca hemoragii, T.B.C.-ul etc. Reiterăm teoria elementelor fundamentale Yin și Yang și a celor cinci elemente și relaţia lor cu masajul. Aceste elemente sînt influenţate de condiţiile naturale, de aceea principiile terapeutice trebuie să se conformeze condiţiilor naturale. De exemplu, primăvara, la venirea anotimpului cald, plantele înverzesc. De aceea, primăvara este corelată cu lemnul, iar lemnul este corelat cu ficatul. Vîntul de primăvară poate uşor afecta ficatul. Pentru tratamentul prin masaj se folosesc metodele „bătaia cu degetele“ și „ciupirea“ tip „ciupirea harfei“. Se adaugă și metodele „apăsarea cu împingere“ și „scuturarea“, ca să pună în circulaţie canalul „jinglue“, corelat cu ficatul sau cu alte organe afectate. Vara, clima fiind fierbinte, toate

promisese lui Napoleon sprijin, în eventualitatea unui război cu Austria, dar, după ce a că nu a făcut nimic spre a opri acest război, nu a luat nici măsuri ferme, atunci cînd conflictul a izbucnit, în aprilie 1809. Interesul lui principal era risipirea ambiţiilor franceze în privinţa Poloniei. Chestiunea s-a acutizat în februarie 1810, cînd Alexandru a insistat, oficial, ca „regatul Poloniei să nu fie niciodată restaurat“. Napoleon a notat, pe marginea documentului, „Singur Dumnezeu poate hotărî dacă aceasta se va întîmpla sau nu“.

O altă divergenţă, de natură intimă, de astă dată, a răcit şi mai mult relaţiile dintre cei doi suverani. Cum din mariajul lui Napoleon cu Joséphine de Beauharnais, nu rezultaseră copii, deşi marea dragoste a împăratului avusese progenituri din prima căsnicie, împăratul bănuia că el este cel care nu poate zămisli prunci, suspiciune împărtăşită şi de opinia publică franceză. Dar dubiile au încetat în clipa cînd amanta împăratului, Eléonore Dénuelle, i-a dăruit un fiu, urmat curînd de un alt copil nelegitim, rezultat din legătura cu frumoasa poloneză Maria Walewska. Napoleon i-a cerut atunci ţarului mîna Anei, sora în vîrstă de doar 15 ani a lui Alexandru. Propunerea a fost respinsă cu brutalitate de mama ţarului, care nu doar că ura o alianţă cu Franţa, dar se arătase oripilată de zvonurile privind presupusa impotenţă a lui Napoleon. În 1810, suveranul francez a întrerupt negocierile cu Curtea ţaristă, făcînd o ofertă surprinzătoare împăratului Austriei, a cărui fiică, arhiducesa Maria Louise de Habsburg atinsese, de asemenea, vîrsta măritişului. Propunerea a fost acceptată imediat.

Această turnură spectaculoasă pe care au luat-o lucrurile a fost însă mai degrabă un simptom decît o cauză a breşei create între Rusia şi Franţa. Încă de la acordul încheiat la Tilsit, ţarul Alexandru avusese de înfruntat ostilitatea aristocraţiei ruseşti, ale cărei legături cu comercianţii britanici erau cunoscute. Blocada Continentală impusă de Napoleon, prin care orice comerţ cu Anglia era interzis, le afectase interesele potentaţilor ruşi. În decembrie 1809, Alexandru, care pînă atunci acceptase blocada, a emis un ucaz imperial prin care se impuneau tarife ridicate pe mărfurile franţuzeşti, şi porturile erau deschise

plantele și celelalte fiinţe se află în stare de abundență, de efervescență. Vara se corelează cu focul. În acest anotimp se ridică elementul vital Qi al pămîntului. Canalele corpului uman sînt pline. Pielea este netedă și frumoasă ca un fruct copt. Vara este multă căldură și sînt ploi puţine. Vara se corelează cu inima, iar căldura poate uşor afecta inima. Pentru masaj se folosesc metodele „tui“ ([a]împinge) și „dou“ ([a]scutura). Se adaugă metodele „na“ ([a]scoate), ([a]ciupi) etc. Toamna este răcoare, începe să bată vînt de toamnă și este anotimpul recoltelor. Toamna se corelează cu metalul și cu plămînii. Plămînii pot fi uşor afectaţi. Scopul tratamentului prin masaj este „limpezirea“ plămînilor. Se folosesc metodele de masaj: „frecare dus-întors“ și „frecare în cerc“, precum și „(a)apăsa“ şi „(a)împunge cu cel puţin două degete“. Iarna, clima este rece, este ger, ierburile și copacii sînt uscaţi, natura hibernează, pămîntul „se sigilează“. Iarna, se corelează cu apa. Sîngele circulă „în interior“ la nivelul oaselor, nu la suprafaţă ca vara. Frigul atacă rinichii și afectează elementul masculin Yang/Yang Qi. Ca metode de masaj se folosesc „(a)împunge“ și „(a)apăsa“. Se adaugă „lovitura cu degetul”, „(a)ciupi ca harfa“, „(a)împinge“ și „(a)scutura“. Toate acestea întăresc oasele și ajută elementul masculin Yang.

Masajul terapeutic chinezesc face parte dintre cele mai vechi tehnici terapeutice din istoria umanitaţii. Și presupune un ansamblu de manevre. Vindecarea se face prin Energia Vitală Qi. Masajul tratează, printre altele, durerile de cap, insomniile, constipația etc. Masajul terapeutic recuperator este asociat cu mișcări kinetoterapeutice. Masajul este considerat baza tuturor terapiilor manuale. Masajul terapeutic are efecte benefice asupra pielii, circulaţiei sîngelui, mușchilor, nervilor, articulaţiilor, organelor și măduvei. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

comerţului intenaţional. Cum Marea Britanie controla mările, acest act însemna practic avizarea comerţului nestînjenit cu duşmanul de moarte al Franţei. Rusia a optat astfel să iasă din sistemul blocadei şi să renunţe la alianţa cu Napoleon.

Pare o certitudine faptul că, între 1810 şi 1811, Napoleon încerca să-şi consolideze imperiul făcînd ordine la fruntariile apusene ale acestuia. Britanicii, deşi puternic fortificaţi în insulele lor stîncoase, nu puteau opune uriaşei armate a lui Napoleon o forţă mai mare de 30.000 de oameni. Nimeni nu se îndoia că, dacă ar fi reuşit să invadeze Anglia, cu sute de mii de soldaţi, împăratul Franţei urma să devină stăpînul de necontestat al întregii Europe. Dar o asemenea campanie ar fi fost lungă, costisitoare şi lipsită de glorie. Napoleon nu uita că un dictator, spre a se menţine la putere, trebuie să răsplătească sacrificiile făcute de poporul său prin succese măreţe, răsunătoare. Doar spre răsărit întrezărea el posibilitatea repurtării unor astfel de succese. Acolo îl aşteptau, desigur, după multe bătălii dramatice, cupolele aurite, de forma bulbului de ceapă, ale bisericilor ruseşti şi splendorile barbare ale Moscovei.

Dincolo de Moscova, drumul ducea spre fabulosul Orient. Napoleon era un narcisist şi chiar un exhibiţionist, deşi uniforma simplă de împărat contrasta puternic cu uniformele împopoţonate şi pline de paiete ale ofiţerilor săi. El i-a cerut sculptorului italian Antonio Canova să-i realizeze o statuie în care era înfăţişat aproape gol, purtînd doar o bucată de pînză peste şolduri, şi a schiţat modelul mantiei încrustate cu pietre preţioase pe care a purtat-o la încoronare. Pe cînd se afla în Egipt, se gîndea serios să adopte religia mahomedană şi purta chiar veşminte arăbeşti. Poate că pasiunea fetiştistă de a purta turban împodobit cu diamante şi pene de egretă şi posibilitatea de a purta fastuoasele mantii orientale i-au insuflat lui Napoleon aspiraţia de a cuceri India, într-o măsură la fel de mare ca şi dorinţa de a umili Anglia. Astfel, Napoleon a săvîrşit teribila greşeală de a sacrifica realitatea spre a-şi împlini visul de glorie. (va urma)

FREDERICk CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

HOȚIA LA ROMâNI. DE LA ILIESCU LA IOHANNIS

Flashuri cu

(Fragmente din lucrarea ,,Marea spoveanie a brokerului fugar”, 2015)

Un lingău de superclasă

,,Vladimir Matroșenco – celebru profesor de Matematică în Bucureștii de dinainte de 1989 și de după, și un lingău de superclasă. Amușinînd în special lumea impenetrabilă a nomenclaturiștilor. Ani de zile, profesor în specialitate la Liceul «24» (actualmente «Jean Monet»). Semănînd uimitor cu actorul american Clark Gable, natural, unele încurcături cu niște cîrlane de eleve. Dar, află Leana, care-l dă afară. Împodobit cu niște coarne de arivist ieșit din comun, omul rupe norii și iată-l din nou director, de data aceasta, la «Sf. Sava». După 1989, bineînțeles, monarhist cu spume la gură, cînd le-a invitat pe majestățile lor în celebra sală de festivități a liceului și i-a pus pe elevi să le cînte: «Trăiască regele în pace și onor, în veci învingător»”.

Cristian Sima

chiar atunci. Apoi, alții, și alții pe care chiar Băsescu îi învăța să plece spre zări mai bune. Și, uite-așa, au rămas universitățile doar cu profesori mediocri, care au pregătit studenți tot mai slabi, încît astăzi nu mai ai cu cine să încropești un liceu mai acătării”.

Legarea de glie, din nou la modă

,,Creditul bancar este legarea de glie modernă. Cînd datorezi băncii dobînzi de 80% din veniturile tale salariale, nu poți să-ți contrazici șeful sau, mai rău, săți dai demisia. Dacă ți-ai pierdut slujba și, în 3 luni, nu ți-ai găsit alta, ca să-ți achiți ratele, banca îți bate toba și te dă afară din casa abia cumpărată. Asta după ce ți-a subevaluat-o și te obligă să plătești mai departe ratele”.

Între securiștii vechi și noi

,,S-a spus de atîtea ori că bancurile politice ne-au ajutat să suportăm mai ușor ororile dictaturii. Greșit. Bășcălia politică ne-a împiedicat să ne revoltăm. Dacă n-am fi avut umor, cu siguranță, am fi avut curaj. Războaiele și revoluțiile se cîștigă cu sacrificii și cu sînge, nu cu glume și miștocării, forme de manifestare a lașității. Dacă n-am fi făcut bășcălie de conducătorii noștri, am fi înțeles că sîntem mai mulți și mai buni decît ei și i-am fi măturat. Spre deosebire de anii ’50, cînd Securitatea lui Alexandru Drăghici, formată, în mare parte, din analfabeți care nu urmăreau decît să suprime bancurile politice, Securitatea lui Ceaușescu s-a ocupat cu lucruri serioase: cum să-i împiedice pe oameni să iasă în stradă și să protesteze. Iar cea de astăzi, cum să cucerească România metru-cu-metru și să o jefuiască cu metodă”.

În anul 2000, trebuia să iasă Vadim

,,În 1990, trebuia să iasă președinte Ion Rațiu, care trăise 40 de ani în Marea Britanie, și dacă nici el nu știa ce înseamnă democrația, nu mai știa nimeni. Ion Rațiu a fost singurul politician care a salutat reînființarea PCR. În anul 2000, trebuia să iasă Vadim, nu tot Iliescu. Cît despre Băsescu, un securist notoriu, bețiv, curvar și analfabet, ce să mai vorbim. În 10 ani de ședere la Cotroceni, n-a fost în stare să citească «Levantul», cartea pe care Mircea Cărtărescu i-o dăruise cu dedicație, în speranța că va primi și el o sinecură, ceva, un oscior de supt, căci leafa de profesor universitar este o mizerie”.

Unde ne sînt elitele?

,,În anii ’50-’60, bolșevicii ne-au nimicit elitele la Canal și la Sighet și, în locul lor, au adus troglodiți care nu-și terminaseră nici măcar școala primară. În 1990, chiar pe 1 ianuarie, a plecat primul mare val de intelectuali. Din promoția de 180 de absolvenți ai Facultății de Matematică din București, 120 au plecat

Marea cacealma a lui Ceaușescu

,,Prin marea cacealma politică din vara anului 1968, realizată în urma unei înțelegeri cu Brejnev, cînd a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, Ceaușescu a reușit să obțină cu ușurință credite externe pentru planul său de industrializare a României. Dar, pe la jumătatea anilor ’70, Occidentul s-a prins de țeapă și a instituit embargoul bancar. Atunci a intrat în scenă Pacepa, care l-a sfătuit pe Ceaușescu să fenteze embargoul, înființînd societăți cu capital mixt (românoamerican, sau româno-german etc.), în care oamenii Securității să dețină controlul. Tot comerțul exterior al României se desfășura prin ele. Același Pacepa a racolat tot ce avea învățămîntul universitar economic mai valoros, formînd divizia lupilor tineri din structurile financiaro-securiste distribuite prin firme precum «Crescent», «Dunărea», «Tehnoforestimportexport», «Tractorexport» etc. Și așa s-au lansat tinerii capitaliști și generali de astăzi: R. Tmeșan, C. Păunescu, D. Dăianu, M. Negrițoiu, D. Voiculescu, D. Patriciu, D. Pascariu, V. Soare, P. Popoviciu, N. Badea, C. Anghelache, I. Nicolae, C. Copos. Vremea securiștilor plugari, recrutați de Al. Drăghici, bețivi, analfabeți și bătuți în cap, trecuse. Acum era vremea absolvenților universitari isteți și cu dosare-beton. Toți aceștia au păcălit embargoul financiaro-bancar occidental și vor avea un rol activ în viața politico-financiară postdecembristă. Acolo erau ascunși banii României, care au intrat în buzunarele acestor hoți cu școală înaltă, agenți ai SIE. În ianuarie 1990, cînd lumea se bucura pe străzi că scăpaserăm de Ceaușești, acești lupi tineri deja ciordiseră banii și li se scurgeau ochii după bunurile economiei socialiste. Unii s-au băgat în politică, alții au devenit oameni de afaceri. Pe toți i-a unit lăcomia după averi. Banii lui Ceaușescu, după care începuseră unii să alerge, erau aceia din societățile mixte. De fapt, toată România era a lui”.

O bursă de studii pe post de șpagă ,,În anul 2007, prințul Dimitrie Sturza (strănepotul liberalului Dimitrie Sturza, de patru ori prim-ministru al României înainte de primul război mondial) instituie o bursă de studii pentru un copil român, care să studieze la Liceul «Alpinum» din Elveția. Taxa de liceu pe an era 80.000 CHF. Bursa, iaca poznă, o cîștiga Mihnea Năstase, care va studia acolo în anii 2007-2011. Tata Adrian venea periodic în vizită la școală și bătea cu pumnul în masă, căci Mihnea avea note mici și absențe nemotivate. La sfîrșit, fiindcă era un mediocru, Mihnea n-a putut să meargă la Cambridge, unde dorea tăticu. Iarăși scandal, amenințări etc., dar tot degeaba. Tot cam atunci s-a desființat și bursa care fusese inventată doar pentru un singur elev. Pentru cine a uitat, prințul Sturza era profund implicat în retrocedările din România, aproape toată Moldova, sub directa coordonare a «Guzganului rozaliu»”.

Politikie cu damfuri fanariote

,,Pe scurt, despre afacerea IAI – Ministerul Apărării Naționale și recondiționarea celebrului «MIG». Șpaga a fost un Modgliani cumpărat la «Sotheby’s», care, deși atîrna pe un perete la Cornu, toate actele însoțitoare se găsesc în posesia unui stomatolog israelian, care

a intermediat afacerea, omul cu primul Rolls din București. De fapt, un șantaj perpetuu, asta dacă tabloul n-ar fi ars între timp. Altă afacere. Prințul Sturza și-a desfășurat escrocheriile ajutat fiind de numitul Dan Odobescu, cumnatul lui Năstase, însurat cu Rodica, sora mai cunoscutei Dana. Acest Odobescu, avocat de meserie (de fapt, ofițer acoperit), a trăit în Germania, unde are un copil de vreo 20 de ani. Întors în țară în 1997, a deschis un magazin de antichități și un birou de avocatură. S-a apucat de asigurări și a făcut bani mulți asigurînd TAROM-ul, unde Rodica era directorgeneral. A intrat în afaceri cu Sturza, deținînd împreună mai multe magazine de cosmetice. Și uite așa, împreună cu Năstase, a cumpărat vreo sută de case la adăpostul firmei de avocatură «Năstase-Odobescu»”.

Klaus Iohannis în fața oglinzii

,,Am trăit mai mult de 3 ani la Sibiu și, inevitabil, m-am ciocnit cu Klaus, dar și mai mult cu interesele sale în zonă și direct cu trezorierul partidului etnicilor germani, Werner Kuehl. Spre deosebire de mulți alți germani, Klaus a aplicat în orașul său, cu multă grijă, ce a văzut în orașele germane. A pus accentul pe Centrul Vechi Istoric ca un Burgmeiser fără egal. La Sibiu, spre deosebire de orașele moldovene și muntene, comuniștii nu au distrus clădirile vechi. Le-au abdandonat. Klaus le-a renovat, respectînd arhitectura din Secolul al XVIIIlea, cu urmele Habsburgilor și ale Sfîntului Imperiu Roman la tot pasul. Renovarea clădirilor vechi pare impecabilă pentru turiști, dar nu și pentru localnici. Am locuit într-o astfel de clădire lipită de Muzeul Brukenthal și pot să vă mărturisesc că, acolo unde există și o curte interioară, zidurile nu au mai văzut bidineaua de multă vreme. La fel cum a făcut Vanghelie cînd a vopsit blocurile din Ferentari, doar la stradă...

În același timp, la fel ca toți sașii, el este adeptul averii transmisă din generație în generație, precum Krupp sau Quandt, indiferent cum a fost făcută și pe cîte mii de cadavre se sprijină. Nu se îmbracă după ultimele branduri, dar la el în anticameră găsești o bibliotecă cu cărți rare și piese de mobilier alese cu mult bun-gust. Cînd a spus «ghinion», a spus-o ca un neamț. Adică e un ghinion că ceilalți profesori nu s-au descurcat să aibă 6 case, ca el. Neamțul strînge cureaua să facă avere, să facă active, nu ca valahul.

Ce viitor poate avea Iohannis? Nu va fi Carol I, pentru că nu are cultura, anvergura și educația unui Hohenzollern. Nu va dovedi flexibilitate în cazurile speciale, dar nici nu va trăda poporul român. Pentru a nu se pune într-o lumină nefavorabilă, nu-și va lua consilieri deștepți. El a rămas un acultural și profesional complexat, un profesor mediocru de liceu. Nu are umor, și asta e tragic la români. Și nu este nici un interlocutor simpatic, nici măcar pentru doamna Merkel. Comparativ cu un popor care trădează de sute de ani, Iohannis, cu coloana lui vertebrală solidă, pare ceea ce ne trebuie. Dar asta numai pînă nu vom găsi la timp un Mareșal Antonescu integru, un abil ca Iuliu Maniu sau unul cu principiile Brătienilor. Pînă atunci, nu strică să avem și un neamț la Cotroceni, să vedem de ce e în stare. Odată, ca președinte al Bursei din Sibiu, am stat de vorbă cu Iohannis. Eu eram foarte direct și dispus să abordez orice discuție, pe orice subiect. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva uitîndu-se la mine (de fapt, prin mine) fără să schițeze vreun zîmbet sau încruntare. Ori era blocat, ori îl plictiseam cu vorbele mele și abia aștepta să plec. Părerea mea, și atunci, și acum, cînd îl văd la televizor, este că vorbește rar nu pentru a cîștiga timp de gîndire, ci pentru că nu reușește să se concentreze pentru a spune precis și coerent ce are de spus. Ne-am despărțit cu promisiunea că mă va suna în chestiunea cu care venisem la el. Nu m-a sunat nici în ziua de azi. Poate i-am făcut impresia unui escroc sau poate am folosit prea multe cuvinte deodată... Cu timpul voi afla!

Iohannis are, însă, o mare calitate: e poate singurul primar care nu negociază. Din relatările sibienilor, el îți spune ori «da» din prima, ori rămîne «nu» și s-a mîntuit”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Românii şi gripa spaniolă Aºa vă place istoria?

Gripa spaniolă a fost etalonul în funcţie de care sînt evaluate astăzi toate pandemiile. În doar un singur an, între 1918 şi 1919, a lăsat în urmă un tablou grotesc: peste 50 de milioane de morţi. Statisticile optimiste precizează că jumătate din populaţia lumii a fost infectată. Rata mortalităţii cauzată de gripa spaniolă era de peste 250 de ori mai mare decît în cazul unei gripe obişnuite. Cei mai afectaţi au fost tinerii. Între 2,5 şi 5% din populaţia lumii a murit de gripă spaniolă. În Asia au fost 36 de milioane de victime. În Oceania doar 85.000. Dacă gripa spaniolă a ucis 50 de milioane de oameni, primul Război Mondial, cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea pînă atunci, a răpit „doar” 20 de milioane de vieţi.

Vă propun acum cîteva extrase din presa acelor ani, articole care vor dovedi, o dată în plus, că noi, cei de azi, nu sîntem chiar atît de diferiți de românii de ieri:

Consideraţiuni

asupra epidemiei de gripă

Articol semnat Dr. Alexe Sulica, publicat în Gazeta Transilvaniei, numărul din 21 martie 1920: ,,În îngrozitorul cortegiu de mizerii care a întovărăşit rezbelul mondial, epidemiile ocupă un loc de frunte; căci e fapt de neconstestat că mai multă lume s-a stins răpusă fiind de boală decît de glonţ. Holera, ciuma, febra tifoidă, dizenteria, febra recurentă, şi-au început activitatea deodată cu izbucnirea războiului celui mare. În primăvara anului 1918 s-a ivit şi o formă de gripă mult mai gravă: atît ca formă, cît şi ca prognostic, mai întîi în Spania, de unde i s-a adus şi pronumele de spaniolă. A călătorit prin nordul Europei, iar prin luna iulie a acestui an şi-a făcut apariţia şi în Moldova şi Basarabia. Pe la începutul lui august se mai potolise și credeam că s-a stins complet, cînd ne pomenim că prin luna lui septembrie se întinde cu repeziciune extraordinară şi sub formele clinice cele mai variate şi mai bogate în complicaţii bronho-pulmonare şi cardiace, care în majoritatea cazurilor se terminau cu moartea bolnavilor.

După o acalmie de vreo 8 – 9 luni ne-am pomenit deodată că din nou se semnalează din toate părţile focare de gripă care bîntuie cu o furie turbată atît la ţară cît şi prin oraşe. Forma de gripă actuală prezintă şi ea forme grave precum: complicaţii mortale, dar mai rare decît cele din toamna lui 1918, în special se observă la adulţi complicaţii mai grave decît la copii şi chiar durata boalei şi a convalescenţei este mult mai lungă la cei dintîi. Forma de acum se prezintă sub forme simple şi sub forme complicate, cu o simptomatologie din cele mai variate. Formele simple de gripă sînt caracterizate printr-o izbucnire bruscă, cu temperatură ridicată, dureri vagi şi o sensaţie de sdrobire, extenuare în tot corpul, şi mai ales în şale şi membre; inflamaţia căilor aeriene superioare: nas, gît, faringe, laringe, tracheie şi bronşiile mari; sau sînt tulburările gastro-intestinale, care predomină situaţia: greţuri, vărsături, constipaţie, diareee, colici, icter cateral prin transmiterea infecţiei gripale la căile biliare. Se poate însă ca în unele cazuri să lipsească atît simptomele respiratorii cît şi cele gastro-intestinale şi atunci să avem de-a face numai cu o formă nervoasă de gripă.

Formele complicate de gripă ating mai ales aparatul respirator (plămînii) şi sînt cele mai grave. Ele dau procentul de mortalitate cel mai ridicat. Din observaţiile noastre reiese că cele mai multe complicaţii grave sînt datorate imprudenţelor comise de bolnavii atinşi de forme uşoare de gripă: ignorează o uşoară tuse, puţină febră, o mică indispoziţie, o neînsemnată durere de cap, un puţin supărător catar naso-laringo-tracheal, o mică durere în gît şi părăsesc camera să-şi vadă de afaceri, expunînduse să răcească şi să contracteze complicaţii pe care le-ar fi putut evita. Nici un bolnav de gripă, fie aceea oricît de uşoară, să nu părăsească camera pînă la vindecarea completă, şi pînă nu şi-a recîştigat din forţele pierdute prin boală. Răcirea şi slăbiciunea generală cu pierderea forţelor (ce o simt chiar și cei ce au trecut prin o formă de gripă uşoară) predispun organismul la complicaţiuni grave pulmonare mai ales. Copii, îngrijiţi cu multă precauţiune de părinţi, precum şi bătrînii, mai prudenţi,

prezintă mai rar complicaţiuni decît adulţii, care încred la rezistenţa lor organică, sau se grăbesc să-şi vadă de afaceri. Epidemia actuală de gripă se deosebeşte de cea din 1889, care încă a bîntuit aproape în întreaga Europă, prin durată, întindere, prin gravitatea sa mult mai accentuată şi prin faptul că loveşte grav mai mult în adulţi decît în bătrîni şi copii. Bineînţeles că și condiţiile mizerabile de trai prin care am trecut şi trecem de aproape şase ani joacă un rol considerabil în această receptivitate anormală. Epidemia s-a abătut asupra unei populaţii istovite de suferinţă, lăsată pradă grijilor deprimante, nesiguranţei şi năcazurilor de tot felul. La acestea se mai adaugă insuficienţa alimentării, surmenajul, nerespectarea condiţiilor igienice de trai în nici o direcţie, care toate au favorizat într-o măsură extraordinar de mare întinderea epidemiei, paralel cu creşterea slăbiciunii fizice şi morale”.

Ce trebuie să ştim despre boalele molipsitoare?

Extrase din îndrumarul ,,Ce trebuie să ştim despre boalele molipsitoare?”, întocmit de Dr. losif Stoichiţia, publicat de Editura Asociației Astra din Sibiu în anul 1931: ,,În anul 1918 cei mai mulţi bolnavi de gripă au murit în pneumonie, care a avut un decurs grav şi cu mult mai rău ca în aprinderile obişnuite. Se pune acum întrebarea: care ar fi măsurile de apărare în contra acestei molime primejdioase? Înainte de toate ne vom feri de a veni în atingere cu aceia despre care ştim că sînt atinşi de această boală. În timp de epidemie vom şedea frumuşel acasă, vom ţinea în jurul nostru cea mai mare curăţenie şi nu vom intra nici în cîrciumă, nici la şezătoare şi nici într-alt loc unde se adună lume multă şi de tot felul. Vom aerisi des odăile în care locuim, ne vom spăla mîinile de cît mai multe ori pe zi şi ne vom clăti gura şi gîtul cu apă călduţă în care punem cîte o linguriţă de sare sau de apă oxigenată. Ne vom feri de răceli, iar cînd sîntem siliţi totuşi să stăm între oameni mai mulţi, care vorbesc, tuşesc şi strănută, ne vom păzi şi vom ţinea o batistă curată înaintea gurii şi nasului. Dacă se întîmplă să avem în casă un bolnav de gripă, îl vom deschilini de către cei sănătoşi, ne vom feri să ne strănute ori să ne tuşească în faţă şi nu vom întrebuinţa aceleaşi vase de bucătărie. În caz de boală, vom chema întotdeauna medicul, iar pînă la sosirea lui ne vom aşeza la pat, în odaie curată şi caldă. Vom lua ceaiuri calde, vom lua prafuri de aspirină şi chinină şi vom căuta să asudăm cît mai bine. În caz de fierbinţeli mari, facem comprese cu cearceafuri muiate în apă rece şi stoarse bine. După trecerea fierbinţelilor încă cel puţin 2 – 3 zile vom sta însă în pat”.

Regina Maria şi gripa spaniolă

Regina Maria nota în 26 decembrie 1918 în Jurnalul ei de război: „N-am mai scris de 20 de zile! Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc și pe neașteptate, pe la spate, cum s-ar spune, și am fost țintuită la pat – tocmai cînd lumea voia să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sîmbătă, m-am trezit cu capul greu și dureros, am îndurat cu greu cîteva audiențe… Dar am fost bolnavă – o boală oribilă, dureroasă, cum n-am avut în viața mea. Zile întregi de febră chinuitoare și greață, slăbiciune, halucinații crunte și insomnia neîntreruptă, pînă am crezut că voi înnebuni. Deci aceasta e celebra gripă spaniolă – ei bine, de acum știu că nu e de glumă cu ea”.

Povestea epidemiilor de gripă nu avea însă să se încheie în anul 1919. Valuri succesive aveau să se abată asupra Europei și în anii ce au urmat.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

IN MEMORIAM

Dragoș Dumitriu, jurnalist de marcă și patriot implicat în demersurile actuale ale Revistei ,,România Mare”, răpus acum cîteva zile de nemilosul Covid, la puțin timp după ce redacția a mai pierdut un alt jurnalist și scriitor din marea noastră familie, Dan Alexandru Tano.

De ce, Doamne?

De ce, Doamne, ne-ai adus urgia

Secerîndu-ne ca spice-n lan, Ne-am stricat viața cu pandemia

Și din doctor ne-am făcut dușman

N-am fost pregătiți de-această soartă Ce ne-apasă umerii, prea grea.

Cum preferi acum, o lume moartă

Decît una vie chiar mai rea?

Ce pedeapsă ne aplici, în mare, La grămadă, fără nici un rost?

Lumea-i un pustiu de disperare

Azi, cînd învățatul moare prost,

Și nu poate viața să-și salveze

Cu un cîrd de medici în decor,

De doi ani, suiți pe metereze, Dar, degeaba. Și medicii mor!

De ce, Doamne, ne încerci credința Și ne iei pe cei mai buni din rînd?

Moartea adîncește suferința, Mai ales că ne-om vedea curînd!

Astăzi am pierdut încă un frate, Om integru, patriot distins, L-ai trecut pe listă și, prin moarte, Flacăra iubirii Tu ne-ai stins!

Cît a ars în jar de România

Cu al său suflet de român curat, Ai venit acum cu pandemia

Și o viață demnă i-ai curmat.

De-acum mîna nu mai poate scrie

Despre Țară și despre Popor, Vom citi în stele și-n făclie Ce scria despre durerea lor.

Vom citi pe gînduri nerostite

Ce n-a apucat să scrie, viu, Dar răceala curge-n stalagmite Și, vai Doamne, fi-va prea tîrziu!

Chiar și-acuma, cînd închei plîngînd, Blestemînd ce ne-au hărăzit sorții, Mă revolt, în literă și-n gînd: De ce, Doamne, ne iei PATRIOȚII?

GEO CIOLCAN

LUMEA NESIGURĂ ÎN CARE TRĂIM

Post-scriptum la un serial jurnalistic

Cu două numere în urmă, în Revista ,,România Mare” a apărut ultimul episod (10) al serialului ,,AMERICA – DEMONTAREA

UNUI MIT”, o serie de articole de analiză comparată, dar și de investigații documentate, separat, avînd la origini cartea unui fost ofițer de informații militare, colonelul (r) Florian Gârz, intitulată semnificativ ,,O lume în criză”. Deși scopul acestei scrieri a fost realizat, argumentele și situațiile controversate în care au trăit și trăiesc Statele Unite ale Americii au scos în evidență obiectivul titlului propriuzis, provocarea acestui gen de analiză geopolitică și militară pare că nu a epuizat totalitatea subiectelor care ar putea să conducă spre o extensie a cadrului general al temei, aducînd în fața cititorului și alte aspecte, unele colaterale, care să contribuie la construcția ideii de la care a pornit serialul.

Astfel, fără vreo legătură nemijlocită cu volumul prezentat, dar încadrîndu-se, generic, în ,,rama” tabloului pe care am încercat să-l creez, prezint astăzi, într-un fel de post-scriptum la serialul amintit, fructificînd o serie de documente cu impact asupra subiectului general – comentate în viziunea dezvoltării relațiilor actuale dintre state, în special dintre ceea ce ar putea însemna o nouă fază a Războiului Rece –acțiuni, situații și întîmplări edificatoare. Chiar și acolo unde sînt incluse evenimente și acțiuni dintr-un trecut oarecum îndepărtat, concluziile și învățămintele pot genera o înțelegere mai cuprinzătoare a mobilului întregului eșafodaj: mitul democrației americane, în contextul Legilor internaționale și al dreptului statelor lumii la libertate, independență și alegerea proprie a regimului politic în care să trăiască. Materialul va fi completat cu o poezie-pamflet, scrisă în anul 2018, sub impresia momentului de atunci, cînd ambasadorul SUA la București era Hans Klemm.

Iată cum adevărul a ieșit la suprafață după aproape 20 de ani.

Luni, 18 octombrie, agențiile internaționale de presă anunțau decesul unei personalități marcante a Armatei Americane, generalul Colin Powell, ,,la vîrsta de 84 de ani, în urma complicațiilor COVID”. Ce legătură are Colin Powell cu ,,mitul” american? Are chiar un surplus de legături.

Generalul Colin Powell a fost secretar de Stat în timpul mandatului președintelui George W. Bush. Ca militar, s-a remarcat în timpul războiului din Vietnam, devenind primul consilier de culoare pe Securitate Națională, pe timpul președinției lui Ronald Regan. Tot ca o noutate notăm faptul că a fost prima persoană de culoare care a ocupat importanta funcție de șef al Statului Major interarme, aceasta întîmplîndu-se în mandatul administrației președintelui George H.W. Bush.

Regrete tardive și urmări previzibile

În cadrul serialului amintit, am comentat – atît cît s-a putut încadra în tematica generală a subiectului –și invazia americană asupra Irakului, declanșată la 20 martie 2003, numită ,,Eliberarea Irakului de către Statele Unite ale Americii”. Nu discutăm aici despre ce eliberare era vorba, nici despre cine a solicitat această ,,eliberare”, pentru că am făcut-o la momentul oportun. Amintim acest episod nefericit, în relațiile cu lumea exterioară a SUA, pentru a scoate în evidență ceea ce am scris la momentul analizei acestui război, adică atacul american asupra Irakului a avut la bază o mare mistificare a realității – anume, distrugerea armei chimice pe care o deținea Irakul sub conducerea lui Saddam Hussein!

Remarcat în ,,victoria” obținută de coaliția condusă de SUA în Războiul din Golf, generalul Colin Powell s-a aflat într-o eroare majoră, al cărei efect l-a urmărit întreaga viață, după evenimentul sîngeros din Irak. Fiind secretar de Stat al SUA, îndoctrinat cu politica belicoasă americană, care trebuia ,,motivată”, în vederea pregătirii unei invazii, a prezentat în cadrul sesiunilor speciale ale Organizației Națiunilor Unite (ONU) dovezi mincinoase privind existența armelor de nimicire în masă pe teritoriul Irakului, pledînd pentru intervenția militară în acest stat arab. ,,Oficializată”, întrun fel, intervenția militară în Irak are urme vizibil și acum, trauma unui popor atacat doar în baza unor ipoteze neverificate macină și în prezent populația irakiană. Acum, la bătrînețe, vrînd, probabil, să se prezinte în fața lui Dumnezeu cu autocritica făcută, doborît de remușcări, fostul general războinic, declara, oferind unei lumi întregi adevărata mostră de ,,democrație” americană implementată și în rîndul nefericitului popor irakian: ,,Informațiile au fost cele incorecte. Nu eu le-am creat, nu eu le-am inventat, nu eu le-am fabricat din nimic. (Știam asta, noi știam asta! – n.a.) Au fost informații pe care serviciile noastre secrete le susțineau”. Și, făcîndune să trăim alături de el drama Irakului, conchide sobru: ,,A fost dureros. Este dureros și acum”.

Pentru că nu are rost să mai dezvoltăm o nouă pledoarie în favoarea a ceea ce am scris în cele 10 episoade ale serialului amintit, o singură întrebare s-ar desprinde, la prima vedere, din poziția autocritică a generalului Colin Powell: Dacă s-a dovedit că informațiile au fost incorecte – informații ce au declanșat un adevărat genocid împotriva unui popor nevinovat, a răspuns cineva în fața unei instanțe internaționale sau în fața ONU, acolo unde generalul a reușit să inducă în eroare acest For mondial? Retorică și inutilă întrebare, pentru că răspunsul este circumscris în viața de zi cu zi a mai-marilor de la Pentagon...

America și România –dincolo de protocol

Poporul român, în general, a nutrit pentru Statele Unite sentimente de prietenie, distanța și mirajul Lumii noi determinînd un mare număr de persoane din România, de-a lungul anilor, să dorească să pună piciorul pe ,,pămîntul făgăduinței”. Desigur, poveștile și legendele venite de peste Ocean, pe cale orală sau prin scrieri, au avut darul să aprindă imaginația multor tineri aventurieri hotărîți săși încerce norocul în lumea americană. În cei 141 de ani de relații diplomatice dintre România și Statele Unite ale Americii, mulți români și-au realizat ,,visul american”, dar și mulți s-au înșelat, îngroșînd rîndurile șomerilor sau, mai rău, ajungînd carne de tun în nenumăratele războaie declanșate de această țară pe meridianele și paralelele Globului pămîntesc.

Privită ca relație diplomatică, legătura dintre Statul român și cel american, parafată la 14 iunie 1880, cînd președintele de atunci al SUA, Rutherford B. Hayes, a semnat scrisoarea de acreditare prin care îl desemna pe Eugene Schuyler în calitate de agent diplomatic/ consul general al SUA în România, document adresat domnitorului Carol I. Peste cinci luni, la 18 noiembrie 1880, colonelul Sergiu Voinescu este primul diplomat român trimis în SUA și primit de președintele Rutherford. În aproape un secol și jumătate sentimentele proamericane ale românilor au cunoscut urcușuri și coborîșuri, în raport cu contextul intern și internațional, dar și de cultură, educație și orientarea politică a celui chemat să se pronunțe în favoarea sau defavoarea unei atitudini filoamericane. Dar, pentru că mobilul acestui preambul nu constă în descrierea istoricului relațiilor diplomatice bilaterale dintre România și SUA, care, în prezent, oficial, sînt caracterizate excelent, vom părăsi această pistă, pentru a arăta o altă fațetă a acestor relații, interpretate într-o altă dimensiune geopolitică. Pînă atunci însă, sedus de textul MAE, prin care elogiază aceste relații, îmi permit să-l reproduc, spre luare aminte și comparație. ,,În prezent, caracterul privilegiat al relațiilor dintre România și SUA este conferit de un Parteneriat Strategic robust, un cadru extins de colaborare care vizează dezvoltarea relațiilor dintre România și Statele Unite ale Americii, cu rădăcini în valorile democratice împărtășite, interesele comune ancorate în apartenența la comunitatea trans-atlantică și voința de a gestiona riscurile și amenințările, în interesul securității ambelor state și a spațiului euro-atlantic”. După cum se vede, între Washington și București curge un fluviu de lapte și miere, doar că românii nu ajung nici cu lingurița la el!

Altfel ne prezintă Istoria dezvoltarea acestor relații: cu sinuozități și cu sincope – ghinion – cu anumite pierderi numai în dreptul numelui România. De pildă, în anul în care se contura victoria Aliaților împotriva Germaniei naziste (1943), la Teheran, capitala Iranului, s-au desfășurat lucrările ,,Conferinței de la Teheran” (28 noiembrie – 1 decembrie), prima conferință a șefilor Guvernelor URSS, Marii Britanii și SUA (Stalin, Churchil și Roosevelt), prilej cu care s-au adoptat hotărîri importante cu privire la desfășurarea războiului și la unele probleme referitoare la organizarea postbelică a lumii. La acest eveniment inedit, SUA a avut ocazia să demonstreze cunoașterea și respectarea Istoriei Universale, apărînd integritatea României, dar n-a făcut-o. Alături de Marea Britanie, a acceptat ca Uniunea Sovietică să revină la frontierele existente la data de 22 iunie 1941 (înainte de declanșarea războiului împotriva Statului Sovietic), respectiv păstrarea regiunilor cîștigate prin efectul Pactului RibbentropMolotov, adică Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Spunînd că, în cazul de față, au acționat legile nescrise ale compensării forțelor cîștigătoare într-un război – ca un fel de circumstanță atenuantă – deși colosul american putea avea și un alt punct de vedere, manifestările Guvernului american, dincolo de perioada războiului, n-au făcut decît să ridice serioase semne de întrebare asupra sincerității Americii față de România.

Un procedeu uzitat pe mai multe planuri a fost desfășurarea unei propagande înverșunate împotriva puterii politice de la București, uneori cu dovezi de amestec în treburile interne ale Statului nostru. Din cîte exemple ar putea jalona acest drum al încercării de a induce în mentalul Poporului Român ura împotriva Statului și nesupunerea la măsurile impuse de Statul comunist, s-ar putea scrie un raft de bibliotecă. Eu m-aș opri, deocamdată, la propaganda prin eter, în speță – la posturile de radio ,,Vocea Americii” și ,,Europa Liberă”, ambele susținute financiar de către Congresul de la Washington.

Prin înființarea, la 15 martie 1949, a Comitetului Național pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), a fost posibilă apariția postului ,,Europa Liberă”, a cărei emisie pentru România a început în anul 1950, cu transmisie din Germania de Vest, de la München. Din documentele studiate s-a desprins interesul SUA pentru o cît mai bună organizare a acestei ,,oficine” (cum era numită în presa românească de atunci), cu programe documentate și variate: politică, economie, cultură, sport, muzică, social, religie etc. Desigur, politica postului de radio era consacrată ,,dezvăluirilor” tuturor relelor regimului comunist din România, cu trimiteri directe la cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu, dar și cu demolarea altor corifei ai regimului de la București. Am adăugat ghilimelele ,,dezvăluirilor” pentru că majoritatea acestora nu erau noutăți, ele fiind de multă vreme cunoscute de către români, pentru că le trăiau pe pielea lor, însă propaganda de la München le adăuga o tentă fatalistă, răscolitoare, care, sperau redactorii acelui post de radio, să genereze revoltă, mișcări de mase care să răstoarne regimul de la București și să readucă la putere, în România, Casa Regală, pe Regele Mihai.

Pentru întreținerea acestei mașini uriașe de propagandă, Congresul american cheltuia, anual (numai pentru Departamentul românesc) în jur de două milioane și jumătate de dolari. Merita acești bani scopul urmărit? Fiindcă este vorba de a acționa asupra modificării unor conștiințe umane, într-un spațiu de timp nedefinit exact, cuantificarea efortului financiar nu avea relevanță –pragul de apreciere era fixat de audiența scontată și de efectul obținut. Mulți români ajunși (sau rămași) în Occident; diplomați, jurnaliști, oameni de cultură, militari – toți avînd un numitor comun – neîmpăcarea cu politica regimului de la București, deși unii dintre aceștia erau mînați și de probleme personale, pe care încercau să și le

rezolve de la microfonul ,,Europei Libere”, s-au ,,jertfit” pe altarul democrației occidentale, pentru a fi și la noi precum la ei (acum – este!): Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateș, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu, Liviu Tofan, Șerban Orescu. Am ales numai cîteva nume, celebre la vremea lor pentru contribuția pe care au adus-o la dezvoltarea audienței emisiunilor acestui post de radio. L-am lăsat la urmă pe Emil Hurezeanu, cel care, după ce a ,,înjurat” timp de ani de zile România, de la radioul din München, s-a întors în Țară după 1989, și Țara l-a recompensat cu postul diplomatic de ambasador. Interesantă metamorfoză! Binele și răul făcut de ,,Europa Liberă” României și românilor nu poate fi măsurat într-un articol de presă. Cei care au trăit acele vremuri ale unei Românii prospere și libere, cu un președinte elogiat și premiat (pe bune) de distinși președinți de Stat, de regi sau împărați, chiar dacă au ascultat ,,Europa Liberă”, n-au fost de acord cu acel mesaj totalmente negativ și defăimător la adresa Țării, unde supseseră la țîța mamei laptele românismului. Doar că ascultătorii nu știau subtilitatea transformării laptelui matern în mărci sau dolari zornăitori, care aduc uitarea brazdei de acasă, în favoarea unui microfon plin cu minciuni.

Pentru a consemna cinismul diriguitorilor postului de radio ,,Europa Liberă” (Congresul american), iată definiția acestui post de radio, clamată la începutul fiecărei zi de muncă (muncă și calomnie): ,,Radio Europa Liberă este un post de radio independent, finanțat de Congresul Statelor Unite. Emisiunile acestui post de radio sînt dedicate liberului schimb de informații, cu convingerea că acestea contribuie la consolidarea păcii și a bunei înțelegeri între popoare”. Și, pentru a așterne o glazură internațională asupra minciunilor de mai sus, crainicul ne anunța, cu emfază: ,,Acest principiu a fost anunțat în Declarația Universală a Drepturilor Omului și reafirmat la Helsinki, de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa”.

Deocamdată atît pentru exploatarea credulității românilor, mai ales în perioade critice ale existenței lor, atunci cînd influența mediului extern devine perpetuă, asemenea picăturii chinezești, destabilizînd încrederea în propriul Stat, în propria Țară. Fiind o etapă trecătoare, românii se vor dezmetici într-un final, încercînd să nu mai fie atît de creduli față de politica americană, de a ne asmuți, nejustificat, împotriva unor vecini naturali ai României. Exact ca în trecut, diplomația americană se face că ne ține umbrela deasupra capului, dar, simultan, ne trage preșul de sub picioare...

Argument

Măcinate de probleme politice intestine, mai ales după venirea la putere a lui Donald Trump, Statele Unite ale Americii se încăpățînează să se erijeze, în continuare, în jandarmul mondial al apărării democrației, în numele căreia aprinde și întreține multe focare de război pe glob, escaladînd cursa înarmărilor aducătoare de cheltuieli enorme și de moarte.

Pentru că, în acest vîrtej al războiului și al morții este tîrîtă și România – cu acordul criminal al politicienilor români – ceea ce s-ar putea să ne coste enorm, am scris poemul alăturat, ca un manifest al Țării mele la adresa celui mai influent stat din lume.

Pagină realizată de GEO CIOLCAN

Pamflet Þie îţi vorbesc, Americă!

Ție îți vorbesc, acum, Americă, Țară bogată, cu 50 de state, Sînt român, și nu trebuie să ne fie frică, Doar tu ai Statuie de Libertate!

Tu ai promis drepturi egale la toți, Scrise în legi, ca niște incantații, După ce-ai arătat, cu legea, că poți Să-ți omori negrii de pe plantații!

Doar tu ai inventat jazz-ul, ca o plată Pentru dezmoșteniții de culoare, Trimiși, apoi, în războaie, deodată

Jazz-ul a plîns. Acolo se și moare!

Ai ajutat Europa să nu ajungă

O sinistră cîmpie arsă,

Dar, ai deschis frontul pe o plajă lungă

Cam tîrziu, cînd roata războiului era-ntoarsă.

După ce ne-ai bombardat Bucureștii, cu ură, Și-ai incendiat rafinăriile, la Ploiești, Românii te-au primit, totuși, cu căldură, Ținîndu-ți prizonierii ca-n povești!

Ba, mai mult, Țara era ca-ntr-o transă, Uitîndu-se pe cer și numărînd anii, Românii mureau cu rîndul, crezînd în șansă, Tot așteptînd să vină americanii! Și ați venit acum, dar pe șenile, În zăngănit de arme, cum vă este feluʼ, Ai speculat pudoarea, purtările umile, Și-ai instalat războiul perfid, la Deveselu!

Plină de ambiții, de măriri, de putere, În numele așa-zisei democrații, Ai semănat în lume lacrimi de durere, Nefăcînd paralelă între morți și-ntre vii!

Ai generat conflicte armate, pe vicii, Mințind omenirea că ai dreptate, Dezinformînd cu rețele de secrete servicii, Ai trimis tinerii americani la moarte.

Departe de țară, de frați și surori, Să mori ,,pentru țară” – pentru tine, mai rar!

Dar, de ce e bine ca, tînăr, să mori

Pentru un pumn de dolari, ca mercenar?

Vietnam, Irak, Afganistan, iar, lîngă noi, Viteaza și mîndra Iugoslavie, Le-ai distrus istoria cu un război

Ce-a trecut popoarele prin foc și sabie!

Nu ți-a fost milă, ba ți-a fost la-ndemînă, Tu, inimă amară, de cucută, de fiere:

Te-ai comportat ca o nație păgînă

Cînd ai bombardat Serbia în Noaptea de Înviere!

Ai diplomați iluștri, spioni de n-ar fi, Răspîndiți pe meridiane și paralele, Dar, ca al nostru, ,,perlă”, nu vei găsi, În România face numai belele:

El dirijează Guvernul, Președinția, Parlamentul, Justiția, Armata.

Ca un cowboy călărește România, Deși, demult ar fi o persoană non grata!

De unde atîta amestec intern În treburile unei țări prea calme?

La noi, merge și-așa! O sinecură

Dacă-ar fi în Ungaria, ar provoca un infern Și l-ar lua politicienii la palme!

De ici, de colo, mai peste tot, A reușit fără prea multă tevatură, Să ne pricopsească cu hîrburi de ,,Patriot”! Și ce mai arme ne-aduce domnul ambasador, Trezește-te, Gheorghe! Trezește-te, Ioane! În balanța românilor care mor

Atîrnă greu talerul de comisioane!

Cheamă-l în țară, Americă, fii bună, Mărinimia ta, de zor te ridică, Fă-l cosmonaut, trimite-l pe Lună, Are vocație – strîngător – de furnică, Să stea cu extratereștrii împreună!

Atunci îți voi spune – Doamnă Americă, Acuma ești tu:

Thank you!

(Mai 2018)

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Complotul

prafului de pușcă – unul dintre cele mai controversate evenimente ale istoriei britanice (III)

Obosiți și disperați, complotiștii au întins o parte din praful de pușcă îmbibat cu apă, să se usuce. Deși praful de pușcă nu explodează decît dacă este ținut întrun spațiu strîns, o scînteie a căzut pe pulbere și flăcările i-au cuprins pe Catesby, Rookwood, Grant, și pe un anume Morgan (membru al grupului). Thomas Wintour și Littleton, aflați în drum lor de la Huddington la Casa Holbeche, au aflat de la un curier că R. Catesby ar fi murit. În acel moment, Littleton a plecat, dar Thomas a ajuns la casă, unde l-a găsit pe Catesby în viață, dar cu arsuri grave. John Grant nu a fost atît de norocos. Digby, Robert Wintour și fratele său vitreg, John, împreună cu Thomas Bates, au murit.

Dintre complotiști, au rămas numai chipurile pline de funingine ale lui Catesby și Grant, și frații Wright, Rookwood, și Percy. Fugarii au hotărît să rămînă în casă și să aștepte sosirea oamenilor regelui. Richard Walsh (șeriful din Worcestershire) și cei 200 de oameni din escortă au asediat Casa Holbeche în dimineața zilei de 8 noiembrie. Thomas Wintour a fost împușcat în umăr în timp ce traversa curtea; John Wright și fratele său au fost, de asemenea, împușcați, la fel ca Rookwood. Catesby si Percy au fost uciși dintr-o singură încercare. Atacatorii au invadat proprietatea, și i-au dezbrăcat pe cei morți și pe răniți. Grant, Morgan, Rookwood și Wintour au fost arestați. Contele de Northumberland li s-a alăturat pe 27 noiembrie. Între timp, guvernul a folosit dezvăluirea complotului pentru a accelera persecutarea catolicilor. Casa Annei Vaux de la Enfield Chase⁠ a fost percheziționată, dezvăluinduse existența unor trape și pasaje ascunse. Un slujitor îngrozit a dezvăluit apoi că Garnet, care de multe ori stătuse în acea casă, ținuse recent o liturghie acolo.

Sir Edward Coke⁠ a fost responsabil de interogatorii. Peste aproximativ zece săptămîni, în apartamentele locotenentului Turnului Londrei (acum denumite Queen’s House), i-a interogat pe cei care au fost implicați în complot. Pentru prima rundă de interogatorii, nu există dovezi reale că acești oameni ar fi fost torturați, deși în mai multe rînduri Salisbury, cu siguranță, a sugerat că ar trebui să fie. Coke a arătat mai tîrziu că amenințarea cu tortura era, în cele mai multe cazuri, suficientă pentru a obține o mărturisire de la cei prinși în urma complotului.

Doar două confesiuni au fost tipărite în întregime:

mărturisirea lui Fawkes din 8 noiembrie, și cea a lui Wintour din 23 noiembrie. Implicat în conspirație de la început (spre deosebire Fawkes), Wintour a putut oferi informații extrem de valoroase Consiliului Coroanei. Scrisul de pe mărturia lui este original, dar semnătura era, evident, diferită. Wintour se semnase pînă atunci doar Wintour, dar mărturisirea lui era semnată Winter și, deoarece el fusese împușcat în umăr, mîna cu care a scris poate indica o oarecare intervenție a autorităților – sau poate faptul că a scris o versiune mai scurtă a numelui său ca să evite durerea. În mărturisire, Wintour nu amintește deloc de fratele său, Robert. Ambele au fost publicate în așa-numita ,,Cartea Regelui”, o relatare oficială scrisă în grabă și publicată la sfîrșitul lunii noiembrie a anului 1605.

Procesele

Printr-o coincidență, în aceeași zi în care Grant a fost găsit, conspiratorii supraviețuitori au fost judecați în Westminster Hall. Șapte dintre prizonieri au fost luați din Turn cu barca spre Camera cu Stele⁠. Bates, care era considerat om de rînd, a fost adus de la Închisoarea Gatehouse⁠. Unii dintre prizonieri erau deznădăjduiți, dar alții erau nonșalanți, unii chiar fumînd tutun. Nu era pic de îndoială, potrivit lui Coke, că intriga a fost țesută de către iezuiți. Întîlnirea lui Garnet cu Catesby, la care s-a afirmat că primul l-ar fi absolvit pe cel din urmă de orice vină în complot, a fost o dovadă suficientă că iezuiții au jucat un rol central în conspirație; conform lui Coke, complotul prafului de pușcă avea să fie întotdeauna cunoscut ca „Trădarea Iezuită”. Coke a vorbit foarte afectat despre soarta probabilă a Reginei și a restului Familiei Regale, și despre nevinovații care ar fi fost prinși în explozie. Fiecare dintre cei condamnați, spunea Coke, trebuie dus la moarte tîrîș, legat de un cal, cu capul aproape la pămînt, ,,la jumătatea drumului dintre cer și pămînt, nedemn de nici unul din ele”; organele genitale să le fie tăiate și arse, iar inima și măruntaiele să le fie scoase; apoi să fie decapitați și părțile componente să fie expuse, astfel încît să devină „pradă pentru păsările cerului”.

Mărturisirile și declarațiile prizonierilor au fost apoi citite cu voce tare, și în cele din urmă li s-a permis să vorbească. Rookwood a susținut că el a fost atras în complot de Catesby, „pe care l-a iubit mai presus de orice alt om pe lume”. Thomas Wintour a cerut să fie spînzurat și în numele fratelui său, care să fie cruțat. Fawkes și-a expus pledoaria de nevinovăție prin ignoranța față de unele aspecte ale acuzării. Keyes a părut să-și accepte soarta, Bates și Robert Wintour au implorat milă,

și Grant și-a explicat implicarea ca „o conspirație dorită, dar niciodată înfăptuită”. Doar Digby, judecat pe un alt rechizitoriu, a pledat vinovat, insistînd că regele își renegase promisiunile de toleranță pentru catolici, și că afecțiunea pentru Catesby și dragostea pentru cauza catolică sînt circumstanțe atenuante pentru acțiunile sale. El a cerut moartea de secure și a implorat mila regelui pentru tînăra sa familie. Apărarea lui a fost în zadar; argumentele sale au fost contrazise de către Coke și Northumberland și, împreună cu șapte alți conspiratori, a fost găsit vinovat de înaltă trădare de către juriu. Digby a strigat: „Dacă aș putea auzi doar pe unul din măriile voastre spunînd că mă iartă, voi merge mai bucuros la moarte”. Răspunsul a fost scurt: „Dumnezeu să te ierte, și o vom face și noi”. Garnet se pare că ar fi fost interogat de 23 de ori. Răspunsul lui la amenințarea cu patul de tortură a fost „Minare ista pueris” (,,Amenințările sînt doar pentru copii”), și a negat că i-a încurajat pe catolici să se roage pentru succesul „Cauzei Catolice”. Anchetatorii lui au recurs la falsificarea corespondenței între Garnet și alți catolici, dar fără nici un rezultat. Temnicerii i-au permis apoi să vorbească cu un alt preot dintr-o celulă vecină, cineva trăgînd cu urechea la fiecare cuvînt. În cele din urmă, Garnet a lăsat să-i scape o informație esențială: un singur om putea depune mărturie că el știa de complot. Sub tortură, Garnet a recunoscut că auzise de conspirație de la colegul său iezuit Oswald Tesimond, care aflase de aceasta de la spovedania lui Catesby. Garnet a fost acuzat de înaltă trădare și judecat la Guildhall⁠ la 28 martie, într-un proces care a durat peste 12 ore. Garnet a respins toate acuzațiile și a explicat poziția catolică pe astfel de probleme, dar a fost totuși găsit vinovat și condamnat la moarte. Deși Catesby și Percy muriseră înainte de execuție, trupurile lor au fost exhumate și decapitate, iar capetele lor expuse pe piroane în fața Camerei Lorzilor. Într-o zi rece de 30 ianuarie, Everard Digby, Robert Wintour, John Grant și Thomas Bates au fost legați de niște panouri din scîndură și tîrîți pe străzile aglomerate ale Londrei, pînă la Cimitirul St. Paul. Digby, primul care a urcat pe eșafod, a cerut spectatorilor iertare, și a refuzat prezența unui cleric protestant. Îmbrăcat doar într-o cămașă, a urcat pe scară la ștreang. Lațul i-a fost tăiat repede și, în timp ce încă era pe deplin conștient, a fost castrat, eviscerat, și apoi tăiat în patru, împreună cu ceilalți trei prizonieri. În ziua următoare, Thomas Wintour, Ambrose Rookwood, Robert Keyes, și Guy Fawkes au fost spînzurați, tîrîți și sfîrtecați⁠, vizavi de clădirea pe care plănuiseră să o arunce în aer, în Curtea Palatului Vechi⁠ de la Westminster. Keyes nu a așteptat comanda călăului și a sărit în spînzurătoare, dar a supraviețuit căderii și a fost dus pe masa de sfîrtecare. Deși slăbit de tortură, Fawkes a reușit să sară la spînzurătoare și să-și rupă gîtul, evitînd astfel agonia îngrozitoare a ultimei părți a execuției. Steven Littleton a fost executat la Stafford. Vărul lui, Humphrey, în ciuda cooperării cu autoritățile, și-a găsit sfîrșitul la Red Hill⁠, lîngă Worcester. Execuția lui Henry Garnet a avut loc pe 3 mai 1606. (va urma)

Hindlip Hall din Worcestershire. Clădirea a fost distrusă de un incendiu în anul 1820

Camera Lorzilor (evidențiată) pe harta Londrei din 1746 a lui John Rocque, în Vechiul Palat Westminster

Castelul cu inorogi – povestea unui

edificiu

splendid transformat într-o ruină

La o distanță de mai puțin de 10 km de municipiul Dej, un castel impunător (încă) veghează mersul evoluțiilor cotidiene în epoca tehnologiei. Este rupt de contextul înconjurător nu doar prin arhitectura în stil renascentist, ci și prin funcționalitate. Dacă timpul castelului Kornis a apus pentru că a dispărut acel stil de viață care-l anima și din a cărui lumină a apărut, vremea castelelor nu s-a stins și probabil nu își va pierde actualitatea niciodată. Poate să dispară interesul, așa cum se întîmplă adesea cu reședințele nobiliare, pot fi lăsate în grija oamenilor și a vremii, însă timpul nu le va anula valoarea pentru că povestea lor transcede vicisitudinile epocilor, făcîndu-le eterne.

O poveste poate lupta cu indiferența, însă are oare forța de a o învinge? La venerabila vîrstă de patru secole, castelul Kornis din Mănăstirea, monument de valoare națională, inclus în lista Monumentelor Istorice din județul Cluj, își prezintă povestea reală și sinceră, în fragmente și imagini triste, aproape sfîșietoare, mărturii incontestabile ale faptului că oamenii pot fi creatori nobili dar și distrugători cruzi. Ruinele, zidurile dărîmate, curtea în paragină, gunoaiele care populează împrejurimile fac parte din registrul realității actuale, cea care, din lipsă de resurse financiare necesare pentru reabilitarea castelului și de a-i reda funcția înscrisă pe documentele oficiale, îl cufundă într-o ceață densă de incertitudine, fiind amenințat de pericolul dispariției.

Povestea clădirii începe în Secolul al XVI-lea și se leagă intim de destinul familiei nobiliare Kornis, una dintre puținele familii aristocratice din Transilvania cu origini românești. Construcția clădirii principale a castelului este atribuită lui Kristóf Keresztúri care, între anii 1573-1593, ridică un edificiu considerat pentru mult timp ca fiind una dintre cele mai frumoase clădiri în stil renascentist de pe teritoriul Transilvaniei.

Construcţia a durat timp de mai multe generații, iar ultimul locuitor al castelului a murit în Dej, într-o sărăcie lucie. Familia sa a lăsat în urmă o colecție inestimabilă de obiecte de artă, o bibliotecă de peste 9.000 de volume, un muzeu… toate distruse, cum altfel, dacă nu de comuniști.

Situată în comuna Mănăstirea de azi, lîngă Dej, fosta reședință a familiei nobiliare Kornis zace în paragină. Castelul a fost considerat una dintre cele mai frumoase construcții renascentiste din Transilvania. Partea cea mai veche a ansamblului Kornis este castelul propriu-zis, corp ce păstra cele mai valoroase elemente de arhitectură, de piatră și lemn. A fost construit în perioada 1573-1592 de către Kristóf Keresztúri. În 1600, Korosi Ilona, văduva lui Kristóf și-a dat fiica,

pe Katalina, de nevastă lui Kornis Boldijar de Rusca, un artistocrat transilvănean. Practic, această căsătorie înseamnă și începutul istoriei de peste 300 de ani a familiei nobililor Kornis de Mănăstirea (Szentbendek), unica stăpînitoare a celei mai mari părți a hotarului pînă la reformele agrare din 1921 și 1945.

De-a lungul timpului s-au construit clădiri secundare pe forma unei incinte patrulatere, iar în jurul anului 1673 Gáspár Kornis (1641-1683) ridică etajul al doilea al clădirii principale, pe latura sudică. Fiul său, Zsigmond Kornis, care va deveni și guvernator al Transilvaniei, renovează castelul în 1680, iar în 1720 adaugă două noi bastioane octogonale în partea nordică, este refăcut turnul de la intrarea în castel, pe latura de vest, turn care mai există și astăzi. În această perioadă are loc și redecorarea încăperilor castelului cu fresce pe tavane. Într-o sufragerie se puteau vedea picturi ale împărătesei Maria Tereza, portrete ale principilor, precum și alte obiecte de artă. În interiorul castelului exista chiar și o capelă în stil baroc. Legenda spune că aici ar fi ajuns inclusiv împărăteasa Maria Tereza. Tot familia Kornis construiește și o școală din intenția de a alfabetiza populația, dar și o uzină electrică. Kornis Karoly, care a trăit pe la sfîrşitul Secolului al XIX-lea - începutul Secolului XX, a fost un personaj foarte îndrăgit de oamenii locului. Un mare pasionat de știință și istorie, un om al culturii ce se îngrijea cu cea mai mare atenție de o bibliotecă cu peste 9.000 de volume adunate timp de trei secole, dar care nu se sfia să le ofere oamenilor pahare cu bere sau să doneze bani la sărbătorile populare. El a renovat din nou castelul și, mai mult, a deschis în incintă un fel de muzeu cinegetic. Nepotul său, tot Kornis Karoly, a fost ultimul stîpîn locuitor al domeniului. Iar finalul e previzibil. Știind că vin comuniștii, acesta părăsește castelul și se refugiază în apropiere, la Dej, lucrînd ca și contabil la uzina electrică construită de familia sa. Se stinge în tăcere și uitare în 1955, la Dej, fără avere.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, castelul Kornis este grav afectat de bombardamente. O parte din stricăciuni au fost reduse prin lucrările de reconstrucție desfășurate între anii 1975 - 1976. După anii 1946 - 1950, colecțiile și valoroasa bibliotecă a castelului au fost arse sau au fost lăsate pradă hoților. În perioada imediat următoare, castelul s-a transformat succesiv în adăpost pentru furaje, cămin și școală culturală. Castelul e luat cu asalt la sfîrșitul anilor ʼ40 de săteni și de comuniștii sosiți la putere, iar ultimele mărturii au arătat faptul că reședința familiei Kornis a fost demontată bucată cu bucată. Biblioteca e scoasă în curtea castelului, iar timp de cîteva zile sînt arse toate volumele, cărți rare, neprețuite. Sătenii își iau acasă covoare, obiecte decorative, mobilier și inclusiv ferestre din clădirile domeniului Kornis. Colecția de istorie naturală e și ea distrusă, iar aici istorisirea prinde accente comice. Se spune că țăranii

Domeniul Kornis, Secolul XIX

și-au însușit exemplarele mai interesante și în casele acestora, printre ștergare și vase, s-au putut vedea struți împăiați, flamingo sau crocodili.

Inorogii

şi icoanele făcătoare de minuni

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, inorogii de la poarta de la intrarea în castel reprezentau atracția principală pentru mulți vizitatorii. Păreau prezențe atît de exotice sugerînd origini mitice, atemporale, descendențe pierdute în timpuri de aur. Într-un registru mai pragmatic, cei doi inorogi care flancau semeț intrarea pe domeniu reprezentau blazonul familiei Kornis. Cele două statui au fost amplasate iniţial în faţa capelei familiei Kornis aflată în biserica franciscană din Cluj, iar de acolo au fost duse la un moment dat în faţa castelului familiei de la Mănăstirea. Au fost demontați pentru a fi protejați de tentativele de furt, dorindu-se salvarea memoriei acestei familii nobiliare transilvănene. Tot pentru a fi adăpostită de asaltul „căutătorilor de comori”, una dintre icoanele sculptate, reproducere fidelă a celebrei icoane a Maicii Domnului de la Nicula, se află astăzi la Muzeul de Istorie din Dej. Cealaltă icoană a fost furată, pierzînduse pentru totdeauna în timp.

Băiatul din zid

Legenda spune că atunci cînd s-a construit barajul pentru Uzina Electrică, în perioada 1905-1910, groful Kornis ar fi cerut ca în beton să fie zidit un copil. Băiețelul bolnăvicios ar fi fost cumpărat de la țiganca Zali și-ar fi fost zidit de viu, precum în legenda meșterului Manole.

O poveste nemuritoare

Fascinanta poveste a castelului, marcată de întîmplări neverosimile, continuă să fie evocată de ruine și de respectul pentru trecut pe care acestea ni-l induc. În pofida stării deplorabile în care se află, domeniul de la Mănăstirea este încă incredibil de frumos și prezintă un enorm potențial turistic. Într-adevăr, gunoiul care se găsește peste tot, actele de vandalism și bălegarul de pe treptele palatului de vară vorbesc despre o realitate dureroasă, în dezacord cu momentele de glorie ale acestei reședințe nobiliare atît de plastic prezentate în filmul „Tanz mit dem Kaiser” (filmat în 1941).

Castelul Kornis rămîne însă nemuritor prin personalitatea lui Karoly Kornis, un erudit al epocii sale, un mare pasionat de știință și de istorie, prin amintirea valoroasei sale biblioteci, prin muzeul cinegetic și de ornitologie care funcționaseră la castel, și prin aportul pe care această familie l-a avut în dezvoltarea Dejului.

Castelul cu inorogi de la Mănăstirea a fost retrocedat unei moștenitoare care trăiește în Budapesta. Potrivit unor istorici care au documentat situația locului, moștenitoarea castelului ar fi de acord cu cedarea imobilului către o fundație sau către o instituție a statului care să refacă această clădire de patrimoniu. Asta cu atît mai mult cu cît castelul Kornis este un monument de categoria A, inclus în categoria monumentelor istorice. „Situația la acest moment e dezastruoasă. Faptul că familia nu are bani e o problemă gravă. Soluția ar fi ca o fundație să preia imobilul pe modelul castelului de la Bonțida sau să îl răscumpere statul român prin Ministerul Culturii pe baza dreptului de preempțiune pe care îl are și să îl refacă prin Programul Național de Restaurare a Monumentelor. Sau să îl răscumpere autoritatea locală și să îl refacă prin fonduri europene. Sau varianta cea mai optimă este să vină un investitor privat care să îl reabiliteze“, a declarat Leonard Horvath, fostul director al Direcției de Cultură și Patrimoniu Cluj. rrm

Mandatul de politician este de patru ani.

Patriotismul este pe viață

(urmare din pag. 1)

Am reținut mesajele de reproș ale unor cititori care nu sînt de acord doar cu abordarea editorialistă a mesajului naționalist, dorind să existe ceva mai multă implicare a noastră în zona partidelor suveraniste. Acestora nu doar că le mulțumim pentru încurajări și sfaturi, și chiar pentru reproșuri, dar le putem spune că nu avem intenția de a ne asocia cu nici un fel de partid existent pe scena politică în prezent, chiar dacă există dorința din partea multora să ne știe alături de ei.

În diverse articole și chiar și într-un interviu realizat acum cîteva luni, mi-am expus clar punctul de vedere cu privire la acest aspect, dar și cu privire la drumul pe care România ar trebui să îl parcurgă. În prezent, nu există nici un fel de partid care să aibă puterea să găsească echilibrul perfect pentru dezvoltarea economică a țării, pe un fond naționalist. Toți cei care încearcă să atragă voturile celor care iubesc România apelează la valori care ori nu mai sînt de actualitate, ori sînt vechi, sterile și fără plus valoare economică și socială. Iată de ce, dragi

cititori, nu doar că ne dorim ca România să redevină o țară pentru toți românii, dar ne dorim să fie și prosperă. Nu este suficient să spui că îți iubești conaționalii, fără să le oferi o șansă reală de dezvoltare, o soluție, un drum. Toți cei care se declară, în prezent, naționaliști nu au viziune, așa cum Vadim a avut, nu au forța necesară de a se impune și, ce este mai important, nu au credibilitate.

Din acest motiv, fără a etala un elitism fals și fără să ne ascundem în spatele unei modestii ipocrite, credem că locul nostru este aici, în România, alături de români, și alături de cei care își doresc cu adevărat să descopere calea spre o adevărată democrație, spre prosperitate, dar fără să ne uităm tradițiile, istoria și cu responsabilitate totală față de viitorul acestei națiuni. Nu este suficient să alegi o cale doar pentru a ajunge în Parlament și acolo totul să se oprească, să se piardă în discuții sterile, fără sens, despre cum trebuie să fie România. Nu ne dorim să fim asociați cu astfel de mișcări și, prin urmare, vom încerca mereu să ne exprimăm liber modul de a vedea viitorul, dar, în mod special, prezentul acestei țări, în

Doi pe balansoarul vrajbei:

Florin Cîțu și Ludovic Orban

Titlul este anume ales după importanța pe care cei doi o aveau în Partidul liberalilor și, pînă mai ieri, în Guvernul românilor. Fiindcă, înainte de „ieri”, lucrurile arătau invers: întîi Orban, și apoi Cîțu... Și nicăieri nu se întrezărea că ar putea fi altfel! Dar asta este viața. Și iată-l pe Cîțu evoluînd, ajutat, se pare, și de... prietenul Orban.

Vorbim, mai întîi, despre „evadarea” fără noimă, șocantă, în pragul numirii, apoi revenirea și evoluția lui Cîțu pe verticala funcțiilor, pînă-n vîrful piramidei. L-a imitat, într-un fel, pe Orban, care, întrun timp foarte scurt, fusese numit în două rînduri prim-ministru, după care s-a văzut propulsat în fruntea Camerei Deputaților. Dar cine să-l urmeze în acest „periplu” de tip slalom printre funcții și onoruri, pas cu pas, de ai fi zis că a coborît raiul pe pămînt?

Evident, Cîțu, atît cît a apucat, fiindcă a urmat degringolada... Orban pierde șefia PNL, întrucît funcția de președinte și-a adjudecat-o Florin Cîțu, cel care trecuse pe la Finanțe, promovînd apoi în calitatea de prim-ministru.

Trebuie evidențiat șocul, total vizibil, suportat de Ludovic Orban după pierderea calității de conducător al PNL. Normal, fiindcă în felul acesta dispărea rampa de lansare în tentativa – cum însuși mărturisea – de cucerire a funcției supreme în stat! Gînd care, probabil, l-a bîntuit și pe Cîțu... Printre proiecte și reforme mai mult sau mai puțin imaginare, semnalăm aplombul în efectuarea unor frecvente împrumuturi financiare, cu dobînzi inexplicabil de mari, încît cîteva generații de români vor fi nevoite să le achite. Toate acestea, precum și altele pe care nu are sens să le mai amintim aici, au trezit nemulțumiri din partea partidelor din opoziție, dar și a unor parteneri din propria coaliție. Așa se face că a venit moțiunea de cenzură și, odată cu ea, demiterea lui Cîțu din funcția de prim-ministru, respectiv căderea guvernului. Mai grav e faptul că, din această tevatură, Partidul Național

Liberal s-a... dezagregat: o parte l-au urmat pe Cîțu, o alta pe Orban, partidul fiind în pericol de a-și pierde caracterul... național! O prelungire a acestei situații va conduce la unele schimbări și complicații iminente, oricare dintre părți putînd să revendice, la urma urmelor, calitatea de... autenticitate în ceea ce privește adevăratul partid liberal, îndeosebi dacă și alți membri din gruparea Cîțu vor evada către cea condusă de Orban. Ceea ce nu-i greu de presupus, mai ales după ce Cîțu a decăzut din fruntea Guvernului. De remarcat insistența tragerii de scaunul de prim-ministru, Florin Cîțu făcînd eforturi vizibile să-și prelungească interimatul pînă la eventualele alegeri anticipate. Și dîrzenia de a se opune, mai mult sau mai puțin vizibil, unor alianțe politice de formare a noului guvern, face parte din aceeași strategie politică. Deosebit de jenantă apare și vrajba instaurată între cei doi pe balansoarul politicii liberale, starea de permanentă gîlceavă ce se amplifică de la o zi la alta între ei, căutîndu-se îndeosebi spațiile foarte populate. Reținem și abilitatea lui Cîțu, în pofida aparențelor, de a conduce măsurile de excludere din partid a lui Ludovic Orban, cel care nu concepea ipostaza de a nu rămîne în fruntea acestei grupări pînă la adînci bătrîneți! Pe de altă parte, acesta din urmă nu pierde vreun prilej de a-și eticheta public adversarul cu aprecieri de tipul: „Cîțu, incapabil de a conduce chiar și o... asociație de locatari”. Și lista cu aprecieri de acest gen continuă, de o parte și de alta. Mai nou, în viziunea lui Orban, cel care îl dirijează din umbră pe Cîțu este chiar... Klaus Iohannis, nimeni altul decît cel căruia, pînă de curînd, îi dedica fraze elogioase cu frumoase „ornamente” stilistice. „Ce să-i faci, asta-i politica”, încearcă el să se autocompătimească...

În concluzie, se poate aprecia că, pînă acum, nu prea a fost guvernare în politica liberalilor, nici măcar în cadrul unei coaliții!

IoAn SToICA

contexul geopolitic actual. Iubirea de țară nu este o glumă sau o pîrghie. Naționalismul este un lucru mult prea serios pentru a-l irosi pe lucruri atît de mărunte, precum un mandat de politician. Naționalismul este baza pe care se construiește cu adevărat o țară puternică, temelia prin intermediul căreia poți aduce toți românii laolaltă, pîrghia de care avem nevoie pentru a răsturna lumea. Mandatul de politician este doar pentru patru ani. Patriotismul este pe viață. Acesta este cel mai puternic reper la care noi, Revista ,,România Mare”, ne raportăm și de la care nu dorim să ne abatem. Dorim să fim în continuare acel ,,far călăuzitor” care am fost mereu, și ne dorim să rămînem un etalon al patriotismului în această perioadă tulbure pe care o traversăm, în care valorile românești sînt puse la zid și ucise, fără nici un fel de remușcare.

Ne dorim cu adevărat o România Mare, dar totodată, ne dorim o România Puternică, Prosperă, o România în care românii să fie mîndri de țara lor, de istoria lor, de străbunii lor, de prezentul și viitorul lor. Pentru că nu dorim doar să fim stăpîni pe pămîntul nostru, ci și bogați și puternici, nu doar o masă de manevră pentru unii, forță de muncă pentru alții, și un electorat disciplinat pentru cei care ne distrug ca națiune, ca stat, ca valori.

Idioții Europei

Zilele acestea, tabloidul german Hamburger Morgenpost a publicat un articol intitulat „Idioții Europei”, făcînd referire la bulgari, ucraineni și la români. De ce ne consideră idioți? Fiindcă procentul de vaccinare anti Covid în țările menționate este cel mai mic din Europa. Jurnaliștii occidentali comit o greșeală impardonabilă vorbind fără a fi efectuat o analiză profundă a cauzelor care au dus la această situație, cel puțin la noi în țară. Observ că titlul jignitor și aerul de superioritate care se degajă din articol sînt extrem de comune așa-numiților pro-vacciniști. Nu sînt partizan cu nici una dintre tabere, prin urmare le pot observa într-un mod obiectiv comportamentele. Observațiile mele sînt fundamentate pe constatările efectuate în ultimele luni de zile în societatea românească, scindată de cei care susțin vaccinarea și de cei care sînt împotrivă. Dintre cele două tabere, primii ies în evidență prin aroganță, agresivitate verbală și iluzia că sînt specialiști în medicină. Au un comportament comun oamenilor pe care-i apasă frustrarea de a nu avea motive de laudă personală, simțind nevoia să se „dea mari”, exact ca atunci cînd erau copii și încercau să-și domine colegii de joacă. Exact așa se comportă și jurnaliștii de la Hamburger Morgenpost avînd senzația că sînt în poziția de a decide cine e idiot și cine nu în rîndul europenilor. Pedeapsa divină nu va întîrzia să apară, pentru că slava deșartă, mîndria, aroganța sînt păcate produse de patimi, care nu fac bine nimănui. Spun asta din proprie experiență, am avut momente de aroganță, de agresivitate verbală și de superioritate, pentru care am plătit la momentul potrivit. Jurnaliștii germani uită că nici națiunea din care fac parte nu e fără pată, astfel încît să își permită să ridice primii piatra și să-i judece pe alții, mai ales atunci cînd nu cunosc toate detaliile speței, ca să poată emite o judecată corectă și cînd nu există nici un standard după care să poți afirma că unii sînt idioți, iar alții nu. Le este ușor să vorbească, deoarece statul german le-a oferit testări gratuite, alternative la vaccin pentru a depăși pandemia și a pompat sume mari de bani în conturile firmelor afectate de situația generată de criza Covid, protejîndu-i pe toți cetățenii.

Judecînd astfel, aș avea motive să-i jignesc pe germani, dar nu o fac, fiindcă, dacă e să ne „dăm mari” și să ne jignim reciproc, e posibil ca noi, românii, să fim în avantaj. Dacă vesticii se erijează în creatori și promotori ai civilizației occidentale, ar trebui, de asemenea, să se comporte ca atare, nu ca jurnaliștii hamburghezi care au făcut un imens deserviciu de imagine națiunii germane cu acest articol.

Nu trebuie să ne mîniem și să le răspundem violent, chiar am fi îndreptățiți să o facem. E mai înțelept și mai eficient să ne gîndim la ei ca la niște oameni suferinzi, chinuiți de patimi sufletești ca uitarea, nepăsarea şi neştiinţa, ce generează asemenea comportamente. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să îi izbăvească și să le arate unde greșesc. Exact același lucru l-am scris în articolul „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”, urmînd ca, după doar cîteva zile, jurnaliștii de la Recorder să își recunoască erorile existente în articolul defăimător la adresa Bisericii Ortodoxe Române.

Pînă la urmă, nu știm cine sînt, cu adevărat, „idioții Europei”. Este posibil să fim noi, așa cum este posibil să fie ei. Asta numai Dumnezeu știe și, cu siguranță, doar timpul ne-o va arăta. Întrebarea este: mîndria omenească le va permite adevăraților idioți să se recunoască ca atare? nICU mArIUS mArIn

„Pe marginea prăpastiei” – Români, prindeți lăcuste!

Nu! Nu scriu despre cunoscuta și interzisa lucrare cu titlu omonim, din care, totuși, citez cîteva fraze: „Dușmanii voștri, dușmanii țării se bucură de excesele unora dintre voi. Mă doare să vă văd alunecînd de pe culmile jertfei spre adîncurile neînțelegerii și greșelii. Țineți seama că răspunderea față de istorie și de țară trebuie să găsească în voi ecoul faptei, ca să putem sluji neamul. De aceea (…) vă spun răspicat: veștejesc orice ură, condamn orice răzbunare, mă despart de orice faptă de necinstire a vieții, onoarei și averii altuia, și am datoria să asigur viitorul vostru și al țării, lăsînd toate puterile de muncă să se dezvolte, o așezare economică sigură și cinstind toate categoriile sociale și pe toți românii curați și întregi, cărora mîine țara le va cere jertfe. Iar voi aveți datoria să vă plecați acestei porunci naționale?”.

Alo, Parlamentul României? Președintele României? Guvernul României (oricare ar fi)? Luați notițe de la un „Criminal de război” – Român Patriot! Nu mai dați altora țara pe gratis! Pentru că „România nu e a voastră, ci a urmașilor și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!”. Amin! Cineva – „persoană importantă, nu spui cine” – m-a apostrofat recent, „sfătuindu-mă”: „Frustrări există. Dar realitățile geopolitice nu pot fi confundate cu editoriale înverșunate, bazate pe prejudecăți lipsite de fundamente reale. Nu vă luați după fenta Moscovei”. Curat murdar, coane!, zic eu.

„Fundamente reale” – declaraţii ale celor care conduc lumea (din umbră)

Departe de a vă distrage atenția de la preocupările cotidiene, pentru a sublinia și înțelege cele invocate mai sus, vă propun să parcurgem împreună o succintă trecere în revistă a ceea ce se întîmplă pe Planeta Albastră și mai cu seamă „la noi acasă”:

● „Mă aflu aici pentru a bate alarma: lumea trebuie să se trezească. Ne aflăm la marginea prăpastiei și ne mișcăm într-o direcție greșită. Există o inegalitate revoltătoare între statele dezvoltate și slab dezvoltate, precum și lipsa unei solidarități între acestea într-o perioadă în care avem nevoie de ea ca niciodată. Niciodată lumea noastră nu s-a aflat în fața unor amenințări atît de mari și nu a fost atît de fragmentată” (Secretarul general al O.N.U., Antonio Manuel de Oliveira Guterres, la sesiunea 76 a Adunării Generale a O.N.U., în fața liderilor mondiali).

● „Există o singură temă în spatele eforturilor noastre: trebuie să reducem nivelul populaţiei. Odată ce populaţia este scăpată de sub control, este nevoie de guvern autoritar, chiar fascist (național socialist neomarxist – n.n.) pentru reducerea ei. Cel mai rapid mod de a reduce populația este prin foamete sau prin boli” (Thomas Ferguson, Departamentul de Stat pentru Populaţie).

● „Bătrînii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală; trebuie făcut ceva!” (Christine Lagarde).

● „O populaţie totală mondială de 250-300 de milioane de persoane, cu 95% mai puţin decît în prezent, ar fi ideală” (Ted Turner, intr-un interviu pentru revista Audubon).

● „Eu cred că suprapopularea umană este problema fundamentală pe Pămînt astăzi. Noi, oamenii, am devenit o boala: «Virusul-Om». Primele mele trei obiective principale ar fi: reducea populației umane la aproximativ 100 de milioane în întreaga lume; distrugerea infrastructurii industriale; să văd cît mai multe zone pustii” (Dave Foreman).

● „În căutarea unui nou duşman care să ne unească, ne-a venit ideea cu poluarea, ameninţarea încălzirii globale, lipsa apei, foametea şi potrivirea proiectelor de lege după ele… Dar, uneori, în desemnarea lor ca inamic, cădem în capcana de a confunda simptomele de cauze. Toate aceste pericole sînt cauzate de intervenţia umană şi numai prin schimbarea atitudinilor şi a comportamentului oamenilor acestea pot fi depăşite.

Atunci înseamnă că inamicul real este chiar umanitatea” (Alexander King, Bertrand Schneider, Fondator şi respectiv secretar Clubul de la Roma, „Prima revoluţie globală”, 1991).

● „Un cancer este o multiplicare necontrolată a celulelor, iar explozia demografică este o multiplicare necontrolată de oameni… Noi trebuie să mutam eforturile noastre de la tratarea simptomelor la extirparea cancerului. Operaţiunea va cere multe decizii aparent brutale şi lipsite de inimă” (Paul Ehrlich, profesor la Stanford, în cartea „Bomba numită populaţie”).

● „Depopularea ar trebui să fie cea mai mare prioritate a politicii externe faţă de lumea a treia, pentru că economia SUA va necesita cantități tot mai mari de minerale din străinătate, în special din ţările mai puţin dezvoltate. Persoanele în vîrstă sînt consumatori inutili. Populaţia lumii trebuie să fie redusă cu 50%” (Dr. Henry Kissinger).

● „Noi trebuie să vorbim mai clar despre sexualitate, contracepţie, despre avort, despre valoarea controlului populației, deoarece, pe scurt, criza ecologică este criza populaţiei. Reduceți populaţia cu 90%, iar apoi nu vor mai mai fi suficienți oameni pentru a face atît de multe daune ecologice” (Mihail Gorbaciov).

● „Astăzi lumea are 6,8 miliarde de oameni (declaraţia a fost făcută în urmă cu cîţiva ani – n.n.). Și ar putea crește pînă la aproximativ nouă miliarde. Acum, dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală, cu serviciile de sănătate și control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15%!” (Bill Gates).

● „Sîntem pe punctul de a realiza o transformare la nivel mondial. Tot ce avem nevoie este o criză majoră credibilă şi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială” (David Rockefeller).

● „Nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială decît în cazul în care el sau ea va face o promisiune pentru a se închina lui Lucifer. Nimeni nu va intra în «New Age» cu excepţia cazului în care el va lua o iniţiere luciferică” (David Spangler, director al Iniţiativei Planetare, Organizaţia Naţiunilor Unite și unul din fondatorii curentului «New Age»).

În România se practică genocidul oficial

Incompetentența, iresponsabilitatea și obediența șefului statului, a ,,Guvernelor mele” și a clasei politice din Colonia Corporatistă (aflată) sub Ocupație Militară Străină (C.C.O.M.S.), numită încă România față de interese străine Neamului Românesc, au adus cetățenii C.C.O.M.S. în imposibilitatea de a-și apăra viețile. Tirania dictaturii instalate în C.C.O.M.S. mărșăluiește cu pași mari și grei peste cadavrele victimelor de toate vîrstele după punerea în practică a uneia dintre teoriile conspirației mondiale, „depopularea” prin războiul bacteriologic Covid. Numai orbii mentali nu pot vedea spre ce ne îndreptăm. „Statul eșuat” de și cu contribuția directă a celui care ar trebui – conform actului fundamental al statului român – să fie mediatorul tuturor forțelor Țării a adus România nu pe marginea, ci aproape de fundul prăpastiei.

În Secolul al XVIII-lea, Antoine Lavoisier spunea: „În natură nimic nu se pierde, nimic nu se cîștigă, totul se transformă!”. Astăzi, cretinii, escrocii, fariseii și celelalte slugi ale globaliștilor criminali vor „Marea Resetare”, vor Noua (Dez)Ordine Mondială, în spiritul căreia se aplică versiunea actualizată a certificatului nazist de „arian” cu cel „verde” de vaccinat. Astăzi se practică îndemnul bolșevico-nazist: „Turnați! Turnați! Turnați! Vreți dovezi? Iată-le: - În luna mai 2020, Marcel Vela (Ministrul de Interne de atunci) se adresa populației: „Sunaţi la 112 dacă cineva nu are mască în metrou şi strănută. Se încadrează în zona penalului!”. Vă reamintiți?

- În octombrie 2021, Raed Arafat – șeful (pînă cînd?) al departamentului pentru Situații de Urgență

(D.S.U.), zbiera cît îl ținea gura infecțioasă: „Dacă cineva intră într-o zonă unde se știe că trebuie să intre numai vaccinați (? – n.n.) și vede că nu se controlează și nu se întreabă de hîrtie, de orice dovadă dacă ești vaccinat se pot sesiza organele de control. Și acest lucru chiar îl recomand”. „Trebuie oprit microfonul celor care dezinformează şi încurajează oamenii să nu se vaccineze”.

Recent, un jurnalist a publicat un articol de revoltă, de furie: „Vă jucați cu viețile noastre, cu viețile copiilor, părinților și bunicilor noștri. Bătălia voastră oarbă pentru putere, aroganța și indolența voastră trimit copii la moarte. Ați făcut din România o bombă sanitară, o sursă de infecție. «Statul eșuat» este opera voastră funestă. Umbra morții nu vă sperie, nici suferința copiilor. Pe coșciugele mici, de un metru, ar trebui să scrijelim numele vostru, să nu uitați în veci că aveți mîinile pătate cu sînge”.

În România actuală, care poate fi considerată „Auschwitz Covid-19 2021”, vă reamintesc că nu Poporul Român este sluga catastrofalilor diriguitori postdecembriști, ci aceștia sînt slugile Neamului Românesc! Cei care nu-și fac datoria și obligația față de Națiune să fie chemați la dreapta judecată. Incompetentența, iresponsabilitatea și obediența Șefului statului, a „Guvernelor mele” și a clasei politice a C.C.O.M.S. trebuie chematw în fața „Tribunalului Poporului Român”. De această dată, unul fără regie străină și care să respecte „Țara și Nevoile și Neamul”!

Nu! Nazi Pass! Români, prindeți lăcuste!

Machiavelismele escrocilor Imperiului European nu au limite. Vizionar atoateștiutor al mult trîmbițatei crize alimentare – mai explicit, foamete – Bruxellesul a descoperit „Oul lui Columb”. Cetățenii europeni sînt invitați să mănînce viermi și lăcuste: „Urmare a avizului Agenției Europene pentru Siguranța Alimentară (E.F.S.A.), Comisia Europeană a autorizat vineri, 12 noiembrie 2021, ca a doua insectă (după viermii de făină) – lăcusta călătoare (Locusta migratoria) – să fie considerată drept aliment comercializat congelat sau sub formă de pudră”. Bon Appetit! Frau Ursula von der Leyen, dar nu ni s-a precizat cînd pot fi servite delicatesele: la micul dejun, la masa de prînz sau la cină? Pînă atunci, români, lăsați Covidul să se destrăbăleze după „indicațiile prețioase ale criminalilor Fauci și Bill Gates” (intîmplător, foști colegi de facultate, pentru că ,,cine se aseamănă, se adună”, nu?) și omologul lor din C.C.O.M.S., mare „comandant al acțiunii”, proaspăt acuzat oficial de matrpazlîcuri profitabile pe timp de plandemie. Prindeți lăcuste… Înainte de încheiere, citez un Om al zilelor noaste: „Știu că voi trezi zîmbete condescendente, dar gîndițivă cîți oameni fenomenali ar putea schimba lumea, cu forța și priceperea lor. Noi (românii – n.n.) îi arătăm pe analfabeți. Ieșim în lume cu impostori și ne mîndrim cu toate rebuturile. Nu mă veți auzi niciodată spunînd «Vaccinați-vă!». Nu mă veți auzi niciodată spunînd «Nu vă vaccinați!». Nu am competența să fac asta. Nu sînt medic, nu știu ce e bine sau rău cînd e vorba despre vaccinuri și medicamente. Nu voi spune niciodată că restrangerea drepturilor și libertăților fundamentale este acceptabilă. Nu voi critica nici vaccinații și nici pe cei care nu doresc să se vaccineze. Dar nu pot să nu constat că nivelul de educație și de bun simț al unora dintre conaționalii noștri lasă mult de dorit. Aici nu e vorba doar de ură. Ci de incultură și proastă creștere” (Adriana Stoicescu, magistrat).

Și, la final, să nu uităm cuvintele unui istoric: „Săţi iubeşti ţara a devenit o infracţiune! Poate sînt naiv, dar eu încă mai cred în naţiune şi în forţa ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are in geniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el și cred că la un moment dat se va trezi” (Dinu C. Giurescu).

ION MĂLDĂRESCU (Art-emis.ro)

O despărțire în stil american (1)

Victoria lui Joe Biden la alegerile prezidențiale din 2020 li s-a părut multor americani o cale de ieșire dintr-o criză politică prelungită. Predecesorul său, Donald Trump, a încercat să spargă sistemul establishmentului american, speriat de imprevizibilitate și de retorica radicală. Biden, cunoscut alegătorilor încă din mandatul lui Barack Obama, părea o opțiune sigură pentru revenirea la o politică mai liniștită. Cu toate acestea, la doar nouă luni după alegerea sa, ratingurile sale au scăzut dramatic și a devenit clar că societatea americană s-a schimbat pentru totdeauna. Presa internațională a analizat modul în care retragerea trupelor din Afganistan, problematica avorturilor și pandemia de coronavirus au influențat popularitatea lui Biden și motivul pentru care acesta este doar primul simptom al unei diviziuni sociale profunde.

Un străin printre ai lui

„Procentele președintelui Biden sînt în cădere liberă”, a raportat FOX în octombrie. Potrivit sondajului, actualul șef al statului este susținut de doar 37% din populație, 52% avînd o părere negativă despre el. FOX este un canal conservator finanțat de susținătorii republicani, așa că este în interesul său să aleagă cele mai uimitoare date sociologice și să picteze personalitatea lui Biden în cele mai întunecate culori. Totuși, proiectul Five Thirty Eight, care reunește date din zeci de sondaje, arată că previziunile conservatorilor nu sînt departe de adevăr.

Analizele arată că Biden se află, într-adevăr, într-o

poziție de neinvidiat. În ceea ce privește ratingurile de susținere, el este inferior tuturor președinților din ultimii 40 de ani – vizibil sub Barack Obama, George W. Bush, Ronald Reagan și, într-o măsură mai mică, Bill Clinton, dar peste Donald Trump, unul dintre cei mai nepopulari președinți din istoria Americii. Nu se poate spune că această tendință reflectă vreo perspectivă cu adevărat amenințătoare – chiar și în ceea ce privește imaginea, actuala conducere americană face față cu succes multor provocări. De exemplu, cota de recunoaștere globală a Casei Albe este acum de 49%, în creștere față de un minim record de 30% sub mandatul predecesorului său. Acest lucru, însă, nu elimină în nici un fel problema de fond: majoritatea americanilor sînt dezamăgiți de Biden în primul an de președinție.

Siluetă care se poticnește (1)

Încă de la începutul mandatului, democraților le-a fost dificil să îl privească pe Biden drept un adevărat lider. Candidatura sa a fost, cel mai probabil, rezultatul unui acord între democrați: o figură destul de familiară și previzibilă, care se potrivește în egală măsură diferitelor grupuri de influență și care va ajuta la înfrîngerea liderului republican necontestat, Trump. Dar s-a dovedit că acest președinte de „compromis” încă nu primise sprijin unanim în propriul său partid. Democrații dețin acum majoritatea în Congresul SUA, dar proiectele promise de Biden au stagnat din cauza dezacordurilor din cadrul partidului de guvernămînt. În mod special, nu a fost încă posibilă ajungerea la un consens asupra unui nou program bugetar

De ce neagă omenirea amenințările climatice evidente și nu se teme de dezastre? (3)

Schimbările climatice sînt inventate de chinezi (2)

În primăvara lui 2017, Trump a anulat decretul predecesorului său, Barack Obama, care vizează combaterea încălzirii globale. Cîteva luni mai tîrziu, Statele Unite s-au retras din Acordul de la Paris privind clima și au anunțat, de asemenea, o reducere drastică a finanțării pentru climatologie, inclusiv proiectul NASA menit a observa schimbările planetare din spațiu. După aceea, NASA și-a exprimat temerile că țara se va întoarce în Evul Mediu. Acțiunile lui Trump au fost criticate în mod regulat de academicieni și de adversarii săi politici. Cu toate acestea, fostul președinte s-a bucurat de un sprijin extraordinar în rîndul populației – conform unui sondaj din 2019, Statele Unite au fost pe locul trei în lume la numărul de sceptici climatici. 17% dintre americani au fost atunci de acord cu afirmația că teoria încălzirii globale este o farsă.

Sociologii invocă mai multe motive pentru respingerea masivă a acestui concept științific în Statele Unite. Potrivit oamenilor de știință, oamenii atît de dreapta cît și de stînga pot nega adevărul descoperirilor științifice care nu corespund ideologiei lor. Mai mulți experți americani au publicat studii conform cărora forțele politice de dreapta din Statele Unite au mai puțină încredere în oameni de știință. În 2020, întrebat de jurnaliști dacă problema încălzirii globale poate fi minimalizată, Trump a răspuns: „Nu, deloc. Aceasta nu este o farsă. Nu este nimic fictiv în asta. Acesta este un subiect foarte serios. Îmi doresc să beneficiem de cel mai curat aer și de cea mai curată apă”. Și asta în ciuda faptului că, în 2013, pe contul său de Twitter, a apărut o postare în care se afirma că americanii nu ar trebui să fie „distrași de o păcăleală costisitoare despre încălzirea globală”. Cu toate acestea, astfel de contradicții au fost găsite în mod repetat în declarațiile publice ale miliardarului.

de trilioane de dolari – ideea acestei măsuri, printre altele, este de a revizui politica socială a statului, pentru a o face mai confortabilă pentru etnicii minorităților, în conformitate cu principiile justiției rasiale. Biden a prezentat o nouă propunere mai moderată și de compromis pe 29 octombrie, dar pînă acum nu a găsit sprijin suficient din partea congresmenilor.

Aripa „progresistă” a partidului, susținînd în mod tradițional o politică de stînga, nu a reușit să cadă de acord cu aripa moderată – atît în ceea ce privește bugetul, cît și măsurile de migrație. Întîrzierile în două domenii atît de importante au început să afecteze imaginea președintelui și a asociaților săi. Noua criză a migrației a fost reflectată în mass-media prin imagini vii, care amintesc de epoca sclavagismului. Migranți negri haitieni, care fug de Poliția Montană de Sud, mulțimi de oameni fără adăpost care cer admiterea lor în țară – astfel de imagini sînt în contrast puternic cu planurile lui Biden de a deschide calea tinerilor migranți către cetățenia americană. (va urma)

Politicienii ruși sînt, de asemenea, interesați de teoriile conspirației despre încălzirea globală. Potrivit unora dintre ei, comunitatea mondială este atît de preocupată de dezvoltarea economiei ruse, încît a decis să inventeze schimbările climatice antropice.

Aceste idei au fost deosebit de populare printre membrii Partidului Rusia Unită. De exemplu, șeful acestei asociații politice, Serghei Mironov, a negat de mulți ani natura antropică a încălzirii globale și consideră că semnarea acordurilor internaționale privind clima servește doar intereselor economice ale companiilor și țărilor individuale. „Acest acord este un mecanism de gestionare a economiilor țărilor în curs de dezvoltare, cărora li se spune: continuă să stai în umbră, fără fabrici, instalații de producție proprie. În caz contrar, le vom construi noi înșine pentru emisiile de carbon”, consideră politicianul. Mironov a declarat că obligațiile Rusiei în temeiul tratatelor internaționale privind clima sînt incompatibile cu creșterea economică a țării și nu contribuie decît la subminarea exporturilor de combustibili.

Deputatul Dumei de Stat din cadrul fracțiunii „SR” Igor Ananskikh a mai susținut că unul dintre obiectivele Acordului de la Paris este refuzul economiei mondiale de a se afilia la complexul rusesc de combustibil și energie. Vladimir Polevanov, consilier al ministrului resurselor naturale al Rusiei și membru al SR, a încercat să avertizeze Duma de Stat asupra ratificării convenției climatice: „Nu există încălzire globală – există o înșelătorie globală. Sper că acest lucru nu se va termina cu distrugerea țării prin ratificarea Acordului de la Paris”.

Teoreticienii conspirației împotriva Rusiei pot fi găsiți în alte partide și chiar printre academicieni. Andrei Illarionov, consilier pe economie al președintelui Vladimir Putin, este încrezător că noțiunea de încălzire globală a fost creată pentru a opri creșterea economică țărilor care își vor asuma obligațiile din acordurile internaționale. Iar directorul Institutului de Optică Atmosferică al Academiei Ruse de Științe, Gennady Matvienko, a subliniat în repetate rînduri că inițiatorii Protocolului de la Kyoto intenționează să distrugă economia rusă.

Guvernele din întreaga lume s-au unit pentru a preveni o catastrofă

Luna aceasta, la Glasgow, are loc cea de-a 26-a Conferință internațională a ONU privind schimbările climatice, cunoscută și sub numele de COP-26.

Discuțiile au avut loc în perioada 31 octombrie - 12 noiembrie, și au fost co-prezidate de Regatul Unit și Italia. Summit-ul este a treia întîlnire a părților la Acordul de la Paris privind clima. Țările au raportat progresele lor în combaterea încălzirii globale și au discutat planurile de viitor. COP26 este cel mai mare și mai important forum interguvernamental privind schimbările climatice. Se așteaptă ca statele să prezinte noi obiective mai ambițioase pentru salvarea planetei în comparație cu angajamentele conferinței precedente - COP21. Printre cei mai cunoscuți și influenți colaboratori sînt: președintele SUA Joe Biden, președintele turc Recep Tayyip Erdogan, eco-activista Greta Thunberg, premierul canadian Justin Trudeau, președintele francez Emmanuel Macron, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și șeful guvernului britanic Boris Johnson. Cu toate acestea, liderii celor mai „poluante” țări, președintele chinez Xi Jinping și președintele rus Vladimir Putin au anunțat că nu vor participa la întîlnire.

Principalul subiect al negocierilor COP-26 a fost articolul 6, extrem de important, din Acordul de la Paris, care conține dispoziții pentru reducerea emisiilor globale de carbon. Această parte a acordului din 2015 nu a fost încă reglementată definitiv de către părți. La următorul summit, statele vor discuta detaliile articolului și vor organiza activitatea piețelor internaționale de comercializare a carbonului. Această industrie este structurată după cum urmează: țările care nu își pot îndeplini obiectivele de reducere a emisiilor pot cumpăra cote (permise) pentru emisii suplimentare din alte țări care au reușit să-și depășească planul climatic.

Un alt punct cheie al negocierilor a fost așa-numita „finanțare climatică” pentru țările sărace. În 2009, țările dezvoltate au convenit să ajute țările mai puțin bogate, în special vulnerabile la efectele încălzirii globale. Economiile mari s-au angajat să ofere 100 de miliarde de dolari în sprijin anual. Cu toate acestea, sumele reale s-au dovedit a fi mult mai mici decît cele promise. Țările în curs de dezvoltare insistă asupra aderării la angajamente și susțin că de sprijinul financiar pentru economiile dezvoltate depinde succesul acestora în atingerea obiectivelor Acordului de la Paris – în limitarea creșterii temperaturilor medii la 1,5 grade Celsius față de cele preindustriale.

Sfîrșit

Pagină realizată de N.k.

Doza de sãnãtate

Cum pot provoca bacteriile dureri de spate

Durerile de spate se numără printre cele mai comune afecțiuni în zilele noastre, în ciuda faptului că oamenii au căpătat o conștiință a propriei sănătăți, de care se îngrijesc prin programe de mișcare, alimentație sănătoasă, tratamente osteopatice și fizice.

Coloana cervicală, cu cele șapte discuri, este cea mai mișcătoare parte din colona vertebrală, cea care susține capul, avînd rol major în orientarea noastră în spațiu. De multe ori, acest segment este blocat din mai multe cauze: supărare, stres, frică, poziție greșită, expunerea la curent, accidente, încărcarea periostului (învelișul disculului) cu toxine, carența de minerale (în special magneziu, calciu, siliciu) și discopatie. Urmările: dureri de umeri, mîini, cap și dezechilibre în mișcare.

Lipsa mineralelor poate fi astăzi ușor stabilită, dar, atenție, nu întotdeauna administrarea pe cale orală este soluția, ci mai degrabă o învățare a organismului de a asimila mineralele necesare din alimentație, urmînd ca surplusul să fie eliberat din țesutul organelor. Tratamentele oferite de medicina energo-informațională pot identifica mineralele lipsă și învăța organismul să le asimileze. Sînt terapii moderne, personalizate, adresate individului modern care are nevoie și de o astfel de alternativă pentru a se putea detoxifia de chimia acumulată prin ingerarea medicamentelor de sinteză, alimentație, mediu înconjurător.

Durerile de spate se numără printre cele mai răspîndite afecțiuni și sînt de trei tipuri: dureri acute (sub 6 săptămîni), subacute (6-12 săptămîni) și cronice (mai mult de 12 săptămîni). Aproximativ 77% din dureri sînt în zona lombară, cu iradiere pe

O istorie a farselor (224)

Himera din Marea Sudului (2)

Escrocul principal era preşedintele companiei, Sir John Blunt, care s-a inspirat din exemplul dubios al Planului Mississippi lansat în 1719 de bancherul John Law din Edinburgh. În 1718, fugind la Paris după ce şi-a ucis adversarul în timpul unui duel, Law 1-a convins pe regentul de Orleans să-1 lase să înfiinţeze o bancă naţională prin sistemul depunerilor, al acţiuniloi Din toată această poveste s-a născut Planul Mississippi, prin care compania Louisiana a obţinut drepturi asupra tuturor terenurilor asanate de rîurile Mississippi, Missouri şi Ohio. Avînd viziunea unei colonizări şi a unei investiţii pe scară uriaşă, planul lui Law a fost compromis cînd regentul a transferat poporului întreaga datorie a regelui – 1.500 de milioane de franci. Compania Louisiana controla, de fapt, întreaga rezervă de valută a Franţei şi activitatea comercială a acestei ţări din colonii, ca și acţiunile a căror valoare creştea la valori astronomice. În 1720, Law, ajungînd între timp inspector general al finanţelor naţionale, a încercat să încorporeze firma cu trezoreria de stat, Banque Royale. Dar încrederea publicului a pierit brusc. Şi o dată cu ea, averea lui Law, ca şi averea a mii de familii franceze. Ţap ispăşitor pentru greşelile regentului, Law a fugit în Franţa și a murit la Veneţia, fără nici un ban și detestat de toată lumea.

Blunt, fără a avea perspectiva unui cîştig material la fel de mare ca cel cu care Law i-a tentat pe francezi, pornea, între timp, în aventura uneia dintre cele mai mari escrocherii ale istoriei. A început să manipuleze atît guvernul, cît şi naţiunea, însuşi numele ales de el, „Compania Marea Sudului“, avînd la bază un neadevăr. Deoarece valoarea acţiunilor companiei nu creștea atît cît şi-ar fi dorit, a falsificat rapoarte conform cărora Gibraltar şi Portul Mahon urmau să fie schimbate cu zone comerciale mai profitabile, din Peru. Proiectul a mers. Compania a căutat să obţină o depunere de un milion de lire sterline cu o rată a dobînzii de 300 de lire pentru fiecare 100 de lire depuse. Bursa de valori

piciorul stîng. La peste 85% dintre pacienți, cauza durerilor rămîne necunoscută. Desigur, o mișcare greșită sau ridicarea de greutăți pot produce o încordare musculară mare, urmările fiind cunoscute. Printre cauze mai putem enumera îmbolnăvirea diferitelor organe sau sisteme din corp (discopatie, scolioze, boli reumatice cronicizate, tumori pe coloană, osteoporoză).

Odată cu înaintarea în vîrstă, sedentarismul și alimentația necorespunzătoare duc la deficite în difuziunea discurilor coloanei, care formează o barieră împotriva bacteriilor, ce nu mai este eficientă în cazul existenței unor fisuri. Bacteriile pot provoca edeme osoase, inflamații și dureri. De asemenea, dereglarea în sistemul de aciditate al corpului și inflamațiile dentare duc la creșterea inflamațiilor în corp, discurile nu mai primesc oxigenul și sîngele atît de necesare.

Scopul terapiilor este reducerea capacității bacteriilor de a mai produce aciditate, respectiv neutralizarea vibrațiilor patogene ale bacteriilor. Pentru a ne apăra corpul de tot ceea ce produce boală (bacterii, viruși, paraziți) trebuie să avem un sistem imunitar cît mai echilibrat. Circa 75-80% din celulele limfatice de apărare a corpului se găsesc pe intestinul gros, iar 1520% în gură (laringe și sinusuri).

Medicina energo-informațională propune tratamente moderne, personalizate, fară chimie, de reglare a cîmpului bactericid/ virucid patogen. Blocajele energetice generează numeroase probleme de sănătate. Autoreglarea energetică și readucerea corpului în balanța energetică din care a ieșit sînt numai cîteva

a fost cuprinsă de panică. Orice persoană cu bani de investit a dat năvală să cumpere acţiuni la compania ce era deja numită „Himera din Marea Sudului“. Noi societăţi pe acţiuni se înfiinţau în fiecare zi, toate în legătură cu „Himera“. Aproape o sută de astfel de companii căutau depunători, deseori sub pretextele cele mai ridicole. Urmau să fie importaţi măgari din Spania, caii aveau să fie asiguraţi, argintul – extras din apa mării, malţul – uscat cu aer fierbinte. Un şarlatan necunoscut a primit o mie de depuneri, în valoare de două guinee (21 de şilingi) fiecare, într-o singură după-amiază: „pentru a duce la îndeplinire o activitate comercială extrem de avantajoasă, dar nimeni nu trebuie să ştie care este ea“. În aceeaşi noapte, el şi-a închis magazinul şi a părăsit ţara. „Himerele“ luau avînt în ciuda împotrivirii guvernului şi batjocurii din partea cetăţenilor cu mintea la cap. Magazinele de gravuri erau bogate în caricaturi, ziarele satirizau aceste afaceri, cum ar fi „Compania Maşina lui Puckle“, care propunea să revoluţioneze industria războiului cu producerea de gloanţe şi proiectile de formă pătrată. Însăşi această prostie s-a aflat printre cele satirizate pe un pachet de cărţi de joc, numit „Marea Sudului“, fiind descrisă astfel:

O rară născocire, menită a-i înghite

Pe fraierii locali, şi nu pe cei străini.

Prieteni, nu vă temeţi, teribilei maşini

Sub roţi îi cad doar cei cu acţiuni pripite.

Această nebunie nu putea să mai dureze. Crescînd simţitor în luna mai, în doar patru zile – între 28 mai şi 2 iunie – acţiunile companiei au sărit brusc de la 550 de lire la 890. Mulţi, dîndu-şi seama că atinseseră plafonul maxim, le-au vîndut. Alţii, precum poetul John Gay, crezînd că bogăţiile lor imaginare vor continua să se înmulţească, au ajuns în scurt timp la ruină. La 3 iunie preţul acţiunilor a scăzut brusc la 640 de lire sterline. Primind ordinul să cumpere, agenţii companiei au recîştigat încrederea publicului. Pînă în august, preţul urcase din nou la 1000. (va urma)

STUART GORDON

dintre posibilitățile pe care le oferă medicina energoinformațională. Refacerea mesencimului la nivel celular ajută la protejarea celulei de un mediu mai puțin toxic, care, automat, este mai puțin nociv.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Clovnerii

ORIZONTAL: 1) Din greșeală în greșeală; 2) Judecător de instrucție; 3) Spor la muncă – Izvor de apă... cristalină; 4) Face moarte de om; 5) Piese de legătură – A aduce buna dispoziție; 6) A fixa în obiectiv – Uzat la interior!; 7) Dă lovituri de efect –Încadrați stagiar; 8) Se prind de brîu perechi, perechi – Figură impusă la cal; 9) Dați în vînt; 10) Tragere de timp – Imbatabil în special în propriul careu.

VErTICAL: 1) Materiale sintetice; 2) Făcut la comandă; 3) Trec într-o fază eliminatorie; 4) La întîlnirea dintre pămînt și apă – Membru al marilor familii – Procedură ceremonioasă; 5) Fruntașă în producție – A încălca regula jocului; 6) Vine de la inimă! – A încheia un pariu – Rețetă de gătit; 7) Servit la garnitură – Purtări cavalerești; 8) Puneri la pămînt; 9) Un tip de ciocolată – Trecută... prin grădină; 10) Autocritica unei epave – Berze rămase în țările calde (sg.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,REUNIRI” 1) PREVAZATOR; 2) RAPIDITATI; 3) EMIR – D – LED; 4) FACILITATI; 5) ES – LITA – IC; 6) RIGID – RUTA; 7) ITA – EMANAT; 8) NATURA – I – U; 9) T – IRIGATOR; 10) APTA – ILARI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI Pamflet

Bicentenar Horea (I)

1. Cum poate şi cum trebuie să fie caracterizată mişcarea de la 1784? A fost o răscoală ţărănească, o răscoală populară, un război ţărănesc, sau poate o mişcare revoluţionară ori de-a dreptul o revoluţie? După cum apreciază majoritatea istoricilor noştri, nici o formulare nu este greşită, întrucît evenimentul a prezentat trăsături caracteristice fiecărei categorii. Vom spune, totuşi, că, mai important decît stabilirea exactă a tipului mişcării (pe care o vom numi, totuşi, răscoală, întrucît termenul a intrat în uzanţă), este în fond rolul propriu-zis al marii revolte, caracterul său social şi naţional excepţional.

Au participat zeci de mii de oameni (ţărani, mineri, plebe orăşenească, români, dar şi maghiari), frămîntarea avînd o întindere fără precedent – din Banat pînă în Maramureş, din Bihor pînă în părţile Sibiului, precum şi o organizare militară remarcabilă în raport cu epoca şi cu posibilităţile ţăranilor, care va constitui o tradiţie temeinică pentru ceea ce avea să se întîmple mai tîrziu, în cadrul Revoluţiei transilvane de la 1848-1849. De pildă, contemporanii erau uimiţi de tăierile colosale de păduri prin care ţăranii îşi fortificau poziţiile de luptă!

XVIII-lea a fost un fel de „butoi cu pulbere” al Imperiului habsburgic. Pe lîngă cumplita şi umilitoarea exploatare naţională, s-a exercitat şi crîncena spoliere economică. Rapacitatea fără pereche a vulturului habsburgic a făcut ca imperialii să stoarcă din provinciile ocupate –Transilvania, Banatul, Oltenia şi Bucovina – bunuri şi comori evaluate de istorici (vezi lucrarea „De la statul geto-dac la statul român unitar” de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu) la cea 2.450.000.000 lei aur, ceea ce reprezintă echivalentul a 857.500 kg aur.

În aceste condiţii, apare cu atît mai legitimă explozia de mîndrie naţională pe care a întruchipat-o Horea. Să ne amintim că losif al II-lea, în calitate de coregent, a efectuat două vizite în Transilvania, salutîndu-i uneori pe locuitori chiar în limba română, îmbărbătîndu-i şi făgăduindu-le o soartă mai bună. În decursul primei vizite, a primit nu mai puţin de 19.000 de petiţii şi plîngeri. Omul era luminat, neîndoielnic, dar pentru a face dreptate şi a guverna în spiritul justiţiei nu este suficient să fii doar luminat, ci să sacrifici de bună voie o mare parte din privilegiile altora, să-ţi aşezi cetatea pe baze structural noi. Un conducător este cu adevărat mare nu atunci cînd face ce vrea, ci atunci cînd face ce trebuie – iar asta au spus-o filosofii şi politologii în toate epocile.

Doar părere...

Frunze aurite prin copaci Vîntură destine efemere Întomnate nostalgii, himere Sfinxul rugăciunii dinspre daci!

Slovele au urme de tăcere Leacuri noi se nasc, aceiași vraci Lan de cimitire, somn de maci Oamenii trecuți ca o părere...

Crimele-s conduse de-un cîrmaci Rîsul din final e la putere Gîlgîind de moarte și durere Sîngerează Țara… și tu taci?

O să mori cu-ntreaga ta avere Însă nu cu ruga dinspre daci Cu ,,baronul” care ți-a fost ,,baci” Și cu ,,ciuma roșie” în fiere!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O privire rapidă asupra stărilor de lucruri din Transilvania ne edifică asupra cauzelor reale, asupra premiselor şi circumstanţelor marii răscoale. Prin victoriile militare ale Austriei habsburgice asupra turcilor, mai cu seamă în urma asediului eşuat al Vienei, Transilvania şi Ungaria au fost încorporate Imperiului. Diploma leopoldină din decembrie 1691 reglementa statutul autonom al Transilvaniei, dar consfinţea, totodată, o seamă de realităţi anacronice, de inechităţi sociale şi, mai ales, naţionale care făceau din populaţia românească majoritară a principatului o populaţie tolerată. Era vorba, cum a spus Marx, de schimbarea jugului de lemn otoman cu jugul de fier habsburgic. Tocmai de aceea, întreg veacul al XVIIIlea a fost cadrul unei suite neîntrerupte de mişcări româneşti care, fie sub formă confesională, fie în veşmintele unor revendicări imediate pe linie fiscală sau de producţie şi proprietate, exprimau în esenţă un patos revoluţionar în continuă fierbere, erau rodul unei conştiinţe naţionale şi sociale care se unifica şi se întărea cu repeziciune. Să derulăm numai cîteva dintre momentele mai însemnate ale luptelor româneşti din acel secol care ar fi trebuit să fie al luminilor, dar care pentru românii din cele trei provincii istorice a fost al sîngelui şi jertfei: în 1703 se răscoală ţăranii din nordul Transilvaniei, mişcare în care un rol de seamă 1-a avut Francisc Rakoczy; în aceeaşi perioadă se află la apogeul său epopeea lui Pintea şi a fîrtaţilor lui, care era ceva mai mult decît o legendă haiducească, atîta timp cît antrenase ofiţeri ai armatei imperiale şi a dus la cucerirea prin forţă a unor redutabile cetăţi; la 1721 se ridică ţăranii din Dobra de Hunedoara, izgonind trupele austriece; în 1727 ţăranii din Abrud ocupă primăria şi cer drepturi; după numai trei ani, în 1730, izbucneşte o răscoală în Trascău, ţăranii incendiind castelul nobilului Toroszkai; o mare agitaţie, drapată în solicitări de ordin religios, produce călugărul Visarion Sărai în comitatele Hunedoara şi Sibiu, la anul 1735; o altă mişcare, mai amplă, a avut loc în Munţii Apuseni, în anii 1759-1761, şi a fost inspirată şi condusă de călugărul Sofronie, pentru ca în 1763 bătrînul ţăran din Bistriţa Tănase Tudora să se ridice şi el împotriva blestematei „uniri” religioase cu Roma, sfîrşind în chip tragic, prin tragerea pe roată. După cum se vede, Transilvania Secolului al

În urma celor două vizite, viitorul împărat scria: „Aceşti bieţi supuşi valahi, care sînt incontestabil cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori din Transilvania, sînt totuşi aşa de chinuiţi şi copleşiţi de nedreptăţi din partea tuturor, fie unguri, fie saşi, încît trebuie să recunoaştem că soarta lor este cu totul vrednică de milă şi e de mirare că mai există atîţia oameni dintre aceştia şi că nu au fugit“. În Arhivele de Război ale Vienei am consultat chiar un memoriu, aflat pe microfilme şi în Arhivele Statului din Bucureşti, întocmit de căpitanul Egermann, participant la înăbuşirea răscoalei de la 1784, memoriu în care sînt compătimiţi românii transilvăneni care se refugiau în păduri şi se hrăneau cu mălai din coajă de stejar, căpitanul propunînd „să fie scos din starea de sclavie de pînă acum valahul îngrozitor de oprimat“.

Aşa după cum reiese din ultimatumul adresat la 11 noiembrie 1784 de ţăranii răsculaţi către nobilii refugiaţi în Deva, este vorba despre următorul program politic: desfiinţarea nobilimii; fiecare nobil să trăiască din slujba îndeplinită şi să plătească impozite ca şi poporul de rînd; pămînturile nobililor să fie împărţite etc. Era un veritabil program de reforme, urmărind emanciparea ţărănimii române faţă de servituțile apăsătoare dar şi o platformă cu caracter naţional, după unele surse istorice Horea gîndindu-se chiar la unirea Transilvaniei cu Principatele Române, ceea ce se explică şi prin celebra efigie a comandantului, deasupra căreia stă scris „Horia Rex Daciae“ – batjocoritoare la origine, fiind scrisă de opresori, formula a fost însă preluată de poporul român în accepţia sa reală.

Răscoala, practic, a durat de la 28 octombrie 1784 – cînd Crişan a vorbit în numele lui Horea în faţa ţăranilor din Zarand şi a moţilor adunaţi la tîrgul de la Brad – pînă la 7 decembrie, cînd insurgenţii au fost înfrînţi în lupta de la Mihăileni, după numai o săptămînă Horea dictînd încetarea luptelor şi întoarcerea ţăranilor pe la vetrele lor. Atît desfăşurarea mişcării propriu-zise, cît şi prinderea căpeteniilor sînt fapte şi evenimente deacum binecunoscute. Reţine atenţia, în mod deosebit, caracterul extraordinar de sîngeros al reprimării răscoalei, valul de execuţii, care a culminat cu frîngerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, fiind una dintre cele mai cumplite barbarii ale întregului veac european. La „dosarul“ Horea, atît de bogat şi zguduitor, poate fi inserată şi cea de-a doua scrisoare a publicistului şi

Sîngerează slovele-n tăiere Întomnate nostalgii îmbraci Și sînt toate, toate la vedere Moare, însă, Țara… și tu taci? Să nu uiți! Va fi Înviere! Însă tu… O umbră... doar părere.

Liviu ZANFIRESCU

umanistului francez Jacques Pierre Brissot, viitor fruntaş girodin al Revoluţiei Franceze, scrisoare adresată împăratului. Adresîndu-i-se de la egal la egal, Brissot îl judecă aspru pe cel care ridicase iluminismul la rang de politică de stat în întreg imperiul, dar care a luat hotărîrea de anchetare şi pedepsire exemplară a aceluia pe care îl primise în audienţă de atîtea ori, amăgindu-1 cu promisiuni deşarte pentru conaţionalii săi. Brissot scrie, sub influenţa ideilor rousseauiste ale epocii: „Un singur om poate pricinui nenorocirea a milioane de oameni, fără să fie copleşit de remuşcări! (...) Vreau să fiu primul care pe cenuşa lor să ceară socoteală pentru această cenuşă. Este de datoria mea şi am dreptul s-o fac. Căci, întrucît poporul nu mai are apărător, este de datoria filosofului să vegheze asupra magistraţilor poporului, să le lumineze judecăţile, să caute să cunoască dacă cei în care lovesc merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. A ta, principe, este să asculţi plîngerea mea (...). Vreau să fiu cel dintîi care apără şi mai departe cauza valahilor căzuţi jertfă forţei în această răscoală, şi, o repet, ei au dreptul a se răscula, atîta vreme cît sînt robi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru că-şi exercită acest drept, înseamnă a-i pedepsi pentru că sînt oameni“.

Consider că nu întîmplător, în suita impresionantă de mărturii şi ecouri europene ale răscoalei, numeroase au fost de provenienţă franceză. La numai patru ani de la executarea lui Horea, atunci cînd numele lui era pe toate buzele, cînd flacăra revoltei antifeudale aprinse de el dobîndea contururi tot mai clare, în Franţa se pîrguiau acele „fructe ale mîniei” ce aveau să ducă la Marea Revoluţie începută la 14 iulie 1789. În broşura „Scurtă istorie a răscoalei din Transilvania“, publicată în limba germană la Strasbourg, în 1785, se scria, în mod vizionar, că „Europa stă în faţa unei mari schimbări, care mocneşte încă sub cenuşă“. Şi, ca un amănunt de anecdotică istorică, dar nu numai, este bine să ne amintim că boneta frigiană a revoluţionarilor francezi era inspirată de cuşma lui Horea al nostru!

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Recent am citit o știre conform

căreia Raed Arafat a declarat că testarea elevilor pentru detectarea virusului Covid-19, prin teste din salivă, trebuie să fie făcută de cadrele didactice. În primă fază am crezut că nu citesc bine. Apoi am realizat că declarația era redată întocmai. Mărturisesc că m-a mirat raționamentul şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, fiindcă ar trebui să știe

Supliment al Revistei România Mare Detaliile fac diferența Vă vor lua și pămîntul de sub talpă!

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

mai bine decît noi, românii de rînd, ce presupune o asemenea testare și, prin urmare, nu ar fi trebuit să neglijeze detaliile extrem de importante ale acestei activități. Este evident faptul că Arafat a dat acest ordin fără să ia în calcul faptul că un cadru didactic nu este specializat în acest domeniu, prin urmare nu are cunoștiințele și nici dexteritatea necesare pentru a executa această testare repede, eficient și în condiții de siguranță.

(continuare în pag. 23) n m EDITORIAL

ETICHETA

Joi, 28 octombrie, am aflat cu tristețe că scriitorul și colonelul de contrainformații militare Pavel Coruț a murit la vîrsta de 72 de ani. Propoziția care dă titlul acestui articol a fost rostită pentru prima dată de unul dintre personajele seriei „Octogonul”, care mi-a încîntat tinerețea, la fel cum Winnetou mi-a bucurat copilăria. Acesta îl averiza astfel pe protagonistul seriei, Petre Varain, în legătură cu destinul care ni se pregătea nouă, românilor, în anii ʼ90, cînd Pavel Coruț își scria romanele. Constat cu regret faptul că avertismentele scriitorului, de la care

eu am avut foarte multe de învățat, au ajuns să se împlinească, la fel ca și avertismentele unei personalități copleșitoare a aceleași perioade istorice, Corneliu Vadim Tudor.

După ce, în decurs de 30 de ani, economia românească – care producea orice, de la ace, la tancuri – a fost dezmembrată și vîndută la bucată, după ce s-au vîndut bogățiile solului și subsolului, pămîntul agricol a fost dat pe nimic marilor corporații internaționale.

(continuare în pag. a 22-a)

mArIUS mArIn

In memoriam – Dan Alexandru Tano

Nu l-am cunoscut pe regretatul ziarist și scriitor Dan Alexandru Tano, unul dintre cei mai informați, obiectivi și curajoși editorialiști din presa ultimilor ani, și n-am apucat să citesc vreuna dintre cărțile sale. De altfel, nici nu știam că e scriitor. Dar, după combativitatea, siguranța cu care ținea condeiul în mînă și grija pentru acuratețea Limbii Române, bănuiam că e tînăr și are timp să se apuce și de literatură. Îl citeam pe Dan Alexandru Tano, fără să-l fi cunoscut personal. Cum este cazul cu Dragoș Dumitriu, perechea și congenerul său. De cîte ori îmi parvenea Revista ,,România Mare”, primul act reflex era să-mi arunc privirea pe prima pagină, unde, stînga-sus, tronează un medalion color cu Vadim Tudor , zîmbitor, tînăr și ferice, care mai enunță un panseu din producția sa atît de bogată. Dedesubt, fotografia ca de buletin, cu ochelari și început de chelie, a lui Dragoș Dumitriu, recomandînd cititorilor ultimul său editorial. În continuare, privirea îmi ,,baleia” spre sud-est, unde era musai să găsesc începutul și semnătura autografă a lui Tano, care se afla la datorie și el cu un editorial. Caz destul de rar în presa noastră, invadată de propagandiști, plătiți cu bucata, și de acoperiți, cu Bacalaureatul luat la Hodivoaia, care i-au sugrumat pe ziariștii adevărați, deștepți și de bun-simț. Ceremonialul se încheia cu deschiderea revistei la pagina a zecea, unde trebuia să fiu și eu prezent. Și, fiindcă eram, treceam la lectura celor două editoriale, mulțumit că în multe aspecte aveam aceleași opinii. De multe ori, mă întrebam: dom’le, unde am mai citit eu opiniile astea? Pe Tano nu-l cunoșteam, să zici că le auzisem de la el. Iar cu Dragoș nu mai vorbisem ă-hă!, de mulți ani. Pe urmă, m-am prins: ideile lor, privitoare la soarta Europei, pornirile vindicative ale Americii imperialiste și, mai ales, soarta tragică a României, condusă de niște ticăloși, lăsați de capul lor de un popor inconștient și fără personalitate, se regăseau, sub o formă sau alta, în toate articolele publicate în revistă. Ce mai încoa’ și-n colo, eram tustrei vadimiști incurabili. După ce-i citeam pe Tano și pe Dumitriu, mă simțeam ca atunci cînd, într-un cerc de doamne și domnițe, îți aprinzi aferat țigara, bagi ,,Ronsonul” în buzunarul vestei și îl pipăi, să te asiguri că nu ți-a scăpat pe jos. Dar, cel mai important este momentul cînd doamnele, urmărind mișcarea mîinii, descoperă pe inelar o podoabă de platină, înnobilată cu un rubin ca o picătură de sînge, iar tu te ridici pe vîrfuri, mulțumit și plin de importanță.

Eu plecasem de la revistă mai demult, pe la începutul anului 2000, iar Dan Alexandru Tano începuse să publice aici tîrziu, prin 2016, pare-mi-se, în special chestiuni de politică externă, domeniu în care se mișca lejer și emitea opinii competente. Veneam din generații diferite și aș fi vrut să fac analize ca el, măcar că era mai tînăr. Articolele lui relevau imbecilitatea și slugărnicia politicienilor noștri, niște lepădături, care, de 30 de ani, de la Iliescu la Iohannis, favorizaseră jefuirea României, o țară fără noroc, de către hoții autohtoni și cei străini, o îngenuncheaseră și o puseseră în brațele Americii și ale Europei nord-atlantice. Pot dovedi oricînd admirația mea pentru Dan Alexandru Tano cu caietul meu cu scoarțe roșii, ca de condică, pe care sînt ștanțate cuvintele cu caracter publicitar: ,,NUROFEN pentru copii, 2011”.

(continuare în pag. 23)

PAUL SUDITU

Un om, o via Þ ă, o epocă Circul regal (II)

motto: „Românul e cel mai exagerat latin“ –VlCTor EFTImIU

După care, imediat, Mihai a șters-o pe undeva, prin provincie, să-și pună la adăpost augusta viață, în timp ce trupele sovietice intrau nestingherite în Cetatea abandonată, iar bravul oștean Antonescu lua drumul de surghiun al Moscovei. Atunci a început calvarul cel grozav al Poporului Român. Nu numai că Mihai n-a protestat în fața samavolniciilor rusești, dar a participat la ospățul fiarei însetate de sînge, imaginea lui apărînd pe la mai toate recepțiile date în onoarea Armatei Roșii, pe la mai toate festivitățile și defilările de trupe.

Atunci, ca semn al caracterului abject al politicii, Stalin l-a decorat pe Mihai cu cel mai înalt ordin sovietic, „Pobeda“ („Victoria“), mituindu-l și cu două avioane cadou, iar Mihai l-a proclamat pe Stalin „Cetățean de Onoare al României“. Am dinainte o Ediție Specială Populară a ziarului „Era Nouă“ din 23 august 1947. Pe pagina I sînt portretele lui Mihai și Stalin, iar dedesubt fotografia generalului-colonel al armatelor de tancuri, I. Z. Susaikov. Între timp, se consumase și marea tragedie a asasinării Mareșalului Antonescu, pe traseul căreia întîlnim de două ori figura de molie bătrînă a acestui nefericit de Mihai: o dată cînd l-a arestat, în august 1944, iar a doua oară cînd i-a refuzat cererea de grațiere, în mai 1946.

Aș vrea să mă crezi, iubite cititorule, că fac reale eforturi de a găsi, în cei mai bine de 7 ani de domnie a lui Mihai, o singură pagină luminoasă, dar îmi este imposibil. Individul era deficitar mintal, fără personalitate, crescut într-o iluzie eroică (Mare Voievod de Alba Iulia, străjerie, expediții juvenile etc.) – dar atunci cînd s-a aflat în miezul unor evenimente cruciale, actele lui au fost primejdioase pentru țară: a fost o cîrpă în fața lui Hitler și Stalin, dar s-a purtat ca un călău exact cu cine nu trebuia, cu Mareșalul Antonescu, pe care l-a dat pradă rușilor. Dar, dacă la politică nu s-a priceput, fiți convinși că l-a dus mintea la cele mai venale afaceri, în reaua tradiție a tatălui său, regele-aventurier și vămuitor de prostituate, Carol al II-lea. La inventarul din decembrie 1947, averea familiei regale însuma: 136.993 hectare de pădure;

ETICHETA

15.190 hectare de teren arabil; 29 de palate și castele, cu 1.081 de camere; 39 de clădiri rurale, cu 231 de camere; 75 de clădiri urbane, cu 1.784 de camere; 9 case de vînătoare, cu 58 de camere; 7 cabane de turism, cu 30 de camere; 5 întreprinderi industriale; mai multe avioane, yahturi și automobile; picturi, sculpturi, covoare, alte obiecte de artă și bijuterii, în valoare de peste 175.000.000 de lei; aproape 4 milioane de acțiuni la diferite întreprinderi industriale și bănci din țară, în valoare de peste 3,5 miliarde de lei; un număr impresionant de acțiuni la diverse proprietăți din Franța, Italia, Elveția, Anglia și din alte țări. De unde veneau toate aceste averi fabuloase, din moment ce Carol I sosise în țară cu o servietă minusculă, ca de medic? Este de la sine înțeles de ce întregul Popor Român a răsuflat ușurat atunci cînd a fost abolită monarhia și ridicolul personaj s-a trezit azvîrlit de Istorie peste bord. Cu prilejul vizitei sale recente, a fost răspîndită prin mulțime o fițuică intitulată „România viitoare“, în care un fost escroc din anturajul lui se jură pe mamă că Mihai a plecat, în ianuarie 1948, sărac lipit. Ăștia chiar ne cred proști de-a binelea. Astăzi, această fosilă, pe care o credeam mai mult în lumea umbrelor decît pe fața pămîntului, dă tîrcoale iarăși României. Rezervele îi sînt pe sfîrșite, are 5 fete de întreținut, cu niște nemțălăi de gineri și nepoți în suită. Rîsul lumii este altul: șoferul de pe Mercedesul princiar, argintat și cu telefon la bord, pus la dispoziția lui Mihai (de către cine?) nu era altul decît fiul lui... Chivu Stoica! Acesta s-a îndeletnicit timp de vreo 30 de ani cu cea mai acerbă bișnițăraie între Europa și S.U.A., ba chiar se pare că a mediat o escrocare de cîteva mii de dolari a Companiei Aviatice PANAM de către fostul șef evreu al Spațiului Locativ pe București. Se mai zice despre el că a fost tot timpul omul Securității, trecea prin vamă și prin graniță ca Adrian Severin prin școala primară de la Stîna din Vale, pentru ca acum, surpriză, să îmbrace livreaua și să deschidă portiera acelui rege infantil, pe care l-au răsturnat taică-său și echipa lui de kominterniști, în decembrie 1947. Și să nu crezi în blesteme? Și să nu faci crampe la stomac de atîta rîs? Întreaga camarilă e formată numai din evrei, în frunte cu celebra agitatoare din Geneva, Nicoleta

Vă vor lua și pămîntul de sub talpă!

(urmare din pag. 21)

La momentul respectiv, și eu, asemenea multor români, credeam că nu există nici un pericol de înstrăinare, că vor avea dreptul de a exporta toate cele produse și, dacă nu vor face asta, le vor putea stabili prețurile după bunul lor plac punîndu-ne pe noi să plătim pîinea făcută din grîul nostru, cu bani grei așa cum plătim și benzina produsă din propriul nostru petrol.

Am ajuns în situația de a nu mai avea combinate de porcine care să producă carnea necesară hrănirii populației, cele cîteva existente fiind refăcute și deținute de către companii private, unele românești, care astfel asigură hrana românilor. Nu mai producem nimic, iar ponderea capitalului românesc în economie este de doar 48%, față de 52%, cît are capitalul străin. Nu e alarmant, dar este grav faptul că statul român nu mai deține în proprietate lucruri esențiale ca telecomunicațiile sau petrolul. E foarte greu să recuperezi acest handicap pentru a-ți permite să controlezi prețurile la benzină, la energie electrică ori la gaz, ale căror creșteri se reflectă imediat în prețurile celorlalte produse. Ar trebui ca statul sau firmele românești să producă lucrurile de bază pentru traiul românilor, avînd, astfel, controlul asupra lor. Dacă statul nu este capabil să conducă firme de producție,

atunci ar trebui să înlesnească producătorilor particulari dezvoltarea unor afaceri în agricultură, creșterea animalelor, abatoarelor, pisciculturii etc. Există o Lege a pisciculturii, ce are ca scop privatizarea heleșteelor și a fermelor piscicole pentru refacerea producției de pește care, în urmă cu 30 de ani, era una extrem de importantă în România. O lege care a fost interpretată de unii drept una prin care se vor vinde străinilor Marea Neagră, lacurile și rîurile. Firește că, dacă îți dai silința să citești Proiectul de Lege, îți vei da seama ușor că nu e vorba despre așa ceva, dar pe internet informația trunchiată a provocat valuri printre cei care nu se mai obosesc să citească și să intre în profunzimea lucrurilor.

Un alt produs alimentar de calitate produs la noi este mierea. România ocupă un loc fruntaș în acest domeniu în Uniunea Europeană, alături de Spania, Ungaria, Germania, Italia, Grecia, Franța și Polonia. Mai puțin plăcut este faptul că mierea autohtonă este uneori amestecată cu mierea produsă de chinezi, care ocupă locul 1 în lume, dar ale căror produse nu sînt de o calitate extraordinară.

Desigur, veți spune că, în țările cu puternice comunități românești, există magazine și uneori chiar restaurante ce vînd produse alimentare românești. Este adevărat, dar acestea sînt cunoscute mai ales de către românii din comunitățile respective și mai puțin de

Franck – iar asta mi-a transmis-o un cunoscut ziarist american de origine română, Nicolae Baciu, autorul cărții „Yalta și crucificarea României“. Evreii îi dau brînci în scenă ridicolei epave. Ei întrețin haosul în România, așa după cum, bunăoară, vor să-l instaureze și în Germania. Iar recenta criză de guvern (demisia ministrului de Externe mason H.D. Genscher, după 18 ani de portofoliu!) precum și intrarea în grevă a peste 3 milioane de oameni sînt opera agențiilor de spionaj C.I.A. și Mossad, care îl pedepsesc pe cancelarul Kohl pentru îndrăzneala lui de a respinge tutela sionistă! Ce-i drept, se pare că ordinul de retragere dat de sionismul mondial coincide cu revolta surdă a unor puteri europene, în special Franța, față de rolul malefic pe care miliardarul cu vesta galbenă l-a jucat în scenariul de dezmembrare a Iugoslaviei, dar asta e o altă poveste, asupra căreia voi reveni. Vă dați seama ce jaf se va instaura în România dacă vor veni la putere evreii din Israel și din Occident, care se vor alătura evreilor deja înscăunați? Invazia lăcustelor, nu altceva!

Am privit și eu la televizor, ca tot omul, circul jenant pe care l-a făcut în țară acest cadavru viu. Pentru necunoscători, el pare un fel de Rege Lear, a pribegit prin lume 45 de ani, săracul om, cum l-a mistuit dorul de țară etc. etc. Cei care au trăit, însă, acele vremuri, sau au studiat istoria și colecțiile publicațiilor, știu bine cîtă prefăcătorie se ascunde aici, ce foame de noi averi, de răfuieli politice. Reprezentînd în aparență o garanție a unității poporului și a recunoașterii noastre internaționale – fostul rege Mihai ar putea duce la un război civil în România. Ascultați-mă cu atenție, ieșiți puțin de pe orbita amețitoare a patimilor politice și reflectați la cele ce vă spun acum: toate necazurile noastre de 2 ani și jumătate sînt floare la ureche față de apocalipsa care va începe în eventualitatea revenirii monarhiei! Va rezolva regalitatea problemele grele ale industriei și agriculturii? Va resorbi ea șomajul, inflația, criminalitatea, corupția? Cum? De unde? Deține vreo putere secretă și miraculoasă? Și cu cei peste 90% de adepți ai Republicii ce facem? Îi omorîm, sau îi scoatem în afara legii? Deși este evident pentru toată lumea că monarhia a devenit o instituție anacronică, tratată ca atare de țări ultracivilizate, ca Franța, Germania, Italia și S.U.A., o serie de diletanți ai politicii noastre interne se joacă cu focul.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 1 mai 1992)

cetățenii țării. În 15 ani, în calitate de ghid turistic, am condus nenumărați turiști spanioli sau britanici care, cu puține excepții, habar nu aveau de existența magazinelor și a restaurantelor românești în țara lor.

Noi nu mai sîntem prezenți pe piețele externe cu aproape nimic, astfel încît europenii habar nu au de capacitățile noastre productive. Autoturismele Dacia sînt vîndute sub umbrela Renault, iar restul lucrurilor produse aici poartă imprimate, de asemenea, mărci străine. Digi este prezent pe piața de telefonie din Spania, iar acum vrea să intre în Portugalia, după ce a fost obligat să părăsească Ungaria, iar E-mag s-a extins din 2019 în țările din Europa Centrală. Este prea puțin față de ceea ce putem noi produce și vinde. Statul ar trebui să susțină companiile, ajutîndu-le să pătrundă pe piețele europene și mondiale, pentru că doar vînzînd produse finite poți face cunsocut renumele țării, nu importînd mai mult decît exporți.

Ținînd cont de faptul că, în ultimii 30 de ani, guvernele noastre au fost unele incompetente, care au gospodărit groaznic țara, distrugînd economia, ar trebui ca, peste patru ani, să ajungă la putere un partid format din oameni capabili să repornească producția de bunuri, exportul și să gospodărească cu simț de răspundere România. Pentru ca acest lucru să se întîmple este necesar ca toți cetățenii cu drept de vot să iasă masiv la urne.

Altfel, ni se va lua nu doar pămîntul de sub talpă, ci și aerul pe care îl respirăm.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

In memoriam – Dan Alexandru Tano

(urmare din pag. 21)

După obiceiul dobîndit în liceu, să păstrez cuvinte, expresii și tot felul de citate din lecturile mele, și am cîteva caiete doldora cu astfel de însemnări; și condica aceasta este plină, să fie acolo, poate mă apuc vreodată de literatură. Fiecare pagină este ca o fișă de lectură. Dar, tot în acest caiet am lipit și cîteva fragmente din unele articole de-ale lui Dan Alexandru Tano și Dragoș Dumitriu, de departe cei mai buni editorialiști ai momentului, care mi-au plăcut cel mai mult. Închipuiți-vă, cînd atîția pseudoziariști se lasă mînjiți să scrie împotriva țării lor, Tano și Dragoș Dumitriu, luînd lumină de la mentorul lor, Vadim Tudor, au ales să-și facă viața grea scriind despre tragedia Poporului Român. Citez: ,,Ce trebuie să învețe românul de aici? Că Ludovic Orban, Iohannis, Blaga, Băsescu și încă o serie de inși au trădat și furat acest neam...”. Sau: ,,Este clar pentru mulți că o alianță solidă de gen MoscovaBerlin strică planurile americanilor în ceea ce privește forța economică și militară a Europei. Realizați ce s-ar întîmpla dacă Rusia și Germania ar face o alianță politică și militară «pe bune»? Ar fi de neînvins, pentru că la această Axă s-ar adăuga, în proporție de 90%, și Beijingul...”.

Toți oamenii au premoniția propriei morți sau a altora apropiați. Unii chiar a marilor evenimente. Un vis, o amintire neașteptată, cîteva vorbe mai importante, o schimbare de atitudine într-un domeniu în care totul părea bătut în cuie, sau cînd cazi pe gînduri. La un moment dat, intervine ceva care trece neobservat pentru cei din jur, dar omul ales să facă pasul hotărîtor o simte. Și se împacă cu soarta. Simte că i-a venit sorocul să facă marea călătorie și să plătească ultima vamă. S-a săturat să mai trăiască, ori s-a plictisit de viață. Își încheie ultimele socoteli, satisface ultimele dorințe pentru

urmași și se predă în mîinile destinului. Unii se duc la preot să-și facă mărturisirile de pe urmă. Alții lasă cuvinte de adio în propriul jurnal sau îmbîrligă în așa hal mesajul, că, ani în șir, urmașii se chinuie să-i dezlege tîlcul. Alții compun strofele de pe urmă sau pun pe portativ ultimele note. Celor fără har le e de ajuns doar că au dat patriei fii sau au sădit măcar un copac.

Internat în spital de Covid, Tano depășise faza critică a bolii, mergea spre înzdrăvenire și spera să fie externat într-o zi, două. În acele momente, a pus mîna pe condei și a așternut cîteva rînduri care au apărut în Revista ,,România Mare” imediat. De ce a făcut el gestul acesta? Pentru prietenii de acolo, că se va întoarce? Sau pentru a da un semnal, semnalul plecării? Avea premoniția aceasta funebră? Pentru mine, textul se arată a fi de un tragism sfîșietor, cum numai un suflet ales o poate face și cum numai în marile cărți ale lumii mai putem întîlni. Ca în ,,Miorița”: ,,Și de-o fi să mor...”. Citez din testamentul artistic lăsat de Tano: ,,Știam că mi se va întîmpla și mie. Că era doar o chestiune de timp pînă cînd ne vom cunoaște intens, pînă la ultima celulă. După cîteva alarme false, în vara ce tocmai s-a încheiat, de data asta, a venit țintit, decis și poate mult prea violent (...) Am ajuns la spital. Am primit asigurări că, în cîteva zile, voi fi mai bine, că tusea se va ameliora...”. Executorul testamentar al păstorului moldovean este miorița cu blana neagră (lae), prevestitoarea funestului destin. La Tano, criminalul Bogza, ca în romanul ,,Baltagul”, a fost acea doctoriță probabil stagiară, dar cu sufletul ca de harpie, care l-a legat de pat, l-a intubat cu de-a sila și l-a dat gata. Bietul Tano, am aflat, se ruga cu ultimele puteri, ,,Vă rog, nu mă intubați!...”. Dar bestia, cu ochii holbați se urcase pe el și mîrîia: ,,Trebuie să te intubăm! Așa e protocolul stabilit de Arafat!”... Bine cel puțin că Dragoș Dumitriu e mai bine, încă sub tratament. Norocul lui, ne spune soția, e că n-a

Detaliile fac diferența

(urmare din pag. 21)

În plus, timpul alocat testării elevilor este același dedicat orelor de studiu, astfel că, pentru o clasă de 25 de copii, sînt necesare cel puțin 60 de minute pentru testare. Spun cel puțin fiindcă vorbim de următoarele etape: dezambalarea testului, recoltarea propriuzisă, așezarea sputei pe suprafața de testare, notarea acesteia cu numele elevului și asteptarea rezultatului. În total, aproximativ trei minute pentru fiecare elev.

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este: în ce loc se va desfășura testarea și unde vor așeza cadrele didactice testele propriu-zise? Pe catedră, printre obiectele necesare procesului de învățare sau pe o masă special adusă în acest scop? Ei bine, Arafat a omis să ne lămurească. Ce se va întîmpla dacă un copil va scăpa recipientul cu saliva presupus infectată pe mîna cadrului didactic sau pe jos? Vor primi profesorii mănuși de unică folosință? Nu știm nici asta. Apoi, sălile de clasă vor fi dotate cu coșuri de gunoi speciale pentru aruncarea deșeurilor rezultate din această activitate? Cine le livrează și unde se va arunca conținutul contaminat? Îl vom evacua pe calea obișnuită, împreună cu restul gunoiului și împrăștiem virusul, combinîndu-l chiar cu alte variante pentru ca apoi să dăm vina pe nevaccinați, așa cum altădată erau de vină chiaburii și burghezii?

Mai rămîne de aflat cum vor recupera copiii orele pierdute. Este mai importantă testarea – pe care, conform Constitutiei, trebuia s-o efectueze statul român cu personal autorizat – decît lecțiile copiilor? Serios? Adică tot anul s-a renunțat cu bună știință la testarea masivă a adulților, pentru a fi descoperiți și, mai ales, tratați la timp cu medicamente cei bolnavi de COVID, evitîndu-se morți inutile, iar acum ne-a apucat grija de testarea elevilor? Apropo, Arafat declară că medicamentele antivirale sînt toxice, și, de aceea, nu sînt comercializate, lui păsîndu-i de ficații

noștri. Probabil, pentru că atunci cînd ni-i mănîncă sînt deteriorați de medicamente și răi la gust!

Ei bine, cert este că nu a oferit lămuriri legate de aspectele menționate. Arafat s-a comportat exact ca un faraon-șef de piramidă, care le-a poruncit sclavilor să execute ordinele, fără să ceară explicații. Același comportament superficial în luarea deciziilor îl găsim la toată clasa politică actuală care, atunci cînd primește dispoziții de la Bruxelles, spre exemplu, le pune în practică fără să particularizeze lucrurile.

Detaliile sînt extrem de importante, pentru că de ele depinde reușita unei activități, motiv pentru care nu pot fi lăsate la voia întîmplării. Exceptînd, desigur, politicienii români, care se comportă ca celebrul Dorel din reclamele la cognac: fac lucrurile după ureche, pe sistemul „dă-i, să meargă”.

Exemple de decizii luate fără grija la detalii avem doar în ultimii doi ani de pandemie, cînd absolut toate hotărîrile, toate ordonanțele de guvern date, au fost desființate de Curtea Constituțională ca fiind neconforme cu Constituția și legile în vigoare. Dacă băieții aștia care ne conduc ar fi ținut cont de detalii, ar fi scris acele acte normative în așa fel încît să fie neatacabile. Dacă aceiași „politicieni responsabili” care ne conduc ar fi fost atenți la detalii, din martie pînă în septembrie a.c., nu am fi avut acum mii de morți, ci un procent de oameni care au trecut prin boală vindecînduse cu medicamentația corespunzătoare, și de asemenea un număr mult mai mare de vaccinați. Este firesc ca, atunci cînd poporul vede că cei care îl guvernează se comportă responsabil, are încredere în ei și le urmează sfaturile. Însă cînd vede niște iresponsabili incompetenți la guvernare se apără și el cum poate.

Sper din suflet ca peste trei ani toți diletanții, toți „Doreii” și șefii de piramidă să își găsească altceva de făcut, iar noi să-i înlocuim cu niște oameni competenți, pentru care lucrul temeinic și grija la detalii să fie primordiale.

ajuns la ATI, o prelungire în timp a camerelor de gazare de cumplită amintire. Nu demult, nefericitul nostru coleg își încheia un articol cu regretul că nu va înțelege niciodată cum a fost posibil ca un om sănătos și puternic ca un taur, care, cînd se ducea la mare, înota zilnic 1015 km în larg, să moară de inimă? Aluzia era la Vadim Tudor care, ca atîția alți patrioți de ieri și de azi, a avut parte de un sfîrșit tragic. După opinia parapsihologilor, nu mai e de bonton să-ți lichidezi rivalii cu metode învechite, glonțul sau șbilțul. În zilele noastre, la mare căutare sînt substanțele care, picurate în cafea sau pe cartofii prăjiți, provoacă o moarte naturală, care nu poate fi dibuită de nici un laborator – infarct, atac cerebral, blocaj renal, cancer galopant. Dar, aceasta era situația pînă în vara anului trecut. Acum, de cînd pangolinul a halit liliacul din Wuhan, lucrurile s-au schimbat. Cum faci pe nebunul și ți-o iei în cap cu drepturile omului și cu democrația, cum se supără stăpînirea și te trezești luat pe sus de jandarmi, care te leagă de un pat la ATI, și Covid îți vor scrie doctorii pe cruce. Indiferent dacă erai nevaccinat sau vaccinat ca o sită de strecurat supa cu găluști. De aceea, zic și eu ca regretatul nostru coleg

Tano: nu voi înțelege niciodată cine a aranjat lucrurile ca blestematul ăsta de virus să dea buzna și în redacția unei publicații combative și cu un caracter naționalist atît de ferm.

NOTA REDACȚIEI:

Așa stăteau lucrurile cînd autorul, Paul Suditu, a scris acest text, dedicat memoriei lui Dan Alexandru Tano. În ziua în care pregăteam revista pentru tipografie, am primit teribila veste a morții lui Dragoș Dumitriu, editorialist și publicist de mare anvergură, coleg și prieten cu cel dispărut cu o lună în urmă. Ca într-un joc ciudat al sorții, inimile lor au încetat să bată într-o zi de sîmbătă și la aceeași oră. Acum sînt într-o lume mai bună și mai dreaptă, așa cum amîndoi și-ar fi dorit să fie și pe acest pămînt. Dumnezeu să-i ierte și să-i primească în împărăția Sa, de pace și lumină!

Tradiții

În cadrul acestor Considerații generale asupra patrimoniului etno-folcloric național ne vom apleca în detaliu asupra obiceiurilor, tradițiilor, sărbătorilor, portului, legendelor și superstițiilor, cît și asupra obiectelor gospodărești și a tehnicii populare. Vom discuta următoarele zone etnografice: Maramureș, Oltenia, Moldova, Banat, Muntenia, Crișana, Dobrogea, Transilvania.

Maramureș (1)

Pentru a putea da curs acestor sărbători, tradiții și obiceiuri la care se poartă costumul popular, se cîntă cîntece, se spun povești, snoave și ghicitori, legende și se folosesc unelte și obiecte gospodărești sau măștile care acompaniază jocurile populare sau colindele, vom începe prin a povesti în detaliu despre Anul Nou. Sărbătoarea Anului Nou este o sărbătoare ciclică, o trecere peste prag. Cele 12 zile care încep pe 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie reprezintă o chintesență a celor 12 luni care urmează. Vorbim de o îngemănare de vechi și nou, cunoscut și necunocut, prezent și viitor. Sărbătorile sînt trecerea peste pragul anului. În timpul lor se întîmplă acte rituale și ceremoniale. Greu de diferențiat cît e ritual și cît e ceremonial, fiindcă fenomenele folclorice sînt în general globale. Ceea ce e sigur e că în timpul celor 12 zile nu este ceva cotidian. Ce se întîmplă, de fapt? Întîi, căutăm prin divinație să vedem cum va fi anul ce vine. Atunci facem calendarul de ceapă să vedem cum va fi anul agricol, sau fetele caută să vadă cum o să se mărite și unde le vor fi drăguții. Este, deci, primul lucru pe care oamenii îl fac în această perioadă pentru a-și da seama cum trebuie să treacă din trecut în viitor, cum, în acest prezent, trebuie să hotărască asupra viitorului. (va urma)

nICU mArIUS mArIn, antreprenor HorECA

covi D-19 pe mapamon D

Pfizer a schimbat formula vaccinului Covid pentru copii

Producătorul de vaccinuri Covid pe bază de ARN mesager, Pfizer BioNTech, a adăugat în dozele destinate inoculării copiilor între 5 și 11 ani un ingredient nou, menit a stabiliza persoanele care suferă un atac de cord. Aceasta, după ce Pfizer recunoscuse ca efect secundar la tinerii între 12 și 16 ani, în special de sex masculin, miocardita și pericardita, după înmulțirea unor astfel de cazuri în rîndul populației tinere vaccinate, soldate inclusiv cu decese.

În documentul eliberat de FDA prin care se dă aprobare pentru uz de urgență (EUA) pentru vaccinul Covid de la Pfizer BioNTech este menționat un ingredient care a fost adăugat doar în dozele ce vor fi administrate copiilor între 5 și 11 ani. Este vorba de tromethamină, o substanță care stabilizează persoanele ce suferă un atac de cord și care este

folosită în prevenția problemelor de aciditate a sîngelui. Problema este că acest ingredient trebuie administrat intravenos, nu intramuscular, cum este injectat vaccinul Covid. Totodată, tromethamina trebuie administrată sub supraveghere medicală pe o anumită perioadă de timp, mai ales cînd este vorba de copii.

Formula vaccinului

,,Pentru a pune la dispoziție un vaccin cu un profil de stabilitate îmbunătățit, vaccinul Covid de la Pfizer BioNTech destinat copiilor cu vîrste cuprinse între 5 și 11 ani utilizează soluție tampon de tromethamină (Tris) în loc de soluție salină tamponată cu fosfat (PBS), așa cum se folosea în formula anterioară, și exclude clorura de sodiu și clorura de potasiu. Flacoanele ambalate cu noua formulă se păstrează congelate la temperaturi cuprinse între -90°C și - 60°C. Flacoanele

Directorul executiv al companiei Bayer:

Vaccinurile cu ARNm sînt terapie celulară și genică

Președintele diviziei farmaceutice a companiei Bayer a declarat în fața experților internaționali, în timpul unei conferințe globaliste pe teme de sănătate, că vaccinurile cu ARNm COVID-19 sînt, într-adevăr, ,,terapie celulară și genetică”, comercializate ca ,,vaccinuri” pentru a fi pe placul publicului, potrivit

LifeSite News

Stefan Oelrich, președintele diviziei farmaceutice a companiei Bayer, a făcut aceste comentarii în cadrul Summitului Mondial al Sănătății din acest an, care a avut loc la Berlin în perioada 24-26 octombrie și a găzduit 6.000 de persoane din 120 de țări. Oelrich le-a spus colegilor săi ,,experți” internaționali din mediul academic, politic și din sectorul privat că noile ,,vaccinuri” COVID cu ARNm sînt, de fapt, ,,terapie celulară și genetică”, care ar fi fost altfel respinse de public dacă nu ar fi existat o pandemie și o comercializare favorabilă. ,,Facem cu adevărat acest salt pentru a impulsiona inovația – noi, ca și companie, Bayer – în terapiile celulare și genetice... în cele din urmă, vaccinurile cu ARNm sînt un exemplu pentru această terapie celulară și genetică. Întotdeauna îmi place să spun: dacă am fi făcut un sondaj în urmă cu doi ani în rîndul publicului, cu întrebarea Ați fi dispus să luați o terapie genică sau celulară și să o injectați în corpul dumneavoastră? – probabil că am fi avut o rată de refuz de 95%”, a declarat Oelrich. ,,Succesele noastre din aceste 18 luni (durata pandemiei COVID) ar trebui să ne încurajeze să ne concentrăm pe deplin și mult mai mult asupra accesului, inovării și colaborării pentru a asigura sănătatea tuturor, mai ales că intrăm, pe lîngă tot ceea ce se întîmplă, într-o nouă eră a științei – multă lume vorbește despre Revoluția Bio în acest context”, a adăugat omul de afaceri.

în țările în curs de dezvoltare. ,,De asemenea, trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce este responsabil din punct de vedere social în afara Europei și să asigurăm o acțiune durabilă acolo. Ne-am angajat, anul trecut, să oferim acces la contracepție pentru încă o sută de milioane de femei din lume. Am investit 400 de milioane de euro în acest an în noi fabrici dedicate producerii de contraceptive cu acțiune îndelungată pentru femeile din țările cu venituri mici și mijlocii... Împreună cu Bill și Melinda Gates lucrăm foarte îndeaproape la inițiativele de planificare familială”, a declarat Oelrich, lăsînd să se înțeleagă că una dintre metodele de a ajunge la o lume ,,durabilă” este reducerea nașterilor și, ulterior, a populației planetei.

congelate pot fi decongelate și depozitate la frigider la o temperatură cuprinsă între 2°C și 8°C timp de pînă la 10 săptămîni”, se arată în documentul informativ al FDA, intitulat „Cerere de modificare a EUA (autorizație pentru uz de urgență) pentru vaccinulCovid al Pfizer-BioNTech, administrabil copiilor cu vîrsta cuprinsă între 5 și 11 ani” din 26 octombrie 2021.

ai utilizării pe scară largă a vaccinurilor COVID, un vaccin nou și experimental cu ARNm. Aceleași vaccinuri, care nu finalizează testele clinice pînă în 2023, au fost asociate cu milioane de leziuni și zeci de mii de decese în întreaga lume.

Aparent în concordanță cu obiectivul Bayer, WEF și al Fundației Gates de a reduce nașterile, multe dintre efectele adverse notabile ale vaccinului COVID-19 au jucat, de asemenea, un rol în reducerea nașterilor. Datele Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) raportează numeroase cazuri de nașteri de copii morți, hemoragii vaginale, nereguli ale ciclului menstrual și avorturi spontane legate de injecții.

Potrivit unui fost vicepreședinte al Pfizer, Dr. Michael Yeadon, injecțiile prezintă ,,un risc sever pentru capacitatea ta de a concepe și de a duce un copil la termen” și chiar mai rău, Yeadon spune că ,,riscurile de infertilitate sînt acte deliberate despre care cred că, oricine le face, minte pentru a le ascunde și îi defăimează pe cei care încearcă să avertizeze”. Împingînd și mai mult agenda de control al nașterilor, la începutul acestei luni, Departamentul de Stat al SUA a anunțat un cadou de 5 milioane de dolari din fondurile contribuabililor pentru programul de aprovizionare al Fondului Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA), o altă organizație legată de Gates, care ajută femeile din străinătate să aibă acces la contraceptive, medicamente care induc avortul și dispozitive de tip ,,aspirator manual cu vid” (MVA) care efectuează avortul. Obiectivele de dezvoltare durabilă ale ONU urmăresc să ,,asigure accesul universal la sănătatea sexuală și reproductivă și la drepturile reproductive”, o frazeologie folosită în mod obișnuit pentru a se referi la avort și contracepție.

Potrivit McKinsey Global Institute, ,,Revoluția Bio” este ,,o confluență a progreselor în știința biologică și dezvoltarea accelerată a calculatoarelor, a automatizării și a inteligenței artificiale care alimentează un nou val de inovație. Această revoluție biologică ar putea avea un impact semnificativ asupra economiilor și vieții noastre, de la sănătate și agricultură la bunuri de consum, energie și materiale”. Pe lîngă terapia genică și o ,,revoluție” biologică, Oelrich a menționat, de asemenea, rolul pe care compania sa îl are, alături de alte instituții și personalități proeminente, în impunerea contracepției

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Cuvintele lui Oelrich sînt un ecou al unei agende similare cu cea a faimoasei Marea Resetare, un plan socialist radical conceput de elitele globaliste, care se reunesc la Forumul Economic Mondial (WEF) de la Davos, Elveția, care ,,încearcă să apese pe butonul de resetare al economiei globale”. În anunțul inițiativei ,,Great Reset”, WEF a dat, de asemenea, credit pandemiei COVID-19 pentru că i-a pus într-o poziție avantajoasă pentru a mărșălui spre obiectivele lor revoluționare globale. ,,Blocajele COVID-19 s-ar putea să se atenueze treptat, dar anxietatea cu privire la perspectivele sociale și economice ale lumii nu face decît să se intensifice. Există motive întemeiate de îngrijorare: a început deja o recesiune economică bruscă și ne-am putea confrunta cu cea mai gravă depresiune de după anii 1930. Dar, deși acest rezultat este probabil, nu este inevitabil”, scria fondatorul WEF, Klaus Schwab, în iunie 2020. Însă, ,,o parte pozitivă a pandemiei este că a arătat cît de repede putem face schimbări radicale în stilul nostru de viață. Aproape instantaneu, criza a forțat întreprinderile și persoanele fizice să renunțe la practici considerate de mult timp ca fiind esențiale, de la călătoriile frecvente cu avionul pînă la munca la birou”. ,,Pentru a obține un rezultat mai bun, lumea trebuie să acționeze împreună și rapid pentru a moderniza toate aspectele societăților și economiilor noastre, de la educație la contracte sociale și condiții de muncă. Fiecare țară, de la Statele Unite la China, trebuie să participe și fiecare industrie, de la petrol și gaze la tehnologie, trebuie transformată. Pe scurt, avem nevoie de o «mare resetare» a capitalismului”, a subliniat Schwab.

Atît Oelrich, cît și Schwab au fost mari susținători

În încheierea declarațiilor sale, Oelrich, care ,,gîndește la nivel global”, a declarat în cadrul Summitului că sistemul global de sănătate ,,nu înseamnă doar donarea de medicamente sau oferirea de medicamente la un preț mai mic. Este, de asemenea, a fi la fața locului pentru a ajuta la punerea în practică a acestui lucru”. ,,Cred că această pandemie a deschis, de asemenea, ochii multor oameni asupra inovației într-un mod care nu era posibil înainte”, a declarat Oelrich. ,,Trebuie să ne asigurăm că toate cunoștințele care sînt create în universitățile noastre, în mediul nostru academic, sînt traduse... înainte de a ajunge în publicații excelente, acestea sînt traduse în brevete. Văd un efort comun al guvernului, care lucrează mînă în mînă cu organizațiile științifice și cu societatea civilă”.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk COnSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIOn SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

Pagină realizată de N.k