România Mare, nr. 1616

La Marea Unire

Începe să se pogoare o iarnă preacurată pe munții noștri sacri, pe ape și cîmpii de-aici, din depărtare, eu simt în nări mirosul de brazi și pîine caldă al maicii Românii iar stelele-mi par, iată, fîntîni adînci de aur de care încă nimeni nu ne-a putut fura –îmi este dor de țară, la fel cum țara însăși tînjește după orice plămadă de a sa

Aici, la împăratul în sat, cum botezată pe limba lor, Viena, țăranii din Ardeal e pace și lumină acum, doar cîteodată vin sloiuri mari de lacrimi pe Dunăre, la deal și ele nu sînt alta decît sfințite jalbe sosind cu-ntîrziere de la atîți români eu le citesc și carnea pe mine se-nfioară de cît mai pătimiră sărmanii mei bătrîni

Lucian Blaga şi Marea Unire

Poporul Român

Frumoși mai sînt românii noştri, poporu-i înțelept ca marea

prin brazii stemei trece oastea de cavaleri danubieni un fluviu fumegînd de patimi ne-a dăltuit pe chip răbdarea mai de din vale de Rovine pînă în Munții Apuseni

Poporul este tot ce mişcă şi tot ce stă în aşteptare e troița de la mormîntul Eroului Necunoscut e Miorița care-i ninge la creștet baciului o floare și voievodul peste brazdă cînd se apleacă a sărut

Înzăpezite-n veacuri sînt încă străzi și case ce agrăiesc și astăzi de toți acei bărbați ce-au pribegit zadarnic spre mîntuirea țării și s-au întors mai aprigi și mai încrîncenați toate acestea, însă, s-au spulberat deodată ca putregaiu-n focul cel purificator cînd la calenda unui înmiresmat decembrie bătuse deșteptarea și pentru-acest popor

Pe prispa Albei Iulii s-a strîns atunci o țară și-un vultur își luă zborul din cronici spre zenit un lung talaz de inimi și clopote vestise că fiii bravi ai țării pe veci s-au fost unit că patria e una și-o vom păzi cu viața oricîte-ar fi pe lume să stea în drumul ei că steaua ființei noastre va dăinui pe boltă iar noi vom fi, de-a pururi, români și pui de lei

De-aici, din burgul care ne-a cunoscut obida atîtor lacrimi fără de rost și căpătîi eu mă închin în fața eternității tale oh, zi de imn și slavă, iubirea mea dintîi tu nu începi o iarnă, ci însăși primăvara unui destin pe care ni-l știm biruitor de-aceea tot românul te binecuvîntează iar fila ta e însuși drapelul Tricolor!

CornELIU

VADIm TUDor Viena, 1 decembrie 1978

Izbucnirea primului Război Mondial a trezit în tînărul Lucian Blaga instinctul de conservare, care pînă atunci – declară el – nu-și ridicase capul în zona sa vegetativă.

La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg lansase un manifest (,,Către popoarele mele credincioase”), privind reorganizarea AustroUngariei într-o federație de șase state ,,independente” (austriac, unguresc, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean), urmînd ca Transilvania să rămînă în componența Ungariei. În aceeași zi, ,,Corpul voluntarilor transilvăneni și bucovineni”, dînd răspuns manifestului, exprimă voința românilor de a dezlipi ținuturile românești de la Austro-Ungaria și de a le uni cu România. În vremea aceea, Lucian Blaga, student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Viena, unde se înscrisese în februarie 1918, îndurînd neajunsurile stîrnite de război, bănuia destrămarea imperiului cezarocrăiesc și nutrea gînduri privind Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă.

(continuare în pag. a 3-a) r m

El e noblețea stirpei noastre țesută-n aur vechi pe iie puterea de-a privi de-a pururi, cinstit, în ochii tuturor e curățenia morală de-a fi măreți și-n vitregie poporul este datoria de-a nu ne rupe de popor

L-au biciuit cu spini tîlharii de-au sîngerat şi macii-n grîne l-au fost tîrît în vrej de flăcări la judecata de apoi iar clopotul de oase albe din turla patriei române trăgea o zi a sărbătoare și două veacuri a război Şi l-au tăiat hrisovu-n patru, și i-au înfipt jungheru-n spate făptura lui remesiană au pus-o-n furcă la răscruci tăgada, trocul și trădarea cădeau din bălțile furate l-au tras pe roată ca pe-un mire atîți procleți și eunuci Dar cum renaşte din cenuşă acvila binecuvîntată dar cum pe seceta cea mare ploua cu pîine și cu peşti pe cai răzbunători ca roua venea de fiecare dată zeița-n veci biruitoare a limbii noastre româneşti

Poporul e împărăția, în întregime şi în parte el e coconul ce se naște şi-i veteranul de război el e bărbatul și femeia îndrăgostiți pînă la moarte și e orația de nuntă pentru aceste vremuri noi

Poporul e asceza noastră ca preț suprem al libertății el ne va judeca o dată de-am fost sau n-am fost patrioți poporul este țara însăşi vibrînd în agora cetății și e destinul României pe care au vînat-o toți.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F B.B.C. comite un sacrilegiu împotriva lui Isus Christos F Balthazaru’ da cu paru’ F Preşedintele pe viaţă (şi pe moarte) al României a fost huiduit nu numai la Craiova şi Suceava, ci şi la Vaslui F U.D.M.R. -ul ne reclamă la Tom Lantoş!

PArTEA A III-A

F Ghici ghicitoarea mea: „Ce este mic şi ciufut?

Este chiar Ardei Umplut!“ F În efortul disperat de a recîştiga terenul pierdut, P.D.S.R.-ul anunţă că va inaugura o reţea de magazine pentru săraci. Abia atunci poate fi sigur acest partid că va pierde, definitiv, alegerile! Carevasăzică, avea bani, dar i-a ţinut ca să ia fața proştilor în anul electoral. Dar ce fel de „magazine“ se cuvin acelora care i-au adus pe români în stadiul, umilitor, de a fi săraci şi de a aştepta mila bomboneilor? F Aşa după cum se ştie, congresmanul american Tom Lantoş (de origine maghiară) s-a întîlnit marţi, la Bucureşti, cu liderii grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor. Postul particular Pro TV a comis o gravă eroare, afirmînd că „reprezentantul PRM n-a pierdut prilejul să se dea în spectacol“. Apoi, a fost difuzat un interviu cu deputatul U.D.M.R. Szilagyi Zsolt, care s-a plîns că liderul Grupului Parlamentar P.R.M. a lovit masa (?!) şi nu l-a lăsat pe el să-i vorbească oaspetelui în limba engleză. Lumea s-a obişnuit, de peste 6 ani, cu minciunile udemeriste. Situaţia a stat altfel: 1) Colonel dr. Ioan Marinescu n-a lovit (?!) nici o masă, că doar nu era la o şedinţă de spiritism; 2) La orice întîlnire de acest gen, cu mai mulţi participanţi, se

Wolfang Amadeus Mozart –note din jurnal

L-am descoperit ceva mai tîrziu pe Mozart. Cutiile de bomboane pe care tot apare chipul său, în loc să-l facă mai apropiat de oameni, mai mult îl îndepărtează, azvîrlindu-l într-o altă groapă comună: aceea a dulcegăriilor. Dacă ar fi avut el, în timpul vieții, atîția bani cît se cîștigă astăzi, în lumea întreagă, într-o singură oră, de pe urma lui, ar fi trăit ca un rege. Nu numai că n-a vrut, dar s-a agitat îngrozitor, în ultimii ani, cerșind, efectiv, împrumuturi și ajutoare de la un F. de O. (Frate de Ordin) din Francmasoneria în care, mai mult ca sigur, a intrat în speranța unei protecții materiale. A se nota că el se considera patriot german, fiu al Germaniei, nu al Austriei, de care a luat distanță și datorită faptului că a urît Salzburgul. Am citit scrisorile lui, cîte s-au mai păstrat. Un suflet chinuit și frămîntat, dar, în fond, magnific. Le-am citit îngînînd în minte pasaje muzicale, tot de-ale lui. Ce bine, totuși, că nu se inventase telefonul! Mai mult ca sigur că n-ar mai fi fost nevoie de epistole și am fi pierdut, astfel, cel mai prețios izvor biografic al oamenilor de geniu. Dar a fost Mozart un astfel de om? Înclin să cred, tot mai mult, că cel care s-a născut (conform unei scrisori a tatălui său), la orele 20 ale zilei de 27 ianuarie 1756, fiind botezat cu foarte complicatul nume de Johannes Chrysostomus Wolfgang Gottlieb (acest Gottlieb avînd să fie înlocuit, ulterior, cu latinescul Amadeus, adică ,,Iubitor de Dumnezeu”) – n-a fost un geniu, ci un înger din cer. El se juca, asemenea tuturor îngerilor; de pildă, uneori se prezenta necunoscuților cu numele dat la întors, în loc de Mozart – Trazom.

La 21 de ani, aflat la Augsburg, îi scria tatălui său despre el și mica lui verisoară Maria Anna: ,,Noi doi ne potrivim, căci și ea e puțin ștrengăriță! Rîdem. Ne batem puțin joc de oameni împreună, ceea ce e atît de plăcut”... Altă dată și-au bătut oamenii joc de el, ca de pildă un oarecare Conte Arco, care l-a înjurat ca la ușa cortului, făcîndu-l ,,derbedeu” și ,,mojic”, și l-a dat afară, cu un picior în fund. Astăzi, acel nobil

vorbeşte în limba oficială a Ţării gazdă, prin mijlocirea translatorului; 3) Reclamagiul unguresc „a uitat“ să spună, la Pro TV, că el i-a înaintat lui Tom Lantoş un dosar voluminos, cu obişnuitele plîngeri, reclamaţii şi născociri udemeriste, împotriva României F Un alt neruşinat este Traian Băsescu. Acesta a revenit la ocupaţia lui de vaporean, înțelegînd că n-are ce căuta în politică. Dar nu s-a dat plecat, pînă n-a acuzat, pe Postul Naţional de Televiziune, Partidul România Mare şi pe fostul procuror Dan Ioan Mirescu, cum că i-au inventat lui nişte dosare de fraude. Adevărul, ca de obicei, e altul: acest Traian Băsescu este, efectiv, un infractor de cea mai joasă factură, el practicînd acum un fel de cacealma... F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Revista şi Partidul România Mare prezintă condoleanţe distinsei doamne Nina Iliescu, cu prilejul sinuciderii (politice) a preaiubitului său soţ, Ion Iliescu, în seara zilei de 8 aprilie, pe postul Tele 7 – ABC. Interviul pe care regretatul politician l-a acordat teleghidatului ziarist Horia Alexandrescu a provocat spargerea a mii de televizoare, în toată Țara, fiindcă niciodată nu le-a fost dat românilor să asiste la o batjocură atît de revoltătoare, împotriva tuturor evidenţelor. Timp de un ceas (şi ăla cu cuc, care striga „Lenin! Lenin!“) marele lovitor de stat a tot frunzărit şi agitat, în ochii populaţiei, nişte tabele,

a rămas în Istorie exclusiv prin acest gest de miotocan, care l-a durut și l-a obsedat multă vreme pe Mozart. Am dat scrisorile sale printr-o ,,strecurătoare de argint” și am reținut cîteva pasaje: ● Orga este, totuși, în ochii și urechile mele, regina tuturor instrumentelor. ● Un pasaj muzical trebuie să curgă ca uleiul. ● Alții, care nu știau nimic despre mine, m-au privit cu ochi mari și cu destulă ironie. Se gîndeau, desigur, că, pentru că sînt scund și tînăr, nu pot să fac nimkic deosebit și matur; dar or să afle ei în curînd! ● Italienii și-au făcut o reputație mizerabilă la noi; au numai doi castrați, și aceștia bătrîni. Tenorii și bașii parcă ar fi cîntăreți pentru înmormîntările de la noi. ● Doresc să fac cinste numelui meu și întregii națiuni germane. ● Francezii par foarte grosolani. Și, în special, sînt îngrozitor de îngîmfați. ● Unii oameni se clatină, cad și mor. Cînd le-a venit timpul, toate remediile devin zadarnice; mai curînd atrag moartea decît s-o îndepărteze. ● Știți prea bine că cei mai buni prieteni sînt săracii. Bogații nu știu nimic despre prietenie. ● Nu sînt niciodată bine dispus într-un oraș în care nu sînt binecunoscut. ● Eu am la ora actuală un guturai foarte la modă, care bîntuie aici (la München – n.m). Cred și sper, însă, că voi scăpa repede de el; căci cele două regimente de cavalerie ușoară, muci și flegmă, se retrag încetul cu încetul. ● În opera mea există muzică pentru tot soiul de

statistici şi formulare colorate ca nişte papagali, din care să reiasă că nu mai putem de bine, că doar ni se pare nouă că ne aflăm pe fundul prăpastiei. A şi fost găsit, la repezeală, unul dintre vinovaţi: P.r m -ul, pe care Ion Iliescu îl consideră partid de dreapta (?!), cu o „frazeologie populistă, demagogică“. Ehei, să fie sănătos dl. Ion Iliescu, dar dacă P.r m ar fi fost, cu adevărat, de dreapta, el ar fi fost debarcat de mult de la putere, acum ar fi jucat cu Petre roman babaroase, la Poarta Albă. De fapt, el a vorbit, ca de obicei, impersonal, ca să nu-şi asume nici o răspundere: „A fost o prăbuşire!“; „Demolările se fac cu uşurinţă“ etc. Să nu mai vorbim de formulările ridicole, prin care concurează la un loc fruntaş în galeria noilor personaje caragialeşti: „Acest proces trebuie în continuare continuat“; „Am spus şi mai repet şi-o-dată“; „Unităţi familiare“ (în loc de familiale), „N-am avut o viaţă uşoară nicicînd“ (mai ales cînd era membru al C.P.Ex., ministru, prim-secretar etc.). Singura frază corectă şi de bun-simţ, pe care a rostit-o, a fost: „Din păcate, au apărut foarte mulţi oameni care nu mai au simţul măsurii“; la ei însuşi se referea, asta e clar; Ion Iliescu chicotea: I.I. – I.I. – I.I., Horia Alexandrescu îi răspundea: H.A. – H.A. – H.A.! Acum, la trecerea în veşnicie a politicianului amator Ion Iliescu, care va învia în noua calitate de cetăţean profesionist, noi ne plecăm cu veneraţie frunţile în faţa moştenirii pe care ne-o lasă (foamete, şomaj, corupţie, anarhie, minciună, lipsa elementară de patriotism) şi îi urăm, după datina străbună: „Fie-i secera uşoară şi ciocanul aproape, pe-ntinsele ape, să treacă tot prin hîrtoape şi etape ale tranziţiei, pînă ce va trăi din pensia mamei lui, pe care a abandonat-o“... Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 aprilie 1996)

oameni, cu excepția măgarilor. ● În afară de sănătate, nu cunsoc nimic mai necesar ca banii. ● Așa cum se poartă cineva cu mine, mă port și eu cu el. Dacă văd că sînt disprețuit și nesocotit, pot să fiu mîndru ca un pavian. ● Măgarul acesta flămînd (Contele de Arco – n.m.) nu va scăpa de ,,discursul” meu palpabil dear fi să mai aștept încă 20 de ani. Căci e sigur că, în clipa în care am să-l văd, piciorul meu va fi în fundul lui. Fie slugă sau conte, cine mă insultă e un porc de cîine! ● Tare aș vrea să știu ce plăcere pot avea anumiți oameni să vorbească toată ziua fără nici un motiv. ● Pentru numele lui Dumnezeu, nu dau socoteală nici cît negru sub unghie altora despre ceea ce fac sau nu fac, chiar de ar fi Împăratul în persoană. ● Nu sînt amator de îmbulzeală, de ghionturi și cotonogeală, chiar dacă sînt imperiale. ● Dacă Germania, iubita mea patrie, de care sînt mîndru, nu vrea să mă primească, atunci iar va trebui să se îmbogățească Franța sau Anglia cu încă un neamț capabil; și asta ar fi spre rușinea națiunii germane. Știi foarte bine că nemții au fost cei care s-au distins, întotdeauna, în aproape toate artele. Unde șiar găsi, însă, norocul, unde renumele? Desigur, nu în Germania. ● Întreaga mea societate constă în nevestica mea însărcinată și al ei bărbat – care nu e însărcinat, dar e gras și sănătos. ● Ajunge: dacă noi, germanii, neam apuca o dată, în mod serios, să gîndim nemțește, să acționăm nemțește, să vorbim nemțește și, pe deasupra, să cîntăm nemțește. ● Moartea este adevăratul scop final al vieții noastre și eu, de cîțiva ani, așa m-am împăcat cu această sinceră și foarte bună prietenă a oamenilor încît chipul ei nu mai are nimic înspăimîntător pentru mine. Nu mă culc niciodată în patul meu fără a cugeta că poate (oricît de tînăr sînt) nu voi mai fi a doua zi. ● Dacă oamenii ar putea să privească în inima mea, aproape că ar trebui să mă rușinez. Totul e rece pentru mine, rece ca gheața. ● Stimate domn (poate libretistul Lorenzo da Ponte – n.m.), simt în starea sănătății mele că sună ceasul. Sînt pregătit să mor. Am ajuns la capăt înainte de a mă fi bucurat de talentul meu. Viața a fost, totuși, frumoasă... CornELIU VADIm TUDor

Tablou nedatat, reprezentîndu-l pe Wolfgang Amadeus Mozart (în centru), cîntînd la clavecin alături de sora și tatăl său, Leopold Mozart

Lucian Blaga şi Marea Unire România mea (5)

Resursele României încă au potențial, doar că nu sînt exploatate în folosul țării, veniturile fiind, în majoritate, direcționate în afară. Nu avem o politică în favoarea românilor, politicienii fiind deschiși în a satisface cerințele partenerilor externi, și mai puțin pe cele ale persoanelor care i-au votat.

În prezent, chiar dacă resursele naturale ale țării sînt suficiente pentru a ne aduce nouă, românilor, un trai mai bun, ele nu aduc plus valoare țării noastre, întrucît nu mai aparțin României, fiind cedate odată cu vînzarea Petrom sau prin intermediul altor înțelegeri. Acum cîțiva ani, cînd România a cîștigat la Haga dreptul de proprietate pe o zonă destul de întinsă din Marea Neagră, noi, românii, ne-am bucurat pentru păstrarea resurselor de hidrocarburi care existau acolo. Mai tîrziu însă, am realizat că acele cîmpuri au fost date României tocmai pentru că era mai ușor pentru partenerii occidentali să le exploateze dacă erau în posesia noastră, și nu a Ucrainei. Și uite că, în prezent, nu doar că nu beneficiem de valoarea acelor resurse, dar se pare că îi facem fericiți pe alții. Și, ce este cel mai interesant – sute de mii de români au ieșit în stradă pentru ca acest lucru să se întîmple, și toată România i-a pus la zid pe toți cei care ar fi avut curajul să ceară redevențe mai mari pentru exploatarea acelor zăcăminte. Asta este situația acum, și probabil pentru mulți ani înainte.

În România mea, aș oferi românilor șansa să se bucure, individual, de resursele actuale pe care România le deține, pentru că acestea nu au fost și nu sînt ale politicienilor, ci ale poporului. Statul este instrumentul care poate să le exploateze, nu să le vîndă sau să le cedeze altora. Prin urmare, statul român ar trebui să ia exemplul altor țări, precum Norvegia, care își recompensează cetățenii cu o parte din veniturile pe care le obține de pe urma exploatării resurselor naturale ale țării. Și la noi lucrurile trebuie să fie la fel abordate – statul să creeze un cadru legal prin care fiecare cetățean, care într-un fel poate fi considerat acționar natural al exploatării acelor resurse, să primească o rentă anuală dintr-un fond de stat creat special din vînzarea acelor zăcăminte. Este firesc să fie așa. Totodată, un alt element ce trebuie implementat de către statul român este ca veniturile totale din redevențe, impozite și alte taxe care intră în vistieria țării, ca urmare a exploatării resurselor naturale, să fie direcționate către investiții. Pornind de la ideea că resursele naturale se vor termina într-o zi, iar economia lumii se va concentra pe alte valori, în Arabia Saudită se fac investiții și se caută soluții astfel încît peste 50 - 100 de ani, cînd petrolul nu va mai fi aur negru, economia saudită să nu sufere prea mult. În România este necesar ca resursele naturale să se transforme în altfel de resurse, prin investiții, astfel încît economia să nu fie afectată în timp, iar valoarea adăugată rezultată din vînzarea lor să crească exponențial. Acest lucru este posibil, mai ales că economia noastră nu este nici pe departe una care să suporte șocuri majore.

În prezent, resursele naturale ale României nu ne mai aparțin și orice strategie economică trebuie să pornească de la această premiză. Șansele ca acestea să fie recuperate în viitorul apropiat sînt minime, așa că tot ce se mai poate face este să se impună o lege care să aducă profit atît companiei care va exploata zăcămintele, cît și țării și românilor.

Cînd vorbim de resurse naturale, includem, pe lîngă hidrocarburi, și apa dulce, și capitalul forestier, dar și resursele feroase și neferoase. Avem în munți aur și cupru încă neexploatate. Din păcate, pădurile sînt măcelărite încă de la începutul anilor ʼ90, iar acest proces este în plină desfășurare chiar și la 30 de ani de atunci. Nu există o lege clară care să oprească această crimă la adresa țării noastre, așa cum nu există nici un fel de politician care să își dorească cu adevărat să oprească măcelul.

În România mea, vînzarea de lemn brut, neprelucrat, trebuie oprită pentru cel puțin încă 30 de

ani. Totodată, trebuie demarată o campanie națională de reîmpădurire, pentru că degeaba oprești procesul și condami vinovații, dacă nu pui la loc ce au distrus. Iar pentru acest proces de reîmpădurire, aș folosi resurse private, nu de stat. Toți cei care au cîștigat bani din tăierea și vînzarea lemnului vor fi cei care vor crea un fond național de reîmpădurire, pentru că ei sînt principalii beneficiari ai tăierilor masive. Se pot identifica și, chiar dacă nu mai există companiile lor în acte, justiția se poate îndrepta împotriva lor ca asociați sau administratori, astfel încît să fie trași la răspundere. Totodată, cei care exploatează ar fi obligați să vireze în contul național de colectare pentru reîmpădurire un procent din cifra de afaceri, astfel încît cei responsabili de acest proces să beneficieze de capitalul necesar. Reîmpădurirea este obligatorie, fauna are dreptul să trăiască în propriul habitat, să nu mai ajungem să ne împușcăm urșii prin orașe. Interzicerea vînzării lemnului în stare brută, ci doar în stare procesată – fie că vorbim de crearea de mobilier, hîrtie sau alte produse – ar încuraja dezvoltarea industriei de profil. În prezent, mai mult de trei sferturi din ce se taie se vinde la export în stare neprelucrată, aducînd prejudicii imense economiei, atît prin defrișarea total necontrolată, cît și prin sufocarea industriei de profil autohtone.

Resusele aurifere ale României nu sînt deloc de neglijat. Alături de alte valori, acestea fac ca țara să nu aibă efectiv voie să fie săracă. Din acest motiv, românii trebuie să fie ceva mai conștienți de potențialul țării în care s-au născut și să ceară în mod explicit exploatarea acestor resurse și valorificarea lor în direcția prosperității statului, dar și a românilor.

Aceasta este marea greșeală pe care românul de rînd o face, și anume că el crede că nu are putere, că nu are drepturi, cînd, în fapt, este îndreptățit să ceară ceea ce îi aparține. Țara în care ne-am născut este bogată. Faptul că, în acest moment, în România se îmbogățesc peste măsură politicienii, prin vînzarea sau comisionarea a ceea ce nu le aparține lor, ci poporului – și mă refer în mod special la resursele naturale pe care Dumnezeu ni le-a oferit – este cel mai realist mod de a evalua inerția românilor. Ei acceptă tacit această trădare, această vînzare a prezentului și a viitorului lor, fără a reacționa, fapt care îi încurajează pe ,,aleșii neamului” să își mărească averile. Trădarea politicienilor este încă nepenalizată de poporul român, fapt care nu este deloc onorabil pentru noi, ca națiune. Pe lîngă această trădare, care, în viitor, va fi cumva făcută publică oficial, mai există și o altfel de trădare a celor care ne conduc, și anume lipsa totală de interes în ceea ce privește politica externă a României și aducerea țării la nivel de colonie – ceea ce sîntem acum, în anul de grație 2020.

Mergînd în această direcție, România are nevoie și de o mai mare deschidere economică spre jucătorii importanți ai economiei globale, fie că vorbim aici de Rusia, China, India sau de țările africane. În prezent, economia românească este una de consum, și se autolimitează la piețele occidentale, atît cît se poate, și mai puțin spre piața rusă sau chineză, cu toate că, la acest moment, acolo se pot face afaceri benefice pentru economia românească. Din păcate însă, politica economică a Bucureștiului, de exemplu, lasă mult de dorit, fiind practic inexistentă cînd e vorba de interesele României, dar foarte vocală atunci cînd e vorba de interesele altor state, corporații sau organizații străine.

În România mea, aș pune accentul pe dezvoltarea economică și politică, care ar fi pusă în totalitate în slujba dezvoltării țării. Cei care urmăresc evoluția președintelui american Donald Trump, nu pot să nu observe că oriunde merge, el semnează contracte de miliarde de dolari, impulsionînd astfel economia americană.

(va urma)

DANTE ALIGHIERI, 2018

(urmare din pag 1)

,,Întregirea națiunii în hotarele sale politice firești – își amintește el în «Hronicul și cîntecul vîrstelor» – era o promisiune ce încă din copilărie mi-o făceau frunza arinilor, murmurul apelor și bătaia profetică a aripilor din văzduh. În aerul acestei promisiuni am crescut. Iar cînd s-a încins de-a binelea războiul, pe care pe de o parte îl cîntăream cu atîta oroare, găseam din alt punct de vedere că istoria ne ieșea prielnică în întîmpinare. Căutam, cu alte cuvinte, unui cataclism, declanșat din cauze neghioabe, o semnificație coborîtă din tării și o legitimare ca preludiu al unei supreme împliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani! De cîte ori n-am disperat că micul stat român, spre care inimile nostre se întorceau ca un imens lan de floarea-soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta. Cîteodată mi se părea chiar că Țara s-a împotmolit în pragul destinului ei. Doi ani șiau picurat clipele în cupa nerăbdării, și hotarul din vîrful munților nu se punea în mișcare să vină asupra noastră, să se desfacă un moment, și-apoi să se-nchidă iarăși, îmbrățișîndu-ne! Numai zvonuri din om în om, și prin vama cucului stăbăteau cîteodată «de dincolo», ca să mai sufle din spuza vetrelor de aci, și să scoată iarăși la iveală ochiul de jar nestins”. În toiul evenimentelor care anunțau sfîrșitul monarhiei austro-ungare, cînd românilor nu li se dădea nici o nădejde și nici ,,un fel de ființă în conștiința imperiului”, Lucian Blaga hotărăște, împreună cu D.D. Roșca, în ziua de 30 octombrie 1918, să se întoarcă în Transilvania. După o călătorie greoaie, ascunși într-un tren care transporta militari către Budapesta, sub scutul beznei, fără bilete de tren, apoi în alt tren care mergea înspre Arad, au ajuns la 1 noiembrie la Vințul de Jos și, mai departe, pe jos, pînă la Sebeș. ,,În după-amiaza înfrigurată de 3 noiembrie populația românească din Sebeș, Alba, adunată în preajma bisericii de lîngă rîu, a pornit în marș masiv spre centrul orașului, spre Piața Mare, avînd în frunte o seamă de soldați sosiți în cursul dimineții de pe front și pe cei cîțiva intelectuali localnici. În piață s-au rostit discursuri, arătîndu-se că românii din Transilvania doresc alipirea lor la regatul României”.

La 1 decembrie 1918, Lucian Blaga pleacă la Alba Iulia, împreună cu o mie de săteni din Lancrăm. ,,În dimineața zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) – își amintește el – pe jos și cu căruțele. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci pînă la Alba Iulia nu erau decît 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scîrțîind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strînși ai tăcerii. Soldații germani fumegînd liniștiți din pipe, se uitau mirați după căruțele noastre mai grăbite”.

La Alba Iulia, Lucian Blaga, strecurat în mijlocul mulțimii, întrucît nu-și putuse face loc în sala istoricei adunări, a simțit, prin prezența lui fizică, ce ,,înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. ,,Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stîngăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.

Seara, în timp ce se întorcea la Sebeș, Lucian Blaga și fratele său Lionel (primar temporar al Sebeșului) se simțeau purtați de conștiința că ,,puseseră temeiurile unui alt Timp”. Cînd au trecut prin Lancrăm, satul lor natal, ajungînd în dreptul cimitirului unde, lîngă biserică, Isidor Blaga ,,își dormea somnul sub rădăcinile plopilor”, Lucian Blaga, bănuind că zgomotul roților trăsurii în care se aflau pătrundea în mormîntul tatălui său ,,și-i cutremura oasele”, a exclamat: ,,Ah, dacă ar ști tata ce s-a întîmplat”, întorcînd capul spre crucea din cimitir. La ieșirea din sat, au auzit dintr-o curte, în plină noapte, un strigăt de copil: ,,TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAȚĂ!” (Acest ,,dodoloț” – explică Lucian Blaga – era, în Lancrăm, cuvîntul curent pentru ,,rotund”).

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Verii

Dumitru Bălosu venise în vizită la vărul lui dintr-o comună învecinată. Bătu în poartă de cîteva ori și, văzînd că nu-i răspunde nimeni, vîrî mîna printre scîndurile de la gard și împinse parul de la poartă, care ținea loc de încuietoare. Nu avea nici să-i aducă, dar nici să-i dea vărul lui ceva. Venise să-l vadă, doar atît, că, peste noapte, i se făcuse mare dor de el... Trecuseră cîteva luni bune de cînd nu-l mai văzuse. Amîndoi erau la fel de săraci, trăind dintr-o pensie de cîteva sute de lei, de la ceapeu, că toată viața lor acolo lucraseră, iar căderea comunismului îi găsise în prag de bătrînețe. Vîrsta și sănătatea precară nu le mai permiteau să muncească pentru un ban în plus. Se așeză pe prispa casei, în așteptarea vărului său, și privea la cît de săracă îi era ograda: nici o pasăre, nici un cîine, nici vreun copac pentru umbră... Din cauza viscolului aprig din iarna care se sfîrșise, neavînd ce să pună în sobă, într-o zi, pe la amiază, se năpustise cu toporul asupra prunului ce crescuse la colțul gardului și îl făcu bucăți cît să intre pe gura sobei... Acum, soarele își răsfira razele calde și aurii pînă pe prispă, dogorînd ștrașnic pînă după ora amiezii.

Pe cînd Dumitru aștepta cufundat în gînduri, numai ce-l zărește venind dinspre grădină, pe cărarea plină de bălării, pe vărul său, cam cherchelit. Fusese la un sătean, cu noaptea în cap, la adunatul lucernei, și primise un blid de mîncare și un păhărel, două de rachiu... Căldura îl doborîse, însă mai mult de muncă decît din cauza băuturii. Pentru băutură, el nu avea bani. Ce să facă mai întîi, să-și cumpere de-ale gurii, să-și ia medicamentele, să strîngă pentru lemne? Că acum bate din nou iarna la ușă, iar de tăiat nu mai are nici un copac în ogradă... Ce să facă sărmanul om cu cele cîteva sute de lei din pensie? Iar filele caietului, cu datoriile strînse la prăvălia din colțul uliței, se tot înmulțeau.

- Ce faci, măi, vere... Ce faci? Am venit să te văd... Tu singur, eu singur, tu sărac, eu sărac.

Amîndurora le muriseră nevestele care, cît au trăit, le pregăteau de mîncare și le spălau o rufă. Nici unul nu avusese parte de copii.

- Am presimțit eu că o să-mi treacă pragul casei careva, dar nu mă așteptam să vii tocmai tu, să bați o cale atît de lungă, pe căldura asta năucitoare, și bolnav cu inima cum ești.

- M-a prins dorul să te văd, măi vere!

- Mă bucur, vericule. Ce mai faci, ce mai zici?

- Nu mai fac nimic... De zis, nici atît... Sînt destui care vorbesc și în locul nostru.

- Cine, mă, cine?

- Ăștia cu politica lor.... Ne-au amețit pe toți. Nu vezi că de cînd cu pandemia asta toată lumea a luat-o razna? Nici din casă n-ai voie să ieși.

- Dar ce putem face noi, mă vericule?

- Să îi dăm jos!

- Acum, cînd vor să crească pensiile?

- Ascultă la mine ce-ți spun. Vom muri și nu vom vedea o para chioară în buzunarul nostru. Oricare ar fi, tot pe turta lui trage... Săracul tot sărac rămîne, iar dacă pe ăștia îi schimbă poporul, vor veni alții și mai flămînzi... Ia aminte la ce-ți spun. Dacă o să se trezească mulțimea, o luăm de la început... Minciuni, promisiuni... Săracul tot sărac va rămîne și cu buza umflată.

- Las-o încolo de pensie, ce-o fi, aia o fi! Ce facem cu pandemia, fiindcă se aude că iar o să ne bage în carantină... Ai să vezi, vericule, ce de amenzi o să ne dea, de o să ne sară ochii. Pe-al lui Răcaru l-a prins poliția și l-a amendat de a fost nevoit, sărmanul om, să-și vîndă porcul din coteț ca să aibă cu ce să plătească. Pensia nu-i ajunge nici de pîine... Noroc cu fiu-său, că-l mai ajută, altminteri ar muri de foame... Și cît s-a rugat de polițist să-l ierte, cu lacrimi în ochi l-a rugat... Era tînăr polițistul, că-i putea fi nepot. Îl găsise pe om fără mască la gură, pe uliță, în satul lui, în care trăiește de cînd s-a născut... L-a tîrît în tot satul pe amărît pînă la mașina poliției, prin noroi, că de cîteva zile plouase încontinuu, doar ca să arate cît de grozav este el... Zi și tu, să te ia cu japca din fața casei tale...

- Om vedea ce va fi cu noul val de pandemie. Cum se aude, cică vor muri mulți oameni cu zile, și nu de Covid, cît de spaima creată de unii care au băgat lumea în sperieți.

Cu aceste vorbe, Dumitru Bălosu ieși din ograda vărului său, pregătindu-se să se întoarcă la casa lui... Cei doi veri își strînseră mîinile, parcă pentru totdeauna. Dumitru o luă spre casa lui, pe sub poala unei păduri, pe unde drumul era mai scurt pînă în sat. Dar nu a mai trăit pînă să-și vadă pensia crescută, că niște tîlhari i-au făcut de hac. L-au omorît, crezînd că vor găsi bani asupra lui... Sătenii care l-au descoperit fără suflare, pe marginea drumului, au anunțat poliția. Oamenii legii veniți la fața locului, mai întîi, au consemnat în procesul-verbal cum că mortul nu avea mască pe figură, conform indicațiilor date de guvern... Acum, de înmormîntarea lui Dumitru se va ocupa vărul său.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Fraze memorabile rostite de corifeii Marii Uniri

♠ „Idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și rîsul lumii, dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi… Oricît de tare ar fi zidul Carpaților, care, pînă acum, ne-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sînt și trebuie să rămînă și în viitor inima românismului…”. Episcopul Miron Cristea

♠ ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornică și garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor datoririlor impuse prin noua concepție a vieții, prin duhul vemilor noi”. Vasile Goldiș

♠ ,,A biruit dreptatea! Aceasta e ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui, aceast-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor, purtată de un neam cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea lui. Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvîntare”. Iuliu Hossu

♠ ,,E necesară o cîrmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional, dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate. Cu atît mai mult avem dreptul să preţuim unirea, cu cît ştim sigur că aici a fost leagănul românismului”. Iuliu Maniu

♠ ,,Eram datori să venim noi la voi, azi, cînd voi trăiţi zile atît de grele. Noi am pornit din ţară străină, dar am pornit cu un singur gînd: să mergem acasă. De aceea drumul nostru nu era decît unul singur, înainte. Şi mergînd înainte vom birui! Vom birui, pentru că nu sînt aşa de înalţi Carpaţii cît ne sînt inimile de înălţate!”. Victor Deleu

♠ ,,Dacă pămîntul poate fi hotărnicit cu graniţe, sufletului nu i se poate pune nici o stavilă! Dacă mai avem fraţi necuprinşi în hotarele pămîntului românesc, să nu uităm că aceşti fraţi pot fi cuprinşi în nemărginita dragoste a sufletului românesc! Noul ideal naţional sub drapelul căruia trebuie să se mobilizeze toată simţirea cea bună a neamului nostru este: Lupta pentru unitatea sufletească şi culturală a Românilor de pretutindeni! La luptă dar, pentru împlinirea acestui sfînt ideal!”. I. Popescu-Băjenaru

♠ ,,Unitatea României nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului românesc. Unitatea noastră naţională a fost cimentată nu numai de sîngele soldaţilor noştri, dar şi de suferinţele intelectualilor şi scriitorilor care începînd din veacul al XV-lea au îndurat pentru ideile lor temniţa şi deportaţiunea. Ei sînt promotorii mişcării şi luptelor care au reuşit să ajungă în fine la această împlinire de mult visată”. Ioan Lupaş

♠ ,,Această unire românească n-ar avea nici o valoare dacă nu s-ar sprijini pe însăși conștiința noastră despre necesitatea ei, despre caracterul ei sacru, nezguduit, despre aceea că ea e astăzi ceea ce nu înțelege o mulțime de lume: o condiție pentru existența însăși a poporului nostru”. Nicolae Iorga

♠ ,,Existența națională a neamului românesc întreg și neștirbit este o chestiune vitală pentru toți românii, pentru cei din Regat, ca și pentru cei din afară”. Take Ionescu

♠ ,,Ceea ce strămoșii noștri au visat, idea pentru care generațiile trecute au suferit și au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostașii noștri și-au vărsat sîngele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi, Mama România poate strînge pe toți copiii la sînul ei. Să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adîncă recunoștință poporului meu și tuturor bărbaților cu iubire de neam care, în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voința nestrămutată, m-au ajutat pe mine și țara să putem înfăptui visul nostru milenar”. Regele Ferdinand

♠ ,,Te binecuvîntez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută” Regina Maria

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Şprițuri cu sughițuri

Despre şpriţuri cu sughiţuri se pot scrie tratate întregi. Nu separat despre sughiţ sau despre şpriţ, lucrurile ar fi mult mai simple şi s-ar lămuri în cîteva fraze:

SUGHIŢUL este acel zgomot scurt (hîc!), special, unic, produs de contractarea glotei şi vibraţia instantanee a corzilor vocale prin trecerea aerului, datorată contracţiei bruşte şi spasmodice a diafragmei, determinînd zguduirea abdomenului; cauzele producerii lui sînt multiple şi despre acest lucru se ocupă medicina;

ŞPRIŢUL este acel pahar cu vin la care se adaugă puţin sifon sau apă minerală („apă ţîfnoasă“), pentru a-l dilua şi a-i oferi o uşoară acidulare; băutorii „versaţi“ nu concep decît vinul simplu sau, alături de paharul cu vin, pun altul separat cu apă minerală; Păstorel (Al.O.Teodoreanu) era convins că şpriţul strică vinul şi dăunează beţiei:

Cînd înjosești și sucul ei, și via Și cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei, Nu te gîndești tu, oare, mișel între mișei,

Că pîngărești natura și compromiți beția?

În concluzie, nu despre cele două noţiuni, luate separat, este vorba, ci despre şpriţuri care, pînă la urmă, duc la sughiţuri. La noi, în Ploieşti şi în împrejurimi, se spune în glumă, cînd cineva sughiţă, schimbă cîrciuma ! (sughiţul este uneori semnul unui început de intoxicare cu alcool sau cu tabac). Simplificînd, putem spune că în discuţie intră două probleme mari:

- băutura, băutorii, beţivii (alcoolicii, alcoolismul) şi

- felul în care epigramiştii ,,tratează” aceste aspecte.

În ceea ce priveşte băuturile - băutorii, vinul face parte parcă din fiinţa românului. Marele Alb, scriitorul Fănuş Neagu, cel care spune că vinul bun trebuie să îndeplinească cinci condiţii - alb, sec, rece, mult, gratis, afirmă: ,,Ideea mea fixă, în zilele de toamnă, despletind legende, e că noi, românii, sîntem de o stea şi de un răsărit cu viţa de vie, că sîntem de-o naştere cu vinul”. Vinul ţine şi de foame şi de sete. Este băutura sfîntă care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, aşa cum pîinea (grîul, colacul, coliva) leagă pămîntul de cer. Catapeteasma altarelor din bisericile noastre este împodobită cu sculpturi din lemn înfăţişînd ciorchini de struguri pe corzi de viţă. Vinul, în care se adaugă o fărîmiţă de anafură, se dă în linguriţă de către preot, în faţa Porţilor Împărăteşti ale Altarului, drept cuminecătură, pentru iertarea păcatelor mărturisite la spovedanie, celor care au ţinut post şi s-au rugat. În paranteză fie spus, în cazul Sfintei Împărtăşanii, nu se poate vorbi de vin cu pîine pur şi simplu: în Altar, în cel mai important moment al Sfintei Liturghii, în timp ce se cîntă ,,Pe Tine Te lăudăm”, pe un text al lui Niceta de Remesiana (341-420, ,,episcop venerabil şi foarte învăţat [...] care a venit din Dacia, fiind admirat pe merit de romani”, cf. Ştefan Alexe, Sfîntul Niceta de Remesiana - Teză de doctorat, Bucureşti, 1969, Biblioteca Sfîntului Sinod), preotul se roagă, invocînd Sfîntul Duh, pentru prefacerea pîinii şi a vinului în trupul şi sîngele Domnului. În această euharistie (cuminecătură, împărtăşanie, grijanie - din gr. eucharistia – acţiunea de iertare, lat. eucharistia) se vorbeşte despre prezenţa, în acel moment, a lui Isus Christos; preotul rosteşte: ,,Se împărtăşeşte robul/roaba lui Dumnezeu Cutare cu cinstitul sfîntul Trup al Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Christos”. Să adăugăm şi faptul că, din Evanghelia lui Ioan, cap.15-1, aflăm cuvintele lui Isus: ,,Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele”.

Vinul, produs obţinut prin fermentarea sucului de struguri, băut în cantităţi mici, este binefăcător, este chiar o băutură igienică şi reconfortantă, ca şi cidrul (vinul de mere). Cine poate şti pînă unde urcă în istorie primul pahar de vin ? Căci sucul de struguri este una dintre primele băuturi savurate de om.

Nu se cunoaşte patria viţei de vie. În stare sălbatică, deci spontan, a crescut în locurile care i-au favorizat dezvoltarea. Ea este la fel de veche ca oricare copac sau arbore care a furnizat omului fructe comestibile. Natura a fost darnică, a oferit omului boabele dulci de struguri, care i-au folosit, la început, ca hrană. Cu timpul a descoperit sucul obţinut prin zdrobirea ciorchinilor, care era plăcut la gust şi ţinea de sete. A fost cunoscut apoi

efectul ameţitor al mustului fermentat şi a fost folosit în scopuri curative (medicament naturist, am spune noi astăzi). Starea de euforie şi senzaţia de forţă pe care le dădea o cupă de zeamă de struguri fermentată i-au determinat pe mulţi s-o guste şi fără recomandarea vraciului sau a preotului şi, astfel, vinul îşi începe ascensiunea în viaţa omului, fiind cunoscut pentru plăcerea pe care o produce. Deşi e greu de precizat care sînt originile viei, se poate afirma că vinul e cunoscut de toate popoarele antichităţii - din India antică şi China, trecînd prin Egipt, pe tot ţărmul Mediteranei pînă în Spania, Galia şi Dacia. Şi evreii cultivau viţa de vie, dar, mai mult decît ei, grecii şi, după ei, romanii. Aceştia obţineau vinuri a căror reputaţie s-a transmis pînă în zilele noastre (vinurile de Kios, Lesbos, Tesalia, Frigia, Tracia, de exemplu, la greci, vinurile de Falern - la romani). În marele dicţionar LAROUSSE DU XX-e SIÈCLE găsim următoarea explicaţie: ,,Romanii, băutori de vin, au răspîndit cultura viţei de vie la popoarele cucerite”. Or, acest lucru este numai în parte exact pentru că, la daci, cultura viţei de vie exista cu mult înaintea cuceririi romane. Se ştie măsura drastică luată, pe vremea lui Burebista, de preotul Deceneu: cum s-a constatat că dacii cam ,,trăgeau la măsea” şi că beţia duce la decădere, s-a ordonat distrugerea viilor prin smulgere şi ardere. E de la sine înţeles că n-au dispărut toate: au fost păstrate, în primul rînd, cele ale regelui şi cele care asigurau vinul pentru cult. În plus, cele distruse, au fost repede refăcute. Romanii au adus, poate, cu ei soiuri noi de viţă, dar viile strămoşilor daci n-au dispărut, ele au supravieţuit pînă aproape de zilele noastre. De altfel, strugurii figurează pe opaiţele de lut şi pe moneda oraşuluicetate Tomis, înfiinţat în Secolul al VII-lea î.Chr., precum şi pe moneda romană cu inscripţia ,,Dacia Felix”, bătută în cinstea împăratului Traian cu ocazia cuceririi Daciei. Efigia acestei monede înfăţişează o femeie aşezată pe o stîncă şi doi copii care-i întind spice de grîu şi ciorchini de struguri - roadele acestor pămînturi.

Nici viile distruse de filoxeră (apărută în 1884, la Chiţorani, lîngă Valea Călugărească) n-au dispărut de tot: specialiştii afirmă că ele s-au menţinut la Dăbuleni, în Oltenia, datorită solului nisipos care a ,,înghiţit” ouăle şi insectele dăunătoare. După filoxeră, viile au fost refăcute, prin introducerea portaltoaielor de viţă americană, imună la filoxeră. Astăzi, la români, există viţă de vie peste tot: pe dealuri, la şes, prin grădini şi chiar în curţi, sub formă de bolţi. Pentru mulţi nu contează că e viţă nobilă sau producătoare, căpşunică, 1001, 1002 etc., numai vin să iasă. E renumit vinul ,,puterea ursului” sau, la olteni, ,,molanul”. De altfel, se ştie că un pahar de vin roşu pe zi întăreşte imunitatea şi muşchiul cordului (locuitorii zonelor cu viţă de vie ce produce vin roşu sînt longevivi). Cert este că vinu-i băutura cea mai frecventă la români, fiind concurat, mai ales în anotimpul cald, de bere. Se bea în sănătatea cuiva, se bea la bucurie şi la supărare, cu sau fără cîntece de pahar: În loc de lumînare,/ Aprindeți-mi o țigare/ Și-n loc de clopot mare/ Ciocniți două pahare! Euforia produsă de băutură te apropie mai mult de muze. Homer însuşi e considerat beţiv de către antici. Celebrul poet roman Horaţiu (64-8 î.Chr.), cîntăreţ al vinului şi al clipei de viaţă prezente (,,carpe diem”), nu se îndoieşte că autorul nemuritoarelor epoci era băutor de vin, din moment ce lăuda vinul: Laudibus arguintur vini vinosus - Homerus (Este învinuit de laude aduse vinului chiar şi beţivul Homer). Şi tot Horaţiu afirmă: Nec possunt vivere carmina/ Que scribuntur potoribus aquae (Nu pot dăinui poemele scrise de către băutorii de apă). Parcă ar fi cuvintele regretatei Rodica Toth a noastră, care considera că nu e scriitor adevărat cel care nu bea decît apă. La fel credeau şi francezii: în limba lui Voltaire există expresia boire à la source d`Hippocrène, dîndu-se explicaţia cultiver les Muses, la poesie (a se adăpa la fîntîna lui Hippocren, izvor pe coasta Muntelui Helicon, care era consacrat muzelor). Cu o aluzie subţire, şi epigramiştii sugerează rolul licorilor ameţitoare în creaţie:

E vorba de butoi

Știu și astăzi autorii

Chiar și sculptorii și-actorii

Că succesul evident

E-n BUTOIUL cu talent (Corneliu Iovuța)

Deşi ţine şi de foame, şi de sete, vinul (şi, de fapt, orice băutură) consumat în cantităţi mari, dăunează sănătăţii (distruge, în primul rînd, ficatul) şi discernămîntului. Să nu-l uităm pe Polifem - unul dintre uriaşi, fiul lui Poseidon, pe care Ulise l-a orbit, înfigîndu-i un par în unicul ochi, după ce l-a îmbătat cu suc de struguri fermentat. Să nu uităm, de asemenea, un proverb chinezesc, pe care-l aminteşte şi Marin Preda: La prima cană te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Fiecare ajunge unde-i place

Greşesc cei care consideră că pot bea orice cantitate de vin natural, mai ales că nu se îmbată. Iată ce aflăm despre beţie şi beţivi din același dicționar francez: Beţia nu antrenează neapărat starea de ameţeală. Sînt beţivi care nu se ameţesc pentru că, precum toţi toxicomanii, ei s-au obişnuit încetul cu încetul cu doze din ce în ce mai mari de alcool. Această obişnuinţă este, de altfel, semnul unui alcoolism cronic, deja în plină evoluţie

Prin ALCOOLISM înţelegem abuzul de băuturi care conţin alcool (vin, cidru, ţuică, bere, rom, whisky, gin, coniac etc.), cauzele, urmările şi tratamentul respectiv. În 1932, se considera că orice adult care consumă, în 24 de ore, mai mult de 1 gram de alcool pe kilogram din greutatea sa, comite un abuz şi e ameninţat de alcoolism. Cauzele alcoolismului sînt multiple. Cea mai frecventă şi mai activă este predispoziţia ereditară, care duce la dipsomanie (alcoolism cronic), mizerie fizică şi intelectuală, lipsă de control în comportament, lipsă de igienă. Pentru a răspunde impulsului de nestăpînit, alcoolicii îşi cheltuiesc banii pe băutură şi, dacă nu au, fură (aşa cum procedează, pînă la urmă, şi dependenţii de droguri), ajungînd neoameni. Trebuie să se ţină, de asemenea, seama de influenţa nefastă a prejudecăţilor conform cărora alcoolul dă curaj şi forţă şi că nu e bărbat adevărat acela care nu bea şi nu fumează, de influenţa comerţului cu băuturi alcoolice, a condiţiilor politice precare (mai ales în perioadele electorale – precizează marele LAROUSSE).

Consecinţele sociale ale alcoolismului sînt la fel de grave: cresc delincvenţa şi criminalitatea, lovind viaţa colectivităţilor; de asemenea, este responsabil de creșterea, în mod direct, sau indirect, a ratei mortalităţii; distruge familii şi contribuie la instalarea sărăciei; în fine, atacă substanţa umană, lezînd organele genitale şi potenţa, mărind numărul de avorturi şi de copii morţi la naştere, dar, mai ales, de copii degeneraţi şi/sau cu malformaţii grave, sporind apoi rîndurile arieraţilor, ale idioţilor şi sinucigaşilor, ale criminalilor – fenomene care atîrnă greu în viaţa şi în bugetul familiei şi al societăţii. De aceea, pe drept cuvînt, alcoolismul este considerat unul dintre cele mai de temut flageluri sociale.

Lupta împotriva alcoolismului a comportat măsuri legislative (pedepsirea beţiei în public, atît a persoanei bete, cît şi a cîrciumarului la care s-a îmbătat, limitarea numărului de cîrciumi, prohibiţia etc.) şi măsuri de convingere prin iniţiative particulare. S-au înfiinţat asociaţii de temperanţă, prima de acest fel fiind fondată la New York în 1808. Ele s-au înmulţit ulterior: Crucea Albă, Crucea Verde, Liga Naţională contra Alcoolismului, Federaţia Muncitorească Antialcoolică din Franţa etc., care acţionau prin ziare, manifeste, broşuri de propagandă, conferinţe, îmbrăcînd sau nu un caracter religios. S-a constatat că e foarte greu să faci educaţia antialcoolică a adulţilor care au deja viciul în sînge. De aceea s-a convenit să se acţioneze, de preferinţă, asupra copiilor şi în şcoli, în perioada în care creierul receptează uşor şi cunoştinţele lasă amprente durabile. Învăţămîntul „antialcoolic” a fost aplicat în Franţa din 1897, dar a fost departe de a da rezultatele scontate Oricum, eforturi de combatere a alcoolismului trebuie depuse în orice țară în care acest fenomen e răspîndit îngrijorător, chiar și în țara noastră. Că, vorba aia:

În casa românului cîntă cocoșul

Cum bărbatul poartă cheia Mă și mir cît de ușor Calul, vinul și femeia, Uneori, îl duc cum vor!

Dr. ELIS RÂPEANU

România Mare – 103

DE ALEASĂ SĂRBĂTOARE

Se îmbracă iar pămîntul în zăpezi catifelate, Aer pur, cu diamante, ni se scaldă în priviri, Pașii noștri abia răsună pe un strat de amintiri, Cînd ne poartă, iată, gîndul pînʼ la Alba, în cetate.

În izvor curat de iarnă, cînd se face sărbătoare, Noi ne prindem mînă-n mînă de la Dunăre-n Carpați, Și sub zodia Unirii, nu uităm că sîntem frați Într-o Țară de iubire și-ntr-o lume călătoare.

Alba Iulia ni-i sceptrul înstelat cu dor și sînge Cînd, prin secoli de ninsoare eram trași pe roată-n zori, Iarna ne spăla pe gene, martoră, cu reci ninsori, Încercînd să-nghețe-n aer lacrima ce nu se stinge.

Dar n-au fost ninsori din vreme să ne țărmurească zarea, Lacrima din ochii noștri a fost fluviu, n-a fost rîu, Și din ea, în primăvară, macii se-aprindeau în grîu, Luminîndu-ne Carpații ca să le simțim dogoarea.

Și n-au fost pe lume vînturi să ne spulbere-n pustie, Un popor din dacii liberi nu cu vînturile-l sperii Chiar deși-ncolțit de ele și de alte reci imperii, Noi am stat în calea sorții și-a furtunii – stîncă vie!

Alba Iulia ni-i crezul care-a triumfat în iarnă, Cînd poporul, pentru viață, a votat pentru Unire. Și de-atunci, români, ca frații, strîns uniți prin mii de fire, Știm Istoria s-o scriem ca să-ndepărtăm o rană, Și zăpada peste grîne să aștearnă noi covoare, Dîndu-ne din puritatea ochilor tot mai senini. Cînd e iarnă și decembrie ninge sacru cu lumini, Țara își îmbracă ia de aleasă sărbătoare.

* * *

Mulți ani, între 28 noiembrie și 1 Decembrie, la Alba Iulia s-a întrunit Congresul Spiritualității românești, la care au participat delegați ai românilor stabiliți pe alte meleaguri.

ROMÂNI LA ALBA IULIA

Vin români de pretutindeni să-nflorească iarăși Țara Acolo unde, odată, s-a cîntat Imnul Unirii, Se adună iar românii precum ape, primăvara, Să vorbească într-un glas despre soarta dezrobirii;

1 Decembrie 1918 – Marea Unire de la Alba Iulia – va rămîne în Istoria României cea mai strălucitoare zi din pleiada de Luceferi care ne-au călăuzit în drumul Patriei spre borna de hotar 1918. Niciodată recunoștința noastră nu va atinge vibrația necesară acestui moment unic, pentru nemurirea monumentului astral – 1 Decembrie 1918. Întrun an cu încercări grele pentru Poporul Român, închinăm acest florilegiu de versuri României Mari și eroilor care au făurit-o și au înflorit-o.

Trăitori pe-alte meleaguri, aruncați în voia sorții, Alba Iulia îi strînge precum mama-n poala ei, Vin români din țări străine, vin la Alba, vin cu toții S-amintească omenirii că mai sîntem pui de lei;

Că, în veci, Românitatea va vorbi pe-alte meleaguri În frăția ei cu Țara pe care mereu o cheamă, Vin români sub falduri pure – mii de tricolore steaguri Ca să-și ostoiască dorul cu români din Țara-mamă;

Chiar dacă vorbesc acolo unde i-a dus soarta, valul, În limba altor popoare și-s primiți în sînul lor, Vin români de pretutindeni să sfințească iar Ardealul, Sărutînd pămîntul Țării, fierbinte, nemuritor;

Le-a fost dor de Țara-mamă, Patria cu ochiul treaz, Să-și mai scalde iar privirea pe cîmpii și pe obcine Stînd la umbra unor nume, cu ,,Cel Mare”, ,,Cel viteaz” Diaspora românească tot a noastră-i, nu-i oricine.

Încălziți-vă de dorul că sînteți la Alba iar, În decembrie, cînd ninge cu zăpadă milenară, Să nu-ntoarceți fila zilei peste vechiul calendar, Strîngeți doar în brațe Dorul și Credința pentru Țară;

Astfel veți pleca de-aicea mai bogați în amintire Și cu Țara ca un Soare luminîndu-vă cărarea, Cu țărîna de pe talpă, ca din sacre cimitire, Veți simți mai dulce dorul și mai grea va fi uitarea;

Vin acum români la Alba ca să dea cu toți onorul Celor cu nume săpate în granit nemuritor, Celor ce-au făcut Unirea, peste piept cu Tricolorul Ca să amintească lumii c-aici e și Țara lor!

MAI NINGE ªI-ACUMA...

Mai ninge și-acuma la Alba, și-n munți Mai sar peste stînci, în zori, căprioare. Sub giulgiul zăpezii, înalți și cărunți, Carpații se-apleacă să bea din izvoare;

Mai suie și-acuma poteci peste deal, Șerpuind prin poieni urzite cu brumă, Și mai străjuiesc munții privind la Ardeal Cum pruncu-i privit de buna sa mună;

Mai plînge și-acuma pădurea de ger Cînd Crivățul intră în ea cu secure Și rupe copacii, lugubru mister, Mai plînge și-acum, din crengi, o pădure;

Dar toate nu sînt cum au fost pînă ieri, Cînd oamenii se-ndreptau spre Cetate, Ducînd în priviri necaz și dureri, Și veacuri de ură în inimi crestate;

Dar aveau ascuns un dor din străbuni, Lîngă inimă, sub cămașa de fire: S-aprindă pe munți șirag de cununi, Pecetluind la Alba sfînta Unire;

Mai ninge și-acuma la Alba, și-n zări Se văd Carpații cu brîu de ninsoare.

O, dar poate să ningă de-atîtea ori, Căci ninge-n Decembrie a Dor și-a Sărbătoare!

DE ZIUA ÞĂRII MELE

De ziua Țării mele-ți scriu

Nu de pe front, nu din tranșee, Cît mai rezist, sînt încă viu, În vechea lumii epopee;

Mai sîntem vii, dar mai puțini

Cu numele în calendare, Ne-am risipit pe la străini Unde românul mai și moare;

Plecăm cu dorul după noi Să-l răstignim în vreo cetate, Avem copii, avem nevoi, Și-n casa ta nu se mai poate;

Nu mai e loc pe prispa ta Cu amintirile eterne, Noi, cît am vrea, și-om aștepta, N-avem nimic de la Guverne;

Promisiuni în funde roz Și-angajamente, tot banale, Ne macină, ce pe moloz, Promisiuni electorale;

Cînd ne lăsăm seduși de zel Și votul se închide-n urnă, Ne dumirim încetinel, Cu mintea noastră de pe urmă;

Dar e tîrziu, și noi privim

Cu ochii stinși spre steagul Țării, Cum să murim? Cum să trăim Cu Țara-n ziua disperării?

Cum să ne-ntoarcem la izvor, Fîntîna noastră cea mai sfîntă? Printre străini, zilele dor, Și noaptea-n stele nu cuvîntă;

Totuși, credința nu s-a stins, Și dorul tău la sîn ne ține, Din Babilonul necuprins

O părticică e cu tine;

Dă, Doamne, ziua cînd vom fi Strînși, toți, pe lîng-a Țării vatră!

O zi, măcar, și vom muri Lăsînd țărînii vechea soartă;

De ziua Țării mele-ți scriu Nu de pe front, nu din tranșee, Vom fi iar, toți, acuma știu

Finalu-acest de Epopee...

MEREU SÎNTEM DATORI

Cum să te cînt, Țară, cînd tu ești un cîntec nestins Ca izvoarele din Munții Daciei străbune?

Generații întregi perimetrul tău l-au cuprins În cîntecul inimii, ca pe măiestre strune;

Cum să te laud, Țară, cînd însăși numele tău sfînt E cea mai mare laudă ce-o avem de la tine?

Din cîte țări sînt pe întinderea acestui pămînt Singura ești de care dorul aproape ne ține;

Cum să te privesc, Țară, izvor curat de lumină Cînd ochii mă dor de perpetua-ți strălucire?

În atîtea veacuri, ne-ai încrustat pe retină

Conturul tău de Mamă-Țară, cu dulce menire;

Și cum să-ți vorbesc, Patria mea, cînd cuvintele tac În fața minunii ce ești și veșnic vei rămîne?

De peste două mii de ani, de la Poporul Dac, Mereu sîntem datori Patriei și Limbii Române! Versuri de GEO CIOLCAN

File de istorie

Din însemnările Reginei Maria, privitoare la făurirea României Mari (1)

A vorbi despre Marea

Unire înseamnă, în primul rînd, a reflecta la dragostea şi binefacerile lui Dumnezeu revărsate peste acest popor.

Fapta cea mare de acum un secol stă astăzi în faţa ochilor noştri ca o amintire ce ne încălzeşte şi ne bucură sufletele, căci a intrat deja în tradiţia noastră istorică, dar şi în trăirea de cuget a tuturor românilor, ca în fiecare an să ne amintim de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 ca de un eveniment în care ne regăsim unitatea de credinţă şi de neam.

Marea şi veşnica Unire a tuturor românilor are adînci rezonanţe în întreaga noastră fiinţă, pentru că sărbătorirea acestui eveniment ne aminteşte de jertfa supremă a celor care şi-au dat viaţa pe cîmpul de luptă, în Primul Război Mondial, pentru ca visul României Mari să devină realitate. Făurirea statului naţional unitar român, la sfîrşitul anului 1918, a fost rezultatul incontestabil al vitejiei ostaşilor noştri, la care s-a adăugat neobosita stăruinţă a întregului popor, a clasei politice şi, nu în ultimul rînd, a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

nu mai vezi soarele. Cînd s-a rupt catapeteasma lumii şi s-a pornit prăpădul războiului, cei mulţi, cei crezuţi tari, şi-au zis: «Să înghiţim pămîntul românesc şi numele neamului lui să-l ştergem de pe lume. Numai cei mari şi puternici au dreptul să trăiască». Tu le-ai simţit gîndul lor şi din trecutul viforos ştiai că cei puternici niciodată nu ţi-au fost prieteni. Şi mult ai stat în cumpănă pînă să te hotărăşti să porneşti la război pe fiii tăi, în vreme ce mulţi te batjocoreau că eşti nehotărîtă. Că tu ştiai ce te aşteaptă, singură ştiai adevărul. Şi nu te-ai putut hotărî să faci altfel decît cum ai lucrat prin veacuri: ai prins arma să te aperi, ca într-atîtea primejdii de moarte ce te-au ameninţat în trecut. Cu litere de pară şi de sînge ţi-ai scris viitorul. Ai biruit cînd nimeni nu mai aştepta biruinţa ta, căci nu mai cuteza să o aştepte. Acum, însă, cununa biruinţei nimeni nu ţi-o mai poate fura, de frumuseţea sufletului tău e plină grădina omenirii”.

Faptele Reginei Maria, cea mai iubită Regină a românilor

După doi ani de neutralitate, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei. În august 1916, Regele Ferdinand convoacă la Cotroceni Consiliul de Coroană prin care se stabileşte ca România să declare război Austro-Ungariei. Intrarea României în război a fost certitudinea că venise timpul ca ţara să lupte pentru îndeplinirea idealului naţional. Fără să ştie cît de greu va fi cu adevărat acest război, ostaşii şi conducătorii români şi-au lăsat sufletele călăuzite de credinţă şi plini de curaj s-au avîntat în lupta a cărei miză uriaşă era Marea Unire.

Scriitorul Ion Agîrbiceanu descrie într-un mod impresionant zbuciumul ţării noastre de-a lungul vremurilor trecute, reuşind să surprindă atît de bine esenţa sufletului românesc, felul nostru, al românilor, de a ne arăta lumii: „Ce mică, ce puţină, ce plăpîndă te arătai, Patria mea, locuită între împărăţii fără hotare! De cîte ori nu s-a cutremurat de spaimă sufletul în strămoşii noştri şi în noi că te vor strivi uriaşii de lîngă tine şi cît de mic, de neînsemnat, ai părut prin veacuri, şi tu, neamul meu viteaz. Cei mulţi, cei mari şi puternici din preajma ta se făceau că nici nu ştiu că eşti şi tu pe lume, puternicii din depărtări nu-ţi ştiau nici de nume. Şi totuşi tu ai rămas neclintită în cuibul tău de piatră. Uriaşii de lîngă tine nu te-au putut strivi, nici aşa de mari nu au putut să crească lîngă tine încît să

Personalitate hotărîtă, prin voinţa, sinceritatea, vitalitatea şi veselia sa, Regina Maria a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, plină de iubire faţă de ţara sa, a ştiut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată şi îndrăgită. Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii şi era atît de iubită încît potretul său stătea alături de icoane. Odată cu deschiderea războiului României, Regina Maria şi-a început lupta contra durerilor fizice şi contra descurajării rănilor sufleteşti, cu încredere în normele superioare după care se îndreaptă, peste toate încercările trecătoare, viaţa naţiunilor, spunînd plină de credinţă: „Dumnezeu să ne ajute pe toţi – sînt gata pentru tot ce mi se cere –dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele ţării mele, al scumpei mele ţărişoare pe care o iubesc”.

Regina Maria a fost plină de curaj şi de iniţiativă în tot timpul războiului, atitudinea ei fiind de-a dreptul admirabilă. Optimismul ei era comunicativ, pe unde trecea descurajările dispăreau şi speranţele renăşteau. În fiecare zi, vizita răniţii din spitale şi pe toţi îi îngrijea cu aceeaşi nesfîrşită dragoste. „Zilnic mă duceam înspre răniţi, treceam din sală în sală. Niciodată nu am lăsat o chemare fără răspuns, şi cutreieram pretutindeni, fără să mă descurajeze vreo privire, vreo oboseală, vreun drum cît de lung”.

Regina Maria a rămas pentru toţi cei care au văzut-o, atît în vizite la spitale, printre sutele de bolnavi, cît şi pe front, printre soldaţii răniţi, un simbol al curajului neclintit. „Nu ştiu dacă îşi dădea bine seama de toată întinderea primejdiilor ce apăsau asupra noastră, cred mai mult că nu, (…) în orice caz, găsea că ceilalţi sînt prea descurajaţi. Tendinţa ei era să ia în derîdere această descurajare şi să nu ascundă supărarea pe care i-o pricinuieşte. Aducea pretutindeni un cuvînt de îmbărbătare şi de mîngîiere”.

Din cauza ocupaţiei germane care pusese stăpînire pe Capitală, Familia Regală a fost nevoită să se retragă în Moldova. Iată ce scria Regina în grelele momente ale părăsirii Capitalei: „Peste puţin timp va trebui să înceapă pribegia, tristeţea şi întunericul, (…) însă trebuie să umblu cu fruntea sus, ca nimeni să nu-mi vadă lacrimile din ochi (…). Trebuie să fiu tare, să nu strig, să nu mă

tînguiesc, să arăt drumul exilului simplu, liniştit, pentru ca panica să fie înlăturată şi nimeni să nu se îngrozească. De mine atîrnă toţi, toate privirile sînt spre mine aţintite, ca să vadă cum voi îndura ce este de neîndurat”. Lumea se schimba sub ororile războiului, deznădejdea cuprindea şi cele mai puternice suflete, iar timpul părea să fugă cît mai departe cu vremurile fericite. „Niciodată nu aş fi crezut că viaţa oamenilor, adăpostită de o civilizaţie liniştită, va fi pusă în faţa unor realităţi atît de înfiorătoare. Războiul a sfărmat toate îngrădirile şi ne-a aruncat năpraznic înapoi la vremurile pe care le socoteam apuse pentru totdeauna”. În ciuda tuturor greutăţilor, Regina Maria a început în capitala Moldovei o adevărată luptă împotriva numeroaselor lipsuri şi a necruţătoarelor epidemii. Regina noastră a vizitat spitalele de contagioşi, mergînd de la bolnav la bolnav, fără frică de primejdie şi împărţind daruri la fiecare şi mîngîind pe toţi. Imaginea Reginei Maria în uniforma Crucii Roşii pare să rămînă veşnică în amintirea celor care au văzut-o. Cu un curaj nedezminţit, vizita toate spitalele de răniţi şi bolnavi, împărţind daruri, adresînd cuvinte de încurajare, mîngîind frunţile suferinzilor. Conştientă de menirea ei în acele împrejurări grele pentru ţară, nu a ezitat să-şi pună viața în pericol, socotind că doar astfel poate fi un exemplu pentru poporul său. De altfel, I. G. Duca mărturiseşte că „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreţ desăvîrşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătîiul lor” şi toţi „au înţeles marea ei iubire şi grijă pentru fiecare, căci, aşa cum obişnuia să spună, inimile poporului său erau o comoară mai scumpă decît orice comoară de pe pămînt”.

Toţi cei care au cunoscut-o îşi amintesc că niciodată nu s-a dat înlături de la vreo muncă sau primejdie atunci cînd era vorba de binele poporului său. Se dedica în întregime muncii sale, şi nu numai în spitale, la căpătîiul soldaţilor bolnavi, putea fi întîlnită, ci şi pe străzile oraşului Iaşi, pe care le străbătea adesea, fiind gata întotdeauna pentru a împărţi ajutoare soldaţilor suferinzi, refugiaţilor şi oamenilor săraci care îi ieşeau în cale, şi toate aceste le făcea doar din dragoste pentru ţara sa, fără a aştepta vreodată vreo laudă sau vreo recompensă. „Maria continua să fie prezentă peste tot. Era uluitor cîtă energie era capabilă să desfăşoare. (…) Primea o mulţime de lume, discuta, şi nu doar de formă, cu oamenii politici, cu generalii şi cu diplomaţii. Bătea Moldova în lung şi în lat, de la un spital la altul şi dintr-un sat în altul, aducînd peste tot ajutoare, dar şi o vorbă bună sau o mîngîiere pentru fiecare. Capacitatea acestei femei de cea mai înaltă condiţie socială de a se apropia sufleteşte de oamenii simpli era uluitoare”. Activităţi precum procurarea de medicamente, implicarea directă în îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor, a tuturor celor aflaţi în nevoie, şi, mai ales, a soldaţilor români, devenise partea esenţială a vieţii sale. (va urma) r.m.

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917

Regele Ferdinand și Regina Maria la serbarea Unirii Basarabiei cu România, 30 martie 1918

Polemici « Controverse

Rotativa – Lupul,

Capra și Varza –

Neavînd guvern mult timp, în țară domină Covid. A muri ars de viu în spital a devenit un fapt banal. În acest timp, marele demnitar e ocupat cu vizite, săptămînal, în Hermannstadt, iar, deseori, în costum de ,,baron”, se relaxează la golf, apoi, urcîndu-se în avion, merge-n vizită la Faraon. Mai e doar un pic șincepe sezonul de schi, la Păltiniș, unde, în albul decor, va aluneca ușor.

De trei luni, în țară, aleșii ,,parlamentează”, fiind greu de împărțit ,,osul” cel mult dorit: ,,Dă-mi și mie”, ,,Na și ție”, ca să le fie bine. După mult sfat, parlamentarii s-au inspirat din povestea lui Anton Pann, ,,Lupul, capra și varza”. Și, la fel ca eroii ei, au așteptat să fie trecuți peste o apă, dar nu toți deodată, pentru a nu rămîne pe mal împreună, și lupul să mănînce capra, iar capra să roadă varza. Și uite-așa, noii parteneri de coaliție, înotînd, au trecut pe rînd.

În sfîrșit, mîna dreaptă nătîngă a strîns mîna stîngă, promițînd șosele, lapte și miere. Rotativa s-a înfăptuit, și cei doi ,,primi” vor domni pe rînd. Rotativa avînd sita, vor cerne împreună făină pentru lumea bună, iar tărîța va fi dată pentru gloată.

Deocamdată, în casă, frigul ne îngheață dorința de viață și așteptăm, cu nodul în gît, Nașterea lui Isus, știind că, veșnic, în istoria țării va rămîne o pată neagră pentru sîngele care la zid s-a scurs, după o scurtă judecată fără recurs.

Apriga luptă pentru putere scoate la iveală fel de fel de caractere; la adresa coaliției ,,monstruoase”, țipă cei cei care n-au ajuns la ,,oase”. Iar noi așteptăm ca ,,SPERANȚA” noastră, plecată de 32 de ani în

Din Bucure ş tii de altădată

Formidabila poveste a Şcolii

Centrale de Fete din Bucureºti

Cea mai frumoasă școală din București, monument de arhitectură neoromânească, capodopera lui Ion Mincu. Și cea mai veche. Cîndva ,,Pension Domnesc de Demoazele”, astăzi cel mai bun liceu de filologie din țară. Locul în care s-au format cele mai spectaculoase minți feminine din România. De la Ștefania Mărăcineanu, colaboratoarea lui Marie Curie și pînă la Annie Bentoiu, strălucit om de litere. Astăzi, mamă și fiică, Annie și Ioana Bentoiu, două generații ale Școlii Centrale. Annie a învățat în interbelic, Ioana în plin comunism, pe vremea lui Dej. De la franceză la rusă, de la ,,Fraulein” la ,,Tovarășa” cu Ordinul Muncii în piept.

Soneria zbîrnîia la șase dimineața, urmau spălatul și îmbrăcatul. Apoi, la ora șapte fix, fetele coborau în sufrageria de la subsol pentru ceai, în rînd de cîte două. Urmau cinci ore de curs întrerupte de sonerie pentru scurte pauze de 10 minute și una singură de 20 de minute. Cursurile se încheiau la ora 13 fix, urma prînzul, apoi recreația mare care dura pînă la ora 15.00. Elevele stăteau în larga curte-grădină, apoi intrau în clase unde își făceau temele pentru a doua zi pînă la ora 17.00. Urmau două ore de meditații, cina de la ora 19, urcarea în dormitor și stingerea, cel tîrziu la ora nouă. Așa arăta o zi din viața unei interniste la Școala Centrală de Fete în 1937, anul în care a început cursurile Annie Bentoiu.

Despre perioada sa de formare în renumitul pension, Annie a scris în memoriile sale, ,,Timpul ce ni s-a dat”. Duminică dimineață, fetele se duceau la slujbă la biserica Icoanei, la Schitul Darvari sau la Popa Chițu. Viața lor era dictată în totalitate de ordine și de disciplină. Puteau ieși de două ori pe lună din internat, sîmbătă între orele 17 și 19, iar cele care nu învățau bine nu mai primeau învoire ca să meargă acasă la părinți. Purtau părul împletit, nu aveau

vacanță, să revină la mal, pentru a putea spune, cu sufletul curat, ,,Bine-ai venit, SPERANȚĂ, în margine de timp”. Nu știm ce ne așteaptă, dar poate doar așa vom uita de un nou CRĂCIUN TRIST.

,,Ce trist Crăciun! Mă simt pustu și mic

Acum sînt mai sărac ca niciodată

Nu mă ajută nimeni cu nimic

Ce lume ticăloasă și ingrată!

N-am nici un sprijin, azi, de nicăieri

Eu, care am făcut atîta bine

La cei bolnavi, la tineri, la șomeri

Mi-am dat adesea haina de pe mine...

Dar poate lucrul cel mai dureros

E cum dispar bogații, ca măgarii

La punga groasă – și obrazul gros

Își numără, ca Harpagon, biștarii...

E criza-n toi, o simt pe pielea mea

Un om integru tot mai greu rezistă

Cînd Imnul țării s-a făcut manea

Iar Tricolorul parcă-i o batistă...”. (Corneliu Vadim Tudor)

LILIAnA TETELEA

panglici și nici bijuterii, fără mini si fără buricul gol ca-n ziua de azi. Cele mai mici li se adresau celor mai mari cu apelativul “domnișoară” și făceau o reverență. ,,Uniformele noastre erau diferențiate, dar cu un aspect sever, între 10 și 14 ani rochie de ațică cu pătrățele roșii și albe, lungă pînă sub genunchi. Cu un șorț tot lung din poplin negru, guleraș brodat și fundă neagră. Într-o parte, de un nasture al șorțului, atîrna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Fetele din cursul superior, 1518 ani, aveau același model de uniformă, dar în carouri gri cu alb, ceea ce le dădea un caracter mai serios și mai elegant. Cele mai mici erau obligate să li se adreseze cu domnișoară”, își aminteste Annie Bentoiu. După ce comuniștii au luat puterea în România, Școala Centrală și-a schimbat sensul, de acum era văzută drept școala burgheziei și a dușmanilor de clasă, a boierilor si a trădătorilor. Limba franceză a fost înlocuită cu limba rusă. Profesoarele cu blazon au plecat în străinătate sau au fost nevoite să se pensioneze. Eleva Ioana Bentoiu a trăit acele vremuri oribile. ,,Am două feluri de amintiri legate de Școala Centrală din București. În primul rînd, cele din copilărie, cînd o rugam cu insistență pe mami să-mi povestească lucruri din copilăria ei. Sorbeam fiecare cuvînt și reconstituiam în imaginație cele mai mici detalii pe care mi le dădea

SĂMÎNȚA BUNĂ

Tot ce avem este un cadou de la Dumnezeu

motto: ,,Orice ni se dă bun și orice dar desăvîrșit este de sus, coborîndu-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” –Iacov 1.17

Biatlonista Laura Dahlmeier s-a remarcat în mod deosebit în sezonul de iarnă 2016-2017, cîștigînd cupa mondială. La acest tip de competiție sportivă (constînd în parcurgerea a 20 de km pe schiuri și în tragerea a 20 de focuri de armă în diverse puncte de pe traseu), ea a cîștigat un record de cinci medalii de aur la Campionatele mondiale din 2017, Austria. În interviurile acordate, Laura spunea mereu că nu poate înțelege cum de a obținut acest rezultat, ea considerîndu-l un cadou. Auzind cuvintele Laurei, m-am gîndit în primul moment că totuși era meritul ei, sportiva antrenîndu-se luni de zile și renunțînd la multe lucruri. Cîteva zile mai tîrziu m-am gîndit mai mult la cuvintele Laurei. Atunci am înțeles că ea avea dreptate. În ciuda performanței, pînă la urmă totul este un cadou. Aptitudinile noastre se bazează pe daruri ale lui Dumnezeu, Creatorul nostru.

Unele abilități le putem deprinde prin efort, dar sînt domenii în care putem realiza ceva numai printrun talent înnăscut, care vine de la Dumnezeu. Unele persoane se străduiesc, de exemplu, de ani de zile să facă o prăjitură bună și totuși nu reușesc. În tot ce facem este bine să știm că Dumnezeu este Cel care ne dă reușită. Chiar dacă uneori nu ne reușește ceva, cadoul desăvîrșit rămîne neschimbat. Să fim recunoscători pentru ce am primit! Dumnezeu este Dăruitorul talentelor. Să le primim cu mulțumire din mîna Sa! Să-I mulțumim și pentru toate reușitele! El Se bucură cînd folosim cu energie, cu hărnicie și cu răbdare talentele noastre pentru semenii noștri, avînd în vedere doar onoarea Sa.

despre coridoare, dormitor (fiindcă fusese la internat), bibliotecă, săli de clasă, amfiteatru, grădina interioară cu flori, curtea mare a școlii, profesoarele iubite, despre care poate afla astăzi oricine, citind memoriile ei”, spune Ioana Bentoiu. ,,Pentru mine, născută în stalinism și copilărînd într-o lume complet diferită, sordidă, sărăcăcioasă, gri, fără speranță, într-un cuvînt urîtă, dar despre a cărei eternitate din păcate nu mă îndoiam, amintirile ei coborau de-a dreptul din Rai. Prietenele ei cele mai bune îi fuseseră colege la școală. Toate erau femei reușite, cu meserii solide, cu povești de viață incredibile, dar care se bătuseră ca niște leoaice să poată supraviețui în societatea ostilă care le fusese dată după ce terminaseră școala cu brio. (…) Am pășit, deci, în clasa a I-a primară plină de speranță, în zidurile școlii care își schimbase numele și se chema în vremea mea Zoia Kosmodemianskaia. Dezamăgirea a fost pe măsura așteptărilor. Curtea și grădina erau în paragină, tencuiala stătea să cadă, unele geamuri sparte erau înlocuite cu sticle de culori bizare sau cu carton, în amfiteatru nu aveam practic voie să intrăm, sala de clasă era luminoasă, dar băncile învechite. Am nimerit într-o serie în care peste jumătate din clasă era compusă din copii de ștabi, ștăbuleți, șefi și cadre importante din armată sau securitate. Mă simțeam ca musca-n lapte. Învățam foarte bine, dar în cel mai bun caz mi se dădea 9, cînd unii chemați la tablă nu scoteau un cuvînt, dar primeau 10 din oficiu. Coșmar. Chiar nu-mi intra în cap cum se poate… Colac peste pupăză, învățătoarea (tovarășa, cum eram obligați să-i spunem) se lăuda cu multă mîndrie cu Ordinul Muncii clasa I, al cărui carton cilindric roșu îl flutura amenințător deasupra capetelor noastre. Mai avea o specialitate: zdrobea linii de lemn pe mînuțele unor bieți copii. Mi se rupea sufletul de un băiețel foarte zvăpăiat dar simpatic, care devenise țapul ispășitor, de cîte ori făcea ceva ce nu trebuia. Școala asta devenise un vis urît, pe care l-am înghițit pînă în clasa a IV-a, cînd m-am mutat la Liceul Spiru Haret, unde iadul s-a schimbat în paradis”, spune Ioana Bentoiu.

BUCURESTI365.RO

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (102)

Dietetica (2)

În dietetica chineză, echilibrul și armonia dintre preparatele yin (feminine) şi yang (masculine) sînt esenţiale pentru a pregăti o masă sau pentru a realiza un regim alimentar. Mai precis, aproape orice produs alimentar face parte din grupa yin, adică are proprietăţi răcoritoare, fie din grupa yang, aceasta însemnînd că produce arşiţă, căldură. Cînd un medic chinez recomandă pacientului să consume fie mîncare fierbinte, fie rece, el nu se referă la temperatura acesteia, ci la clasificarea produselor pe care le poate consuma pacientul. Aceasta este una din teoriile orientale, care, aparent, se pot pune uşor în practică în Occident.

O reflexie simplă ne spune că un produs este cu atît mai „fierbinte“, cu cît are mai multe calorii. Deci, carnea grasă, alcoolul, alunele sînt alimente fierbinţi. Fructele, algele şi legumele verzi sînt alimente reci. Specific dieteticii chineze din toate timpurile, inclusiv din Dinastia Tang pînă în prezent, este faptul că se consumă foarte rar produse crude, nepreparate. Inclusiv vara, salatele de legume sînt gătite rapid. Aceasta este o măsură înţeleaptă de prevenţie, deoarece China este o țară cu extreme climatice, veri fierbinţi și umede, în timpul cărora apa curată, proaspătă este greu de găsit chiar la robinet. Din timpuri străvechi, pentru a evita îmbolnăvirile şi epidemiile, chinezii beau apă fiartă – fierbinte sau răcită – și ceai fierbinte, indiferent de anotimp. Ulterior, ceaiului îi vom dedica un capitol aparte. Cu toate acestea, îngheţata este un preparat inventat în China, cu mai mult de 2.000 de ani în urmă. În 1295, Marco Polo a introdus acest preparat în Europa, alături de alte invenţii chinezești. Revenind la dietetica chineză din Dinastia Tang şi din toate timpurile, menţionăm că Medicina Tradiţională Chineză susţine că obiceiul apusean de a mînca produse gătite îndelung și bogate în calorii atrage bolile „fierbinţi“, cum este gripa. Un alt exemplu din dietetica chineză – aceasta consideră că pentru a mînca legume crude,

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (5)

După ce plănuitul război de eliberare a Poloniei se dovedise doar o propagandă demagogică, pînă la eşecul din Rusia nu mai era decît un pas. Speranţa unei victorii rapide împotriva „barbarului din Răsărit” nu mai însufleţea pe nimeni. Din cauza lipsei de apă şi de furaje, pieriseră, în drum spre Vilna, aproape 20.000 de cai, adică de două ori mai mulţi decît ar fi murit într-o bătălie majoră. Şi oamenii sufereau.

Foametea şi apa contaminată produceau nelipsitele maladii contagioase din timpul războaielor, dizenterie şi febră enterică. Noi spitale au fost înfiinţate de urgenţă la Danzig, Königsberg şi Thorn, dar ele nu mai puteau face față numărului imens de bolnavi. Apoi, la puţină vreme după traversarea reuşită a Rîului Niemen, au apărut primele semne ale unei boli teribile. Oamenii sufereau de febră mare, iar pe corp le apăreau pete rozalii, în vreme ce feţele prindeau o nuanţă vineţie. Mulţi soldaţi au murit în doar cîteva zile şi, pe măsură ce marşul continua, cumplitul tifos prindea şi mai strîns în ghearele sale Marea Armată...

De mulţi ani, această boală, aproape necunoscută francezilor, fusese endemică în Polonia şi Rusia. Nu există evidenţe care să ateste că armatele napoleoniene o întîlniseră anterior anului 1812 şi ca atare ele erau total dezarmate în faţa maladiei. Organizarea serviciilor sanitare franceze, sub supravegherea marelui chirurg D.J. Larrrey, atingea perfecţiunea, aceste servicii fiind cele mai bune din lume; dar ele se dovedeau neputincioase în faţa imprevizibilei ameninţări. Toate măsurile de protecţie şi de prevenire preconizate de Larrey nu au dat nici un rezultat, întrucît nu se cunoştea cauza infecţiei. Lipsa apei şi igiena precară a soldaţilor, a căror curăţenie corporală lăsa mult de dorit, precum

deci alimente „reci“, cum este castravetele, organismul uman trebuie să își consume propria energie pentru a îl încălzi şi a îl digera. Mai ales oamenii în vîrstă nu trebuie să consume alimente „reci“, crude, cum ar fi castravetele, deoarece îşi sleiesc energia internă pentru a îl asimila. Legumele şi fructele, care apar primăvara și vara, sînt considerate alimente „reci“. Dietetica chineză se bazează pe legile naturii. Alimentele recomandate vara sînt castraveţii, salatele şi legumele cu frunze, preparate, uşor înăbuşite. Rădăcinoasele, carnea roşie şi ghimbirul, elemente esenţiale ale bucătăriei chineze, sînt alimente „calde“ şi se servesc iarna.

Metodele de preparare acţionează asupra naturii yin sau yang a produsului respectiv. Apa, despre care am amintit, este privită în dietetica chineză ca avînd întotdeauna capacitatea de a răcori, chiar și cînd este folosită pentru fierberea sau înăbuşirea legumelor. Prepararea cu ajutorul focului – prin coacere sau cu ajutorul grătarului – va da preparatului caracteristicile unui produs „fierbinte“. Un ou de găină este, în stare crudă, un produs „fierbinte“; prin fierbere, va deveni „rece“. În schimb, un ou de raţă, considerat crud ca hrană „rece“ – pentru că raţa petrece mult timp pe apă, care este un element „rece“ – prin fierbere devine hrană „caldă“. Peştele este considerat un aliment „rece“, deoarece mediul său de viață este apa. De aceea, peștele este gătit cu alimentul „cald“ ghimbir, pentru a „încălzi“ preparatul și pentru a-i oferi echilibrul necesar. Deși trăiesc numai în apă, scoicile sînt considerate un aliment „cald“ datorită cochiliilor. Unele scoici, mai ales cele care trăiesc în ape puţin adinci, sînt considerate ca avînd proprietăţi toxice, sau „fierbinţeală otrăvitoare“, cum spun chinezii. Cei care suferă de furuncule sau abcese, sau cei care se recuperează după intervenţii chirurgicale, nu trebuie să mănînce crabi sau creveți, din cauză că aceştia au proprietăţi toxice. Totuşi, homarul, care trăieşte în ape adinci, nu este considerat dăunător în situaţiile de mai sus. Chiar și tăițeii – preparat inventat în China și adus în Europa de către Marco Polo – aparțin unor categorii diferite, în funcţie de produsul care stă la baza preparării lor – orez sau făină de grîu. Orezul crește în apă și preparatele din orez sînt considerate hrană „rece“. Grîul se coace sub căldura soarelui și este considerat hrană „caldă“ׅ. Deci,

şi teama de atacurile ruşilor sau ale partizanilor polonezi, care-i făcea pe oameni să doarmă laolată, au sporit pericolul. Păduchii din casele mizerabile ale ţăranilor polonezi, prin care soldaţii îşi găseau adăpost, se aciuiau pretutindeni, în pliurile hainelor, în părul oamenilor, unde-şi depozitau excrementele, eliberînd astfel microbii de tifos. Aceştia pătrundeau în cea mai mică şi neînsemnată rană, chiar şi în iritaţiile produse de haine sau cizme. Pînă la bătălia de la Ostrovna, în a treia săptămînă a lui iulie, peste optzeci de mii de militari pieriseră de tifos sau deja erau prea bolnavi spre a mai rămîne în rîndurile combatanţilor. Boala îi răpise lui Napoleon o cincime din trupele de elită, în mai puţin de o lună. Iar campania era încă departe de sfîrşit: pînă la graniţa prusacă, armatele mai aveau de străbătut 300 kilometri, pînă la Moscova încă pe atît... În toată această perioadă au existat, este drept, şi bătălii, în care francezii au suferit pagube umane ridicate, dar care par minore pe lîngă pierderile cauzate de tifos. Ruşii nu aveau un plan strategic coerent, iar cele două mari armate ale lor, una condusă de Barclay de Tolly, cealaltă de prinţul Bagration, acţionau independent una de cealaltă. De Tolly scăpase cu greu din încercuirea lui Napoleon, la Vilna, în vreme ce vicleanul Bagration reuşise să se eschiveze, ferindu-se de manevra de învăluire încercată de Jérome Bonaparte şi mareşalul Davout. Lupte crîncene au fost purtate de Murat, la Ostrovna, şi de Davout, la Moghilev, dar forţele ruşilor erau încă intacte. Napoleon presupunea că armatele lor vor face joncţiunea şi vor încerca să-i reziste la Vitebsk şi de fapt acesta era planul iniţial al comandanţilor ţarului. Pe 27 iulie, Napoleon 1-a ajuns din urmă pe de Tolly, dar în aceeaşi zi, de Tolly a aflat că Bagration decisese să se retragă şi mai mult, la Smolensk. În timpul nopţii, trupele lui de Tolly s-au furişat, la adăpostul întunericului, pe cînd Napoleon se pregătea intens de bătălie.

pentru a se asigura că o masă este echilibrată din punct de vedere yin și yang, un bucătar bun va avea grijă să realizeze un „climat echilibrat“ al acesteia. În ceea ce priveşte plantele, chinezii au în vedere specificul fiecăreia. De exemplu, nucile sînt privite ca alimente care hrănesc creierul, datorită asemănării miezului lor cu forma creierului. Modul în care se hrănesc chinezii s-a transformat în artă culinară, recunoscută și apreciată în lumea întreagă. Iar acest mod de a se alimenta s-a creat de-a lungul secolelor, într-o țară bîntuită, în vechime, de foamete. Acest mod de a se alimenta a fost inspirat de lupta permanentă împotriva ameninţării cu înfometarea. Chiar și în vremurile bune nu existau păşuni suficient de întinse și bogate și nici grăunțe, care se puteau pune la adăpost ca provizii pentru animale, în special pentru bovine. În consecinţă, în China veche carnea de vită era o raritate și produsele lactate erau necunoscute. Deoarece porcii erau ieftini și uşor de îngrijit, carnea de porc se folosea în mod obişnuit. Porcii se hrăneau cutreierînd pădurile în căutare de alune și ghindă și beau și apa în care se spăla orezul. Găinile și rațele nu erau greu de crescut și nu ridicau probleme financiare. Bucătăria tradiţională chineză s-a dezvoltat și s-a rafinat de-a lungul anilor de privaţiuni și de foamete din China veche și de aici provine caracterul său unic. În bucătărie, gospodinele pregăteau porţii infime de carne, din care se hrănea întreaga familie, numai prin tăierea cărnii în felii subţiri. Necesarul de proteine era suplinit prin consumul de fasole germinată, „brînză“ de soia, alias tofu şi diverse seminţe de leguminoase. În bucătăria chinezească există un fel de oală-tigaie, un vas cu o formă specială, înaltă și rotunjită la bază, realizată astfel încît căldura să se împrăştie egal pe toată suprafaţa sa. Folosind acest tip de vas nu este nevoie de foc puternic, deci nici de mult combustibil, iar uleiul nu este folosit în cantităţi mari. Tehnica prăjitului, combinată cu amestecarea permanentă a produselor puse în vas, tehnică ce pare să constituie esenţa bucătăriei chinezeşti, asigură legumelor posibilitatea de a își păstra vitaminele, aroma și celelalte calităţi, devenind totodată foarte gustoase. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Retragerea fructuoasă a lui de Tolly a avut efectul de a-i alarma şi mai tare pe unii generali francezi, care erau convinşi că ruşii îi atrag într-o cursă. Pe 28 iulie, Louis Berthier, Ioachim Murat şi Eugène de Beauharnais au cerut o audienţă la împărat. Ei i-au transmis lui Napoleon temerile ce-i frămîntau, credinţa că retragerea continuă a armatelor ruseşti, spre interiorul ţării, nu era decît o stratagemă. Totodată, l-au informat că bolile, foametea și dezertările nu doar că au ştirbit moralul trupei, dar au văduvit Marea Armată de aproape jumătate din efective, iar dificultăţile de aprovizionare ameninţau ca situaţia să se agraveze. Vitejii generali l-au implorat pe împărat să se oprească din această expediţie nefericită. După ce le-a ascultat argumentele, Napoleon a fost de acord să anunţe sfîrşitul campaniei, pe 1812, urmînd ca ostilităţile să fie reluate în primăvara anului următor. Dar, curînd, dorinţa de a oferi francezilor o victorie spectaculoasă 1-a determinat să se răzgîndească. Două zile mai tîrziu, Napoleon anula ordinul de suspendare a campaniei şi le declara, ritos, generalilor: „Pericolul însuşi ne împinge spre Moscova. De-acum, zarurile sînt aruncate. Victoria îmi va justifica decizia şi ne va salva”.

Prin urmare, armatele, suferind din cauza foametei şi a bolilor, şi-au continuat înaintarea. Peste doar două săptămîni, pe 17 august, ele ajungeau în faţa Smolenskului şi a fluviului Nipru, unde cele două armate ruseşti făcuseră joncţiunea, dînd de înţeles că au de gînd să împiedice acolo înaintarea invadatorilor. Napoleon, hotărît să termine o dată pentru totdeauna cu acest adversar ce-i scăpa mereu printre degete, nu s-a grăbit să declanşeze atacul. El a ordonat începerea unui bombardament nimicitor asupra Smolenskului şi un asalt simulat, în vreme ce 1-a trimis pe mareşalul Junot să traverseze Niprul, spre a ocoli oraşul şi a cădea în spatele ruşilor, tăindu-le orice posibilitate de retragere. (va urma)

FREDERICk CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA

Aspecte privind scrierile memorialistice

Periodic, revistele noastre literare își răsfață cititorii cu numere jubiliare, uneori chiar duble, consacrate, în întregime, unui scriitor anume. Cu acea ocazie, se pun în circulație, pe lîngă articole omagiale, manuscrise, scrisori, fotografii și alte documente, puțin sau deloc cunoscute, legate de viața și opera acelui artist. Dar, se întîlnesc și situații cînd găsim și referiri la creațiile lirice în general sau numai de un anumit fel, și demonstrația începe cu expunerea unor amănunte de natură prozodică, mergînd spre multiplele tehnici de transfigurare artistică a realității și ale limbajului poetic adoptat. Altfel spus, cititorul trebuie să fie sensibilizat de relația dintre condiția ideală a poeziei, îngemănată cu condiția ei materială, după cum postulase Titu Maiorescu. Fiind adversarul ,,formelor fără fond”, criticul pleda pentru un echilibru între ideea pe care este structurată o poezie, ,,adevărul”, și frumosul intrinsec obținut prin mijloacele artistice la îndemînă, efectul de natură emoțională asupra cititorului. La fel stau lucrurile și cînd vine vorba de creațiile în proză sau cele dramatice.

În această direcție a fost conceput și numărul 35/1979 al Revistei ,,Manuscriptum”, însoțit de un studiu lămuritor, semnat de prof. Alexandru Piru, număr dedicat, în întregime, literaturii memorialistice, un domeniu considerat de unii cam la marginea literaturii sau chiar nonliteratură, și poate de aceea insuficient cunoscut. G. Călinescu, surprins poate într-o stare inadecvată, nu dădea doi bani pe acest tip de scrieri și îi considera pe așa-zișii memorialiști lipsiți de sinceritate în confesiunile lor. Dar, în romanele ,,Enigma Otiliei” sau ,,Scrinul negru” găsim destule pagini în care unele personaje, precum Otilia sau Cătălina, consemnează epistolar impresii de călătorie sau diverse amintiri. Nici Marin Preda nu agrea specia, preferînd să vadă cu ochii lui locurile descrise de alții și să cunoască nemijlocit oamenii. Dar, după moartea lui, ce să vezi, i s-a descoperit un jurnal în toată splendoarea, încredințat poetului Cezar Ivănescu, și care a și fost publicat. Tot cam pe acolo s-a aflat și Liviu Rebreanu cu jurnalul său, început în 1927 și găsit de familie tîrziu, pe cînd încerca să-i vîndă proprietatea de la Valea Mare-Argeș, și pe care memorialistul notase să nu fie publicat decît după 30 de ani de la moartea sa, care avea să survină în 1944. Dar, cartea a apărut în 1984, din motive obiective. Întîi că, descoperite întîmplător, apăreau mereu alte și alte pagini scrise de mînă, care cereau o așezare într-o ordine cronologică și o corectură preliminară. Dar, și o cenzurare a paginilor în care soția și fiica apăreau într-o lumină nefavorabilă. Cel puțin așa au pretins Tiberiu și Ilderim, fratele mai mic și nepotul lui Rebeanu, care cunoșteau mai bine cum ședeau lucrurile.

Încercînd o periodizare a acestei specii literare, nici în literatura populară și nici în cea religioasă nu s-au găsit mostre de natură memorialistică. De-abia în scrierile marilor cronicari, care marchează începuturile literaturii noastre culte, găsim semne ale viitoarelor opere memorialistice. În manualele de liceu mai vechi scria că literatura memorialistică a apărut în Franța, în Secolul al XIX-lea, cînd conștiința personalității și a unicității individului în lume se manifesta tot mai pregnant. Tot de acolo elevii au aflat că Eminescu nu se remarcase în interviuri, pentru simplul motiv că încă nu fuseseră inventate. De aceea, nu lăsase amintiri, reportaje și alte scrieri de această factură. Nimic mai fals. Ca reporter parlamentar, acreditat la Cameră, Eminescu a pubicat în Ziarul ,,Timpul” numeroase însemnări. Într-una dintre ele, preciza că, dintre toți parlamentarii vremii, doar Kogăniceanu și Maiorescu erau în stare să articuleze corect o frază. Încercînd o evidență, putem afirma că mai toți contemporanii lui Eminescu s-au distins în arta memorialisticii: amintiri și cronici ale epocii în care au trăit, memorii de călătorie și jurnale de front. Dar, moda aceasta a notelor diverse vine de departe, din vremea cronicarilor (Sec. XVII-XVIII): Miron Costin și Ion

Neculce, Radu Greceanu și Radu Popescu. Urmează generația din Secolul al XIX-lea: I.C. Drăgușanu, D. Golescu, Gr. Alexandrescu, Heliade, D. Bolintineanu, I. Ghica, V. Alecsandri, Costache și Iacob Negruzzi, T. Maiorescu, I. Slavici, C. Hogaș și, mai tîrziu, E. Barbu, M. Sorescu, Martha Bibescu, Cioculescu sau Fănuș. Ce mai, întreaga suflare a scriitorilor noștri de ieri și de azi a lăsat posterității jurnale pline de interes.

Prima operă memorialistică din literatura universală – ne informează Al. Piru – se numește ,,Memorabilia”, a lui Xenofon din Atena, apărută în Antichitate (Sec. IV î.Chr.). De la slăvitul Cezar avem ,,De bello gallico” și ,,Comentarii la războiul civil” (Sec. I î.Chr.). Tot război găsim și în lucrarea ,,Cucerirea Constantinopolei” (anul 1207). Cunoscutul renascentist Francesco Guiciardini a scris ,,Ricordi politici e civili” (1500). La Rochefoucauld, cardinalul de Retz sau ducele de Saint-Simon ne-au lăsat memorii și autobiografii. Filozoful iluminist J.J. Rousseau s-a ilustrat cu niște confesiuni (Sec. XVIII), Stendhal cu note de călătorie, ,,Mémoires d’un touriste”. Mai departe, lista cu memorialiști se îmbogățește cu B. Franklin, Eckermann, Chateaubriand, abatele Prévost, Al. Dumas, G. Flaubert, Dostoievski și atîția alți mari creatori.

La noi, trebuie socotite amintiri cronicile moldovenești și muntene din Evul Mediu, atît de cunoscute. În continuare, ivirea atîtor memorialiști trebuie pusă în legătură cu influența tot mai puternică datorată aplicării Regulamentului Organic în Țările Române, eveniment care a favorizat legătura cărturarilor români cu civilizația europeană. La fel de benefice au fost și notele de drum scrise de numeroși călători străini atrași de peisajul, tradițiile și obiceiurile românești (Bucureștii, un mic Paris: acesta era mirajul epocii), dar și de resursele naturale inepuizabile, precum și mîna de lucru ieftină, favorabilă afacerilor profitabile. Dar, prezentau interes și viața cumplită a ,,barbarilor” valahi, trăitori la marginea Orientului, într-o sărăcie inimaginabilă, și corupția cumplită a autorităților.

De-a lungul ultimilor ani, revista noastră a publicat multe comentarii despre cărțile memorialiștilor noștri de ieri și de azi: Dinicu Golescu, Ion Codru Drăgușanu, Titu Maiorescu, sau Mateiu, Rebreanu, Camil, Perpessicius, Sebastian. În ultimii 30 de ani, profitînd de libertatea de gîndire și de exprimare, librăriile au fost luate cu asalt de alte categorii de memorialiști: călători străini prin Țările Române – Patrick O’Brien, Wilhelm Kotzebue, James Oscar Noyes, Maude Lea Parkinson. Cronicari de război – Dinu Negrici, Gh. Brătianu, Marcel Fontaine, Alistair Urquhart. Note de călătorie, între care strălucesc acelea semnate de Raluca Feher, în America de Sud și în Asia, și de Sabina Fati, pe ,,Drumul Mătăsii” din China și pînă la Marea Mediterană și în jurul Mării Negre, de la Constanța prin: Ucraina, Georgia, Turcia, Bulgaria, și pînă la Mangalia. La fel de căutate au rămas și amintirile din închisorile comuniste, semnate de preoți și mireni, de foști legionari, scriitori, vremuri despre care, pînă de curînd, nu se știa mai nimic, sau documente ținute ascunse sub obroc. Aceste categorii de scrieri cuprind nume de referință – Regii Carol I și Ferdinand, Reginele Elisabeta și încîntătoarea Maria, Martha Bibescu, Șerban Milcoveanu și Ion Ianolide, foste căpetenii legionare, Constantin și Lena Constante, Anna KretzulescuLahovary, Mihail Sebastian, Alice Voinescu, I.D. Sîrbu,

Ion Mihai Cantacuzino, Arșavir Acterian, Alexandru Mironescu sau Ștefan Andrei.

Așa cum am spus la începutul acestor notații, în demersul lor, redactorii Revistei ,,Manuscriptum” șiau axat atenția asupra scrierilor memorialistice mai puțin cunoscute și de valoare documentară și artistică ridicată. Cum ar fi, de exemplu, scriitorul pașoptist muntean Ion Ghica, realizatorul unei galerii de portrete reprezentînd aristocrați, bărbați și femei, unii în cheie caricaturală. Prezentați în ordine alfabetică, de la un Constantin Bălăceanu și pînă la un Grigore Lahovary, majoritatea boieri din înalta societate, cei mai mulți sînt lacomi de funcții și de bani, visători, fără motiv, dacă nu la tronul țării, măcar la înalte ranguri boierești. Ca, de exemplu, un oarecare Constantin Bălăceanu: ,,Bîrfitor, mărginit, indiscret și dominat de soție...”. Doamnele și domnișoarele se țin de intrigi în vederea acaparării unor soți și gineri din înalta societate și plini de bani.

Corespondența lui Alexandru Odobescu, compusă din peste 3.000 de scrisori, se întinde pe 48 de ani și se include în categoria jurnalelor epistoliere. Odobescu a avut o vocație autentică de epistolier, care i-a conturat biografia. Chiar circulă o vorbă în lumea scriitoricească: ,,Vreți să-i cunoașteți biografia lui Odobescu? Citiți-i scrisorile”. Tematica generală a corespondenței sale nu iese din cotidian: preocuparea pentru sănătate, afacerile personale, afecțiunea pentru mama și pentru soția Sașa, fiica nelegitimă a lui Pavel Kiseleff, făcută cu o tînără din aristocrația românească, viața mondenă, lecturi, pasiunea pentru arheologie, călătorii. Iată o scurtă prezentare a scrisorii trimisă de Odobescu lui Ion Ghica pe 5 ianuarie 1883 cu apelativul ,,Mon cher prince”. Odobescu era atunci prim-secretar al Legației române din Paris, iar Ghica, ministru plenipotențiar la Londra. În rîndurile așternute, nu descoperim nimic ieșit din comun. Trei morți succesive – ieri, contele Wimpffen, azi, funeraliile lui Gambetta, mîine generalul Chanzy. Senatul și Camera de la București au votat reviziuirea Constituției. Profesorul Ion Bianu pregătește un nou articol despre românii de dincoace de Carpați. În general, sînt știri banale de la unul mai informat către altul, foarte ocupat.

În ultimii săi ani de viață, Duiliu Zamfirescu, ieșit din diplomație, s-a întors în țară și a trimis peste 20 de scrisori, redactate în franțuzește, fiului zău, Alexandru. Duiliu Zamfirescu avea 60 de ani și suferea de ficat, boala care-i va aduce, în curînd, sfîrșitul. Își propunea mereu să meargă la Băile Karlsbad, pentru o cură de ape minerale, dar n-a avut timp niciodată. Cînd se simțea mai bine, era la București, la Focșani sau la Iași. Rămas singur în București, pierdea sume importante la cărți. Participă în alegeri din partea ,,Ligii Poporului” și iese senator. Dacă s-ar fi făcut Guvernul Averescu, ar fi fost numit ministru de Externe. Iubea mult caii, dar lipsa banilor îl împiedica să cumpere exemplarele cele mai reușite. Ranchiunos din cale-afară, își provoca adversarii la duel... ,,Iași, 22 septembrie 1918. Dragă Alexandru, Povestea cu duelul meu este dintre cele mai obișnuite. Am rugat-o pe Elena să-ți spună ceva, pentru ca știrea să nu-ți parvină deformată. Unul dintre cele două gloanțe mi-a trecut pe la ureche, al doilea, la o oarecare distanță...”.

În închierea materialului, din lipsă de spațiu, se cuvine doar o mențiune despre celelalte fragmente de jurnal, lăsate de alți scriitori români. Cum ar fi Gala Galaction, autorul celor mai lungi și mai interesante notații; Valjean (din care deja am publicat cîte ceva); Emil Gârleanu (ofițer și participant la Războiul RomânoBulgar din 1913, iar după demobilizare, ca director al Teatrului Național din Craiova); Camil Petrescu - ,,Note zilnice 1927-1940”. Camil a fost un om dificil și a avut mulți dușmani pe care, dacă n-a putut să-i atace direct, le-a plătit-o în jurnalul său. Și Pavel Dan, un scriitor valoros, dar atît de puțin cunoscut, ne-a lăsat pagini intime cuprinse într-un ,,Jurnal”, tipărit postum.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce legătură este între Imperiul Roman ºi Ludwig van Beethoven?! (I) Aºa vă place istoria?

Am vizitat, în acest martie capricios, pentru a 5-a oară Germania. A fost o vizită oficială, în cadrul unei delegații a Senatului României. Nivelul întîlnirilor a fost înalt, pe măsura personalităților componente ale delegației, dar și datorită mesajului și momentului politic deosebit, pe plan internațional. Am să revin, odată, asupra acestei vizite memorabile, din toate punctele de vedere. Am trăit, pe viu, spiritul înălțător din eseul „Duminică germană”, de Tudor Vianu, care, la rîndul lui, își extrăgea sevele miraculoase din duminica de Paște descrisă de Goethe în debutul lui „Faust”. E formidabilă lumea germană, din toate punctele de vedere. Popor genial, nemții au îmbogățit civilizația omenirii cu un patrimoniu specific absolut senzațional: în muzică, literatură, pictură, știință, educație, habitat, vestimentație (veșmintelor moderne nu li se zice, oare, „straie nemțești”?), artă culinară, mod de a-și petrece viața etc. Războaiele mondiale pe care tot ei, nemții, le-au declanșat în Secolul XX arată că avem de-a face, la virtuți mari, și cu păcate la fel de mari. Oricum, Germania a trăit în ultimii 50 de ani o nenorocire ca o tragedie antică. Sfîrtecarea ei teritorială a fost o barbarie fără seamăn, iar NATO a luat ființă nu împotriva rușilor – în 1949 URSS și SUA încă erau aliate – ci contra unei eventuale renașteri a Germaniei. Și iată cum rușii pot semăna cu chinezii, nu numai în privința pasiunii pentru ceai, ci și referitor la construcția unui gigantic zid. Pentru că Marele Zid Chinezesc și Zidul Berlinului au ceva profund asiatic, de monument funerar ridicat pentru izolarea totală. Primul a fost ridicat împotriva marii invazii mongolotătare, de la începutul anilor 1200. Al doilea s-a înălțat împotriva civilizației, a Istoriei, împărțind în două destinele marilor oameni ai Germaniei. Astfel, orașul în care s-a născut J.W. Goethe (Frankfurt pe Main) a rămas în RFG, dar orașul în care el a murit (Weimar) a revenit RDG-ului. Nu-i vorbă, avuseseră americanii grijă să bombardeze casa în care, la 28 august 1749, văzuse lumina zilei părintele lui „Faust”, de n-a mai

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (20)

La orele 21, cele treisprezece puncte ale notei japoneze sînt gata să fie distribuite. Ce se va întîmpla? Ofiţerii însărcinaţi cu livrarea mesajelor descifrate au să alerge cu ele la superiorii lor? Iată, în mod foarte exact, ce s-a întîmplat: colonelul Bratton, şeful secţiei Extremul Orient de la Biroul 2, se duce la Departamentul de Stat şi lasă acolo exemplarul destinat lui Cordell Hull. Nu înmînează însă exemplarele care li se cuvin nici ministrului Stimson şi nici generalilor Marshall, Gerow şi Miles! Se mulţumeşte doar să-i telefoneze lui Miles... Şi acesta din urmă îi răspunde „să aştepte pînă a doua zi pentru a le înmîna şi pe celelalte“. La Marină, căpitanul de vas Kramer duce la destinaţie exemplarele adresate lui Roosevelt, ministrului Knox şi amiralului Wilkinson, şeful Biroului 2. Dar nu poate să dea de Stark – e la teatru –, nici de adjunctul său, Turner. Wilkinson, anunţat de Kramer, îi dă ordin „să aştepte pînă a doua zi dimineaţa pentru a se duce la ei“. Aşadar, în ziua de 6, nici Marshall, nici Stark n-au ştiut nimic de nota japoneză. Or, numai Marshall și cu Stark sînt în măsură „să dea ordin să se trimită comandamentului de peste ocean telegrame informative cu privire la intenţiile japonezilor”. Dar Roosevelt?

La orele 21,30 maiorul L.R. Schultz, adjunctul căpitanului Beordall, aghiotantul naval al lui Roosevelt,

rămas decît un perete din ea, așa că ceea ce am vizitat eu în 1997 era un imobil reconstruit din temelii. (...) Am zis Europa... Da, acesta e cuvîntul magic care a revenit, în toate dialogurile noastre din Germania. Ani de zile, amicul meu, Viorel Roman, care e prof. dr. la Universitatea din Bremen, mi-a tot trimis corespondență despre Imperiul Roman și limesul (hotarul) lui, am publicat tot ce am primit, dar am crezut că e vorba doar de un punct de vedere personal, al unui istoric cu deformații și obsesii profesionale. În realitate, colaboratorul nostru se făcea ecoul preocupărilor reale existente, din 1990 încoace, în Germania. Aveam să înțeleg toate acestea în seara zilei de joi, 16 martie 2000, în timpul unei fastuoase recepții oferite de Camera Superioară a Parlamentului Germaniei, Bundesrat, echivalentul Senatului nostru. Esența toastului rostit de prof. dr. Kurt Biedenkopf, președintele Senatului și prim-ministru al Landului, a fost aceasta: „Europa Unită își propune să refacă Imperiul Roman în granițele maximei sale dezvoltări”. Așa a zis, și a repetat de cîteva ori. Am avut o iluminare! Nu fusese vorba de o metaforă, ci de o profesiune de credință. Era limpede că promotorii unificării bătrînului continent vor să facă din Europa o contrapondere la SUA și la Asia. Firește, existase cîndva și un conglomerat medieval, numit Sfîntul Imperiu Roman de Națiune Germană, dar el nu putea să dureze, fiind un hibrid. Astăzi, la aproape

intră în cabinetul oval unde se afla preşedintele împreună cu consilierul său Harry Hopkins. Sîntem în posesia unei relatări cît se poate de precise în privinţa atitudinii pe care a avut-o Franklin D. Roosevelt. E vorba de nişte declaraţii făcute de maiorul Schultz în faţa comisiei de anchetă atunci cînd a fost interogat de consilierul general Seth W. Richardson. Iată dialogul care face orice comentariu de prisos:

Domnul Richardson. – Aşadar, ce s-a petrecut atunci cînd i-aţi înmînat preşedintelui hîrtiile? Aţi rămas acolo?

Maiorul Schultz. – Da, domnule, am rămas în încăpere.

Domnul Richardson. – Ce s-a petrecut?

Maiorul Schultz. – Preşedintele a citit hîrtiile, lucru care i-a luat circa zece minute, după care i le-a trecut domnului Hopkins.

Domnul Richardson. – La ce distanţă de preşedinte era aşezat domnul Hopkins?

Maiorul Schultz. – Se plimba încet prin cameră, la o distanţă de cel puţin trei metri.

Domnul Richardson. – Cînd preşedintele a luat cunoştinţă de documente, le-a citit cu glas tare?

Maiorul Schultz. – Nu-mi aduc aminte s-o fi făcut.

Domnul Richardson. – Bine. Şi acum, domnule maior, povestiţi-ne în amănunt cum s-au petrecut lucrurile.

2000 de ani de la înflorirea și expansiunea sa, cel mai grozav factor civilizator din Istoria Umanității, Imperiul Roman, a revenit în actualitate. În alte condiții, desigur, la alte dimensiuni, pe o orbită diferită. Dar trunchiul este același, cu altoiul puternic al Creștinismului. Începeam să pricep, direct de la izvoare. Înaltul demnitar german, care e profesor de jurisprudență, ne destăinuia nouă, la masă, ceea ce nu putea să facă în public. În plus, își exprima admirația față de latinitatea limbii noastre, pe care o prindea din zbor, la cina cu lumînări, apreciind ceea ce noi știam de mult, că sîntem urmașii vechii Rome. Există, totuși, o diferență: în timp ce Imperiul Roman s-a clădit prin forța armelor, Europa Unită se realizează prin negocieri pașnice. Teama mea că o asemenea structură poate fi controlată mai ușor și, eventual, confiscată de sionismul mondial, prindea să se risipească. Nu de tot, dar ceva-ceva îmi spunea că voința de libertate a marilor popoare europene – germanii, francezii, englezii, spaniolii, italienii – va fi mai puternică decît scamatoriile „imperiului de infiltrație”. Vom trăi și vom vedea. În orice caz, pentru România e mai bine să fie înăuntrul, decît în afara Europei Unite. În primul rînd că e bine să fim acolo, de față, atunci cînd se hotărăște viitorul țărilor și popoarelor. Apoi, mai e vorba și de un sistem de alianțe redutabil, care ne poate oferi siguranța necesară unui trai normal. Și, nu în ultimul rînd, vom beneficia de întreaga asistență pentru a ne vindeca, în sfîrșit, de boala cronică a sărăciei, a mizeriei, a degradării moravurilor. Nu putem face față bandelor de țigani ucigași și violatori? Nici o problemă, ele vor fi lichidate în spiritul „curățeniei” care se face în Germania, Anglia, Franța, Italia, Spania, Grecia, Belgia și în alte țări cu tradiții vechi de luptă împotriva crimei organizate. Evident, nu am fost și nu sînt naiv. Avem de-a face cu un proces de durată. Dar începutul trebuia făcut, odată și odată. Fac parte dintre acei români (țărani, la prima sau la a doua generație) care, pînă nu se lovesc cu capul de pragul de sus, pînă nu filtrează totul prin mintea lor, pînă nu pricep ei, bine de tot, cu capul lor, pînă nu analizează și nu întorc totul, pe toate părțile, evaluînd riscurile, pentru a-și feri casa și neamul de primejdii –nu se lasă. (...)

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 24 martie 2000)

Maiorul Schultz. – Domnul Hopkins a citit documentele şi i le-a înapoiat preşedintelui. Acesta din urmă s-a întors către domnul Hopkins şi i-a spus cam aşa (nu pot să reproduc exact cuvintele, dar vă spun esenţialul): „Asta înseamnă război!“ Domnul Hopkins a dat din cap în chip de încuviinţare şi apoi au discutat amîndoi, circa cinci minute, despre situaţia forţelor japoneze, adică despre desfăşurarea lor şi...

Domnul Richardson. – Puteţi să vă aduceţi aminte ce-au spus și unul, şi celălalt?

Maiorul Schultz. – În linii mari, da. Îmi aminte cu certitudine doar cîteva cuvinte, dar din discuţia lor rezulta că (şi despre asta cred că a pomenit domnul Hopkins primul) dacă războiul ar fi iminent, japonezii ar ataca de îndată ce ar fi gata şi în momentul în care împrejurările i-ar favoriza cel mai mult...

Preşedintele Comisiei. – I-ar ce?

Maiorul Schultz. – I-ar favoriza cel mai mult, adică atunci cînd forţele lor ar fi desfăşurate cît mai potrivit cu interesele lor. S-a discutat, în special, despre Indochina, fiindcă forţele japoneze debarcaseră deja acolo şi se putea pune întrebarea unde aveau să efectueze următorul atac.

Preşedintele a făcut aluzie la un mesaj pe care-l trimisese împăratului Japoniei în legătură cu prezenţa trupelor japoneze în Indochina, mesaj în care cerea ca ele să fie retrase. (va urma)

ALAIn DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –

ROMÂNIA REALĂ

Cultul eroilor – între Mărășești și Kandahar (2)

Erou și caporal – la 9 ani

Ce știm noi, astăzi, despre eroi? Nu despre niște eroi de conjunctură, care, într-un elan de voință și cu un gram de inspirație, exploatînd foamea mijloacelor de informare, au nu știu cîte vizualizări pe un anumit canal de socializare, devenind ,,nemuritorii” Planetei! Întrebarea este cu trimitere la modelul de erou adevărat – titlu de onoare dobîndit pe cîmpul de luptă sau, în mod excepțional, în anumite împrejurări speciale, pentru salvatorii de vieți omenești sau de bunuri materiale cu prețul vieții. Substantivul erou și derivatele sale ar trebui să fie pronunțate în împrejurărri speciale, Limba Română fixînd coordonate clare ale rostirii și, mai ales, ale înțelegerii și interpretării acestui cuvînt cu încărcătură națională și morală primordială.

Am început cea de-a doua parte a articolului publicat în numărul trecut al revistei cu o referire sumară la cuvîntul erou, nu pentru a dezvolta teoria acestui atribut uman, ci pentru a-l introduce pe distinsul nostru cititor în grila de adevărate valori ale spiritului uman, gata de sacrificiu, în contextul unei împrejurări unice. Plecînd de la un caz concret, cu încărcătură semantică pronunțată, plasat în perimetrul celui deal II-lea Război Mondial, vom ajunge la exemple contemporane, paralela dintre aceste două paliere de accedere la nobilul titlu de erou reliefînd structura, uneori indecentă, a atribuirii acestui titlu oricui și, mai ales, în împrejurări contrare definiției din dicționar.

Marin Lungu are, acum, 86 de ani. Acest om, acest dobrogean, născut în satul tulcean Neatîrnarea, are o poveste de viață fabuloasă, cunoscută nu numai în România, ci în toată Europa. Fantastica lui poveste și-a avut începutul în anul 1942, la vîrsta de 7 ani, în timpul cînd România se angajase în lupta dezlănțuită de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice. Rămas orfan de tată, puștiul Lungu Marin

îndrăgește haina militară devenind copil de trupă în cadrul Regimentului 40 Infanterie din Medgidia. În prima parte a războiului își însușește deprinderi de cercetaș, fiind introdus în tainele activității de informații. Minte ageră și memorie vizuală exemplară, calități dublate de curaj și voință, micul caporal (avansat între timp la acest grad, pentru activitatea lui în zona de cercetare) va intra în Istoria Militară și în Cronica celui de-al II-lea Război Mondial pentru culegerea de informații prețioase necesare desfășurării unor operații militare – rezultate la care a ajuns luptînd ca cercetaș la grupa 132 a Biroului de Informații-Cercetare din cadrul Eșalonului Superior al Diviziei a 9-a Infanterie, Marea Unitate cu care a participat la eliberarea Transilvaniei de trupele hortysthitleriste, apoi a Ungariei și a Cehoslovaciei. Mereu în fața primei linii a frontului, deseori trecînd și la inamic, cercetașul Lungu Marin număra tot ceea ce vedea în decor: forțe umane, tancuri, tunuri, camioane, armament individual. În Munții Tatra a descoperit două depozite de armament germane; astfel, copilul de trupă îndeplinea misiuni dificile, care-i puneau tot mai mult viața în pericol. Intrat în legenda trupei pentru dexteritatea și ingeniozitatea cu care culegea informații, dîndu-se un copil surdo-mut, rătăcit printre liniile inamice, caporalul Lungu Marin – după zeci de misiuni îndeplinite cu succes deplin – este prins de către germani în Munții Tatra din Cehoslovacia și internat în lagărul de prizonieri de la Skromca-Pyarky. Eliberat în 1945 de trupele sovietice și de un grup de partizani slovaci, cu sechele în urma rănirii provocate de un glonț, în timpul unei infiltrări în liniile inamice, și traumatizat psihic, după o refacere vremelnică în cadrul unui spital al Crucii Roșii Internaționale, caporalul Lungu Marin se întoarce pe jos în Țară, cu ultimele trupe românești cartiruite în sate din Cehia și Slovacia. Pentru faptele sale de vitejie de pe front, copilul-caporal a primit cele mai prestigioase medalii de război: ,,Crucea Serviciului Credincios”, clasa a II-a (argint), ,,Medalia

Serviciului Credincios”, clasa a II-a (argint), ,,Bărbăție și Credință”, clasa a II-a (argint) și ,,Virtutea Militară”, clasa I (aur), înmînată pe frontul din Cehoslovacia, personal, de către ministrul de Război al României din acea perioadă, general Constantin Vasiliu-Rășcanu, prilej cu care acesta a vorbit în fața trupei prezente la eveniment astfel: ,,Îl decorez pe acest copil pentru fapte de curaj și eroism, pentru informațiile aduse Armatei Române merită mai mult, și țara îi va fi recunoscătoare”. Și celelalte decorații au fost acordate la propunerea unor înalți comandanți de pe front: generalii Costin Ionașcu și Ion Stănculescu – Divizia 9 Infanterie, și generalii Nicolae Dăscălescu și Gheorghe Avramescu – Armata a IV-a Română.

Țineți minte această sintagmă încurajatoare: ,,țara îi va fi recunoscătoare”, ieșită chiar din gura unui ministru de Război, acolo, pe frontul înghețat din Munții Tatra, din iarna anului 1945! Vom citi, în continuare, pînă la ce grad de recunoștință a coborît Țara în cazul eroului Marin Lungu; de fapt, nu Țara, nu România s-a șters la fund cu actele de bravură ale unui copil luptător pe frontul ultimului Război Mondial, ci niște politruci decidenți, rătăciți prin cabinetele și birourile unor ministre, niște (ne)oameni în fața cărora erou nu este cel precum Marin Lungu – care, în mod voluntar, la o vîrstă cînd alții de seama lui băteau mingea pe tăpșan, s-a pus în slujba Armatei Române, aducîndu-i informații reale de pe cîmpul de luptă, pe care, folosindu-le, a învins inamicul – ci unul sau altul care, la ordin transnațional, fără legătură cu pămîntul acestei Țări, pleacă pe un teritoriu străin, apriori ostil unei armate străine, și, într-o tragică întîmplare (nici vorbă de confruntări legitime, pe un front deschis), este rănit sau, și mai rău, cade victimă acestei subordonări a puterii Armate Române unor forțe externe, dovedite a fi una dintre cele mai cunoscute țări care încalcă dreptul sacru al popoarelor de a-și hotărî ele singure soarta...

Un general care locuiește pe... trotuar!

Revenind la Marin Lungu, de acum începe calvarul vieții lui, calvar ieșit parcă de sub umbrela istoricelor cuvinte: ,,țara îi va fi recunoscătoare”.

În prima parte a vieții acestui brav soldat, după întoarcerea de pe front, Armata anilor ʼ50 a avut grijă ca acesta să urmeze cursurile școlii, urmînd liceul, apoi luînd și licența în Istorie, în anul 1980 devenind doctor în Istorie cu o temă destul de îndrăzneață: ,,Organele de ordine și de informații ale României”. Pentru că nu are importanță pentru ilustrarea materialului de față, vom aminti doar că, mulți ani, domnul Marin Lungu, înaintat pentru merite în serviciu pînă la gradul de general-maior, a lucrat în cadrul Ministerului de Interne, avînd diferite funcții. Adevărata dramă a vieții acestui general-erou începe acum un sfert de veac, în 1996, cînd a primit somații pentru a părăsi apartamentul cu trei camere pe care îl ocupa pe strada Costache Negri numărul 12, unde locuia din 1979. Cum a ajuns în acest spațiu locativ? Așa cum s-au petrecut lucrurile cu mii de bucureșteni de pe la mijlocul anilor ʼ80: locuia împreună cu familia în zona Izvor, de unde a trebuit să plece spre a face loc edificării noului cartier, avînd ca punct central emblematicul imobil al Parlamentului de azi. În condițiile arătate mai sus, generalul Marin Lungu a primit un apartament cu trei camere într-o casă naționalizată, pe Costache Negri, 12. În acest spațiu a locuit cu chirie pînă în anul 1996, cînd, în baza Legii 112/1995, a cumpărat acea locuință de la Statul român. Ca orice bun gospodar, acum, cînd casa îi aparținea în totalitate, noul proprietar a investit ceva bani în reparare și modernizare, fără să știe că bagă banii în pereții apartamentului pentru altcineva. Pentru cine anume? Pentru o anume Dana Moisescu, cea care –la doi ani distanță de la data cumpărării apartamentului – revendică întregul imobil (3 apartamente), în calitate

de soție a strănepotului fostului proprietar – înainte ca acest imobil să fie naționalizat de Statul comunist. Acum vine bomba bombelor: deși domnul general Marin Lungu susține sus și tare că nu a găsit nici un document la dosar care să ateste calitatea invocată de reclamanta în cauză, Secția a IV-a Civilă a Tribunalului București a pronunțat sentința favorabilă pretendentei. De fapt, între timp, întregul imobil fusese cumpărat de un samsar de case.

Este momentul în care începe sarabanda proceselor –timp de 15 ani, prin ,,sala pașilor pierduți”, cu un ,,prezumtiv” pretendent și cu un reclamat (vinovat) fără vină, cu banii cheltuiți și cu nervii măcinați – se ajunge la un final dramatic. Anul 2008, luna iunie, sînt datele dintrun calendar murdar, al noii politici românești în materie de justiție și de apărare a drepturilor omului: familia Lungu a fost evacuată din casă! Pur și simplu, i-au scos mobila afară în ploaie și în praf, la mîna hoților care au furat tot ce se putea fura, timp de două luni. În aceste condiții ingrate, cu soția bolnavă, a fost nevoit să locuiască la fiica dînsului, într-un apartament de două camere, unde dormeau pe jos.

La numeroasele intervenții, Statul Român (n-ați uitat: ,,țara îi va fi recunoscătoare”) s-a făcut că îl ajută. Cum? Chiar de la nivel guvernamental s-a elaborat un Proiect de Lege ,,privind atribuirea unei locuințe celui mai tînăr erou al Armatei Române, celui mai tînăr veteran de război, decorat cu patru medalii de război și supraviețuitor al unui lagăr nazist”. Proiectul, inițiat de un grup de senatori din care făceau parte Dan Voiculescu, Gheorghe Funar, Varujan Vosganian și Mihail Popescu, a fost adoptat de Senat în aprilie 2007, respectiv de Camera Deputaților, luna următoare, locuința respectivă făcînd parte din fondul administrativ al RA-APPS, doar trebuia trecut din domeniul privat al statului în domeniul privat al Municipiului București. Deși acest document a fost aprobat în ambele camere ale Parlamentului, președintele Traian Băsescu nu a promulgat legea respectivă, dîndu-și pe față una din multiplele mîrlănii pe care ni le-a demonstrat în timpul celor două mandate de la Cotroceni.

batjocorit de unele structuri ale Statului pe care acesta l-a apărat cu ființa-i firavă, de copil, li se pare ceva normal. Ce semnificație mai poate avea un erou de acum aproape 80 de ani, care ,,n-a avut minte ducîndu-se copil de trupă la Armată, în loc să bată țurca pe maidan, punîndu-și mintea de copil necopt cu mașinăria de război germană, căreia – se zice – i-ar fi adus ceva prejudicii”, cînd, colea, avem eroii contemporani, la zi, cum s-ar spune, de pe ,,fronturile” Kosovo, Irak, Afganistan, Somalia și cine mai știe pe unde își mai caută faima de exportatori de pace soldații români? Nici una! Sau, cu oarecare indulgență, una minimă!

Mai contează acum, în pierderea vertiginoasă a statutului de Stat independent al României, de abandonare de către liderii politici a principiului abordării problematicii naționale de pe poziția de român-patriot, într-o vreme în care însuși ministrul Apărării Naționale

ale căror îndatoriri intră și rezolvarea petiției acestui cetățean român (indiferent că este un general în rezervă sau un fost paznic de barieră) nu au mișcat un deget pentru a nu-l lăsa cu mobila și toată agoniseala unei gospodării în stradă, pradă hoților. Mai mult, pentru a-i multiplica gradul de umilință la care fusese supus, și pentru a-l descuraja în statornica lui încercare de a-și căuta dreptatea la mai-marii Națiunii, unii dintre aceștia s-au făcut că-l ascultă, în realitate, și-au bătut joc de om, așa cum a procedat Carmen Dan, cînd conducea Ministerul de Interne. Solicitînd o audiență la doamna ministru, a fost programat de mai multe ori, dar de fiecare dată, după ore de așteptare, pleca fără să fie primit în audiență, pe diverse motive. În schimb, în căutarea de publicitate, la un moment dat, îl invită la Minister spre a-i înmîna un ,,Certificat de Recunoștință” – ,,pentru felul în care a înțeles să-și iubească țara, apărîndu-i, cu prețul celor mai frumoși ani, granițele și viitorul”. Strîngeri de mînă, zîmbete, fotografii, felicitări. Cinism, ipocrizie, cameleonism, regie ieftină, cabotinism – iată împletirea ingredientelor care sapă la temelia acestei Țări, la a cărei lucrare a ajutat și copilul de 9 ani, Lungu Marin, din Neatîrnarea de Tulcea, prins în vîrtejul unui război în urma căruia am recucerit Transilvania de Nord. Din păcate, astăzi acești eroi (cîți or mai fi) nu mai sînt în prim-plan – politic și social – locul lor fiind luat de noua față a Istoriei României, scrisă de alți Mihaili Rolleri, la altă scară națională.

În acest caz, marinarul s-a răzbunat într-un mod impardonabil pe bătrînul general-erou ajuns într-o situație critică tocmai din cauza Statului în capul căruia domnea Traian Băsescu. Motivul? Unul de joasă și mizerabilă atitudine a unui șef de Stat: în anul 1996, pe cînd generalul Marin Lungu era consilier parlamentar în celebra comisie ,,Apartamentul”, care avea în vedere demnitarii care și-ar fi însușit în mod abuziv imobile ale Statului, printre cei vizați de această fraudă se afla și Traian Băsescu, pentru casa din Mihăileanu. Iată o răzbunare de președinte!

După insistențe îndelungi, probabil, de milă, eroul din Tatra primește un apartament al RA-APPS pe Strada Alexandru Constantinescu, unde rezistă puțin peste un an: chiria și utilitățile depășeau 4.000 de lei pe lună, în timp ce pensia lui de general era inferioară acestei sume. În atare situație, este evacuat pentru neplată, nu mai înainte ca RA-APPS să-i facă o ofertă, pur și simplu, în bătaie de joc, propunîndu-i o vilă din Strada Washington 14, fosta reședință a unui ambasador al unei țări europene – o ditamai vilă cu 22 de camere! În final, a ajuns –mai ceva ca un cerșetor sau spălător de parbrize de la intersecția semaforizată – într-un bloc social, locuință ofertată de Primărie, și aceasta amenințată cu evacuarea de către Camera de Comerț a României.

55 de memorii degeaba

Fără casa din zona Izvor, fără locuința pe care o cumpărase cu 57.000 de lei, și fără măcar a primi vreo parte din acești bani, caporalul - erou se luptă în continuare cu morile de vînt ale sistemului ticăloșit de la vîrful piramidei Statului Român, așteptînd, totuși, dreptate.

Pentru cine caută eroi în praful nisipurilor Asiei sau aiurea, împăunîndu-se cu aureola unor români sacrificați în interesele unor state și organisme străine de educația și morala noastră militară, faptul că un adevărat erou – erou de război, la vîrsta de 9 ani – este

– militar de carieră, ,,eroul de la Kandahar”, aruncă haina militară și gradele ce-i apăsau umerii, trădînd în cel mai josnic mod Armata, și se înrolează în ,,armata” unui partid politic, rămas o umbră ștearsă a ceea ce a fost în anii interbelici – mai contează, acum, cine a fost caporalul, apoi generalul Marin Lungu?

Dacă notabilitățile noastre au uitat de acest nume cu rezonanțe în Istorie, reflectate pe trei sferturi de veac, în afară de ceea ce a făcut pe Frontul de Vest, iată cum a ajuns eroul caporal în conștiința Poporului Român, dincolo de indiferența letală a autorităților. Astfel, eroul din război a ajuns erou literar și pe marele ecran – ,,Prea mic pentru un război atît de mare” și ,,Prizonier la 9 ani” – sînt două romane biografice, semnate de scriitorii D.R. Popescu, respectiv Ion Grecea, de asemenea, filme artistice și documentare ne-au vorbit de faptele eroice ale unui copil de numai 9 ani, ridicînd la cote reale bucuria românilor de a cunoaște asemenea fapte de arme. Tot în perioada anterioară anului 1989, pe cînd cultul eroilor nu era nicidecum un mijloc de propagandă comunistă (cum ar putea crede unii cîrcotași), fostul caporal și cercetaș de Divizie de infanterie Lungu Marin devenea lecție de Istorie în manualele de citire pentru clasele a IV-a și a V-a, elevii români văzînd în micul erou prototipul de urmat ca atitudine și dăruire.

În epopeea pe care a trăit-o în acești ani de suferință fizică și psihică, scîrbit de politicienii mincinoși care, din birourile lor somptuoase, ignoră Constituția și bunul-simț, domnul general Marin Lungu a avut tăria să țină evidența cronologică a acestei ,,aventuri”, notînd toate demersurile pe care le-a încercat întru îndreptarea nedreptății la care este supus de atîția ani. ,,Inventarul” în cauză este demn de cuprinderea lui în Cartea Recordurilor. Din lista celor 55 de lideri politici cărora li s-a adresat în scris, notăm cîteva nume, alese în mod aleatoriu: Ion Iliescu – un memoriu, Emil Constantinescu – un memoriu, Traian Băsescu – trei memorii, Klaus Iohannis – două memorii, Nicolae Văcăroiu – un memoriu, Adrian Năstase – un memoriu, Călin Popescu Tăriceanu – două memorii, Victor Ponta – patru memorii, Gabriel Oprea – trei memorii, Sorin Oprescu – șase memorii... Președinți de Stat, premieri ai Guvernului României, primari și alte personalități în

Întotdeauna, atunci cînd vorbim despre cultul eroilor – indiferent din ce postură, dar, mai ales, din cea de politician – nu trebuie să vorbim doar cu gura, ci și cu inima, pentru că inima eroilor (cei care mai sînt în viață și a celor care au trecut în neființă, pe Altarul Patriei) s-a vărsat în marea inimă a Țării, oferindu-i viața lor, pentru ca România să dăinuie peste veacuri și milenii...

Mai avem nevoie de eroi? Da, mai avem! Și eroii mai au nevoie de noi.

Poporul nu-și uită rădăcinile, nu-și uită eroii. În cinstea și în amintirea celor care s-au jertfit pentru ca noi să trăim astăzi între aceste sfinte hotare am scris poezia de mai jos.

SE-NTORC EROII

Se-ntorc eroii pe la vetre-n zori

Să-și spele chipul plin de praf, cu rouă, Și să mai doarmă pe un pat de flori

Cînd sus, pe cer, răsare luna nouă;

Se-ntorc eroii din clepsidra lor

Să ne culeagă macii dintre grîne.

Să-i așteptăm pe țarini ca-n pridvor, Statui de sare și statui de pîine;

Se-ntorc eroii după-anume stea

S-o reaprindă peste frunți de Țară, Și, cînd pe prispa casei vor ședea, Fi-vor ei înșiși ca o Stea Polară;

Se-ntorc eroii obosiți de drum

Și de armuri purtate-n bătălie.

Se-ntorc eroii în statui de dor

Din sanctuarul lor fără cuvinte.

Deschideți rîuri, să-i scăldăm acum În dor aprins de Maica Românie;

Din iarbă, rănile nici nu-i mai dor, Cînd noi pășim pe scări de oseminte:

Se-ntorc eroii de pe vetre iar, Să are și să semene ogorul, Pereților să le mai dea cu var, Fîntînii seci să-i sape iar izvorul; Se-ntorc eroii, se întorc mereu, Ca-ntr-o perpetuă și grea rotire, Sub bolta cerului de curcubeu

Li-i aerul de sfîntă primenire;

Se-ntorc eroii prin înalte porți

Din fapte, cu pecetea depărtării, Pereni să ne rămînă pe sub bolți În Cartea de Istorie a Țării!

(va urma)

GEO CIOLCAN

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

Ideea de a scrie pe această temă s-a născut acum cîțiva ani, după ce am citit cîteva articole elogioase din presa interbelică despre –modernul în acea epocă – Institutul de seruri si vaccinuri creat de academicianul Ion Cantacuzino în anul 1921. Articole în antiteză cu ceea ce putem să citim astăzi despre aceeași unitate medicală.

Să începem cu ,,un scurt tratat de serologie”, scris pe înţelesul tuturor: ,,Ştiţi desigur că flagelele cele mai grozave ale omenirii: febra tifoidă, turbarea, difteria, altele, se previn sau se tratează prin seruri şi vaccinuri. Trupul omenesc, în răsboiul ce-l duce contra microbilor care produc aceste boli, posedă şi el mici particule, ca nişte soldaţi invizibili, pe care-i trimite acolo unde dușmanul microscopic, microbul, a pătruns în trup. Se dă o adevărată luptă; dacă soldaţii apărători ai trupului cîştigă bătălia, microbii sînt înlăturaţi: duşmanul se retrage. Dacă isbînda e de partea microbilor, ei încep opera lor distructivă atacînd trupul, uneori pînă în cele din urmă redute ale lui de apărare. Vă scutim de asemeni de termenii ştiinţifici, de toate acele fagocitoze şi alte denumiri de operaţiuni intime ale trupului uman, el însuşi o superbă minune a naturii, din care trebuie să reţinem că trupul omenesc, în lupta lui contra microbilor, se serveşte de anumiţi corpi ce-i produce, soldaţi minusculi. Or omul, cu inteligenţa lui ingenioasă, s-a gîndit să-şi sporească aceste armate proprii, cu aliaţi, aşa cum fac ţările. Şi atunci s-a gîndit să utilizeze soldaţii de apărare din alte trupuri de animale! Pentru aceasta, se inoculează bacilul sau virusul dorit în trupul unui animal, se provoacă acolo apariţia micilor corpuri din sînge ce sînt acei soldaţi luptători contra microbilor, se scoate din sîngele animalului inoculat materia ce conţine acei corpi care sînt apoi inoculaţi în trupul bolnavului: armatele de apărare ale omului bolnav sînt sporite astfel cu armatele din sîngele animalului” (revista ,,Realitatea Ilustrată”, 4 februarie 1932). Institutul de seruri si vaccinuri Ion Cantacuzino a fost înființat tocmai în scopul de a produce ,,acești mici soldați invizibili” –așa cum îi numea reporterul interbelic – care ne ajută în lupta cu boala.

Prof. dr. Ioan Cantacuzino

acest nou institut, pe lîngă alte seruri și vaccinuri, a fost produs începînd cu anul 1926 vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guérin) – România fiind a doua țară după Franța care a introdus vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. În cadrul institutului s-au efectuat de-a lungul timpului importante studii și cercetări în toate domeniile microbiologiei și ale patologiei experimentale. Aici, datorită școlii științifice care a coexistat cu institutul, s-au format generații întregi de specialiști în domeniile științelor biomedicale, epidemiologie, imunologie, enzimologie etc. Și tot aici, timp de nouă decenii, au fost produse – aproape în totalitate – serurile și vaccinurile de care avea nevoie sistemul de sănătate publică. Dar azi, la 100 de ani de la înființare, institutul e pe cale de a fi desființat…

Care era situaţia institutului prin anul 2016? ,,Institutul Catacuzino, unul dintre marii producători de imunologice din lume, a cunoscut în ultimii 8 – 9 ani un declin instituțional ce a fost generat de lipsa unei viziuni politice și de manifestarea unor interese financiare private care au pus țara noastră în imposibilitatea asigurării producției urgente de vaccinuri în cazul unor epidemii sau pandemii. Singurul institut din țară care produce vaccinul antigripal a ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, fiind la un pas de faliment, iar România a ajuns să importe respectivul vaccin”.

În final, vă invit să facem împreună o vizită la Institutul Cantacuzino. Așa cum era în anul 1935: ,,Marele medic şi în special marele om, care a fost doctorul Cantacuzino, a lăsat ţării noastre o seamă de opere capitale pentru sănătatea publică. Printre acestea se numără şi Institutul de seruri şi vaccinuri care-i poartă numele şi care deţine monopolul fabricaţiei şi exploatării tuturor serurilor şi vaccinurilor necesare medicinii noastre. Graţie bunăvoinţei dl. profesor Ionescu-Mihăeşti, directorul acestui institut şi profesor de medicină experimentală la Facultatea de medicină, am putut vizita această uzină unică, unde se prepară, în fiole şi în eprubete, sănătatea populaţiei. Serurile, în marea lor majoritate «se fabrică» din sîngele unor cai din ferma de la Băneasa a institutului, unde li se inoculează acestora anumiţi microbi, după sistemul nimerit fiecărei boale. Calul în al cărui sînge se fabrică serul e ţinut sub observaţie, pînă în momentul cînd a venit timpul proprice pentru sîngerare. În hall-ul special amenajat pentru această operaţie, sînt aduşi patru cai, cu gura imobilizată într-un soi de prăjini. Totul e pregătit pentru operaţie. Din sîngele cailor de faţă se va extrage serul anti-scarlatinos, ce va salva de la moarte mii şi mii de copii. Caii, obişnuiţi cu această operaţie, aşteaptă cuminţi momentul supliciului. Un doctor ia toate măsurile aseptice şi apoi bagă adînc acul în vîna de la gît a calului. Într-un borcan închis ermetic începe să curgă abundent un sînge roşu, spumos. Calul nici nu mişcă. I se extrag 8 litri de sînge. După alte trei zile va mai da 8 litri şi apoi se va înapoia la fermă pentru întremare, urmînd ca după o trecere oarecare de timp, cînd sîngele i s-a refăcut, să fie din nou cultura vie a cine ştie căror microbi. Prin procedee speciale se extrage serul din sînge. În fiole umplute la fel de aseptic sînt apoi trimise gratuit la spitalele statului şi pentru o sumă de nimic sînt puse în comerț.

Un scurt istoric al Institutului de seruri si vaccinuri

Ion Cantacuzino (1863 - 1934), descendent al unei vechi familii boierești românești, a urmat atît studiile liceale cît și pe cele universitare (filozofie, științe naturale și medicină) la Paris. După terminarea studiilor de medicină tînărul dr. Cantacuzino lucrează alături de marele savant Ilia Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris. După întoarcerea în țară Ion Cantacuzino a fost profesor al Facultății de Medicină din București (1901). În același an eminentul medic a înființat Laboratorul de Medicină Experimentală din cadrul Facultății de medicină – cel care este de fapt precursorul viitorului Institut de Seruri și Vaccinuri. În cadrul acestui laborator au fost preparate primele două seruri românești: serul antistreptococic și serul antidizenteric. Ion Cantacuzino a fost de asemenea cel care a organizat mari campanii pentru combaterea epidemiilor de tifos exantematic, de malarie și de holeră din timpul Primului Război Mondial. Actul de naștere al Institutului de seruri și vaccinuri Ion Cantacuzino a fost o Lege votată de Parlamentul României în anul 1921, act normativ promulgat de Regele Ferdinand în anul 1922. Noul institut a fost înzestrat în anul 1924 și cu un local nou, construit în imediata vecinătate a Institutului Victor Babeș. În

Concluzia: astăzi nu se mai produce nici un vaccin la Institutul Cantacuzino (asta după ce s-a sistat la sfîrşitul anului 2014 şi producţia vaccinului antigripal). Ce înseamnă asta? Că toate serurile și vaccinurile vitale pentru sănătatea populației din România se importă. În aceste condiții vă imaginați cam cum stăm în acest moment cu securitatea națională – tema pe care se face atîta tam-tam în ultimul timp. De ce s-a ajuns în această situație? Nu este rolul meu să dau verdicte. Eu doar ,,compilez” informații găsite în articolele publicate în presa de ieri sau în cea de azi. Pandemia Covid declanșată la finalul anului 2019 a readus în discuție posibilitatea de revitalizare a acestei unități de cercetare. Un prim rezultat este acela că Institutul Cantacuzino va relua în cursul acestui an producţia de Polidin, un produs cu rol în creşterea imunităţii care va fi comercializat ca supliment alimentar, sub formă de ursuleţi gumaţi şi spray nazal. Totodată, vor fi continuate testele clinice astfel încît Polidinul să fie repus pe piaţă şi sub formă de medicament cu administrare injectabilă. Să sperăm că această realizare este doar un prim pas în încercarea de readucere a Institutului Cantacuzino acolo unde îi era locul odinioară: ,,Puţini ştiu că institutul de seruri şi vaccinuri al dl. dr. Cantacuzino este un aşezămînt ştiinţific atît de superior încît poate face faţă oricărui stat civilizat occidental. Marele nostru savant, a cărui reputaţie a depăşit de mult graniţele europene, a reuşit ca prin însuşirile d-sale să atragă asemenea unui viguros magnet uman numeroşi colaboratori devotaţi, care sub auspiciile maestrului săvîrşesc o muncă titanică şi neînchipuit de binefăcătoare pentru populaţia ţării noastre. Este în afară de orice îndoială că materialele elaborate în uzinele ştiinţifice ale dl. prof. Cantacuzino salvează mai multe vieţi omeneşti decît majoritatea altor instituţiuni sanitare de la noi. Şi de aceea este o datorie primordială a statului să sprijinească din toate forţele sale institutul de seruri şi vaccinuri, deoarece capitalul financiar plasat în acest institut dă o dobîndă vie cu răsunet asupra altui capital, mai preţios, capitalul uman. Şi cu toate acestea, unele farmacii neromâneşti din Ardeal, eludînd legea, se aprovizionează cu seruri şi vaccinuri, de o eficacitate discutabilă, de peste graniţe. E un abuz care trebuie reprimat fără întîrziere” (articol publicat în revista ,,Societatea de mîine”, 25 aprilie 1926).

Pînă aici însă, serul a suferit o mulţime de controluri şi verificări pe cobai şi prin reacţii chimice. Numai atunci cînd e socotit bun e pus în vînzare. Pentru serul antipoliomielitic se întrebuinţează măduva de maimuţă bolnavă. Institutul posedă cîteva exemplare adăpostite într-o cameră specială. Sînt maimuţe mici, cu ochi speriaţi şi cozi agitate. Cele cărora li s-a inoculat microbul îşi aşteaptă triste moartea, ronţăind fără poftă roşcove şi smochine...

Alături un termostat special construit aşteaptă o colecţie de ţînţari malarici cu care se va putea fabrica un ser necesar unor anumite boli nervoase, o puzderie de guzgani, iepuri, poponeţi de cîmp şi şoareci mici albi, pătaţi cu tot soiul de vopsele şi numere îşi aşteaptă rîndul la sacrificiu pentru binele omenirii.

O secţiune specială la care e anexat un serviciu social constituie vaccinul B.C.G. (Calmette-Guérin) pentru vaccinarea noilor-născuţi împotriva tuberculozei. Cu toate greutăţile ce se pun în calea unei întrebuinţări generale a acestui vaccin, totuşi s-a ajuns numai la Bucureşti să se vaccineze peste 150.000 de nou-născuţi din familii de tuberculoşi. Aceşti copii, cărora li se face o fişă specială, sînt ţinuţi sub observaţie timp de cel puţin 2 ani. Interesant de remarcat e faptul că se primesc zilnic sute de cereri de vaccin şi marea majoritate din partea oamenilor simpli, ca meseriaşi şi ţărani, care vor să-şi apere odraslele de groaznicul flagel al ofticei.

În afară de aceste realizări, vaste laboratoare înzestrate cu ultimele expresii ale utilajului de laborator, unde studenţii Facultăţii de Medicină pot studia patologia experimentală şi microbologia în condiţiunile cele mai favorabile. Din beneficille realizate prin vînzarea serurilor la particulari, 1 milion de lei se alocă bibliotecii, unde se găsesc colecţiile la zi a 217 reviste din toată lumea şi cele mai bune volume privind ştiinţa medicală.

Părăsind acest imens laboratoriu, la plecare ni se arată cripta cu cruci luminoase, unde sînt îngropate rămăşiţele pămînteşti ale întemeietorului acestui institut, doctorul I. Cantacuzino. Marele medic continuă şi după moarte să inspire viaţa imensei sale opere umanitare” (articolul ,,Institutul de seruri şi vaccinuri I. Cantacuzino”, 3 aprilie 1935).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Sfîntul Nicolae: „Fericirea þi-o aduce putinþa de a dãrui“

În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copiii își lustruiesc cu sîrg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfîntului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfîntul Nicolae este sărbătorit de toţi creştinii pe 6 decembrie şi este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi sfinţi. El este cel care, întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile turburi în care trăia, a răspuns: ,,Am fericirea supremă”. ,,Care e aceasta?” – l-a întrebat atunci chefliul cinic. ,,Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui” – a spus Sfîntul Nicolae.

Nicolae, episcopul din Myra

Sfîntul Nicolae (n. cca. 280, Patara, Licya – d. cca. 345, Myra) este unul dintre cei mai populari sfinți din calendar. Numele lui – în greacă Nikolaus – are la origine cuvintele ,,nike” (victorie) și ,,laos” (popor) și poate fi tălmăcit prin expresia „obșteasca biruință“. ,,Varietatea numirilor sub care e cunoscut dovedește imensitatea influenței sale. În latinește i se spune Sanctus Nicholaus; în italiană San Nicolo sau Nicola di Bari; în germană der Heilige Nicolaus sau Niklas; în olandeză St. Nicolaas sau Niclaes, iar la englezi a devenit Santa Claus, identificîndu-se cu Moș Crăciun. E sfîntul copiilor, în special al școlarilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor și al neguțătorilor. E mare erou național al vechii Rusii, patronul districtului francez Brie, al Veneției, al Freiburgului și al multor altor orașe și cetăți, în special al celor situate pe coaste, constituind porturi marine sau centre comerciale. Dacă Sfîntul Gheorghe reprezintă cavalerismul, Sfîntul Nicolae e cu marea masă a poporului. El întruchipează democrația. Captivul și sclavul altor țări, dincolo de orizonturile noastre se unesc cu văduva și orfanul în preamărirea lui. Niciunui sfînt din calendar nu i s-au închinat atîtea biserici, capele și altare”.

Cel care urma să devină Sf. Ierarh Nicolae s-a născut în Patara, un oraș din provincia Lycia din Asia Mică. Părinții săi, Teofan și Nona, erau neguțători de seamă. La moartea părinților săi, secerați de ciumă, Nicolae a devenit stăpînul unei averi impresionante. Cu toate acestea, simțind o chemare puternică, Nicolae a ales să își împartă întreaga avere celor nevoiași și să se dedice preoției. A plecat din orașul natal și s-a stabilit în Myra, dedicîndu-se trup și suflet viața ajutorării oamenilor și cinstirii lui Dumnezeu. La moartea bătrînului episcop din Myra credincioșii l-au proclamat episcop pe Nicolae pentru că ,,timpul cît a păstorit el a fost plin de miracole: a hrănit pe cei săraci, a scăpat districtul de foamete și pe cetățenii nevinovați de la pedepse nedrepte”. Nici una dintre aceste binefaceri nu l-au putut însă pune la adăpost de furia păgînismului ce reînvia. În perioada de persecuție a creștinilor din timpul împăratului Dioclețian, Sf. Ierarh Nicolae a fost închis, iar mai apoi exilat. A fost eliberat de împăratul Constantin cel Mare și și-a continuat activitatea apostolică pînă la moarte. Moaştele Sfîntului Ierarh Nicolae sînt, păstrate începînd din anul 1087, la Basilica San Nicola din Bari (Italia).

În calendarul popular, Sfîntul Nicolae face parte din categoria sfinţilor care apar asemenea unor bătrîni, ca nişte moşi cu barbă. La nivelul mentalităţii populare vechi, timpul era transfigurat, personificat, în sensul că el se naşte, trăieşte, îmbătrîneşte şi moare, astfel că anul începe cu sfinţii tineri şi se termină cu cei bătrîni.

Moş Nicolae sau Sînicoară în Ardeal, era o zi care se sărbătorea, pînă în Secolul al XIX-lea exclusiv din punct de vedere canonic, bisericesc. Latura comercială a acestei sărbători s-a dezvoltat pe partea protestantă şi catolică, cu începutul Secolului XX, atunci cînd Moş Nicolae a devenit un fel de precursor al lui Moş Crăciun.

Tradiţia de a face daruri în această zi îşi are originea în povestea de viaţă a episcopului din Myra-Lichia (pe meleagurile Turciei de astăzi). Scrierile teologice spun că era o persoană cu o credinţă neţărmurită în Dumnezeu, care a trăit în Secolul al IV-lea. În anul 325, Sfîntul Nicolae a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, eveniment în cadrul căruia Arie, un preot din Alexandria, a susţinut că Isus Christos nu este de aceeaşi natură cu Dumnezeu Tatăl. Deranjat de această afirmaţie, Sfîntul Nicolae i-a dat o palmă ereticului, de unde s-ar fi împămîntenit obiceiul ca cei obraznici să primească o nuieluşă de la Moş Nicolae. Lui Nicolae de Myra îi sînt atribuite numeroase fapte bune, dar şi miracole, numele său traducîndu-se prin „biruitor de popor“. Provenind dintr-o familie înstărită, la moartea părinţilor săi şi-a dăruit întreaga avuţie celor nevoiaşi.

Legendele Sfîntului Nicolae

Sfîntul Ierarh Nicolae este considerat – datorită faptelor care i se atribuie – patronul și ocrotitorul copiilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor, al brutarilor, al neguțătorilor și al celor acuzați pe nedrept. Una dintre legende spune că Nicolae, în timp ce era episcop de Myra, a aflat că într-o casă trăiau trei fete care nu se puteau mărita fiindcă nu aveau zestre. Se spune că prelatul a mers într-o noapte la casa lor și că le-a aruncat pe fereastră (sau pe horn) trei săculeți cu aur, pe care să îi aibă drept zestre și pentru ca astfel să nu fie nevoite să se prostitueze. Impresionați de gestul de caritate al episcopului, oamenii din cetate au început și ei să facă cadouri celor săraci în timpul sărbătorilor de iarnă. Cei trei săculeti de aur făcuți cadou fetelor fără zestre au devenit, de altfel, un simbol al Sfîntului Nicolae – în iconografia apuseană – sub forma a trei bile de aur. Tot atunci s-a născut și tradiția care impune celor care primesc un cadou neașteptat să îi mulțumească Sfîntului Nicolae pentru el. De asemenea, pentru că se spune că unul dintre săculeții cu aur a căzut în gheata uneia dintre cele trei fete sărace, copiii au prins obiceiul de a-și așeza ghetuțele la fereastră în așteptarea darurilor.

O altă legendă spune că, în timp ce se întorcea pe mare dintr-un pelerinaj în Țara Sfîntă, corabia pe care se afla epicopul de Myra ar fi fost prinsă într-o furtună puternică. Căpitanul corabiei i-a implorat atunci ajutorul, iar preotul s-a rugat cu atîta căldură încît marea s-a potolit imediat. De asemenea, rugăciunile episcopului au înviat un marinar care s-a înecat în timpul furtunii. Acesta este motivul pentru care Sfîntul Nicolae e considerat ocrotitorul marinarilor.

Tradiția creștină consemnează și o altă minune săvîrșită de Sf. Nicolae: În vremea împăratului Constantin cel Mare, trei tineri au fost acuzaţi pe nedrept de complot. Ei au fost închişi şi urmau să fie decapitaţi. Se spune că în seara de dinaintea execuției, Sfîntul Nicolae i-a apărut în vis împăratului, spunîndu-i că cei trei tineri sînt nevinovaţi. Înspăimîntat de această viziune, împăratul i-a eliberat.

Unde se pãstreazã obiceiul darurilor

Legenda lui Moş Nicolae s-a răspîndit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa, în Secolul al XII-lea, ziua Sfîntului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. În Germania, tradiţia sărbătoririi lui Moş Nicolae a apărut prin îmbinarea unei figuri păgîne cu imaginea creştină a Sfîntului Nicolae, care este văzut de germani ca un bătrîn care poartă un sac în spate şi o nuieluşă în mînă. Pe lîngă ghetuţe, copiii pregătesc în ajun o scrisoare în care îşi aştern toate dorinţele şi cîţiva morcovi pentru caii moşului. Copiii din Franţa, din Belgia şi Luxemburg lasă pentru Moş Nicolae, în ajun, un pahar de vin, iar pentru măgăruşul lui – morcovi şi puţin zahăr. În ziua de 6 decembrie, ei primesc ciocolată, turtă dulce, fructe şi trimit scrisori rudelor pentru a le ura sărbători fericite.

Cum e vãzut Sfîntul Nicolae

în diferite zone ale þãrii

Sfîntul Nicolae este uneori considerat, în tradiţia populară, ca fiind foarte important, imediat după Sfîntul Arhanghel Mihail, din acest motiv el aflîndu-se la miazănoapte, astfel că în noaptea de Anul Nou, atunci cînd se deschid cerurile, el poate fi văzut. De asemenea, importanţa pe care o are Sfîntul Nicolae este redată în credinţa populară prin faptul că Dumnezu l-a desemnat să păzească porţile cerului. Timpul este îmbătrînit, ziua este scurtă, noaptea este lungă, iar omul arhaic a considerat că soarele, supărat de nelegiuiri, străluceşte din ce în ce mai puţin. Acest fapt a fost pus în relaţie cu Sfîntul Nicolae care păzeşte astfel lumina, soarele, pentru ca acesta să nu se stingă de tot sau să scape prin porţile cerului. În tradiţia populară se spune că porţile cerului sînt păzite de doi sfinţi: unul tînăr, Toader, şi de unul bătrîn, Nicolae. De Sfîntul Nicolae ziua începe chiar să crească, deşi acest lucru nu se întîmplă decît după solstiţiul de iarnă.

În lumea satului românesc, la Sf. Nicolae se constituia ceata de colindat a feciorilor, care se adunau la o casă şi începeau să înveţe colindele şi să se pregătească pentru colindat. ,,În general, la români se crede că, în funcţie de cum va fi vremea în ziua de Sfîntul Nicolae, aşa va fi şi iarna. Se spune că, dacă Sfîntul va veni pe cal alb, adică va ninge, atunci va fi o iarnă scurtă, iar dacă nu va ninge în ziua de 6 decembrie, atunci va fi o iarnă lungă. Dacă Sîn-Nicoară a venit cu cal alb, adică de Sfîntul Nicolae e zăpadă, atunci iarna va fi scurtă, iar dacă a venit pe cal negru, atunci iarna va fi lungă”.

Alte obiceiuri de Sfîntul Nicolae sînt legate de perioada sărbătorilor de iarnă. În Transilvania, de Sfîntul Nicolae se începeau pregătirile de colindat, se alcătuia ceata feciorilor, care îşi alegea o casă unde se întruneau săptămînal pentru a învăţa colindele şi pentru a face pregătirile pentru colindatul de Crăciun. În unele locuri se obişnuia să se pună crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori de Anul Nou, cînd erau folosite ca sorcove pentru uratul de Anul Nou”, spune Laura Pop, muzeograf la Muzeul de etnografie din Tîrgu-Mureş. r.m.

Mormîntul Sfîntului Nicolae, Bari, Italia

Cine stă în spatele cenzurii mondiale?

– Alianța internațională care urmărește interzicerea conținutului anti-vaccin –

Marele comitet internațional pentru dezinformare (IGCD) este format dintr-o ,,serie internațională de legislatori, consilieri politici și alți experți”, care lucrează împreună ,,pentru a crea alianțe internaționale care să aducă strategii comune și eficiente în lupta împotriva dezinformării online”, conform The Defender

Ideea din spatele IGCD a venit de la patru membri ai parlamentelor britanic și canadian: Damian Collins și Ian Lucas din Marea Britanie, și Bob Zimmer și Nathaniel Erskine-Smith din Canada. Prima sesiune a IGCD a avut loc la sfîrșitul lunii noiembrie 2018, astfel încît putem deduce că lucrează din umbră deja de ceva timp. De atunci, au organizat reuniuni în Canada și în Regatul Unit și au găzduit seminarii în SUA, la care au participat lideri spirituali, jurnaliști, directori din domeniul tehnologiei, experți în domeniu și lideri parlamentari din 21 de țări (Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Costa Rica, Ecuador, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Irlanda, Letonia, Mexic, Maroc, Singapore).

Potrivit IGCD, organizația funcționează ca un ,,forum pentru schimbul de informații, colaborare și armonizare a politicilor pentru a atinge obiective comune între statele democratice”. Fără a ține cont de faptul că democrația nu poate exista fără libertatea

de exprimare. Logistica grupului este asigurată de o inițiativă numită ,,Reset”, care pare a fi o amintire nu foarte subtilă a faptului că cenzura este o cerință pentru Marea Resetare. Ei știu că oamenii nu ar fi fost niciodată de acord cu planul Marii Resetări dacă li s-ar fi permis să discute liber despre ramificații.

IGCD ajută la punerea în lumină a grupului de fațadă al tehnocrației cunoscut sub numele de Centers for Countering Digital Hate (CCDH), avînd în vedere că unul dintre membrii consiliului de administrație al CCDH, deputatul Damian Collins, este, de asemenea, unul dintre fondatorii IGCD. Ambele grupuri au fost formate în 2018 și au în mod clar aceleași obiective și agendă. Unul dintre aceste obiective este eliminarea libertății de exprimare online, ceea ce ar urma să realizeze ,,Online Safety Bill”, propus de Marea Britanie. Nu este surprinzător faptul că D. Collins face parte din Comitetul pentru proiectul de lege privind siguranța online, însărcinat să examineze proiectul ,,linie cu linie pentru a se asigura că este potrivit pentru scop”.

Într-o postare pe blog din 11 august, Collins a cerut ajutorul publicului pentru a depista contracarările, făcînd capturi de ecran ale materialului incriminat și trimițîndu-i-le prin e-mail. ,,Dacă nu se raportează conținutul dăunător, fie că este vorba de imagini teribile

Va fi vaccinarea obligatorie?

Cu toții am aflat de la știri că Austria a intrat în lockdown general începînd cu data de 22 noiembrie, iar de la 1 februarie 2022 va declara vaccinarea obligatorie. Autoritățile nu au precizat încă categoriile de populație pentru care vaccinarea va fi obligatorie, dar eu sper că nu se referă la întreaga populație nevaccinată, care reprezintă 35% din austrieci.

Firește că partidele de opoziție au reacționat, spunînd că măsurile anunțate de guvern sînt neconstituționale și nelegale, iar Poliția și Armata au pactizat cu demonstranții, fapt care mă face să cred că nu toată lumea a înnebunit.

Oficialii ONU și OMS au declarat că o astfel de măsură nu este necesară pentru reducerea efectelor pandemiei și că fiecare stat este liber să procedeze după cum consideră de cuviință. În opinia mea, aceasta e o altă măsură care nu face deloc bine imaginii, și așa deteriorate, pe care o au autoritățile în fața cetățenilor. Citesc în presă, de asemenea, că unul dintre motivele care au stat la baza luării acestei decizii a fost evitarea situației în care s-au aflat România și Bulgaria acum două luni de zile. Asta m-ar putea face să mă gîndesc că țara noastră a fost „dată ca exemplu” cu prețul atîtor vieți curmate, tocmai pentru a putea fi motivate deciziile de încălcare a drepturilor omului, așa cum se întîmplă acum la austrieci.

Problema cu măsurile luate în această pandemie, cu cifrele raportate despre morți și infectați, cu lipsa de transparență privind autopsiile, cu oamenii morți în spitale din alte cauze și care au fost trecuți abuziv ca morți de COVID, așa cum există mărturii încă de anul trecut – este că toate acestea nu întăresc încrederea cetățenilor în măsurile adoptate, ci, dimpotrivă, sporesc neîncrederea și alimentează teoriile conspirației.

Mi s-a mai spus că această imagine este rezultatul faptului că autoritățile nu au știut cum să reacționeze în fața acestui virus, ceea ce, din nou, nu este o scuză, fiindcă politicienii ne-au cerut votul tocmai pretizînd că au capacitatea de a face față oricăror situații. Pe de altă parte, dintre toate aceste măsuri luate, doar unele

au logică, și dau, astfel, senzația că cei care au dispus acele măsuri urmau un plan bine alcătuit. Mă refer, desigur, la măsurile de înspăimîntare a populației prin știrile și imaginile transmise, exagerînd uneori voit amploarea evenimentelor, așa cum media a procedat nu o dată în alte situații, la măsurile de interzicere a drepturilor și libertăților cetățenești prezentate ca fiind singura soluție existentă (mă refer la inocularea în conștiința cetățenilor a ideii conform căreia singura modalitate de apărare în fața virusului este vaccinarea, deși nu există o părere unanimă a lumii medicale cu privire la siguranța acestor seruri pentru sănătatea și viața oamenilor).

Așadar, în toată nebunia măsurilor aiuristice, firul călăuzitor constă în măsurile privind transmiterea unei stări de frică populației prin canalele media, restrîngerea drepturilor și libertăților și vaccinarea.

Cînd observi această înlănțuire de fapte sigur că începi să-ți pui întrebări legate de motivele care au stat la baza acestora și sigur că te manifești ca atare. Populația planetei nu e chiar atît de tîmpă încît să poată fi prostită asemenea indigenilor peste care au dat în Lumea Nouă cuceritorii spanioli. Cei care au elaborat aceste măsuri fie ne-au luat de proști, fie sînt ei înșiși extrem de superficiali în alcătuirea unor planuri de acest fel.

Oricum ar fi, viitorul nu sună bine deloc. Lumea se frămîntă, iar dacă tot avem la îndemînă votul ca armă supremă împotriva celor care atentează la viețile și la libertățile noastre, eu zic să o folosim. Nu sînt expert în politică internațională, dar nu cred că la alegerile de anul viitor francezii vor rezista în a-l trimite pe Emmanuel Macron de unde a venit, înlocuindu-l, astfel, cu un partid care să nu-i mai aducă în situațiile de a ieși în stradă ca anul acesta.

Dacă tot e la modă ideea de val pandemic, mă aștept ca la alegerile ce vor veni în Europa în următorii 3 ani să avem parte de niște valuri care să trimită partidele și politicienii de acum direct la ATIul politicii și de acolo la gunoi. E tot ceea ce merită.

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

de automutilare, de conținut violent sau extremist sau de teorii ale conspirației anti-vaccin, acesta poate fi altfel necunoscut de autoritățile de reglementare și de guverne”, a spus el. Este imposibil să nu observi faptul că D. Collins pune conținutul ,,anti-vaccin” în aceeași categorie cu conținutul violent și extremist care trebuie cenzurat și, în realitate, aceasta este probabil una dintre principalele categorii de informații pe care acest proiect de lege încearcă să le controleze. După cum a relatat iNews, ,,primul-ministru Boris Johnson a insistat în repetate rînduri că puterile cuprinse în legislație ar ajuta la reprimarea ... dezinformării anti-vaccin”. Proiectul de lege – catastrofal pentru libertatea de exprimare

În timp ce unii ar putea crede că este o idee bună să hrănească oamenii cu lingurița cu informații ,,corecte” despre vaccinuri, este important să ne dăm seama că, deși vaccinurile sînt problema de astăzi, mîine un alt subiect care vă este aproape și drag ar putea fi considerat ca fiind în afara limitelor discuțiilor publice. Așadar, susținerea cenzurii de orice fel este o pantă alunecoasă care se va întoarce împotriva noastră cînd ne aștepțăm mai puțin.

După cum a relatat BBC News, campania ,,Legal to Say. Legal to Type” avertizează că, în cazul în care proiectul de lege privind siguranța online va deveni lege, firmele Big Tech vor avea o putere extraordinară. n.K.

Iohannis și propagandiștii mainstream

Banc de pe vremea lui Ceaușescu. Știți care este cea mai bună zăpadă din lume? Zăpada din București. O pui pe calorifer și nu se topește. Cu Nicușor Dan la Primărie, bancul e la fel de valabil ca în perioada 1985 – 1989. Îl înjură destui pe Nicușor Dan, nu mi-am propus să o fac și eu. Chiar mi-a fost scîrbă cînd am văzut că galeriotul aurist George Simion îl conducea (mai mult îl înghiontea și aproape îl căpăcea) pe Nicușor pe scările Parlamentului. „Vino, Nicușor pe-aici, spune, Nicușor, trebuie să răspunzi, bă, băiatule!”. Nu i-a luat nimeni apărarea după ce l-a agresat huiduma. Aliații lui Nicușor din campanie, membrii partidului pe care Nicușor l-a inventat, bucureștenii care l-au votat pe Nicușor – mucles, mucles, mucles, l-au lăsat singur. Au mai făcut și mișto de el pe centurile de socializare. Ei nu erau supărați fiindcă Nicușor e cel mai slab primar al Capitalei de la Viorel Lis încoace. Ei erau supărați pentru că Nicușor nu a înjurat Coaliția pentru Familie.

Întîmplarea asta ar fi trebuit să-l bage la idei pe Iohannis. La cîteva zile după întîmplarea cu Nicușor și primitivul Simion, pe Iohannis au sărit intelectualii lui de casă, debitînd niște mizerii pe care Simion le evita, pentru că le-a folosit la timp și acolo unde le era locul – pe stadion. În 2014 și în 2019, Iohannis a avut un electorat onorabil în turul întîi al alegerilor prezidențiale. Dar în turul doi, lîngă votanții de bună factură au venit propagandiștii mainstream, vermina useristă, vorbitorii de giboneză corporatistă, ecoanarhiștii și alți iubitori de clorofilă de la Rezist.

Liderului Rezist îi place atît de mult clorofila încît am înțeles că o și fumează, o dă și altora, cunoscuți sau necunoscuți, gratis sau contracost, nu știu exact cum cum o distribuie, dar știu că fost arestat pentru trafic. Propagandiștii mainstream n-au zis nimic despre halucinanta creatură cu care împart aceleași idealuri și sper că nu și aceleași apucături.

Iohannis a făcut acum un guvern care are o mie de defecte. Și o singură calitate – e un guvern fără USR. AUR și USR să stea împreună în opoziție. Va fi frumos. Domnul George Simion, care posedă toate datele, etapele și frisoanele unui coșmar trăit într-o peșteră ermetică, va schimba idei cu susținătorii bicicliștilor de pe Calea Victoriei, aceste fese în plină frecare, atașate unor creiere sedentare.

Revista ,,România Mare”, numărul 1 în mass-media românească

motto: ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît!” (Petru Rareș)

În urmă cu vreo 50 de ani, îmi intrase în obișnuință să mă scol cu noaptea în cap, pentru a mă duce la chioșcul cu ziare, să prind revistele ,,Săptămîna”, a lui Eugen Barbu și ,,Flacăra”, a lui Adrian Păunescu. Erau cele mai căutate publicații din presa centrală a României, care apăreau săptămînal. Ambele erau caracterizate ca fiind curajoase, obiective și chiar independente, deși cenzura comunistă a acelor vremuri nu ierta pe nimeni. Chiar și organele Securității de stat se implicau în viața acestor publicații, așa cum s-a întîmplat și în momentul în care Eugen Barbu și Adrian Păunescu s-au certat cumplit, lupta lor fiind iscată și susținută de epoleții care primiseră ordin ca poporul să nu aibă alt idol sau reper decît pe Nicolae Ceaușescu.

În pofida strădaniilor autorităților de a nu afecta în vreun fel cultul personalității țesut în jurul conducătorului de la acea vreme, respectivul conflict nu a împărțit societatea civilă în două tabere, ba mai mult, toată lumea spera într-o împăcare cît mai rapidă a celor doi mari gazetari, ceea ce s-a și întîmplat, evenimentul fiind apreciat drept o ,,sărbătoare națională”.

Tot în acele vremuri, Eugen Barbu, căruia Nicolae Ceaușescu i se adresa cu apelativul ,,Maestre”, a decis să-l apere și să-l ajute pe tînărul ziarist Corneliu Vadim Tudor, devenit un fel de paria al sistemului comunist. Vadim Tudor era urmărit de Securitate, la CNSAS existînd probe clare în acest sens. A fost interzis în presa scrisă și cea audio-vizuală, motiv pentru care și-a depus legitimația de jurnalist la AGERPRES. Mai multe scenarii de film și teatru i-au fost blocate, mama sa se îmbolnăvise, apoi aceasta a murit. Singur, cu sufletul bolnav, trist și fără serviciu, Vadim a mai avut puterea să renunțe la intenția de a-și depune și carnetul de membru PCR, gest care l-ar fi putut costa scump.

Nu s-a întîmplat asta, pentru că Eugen Barbu l-a luat în brațe, i-a șters lacrimile și i-a spus: ,,Cornel, vino cu mine și, în scurt timp, vei fi iarăși ce-ai fost și mai mult decît atît!”. Vadim a devenit redactorul rubricii ,,Sport” a revistei ,,Săptămîna”, dar ca să relatez despre ce și, mai ales, cum își scria textele ar trebui să transform acest articol într-o carte.

Ce mai, frenezie maximă, chioșcurile cu ziare nu că erau luate cu asalt, mai că erau dărîmate, toată lumea vrînd să afle opinia lui Vadim despre meciurile de fotbal din campionatul național. Pentru el era simplu: ,,Steaua-Dinamo: 1-0”, apoi continua pamfletul politic, și uite-așa a venit Revoluția.

După ce soții Ceaușescu au fost uciși chiar în ziua de Crăciun, după ce, sub genericul ,,Fă-te că lucrezi!”, la putere au ajuns tot comuniștii, și după ce s-au tras artificii în delir, revistele ,,Flacăra” și ,,Săptămîna” au fost desființate, conducătorii celor două publicații fiind catalogați drept ,,lachei” ai sistemului comunist. În ciuda multor amenințări și piedici, în scurt timp, cele două reviste au reapărut, renăscînd precum pasărea Phoenix din cenușă. În iunie 1990, a fost înființată ,,România Mare”, ca o continuare a revistei ,,Săptămîna”, avîndu-i ca fondatori pe Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor. La fel ca și înainte, cele două publicații au ajuns în topul presei românești, cu un ușor avans al ,,României Mari”, în care Vadim era dezlănțuit. Nu-l mai oprea nimeni, iar toți nelegiuiții își găsiseră nașul. Chiar și astăzi, cînd el nu mai este, mulți români îi pomenesc numele cu respect și îl

regretă: ,,Ce bun ar fi fost Vadim în aceste vremuri!”. Moartea lui Vadim i-a făcut pe mulți dintre ticăloșii pe care, cu condeiul său neiertător, îi vîna continuu, să respire ușurați, sperînd că nu mai are cine să le încurce matrapazlîcurile. Dar iată că nu a fost să fie așa.

Revista ,,România Mare”, sub genericul ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît!”, și-a continuat existența, sub conducerea Lidiei Vadim Tudor, fiica mai mare a Tribunului, care și-a folosit toată priceperea, tăria și ambiția pentru a duce mai departe opera ilustrului ei părinte.

Este adevărat că au fost și momente de cumpănă, neputință sau presiuni de tot soiul, dar revista ,,România Mare” a rezistat, trăiește și chiar ajuns, după cum indică un recent sondaj de opinie, real și obiectiv, pe primul loc în topul presei scrise din România, mai precis, al publicațiilor cu conținut cultural-politic. Desigur, vor apărea destui contestatari ai acestui merit, care vor invoca faptul că adevăratele sondaje sînt doar cele care se referă la tiraj și la succesul financiar, dar, e treaba lor, fiecare cu mofturile și ifosele sale. Aici, noi vorbim de un sondaj care atestă faptul că revista ,,România Mare” este privită de cititori ca o publicație serioasă, obiectivă, curajoasă, independentă, muncită și cu o istorie demnă de apreciat. Iar asemenea aprecieri au în vedere și politica editorială a revistei, care militează pentru Credință, Țară, Adevăr și Dreptate, noțiuni devenite aproape niște utopii în societatea românească de azi. Este greu, și așa va fi mereu, dar jurnaliștii ,,României Mari” au doar un singur deziderat: ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît”.

Ajungînd aici, trebuie să precizez că, în momentul în care mi-am schițat în minte acest material, Dan Alexandru Tano TRĂIA. A fost un cunoscut ziarist și scriitor, ultimul său roman (,,Colectiv – Lacrimi de foc”) fiind publicat în cursul acestui an. Din păcate, pandemia care a marcat acest secol l-a răpus fulgerător, în plină creație. Deși, fizic, el nu mai este printre noi, în plan spiritual, îl simțim alături, și asta pentru că a fost ,,Un om integru, cu izvor de vise/ Descătușînd iubiri din ancestral,/ Din Țară și-a făcut un ideal/ Zvîcnind în pagina de cărți nescrise” (Geo Ciolcan).

Dar pandemia ne-a mai răpit un coleg drag, pe Dragoș Dumitriu, jurnalist de marcă al presei românești, pe care Vadim Tudor l-a apreciat enorm. Editorialele sale au contribuit din plin la menținerea revistei ,,România Mare” la cele mai înalte standarde în materie.

Din colectivul redacțional al revistei mai face parte o doamnă din spatele cortinei, un profesionist rasat, un fel de factotum al revistei. E vorba de doamna Anca Grigoriu, care, din punctul meu de vedere, este bijutierul-șef al publicației. Domnia sa este cea care finisează materialele, astfel încît totul să strălucească și să încînte sufletul cititorului.

Dacă este cineva surprins de faptul că revista ,,România Mare” a fost mai tot timpul la vîrful presei românești, ar trebui să se gîndească doar la un singur aspect, și anume că o publicație în care se regăsesc semnăturile unor intelectuali de prim rang, cum este cea a ziaristului Geo Ciolcan, nu are cum să nu fie citită și apreciată. De reținut și faptul că domnia sa este posesorul mai multor premii și diplome naționale pentru întreaga sa carieră jurnalistică. În aceeași categorie se regăsește și autorul Paul Suditu, un maestru al limbajului literar, care stăpînește impecabil Limba Română (ca profesor în această specialitate, a format generații întregi de liceeni), iar scrierile sale nu au granițe în tematica abordată, omul

fiind o adevărată enciclopedie. Textele sale sînt parcă extrase din tolba cu surprize, lectura lor ,,La lumina ceaiului” fiind un balsam pentru sufletul cititorilor. Despre doamna Elis Râpeanu mi-e și teamă să spun ceva, să nu greșesc și să mă fac de rîs. Oricum, fără nici un risc, pot afirma că doamna Râpeanu, așa longevivă cum e și cum îi place dînsei să-și spună, este o... COMOARĂ NAȚIONALĂ! (Cei ce contestă asta, o pot face în mass-media lor vîndută și scremută.) Scriitoare, poetă, o regină recunoscută a epigramei românești, fiind autoarea unicei teze de doctorat în epigramă din lume (1999), dumneaei are a se mîndri cu o remarcabilă activitate ca profesor universitar și cu un număr impresionant de studii științifice și cărți publicate. În numele întregii redacții a revistei ,,România Mare”, îi mulțumesc din suflet doamnei Elis Râpeanu că a făcut parte din această echipă și la bine, și la greu.

Să nu uităm de alți doi autori remarcabili: Liliana Tetelea, un mare om de cultură, al cărei stil de a scrie îmi amintește de Fănuș Neagu, și Ion Machidon, scriitor select care, pentru revista ,,România Mare” este un fel de balon cu oxigen salvator. Aproape că nici nu-ți poți închipui că ,,România Mare” ar putea exista fără acești scriitori, demni să figureze în manualele școlare. Evident, nu pot lipsi din acest tablou luminos Marius Marin și Ioan Stoica, doi autori care tot timpul au sabia scoasă din teacă și n-au nici o reținere să demaște ipocrizia politicienilor și nelegiurile care se petrec în societatea românească.

Despre Corneliu Vadim Tudor, fondatorul revistei ,,România Mare”, regretatul nostru mentor, putem spune că el ne este mereu alături, chiar dacă se vor mai găsi cîrcotași care vor spune: ,,S-a dus vremea lui Vadim, el a murit, iar articolele sale sînt vetuste”. Serios? Păi tot ceea ce a spus și a scris Vadim timp de mai bine de 30 de ani este mai actual ca oricînd! Este ceea ce tot mai mulți români constată, recunoscînd că Tribunul a avut mereu dreptate. De aceea, toate articolele, discursurile politice, reportajele, jurnalele, poeziile și pamfletele sale trebuie citite, multiplicate și date mai departe.

Aici putem evidenția meritul Lidiei Vadim Tudor, actualul redactor-șef al ,,României Mari”, care, prin articolele sale, promovează aceleași valori și principii în care a crezut și tatăl ei, și care a luat inspirata decizie de a păstra integral formatul revistei din vremea cînd Vadim trăia. Și asta, tocmai pentru a ne împlini menirea, adică să dovedim lumii întregi că am fost și sîntem, cu adevărat, un veritabil cîine de pază al democrației.

Pentru a fi obiectiv pînă la capăt, mă simt obligat să precizez că, în sondajul de care vorbeam la începutul articolului, pe locul doi s-a clasat ziarul ,,Certitudinea”, editat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (redactor-șef Miron Manega), iar pe locul trei, revista ,,Flacăra lui Adrian Păunescu”, urcată și menținută la vîrful presei românești de minunații copii ai marelui poet, Ana-Maria Păunescu și Andrei Păunescu.

Așadar, presa bună nu a murit, ea rezistă, și asta pentru că avem un țel de atins: ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît”.

VALENTIN TURIGIOIU

P.S. – Cîteva precizări. Sondajul de opinie a fost efectuat numai în rîndul cititorilor de presă scrisă. Cei patru jurnaliști implicați în sondaj s-au adesat unor persoane avizate, nu unor indivizi din categoria personajelor din ,,Las Fierbinți”, pentru că în discuție au intrat doar publicații realizate de intelectuali pentru intelectuali. Au fost scoase din calcul răspunsurile suspectate a fi subiective sau cu interese obscure. Potrivit opțiunilor celor 1.000 de persoane intervievate, rezultatul a fost următorul: Revista ,,România Mare” – 215; ,,Certitudinea” – 186; ,,Flacăra lui Adrian Păunescu” – 131; Alte 13 publicații – 386. Răspunsuri anulate – 82.

Hunter Biden a negociat o

posibilă

vînzare de gaze naturale din Louisiana către o firmă chineză

Familia Biden urma să beneficieze de pe urma unui contract vizînd transferul de gaze naturale americane către compania energetică chineză CEFC, prin intermediul unei afaceri prospective inițiate în 2017 de Hunter și Jim Biden – reiese dintr-o serie de documente descoperite recent – în timp ce administrația Biden reduce acum masiv producția de energie din Statele Unite, informează Breitbart

Documente despre care nu s-a mai relatat pînă acum, din celebrul laptop al lui Hunter, arată că fiul lui Biden lucra în 2017 la un acord privind transferul de gaz natural lichefiat din Louisiana către CEFC – aceeași firmă chineză cu care Hunter a avut și discuții privind un proiect de afacere din care „H ar fi urmat să rețină 10 procente pentru tipul cel mare”, dar înțelegerea nu s-a concretizat niciodată. Totuși, acest lucru nu i-a împiedicat pe jucătorii chinezi din acea afacere să continue să exercite presiuni asupra lui Hunter pentru a-l ajuta în schimb pe tatăl său să candideze la președinție ani mai tîrziu.

Într-un e-mail din 23 octombrie 2017, o anume JiaQi Bao, intermediară între Hunter Biden și partenerii săi de afaceri chinezi, a trimis un e-mail în care îi mulțumește lui Hunter și fratelui lui Joe Biden, Jim, pentru că au aranjat o întîlnire cu Greg Michaels, președintele unei uzine de lichefiere a gazelor naturale din Louisiana, numită Monkey Island LNG, și detaliază planurile privind discuțiile pe care urmau să le aibă. „Avem o întîlnire mîine la ora 10.30, la 3CC, cu Greg Michaels, președintele proiectului Monkey Island LNG Terminal din Louisiana. Le mulțumesc lui Jim și Hunter că l-au adus pe proprietar să discute direct cu noi”, scrie ea întrun e-mail primit de Hunter, Jim și Gongwen Dong, un investitor chinez implicat în mai multe afaceri legate de clanul Biden. Folosirea numelui de familie pentru a obține întîlniri importante pentru clienți străini nu a fost o afacere profitabilă doar pentru Hunter și Jim Biden.

The New York Post a relatat anterior că Hunter era responsabil de acoperirea cheltuielilor familiei – Hunter spunîndu-i la un moment dat fiicei sale că el trebuie să „plătească totul pentru întreaga familie”, susținînd că era obligat de Joe Biden să-i dea „jumătate din salariul lui”.

Într-un alt e-mail din 29 octombrie 2017, Bao îi scrie pentru a discuta planurile pentru proiectul de afaceri, spunînd că Hunter este persoana cea mai potrivită pentru a-l ajuta pe „prietenul” său, președintele CEFC, Ye Jianming, deoarece are „intrare la factorii de decizie” necesari pentru a aproba transferul de resurse naturale

esențiale către entități străine. „Prin intermediul conexiunii d-voastră și a unchiului Jim cu Monkey Island/Magnolia/ Project ABC ca punct de pornire/punct de discuție, putem analiza o mulțime de alte proiecte interesante din Louisana/ Texas/Golful Mexic”, începe e-mailul lui Bao. „Sînteți cea mai potrivită persoană pentru a-l ajuta pe prietenul d-voastră să facă aceasta, deoarece cunoașteți o mulțime de oameni din zonă și aveți acces la factorii de decizie/ persoane de la fața locului care cunosc bine regiunea”, continuă ea. „Prietenul” lui Biden junior, Ye Jianming, avea legături cu Armata de Eliberare a Poporului Chinez înainte de a fi reținut în mod misterios în China în 2018, iar CEFC nu mai există acum, potrivit mai multor informații.

Un al treilea e-mail, din decembrie 2017, de la Bao, cu subiectul „Noutăți de la bunul d-voastră soldat”, conține un atașament cu cercetări ample despre industria energetică din Louisiana. „Privire de ansamblu asupra industriei”, care ar fi fost elaborată de Bao, compilează date despre industria americană a gazelor naturale lichefiate, de la modul în care clima locală influențează producția, la modul în care gazele naturale sînt distribuite în Statele Unite și de unde, la rețelele de conducte și infrastructura existentă, la politica fiscală locală și stimulentele fiscale, costurile de transport și detalii despre lanțul de aprovizionare.

În josul raportului, Bao notează:

- Dacă nu trece de evaluarea FERC, nu va primi aprobare non-FTA;

- Fără aprobarea non-FTA, nu se va putea vinde GNL (gaz natural lichefiat) Chinei.

FERC se referă la Comisia Federală de Reglementare în Domeniul Energiei („Federal Energy Regulatory Commission”), iar „non-FTA” se referă la țările care nu sînt parte a unui acord de liber schimb cu SUA, printre care se numără și China.

Potrivit unui raport privind respectarea prevederilor FARA („Foreign Agents Registration Act” – Legea privind înregistrarea agenților străini – n.n.) de către familia Biden, întocmit de senatorul Chuck Grassley în noiembrie 2020, familia Biden a fost folosită de Ye Jianming ca mecanism de „consolidare a rețelei de influență”, pentru a obține contracte de afaceri în SUA – dar înțelegerea cu CEFC pentru gaze naturale a eșuat în 2018. „Ca parte a eforturilor lui Hunter Biden de a-l ajuta pe Ye, acesta ar fi început să lucreze la o afacere pentru Ye, care presupunea o investiție de 40 de milioane de dolari într-un proiect de gaze naturale pe Monkey Island din Louisiana, care ar fi eșuat în 2018”, se arată în raportul lui Grassley. Raportul continuă: Pentru ca Ye să aibă succes cu viitoarele afaceri

Cum este exagerată pandemia de către „experți“ (1)

O dezvăluire explozivă este cea a doctorului Scott Atlas, care a făcut parte din Grupul Operațional de combatere a COVID-19 de la Casa Albă în administrația Trump în calitate de consilier personal al președintelui. Pe 7 decembrie urmează să apară în librării cartea dr. Atlas, „A Plague Upon Our House”. Iată în avanpremieră un fragment obținut de publicația The Federalist. Mărturia lui Robert Redfield (director al CDC la acea vreme) din 23 septembrie (2020) în fața Congresului mi-a atras imediat atenția.

L-am privit uimit pe Redfield spunînd Congresului că „peste 90% din populație” – mai mult de trei sute de milioane, în Statele Unite – au în continuare riscul de a se îmbolnăvi de COVID.

Mărturia se baza pe informații incomplete și depășite, precum și pe ceea ce părea o lipsă de înțelegere a literaturii de specialitate. Am fost șocat deoarece era una dintre declarațiile cele mai eronate și înfricoșătoare făcute de responsabilii de sănătate publică din acel moment.

Circa 200.000 de americani muriseră deja de COVID; ultimul lucru de care avea nevoie opinia publică era o exagerare a riscurilor viitoare, implicînd

faptul că de acum încolo ar putea muri de zece ori mai mulți oameni. Întîi de toate, cifrele nu erau reale. La acea dată, cazurile confirmate în Statele Unite totalizau deja șapte milioane, iar CDC estimase că de zece ori mai multe persoane decît cazurile confirmate trecuseră deja prin boală. Un studiu privind seropozitivitatea, realizat de Stanford în luna aprilie, arătase că numărul cazurilor confirmate era de circa 40 de ori mai mic decît al infecțiilor totale. Nu avea nici un sens să spui că doar 9%, adică 30 de milioane de americani, au fost infectați. În al doilea rînd, calculul celor 9 procente era evident eronat. Această cifră provenea din testele de anticorpi efectuate de state. Am consultat site-ul CDC și, bineînțeles, informațiile se bazau pe teste vechi din doar cîteva state. Unele cifre ale testelor fuseseră furnizate cu cîteva luni în urmă, înainte ca multe dintre statele respective să înregistreze un număr semnificativ de cazuri. De aceea, era vorba de o subestimare grosolană a numărului de cazuri deja înregistrate. Cifrele pur și simplu nu erau valabile, însă era nevoie să fii atent la detalii.

Un lucru încă și mai important: afirmația principală a lui Redfield era fundamental eronată. Concluzia

în Statele Unite, el trebuia, așa cum a afirmat The New York Times, „să își consolideze rețeaua de influență”. Pe baza documentelor publicate recent, exact asta trebuiau să facă Hunter Biden și James Biden pentru CEFC. În consecință, se pare că Hunter și James Biden, bazînduse pe numele lor de familie și pe influența lor politică, au fost agenți ai CEFC, deoarece ambii au avut roluri planificate în cadrul fondurilor de investiții ale CEFC și au depus eforturi pentru a asigura acorduri financiare pentru Ye și CEFC, de care, în cele din urmă, ar fi beneficiat guvernul comunist chinez.

Corespondența dintre Hunter și JiaQi Bao nu s-a încheiat odată cu afacerea Monkey Island, întrucît aceasta i-a scris în martie 2019, îndemnîndu-l să „îl ajute pe Unchiul Joe să candideze la președinție”. „Nu ar trebui să vă lăsați perturbat de diversele articole de presă. Trebuie să îl ajutați pe Unchiul Joe să candideze la președinție. Tatăl dumneavoastră chiar ar trebui să candideze în 2020 pentru această țară”, a scris ea pe 14 martie, cu o lună înainte ca Biden să își anunțe candidatura la președinție – pe 25 aprilie, în același an. E-mailul conține și o listă de motive pentru care Bao crede că Joe Biden ar fi un lider mai bun decît „ignorantul și arogantul” președinte de atunci, Donald Trump. Într-o secțiune intitulată „Unchiul Joe 2020”, Bao, intermediara dintre Hunter și partenerii săi de afaceri corupți și activele Partidului Comunist din China, a inclus o listă lungă de trăsături de caracter și atitudini politice care l-ar califica, în opinia ei, pe Joe Biden pentru funcția de președinte al SUA, printre care menționa următoarele: „înțelepciune”, „sensibilitate”, „leadership” și opoziția lui față de un zid la granița de sud.

Cînd rezervele naționale de petrol au început să scadă, administrația Biden a făcut apel la furnizori străini de petrol, precum Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), să își deschidă supapele pentru a ține pasul cu cererea. Chiar săptămîna trecută, în cadrul unei convorbiri telefonice cu președintele chinez Xi Jinping, Biden i-a cerut Chinei să își deschidă rezervele de petrol pentru a stabiliza creșterea prețurilor la petrol.

potrivit căreia testele de anticorpi serici indicau totalul persoanelor protejate de COVID era contrară unui întreg corpus de literatură de specialitate și împotriva cunoștințelor fundamentale de imunologie, inclusiv despre alte infecții cu coronavirus. Era binecunoscut că testele de anticorpi reprezentau o secțiune momentană în timp – erau tranzitorii – în condițiile în care protecția imunitară poate fi una de durată.

Potrivit studiilor asupra SARS-Cov 2 și a majorității altor viruși, nivelurile de anticorpi se modifică într-un interval de cîteva luni. Apar în general în cursul primelor două săptămîni, culminează după cîteva luni, apoi scad pe o perioadă de mai multe luni. Literatura despre COVID prezentase deja aceste aspecte. Cu o lună înainte, un studiu privind COVID din Nature Reviews Immunology afirma cu claritate: „Absența anticorpilor specifici în ser (plasmă) nu înseamnă în mod necesar o absență a memoriei imunitare”. Și explica: „Celulele B și T ale memoriei se pot păstra chiar și dacă nu există niveluri măsurabile ale anticorpilor serici”. Studiul realizat în Japonia a demonstrat în mod spectaculos acest lucru. În această cercetare, nivelurile de anticorpi au trecut de la 5,8% la 46,8% în timpul verii. Creșterea cea mai spectaculoasă s-a produs la sfîrșitul lui iunie și începutul lui iulie, în paralel cu o creștere a cazurilor zilnice confirmate la Tokyo, care a culminat pe 4 august. Din cele 350 de persoane care au terminat cele două teste propuse, 21,4% din cei care au fost testați negativ au devenit pozitivi, iar 12,2% dintre participanții inițial pozitivi au devenit negativi pentru anticorpi. (va urma)

Pagină realizată de n.K.

Doza de sãnãtate

Sănătatea – o comunicare energetică armonioasă a celulelor corpului

Boala vine din interior, astfel că, atunci cînd sîntem atacați de viruși, bacterii și alte noxe toxice, avem o fereastră deschisă în sistemul imunitar înnăscut. Medicina alternativă chineză (TCM) ne arată rolul extrem de important pe care îl posedă influențarea reciprocă dintre spirit, organism și emoții.

Medicina energo-informațională se focusează în terapii pe echilibrul energetic al corpului, respectiv pe readucerea lui în balanță.

Imunitatea înnăscută are rolul de a crea un zid de apărare în jurul nostru – este, altfel spus, primul soldat care se înrolează în această armată. Dacă aceasta are ,,fisuri” sau dacă, noi, ca indivizi, avem o imunitate scăzută, dacă sîntem mereu bolnavi și ne lipsește vitalitatea, este timpul să facem ceva pentru a regla această problemă cît mai repede, cît mai bine și mai puțin costisitor.

Semnalul celular, în evoluția lui biologică, este forma folosită în limbajul descrierii activității celulare. Dereglarea existentă în comunicarea celulară, lipsa semnalului energetic celular duc la o comportare dereglată a celulelor și, în consecință, omul se îmbolnăvește. Cu alte cuvinte, ,,telefonul celular al corpului este descărcat”.

Primele dereglări ale lipsei de comunicare celulară se resimt în: oboseală, stări nervoase, lipsă de concentrare, depresie, cearcăne, constipație sau diaree, luarea sau scăderea în greutate, piele foarte uscată, căderea și subțierea părului, lipsa libidoului, migrene, cîrcei, pierderi de echilibru, noduli

O istorie a farselor (226)

Abbie Hoffman, un glumeț sau un farsor? (2)

Altă dată, căutînd o platformă de negociere pentru diverse probleme, membrii Yippie au ameninţat că vor inunda rezervoarele de apă ale oraşului New York cu substanţa halucinogenă LSD. Iadul a coborît atunci pe pămînt. Şase mii de soldaţi de la Garda Naţională au invadat metropola, păzind rezervoarele. Informat de către Hoffman că totul era o pierdere de timp, pentru că LSD nu se dizolvă atît de uşor, primaruladjunct al oraşului a recunoscut: „Ştiu că nu se poate întîmpla, dar totuşi nu ne putem asuma nici un risc“. Mitul groaznicului LSD, evidenţia Hoffman, a suplinit realitatea. Scopul acestor farse (iresponsabile? periculoase?) era de a provoca reacţii oficiale extreme, neobişnuite. De ce? După cum vedea Hoffman lucrurile, pentru a da la iveală nebunia ce sălăşluieşte în spatele „normalităţii“ luată ca atare, a sistemului social – şi să-i facă pe oameni să rîdă, deci să gîndească.

Mai tîrziu, a trecut la probleme de mediu înconjurător, lupta împotriva ploii acide, a transportului de deşeuri nucleare şi descărcării de substanţe toxice. În partea de nord a statului New York, cînd Corpurile de Ingineri ai Armatei ameninţau să distrugă comunităţile aflate de-a lungul rîurilor pentru un proiect militar, Hoffman a creat grupul „Salvaţi rîul“. El promova o campanie de scrisori către autorităţi, dar cetăţenii locali conservatori aflaţi sub ameninţare ieşiseră cu toţii la muncă, tăind de zor copacii cu ajutorul fierăstraielor cu lanţ, în efortul de a-şi asigura rezerva de lemne pe timp de iarnă. Aşadar, nimeni nu a scris nimic. Apoi, filmul Masacrul cu fierăstraie din Texas i-a dat o idee. Un prieten de-al lui s-a îmbrăcat într-un costum fosforescent pe timpul zilei, ca personajul de desene animate Pantera Roz, cu pantofi de lac, păr blond înfoiat și toate cele, şi a plasat un anunţ în ziare: „ELIBERAŢI SURPLUSUL ARMATEI DE FIERĂSTRAIE CU LANŢ“. „Plătiţi

tiroideni etc. Cronicizarea lipsei de comunicare celulară debusolează și meridianele energetice ale corpului (,,străzile” energetice din corp, pe care circulă energia spre celule), dar și chakrele.

Medicina alternativă energoinformațională încearcă să ajute pacientul să-și focuseze evoluția boli prin conștiință, fără a depinde numai de medicamente. Blocajele emoționale joacă un rol esențial în viața noastră, astfel că de multe ori nu observăm că aceste blocaje ne influențează gîndirea și comportamentul. Adesea ne confruntăm în activitatea practică cu persoane extrem de obosite și lipsite de vlagă. Din discuțiile purtate în cadrul anamnezei constatăm că una dintre principalele cauze ale acestor stări are la bază un șoc emoțional petrecut în urmă cu mult timp (de care pacientul a uitat) sau poate mai recent. Evenimentul menționat se setează în subconștientul nostru, unde se stochează emoțiile puternice cu care ne-am confruntat pe parcursul vieții. În medicina energo-informațională, prioritară nu este simptomatologia, ci readucerea pacientului întrun echilibru emoțional și metabolic. Organismul știe ce trebuie să facă pe mai departe. Un alt obiectiv este eliminarea ,,gunoiului” energetic acumulat în corp. A trata izolat simptomele nu implică vindecare, ci o suprimare a acestora. Procesele patologice, bolile, duc la modificări masive în frecvențele cîmpului magnetic celular. Boala este produsul mai multor factori: corporali, emoționali, sociali, țesuturi și organe afectate. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său

doar timbrul poştal. Sunaţi sau scrieţi pentru Walter F___, Corpul de Ingineri al Armatei, Buffalo, New York“. Se dădea chiar şi numărul de telefon. Armata a fost invadată de apeluri de la cetăţenii care cereau eliberarea fierăstraielor cu lanţ. „FARSA FIERĂSTRAIELOR CU LANŢ DIN BUFFALO“ era titlul de afiş al publicaţiilor locale.

Doar în acest moment, fermierii, dîndu-şi seama cine se afla în spatele acţiunii, amuzaţi şi totodată incitaţi de acest glumeţ, au început să trimită scrisori de protest, boicotînd planurile armatei.

Festele funcţionează cel mai bine, spunea Hoffman, „cînd oamenii nu ştiu dacă vorbeşti serios sau nu...“. Glumea, desigur. Sau nu? Extenuat, după ani de zile în care a fost hărţuit şi deprimat, Hoffman s-a sinucis.

Un falsificator deștept, dar nu destul (1)

În septembrie 1823, fondatorul mormonismului, Joseph Smith, a avut o viziune în care îngerul Moroni 1-a condus către locul în care se aflau îngropate farfurii de aur pe care erau înscrise mesajul şi istoria religiei înfiinţată ulterior în Utah, SUA. În 1972, Mark Hofman, provenind dintr-o devotată familie de mormoni, s-a alăturat grupului de preoţi Melchizedek şi a încheiat o misiune în Anglia. Dar credinţa lui nu era puternică. Renunţînd la studiile de la Universitatea de Stat Utah, a început să colecţioneze (şi să falsifice) suveniruri ale mormonilor. Interesat de istoria mormonismului şi de documentele „de promovare a credinţei“ ce se tot înmulţeau, el a produs întîi o transcriere pe care Smith a pretins că o copiase de mînă de pe farfuriile de aur, şi apoi o scrisoare de la mama Profetului, ce confirma adevărul afirmaţiilor lui Smith. Vînzînd aceste obiecte şi multe altele asemănătoare negustorilor din Salt Lake City, dar şi direct Bisericii, stilul lui de viaţă costisitor l-a forţat, pînă în 1985, să se înglodeze în datorii. (va urma)

STUART GORDON

este coordonată de un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modelat, înainte de a pierde încrederea în propria integritate.

Omul are nevoie mai mult ca oricînd de o medicină care, în loc de medicamente, să folosească semnalele biofizicale ale corpului, în scop terapeutic. Procesele fiziologice nu sînt dependente numai de procesele chimice, ci, în cea mai mare parte, de impulsuri electromagnetice, care pot fi pozitiv reglate. Spațiul dintre celulele reprezintă lada de toxine a corpului.

Trăim într-o perioadă a tehnologiei informative, care ne pune la dispoziție posibilități nelimitate, nevisate în urmă cu numai cîțiva ani. Nu scăderea valorilor ridicate din sînge duce la însănătoșire, ci repunerea funcționalității organelor dereglate în circuitul energetic al corpului.

Omenii sînt ființe ale luminii, iar aceasta nu este o afirmație ezoterică, ci se bazează pe cercetări științifice serioase. Vacuumul din univers nu este gol, ci posedă cîmpuri de fluctuații cuantice. Un curent cuantic venit de la Soare străbate în permanență cu cea mai mare viteză această masă cuantică. Dar Soarele nu strălucește în permanență, iar corpul uman are capacitatea de a depozita fotonii în ADN.

În cazul persoanelor care au făcut chimio sau radioterapie, eliminarea noxelor toxice susține organismul în recuperarea după aceste tratamente invazive.

Medicina energo-informațională vă oferă o terapie modernă, blîndă, lipsită de efecte secundare, recomandată atît copiilor cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Ieșite din pămînt; 2) Atributul situației fără șanse de scăpare; 3) Atlet la aruncări – Primele la vot!; 4) Citit din scoarță în scoarță! –Lăsat pe uscat; 5) Retrogradată – Vasul din colț!; 6) Făcut de rîsul lumii – Indice de preț; 7) Caz... de forță majoră – Tabără părăsită!; 8) Dată de pămînt... la timp – Te ajută la greu; 9) Dragoste animalică –Luată la predare; 10) Purtătoare de bijuterii – Se întoarce din vest!

VErTICAL: 1) Buni de aruncat; 2) Nu are valoare de întrebuințare – Bună la suflet!; 3) Nota zece la purtare; 4) A intra în scenă – Pe mijlocul cărării!; 5) Spusele unuia din gura altuia – Bătaia puștilor cu repetiție; 6) Prinși de coadă – Stau în cort la Eforie!; 7) A lucra cu maiul – Faze de atac; 8) Unu bis! – Umbrelă de soare – A cîrmi la pupa!; 9) Pretext pentru o angajare în depășire; 10) Duce o viață de spartan – De serviciu la curățenie.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DILETANTISM” 1) CATALEPSIE; 2) ACOPERIT – R; 3) LACAT – PACE; 4) AR – SANATOS; 5) METALE – IM; 6) ITIT – PACAT; 7) T – TARAF – SI; 8) AVE –UTILAT; 9) TARAGANARE; 10) EGALATE – II.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Bicentenar Horea (III)

În călătoriile sale documentare prin satele Apusenilor, Densuşianu avea să afle de la ţăranul Dumitru Manovicîu din Cărpiniş o variantă oarecum asemănătoare a scenei, păstrată în tradiţii orale: „Horea cînd a fost la Viena s-a plîns la Împărat pentru multele greutăţi ce erau asupra poporului şi a întrebat pe Împărat ce să facă. Împăratul i-a răspuns: «Faceţi ce ştiţi!», făcînd totodată un semn cu mîna ca şi cînd ar fi voit să zică: „Tocaţi-i în cap” şi Horea a priceput”. Ceea ce a urmat este cunoscut, dar ezitările şi laşitatea împăratului sînt de neiertat. O paranteză poate că n-ar fi lipsită de atractivitate. Mulţi se întreabă cum de a putut Horea, un simplu ţăran dintr-o naţiune oprimată şi nerecunoscută – să fie primit de un împărat, nu o dată, ci de trei ori la rînd. Fără a mă ralia opiniilor următoare, voi reproduce un pasaj dintr-un studiu publicat la anul 1906 de Mihail Stăncescu: „Se ştie rolul însemnat al diferitelor societăţi liberale în luptele social-politice din Secolul al XVIII-lea, contra despotismului politic şi religios. Dogma şi ritualul acestui fel de societăţi, bazate pe misterele antichităţii, pot să pară populaţiei ca un lucru fantastic, dar scopul cel înalt ce se urmărea: «a uni toate naţiunile prin dragostea adevărului şi deliciile artelor» (după cum îi scria Ramsay Cardinalului de Fleury – n.a.), ne face să le respectăm, căci ele au statornicit libertatea individuală, dragostea de aproapele, toleranţa şi clemenţa pentru năpăstuiţi. La asemenea societăţi erau afiliate persoanele cele mai distinse şi chiar capete încoronate...”. Iar despre poziţia lui Iosif al II-lea, Mihail Stăncescu emite remarci care, în parte, explică modificarea de optică şi atmosfera acelui final de deceniu: „În spiritul lui Iosif al II-lea se făcuse o schimbare. Din cauza copărtăşiei lui în societăţile liberale, Papa îl ameninţa, iar evenimentele din Franţa – proclamarea republicei – şi cele ce se plămădeau în conjuraţia, lui Martinovici îl făceau să se îngrijească de existenţa imperialismului în statele sale. Astfel, el căuta să se lepede de «frăţia» liberală, ce îi stânjenea prerogativele seculare ale dreptului inviolabil. Ceva mai târziu, cam pe timpul răzbelului din Olanda, se lepădă cu totul de această «frăţie» şi se întoarse cu duşmănie contra societăţilor respective”. A cunoscut Horea aceste „legi”, care, orice s-ar zice, pe atunci aveau o cu totul altă menire decît cele de mai tîrziu?

Chiar dacă ar fi aşa, situaţia nu s-ar schimba cu nimic, şi dacă ne gîndim că puţin mai tîrziu însuşi Tudor Vladimirescu colaborase cu Eteria – care era o societate secretă – vom vedea mai clar că era vorba despre fenomene adiacente, nicidecum decisive. Mai presus de toate rămîne îndreptăţirea naţională a acestor mari ridicări româneşti faţă de care celelalte întîmplări au fost (după cum grăia Bălcescu referitor la raportul mişcărilor europene cu revoluţia română din 1848) ocazia, iar nu cauza.

Oricum, trădarea habsburgică rămîne un fapt istoric impardonabil.

Acea „revocatio ordinatorium”, specifică tuturor autocraţilor, s-a produs şi în cazul de faţă, mai cu seamă după moartea lui Horea, cînd a fost abolită iobăgia şi introdusă din nou, la protestele nobilimii, după numai cîţiva ani. Descrierea răscoalei propriuzise face din plin dovada calităţilor narative ale lui Densuşianu, care, să nu uităm, debutase ca poet în „Familia” lui losif Vulcan. O înlănţuire captivantă a episoadelor, tablouri ale incendiilor şi răfuielilor tipice oricărei ridicări ţărăneşti din lume, redate în culori

vii, presărate pe alocuri cu o anecdotică tristă, răzbate apoi o uşoară undă de compasiune a savantului, care ştie dinainte deznodămîntul faţă de aceşti dezmoşteniţi sublimi în naivitatea cu care se credeau apăraţi de imperiali, în credinţa lui nestrămutată faţă de frumuseţea naraţiunii istorice (în care aveau să exceleze ulterior un lorga, un Pârvan), cronicarul reproduce jurămîntul prestat de românii răsculaţi la 1765 şi, deşi el nu are o legătură directă cu evenimentele propriu-zise din 1784, consider că este grăitor pentru starea de spirit din Ardealul acelui veac şi, cu siguranţă, a fost cunoscut şi de Horea. Textul, tradus din latina oficială (manuscrisul se află la Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia) este de o frumuseţe remarcabilă, înmănunchind parcă ceva din credinţele primitive în apocalipsă, într-un limbaj arhaic care te duce cu gîndul la manuscrisele măhăcene sau la Palia de la Orăştie: „Noi sub ceriul senin, unde ca în tot locul domneşte puterea lui Dumnezeu, în tunete, în fulgere, în ploaie, în nea şi în grindină, jurăm pe Dumnezeu cel în trei feţe, prea sfînt, drept şi atotputernic, pe Tatăl, Fiul şi pe Spiritul sfînt, pe Sfînta Treime, una şi nedespărţită, pe Maica lui Isus Christos, pe toţi sfinţii şi pe toată ceata sfîntă cerească, jurăm că pînă va mai fi în noi o picătură de sînge, noi nu ne vom abate prin nici o rugăciune, prin nici un sfat sau ameninţare, de la cele ce am hotărît, nici nu vom trăda pe vreunul din răsculaţi şi nici nu vom suferi să se facă cea mai mică vătămare vreunuia dintre noi, ci vom privi cu ochi nepăsători şi mai bine vom muri şi pieri cu toţii împreună ca adevăraţi cruciaţi. Dacă vreunul din noi va călca jurămîntul acesta, să fie lipsit pentru totdeauna de scumpul sînge al fiului lui Dumnezeu, ca şi cum pentru el Christos niciodată nu ar fi suferit, iar lepra, ameţeala, abcesele, piatra şi toate durerile închipuite ale boalelor să-l cuprindă deodată, copiii şi nepoţii să-l blesteme totdeauna, munţii şi rîpele să-l acopere, amintirea lui să piară şi să fie blăstămat, el să fie lipsit de toate bunătăţile de veci şi niciodată să nu vadă raiul ceresc, sufletul lui să fie chinuit de toată Gheena şi puterea ceriului şi a pămîntului să-l stingă şi nimicească!”. Cîtă durere de veacuri s-a strîns în inimile acestor nefericiţi, încît au avut o atît de crîncenă răbufnire! Întregul spirit rechizitor şi vaticinar al lui Eminescu aici se află, iar celebrul său final de poem: „Îndrăgi-i-ar ciorile / şi spînzurătorile!” nu este decît un ecou întîrziat al unor suferinţe cu strigări nelămurite în sîngele tuturor românilor. De asemenea, Goga şi Arghezi pot fi regăsiţi în acest text, ce poate fi socotit un psalmblestem, curat ca un lacrimarium. Dar Densuşianu nu este numai un martor obiectiv al viforoaselor întîmplări, el lasă uneori condeiul istoric deoparte şi prinde în mîini cavalul înlăcrimat al păstorului care şi-a văzut stîna prădată de lupi şi năruită în cenuşă de lotrii munţilor. Iar atunci, efectele sînt pe măsura tragismului, profilîndu-se în nemiloase judecăţi ale tentativelor de exterminare şi des-naţionalizare: „Ţăranul român asuprit, despuiat şi torturat sute de ani, el, care văzuse distrusă întreaga lui individualitate politică, libertatea lui nimicită, proprietatea lui luată, religiunea lui declarată idolatră, numele lui de român egal cu numele de sclav, el, care nu mai avea nici un tribunal la care să se poată plînge, se constitui acum singur în tribunal şi singur îşi făcea dreptate. Pedepsele de moarte, care lovise aşa de mult şi aşa de greu pe ţăranul român, se întorceau la anul 1784 asupra nobilimii ungureşti. Era o tragică răzbunare a trecutului. Violenţa cu care se executa această revoluţiune este numai o probă despre nedreptatea, mai mult, despre batjocura ce se făcuse cu poporul român secuii întregi”. Represiunea mişcării a întrecut însă cu mult aşa-zisele păcate ale ţăranilor, ea fiind de o cruzime inimaginabilă. De la zecile de prizonieri omorîţi cu

paloşul la Deva din ordinul vice-comitelui Ion Zejk (care, după patru zile de teroare, a murit el însuşi, poate de fierea rea care îi fierbea în suflet) şi pînă la martirajul lui Horea, întreg Ardealul a fost o baie de sînge, cum probabil nu se văzuse nici pe vremea marii invaziuni tătare. Cu un pătrunzător simţ al raporturilor de drept şi de forţă, Densuşianu incriminează acea bandă de venetici care ajunseseră după cîteva veacuri de jaf şi crimă unii dintre cei mai bogaţi potentaţi ai Europei, cu iluzii ridicole de nobilitate: „Şi cine era nobilimea aceasta? Un popor? O naţiune? Nu. O mînă mică de oameni, 46 mii de indivizi, care nu formau nici chiar populaţiunea unui district, oameni răzleţiţi prin toată ţara, fără teritoriu etnic, fără limbă vie în comitate, o clasă care sub titlul fictiv de naţiune domni secuii întregi asupra acestei nefericite ţări şi care acum cu ţeapa şi cu roata voia să prelungească şi mai departe exploatarea materială şi domnia politică asupra unui popor întreg. Nobilimea transilvană nu cugeta că ţeapa şi roata nu pot niciodată să omoare o naţiune, că un popor care a trecut prin atîtea calamităţi, cum a trecut poporul român, nu poate să moară decît prin el însuşi”. Profetică viziune, care anticipează în mod uluitor însăşi concepţia noastră de astăzi. Aceasta este, în linii mari, „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria” de Nicolae Densuşianu. Actualitatea cărţii este nestinsă, după un veac de la apariţia ei, şi reclamă o retipărire integrală şi cît mai grabnică. Ar fi un act de cultură, dar şi de veneraţie pe care generaţia noastră o datorează acestui deschizător de drumuri. Şi nu mă îndoiesc că în climatul actual acest act va fi posibil. Pentru că Horea al său este cel mai veridic şi cel mai frumos din cîţi au fost plăsmuiţi în cultura noastră. Şi multă dreptate avea Iorga atunci cînd, la 3 aprilie 1911, în seria sa de „Oameni cari au fost”, depunea o garoafă de recunoştinţă pe mormîntul proaspăt al cărturarului: „Trăia în acest bâtrîn, coborîtor de nemeşi din jurul ruinelor Ulpiei Traiana, nu mîndria romană, cum ar fi plăcut lui, ci o neînvinsă încăpâţînare dacă. Şi mai trăia ceva: conştiinţa tuturor suferinţilor îndurate de ai noştri acolo, de la cel dintîi apărător al ţarinii ardelene căzut înaintea călăreţilor maghiari ai năvălirii, pînă la moartea silnică a tatălui său, în zilele cumplite ale revoluţiei de la 1848. Acest om părea, cu statura lui înaltă, cu aspra lui privire, cu bătrîneţea lui dîrză, cu vorba-i puternică şi sila de lume, icoana însăşi a nenorocului nostru care nu se dă, a înfrîngerii noastre care în tăcere găteşte după cea din urmă luptă pierdută, clipa celei mai apropiate răzbunări”.

3. Cîteva precizări în legătură cu martiriul lui Horea. După cum se ştie, în ziua de 1 ianuarie 1785, Horea şi Cloşca au fost trimişi la Alba lulia pentru aşa-zisul lor proces, fiind escortaţi de 70 de grăniceri. Umilinţele îndurate de ei au fost mari şi acoperă de ruşine atît curtea imperială de la Viena, cît şi întreaga nobilime transilvană, condusă de guvernatorul provinciei, baronul Samuel Brukenthal. Pe drum, aşa după cum scria un ziar al epocii, soldaţii au pus pe capul lui Horea, în batjocură, o coroană de nuiele în forma unei roate, strigînd: „Aşa-i trebuie regelui!”. La Alba lulia cei doi martiri au fost ţinuţi sub pază severă tot timpul procesului, care a durat aproape patru săptămîni. Ulterior, în aceeaşi închisoare a cetăţii, într-o încăpere separată, a fost adus şi Crişan, prins mai tîrziu. Horea a fost audiat de 6 ori, nobilii punîndu-i nu mai puţin de 118 întrebări. Atît Horea, cît şi Cloşca n-au recunoscut nici una dintre acuzaţiile care li se aduceau. Încă de atunci, legendele poporului erau în floare, doi ţărani din satele Mihalţ şi Ţărmure relatînd tuturor că l-au văzut pe Horea în închisoare şi că acesta le-ar fi spus: „Nu vă temeţi, copiii mei, eu am să fiu încă Domnul vostru. Craiul vostru încă trăieşte!”. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare La 103 ani de la Marea Unire

Întotdeauna am așteptat Ziua Națională cu emoție. În copilărie, ziua de 23 august mă găsea la bunici, pe malul Dunării, mai jos de Călărași. Mă trezea mamaia de dimineață, fiindcă la televizor urmau să transmită parada militară de la București, un adevărat eveniment în acei ani. După Revoluție, pe 27 iulie 1990, Parlamentul României a decis ca noua Zi Națională să fie declarată 1 Decembrie, data care simboliza Marea Unire. Știm cu toții că, de fapt, reprezenta Unirea Transilvaniei cu România, finalizînd astfel procesul Actului de Unire.

În adolescență, emoția cu care întîmpinam Ziua Națională a fost aceeași. Doar că, de data aceasta, mirosul și lumina de august fuseseră înlocuite cu tonurile gri ale începutului de decembrie și cu frigul care ne îngheța oasele. Nu mă simțeam foarte confortabil, dar mă așezam pe canapeaua de acasă, ca să văd transmisiunea de la Alba Iulia, acolo unde se adunau toate personalitățile politice ale momentului, în frunte cu tandemul Iliescu-Roman. Ei bine, la

ETICHETA

un moment dat, mulțimea a început să huiduie și să fluiere acoperind discursul lui Corneliu Coposu. Nu prea știam eu atunci cine erau și ce făcuseră „în ultimii 5 ani” cei de la tribună, dar pîngărirea Zilei Naționale m-a mîhnit. Din păcate, aceste manifestări nu au fost singulare, politicienii care le-au urmat celor menționați continuînd, prin declarații sau prin atitudini, să perpetueze lipsa concordiei naționale.

(continuare în pag. 23) n m

Noile cartiere – o altă formă de prizonierat

„Macarale, Macarale, rîd în soare argintii/ Macarale în zori de zi”. Așa începea șlagărul lansat în 1961 de Trio Grigoriu. Îmi amintesc, din filmele anilor ʼ60 - ʼ80, de șantierele noilor cartiere muncitorești ale României socialiste. Ba chiar am văzut cu ochii proprii astfel de șantiere în orașul natal sau la Casa Poporului din București. Erau cartiere-dormitor, formate din așa-numitele „cutii de chibrituri”, cum erau denumite apartamentele cu camere mici în care oamenii își duceau viața după istovitoarele ore de muncă în uzină sau altundeva în cîmpul muncii. Românul venea acasă la ora 17, uneori

și mai tîrziu, ca să se reunească cu familia în jurul mesei de seară, să verifice temele copilului, să discute cu soțul sau soția despre cele ale casei, apoi să se pregătească pentru a doua zi de muncă, pentru a ridica România pe noi culmi de progres și civilizație. Așa îi treceau zilele, și apoi anii, fără să știe cînd a ajuns în pragul pensiei, cînd se întreba cum i-a trecut viața. Concediile se făceau la mare sau la munte, la rude sau, pur și simplu, acasă. Copii erau trimiși în tabere cu școala sau la bunici, ca să poată și părinții respira un pic.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

,,Grupul de la Cluj” sau mafia transpartinică

De vreo trei decenii se tot vorbește despre clanurile interlope, care operează în toate județele. În fapt, grupări de țigani și nu numai, care controlează totul în teritoriu: activități economice mai importante, desigur, atîtea cît se mai pot face într-o țară falimentată, manifestări sportive și culturale, circulația banilor. Mai exact: cămătărie, taxe de protecție, contrabandă cu droguri, țigări și arme, prostituție și tăieri ilegale de păduri, furturi, dezmembrări și înmatriculări de mașini, importuri de gunoaie... Și, ca peste tot în lumea asta, cine face banii îi numără și cine îi numără are puterea. Cazul recent de la Arad, unde un tip a sărit în aer cu mașină cu tot, demonstrează ceea ce se știa demult: autoritățile sînt implicate în contrabandă, și deplasarea acolo a ofițerilor de la București a avut ca misiune mușamalizarea cazului, nicidecum descoperirea făptașilor. De ani de zile, partea de vest a țării controlează contrabanda generală, și Aradul a devenit placa turnantă a fenomenului. Astăzi, dacă nu se mai știe ce mare scriitor s-a născut la Șiria, în schimb, chiar și copiii de grădiniță îți pot număra pe degete personalitățile arădene care au pornit în lume cu sandale de aur, să caute gloria: fiorosul general..., ministrul și parlamentarul..., sau profesorul de șmecheri..., și pe ăștia nu e bine să-i deranjezi cu întrebări. N-ai voie nici să le pronunți numele. Aceste clanuri au apărut și s-au dezvoltat prin observații directe, făcute de compatrioții noștri în închisorile planetei sau, de-a dreptul, printr-o colaborare, întinsă pe toate planurile și reciproc avantajoasă, cu mafiile transnaționale.

Și, odată întorși în patria-mamă, s-au grăbit să facă și aici ce-au văzut afară. Precum bonjuriștii de la 1848, care însă au revenit în țară cu dorința să arunce în solul românesc atît de fertil sămînța civilizației lumii pe care o văzuseră pe la Paris, Berlin sau Viena, unde se duseseă la studii. De pe urma acestor pionieri au rămas, pînă astăzi, publicații și cărți, școli și teatre românești. Inițiativa aparținuse Masoneriei, care a îmbrățișat ideea renașterii și propagării sentimentului național, curent care apăruse în vestul Europei pe la 1760, odată cu expansiunea Iluminsmului. Astfel că, inițial, se apelase la intelectualii de prestigiu ai vremii, adevărați mentori, urmați, într-un entuziasm fără seamăn, de tineri, sfătuiți să nu rătăcească de la istoria, limba, obiceiurile și tradițiile naționale.

Orice absolvent de liceu, cu un Bacalaureat luat pe bune, știe ce rol a jucat, de exemplu, Societatea ,,Filarmonica”, înființată la București în 1833 de Ion Câmpineanu, Heliade Rădulescu și Dinicu Golescu, desigur, la inițiativa aceleiași Masonerii care, în vremea aceea, lega și dezlega totul în Țările Române. Primele îndemnuri la independența și unirea românilor atunci s-au auzit. Din păcate, în zilele noastre, Masoneria s-a lepădat de noi și de-aia ne merge cum ne merge.

Sub același îndemn al renașterii naționale aveau să apară mai toate publicațiile vremii din Moldova, Țara Românească și Transilvania, în frunte cu ,,Dacia literară” (1840), opera lui Mihail Kogălniceanu, marele om politic, patriot și îndrumător cultural. În primul număr al revistei aveau să publice scriitori din toate provinciile românești, prefigurînd, deocamdată în plan literar, unirea politică a tuturor românilor.

(continuare în pag. 23)

PAUL SUDITU

Un om, o via Þ ă, o epocă

România Mare într-o Europă unită! (I)

Onorat auditoriu, văd că actuala Putere acordă invitației de aderare la NATO o importanță mai mare decît Zilei Naționale – dacă la Sesiunea Solemnă de luni au participat și președintele țării, și primul-ministru, acum ei nu ne mai onorează cu prezența lor. Astăzi, 28 noiembrie, îmi serbez ziua de naștere prin muncă. În copilărie, visul meu era ca, odată și odată, să-l scot din calendare pe cel sărbătorit cu roșu la fila zilei de 28 noiembrie, Friedrich Engels, și, dacă s-ar putea, să-i iau locul. Care copil nu visează să devină cineva în viață? Pe atunci, nici un calendar din România nu pomenea despre un eveniment cu mult mai important decît nașterea unuia dintre clasicii marxismului: e vorba de revenirea Bucovinei la Patria-Mamă. Anii au trecut. Încet-încet, destinul istoric al românilor revine pe făgașul său firesc. Orice s-ar întîmpla, oricît de greu ne-ar fi uneori, e bine ce se întîmplă. Aceia care sînt înzestrați cu un pronunțat simț al Istoriei știu că în memoria colectivă și afectivă a marilor mulțimi de oameni nu se mai păstrează nimic din certurile și scandalurile unei epoci – toate se topesc în flăcările albastre ale uitării, ca frunzele veștede în toamna tîrzie, dar rămîne monumentul de bronz al faptelor durabile, singurul care catalizează oamenii și poate declanșa energiile pozitive ale popoarelor. Ca om care a început să albească pe cronici și documente de arhivă, focalizînd, mai cu seamă, perioada făuririi României Mari, pot să depun mărturie la această Sesiune Solemnă a Parlamentului că, dacă, prin absurd, s-ar deștepta la viață luptele acerbe, acuzațiile reciproce, excomunicările și blestemele clasei politice românești și chiar ale căpeteniilor Armatei din acea

ETICHETA

perioadă de foc, am avea senzația că nici un popor din lume nu depune atîta patimă în chestiunile publice așa cum o fac românii și că inamicii nu erau țările Puterilor Centrale, ci noi înșine. În loc să ne înălțăm prin noi înșine – după o expresie a lui Ioan Slavici, preluată și dusă mai departe de Vintilă Brătianu – ne micșoram și ne prăbușeam prin noi înșine. Dacă ne-am apuca acum să reproducem cuvintele grele pe care Delavrancea i le arunca primului-ministru de atunci, Ionel I.C. Brătianu, sau cele pe care Octavian Goga le prăvălea în capul lui Iuliu Maniu, ori opiniile viitorului Mareșal Averescu despre generalul Eremia Grigorescu, n-am mai scoate-o la capăt și am pierde sensul și drumul drept. Acea perioadă dintre 1914 și 1919 a reprezentat cea mai teribilă piatră de încercare pentru lumea românească, aflată, ca pe un transatlantic în furtună, într-un tangaj permanent. E greu să-ți păstrezi cumpătul, să ai o reprezentare corectă a lucrurilor, să evaluezi și să judeci fără greșeală. Și, totuși, în Istoria fiecărei țări există cîteva dominante imuabile care, orice s-ar întîmpla, oricît de multe și de diferite ar fi luptele de idei – trebuie să se afirme, să triumfe. Eu cred că Istoria României se remarcă prin trei direcții primordiale, trei idealuri de o mare noblețe: 1) păstrarea, chiar cu prețul vieții, a identității naționale, înnobilată de Creștinism și Latinitate; 2) apărarea statalității, cu atributele sale supreme, de suveranitate și independență; 3) făurirea României Mari, prin revenirea tuturor provinciilor românești între hotarele etnice. Firește că se pot țese multe broderii pe temele respective, dar cele trei piramide mari, cu adevărat mari, cele trei faruri strălucitoare care ne-au călăuzit dinspre trecut către viitor acestea au fost. Imaginați-vă ce s-ar fi ales din noi

Noile cartiere – o altă formă de prizonierat

(urmare din pag. 21)

Entuziasmul primelor zile petrecute în noul cartier trecea repede, apărea rutina, apoi începeau să apară primele crăpături în tencuială, zugrăveala se murdărea, blocul îmbătrînea și el odată cu românul, se chircea, se micșora, se apleca de spate, liftul începea să scîrțîie, ușile erau schimbate, vecinilor le albea părul și le creșteau copiii. Lucrurile se schimbau, și se schimbau și vecinii, apărînd unii noi în locul celor ce fie plecaseră la casa părintească de la țară, fie se mutaseră acolo unde nu-i nici durere, nici întristare, nici suspin.

Descrierea aceasta se potrivește de minune cartierelor construite acum 40-50 de ani în orașele românești. Unele dintre ele au căpătat, însă, haine noi, vopsindu-și blocurile gri în culori vesele și aducîndu-le în pragul unei noi tinereți. Totuși, povestea se repetă.

Așa cum aceste cartiere au crescut pe locurile virane de la marginea vechilor orașe, pe actualele locuri virane, de la marginea acelorași orașe, au început să rasară alte blocuri care, adunîndu-se, au devenit la un moment dat cartiere construite de macarale moderne, care, de asemenea, ,,rîd în soare argintii”. ,,Ei, nu e chiar așa” – îmi vor spune cei din generațiile tinere – ,,cartierele noastre sînt noi și frumoase, cu trotuare și străzi asfaltate, cu parcuri, locuri de joacă pentru copii, cu supermarketuri și mall-uri; nu au nici o legătură cu tristele cartiere muncitorești comuniste”. Cu toate acestea, dacă privim mai atent, vom vedea că, exact ca acum 50 de ani, cei care le populează sînt oameni tineri, dar pe care nu-i prea vezi pe aleile dintre blocuri decît seara tîrziu, cînd vin de la muncă. Muncitorii din cartierele comuniste erau acasă la ora 17. Ei da, dar atunci programul de muncă era de 8 ore, pe cînd acum știi cînd îl începi, dar nu știi cînd îl termini, fiindcă șefii au target-uri de îndeplinit și mereu apar lucruri urgente, de ultimă oră, iar profitul companiei poate scădea, ceea ce este inadmisibil. Așa că românii stau la muncă și peste programul legal de 8 ore.

Seara, românul ajunge acasă, unde copilul stă cu bunica (dacă are norocul să o aibă aproape) sau cu bona – și de aceea primește o cîrcă de bani de la

patronul străin al multinaționalei, ca să-și permită o bonă și, desigur, apartamentul super scump în care locuiește și care nici măcar nu e proprietate proprie, ci al băncii, căreia i-l plătește cu vîrf și îndesat în 30 de ani din viață. Statul comunist așa cum era el, măcar ne oferea locuințele gratis. Poate vă gîndiți că aceste apartamente scumpe din noile cartiere corporatiste sînt ceva deosebit față de cele construite acum 50 de ani. Nu sînt. Aceleași camere mici, aceleași bucătării strîmte, chiar dacă uneori sînt structurate pe două etaje, ceea ce vă oferă posibilitatea de a avea o scară interioară în apartament. Tot trei camere aveți, tot o baie și tot o bucătărie, dar ambalajul în care sînt învelite strălucește mai tare, prin urmare și prețul este mai piperat.

În fața blocurilor stau parcate mașini din cele mai diverse: de la Volkswagen și Mercedes în sus, nu Dacia 1300, Trabant sau Lada. Românii muncesc în birouri curate și ,,încălzite” la laptop, nu la strung. Este, clar, mai bine. Ei își fac vacanțele în Maldive, Zanzibar și oriunde aleg în Europa, sînt stăpînii celor mai avansate tehnologii digitale și dețin conturi în valută. Într-adevăr, dar tot simpli muncitori sînt.

Ce nu văd unii dintre voi este că vă aflați în subordinea unor patroni nemiloși, care vă muncesc pînă cădeți lați și, într-un final, muriți (cum s-a și întîmplat în unele cazuri), dar nu vă ridicați capul din pămînt fiindcă patronii vă spală periodic creierele cu noul limbaj de lemn corporatist, care nu e cu nimic diferit de cel al epocii comuniste. Nu comentați, fiindcă știți că, dacă veți fi concediați, nu veți mai avea posibilitatea de a plăti creditul pentru casă, cel pentru mașină și ultima vacanță în Maldive, ori telefonul de ultimă generație. Trist este faptul că politica acestor multinaționale este aceea de a scăpa de angajații care au familie și copii, cărora li se modifică prioritățile în viață, dar și nevoile, prin urmare vor pretinde salarii mai mari, diminuînd profiturile lacomilor din consiliile de administrație.

Sînteți singuri în cartier, nu vă cunoașteți nici măcar vecinii de bloc, pe care cu siguranță nu veți apuca să-i vedeți îmbătrînind, pentru că mulți dintre ei se vor muta

și cum am fi arătat astăzi, ca țară și ca popor, dacă am fi ratat una, sau două, sau, Doamne ferește, toate cele trei idealuri naționale. Am fi avut o soartă cu mult mai rea decît a fostei Iugoslavii, îmbrăcați într-o simbolică ,,blană de leopard” din punct de vedere etnic, dar și din punct de vedere lingvistic și religios, asta ca să nu mai vorbim de fărîmițarea teritorială. La astfel de momente evocatoare, rolul politicienilor și al cărturarilor înzestrați cu un anumit spirit vizionar este acela de a face o analiză și o sinteză a elementelor esențiale care dau dimensiunea țării lor în timp și spațiu. Și asta nu numai pentru a aduce un omagiu firesc generațiilor de înaintași, ci și pentru folosul noilor generații de români, care de la noi, părinții și frații lor mai mari, și nu de la altcineva, trebuie să afle cine sînt, de unde vin, încotro se îndreaptă și ce-i face să fie atît de diferiți și, totuși, atît de asemenea altora. Avem o mare responsabilitate față de tineri, pe care trebuie să-i ferim de anturaje rele și să-i educăm în spiritul celui mai curat patriotism. La urma urmei, Isus Christos și toți martirii Creștinismului, dintre care românii sînt în număr impresionant, nu ne cer să murim ca ei, ci să trăim ca ei. Este, oare, atît de greu? În iunie 2001, cînd, prin mila lui Dumnezeu, am izbutit să-l scoatem pe fratele nostru Ilie Ilașcu din ,,casa morților”, cum ar fi spus Dostoievski, iar el a devenit senator și reprezentant al României în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, am dorit să dau viață unui vis mai vechi al meu – și anume un pelerinaj la Cimitirul din Soulzmatt, din Franța, unde sînt înmormîntați peste 12.000 de prizonieri români din lagărele germane ale marelui carnagiu de la începutul Secolului XX.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului, 28 noiembrie 2002)

la un moment dat obligați fiind de patron sau pentru că, pierzîndu-și slujba, sînt nevoiți să se mute în locuri mai ieftine. Sînteți doar niște ,,umbre”, care pleacă dimineața și vin seara acasă, preocupați doar de activitatea de la birou, ducînd o viață tristă și falsă, deconectați de la toată profunzimea lumii. Cartierele în care locuiți sînt la fel de comuniste ca cele în care stăteau părinții voștri, dar sînt mai triste și mai însingurate, chiar cu toată poleiala magazinelor și a luminilor care le împodobesc. Noile cartiere muncitorești adăpostesc între zidurile blocurilor o generație care e mai puțin liberă și mai puțin fericită decît cea de acum 50 de ani. Atunci regimul nu ne lăsa să spunem ce gîndim, dar noi o făceam oricum, fiindcă controlul nu era chiar atît de drastic ca astăzi, cînd telefonul inteligent aude ce vorbești și-ți prezintă reclame la produsele care te interesează; cînd, utilizînd cardul de credit, fără să vrei, prin ceea ce achiziționezi, îți desenezi profilul virtual de care un expert poate profita ca să te abordeze în felul potrivit pentru a obține de la tine tot ceea ce dorește, exploatîndu-ți pasiunile și plăcerile. Nu mai vorbesc de faptul că, pentru a vă bucura de plăcerile vieții, trăiți cu bani din viitor, adică pe credit, ceea ce vă face să fiți mereu datori, încetînd să vă mai aparțineți, robindu-vă altuia.

Mă uit la noile cartiere și-mi dau seama că întreaga noastră societate e prizonieră într-o lume mai urîtă ca cea de acum 50 de ani. Sîntem în situația cîinelui legat cu un lanț de 4 metri căruia i se îmbunătățesc condițiile de viață, lungindu-i-se lanțul la 5 metri, dar punîndu-i-se mîncarea la 6.

Singura soluție este să schimbăm lucrurile. Cum? În primul rînd prin rugăciune neîntreruptă către Dumnezeu, fiindcă El e singurul care poate pune ordine în societatea răsărită în ultimii 30 de ani. În al doilea rînd, prin votul acordat unor partide ale căror idei și principii sînt ale tuturor oamenilor care încă se ridică, în toată lumea, contra abuzurilor și nedreptăților, în apărarea unor drepturi și libertăți cîștigate cu sîngele înaintașilor. Există și la noi un asemenea partid – Partidul Vadimist Român este șansa noastră, a tuturor, de schimba lucrurile și de a folosi activitățile creatoare ale generației din noile cartiere ale patriei în beneficiul României și al cetățenilor ei, nu al altora de aiurea.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

La 103 ani de la Marea Unire

(urmare din pag. 21)

Nu-i socotesc aici pe cei de la UDMR, care, cel puțin, au declarat cu sinceritate, că nu vor sărbători ziua națională a țării unde le dorm strămoșii, contestînd actul Unirii. În schimb, anumiți politicieni români au continuat să se comporte unii cu alții de parcă nu ar fi fost în serviciul aceleași țări. Ultimul exemplu care-mi vine în minte este cel din 2009, cînd, la parada de la Arcul de Triumf, președintele României, Traian Băsescu, a refuzat să dea mîna cu doi foști președinți, Ion Iliescu și Emil Constantinescu.

Politicienii români de după Revoluție au senzația că România este feuda lor și, prin urmare, pot lua atitudine împotriva tuturor celor care încearcă să le-o ia. De 31 de ani noi, românii, îi privim cum se ceartă, apoi ne uităm împrejurul nostru și vedem din ce în ce mai multe ruine pe locul în care în urmă cu 31 de ani erau uzine, ferme și o țară care nu ducea lipsă de nimic. În toți acești ani, politicienii mioritici s-au tot rotit la putere în combinații ideologice care mai de care mai incredibile, cum a fost celebra Uniune Social-Liberală, formațiune care, pentru

prima dată după alegerile din mai 1990, și-a asigurat majoritate confortabilă în fiecare din cele două Camere ale Parlamentului, fără ca acest fapt să se reflecte cumva în progresul țării sau în bunăstarea locuitorilor ei. În ultimii ani, amintirile mele despre Ziua Națională au fost diverse, una din cele mai frumoase zile fiind cea din 2016 cînd, la inițiativa postului de televiziune Antena 3, s-a popularizat drapelul național și arborarea acestuia. S-au organizat concursuri la care au participat elevii din unitățile de învățămînt, aceștia formînd tricolorul din tot felul de materiale, în grupuri largi, în curțile școlilor. Acela a fost momentul în care mi-am comandat și eu o replică cu drapelul de luptă al Armatei Române din Primul Război Mondial, ce stă și acum la loc de cinste în sufrageria casei mele. Acum, la 103 ani de la Marea Unire, sărbătorim din nou jertfa supremă a străbunilor noștri, care ne permite nouă tuturor să trăim între aceleași frontier, așa cum neam dorit mereu. Politicienii care au gîndit Unirea au fost excepționali. Conaționalii noștri, care și-au dat viața pe cîmpul de luptă, au fost, de asemenea, deosebiți. Prin comparație, noi, epigonii, sîntem, vorba poetului national,

,,Grupul de la Cluj” sau mafia transpartinică

(urmare din pag. 21)

Tot în aceeași direcție aveau să se îndrepte și alte publicații, precum ,,Familia” (1865), Societatea ,,Junimea” (1853) și Revista ,,Convorbiri literare” (1867), precum și ,,Societatea Academică Social-Literară «România Jună»” (1871), tustrele, alte urzeli ale Masoneriei.

Perioada interbelică avea să se caracterizeze printrun eclectism de ideologii politice, estetice și literare, care va favoriza apariția de cercuri, asociații și grupări diverse, mergînd de la suprarealism (cu Revistele ,,Unu” sau ,,Urmuz”) spre un modernism moderat: ,,Literatorul”, 1881 (cu simbolismul promovat de Macedonski), sau ,,Sburătorul”, 1919 (cu Lovinescu în prim-plan, autorul teoriei sincronismului). Apoi, poporanismul promovat de Revista ,,Viața Românească”, 1920, seria a doua (condusă de G. Ibrăileanu și M. Ralea) sau sămănătorismul lui N. Iorga. Dar și ,,Gîndirea” de sub N. Crainic, 1921, care va promova o literatură pronunțat naționalistă, avînd ca substrat ortodoxia noastră ancestrală. În acest context, nu putem trece peste mișcarea socialistă: Cercul lui I. Nădejde de la Iași sau pubicațiile ,,Cultura proletară” și ,,Bluze albastre”.

Trecem en vol d’oiseau peste momentul apariției, tot acum 3 decenii, a baronilor locali, de fapt, comuniști și securiști de mîna a doua din teritoriu, foști șefi de CAP și tractoriști, neuitata și necesara armată a trepădușilor și a lingăilor. Dacă alte merite nu aveau, ei se distingeau, în schimb, prin viclenii, lăcomie și iuțeală de mînă. O prelungire în timp a boierilor însetați de ranguri și chiverniseli. Iar cînd nu le venea la socoteală, degrabă pîrîtori la Înalta Poartă sau la alte instanțe. Trecem peste ei, așa cum treci peste borala unui bețiv, și ne apropiem de subiectul notațiilor noastre.

Am făcut această incursiune în istoria noastră literară pentru a înțelege comparativ că moda grupărilor de tot felul, dacă a dispărut din lumea literară, s-a mutat unde nici cu gîndul nu gîndiți – în ograda politikiei dîmbovițene, unde operează conceptul pluripartitismului, o formă a democrației. Și prima organizație de acest fel s-a numit ,,Grupul de la Cluj”, care își propusese să facă și să dreagă, numai ca România să fie bine și tot românul să prospere. Dar, în scurt timp, derbedeii ăștia s-au dovedit puși pe aceleași nenorociri precum interlopii și baronii locali. Ca formă de organizare, gruparea, apărută tot pe la începutul anului 1990, cuprindea, cu precădere, tineri intelectuali, mulți dintre ei, activiști pe linie de pionieri și UTC, precum și cei de la UASCR din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai”. Erau și destui muncitori optimiști, cum sînt toți naivii, dar se infiltraseră și destui agenți cu ochii-n patru, ajutați de sifonari. În rest, erau vremuri tulburi în Clujul din acei ani, cu mitinguri nesfîrșite, în care unii cereau una și alta, iar alții ziceau nu le dați, tovarăși, și îi huiduiau. Se spărgeau capete și geamuri. Mulți nu știau de ce au venit. Atunci au renăscut vechile partide istorice și s-au ivit din ceața tulbure a istoriei organizații ungurești, revanșarde și șovine, mîrîind

printre dinți: ,,A mi Erdélyünk!”.

Pînă să începem cercetarea structurii de rezistență a ,,Grupului de la Cluj”, să precizăm că, mulți dintre ei, au avut noroc și au ajuns generali și colonei (dar nu de cavalerie), alții, politicieni de rang înalt, oameni de afaceri multimilionari, procurori și judecători nemiloși cu desculții, dar slugarnici cu bogații. Mai ceva ca membrii ,,Junimii” de odinioară, care au luat cultura ca un paravan al ambițiilor politice, dar aceia știau carte... Iar cei fără noroc s-au mulțumit cu roluri de figuranți: primari sătești și gazetari, aplaudaci și trepăduși de toată mîna, băgători de seamă și dătători cu gura pe la televizor. Un adevărat bestiar și un inventar de mărunțișuri sînt, de fapt, băieții ăștia de la Cluj-Napoca, așa cum numai Caragiale putea să-i nimerească într-o schiță memorabilă. Și să începem enumerarea, luînd-o în ordinea numerelor de pe tricou. Așadar, number one – K.W. Iohannis, care, deși e siban, făcîndu-și studiile la Cluj, este considerat de-al casei. Apărarea este formată dintr-o tripletă pesedistă. Vasile Dîncu, trecut prin toate demnitățile, dar numai ca vice, și niciodată prim pe undeva, prim-ministru sau ce-o fi; de s-ar vedea măcar președinte interimar cînd l-or mătrăși pe Iohannis. Tartore peste fotbalul românesc, de unde, cu pupilul Bogdan Burleanu alături, stoarce milioane frumușele, Vasile Dîncu l-a băgat în pușcărie pe Gică Popescu. Al doilea în schemă este Ioan Rus, sforar îmbătrînit în rele, gata-gata să-l detroneze pe Hrebenciuc. În sfîrșit, George Maior, fostă eminență cenușie la SRI, fost ambasador în SUA, fost parlamentar, fost..., fost..., fost..., și cam atît, fiindcă, după cum spunea Liviu Dragnea la televizor, dacă ai vreo treabă cu el, caută-l pînă pe la 10-11, căci, după aceea, paharele de whisky îl dau gata. De cînd tripleta în chestiune păstorește județul, adică de vreo 30 de ani, PSD n-a cîștigat nimic notabil. Emil Boc – deputat, primar, prim-ministru, iarăși primar, milionar –și el trage nădejde să-i ia locul lui Iohannis. Dar, nu va apuca: lacom din fire, a organizat Festivalul UNTOLD și Turneul de tenis de la Cluj (cu droguri, prostituție și spălare de bani cît cuprinde), paranghelii care au umplut orașul cu Covid, și cineva trebuie să deconteze, o să vedeți. Emil Hurezeanu. Fiind prieten cu Iohannis, uite-l ambasador în Germania și Austria. Rareș Bogdan, specialist în afaceri cu statul, degrabă aducătoare de bani mulți, căpetenie de liberali, dar, la o adică, gata să trădeze fără să clipească. Ubi bene, ibi Rareș. Daniel Buda, Alin Tișe, Horia Ciorcilă, fostul director al Băncii Transilvania, Ovidiu Turcu, Sabin Funar, Daniel Goia de la Bistrița, Arpad Paszkany sau Dan Petrescu, oameni grei de afaceri într-un Cluj tot mai sărac. Ultimul, de trei ori miliardar, a decedat recent într-un accident aviatic, din cauză că, zgîrcit patologic, nu s-a îndurat să-și cumpere un avion mai ca lumea și a murit cu întreaga familie. Să vezi acum bătaie pe averea lăsată, mai ceva ca în procesele lui Caragiale pe banii Momoloaiei. Pomelnicul îi mai cuprinde pe: Vasile Pușcaș, europarlamentar perpetuu, generalul de Polițiune Virgil Ardeleanu (zis și Vulpea), mătușa lui Dacian

„mici de zile, mari de patimi”, dînd senzația că nu sîntem în stare de fapte la fel de mari. Totuși, eu nu cred asta, deoarece sîngele apă nu se face, și nu se putea dilua în asemenea hal încît să nu fim în stare să ne ridicăm toți într-un singur glas întru apărarea ființei naționale. Cred că noi, românii, sîntem doar anesteziați de cei 31 de ani de mișelii mai mari sau mai mici. Avem nevoie doar de un impuls care să ne facă spiritul să-și amintească de faptul că e urmașul lui Decebal, al lui Mihai sau al lui Avram Iancu. Trebuie să ne unim cu toții într-un curent puternic, care să măture mizeria din țară și din popor.

Sper ca în anii ce vor veni să sărbătorim Ziua Națională într-o țară mai liberă, mai prosperă și mai măreață. Îmi doresc ca 1 Decembrie, să fie, în viitor așa cum scria Vadim în poezia „Triptic la Marea Unire”: „Timp înalt de-ntemeiere, flamură cu vulturi grei, semn că Patria nu piere cît mai are pui de lei.

Zi de brazi reverberată şi-nflorită de ecou, bucuria ta curată azi o celebrăm din nou.”

Cioloș, și pe Cosmin Gușă, șulfă bătrînă, trecută prin toate patidele, ca om de taină al lui Năstase și Băsescu, și acum cu emisiune la ,,NCN” (televizunea din Cluj-Napoca), unde, avîndu-l ca interlocutor pe jurnalistul Liviu Alexa, care și el execută un ordin, îi dă în gît pe cei dinainte. Păi, de unde am luat noi informațiile despre acești mafioți? Și Florian Coldea face parte din acest grup, măcar că este arădean prin naștere și bucureștean prin adopțiune. Deh, miliardele prietenilor trebuie să fie păzite de cineva. Să nu-l uităm nici pe jurnalistul Sabin Gherman, acum un pîrlit, dar, cu vreo două decenii în urmă, înfuriase pe toată lumea cum că se săturase de România. De fapt, el cerea avant la lettre autonomia Transilvaniei, pe motiv că PIBul făcut acolo nu trebuie împărțit cu valahii împuțiți și cu moldovenii puturoși. Munculița lui Marko Bela. Vă mai amintiți de curtezana Laura Andreșan? O fi făcut 60 de ani, săraca... Și, fiindcă la mijloc sînt lovele fără număr, ,,Grupul de la Cluj” colaborează foarte bine cu ,,Grupul de la Sălaj”: Virgil Măgureanu, Eduard Hellvig, Dacian Cioloș, Lucian Bode, directori, generali și paraminiștri, numai lume luminată. Dar și cu alte grupuri de peste munți: cel de la Bacău (Hrebenciuc), Dolj (Olguța), Giurgiu (liberalul Petrache), Gorj (Vîlceanu), Olt (tractoristul Stănescu, care tocmai și-a tras ochelari de intelectual), Teleorman (Dragnea), Vîlcea (Cîțu).

Se credea că dacă sînt amici cu Viktor Orban, care se bate cu toată lumea pentru binele țării lui, și ,,Grupul de la Cluj”, odată ajuns la București, se va bate pentru România. Toată lumea știe că ardelenii, bănățenii și bucovinenii pot duce o treabă la bun-sfîrșit, în timp ce regățenii sînt doar niște utopii, cum le spunea I.D. Sîrbu. Dar, s-a dovedit că, și unii, și alții, nu sînt decît niște ,,Mitici” făcuți din aceeași făină – lași, nepăsători cu soarta țării și a lor, mercantili, nesocotiți și nesolidari, slugarnici cu străinii și, Doamne!, atît de proști. (Care nu-i totuna cu necitiți, căci românii, mai ales generațiile mai vechi și de mijloc, școlite sub comuniști, sînt citiți.) Sau fură de sting.

Ce mai, rromâni verzi (vorba lui Caragiale) sau români absoluți (clienții lui Petre Țuțea), care, într-un fel, confirmă știrea cum că, într-un cabinet secret s-a luat hotărîrea stingerii neamului românesc, să nu mai prolifereze în lume toate nenorocirile adunate în codul lor genetic. Dar, cam tîrziu, deoarece peste 5 milioane de români deja au năpădit Universul cu păcatele lor. Cînd a aflat că tovarășii de ciobănie vor să-l ucidă pentru a-l jefui, în loc să strige: săriți, mă!, că doar era bogat și avea slugi, nătîngul păstor moldovean își pregătește înmormîntarea. Ce demonstrează aceasta? Probabil pieirea noastră ca popor, după ce ne vom ucide între noi. Uite satul românesc, afirmă in sotto voce puținii moraliști pe care îi mai avem, vatra și eternitatea noastră, pînă nu demult sursă demografică inepuizabilă. Modernizîndu-se, a murit și el, i-au luat locul șatra, maneaua și mahalaua, bordelul cu locuitorii lui analfabeți, goi și fămînzi. Unii n-au nici buletin. După ce, secole de-a rîndul, am luptat să ne păstrăm limba și religia, istoria, obiceiurile și tradițiile, acum facem toate eforturile să le distrugem. Și sufletul ni l-am înnegrit cu mîna noastră.

Gazprom și

po L i T ică G eopo L i T ică

Uniunea Europeană nu se pot pune de acord cu privire la aprovizionarea cu gaze și prețuri (II)

Pasărea phoenix (2)

Primul-ministru Boyko Borisov a numit noile condiții un cadou pentru cea de-a 142-a aniversare a eliberării Bulgariei în războiul ruso-turc din 1877-1878, iar ministrul Energiei, Temenuzhka Petkova, a mulțumit Comisiei Europene pentru faptul că, prin intervenția ei, a permis obținerea un rezultat excelent. Construcția Nord Stream 2, în ciuda tuturor promisiunilor, nu s-a reluat niciodată. Mai mult decît atît, probabilitatea de a obține retragerea sa din directiva actualizată a UE privind gazele tindea spre zero. De-a lungul anului 2010, presiunea asupra Gazprom a crescut pe măsură ce platformele europene de schimb pentru achizițiile de GNL s-au dezvoltat. Pînă în 2019, mai mult de jumătate din contractele monopolului rus de export cu UE se bazau pe prețuri spot sau forward. Pentru a se integra în sistem, în septembrie 2018, Gazprom și-a lansat propria platformă electronică de tranzacționare (ETP) pentru a vinde volume suplimentare de gaz. În 2020, prin acest fond au trecut 27 de miliarde de metri cubi, ceea ce este mult pentru o companie care preferă contractele directe. În tot acest timp, autoritățile ruse au avertizat că o astfel de neglijență se va termina prost, iar Europa în viitor are nevoie de aprovizionare stabilă cu gaze, pe care doar Rusia o poate asigura. Argumentele utilizate pe fondul iernii calde din 20192020 și al pandemiei de coronavirus nu au fost luate în serios. Pînă la sfîrșitul lunii aprilie a acestui an, nivelul rezervelor din depozitele subterane de gaze din Europa și Turcia a fost de două ori mai mic decît de obicei în această perioadă. O vară fierbinte, în care costurile aerului condiționat au fost deosebit de mari, a exacerbat problema.

Nu totul este atît de simplu

Pare prematur să ne imaginăm o situație în care Europa caută frenetic o modalitate de a acoperi penuria de gaze și, prin urmare, de a reduce prețurile, ca o victorie zgomotoasă și necondiționată pentru Rusia. La urma urmei, poziția „aveam dreptate, dar ei nu ne-au ascultat” nu oferă nici o bază solidă pentru viitor. Și exportatorul rus are nevoie disperată de el pe fondul accelerării tranziției energetice în întreaga lume. Gazprom însuși este conștient de acest lucru.

În primele nouă luni ale acestui an, profitul Gazprom conform standardelor ruse de contabilitate (RAS) a ajuns la un trilion de ruble, iar în urmă cu un an, în aceeași perioadă, a existat o pierdere de 500 de miliarde de ruble. Compania ar fi putut îmbunătăți semnificativ acest rezultat în toamnă, dar a ales să meargă pe altă cale. Pînă la jumătatea lunii noiembrie, nu au existat obstacole în calea lansării Nord Stream 2. Construcția a fost complet finalizată, Statele Unite s-au resemnat cu faptul că nu pot face nimic, doar momentul certificării a rămas neclar. Gazprom a avut toate oportunitățile de a furniza volume suplimentare de gaz pe piața europeană, chiar și fără a pune în funcțiune o nouă rută – GTS ucrainean și gazoductul Yamal – dar nici nu s-a gîndit să le folosească. Compania respectă contractele existente, europenii nu ridică pretenții în acest sens, dar prețul pe metru cub de gaz pentru ei este mult mai mic decît cel la care furnizorul ar putea vinde combustibil pe piața spot. Nivelul de producție al Gazprom este aproape de cel mai ridicat nivel istoric și totuși, în loc să profite de moment și să vîndă gaz la preț maxim, compania umple instalațiile de depozitare a gazelor pe plan intern la niveluri record. Această situație, pe de o parte, dă dreptate celor care dau vina pe Gazprom pentru criză. Pe de altă parte, compania chiar nu are obligația de a lista gazele pe bursele europene, ceea ce înseamnă că promisiunile nu au fost încălcate. Cînd criza energetică din Europa a devenit evidentă, Gazprom nu numai că a refuzat să achiziționeze capacități suplimentare ale sistemului de transport al gazelor din Ucraina, dar a încetat să mai folosească volumul care trebuia cumpărat conform contractului. Conducta care trecea prin Polonia era și ea pe jumătate goală, iar în unele zile chiar s-a întors pe goală din Germania. Mai mult, compania rusă nu și-a rezervat facilități pentru anul următor pe rutele ucrainene și poloneze, ceea ce pune sub semnul întrebării perspectivele de livrări de-a lungul acestora.

Logica coerentă a motivului lipsei de gaz pentru Europa se prăbușește atunci cînd autoritățile ruse de la cel mai înalt nivel declară că, dacă Nord Stream 2 este lansat chiar acum, se va găsi imediat gaz pentru Europa. Cu toate acestea, este imposibil să vorbim despre insidiositatea Moscovei, deoarece impactul negativ al prețurilor mari la gaze în Europa asupra situației din Rusia este recunoscut chiar și la Kremlin. După cum a remarcat Putin însuși, „în spatele acestui entuziasm au

loc și alte evenimente neplăcute”. Ele au însemnat atît neîncrederea crescîndă în gazul ca sursă sigură de energie, care ar putea accelera respingerea acestuia, cît și inflația din Rusia, care, cu siguranță, se va intensifica din cauza problemelor din Europa.

Schimbare de paradigmă

Comportamentul Gazprom în contextul crizei gazelor devine rațional dacă ne îndepărtăm de zvonuri legate de posibilele beneficii imediate și de dorința de a lansa Nord Stream 2 cît mai curînd. Vorbim despre organizarea în Europa a tranzacționării bursiere cu gaze naturale, în primul rînd GNL, în maniera pieței petrolului.

Monopolul companiei de stat asupra exporturilor de gaze prin conducte își întărește poziția în negocierile contractuale cu clienții europeni, susținută de bogata și influenta Uniune Europeană. În același timp, din punctul de vedere al autorităților, chiar și admiterea pe piață a unei a doua companii rusești va înrăutăți semnificativ starea de fapt și va reduce veniturile bugetare. Din moment ce Europa nu are cu ce să înlocuiască gazul rusesc, logica Moscovei funcționează. Aceasta este diferența dintre piața europeană a gazelor și piața petrolului, unde nici măcar un ipotetic monopol rusesc de export nu ar avea poziții comparabile. Dorința de a menține statu quo-ul gazelor în Europa este direct legată de proiectul celui de-al doilea gazoduct offshore din Rusia pînă în Germania.

Istoria Nord Stream 2 începe în 2015, cînd relațiile dintre Rusia și Ucraina erau la cel mai scăzut punct din istoria lor. Atunci a devenit clar că dependența executării contractelor de gaze de Kiev ar putea fi prea costisitoare, oferind argumente în favoarea GNL. Moscova se temea de opriri, accidente sau chiar atacuri teroriste asupra sistemului de transport al gazelor, astfel încît oportunitatea de a pune gazul pe o rută de încredere în mîinile unui furnizor de încredere arăta atractivă. Deci există temeiuri atît pentru poziția Rusiei, care consideră gazoductul un proiect exclusiv comercial pentru executarea contractelor comerciale, cît și pentru poziția oponenților săi – Ucraina, Polonia și țările baltice. Pînă la urmă, cei din urmă și-au dat seama că pozițiile europene de negociere a contractelor se vor slăbi și vor fi scoase din discuții. Pînă în 2019, confruntarea era pe o astfel de agendă, dar în 2021 totul s-a schimbat. Acest lucru se datorează unei combinații unice de circumstanțe, și anume tranziția energetică, care a devenit curentul principal pentru cele mai mari economii din lume, și pandemia de coronavirus. Fiecare dintre aceste evenimente este capabil să schimbe radical piața energetică, dar combinația lor a făcut procesul practic de negestionat și a cufundat regiunea în haos energetic.

Lupta împotriva emisiilor (1)

La sfîrșitul anului 2019, Uniunea Europeană a prezentat o strategie ecologică pentru a atinge emisii zero în regiune pînă în 2050. Șefa Comisiei Europene (CE), Ursula von der Leyen a numit lupta împotriva schimbărilor climatice o prioritate și a descris noua agendă a Uniunii ca o modalitate de a asigura sustenabilitatea economiei UE. Experții au avut mari îndoieli cu privire la participarea la tranziția energetică a celor doi principali poluatori ai planetei – China și Statele Unite. În aceste circumstanțe, Rusia nici măcar nu s-a gîndit să facă schimbări în strategia cărbunelui care se pregătea la acel moment.

(va urma)

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSuLTIng SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

Pagină realizată de N.k