România Mare, nr. 1617

Vom

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Fiecare secol luat în parte are mai multă personalitate decît un mileniu.

CORNELIU VADIM TUDOR

Război, putere pentru femei și drumul către viața veșnică

Orwell de Bruxelles: Comisia Europeană omoară Crăciunul și îi interzice pe Maica Domnului și pe Sfîntul Ioan

– cea mai incredibilă prognoză economică pentru 2022 – În plină criză sanitară, energetică și economică, pe Comisia Europeană o fură grija de modul în care ne exprimăm și inventează o limbă nouă, ca în „1984”. Păsărească Incluzivă. Publicația italiană Il Giornale a intrat în posesia ghidului Comisiei Europene pentru Comunicare Incluzivă, numit #UnionOfEquality.

După un 2020 frenetic, numit cel mai rău an din istoria omenirii, a fost așteptată o alinare din 2021. Dar despre asta putem vorbi doar parțial: pandemia de coronavirus încă nu s-a încheiat, granițele multor țări s-au deschis ușor, dar nu pentru toată lumea, economia globală suferă de întreruperi de aprovizionare și de lipsa de materiale și componente esențiale, în special microcircuitele necesare pentru producerea multor bunuri. În a doua jumătate a anului, Europa a intrat într-o criză energetică, iar prețurile gazelor au atins recorduri multianuale. Cea mai mare parte a evenimentelor din ultimul an a fost o surpriză completă, dar chiar și într-o astfel de situație, economiștii se angajează din nou în predicții asupra viitorului. Steen Jakobsen, de la Danish Saxo Bank, a ales 10 evenimente incredibile care este puțin probabil să se întîmple, dar s-a oferit să-și imagineze ce s-ar întîmpla dacă ar deveni realitate. Economia joacă un rol central în „previziunile sale nebunești” (cum sînt numite oficial).

Cine își va aminti viitorul

Doar cîteva dintre predicțiile anterioare ale lui Jakobsen au devenit realitate. Anul trecut, danezul a prezis că redresarea economiei mondiale se va transforma imediat în altă criză din cauza supraîncălzirii globale, care este de vină pentru măsurile excesive de sprijin guvernamental și creditarea excesivă. În 2021, Amazon trebuia să „cumpere” întregul Cipru, obținînd beneficii fără precedent de la autoritățile locale, Franța era pregătită pentru faliment la nivel de stat, iar întreaga lume urma să cîștige stabilitate energetică prin inventarea unui reactor termonuclear.

Inteligența artificială trebuia să lase milioane de oameni fără muncă în întreaga lume, iar pentru a atenua cumva inegalitatea, autoritățile țărilor ar începe să introducă un venit de bază necondiționat: plăți către rezidenți fără nici o condiție suplimentară.

(continuare în pag. a 16-a) R.M.

În prefața documentului, comisarul pentru Egalitate, Helena Dalii, avertizează că „trebuie să oferim întotdeauna o comunicare incluzivă, asigurîndu-ne astfel că, în materialele noastre, toată lumea este apreciată și recunoscută, indiferent de sex, rasă sau origine etnică, religie sau credință, dizabilități etc. sau orientare sexuală”. În acest scop generos, Comisia Europeană stabilește o serie de reguli halucinante.

Astfel, sînt interzise substantivele utilizate generic la genul masculin, ca de exemplu „muncitorii sau polițiștii” ori utilizarea pronumelui masculin ca pronume predefinit. Este de asemenea interzisă organizarea de dezbateri, discuții, ședințe la care este reprezentat un singur „gen” sau utilizarea apelativelor „Domnișoară” sau „Doamnă”, cu excepția cazurilor în care aceasta este destinatara comunicării și este necesar să fie explicită.

(continuare în pag. a 17-a)

ACTIVE-NEwS.RO

Decembrie

Decembrie alb ca o stare de veghe mi-a pus la ferestrele sîngelui flori pesemne prin munți a suflat acvilionul și cerbii orbiți au brăhnit rugători mă bucură starea aceasta a firii cu nuci și alămii parfumate la geam cînd anul cel vechi e-njunghiat după datini sfințind temeliile noului an

Ce daruri alese se-ntîmplă! copiii cu bice gonesc joimărița din sat ard pomii de iarnă și pasărea-și sapă tranșee de cîntec în ceru-nghețat cu țipăt prelung, o iubire de-o vară s-a-ntors peste noapte în inima mea –altminteri e iarnă și totu-i spre bine și-n lume irozii încep a ura.

CORNELIU VADIM TUDOR

„Iarna pe uliță“, tablou de Cătălin Zaharia

Cultul eroilor – între Mărășești și Kandahar (3)

Eroii nu mor niciodată

,,Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi Spre a fi mai dulce somnul fericiților eroi. Ridicați pe piramida nemuririi faima lor Însemnați în cărți de aur cîntecul nemuritor.” Ne-am reîntors, copleșiți de emoție și cu inima vibrînd, la acest mesaj de sorginte patriotică, recitînd nemuritoarele versuri ale lui I.Dormidont, puse pe muzică de Ionel C. Brătianu, pentru a rămîne ancorați la flacăra iubirii de Țară, atunci cînd – indiferent de împrejurare – aducem vorba de eroi. Cînd eroii Neamului trec prin transfigurări subiective, ademeniți de false principii care definesc un alt statut de erou, cu atît mai pregnant se impune recitirea strofei de mai sus, fie în gînd, fie cu voce tare, pentru a stabiliza pilonii naționali ai caracterizării unei persoane cu inimitabila sintagmă Erou Național

Această incursiune din salba de jertfe ale eroilor autentici ai acestui Neam se impune cu atît mai mult cu cît generațiile prezente se îndepărtează cu fiecare etapă calendaristică de acel timp de încleștări radicale, care a generat regimentele de eroi ce ne cutreieră prin sînge, la început de mileniu III. Pînă să ajung la subiectul acestui început de episod jurnalistic privind cultul eroilor, doresc să fac o remarcă semnificativă, care cuprinde, în miezul ei, o constatare dureroasă –aceea a diferențierii atitudinii Națiunii Române față de eroii Patriei, între cele două ,,epoci” de apreciere și de înnobilare a Cultului Eroilor – cea de după Primul Război Mondial, respectiv, cea care a urmat ultimei conflagrații mondiale (19141918 și 1939-1945).

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Triumful P.R.M. e aproape F Chiuzbaian face intervenţii şi presiuni F Mardeiaşii lui Iliescu F Şarpele cu Ochelari călăreşte Ursu

F Vînătoarea de oameni – o ruşine pentru societatea românească

F Bombonel şi Popouţan

PARTEA I

F La 7 mai s-au împlinit 10 ani de la cucerirea, de către echipa Steaua Bucureşti, a Cupei Campionilor Europeni la Fotbal – cea mai mare îzbîndă din istoria sportului românesc. Atunci a intrat Armata Română în NATO, pentru prima oară, şi a făcut legea! F Cea de-a III-a Conferinţă Naţională a Partidului România Mare a reprezentat un triumf al mişcării patriotice româneşti. Se poate spune că, niciodată, în existența ei de peste 30 de ani, Sala Palatului din Bucureşti n-a cunoscut un entuziasm atît de mare, o vibraţie atît de puternică, izvorînd din aproape 5.000 de inimi, într-un talaz de flamuri Tricolore, eşarfe şi muzici naţionale. N-a fost o demonstraţie de fortă – după cum au interpretat unii comentatori – ci o reacție spontană de mîndrie a celor mai buni exponenţi ai neamului românesc împotriva ticăloşirii Ţării. Nici un candidat la Preşedinţie – nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu, ceilalţi nu contează – nu va putea induce într-o asistență atîta efervescenţă, atîta mîndrie nobilă, românească, aşa cum a făcut senatorul Corneliu Vadim Tudor pe parcursul discursului său fulminant, care a durat 2 ore. Iată de ce e prigonit omul acesta şi se încearcă, prin toate mijloacele ILEGALE, să fie redus la tăcere şi scos din viaţa publică, altfel e prăpăd, se dărîmă şandramaua minciunii pe hoţi şi trădători. F Aşa după cum era de aşteptat, Televiziunea Naţională a reflectat într-o foarte mică măsură acest eveniment politic major, în care un partid parlamentar şi-a prezentat Doctrina şi StrategiaFulger de Guvernare. Dintre posturile particulare de Televiziune, numai Tele 7-ABC a difuzat ceva, sub genericul „VADIM ACLAMAT“. F În nota obişnuită, a răutăţilor deplasate, a fost comentariul de la B.B.C., prezentat la ora 18 de Carol Sebestyen. Patronii de la Londra ai acestui prestigios post de radio sînt minţiţi şi înşelaţi sistematic de colaboratorii lor din România, care prezintă o oglindă strîmbă a realităţilor româneşti. A convinge opinia publică din România, tocmai de-acolo, de la Londra, care sînt problemele României – iată un tembelism pe care Rodica Chelaru l-a supt ca pe-o caramea din microfonul de boschetar al lui Traian Chebeleu (în treacăt fie spus dihorul ăsta gras şi negricios a primit ordin de la stăpînul lui să convingă lumea că Basarabia şi Bucovina nu sînt teritorii româneşti!) F În rest, nici Antena 1, nici PRO TV, nici ziarele „Evenimentul zilei“, nici „România liberă“ – deşi au avut reprezentanţi în sală, invitaţi în mod oficial – n-au suflat o vorbuliţă. Ia să se fi întîmplat vreo defecţiune sau vreun necaz, ia să fi izbucnit vreun scandal sau, Doamne fereşte, să fi murit cineva de inimă sau să fi avut loc vreun incendiu în spatele scenei, din cauza vreunei instalaţii electrice! Mamă-mamă, ce-ar mai fi fost la gura tuturor, cum le-ar fi turuit şi camerele de luat vederea, şi pixurile! F Spre cinstea lui, ziarul „Ziua“ a fost deosebit de corect. F În atenţia

membrilor şi simpatizanţilor P.U.N.R., din toată Ţara: ministrul Justiţiei, G.I. Chiuzbaian, nu e numai un nemernic fără pereche, ci şi un criminal! Noi ştiam că boala vacilor nebune se transmite numai la vaci, în cel mai fericit caz şi la boi, dar uite că a luat-o şi un porc ca ăsta, pe care o să-l trăznească Dumnezeu cît de curînd, drept în moalele capului sau cu multă osînză şi cu păr vopsit. Iată ce ne-a scris zilele trecute un magistrat superior: „Imediat după ruşinoasa şedinţă de ridicare a imunităţii parlamentare a senatorului Vadim, acest Chiuzbaian a şi trecut la contactarea discretă şi instruirea procurorilor de la Procuratura Generală şi a judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie, care urmează să fie antrenaţi în «buna» desfăşurare a proceselor. Indicaţia primită de la Ion Iliescu şi Virgil Asztalos Măgureanu este ca procesele să se deruleze operativ, cu cît mai puţină vîlvă şi, evident, să se soldeze cu condamnarea incomodului candidat la Preşedinţie. Uşor de şantajat de directorul S.R.I., acest Chiuzbaian a devenit de-a dreptul odios, cunosc cel puţin 3 magistraţi care, cînd îl văd, se stăpînesc cu greu să nu-i tragă o pereche de palme. La noi, în domeniul Justiţiei, e o fierbere surdă, în mai multe privinţe, împotriva acestei Puteri care siluieşte sistematic Legea şi ne umileşte pe toţi. S-ar putea ca nu muncitorimea – căreia i-aţi sesizat bine pasivitatea laşă – ci tocmai magistraţii să-l dea cu copitele în sus pe acest Iliescu!“. Ce facem, domnule Gh. Funar, cu sinistrul ministru, care face jocul U.D.M.R.? F În timpul imprudentei sale vizite la Cluj, Ion Iliescu a fost huiduit de localnici, care i-au strigat, printre altele: „Iliescu K.G.B. – Du-te în U.R.S.S.!“. Bieţii oameni au fost loviţi cu pumnii şi picioarele în gură de cîţiva haidamaci din suita ţiganului rusificat, pe care nu-i mai văzuse nimeni prin partea locului şi care se pare că sînt gorilele lui Dumitru Iliescu, de la S.P.P. Alo, Iliescule, unde mai eşti tu primit bine în România? În Moldova nu, în Oltenia nu, în Transilvania nu! Du-te, mă, omule, la pensie, că s-ar putea să-i înfurii şi mai rău pe români, Ţara asta e formată din altfel de oameni decît slugi nenorocite, căzături şi infractori ca Dumitru Iliescu, Virgil Asztaloș Măgureanu, Traian Chebeleu, Oliviu Gherman, Vasile Văcaru , Ion Solcanu, Adrian Năstase, Gheorghe Ionescu de la Dolj şi alţii ca ei, care te induc în eroare, cu sondajele Sörös-Asztalos în mînă, cum că nu mai puţin de 34 din 100 de români te vor vota mintenaş, de parcă poporul acesta ar fi sadomasochist, să se flageleze singur, încă 4 ani, că aproape 7 ani nu i-ar fi fost de ajuns şi nu i-au ieşit pe nas! F Cine a primit ordin sionist să-i facă repede campanie electorală acestui complotist de profesie, care pretinde că e şef de stat? Nimeni altul decît Iosif Sava, care l-a gîdilat pe Iliescu vreo 3 ore la Serata Muzicală TV, dar a uitat să-i pună cîntecele care îi plăceau lui, cînd cutreiera sovhozurile marii noastre prietene, U.R.S.S., prin anii ’50, cu haina de activist fluturînd pe umeri, cu

cămaşa răsfrîntă la gît şi cu secera şi ciocanul la rever: „Sulico“, „Serile în împrejurimile Moscovei“, „Cîntecul Armatei Roşii“ ş.a. Bine, oricum, că s-a refăcut echipa: fostul activist C.C. al U.T.C. de la „Scînteia Tineretului“, Iosif Segall, i-a luat din nou interviu, după 40 de ani, fostului său şef, primul-secretar al C.C. al U.T.C. Ce păcat că au murit Leonte Răutu, Chişinevski, Roller, Nikolski şi ceilalţi tovarăşi de drum ai celor doi politruci, vă daţi seama ce taraf de balalaici făceau ei acum? F A început şi hăituirea lui Ilie Năstase! În primul rînd, fiindcă ar avea 9 clase, de parcă aşa ceva ar fi important într-o viaţă de om. Socrate n-avea nici măcar 9 clase, dar era genial. Iar Aristotel are 17 clase, dar e o canalie şi un analfabet (vorbim de bişniţarul P.D.-F.S.N., Aristotel Căncescu, fireşte). Noi nu-i luăm apărarea lui Ilie Năstase, mai ales că are şi P.R.M.-ul un candidat la Primăria Generală a Capitalei, dar ce ne costă să fim cinstiţi şi obiectivi? Ilie a fost şi a rămas cea mai mare legendă a sportului românesc, amintiți-vă că în perioada 1969-1975 ne-a încîntat viaţa şi ne-a făcut să ne simţim mîndri că provine dintre români. El este un bun naţional, o instituţie. Şi vin acum toţi nespălații să-l bălăcărească, în cea mai jalnică tradiţie a intrigii la români, ba chiar un animal, care-şi zice bodyguard în faţă la Mac Donald’s, l-a lovit cu capul în ureche (?!). Cum de s-a putut deprecia societatea românească în halul ăsta? Ca să fim sinceri pînă la capăt, şi Ilie a greşit undeva. În primul rînd că a acceptat să candideze la funcţia de primar-general al Bucureştilor. Să fii tu Regele sportului alb, care a bucurat cu măiestria lui sute de milioane de oameni de pe Planetă şi a luat masa cu cele mai încoronate capete – şi să vrei să-i iei locul unei baragladine păduchioase, ca acest Halaicu, pentru a astupa două gropi (cum declara recent la televizor), nouă ni se pare o degradare. Iar degradarea devine de-a dreptul sinucidere cînd candidezi pe listele unui partid condus de Mafie, ale unui partid care a ticăloşit Ţara mai mult decît ar fi ticăloşit Capitala 1 milion de Halaici, ale unui partid care practică cel mai nedemn şantaj pentru racolarea a sute de mii de oameni în toată Ţara, ceea ce nici măcar P.C.R.-ul nu îndrăznea, fiindcă acolo stăteai la rînd, uneori şi 10 ani cum a stat Octavian Paler, sau 20 de ani, ca Nicolae Manolescu, pe care tot nu l-au primit, fiindcă ambii părinţi fuseseră legionari. În curînd, a fi membru P.D.S.R. va fi o ruşine tot atît de mare cum era calitatea de membru al Gărzii de Fier, se vor ascunde toţi ca în gaură de şarpe, pentru că P.D.S.R.-ul a jefuit şi a distrus România. Să nu fi ştiut marele tenisman toate astea? Tocmai el, căruia îi plac femeile frumoase şi a avut chiar o idilă cu atractiva cîntăreaţă Diana Ross, să se lase păcălit de farmecele de cadînă păgînă, cu cotiere, bentiţe şi danteluţe, pe care le etalează balena aia fumurie de Adrian Năstase?! Ce-i cu tine, Ilie? Nu-ți dai seama că eşti folosit în cel mai neruşinat stil? Tu nu vorbeşti cu oamenii, nu-i vezi în ce hal i-a adus gaşca de infractori a lui Iliescu? F Dar, ştiţi care ar fi lovitura de teatru, capabilă să-i asigure o victorie spectaculoasă, încă din primul tur, lui Ilie? Să-şi dea demisia din P.D.S.R. şi să candizeze ca independent! Abia atunci l-ar vota şi Opoziţia, şi pedeseriștii, și alte segmente ale electoratului.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 10 mai 1996)

România mea (6)

Îmi amintesc că în primii ani de după 1990, guvernarea încuraja antreprenoriatul românesc, astfel încît, în toate vizitele oficiale ale premierului sau ale președintelui țării, se lua în considerare și aspectul economic al politicii. Președintele, indiferent care este el, are rolul de a promova economia și produsele autohtone, are rolul de a face țara mai bogată decît era atunci cînd el a fost ales. Asta trebuie să fie paradigma pe care orice politician, fie că este el deputat sau senator, primar sau președinte, trebuie să o aplice în fiecare moment de exercitare a mandatului. Este important, este necesar, este vital. În România mea, acest aspect trebuie ridicat la nivel de lege, fie ea doar morală în cazul în care Parlamentul nu va avea putere să voteze acest lucru.

O deschidere totală spre orice stat cu care poți face afaceri profitabile – excepție făcînd cele care se află sub sancțiuni internaționale, gen ONU, dacă va mai exista această organizație în viitor – este obligatorie. România trebuie să își maximizeze potențialul de tranzit al resurselor, așa cum Ucraina, Turcia și Bulgaria fac acum, și trebuie să joace un rol important din punct de vedere geopolitic, atît la nivel diplomatic, cît și la nivel militar și economic. Indiferent cît de mult se va bate toba că pacea și dreptul internațional primează, la ce vedem acum că se întîmplă în lume, este clar că dreptul forței, al celui mai puternic, primează în tot și în toate. Forța dreptului nu mai este luată în calcul decît dacă cei puternici cîștigă din asta. În rest, este zero. Nu știm ce va fi în viitor; poate că, printr-o minune, se va institui o pace mondială și lumea va fi zen și bună, armele vor fi aruncate și toți oamenii vor îmbrățișa liniștea și pacea. Dar, pînă să ajungem acolo, este de datoria acestei țări nu doar să fie bogată, ci și puternică. Și, pentru a ajunge la acest nivel, este nevoie de dorință în primul rînd, de acei oameni puternici despre care vorbeam la începutul acestui material, și de o politică externă proprie, nu împrumutată. Prin urmare, o relație economică deschisă cu țări precum Rusia și China este necesară, mai ales că piețele pe care România le-a dezvoltat acolo se pot recupera dacă oferta este pe măsură. În acest caz, relațiile personale pe care politicienii le pot construi în zonele de interes economic sînt foarte utile, pentru că, se știe, multe evenimente economice și sociale au avut loc ca urmare a relațiilor personale ale unor președinți. A face afaceri corecte cu toate statele este benefic și, pentru asta, statul român trebuie să facă uz de toate instrumentele pe care le are la dispoziție – ambasade, Camera de comerț, Servicii de Informații etc. Afacerile sînt dure, așa cum și cei care încearcă să le construiască trebuie să fie.

* * *

Nu cred că există om în această țară care să nu își dorească cu adevărat ca organele de forță să fie independente și corecte din toate punctele de vedere. Să aplice legea, să respecte prezumția de nevinovăție, să nu aibă un exces de zel nejustificat împotriva celor care sînt suspecți sau chiar acuzați. În România, pedeapsa cu moartea a fost abolită încă din 1990. Prin urmare, pedeapsa pentru cei care greșesc grav și ajung pe mîna Justiției înseamnă lipsirea de libertate, izolarea de societate și, teoretic, cam atît. Pînă la condamnarea de către instanță, inculpaților li se pot aplica măsura arestului preventiv, arestul la domiciliu și controlul judiciar. Doar că în cele mai multe cazuri, cînd e vorba de politicieni sau de oameni de afaceri corupți, este preferată măsura arestului cu plimbarea acuzatului în cătușe, în lumina reflectoarelor. Sînt încălcate grav, astfel, prezumția de nevinovăție și dreptul la imagine și la demnitate al celui acuzat. Din păcate însă, codurile noastre penale, dar și aplicarea lor lasă mult de dorit. În momentul în care Justiția a decis că ești vinovat, legea care cade asupra oricărui deținut este de departe una care seamănă mai mult cu condamarea la moarte și mai puțin cu privarea de libertate. Este grotesc ce se întîmplă în România cu aceste legi și coduri penale, noi ca țară fiind departe de a fi civilizați la acest capitol. Ce este, însă, și mai grotesc în această ecuație este opinia

multor români, unii mai proști și mai răi ca alții, care nu doar că sînt de acord cu distrugerea demnității umane, dar doresc cu ardoare creșterea acestor presiuni pînă la nivel de moarte instantanee.

Justiția în România este prost înțeleasă, prost aplicată și extrem de coruptă. Nici nu vreau să mă gîndesc la mafia existentă în sistemul penitenciarelor și am convingerea că acolo nu se va face curat prea curînd. În toate țările europene cărora noi, românii, dorim să le urmăm exemplul, există legi clare, respect pentru principiile democratice, pentru dreptul la viață, demnitate și onoare. În nici o țară europeană civilizată nu există tratamente atît de inumane precum cele pe care deținuții români sînt nevoiți să le suporte, așa că cei care acum își doresc ca toți cei din închisori să fie exterminați psihic, sau chiar fizic – că oricum nu mai e mult pînă acolo – trebuie să se gîndească dacă vor să fie conduși de niște kominterniști de tip nou sau să trăiască într-o democrație modernă. Reacția pe care opinia publică din România o are față de cei care sînt închiși – politicieni sau nu – este în totală contradicție cu ideea de democrație, dar și cu definiția cu care justiția românească defilează din cînd în cînd, aceea de reeducare a celor închiși. Păi, la cîtă mizerie morală, fizică, stres și presiune există în închisori, cei care intră acolo nu doar că nu sînt ,,reeducați”, ci ies mult mai răi decît au intrat. Sistemul actual este deficitar, falimentar, inuman. Trebuie schimbat. Codurile penale existente, normele de aplicare combinate cu obediența, incompetența și prostia politiștilor, duc la tragedii fizice sau chiar psihice. Acest lucru trebuie să înceteze. În prezent, în România sistemul penitenciar este cel comunist, chiar dacă uniformele celor care îl aplică sînt moderne. Închisorile sînt, de asemenea, comuniste, legea se aplică în același sistem, și pot afirma că ,,experimentul Pitești”, atît de urît și de respins de români, se aplică în prezent la o scară mult mai mare, dar cu o intensitate mai mică. Toată România este un experiment Pitești, doar că în interiorul închisorilor se manifestă ceva mai agresiv. Se spune că gradul de civilizație al unei țări se măsoară după calitatea închisorilor. În Suedia, puținele închisori existente sînt menite mai mult unei dojeniri a celor care greșesc, și mai puțin pedepsirii lor. În Norvegia, cel care a ucis acum mulți ani 169 de copii, a fost condamnat la 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă permisă de lege, dar el nu a fost nici pe departe umilit sau distrus psihic. Indiferent cîtă durere a provocat acel individ comunității, el a fost închis în condiții umane. Civilizația l-a izolat, dar pentru păcatele lui l-a judecat Dumnezeu. În România, pentru o potențială mită nedovedită, o persoană a fost în pragul morții, cu acordul explicit al unei opinii publice needucate, pline de ură și fără nici un Dumnezeu. Asta să fie România prezentului?

În România mea, este important ca Justiția să facă onoare titulaturii pe care o poartă, să aplice legea corect și indiferent de delictul comis de cel inculpat, fie că vorbim de un ucigaș, de un banal hoț de buzunare sau de un evazionist, de un politician corupt sau de un spion al unei țări străine. Diferența dintre toți ar trebui să constea în anii de executare a pedepsei, nu în gradul de distrugere psihică a celui condamnat. Justiția să aibă în vedere conservarea demnității celor care au greșit. Pînă și în America, țara cea mai democrată din lume, dar și cu cei mai mulți condamnați, există dreptul deținutului la demnitate. Există legi care protejează deținuții de abuzurile celor care îi judecă și îi condamnă, chiar dacă rezultatele unora dintre aceste legi sînt date uitării la poarta penitenciarului.

În România este nevoie de o reformă profundă a Justiției, a sistemului penitenciar, a modului în care pedepsele se aplică, condamnările cu executare să fie aplicate doar în cazul celor care sînt cu adevărat un pericol public, acelor persoane al căror grad de violență necesită cu precădere un regim închis. În rest, revenirea la alte valori ceva mai umane este necesară. Indiferent cît de mare este valul de ură provocat de fapta unui condamnat, fie el criminal în serie sau politician, acesta nu poate fi distrus psihic, privat de demnitate și umilit. Nu există în nici o țară civilizată un astfel

de tratament. În România trebuie să se aplice o lege similară, în care nimeni, fie că este polițist, procuror, judecător sau chiar opinia publică, să nu aibă dreptul, nici măcar moral, de a distruge demnitatea unui alt om, suspect sau chiar condamnat de către un complet de judecată. Lichidarea nu există în democrație, așa cum nici condamnarea la moarte nu mai există. Și asta trebuie să se întîmple în această țară curînd. La nivel european, există numeroase prevederi legale prin care integritatea fiecărui om este protejată, dar se pare că Justiția de la noi aplică legea cum dorește, în funcție de interesele sale imediate, iar acest obicei trebuie să dispară din protocolul de aplicare.

Sper ca numărul românilor care își doresc cu ardoare să îi vadă distruși pe toți condamnații să scadă, și, în timp, rațiunea să primeze în deciziile lor. A da într-un om căzut este imoral și total neelegant. Cei care o fac dovedesc că nu reprezintă nici pe departe un etalon moral în comunitatea în care trăiesc.

Pentru ca România să prospere este nevoie de legi bune, clare, care să nu lase mult loc de interpretare, așa cum o fac cele din prezent. Legiuitorul, Parlamentul, trebuie să redescopere fiecare lege în parte și să o regîndească în sensul cel mai corect. Este dovedit faptul că cei care aplică legea o interpretează de la caz la caz, în funcție de poziția mass-media față de subiect, dacă e cazul, sau de starea sufletească de moment a procurorului. Pentru că trebuie să recunoaștem – multe dintre greșelile existente în zona justiției sînt comise pe fondul incompetenței, nu doar al ,,reglării de conturi”. Incompetența este prezentă în Justiție pentru că, din păcate, învățămîntul precar coroborat cu nepotismul și erotismul o fac posibilă. Or, pentru a elimina din start aceste metehne, trebuie modificat în profunzime sistemul de educație al celor care urmează să decidă asupra vieții unui om, dar și al celor care fac parte din sistem, de la grefieri, la secretare sau asistente. Asemenea Medicinei, Dreptul este la fel de important cînd vorbim de viață, demnitate și chiar de noțiuni din aria drepturilor omului și democrație. Nu poți lăsa un medic incompetent să opereze, tot așa cum nu poate fi lăsat un procuror, un avocat sau chiar judecător incompetent să intre în sala de judecată. Acest lucru nu este posibil într-o țară care se dorește a fi europeană și civilizată. În prezent noi, românii, sîntem departe de acest deziderat.

În România mea aș elimina facultățile private de Drept, aș impune un sistem de admitere foarte serios, aș legifera și impune absența nepotismului cu o lege clară prin care doar cei competenți să acceadă în funcții din sistem. Justiția este mult prea importantă într-un stat pentru a fi lăsată pradă prostiei sau reglărilor de conturi. Nu trebuie să fie implicată în jocuri politice, în zone de interes financiar. Abordarea existentă în prezent nu doar că nu ajută România să prospere, dar se pare că lovește în plin zona capitalului național. Miniștrii Justiției nu au voie să intre în jocuri politice, iar presiunile existente asupra lor din partea unor oameni de afaceri români sau străini, a politicienilor sau a cine știe cărui ambasador, ar trebui să fie considerate un delict major și să fie aspru pedepsite.

Justiția nu are voie să greșească, așa cum, în general, nici medicii nu au voie. Pentru că o astfel de greșeală duce automat la distrugerea sau la pierderea de vieți omenești. Reforma celei de-a treia puteri în stat este obligatorie, dar cine o va face și felul în care o va face este o altă poveste. Cert este că cei care acum, în 2020, controlează justiția își cam fac de cap, fără să înțeleagă că, poate, în următorii ani, cei care acum stau la încasare, vor fi următorii asupritori. Istoria a demonstrat și ne arată zi de zi că Dumnezeu lucrează, că există o roată care se întoarce orice ar fi, și că nu știi niciodată cînd, dintrun zeu al distrugerii, devii victima sistemului pe care tu l-ai creat. În România mea, cea în care eu doresc să trăiesc, îmi doresc o Justiție cu adevărat oarbă, corectă, competentă și lipsită influențele politice exercitate de grupurile de interese financiare românești sau străine. Nu doresc ca vreun ministru să fie scos la tablă de vreun ambasador, așa cum nu îmi doresc să mai văd suspecți sau condamnați umiliți.

(va urma)

DANTE ALIGHIERI, 2018

TABLETĂ DE SCRIITOR

La Giurgiu, cultura e la ea acasă Atitudini « Polemici

Nu sînt giurgiuvean, dar de lumea de acolo mă leagă multe amintiri frumoase despre care să scriu cu plăcere, întrucît fac parte din existența mea. Și cum să nu scriu, cînd am paticipat alături de alți creatori de frumos – poeți, pictori, bibliotecari – la diverse evenimente culturale, unele de excepție, care au avut loc pe aceste meleaguri. Iar unul dintre ele a fost Tîrgul de carte cu tematică enciclopedică, desfășurat la Giurgiu, în zilele de 23-24 septembrie 2021. Un eveniment demn de reținut în istoria tîrgurilor de carte, la nivel național, pentru valoarea sa și contribuția adusă la popularizarea editurilor paticipante. Tîrgul a fost organizat în aer liber, fiind găzduit în curtea Bibliotecii Județene ,,I.A. Bassarabescu”, director, Daniela Bardan. Au participat edituri din toată țara, scriitori consacrați, alții pe cale de a se afirma, doritori să se facă cunoscuți în arealul cultural giurgiuvean, loc cu o zestre atît de bogată în tradiții și obiceiuri. Probabil că acest lucru l-au avut în vedere organizatorii, în frunte cu inimoasa directoare, Daniela Bardan, care a ținut ca din programul tîrgului să nu lipsească lansările de carte, dezbateri pe teme culturale, concursuri de creație literară. Vizitatorii au avut bucuria să cunoască lumea culturală, să interacționeze între ei, mare parte fiind elevi de la școlile din oraș, dar și din comunele limitrofe, care au plecat de la eveniment cu cîte o carte, mulțumiți că au obținut și autograful autorului. Am remarcat cu această ocazie prezența elevilor Ansamblului artistic de la Liceul Tehnologic nr.1 din Comana, director Georgiana Dumitru Soare. Tinerii erau însoțiți de profesorii lor, Ștefănel Șerban și Mihaela Gheorghiță, veniți cu toții să o susțină pe profesoara de Fizică, Dorina Georgescu, care, cu această ocazie, și-a lansat romanul ,,Weekend gratis” (2019), tradus în limba franceză. La rîndul lor, elevii au susținut un program artistic bogat, cu cîntece și dansuri populare din zona Comanei. Scriitoarea Dorina Georgescu, cu vocea temurînd de emoție, și-a prezentat cartea, dezvăluind ce anume a determinat-o să scrie un roman de dragoste cu titlul ,,Weekend gratis”. Chiar dacă în carte folosește persoana întîi, autoarea nu are nimic comun cu lumea personajelor prezente în roman, oferindu-le cititorilor

posibilitatea de a se regăsi în pielea acestora. Romanul este scris într-un stil îngrijit, cu un discurs fluent, coerent ca frazeologie. Conținutul cărții este axat pe sentimentul de iubire, exprimat direct, și mai puțin pe stările conflictuale dintre personaje, o gîndire scriitoricească specifică oamenilor copleșiți de melancolii. Autoarea scrie fără inhibiții sau alte cele, luînd în serios menirea sa de scriitoare, văzută ca un proces de creație care vine dintr-o conștiință a scrisului demnă de statutul său, ca profesor. Iată de ce iubesc pe giurgiuveni: sînt oameni inimoși, harnici, care își dedică din timpul lor liber culturii. Tîrgul de carte cu tematică enciclopedică este definit de personalitatea Danielei Bardan, dimpreună cu faptele sale mărețe ca om, în primul rînd, apoi ca director de biblotecă. Aici, alături de poeta Dunia Pălăngeanu, conducătoarea Cenaclului ,,Luceafărul”, care și-a lansat volumul ,,Poeme de băut cu ulciorul”, i-am descoperit pe tinerii talentați Andreea Ruxandra Tudor și Andrei Șerbănescu, care provin din rîndul acestui cenaclu, devenit deja legendă pentru giurgiuveni. Cei doi scriu poezii, proză, în prezent se află la a doua carte fiecare, iar nu peste mult timp, cenaclul se va bucura de o nouă apariție tipografică: debutul Iulianei Zamfira Busta, cu volumul de versuri ,,Zbor neîncetat”. Cenaclul se bucură de o activitate laborioasă prin numeroasele lucruri frumoase care se petrec aici, de la o ședință la alta. Volumul ,,Poeme de băut cu ulciorul” a apărut în colecția Biblioteca Giurgiuveană, sub îngrijirea Danielei Bardan. Poeziile Duniei Pălăgeanu ne poartă prin timp, de la origini pînă în zilele noastre, fiind scrise într-o limbă neaoș românească, în care elementele prozodice țin de port, de viața omului simplu. Este o împletire frumoasă de cuvinte strămoșești, exprimate armonios, întru mesaj și temă. În această toamnă giurgiuveană, cu parfum de struguri aurii și cerul scăldat în faguri de cerneală albastră, miruit de razele soarelui și de stolurile de păsări călătoare, am întîlnit și vechi cunoștințe într-ale muzelor: Emil Talianu, Cornelia Chioseaua, Petronela Toma, Marius Radu Eremia și Silvia Lărgeanu, o fabulistă excepțională. Cu același prilej, am avut ocazia să particip la prezentarea Antologiei româno-basarabene ,,Sub flamura Unirii”, realizată de Gabriela Alef Machidon și Veronica Pârlea Conovali, precum și a cărții ,,Matematica în pandemie”, semnată de poeta Gabriela Alef Machidon, profesor de Matematică. Dumneaei a venit de la Ploiești și, în cuvinte frumoase, a mulțumit gazdelor pentru prilejul de a lua parte la acest tîrg, unde a putut interacționa cu scriitorii pe care, altfel, nu ar fi

Un fenomen religios rămas, pînă azi, o enigmă: Minunea de la Maglavit (1)

În 1935, o știre se răspîndea rapid nu numai prin țară, dar și dincolo de hotare: unui cioban din comuna Maglavit (la 10 km de Calafat) I s-a arătat Însuși Dumnezeu, sub forma unui bătrîn cu barbă, încredințîndu-i misiunea să îndemne oamenii la pocăință. ,,Moșul” l-a sfătuit să ceară concursul preotului din sat, Nicolae Bobil – care s-ar bucura de toată cinstea în Împărăția Cerurilor. Se pare că aceasta a fost cheia succesului lui Petre Lupu, ciobanul de la

Maglavit: asocierea cu preotul avea să dea credibilitate povestirilor sale.

Din ziua aceea, istoria comunei doljene și viața ciobanului Petre Lupu au cunoscut o evoluție spectaculoasă. Pe ulițele satului au apărut șiruri nesfîrșite de căruțe, trăsuri, mașini de oraș și mulțimi de oameni, sosiți pe jos, de la zeci de kilometri. Au rămas inexplicabile și arătarea mărturisită de Petrache Lupu, și fantastica afluență a oamenilor veniți din depărtări, și cazurile celor plecați sănătoși de la el, după ce medicii le dăduseră un verdict fără speranță. Ce scria presa vremii despre fenomenul iscat de Petrache Lupu

Mărturisirea ciobanului a dat naştere unui fenomen religios nemaiîntîlnit în ţara noastră, sute de ziarişti şi fotografi români şi străini venind, în vara anului 1935 la Maglavit, pentru a relata despre ciobanul care „L-a văzut pe Dumnezeu”.

Pentru prima dată, în 1935, a apărut, în ziarul „Dimineaţa”, un reportaj despre Maglavit şi „arătările lui Dumnezeu“, iar, un an mai tîrziu, același ziar scria: ,,Cine ar fi băunuit că un simplu și umil cioban dintr-o văgăună a Dunării va căpăta în scurtă vreme

Apariție editorială

Sub semnătura scriitorului Ion Machidon, un apreciat colaborator al revistei noastre, a apărut recent romanul ,,În drum spre casă” (Ed. ,,Amurg sentimental”, București). Un exemplar al cărții ne-a fost oferit de autor, împreună cu următoarea dedicație: ,,În amintirea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, acest roman - «În drum spre casă», ediția a teia -, cu regretul că marele scriitor, poet, jurnalist și om politic ne-a părăsit prea devreme, plecînd la ceruri cînd mai avea destule lucruri de făcut pentru poporul său, pe care l-a iubit ca nimeni altul. Spre aducere aminte celor care l-au prețuit ca pe un fiu adevărat. Tuturor cititorilor Revistei «România Mare», «La Mulți Ani!». Ion Machidon, 1 decembrie 2021”.

avut posibilitatea să-i cunoască personal. Exprimînd concluzia că tîrgul nu e doar un loc de prezentare a cărților, scriitorilor și editurilor, în general, ci și de cunoaștere a fenomenului cultural local, aceasta a felicitat-o în mod cordial pe distinsa doamnă Daniela Bardan, pentru efortul de a se implica în mod direct la realizarea evenimentului.

După cum se vede, la Giurgiu, cultura e la ea acasă și nu este ținută sub lacăt, are porțile deschise pentru toți cei care vor să citească și să ia parte la expoziții de picturi, la lansări de carte, la recitaluri și spectacole muzicale. Toate lucrurile frumoase care s-au petrecut la Giurgiu, în intervalul 23-24 septembrie, confirmă încă un lucu, și anume că biblioteca nu este o magazie de păstrat cărți, ci locul unde oricine poate împrumuta o carte sau se poate așeza la masa pasionaților de lectură. Cu alte cuvinte, un popor, o nație sînt cu atît mai bogate spiritual cu cît iubitorii de carte sînt tot mai numeroși, în toate mediile sociale.

ION MACHIDON, diectorul revistei ,,Amurg sentimental” o celebritate la care zadarnic ar rîvi oricare muritor hărăzit cu daruri mai puțin divine: savant, scriitor, poet, technician genial, și – ca să alegem un domeniu echivalent prin influența asupra masselor – vreun sportiv chiar. (…) Maglavitul, smuls din obscuritate – cine altul decît mecanicul trenului mixt, sau puținii locuitori ai Calafatului megieș îi cunoașteau numele? – e astăzi în repertoriul geografic și… cultural al tuturor cetățenilor țării. Maglavit e mai difuzat decît Ierusalim sau Mussolini!”. (…),,Această migrațiune în massă, acest iureș al instinctului sau al nu știu cărei adulmecări misterioase către un țărm al făgăduinței, nu trebuie neglijate. În secretul lor rezidă tîlcul minunii de la Maglavit”.

Pe de altă parte, la 16 octombrie 1935, în editorialul său din ziarul „Neamul Românesc”, Nicolae Iorga scria: „De ce nu se deschid oare porţile tuturor caselor de nebuni din România, unde sînt atîţia oameni buni, religioşi şi care au viziuni încă mai curioase decît a «moşului»…?”. În plus, Iorga invoca fenomenul de la Maglavit şi în Parlament, atunci cînd perora de la tribună că „nu mai avem Ortodoxie”, doar un „fals misticism, bolnav ca esenţă”. În schimb, alţii, mai ales din presa spirituală, vorbeau despre „geniul lui Petrache Lupu”, menţinînd astfel trează atenţia asupra personajului. (va urma) R.M.

Ecaterina Teodoroiu, o eroină de legendă

Am fost și n-am fost surprinși de apariția unei bancnote românești (de 20 de lei) cu chipul Ecaterinei Teodoroiu. Surprinși pentru că, în anii parcurși de generația noastră de „vîrstnici” (chiar longevizi conform lui Ștefan Cazimir) n-am avut în mînă o „hîrtie”, emisă de Banca României, cu chipul unei femei. N-am fost surprinși, ba am fost chiar impresionați de faptul că a fost ales chipul unic al Ecaterinei Teodoroiu – eroina care s-a jertfit pentru apărarea pămîntului românesc. Considerăm că e de datoria noastră să evocăm, întru cinstire, chipul și faptele sale de eroism.

O figură plină de lumină care face cinste neamului românesc, precum și „suratelor” ei din lumea întreagă, este această Eroină de la Jii – Ecaterina Teodoroiu. „Parcă n-a fost doar o fată modestă din rîndul oamenilor modești și simpli, o modestă româncă pentru care iubirea de țară e o realitate fierbinte. Mai mult: parcă nici n-a fost o ființă omenească, parcă s-a zămislit de la început ca un simbol ori ca o ideală eroină de legendă” (Dumitru Almaș, „Eroi au fost, eroi sînt încă”, Ed. Politică, 1975 pp.337).

Conduși de generalul Eremia Grigorescu, fără nici un ajutor sau întărire suplimentară, au ținut în loc dușmanul, în văile Oituzului, mai bine de jumătate de an. În fața „mackensenilor”, a „schmettovilor” și a „morgenilor”, răsună, din piepturile românilor strigarea izvorîtă din murmurul Oituzului, al Siretului, al Mureșului, al Dunării, „Pe aici nu se trece!”.

Casa Memorial

„ Ecaterina Teodoroiu “

„I s-a auzit întîia oară numele în acele zile amare, zile de mare jale, din toamna anului 1916, cînd dușmanul străpungea apărarea românească de pe Carpați și de pe Dunăre și se năpustea ca o avalanșă de foc, pustiitoare, atît dinspre miazăzi, cît și dinspre miazănoapte. Armata I austro-ungară, trei grupuri germane atacau din Transilvania, iar von Mackensen lovea, cu armate germane, bulgare și turcești, din sud de peste Dunăre /.../ Țîșniseră românii prin toate trecătorile munților, din Tulgheș pînă la Cerna. Dar ofensiva lor s-a izbit de zidul forțelor austro-ungare, mult mai puternice și mai bine dotate cu armament și material de război și s-a oprit după luptele eroice de la Sibiu, Brașov, din valea Oltului și a Mureșului superior. În aceeași vreme, din sud, de la Dunăre, loveau armatele lui Mackensen, ca un ciocan enorm în spațiul dintre Corabia pînă la Mangalia. /.../ În acele zile, cînd țara era sugrumată pe la mijloc de cleștele german, cînd, înfrînți la Turtucaia sau la Predeal, cînd conducerea politică și militară a țării își pierduse capul, de undeva, din adîncuri, a țîșnit înflăcărată forța populară. A țîșnit să-și apere țara, libertatea primejduite în însăși ființa sa. Poate, întîi, această forță s-a afirmat în bătălia de la Sibiu ori de la Brașov. Ori poate în cea de la Tg. Jiu”.

Și în noianul de înfrîngeri, în toamna lui 1916, se întîmplă minunea unei victorii: cea de la Jiu. „Printre cei care au luptat în acele zile de octombrie, oameni simpli, influențați de cel mai curat sentiment de dragoste de țară, s-a rînduit și o fată. N-avea mult peste optsprezece ani. Exercita profesiunea de infirmieră. Era năltuță, subțirică, modestă, cu priviri blînde, aproape sfioase... Iar în lupta de la podul de la Jiu, în focul mîniei populare, a înșfăcat o armă pe care n-o va mai lăsa din mînă nici în mormînt. A dovedit o dîrzenie, o mîndrie și o demnitate umană, o dragoste de țară de care nici ea nu se credea capabilă”. De la Jiu, s-a retras cu unitățile militare spre Craiova. „Într-o învăluire a trupelor germane, la Bărbătești, cade prizonieră”. Fuge din îngrădirea cu prizonieri, grăbește spre sud, urmărită de nemți... la Filiași, o explozie de obuz o rănește grav la ambele picioare. De pe brancarda transportată de căruță, află despre catastrofa de la Turtucaia, precum și despre luptele de la Cîmpulung, unde nemții, comandați de von Morgen, recunoșteau faptul că românii se apără cu nădejde, că nu se descurajează. „Sînt oameni iscusiți – spun ei – și compensează instrucția lor militară insuficientă printr-o agerime rară a minții și o facultate de adaptare miraculoase”. Soldații români luptă eroic.

Dorința de a lupta pentru țară grăbește, poate, vindecarea Ecaterinei, care e din nou prezentă pe cîmpul de bătaie. În regiunea Vrancei se pregătea năvala dușmanilor. Pe ploaie, pe lapoviță, pe zăpadă, săpa tranșee zi și noapte. Nu conta că e flămîndă și frîntă de oboseală. Făurea adăposturi, tranșee, bordeie, de la Oituz la Mărășești și, apoi, pînă la Galați.

Desprindem acest fragment grăitor din lucrarea lui Dumitru Almaș (1908-1995):

„Făurea din lut și din voință românească un zid la poalele Moldovei, pe care, în vară, în ofensiva de la Mărăști și defensiva de la Mărășești, tot cei care l-au pregătit aveau să scrie cu foc și iarăși, și iarăși cu sînge: Nici p-aicea nu se trece! Și fata asta năltuță, subțirică, cu toate visele tinereții închise în cutioara de aur a inimii, a devenit un ostaș pînă la sfîrșitul zilelor. Dar nu orice fel de ostaș. Ci ostaș simbol. Sau, mai degrabă, o conștiință ostășească. A fost avansată sublocotenent onorific și i s-a încredințat comanda unui pluton din compania a 7-a a Regimentului 43/39. Deși n-avea încă 20 de ani, deși cunoștea doar din practică arta militară, s-a achitat cu multă pricepere, tact, demnitate și dîrzenie. /.../ S-a distins în luptele de la Vrancea. A însuflețit de zeci de ori, prin curaj personal, lupta plutonului, a companiei, a regimentului. A obținut Virtutea Militară Și a căzut eroic, pornind la atac, cu întregul pluton, în lupta de pe coasta dealului Secul, în sectorul pîrîului Zăbrăuți. A căzut și s-a stins aproape de locul unde se zice c-a fost casa Vrâncioaiei, legendara mamă care și-a dăruit feciorii ofrandă vie în lupta pentru apărarea țării și libertatea poporului. Ostașii din compania a 7-a au adeverit că, în clipa cînd a izbit-o în piept glontele dușman, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu striga: Înainte flăcăi! Au fost ultimele ei cuvinte auzite de ureche omenească în iureșul luptei. Ultimele ei cuvinte înregistrate de istorie” (p. 343). Și, cu tristețe, ne-ntrebăm astăzi, noi, cei „longevivi și expirați”, dar cu mintea încă vioaie și cu suflet de român, oare cine, cîți, cum vor mai apăra acest neam hărăzit de Dumnezeu cu daruri minunate? Adăugăm rîndurile scrise de Dan Puric în revista CERTITUDINEA, nr. 86/2021, p. 10: „O conștiință înaltă a unui neam trebuie să fie paznicul poporului din mijlocul căruia s-a ridicat. Și-atunci te întrebi: oare cîți paznici cunoscuți și necunoscuți a dat pămîntul acesta românesc, de a putut dăinui în mod miraculos în fața vremurilor nefaste ce se prăbușeau neîncetat asupra lui, făcînd din suferința continuă condiția românească de a fi?

În cartierul Vădeni, din Municipiul Tg. Jiu, se află casa în care s-a născut, la 14 ianuarie 1894, Cătălina Toderoiu. Acesta era numele real al viitoarei „eroine de la Jiu”. Doar că tînăra, pasionată de poezie, își semna poemele Ecaterina Teodoroiu sau Lili Teodoroiu; iar camarazii de arme i-au spus şi ei Ecaterina Teodoroiu. Așa a rămas și în cărțile de istorie, și pe plăcile comemorative. Cartierul cu pricina e alcătuit aproape în totalitate din case, iar cele mai multe dintre ele nu mai păstrează nici o legătură cu sfîrşitul Secolului al XIX-lea. Între clădirile moderne, colorate, cu acoperiş din ţiglă roşie, căsuţa pipernicită în care s-a născut Cătălina face notă discordantă. În anul 1938, casa familiei Toderoiu, construită în 1884, a fost amenajată Casă Memorială, din dorinţa de a păstra vie în conştiinţa viitoarelor generaţii amintirea Ecaterinei. Casa este alcătuită din doar două încăperi, una în care mama Ecaterinei gătea și unde mîncau cei zece membri ai familiei, și dormitorul, unde cu greu își găseau loc cu toții. Familia Cătălinei era săracă; tatăl ei, Vasile, muncea la un boier din zonă și avea pămînt puțin. Împreună cu soția sa Elena, cu nouă ani mai tînără ca el, au avut opt prunci: cinci băieți și trei fete. Nu mai trăiește nici unul.

Casa Memorială conține obiecte personale de-ale tinerei Ecaterina şi de-ale familiei: cîteva haine, părul, strîns într-o coadă, pe care fata și l-a tăiat cînd a îmbrăcat uniforma de soldat, cărți, medalia primită pentru actele de eroism, vase din pămînt, masa de lemn, lada de zestre. Pe un perete, poza tinerei, cînd avea 16 ani.

În 1921, la patru ani de la moartea ei pe front, trupul neînsuflețit al Ecaterinei Teodoroiu a fost adus, cu mari onoruri militare, la Tîrgu-Jiu, unde a fost îngropat în centrul orașului.

Un monument dedicat eroinei a fost ridicat în perioada 1935-1936 de către Milița Petrașcu, eleva marelui Constantin Brâncuși. Are forma unui sarcofag din piatră, sculptat în basorelief și este amplasat peste mormîntul Ecaterinei, din Piața Prefecturii a Municipiului Tîrgu-Jiu.

Milița Petrașcu a realizat un basorelief cu scene din viaţa şi activitatea militară a Ecaterinei: pe faţada dinspre miazăzi apare un tablou care prezintă copilăria eroinei, în satul său natal Vădeni. Pe latura opusă apare Ecaterina Teodoroiu salutată de cercetaşii din rîndurile cărora a făcut parte. Celelalte două faţade o prezintă în război: una – pornind la atac, şi cealaltă – la sfîrşitul vieţii, cînd este purtată pe braţe de soldaţi spre locul de odihnă. Cele patru colţuri ale sarcofagului sînt „străjuite” de femei îmbrăcate în costum naţional, care ţin în mîini cîte o cunună de lauri pentru faptele de eroism ale Ecaterinei.

De la țăranul anonim al acestui pămînt românesc atît de aparte, care s-a născut cu ochii spre Cer și care a intrat sub brazdă, murmurîndu-și rugăciunea către Dumnezeu la lumina care pentru o clipă a fulgerat bezna istoriei ce ne împresura din toate părțile, prin sabia curajoasă a vajnicilor noștri voievozi, la cutremurătoarea jertfă a Brâncovenilor, la înnebunirea de dor de țară a lui Avram Iancu, la crucificarea acelei tragice lucidități care a fost Mihai Eminescu, la sufletul căzut în sfîntă datorie mută a atîtor soldați ce și-au oferit viața în cumplitele războaie ce ne-au însîngerat ființa, la martirii sfinți ai închisorilor comuniste și la privirea infinitului de durere ce se uită la noi prin ochii de icoană ai deportaților basarabeni, toți, rînd pe rînd, și parcă și dintr-odată într-un soi de sfîntă împreunare creștină, au fost, sînt și vor fi mereu paznicii ființei noastre românești. Din acest aluat sfînt”... a fost zămislită și „Eroina de la Jii” – Ecaterina Teodoroiu. Glorie acestui neam care dă viață și unor asemenea femei!

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

„Oglinda Libertății“

Motto: ,,Mă rog pentru voi, în vremuri infernale,/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale...” (Corneliu Vadim Tudor).

În codrii din România nu mai cîntă ciocîrlia. Pădurile, altădată comori adevărate, acum sînt ciopîrțite, defrișate. Cîntă, în schimb, cucuveaua, care, pînă de curînd, a însoțit în drumul spre cimitire șiruri întregi de sicrie care așteptau să fie depuse în gropile săpate cu buldozere. Așa s-a întîmplat cu numărul mare de morți din spitale. Jale mare! Dar nenorocirea nu a luat sfîrșit, încă mai sînt bolnavi care suferă pe patul de spital. Pentru ei, ne rugăm și noi, ca poetul Vadim:

,,Mă rog pntu cei din spitale:

Dă-le, Doamne, puterile Tale!

Ia-le, Tu, boala cu mîna

Fă-le ușoare ca fulgul ziua și săptămîna.

Ajută-i, Tu, Doamne, pe cei internați

Mai dă-le o șansă, să fie salvați.

Să-nceapă o viață frumoasă și nouă

Precum curcubeul în soare, cînd plouă...”.

După frigul din suflet, azi, TIMPUL și TIMPURILE ne-au adus frigul și în case. Nepăsător, s-a instalat

Din Bucure ş tii de altădată

Şvarţul – o băutură astăzi dispărută

Cuvîntul „șvarț” stîrnește astăzi nedumeriri. Nu prea mai știe nimeni la ce se referă și, totuși, pentru bucureștenii interbelici nu era doar o modă, ci o veritabilă tradiție. Ce era mai exact șvarțul? O băutură pe bază de cafea importată din cafenelele austriece și germane la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. Termenul este consemnat de mai toți scriitorii, inclusiv de Caragiale, care îl ortografiază „jvarț”. În perioada interbelică, ziariștii, scriitorii, artiștii din București se întîlneau zilnic la faimoasa cafenea literară Capșa, de pe Calea Victoriei. Se buluceau aici la un șvarț, în jurul căruia discutau politică, legau prietenii, mențineau adversități vechi. Tot aici aflai întîmplări inedite, legate de marile glorii ale scrisului, neconsemnate nicăieri. Că, vorba aia, șvarțul și cafeaua trebuie descîntate. Ce era șvarțul vîndut elegant la Strobel, Imperial Otetelișanu sau Capșa? O cafea lungă, neagră cît o zi de post, ar zice mioriticul de azi. O băutură importată din Europa Centrală, din Viena imperială și Berlin. După rezonanță, vocabula șvarț e germană, vine de la Schwarz Kaffee. De ce germană? Simplu: primul rege al României a fost un veritabil Hohenzollern, exact, ordonat, tipicar. El a adus României tihnă, trenuri, statui, o uriașă victorie, felinare, independență și o provincie nouă: Dobrogea. Ne-a întors cu fața la Europa. A înlocuit naghilelele cu țigaretele parfumate și bernevicii cu pantalonii nemțești. Dar să revenim la șvarț, băutură pe care Nenea Iancu o numea ,,jvarț”. Cum născocirea nemțească era legată fatal de viața

în sufragerie, în bucătărie și în dormitor. Stăm în pat înfofoliți, fiindcă în casă e frig ca afară. Nu apă caldă, nu căldură, poate Domnul se îndură să ne dea putere pentru a nu piere. În schimb, la Piramide e cald și bine. În ,,Oglinda Libertății” uită-te bine! Cei ,,mari și tari” de noi n-au habar. De trei decenii, țevile ruginite n-au fost înlocuite, doar peticite. Rezultatul: apă caldă și căldură – IOC, iar tu, îmbrăcat în cojoc, bolnav, înfrigurat, de febră scuturat, aștepți să se țină de cuvînt edilul care-a promis căldură.

A început și sezonul sărbătorilor de iarnă. După ce, anul trecut, bucureștenii n-au avut parte de tîrgul tradițional de sezon, din cauza pandemiei, cu toții neam așteptat ca, în acest an, să ne putem bucura, atît cît se poate, de atmosfera de sărbătoare. Doar că primarul Capitalei – ales de cei care-i preamăreau niște merite

ziariștilor, cafeneaua primitivă însemnă și o țîră de literatură. Cînd doi gazetari se întîlneau și discutau, la despărțire își spuneau: ,,Ne vedem la șvarț la Capșa!”. Băutura astăzi misterioasă nu era de fapt deloc complicată. Vlaicu Bîrna ne descrie modul ei de preparare, pe care l-a aflat de la trei garsoni (din franțuzescul garçon – chelner), Niculae, Niță și Bîrsan, care au lucrat la Capșa în ultimii ani dinaintea instaurării regimului comunist. Șvarțul se prepara o singură dată pe zi, dimineața, într-un vas de 10-15 litri, în care se puneau apă și cafea măcinată mare (ca pentru filtru), precum și o cantitate egală de cicoare. Licoarea rezultată se strecura și se servea caldă la mese în cupe de metal alb cu un desen specific, copiate după cele folosite în cafenelele vieneze. Alături de aceasta se aflau, pe tăviță, cești albastre de cobalt cu lingurițe, un pahar cu apă și zahăr cubic. Șvarțul se mai bea, de asemenea, cu lapte sau cu cîteva picături de rom.

Cel mai bun șvarț nu se servea însă la Capșa, ci la cafeneaua rivală – Corso din Piața Palatului (dispărută în 1939 în urma sistematizării carliste), deținută de papa Finkelstein. Acolo mergeau Tudor Vianu, Al. Rosetti, N. D. Cocea, Ion Vinea, dar și Mircea Eliade și Cioran, alături de alți criterioniști. Băutura era printre cele mai ieftine consumații, costînd, atît la Capșa, cît și la Corso, doar 7-8 lei, prețul unei amandine cu ciocolată. De aceea, era prizată mai ales de boema literară, în lipsă cronică de resurse financiare, devenind un fel de blazon al breslei, adoptat și de maeștrii cu dare de mînă. În aburii șvarțului, scriitorii cu buzunare ușoare scriau înfrigurați poeme, fragmente de proză sau articole de gazetă pe colțul unei mese sau purtau aprinse dezbateri pe teme literare sau politice.

Șvarțul a fost pomenit de mai toată protipendada literară, putînd fi întîlnit atît în scrierile lui Eliade, cît și în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, de pildă. Nu lipsește nici din revista de satiră „Furnica”, unde îl găsim pomenit atît în scenete sau anecdote de cafenea, cît și în poeme umoristice. Într-unul, din 1904, poetul își duce prietenul din provincie la cafeneaua Kübler, cunoscută în epocă, unde acesta vede spectacolul lumii literare, în care scriitori cu plete beau „capuținere” (așa i se spunea cappucino-ului pe atunci) și se ceartă, țipînd din răsputeri, pe subiecte ca Paul Verlaine, Alfred de Musset, Turgheniev și Taine. Și deși

niciodată dovedite - confirmă, prin tot ceea ce face și, mai ales prin ceea ce nu face, zicala ,,La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Așa că le-a oferit bucureștenilor un ,,Tîrg de Crăciun” după chipul și asemănarea sa. Ca să arate că el face lucrurile cu totul diferit de fosta administrație (PSD) a orașului, a ales, ca loc destinat acestui tîrg, un spațiu mult mai mic decît cel tradițional, din Piața Constituției, mai precis, în Piața Universității, unde, și din cauza restricțiilor impuse de pandemia de Covid, au acces mai puține persoane (neapărat, toate, vaccinate) în același interval de timp. Prin urmare, părinți și copii, dornici să se bucure de eveniment, trebuie să aștepte ore în șir să intre în ,,tărîmul magic”. În plus, ei trebuie să plătească și taxă de intrare – idee fără precedent în lume – destul de substanțială: 7 lei de persoană! Și acolo, ce găsesc? Un jalnic pom de iarnă, cică ecologic, făcut din niște stinghii de lemn asamblate haotic. Adică s-au tăiat mai mulți copaci ca, din ei, să se obțină plăcile alea inestetice, peste care s-au presărat cîteva luminițe, recuperate, și ele, din stocul vechi aflat prin magaziile Primăriei. La fel de sărăcăcios arată întregul oraș, luminat doar în centru, ici și colo, de niște biete ghirlande agățate de stîlpi. Triste sărbători!

Lucrurile nu se vor schimba prea curînd. Pînă atunci, ni se spune să avem RĂBDARE. Aceasta este poate unul din miturile fundamentale românești: ,,Pasivitatea contemplativă și fatalitatea mioritică”.

LILIANA TETELEA

a dat mai mulți bani pe șvarț decît la el acasă, amicul s-a declarat mulțumit că a putut astfel vedea Mărcuța. Dragostea și penuria de cafea din timpul celui de-al II-lea Război Mondial i-a determinat pe bucureșteni să renunțe, aproape cu totul, la viciul lor. Venirea comunismului, apoi inventarea altor metode și sortimente de cafea, i-au făcut să uite vechea lor băutură ieftină și boemă: „Asfințitul șvarțului a început odată cu anii războiului și cu oprirea importului de cafea. Lumea se întorsese atunci la așa-zisa cafea turcească, preparată din surogate de năut, mei sau sîmburi de smochine. Nici după război șvarțul n-a mai apărut. Venise rîndul importurilor, apariția filtrului Espresso din cafea veritabilă, extras prin abur cu aparatele de invenție italiană, și a distilatului de cafea instant, al firmei elvețiene Nestle. Amatorii de cafea intrau și ei într-o nouă epocă”.

Asfinţitul şvarţului, apariţia nechezolului

Prin 1983, cînd datoria externă îi producea frisoane lui Ceaușescu, o hotărîre personală a acestuia a cutremurat România, mai mult decît altele, poate mult mai importante. Și așa intra în vocabularul specific epocii comuniste un nou cuvînt – cafea nechezol.

Ce a decretat neoficial Cîrmaciul: de la data respectivă, cafeaua naturală pentru marele public va fi amestecată cu diferite înlocuitoare: năut, secară, orz, ovăz, cicoare. Motivația: avem datorii la capitaliști, ce trebuie plătite. Așa a apărut nechezolul. Panicați, marii consumatori de cafea s-au înfipt la cozile unde se mai găsea cafea. La început, amestecul a fost 40% cafea, 60% restul, apoi 20% cafea… Geniul Carpaților a fost sfătuit de anturaj să se cultive năutul în România, să nu mai fie importat din Turcia. Și s-a aprobat. Unii tovarăși s-au gîndit chiar să înlocuiască năutul cu ghinda, pe motiv că nemții în război și-au hrănit soldații cu ghindă!

În această conjunctură, românii, care nu puteau trăi fără ,,o cafea bună”, și-au pus mintea la contribuție. Au apelat la rudele plecate în străinătate și la șoferii de TIR, care s-au îmbogățit cu cafeaua verde și prăjită adusă clandestin. Cum faza cu nechezolul i-a supărat pe români și protestele au ajuns la urechea conducerii, s-au făcut cîteva concesii. A fost admis consumul de cafea naturală, dar numai în unitățile de administrație publică, pe loc, la ceașcă. Așa au apărut mari afaceriști în București, gen Nicu Bănucioiu, care aducea cafea naturală în România prin contrabandă. R.M.

File de istorie

Din însemnările Reginei Maria, privitoare la făurirea României Mari (2)

Pe tot parcursul greului război purtat de România pentru întregirea neamului, Familia Regală a fost neîncetat alături de suferinţele poporului său şi niciodată jerfta nu a părut prea mare acolo unde a putut alunga durerea şi aduce cea mai mică alinare. „Cu toate că în vinele lor curge sîngele albastru al unui alt neam, ei au înţeles năzuinţele neamului nostru românesc şi, cu preţul vieţii lor, l-au urmat cu credinţă în zile atît de grele. Odată cu plecarea misiunii franceze, puteau părăsi ţara, au fost rugaţi, imploraţi de sfetnicii lor credincioşi să o facă. Au refuzat net, înţelegînd să împărtăşească cu poporul toate nevoile, toate necazurile şi toate riscurile”.

Viaţa în timpul retragerii în Moldova nu a fost mai uşoară pentru Familia Regală decît pentru ceilalţi, căci posibilităţile de aprovizionare erau mereu restrînse, însă, înţelegînd toate durerile ţării lor, conducătorii noştri au îndurat întotdeauna cu demnitate toate neajunsurile. „În cele patru zile din săptămînă cînd poporul se hrăneşte cu mămăligă, suveranii au ordonat să li se servească şi lor aceaşi hrană, deşi la Iaşi mai sînt destui care au chiar pîine albă, care se îmbuibă cu multe alte bunătăţi, cărora nici nu le pasă. Aici, în pribegie, suveranii noştri s-au identificat pe deplin cu marii noştri voievozi iubitori de neam şi de glie”.

Principesa Ileana, care era încă un copil în timpul războiului, descrie o scenă care relevă, poate mai mult ca orice, pînă unde mergea dragostea şi devotamentul Reginei Maria pentru ţara sa. „Cînd se întorcea seara tîrziu, acasă la Iaşi, partea de jos a rochiei – pe vremea aceea se purtau rochii lungi – era de culore gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie, cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimîntaţi şi o îndemnau săşi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunînd: «Eu nu am timp să fiu bolnavă, şi atîta timp cît România are nevoie de mine, Dumnezeu să mă ocrotească nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine». În timpul războiului nu a luat

nici un medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o”.

Conflictul dintre

Regina Maria

şi mama sa

„Dragă mamă, Sîntem în război de 5 săptămîni şi nu ţi-am scris încă, am tot aşteptat un cuvînt sau un semn de la tine, dar nu am primit nimic. Am aşteptat în zadar şi am fost nespus de tristă că nu am primit nici o felicitare directă de la dumneata într-un astfel de moment. Dacă ai fi fost în Germania, nu ar fi fost posibil, dar din Elveţia ai fi putut să-mi telegrafiezi. Nu-ţi dai seama cît de mult am avut nevoie de un cuvînt de la tine în acel moment greu al vieţii noastre. Ai observat că ultimele mele scrisori manifestau îngrijorare, întrucît simţeam că se apropie un mare eveniment. Am căutat să ne ţinem la o parte, dar în zadar, ceasul destinului a bătut şi noi a trebuit să mergem înainte! Am pornit cu ochii deschişi, conştienţi de realitate, cu ochii deschişi dar cu inimile pline de credinţa că facem bine ceea ce facem. Fiecare Ţară are idealul său și Țara noastră și-a nutrit un vis de secole, visul că într-o zi toţi românii se vor uni sub o singură conducere. Nu există nici un ţăran, cît de umil şi de ignorant, din cel mai uitat colţ al Ţării, care să nu-şi păstreze acest vis. Pentru ei, acest război este sfînt şi-şi vor da cu bucurie ultima picătură de sînge pentru a-l realiza. Este extraordinar de mişcător felul în care răniţii din spitale răspund întrebărilor mele. În fiecare spital, ori de cîte ori i-am vizitat, cînd am întrebat: «suferi?», «ai suferit?», răspunsul lor era: «ce importanţă are suferinţa mea dacă ştiu că veţi fi regina tuturor românilor!». Pe străzi, cînd mă opresc, femeile se strîng în jurul meu, mă binecuvîntează şi repetă acelaşi lucru: «să fii regina tuturor românilor!». Acest vis, pentru care s-a sperat atîta, pare a fi aproape de realizare şi deoarece ei cred că Nando (Regele Ferdinand – nota red.) şi cu mine sîntem sortiţi să-l ducem la îndeplinire, am devenit deosebit de apropiaţi de inimile lor. Totuşi, nu regretăm că l-am întreprins. Nando şi cu mine am prevăzut totul, cele mai grele lupte morale şi temerile. Într-o zi, dacă Domnul va vrea, ne vom întîlni şi-ţi voi relata totul şi cît de măreţ şi-a făcut

Nando datoria. Oh, ştiu că nu vei putea simpatiza cu noi, vei vedea doar nebunia acestui lucru, riscul, avantajul de a fi rămas neutri, dar sînt momente cînd o Ţară trebuie să privească destinul în față şi să-i urmeze chemarea. O linie de foc pare că a tăiat ceea ce se numeşte «înainte» şi «după». Acum frontierele noastre sînt expuse oricărui pericol, frontiere fără de sfîrşit, cu duşmani de toate părţile. Însuşi cerul este încărcat de moarte. Raidurile aviatice deasupra bietului nostru Bucureşti au devenit îngrozitoare. În decurs de două zile, au fost ucise pe stradă 200 de persoane, fără să mai socotim pe cei ce au fost oribil mutilaţi şi pe care în zadar am încercat să-i vindecăm. Am organizat un spital de 80-90 de paturi în vechiul Palat, luînd marile camere de recepţii pe care le-am curăţat şi le-am transformat în cel mai minunat spital pe care-l deservim cu propriile noastre mijloace, şi merge foarte bine. Eu sînt un fel de zeitate, folositoare mai ales ca încurajare, stimulare şi organizare. Nu am timp să dau chiar eu îngrijirile. Trebuie să fiu peste tot. Am multe surori experimentate şi «interne», doamne care fac muncile mai uşoare, deşi dintre ele cîteva sînt cu adevărat surori de caritate şi ajută chiar în sălile de operaţii. Printre acestea sînt două rusoaice încîntătoare: prinţesa Gagarin şi doamna Iacoblev. Dimineţile mi le petrec alergînd de la un spital la altul, sînt numeroase, toate pline deja şi eu încerc să-mi împart timpul şi simpatiile prin toate, dar nimic din ceea ce ni se aduce de pe cîmpul de luptă nu se compară cu ororile de neconceput pe care le produc bombele care cad pe străzi. (...) Nu-ţi pot da ştiri militare, ele sînt foarte incerte, uneori bune, alteori rele. Nu îndrăznesc niciodată să mă bucur de o veste bună şi nici nu disper cînd aceasta este rea. Eu doar sper şi mă rog şi cred în scopul pentru care luptăm, dar măcelul este, fără îndoială, un sacrificiu, şi într-o Ţară mică fiecare pare un prieten personal. Nu este în zadar să muncim, să trudim, să rîdem şi să plîngem împreună. Acum toţi suferă, se ajută împreună şi se încurajează reciproc pentru ceea ce poate surveni. Copiii sînt bine. Nu am ţinut în oraş decît fetele cele mari şi, cîteodată, Nicolae lucrează cu mine. Carol şi Nando sînt împreună. Desigur că este o tristeţe imensă, sacrificii imense cărora trebuie să le facem faţă. (...) A fi izolată de voi este îngrozitor, nimic nu mă poate consola pentru aceasta – pentru multe lucruri nu există consolare – dar toate trebuie suportate. Transmite lui Baby toată dragostea mea şi spune-i că sînt bine şi îmi fac datoria, dar că inima mea este plină de afecţiune. A dumitale fiică iubitoare, Missy“ Indiferent cît de mari ar fi fost nenorocirile care se abăteau peste poporul său, Regina Maria mergea întotdeauna mai departe, spunînd plină de demnitate: „Refuz să mă las înfrîntă sau să mă simt înfrîntă pînă nu mi s-a smuls şi ultima fărîmă de speranţă!”. (va urma) R.M.

Regele Ferdinand și Regina Maria îmbrăcată în straie populare

Missy în 1888

Regina Maria pe front în timpul Primului Război Mondial, alături de Mareșalul Averescu

Un om între două ţări: Constantin I. Karadja

Pe 24 noiembrie 1889, la Haga, se năștea un om care va avea o pondere deosebită în diplomația și în cultura române în prima jumătate a Secolului al XXlea – Constantin Ioan Lars Anthony Demetrius Karadja. Nu a fost doar un diplomat, ci și un mare om de cultură – un medievist rafinat și un colecționar cultivat. Nu a salvat doar persoane, ci a salvat de la uitare și elemente de patrimoniu referitoare la istoria Țărilor Române. A salvat, prin vasta sa cultură, obiecte și surse ale culturii medievale, evidențiindu-le, achiziționîndu-le și scriind despre unele dintre ele în reviste europene. Totodată a prezentat în revistele de profil ale Academiei Române date referitoare la apariții editoriale, semnalînd elemente din arhive, care ar fi putut fi de interes pentru cei ce studiau istoria Țărilor Române. A încercat din răsputeri să salveze piesele propriei biblioteci, în parte moștenite pe linia soției, Marcelle Karadja, în parte achiziționate prin eforturi proprii.

În Suedia și în România nu se cunoaște mai nimic despre acest om care a salvat circa 50.000 de evrei și cu atît mai puțin despre activitatea sa de cărturar. Sigur, ca umanist, în România, Karadja era și este cunoscut în cercuri academice foarte restrînse.

Cine a fost Constantin Karadja?

Constantin Ioan Lars Anthony Demetrius Karadja este, pe linie paternă, descendent al domnitorului Țării Românești Ion Gheorghe Karadja (1745-1844, domnitor între 1812-1818) și, pe linie maternă, de origine suedeză, fiind fiul lui Mary Smith. S-a născut la Haga, pe 24 noiembrie 1889, în incinta Legației turce, al cărei titular era tatăl său, Ioan Karadja, și a decedat la București, la 28 decembrie 1950. Caradja este un nume identificat mai mult cu domnitorul Ioan Caradja (1754, Constantinopol – 1844, Atena), sub care a avut loc epidemia de ciumă. Karadja, scris cu K, este ramura turcească, din care descinde și Constantin Karadja, diplomatul nostru. Din certificatul de naștere aflăm că părinții sînt principele „Ioan Karadja, beylerbey al Rumeliei – care la acea dată îndeplinea funcția de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului Otoman pe lîngă regii Țărilor de Jos și Suediei – respectiv Marie-Luisa Smith, cetățeană suedeză, provenită dintr-o familie înstărită“.

Constantin a fost botezat ortodox, confesiunea tatălui său, în sediul Capelei Legației Imperiale a Rusiei, la Haga. Plecînd cu mama sa în Suedia, în urma decesului timpuriu al tatălui său, Constantin Karadja va urma liceul particular, cu o adîncă rezonanță în cultura scandinavă, Beskovska skolan, cu sediul pe Engelbrektsgatan în Stockholm, fondat la 1867 de teologul și omul politic Gustaf Emanuel Beskow. În 1909 se înscrie la Inner Temple, o facultate selectă de Drept din Londra, și își va lua diploma de absolvire în 1922 (informaţie din Arhiva Ministerului de Externe); tot atunci devine membru al Baroului de avocați britanici și diplomat; cariera sa se va desfășura pe parcursul a aproape 30 de ani. În 1910, are ocazia să îl întîlnească pe Ștefan Aristarchi, logofăt al Patriarhiei de Constantinopol, și primește o ofertă să lucreze în biblioteca acestuia. Geografic vorbind, existența tînărului pendulează între reședința familiei de la Bovigny, Stockholm, Constantinopol și Grumăzești (Moldova), unde vine pentru prima dată în 1916.

Activitatea sa diplomatică începe la vîrsta de 21 de ani, în perioada 1910-1913, în cadrul Departamentului Politic al Ministerului de Externe Otoman, în calitate de atașat și, apoi, secretar de legație. Demisionat în octombrie 1912 din diplomația otomană, C.I. Karadja se reîntoarce în Suedia, unde în următorii ani activează în cadrul băncii „Sveriges Privata Centralbank“ (19141915). În anul 1916 se stabilește în România, în urma căsătoriei cu domnișoara Elena Marcela Caradja, fiica lui Aristide Caradja (etnolog și academician român) și a Matildei Caradja (născută Grecianu), iar la data de 21 aprilie 1920, printr-un decret semnat de Regele Ferdinand I, Constantin Karadja primește cetățenia română. În ciuda faptului că proveneau din două aripi ale aceleiași familii, viitorii soți nu erau rude la gradul oprit de lege, cum se specifică în actul de căsătorie. Cuplul va avea doi copii: Ion (născut la Iași, la 8 aprilie 1917) și Marie Nadeje (născută la Grumăzești, la 9 ianuarie 1920). În anul 1920, la 31 de ani, după obținerea cetățeniei române, este numit consul în cadrul Ministerului de Externe, moment ce marchează debutul carierei sale în diplomaţia română, în cadrul căreia avea să deţină funcţii importante: consul la Budapesta (1 august 1921 - 1 februarie 1922),

Stockholm (1 martie 1928 - 15 august 1930), Berlin (1 februarie 1932 - 1 august 1936; 1 august 1936 - 15 iunie 1941). Cariera sa diplomatică ia sfîrşit în urma deciziei ministeriale nr. 58.378/31 august 1947, prin care postul său de consul general clasa I era suprimat începînd cu data de 1 septembrie 1947.

Pentru meritele sale culturale deosebite este numit membru al Academiei Române, în ședința din 3 iunie 1946. „Ca bibliofil, domnia sa a adunat o bibliotecă bogată de incunabule, de ediții rare și de studii asupra trecutului nostru, de cel mai mare folos pentru cercetările istorice. De asemenea, trebuie menționat că editorii catalogului internațional al incunabulelor i-au încredințat întocmirea și publicarea părții privitoare la incunabulele aflate în bibliotecile publice și private din România, lucrare pe care a dus-o la bun sfîrșit“, susține generalul Radu Rosetti în discursul de recepție. Datorită schimbărilor politice, Constantin Karadja își pierde calitatea de membru al Academiei în 1948. E reprimit postmortem, în 1990. Viața sa se sfîrșește tragic – are norocul să moară din motive naturale. Nu a părăsit România. Rămînînd şi trăind aici, probabil că ar fi nimerit într-una dintre închisorile ce aveau drept scop principal eliminarea elitelor și a oamenilor cu atitudine.

Ce a făcut Constantin Karadja pentru cultura română?

Colecția familiei Constantin Karadja cuprindea monede, tablouri și alte obiecte vechi, precum și o bibliotecă cu incunabule, carte veche, manuscrise etc., astăzi iremediabil pierdută în alcătuirea de odinioară. Constantin Karadja a avut o mare prețuire pentru istoria României și pentru cultura română. Această prețuire s-a regăsit pe mai multe paliere. A protejat elemente moștenite și a achiziționat elemente cu referire la trecut. Din fosta bibliotecă a colecționarului bibliofil și bibliolog Constantin I. Karadja, am cercetat și identificat elemente în biblioteci din București (cu precădere la Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Națională a României), dar și din țară. Parte din această colecție îi aparține lui Aristide Karadja, socrul său, avocat și renumit etimolog și om de cultură. Constantin Karadja nu era un colecționar investitor, precum se practică din păcate în zilele noastre, ci o persoană care chiar cunoștea piesele din colecție și le aduna cu un scop. Pare că ar fi dorit să alcătuiască o istorie a României pe surse istorice. Biblioteca cuprindea: incunabule; manuscrise și carte veche europeană; manuscrise și carte veche românească. Este deosebit de emoționant că pe coperta interioară a acestora, de cele mai multe ori, se află cîteva informații scrise de mîna lui Constantin Karadja, iar pe file apare ex-libris Karadja. Dureros este să vezi cum de multe ori, odată cu intrarea volumului în biblioteci publice, marca apartenenței a fost ștearsă, tocmai pentru a nu mai păstra nici o urmă a deținătorului. Pe anumite piese, coperta interioară cuprinde informații bibliografice și trimiteri la surse care au legătură cu obiectul. În anumite cazuri, neavînd cum să achiziționeze materialele, solicită bibliotecilor europene fotocopii.

Constantin Karadja nu colecționează doar incunabule și carte veche, ci alcătuiește primul inventar al incunabulelor

de pe teritoriul României în perioada în care a fost consul la Berlin (1932–1941), în colaborare cu redacţia Gesamtkatalog der Wiegendrucke, sub îndrumarea lui Konrad Haebler. E vorba de Lista incunabulelor păstrate în România, care cuprinde, după cum susţine autorul, 1.345 de titluri, din totalul de 1.467 aflate pe teritoriul ţării noastre, după 1945. Numărul de incunabule s-a mărit după 1945, prin asimilarea de către bibliotecile de stat a incunabulelor provenite din biblioteci private. Biblioteca Grumazestiana (a lui Constantin Karadja) însumează 70 de incunabule. Dintre acestea, 34 se află astăzi în fondurile Bibliotecii Naţionale din București, de care s-a ocupat o viață Elena Maria Schatz, iar altele au fost identificate și în alte fonduri de bibliotecă. Prof. Dan Simonescu este singura sursă ce vorbește despre acest manuscris – Lista incunabulelor păstrate în România –, despre a cărui soartă nu avem nici o știre pînă în prezent. Spune doar că manuscrisul cu lista incunabulelor se află păstrat de soția sa, Marcelle Karadja.

A scris articole în care a prezentat sintetic elemente ale culturii medievale și mărturii suedeze cu referire la acestea. De ce? Pentru că doar cunoscîndu-ți trecutul poți avea o identitate și doar avînd o identitate ai putea, eventual, să fii inserat în marea comunitate europeană. A scris despre repere ale culturii medievale românești în publicații în limbi străine, asigurînd astfel difuzarea informației. A oferit, de asemenea, date cu privire la publicații din Suedia care se refereau la istoria României. A adunat surse cu privire la istoria Balcanilor și a Țărilor Române, în special (incluzînd aici hărți, relatări ale unor călători suedezi care au trecut prin zona noastră etc.). A scris despre mărturiile lăsate de suedezi în cultura română. Constantin Karadja vorbește în studiile sale despre repere arhitecturale care au legătură cu țara sa de origine, precum Biserica Luterană din București, finanțată de Legația Suedeză de la Constantinopol, și Turnul Colței (legat de prezența lui Karol XII în Țările Române) – cel mai înalt punct al Bucureștiului, pînă la cutremurul de la începutul Secolului al XIX-lea. Aduce mărturii ale unor călători suedezi în trecere prin Balcani despre Țările Române. Adună hărți cu privire la istoria Țărilor Române. Identifică personaje istorice care au importanță ca sursă iconografică pentru Balcani în picturi aflate pe teritoriul Suediei (Nordiska Museet).

Un destin frînt de comunism

Din păcate, realitățile istorice de după 1950 au împrăștiat tot ceea ce Constantin Karadja a salvat, a adunat cu trudă și a conservat de la generațiile trecute. Atragem atenția că fostul muzeu al familiei conserva de la piese byzantine, pînă la elemente de carte veche din Secolul al XVIII-lea.

Constantin Karadja a devenit, ca și alte personalități similare, un om neagreat de sistem, iar preocupările sale au fost considerate desuete prin raportare şi sub amprenta noii ideologii. După instaurarea Republicii Populare, la 30 decembrie 1947, fostul diplomat era forțat să solicite în scris „să mi se găsească o întrebuințare potrivită, conform gradului meu de cultură și modestei mele capacități“ (citez un document din 3 august 1948, din dosarul personal al lui Constantin Karadja nr. 77/ K8 vol. I-II, din Arhiva Ministerului de Externe). La îndemnul și sub protecția academicianului C.I. Parhon, scrie, din reședința familiei din strada Mora, un memoriu președintelui Consiliului de Miniștri: „Dacă nu găsim o posibilitate de existență în țară, sîntem siliți să emigrăm în Suedia unde ni se oferă o posibilitate de a trăi“. Propune să ofere cadou Statului casa din strada Mora, precum și 27 ha. din Comuna Grumăzești… Iată cum un om care se semna, cînd a înființat Societatea Româno-Suedeză, Prinț Karadja, ajuns unul dintre cei mai rafinați diplomați ai României, este forțat să redacteze un memoriu… unul dintre ultimele din viața sa.

Astăzi, adunăm frînturi de informații și încercăm să le legăm într-un circuit coerent, care să ne facă posibilă înțelegerea tezaurului de obiecte rare ce ar fi însemnat „colecția Constantin Karadja“ din strada Mora, un muzeu privat (am spune astăzi) deschis publicului spre bucuria ochiului… Probabil că reconstituirea muzeului nu va fi posibilă, din cauza migrării tablourilor și a altor piese de valoare, fără fișe de inventar. Dar măcar să ne amintim despre ele. O amintire împiedică a doua moarte – cea a uitării.

Îi sîntem datori măcar cu un omagiu postum. Atît România, cît și Suedia. OBSERVATORCULTURAL

Ion Karadja și Mary Smith, părinții lui C-tin Karadja

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (103)

Dietetica (3)

Supele din plante – Supa din plante este considerată în dietetica chineză unul dintre cele mai puternice tonifiante. Este consumată pentru a fortifica organismul cînd apare o boală sau în timpul convalescenţei. „Tang“-Supa este parte integrantă a culturii chineze, iar chinezii ştiu exact ce supă este necesară în cazul recuperării după o boală. Celebrul medic Zhang Zhongjin din Dinastia Han a elaborat un tratat, valabil pînă în zilele noastre, referitor la toate bolile ce implică temperatura ridicată și anume „Shang han lun“ (Discurs despre arșiță și frig). Pentru bolile febrile, el recomandă o supă din angelică chinezească, ghimbir proaspăt şi carne de oaie şi o alta făcută din bulbi de crin și gălbenuş de ou. De obicei, atît în China veche, cît şi în prezent, pacienţii aflaţi acasă în convalescență îşi pregătesc singuri supele tonifiante, alegînd ingredientele potrivite. De exemplu, bulbii de crin sînt hrănitori pentru plămîni, alungă căldura excesivă din inimă şi au efect calmant asupra psihicului. Angelica chinezească este tonifiant pentru sînge, iar chinezoaicele o folosesc în timpul menstruaţiei. O fiertură tonifiantă preparată din rinichi de porc, orez glasat, hașme (legume asemănătoare cu cepele), ghimbir proaspăt și cinci arome rîșnite, consumată în fiecare dimineaţă, este tonifiantul recomandat pentru persoanele în vîrstă, care au probleme de auz, slăbiciune în picioare şi debilitate.

În prezent, dietetica chineză aplicată în Occident se confruntă cu problema „ciocnirii civilizaţiilor“. Europenii și occidentalii, în general, consumă alimente care pot intra în conflict cu medicamentele prescrise de Medicina Tradiţională Chineză şi anume carnea în exces, produsele lactate și produsele alimentare superprelucrate industrial. Consumarea acestor mîncăruri poate atenua efectele pozitive ale tratamentelor, în general fitoterapeutice, prescrise de medicii chinezi. De exemplu, pacienţii suferinzi de

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (6)

De Tolly a intuit însă pericolul şi, după ce a incediat oraşul, s-a retras. Pe 19 august, Junot a reuşit să angajeze o luptă cu ruşii, la Valutino, la 20 km nord-est de Smolensk, dar a eşuat în încercarea de a-i înconjura, pierzînd peste 6.000 de oameni în bătălie.

La Smolensk, la 400 kilometri depărtare de Moscova, Napoleon urma să facă alegerea decisivă: ori înainta, jucînd totul pe o carte, ori se retrăgea ruşinos. În ochii oricui, decizia de întoarcere la Paris ar fi însemnat recunoaşterea unei înfrîngeri umilitoare, în vreme ce încercarea de a continua campania, indiferent de costuri, părea a fi singura modalitate de realizare a „visului oriental” al lui Napoleon. Mulţi generali din comandamentul francez sugerau însă că ar mai exista o posibilitate, adică oprirea la Smolensk, pe perioada iernii, spre a da armatei un binemeritat răgaz.

Napoleon ajunsese la o perfectă înţelegere a măsurilor de sănătate publică şi pricepea pe deplin importanţa lor. El primise cu viu interes descoperirea, de către Edward Jenner, a vaccinării şi de altfel a şi dispus ca propriul fiu să fie supus acestei proceduri, la vîrsta de două luni; totodată, a încurajat o campanie de vaccinare a copiilor mici şi a tinerilor recruţi. Deşi nimeni nu intuise conexiunea existentă între păduchi şi febra tifoidă, existenţa, într-o casă, a infamelor creaturi era, de secole, semnul unei igiene care lăsa de dorit. Un anume Samuel Pepys nu poate fi socotit, desigur, cel mai curat dintre oameni, dar apariţia păduchilor pare să fi fost, pentru el, un fapt destul de neobişnuit, din moment ce ţine să-1 insereze în jurnalul său personal, pe 23 ianuarie 1669: „Nevastă-mea a descoperit că sînt păduchios, găsindu-mi în păr şi pe corp peste douăzeci de păduchi, mari şi mici, lucru ce m-a mirat, căci de cînd mă ştiu n-am avut atîtea scîrboșenii dintr-astea la

eczeme nu trebuie să mănînce alimente prelucrate direct pe foc, ci doar alimente înăbuşite, fierte sau prăjite în stil chinezesc și în nici un caz pe grătar sau la rotisor. Un alt exemplu: un bolnav cu febră mare nu trebuie să mănînce mîncăruri condimentate. Sau, persoanele care se plîng de lipsă de vigoare și oboseală trebuie să evite alimentele care provoacă arderi rapide, de exemplu usturoiul, morcovii sau seminţele de muştar. Pacienţii a căror boală a fost diagnosticată ca datorîndu-se excesului de umiditate nu trebuie să consume brînză şi trebuie să reducă zahărul şi sarea. Mîncăruri calde şi reci. În dietetica chineză, principiile regimului alimentar sănătos sînt preluate din natură. De exemplu, mielul este considerat mîncare „caldă“, ce oferă consumatorului o mare cantitate de energie yang (masculină) şi nu se recomandă a fi consumat vara. În Beijing, la începutul toamnei, oamenii mănîncă preparate din carne de oaie, pentru a-și aduna rezerve de grăsime pentru iarnă. Cel mai „fierbinte“ aliment este carnea de vînat, care se consumă în mari cantităţi iarna – carne de cerb, căprioară, iepure sălbatic, porc mistreţ. Carnea de pasăre este un aliment neutru, ca și cerealele pe care le consumă păsările. Carnea de porc este un aliment „rece“, pentru că porcului îi place să se bălăcească în bălţi.

Regimul alimentar şi sănătatea femeii. Regimul alimentar are un rol esenţial în sănătatea femeii; clima şi stresul contribuie la producerea afecţiunilor ginecologice. Ciclul lunar înseamnă o pierdere lunară de energie, prin pierderea sîngelui. Hrana consumată înainte și în timpul menstruației trebuie să compenseze aceste pierderi. Femeia trebuie să se hrănească corespunzător, pentru ca zhong qi-ul său – rezervorul de energie aflat în centrul trupului, între stomac și splină – să fie plin, pentru ca trupul să își poată folosi energia. Fibroamele sînt considerate ca un frig care se instalează în uter și ele cresc din cauza regimului alimentar necorespunzător. Varza este o legumă „rece“ și nu trebuie consumată de femeile cu asemenea probleme. Ele trebuie să consume mîncăruri gătite, de preferat legume și seminţe de legume, care fac parte din categoria de produse „calde“ sau neutre.

un loc”. Pepys şi-a schimbat hainele, s-a spălat şi şi-a tuns părul, „doar-doar o scap de ei”. Acest tratament simplu şi eficace era la fel de bine cunoscut mucalitului englez, ca şi lui Napoleon şi medicilor francezi.

Oraşul Smolensk fusese parţial distrus de foc, dar talentaţii ingineri ai lui Napoleon ar fi putut lesne improviza adăposturi pentru trupe.

Linia de aprovizionare care făcea legătura cu Germania şi Franţa era deschisă şi putea fi menţinută astfel fără mari probleme. O iarnă cu odihnă, raţii de mîncare suficiente, apă din belşug, asistenţă medicală şi control sanitar putea să pună iarăşi pe picioare armata lovită de boală, oferind în acelaşi timp posibilitatea aducerii de întăriri, în combatanţi şi trupe de intendenţă. Napoleon îşi putea astfel consolida poziţia în Polonia, urmînd să declanşeze un atac concentrat asupra Rusiei, în vara lui 1813. Aceasta era opinia lui J. R. de Kerckhove, unul dintre chirurgii militari francezi, care adăuga ulterior că, dacă împăratul s-ar fi mulţumit cu acest joc de aşteptare, campania ar fi fost încununată de succes, iar dominaţia lui asupra Europei Centrale şi Estice, stabilită pentru mulţi ani de-atunci înainte. Dar, dincolo de caracterul impetuos al lui Napoleon, mai există două motive pentru care „Micul Caporal” nu a apelat la tactica aşteptării. În primul rînd, armatele sale întîmpinau dificultăţi imense în Peninsula Iberică. În iulie, Wellington obţinuse o victorie răsunătoare asupra generalului Marmont, la Salamanca, şi reuşise să cucerească. Madridul în august. Napoleon nu avea cum să prevadă că aceste succese aveau să înceteze, chiar şi temporar, ducînd la retragerea, cu mari pierderi şi demoralizatoare, a generalului englez, la Ciudad Rodrigo, pe timpul iernii. Al doilea şi cel mai important motiv pentru care Napoleon a ales să continue ofensiva a fost convingerea lui că Alexandru ar fi capitulat doar dacă invadatorii cucereau Moscova. Astfel încît împăratul a decis să facă din Smolensk o bază avansată de concentrare a trupelor de rezervă şi a proviziilor, şi

La chinezi, dat fiind respectul față de înaintaşi și de moştenirea ancestrală, sarcina și regimul alimentar în timpul sarcinii sînt foarte importante. Hrana unei femei gravide afectează în mod direct „energia divină primordială“ pe care o oferă ca moştenire fătului din pîntecul său. Această energie este considerată un dar sacru și are o valoare limitată din punct de vedere cantitativ. Valoarea cantitativă a acestui dar pe care mama îl oferă copilului trebuie să îi ajungă acestuia pentru întreaga viată. Mama trebuie să se asigure că regimul său alimentar include o mare cantitate de pește hrănitor și alte produse neutre şi trebuie să evite alimentele cu însuşiri extreme – fie foarte „fierbinţi“, fie foarte „reci“ – precum și preparatele condimentate care produc „căldură“ excesivă și pot provoca pruncului probleme dermatologice după naştere. Pe măsură ce fătul se dezvoltă în trupul mamei, aceasta se va hrăni corespunzător schimbărilor pe care le suferă organismul în timpul sarcinii. În primele trei luni de sarcină se mănîncă mîncăruri „calde“ și tonifiante, cum este carnea „caldă“, orezul înăbuşit și un tonic preparat din angelică. În următoarele trei luni de sarcină, pînă în luna a şasea, se vor introduce alimente „reci“, pentru a contracara „arşiţa“ din uter, „arşiţă“ care se instalează în ultimele luni de sarcină. Gravida nu va mai consuma produse tonifiante, pentru a reduce pericolul dezvoltării exagerate a copilului, ceea ce ar atrage o naştere dificilă. Trebuie eliminate alcoolul şi ardeiul iute, deoarece se consideră că acestea pot provoca avorturi spontane. Unul dintre cele mai importante alimente utilizate în timpul sarcinii și postnatal este ghimbirul. Pentru combaterea grețurilor matinale se bea o ceaşcă cu ceai cald din ghimbir. Ceaiul se pregăteşte din felii de ghimbir proaspăt, cu dimensiunea de 5/2 cm. Acestea se fierb în apă proaspătă şi se lasă pînă cînd sucul lor a fost absorbit în întregime de către apă. În unele părţi ale Chinei, femeile însărcinate evită carnea de miel sau de oaie și toate preparatele care se bazează pe acest tip de carne, pentru că ele sînt considerate mîncăruri „fierbinți“, dar și din superstiția că numele lor este asemănător cu cel ce definește epilepsia.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

a ordonat crearea de baze similare la Minsk şi Vilna. Securizîndu-şi astfel drumul de întoarcere, el s-a simţit liber să atace, spre a ajunge cît mai curînd la Moscova. Marşul spre capitală a fost reluat pe 25 august. Forţa principală a armatei franceze se redusese însă la doar 160.000 de oameni; pe 5 septembrie, deci peste numai zece zile, alţi 30.000 de soldaţi cădeau răpuşi de tifos...

Pe 39 august, ţarul 1-a numit pe veteranul prinţ Kutuzov comandant suprem al armatei ruse. Kutuzov condusese trupele ruseşti şi la Austerlitz, în 1805, unde reuşise să-1 impresioneze pe Napoleon prin geniul său militar. Prinţul a continuat politica predecesorilor săi, cedînd încet teren şi atrăgîndu-i pe francezi către interiorul ţării. Pe 5 septembrie, ruşii au ajuns pe malurile Rîului Moscova, la mai puţin de o sută de kilometri de Kremlin. Kutuzov ar fi preferat să-şi continue retragerea, aşa cum plănuise, lăsînd în seama cîmpiilor uriaşe ale Rusiei, acum pustiite, şi a vremii, tot mai capricioase, distrugerea duşmanului, dar şi-a dat seama că mîndria naţională ar fi avut de suferit dacă el nu accepta să dea o bătălie acerbă, pentru apărarea Moscovei. Karl von Clausewitz, eminentul strateg militar prusac, a rezumat astfel poziţia în care se găsea prinţul: „Cu siguranţă Kutuzov nu ar fi vrut să lupte la Borodino, unde era conştient că nu are şanse de izbîndă. Dar Curtea imperală, armata, Rusia însăşi, îl implorau să lupte”.

Kutuzov era un om căruia, spre deosebire de Napoleon, nu-i plăcea să rişte. Ştia că are în faţă pe cel mai mare strateg al epocii şi una dintre cele mai bune armate din cîte cunoscuseră istoria, armată care, şi decimată de boală, era încă redutabilă. El nu dispunea decît de 120.000 de soldaţi, dintre care circa 10.000 de recruţi, adunaţi în pripă, pe care urma să-i opună celor 130.000 de militari profesionişti ai francezilor.

(va urma)

FREDERICK CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Contribuţiile Profirei Sadoveanu la

biografia părintelui ei

După opinia multor istorici literari, amintirile unor scriitori despre alți scriitori formează un gen literar cu mulți adepți, care, în funcție de criteriile estetice îmbrățișate, s-ar putea încadra după cum urmează. Și să începem cu amintirile unora despre grupările și revistele literare la care au aderat, mai cu folos sau fără, în funcție de înzestrarea lor artistică. Și, ca o consecință, cu amintiri mai consistente sau mai în linii generale, mai vesele sau mai triste. Cum ar fi Iacob Negruzzi și Gh. Panu, care au adus informații prețioase despre existența ,,Junimii” și a Revistei ,,Convorbiri literare”. Mihail Sevastos își amintește de C. Stere, Ibrăileanu, Sadoveanu, Topîrceanu și ceilalți intelectuali strînși în jurul Revistei ,,Viața Românească”. Simion Stolnicu despre ,,Sburătorul”. A doua tentativă de a pune lucrurile în ordine îi vizează pe scriitorii care, într-un fel sau altul, nu i-au uitat pe maeștrii mai bătrîni. Și să începem cu cei care l-au cunoscut pe Eminescu, adunați de Editura ,,Dacia” în volumul ,,Ei l-au văzut pe Eminescu” (1983). Sau alt volum: ,,Amintiri despre Caragiale”, la concurență cu ,,Amintiri despre Ion Creangă”. Venind spre zilele noastre, să nu le uităm pe Fanny și Fuia Florica Rebreanu, Profira Sadoveanu, Cella Delavrancea, Otilia Cazimir (amica lui Topîrceanu), Agatha Grigorescu-Bacovia, Mitzura și Barutzu Arghezi sau poate pe Savu I. Dumitrescu (șoferul lui Marin Preda).

Profira Sadoveanu, portret de Aurel Băieșu

portetistică. Mînuind cu măiestrie cărbunele și penelul cuvintelor, dumneaei a reînviat chipurile unor oameni pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții. Altfel, cu părul ei ca mătasea porumbului, ochii verzi, nasul cam mare și statura redusă, ,,Miss Profirița”, cum o alinta Topîrceanu, nici în tinerețe, nici mai tîrziu, n-a fost vreo frumusețe. Cu toate cele afirmate mai sus, un merit al Profirei Sadoveanu se relevă incontestabil: ea a rămas cel mai de seamă biograf al lui Mihail Sadoveanu. Dovadă stau cărțile sale: ,,Ostovul zimbrului” (1966), ,,Viața, opera și personalitatea lui Mihail Sadoveanu” din volumul ,,Stele și luceferi” (1969), ,,Planeta părăsită” (1970), ,,Destăinuiri” (1989), dar și alte zeci de articole rămase risipite în presa vremii. Situația s-a datorat poate privilegiului de a fi fost cel mai iubit dintre cei 14 copii ai prozatorului, iar, pînă în 1961, secretara lui personală.

● Mihail Sadoveanu și-a iubit nespus mama, aveau același temperament și același chip. Tîrziu, cînd pictorul Alexandru Ciucurencu a pictat-o pe mama Profira, zici că l-a pictat pe scriitor, i-a pus doar o broboadă pe cap. Și-a iubit mama peste poate Mihălaucă și a suferit cumplit cînd sărmana s-a prăpădit. A alergat, ca un nebun, de la Fălticeni la Pașcani, și cînd a ajuns, a găsit-o îngropată... În ,,Nada Florilor”, este o bucățică din relațiile dintre Conu’ Alecu și copilul Mihai.

● Strămoșul lui Mihail Sadoveanu se numea Mihai Corceali Sadoveanu și venise din sud, din Curceaua, Macedonia. Era fîrșerot. O aripă a Sadovenilor s-a stabilit în Gorj și l-a dat pe Bubi Sadoveanu, care semăna izbitor cu scriitorul. Pe acesta l-a întîlnit profesorul Pompiliu Marcea într-un tren, au stat de vorbă și, la urmă, îi tot invita pe istorici să facă cercetări pentru dezlegarea misterului.

O altă categorie de memorialiști o reprezintă neliterații: fotbaliști și rugbyști (Titus Ozon sau Gh. Manoileanu), antrenori (C. Teașcă), cîntăreți (Elena Zamora sau Gică Petrescu), compozitori (Ionel Fernic), actori (Ion Finteșteanu sau Puiu Iancovescu), artiști de circ (Iozefini), care au apelat la ajutorul unor scriitori obscuri. Dar, și unii ziariști mai talentați s-au exercitat în domeniul memorialistic (I. Chirilă, Gh. Mihalache, Gh. Nicolaescu sau Paul Ochialbi), fără să ceară ajutorul cuiva. Ioan Chirilă s-a dovedit un traducător din literatura rusă și un prozator de primă mînă, un portretist și un creator de atmosferă socială cum n-am avut prea mulți. În sfîrșit, dar nu în cele din urmă, căci oricînd poți să dai peste indivizi mai pretențioși, convinși că renumele și valoarea lor trebuie să rămînă în conștiința publică. Așadar ,,există o ultimă categorie de indivizi mai pretențioși, cei care își plasează viața pe fundalul și chiar în contextul social-politic național, căutînd să confere semnificații personale sau generale unor întîmplări private, după cum afirmă istoricul literar Marian Popa, cum ar fi: Lucian Blaga - «Hronicul și cîntecul vîrstelor», V. Eftimiu - «Portrete și amintiri», Iorgu Iordan, Ov.S. Crohmălniceanu, Al. Rosetti, Radu Cosașu și alți cîțiva mai importanți”. * * *

Deși a fost fata cui a fost și a abordat toate genurile literare publicînd peste 10 volume, longeviva Profira Sadoveanu (1906-2003) nu a fost premiată niciodată, iar dicționarele, în ingratitudinea lor condamnabilă, ori au ignorat-o total, ori i-au acordat cu parcimonie doar cîteva rînduri. Și e nedrept, căci, chiar dacă ar fi rămas în istoria literaturii române doar cu amintirile despre celebrul ei tată și prietenii de la ,,Viața Românească”, tot ar fi fost suficient să fie considerată o scriitoare cu drepturi depline. Fără să fi avut forța epică sau copleșitoarea întindere și adîncime a creației tatălui ei, adevăratul talent al scriitoarei s-a vădit mai ales în arta

● Multe aspecte din lunga și furtunoasa existență sadoveniană s-au perpetuat cu multe obscurități și neadevăruri. În interviul ei, acordat lui I. Oprișan și publicat în nr. 50/1983 al Revistei ,,Manuscriptum”, Profira Sadoveanu a clarificat aceste nelămuriri și a revenit asupra altora, cunoscute eronat. Cum ar fi aceea a datei nașterii scriitorului. Potrivit actului său de naștere, Mihai (nu Mihail, cum va semna toată viața) ,,s-a născut alaltăieri”, adică pe 3 noiembrie, nu pe 5, cum s-a impus informația. 5 noiembrie fiind data cînd pruncul a fost declarat la primăria din Pașcani. Lucru fără importanță prea mare, întrucît scriitorul își sărbătorea doar ziua onomastică pe 8 noiembrie (de Sfinții Mihail și Gavril, nu și aniversarea) și ziua de 1 mai, Armindenul, în curte, sub liliacul înflorit, și cu vin pelin. Cît privește condiția ei de ,,cel mai iubit copil al lui Sadoveanu”, interlocutoarea a ținut să facă o precizare: dumneaei a fost cel mai apropiat copil de tată, întrucît îi semăna la fizionomie și la caracter. Cel mai iubit copil a fost mezinul Paul Mihu, mort la numai 25 de ani.

● O altă chestiune pe care Profira Sadoveanu a lămurit-o a fost existența avocatului Alexandru Sadoveanu, tatăl prozatorului. El fusese căsătorit cu Eliza Dragomirescu, o boieroaică rafinată, cu care avusese un fiu, tot Alexandru, care a ajuns general. Se căsătorise cu Izabela Morțul, destul de urîțică, dar o intelectuală rafinată, profesoară în Iași și neobosită colaboratoare la ,,Viața Românească”. Ea a cauzat involuntar scandalul dintre prozator și Constanța Marino-Moscu, pe marginea romanului ,,Mariana Vidrașcu”. Mihail Sadoveanu a fost în bune relații cu Alexandru Sadoveanu, fratele său sangvin.

● La fel de obscur a rămas și refuzul avocatului de a-l recunoaște pe Mihai, dacă tot era al lui. Puțină lume știe că, pînă în 1940, cînd s-a căsătorit a doua oară, cu secretara sa, Valeria Mitru, de 30 de ani, fata popii Mitru de la Mogoșoaia, Sadoveanu a figurat în actele de stare civilă cu numele mamei, Ursachi, Sadoveanu fiind pseudonimul literar. Dar, pe ceilalți copii făcuți cu Profira Ursachi, Vasile și Clemansa, i-a recunoscut. De ce nu și pe Mihai? Mai tîrziu, cînd ar fi putut să o facă, zice memorialista, lui Conu’ Alecu i-a fost rușine. Cum să-l recunoască pe Mihail Sadoveanu, cînd acesta era o personalitate atît de mare? Ar rîde lumea... După moartea Profirei Ursachi, o femeie simplă, de la țară, Conu’ Alecu s-a căsătorit cu Maria Puiu și a mai avut doi copii, Victor și Florica. El era un cărturar, îi citea pe Shakespeare, Dante și Goethe, cunoștea limbi străine, făcea traduceri din engleză.

● Pe mama celor 14 frați Sadoveanu o chema Ecaterina Bîlu și era din Fălticeni, locuia pe Strada Rădășeni, unde funcționase ,,fabrica de popi”, care îi avusese printre elevi pe Ion Creangă. Această fată avea strămoși greci și ruși. Tatăl ei fusese un bărbat frumos, care murise de tînăr, lăsînd-o pe mamă să crească singură pe cei doi copii, Tinca și Jorj. Fata citea foarte mult, cunoștea limba franceză și scria poezii care au fost publilcate în revistele vremii, ,,Pagini literare”, ,,Sămănătorul” și altele. Cu ea s-a căsătorit Mihail Sadoveanu. A murit în 1940, după ce s-a chinuit să nască și să crească 14 copii.

● O duioasă amintire i-a păstrat Profira Sadoveanu lui George Topîrceanu, cel mai bun prieten al maestrului. Cînd venea în vizită în casa cea mare din Copou, care aparținuse lui Mihail Kogălniceanu, cei mici îi săreau în spate, să-l sperie. El nu se supăra și spunea: ,,Întîi, Conu’ Mihai!”. Și intra la el în birou, unde zăbovea un ceas-două, discutau literatură. După care se întorcea la copii și îi chema în păduricea din apropiere, să le arate cum zboară drăcia numită bumerang. Altă dată, se întorcea spre Profira: ,,Hai, Miss, să te învăț să dansezi”. Cînd a murit Topîrceanu, pe 7 mai 1937, toată familia Sadovenilor l-a plîns ca pe un mare prieten. Întreaga suflare ieșană l-a însoțit pînă la ,,Eternitatea”. De la moartea lui Kogălniceanu din 1891 nu mai venise atîta lume...

● Știați că Mihail Sadoveanu a fost și profesor? O vreme, a suplinit la Liceul de băieți ,,Kogălniceanu”. Și la Fălticeni a suplinit, ca învățător. Luînd parcă exemplu de la Creangă, și el a compus cărți de Citire pentru școlile primare. Poezia lui, ,,Moartea lui Ștefan cel Mare” (,,Cînd a fost să moară Ștefan,/ Multă jale-a fost în țară...”) se recita la toate serbările școlare.

● Pe ce criterii Mihail Sadoveanu a fost numit în 1910 directorul Teatrului Național din Iași?, căci, pînă atunci, nu scrisese nici o piesă de teatru. Se pare că, la mijloc, a fost intervenția lui Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, impresionat că prietenul său avea o liotă de copii acasă și o ducea rău cu banii. Și a stat Sadoveanu diector pînă în 1919. E adevărat, a scris și niște piese - ,,De ziua mamei”, ,,Zile vesele de după război” și ,,Corbii”, de fapt, niște adaptări, dar era clar că n-avea chemare și spre dramaturgie.

● În încheiere, să auzim și părerea Profirei Sadoveanu despre hotărîrea scriitorului de a-și închiria numele, desigur contra cost, ziarelor ,,Adevărul” și ,,Dimineața”, proprietăți evreiești, care aveau mari dificultăți din partea legionarilor. Zice memorialista că în 1937, auzind despre această idee nefericită, familia a sărit să-l împiedice: ,,Tată, îți pui viața în pericol! Cu legionarii nu-i de glumit!”. Dar el: ,,Dacă țara are nevoie de mine, nu mi-e frică deloc!”. Dar își cumpărase pistol și umbla însoțit de băieții lui, care îl păzeau cu schimbul. Cam în maniera lui Costăchel Gudurău, nu vi se pare? De fapt, îl interesau doar banii evreilor, căci nu degeaba legionarii îl porecliseră ,,Jidoveanu”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce legătură este între Imperiul Roman ºi Ludwig van Beethoven?! (II) Aºa vă place istoria?

Așadar, am fost în Germania. Una dintre cele mai profunde călătorii ale vieții mele, în care am avut întîlniri și convorbiri de o importanță remarcabilă pentru viitorul României. Între acestea, la loc de cinste, figurează dialogurile cu primarul Berlinului, dl. Eberhard Diepgen, și cu primarul Bonnului, dl. Ulrich Hauschild. Aici, la Bonn, aveam să-mi văd cu ochii un vis vechi, din copilărie. Încă din 1965, de pe cînd am citit prima monografie consacrată lui Ludwig van Beethoven (de A. Alșvang, un evreu rus cu totul minunat), carte tradusă la noi în 1961, am dorit să vizitez casa în care s-a născut marele om. În mintea mea îmi propuneam să o duc acolo și pe mama. Dar nu s-a putut. N-aveam bani. Nu vă spun de cîte ori am citit cartea lui Alșvang. Și „Marile epoci creatoare”, de Romain Rolland. Și alte tipărituri închinate lui Beethoven. Și de cîte mii de ori i-am ascultat muzica. Am avut, în adolescență, 4 idoli, ca 4 coloane ale unui templu: Eminescu, Napoleon, Goethe și Beethoven. Ei m-au făcut om. I-am divinizat. Respiram prin ei, trăiam prin ei cele mai romantice elanuri, doream să le semăn, să fac ceva frumos și durabil pentru semenii mei. „Un diamant se șlefuiește la lumina altui diamant” – scria Heine. Cîtă nevoie au tinerii de modele! Mă refer la adevăratele modele, nu la anturajul rău, care poate distruge fondul bun al „zeului în mugur” care e copilul (Emerson). Ani de zile am visat să pun piciorul în cămăruța scundă, cu tavanul înclinat, în care, la 16 decembrie 1770, o Maria-Magdalena dădea naștere unui înger. În sfîrșit, idealul mi s-a împlinit! La insistențele mele, făcute încă de la București, gazdele germane au inclus în programul vizitei la Bonn și o deplasare la Casa Beethoven. Ce sanctuar! Ce minunăție! Îmi venea să plîng. În cămăruța propriu-zisă, nimeni nu putea intra, era prea șubredă, așa că muzeografii au așezat un cordon de protecție. Dar tot m-am postat în cadrul ușii mici și am făcut niște fotografii. În general, camerele

epocii erau liliputane, fiindcă înșiși oamenii erau scunzi – așa îmi spunea consilierul nostru de la Bonn, Nikolaus Kleininger, care m-a avertizat că am să fiu dezamăgit, așa cum fusese el la Weimar, unde tavanul este la fel de jos, fiindcă Goethe era destul de mărunt în raport cu media de înălțime pe care o are rasa umană după 200 de ani. Nu am fost, însă, deloc dezamăgit, dimpotrivă. Am văzut, acolo, originalele tuturor portretelor celebre ale lui Beethoven. Am văzut și două șuvițe din părul lui (cum mai văzusem și la Viena, în 1979 și 1987, după care au dispărut). Ghida ne spune ceva terifiant: analizate cu mijloacele științei moderne, firele de păr tăiate din bogata coamă a acelui leu, care se prăpădise de ciroză la numai 56 de ani și 3 luni, dovedeau o intoxicație cu plumb! De ce? Fiind destul de strîmtorat financiar (toată viața a dus grija zilei de mîine), Beethoven mînca, îndeosebi, pește din Dunăre, dar fluviul era poluat, în permanență, datorită țevilor de plumb ale canalizării Vienei. Asta i-a provocat, sau i-a agravat ciroza acestui om foarte plăpînd, care pare uriaș doar în poze și statui, în realitate avînd doar... 1,56 metri înălțime. Acum sînt fericit. Am o stare de bine, pe care vreau să o împărtășesc tuturor. I-am văzut și camera în care s-a născut, la Bonn, dar și mormîntul, la Viena, unde am depus flori proaspete. De ce e Beethoven atît de important pentru Europa Unită? În primul rînd pentru că el este un geniu tutelar al acestui leagăn al civilizației. În al doilea rînd, fiindcă a scris finalul Simfoniei a IX-a, în Re, cunoscut sub numele de „Oda Bucuriei”; inițial, poemul lui Schiller, pe care Beethoven l-a imortalizat într-un cor polifonic grandios, se intitula „Oda Libertății”. Poate că la Bucurie se ajunge numai prin Libertate. Bijuteria muzicală a devenit, între timp, Imnul Europei Unite: „Slavă ție, stea curată/ Voie bună pe pămînt/ Astăzi noi sîntem prieteni/ Soli din rai cu soare sfînt/ Raza ta adună iară/ Pe popor lîngă popor”... Nu știam încă ce imn poate întrece, în frumusețe și măreție, „Marseilleza”,

Dosare secrete ale Istoriei (144)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (21)

Maiorul Schultz. – Domnul Hopkins a declarat că, după părerea lui, de vreme ce războiul avea să izbucnească cînd le-ar fi convenit japonezilor, era într-adevăr păcat că nu aveam posibilitatea să le dăm noi prima lovitură, ca să prevenim orice surpriză. Preşedintele a dat din cap şi a spus cam aşa: „Nu, nu putem să facem asta. Noi sîntem o democraţie, un popor paşnic“. După aceea a ridicat glasul (şi-mi amintesc foarte precis cuvintele lui) ca să adauge: „În plus, avem o reputaţie bună“. Am avut impresia că asta însemna că trebuie să ne menţinem această reputaţie şi că deci nu puteam să dăm prima lovitură. Trebuia să aşteptăm ca ea să se producă. În timpul acestei discuţii nu s-a pomenit de Pearl Harbor. Nu-mi amintesc să se fi pronunțat vreun alt nume în afară de Indochina. Nu s-a făcut nici un pronostic cu privire la începerea ostilităţilor, dar, judecînd după tonul discuţiei, nimic nu m-a îndreptăţit să bănuiesc că acestea ar fi putut începe a doua zi. Am ţinut minte această impresie, fiindcă ea mi-a sporit surprinderea atunci cînd s-a aflat vestea, Domnul Richardson. – Domnule maior, în urma lecturii documentului s-a făcut vreo aluzie la vreo înştiinţare sau la vreo comunicare?

Maiorul Schultz. – N-a fost vorba să se trimită nici un fel de avertisment. Totuşi, după ce s-a încheiat discuţia cu privire la războiul pe care avea să-l pornească Japonia

cînd i s-ar fi părut ei de cuviinţă, preşedintele a declarat că ar vrea să stea de vorbă cu amiralul Stark şi 1-a chemat pe acesta la telefon. Atunci s-a hotărît... nu-mi mai amintesc exact, cred că telefonistul de la Casa Albă i-a spus preşedintelui că poate să-1 găsească pe amiralul Stark la Teatrul Naţional.

Domnul Richardson. – Fără îndoială, aţi bănuit răspunsul telefonistului după modul în care s-a desfăşurat discuţia?

Maiorul Schultz. – Da, domnule. N-am auzit ce-a spus telefonistul, dar s-a pomenit în faţa mea de Teatrul Naţional şi preşedintele a spus după aceea, în rezumat, că o să vorbească mai tîrziu cu amiralul, fiindcă nu voia să producă panică în rîndul publicului trimiţînd pe cineva să-l cheme pe amiral în timp ce se afla la teatru. S-a precizat, mi se pare, că amiralul se afla într-o lojă şi că, dacă acesta ar fi părăsit brusc sala, publicul ar fi remarcat fără îndoială plecarea unui personaj atît de important, fapt care ar fi provocat, probabil, foarte multă nelinişte. Preşedintele nu voia să rişte aşa ceva, cu atît mai mult cu cît, oricum, putea foarte bine să vorbească cu amiralul peste o jumătate de oră“

Comisia de anchetă urma să stabilească dacă Stark, după ce s-a întors de la teatru, informat fiind de telefonul primit, a luat legătura cu preşedintele. E imposibil ca cei doi să nu fi fost de acord asupra interpretării pe care o dăduse spontan Roosevelt notei japoneze. Asta înseamnă război. Era aproape miezul nopţii. Mai erau

de anonimul Rouget de Lisle, care a scris și muzica, și versurile. Acum știu, acesta e „Oda Bucuriei”, de genialii Beethoven și Schiller. Personal, trăiesc în cultul lui Beethoven, capodoperele de referință fiind „Pastorala”, „Romanța în fa major pentru vioară și orchestră”, „Imperialul”...

Iată de ce e mare Germania. Iată de ce e unică Europa. Iată de ce vreau ca toți românii mei să circule, în libertate și cu fonduri suficiente, prin burgurile și cetățile continentului, să viziteze tot ce e mai frumos, să intre în catedrale, să hrănească porumbeii din piețe, să vadă locurile unde au trăit și au creat marii oameni ai lumii. Noi facem parte din Europa, în mod organic. Dar trebuie să ne purtăm ca atare și să ne accepte toți. Habar n-aveți ce îngrozitor de rău ne fac nouă, tuturor românilor, țiganii care ucid, violează, tîlhăresc, cerșesc. A cere înțelegere, la nesfîrșit, pentru asemenea fărădelegi, pe motiv că sînt și ei oameni, e ca și cum am accepta ca într-o biserică, alături de sfinți și arhangheli, să stea, cu drepturi egale, și dracii. Isus a fost blînd ca un porumbel, desigur, dar să nu uităm că a venit un moment cînd a pus mîna pe bici și i-a izgonit din templu pe zarafi și farisei.

Prin urmare, ce legătură este între Imperiul Roman și Ludwig van Beethoven? Una singură, durabilă, indestructibilă: continuitatea de civilizație a bătrînului continent. Putem fi europeni, fără a renunța la calitatea noastră de români. Putem trăi în Europa Unită, fără a pierde România. În fine, putem fi compatrioți – ca europeni – cu Homer, Horațiu, Dante, Shakespeare, Rembrandt, Kant (cel care a formulat, pentru prima oară, denumirea „Statele Unite ale Europei”), Mozart, Balzac, Goya, Napoleon și alte genii ale Europei. Eu nu fac parte din categoria de „yes-mani”, pentru care gîndesc alții. Eu vreau să înțeleg, să judec, sau, cum spunea Tudor Arghezi, „Aș vrea să pipăi și să urlu: este!”. Începe să mi se ia un văl de ceață de pe ochi. Nava spațială a lumii merge înainte. Odată cu anul 2000 s-a intrat într-o nouă Epocă din Istoria Umanității. Noi, clasa politică, avem datoria să conducem luntrea țării, pe apele învolburate ale vremii, cu prudență, cu înțelepciune, cu clarviziune. Haideți să optăm pentru concordie, belșug și lumina culturii – nu pentru maghernițe, vrajbă, mizerie. Nu de alta, dar România e singura țară din lume care are, în denumirea sa, numele maicii Rome...

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare”, 24 martie 2000)

exact treisprezece ore – din cauza diferenţei orare – pînă cînd japonezii aveau să atace Pearl Harbor. Treisprezece ore în care n-a fost trimis în Hawaii nici un mesaj. Şi apoi, la Washington, se ivesc zorii zilei de 7 decembrie. Al paisprezecelea şi ultimul punct al notei japoneze, precum şi indicarea orei la care va fi trimisă aceasta sînt captate de Ministerul Marinei între orele 4 şi 6. Conţinutul este descifrat imediat. Şi astfel se află că înmînarea notei în totalitatea ei a fost fixată de Tokyo pentru orele 13. În plus, Tokyo ordonă ambasadei sale de la Washington să distrugă maşina purpurie împreună cu toate documentele secrete. Nota japoneză se termină cu următoarele cuvinte lipsite de orice ambiguitate: „Speranţa fermă pe care a nutrit-o guvernul japonez de a normaliza relaţiile nipono-americane şi de a menţine pacea în Pacific colaborînd cu guvernul american trebuie definitiv abandonată. Guvernul japonez trebuie să înştiinţeze cu regret guvernul american că, dată fiind atitudinea acestuia din urmă, se vede constrîns să considere că e imposibil să se mai ajungă la vreun acord pe cale de negocieri“.

Dacă în ajun – împotriva oricărei evidenţe – ar mai fi putut să existe la Washington cineva care să respingă ideea războiului, cum să mai fie posibil aşa ceva în dimineaţa zilei de 7 decembrie? Pericolul se conturează în mod îngrozitor. Vine războiul, cu siguranţă, iar ora precizată pentru trimiterea notei sugerează că la orele 13 Japonia va da atacul într-un punct al Pacificului. (va urma)

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Cultul eroilor – între Mărășești și Kandahar (3)

(urmare din pag. 1)

Pentru a valida această constatare ce ar putea părea neverosimilă, vă propun un experiment, pe viu, pentru cei care sînt împătimiți de călătorii prin Țară sau pentru cei care vor să verifice această ,,enigmă”. Cînd treceți prin satele României, în special prin cele de reședință de comună, puteți admira (în general, în fața Primăriilor) monumente din piatră, înălțate în cinstea eroilor căzuți pe cîmpul de luptă în Primul Război Mondial. Mai mari sau mai mici, cu un simplu bloc de piatră sau cu o statuie reprezentînd un soldat român într-o atitudine fizică de atac, dar toate aceste monumente avînd și lista fiilor satului căzuți la datorie, ale căror nume sînt încrustate în eternitatea pietrei sau a marmurei – acestă reprezentare nu este altceva decît modul omagial de recunoștință al acestei colectivități față de jertfa de sînge a fiilor satului pecetluită pe altarul de rug aprins al Daciei străbune.

În foarte multe localități din Țară nu întîlnim aceeași recunoaștere și pentru eroii din cel de-al II-lea Război Mondial, recunoștință dăltuită în piatra unui monument cît ar fi el de modest. Este ilogic ceea ce se întîmplă. De ce se practică acestă discrepanță între generațiile de eroi ai Neamului? De parcă s-ar fi tras o linie de demarcație între cele două războaie (ca semnificație pentru cei care și-au dat viața într-unul sau în celălalt), morții de pe cîmpul de luptă din cel de-al II-lea Război Mondial, precum și dispăruții, nu au mai fost onorați de către autorități cu aceleași criterii ca frații lor din Primul Război Mondial.

Ce pildă întîlnim noi aici? Pe scurt, acesta este rezultatul dezvoltării societății românești, în contextul creșterii preocupării pentru binele propriu, angrenat în mișcarea generală a colectivității din care fiecare face parte, prins ,,pînă peste cap” în grijile cotidiene, încît nu ne-a mai rămas timp să ne amintim de părinții și de bunicii noștri pe care unii i-am cunoscut doar din îngălbenite fotografii. Un alt motiv, de ordin istoric, ar putea fi acela că, față de Primul Război Mondial, în cel de-al doilea trebuie să împărțim eroii după cele două campanii din Est și din Vest, practică imposibilă sub influența Moscovei. Dar, după aceea? Această rupere de trecut (voluntar sau involuntar), în afară de faptul că ,,justifică” actuala politică autohtonă de a inventa eroi acolo unde n-a fost decît un proces de serviciu (chiar dacă s-a chemat serviciul militar), reliefează diferența fundamentală a atitudinii, la nivel național, față de Cultul Eroilor.

Să mă explic.

Cînd eram copil, de 10 Mai, mai tîrziu, de 9 Mai – dar data nu are importanță pentru ceea ce vreau să subliniez, trăiam, alături de întreaga comunitate a

localității – în cap cu notabilitățile – cel mai înălțător moment al anului, care bătea și serbarea de sfîrșit de an școlar: Ziua Eroilor. Ce pregătiri sub îndrumarea învățătorilor și a profesorilor, cărora li se alătura preotul! Aceste pregătiri, care se întindeau pe două săptămîni premergătoare evenimentului, cuprindeau două etape distincte: pregătirea artistică (recitări, coruri, scenete), și pregătirea locului unde urma să participăm la această mare sărbătoare – Cimitirul Eroilor din sat. Și astăzi țin minte versurile unor cîntece dedicate acelor zile și eroilor Țării: Pui de lei; La arme! Trompetele răsună; Treceți batalioane române, Carpații; Imnul Eroilor, și atîtea poezii închinate bunicilor, taților, fraților mai mari sau altor rude care, chemate la război să reîntregească Patria, au căzut la datorie, înroșind cu sînge fie pămîntul natal, fie brazda străină, acolo unde i-au mînat luptele. Pentru că s-ar putea ca această confesiune să aducă zîmbete pe fețele anumitor concetățeni (în sensul etichetării ca nostalgii comuniste!), pentru ștergerea acestei impresii ofer două date semnificative: 1. Ziua de 10 iunie – Ziua Înălțării – cînd se sărbătorește, pe stil nou, Ziua Eroilor, nu atinge nici 50% din fastul național și din implicarea (fizică și emoțională) a întregii comunități a localității; 2. Care eroi? În comuna mea, în locul Cimitirului Eroilor, care era amenajat undeva, în fața unui cimitir vechi, în apropierea bisericii, cu cruci vopsite în culorile Tricolorului, împodobite cu cîte o coroană de flori, aliniate în fața unor morminte decorative (adevăratele morminte, dacă vor fi avut? –nu le cunoștea nimeni), morminte acoperite toată vara de flori multicolore – locul sfînt, unde se desfășura acea serbare memorabilă – astăzi s-a construit o ditamai clădire, într-o sfidare totală din partea autorităților locale a memoriei consătenilor lor jertfiți pentru Patrie. În acest moment de comparație cu trecutul apare un paradox al acestor timpuri moderne, care pune și mai apăsat în valoare discrepanța de care aminteam mai sus, anume – diminuarea treptată (pînă la dispariție) a sentimentului patriotic, în masa sătenilor și în sînul administrației, în raport invers cu dezvoltarea economică și socială și modernizarea localității. Am stat și am constatat: comuna are drumuri asfaltate, are apă curentă, are gaze naturale, are case cu etaj (ca la oraș), în fața porților sau în curți vezi mașini parcate, majoritatea mărci străine, în localitate sînt cîțiva fermieri care lucrează fostele ogoare ale IAS-ului și CAP-ului (azi, în proprietatea țăranului), cu utilaje moderne, sofisticate. Da, are toate aceste semne ale modernității – ceea ce nu poate fi decît lăudabil – dar, în același timp, sătenii au pierdut simțul natural al legării de glie, de ceea ce a însemnat – sute de ani – rădăcina pămîntului. Aceștia nu mai fac pîine în casă, (cumpără de la market); nu mai țes și nu mai cos în gospodărie (cumpără de-a gata de la magazin sau de la Slatina); nu mai beau apă din izvoarele fîntînii din curte (beau apă plată); și, ceea ce este dureros (venind în sprijinul demonstrației pe care o urmăresc prin realizarea acestui serial), nu mai simt emoția venerației celor muriți în bătăliile războaielor – tribut de sînge dat de mai toate gospodăriile satelor componente, de-a lungul timpului.

Chiar în ziua în care scriu acest articol, Ziua Națională a României, la un post de televiziune l-am urmărit pe actorul Dorel Vișan (întors direct de la Chișinău,

unde susținuse un recital de versuri din opera lui Mihai Eminescu, acompaniat de muzicologul Eugen Doga) vorbind despre patriotism și naționalism – în special, prin prisma gîndirii eminesciene – constatînd, într-o reflecție de adîncă mîhnire, dispariția acestor sentimente la Poporul Român, mai ales la generațiile tinere, deplîngînd și lipsa inadmisibilă din manualele școlare a poeziilor patriotice, care sădeau în conștiința copilului dragostea de familie, de eroii Țării, de Neam, de România. Meditînd, și prin imaginea pe care o recompune acest material jurnalistic, i-am dat perfectă dreptate maestrului Dorel Vișan, un artist, un om, în care Țara și oamenii ei frumoși încap în inima lui de român patriot! E bine, totuși, că, în cenușa începutului de mileniu III, mai sclipesc niște luminițe care ne fac să sperăm că dictonul bătrînesc ,,Eroii nu mor niciodată!” va renaște în sînul Poporului Român!

Eroii din pămînt străin

Acum, cînd, conform proiectului acestui serial jurnalistic, trebuie să trec la alt capitol, în care să prezint, în antiteză, cum este păstrată și perpetuată memoria soldaților-eroi căzuți pe brazda de sînge a unor ținuturi dincolo de fruntariile României, în raport cu unele aspecte dureroase de pe teritoriul propriei lor Țări – România –îmi apar iar în gînd versurile cutremurătoare, pline de tîlc și îngreunate de emoția momentului, cele din Imnul Eroilor, invocat la începutul articolului de față. De data aceasta voi reproduce strofa ale cărei versuri, din motive obiective, nu pot fi onorate, practic, decît de oameni de pe pămînt străin.

,,Și pe sacrele morminte puneți lacrime și flori Ca să fie dulce somnul miilor de luptători. Sufletele lor curate, înspre ceruri să ia zbor Căci muriră-n lupta sfîntă, pentru Neam și Țara lor”. Derivată din primul vers al acestei strofe emoționale, îndemnul nu poate fi realizat în condiții reale, în situațiile în care, în război, soldații români au înroșit cu sîngele lor pămîntul străin al altor state. Doar că, și dincolo de granițele Țării, oricare ar fi fost ele, jertfa soldatului român a fost așezată la loc de cinste, amintirea acestor ,,pui de lei” constituind o preocupare de onoare a Statului respectiv, dovada de mai jos fiind în măsură să ne lumineze credința că, dincolo de controverse și deosebiri – indiferent de nație – Cultul Eroilor rămîne peren, capabil să străbată secolele de urgie și de ,,război rece” dintre popoare și națiuni.

Dovada.

Undeva, în Nord-Estul Franței, în provincia istorică Alsacia, cuprinsă între Munții Vosgi și fluviul Rin, se află și orașul Strasbourg, sediul actualului Parlament European. Pentru noi, însă, în demersul de față, Alsacia prezintă o mai mare atracție și considerație decît sediul unei importante instituții a ,,întovărășirii” europene, dacă ne raportăm la o simplă localitate din zonă, cu un număr de aproape 3.000 de locuitori, dar intrată în inima românului mai ceva ca Strasbourg-ul. Care localitate? Ce semnificație prezintă aceasta pentru România, încît marele Strasbourg – capitala europeană a unora dintre cele mai ciudate hotărîri – stă în umbra acesteia?

Aflați că este vorba de comuna franțuzească (deși, aflîndu-se la granița cu Germania, și stăpînită cîndva de Germania, nu prea seamănă a... franțuzească) Soultzmatt, localitate legată prin fire de sorginte emoțională și de jertfă umană, de România, de peste 100 de ani, din timpul Primului Război Mondial.

Prima conflagrație mondială, în care România a intrat în foc în anul 1916, a cerut mari jertfe de sînge. De pildă, în prima parte a participării Armatei Române la acest conflict mondial, în prima jumătate a lunii noiembrie 1916, circa 200 de ofițeri și aproape 20.000 de subofițeri și soldați români au fost luați prizonieri de germani. În urma confruntărilor armate, pe teritoriul actual al Franței sînt înhumați, în mai multe locuri, peste 3.000

de militari români, decedați pînă în decembrie 1918 în lagărele germane din provinciile Alsacia și Lorena. În acest fel, mergînd pe firul închiderii prizonierilor de război români în diferite lagăre de concentrare de pe teritoriul Franței, am ajuns și la Soultzmatt, comuna amintită mai sus. În această localitate am găsit cea mai mare necropolă militară românească din Franța, locul în care și-au aflat odihna veșnică 678 de militari, morți în campania din 1917 și 1918.

Așa cum arată documentele, condițiile din acest lagăr de prizonieri erau inumane, departe de ceea ce era scris în tratate și documente de drept internațional cu privire la regimul prizonierilor. Cei trei factori: frigul, foamea, tortura, au măcinat sutele de ostași români, sacrificați într-un mod criminal de către Armata Germană, lipsită de cel mai mic sentiment uman, manifestat și pe cîmpul de luptă. În sprijinul acestei constatări semnalăm faptul că, numai într-o noapte (27/28 ianuarie 1917), au decedat din cauza frigului 125 de prizonieri.

Pătruns de sentimentul solidarității cu ostașii români care au murit în lagărele germane de pe teritoriul Franței, Statul francez, prin mijlocirea administrațiilor locale, s-a îngrijit de cinstirea eroilor noștri care-și dorm somnul de veci în pămînt francez. Astfel s-au petrecut lucrurile și cu militarii din lagărul de la Soultzmatt, din Alsacia. La puțin timp de la terminarea acelei conflagrații mondiale, în luna august 1919 Consiliul local a hotărît să pună la dispoziția Guvernului României un teren rezervat pentru înmormîntarea creștinească a militarilor români decedați în lagărele din Alsacia.

țară francofonă – vibrează la rostirea numelui de erou (indiferent în ce limbă era definit), și ne cheamă, ne îndeamnă, să întreprindem ceva întru neuitarea eroilor noștri. Fenomenul fiind conceput, urmarea firească a pus, în curînd, pe harta internațională a eroilor României, încă un nume de rezonanță – comuna alsaciană Soultzmatt. Considerați că s-au jertfit și pentru Franța, ostașii români au fost scoși din anonimat, dîndu-le dreptul creștinesc să aibă un mormînt, un loc de veci unde, din cînd în cînd, cîte o lumînare aprinsă își prelinge luminița și pe nume precum Ion, Gheorghe, Ilie, Constantin, Vasile, Nicolae, Andrei.

Cimitirul militar românesc a fost amenajat de către autoritățile românești chiar pe locul fostului lagăr de prizonieri, amenajare ce a avut loc între anii 1919-1920. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1924, Cimitirul de onoare al eroilor din Soultzmatt a fost vizitat de Regele Ferdinand și de Regina Maria, prilej cu care a avut loc sfințirea cimitirului.

Preocupați de cinstirea celor decedați în război, indiferent în ce împrejurări și-au pierdut viața, oamenii politici din perioada sfîrșitului Primului Război Mondial au arătat o deosebită deschidere pentru înhumarea rămășițelor acestor eroi (acolo unde acestea au putut fi identificate). Statele beligerante au înțeles ceea ce înseamnă respectul reciproc și, astfel cum a procedat Franța, în cazul amintit, s-au înființat cimitire speciale, așa cum este cel din Soultzmatt. Problema acestui cimitir nu a fost una ușoară. În anul 1918 a luat ființă o comisie pentru mormintele românești din Alsacia, care a luat decizia de a strînge toate mormintele ostașilor români din peste 30 de localități din Alsacia, transferîndu-le osemintele în cimitirul sfințit ulterior de Regele României.

Pe o placă de marmură au rămas pentru memoria veacurilor cîteva cuvinte simple, dar purtătoare de o încărcătură umană incomensurabilă, dacă le privim la scara Istoriei modelată și de acești anonimi eroi: ,,În amintirea celor 2.344 de prizonieri de război români morți în lagărele germane de internare din Alsacia și Lorena în 1917-1918. În amintirea alsacienilor și lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască”. Un omagiu mai sincer și mai fierbinte decît această declarație de suflet nici nu era posibil. Spre deosebire de cărțile poeților, unde versul este făcut să scapere diademe de metafore și de epitete, placa comemorativă încearcă să ne transmită prin răceala ei ceva din tumultul fierbinte al celor în amintirea cărora aceasta a fost ridicată.

DEPARTE DE PATRIA VOASTRĂ PENTRU CARE V-AȚI JERTFIT, ODIHNIȚI-VĂ ÎN PACE, AUREOLAȚI DE GLORIE, ÎN ACEST PĂMÎNT, CARE NU VĂ MAI ESTE STRĂIN”. Semnează – MARIE REINE DE ROUMANIE. De-a lungul timpului, prin grija Ministerului Apărării Naționale, în speță, prin preocuparea Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, cu sprijinul Consulatului de la Stasbourg, al comunității de români din regiune, cu prilejul unor evenimente naționale (1 Decembrie), sau internaționale (11 noiembrie – Ziua Armistițiului din 1918) au loc pelerinaje la cimitirele eroilor români, nu mai înainte ca acestea să fie supuse unor operații de curățire generală și de refacere a unor însemne acolo unde intemperiile au acționat negativ asupra acestora.

Aflîndu-se pe teritorii îndepărtate de Țară, nu toate locurile sfinte în care zac rămășițele pămîntești ale unor fii ai Neamului sînt îngrijite cum trebuie. De multe ori, uitarea – această rugină a memoriei unui popor – e mai periculoasă decît glonțul care a curmat viața soldatului român de pe front. În numărul viitor – ultimul episod al acestui serial jurnalistic – ne vom întîlni, din păcate, și cu aceste anomalii ale României contemporane.

Dincolo de indiferență și de politică, în timp de pace – chiar dacă NATO ne-a atras în ultimii 30 de ani în războaie ce nu erau ale României – eroii noștri nu vor cunoaște odihna veșnică dacă îi vom trăda în numele așazisei globalizări din care face parte și mitul Kandahar. În acest context artificial de fabricare de ,,eroi”, să nu-i uităm definitiv pe adevărații eroi, amintiți și de cîntecul patriotic ,,Pui de lei” , pe celebrele versuri ale lui Ion Nenițescu: ,,Eroi au fost, eroi sînt încă

Și-or fi cît neamul Românesc

Căci rupți sînt ca din tare stîncă, Românii orișiunde cresc”.

(va urma)

Iată cum o țară oarecare – chiar dacă aceasta se numește Franța, pentru care România era cunoscută ca Întrucît Regina Maria era cunoscută și în postura de infirmieră activă în spitalele de campanie ale frontului, cimitirul de la Soultzmatt îi poartă numele, iar o statuie de bronz, ridicată în anul 1933 de Statul Român, lucrare de artă care înfățișează o femeie într-o atitudine de veghere asupra sufletelor celor plecați la Domnul, în condiții de prizonieri de război, poate fi considerată că o înfățișează chiar pe Regina-Mamă, mai ales că pe placa de marmură de pe soclul statuii, în limba franceză, citim aceste cuvinte ca pe o declarație de dragoste: ,,SOLDAȚI ROMÂNI!

GEO CIOLCAN

Cuvintele Reginei Maria de pe placa de marmură a cimitirului de la Soultzmatt

Un prizonier de la Soultzmatt e obligat să sape groapa unui camarad care a murit de foame și de frig

Cimitirul militar român de la Soultzmatt

Statuie de bronz, ridicată în anul 1933 în partea de vest a cimitirului, despre care se crede că ar reprezenta-o pe Regina Maria

La pas prin România Mare Legendele Cavarnei

Vom poposi în Cavarna (azi Каварна) – un mic orăşel situat la 15 km de Balcic. Istoria zbuciumată a Cavarnei se întinde pe durata cîtorva secole: pînă în anul 1320 a făcut parte din Ţaratul Vlaho-Bulgar, fiind menţionată de cronici existenţa aici a unei mitropolii. Ocupată de turci în anul 1388, Cavarna – ca de altfel întreg Cadrilaterul – a fost reintegrată în scurt timp Ţării Româneşti. În perioada 1417 – 1913 localitatea a aparţinut Imperiului Otoman iar între anii 1913 şi 1940 a făcut parte din România.

,,Situată pe faleza de piatră, cu straturi de granit şi pămînt ce formează largi terase, cu asinii cuminţi care pasc iarba uscată de soare, cu tătăroaicele în şalvari roşii ce vin să-şi adape caprele la izvor, Cavarna se prezintă ca un decor biblic în liniştea unui început de lume, ce se scaldă în talazurile neostenite ale Mării Negre. Pe locul acesta de basm, în crepusculul care însîngerează un decor de lume din vis, toate legendele devin realităţi şi participă la viaţa personagiilor de legendă, ca la existenţa unor prieteni uitaţi de demult. De aceea, la Cavarna trăieşti legenda şi farmecul acestor povestiri care rămîn multă vreme în tine, ca parfumul unei flori cu petalele presate între filele unui volum de versuri. Nu e loc din Cavarna care să nu aibă legenda sa. Poveşti orientale din 1001 de nopţi, poveşti balcanice cu tîlhari şi răzbunări, duioase poveşti româneşti – totul e amestecat aici”.

Vă invităm aşadar să vă lăsaţi vrăjiţi de farmecul a două frumoase poveşti ale Cavarnei, culese din articolul ,,Legendele Cavarnei” (din păcate nesemnat) publicat în numărul din 17 august 1938 al revistei ,,Ilustraţiunea Română”:

Legenda Văii Cişmelelor

„Pitoreasca «vale a cişmelelor» are una din cele mai frumoase legende. Aici, unde sînt cîteva izvoare a căror apă e de o calitate mult superioară celorlalte izvoare din regiune, vin localnicii să se aprovizioneze. Aici se ţes idilele şi tot aici se comentează noile cancanuri ale orăşelului. Legenda spune că pe acest loc a trăit un bătrîn pustnic creştin, în bună vecinătate cu un hoge otoman. Amîndoi bătrînii, deşi se onorau reciproc, doreau fiecare în parte să dovedească celuilalt superioritatea credinţei sale. Într-una din zile, în cursul unei discuţii mai aprinse, cei doi credincioşi s-au decis să-şi încerce puterea credinţei. Cunoscînd stîncile sterpe pe care se aflau, ei au hotărît ca, rugîndu-se fiecare lui Dumnezeu după ritualul său, să obţie să izvorească apă limpede din imensele stînci de granit.

Poveste din Tuzla: Fîntîna Nehibéi

Astăzi vom face împreună o vizită în Tuzla tătărască a anului 1932, însoțiți fiind de reporterul Ion Tic al revistei ,,Ilustrațiunea Română”. Nu ne va fi ușor însă să aflăm poveștile acestor locuri. Ali Mustafa, birjarul care ne duce spre aceste locuri ne atenționează că ,,vizita la ai lui nu este tocmai ușoară, pentru că sătenii tătari, deși blajini, sînt cam sălbateci și nu se amestecă cu orășenii nici măcar în vorbă; că un aparat fotografic într-un sat uitat în fundul Dobrogei ar face o adevărată revoluție și că dacă vreau să iau note și fotografii trebuie să fiu gata de fugă”. Ne apropiem totuși, plini de curiozitate, de această veche așezare și de bordeiele ei pitorești făcute din lut frămîntat cu paie: ,,Iată Tuzla tătărască. În bătaia soarelui, bordeiele par bulgări de aur mat pe care o mînă nevăzută i-a modulat în zeci de forme curioase. Dintr-un cuptoraș de pîine – mai toate locuințele au asemenea cuptorașe – un pui de tătar țîșnește ca o lăcustă din iarbă: a sărit drept în brațele unei femei cu șalvari. Copilul rîde satisfăcut. A trecut primejdia «albilor». Femeia cu șalvari, în ușa bordeiului, contrariată de vizita noastră destul de bizară și de inexplicabilă, prinse puiul la sîn, în timp ce, din ochii ei de pisică, ne aruncă fulgerul unei priviri de mînie”. Trecem în grabă pe lîngă “geamia-degetar – cea mai mică geamie din țară” și ne lăsăm apoi pașii să ne poarte spre singurul loc în care vom putea afla poate, poveștile locului:

,,În loc de cîrciumă, tătarii Tuzlei au, după obiceiul turcilor, o cafenea. O minusculă și plăcută cafenea într-o căscioară în a cărei tindă la mese odihnesc ciolanele cîtorva bătrîni... În cafeneaua lui Cadîr-Veli, maestrul filigeanelor, fiecare tătar are dreptul să doarmă pe scaun cît poftește; aici, ca într-un creier mic de pește, viața pulsează somnolent, în reveriile unui aer încărcat de visuri și de… pilaf. Nimic din clocotul vieții; o cafea, două, trei, o duzină de țigări. Tuzla tătărască și-a lărgit orizontul, dincolo de mare, în lumea visurilor și a poveștilor orientale. Totuși, în cafeneaua lui Cadîr-Veli, tătar și el din partea locului, am putut auzi istorioare trăite în acest colțișor tătărăsc uitat în preajma mării; aici, în minuscula cafenea a satului, Satulă, Amet și Manu, bîtrîni tătari, mi-au povestit întîmplări din viața satului în care românii și bulgarii nu se amestecă cu nici un chip. (…) Satulă și Amet, bătrînii mei pe care-i lăsasem dormind, nu s-au deșteptat încă. Ali îi trezește cu destulă dibăcie. Este o întreagă artă să-i trezești fără să se supere. În cele din urmă, tătarul cu barba albă se deșteaptă, deschizînd alene un singur ochi cu care mă privea cu neîncredere și cu dispreț…

- Ei, Satulă, spune-mi ce a fost Nehibé?

Surprins de un amănunt atît de precis pe care nu-l putea cunoaște un simplu drumeț, Satulă mă măsură de sus pînă jos...

- Atuncea știi…

- Nu, nu știu povestea. Dar l-am văzut pe Arif plîngînd…”.

Fîntîna blestemată

Satulă oftă, se propti mai bine pe cotul pe care dormise pînă atunci și începu:

,,- Dacă Alah ar fi fost pe pămînt cînd a murit Nehibé, ar fi plîns și el. Nehibé era cea mai frumoasă fată a satului. Arif umbla zadarnic după comori, cîtă vreme Alah îi dăruise una cum n-a avut vreodată un tătar: o fată cu părul de mătase neagră, cu ochii care scînteiau ca stelele, cu trupul mlădios ca trestia. Dar Arif era un păcătos. Lîngă fîntîna pe care o vezi astăzi era o alta de care se slujeau numai tătarii noștri. Sfătuit de necuratul, Arif începu să umble cu buruieni și farmece, pentru a descoperi o comoară în peretele fîntînii. Sătenii văzură, cu groază cum, după miezul nopții Arif, însoțit de o babă și de un cocoșat, vrăjeau apa fîntînii din care se ridicau limbi de foc. În sat se petreceau lucruri misterioase pe care nici cadiul, nici hogea, nici bătrînii nu și le puteau explica. Pînă într-o zi, cînd o nenorocire lovi bordeiul lui Arif.

Frumoasa Nehibé merse pentru întîia oară la petrecere, la Tatlageac. Acolo văzu din întîmplare un marinar creștin care o fermecă cu privirea. Marinarul dispăru repede, de teama tătarilor care nu permiteau amestecul altora în petrecerile lor. În inima fetei se aprinse însă un foc nepotolit care îi suci mințile. Părinții o păzeau destul de bine. Aisé, o bună prietenă, îi mijloci prin farmece să poată vedea, în fiecare seară cu lună, icoana marinarului în apa fîntînii. Într-adevăr, Nehibé șezînd la fîntînă, vedea în luciul apei chipul iubitului, căruia îi spunea tot ceea ce inima ei îndurerată putea să-i vorbească. Cîteodată cînta, cum numai dragostea ei neștiutoare și curată putea să cînte… Oamenii ascultau de departe cîntecele minunate, pe care nu le mai auziseră vreodată; cîntece de durere și de dragoste, pe care o putere misterioasă i le inspira...

Cînd dragostea înfierbîntă și mai tare nevinovata ei minte, prietenele ei mai mari, Momrié și Zila, încercară să-i arate primejdia drumului. Dar totul fu în zadar. Nehibé nu mai trăia decît pentru apa fîntînii în care vedea, în fiecare seară, chipul ispititor al marinarului care-i cucerise inima...

Zile şi nopţi de-a rîndul s-au rugat cei doi credincioşi şi au pus atîta căldură în ruga lor încît, în cele din urmă, Dumnezeu s-a înduioşat şi a făcut un semn. În aceaşi clipă stînca s-a desfăcut în două locuri în valea în care se rugau cei doi pustnici şi au tîşnit două izvoare de apă limpede cum e cristalul. Atunci, creştinul şi mahomedanul şi-au dat seama că voinţa lui Dumnezeu e numai una şi nu şi-au mai disputat fiecare Stăpînul, fiindcă era unu şi aceeaşi persoană”.

Poarta celor şapte fecioare

,,Poarta celor şapte fecioar” este o imensă crăpătură în stîncile ce leagă pe malul mării Cavarna de Balcic. Pe aici e o privelişte unică. La o înălţime ameţitoare se află ,,poarta” şi jos fierbe marea, prinsă între stînci. Privirea se pierde pînă departe spre stîncile Caliacrei şi liniştea ruptă doar de murmurul furios al valurilor ce se spulberă de stînci dau decorul şi ambianţa necesară pentru visare. Locul acesta are şi el legenda lui. ,,Se spune că în urmă cu nişte sute de ani, pe meleagurile acestea au năvălit păgînii, care au distrus totul în calea lor. Cînd păgînii s-au apropiat de sat, şapte fecioare, cunoscînd soarta ce le aştepta dacă ar fi căzut în mîinile păgînilor, au preferat să moară. De aceea au venit pe acest loc legîndu-şi cosiţele una de alta şi s-au aruncat îmbrăţişate în mare. Localnicii spun că, în nopţile cu lună plină, de pe stîncile pe care şi-au zdrobit trupurile cele şapte fecioare, se ridică tînguirea lor, pentru soarta nemiloasă ce le-a secerat vieţile triste.

Chiar Tewfic, cofetarul care umblă toată ziua prin tîrg cu tablaua lui cu zaharicale, spune că într-o noapte a văzut ridicîndu-se la «poarta celor şapte fecioare» şapte fantome albe spre cerul plin de stele al lunei august. De atunci e el atît de norocos şi nevasta îi naşte numai băieţi, unul mai voinic decît altul”.

La cafeneaua satului, bătrînul Satulă povestește misterul Fîntînii Blestemate...

Acolo își trăia traiul, dusă cu gîndurile într-o altă lume, pînă la miez de noapte, cînd duhurile rele care aprindeau comoara o alungau. Chinurile ei ar fi ținut pînă cine știe cînd, dacă într-o seară nu s-ar fi întîmplat nenorocirea care i-a curmat firul vieții.

Nehibé auzea pentru prima oară, din adîncul apei, glasul fermecat al marinarului. O chema ispititor o voce dulce, tremurătoare, care repeta cuvinte de dragoste... O putere nebănuită o atrăgea în adîncul fermecat al apei, unde un blestem adusese chipul ispititor al iubitului ei. Ce s-a întîmplat este lesne de ghicit. Cînd Arif sosi după miezul nopții să reia farmecele, găsi în apa fîntînei corpul neînsuflețit al fiicei sale… Am văzut-o și eu atunci la fîntîna blestemată pe Nehibé, cu părul despletit, în bătaia razelor de lună. N-avea nimic din înfățișarea înecaților; părea că doarme, cu surîsul încremenit în colțul gurii… În timpul povestirei, Satulă deschise și al doilea ochi. De sub genele lui mici, roase ca de molii, se rostogoliră două lacrimi…”. Trista poveste a frumoasei Nehibé se termină aici. S-a lăsat seara și părăsim plini de regret Tuzla tătărască. Am mai rămîne poate dacă… ,,amintirea unei tătăroaice care, cu cîteva ceasuri mai înainte, ne amenințase cu un cuțit dacă mai trecem pe acolo, nu mi-ar fi adus aminte de prevăzătoarea recomandație a lui Ali: să fim gata de fugă”. DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

Izvoarele din Valea Cișmelelor

145 de ani de la naşterea doamnei literaturii româneşti Hortensia Papadat-Bengescu, din vedeta

cenaclului „Sburătorul”, în marea uitare (I)

O femeie înaltă, la 73 de ani, se ascunde în umbra unui colţ al casei sale din Cotroceni. Nu vrea să fie privită de nimeni, conştientă fiind de urmele adînci lăsate de anii care au trecut asupra chipului ei. „Nu vreau să fiu privită... Am fost o femeie frumoasă, refuz să ofer acum oamenilor spectacolul ravagiilor la care timpul a supus obrazul meu. Nu mai ies din casă. De altfel nici n-aş putea“. E toamna anului 1949, iar aceste cuvinte reprezintă răspunsul scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu la privirile căutătoare ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, critic literar şi jurnalist la „Contemporanul“, venit la o discuţie pentru pregătirea unui curs despre ea. Motivul pentru care nu poate să îşi părăsească locuinţa este faptul că soţul ei, Nicolae Papadat, fost magistrat, e orb deja de cîţiva ani. Abia se ţine pe picioare aşa că are nevoie constantă de atenţia soţiei sale. Locuiesc într-o casă cu parter înalt şi, aşa cum se întîmplă în locuinţele în care trăieşte un nevăzător în vîrstă, sufrageria are un aer sumbru, cu cît mai puţină mobilă care să îi ocupe spaţiul. Şase ani o despart pe scriitoare de momentul în care o să fie condusă către o groapă, pe aleile din Cimitirul Bellu.

fie transpuse în viitoarele sale romane, căci, după cum mărturisea chiar ea în „Viaţa“, în noiembrie 1941, „jurnalul intim va exercita întotdeauna o atracţie asupra mea din gustul pentru confesiune sau gustul pentru indiscreţie“. La Buzău, Horensia avea s-o cunoască pe Constanţa MarinoMoscu, prozatoarea care a convins-o să se apuce de scris literatură, ameninţînd-o că altfel îi va publica scrisorile.

O întîlnire tensionată

în Focşani

„Marea europeană“ – începuturile

Dacă astăzi elevii o urăsc pentru romanul „Concert din muzică de Bach“, a cărui lectură încă mai este cerută în unele licee, pe cînd încă trăia Hortensia PapadatBengescu se bucura de un cu totul şi cu totul alt gen de popularitate. În perioada sa de apogeu literar tîrziu, autoarea ciclului Hallipilor („Fecioarele despletite“, „Concet din muzică de Bach“, „Drumul ascuns“, „Rădăcini“) era supranumită „marea europeană“ pentru meritele sale în modernizarea romanului românesc. Deşi spiritul literar nu i-a fost încurajat de soţul său, au compensat nume grele ale literaturii interbelice, printre ele Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu sau Liviu Rebreanu. Cu un astfel de imbold, a devenit un reper al cenaclului „Sburătorul“, spărgînd ordinea firească a vremii – o femeie aşezată între bărbaţii de seamă ai literaturii române.

Părinţii au fost atenţi în privinţa educaţiei fiicei lor, mama – „cea mai blîndă făptură“ – ocupîndu-se să o înveţe cum să scrie şi să citească, mai întîi în română, apoi în franceză, în vreme ce tatăl, deşi foarte ocupat, îşi găsea timp să îi povestească despre scriitorii şi poeţii pe care îi ştia, încurajîndu-i aplecarea spre literatură. Studiile liceale aveau să reprezinte pentru tînăra Hortensia Bengescu „şapte ani de paradis terestru“, după cum nota chiar ea, studii pe care le-a făcut la Institutul de domnişoare „Bolintineanu“, unde dăduse primele semne ale determinării de care avea să dea dovadă, de a nu rămîne subjugată sub condiţia femeii din interbelic, arătîndu-şi talentul literar în compuneri, talent pe care i l-a cultivat unchiul ei, generalul George Bengescu-Dabija care era şi dramaturg. Pasul următor era clar: îşi dorea să continue studiile în străinătate, la Paris. Dar visul a avut două mari piedici, dragostea excesivă a mamei, respectiv prejudecăţile specifice epocii, astfel că în loc să devină studentă, Hortensia a ajuns mireasă. Avea 20 de ani cînd se căsătorea cu magistratul Nicolae Papadat, după o oarecare împotrivire a tatălui ei care nu îl avea la inimă.

Hortensia Papadat-Bengescu avea să îşi urmeze soţul prin ţară, oriunde îl purta slujba, ajungînd la Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani şi Constanţa, şi strîngînd în memorie experienţe care aveau să

Faptul că Nicolae Papadat era o personalitate care îi tăia avîntul tinerei aspirante la o carieră literară era semnalat indirect şi de scriitorul Mihail Sevastos care, în toamna anului 1916, le făcea o vizită celor doi, la Focşani. Tensiunea se instalase rapid între cei doi bărbaţi odată cu aducerea în discuţie a politicii revistei ieşene „Viaţa românească“, la care soţia lui Papadat colabora deja de trei ani. Din pricina intrării României în război, publicaţia – care era condusă de Constantin Stere, de doctorul Ioan Cantacuzino şi de Garabet Ibrăileanu, cel care o ajutase să îşi publice primele scrieri – tocmai ce îşi întrerupsese apariţia în luna august a acelui an. Sevastos fusese mobilizat ca plutonier şi se retrăgea din Muntenia spre Moldova. Ajuns în Focşani, noaptea, la trei dimineaţa, scriitorul nu găsise nici un hotel cu un pat liber, iar localurile erau închise. „Ce mi-a venit în minte? Ia să mă duc la doamna Papadat-Bengescu. Am orbecăit mult pînă am dat de casa preşedintelui de tribunal Papadat. Sergentul din post n-a prea avut încredere în mine şi m-a însoţit pînă la uşa preşedintelui. Am bătut, am pertractat (am dezbătut – n.r.) printr-o fereastră deschisă şi mi s-a dat drumul în hol. Era beznă. S-a crăpat o uşă şi un braţ alb, care într-adevăr lumina în întuneric, mi-a întins o pernă: «Odihneşte-te pînă în ziuă pe canapea!»”. Însă doar unul dintre soţii Papadat se bucura de vizita lui, pentru magistrat fiind doar un invitat nepoftit, mai mult, unul dintre cei care îi încurajau nevasta în activitatea sa, aflată uşor în afara spiritului epocii. „La masa de seară s-a petrecut însă o scenă penibilă. Soţul dumneaei, gravul preşedinte al Tribunalului Putna – înalt, băţos şi cu mustăţile lungi – m-a judecat pentru politica externă a «Vieţii româneşti», m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele... nepoftit, ce-i drept, dar totuşi oaspete“, îşi amintea Sevastos. Ca să detensioneze situaţia, Hortensia schimbase subiectul, descriindu-le celor doi bărbaţi nenorocirile pe care războiul avea să le aducă asupra tuturor. Dar nu era doar gura de scriitoare – după cum circulă expresia – căci avea să încerce să contribuie la diminuarea nenorocirilor războiului, devenind soră de caritate la Crucea Roşie. Astfel, în Gara din Focşani, a îngrijit „trecători din ce în ce mai osteniţi, mai zgîriaţi, mai tăvăliţi, pînă la Hristoşii drumurilor istovitoare, rătăciţi din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinaţie. Mai adesea răniţi la mîini de gloanţe şi la picioare de calvarul drumului lung“, după cum scria în „Balaurul“, romanul în care a condensat ororile războiului, cu titlul dat de trenul care aducea miile de răniţi de pe front.

Singurătatea din sînul căsniciei În viaţa de cuplu, Hortensia Papadat-Bengescu cunoştea singurătatea în doi despre care avea să vorbească mai tîrziu Marin Preda. Venirea lui Sevastos îi dădea speranţă, confirmîndu-i că nu e tocmai singură, că grupul de scriitori alături de care publica în „Viaţa românească“ o

Magistratul Nicolae Papadat, alături de soția lui, Hortensia Papadat-Bengescu simţeau aproape, dovadă fiind mărturisirea pe care i-o făcea plutonierului ajuns în creierii nopţii în casa de la Focşani. Mai mult, spera ca gestul său să îi fie, la nevoie, întors. „A doua zi Hortensia Papadat-Bengescu mi-a spus: «Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea dumitale, şi iată de ce: mai întîi m-am bucurat că sînt socotită ca făcînd parte dintr-o colectivitate – din cercul «Vieţii româneşti». Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad din aceeaşi confraternitate, din acelaşi grup de prieteni, din aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricină. Eu stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de Focşani, noi fugim. Şi după, cum dumneata ne-ai bătut în uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu – cine ştie? – o să bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie»“, rememora acelaşi Sevastos. Dominanta în viaţa Hortensiei era frustrarea că trebuia să îşi aşeze preocupările intelectuale mereu pe locul doi, după rolul de soţie. Ţinea totul în ea, iar în casă nu se răsfrîngea nimic din personalitatea sa, căci, după cum îi scria, la un moment dat, mentorului ei de suflet, Garabet Ibrăileanu, nu avea nici un spaţiu al ei, destinat strict preocupărilor sale „m-aţi fi căutat zadarnic în casă (n.r. – în cazul unei vizite a scriitorului în casa lor) şi poate şi în mine pe mine, cea adevărată. Nimic care să amintească biblioteca Alinei (n.r. –personajul din «Marea», unul dintre textele din volumul «Ape adînci», debutul editorial al scriitoarei, publicat în 1919). Eu am concedat celor dimprejur, fiindcă ţiu mult la o estetică a lor personală…ca să mă lase şi ei pe mine să gîndesc uneori în linişte“. Pe Nicolae Papadat îl indignau preocupările de intelectuală ale soţiei, aşa că în nici un caz nu încercase să pună cărţile în prim-planul vieţii de familie, sau să îi ofere condiţiile de studiu pe care aceasta şi le-ar fi dorit. „La noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!“, refula scriitoarea în vara anului 1949, punctînd că viaţa sa a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există“.

Criticile şi legătura cu Lovinescu (1)

„La cenaclul «Sburătorul» cînd intră un ministru care se crede scriitor e primit cu indiferenţă şi i se dă un scaun mai aproape de uşă. Dar cînd vine, din nu importă ce colţ de provincie e, un tînăr care are talent, îi dă un scaun lîngă biroul lui şi îl ascultă cu deosebită atenţie“, îşi amintea scriitoarea Cella Serghi despre adunările organizate de criticul Eugen Lovinescu, adunări la care a început să participe, începînd cu 1919, şi PapadatBengescu, la loc de cinste, chiar de acolo, de lîngă birou. În general, mai degrabă bărbaţii erau cei încîntaţi de prezenţa ei, multe dintre femei privind-o cu ochi aspri.

Printre femeile care nu o vedeau cu ochi buni pe „marea europeană“, se număra şi Henriette Yvonne Stahl care era de-a dreptul enervată de imaginea Hortensiei privind superior de la locul ei de cinste, cu atît mai mult cu cît din pricina ei, Titi (n.r. – Ecaterina) Bălăcioiu, soţia lui Lovinescu, nu se prezenta la cenaclu. „Mă enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care apărea ca o matroană, se instala în faţă şi, cu privirea zîmbitoare, studiată şi falsă, încerca să stăpînească auditoriul şi pe Eugen Lovinescu“, îi explica Stahl jurnalistei Mihaelei Cristea. (va urma)

Război, putere pentru femei și drumul către viața veșnică – cea mai incredibilă prognoză economică pentru 2022 –

(urmare din pag. 1)

Singura predicție de anul trecut care s-a apropiat de realitate este lansarea yuanului digital în China. Încă nu s-a întîmplat, dar Beijingul s-a impus ferm printre lideri în dezvoltarea monedelor digitale ale băncilor centrale (CBDC), care sînt extrem de populare în 2021.

Tema centrală a predicțiilor lui Jakobsen pentru 2022 a fost revoluția. „Tensiunile cresc în societățile și economiile noastre, care suferă de inegalitate. Și avînd în vedere incapacitatea sistemului actual de a rezolva această problemă, precum și nevoia noastră de a privi viitorul dintr-un punct de vedere fundamental, problema posibilității unei revoluții nici măcar nu este pusă, nu este încă clar cînd și cum se va întîmpla”, spune economistul-șef la Saxo Bank.

Lumea este sfîșiată de un adevărat război cultural, iar războiul se poartă acum nu numai între bogați și săraci, ci și între tineri și bătrîni, muncitori calificați și clasa muncitoare. Nu doar oamenii se luptă: piața liberă se confruntă cu amestecul guvernului în economie, inflația se luptă cu deflația și chiar răscumpărarea propriilor acțiuni pentru distribuirea între proprietari concurează cu investițiile în dezvoltarea companiei.

O pauză necesară

Într-o astfel de situație, este necesar să ne schimbăm pe noi înșine și să schimbăm tot ce ne înconjoară, insistă Jakobsen. Dar unele dintre schimbările mai radicale vor trebui amînate. Printre acestea, planuri pentru o tranziție verde – îndepărtarea de la utilizarea combustibililor fosili în favoarea celor regenerabili. Odată cu creșterea inflației, factorii de decizie vor trebui să realizeze că energia curată va fi prea scumpă pentru țările lor deja slăbite de pandemie. Investițiile în hidrocarburi vor salva, de asemenea, locurile de muncă. Schimbarea de tactică va duce la o redresare a ofertei de petrol și gaze, ceea ce va determina scăderea prețurilor pe piețele mondiale.

Obiectivele inițiale ale Agenției Internaționale pentru Energie (IEA) au fost reducerea consumului de petrol cu 29% și de gaze cu 10% pînă în 2030. În alți 20 de ani, s-a planificat atingerea neutralității carbonului, în care emisiile dăunătoare sînt fie reduse, fie compensate, de exemplu, prin plantarea de copaci. Conform prognozei lui Jakobsen, bara va trebui să fie schimbată cu 5 ani pentru petrol și cu 10 ani pentru gaz. Relieful va afecta și cărbunele, care încă ocupă un loc important în sectorul energetic mondial și servește drept materie primă pentru producerea de energie electrică și căldură. Băncilor și altor investitori importanți li se va permite din nou să investească în proiecte poluante, iar principiile la modă ale ESG (responsabilitatea de mediu, socială și managerială a organizațiilor) vor dispărea în plan secund.

Adevăratul șoc așteaptă principala rețea socială a lumii – Facebook, creată de Mark Zuckerberg. Utilizatorii vor începe să părăsească platforma în masă în semn de protest față de tratarea inadecvată a datelor cu caracter personal, pe care nu va fi posibil să le returneze nici măcar cu ajutorul mișcărilor și serviciilor de marketing strălucitoare ale metaversului nou creat. Conform sondajelor recente, doar 27% dintre adolescenți la nivel global deschid Facebook în mod regulat, față de 94% în 2012. Utilizatorii tineri s-au plictisit să urmărească același flux de știri și preferă alte rețele sociale, în special TikTok și Snapchat, spune Jakobsen.

Dificultăți la orizont

nu le pasă de egalitatea de gen și tolerează practici vicioase.

Nici pentru Statele Unite nu va fi ușor. Țara va pătrunde într-o criză politică, pe măsură ce ambele partide contestă rezultatele alegerilor de la jumătatea mandatului pentru Congres. Evenimentele din ianuarie 2021, cînd susținătorii fostului președinte Donald Trump au luat cu asalt Capitoliul în încercarea de a preveni un transfer de putere, nu vor trece fără urmări. Atît democrații, cît și republicanii vor încerca prin toate mijloacele să reducă prezența la vot și apoi vor întoarce numărul voturilor în favoarea lor. Drept urmare, rezultatele alegerilor vor fi din nou puse sub semnul întrebării, dar de data aceasta lucrurile vor merge mult mai departe: pe 3 ianuarie 2023, Congresul nu va putea începe lucrările, iar președintele Joe Biden va păstra puterea doar datorită unui decret special. Nici măcar nu poate fi evitat ca congresmenii să vorbească împotriva Curții Supreme. Steen Jakobsen numește această stare de fapt o „suspendare a democrației” și prezice o slăbire bruscă a dolarului pe măsură ce investitorii internaționali încep să transfere bani în activele unor țări mai calme.

În același timp, inflația în Statele Unite va ajunge la 15%, iar motivul pentru aceasta nu va fi reprezentat de factorii macroeconomici, ci de starea pieței muncii. Americanii vor profita de deficitul de forță de muncă pe fondul pandemiei de coronavirus. În ultimul an, numărul de angajați a scăzut brusc din cauza numeroaselor restricții și închideri temporare de întreprinderi, în principal din sectorul serviciilor. Economiștii se așteptau ca oamenii să se întoarcă la muncă după ce au fost disponibilizați, dar, în realitate, mulți s-au pensionat sau au optat pentru a primi beneficii. Ca urmare, aproximativ jumătate din posturile vacante rămîn neocupate, ceea ce permite lucrătorilor calificați să ridice cerințele pentru angajatori și așteptările salariale.

Potrivit prognozei lui Jakobsen, salariile în Statele Unite vor crește în medie tot cu 15%, iar țara va repeta greșelile de la începutul anilor 1970. Reacția Sistemului Rezervelor Federale, condus de Jerome Powell, va fi tardivă și insuficientă: rata de bază va crește ușor, dar nu va putea opri creșterea prețurilor. Multe titluri de valoare și fonduri tranzacționate la bursă își vor pierde atractivitatea (randamentul va fi „mîncat” de inflație), iar companiile care le emit vor pierde accesul la finanțare.

La rîndul său, Europa va inventa o modalitate revoluționară de reabilitare a economiei după toate răsturnările. Bruxelles va crea un superfond menit să rezolve problemele climatice și să asigure apărarea Uniunii Europene. Diferența fundamentală față de toate inițiativele similare anterioare va fi în sursa fondurilor. Nu vor exista impozite sau contribuții din statele membre ale uniunii, cum era înainte, ci contribuții la pensii stocate în fonduri private. Companiile care le gestionează vor fi instruite să canalizeze o parte din contribuțiile clienților peste 40 de ani către obligațiunile superfondului. În acest fel, economia europeană va primi bani „pe termen lung”, care vor nivela profitabilitatea pe piața locală și vor permite dezvoltarea activă a companiilor de apărare, construcții și energie.

Bursa trece printr-o altă revoluție, similară cu revolta din ianuarie a comercianților autodidacți de pe forumul Reddit. Au început să cumpere în mod masiv acțiuni ale companiilor în care nimeni nu credea, „pedepsind astfel” fondurile mari care se confruntau cu o scădere. Titlurile de valoare au crescut și au adus pierderi mari managerilor. Acum, femeile care au cont pe Reddit se vor pune la treabă. Tactica lor se va dovedi a fi inversă și va fi îndreptată către companiile cărora

Economistul a comparat comportamentul platformelor sociale cu cel al companiilor de tutun care s-au confruntat cu mulți clienți în urmă cu decenii. Trebuiau să atragă tineri, dar spre deosebire de ei, politica Facebook nu are succes, iar în 2022 investitorii își vor da seama în sfîrșit de acest lucru. O încercare de a zdrobi concurența nu va ajuta, Jakobsen este sigur, – corporația va scădea la bursă cu cel puțin 30%, iar singurul lucru care se poate face în această situație este investirea de active în Instagram.

Comercianții care au reușit să acumuleze mai mult capital datorită economiilor naturale vor începe să investească în acțiunile unor astfel de companii, vînzînd titluri împrumutate de la broker. După scăderea prețului, acțiunile vor fi răscumpărate. Astfel, atacul nu va fi îndreptat împotriva fondurilor investite în active individuale, ci împotriva corporațiilor. În același timp, companiile care se îngrijesc de drepturile femeilor în rîndul angajaților și consumatorilor, prin contrast, vor primi investiții suplimentare de la „armata feminină” a Reddit. Potrivit economistului-șef al Saxo Bank, o astfel de mișcare ar putea determina afacerile să facă schimbări reale și să stabilească „paritatea de gen” pe bursă.

De cealaltă parte a pămîntului, stereotipurile geopolitice se vor prăbuși în 2022. India va adera la Uniunea de Cooperare din Golf (GCC) ca membru fără drept de vot. O astfel de cooperare va fi benefică pentru toți participanții: Delhi va primi o bază de materie primă de încredere, precum și investiții în infrastructură și agricultură, țările arabe – tehnologii de la unul dintre cei mai importanți jucători ai lumii. În plus, părțile vor avea posibilitatea de a intra reciproc pe piețele din diverse sectoare ale economiei. Acest lucru va oferi lumii încă un pol politic și economic în plus față de SUA, UE și China.

O revoluție va avea loc și în lumea muzicii. Tehnologia populară NFT (jetoane non-fungibile), care a cîștigat popularitate în 2021, va permite muzicienilor să nu mai posteze melodii și albume pe serviciile de streaming, care acum preiau 75-95% din venituri, și să le vîndă direct ascultătorilor. Modelul actual nu se potrivește autorilor, deoarece presupune distribuirea contribuțiilor ascultătorilor în funcție de cota de piață a interpretului, în loc de o taxă de abonament pentru ascultarea unei anumite compoziții. Pînă acum, NFTurile, care dovedesc digital deținerea unui activ, au fost folosite de un număr mic de artiști. Acum tehnologia va deveni mainstream și platforme de streaming precum Spotify și AppleMusic vor fi atacate. Dacă inițiativa este susținută de artiști din întreaga lume, aceștia s-ar putea confrunta cu falimentul, este sigur Jakobsen. Între timp, lumea se confruntă cu pericolul unui nou război rece și al unei curse a înarmărilor – acum hipersonică. China le testează deja, iar Rusia promite că va prezenta mostre în viitorul apropiat, ceea ce nu poate decît să provoace îngrijorare pentru Statele Unite și Europa. În acest caz, singura șansă pentru umanitate va rămîne speranța unui nou statu-quo datorită răspîndirii pe scară largă atît a modelelor ofensive, cît și a celor defensive.

Cu toate acestea, nu trebuie să disperați: simultan cu industria militară, va avea loc o descoperire în medicină. În 2022 se va face o descoperire care ne va permite să prelungim speranța medie de viață cu 25 de ani în viitorul apropiat. În plus, oamenii de știință vor face progrese semnificative în lupta împotriva unei game întregi de boli, inclusiv a inimii și a creierului, iar o metodă revoluționară de editare a ADN-ului va încetini îmbătrînirea prin „rescrierea” celulelor existente.

În același timp, guvernele vor trebui să rezolve noi probleme: ce să facă cu populația planetei, cum să plătească pensiile tuturor, de unde să obțină noi locuri de muncă și resurse și cum, în astfel de condiții, să facă față încălzirii globale. Ceea ce pare o binecuvîntare la prima vedere se poate transforma într-o problemă serioasă, avertizează Jakobsen.

El este încrezător că 2022 va fi anul descoperirilor și loviturilor de stat în multe zone. Unele dintre ele se vor dovedi utile, altele amenință să devină distructive. În orice caz, lumea, în varianta bancherului, nu va mai fi la fel. Și chiar dacă majoritatea predicțiilor sale nu se adeveresc ca de obicei, cu toții vom putea să ne extindem înțelegerea realității înconjurătoare. R.M.

Eșec lamentabil al vaccinării

Europa megavaccinată se confruntă, aproape integral, cu o creștere majoră a cazurilor Covid, astfel că nici o țară nu se mai află în zona verde. Fenomenul a creat deja haos la nivelul autorităților europene, care încearcă să forțeze doza a treia și vaccinarea obligatorie, deși se arată tot mai clar eșecul vaccinurilor existente în acest moment pe piață. Aproape toate țările europene au intrat în zona roșie, cu o explozie a numărului de cazuri, care continuă să crească. Dintre cele 7 țări aflate în zona galbenă, doar România și Republica Moldova sînt candidate eligibile pentru a intra în zona verde săptămîna aceasta, celelalte state avînd un trend ascendent. Ce spune acest lucru despre eficiența vaccinurilor?

Exact ce se vede. Că vaccinurile nu opresc pandemia în nici un fel. Placa pusă cu forme ușoare de Covid pentru vaccinați nu mai are nici ea prea multă valoare, avînd în vedere că un procent important din cei vaccinați ajung în ATI și la morgă. În acest context, insistența autorităților europene de a merge înainte cu vaccinarea, propunînduse în mod abominabil vaccinarea obligatorie, pare mai mult decît suspectă. Pentru că deja a devenit clar pentru tot mai multă lume că atîta timp cît nu apar vaccinurile

care stimulează imunitatea celulară, la care lucrează, fără sprijin, şi cercetătorii români, pe lîngă cei germani și britanici, o imunitate pe termen de cel puțin 10 ani, și atîta timp cît nu se pune accent pe producția tratamentelor eficiente care au fost descoperite, nimic nu se va schimba. Măsurile nonfarmaceutice, de genul lockdown, carantină și restricții, nu ajută pe nimeni și nu rezolvă nimic. Odată ieșiți din izolare, oamenii, vaccinați sau nevaccinați, se întîlnesc cu virusul și se infectează.

Omicron, scos vinovatul de serviciu

Pentru a acoperi ineficiența vaccinurilor, propaganda mondială și-a fixat ținta pe amărîtul ăla de Omicron, o variantă anemică a virusului, care se transmite repede, dar fără să lase urme, cum s-ar spune. Pînă acum nu există o poziție oficială referitoare la eficiența vaccinului împotriva Omicron, autoritățile fiind conștiente că ar pune în pericol marea campanie de vaccinare. Cert este că ECDC a avertizat că varianta Omicron va pune stăpînire pe Europa în următoarele luni, acest lucru însemnînd că Delta va deveni, în scurt timp, istorie. Cum acționează Omicron-ul? Răspunsul a venit de la

Trăim coşmarul emis de I. V. Stalin

Decembrie ne-a surprins polarizaţi de restricţiile extreme, mereu prezente, mereu păgubitoare şi de anomia generalizată la nivelul guvernării şi instituţiilor statului. Cu un preşedinte inerţial, interesat doar de foloasele de moment, cele mai interesante lucruri din lume se întîmplă în România. Ideologiile partidelor, lipsite de valoare, realism şi aplicabilitate, se întrepătrund într-una singură: voinţa lui Iohannis. Gîndind logic şi obiectiv, o cireadă de vaci politice nu poate fi condusă decît de un văcar, ţinut pe fotoliu, în cin înalt, de gangsterii americani şi europeni. Uşor, uşor, americanii şi-au instalat la noi trupe şi armament cum nici în Irak n-au avut! Probabil îi apără de furia poporului pe Iohannis şi trupa lui de comando, pe Cîţu şi Orban pentru împrumuturile uriaşe, fără număr, pe Cioloş pentru falsa chetă şi supraevaluarea „Cuminţeniei Pămîntului”, pe Orban, Lazăr, Portocală, Koveşi, Barna etc. Ăştia mi-au venit în minte acum, din lungul pomelnic al criminalilor care au sugrumat România, de cînd avem un antiromân la Cotroceni.

Sătui de măsurile abominabile, nevaccinaţii cu spirit treaz au luat cu asalt străzile ţării şi ale marilor oraşe ale globului. Lor li se alătură şi cei înşelaţi cu promisiuni fără acoperire, cum ar fi „revenire la normalitate”, dacă se lasă înţepaţi. Tot mai mulţi cetăţeni români şi planetari, care s-au oferit din spirit civic să fie traşi în ţeapă, se trezesc din somnul naivităţii sau oportunismului. Rîndurile persoanelor care nu mai cred în propaganda televizată şi în dictatura medicală s-au îngroşat masiv. Sub capac fierb mocnit alte revolte. Făcătorii de aşa-zise vaccinuri, realizate cu un pas înaintea apariţiei noilor „tulpini”, s-au auto-înzestrat cu darul profeţiei, altfel nu poate fi explicată premoniţia cu exactitate a fiecărui „val”, înainte ca primul caz să fi fost depistat. Ceea ce s-a văzut pe străzile Europei şi ale lumii e doar un antrenament, o încălzire faţă de „valurile” reale de proteste care vor lovi şi devasta sistemele politice, sanitare şi dictatoriale ale lumii, care vor să schimbe radical şi iremediabil faţa lumii. Doar ipohondrii şi panicarzii vaccinaţii ai Europei se gîndesc, într-o tihnă, dinaintea furtunii, la sărbătorile de iarnă, crezînd, în capul lor, că înţepătura de seringă a îmblînzit mutaţiile planificate, ignorînd abuzurile la care sînt supuse masele, odată cu restrîngerea sau chiar anularea unor drepturi cetăţeneşti fundamentale. Cînd, însă, recesiunea economică, financiară şi foametea vor exploda peste tot în lume şi, evident, mai asurzitor, la noi, urmare a măsurilor politice dictatoriale, certificatul verde, Omicronul şi viitorii fraţi de lamelă vor deveni nişte glume proaste. Tot mai des aud că oamenii nu mai deschid televizoarele, că ignoră avalanşa de ştiri alarmante, de minciuni, manipulări şi restricţii aberante, menite să inoculeze frica.

De cînd e lumea şi pămîntul „elitele” întunericului au batjocorit turmele şi comunităţile prin înşelătorii de tot felul, menite să le supună şi dreseze. Un virus există! Numai că el este folosit politic de guvernele statelor pentru a opera măsuri dictatoriale, care nu puteau fi puse în aplicare în condiţii de normalitate. Primele noutăţi ale

resetării interne au venit odată cu restricţiile din tîrgurile de Crăciun. Obligativitatea certificatului, la pachet cu biletul de intrare - 7 lei pe cap de vaccinat, dar şi cu Moş Crăciunii lui Iohannis, instalaţi recent la Palatul Victoria. În tîrg pot intra simultan 1.000 de persoane, numărate, probabil, cu degetul arătător. Să fim totuşi îngăduitori! Înainte de a rîde de vaccinaţii care cred în sacul Moş Crăciunilor iluminaţi, încărcat cu vaccinuri şi tichete spre mirificul ţintirim, să ne amintim că au fost mulţi români care au crezut în Santa Klaus, iar acum şi-au rupt operele de două parale, dedicate acestuia, şi-l înjură spectaculos.

Probabil, va veni vremea cînd Iohannis şi ciuma galbenă vor scoate de la naftalină vestitele izolete ale morţii pe care au cheltuit munţi de bani şi le vor vinde la licitaţie, cum se vînd astăzi, tablourile lui Nicolae Ceauşescu în Europa. Tot felul de tulpini străine au fost aruncate peste noi, dar nu vor reuşi cu nici un chip să dezrădăcineze arborii milenari ai românismului. Poporul, credinţa, tradiţia, patriotismul nu vor fi nişte frunze luate de vînt. Nevaccinaţii trebuie să fie atenţi la tulpina autohtonă – Klaus Werner Iohannis – şi la noile tehnologii militare de supraveghere şi supunere. Pentru că asta ne aşteaptă în ţara pe care Iohannis vrea s-o transforme într-o planetă a maimuţelor.

Cît priveşte nou-profeţitul Omicron, potrivit DEXului este a cincisprezecea literă a alfabetului grecesc. Fără prefixul „o”, micronul este o unitate de măsură pentru lungime, egală cu a mia parte dintr-un milimetru. Asta să însemne că a mia parte din populaţia unui stat va mai rezista pe valurile timpului? Nu pot fi prea bine înţelese raţiunile de botez practicate de iluminaţi, dar mă întreb de ce aceştia preferă alfabetul unei ţări ortodoxe, în speţă, Grecia. Noua variantă descoperită prima dată în Bostwana şi apoi în focare din Africa de Sud a primit denumirea unei litere din alfabetul grecesc ca şi cele anterioare: Alfa, în Marea Britanie, Beta, în Africa de Sud, Gamma, în Brazilia şi Delta, în India. Ce mai contează denumirea, cînd în laboratoarele secrete, monştrii sacri ai diabolicului au pe lamela microscopului coşmarul emis de I. V. Stalin: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este doar statistică”.

Vaccinat sau nu, românul este prezent la cea mai „tare” piesă dramatică a democraţiei româneşti, după modelul comediei de salon sau tăieturii franceze, teatrului absurd, à la Eugen Ionesco, cu personaje caricaturale, situaţii penibile şi vervă prostească, bulevardieră, cu tunuri, trădări şi vînzări, unde distingem stirpea cunoscută a virusului original de parvenitism şi corupţie. Numai la atîta pare a se mărgini spectacolul, al cărui bilet îi costă scump pe români. Chiar viaţa lor. Orice titlu ar purta această piesă de teatru, actorii ei – Iohannis şi trupa sa de saltimbanci – sînt cazuri patologice de corupţie, impostură şi de sublimă vînzare de popor şi ţară: Realitatea dramatică pe care o trăim poate fi înţeleasă ca proiecţie a comportamentului lor dictatorial, imoral, balcanic, globalist şi devastator.

ART-EMIS.RO

cercetătorii sud-africani, unde se presupune că s-ar fi născut ultima variantă Covid, care au spus că formele sînt asimptomatice sau, în cel mai rău caz, ușoare. O afirmație care a fost acoperită repede și zgomotos de păreri ale specialiștilor europeni și nu numai, de gen ,,nu se știe”, ,,să vedem, să studiem, să observăm”. Sincronizarea nu a fost însă bună, pentru că Omicronul a fost scos după ce în Europa Delta făcuse deja ravagii.

Certificatul verde, inutil

Atîta timp cît vaccinații și nevaccinații transmit boala, lăsînd la o parte teoria cu unii mai mult și alții mai puțin, care nu are nici o susținere științifică, certificatul verde este un nonsens total. Și, așa cum s-a tot spus, nu numai că nu împiedică transmiterea virusului, ci îl ajută să se propage, în condițiile în care vaccinații împrăștie, fără restricții, Covidul. Cum ieșim din acest cerc nebunesc? Testare la simptome, izolare și tratament de urgență. Atît de simplu! În România, o surpriză de proporții a venit chiar din partea reprezentantului OMS-ului, Alexandru Rafila, care, cel puțin în declarații, pare să intre în logica lucrurilor. Rămîne însă de văzut ce se va întîmpla, mai ales că semnalele din Vest arată că decidenții de acolo și-au pierdut, cu totul, simțul rațiunii.

ZIARULNATIONAL RO

Orwell de Bruxelles: Comisia Europeană omoară Crăciunul și îi interzice pe Maica Domnului și pe Sfîntul Ioan

(urmare din pag. 1)

Mai mult, este interzis să începi o conferință adresîndu-te audienței cu obișnuita expresie „Doamnelor și Domnilor”. În schimb, trebuie utilizată expresia considerată incluzivă: „Dragi colegi”. Documentul pentru care își pierde timpul și ne toacă banii Comisia Europeană se concentreză pe temele tradiționale ale Corectitudinii Politice, respectiv „genul”, „LGBTQ”, „rasă și etnie” sau „culturi, moduri de viață și credințe”. Acestea sînt însoțite de un tabel în care se prevede ce se poate spune și face și ce NU, cu intenția evidentă de a nu lăsa nimic nereglementat. Astfel, comentează Il Giornale, se creează o nouă limbă (vă amintiți de „noulimba” lui Orwell?) care împiedică orice spontaneitate în comunicare.

Documentul de la Bruxelles avertizează: „Atenție să nu menționați întotdeauna același sex primul în ordinea cuvintelor sau să nu vă adresați diferit bărbaților și femeilor (de exemplu, unui bărbat folosind prenumele și unei femei folosind numele)”.

Sau: „Atunci cînd alegeți imaginile care însoțesc comunicarea dvs, asigurați-vă ca femeile și fetele să nu fie reprezentate ca gospodine sau în roluri pasive, iar bărbații în roluri active și întreprinzătoare”. Dorința cenzorilor de la Comisia Europeană de a anula orice diferență între bărbași și femei este atît de mare încît sînt interzise expresii precum „focul este cea mai mare invenție a omului”, deoarece în multe limbi europene „om” echivalează cu „bărbat”. De aceea, corect este să spui „focul este cea mai mare invenție a umanității”. Dar procuștii bruxellezi au ambiții și mai mari de atît, urmărind să ne ciuntează tradițiile, obiceiurile și credințele. Astfel, documentul avertizează că trebuie „evitată presupunerea că toți sîntem creștini” și deci că „nu toată lumea sărbătorește Crăciunul (…). Trebuie să fim sensibili la faptul că oamenii au tradiții religioase diferite”. De aceea, în numele sfintei incluzivități, Comisia Europeană merge pînă acolo încît anulează Crăciunul, invitîndu-ne să nu mai folosim expresii precum „perioada de Crăciun poate fi stresantă”, ci „vacanța poate fi stresantă”. Cine gîndește că s-a mers prea departe se înșală. Mai este loc. Astfel, în cadrul comunicărilor, sîntem îndemnați să folosim „nume generice” în loc de „nume creștine”, atunci cînd nu ne referim la persoane anume. De pildă, în loc de „Maria și Ion sînt un cuplu internațional” trebuie să spunem „Melania și Iuliu sînt un cuplu internațional”. Aberația merge pînă acolo încît proscrie din vocabular cuvinte despre care politrucii de la Bruxelles consideră că ar putea avea conotații de tristă amintire.

Astfel, devine o ofensă să vorbești despre „colonizarea planetei Marte”. Nici măcar „așezări umane pe Marte” nu este corect. În schimb, trebuie să spui „trimiterea de oameni pe Marte”. În concluzie, în Europa de azi, cel mai bine este să-ți ții gura. Sau să pleci.

Africa

a fost numită un incubator de noi tulpini Oamenii de știință americani au creat o gumă de mestecat din coronavirus

Fondat de omul de afaceri sudanez-britanic, Mo Ibrahim este un fond care sprijină directorii de top din Africa. Un raport lansat recent arată faptul că ratele scăzute de vaccinare împotriva coronavirusului de pe continent declanșează mutații SARS-CoV-2. „De la începutul acestei crize (pandemie de coronavirus – n.red.), fundația noastră și alte organizații africane au avertizat că Africa nevaccinată ar putea fi incubatorul ideal pentru variantele virusului”, a spus Ibrahim. El a menționat că singura modalitate de a învinge pandemia este prin vaccinarea întregii populații a planetei. În prezent, în lume există „discriminare prin vaccinare”, iar țările africane, a spus el, se confruntă cu această problemă. Ibrahim a subliniat că Africa va depăși pandemia doar dacă 70% din populația sa este vaccinată pînă la sfîrșitul anului 2022, dar probabilitatea unui astfel de parcurs este mică. Raportul susține că doar cinci dintre cele 54 de state africane sînt la jumătatea obiectivului stabilit de Organizația Mondială a Sănătății – vaccinarea completă a 40% din populație pînă la sfîrșitul acestui an.

Anterior, virologul, doctorul în științe medicale, profesorul Centrului N.F. Gamaleya Anatoly Altstein a spus că noua tulpină a coronavirusului „omicron” ar putea ușura cursul coronavirusului și ar putea pune capăt pandemiei.

Tulpina SARS-CoV-2, denumită omicron, a fost identificată în noiembrie anul acesta în sudul Africii.

Oamenii de știință de la Universitatea din Pennsylvania și alte cîteva organizații științifice au dezvoltat gumă de mestecat care poate neutraliza coronavirusul din salivă. Acest lucru a fost raportat pe site-ul universității. Potrivit autorului studiului, Henry Danielle, o astfel de gumă va reduce probabilitatea de transmitere a virusului.

Guma se bazează pe proteina ACE2, crescută folosind tehnologii genetice și material vegetal. Pentru experiment, echipa a crescut ACE2 și l-a combinat cu o componentă care permite proteinei să treacă prin membranele mucoase. Studiul a arătat că guma de mestecat a putut împiedica virusul să pătrundă în celulele corpului, iar în saliva pacienților infectați, nivelul virusului care conține ARN a scăzut brusc.

În prezent, oamenii de știință intenționează să obțină aprobarea pentru un studiu clinic pentru a evalua mai eficient dezvoltarea acestui produs. Anterior, s-a raportat faptul că oamenii de știință americani au creat o variantă a SARS-CoV-2 neinfecțioasă pentru cercetare.

Cum este exagerată pandemia de către „experți“ (2)

Un procent frapant de 81,1% din cazurile pozitive cu anticorpi IgM la primul test au devenit negativi în numai o lună. Cercetătorii au conchis că (testele de anticorpi) „pot subestima considerabil infecțiile cu COVID-19 precedente”. De asemenea, s-a relatat pe larg în mai multe reviste științifice că reacțiile anticorpilor nu sînt în mod necesar detectabile la toți pacienții COVID, în special la cei cu forme mai puțin grave. Însă erorile din estimarea lui Redfield sînt chiar mai mari de atît. Pînă și cei care au citit doar biologia de anul I la universitate știu că și alți componenți ai sistemului imunitar, celulele de memorie B și T, oferă protecție împotriva infecțiilor virale. Unele celule T ucid virusul și, de asemenea, contribuie la formarea anticorpilor. Limfocitele T se dezvoltă și oferă o protecție care durează mult mai mult, chiar și după ce anticorpii dispar – uneori și ani de zile, în cazul altor viruși SARS. În cazul acestui virus, celulele T au fost deja documentate, chiar și la persoane care nu au fost infectate cu SARS-CoV-2, ceea ce înseamnă că în aceste cazuri era prezentă o protecție încrucișată din partea unor celule T care fuseseră create ca reacție la alți coronaviruși. Celule T au fost descoperite de asemenea la persoane cu infecții cu SARS total asimptomatice.

Șeful Institutului Național de Sănătate (NIH), Francis Collins, a subliniat aceste informații pe blogul său, în urmă cu cîteva săptămîni, consemnînd: „În fapt, celulele imunitare, cunoscute ca celule de memorie T, joacă și ele un rol important în capacitatea sistemelor noastre imunitare de a ne proteja împotriva multor infecții virale, inclusiv – cum se vede acum – a COVID-19”.

Oameni de știință de la institute de vîrf în cercetare, precum Karolinska din Suedia, La Jolla din San Diego, Duke University, Berlin și altele au publicat dovezi în acest sens. Karolinska a demonstrat imunitatea oferită de celulele T atît la cazuri asimptomatice cît și moderate de infecții cu COVID, chiar în condițiile testelor de anticorpi negative. Cercetătorii din Singapore au descoperit la mostre de SARS1 vechi de șaptesprezece ani reacții robuste ale celulelor T față de acest virus, SARS2. De vreme ce celulele T nu apar la testele de anticorpi, acele persoane nu au fost incluse în socoteala lui Redfield. Totuși, se pare că el nu a considerat important acest aspect cu adevărat fundamental atunci

cînd a depus mărturie în fața Congresului. Iar mărturia lui a generat publicarea unor titluri de-o șchioapă pe primele pagini ale ziarelor.

După ce am urmărit acest dezastru la TV, am știut foarte bine ce urma în acea zi. Presa urma să folosească aceste „informații” pentru a crea o panică și mai mare în rîndul populației. Știam și că era responsabilitatea mea să fac lumină în cazul acestei declarații grosolan eronate. Nu era nici o îndoială că acest lucru (panicarea opiniei publice de către presă) urma să se producă în timpul conferinței de presă a președintelui Trump. Am fugit la biroul lui Derek Lyons (fost șef al administrației Casei Albe în timpul lui Trump) pentru a-l pune la curent și a mă asigura că președintele va fi informat dinainte. Alți cîțiva membri ai staff-ului erau prezenți în aripa de vest (a Casei Albe), așa că le-am rezumat ce s-a spus în Congres. Reacția a fost variată, de la uimire la deprimare, sau chiar frustrare. Un consilier al președintelui în probleme juridice m-a avertizat cu zîmbetul pe față: „Scott, nu te apuca să spui brutal: «Redfield se înșală!». Spune ceva mai blînd, cum ar fi: «A explicat în mod greșit lucrurile»”.

Am clătinat din cap, știind că trebuie să îmi măsor cuvintele, deși era vorba de același om care încercase să mă distrugă în presa națională cu cîteva zile înainte. Însă nu era vorba de ceva personal. Clarificarea realității pandemice și combaterea tirului neîntrerupt de dezinformare și pseudoștiință, în acest caz venind chiar din partea administrației, a fost una dintre cele mai importante misiuni în această criză națională. În timpul pre-briefingului din Biroul Oval, cîteva ore mai tîrziu, i-am expus președintelui problema. S-a decis, după cum mă așteptam, ca eu să fiu cel care va răspunde la întrebarea pe acest subiect, atunci cînd va fi adresată.

Un reporter de la ABC News m-a întrebat direct dacă declarația lui Redfield, conform căreia peste 90% dintre americani rămîn susceptibili în fața bolii, este adevărată. Am respectat sfatul prietenesc care mi se dăduse mai devreme. „Cred că dr. Redfield a explicat greșit unele aspecte”, am spus eu, și apoi am făcut tot ce era posibil pentru a expune cît mai calm problemele legate de datele depășite, despre contribuția celulelor T la reacția încrucișată și despre protecția celulelor T care nu fusese inclusă în aceste date. Am declarat în mod corect ceea ce era în mare măsură cunoscut și factual, respectiv că

protecția împotriva virusului „nu este determinată doar de procentul persoanelor care au anticorpi”.

În timpul răspunsului meu, evitînd întreruperile, am încercat să explic cît mai bine și într-un limbaj inteligibil. Am făcut un serios efort să fiu cît mai delicat, deoarece nu mă simțeam în largul meu să-l corectez pe directorul CDC în fața națiunii. Din nefericire, dezgustul meu față de atmosfera conflictuală din sala de presă m-a împiedicat să fiu prea diplomat atunci cînd acel ziarist m-a întrebat: „Pe cine ar trebui să credem?”. Răspunsul meu a fost: „Ar trebui să credeți știința, iar eu vă arăt ce spune știința”. Apoi am citat numele cîtorva experți. Totuși, am avut sentimentul puternic că reporterul nu era cîtuși de puțin interesat de aceste fapte. Mai degrabă, de o nouă încercare de a amplifica discordia.

După ieșirea din sala de presă, am pășit alături de președinte. Așa cum făcea întotdeauna, s-a oprit puțin pentru a vedea pe ecranele de televiziune cum reflectă presa evenimentul. După cîteva glume între președinte și echipa din jurul său, ne-am îndreaptat către Biroul Oval. Președintele Trump s-a întors către mine, care mă aflam în dreapta lui, și a zîmbit ironic, dar și cu o expresie de mare uimire pe chip. „Face Redfield vreun joc politic sau este doar prost?”, a întrebat el, clătinînd ușor din cap. M-am uitat la președinte ezitînd. Răspunsul era evident pentru amîndoi. Inutil să mai spun, presa a pus accentul pe neînțelegerea dintre mine și Redfield. Acest lucru a alimentat conflictul dintre mine și alți medici din Grupul Operațional, un conflict provocat de Redfield personal printr-o reacție ofensatoare și nejustificată, cum că tot ce am spus era „fals”.

Mai tîrziu, doctorul Fauci a apărut la televiziune și a catalogat încercarea mea de a clarifica informații importante ca fiind „extraordinar de nepotrivită”. M-am întrebat dacă a fost mai preocupat să apere reputația colegului său birocrat și să o submineze pe a mea, decît să se asigure că publicului american i se transmit informații corecte. Martin Kulldorff, epidemiologul de renume mondial de la Harvard, a postat o reacție pe Twitter: „Scott Atlas a afirmat pur și simplu că imunitatea vaccinului este mai mare decît cea conferită doar de anticorpi, lucru pentru care Fauci îl critică, fără a contrazice efectiv ceea ce a spus. Enunțarea unui simplu fapt științific nu poate fi «extraordinar de nepotrivită». Ce se petrece?”.

Sfîrșit

Pagină realizată de N.K.

Doza de sãnãtate

Ficatul –un organ vital

Ficatul este cel mai important organ din corpul nostru, de care depinde cel mai mult viața individului, fiind organul care are comunicare directă cu subconștientul.

Ficatul este, de asemenea, organul schimbărilor, ne impulsionează să ne punem în practică ideile, ne dă încredere și ne oferă voință. Ficatul este un organ iertător și ar fi bine să îl prețuim mai mult și să îl tratăm cu respectul cuvenit. Medicina tradițională chineză ne îndeamnă să observăm prima dată starea ficatului pacientului nostru pentru a vizualiza starea de sănătate generală.

Curățirea corpului vine din interior, iar sănătatea individului stă în intestine. Ficatul este organul care primește în permanență informații de la toate organele, fiind într-o comunicare neobosită cu informația energetică a țesutului fiecărui organ. Să ne închipuim ficatul ca un soare, ale cărui raze fac legătura cu celulele organelor. Ficatul are capacitatea de a se regenera chiar și în urma unor intervenții chirurgicale.

Aceste aspecte ale ficatului nu se găsesc în manualele medicinei clasice. Medicina energoinformațională privește și tratează omul în integritatea lui fizică, emoțională și psihică. Fiecare etaj energetic din corpul nostru este conectat cu ficatul – laboratorul central al corpului, cu peste 300 de activități în procesul metabolic și hormonal al corpului. Multe substanțe din sînge – carbohidrați, proteine, grăsimi, noxe toxice, medicamente, hormoni sau enzime – sînt

Oistorie a farselor (227)

Un falsificator deștept, dar nu destul (2)

Anunţînd că deţine o grămadă de materiale aruncate de unul dintre primii mormoni ulterior dezamăgit, Hofman a amanetat cufărul cu obiecte pentru suma de 185.000 de dolari. În acelaşi timp, Steve Christensen, om de finanţe local şi mormon devotat, neştiind că Hofman este un falsificator, i s-a alăturat. Aflat însă în nevoie disperată de bani, Hofman s-a decis să „descopere“ o raritate literară – „Jurămîntul omului eliberat“.

Această carte, cea mai timpurie (1639) tipăritură în limba engleză, pe foaie mare, din America, a fost considerată mult timp pierdută. În martie 1985, Hofman a strecurat publicaţia falsă ce cuprindea balada cu pricina pe un raft dintr-o librărie din New York, după care a cumpărat-o alături de alte obiecte, avînd grijă să primească o chitanţă ştampilată, cu numele magazinului. Informîndu-şi dealer-ul despre norocul ce dăduse peste el, s-a apucat rapid de treabă. Folosind un facsimil dintr-o ediţie modernă a Cărţii cu Psalmi din 1640, imprimată de aceeaşi tipografie din Massachusetts care, cu un an înainte, produsese şi balada „Jurămîntului omului eliberat“, el a fotografiat mai multe pagini, după care a tăiat pe rînd fiecare literă sau grup de litere mărite iniţial. Aşadar, construind un text al „Jurămîntului“ şi reducîndu-1 la dimensiunea corespunzătoare, a realizat un bloc de rînduri întregi, după care a scurtat sau ascuţit unele litere pentru a crea iregularităţi, apoi a preparat o cerneală după propria formulă pentru a evita detecţia de către testele de datare a manuscrisului. Tipărită pe hîrtie din perioada respectivă, pînă în aprilie, balada lui era examinată în amănunţime de Biblioteca Congresului din Washington. Experţii s-au declarat mulţumiţi, dar preţul de 1,5 milioane de dolari era exorbitant. Biblioteca a refuzat să-1 cumpere.

Amanetul depus anterior de Hofman era de mult întîrziat. El vindea deja obiectele aşa-zis descoperite în cufărul cu materiale şi curînd, prin intermediul lui Steve Christensen, Biserica avea să afle adevărul. La 15 octombrie, cecurile bancare emise de Hofman fiind neacoperite şi deci respinse, Christensen a fost ucis în biroul său în urma exploziei unei bombe. O a doua bombă, menită şefului lui Christensen, a ucis-o, în

prelucrate în ficat dacă acesta funcționează în parametri săi normali.

Alimentația bazată pe carbohidrați precum: cartofi, cereale, legume uscate (legumele sînt transformate în ficat în glicogen, iar, la nevoie, ficatul transformă glicogenul în glucoză) suprasolicită ficatul. Aici se poate observa un ritm deosebit între orele 2 și 3 dimineața, cînd notăm faza cea mai activă de transformare în glicogen; după această oră pînă tîrziu după masă ficatul este ocupat cu activitatea zilnică și conștientă a rezolvării problemelor zilnice (zahăr în sînge). Ficatul are o funcționalitate din exterior spre interior, cît și din interior spre exterior.

O vezică biliară blocată sau mîloasă nu mai găsește drumul spre metabolism, energia va fi transportată prin energia plămînilor spre partea superioară a corpului și blochează activitatea tiroidei, iar analizele de laborator atestă o tiroidă cu funcționalitate scăzută, hipotiroidie.

Un ficat bolnav nu cauzează dureri, el suferă în tăcere, dar dă stări de oboseală, epuizare și dereglări ale somnului. Copii care se nasc cu icter au, de asemenea, o dereglare în metabolismul bilirubinei, din punctul nostru de vedere acești copii se nasc cu o sensibilitate a ficatului. Dacă valorile GPT sînt mai mari decît GOT există o funcționalitate dereglată a ficatului din cauza greutății; invers, o funcționalitate dereglată a ficatului cauzată de consumul excesiv de alcool poate duce mai departe la o dereglare în metabolismul alcalinelor cu urmări negative asupra hipofizei.

schimb, pe soţia acestuia. Compania lor era ameninţată: era oare ucigaşul un creditor înnebunit? Cînd, a doua zi, o bombă plasată într-o maşină 1-a rănit pe Hofman, poliţia nu a mai fost păcălită. Versiunea lui, conform căreia un pachet căzuse pe podeaua maşinii, nu se potrivea nici cu starea automobilului şi nici cu rănile sale. Procesul lui a început în aprilie 1986; în ianuarie 1987 a fost trimis la închisoare pentru omucidere şi fraudă, cu o sentinţă între cinci ani şi încarcerare pe viaţă.

Cît priveşte „Jurămîntul“, autenticitatea lui a fost demascată nu prin analize ştiinţifice, ci în urma mărturiei unui cetăţean care ştia prea bine procedurile folosite de vechile tipografii. Din numeroasele indicii, cel mai incriminator a fost faptul că marginea decorativă din jurul baladei era prea apropiată de textul acesteia. Acoperită de atît de multe litere turnate din metal, ce necesitau şi spaţii între ele, ca şi între cuvinte, matriţa de tipărire ar fi necesitat pene de lemn sau de metal mai mari, care să ţină paginile strîns în ramă, aşadar distanţa dintre text şi marginea ornamentală ar fi fost mai mare. Hofman a fost el deştept, dar nu destul de deştept.

De la mici feste, la marile farse (1)

Theodore Edward Hook, un poet poznaş din Londra sfîrşitului de Secol al XIX-lea nu era împotriva implicării, în glumele sale, a celebrităţilor şi chiar a persoanelor de spiţă regală. Nu era deloc simpatizat de iubitorii înfocaţi de teatru. Odată, la teatrul Drury Lane, s-a ascuns sub scenă în timp ce se interpreta o tragedie şi, cînd actorul principal a început monologul esenţial al operei, l-a acompaniat fluierînd. În altă seară, s-a urcat pe scenă în mijlocul unei piese şi i-a înmînat actorului principal o scrisoare prin care era informat că tocmai cîştigase o avere. Declarîndu-se fericit peste poate de norocul ce tocmai îl năpădise, actorul a plecat de pe scenă: sfîrşitul piesei.

În noiembrie 1810, Hook a realizat una dintre cele mai mari farse ale timpurilor. A pus pariu cu un prieten că poate transforma o casă obişnuită de pe o stradă obişnuită – cum era str. Berners nr. 45, cea în care se aflau ei – „în cea mai faimoasă adresă din întregul oraş Londra“. Prietenul lui bogat nu l-a crezut. Miza, 1.000 de lire sterline, îi părea acestuia ca şi cîştigată. (va urma)

STUART GORDON

Legătura ficatului/ vezicii biliare cu celelalte organe ale corpului, începînd cu sistemul hormonal care duce în multe cazuri chiar la impotentă, dereglări uterine cu formare de chisturi sau uter fibromatos, dovedește încă o dată că ficatul are prea puțină energie.

Ochii sînt priviți de medicina alternativă chineză ca un cerc deschis al funcționalității ficatului și al vezicii biliare (în cazul degenerescenței maculare, ochi uscați, dereglări de vedere este bine să fie verificată în primul rînd starea ficatului).

Ce îi face bine ficatului? Ficatul și vezica biliară reprezintă puterea noastră energetică, are nevoie de relaxare și somn, se bucură de un pahar cu apă călduță dimineața și seara.

Omul trăiește într-un schimb permanent de cîmpuri magnetice și electrice între scoarța pămîntului și sfera ionică. Acest schimb este influențat de activitatea soarelui, furtuni și de alternanța dintre noapte și zi.

Medicina energo-informațională este în măsură să repună circuitul fluxului energetic, al ficatului și al vezicii biliare înapoi în echilibru. Terapiile sînt întregite de repunerea comunicării energetice cu fiecare organ în parte și se încheie cu o detoxifiere la nivel de celulă.

Diagnosticarea energetică este însoțită de un buletin de analize energetic, care întregește tabloul fluxului energetic din corp. Sînt terapii moderne, fără durere, fără medicamente, o disciplină care are la baza fizică cuantică – medicina viitorului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Directoare la cursuri; 2) Coliere de mărgean – Culegere selectivă; 3) Așezat în trepte – Gît golaș!; 4) Trecută de la pasiv la activ; 5) Un parașutist la aterizare! – Precum melcul; 6) Ritm cardiac (2 cuv.) –Deschise la culoare; 7) Face parte din joc – Furt prin violență; 8) A ține la respect – Trecutul apropiat; 9) Plin de patimă – Abis!; 10) Bate la porți străine – Cadru familial.

VERTICAL: 1) O groază de lume; 2) Un om avizat; 3) Cînd se întîlnesc, tună și fulgeră – Reproducere în felul ei; 4) Operațiune de acoperire – Dus-întors; 5) Aflată pe linia de plutire – Întors la lot; 6) Pînză de bumbac, rară și subțire – Bate în lemn; 7) Ajutor pentru pescari – A retrograda; 9) Datul înapoi – Loc de vis; 10) Un om... de toată frumusețea.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DECLARAȚII”

1) RIDICATURI; 2) INEVITABIL; 3) SULITAS – VO; 4) ITI – ASANAT; 5) PICATA – OL; 6) ILAR – TARIF; 7) TITANIC – TA; 8) O – ERA – UMAR; 9) RUT – NOTITA; 10) INELARE – ES.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Bicentenar Horea (IV)

Începînd cu ziua de 5 februarie, Horea şi Cloşca, însoţiţi de o escortă, au fost scoşi din Cetate, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, şi duşi, spre înfricoşarea mulţimilor, prin aşezările Vinţul de Jos, Şibotu, Binţinţ, Orăştie, Deva, Şoimuş, Bobîlna, Geoagiu, Inuri şi Vurpăr. La 26 februarie s-a dat sentinţa de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca, sentinţă care constituie peste veacuri un zguduitor act de acuzare a Casei habsburgice, a tuturor călăilor ce şi-au pătat mîinile cu sîngele nevinovat al eroilor români. Hotărîrea, survenită în urma unui simulacru de proces, cu acordul lui Iosif al II-lea, suna astfel: „Să li se frîngă cu roata toate membrele corpului, începînd de jos, în sus, anume mai întîi lui Ion Cloşca, apoi lui Horea, numit alminterea şi Ursu Nicola, şi în modul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte, iar corpurile lor să se despice şi taie în 4 bucăţi, capul şi părţile corpului să se pună pe roate pe lîngâ diferite drumuri, şi anume în comunele revoltate, iar măruntaiele şi inimile lor să se îngroape aici, la locul supliciului”. Cu puţin timp în urmă fusese dată şi sentinţa de profanare a trupului neînsufleţit al lui Crişan care s-a sinucis în închisoare, şi pe care, după cum se vede, autorităţile criminale nu-1 iertau nici mort. Citind astăzi despre toate aceste cruzimi, omul modern se întreabă pe bună dreptate: cum de a fost posibil? Să nu uităm că ordinele veneau din Viena, unde în acea vreme străluceau steaua lui Haydn şi aceea a lui Mozart; era Viena operei şi a pinacotecilor de valoare, era oraşul în care apunea geniul bătrînului Gluck şi răsărea soarele tînărului Beethoven..». Şi cu toate acestea, acolo sus, în zonele ameţitoare ale puterii absolute şi jafului imperial, sub masca despotismului luminat, se ascundeau cele mai bestiale

Cultul eroilor

De la 1877 încoace, deci de la cea dintîi mare confruntare armată a României moderne, se poate vorbi despre amploarea unui cult naţional al eroilor. Simţămîntul este cu mult mai vechi, neîndoios, dar odată cu aceia care au pierit pentru „suma vieţii noastre istorice” (cum denumea Independenţa Mihai Eminescu), el a devenit mentalitate, atitudine, principiu. Nu a fost vorba niciodată de un gust thanatofil, nici de mărire şi vanitate deşartă – numai de gîndul fiului către părinţi, de convingerea că fără sacrificiul lor n-am mai fi apărut pe lume, n-am mai fi respirat aerul limpede al dimineţilor, iar setea de libertate şi demnitate poate că ar fi avut gust de cenuşă. Frămîntaţi în adîncuri cu bulbii grîului şi macilor, risipiţi prin văile şi munţii patriei, odihnindu-se în pace sub sălcii plîngătoare, acolo unde se forţează îndeobşte cursurile de apă şi se pierde mai mult sînge – eroii neamului românesc sînt prea maiestuoşi în imperiul lor ca să mai aibă nevoie de lacrimile noastre. Nu lacrimi, aşadar, nici compasiune ieftină, ci jurăminte eterne pentru continuarea zidirii pe care au început-o ei, aceasta fiind singura chezăşie că jertfa nu le-a fost în zadar.

Cu aceste gînduri am parcurs o carte concepută ca un îndreptar de mult preţ pentru tînăra generaţie, mai cu seamă, dar şi pentru cei maturi. Este vorba despre „Monumente ale anilor de luptă şi jertfă”, de colonel dr. Florian Tucă şi Mircea Cociu, lucrare apărută la o editură ce ne-a obişnuit de la o vreme cu cărţi de excepţie, şi anume cea Militară. Înfăţişînd cîteva mii de statui, obeliscuri, plăci comemorative, efigii şi mausolee ridicate pe tot cuprinsul patriei spre slava eroilor, cartea mi se pare cea mai cuprinzătoare şi fidelă oglindă a istoriei româneşti prin monumente. Încă din prefaţă, autorii vorbesc despre caracterul programatic al volumului într-o manieră de o francheţe pur ostăşească, ce face de prisos orice alt comentariu: „Multe dintre ele poartă pecetea talentului unor maeştri ai sculpturii româneşti –

forme de exterminare în masă a românilor obidiţi, de suprimare a tribunilor celei mai numeroase, mai vechi şi mai îndreptăţite naţiuni din Transilvania. Locul osîndei a fost hotărît în afara cetăţii, pe Dealul numit „La furci”, întrucît aici se ridicau de veacuri furcile şi spînzurătorile ţăranilor. A fost înjghebată de către autorităţi o estradă de lemn, de fapt un eşafod în toată legea, spre care au fost mînaţi Horea şi Cloşca, legaţi în lanţuri, în zorii zilei de 28 februarie. Ceea ce în ochii imperialilor şi ai grofilor trebuia să fie „o sărbătoare princiară”, după o expresie de tristă celebritate, a devenit în realitate un spectacol înfiorător, care ne revoltă şi astăzi prin cruzimea sa. Peste 6.000 de oameni au fost adunaţi, prin ordine şi strigări la răspîntiir pentru a asista la supliciu. Din aceştia, 2.500 de ţărani, proveniţi din 419 comune, au fost aduşi la Alba Iulia sub pretextul mincinos că li se va comunica patentă imperială privitoare la iobăgie. Călăul se numea Grancsa Rakoczy. Întîi a fost sacrificat Cloşca, primind, timp de o oră, vreo 20 de lovituri cu roata. Apoi a venit rîndul lui Horea, despre eroismul şi curajul căruia legendele Ardealului vorbesc cu veneraţie. Pînă astăzi mai circulă astfel de legende, adevărate în fond, culese recent de către Florian Dudaş şi reunite în lucrarea sa „Răscoala lui Horea în tradiţia poporului”. Reproduc o astfel de credinţă, transmisă pe cale orală, din generaţie în generaţie: „Pe Horea la Cetatea Albei l-or tras pe roată şi au spus nemeşii: «Te doare?». L-au frînt şi i-au rupt degetele de la o mînă şi-i ziceau: «Te doare?». El răspundea: «Nu mă doare, că-i pentru dreptate». Îl întrebau: «Nu ţi-i frică de moarte, Horea? Spune adevărul, nu te îndîrji aşa». «Miţi frînge, răspundea Horea, ce-i un om în faţa voastră! Dar nu uitaţi că nu mi-i frică, eu îs român şi am vrut dreptate şi libertate pentru popor în ţara românească»”. Chiar într-un ziar nobiliar, în „Magyar Hirmondo”, se scria pe atunci, cu onestitate, că „Horea merse fără nici

Constantin Brâncuşir Oscar Han, Cornel Medrea, Frederic Storck, Ion Jalea, Ion Irimescu, Ion Vlasiu, Vida Gheza, Romulus Ladea. Cele mai multe însă sînt izvodite de meşteri anonimi. Indiferent de dimensiuni sau de cei care le-au creat, toate poartă încărcătura gîndului bun, a omagiului fierbinte adus eroilor ce neau străjuit, ne-au păstrat şi ne-au lăsat, frumoasă, cu fruntea în soare, ţara. Oprindu-ne în faţa lor, auzim parcă vuietul luptelor de la Adamclisi şi Sarmizegetusa, de la Posada şi Rovine, de la Podul Înalt, Călugăreni şi Şelimbăr, chemările vibrante din proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu, cuvintele înaripate ale lui Bălcescu şi chemările clocotitoare ale lui Avram Iancu, freamătul asalturilor de la Griviţa, Rahova şi Smîrdan, tunetul mîniei ţăranilor răsculaţi la 1907, strigătul transpus în fapte de eroism de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti –«Pe aici nu se-trece!», tumultul acţiunilor purtate de forţele române în epopeea insurecţiei şi a campaniilor antihitleriste pînă la victoria finală (...). Fie acest volum –din a cărui scriere ne-am făcut o datorie de onoare – un modest omagiu adus minunaților fii ai poporului nostru, făuritori ai unei istorii măreţe, care au pus în slujba înfăptuirii sacrelor idealuri de libertate, suveranitate, independenţă, dreptate şi echitate, progres şi civilizaţie, a triumfului socialismului pe pămîntul românesc, tot ce aveau mai de preţ – Viaţa”.

Prezentate pe localităţi, în ordinea alfabetică a acestora, mărturiile sînt însoţite de note explicative privind semnificaţiile, dimensiunile şi amplasamentul lor, biografia şi faptele eroilor, numele şi activitatea sculptorilor, precum şi de fotografii bine realizate artistic. E plină ţara de lăcaşuri şi monumente, care degajă forţa tinereţii frînte a eroilor, inspirînd sentimente de o frumoasă poezie tragică pentru durerile cumplite în care au trecut pragul nefiinţei – îţi spui parcurgînd, meditativ, paginile acestei cărţi încărcate de un ales fior patriotic sînt referirile la acele clădiri istorice care se mai păstrează încă prin satele şi oraşele ţării, ca nişte însemne perene ale trecerii prin viaţă a martirilor demult apuşi. Parcurgem textul plăcii memoriale ridicate lui Horea

o schimbare, cu inima îndrăzneaţă, la locul destinat pentru ora cea amară a vieţii sale”.

Şi tot Nicolae Densuşianu rezumă în chip magistral acea nefastă zi de 28 februarie, care a pecetluit chipul lui Horea în eternitatea fiinţei româneşti: „Asupra lui erau ţintiţi la 1784 ochii tuturor ţăranilor. Căzut în planurile sale, părăsit de împăratul Iosif, stima lui publică nu încetă, în lanţuri, în nefericire, el a fost iubit de popor. Cu o fermitate antică el nu ceru graţia împăratului, nu tremură dinaintea ororilor supliciului, din contră, cu acelaşi nobil devotament precum luptase în viaţă, cu aceeaşi convingere puternică de sfinţenia cauzei, el merse pe Golgota despotismului şi a făcut ca şi în ultimele sale momente să fie admirat de adversari”.

Amintirea lui Horea şi a fraţilor lui de luptă şi suferinţă este sfîntă. Făptuirea sa de epopee, bravura extraordinară şi stoicismul înţelept cu care a dat piept cu destinul, pilda maiestuoasă a nestrămutatei sale credinţe în triumful dreptăţilor româneşti – toate acestea au fost luceferi călăuzitori pentru generaţiile care au urmat, la 1821, 1848, 1877 şi 1918. Pentru mulţi locuitori ai satelor din Ardeal el este o poveste vie, cu rădăcini seculare precum gorunul său, iar pe locul martirajului, după cum spune tradiţia, „nu se ridică acolo sălaş şi nu se seamănă sămănătură, că-i sînge vărsat de Horea”. Sau, cum frumos zic cîntecele populare păstrate ca o lumină în inimile românilor: „Horea stă pe vîrf de deal./ Domnii fug toţi din Ardeal/ Horea stă pe vîrf de munţi/ Domnii fug cum pot desculţi// Horea luptă voiniceşte/ Tirania greu plăteşte/ Horea pe popor îl strînge/ Nobilimea amar plînge// Că el este crai stăpîn/ Şi e general român/ Sub stejar, la rădăcină/ Pusu-ne-a Horea lumină!”. Sfîrșit

şi Cloşca, aflată pe peretele unei case multiseculare din Abrud: „În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou 17841785 şi apoi escortaţi în zorii zilei la Alba lulia”. Priviţi şi cuvintele pe care cel mai de seamă istoric al românilor le-a gravat pe o placă ce poate fi văzută la casa din Avrig, unde s-a născut Gheorghe Lazăr: „Aici, în această casă săracă de ţăran robit s-a născut omul cu credinţa tare – Gheorghe Lazăr, predicatorul mîndriei trecutului, pregătitorul îndeplinirilor viitorului. N. lorga”. Există, în Buzău, o clădire ce aminteşte de zbuciumul naţional al lui Nicolae Bălcescu, pe a cărei placă poate fi citită următoarea inscripţie: „1829-2852. În această clădire a poposit marele revoluţionar şi istoric Nicolae Bălcescu în anul 1843 pentru a cerceta fosta bibliotecă documentară a Episcopiei şi a revenit la 22 iulie 1848, luînd măsuri energice pentru reuşita revoluţiei”.

Multe şi frumoase sînt monumentele înălţate spre slava martirilor din primul Război Mondial, la capătul căruia avea să se înfăptuiască, prin voinţa întregii naţiuni române, visarea noastră de veacuri. Reproducem, dintr-o fotografie din volum, inscripţia de pe monumentul ridicat în comuna băcăoană Palanca în memoria sublocotenentului Emil Rebreanu (fratele celebrului romancier, care de altfel 1-a imortalizat în romanul „Pădurea spînzuraţilor”): „Sublocotenent Emil Rebreanu, spînzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rîndul Armatei Române, să lupte pentru întregirea neamului. Patria recunoscătoare nu a uitat”.

Sînt, toate aceste însemne de bronz sau marmură, de lemn simplu sau piatră de rîu, locuri de pelerinaj pentru toţi iubitorii de ţară şi datini, de istorie şi simţire românească. Prin fumul vechilor lupte se împrăştie dinspre clopote de bronz amintirea imnului nepieritor ce începe cu versurile: „Presăraţi pe-a lor morminte/ Ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul/ Fericiţilor eroi!...”.

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Patriarhul Daniel și vaccinarea

Zilele acestea am citit în presă știrea conform căreia Patriarhul Daniel s-a vaccinat anti COVID. Decizia înaltului prelat m-a mirat în primă fază, dar am constat că mișcarea de imagine a fost foarte bine calculată.

De ce spun asta? În primul rînd fiindcă de ceva vreme mă ghidez după vorbele Celui de Sus: „Fără Mine nu puteți face nimic”, dar și după cele ale părintelui Proclu Nicău, care spunea „nimic nu pot, nimic nu sînt, nimic nu am, fără Dumnezeu”. În virtutea acestor vorbe, e clar că nimic din cele de pe lumea asta nu sînt posibile fără ca Dumnezeu să le permită, iar tot ceea ce avem vine din Mîna sa.

Întorcîndu-mă la declarația ÎnaltPreasfințitului Daniel, consider că a manevrat extrem de abil situația în care a fost pus de politicienii români, care l-au tot presat în ultima vreme cerîndu-i să-i ajute să convingă populația să se vaccineze. Așa cum am spus în nenumărate ocazii, un mare număr de ziariști, reporteri sau simpli cetățeni cred că Patriarhul este un fel de șef corporatist, pe care supușii îl ascultă orbește.

ETICHETA

Cunosc români care îi invidiază pe preoți pentru bunăstarea materială de care dispun, pentru faptul că muncesc o zi pe săptămână (așa cred ei), iar în restul timpului lenevesc ca și călugării (care sînt alți puturoși în opinia lor) și se roagă toată ziua, după care vin prin casele credincioșilor să dea cu pămătuful pe pereți pentru bani și să se umple de colaci, prescuri, vin și alte bunătăți la botezuri, nunți și înmormîntări.

(continuare în pag. 23) N.M.

Smerenie și măsură în toate

Smerenia este definită în DEX drept o „atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bunăcuviință”. E o definiție omenească care încearcă să explice ceva ce e foarte greu de explicat și definit. Totuși, smerenia este chintesența virtuților și cea care poate face viața pe pămînt mult mai bună decît este în prezent, ca să nu mai vorbesc despre faptul că ne apropie de Dumnezeu. Într-un cuvînt, smerenia înseamnă a te vedea pe tine sub toată făptura. Mai păcătos ca toți. Nu sînt preot, nu am studii teologice profunde, așa că nu am să fac teoria smereniei, ci am să mă folosesc de

ea pentru a discuta un alt subiect pe care l-am mai abordat în articolul meu intitulat „Vinovații fără vină”, despre reparațiile care se cuvin oamenilor ce au fost nedreptățiți pe pămînt, la un moment dat.

În acest sens, s-au dezvoltat în lume două mișcări importante: cea privind Holocaustul și cea privind sclavia și mai apoi discriminarea negrilor. Dacă aș fi un marțian venit pe pămînt aș înțelege că singurele populații din lumea asta care au avut de suferit sînt evreii și negrii. Ori asta nu e adevărat.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

România la A.T.I.

Motto: ,,De-atîtea zilnice-ncercări mizere,/ De-atîta umilință și păcat,/ De-atîta moarte cîtă ni s-a dat,/ E prea puțin o singură-Nviere”. ADRIAN PĂUNESCU

,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor). S-a ajuns aici pentru că toți cei de la putere ,,Mint poporul fără de rușine,/ Încurajînd, cu ochi diverși, ce-i rău,/ Căci dacă dumnealor le este bine,/ În țară este bine, căcălău” (Adrian Păunescu).

,,S-au prăbușit criterii și idei,/ Implozia s-a transformat în zaț./ Bătrînii mor grăbit, ducînd cu ei/ Misterul vieții lor, înlăcrimați” (A.P.) sau mai bine zis ,,Lumea românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne va scăpa de-aceste duhuri rele” (C.V.T.).

Oare ,,Ați sesizat ascunsele avarii,/ Ale acestei țări în faliment,/ Și-ați înțeles că toți pensionarii/ Ar trebui-mpușcați, în mod urgent” (A.P.)? Aceasta pare a fi dorința domnului President-Rentabil, care ,,S-a dovedit extrem de grijuliu/ Cuacest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu” (A.P.).

Ce mai, acum, ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (C.V.T.), deci ,,Mai e vreo Constituție în țară?/ Călcați-o, Presidente, zi de zi,/ Toți oponenții dați-vi-i afară,/ Curată România spre a fi” (A.P.).

Aduceți-vă aminte de inundațiile din primăvara acestui an, cînd mai toate televiziunile au transmis imagini cu o bătrînică aflată în podul casei sale de paiantă, care ținea strîns în mîini o frînghie, de care spunea că era legată draga sa văcuță. Șocată de spaimă și cuprinsă de jale, biata femeie nu realizase că bovina zăcea moartă de ore bune pe fundul apei de peste 2 metri adîncime. Reporterul, care a surprins această scenă apocaliptică, a plîns, am plîns și eu, așa cum a plîns o țară întreagă, numai măicuța nu plîngea, fie că nu mai avea putere, fie că mai spera, poate, într-o salvare miraculoasă sau, pur și simplu, de teamă ca nu cumva lacrimile sale să mai ridice puțin nivelul apei. În acele zile, România devenise Titanicul unui popor din ce în ce mai chinuit, ajuns sărac într-o țară bogată. Deși Marea Tristeții devenise vecină cu Marea Neagră, Klaus Iohannis nu a făcut nimic, zicîndu-și, probabil, în mintea lui, că văcuța sărmanei femei nu era moartă, ea chiar păștea pe fundul apei... Nu ne-ar mira nici dacă Iohannis ar fi gîndit cam așa: ,,Ce bună ar fi acum o ploaie, ca să mai spele puțin noroiul ăsta!”.

În anul 1998, am scris în Revista ,,România Mare” un articol la adresa guvernanților de atunci: ,,Stimați pacienți! Nu știu dacă încăpeți toți în cîteva ambulanțe, dar cert este faptul că a venit vremea să vă ia lumea la șuturi pentru întreaga tragedie pe care ați creat-o în această Țară (...). A tunat și v-a adunat, pentru a ne ameți cu tot soiul de promisiuni, angajamente, contracte, pariuri, sacrificii și luminițe la capăt de tuneluri. Mai mult, în nemernicia voastră, mai aveți tupeul specific șmecherașilor de gang să cereți Poporului, pe care l-ați umilit, batjocorit și trădat, un nou viitor vot”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

România Mare într-o Europă unită! (II)

Datoria morală mă obligă să spun că osemintele lor, galbene de sfințenie ca uleiul de candelă, au fost culese și aduse acolo la inițiativa Reginei Maria, care a contribuit enorm la înfăptuirea României Mari. În acel pelerinaj, în care ne-am permis, pe cheltuială proprie, să mergem și cu fetițele noastre, ca la o lecție de religie naturală, am vrut să depunem la monument și pe morminte cîteva buchete de flori. Numai că vacanța de vară era în toi, Occidentul are un program de muncă și de odihnă riguros, pe care va trebui să-l învățăm și noi, așa că toate Florăriile erau închise. Și atunci, am făcut ceea ce făceam în copilărie, cînd ne duceau bunele și neuitatele noastre învățătoare pe cîmp, sau în pădure: am cules flori sălbatice, și eu, și Ilașcu, și copiii noștri, adică ne-am aplecat la pămînt, ne-am îndoit spinarea, am renunțat la orice trufie și ne-am închinat lor, eroilor neștiuți și fără de nume. Își mai aduce astăzi, cineva, aminte de ei, de martirii primului și celui de-al II-lea război mondial, cu cele două fronturi ale acestuia? Foarte puțini oameni și doar la momente festive, sau la praznicele religioase. De ce au murit acei flăcăi, pentru ce s-au jertfit ei oare? Numai de spaima Curții Marțiale, care i-ar fi pîndit dacă nu executau, orbește, o misiune?

Numai pentru că li s-a promis pămînt și în speranța că familiile lor, rămase la vatră, vor trăi mai bine? Răspunsul ni-l dă, indirect, Constantin Brâncoveanu, pe care nu l-a silit nimeni să-și apere credința și care n-avea nevoie de nici o bogăție pămîntească, ci și-a luat cei 4 fii și pe ginerele său și s-au culcat, cuminți, la picioarele Crucii. Li s-au stins ochii pe acest pămînt, dar li s-au aprins în ceruri și de-acolo ne luminează, ca niște luceferi. Pentru ceea ce e frumos și nobil, pentru ceea ce le mișcă lor inima, pentru onoarea lor și a familiilor lor, pentru lăsarea în urmă a unui nume bun și nepătat, românii sînt capabili de sacrificiul suprem. Dar, pînă la sacrificiu, ei știu să se lupte mai bine ca oricine pe acest pămînt, așa cum au făcut-o ,,fantomele albe” de la Mărășești!

Am fost invitați să intrăm în NATO pentru poziția geo-strategică a României, dar, așa cum se întîmplă de obicei, comoara e în altă parte: ea este în eroismul fără

ETICHETA

pereche al soldatului român, în dîrzenia și rezistența lui, în spiritul lui atît de întreprinzător, încît un simplu recrut din Oltenia, din Moldova, din Ardeal, din Banat sau din Dobrogea îi poate aduce lui George W. Bush, dacă e nevoie, cuburi de gheață în Deșertul Sahara! Acesta e românul generic: dacă știi să-l iei cu frumosul, dacă îl tratezi ca pe o făptură a lui Dumnezeu, îți dă și haina de pe el, fiica de soție și jumătate din împărăție. Îmi place să repet, ori de cîte ori am ocazia, o cugetare a învățatului german Albert Wirth, care chiar în toiul primului război mondial, în 1916, spunea: ,,Românii sînt cea mai rezistentă rasă din Europa!”. Îngăduiți-mi să reproduc la această ceremonie de iarnă un fragment din cea mai recentă carte a mea, ,,Aforisme”: ,,Românul e o ființă nobilă, chiar dacă au avut unii grijă să-l abrutizeze și să-l aducă la stadiul unui animal de povară – el tot fiu al Daciei și al Romei va fi, acum îl vezi în zdrențe, flămînd, cu ochii goi, nebărbierit, dar odată își leapădă veșmintele mizeriei și cununa de urzici, o dată își îndreaptă spinarea și își drege glasul, ridicîndu-se pe boltă ca un zeu strălucitor, năpraznic, apocaliptic, și atunci nici o forță din lume nu-l poate învinge!”.

Doamnelor și domnilor, aducem astăzi omagiul nostru generației de aur care a înfăptuit Unirea cea Mare și Veșnică. Au fost eroi celebri și eroi anonimi. Au fost oameni care au avut noroc și au putut să se bucure de ziua cea mare de la Alba Iulia, cînd Paștele a căzut la 1 Decembrie, fiindcă atunci s-a celebrat Învierea Neamului Românesc – dar au fost și oameni care s-au topit ca lumînările în viscolirea vremii, lăsîndu-și copiii orfani și familiile îndoliate, în case tot mai sărace, în care fumul hornurilor se împletea cu stîlpii funerari de la poartă. Șenila Istoriei nu alege, ea merge înainte fără ocoluri semnificative. Important este ca, în urma ei, cei scăpați cu viață să trăiască mai bine, să fie mai buni, să capete înțelepciunea de a nu repeta asemenea orori. Astăzi, Umanitatea a intrat într-un nou ciclu istoric. Este Mileniul III de la nașterea Domnului nostru Isus Christos. Plăcile tectonice ale geopoliticii se mișcă, se

Smerenie și măsură în toate

(urmare din pag. 21)

În decursul plămădirii civilizațiilor omenești din ultimii, să zicem, 4000 de ani, au fost sute de populații discriminate, umilite, omorîte în proporții de masă, despre care nimeni nu zice nimic. Nu mai departe decît la noi, în România, avem exemplul celor 800 de ani de ocupație maghiară și austriacă a Transilvaniei, de-a lungul căreia românii au fost furați, umiliți, asupriți și omorîți și nu am auzit pe nimeni să întreprindă campanii de recunoaștere și de condamnare publică mondială a acestor fapte.

Mi se va spune că toate acestea s-au petrecut în trecut, s-au uitat și nu mai au importanță, pe cînd discriminarea negrilor și Holocaustul s-au petrecut în deceniile 4 și 5 ale mileniului trecut, fiind, așadar, mai aproape de memoria colectivă. La fel sînt și masacrele armatei maghiare de la Ip, Trăznea și din alte locuri de pe cuprinsul nord-vestului Transilvaniei invadat de unguri în 1940, sau uciderea armenilor de către turci, ori uciderile în masă din Rwanda anului 1994 dintre Hutu și Tutsi și lista ar putea continua. De ce despre acestea nu se spune nimic? De ce nu se iau aceleași măsuri? De ce nu se studiază istoria acestor crime în toate școlile din lume, așa cum se studiază istoria Holocaustului evreiesc pe care autoritățile române intenționează să o introducă ca disciplină de studiu în școli, începînd cu 2023?

Scoatem din manualele de istorie românească largi pasaje despre trecutul nostru sub pretextul că nu sînt importante și stresăm elevii, dar introducem istoria Holocaustului. Nu avem bani să facem săpături

arheologice, dar avem ca să pregătim profesorii de istorie pentru a preda istoria Holocaustului. Propun atunci să introducem în școlile din Austria și Ungaria istoria Holocaustului românesc în cei 800 de ani de ocupație maghiară a Transilvaniei și să-i punem să o învețe și să pună genunchiul în pămînt înaintea meciurilor de fotbal.

Holocaustul a fost o crimă oribilă, un act de sadism împotriva evreilor, lucru de condamnat de către orice om sănătos la cap de pe lumea asta. Așa e. Dar, în același timp, e la fel de adevărat că a-i obliga pe toți cetățenii planetei să vorbească despre asta, ba chiar să învețe despre asta la școală, ca și cum ar fi cel mai important și mai abominabil lucru dintre toate cele petrecute pe pămînt, mi se pare o aroganță, iar aroganța și mîndria Dumnezeu le pedepsește întotdeauna.

Mărturisesc că nu-i cunosc pe evrei foarte bine, dar am citit Psalmii, am citit Biblia și văd că Dumnezeu Însuși s-a supărat foarte rău pe ei de cîteva ori lăsîndu-i să fie chinuiți de dușmanii lor, tocmai fiindcă nu-L ascultau și se mîndreau. Însă, de fiecare dată, Dumnezeu, în marea Sa bunătate, și-a întors fața către ei și i-a scos din necazuri. I-a declarat popor ales, iar ei, cînd au avut ocazia, l-au ales pe Baraba în loc să-l aleagă pe Dumnezeu. Apoi, s-au mirat că, vreme de aproape 2000 de ani, au pribegit prin lume fără de țară. Nu șiau dat seama că nimic nu e întîmplător pe lumea asta? Nu-și dau seama că ar avea mai mult de cîștigat cu o atitutine mai smerită față de cei din jur? Nu-și dau seama că, impunînd prin legi recunoașterea și condamnarea

reașează. Este de la sine înțeles că România nu poate și n-are voie să rămînă în afara acestui proces. ,,Lumea se schimbă și noi odată cu ea” – asta n-a spus-o nici un politician român, nici un analist, din cei care ne tot sufocă pe micile ecrane, cu aerul că ei ar vrea să schimbe chiar Poporul Român – asta a spus-o împăratul german Lothar I, în urmă cu aproape 1.200 de ani. Și aș mai da un citat, extrem de puțin cunoscut, care aparține unui fost colaborator, din tinerețe, al lui Iuliu Maniu, dar care, odată ce a ajuns el prim-ministru comunist, n-a făcut nimic pentru salvarea de la moarte a șefului incontestabil al revoluției unioniste din Ardealul anului 1918 – mă refer la Petru Groza, pe care nu l-aș fi amintit astăzi aici dacă n-ar fi spus ceva interesant: ,,Dvs., americanii, care ați inventat bomba atomică, inventați ceva să mutați România lîngă America și voi face politică americană”. Profeție stranie, pentru că, iată, România nu s-a mutat lîngă America, dar ceva tot s-a întîmplat: America s-a mutat lîngă România! Indiferent ce s-a spus pînă acum, de o parte și de alta, indiferent de aprehensiunile unora și altora, indiferent de imaginea greșită cu care unele oficialități de peste Ocean mai lucrează în ceea ce privește forțele politice din România, dovedind că ,,războiul rece” este un ghețar care încă mai fumegă aidoma unui vulcan, în calitatea mea de lider și de fondator al Partidului România Mare, dar și în calitatea de cel mai vechi președinte de partid parlamentar în funcțiune, din 1991 și pînă acum, rostesc cinstit și cu toată răspunderea: America, fii binevenită! Noi credem în America profundă, adevărată, cea a președintelui Woodrow Wilson, care ne-a ajutat la consfințirea unirii cu Patria-Mamă a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. În vremea aceea – cum încep atîtea versete ale Evangheliei – ambasador al Americii în România era Charles Vopicka, omul care într-un Album de epocă, aflat în arhiva mea personală, a scris, la 13 ianuarie 1919, ceva înălțător: ,,Trăiască veșnic prietenia dintre România Mare și iubita mea țară, Statele Unite ale Americii!”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului, 28 noiembrie 2002)

acelei crime oribile care a fost săvîrșită contra lor, ca și cum nu ar fi existat alte crime pe lume contra altora, nu se fac simpatici celorlalți oameni, ci dimpotrivă? Gîndește-te, cititorule, de cîte ori nu te-ai sumețit în fața oamenilor, pentru ca aproape imediat să ajungi cu nasul în țărînă smerindu-te? De cîte ori ai fost mîndru și arogant cu cei din jur, pentru ca mai apoi Dumnezeu să te smerească punîndu-te în situații umilitoare și permițînd dușmanilor tăi să se ridice asupra ta?

Cred că noi toți ar trebui să învățăm mai mult din asta. Părintele Arsenie Papacioc ne dă ca exemplu de smerenie pe Dumnezeu care, coborîndu-se din poziția de Creator a tot ceea ce există la cea de om întrupat, a săvîrșit un pogorămînt extraordinar. Gîndiți-vă la Mîntuitorul Isus Christos și la ce a avut de suferit, deși nu avea nici o vină, dar numai așa, prin smerenie, se putea combate mîndria de care a dat dovadă Lucifer atunci cînd a pretins că vrea să fie Dumnezeu. Deci a fost necesar ca Mîntuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet și orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară noi, ca să putem fi alături de Christos, trebuie să purtăm aceeași identitate. Dacă El s-a smerit – El, Care a făcut cerul și pămîntul și Care a făcut tot ce există, sigur că și creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită. Atunci cînd devenim aroganți și mîndri asemenea lui Lucifer, cînd avem senzația că totul ni se cuvine, sîntem pedepsiți de Dumnezeu. De aceea cred că e nevoie de mai multă măsură și smerenie în chestiunea discriminării, împilării și uciderii populațiilor de pe glob. Altfel, pasul de la victimă la călău va fi unul foarte mic și nu e în folosul nimănui.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Patriarhul Daniel și vaccinarea

(urmare din pag. 21)

Pentru aceia dintre noi care gîndesc astfel este clar că Dumnezeu este o poveste de adormit copiii, Biserica o instituție administrativă, iar popii directori atotputernici. Cînd gîndești așa e cert că ai impresia că, dacă CEO-ul BOR îndeamnă credincioșii să se vaccineze, aceștia vor asculta orbește.

Sînt convins că, după declarația conducătorului bisericii strămoșești, numărul vaccinărilor în România nu va exploda, fiindcă românilor, dacă le intră o idee în cap, nu le-o scoate nimeni. Apoi, fiecare credincios se va ruga Celui Preaînalt pentru ca Acesta să-i descopere ceea ce are de făcut și va proceda în consecință. Sînt

sigur că ortodocșii practicanți care s-au vaccinat au făcut-o după multă rugăciune, avînd credința că viața lor stă în Mîna Domnului, iar El va face după voia Sa, indiferent că sînt vaccinați ori ba.

Prin urmare, Patriarhul Daniel s-a eliberat de presiunea media și de cea politică prin declarația conform căreia s-a vaccinat și cu îndemnul, pe care nu o dată l-a adresat creștinilor ortodocși, de a urma sfaturile medicilor. Acum, nimeni nu mai poate spune că Biserica nu a făcut tot ce a depins de ea ca să dea Cezarului cele ce sînt ale Cezarului, fiindcă cele ale lui Dumnezeu le dăm fiecare zi de zi după puterea și priceperea noastre.

România la A.T.I.

(urmare din pag. 21)

Așadar, pe cine credeți că va vota acea bătrînică, găsită în podul casei sale cu frînghia ținută strîns în mîini? Chiar și acum, cînd s-a anunțat, la un moment dat, că nu mai sînt bani pentru pensii și salarii, ,,pacienții” din vechiul meu articol își fac planuri pentru alegeri anticipate, semn că vor urma alte vrăjeli de doi lei, în care nu vor crede nici cei care le vor lansa. Oricum, ,,Nu e de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal e pusă-ndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (C.V.T.). Mai important este ca Domn’ President Rentabil să fie îndemnat la modul: ,,Săriți la beregată, Presidente,/ Că n-are rost să fiți politicos,/ Comiteți numai gesturi indecente,/ Sus –oligarhii proprii, ceilalți – jos!” (A.P.).

Deși trăim vremuri în care românul de rînd speră la ,,Viață în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc”, iată că ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,Numai bunul îl vînează și cîștigul fără muncă”, a ieșit la atac, ,,Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în simintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... Țară!” (Mihai Eminescu). De unde și firescul blestem: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu).

Oare ce speranțe să mai avem, din moment ce ,,întreaga clasă politică este compusă, în mare parte, numai din maimuțe, viermi, șobolani și lipitori” (Dan Puric), care ,,Nu sînt decît niște paiațe, pe sub hainele cu ștaif,/ Ochii lor n-au lumină, sufletul le e bolnav./ Iar din sufletele pure, astăzi vor să smulgă crini,/ Și în templul curăției să-nflorească mărăcini” (Eliana Popa).

Cert este că ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (C.V.T.). Și, pentru că a venit vorba de Isus, Cel care ne-a învățat ,,Să facem punți între oameni, nu garduri”, vă rog să observați că întreaga țară s-a umplut de bariere, sîrmă ghimpată, lacăte, camere de supraveghere și tot felul de pașapoarte, care nu au decît menirea de a-i separa pe oameni sub diverse pretexte.

S-a ajuns aici și pentru că Biserica Ortodoxă Română nu mai are nici o tangență cu adevărata credință. Organizarea și funcționarea sa seamănă cu o unitate militară, care nu mai pleacă la luptă, pentru că nu mai are arme și încredere în puterea și curajul său. Oare unde sînt preoții în aceste vemuri apocaliptice, cînd Satana (Noua Ordine Mondială) obține tot ce vrea pe repede

înainte? Ce face Prea Fericitul Patriah pentru ca Mult Prea Necăjitul Popor Român să iasă la liman? Vă spun eu: se împopoțonează cu patrafire sumpe, numai fir de aur, sclipici, pietre prețioase, potcapul cît mai mare, în formă de cazan de țuică. Adevărul este că Patriarhul și elita acestuia seamănă cu niște pomi de iarnă, leduri luminoase le mai lipsesc. De mașinile de lux aflate la dispoziția lor nu mai vorbesc, că o dăm în altele. Cum de ați uitat, voi, că Isus nu avea nici măcar încălțări, iar cînd a găsit într-un templu o pungă cu bani a aruncat-o rapid în drum, spunînd: ,,Așa ceva nu are ce căuta într-un lăcaș sfînt!”.

Să nu uităm că, de-a lungul timpului, Patriarhia Română s-a confruntat cu tot soiul de scandaluri, legate de homosexualitate, pedofilie, preoți falși sau arestați, evaziune fiscală (în biserici se vînd lumînări, icoane, cărți, tămîie ș.a. fără eliberarea de bonuri fiscale), ca să nu mai vorbim de faptul că mai mulți patriarhi au fost acuzați de colaborare cu Serviciile Secrete. Iată de ce, în timp ce se golesc bisericile de enoriași, cîrciumile sînt arhipline, și asta se întîmplă de ceva timp. A nu se uita că ,,Împotriva Diavolului nu se trage cu tunul, se trage clopotul” (Corneliu Vadim Tudor). Adevărul este că mulți preoți confundă Religia cu Credința, neștiind că pe prima o găsim în biserică, iar pe cea de-a doua în suflet. Se bagatelizează și faptul că, în orice societate civilizată și cu adevărat democratică, la bază se află Credința, Educația și Sănătatea, în țara noastră, toate acestea fiind distruse premeditat și simultan.

Din păcate, în România, Satana și-a făcut o ambasadă a iadului, și asta pentru că ,,Cioclii apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Neau batjocorit CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-au ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-au îngenuncheat sub biruri și ne-au pus sub pază sfinții” (Eliana Popa).

Napoleon Bonaparte spunea că ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”, adică exact cum s-a întîmplat în România, motiv pentru care acum ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (C.V.T.)

În concluzie, rețineți că, în lupta cu acești ciocli care ne dau tîrcoale, românii nu mai au nici o șansă dacă nu vor înțelege că ,,țara lor a ajuns un fel de tramvai plin de controlori străini, care ne amendează și ne dau jos la prima stație” (Corneliu Vadim Tudor).

E greu, nimic de zis, chiar imposibil de schimbat ceva într-o țară eșuată, dar să nu uităm că ,,În cetatea ADEVĂRULUI și DREPTĂȚII noastre, putem fi uciși, învinși, însă, niciodată” (Nicolae Iorga).

Vorbind despre asta, nu pot să nu remarc că nici media, nici politicienii, nu au mulțumit BOR pentru rugăciunea contra noii boli molipsitoare, pe care a formulat-o Patriarhul încă din primele zile ale pandemiei, nici pentru rugăciunile zilnice ale preoților sau pentru scoaterea din biserici a sfintelor moaște întru obținerea ajutorului sfinților și a Celui Preaînalt. Nu i-au mulțumit fiindcă ei nu cred în lucrurile astea. Ei cred doar în vaccinare, care o fi bună, dar fără ajutorul și voința lui Dumnezeu nu face prea multe parale.

Așadar, îl felicit pe Întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române pentru felul în care a păstorit comunitatea în această situație și-i rog pe cei care l-au acuzat de rele intenții contra creștinilor nevaccinați să se gîndească mai profund la cele spuse de Dumnezeu și să-I dea încrederea lor.

Considerații generale asupra patrimoniului etno-folcloric național (III)

Maramureș (3)

Este, deci, o formă poetico-metaforică a unui lucru care a existat ca rit, după aceea ca mit și la noi există și azi ca poezie. Miorița este și ea o metaforă. Într-o situație dificilă în care omul nu reușește să scape de o moarte pe care nu o merită, încearcă să scape sărind în metaforă. În ceea ce privește jocurile cu măști, poate că acestea nu se leagă de chestiuni foarte complicate în legătură cu strămoșii. Ele pot fi, pur și simplu, niște jocuri cum au fost Saturnaliile Române, sfîrșitul perioadei rituale și ceremoniale, perioada grea, pentru că nu-i ușor să trăiești în cotidian, cu atît mai mult să trăiești în ceremonial. Dimpotrivă, uneori e mai greu să trăiești în acest plan superior sacral. Pentru a ieși din acest plan și a intra înapoi în cotidian ai nevoie să te dezlegi. Jocurile cu măști sînt un fel de refulare pentru a face ce nu poți face în cotidian. În acest fel, jocurile cu măști sînt la sfîrșitul perioadei de ritual sau de ceremonial un fel de purificare, permițîndu-ne să intrăm mai liberi în perioada nouă care vine. Cu alte cuvinte, am făcut tot ce am putut pentru a ne da seama cum va fi anul care vine prin ritualurile citate, pentru a acționa asupra lor prin ritual, am rememorat toate soluțiile elaborate timp de secole pentru diversele situații în care ne-am găsi și, la final, ne eliberăm de toate greutățile, presiunile și constrîngerile sociale ca să intrăm mai liberi în anul ce vine.

Obiceiuri

de Anul Nou (1)

În perioada Anului Nou se respectă o mulțime de obiceiuri în comunitățile umane. Mai jos voi prezența cîteva dintre ele.

a) Din aluat se face un colac, neumplut, numit stolnic. Acesta se așază pe o masă ale cărei picioare se leagă pentru ca membrii familiei să fie uniți. El nu se așază direct pe masă, ci pe o tavă plină de flori.

b) La Văleni, Călinești, în seara de Anul Nou, de pe Dealul Babelor se face strigare peste sat pentru a pomeni toate faptele bune și faptele rele. Dialogul este atent urmărit de cei din sat, la unii stîrnind rîsete, iar la alții supărare.

c) În dimineața de Anul Nou, gunoiul strîns în timpul sărbătorilor se duce în grădină, se împrăștie pe sub pomi (la Bîrsana i se dă foc) și se spune: ,,Măr frumos (păr, cais, prun)/ De nu-oi face mere/ Te-oi taie,/ Și-n foc te-oi arunca (ie)”. d) Vergelul – pe cursul mijlociu al Someșului, obiceiul are și astăzi un caracter mult mai distractiv. Se organizează în special pentru cei căsătoriți. Discuțiile încep între cuplurile de căsătoriți care duminica, la horă, numesc chizeșii (organizatorii vergelului). Aceștia numesc și angajează muzicanții. Formația de ceterași e compusă din: primaș (vioara 1), contrălăul sau contra (vioara 2) și gordonașul sau gordună (contrabasul). După ce chizeșii dau acont primașului și iau de la el cetera, ca garanție că nu va cînta la altă petrecere, au siguranța că vergelul va avea loc. Tinerele neveste, dar și cele în vîrstă se pregătesc atît vestimentar cît și cu mîncare. Coșul împletit din nuiele albe este umplut cu gogoși, micșunele, plăcinte cu brînză, cîrnați, o sticlă de horincă și un ol (damigeană) cu vin, numit și lămpaș. Se mai pregătesc horile, dar și inventarea altora noi, care să fie reținute de toată lumea și să se răspîndească în satele din zonă. Fiecare participant se pregătește cu cîteva cimilituri ca să se afirme ca o persoană iscusită satirizînd năravurile.

În seara zilei cînd are loc vergelul, chizeșii urmați de ceterași merg pe ulițele satului cîntînd și chiuind pentru a face cunoscut tuturor că începe vergelul: ,,Cine se simte bărbat/ Să vină cu noi prin sat/ La vergel să ne adunăm/ Să petrecem, să cîntăm”. La geamuri, cei din case le fac cu mîna semne de bucurie.

(va urma)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

po L i T ică G eopo L i T ică

Gazprom și Uniunea Europeană nu se pot pune de acord cu privire la aprovizionarea cu gaze și prețuri (III)

Lupta împotriva emisiilor (2)

Drept urmare, în iunie 2020, a fost adoptat un document care presupune o creștere a producției de cărbune în Rusia, combustibilul cu cea mai mare cantitate de emisii, pînă la 668 de milioane de tone în următorii 15 ani.

Pandemia de coronavirus, care a cufundat economia mondială într-o criză fără precedent, a stricat toate aceste planuri. Cerințele de mediu nu s-au schimbat, dimpotrivă, atît Uniunea Europeană, cît și Statele Unite ale Americii au decis să combine programe masive de sprijinire a economiei cu obiective ecologice.

În China, schimbarea agendei mondiale a fost evaluată prompt. Deja în septembrie 2020, la o sesiune a Adunării Generale a ONU, președintele chinez Xi Jinping a anunțat planuri de a atinge neutralitatea carbonului pînă în 2060. Mai tîrziu, președintele american Joe Biden s-a angajat să reducă emisiile la jumătate pînă în 2030. Restructurarea întregului sector energetic mondial, evident, va trebui realizată în etape, iar prima în linie este respingerea utilizării cărbunelui. Prin urmare, trebuie să treacă la gaze naturale, care degajă de două ori mai puține emisii de gaze cu efect de seră. Această concluzie schimbă statutul proiectelor GNL. Cert este că construcția de centrale GNL necesită investiții mari, care nu se amortizează imediat. O încetinire bruscă a economiei în primăvara anului 2020, precum și iarna neobișnuit de caldă din 2019-2020, au dus la un exces de combustibil și la o scădere a prețurilor combustibilului la un nivel care a fost neprofitabil chiar și pentru Gazprom, ca să nu mai vorbim de GNL. În atare condiții, multe proiecte promițătoare au fost întrerupte. În decembrie 2020, un raport al Centrului de Știință Kola arăta că un exces de GNL pe piață ar deveni o tendință pe termen lung, chiar și în ciuda anulării sau amînării unor noi proiecte GNL. Dar pînă la sfîrșitul anului 2021, a devenit clar pentru toată lumea că gazul va fi solicitat nu numai în următorii ani, ci pe termen mult mai lung. Aceasta înseamnă că proiectele GNL din întreaga lume primesc undă verde și perspective de încredere. Qatar a fost primul stat care a evaluat schimbarea dispoziției în februarie a acestui an. Compania de stat Qatar Petroleum a aprobat o decizie de investiție pentru dezvoltarea părții de est a North Field East (NFE). Aceasta implică construcția celei mai mari fabrici de GNL din lume. Pînă în 2027, țara intenționează să furnizeze 126 de milioane de tone pe piață, deși în ultimii zece ani s-a menținut la nivelul de 77-78 de milioane. Pentru comparație, Rusia produce aproximativ 30 de milioane de tone, deși pînă în 2035 plănuiește creșterea volumului la 140 de milioane.

În Statele Unite, după o pauză generată de criza coronavirusului, construcția mai multor proiecte GNL ar trebui să înceapă, în cîțiva ani acestea urmînd să funcționeze la capacitate maximă. Lipsa actuală de combustibil a ajutat la formularea rolului gazului în balanța energetică globală, iar costul acestuia a oferit fonduri pentru investiții. Proiectele de construcție a centralelor GNL în Mozambic sînt reluate, iar negocierile privind construirea unei întreprinderi în Tanzania au intrat în linie dreaptă. Noi investiții au sosit deja sau sînt în curs de pregătire pentru industria din Australia, unul dintre cei mai mari furnizori de GNL din lume.

În așteptarea GNL

Gazprom. La urma urmei, comportamentul pieței va trebui să fie negociat nu cu OPEC, ca în cazul petrolului, ci cu Europa, care finanțează multe proiecte, Qatar, Statele Unite și Australia. Rusia a negat întotdeauna folosirea aprovizionării cu gaze ca armă geopolitică. Cu toate acestea, pentru Europa, însuși monopolul Gazprom implică o restrîngere a concurenței și, în plus, gama de oportunități pentru un furnizor atît de mare este cu adevărat impresionantă. Aceasta nu este doar o limitare directă a livrărilor, ci și o presiune în determinarea prețului și volumului de pompare. Schimbul de gaze permite, în primul rînd, protejarea de o astfel de presiune și, în al doilea rînd, restricționarea achizițiilor prin conductă. Singura protecție cu adevărat sigură împotriva unei astfel de politici pentru Gazprom ar putea fi contractele pe termen lung pentru furnizarea de gaze, dar acestea trebuie semnate cît mai curînd posibil, în timp ce potențialii cumpărători nu au de ales. Victoria evidentă a fost un contract de 15 ani cu Ungaria. În mod tradițional, termenii nu sînt dezvăluiți, dar, cel mai probabil, republica, prietenoasă cu Rusia, a primit o reducere substanțială. Însă acordul cu Moldova nu poate fi considerat atractiv. În ciuda presiunii fără precedent (republica a fost obligată să plătească imediat datoria acumulată de zeci de ani), au căzut de acord doar pentru cinci ani.

În cursul acestei toamne, oficialii ruși au sugerat că, avînd contracte ferme pe termen lung, ar salva Europa de orice problemă cu gazele și că pariul pe mai mulți ani pe piața spot a fost greșit. La mijlocul lunii octombrie, Putin a indicat faptul că Germania primește gaz la 230-250 de dolari per mia de metri cubi, un raport de patru pînă la cinci ori mai mic decît prețurile pieței. Iar Gazprom, chiar dacă pierde venituri, este interesată de această stabilitate.

Instituții de reputație

Dacă autoritățile ruse au vrut cu adevărat să dea o lecție Uniunii Europene, pînă acum nu există nici un semn că au reușit să se apropie de obiectivul lor. La sfîrșitul lunii octombrie, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în ședința plenară a Parlamentului European, a calificat motivul crizei fără precedent drept o dependență prea puternică de importurile de gaze, iar calea de ieșire – diversificarea furnizorilor și dezvoltarea surselor alternative de energie. În luna septembrie, Polonia a confirmat că decizia de a nu reînnoi contractul cu Rusia nu se va schimba.

asemenea, să prindă contur – Ministrul Energiei, Nikolai Shulginov, și-a anunțat sprijinul pentru această inițiativă. Dacă monopolul Gazprom asupra exporturilor de gaze prin conducte încetează, Europa va avea tot dreptul să vorbească despre victoria sa într-o dispută purtată deja de mai mulți ani. De fapt, pentru Rusia, acești pași indică o reducere a presiunii, dar dacă în schimbul acesteia a primit niște promisiuni de la Bruxelles, atunci lucrurile se schimbă. Și, cel mai important, nu este clară atitudinea față de Gazprom în Europa. ,,Imaginea Gazprom este excelentă. Ați auzit și știți cu toții declarația făcută de liderii europeni și șefii companiilor contrapartide în mod repetat în ultimele săptămîni, conform căreia Gazprom își îndeplinește toate obligațiile. Prin urmare, acest lucru nu are nimic de-a face cu imaginea Gazprom”, a declarat Dmitri Peskov, secretar de presă al președintelui Rusiei.

Aceste cuvinte ale lui Peskov pot fi aplicate doar la executarea contractelor, dar, în realitate, reputația companiei este influențată nu numai de fiabilitatea de această natură. Comportamentul pieței este important. În opinia lui Mihail Krutikhin, partener al companiei de consultanta RusEnergy, acțiunile Gazprom au avut într-adevăr efect în Europa, dar opusul a ceea ce se aștepta. Compania s-a prezentat ca un partener nesigur, dispus să încalce regulile pieței. Pentru Rusia, astfel de acuzații pot părea absurde, deoarece nici un tratat nu a fost încălcat oficial, dar în Europa, reputația se construiește după reguli diferite.

În interesul revoluției

Rusia va obține, fără îndoială, beneficii tactice din această situație. Veniturile din gaze ale țării vor crește în următorii cîțiva ani pe fondul unei penurii globale de combustibil. Dar, de îndată ce situația se va schimba, argumentul sub forma crizei din toamna anului 2021 va apărea cu siguranță și este greu de imaginat că pînă atunci Gazprom va avea mai mulți apărători în UE. Și are nevoie de loialitate în pragul revoluției hidrogenului, la care Rusia vrea cu adevărat să participe.

Astfel, actuala criză energetică oferă industriei GNL reguli și condiții clare de joc. Iar dacă, în cîțiva ani, deficitul de gaze din lume începe să fie acoperit de GNL, aceasta va deveni o veste neplăcută pentru

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Nu există progrese în certificarea Nord Stream 2. Dimpotrivă. La mijlocul lunii septembrie, surse Bloomberg au dezvăluit că livrările pe noua rută ar fi putut începe încă de la 1 octombrie. Agenția Federală Germană de Rețea (BNetzA) studiază de mai bine de două luni cererea operatorului de proiect, din 8 septembrie, iar pe 16 noiembrie a anunțat că nu poate aproba înregistrarea în această formulă. Pentru a rezolva problema, operatorul de proiect elvețian Nord Stream 2 AG va crea o companie subsidiară, care va primi activele și resursele pentru gestionarea conductei în Germania. După ce verdictul va fi aprobat de Comisia Europeană, unde sînt mulți oponenți ai gazoductului, procesul poate fi prelungit cu încă patru luni. Potrivit lui Mikhail Khanov, directorul general al companiei de investiții Algo Capital, livrările reale nu pot fi așteptate pînă în toamna lui 2022. Și asta cu condiția ca cererile de noi sancțiuni împotriva proiectului, lansate de un grup de senatori americani, să nu fie implementate. Drept urmare, începînd cu 8 noiembrie, Gazprom, la instrucțiunile lui Putin, a început să crească aprovizionarea Europei și să-și umple propriile depozite de gaze. Astfel de acțiuni au dus imediat la o scădere a costului combustibilului.

Zvonurile privind admiterea companiei Rosneft la aprovizionarea cu gaze în Europa a început, de

Șeful operatorului Nord Stream 2, Matthias Warnig, nu a exclus ca în zece ani gazoductul să poată fi reorientat complet către aprovizionarea cu hidrogen. Cu toate acestea, nu înseamnă că hidrogenul rusesc va fi solicitat. În primul rînd, Rusia oferă așa-numitul hidrogen albastru, produs prin prelucrarea gazelor naturale, care are ca rezultat emisii nocive. Este mai puțin ecologic decît hidrogenul verde pe care Europa ar dori să-l cumpere. În al doilea rînd, piața hidrogenului se va dovedi a fi mai competitivă, iar Ucraina poate deveni, de asemenea, un jucător important, care, împreună cu comerciantul german de gaze RWE Supply & Trading, a început pregătirile pentru dezvoltarea industriei. Și în al treilea rînd, Europa, în strategia sa pentru Arctica, se opune investițiilor în proiecte de petrol și gaze din Arctica, unde este concentrată o parte semnificativă a resurselor rusești. Astfel, poziția Gazprom va fi semnificativ mai slabă, deoarece nu va trebui doar să concureze cu concurenții, ci și să lupte împotriva acuzațiilor de nesustenabilitate și neîncredere. În condițiile pieței, astfel de circumstanțe nu duc decît la pierderi financiare mari – taxe, reduceri în contracte, un volum mai mic de livrări. Pînă acum, Rusia încearcă să rămînă în fruntea curbei, respectînd regulile formale și nesocotind regulile informale. Dar, după cum arată exemplul primului vaccin înregistrat împotriva coronavirusului „Sputnik V”, ale cărui planuri de export sînt în contradicție cu realitatea (la 11 august 2020 s-a înregistrat o cerere pentru exportul a un miliard de doze, 16 milioane au fost livrate în străinătate, iar în iulie, în Argentina, din 8,9 milioane vaccinați cu prima doză, 6,6 milioane nu au putut aștepta rapelul), în lume o astfel de abordare, cu beneficii tactice, se transformă adesea într-o înfrîngere.

Sfîrșit

Pagină realizată de N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.