România Mare, nr. 1618

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Omul cît trăiește învață – sună un proverb. Eu l-am întors pe dos și mi-am făcut din el o deviză în viață: omul cît învață trăiește.

CornELIU VADIm TUDor

Isterie de pomană

Tulpina Omicron a SARS-CoV-2 „pare să fie blîndă”. CDC a confirmat zilele trecute că tulpina Omicron a virusului care provoacă boala COVID-19 nu a ucis pe nimeni în Statele Unite și doar o singură persoană infectată a avut nevoie de îngrijiri în spital.

Potrivit unui raport al BBN News, Centrul american pentru Controlul și Combaterea Bolilor (CDC) a dezvăluit că „nu există decese asociate cu tulpina Omicron a coronavirusului la nivel național pînă acum”. Mai mult, doar una dintre cele 43 de persoane depistate ca fiind infectate cu noua tulpină a avut nevoie de spitalizare. De asemenea, CDC a mai informat că „un mare număr din primele cazuri înregistrate cu tulpina Omicron par să fie benigne”, o concluzie care corespunde cu informațiile care vin din lumea întreagă. Dintre cele 43 de cazuri descoperite infectate cu Omicron, opt persoane nu erau vaccinate, adică 18,6%. Aceasta înseamnă că restul de 35 de persoane din 43, adică 81,4%, fuseseră inoculate cu una sau două doze de vaccin anti-COVID. Anunțul făcut de CDC confirmă cît de gratuită este isteria care înconjură noua tulpină descoperită în Africa.

(continuare în pag. a 17-a)

ACTIVE-NEWS RO

Eiarnã, Doamne, ºi te strig din nou

E iarnă, Doamne, și te strig din nou lupoaicele extezului mă pradă fluorescentul inimii balon revarsă raze purpurii-n zăpadă Și corbii mari din ceruri cad perechi par stelele feerice cochilii decembrie, topind arginturi vechi și-a dantelat Sagradele Familii

Trec magi călăuziți de-un viu colind în omenire-s patru miliarde și-un singur Chirst – și-acela suferind Îngenunchez, în jur se sparg petarde deșertăciune-i totul, mă desprind și te zăresc prin candela ce arde

CornELIU VADIm TUDor

„Sania

„Vaccinarea poate transforma Covid-19 în armă biologică de distrugere în masă”

motto: ,,Prevenirea infecțiilor în masă și vaccinarea în masă cu vaccinuri anti-Covid-19 neetanșe în plină pandemie nu pot decît să reproducă variante extrem de infecțioase”.

GEERT VANDEN BOSSChE

În cursul acestui an, Dr. Geert Vanden Bossche a adresat o „Scrisoare deschisă” Organizației Mondiale a Sănătății. În condițiile în care cei abilitați să combată „pandemia” din România sînt obedienți Noii Resetări, trădînd Țara, și Nevoile și Neamul, slujind alte interese decît cele ale cetățenilor Coloniei Corporatiste sub Ocupație Militară Străină (România), „scrisoarea” fiind la fel de valabilă și acum, în apropierea graniței dintre ani, redăm conținutul integral al acesteia: „Pot fi considerat orice, numai un antivaxxer, nu. Ca om de știință, nu recurg, de regulă, la platforme antivaxxer pentru a-mi exprima pozițiile asupra temelor legate de vaccinuri. Astfel, ca virusolog pasionat și expert în vaccinuri, iau poziție împotriva vaccinurilor numai atunci cînd sînt administrate într-un mod care pune în pericol sănătatea publică, mai exact, atunci cînd este ignorată evidența științifică. Situația extrem de critică cu care ne confruntăm în prezent mă obligă să dau publicității acest apel de maximă urgență, care, oricum, în raport cu amploarea fără precedent pe care a luat-o intervenția omului în pandemia de Covid-19, amenințînd să declanșeze o catastrofă globală fără precedent, nu este suficient de răsunător și de puternic“. (continuare în pag. a 17-a)

Dr. GEERT VANDEN BOSSChE, specialist virusologie și biologie moleculară (Art-emis.ro)

Cultul eroilor – între Mărășești și Kandahar (4)

Dreptate

pentru eroii Neamului

În episodul anterior al acestui material am făcut cunoștință cu un loc sacru de pe un teritoriu străin, devenit emblematic pentru susținerea semnificației titlului de mai sus – comuna franceză Soultzmatt, unde a fost înființat un cimitir al militarilor români din Primul Război Mondial (în număr de 678), ale căror oseminte au fost aduse din mai multe locuri din zonă și înhumate în acest cimitir românesc. Nu sînt multe astfel de locuri sfinte pentru Poporul Român, împrăștiate pe arealul european, dar e foarte bine că, totuși, avem cîteva care stau mărturie jertfei ostașului român de-a lungul și de-a latul Europei, acolo unde l-a purtat caravana unui război pornit în numele reîntregirii teritoriale a româniei.

În prima parte a episodului de astăzi vom avea bucuria să pășim – jurnalistic vorbind – pe un alt tărîm din altă parte a Europei, unde, la Est de Țara noastră, pe marea întindere a fostei Uniuni Sovietice – Rusia de astăzi – oseminte ale ostașilor români stau mărturie, de data aceasta, a uraganului dezlănțuit de cel de-al IIlea Război Mondial. Stalingrad, azi Volgograd, adică orașul de pe Volga. Aici s-a desfășurat cea mai mare și sîngeroasă bătălie de pe un front, din toate timpurile. Marea încleștare dintre trupele Axei și cele sovietice, cuprinsă între august 1942 și februarie-martie 1943, a dat tribut morții (militari și civili) aproximativ 3 milioane de oameni. Stalingrad a fost și punctul de cotitură al acestui război, contraofensiva sovietică pornită din dărîmăturile orașului de pe Volga nu s-a oprit decît la Berlin, în aprilie 1945, la 9 mai fiind consemnată înfrîngerea totală a Germaniei naziste.

Luptînd de partea Axei, Armata Română a ajuns pînă la Stalingrad, fiind încadrată în planul de luptă al Wehrmacht-ului, pe flancul de Sud: Ucraina – Crimeea – Marea Azov – Don –Stalingrad – Caucaz. Marea contraofensivă sovietică de la Stalingrad a găsit trupele românești pe poziții vulnerabile de pe linia Donului și în Stepa Kalmucă, în imposibilitate de a acoperi tot frontul, la care se adaugă o precară înzestrare tehnică și o lipsă importantă de rezerve. În aceste condiții pierderile noastre au fost considerabile. Între 15 noiembrie 1942 (cînd Armata Roșie a străpuns apărarea română, spulberînd Armatele a 3-a și a 4-a) și 15 martie 1943, estimările specialiștilor indicau 15.566 de morți, 67.183 de răniți și 98.692 de dispăruți.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

cu cai“, tablou de Nelu Apetrei

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Triumful P.R.M, e aproape F Chiuzbaian face intervenţii şi presiuni

F Mardeiaşii lui Iliescu F Şarpele cu Ochelari călăreşte Ursu F Vînătoarea de oameni – o ruşine pentru societatea românească F Bombonel şi Popouţan

PArTEA A II-A

F Treaba s-a complicat însă destul de urît, pentru că ziarul german „Die Welt“ a publicat un atac foarte dur la adresa marelui sportiv Ilie Năstase. În mod concret, l-a acuzat că „a fost în timpul Ceauşeştilor ofiţer de Securitate“. Fiind ofiţer la Clubul Steaua (care se avea la cuţite cu Securitatea) este limpede că Ilie Năstase nu putea fi decît ofiţer M.Ap.N.“. Dar, lucrătura e mult mai complicată. Am primit la redacţie o notă scrisă și semnată, deocamdată, „Un fost ofiţer de Securitate“. Întrucît Ilie a anunţat că va da în judecată cotidianul german, îl sfătuim ca, atunci cînd își va formula capetele de acuzare, să ţină cont şi de această mînă de ajutor venită pe neaşteptate: „Stimate domnule senator Vadim, ştiu cît de mult îl preţuiţi pe Ilie Năstase. Şi eu îl stimez, deşi mărturisesc cu o oarecare jenă că puteam, uneori, să-i fac rău, fiind chiar plătit pentru asta. N-aş fi ieşit din tăcerea pensiei şi a pasiunii mele pentru pescuit, dacă băltoaca politicii nu mi-ar fi mutat nasul din loc! Ilie securist? hai să fim serioşi şi la pungă groşi! Şi mă veţi crede atunci cînd vă voi informa că eu am fost ofiţerul de Securitate care îl «lucra» pe mînuitorul rachetei, timp de vreo 10 ani am răspuns de dosarul lui. Totuşi, de unde a pornit toată stupizenia asta? Am făcut unele investigaţii, printre foştii mei subalterni, ajunşi acum un fel de şefi pe la S.R.I., şi am dat de capul ghemului. Se pare că intoxicaţia a fost livrată ziarului nemţesc de dl. Virgil Măgureanu, care, cum vede un om incomod pentru planurile lui, îl acuză că a fost securist. Nu altfel s-a petrecut cu dvs., d-le Vadim, aduceți-vă aminte. Dar, de ce i-ar sta în cale Ilie lui Măgureanu? Nu face Măgureanu jocurile Puterii care l-a creat?

„Carte de dor“

Nicolae Cabel, autorul volumului de sonete „Carte de dor”, este un poet consacrat, personalitatea sa artistică făcîndu-și simțită prezența în peisajul liricii românești actuale. Volumele publicate – „O cometă în cușcă”, „Lăstun sub strigătul frunzei”, „Cronos, pe balansoar”, „Alfasonete și alte poeme”, „Corabia cu plete”, „Cititor în rouă”, „În fracul de mălai” etc – s-au impus printr-o notă distinctă, particulară, sugerînd idei și sentimente de mare varietate și sensibilitate, toate contribuind la realizarea unui univers poetic autentic, în care predomină lucrări cu forță de sugestie, caracterizate prin spontaneitate și inedit. Edificator în acest sens este și grupajul de versuri publicat în „Cronica Timpului”, din septembrie a.c., sub genericul „Altarul din cuvînt”, inspirat din titlul unuia dintre poemele sale, din care reținem versurile: „Ploua cu seară pe tăcerea noastră/ La cină graiul aștepta mirat/ Pe fruntea ta uimirea mea sihastră:/ Tu din surghiun pe înger l-ai salvat...”.

Nu, nu le face, decît de faţadă, ori cînd îi convine. În cazul în speță, calul pe care pariază Măgureanu e Doru Viorel Ursu. Din numeroase motive, în primul rînd, fiindcă e membru al Comisiei Parlamentare de Control al S.R.I.; în schimbul ajutorului primit la Comisie, pentru a scăpa iar basma curată, don’ Virgil i-a promis lui Ursu tot sprijinul necesar. Trocul s-a făcut la vedere şi-l poate verifica oricine: săptămîna trecută a apărut în «Jurnalul Naţional» un interviu pe două pagini, în care deputatul D.V. Ursu pur şi simplu îl medalia pe V.A. Măgureanu, respingînd sau îndulcind toate acuzaţiile, în aşa fel încît eu ştiu de pe acum ce mascaradă va fi Raportul final al Comisiei Parlamentare, care va fi terminat săptămîna asta; a doua zi, sîmbătă, mai multe posturi de Televiziune îl arătau pe D.V. Ursu, însoţit la Biroul Electoral Central, unde și-a înscris oficial candidatura, de... oamenii de casă ai lui Măgureanu, foşti colegi cu el la Academia de Partid «Ştefan Gheorghiu»: Ovidiu Trăsnea (care e aproape orb, din pricina unui diabet în ultima fază, dar care a fost forţat să-i facă lobby lui Ursu, împreună cu formaţiunea sa fantomatică, Partidul Noua Românie), Vasile Secăreş, cu mult prea comicul lui grup Un Viitor pentru România ş.a. Ursu şi Măgureanu se au la mînă reciproc: Ursu vrea să iasă primar general, fiindcă deputăţie nu mai pupă el, s-a lins pe bot, Măgureanu are dovezi concrete despre modul în care Ursu a fost ales deputat de Argeş în 1992, în mod fraudulos (îi lipseau cîteva mii de voturi, dar în noaptea numărătorii Poliţia a venit cu o dubă plină de voturi, deh, Ursu fusese ministru de Interne!) şi uite tot aşa, lanţul slăbiciunilor, ca în Caragiale. Acum, dl. Măgureanu îi pregăteşte un alt pocinog lui Ilie, şi tenismanul ştie bine că numai cîteva persoane

Recenta realizare lirică a lui Nicolae Cabel, volumul sus amintit, cu titlul încărcat de reverberații de simțire și de amplă expresivitate – „Carte de dor” –specific acestui gen de poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri: două catrene (cu rimă îmbrățișată) și două terține (cu rimă liberă). De regulă, ultimul vers al sonetului cuprinde o formă sentențioasă, ca o concluzie a întregului conținut. Măsura versurilor sonetului românesc era alcătuită din 11 silabe, ca și a sonetului italian – modelul fiind poetul Petrarca, chiar dacă și alți mari artiști ai lumii scriseseră sonete. La noi, Gh. Asachi, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, N. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu (cine poate uita „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”?) etc.

au acordat atenție acestui gen. Mulți poeți tineri scriu sonete, probînd virtuozități în versificație, numai că, din punct de vedere al conținutului, foarte puțini știu să redea atmosfera specifică genului, cum ar fi, bunăoară, acea notă de romantism nostalgic – ca să ne rezumăm doar la un singur aspect. Cele 74 de sonete intrate în componența volumului „Carte de dor” sînt marcate de trăiri profunde, în care cel mai adesea melancolia se îmbină cu nostalgia, atingînd, uneori, forme de adîncă tristețe: „Să știi că mori și-mi spui că ai curaj/ De unde-ți vine limpedele gînd/ Și care simț te-anunță că-n curînd/ Vei părăsi al vieții dur siaj?” („La tronul tău”). Poetul se destăinuie treptat, definind metaforic acest sentiment de care e cuprins: „Cu chipuri înflorite-n ploaie,/ Prin briza mării, spre senin,/ Peste-ale vieții mușuroaie –/ Tăcerea aspră cu pelin.../ Vezi, e tristețea – grea lăcată/ Pe pleoapa verii de-altădtă”. Așadar, tristețea e ca un lacăt greu, omniprezent, care pune stăpînire pe sufletul poetului. Pe măsură ce înaintăm în lectura volumului, realizăm tot mai mult că tristețea nu e un sentiment trecător, ci se amplifică și ia forme de adîncă mîhnire, chiar de profundă suferință: „Cu fulgi de viscol plînge zarea/ Și umbra ta-i un semn ceresc,/ Să-mi străjuie mereu cărarea”... De aici încolo, sonetele lui Cabel îmbracă o sonoritate elegiacă, ce ne încarcă sentimental și pe noi, cititorii, făcîndu-ne părtași la suferințele sale. Creațiile lui Cabel, prin avalanșa de sugestii și reprezentări, prin frînturi de culoare și pete cenușii, înfățișează o stare poetică ce ne conduce către un cadru tot mai grav, în care atmosfera, prin versuri extrem de inspirate, devine tot mai apăsătoare, învingătoare fiind poezia.

Sonetul „Și-n cuibul amintirilor” s-ar părea că marchează momentul despărțirii poetului de iubirea sa, ca o graniță de netrecut, impresie inexactă, pentru că, chiar dacă fizic femeia iubită nu mai este prezentă, sentimentul dragostei persistă neîncetat, el putînd să se hrănească

din lume cunosc cazul ăsta, deci îşi poate da seama că eu sînt cine am spus că sînt. Prin anii ’50, tatăl lui Ilie, care era un fel de portar sau funcţionar mărunt la Banca Naţională, a fost arestat sub bănuiala că ar fi fost părtaş la o fraudă uriaşă, ori la o spargere. Totul s-a dovedit a fi, după cîteva luni, o eroare, omul a fost eliberat, dar asta a marcat copilăria lui Ilie şi a fratelui său, Costică. Aşa e, Ilie? Mai ţii minte cînd păşteai caprele, lîngă Arena Progresul, unde voi şi dormeaţi, şi ţi-a venit tatăl acasă? Mai ţii minte cum îl tachinai, pe urmă, cînd crescusei, pe motiv că e rus, fiindcă familia lui provenea din Basarabia? Şi mai ţii minte, în ianuarie 1971, cînd ai cîştigat două turnee la Richmond (Virginia) şi ai primit 3.000 şi, respectiv, 5.000 de dolari, declarînd presei internaţionale că nu joci pentru bani, ci pentru a-ţi face un nume în tenis? Atunci, din banii ăia, ţi-ai luat un automobil galben, marca Lancia. Vezi că ştiu Dosarul tău? N-ai de ce te teme, e curat ca lacrima. Dar fereşte-te de cel pe care pamfletarul Vadim l-a poreclit, pe drept, Şarpele cu Ochelari. E odios, n-are mamă, n-are tată. Acum i-a căşunat pe tine. Dacă o să-l întrebi, direct, cum îţi e stilul, va nega cu vehemenţă, te va invita la el, îţi va da onoruri, te va asigura de imensa lui preţuire – dar nu-l crede, joacă teatru de dimineaţa pînă seara, el în 24 de ore poate interpreta vreo 10 roluri diferite, de la cel de tîrgoveţ surdo-mut, prezent la procesul şi la împuşcarea lui Ceauşescu, pînă la cel de traficant de ţigări Bastos, cu arabii. Bineînţeles că nici acest cal, mă rog, urs, pe care pariază el acum la Primărie, n-o să cîştige, cum n-a cîştigat nici cel pe care pariase Măgureanu la Preşedinţie, în 1992, dar, vorba unui general de S.R.I., Măgureanu are conspiraţia în sînge. Fereşte-te de el! Tu ai muncit o viață întreagă pentru renumele României, dar ciuma asta pe două picioare, care nu merită numele de om, vrea să te distrugă în numai cîteva zile. Asta-i hora de cocoşaţi în care ai intrat, Iliuţă, băiatule...“.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, chiar din amintiri: „Auzul vorbei tale mă așează,/ Pe treapta nopții pure, de opal/ Și-n cuibul amintirii, de cristal,/ Desprins din mine versul se-ntristează;/ Un rob acum e ceasul cel de taină.../ Tu te-ai desprins încet din viitor/ Și-n sfera de vocale fără zbor/ Mi-ai pus a așteptării aspră haină...”. Și, ceea ce era de înțeles, acum se înțelege foarte clar, dacă adăugăm și versurile care conțin o imagine cutremurătoare: „Un înger adunase scoici în lan –/ Plecării tale, un etern colan...”. Poetul, fără îndoială, a trăit o dramă în urma căreia are viziunea unui basm sfios, unde iubita își are locul bine definit. Sentimentele sale irump de-acum „cu magică deschidere spre dor...”. Cu acest sentiment, iubita e însoțită pe un alt tărîm, poetul rămînînd pradă amintirilor: „Ai suspinat sau nu, sub pleoapa nopții/ Pe drumul neștiut spre alt tărîm,/ Sub un catarg de spaime eu rămîn”. Regretul și mîhnirea, melancolia durerosă a amintirii sînt lăsate în urmă de o iubire care nu a fost pe deplin trăită, ci mai mult dorită: „Aștept în fiecare dimineață,/ Din cer înalt să mai privești o clipă/ Spre casa ta... ai părăsit-o-n pripă/ La ea în geam candoarea se răsfață”.

În urma evenimentelor triste pe care le-a trăit, poetul are meritul de a nu fi căzut pradă disperării, ci reușește să se salveze prin „Cuvînt”, văzînd pînă la urmă iubirea ca pe un sentiment dumnezeiesc, nemuritor: „El, Cel de Sus, ne-a învățat iubirea,/ Cînd noi pusesem vremea la arat:/ Cu har în fiecare-a semănat/ Un gînd febril, vecin cu nemurirea”.

Volumul lui Nicolae Cabel (tipărit la Editura RAVEXCOMS, în excelente condiții grafice, cu o postfață semnată de poetul Titus Vijeu) este, fără dubii, în totalitatea lui, o creație demnă de luat în seamă, din care izvorăsc unele dintre cele mai frumoase și curate gînduri și sentimente, dedicate ființei iubite. Versurile sale splendide, care îmbracă un conținut valororos, merită, împreună, să facă obiectul unor ample analize, care să se constituie în ceva cu mult mai mult decît o simplă prezentare recenzată.

IOAN STOICA

România mea (7)

Cînd vorbim despre Armată ne vin în minte automat paradele militare la care am fost martori, sau, după caz, perioada cînd noi înșine am fost militari. Dacă, însă, vorbim despre Armată la timpul prezent, nu avem foarte multe de povestit, pe de o parte pentru că Armata obligatorie nu mai este de actualitate în România, și, pe de altă parte, pentru că interesul tinerilor pentru această instituție este destul de scăzut.

Dacă pînă în 1990 Armata reprezenta un factor important în economia românească, dar și în sufletele românilor, acum această poziție nu mai există. Reforma în zona militară a fost foarte dură, a dus la deființarea multor unități militare, la scoaterea în șomaj a multor cadre, la reducerea drastică a echipamentelor militare terestre și aeriene de origine sovietică. Putem spune că, din cauze cel puțin ciudate, avioanele moderne de tip MIG 29 sau IAR 93, de fabricație românească, au fost fie părăsite și lăsate pradă timpului, fie dezmembrate. Aceeași soartă a avut-o și singurul submarin aflat în dotarea Marinei Militare – Delfinul, sau Pandele, cum era alintat în anii ʼ80 de către militari – care din 1994 nu mai dispune de bateriile necesare efectuării de misiuni, soarta lui fiind pecetluită imediat după Revoluție.

Pînă în 1990, Armata română dispunea de echipamente de proveniență sovietică sau românească. Dispuneam de o industrie locală care, pe timp de război, ar fi putut asigura, din spatele frontului, capacitatea Armatei de a apăra granițele țării. În general, o țară poate fi considerată puternică dacă deține propria industrie de apărare, sau măcar dacă un procent semnificativ din dotarea Armatei se află pe teritoriul propriu. Pînă în 1990, industria de apărare producea tancuri, artilerie de cîmp și antiaeriană, rachete, camioane, transportoare blindate, vehicule de teren, armament ușor, precum și muniția aferentă. Industria românească mai producea aparatele de zbor subsonice IAR 93, realizate în colaborare cu Iugoslavia, precum și IAR 99 Șoim, un aparat destinat în special antrenamentului. În rest, flota aeriană militară se baza pe mai mult de 150 de aparate MIG 21, elicoptere fabricate la Ghimbav, în județul Brașov, sub licența Puma, și avioane de transport tot sovietice, IL sau AN. În 1989, Flota românească a fost dotată și cu aparate MIG 29, moderne pentru acei ani, aparate a căror soartă lipsită de viitor o știm deja.

din NATO, România a fost nevoită să se adapteze unor cerințe chiar dacă acestea nu au coincis cu interesele noastre statale. Există multe semne de întrebare cu privire la ce s-a întîmplat în Armata română în ultimii 30 de ani, și probabil că timpul ne va oferi răspunsurile. În România mea, țara în care doresc să trăiesc, există o altfel de abordare a modului în care Armata română ar trebui dotată, înzestrată și echipată, dar și a percepției pe care cetățenii țării trebuie să o aibă vizavi de această instituție. Sîntem încă departe de vremurile în care tancurile vor fi transformate în tractoare, sau cînd armele vor fi aruncate în coșul de gunoi al istoriei pentru

totdeauna. Pînă atunci, forța armată rămîne principalul apărător al granițelor unor state, ca o ultimă linie de negociere utilizată de diplomație. Cu cît resursele și educația populației țării respective sînt mai vii, cu atît apărarea devine mai facilă, mai ușor de îndeplinit.

În ultimele sute de ani, poate chiar de la începutul vremurilor, aceste pămînturi au fost teatru de operațiuni militare, fie că era vorba de apărarea meleagurilor, fie pentru că alții se războiau aici. Teritoriile României de azi fie au fost apărate cu prețul sîngelui, fie au fost teritorii de schimb ale marilor puteri. Să nu uităm că preluarea Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812 a fost de fapt un troc cu Imperiul Otoman, nimic mai mult. Turcii au dat rușilor din ce nu aveau. Foarte bună afacere pentru turci, proastă afacere pentru ruși. Românii de atunci și cei de acum încă mai poartă în suflet și în propria istorie evenimentele de atunci.

redeveni independentă, diplomația românească trebuie să se concentreze și pe acest aspect. Un stat neutru, nealiniat, recunoscut internațional are avantajul de a fi în primul rînd un refugiu sigur al capitalului, așa cum a demonstrat Elveția că este. Lumea are nevoie de o Elveție a Estului, iar o țară precum România poate și ea deveni dacă există voință politică și diplomație. Este adevărat că statutul de țară neutră implică niște costuri ceva mai mari, dar care merită din plin asumate. În primul rînd, o țară neutră cu adevărat dispune de o Armată puternică, de o industrie de apărare proprie și depinde foarte puțin de alte țări. Un alt avantaj, dar și un alt cost este acela că poți achiziționa cel mai bun armament de pe piață, indiferent în ce parte a lumii este fabricat. În acest mod, nu doar că scazi nevoia de contractare a statutului de țară neutră, dar asiguri și piață de desfacere unor țări care nu doar că îți vor aprecia efortul, dar chiar îți vor apăra neutralitatea. Noi nu avem nevoie să facem parte din alianțe militare, nu ne dorim să atacăm pe nimeni, nici măcar acum, cînd sîntem în NATO și vedem ce se întîmplă pe la granițele Rusiei.

România, ca stat neutru, cu o armată puternică, cu o industrie de apărare proprie și cu o diplomație naționalistă, este soluția pe care noi, ca stat, trebuie să o abordăm în viitor, în România mea.

Nu putem spune că în acea perioadă industria de apărare era la un nivel tehnologic foarte înalt, dar știm că România se afla în primele 10 țări la nivel de export de echipament militar. Faptul că noi, românii, deținem propria industrie de apărare ne conferă o oarecare independență și o voce puternică în diplomație.

Din punct de vedere economic și geo-strategic, cele mai puternice state sînt cele care dețin propria industrie de apărare. Vorbim aici de SUA, Rusia, China, Franța, Anglia, Turcia, Israel, Germania, Suedia, Iran și chiar Coreea de Nord. În ciuda achiziționării de echipamente militare de miliarde de dolari, Arabia Saudită nu deține nici un fel de industrie locală de apărare, fapt care o face vulnerabilă în fața oricăror confruntări armate. Cu cît industria de apărare proprie este mai puternică, cu atît statul respectiv este mai vocal cînd e vorba de diplomație și mai stabil cînd e vorba de economie. Să nu uităm declarațiile ambasadorului american la Moscova, Jon Huntsman, conform cărora portavioanele reprezintă „100.000 de tone de diplomație internațională”.

După 1990, întreaga Armată română, precum și industria de apărare au fost reformate. În prezent, aceasta din urmă a fost redusă la cîteva puncte, forța de muncă s-a pierdut, iar achizițiile militare se axează aproape exclusiv pe achiziții din străinătate. Nu vreau să precizez ce fel de achiziții se fac, cum se fac și de ce se fac, mai ales că deciziile nu se iau în funcție de nevoile Armatei, ci de factorii politici. Făcînd parte

Să ne gîndim puțin la viitor. Sîntem stat membru NATO și pînă de curînd, prin 1991, am fost stat membru al Pactului de la Varșovia. Am făcut parte, așadar, în ultimii 70 de ani, din două alianțe militare. Una în care eram prieteni cu URSS și cu alte țări socialiste, și alta, cea din prezent, în care teoretic sîntem dușmani ai Rusiei și prieteni cu acele țări foste socialiste, dar și cu cele cu care eram inamici pînă în 1990. Armata nu mai este așezată pe valorile sovietice, ci pe valori nordatlantice. Avem acum armament compatibil NATO, avem avioane MIG 21 și F16, dispunem de sisteme AA Patriot americane, care nu știu cît de compatible sînt cu cele sovietice din dotare. În acest moment, Armata română este prezentă pe diverse teatre de operațiuni militare: Irak, Afganistan sau diverse țări din Africa. În ceea ce privește autoritatea și prestanța Armatei sau gradul de încredere al populației, putem spune că acestea sînt departe de imaginea pe care o avea pînă în 1990. Să nu uităm că în ultimii zece ani de comunism, Armata era folosită mai mult la muncile cîmpului și mai puțin la lucruri care îi intrau în atribuții. Eu nu sînt adeptul alianțelor militare. Istoria ne-a învățat că indiferent din ce Alianță faci parte, la final tot pe locul pierzător ești. Privind în urmă, în istoria modernă a României de la 1877 pînă la 1945, alianțele nu au adus țării noastre siguranța politică pe care victoriile militare au asigurat-o. Prin urmare, eu aș milita pentru o recunoaștere la nivel internațional a statutului de neutralitate al României, recunoaștere aprobată de ONU. Chiar dacă pare o utopie, cred că atunci cînd va

În trecut, pe șantierele noastre navale s-au construit distrugătoare, corvete și vedete de luptă. Se mai pot face și acum. În trecut, România a construit avioane. Poate nu cele mai moderne, dar sub licență se pot fabrica și în viitor. Nu văd nici un fel de problemă în a avea propria industrie de apărare, propria resursă de apărare, propriile produse militare de export. Am reușit o dată, putem face asta și a doua oară. Armata română se poate număra printre cele mai puternice din Europa, și, pentru asta, primul pas care trebuie făcut este cel politic. Pentru a ajunge la nivelul recunoscut internațional de stat neutru, avem nevoie de diplomați care să cunoască acest parcurs și de un serviciu de informații externe (SIE) pe măsură. Pentru că știm că ceea ce vedem de multe ori la TV este, în fapt, proiecția publică a muncii ofițerilor din servicii. De această dată, la nivelul serviciilor de informații, precum și al Ministerului de Externe, dar și al Parlamentului și Președinției, trebuie depuse eforturile necesare pentru a pune România pe orbita țărilor neutre, alături de Elveția și Suedia, de exemplu. Sînt puțini cei care cred în viabilitatea unui astfel de proiect, într-o reală neutralitate a României, dar dacă privim în urmă, vom vedea că alianțele nu au ajutat cu nimic. Din păcate, trădările de ordin politic pe care țara noastră le-a suferit în rîndul propriilor politicieni, dar și al celor care trebuiau să asigure siguranța națională pe timp de pace, au făcut ca proiecte de acest gen să fie din start refuzate la nivelul opiniei publice.

România, ca stat național independent, ca geografie și ca resurse, se poate poziționa fără nici un fel de problemă în tabăra țărilor neutre. Ceea ce ne împiedică ține de factorul politic, de calitatea oamenilor care ne conduc și de integritatea generalilor din serviciile secrete. În acest moment, Armata română are un rol mai mult decorativ, iar faptele de arme ale unor generali care au fost condamnați pentru că și-au încredințat singuri case, au dus la slăbirea încrederii populației în calitatea și moralitatea Armatei. Pe viitor, recuperarea acesteia ține strict de cei care doresc cu adevărat să fie mîndri că sînt parte a forțelor armate, că reprezintă brațul care apără granițele țării. Și din acest punct de vedere, aș renunța la factorul civil din fruntea Ministerului Apărării, deoarece se cam știe că cei care sînt puși acolo, acei civili, nu au cum să se impună în fața militarilor, mai ales că sînt cazuri în care aceștia sînt, de fapt, parte a unor instituții de forță distincte, fie că vorbim de SRI, DIA sau SIE. Această farsă trebuie stopată și e normal ca la cîrma unor militari să fie pus un militar care nu doar că se poate impune, dar știe mult mai bine decît un civil de ce anume are nevoie Armata pentru a fi aptă să îndeplinească misiunile ce i se ordonă. Sfîrșit

DANTE ALIGhIERI, 2018

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Minciuna e la ordinea zilei, Amin!

Nimeni nu se mai miră de vremurile pe care le trăim. Vremuri de bejenie pentru românul nostru care, indiferent de zona geografică unde s-a născut și de locul unde s-a stabilit ulterior pentru un trai mai bun, este conștient că străinul nu-l va privi ca pe un frate. Cu toate acestea, el este același om, oferindu-și prietenia cu blîndețe și smerenie. Crede în sine și în puterea lui că va învinge greul ce s-a abătut peste el și țara lui, mai ales în lupta cu acest Covid nenorocit, care a dat naștere la atîtea spaime și dispute între oameni, pe seama vaccinului. Iar perfidul virus continuă să curme vieți nevinovate... Avem destule știri și imagini în acest sens, unele ne-au îngrozit de-a dreptul – de pildă, aceea despre morții din curtea spitalelor, care zăceau întinși pe jos, în saci negri de plastic. Și, cu toate acestea, sînt destui oameni care se împotrivesc vaccinării.

Divergențele de opinii cu privire la vaccinare sînt de-a dreptul cutremurătoare, iar, în acest timp, Covidul continuă să omoare oameni. Dintr-un popor luminos, frumos, petrecăreț, românii au ajuns să fie divizați în vaccinați și nevaccinați, iar ura și-a făcut loc între cele două tabere. Ce ar fi de făcut într-o atare situație? Nu se prea fac dezbateri publice cu reprezentanții ambelor opinii, în schimb, cei ce sînt antivaccinare se manifestă, adevărat, rareori, în stradă. Și cum nu pare să intereseze pe nimeni soarta acestei țări, românul va merge ca și pînă acum, după principiile lui de viață, bune-rele, rugîndu-se la Dumnezeu să-l scape de această nenorocire. Între timp, situația economică și socială a țării este tot mai precară. După ce au fost dezamăgiți de politicienii corupți, care s-au făcut vinovați de toate afuriseniile abătute asupra țării, românii au crezut că pot să aibă încredere în cei ce abia au deschis ochii în politica românească, doar că, în afară de discursuri și manifestări de mahala la adresa celor deja aflați în fotoliile puterii, n-au fost în stare să vină cu proiecte viabile de redresare a economiei naționale și de ameliorare a vieții oamenilor de rînd. Intrați la guvernare, ei n-au văzut altă cale de ieșire din impas decît apelarea

Un fenomen religios rămas, pînă azi, o enigmă: Minunea de la Maglavit (2)

Ce scria presa vremii despre fenomenul iscat de Petrache Lupu (2)

Nichifor Crainic, spre exemplu, nota după o vizită la Maglavit în care a discutat cu Petrache Lupu: „Acest cioban, blînd ca un copil… soluţiile lui erau simple şi practice… Bunul său simţ este fără cusur” – după cum se scria în revista „Sfarmă Piatră”, nr. 8/1936. Aceeaşi publicaţie nota, în februarie 1937, că „Petrache Lupu are acum un nou certificat de naştere, furnizat de Nichifor Crainic”.

La rîndul său, Gala Galaction scria în revista Bisericii Ortodoxe Române, nr. 5-6/1935: „A pogorît Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de cînd cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpînul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în cîteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită”.

Petrache Lupu, ,,omul care a vorbit cu Dumnezeu”

Petrache Lupu s-a născut la 14 octombrie 1907, la Maglavit, în judeţul Dolj, părinţii săi fiind Gheorghe Lupu şi Floarea Dobre. La vîrsta de patru ani, Petrache şi-a pierdut tatăl, iar la puţină vreme, mama sa s-a recăsătorit, trimiţînd copilul să păzească turmele de oi. Copilul nu a mers la şcoală, nu doar fiindcă era surd şi avea un fel peltic de a vorbi, ci fiindcă la şcoală mergeau, conform cutumelor vremii, doar copiii înstăriţi. La vîrsta de opt ani, Petre Lupu cunoştea momentele de început ale războiului, iar grozăviile petrecute atunci în zona sa, imaginile cu cadavre zăcînd în şanţuri, cu prizonieri şi soldaţi grav răniţi, nu aveau cum să nu-şi pună amprenta asupra existenţei tînărului. Pînă cînd a împlinit 21 de ani, Petrache avea să-şi ducă zilele prin luncile de lîngă Dunăre, alături de oi şi de cîinele lor de pază, aceasta fiind imaginea tînărului despre firescul vieţii rînduite de Dumnezeu. A urmat momentul încorporării în Armată, însă, Petrache Lupu avea să fie amînat de trei ori, din cauza defectelor de auz şi vorbire. În cele din urmă, în anul 1932, este trimis la Craiova, la o companie sanitară, unde urma să fie mai atent examinat, însă aici este bătut în repetate rînduri, sub pretextul că s-ar fi prefăcut bolnav, urmarea fiind pierderea totală a vorbirii. Este trimis apoi la Calafat, unde un medic militar mai iscusit îl examinează pentru mai mult timp şi, în cele din urmă, îl trimite acasă, la Maglavit, unde va relua munca cu oile satului.

Între anii 1930 și 1935, o secetă puternică reduce dramatic turmele de oi ale locuitorilor din comuna Maglavit şi din zona Olteniei, pîrjoleşte păşunile, această calamitate venind pe fondul unei crize morale şi religioase profunde a societăţii româneşti. În acest context, poate nu întîmplător, ciobanului Petrache Lupu, i se arată, în trei zile de vineri consecutive, 31 mai, 7 şi 14 iunie 1935, o apariţie divină, sub chipul unui moş care plutea pe deasupra pămîntului, care nu putea fi văzut decît de cioban: era impozant, iar părul său îl acoperea în întregime, ca un veşmînt, fără a lăsa să i se vadă picioarele şi chipul. „Moşul” i-ar fi poruncit lui Petrache să spună oamenilor că dacă nu se pocăiesc, nu merg la biserică, nu respectă repaosul din zilele de sărbătoare şi de duminică şi nu postesc miercurea şi vinerea, „are să le rupă muncile”. Aceste întîmplări l-au transformat complet, în chip minunat, pe tînărul Petrache, ciobanul firav devenind un om cu o putere uriaşă, cu un auz fin şi vorbă bărbătească. În condiţiile în care Petrache Lupu nu spusese nimănui despre prima minune pe care o trăise, sătenii au observat că ciobanul neputincios, respins de Armată ca inapt pe caz de boală, poate să vorbească şi să audă clar, astfel că preoţii, jurnaliştii, autorităţile, sătenii l-au încurajat cu toții să mărturisească prin ce minune s-au putut realiza toate acestea. Mărturisirea ciobanului a dat naştere unui fenomen religios nemaiîntîlnit în ţara noastră.

Fenomenul Maglavit a cunoscut perioada sa de maxim avînt între anii 1935-1938, în care s-a estimat că circa 2 milioane de pelerini au venit în micuța localitate. Din aceeași perioadă datează şi un proiect de ridicare a unei biserici pe locul în care Petrache Lupu L-ar fi văzut pe Dumnezeu. Se spune că acolo ologii aruncau cîrjele, orbii îşi recăpătau vederea iar fostul cioban predica: „Dacă nu vă pocăiţi, din steaua mare care vine de la Răsărit va curge mult sînge pe pămîntul ăsta şi va fi foamete mare şi multă suferinţă”. În perioada care a

la împrumuturi de la băncile străine, pe care generații întregi de români vor fi nevoite să le plătească. Ce se poate face să scăpăm de haosul general, cu o clasă politică interesată doar de privilegii personale? Între timp, s-a recurs la o altă coaliție de guvernare, aflată acum la început de drum și nu știm cum o vor scoate la capăt. Mare parte din electorat ar spune că singura cale democratică ar fi, totuși, votul. Este, însă, o prosteală pe față, pentru că, din 1989, românii au tot votat, și cu ce s-au ales? Cu praful de pe tobă, cum se zice în popor, că nu s-a făcut nimic bun pentru țară, ba, mai mult, viața omului simplu s-a înrăutățit, el fiind adus în prag de sărăcie ca să poată fi ademenit cu o pungă de mălai în schimbul votului dat fără chibzuială. Și uite unde s-a ajuns cu poporul acesta, rămas fără pîine pe masă, chiar dacă se afirmă cu surle și trîmbițe că producția de grîu a crescut. Probabil că așa ne o nouă scris... Pentru că personajele care populează lumea noastră politică nu au nimic comun cu lumea reală, pentru ei, minciuna fiind la ordinea zilei, Amin!

ION MAChIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

urmat, evenimentele internaţionale cu influenţă pentru ţara noastră au făcut ca „fenomenul Maglavit” să iasă, treptat, din atenţia publică. Petrache a trăit mulţi ani, fiind privit de numeroși credincioși ca un trimis al Domnului pe pămînt.

Petrache Lupu a murit la 14 decembrie 1994, la Maglavit, la fel de sărac cum fusese și înainte de vizita divină, fiind înmormîntat în cimitirul localităţii.

Opinia medicilor din acea vreme

Mulţi doctori din Oltenia s-au pronunţat că Petrache Lupu prezintă toate semnele unei firi liniştite, că el vorbeşte logic. Sînt consemnate, în documentele de atunci, opiniile mai multor medici.

,,Dr. Dem. Paulescu a dat un raport negativ, ţinînd pe ciobanul Petre Lupu de patologic, şi că ceea ce ciobanul ar fi văzut este numai o iluzie, amăgire. El şi-a făcut raportul asupra ciobanului Petrache Lupu, fără să-l vadă şi să-l audă vorbind. Dr. I. Stănescu, psihiatru legist din Craiova, observă că vedeniile ciobanului nu sînt dovadă de tulburări psihice şi că Dumnezeu nu i se arată decît în formă de inspiraţie. Dr. G. Marinescu, însă, medic de renume mondial şi membru al Academiei Române, a vizitat, înconjurat de mai mulţi medici, pe ciobanul Petrache Lupu, a stat de vorbă cu el şi cu lumea, şi expune, cu mare morală şi cu evlavie: «Pentru mine, în criza morală de astăzi, acest fenomen poate să aibă o înrîurire moralizatoare asupra minţii necultivate, dar credincioasă, a ţăranului, precum şi a oamenilor culţi, care îşi dau seama de influenţa sufletului asupra trupului. Această influenţă care apare ca o reacţie salutară, în timpul de restrişte morală, şi ca o trezire a conştiinţei ţăranului şi orăşeanului, înăbuşită de atîta putreziciune şi atîta minciună. Am vorbit de reacţia binefăcătoare, căci preceptele pe care le spune Petrache Lupu, cu o articulaţie defectuoasă, el vorbeşte peltic (gîngav), dar din suflet curat, fără emfază oratorică, şi îndreaptă sufletul ţăranului, care pricepe înţelesul cuvintelor lui: Să nu furi, să nu minciuneşti (minţi), să ne unim, căci altfel sîntem pierduţi, găseşte un răsunet adînc în sufletul mulţimii. Şi dacă ar vorbi aceste cuvinte cel mai mare orator al Ţării româneşti, unei mulţimi de zeci de mii de oameni, nu vor avea acelaşi efect, căci n-au aceeaşi rezonanţă, în sufletul ţăranului, ca vorbele lui Petrache Lupu»”.

După 86 de ani de la apariția fenomenului care a avut un asemenea impact asupra unor pături largi ale societății românești din perioada interbelică, Miracolul de la Maglavit nu poate fi nici confirmat, nici infirmat, și nici nu ne putem îndoi că va ramîne, pentru totdeauna, o enigmă. Sfîrșit r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ne-au părăsit

doi epigramiști

de marcă: George Petrone și Nichi Ursei

Moartea nu iartă pe nimeni. Ne naștem cu ea. Cînd ne ,,sună ceasul”, doamna cu coasa ne taie firul vieții. Și ceasul vine cînd nici prin minte nu ne trece: chiar grav bolnavi, nu acceptăm ideea că ,,ne ducem”. Sperăm, așa cum a sperat și George Petrone din Iași, deși era suferind; dar a plecat, s-a dus să se întîlnească, în spirit, cu Păstorel, Pavelescu, Quintușii, Clenciu, Ghițescu ș.a. A plecat pe 8 octombrie 2021.

S-a născut în 1936, 14 aprilie, în Pașcani, județul Iași. Urmează Școala Medie Tehnică de Exploatare Feroviară la Iași (1954). A devenit membru al Clubului Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu” din București încă din 1975. Acest club, înființat în 1969 de un colectiv în funte cu Mircea Trifu, constituia centrul epigramisticii românești, înainte de fondarea Uniunii Epigramiștilor din România, în 1990, la Brăila. Prin strădania sa, sprijinit de cîțiva epigramiști din Iași, a fondat Cenaclul Umoriștilor Ieșeni – Academia Liberă ,,Păstorel Teodoreanu”, pe care l-a condus mai bine de trei decenii. Din acest colectiv, s-au afirmat epigramiști de mare valoare, precum Vasile Larco, Veron Ene (1948-1997), Vasile Vajoga, Constantin Iurașcu, Eugen Deutsch, Mihai Cosma, Jean Buhman ș.a. Am participat la cîteva întîlniri ale acestui cenaclu, prin anii ’80, cînd mergeam cu regretatul meu soț – magistratul Florin Râpeanu, absolvent al Liceului Internat din Iași – la sora lui, artista Aurora Broșteanu. Ne adunam la cîte-o ,,cîrciumioară”, apoi la Anticariatul lui Grumăzescu, de pe Strada Lăpușneanu, unde, într-un colț, tronau pe o măsuță o găleată cu ambrozie dionisiacă și pahare împrejurul ei. Și sufletul tuturor acestor întîlniri era George Petrone, care-i făcea cunoscuți pe epigramiști în articole și emisiuni. A fost și mandatar al acestui cenaclu la ziarul ,,FLACĂRA IAȘIULUI”.

,,Cloșca cu puii de aur” a stat în ,,custodia” rusească mulți ani Nu-s de-acord cu cei ce-mproșcă

Vorbe grele de reproș:

Ei c-un ochi erau pe cloșcă Și c-un deget pe cocoș Încă din anul 2000, prevestea:

Cînd vom păși-n comuniune

Cu surle, fast și protocol, Vom ține mîinile la spate

Să nu se vadă fundul gol În antologia ,,D-ale tranziției”, din 2000, citim:

Voi, ce tot vă rupeți sternul

Cu sloganuri disperate, Terminați cu ,,Jos Guvernul!”

Că mai jos de-atît nu poate!

Se vede că era optimist! Realitatea de azi a demonstrat că se poate și ,,mai jos de-atît”.

George Petrone a-ntărit statutul acestei specii a genului liric cu creații care-i vor perpetua numele în literatura română.

* * *

În aceste zile în care sărăcia și nesiguranța zilei de mîine apasă țara încăpută pe mîinile profitorilor dinăuntru și dinafară, cînd au dispărut instituțiile, fabricile, firmele etc. care asigurau locuri de muncă și susțineau bugetul, a venit altă mare nenorocire peste lume și peste noi: COVID-ul. Și ceasul plecării fărăntoarcere vine găbit și lovește fără milă în persoane de toate vîrstele și de toate categoriile, izolînd populația globului în case, ca la arest. Și virusul hain, viclean, pe mulți i-a mutat în veșnicie. Nu i-a iertat nici pe epigramiști, cei care, cu condeiul, mînuit cu ingeniozitate, animă gîndirea cititorului, pe care-l face partener de dialog la reflecțiile și judecățile lor de valoare.

premii pentru madrigalurile epigramatice, încurajînd această creație literară.

S-a născut la Stoilești, județul Vâlcea, în 1948, 9 februarie. A absolvit Liceul ,,Mircea cel Bătrîn” din Râmnicu Vâlcea și Școala Postliceală Sanitară. A urmat Școala Populară de Artă – Secțiunea Actorie, evoluînd mulți ani ca actor amator, lucru evident în atitudinea, ținuta și talentul cu care-și recita epigramele la festivalurile noastre. Și-a început activitatea de epigramist de timpuriu, dar și de organizator de manifestări în domeniu, ,,implatînd” epigrama în zona Vâlcii. Îmi amintesc că, la începuturi, primii epigramiști pe care i-a invitat, la cenaclul nou înființat, au fost G. Zarafu și Elis Râpeanu. Ne ducea pe la diverse școli (de exemplu, la cea de Silvicultură) sau la emisiunile postului TV ,,Etalon”, unde ne întîmpina Mihai Mihăiță. Ca membru al UER și organizator de întîlniri și concursuri, a fost premiat în 2011 ca autor și manager al umorului românesc; ca membru al Societății Culturale ,,Anton Pann”, în 2005, în colaborare cu Consiliul Județean Vâlcea, a inițiat și organizat Festivalul de Satiră și Umor ,,Povestea vorbii”, care ajunsese la a XIV-a ediție (înainte de pandemie). A publicat proză umoristică, epigrame, cronici rimate, fabule în peste 30 de publicații. În 1990-1991, a fost copatron al revistei TELEHAZ, iar din 1955, redactor-șef al publicației ȚÎNȚARUL. E prezent în toate antologiile de epigrame. A publicat volume care îmbogățesc zestrea noastră de literatură umoristică: ,,Zîmbete în colțul gurii” (1996), ,,Singur printre epigramiști” (1997), ,,E bine și așa rău” (2013) ș.a. O realizare de mare valoare, putem spune unică, o constituie cuprinzătorul volum ,,Pagini din istoria epigramei vâlcene” (2017). Epigramele sale constituie exemple de urmat de cei care vin după noi.

Se numără printre membrii fondatori ai Uniunii Epigramiștilor din România, a colaborat la diverse publicații din Iași și din țară. La studioul de Radio Iași a realizat emisiuni săptămînale, în care a promovat epigama românească, prezentînd portrete de epigramiști din toată țara.

Debutează de timpuriu cu volumul ,,M’enfiche, duo caniche”, în colaborare cu Aurel Brumă. A publicat mai multe volume care au ridicat nivelul epigramei românești. Amintim ,,Potcoave de cai verzi” (2006), ,,Recviem pentru capra vecinului” (2010), ,,The Best of... și aoleu” (2017) ș.a. A paticipat la numeroasele festivaluri de epigramă, obținînd aproape mereu premii, e prezent în toate volumele colective de epigramă. Împreună cu Vasile Larco și Constantin Iurașcu, a realizat culegerea ,,În dulcele tîrg al epigramei” (1995).

Activitatea și meritele sale nu pot fi cuprinse întrun aticol, ci doar punctate: și-a închinat întreaga viață epigramei, poeziei, culturii ieșene și românești. A fost și rămîne unul dintre cei mai apreciați mînuitori ai condeiului ascuțit din țară. Spiritul său se adîncea în idee, dînd scîntei în poantele ingenioase. Îmi vin în minte cîteva din creațiile sale:

Venit beat mort în ziua de chenzină, Greșind și ușa, ce mai tura-vura, A nimerit în pat la o vecină, Deci, iată unde duce băutura

La tema ,,Cloșca cu puii de aur”, a prezentat o epigramă de mare ingeniozitate:

Cu durere am aflat de moartea altui epigramist, simbol reprezentativ al zonei oltenești în care și-a desfășurat activitatea – zona Râmnicului Vâlcei: nichi Ursei. Spun (și simt) cu mare durere, pentru că de curînd am fost împreună la Brăila, la Festivalul ,,Întîlnirea epigramiștilor”, organizat de Mihai Frunză și Alexandru Hanganu, cu sprijinul Casei de Cultură, al cărei director a fost mereu alături de noi. La sfîrșitul manifestării, cu premii în brațe, am plecat, pe 1 octombrie, din orașul de pe Dunăre, înspre București, Oltenia, Ardeal, 8 epigramiști: Valentin David din Orăștie, Nichi Ursei din Râmnicu Vâlcea, Nae Bunduri și Gh. Constantinescu (GECO) din Brașov, soții Any și Ion Drăgoianu din Țândăreni (GJ), Stelică Romaniuc din Ploiești și Elis Râpeanu din București. Dintre aceștia, numai ultimii doi n-au fost infectați cu COVID, ceilalți șase s-au îmbolnăvit: cei care primiseră primele două vaccinuri au făcut o formă mai ușoară; Nichi, după sosirea acasă, s-a simțit rău și, pe 4 octombrie, a fost dus la Spitalul nr.2 din Râmnicu Vâlcea. A făcut o formă gravă, doctorii de la acest spital, unde lucrase și el ca asistent medical la Psihiatrie și unde lucrează și băiatul lui, au făcut tot ce au putut să-l salveze, l-au ținut în viață pînă pe 8 noiembrie, cînd COVID-ul i-a declarat, și pe medici, neputincioși: bolnavul nu se vaccinase. Mare păcat! Oare zona Vâlcii va mai cunoaște sprinteneala epigramei, înfruntarea cavalerească a epigramiștilor? El s-a zbătut să organizeze Festivalul ,,Povestea vorbii”, inaugurat în 2005. La ultimele ediții, a antrenat și susținerea din partea orașului Olănești, care oferă

Lucrînd în domeniul psihiatriei, a cunoscut multe aspecte privind comportamentul uman, din ,,destăinuiri”:

Eu am relații ideale –Respect a dragostei uzanță –Nu știu de-s extraconjugale, Dar extra sînt cu siguranță

Iată altă mărturisire, modificată, expusă tot la persoana întîi:

Moartea de mi-ar fi stăpînă, Smulg de pe mormînt toți spinii

Și dau vrabia din mînă

Pentru... pupăza vecinii

Oare or fi vrăbii și acolo unde ne așteaptă și pe noi? Cert este că aici, lîngă românii nedreptățiți, jefuiți, batjocoriți, insinuează o rugă către Dumnezeu: Minulesciană

Nu-ți cer nimic, dar cel puțin discern Ce-ar trebui să-ți cer mai insistent: Dă-mi bogăția celor din Guvern Și somnul unora din Parlament

Plecarea lui Nichi Ursei dintre noi, pe 13 noiembrie a.c., constituie o mare pierdere pentru lumea epigramisticii românești. Ea a fost anunțată, în presa scrisă, de ,,Curierul de Râmnic”, de ,,Ziarul de Vâlcea” de duminică, 14 noiembrie (articol semnat de Nicolae Dinescu), de ,,Săptămîna din Oltenia” (semnează Prof. Ion Predescu).

Atît George Petrone, cît și nichi Ursei, deși au plecat, prin creația lor, rămîn cu noi. Numele lor vor trăi, pentru că hazul de necaz al românului nu moare, ba, din contră, în aceste vremuri hîde se intensifică, vorba aia:

Cînd întreaga țară plînge

Dînd în patru zări alarmă, Să lovim în minți nătînge, Din umor noi facem armă

ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Fîlfîit de aripi în zbor

Ca simplu cetățean al acestei țări în care m-am născut și am tăit, țară pe care o iubesc, o respect și nu-mi este indiferent ce se întîmplă cu ea, pentru că e țara mea, nu-mi permit să fac comentarii decît din punctul meu de vedere.

La un post TV am revăzut desfășurarea procesului din decembrie 1989, al cuplului Ceaușescu, proces care va rămîne o enigmă nu doar pentru mine, ci și pentru întreaga țară. În sala de judecată, obosit și hăituit, se afla Nicolae Ceaușescu, același președinte care:

- în 1968, a refuzat ca România să participe la invadarea Cehoslovaciei. Atunci, a fost organizat, în fața sediului C.C. al P.C.R. (astăzi, Piața Revoluției), un miting de solidaritate cu poporul cehoslovac și de condamnare a agresiunii;

- în 1984, cînd țările comuniste din toată lumea au boicotat Olimpiada care a avut loc în SUA, la Los Angeles, a decis ca România să participe cu o echipă puternică de sportivi, ocupînd locul doi pe națiuni.

Politica externă realistă și curajoasă a României, sub conducerea aceluiași președinte, a dus la creșterea fără precedent a prestigiului internațional al țării. România a fost vizitată de doi președinți ai SUA, iar Nicolae Ceaușescu a fost primit de trei președinți americani, cu un fast ieșit din comun. De asemenea, în țara noastră au venit în vizită toți președinții marilor puteri și alți zeci de șefi de state din toată lumea, iar Ceaușescu a fost primit, la rîndul său, cu aceleași onoruri. A rămas notorie primirea pe care i-a făcut-o Regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, împreună făcînd turul Londrei în caleașca regală.

Pînă în 1972, în România s-a trăit chiar bine, însă, ulterior, decizia lui Ceaușescu de a achita datoriile externe către FMI și Banca Mondială în integralitatea lor (caz unic în istoria lumii) a deranjat Finanța Internațională, care nu mai încasa dobînzile uriașe, și poporul, care a trebuit ,,să strîngă cureaua” pentru a plăti datoriile.

La măsurile antipopulare luate, a contribuit și Elena Ceaușescu, fără aprobarea căreia nu se mai făcea nimic, Nicolae Ceaușescu nefiind informat corect despre situația și starea de spirit din țară. De pildă, cînd se anunța o vizită la un magazin alimentar, se aduceau mărfuri numeroase și diverse, însă, după vizită, produsele erau scoase și rafturile rămîneau iarăși goale.

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea Turnului Colþei

A fost o vreme cînd toată lumea, localnici, provinciali și chiar străini, știau două lucruri despre București: că Dîmbovița avea apa dulce și că Turnul Colței era podoaba orașului, cea mai înaltă clădire din întreaga Valahie. Despre Dîmbovița și poveștile ei am mai scris, așa că haideți să aflăm ce s-a întîmplat cu edificiul care făcea parte din ansamblul Mînăstirii Colțea, și pe a cărui fundație îngropată sub carosabil trec astăzi zilnic mii de mașini.

Turnul Colței a fost construit din porunca spătarului Mihai Cantacuzino, la 20 de metri de scările pridvorului Bisericii Colței (cel mai vechi edificiu bucureștean funcțional), între anii 1709-1714, servind la origine drept clopotniță cu ceasornic, dar și ca foișor de foc. Mult mai înalt decît oricare altă clădire din acea perioadă, turnul nu-și trăgea numele de la vreo asemănare cu un colț înfipt în carnea Bucureștilor, ci de la fratele celui care a ridicat bisericuța din lemn dinaintea celei pe care o vedem astăzi: Colțea Doicescu.

Baza turnului Colței se asemăna cu stilul autohton al mînăstirilor fortificate, dar partea superioară avea ceva din suplețea arhitecturii germane și suedeze. De altfel, caracterul ușor heteroclit al construcției poate fi explicat prin ajutorul dat de soldații Regelui Suediei, Carol al XII-lea, adăpostiți de domnitorul Constantin

Căzut în dizgrație după achitarea datoriei externe, Ceaușescu a devenit ținta unei campanii de denigrare începută de posturile de radio străine, care îl acuzau de lucruri adevărate și neadevărate (în decembrie 1989 s-a afirmat că a omorît 60.000 de oameni sau că avea conturi de miliarde în băncile străine, precum și multe alte aberații). Privind desfășurarea procesului, care a fost o mascaradă, mi-am dat seama că de la sublim la ridicol este doar un pas. Mi-a rămas totuși un sentiment de respect pentru comportamentul manifestat de cuplul Ceaușescu în timpul procesului, dar mai ales pentru ultimele cuvinte ale ,,celui mai iubit fiu al poporului”. Înainte de a fi ciuruit de gloanțe, el a avut puterea, răgușit fiind, să cînte un fragment din Internaționala și să strige: ,,Trăiască poporul român, care niciodată nu va fi distrus de trădătorii de neam și țară!”. Apoi, înainte să se dezlănțuie rafala de gloanțe, s-a auzit un fîlfîit de aripi al păsărilor speriate, care și-au luat zborul, înălțîndu-se în mister și, odată cu ele, și sufletele celor doi. ... Din păcate, după 32 de ani de libertate și drepturi recîștigate, iată-ne în situația de a avea în case caloriferele tot înghețate, privind cu mirare la ,,palatele” noilor politicieni, apărute, după ,,revoluție”, ca ciupercile după ploaie, în timp ce majoritatea semenilor noștri, pentru azi și mîine, își numără banii pentru pîine. Industria fiind pusă pe butuci, românii au ajuns slugi. Nu în țara lor. ,,Acum, societatea e-o junglă de fițe Uzină a morții e orice spital...

E haos total, n-avem nic o busolă...

Fragmente de țară s-au scos la tombolă Stăpînii străini știu doar una: profit!”. (Corneliu Vadim Tudor)

LILIAnA TETELEA

Brâncoveanu după înfrîngerea suferită în bătălia de la Poltava (Ucraina), din Marele Război al Nordului.

Cutremurul din 1802, care se estimează că a avut o magnitudine de 7,7 grade pe scara Richter, a rupt o porțiune din turnul Colței, iar clopotul ar fi căzut peste un vînzător care se afla atunci în gangul clopotniței. O însemnare dintr-un manuscris grecesc arăta întreaga dimensiune a grozăviei care se abătuse asupra construcției: „La toate cutremurele s-a împotrivit, puțin păsîndu-i, dar acestuia a cedat, recunoscîndu-se învins, și-a înclinat vîrful său ce a fost zidit mai de o sută de ani, cu toate că era voinic. Au căzut biserici vechi de două sute de ani și un paraclis mai de trei secole. Las la o parte palatele cele de curînd clădite, încît nici unul dintre ele nu a mai rămas sănătos”. Partea superioară

motto: ,,Înainte de a Mă chema, le voi răspunde; în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta” – Isaia 65.24

Într-o grădină dintr-un orășel de pescari din Japonia, de pe coasta Pacificului, un bărbat pe nume Itaru Sasaki a așezat o cabină telefonică albă. Deși este pe un teren privat, prin cabina telefonică s-au perindat mulți oameni, deoarece din 11 martie 2011, cînd un val uriaș a luat cu el în moarte mii de japonezi, acest loc a devenit o „capelă de plîngere“, un loc în care se încearcă să se învingă tristețea. Se presupune că peste zece mii de oameni îndoliați au venit cu inimile frînte la acest loc de pelerinaj. Însă telefonul din această cabină telefonică nu este conectat! Totuși, cei îndoliați caută acolo legătură cu lumea de dincolo, contact cu preaiubiții lor. În limbaj popular, această cabină telefonică este numită „telefonul vîntului“.

Oare rostim în vînt rugăciunile noastre? Versetul de astăzi ne spune că și acele monologuri din cabina telefonică din Otsuchi ajung la urechea lui Dumnezeu. El ne interzice contactul cu cei morți; în schimb, ne îndeamnă să luăm legătura cu El și ne spune: „CheamăMă în ziua necazului și Eu te voi scăpa, iar tu Mă vei preamări!“ (Psalmul 50.15). Cînd Maria Magdalena a mers la mormîntul lui Isus, s-a simțit singură în tristețea ei. Dar deodată a văzut că Isus era acolo! El i-a șters lacrimile și i-a auzit rugăciunea. De atunci s-a creat o legătură strînsă cu Dumnezeu, pentru că Isus i-a spus Mariei: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru“ (Matei 20.17).

Cînd ne adresăm lui Isus în rugăciune, se formează legătura directă cu Tatăl din cer. El ne ascultă rugăciunile și ne răspunde potrivit înțelepciunii Sale desăvîrșite. „În orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gîndurile în Christos Isus“ (Filipeni 4.6, 7).

a fost reconstruită din lemn, iar turnul a mai putut fi utilizat o vreme doar ca foișor de foc, însă cutremurele din 1829 și 1838 l-au avariat și mai tare.

În anul 1873, în clădirea cu etaj din rînd cu turnul, locuia tînărul doctor și chimist Bernard, cel care a executat primele analize complete ale apelor minerale de la Văcărești, care au cîștigat o medalie de argint la Expoziția Universală de la Viena.

Apoi, în anul 1888, în cadrul lucrărilor de modernizare a Bucureștilor, susținute de primarul Pake Protopopescu, ulița Colței – unde se afla Turnul Colței, a fost lărgită, devenind actualul Bulevard I.C. Brătianu. Atunci, în ciuda protestelor bucureștenilor și la cererea Eforiei Spitalelor Civile, aprobată de primar, Turnul Colței a fost dărîmat. Despre această decizie nefericită, Barbu Ștefănescu Delavrancea scria în ziarul Dimineața, din 31 august 1888: „Turnul Colțea avea rădăcini istorice și estetice în capitala noastră. Aceste probleme au fost lămurite și este atît de adevărat încît nu putea fi la primărie decît un colivar ordinar ca să nu simtă și să nu înțeleagă acest adevăr”. În 1970 s-au realizat o serie de săpături arheologice pe locul fostului turn, în urma cărora au fost trasate marcaje albe pe carosabil, pentru a semnala temeliile monumentului (un H dublu, pe partea cu Muzeul Municipiului București, în dreptul Bisericii Colței). În 1986, o reasfaltare a acoperit marcajele Turnului Colței. În lapidariul de lîngă Biserica Stavropoleos puteți vedea două console decorate cu capete de leu ale balustradei ornamentale ale Turnului Colței –printre ultimele rămășițe ale faimoasei construcții. BERCENIDEPOVESTE.RO

File de istorie

Din însemnările Reginei Maria, privitoare la făurirea României Mari (3)

Regina noastră aducea încredere şi în locurile cele mai pline de deznădejde, redînd curajul celor ce păreau pierduţi în ghearele fricii. Ea a fost cea care a auzit fiecare strigăt de disperare şi a împărtăşit fiecare teamă a poporului său. Şi chiar şi atunci cînd totul părea pierdut, cînd boala şi lipsurile continuau să facă tot mai multe victime pe zi ce trece, cînd rînduri după rînduri de morminte şi nenumărate cruci de lemn, simple, au fost risipite pretutindeni, ca o dovadă a unei triste poveşti de nepovestit, nu a încetat nici o clipă să creadă în şansa ţării sale de a sta alături de învingători.

Regina era întotdeauna acolo unde primejdia era mai mare, acolo unde era mai multă nevoie de ajutor şi încurajare. „O boală ciudată şi necunoscută adusă de lipsă, de foame şi de mizerie a început să se furişeze printre cei istoviţi, ca un duşman ascuns şi nevăzut. (…) Îmi aduc aminte, da, îmi aduc bine aminte de ziua cînd am mers într-un sat nu departe de capitala refugiului nostru. (…) Parcă nu mai erau oameni! Nişte stafii rătăcite în ghearele unei grozăvii fără nume, făpturi cu obrajii supţi şi ochii speriaţi care priveau fără înţeles la femeia care venea să-i ajute. Unii şedeau pe prispe, alţii pe grămeziile de gunoi, alţii îşi sprijineau

spatele încovoiate de zidurile noroioase ale caselor.

(…) Cîţiva, îmbrăcaţi în zdrenţe, se tîrau prin noroaie, cu cismele rupte, fără să ştie încotro. (…) Toţi erau bolnavi, bolnavi de o molimă pe care abia începeam să o cunoaştem şi ne era cu neputinţă s-o înlăturăm, căci duceam lipsă de toate”.

Nimeni nu va putea uita vreodată dăruirea şi bunătatea sa fără margini, căci pentru toţi a fost mîngîiere şi sprijin. Prin toate faptele săvîrşite, atît faţă de soldaţii români, cît şi faţă de toţi dezmoşteniţii, nemîncaţii şi îngheţaţii pe care îi întîlnea în drumul său, cînd mergea pe jos sau cu automobilul, oprindu-se întotdeauna din drum şi dîndu-le cîte un ceai cald cu înseşi mîinile ei, spunîndu-le o vorbă de mîngîiere sau oferindu-le ajutoare băneşti, Regina Maria își lega tot mai mult sufletul de cel al poporului său şi pecetluia o legătură nobilă şi sfîntă între monarhie şi ţară.

Regina Maria preţuia şi încerca să ajute pe fiecare cu toată dăruirea sufletului său, înţelegînd că, în acele clipe groaznice, doar credinţa şi dragostea mai puteau schimba ceva. „Mi se sfărma inima de grozăviile pe care le vedeam. (…) Nenorocirea era prea mare şi năvălise deodată pe toate uşile. (…) Am început să umblu prin mahalale şi pe drumurile de la marginea oraşului cu automobilul plin de provizii şi de haine. Totdeauna aveam cu mine ceai fierbinte şi rom, şi de multe ori cuvinte de binecuvîntare şoptite au ajuns pînă la mine. (…) Dam, dam tot ce aveam, dam cu amîndouă mîinile la toţi, deşi cei mai apropiaţi aveau noroc mai mare. Trebuie să mărturisesc că deseori darurile îmi erau smulse cu furie din mîini”.

Atît în timpul cumplitelor lupte, cît şi în ceasurile de odihnă, Regina noastră i-a purtat neîncetat în rugăciunile sale pe bravii ostaşi ce au apărat cu preţul vieţii lor idealul sfînt al ţării. „Mă rog lui Dumnzeu pentru toate vieţile jertfite, mă rog pentru cei care au murit părăsiţi şi neştiuţi, mă rog pentru cei care au fost îngropaţi cu miile fără rugăciune şi fără preot, mă rog pentru mulţimea celor fără nume, care aveau acelaşi drept la viaţă ca tine şi ca mine, mă rog lui Dumnezeu să-i ierte şi să dea odihnă sufletului lor în locurile de verdeaţă unde nu este nici durere, nici întristare”, căci „sute de soldaţi muribunzi mi-au şoptit cu ultimă suflare că pentru mine luptaseră, pentru că eu eram casa, mama, credinţa şi speranţa lor”.

Regina Maria va avea un rol covîrşitor şi în ceea ce priveşte determinarea Regelui Ferdinand să nu ratifice o pace separată cu Puterile Centrale, ce ar fi

fost dezastruoasă pentru ţară. Pentru Regina Maria, încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale reprezenta, în primul rînd, înfrîngerea luptei ei, dusă întotdeauna cu neclintită credinţă, pentru îndeplinirea idealului poporului său.

În cadrul unei audienţe pe care generalul Averescu a avut-o la Regina Maria, acesta căuta să-i explice că în desfăşurarea evenimentelor mari este cîteodată nevoie de a primi situaţiile aşa cum sînt, oricît de grele ar fi ele. Regina Maria îi răspunde însă că în venele ei nu curge sînge de sclavă. „Am tăcut, m-am înclinat şi am ieșit”, zice Averescu cu amărăciune.

În tot timpul pribegiei în Moldova, Regina a fost însufleţirea însăşi a curajului, a demnităţii şi a iubirii faţă de ţară. „Am luptat singură, cu singurătatea celor tari, a celor care mai ales călăuzesc în loc să urmeze, dar iubitoare, cu o inimă veşnic gata să priceapă, să ierte şi să ajute”. Regina a fost ajutorul cel mai de nădejde al idealului naţional, căci aşa cum spunea Patriarhul Miron Cristea, ea „a fost cea dintîi care a stat ca o stîncă, cu sufletul neclintit în convingerea biruinţei finale. Ca un înger păzitor a menţinut moralul trupelor în cercul central al aspiraţiilor naţionale de unde toată lumea românească aştepta orientare şi îndemn. În clipele critice, a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o. Ca născută englezoică, da expresie zilnică, în faţa tuturor, încrederii etnice a neamului său de origine: «Pe englezi nimeni nu-i va birui. Deci biruinţa finală va fi a aliaţilor noştri». Mare lucru este aceasta în clipele critice prin care am trecut”.

Regina Maria a murit pe 18 iulie 1938, la Castelul Pelişor. Dorinţa sa a fost să trăiască ultimele clipe în ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă. Vestea morţii sale a adus o tăcere impresionantă ce s-a aşternut în sufletul tuturor. Pentru toată jerfa şi dragostea Reginei, cît şi a tuturor celor care au făcut România Mare, se cuvine ca sus să avem inimile, să fim români, să fim buni creştini, să fim lumină pentru ceilalţi, astfel încît să reînvie prin noi bucuria Unirii celei Mari!

Sfîrșit r m

Regele Ferdinand și Regina Maria sosind în Dover (Marea Britanie) în timpul unei vizite de stat – 12 Mai 1924

Castelul Sigmaringen, locul căsătoriei Reginei Maria cu Regele Ferdinand

Cortegiul funerar al Reginei Maria

Oameni care au schimbat lumea

Malala Yousafzai, fata care a ridicat privirea și și-a dat vălul jos

Malala Yousafzai, cea mai tînără laureată a Premiului Nobel pentru Pace, este o activistă pakistaneză care lucrează pentru a facilita educația pentru aproximativ 40.000 de fete din întreaga lume. Ea este acum pe cale să ridice această țintă la 130 de milioane de fete care rămîn lipsite de dreptul fundamental la educație. S-a născut pe 12 iulie 1997 în orașul Mingora din Valea Swat, Pakistan (cunoscută acum ca provincia Khyber Pakhtunkhwa din Pakistan). Este fiica lui Ziauddin Yousafzai, un activist social și educațional, și a lui Toor Pekai Yousafzai, și are doi frați mai mici: Atal Yousafzai și Khushal Yousafzai. Călătoria ei a început în timp ce mergea la o școală numită Khushal Girls High School din Swat, fondată de tatăl ei, pînă cînd talibanii au preluat controlul asupra Văii Swat – și au urmat o serie de evenimente nefericite care i-au transformat viața. Controlul represiv al talibanilor

Valea Swat, așa cum o descrie Malala Yousafzai, era un paradis pe Pămînt. Verdeața luxuriantă, copacii înalți și dealurile din jurul cartierului erau numai cîteva elemente din peisajul său pitoresc. A fost o mare atracție turistică pe vremuri. Dar cînd talibanii au preluat controlul, în 2007, Swat a devenit un iad pentru oamenii săi. Talibanii au început să impună politici represive în numele Islamului – în special pentru femei și fete. De exemplu, școlile au fost închise ca parte a legilor islamice, interzicînd fetelor dreptul la educație. Femeilor li s-a interzis să meargă în piețe și au urmat mai multe restricții, pe măsură ce libertățile au început să se erodeze. Dincolo de aceste politici, talibanii au bombardat aproximativ patru sute de școli – un indiciu clar al dorinței lor de a folosi violența dacă este necesar pentru a-și atinge obiectivele. Mulți au cerut îmblînzirea acestor reguli, dar oricine a ridicat vocea a fost redus la tăcere prin intermediul armelor. Prin urmare, oamenii au fost obligați să trăiască ca refugiați în propria lor țară.

Cum a reușit Malala Yousafzai să dea curaj femeilor din Pakistan?

Printre acești refugiați, Malala – îndrăzneață și hotărîtă să-și consolideze educația și să-și exercite drepturile fundamentale – s-a ridicat împotriva regimului opresiv. În septembrie 2008, ea a ținut primul

discurs intitulat „Cum îndrăznesc talibanii să-mi ia dreptul fundamental la educație” într-un club de presă din Peshawar – care a fost difuzat apoi în tot Pakistanul. Pînă la sfîrșitul anului, ea a început să scrie articole sub identitatea Gul Makai, în colaborare cu British Broadcasting Corporation (BBC), exprimîndu-și părerile despre viața ei de zi cu zi sub dominația talibană. La începutul anului 2009, ea a apărut la o emisiune de televiziune numită „Capital Talk”, unde un jurnalist pakistanez a intervievat-o cu privire la situația actuală din Swat. În același an, ea a lucrat cu reporterul The New York Times Adam Ellick pentru a crea două filme documentare – „Class Dismissed” și „A Schoolgirl’s Odyssey” – ambele reflectînd închiderea școlilor din Pakistan după preluarea talibanilor. Datorită aparițiilor sale continue în televiziune și mass-media, identitatea ei ca tînără bloggeriță a BBC a fost dezvăluită și a primit recunoaștere la scară internațională pentru munca ei. La începutul lui 2011, ea a fost nominalizată la Premiul Internațional pentru Pace pentru Copii și a primit, de asemenea, Premiul Național pentru Pace pentru Tineret. Un glonț care i-a schimbat viața

Activismul fetei a adunat sprijinul oamenilor, iar vocea ei a devenit mai puternică – cerînd drepturi egale pentru femei. Dar, pe măsură ce mesajul ei a răsunat și mai mult, viața ei a fost pusă în pericol. Acest lucru a culminat cu Malala, în vîrstă de 15 ani, împușcată în cap de un bărbat înarmat, cînd se îndrepta spre casă cu un autobuz, împreună cu prietenii ei. Ea a fost dusă imediat la un spital militar din Peshawar. Observînd starea critică și sîngerarea de neoprit din creier, medicii i-au sfătuit familia să o transporte cu avionul la un spital mai avansat din Birmingham, Anglia, pentru operație. După săptămîni de tratament și sprijin psihologic, ea a supraviețuit acestei tentative brutale de asasinat și a fost scoasă dintr-o comă indusă.

În urma atacului, Malala Yousafzai s-a mutat în Marea Britanie și a continuat să-și urmeze studiile la liceul Edgbaston. Ani mai tîrziu, ea avea să devină absolventă a prestigioasei Universități din Oxford, cu o licență în arte, filozofie, politică și economie.

Cea mai tînără femeie care a primit Premiul Nobel pentru Pace

personală. (…) Sînt aici pentru a susține dreptul la educație pentru fiecare copil. Vreau educație pentru fiii și fiicele tuturor teroriștilor și extremiștilor” (fragment din discursul lui Malala Yousafzai la Națiunile Unite).

În 2013, cu ajutorul tatălui ei, a înființat Fondul Malala – menit să ofere învățămînt primar și secundar gratuit și de calitate tuturor fetelor din întreaga lume. S-a concentrat în mod special pe țările în care mai erau multe de făcut în acest sens – și anume Afganistan, Nigeria, Irak, India, Pakistan, Turcia, Etiopia și Brazilia. În acel an a fost prima oară nominalizată la Premiul Nobel. Cu toate acestea, în 2014 a primit în sfîrșit prestigiosul Premiu Nobel pentru Pace în semn de recunoaștere pentru eforturile sale continue, individual și în cadrul Fondului Malala, pentru promovarea drepturilor fetelor de a accesa educația –devenind oficial cea mai tînără femeie care a primit vreodată această recunoaștere.

Munca și valorile ei de bază

Activismul ei a persistat chiar și în fața adversității. Și-a făcut prima apariție la Organizația Națiunilor Unite în New York City la numai 16 ani, adresîndu-se unui public de peste cinci sute de oameni și a declarat: „Teroriștii au crezut că ne vor schimba obiectivele și ne vor opri ambițiile, dar nimic nu s-a schimbat în mine. Cu excepția următoarelor: slăbiciunea, frica și lipsa de speranță au murit. S-au născut forța, puterea și curajul”. În urma discursului său, fostul secretar general al Națiunilor Unite a anunțat că ziua de 12 iulie –ziua de naștere a lui Malala – va fi cunoscută de atunci drept Ziua Malala, în onoarea muncii lui Malala Yousafzai care le inspira pe fete să-și continue educația. „Dragi surori și frați, nu sînt împotriva nimănui. Nici eu nu sînt aici pentru a vorbi în termeni de răzbunare

Munca lui Malala Yousafzai s-a accelerat într-un ritm rapid de atunci și continuă să aibă un impact internațional. În 2015, ea a deschis o școală în Liban, care oferă educație elementară și secundară fetelor refugiate siriene. Pe lîngă furnizarea de educație, acest proiect și-a propus, de asemenea, să ajute aceste fete să combată normele culturale regresive pentru femei, tradițiile stereotipe, munca copiilor și căsătoriile timpurii, printre altele. În Nigeria, ea a sprijinit campaniile și eforturile de salvare a fetelor răpite de Boko Haram. Malala a afirmat nevoia fundamentală de a promova accesul egal la educație cu următoarele cuvinte: „Femeile reprezintă aproximativ jumătate din lume, iar dacă lumea nu le educă, lumea pierde. Educarea femeilor poate îmbunătăți performanța economiei globale, adăugînd la aceasta cel puțin treizeci de trilioane de dolari”.

Autobiografia ei, „I Am Malala: The Girl Who Stood Up for Education and Was Shot by the Taliban”, precum și celelalte cărți ale ei, „Malala’s Magic Pencil” și „We Are Displaced”, împărtășesc atît poveștile ei, cît și ale altor fete din taberele de refugiați din Nigeria, Columbia, Siria și Afganistan, încercînd să crească gradul de conștientizare cu privire la dificultățile cu care se confruntă ele în a obține educația de bază în prezent.

Această feministă activă și tînără susținătoare a drepturilor femeilor s-a dovedit a fi o sursă de inspirație pentru tinerii din întreaga lume, dornici săși riște viața pentru bunăstarea și viitorul altor femei și fete. Cuvintele ei puternice, credința puternică în necesitatea fundamentală a educației, determinarea de a oferi acest drept tuturor fetelor din întreaga lume și contribuția dezinteresată la dezvoltarea drepturilor femeilor sînt fapte remarcabile și ilustre. LIFE.ro

Malala Yousafzai alături de întreaga ei familie

Malala Yousafzai, activista pakistaneză pentru drepturile femeilor, și soțul ei, Asser Malik

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (104)

Dietetica (4)

După nașterea copilului, regimul alimentar și rutina zilnică a femeii sînt foarte importante. În prima lună după naștere, tînăra mamă nu trebuie să își spele părul, deoarece cea mai mare pierdere de căldură din organism se face prin cap. Un alt motiv al acestui obicei este unul medical și anume capul se protejează pentru că unul dintre cele mai importante puncte de acupunctură este situat în cap. Ficatul este organul principal implicat în sarcină și în naștere și, conform Medicinei Tradiționale Chineze, meridianul ficatului și canalul comunicant major se întîlnesc într-un punct situat în vîrful capului. Nașterea este privită ca un proces în care se produce un dezechilibru prin răcirea organismului, iar rezervorul de energie este aproape gol după naștere. În concluzie, femeia nu va face nimic în plus pentru a nu provoca o răcire și mai accentuată a organismului său. Nu va face nici baie și își va șterge trupul cu un prosop cald. Un alt obicei implică consumul de cît mai multe ouă în prima lună după naștere, pînă la șase ouă pe zi. Ouăle conțin proteine și proaspăta mamă va trebui să includă în regimul său alimentar o serie de alimente pentru a împiedica constipația cauzată de consumul mare de ouă. Un element foarte important, după creșterea răcelii în organism provocată de naștere, este refacerea echilibrului forțelor, a energiei. Această perioadă de refacere și obiceiurile ei se păstrează în China de zeci și zeci de generații.

În primele săptămîni după naștere, femeia nu părăsește casa și petrece cît mai mult timp în pat. Ea își fortifică organismul, consumînd fierturi din ghimbir. Cantități mari de ghimbir, curățat de coajă și zdrobit, sînt puse într-un vas, se acoperă cu un oțet special cu gust dulce și se fierbe la foc mic, pînă cînd lichidul scade considerabil și ingredientele se omogenizează. Rezultatul este un sos delicios cu gust dulceag. Acest sos este folosit pentru a prepara diferite feluri de

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (7)

Este adevărat, Kutuzov deţinea superioritatea în ce priveşte numărul de tunuri şi poziţia, aleasă cu grijă. El îşi aşezase infanteria în tranşee săpate pe o terasă a Rîului Moscova, iar grosul trupelor le cantonase în satul Borodino, unde pregătise şi redute pentru tunuri. Acolo, timp de două zile, a aşteptat sigur pe sine sosirea lui Napoleon – încleştarea ce a urmat seamănă, pe undeva, cu bătălia de la Waterloo.

Acum, la fel ca şi atunci, Napoleon era un om bolnav, incapabil sa se concentreze cum se cuvine asupra luptei în sine. Îl chinuiau dureri atroce, cauzate de o criză acută de cistită (inflamaţie a vezicii urinare). De asemenea, suferea şi de o răceală severă, complicată cu febră, întîrzierea, vreme de două zile, a începerii bătăliei, poate fi o urmare a acestor afecţiuni, astfel încît ne putem întreba pe bună dreptate ce s-ar fi întîmplat dacă Napoleon ar fi fost în deplinătatea forţelor sale, ca la Austerlitz şi în alte mari izbînzi de-ale sale, precum şi dacă nu cumva boala i-a afectat atît moralul cît şi capacitatea de judecată. În mod neaşteptat, el a refuzat sfatul mareşalului Davout de a încerca o mişcare de încercuire pe flancul stîng a trupelor ruse, singura metodă eficientă de a distruge o armată aflată în tranşee. Scuza găsită de împărat spre a-şi justifica refuzul a fost că planul nu avea sorţi de izbîndă, din moment ce ruşii dăduseră dovadă, în situaţii similare, de o deosebită abilitate în a ieşi din capcană. În schimb, Napoleon a ordonat cavaleriei grele să atace cu putere centrul dispozitivului rusesc, perfect apărat, aceeaşi greşeală urmînd să fie comisă, peste ani, şi la Waterloo, de către mareşalul Ney împotriva impenetrabilelor linii ale infanteriştilor englezi.

Bătălia a început în zorii zilei de 7 septembrie. Cavaleria franceză a şarjat în repetate rînduri, dar de

mîncare, de exemplu tocăniță de pui, de rață sau de porc. Se prepară, de asemenea, o supă specială de pui, care include ghimbir, alune, jojoba uscată și vin din orez. O femeie lăuză, a cărei lactație nu asigură cantitatea de hrană necesară copilului, va mînca supă pregătită dintr-un crap întreg sau din egrefin (peștele Sfîntului Petru). Fiertura conține și o bucată de brînză de soia, cu ghimbir și sare după gust. După ce conținutul începe să fiarbă, se lasă pe plită la foc mic, timp de o oră. Cînd este gata, supa are aspectul laptelui și este considerată foarte eficientă pentru lactație.

Ghimbirul încălzește splina și stomacul și este un detoxifiant împotriva germenilor ce pot cauza toxiinfecții alimentare. Ghimbirul și coaja de mandarină se compensează reciproc. Ele sînt incluse în rețetele cîtorva preparate ce se servesc zilnic. În același timp, se folosesc și în alte situații, ca plante medicinale. Coaja de mandarină alungă umiditatea din splină și este folosită și pentru tratarea răcelilor, a guturaiului, ori în cazurile ușoare de diaree. Prin tradiție, în China se consideră că toți copiii au splina slabă și ficatul hiperactiv datorită creșterii. Această situație ar fi cauza colicilor și a unor probleme digestive des întîlnite la copii. Un remediu popular contra acestor tulburări digestive este orezul ars, rămas pe fundul cratiței în timpul pregătirii acestuia. Se toarnă apă peste crusta rămasă, se pune la fiert și rezultatul este o băutură tămăduitoare pentru copil. Această băutură alină suferința stomacului și ajută digestia. O altă rețetă – semințele de susan sînt hrănitoare pentru sînge. O linguriță de semințe de susan se presară peste mîncare, fiind considerat un tonic atît pentru tineri cît și pentru bătrîni.

Alte remedii populare. Cistita acută poate fi ameliorată prin consumul de ceai făcut din pătlagină. Se folosește jumătate de kilogram de frunze sau semințe de pătlagină spălate și fierte timp de cincisprezece minute. Ceaiul se bea regulat pînă ce suferința dispare.

Pentru abcese se aplică o loțiune obținută din rubarbă/revent și flori de bujor măcinate, în amestec cu ulei de susan.

Pentru mastită se aplică rădăcină uscată de rubarbură, măcinată și amestecată cu ulei de măsline. Mixtura înlătură disconfortul și grăbește vindecarea.

fiecare dată, ruşii au reuşit să se regrupeze şi nu s-au lăsat scoşi din tranşee pînă la venirea serii. În momentul de apogeu al luptei, cînd se părea că forţele ruseşti sînt pe cale să cedeze, mareşalul Davout, dornic să speculeze şovăirea inamicului, l-a implorat pe Napoleon să scoată la atac Garda Imperială, împăratul a refuzat, însă, în mod inexplicabil, să dea lovitura de graţie lui Kutuzov, argumentînd: „Dacă trimit în luptă Garda, cu ce am să mă mai bat mîine?”. Indiferent dacă a fost o premoniţie sau o pură întîmplare, această decizie, neaşteptată pentru firea impetuoasă a lui Napoleon, avea să prevină un dezastru total, două săptămîni mai tîrziu.

Ambele părţi suferiseră pierderi grele, ruşii pierzînd aproape 50.000 de oameni, francezi mai puţin de 30.000. Desigur, pierderile francezilor păreau mai serioase, de vreme ce ei acţionau într-o ţară străină, pe teren ostil cu puţine şanse de a primi curînd întăriri. Dar cel puţin, Napoleon obţinuse o victorie de moral, deşi fără însemnătate pe termen lung. Ruşii se retrăseseră, păstrîndu-şi libertatea de manevră şi avînd posibilitatea de a primi forţe proaspete şi mîncare din belşug. Vicleanul Kutuzov era încă stăpîn pe situaţie. Dusese o luptă grea, provocînd pagube serioase invadatorilor şi acum se retrăgea, într-o ordine perfectă, lăsînd boala, cumplita iarnă rusească şi foametea să-i desăvîrşească acţiunea de distrugere a francezilor. Pe 13 septembrie, conducătorul rus a ţinut un consiliu de război, spunînd ofiţerilor săi: „Mîntuirea măicuţei Rusia stă în braţele ostaşilor săi. Dar este oare bine să riscăm pieirea celor mai buni fii ai ei, într-o bătălie pentru apărarea Moscovei, decît să cedăm capitala fără luptă, spre a-i hăitui apoi pe francezi, pînă la epuizare?”. Logica sa a fost acceptată, iar armata rusă s-a retras din faţa Moscovei, îndreptîndu-se spre sud-est, către oraşul Riazan.

Pentru artrită reumatoidă. Se aplică pe zonele dureroase o pomadă din pudră de rădăcină de rubarbă, amestecată cu ulei de susan.

Pentru constipația la persoanele în vîrstă – pere macerate în miere.

Pentru cefalee. Se ia partea albă a 3-4 cepe de primăvară și se fierb într-un ibric Se bea fietura.

Pentru amigdalită. O mînă plină de foi de caprifoi se fierb într-un vas plin cu apă. Se bea ceaiul în mod regulat. Un alt remediu este fructul de rodie proaspătă. Se ia pulpa de la două rodii, se scufundă în apă clocotită timp de treizeci de minute, apoi de înfășoară întrun tifon curat și se stoarce bine. Cu sucul rezultat, se face gargară de cîteva ori pe zi. Tot pentru gargară se poate folosi și apa sărată. Trebuie evitate preparatele condimentate.

Fitoterapia (1)

Fitoterapia este cea de-a patra ramură a Medicinei Tradiționale Chineze. Ea se ocupă cu plantele medicinale şi utilizarea lor. Medicamentele tradiţionale chineze sînt preparate din plante, în cea mai mare parte. Ele conţin mai mulţi compuşi. Explicația privind numărul mare de compuşi pe care o dau medicii chinezi este aceea că o reţetă medicinală este asemenea Guvernului unei țări. Există un prim-ministru (agentul activ), sfetnici (cei care au rolul de a restrînge sau a potența efectul acestuia) şi slujbaşii de rînd (cei care își unesc eforturile pentru ca întregul proces să se desfăşoare în mod eficient, fără perturbări). Uneori, medicii chinezi sînt tentați să compare o reţetă medicală cu orchestra în fruntea căreia se află un dirijor, orchestră compusă din diverse secţiuni şi solişti. Există şi o zicală care explică acest sistem: „Yi jun, er chen, san zuo, și shi“. În farmacologia europeană preindustrială au existat reguli asemănătoare – un medicament includea o bază (un component activ), un adjuvant (care ajuta componentul activ), un corector (ce poate regla acţiunea excesivă) și constituienți (excipienţi sau cei ce propagă transportorul).

(va urma)

ChRISTINA MEIţĂ-TANG

Adevărata istorie a acestor incendii nu va fi probabil niciodată cunoscută pe de-a-ntregul. Populaţia Moscovei, la începutul Secolului XIX, număra circa 300.000 de locuitori. De cîteva zile, guvernatorul, contele Rostopcin, organizase evacuarea lor, şi mai puţin de 50.000 de oameni rămăseseră în oraş atunci cînd Napoleon 1-a cucerit. Cantităţi imense de hrană şi mărfuri fuseseră, de asemenea, luate, de către refugiaţi. În ultima fază a evacuării, Rostopcin luase o decizie bizară: eliberase toţi deţinuţii din închisorile moscovite, cu condiţia ca aceştia să rămînă în oraş spre a-i hărţui şi otrăvi pe invadatori. Hotărîrea contelui de a retrage din oraş toate tulumbele de pompieri sugerează că incendiile au fost declanşate deliberat de ruşi, decît de către vreun grup de soldaţi francezi ameţiţi de alcool. (va urma)

FREDERICK CARTWRIGhT MIChAEL BIDDISS

Prin urmare, francezii au mărşăluit nestingheriţi pînă la Moscova, zărind turlele aurite ale bisericilor sale pe 14 septembrie. Din nefericire, tifosul mărşăluise odată cu ei... Zece mii de oameni au murit într-o singură săptămînă. Din cei peste 300.000 de oameni, ce constituiseră forţa de şoc a lui Napoleon, doar 90.000 au ajuns la Moscova. Şapte oameni din zece au rămas să îngroaşe cu trupurile lor pămîntul mănos al Rusiei. Dar puţinii soldaţi rămaşi, zdrenţăroşi, flămînzi şi bolnavi, îşi bucurau acum privirile cu magnifica privelişte a capitalei. Toate clopotele bisericilor din oraş sunau. Napoleon se aştepta să fie întîmpinat de o delegaţie a fruntaşilor moscoviţi, care să-i ofere, în cadru solemn, cheile oraşului, rugîndu-1 pe învingător să-i cruţe. Dar porţile au rămas ferecate. A fost necesar să se apeleze la vechile, dar eficientele arme de asediu ale Evului Mediu: berbecii, ce fuseseră căraţi de-a lungul drumurilor desfundate ale Poloniei tocmai pentru o asemenea eventualitate. Porţile au fost luate cu asalt şi curînd regimentele franceze pătrundeau în oraş, doar pentru a găsi străzi şi case pustii. Pînă la căderea serii, incendii sporadice au izbucnit, în mai multe puncte ale capitalei, extinzîndu-se însă cu repeziciune.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dintr-una într-alta

Între aniversare şi ziua onomastică

,,La protestanți se sărbătorește doar ziua de naștere, ca la păgîni, cînd ai mai făcut un pas spre groapă. În lumea ortodoxă, serbăm și ziua de naștere, și ziua onomastică, ziua botezului, adică a nașterii lui Christos. Noi îl sărbătorim pe om ca fiu dohovnicesc, adoptat de Biserică. De ziua numelui său, omul se duce la biserică și primește felicitări care sînt văzute ca niște rugăciuni. În ortodoxie, numele are o înaltă semnificație metafizică: este simbolul unui om ceresc, un sfînt, creștin desăvîrșit, care devine patronul și modelul vieții noastre sau cel puțin așa ar trebui să devină”.

Paparudele şi Caloianul

,,Slujba pentru ploaie, la cîmp, e cea mai sfîșietoare. Crăciunul este veselie. Paștele este triumful vieții asupra morții Domnului. Sfeștania, rugăciunea de ploaie, însoțită de Paparude și Caloian. Rugăciunea deznădejdii cosmice prin care Domnul este conjurat să-și reverse harul asupra semănăturilor care, numai prin intervenția Lui, prind viață. Plugarul seamănă, dar Dumnezeu face să răsară. Prin brazda pe care țăranul o răstoarnă vine în atingere cu Creatorul”.

Elogii aduse lui Zelea-Codreanu

(Știm, e periculos, totuși, o facem.)

,,Modul de a fi al Căpitanului trăia în orice băiat. Căpitanul era o dogmă, un zeu, o existență supranaturală. Nu se știa unde se ascunde Căpitanul. Dar, chiar și așa, indiferent unde se afla el, nu se putea să nu fie bine. El lucrează, nu doarme, și, într-o zi, toți legionarii vor ieși din închisoare. Figura lui întreagă se absorbise în măduva mișcării pe care o crease”.

Politica externă a României

,,România n-a avut și nu are o politică externă din inițiativă proprie. Ne-au înfeudat, rînd pe rînd, cînd unui grup de putere, cînd celuilalt, după forța împrejurărilor și fără nici o prevedere. Cea mai izbitoare dovadă a acestei absențe de inițiativă proprie, care ar trebui să răsară din interesele de viață ale statului, este că sîntem înconjurați din toate părțile de vecini care nu sînt dușmani – unguri, ucrainieni, sîrbi, bulgari, ruși. Niciodată nu ne-am străduit direct să stingem, măcar în parte, aceste dușmănii. Din cauza acestui total absenteism, pasivitate și indiferentism al diplomației române, ne găsim astăzi, în anul tragic 2021, în dușmănie și izolați, într-o Europă ostilă României. Singura excepție de la regulă a constituit-o perioada 1970-1985, din vremea lui Ceaușescu”.

Nichifor Crainic a trecut prin moartea clinică

,,Un muribund primește Sfintele Taine în timp ce un plîns sfîșietor și lin îi cuprinde ființa. Neliniștile încetează și o pace albă și caldă se așază în sufletul lui. E ca o ninsoare de mîngîieri pe care graiul nu le poate spune. De acum, poate să moară. Dolce et decorum pro patria mori. Dar, și mai dulce e să mori cu Isus în tine, în trupul și în sufletul tău. Moartea e o dulceață, o alunecare ușoară în mister...”. ,,Ce curios: cînd s-a trezit a doua zi, Nichifor Cainic nu mai știa nimic din ce se petrecuse cu el. În schimb, știa tot ce se petrecuse în miezul spiritului său. Un mister de nedezlegat în lumea asta. A călătorit prin bezna umedă a drumului spre dincolo. A înțeles ce e Iadul, prin suferințele înduate în timpul operației, cînd, cu dalta și ciocanul, doctorul îi spărgea, pe viu, osul din spatele urechilor. Dar, și aici e Raiul, prin bunătatea oamenilor care i-au trimis bani, să-și achite operația. Pînă la această operație, avusese parte de multe supărări în viață – abuzuri, escrocherii

și trădări, venin și răutăți, și se considera un nenorocit, un om fără noroc. Dar, Dumnezeu l-a făcut să înțeleagă suferința adevărată, ca cea îndurată în Iad. Celelalte suferințe? Nimicuri pămîntești”. (nichifor Crainic,,Zile albe, zile negre. Memorii”)

* * *

Doar coana Sofica îl mai putea satisface pe conu’Fănel

(O scenă descrisă de Păstorel Teodoreanu și care prezintă multe asemănări cu poveștile pe aceeași temă scrise de Sadoveanu, Brătescu-Voinești, D.D. Pătrășcanu)

,,Conu’ Fănel era un om foarte pretențios. I se apleca din orice și îl lua durerea de stomac. De aceea, rar intra în vreo cîrciumă. De data aceasta ne adunarăm doi prietini, și cu el trei, și pofteam la un pui fript. Vă duc într-un loc, ne zice Fănel, și dacă nu v-o plăcea, să numi mai dați bună-ziua. Zis și făcut și iată-ne în fața unei cîrciumi ascunse după niște salcîmi. Apare o chelnăriță lată în umeri. Coană Sofico, zice Fănel, fă-ne trei pui colé, cum știi dumneata mai bine. Și, întorcîndu-se către noi: îi unge cu saramură și cu unt topit... Nu mai vorbim de vinul din pivniță, un deliciu. Au venit puii: rumen-aurii și cu o cojiță subțire, care se sfărma în gură. I-am dat gata în cîteva minute. Vezi, untul făcuse toată minunăția. Coană Sofico, a pruncit iarăși Fănel, să mai vie trei d-ăștia! Dar, m-am luat după ea la bucătărie, și m-am crucit. Nici vorbă de saramură și de unt! După ce jumulea puii, îi arunca într-o oală în care clocotea untură de porc. Te-am prins, hoață! Să nu mă spui lu’ conu’ Fănică, rogu-te. De cînd faci asta? De douăj’ de ani, și conu’ Fănică n-a fost niciodată nemulțumit. Se umflă ca gogoșile și se întărește pielea... Dar, el știe? De un’ dracu’ să știe?... Am dat gata și ceilalți pui... E-he!, una e coana Sofica, zise Fănel mai sorbind un pahar cu vin. Se cunoaște imediat untul. Ce v-am spus eu?...”.

● ,,Peștele înoată în apă și se îneacă-n vin. Iar după porc, e musai să bei vin, căci, altfel, săracul, crede că l-a mîncat un cîine. Racul și peștele cer vin alb, pe cînd porcul, că de-aia e porc, cere vin roșu. La fel și brînzeturile”.

● ,,Astăzi știe tot creștinul/ Una-i cartea, alta-i dopul/ Că mai bine botezi opul,/ Decît vinul”.

O mai exista restaurantul Ştrandului „Bragadiru“?

,,Prin 1935, la restaurantul Ștrandului «Bragadiru», din Str. Izvor 112, își avea sediul «Hanul Ancuței», societate academică, dar nu Academie, cum ar fi trebuit, reunea meșteri și cărturari, adică scriitori, muzicieni, sculptori, arhitecți, oameni de știință. Această societate îi număra printre membrii ei pe: George Enescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Milița Petrașcu, Profira Sadoveanu și alții. Era pe înserat, cînd frunzele începuseră să pălească, semn că toamna se apropia pe nesimțite. La o masă, Păstorel gusta dintr-un vin de altădată, care figura în meniu sub poetica titulatură: «Trei nuci». Curînd, de masa lui se apropiară cîțiva cunoscuți în frunte cu jurnalistul și omul politic francez Paul de Cassagnac care

adusese o sticlă de Sauvignon de Bordeaux. Păstorel a întors capul de la vinul franțuzesc, dîndu-i să guste din vinul lui.

- Mais... mais... vous avez des possibilités immenses dans ce pays!, a exclamat el la primul pahar. Acel «Trei nuci» era tot un Sauvignon care, în loc să fie adus din Bordeaux, era din Dobrogea, viile Ninachi Botez... Și toți convivii au băut pînă la ziuă din acel vin. Atunci Păstorel l-a întrebat pe Cassagnac dacă este adevărat că vinul numit Vauvray a fost poreclit «le vin fou», pentru că, oriunde s-ar afla, la Philadelphia, la Capul Bunei Speranțe sau la Tokyo, atunci cînd înflorește vița-devie în Franța, el se burzuluiește în sticlă, fierbînd ca un turbat.

- Perfect exact.

- Și cum explici asta?

- Qu’est-ce que vous voulez... Le mal du pays, la nostalgie...

- Adică cum, tînjește?

- Nu te îndoi de asta.

Și pînă și-a dat duhul, Păstorel a ținut minte că, în maniera caragialescă, și vinul poate fi sentimental și patriot”. (Păstorel Teodoreanu - ,,De re culinaria”)

Ferdinand Întregitorul...

,,Sînt dimensiuni astrale între Regele Ferdinand și închipuitul președinte Klaus Iohannis. În mai puțin de doi ani, primul a sfințit formarea României Mari:martie 1918, Unirea României cu Basarabia. Noiembrie 1918, Unirea cu Bucovina. Decembrie 1918, Unirea cu Transilvania și Banatul. Nimeni, în două mii de ani, nici măcar Mihai Viteazul, nu a făcut atît de mult pentru țara lui într-un timp atît de scurt. Unirea lui Mihai Viteazul a ținut doar două săptămîni, pentru că, la 1600, sentimentul național al românilor aproape că nu exista și avea să se cristalizeze tîrziu, la 1848. Ce păcat că, în numai două luni, 1940, nedemnul rege Carol al II-lea a cedat, cu ușurință, Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța și Transilvania”. (Cristian Sima - ,,Marea spovedanie a brokerului fugar”)

● Diana Șoșoacă la telefon cu ziarista Baracă, prezentă în studioul unei televiziuni: ,,Doamnă, decît să veniți la televizor spoită ca o sorcovă și să nu lăsați invitații să vorbească, mai bine v-ați lăsa de gazetărie și v-ați apuca de altceva. Eventual, ați plimba cîinii lui Coldea cu ora!”.

Încă o dată, românii

privindu-se în oglindă

,,La ora actuală, românii au nevoie de un amplu program de reabilitare, de renaștere la nivel mental a unor minime valori tadiționale, a unui minim patriotism și a unor valori tradiționaliste native (...) Dacă ne uităm la ultimii 100 de ani, ca să nu spun 500, vedem că poporul român este destul de posac, deține un anumit retad cînd e vorba de strămoși. În schimb, se ploconește imediat cînd simte că partea adversă este mai puțin determinată decît el (...) Putem spune că supraviețuirea românilor s-a datorat fugii în codru, în mare parte, trădării și supunerii în fața străinilor. Cu mici excepții, cînd neamul ăsta a cunoscut victorii mărețe, constanta istorică a românilor a fost fuga, trădarea, slugărnicia. Românii nu vor fi în stare niciodată să recunoască faptul că nu sînt statornici și fideli cu cei care îi iubesc. Dimpotrivă, se lasă cuceriți ușor de străini care nu numai că îi violează, dar îi și ușurează de bani. Asta e crucea noastră – să fim proști, să fim fuduli, să fim curve, dar și răzbunători pe cei care ne-au vrut binele. Evreii au migrat 2000 de ani prin lume și de abia în 1948 au înțeles că trebuie să înființeze un stat al lor, unde să le fie bine, harnici și uniți. Se pare că aceeași migrație ne așteaptă și pe noi. Căci prea sîntem proști, prea ne lăsăm duși de nas de alții, prea îi iertăm pe trădători și prea îi exterminăm pe cei care ne vor binele”. (Ioana Berindei - ,,Am făcut Jilava în pantofi de vară”).

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Aºa vă place istoria?

Richard Wagner a fost homosexual?

Nu pot să bag mîna în foc că Richard Wagner a fost homosexual, dar un mare profitor a fost, categoric. Relațiile dintre el și regele Bavariei vor continua să nască multe, multe pagini. Ultima poziție în materie o adoptă Greg King, care, în bestsellerul său intitulat ,,Regele nebun. Viața și epoca lui Ludwig al II-lea al Bavariei”, luminează natura raporturilor dintre cei doi nemți atît de curioși: ,,Declarațiile pline de efuziune sentimentală, atît din partea regelui, cît și a lui Wagner, în conversațiile lor particulare, în schimbul de poeme și de scrisori, generă în ultimă instanță speculații în privința naturii relațiilor dintre cei doi. Cosima von Bülow, care s-a căsătorit mai tîrziu cu Wagner, mărturisea: «Richard îi scrie regelui... Apoi, îmi citește și mie scrisoarea, care-mi rupe realmente inima. Aș dori ca el să fi putut atenua tonul folosit în această corespondență, să fi găsit un altul mai diferit, care să sune mai veridic, fără să-și piardă din căldură». Pînă și Wagner însuși recunoștea: «Oh, aceste cuvinte nu sună foarte bine, dar nu sînt eu cel care a dat tonul». Homosexualitatea latentă a lui Ludwig și preferințele binecunoscute ale compozitorului pentru mătăsuri, satin, panglici și parfumuri incitară și mai mult lucrurile, alimentînd zvonurile indiscrete la curtea regală. Ludwig îl iubea, fără îndoială, pe Wagner, iar prietenia lor era profundă, dar ardoarea și pasiunea dintre cei doi bărbați erau de factură spirituală, artistică și afectivă, nicidecum fizică. Regele nu-l îndrăgea pe Wagner – bărbatul, ci îl venera pe Wagner – artistul, care insufla viață propriilor visuri și-i încălzea sufletul. (...) Pînă în octombrie 1864, se scurseseră 5 luni de cînd Richard Wagner stătea în München; locuia încă în casa de pe malul Lacului Starnberg, închiriată de Ludwig, dar curînd Vila Pellet se dovedi a fi neconvenabilă. Dată fiind natura poziției sale, regele se vedea nevoit să se afle permanent în capitală și, în acest chip, în imposibilitatea de a mai

ține legătura strîns cu compozitorul. Ca atare, Ludwig găsea situația insuportabilă. În consecință, închirie o nouă casă pentru prietenul său, pe Briennerstrasse, la numărul 21, chiar în josul bulevardului unde era situat Residenz. Ca o ironie a sorții, această clădire se înălța aproape vizavi de palatul de pe Barerstrasse, ocupat odinioară de amanta lui Ludwig I, Lola Montez.

Noul cămin în care se instală Wagner era un edificiu impunător, ornat cu balcoane sprijinite pe coloane și cu frontoane sculptate, și așezat într-o grădină imensă. De îndată ce se mută, compozitorul începu să redecoreze interioarele: dispuse să i se tapeteze pereții cu mătăsuri și catifele scumpe, să i se acopere ferestrele cu draperii grele din brocart țesut cu fir auriu, și-și parfumă încăperile cu arome exotice amețitoare. Gazeta Allgemeine Zeitung consemna că «un mare senior oriental n-ar ezita nici un moment să-și stabilească definitiv reședința acolo». Numai că Wagner, veșnic nemulțumit, nu contenea cu pavoazarea casei. Un vizitator evoca mai tîrziu: «În acea zi, l-am găsit într-o stare de spirit violet. Fereastra era acoperită cu o draperie de catifea viorie. Stătea într-un fotoliu capitonat cu pluș violet, pe cap își pusese o bonetă violet, pe care o ridică foarte puțin cînd se sculă în picioare ca să mă întîmpine». Acest lux hedonistic costa o groază de bani. Wagner considera că nu-și putea compune și desăvîrși operele decît dacă trăia într-o asemenea ambianță opulentă. În acest sens, își motivă odată felul de a fi într-o scrisoare către Franz Liszt: «Dacă mi-e dat din nou să mă cufund în șuvoiul creativității artistice, pentru ca să cresc viguros și să rodesc în universul imaginației mele, atunci puterea mea de plăsmuire are nevoie de foarte multă susținere, fantezia mea de o existență comodă și îmbelșugată. Cînd lucrez, nu pot să duc o viață de cîine, nici să dorm pe paie ori să beau lichior ieftin. Trebuie să mă simt ademenit, transportat într-un fel sau altul, dacă e să-mi îndeplinesc misiunea îngrozitor de dificilă de a

Dosare secrete ale Istoriei (145)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl harbor? (22)

Orele 13 la Washington corespund cu orele 7,30 în Hawaii şi cu orele 12 ziua la Panama. Oare japonezii or să atace la Panama? Nu prea pare posibil. Apele din zona Panama sînt foarte frecventate. Cum ar putea să manevreze flota japoneză în plină zi, fără să fie imediat descoperită? Nu acelaşi lucru se poate spune despre Hawaii. „De Pearl Harbor te poţi apropia în timpul nopţii, fără să întîlneşti practic alte nave, intervalul de timp dintre ivirea zorilor şi orele 7,30 oferind exact răgazul necesar bombardierelor, lansate din larg ca să zboare deasupra radei“.

Între orele 8,30 şi 9 telegramele japoneze descifrate sînt duse la Ministerul de Război şi la Casa Albă. Cum reacţionează marii şefi ai armatei? Nu reacţionează în nici un fel. Pentru binecuvîntatul motiv că nu sînt acolo. Aici mintea începe să ţi se întunece. Cum se poate! Cu tot pericolul care ameninţă încă din ajun, nici Stark, nici Marshall nu se află la birourile lor? Nu sînt acolo. Amiralul Stark nu soseşte decît la 9,25. Ia cunoştinţă de paisprezece puncte ale notei japoneze. Amiralul Wilkinson îl sfătuieşte să informeze imediat flota din Pacific. Stark consideră că nu e necesar.

Şi Marshall? Ca în fiecare duminică, e la călărie. O plimbare lungă pe cîmp. Pe la 9,05, colonelul Bratton, căruia îi fusese tocmai adusă la cunoştinţă integral

zămisli o lume inexistentă».

Problema banilor acaparase, de fapt, mintea compozitorului. Modul său de viață, dedat actelor de extravaganță, asociat cu enorme datorii din trecut, îl ducea în mod inevitabil la ruină, lăsîndu-l aproape mereu lefter. Primele subsidii anuale acordate de rege fuseseră fixate la 4.000 de guldeni. În plus, Ludwig îi dărui lui Wagner din averea personală suma de 4.000 de guldeni la 10 mai 1864, urmată la 10 iunie de alți 20.000 de guldeni. Trezoreria de stat achitase, de asemenea, notele de plată deținute de creditorii compozitorului chiar la începutul șederii acestuia în München. Cu toate acestea, pînă spre sfîrșitul verii, muzicianul risipise toate aceste sume importante de bani. S-a stîrnit multă zarvă în jurul imensei averi cheltuite de rege, cu larghețe și fără socoteală, pentru Wagner. Deși afacerile financiare între Ludwig și compozitor erau dirijate în secret, curtenii furioși furnizau presei müncheneze un potop de dezvăluiri, alimentînd mînia crescîndă provocată de protecția regală de care se bucura Wagner. De-a lungul întregii lor prietenii, Ludwig i-a dăruit compozitorului o sumă totală de aproximativ 985.099 de guldeni (echivalentă cu 562.914 mărci); aceasta includea plata chiriilor pentru diferite case, cadouri wagneriene, precum și împrumuturile care salvaseră de la dezastru Festspielhaus și ciclul Nibelungilor. Ca monarh, Ludwig beneficia de alocații anuale pentru întreținere în valoare de 2 milioane de guldeni; un sfert din această sumă era plătită cu regularitate bunicului său, ca o formă de pensie viageră regală. După achitarea diverselor cheltuieli ale casei regale, Ludwig rămînea cu un venit disponibil de aproximativ 300.000 de guldeni pe an. Din acești bani, regele a subvenționat toate reprezentațiile wagneriene. Și totuși, Ludwig risipea cu dărnicie sume mult mai mari de bani pe propriile proiecte; astfel, doar celebra sa caleașcă suflată cu aur, construită special pentru plănuita nuntă, a costat mai mult decît suma totală a donațiilor făcute compozitorului. Aceste subiecte de bîrfă captau atenția tuturor: aparenta lăcomie insațiabilă de bani a lui Wagner și mania sa incredibilă de a-i împrăștia fără cruțare. Toți münchenezii manifestau o ostilitate din ce în ce mai mare față de sprijinul regal care-i îngăduia compozitorului un stil decadent de viață, atît de gustat”.

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 24 martie 2000)

Iată, aşadar, deschis dosarul Pearl Harbor. La proces, un acuzator: amiralul Theobald; apărători: aproape toţi istoricii oficiali americani. În Statele Unite teza amiralului Theobald abia dacă e luată în discuţie. Mai mult: nu e luată în seamă. Doamna Roberta Wohlstetter, de pildă, într-o lucrare remarcabilă, în care are ambiţia să nu treacă cu vederea nici o sursă, nu citează nici măcar o singură dată numele amiralului Theobald. Walter Lord, un alt istoric american, autor al unei cărţi de mare succes, procedează la fel. Atunci?

Informaţiile sosite la Washington indicau neîndoios că Pearl Harbor se afla sub ameninţarea iminentă a unui atac japonez. Washingtonul nu i-a prevenit pe cei de la Pearl Harbor. Aşadar, din două una: sau e vorba de o neglijenţă totală, la toate nivelurile, a tuturor serviciilor interesate, sau în mod deliberat nu s-a dat nici o alarmă: generalul Marshall şi amiralul Stark, lucrînd sub directivele lui Roosevelt, au omis cu bună ştiinţă să prevină baza de la Pearl Harbor, ca să facă mai „tentantă“ cursa întinsă japonezilor. Nu încape nici un fel de îndoială că nişte ordine precise ar fi îngăduit flotei din Pacific să iasă în larg şi avioanelor să fie gata de zbor. Ţintele a căror imobilitate fatală a constituit o pradă ideală pentru japonezi ar fi fost evitate.

(va urma)

nota japoneză şi telegrama privitoare la ora trimiterii ei, încearcă să ia legătura cu generalul Marshall. El îl pune pe aghiotantul său să-1 caute pe general pe cîmp şi să-l anunţe că îl aşteaptă un mesaj urgent. La 10,25 Marshall îi dă telefon lui Bratton: generalul nu ţine cîtuşi de puţin să i se aducă textele descifrate! Spune că o să se ducă la Ministerul de Război şi că acolo o să vadă textele. Bratton îl va aştepta încă o oră. Foarte liniştit, generalul Marshall, şeful statului-major al armatei, intră în biroul lui la 11,25. Generalii Gerow şi Miles vin și ei. Bratton le citeşte nota japoneză şi după aceea mesajul magic cu privire Ia ora trimiterii. Comandanţii militari aflaţi de faţă conchid unanim: toate acestea indică ,,un atac într-un loc necunoscut al Pacificului la sau în jurul orei 13“. Atunci – abia atunci – Marshall dictează pentru toate comandamentele militare de peste ocean – inclusiv Hawaii – o telegramă de alarmă: „La orele 13, după fusul orar al coastei orientale, japonezii vor prezenta echivalentul unui ultimatum. Ei au dat ordin de asemenea ca maşinile lor de cifrat să fie imediat distruse. Nu ştim ce poate să însemne ora fixată de ei, dar rămîneţi în stare de alarmă“. Telegrama e trimisă la Biroul cifrului la orele 11,58. Înainte de a o expedia, Marshall a luat legătura telefonică cu Stark şi l-a întrebat dacă doreşte „ca ordinul de alarmă să fie transmis şi autorităţilor navale“. De necrezut, amiralul răspunde „că nu i se pare necesar“. După ce a mai reflectat, Stark îl cheamă totuşi pe Marshall şi-i spune că n-ar fi rău să pună în stare de alarmă şi autorităţile navale. Ceea ce Marshall va şi face. Telegrama avea să sosească la Pearl Harbor exact la şase ore după atac.

ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Cultul eroilor – între Mărășești și Kandahar (4)

(urmare din pag. 1)

Tragedia Armatei Române de la Stalingrad a rămas nu doar consemnată în Cartea de Istorie, ci și în conștiința și memoria Poporului Român, care nu-și uită eroii. Pînă în 1990, în condițiile date (jertfa ostașilor români săvîrșindu-se pe teritoriul Uniunii Sovietice – România fiind considerată țară atacatoare, în cadrul Axei), și din cauza raporturilor din acea vreme cu URSS, Statul Român a fost pus în imposibilitate de a-și arăta interesul pentru cinstirea memoriei acestor fii ai Țării căzuți în luptă pe pămînt străin. Deși cu ceva întîrziere, în noile condiții politice ale României, în 2015, cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei Române pe 25 octombrie, Statul Român și-a îndeplinit o datorie sacră – aceea de a nu-și uita fiii morți și aruncați în gropile comune sau prin tranșeele fostului război mondial, adunîndu-le osemintele și cinstindu-le numele prin reînhumarea întrun cimitir adevărat.

Astfel a luat ființă primul cimitir al ostașilor români de pe teritoriul actual al Federației Ruse, cel de la Rossoșka, în cadrul unei ceremonii religioase oficiate în prezența reprezentanților Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, pînă în prezent fiind reînhumate osemintele a peste 2.000 de militari români căzuți în luptele de la Stalingrad, din cele peste 5.000 de morminte identificate de către ONCE.

Cimitirul militar român de la Rossoșka se întinde pe o suprafață de 6.000 de metri pătrați, amenajarea interioară impresionînd prin două simboluri ale creștinismului: crucea în care sînt configurate aleile cimitirului și crucea care se regăsește în construcția monumentului comemorativ, amplasat la mijlocul platoului de ceremonii. Privită de departe, crucea din granit, înaltă de 4 metri, se profilează pe bolta cerului parcă într-o desfășurare mai amplă, iar dacă te apropii poți citi pe o placă din granit negru fixată la baza crucii următoarele cuvinte: ,,In memoriam militarilor români căzuți în luptă la Stalingrad”. Un alt element distinct constă în mai multe plăci din granit negru, montate pe una din aleile cimitirului, pe care sînt înscrise numele unor localități din regiunea Volvograd și zona Kalmîkia, în care s-au descoperit cimitire de campanie românești, locuri de unde s-au exhumat osemintele eroilor români aduse în Cimitirul Eroilor de la Rossoșka.

Cimitirul Militarilor Români și Centenarul Marii Uniri

Ce legătură poate exista între cele două sintagme de mai sus? Dacă la ei, ca atare, poate părea ceva artificial, vom vedea însă, cum, acum trei ani, într-un context de efervescență națională, prilejuită de întîmpinarea primului secol de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, cîțiva români adevărați s-au gîndit și la o altă faptă ce ar putea primi onorul Poporului Român în această zi de mare sărbătoare. Este vorba despre un gest

suprem, de respect și cinstire pentru ostașii români căzuți pe frontul de Est al celui de-al II-lea Război Mondial. La data respectivă, cînd am scris despre modul în care unele instituții guvernamentale s-au implicat mai puțin în evidențierea acestui moment, în plan internațional, criticînd modul superficial în care Președinția, Ministerul de Externe și Ministerul Culturii (aceste trei instituții, în special) au ratat un moment unic de a arăta Lumii cine sîntem și cum s-a înfăptuit Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie, cîțiva români cu suflet mare, animați de dorința de a nu lăsa eroii României să mai putrezească în locuri anonime, de parcă ar fi ai nimănui, au luat drumul Federației Ruse, oprindu-se în ținutul Krasnodar, la Apșeronsk.

La Apșeronsk, nu prea departe de România, dincolo de Marea Neagră, pe malul opus, în 26 noiembrie 2018 a fost inaugurat Cimitirul Militar Românesc. Istoria acestui sanctuar al amintirii eroilor noștri are o desfășurare interesantă, cam neplăcută pentru noi, după felul cum a luat naștere, deoarece inițiativa înființării unui astfel de cimitir militar pe aceste locuri unde s-au dus lupte crîncene în timpul celui de-al II-lea Război Mondial au avut-o germanii. O instituție de-a lor pentru îngrijirea mormintelor de război a pornit o campanie de descoperire a locurilor unde erau îngropați ostașii germani căzuți în luptele a ceea ce s-a chemat Bătălia pentru Caucaz, acțiune demarată în 2003. Următoarea fază a constat în solicitarea (și primirea) unui teren în apropiere de localitatea Apșeronsk, prin intermediul Asociației „Voennîia Memorialî”. Astfel s-a ajuns ca, în 2008, aici să fie inaugurat Cimitirul Militar German, unde au fost reînhumați peste 30.000 de germani, jumătate din cei dispăruți în luptele din Kuban.

Povestea mergînd mai departe, slovacii au urmat exemplul germanilor și au inaugurat și ei un astfel de cimitir, în acest loc. Conform datelor istorice, Apșeronsk a fost un lagăr sovietic de prizonieri. Militarii unguri decedați în acest lagăr au fost înhumați în perimetrul Cimitirului German.

Dar românii? Noi vom fi avut oseminte de ostași în Caucaz, cunoscîndu-se faptul că am luptat cot la cot cu nemții lui Hitler? Răspunsul l-au dat germanii din VDK (Forumul german pentru îngrijirea mormintelor de război), care, potrivit regulamentului acestui Forum, dacă descoperă oseminte aparținînd unei armate aliate, acestea sînt deshumate. Astfel am primit ,,cadou”, în saci, 88 de oseminte de militari români, din cei peste 30.000 căzuți în Caucaz, unde s-au dat lupte în anii 1942-1943. Acum intră în scenă ambasadorul României la Moscova, Excelența Sa Vasile Soare, care a vizitat, în 2016, zona Apșeronsk, atunci încolțindu-i ideea înființării unui cimitir în această localitate, asemănător cu celelalte națiuni. Prin diligențe oficiale se obține un teren între cimitirul german și cel slovac, cu o suprafață de 800 de metri pătrați.

Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, prin ,,omologul” rus ,,Voenniîe Memorialî”, a comandat unei firme rusești (specializată în amenajări de cimitire militare și monumente) amenajarea cimitirului, lucrare efectuată în termenii stabiliți, astfel că la 26 noiembrie 2018, cu cîteva zile înaintea Marii Sărbători din România – 100 de ani de la 1 Decembrie, Alba Iulia – a fost inaugurat cel de-al doilea cimitir militar românesc de pe teritoriul Federației Ruse. În cadrul unei ceremonii emoționante au fost înhumate 88 de sicrie care conțineau osemintele stabilite pînă atunci că provin de la ostașii Armatei Române, sacrificați în numele unui crez discutabil, pe întinsele cîmpii rusești. Cum era firesc, o cruce de granit înaltă de 3 metri străjuiește incinta, avînd la bază o placă cu următorul înscris: ,,În memoria militarilor români căzuți în luptă în zona Kuban”. Pe patru plăci comemorative sînt scrise numele a 24 de localități din Kuban unde au existat cimitire de campanie românești.

La ceremonia de la Apșeronsk au participat aproape 30 de oficiali invitați din România, din partea Parlamentului și a Guvernului, ministerele Apărării și de Externe, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, istorici, reprezentanți ai societății civile, membri ai comunității românești din sudul Rusiei. Partea rusă a fost reprezentată de președintele administrației locale, reprezentanți ai Ministerului Apărării și ai Asociației ,,Voennîie Memorialî”.

Din cuvîntarea ambasadorului României la Moscova, Vasile Soare, reținem o invitație la acțiunea concentrată pentru continuarea operei de descoperire și de cinstire a rămășițelor eroilor români pe frontul de Est: ,,Se impune ca Statul român – prin instituțiile abilitate, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor – efectiv să demareze o cercetare serioasă, pentru că avem arhive extrem de importante, multe dintre ele nu au fost deschise. (...) Sînt liste nominale, sînt hărți, sînt scheme făcute la vremea respectivă de militarii noștri, de preoții care-i înhumau, liste nominale despre care nu se știe nimic”. Participant la eveniment, din partea ministerului rus al Apărării, generalul-maior Valerii Kudinski a spus, printre altele: ,,Cimitirul și Memorialul militarilor români este în primul rînd un moment dedicat datoriei ostășești, pe care aceștia și-au îndeplinit-o pînă la capăt”, încheind cu o invitație pertinentă și actuală: ,,Datoria noastră comună este să ținem minte aceste pagini îngrozitoare ale celui de-al IIlea Război Mondial pentru a nu mai permite ca pe viitor așa ceva să se repete”.

În toiul acestei manifestări românești de pe teritoriul rus, în cinstea și în memoria ostașilor căzuți pe cîmpul de luptă, cei din față au făcut o constatare care ridică multe semne de întrebare: la ceremonie nu a participat nici un reprezentant din partea Administrației prezidențiale. Această absență este încă o dovadă a sfidării de către președintele Klaus Iohannis a Istoriei României, așa cum a mai procedat în repetate rînduri, așa că, în acest caz, nu mai merită să ne batem capul cu ,,lacunele” de românism ale președintelui ,,tuturor românilor”.

Veteranii noștri și... veteranii lor

După ce am trecut prin mai multe ipostaze ale configurării sintagmei de erou național, privit și înțeles, mai ales, în perspectiva acronică a unor evenimente

Ceremonia de inaugurare a cimitirului din Rossoșka

vetuste, structurate intempestiv prin clepsidra efemeră a unei amintiri fortuite, a sosit momentul să abordăm subiectul dintr-un alt unghi – acela al venerației deschise, ca simbol al certitudinii că românii mai duc sub frunte unda fierbinte a înconjurării unui nume ,,ars” pe vagra sacrificiului personal, dar făcut în numele unui cuvînt – singurul cuvînt care poate locui liber lîngă cuvîntul mamă – ROMÂNIA. Pentru unii poate părea pășirea pe un teren mlăștinos, chiar minat, în gîndirea actuală încorsetată de paradigma unor angajamente de tip sacerdotal, vopsit în culoarea de propagandist al răspîndirii și escaladării în lumea largă a ,,mirajului” aventurii cu iz războinic, indiferent de efectul unei alelopatii aplicate prematur.

Pentru mine, însă, abordarea acestui subiect, în afara unei provocări jurnalistice, care – ca orice provocare, trebuie trăită la intensitatea ei naturală – înseamnă, totodată, deschiderea unei ferestre noi spre lumina unei zile cu mult soare național și cu puțină umbră de servitute și de cosmopolitism, ca să mă exprim un pic eufemistic.

Să trecem la subiect.

Pentru că pe noi ne interesează formula cu veteranii de război, constatăm că, în România, această denumire are o dublă semnificație, de unde au derivat două Legi pentru legiferarea poziției unei persoane în categoria de veteran: 1. Veteran de război; 2. Veteran din teatrele de operații. Dincolo de semantica despărțirii iluzorie a celor două direcții de operare a sintagmelor respective, un novice în materie poate să rămînă perplex în fața echivocului asumat de forul legislativ care a spart un arhetip de tip tradițional în favoarea unei ,,investiții” euroatlantice, de sorginte americană. Dacă, însă, medităm mai profund, mirarea se transformă în ,,obișnuința” românului de a copia modele străine. Introduse în mentalul colectiv autohton, ca o condiție sine-qua-non a integrării României în ,,sistemul de valori” de peste Ocean, schimbările vin cu o viteză așa de mare, și se implementează cu o mare doză de naivitate, încît aproape că nu este timp pentru reacție, iar dacă, totuși, aceasta vine, corifeii apologeți ai sistemului american de îndoctrinare a maselor sar doi stînjeni în sus, inundînd cu cianura lor propagandistică percepția românească a subiectului atacat.

În România, istoria noțiunii de veteran vine din vremuri tulburi, din vremea Regulamentului Organic. După Războiul de Independență, expresia a primit o altă conotație, calitatea de bătrîn sau de cetățean care a efectuat un stagiu militar îndelungat fiind condiționată de participarea celui în cauză la război. Pe plan internațional, titlul de veteran de război a fost statuat de Convenția de la Geneva (1870), act în care se prevedea ca foștilor luptători de pe front să li se acorde calitatea de veteran de război, aceasta făcîndu-se după scurgerea unui sfert de veac de la participarea la război.

Revenind la țara noastră, în 1902, cînd se împlineau 25 de ani de la începerea Războiului de Independență, dorind să onoreze acest act național, Regele Carol I a promulgat un înalt Decret Regal prin care se conferea titlul de veteran de război celor care supraviețuiseră Războiului de Independență din 1877 – 1878 și participaseră efectiv la lupte. După cel de-al II-lea Război Mondial, în condițiile separării artificiale a veteranilor de război, în raport cu frontul pe care au luptat (Est sau Vest) cei din prima parte au avut de suferit pe motivul participării la un război împotriva Uniunii Sovietice. Încercările de a statua o organizație a veteranilor de război (a se vedea înființarea Comitetului Național al Veteranilor din Războiul Antifascist) nu au avut ecou în rîndul oficialităților de la București. Abia în 1990, în noile condiții politice ale României, sub îndrumarea unui veteran de război, generalul Marin Dragnea, s-a înființat Asociația Națională a Veteranilor de Război (UNVR), unindu-i pe toți militarii care mai trăiau și care au luptat în vîltoarea războiului între 1941 și 1945.

Avînd o activitate intensă, ANVR a inițiat o serie de legi și alte acte normative care au conferit veteranilor unele drepturi și facilități, chiar dacă acestea sînt modeste

și la mare diferență de omologii lor din alte state europene. Cum se întîmplă de obicei, autoritățile găsesc mai întotdeauna motive să nu aplice legea în integralitatea ei, astfel că multe drepturi ale veteranilor de război au fost ,,uitate”, ciuntite sau chiar anulate. Cu toate greutățile cotidiene, acești ultimi martori (mai avem vreo 2.000) ai suferințelor îndurate timp de aproape 2.000 de zile în tranșeele celui de-al II-lea Război Mondial, de care ne amintim doar pe 29 aprilie –Ziua Veteranilor de Război – ei nu ies în stradă și nu-și strigă nemulțumirile. Vîrsta și decența în care au trăit le conferă o aură de sfinți pămînteni de care trebuie să avem grijă, pentru că, odată cu dispariția fizică a ultimului veteran de război, Cartea de Istorie Neamului va fi mai săracă, acolo, niște litere pe foi îngălbenite de amintirea a ceea ce a însemnat pentru România sacrificiul suprem al atîtor generații de eroi.

Vorbind despre adevărații veterani de război, tratați într-un mod neegal, în raport cu alți veterani, întru susținerea acestei discrepanțe, voi reproduce două texte semnificative, semnate de doi jurnaliști militari, cu o vastă experiență și practică în presa militară, care s-au aplecat asupra acestui subiect.

,,Îi descoperim pe veteranii de război, atîția cîți mai sînt, la 29 aprilie, în fiecare an. Și vrem să-i omagiem, să le spunem că ne pasă de ei, că vrem să îi ajutăm. Nu mergem cu un tort, o sticlă de vin sau mai știu eu ce se mai poate găsi prin coșurile de cadouri. Au alte nevoi, le-ar prinde bine un alt fel de ajutor. Nu există nici măcar un singur azil, plătit de stat, pentru veteranii care nu mai pot avea grijă de ei înșiși. Acolo unde cadeții academiilor categoriilor de forțe și elevi ai liceelor militare să facă vizite regulate, nu doar la 29 aprilie” (colonel Florin Șperlea). Un al doilea citat atinge, într-un punct, chiar anomalia înființării unei alte Zile a Veteranilor, cea a Veteranilor din Teatrele de Operații. ,,Dar nu numai față de veteranii și invalizii de război din alte țări sînt deosebiri, desconsiderația manifestată ani și ani de unele instituții ale statului a vizat și o diferență foarte mare în defavoarea veteranilor celui de-al II-lea Război Mondial în raport cu ceea ce s-a acordat revoluționarilor, deportaților, veteranilor din teatrele de operații” (general de flotilă aeriană (ret) Petre Bână). După primirea României în NATO și după modificările structurale suferite de Armata Română, Statul a simțit nevoia să instituie o nouă categorie de veterani, cea a veteranilor din teatrele de operații, ținînd cont de participarea militarilor români la acțiuni belicoase în afara teritoriului național. Există și o lege în acest sens (168/2020) ,,pentru recunoașterea meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român și acordarea unor drepturi acestuia, familiei acestuia și urmașilor celui decedat”. Nu comentăm acest demers instituțional decît, poate, printr-un sentiment emoțional –naționalist, în sensul întrebării: ce caută Armata Română să lupte în războaie care nu sînt ale României, punînd în pericol de moarte fiii Țării? Desigur, dacă facem parte din NATO, sub umbrela SUA, nu ne rămîne decît să jucăm precum ne cîntă americanii...

punem la socoteală ,,obligațiile” asumate prin poziția de țară membru NATO. În acest context, spre a se delimita de adevărații veterani de război (care au luptat pe fronturi clasice, în conflicte în care România a intrat în urma unor împrejurări care nu-i lăsau altă cale de acțiune în acel moment: 1877, 1916, 1941) Statul Român legiferează o nouă zi a veteranilor; Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații. Folosindu-se ca pretext ziua de 11 noiembrie 1918, cînd, la ora 11, a intrat în vigoare Armistițiul între Puterile Antantei și Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial, cu o semnificație, de data aceasta, națională – pe data de 11 noiembrie căzînd prima victimă din Armata Română, în Afganistan – ziua de 11 noiembrie devine (în afara zilei de 29 aprilie, Ziua Veteranilor de Război) Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații.

În prezent, nu numai că avem două sărbători ale ostașului român-veteran (fie de război, fie din teatrele de operații), dar avem și două abordări total diferite și în discordanță cu importanța participării Armatei Române în cele două conflagrații mondiale și participării unor batalioane în ,,războaiele” din acest început de secol. Organizarea și fastul prezente la noii veterani, popularizarea care devine un fluviu de adorație față de unii militari care, poate, nu au atîtea rotații în zonele de conflict încît să poată accede la statutul de veteran, lasă cu mult în umbră ceea ce ne mai amintește de Cotul Donului, de Oarba de Mureș, de Munții Tatra! Să fie de vină scurgerea timpului care a estompat amintirea acestor eroi care mai respiră acum în preajma noastră, cît or mai respira? Cine poate răspunde?

Oricît am fugi de ,,stigmatul” de patriotism, pe care ni-l aplică neomarxiștii îmbogățiți pe ruinele fostei economii socialiste, nu putem cădea în păcatul de a fi neoameni prin abandonarea adevăratului Cult al Eroilor, doar ca să ,,dăm bine” în fața unor instituții și entități internaționale, care ne-au demonstrat ce urmăresc: desființarea noțiunii de Stat, Neam, Țară, Limbă; desființarea Religiei; autorizarea căsătoriilor între cuplurile de același sex; oficializarea unor categorii de droguri și alte asemenea anomalii anatomice și sociale

Hai să nu fim ipocriți și să nu amestecăm (confundăm) experiența soldatului român de pe frontul celui de-al II-lea Război Mondial (timp îndelungat supus la intemperii, la atacurile inamicului, la foamete, la condiții de igienă precare, unde păduchii erau la ei acasă; la echiparea și înzestrarea tehnică jalnice; la suferințele pricinuite de lagărele de concentrare; pe urmă, la întoarcerea de pe front, cu mizeria și sărăcia postbelică, nemaipunînd la socoteală și arestările politice ), cu 6 sau 12 luni din Afganistan – unde, printre multele diferențe față de ceea ce am explicat mai sus, poți dialoga cu familia din țară ori de cîte ori vrei, prin intermediul tehnicii audiovideo actuale...

Comentariul și alte semne de întrebare apar după ce, în condițiile de oarecare indiferență față de puținii veterani de război rămași în viață, toți în jur de 90 de ani, Statul Român își deschide mai mult privirea și punga pentru actualii militari profesioniști, sacrificați degeaba pe așazisele teatre de operații. Sub puterea internaționalizării Armatei Naționale, militarul român a fost purtat pe diferite fronturi de luptă fără nici o legătură cu țara noastră (Iugoslavia, Irak, Afganistan, Somalia), doar dacă nu

Ceea ce am propus în acest material este, în esență, să iubim și să stimăm Armata ca Popor, dar, ca decidenți, în special militari, să fim raționali și să nu uităm că în scaunul de Ministru al Armatei au stat mari personalități românești precum: Ion C. Brătianu, generalul George Manu, generalul Iacob Lahovari, mareșalul Alexandru Averescu, generalul Eremia Grigorescu, generalul Traian Moșoiu, generalul Nicolae Condeescu, generalul Ion Antonescu, generalul Iosif Iacobici, generalul Constantin Pantazi, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu – ca să ne oprim la anul 1946. Să le cinstim memoria și numele, comandînd Armata cu profesionalism, pragmatism, dar și cu rațiune și patriotism.

Și, să nu uităm cuvintele Patriarhului Teoctist, care pune capăt oricărei polemici referitoare la translația Cultului Eroilor între Mărășești și Kandahar, numindu-i pe veteranii de război ,,EROI ÎN VIAȚĂ AI POPORULUI romÂn”.

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Viaa Agathei Christie

– povestea ncrcat de mister, dragoste i suferin a uneia dintre cele mai cunoscute scriitoare din lume –

Viața scriitoarei Agatha Christie a fost probabil atît de palpitantă, misterioasă și interesantă încît nici inspectorul Poirot nu ar fi reușit să o deslușească. Și asta probabil pentru că cine nu trăiește nu are destulă imaginație încît să devină una dintre cele mai populare scriitoare din istorie. Aproape 4 milioane de exemplare s-au vîndut în întreaga lume, număr depășit doar de William Shakespeare. Fiind una dintre cele mai cunoscute și mai bine vîndute autoare din lume, Agatha Christie a introdus în literatura britanică personaje care au rămas pe veci prezente în conștiința cititorilor, precum detectivul Poirot sau Miss Marple. În 1971 a fost decorată de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii pentru serviciile sale aduse literaturii.

nceputurile

Agatha Mary Clarissa Miller s-a născut într-o familie bună din clasa de mijloc a păturii britanice. Tatăl ei, Frederick Alvah Miller, era agent de bursă din New York, iar mama ei, Clara Boehmer, era fiica unui ofițer al armatei. Agatha avea doi frați mai mari pe nume Margaret și Louis.

La Torquay, în Anglia, acolo unde a venit pe lume și s-a bucurat de o educație aleasă, a început povestea scriitoarei care avea să publice peste 80 de cărți, printre care „Crimă în Orient Express”, „Moarte pe Nil”, „Misterioasa afacere de la Syles”, „Vinovat fără vină”, „Martorul mut”, „Misterul din Caraibe” etc. Acolo, slujbele de duminică, muzica, poveștile (care se citeau doar duminica, ceea ce le făcea și mai atrăgătoare), vizitele lui Henry James și Rudyard Kipling în salonul casei părintești, dar și detestatele lecții de desen și pictură au făcut parte din începutul unei vieți care avea să-i ofere multe Agathei și s-o provoace adesea să găsească soluții – ca la matematică, materie care îi plăcea. Agatha Christie s-a născut pe data de 15 septembrie 1890. Crescînd în Devon în ultimul deceniu al Secolului al XIX-lea, Agatha a învățat să citească înainte de a împlini vîrsta de cinci ani. Pentru că cei doi frați ai săi au fost trimiși la studii, Agatha a rămas să fie școlită acasă de către părinții ei și de la o vîrstă foarte fragedă a îndrăgit cititul, muzica și a început să iubească să scrie poezii. În autobiografia sa, publicată în 1977, Agatha a comentat că a avut norocul să aibă o „copilărie foarte fericită”. Cu toate acestea, Agatha și-a pierdut tatăl în noiembrie 1901, după ce suferise deja numeroase atacuri de cord.

În 1902 Agatha și-a început educația formală la Școala de fete Miss Guyer’s din Torquay, înainte de a se muta în Franța, la vîrsta de 15 ani, pentru a-și continua studiile la trei școli pariziene diferite. Cinci

ani mai tîrziu s-a reîntors în Anglia, unde a început să scrie prima sa poveste, „The House of Dreams”, care a fost publicată abia 16 ani mai tîrziu într-o rubrică obscură a revistei ,,The Sovereign Magazine”.

La vîrsta de 22 ani, în timpul unui bal, Agatha l-a cunoscut pe Archie Christie, un ofițer din cadrul Armatei de aviație britanice. Cei doi s-au îndrăgostit aproape imediat, însă din diferite motive au amînat căsătoria. După izbucnirea primului Război Mondial, în iulie 1914, Archie a fost trimis în Franța, iar Agatha, care avea pe atunci 24 de ani, s-a înrolat ca voluntar într-un spital al Crucii Roșii din orașul Torquay.

Cei doi s-au căsătorit în ajunul Crăciunului din 1914, într-o permisie a lui Archie. Au petrecut doar o noapte împreună, prima din luna lor de miere, în Grand Hotel din Torquay, după care, pe 27 decembrie, Archie s-a întors pe front. Viața conjugală timpurie a cuplului a fost zdruncinată de război – s-au putut întîlni doar în cîteva ocazii rare pe toată durata conflictului. Cu toate acestea, s-au reunit în ianuarie 1918, cînd Archie s-a mutat la Londra după ce a primit o funcție în biroul de război. După încheierea războiului în noiembrie 1918, Archie și-a găsit un loc de muncă în domeniul financiar în Londra și jumătate de an mai tîrziu s-a născut primul copil al celor doi, o fiică pe nume Rosalind.

Incursiune

n universul romanelor poliiste

Se întîmpla în timpul primului Război Mondial, cînd Agatha a început să scrie povești cu detectivi. Primul ei roman, „The Mysterious Affair at Styles” a fost scris în 1916, dar a fost publicat abia patru ani mai tîrziu. Al doilea roman al lui Christie, „Adversarul secret”, a fost publicat în 1922 și a fost bine primit de recenzori. În același an, lui Archie i s-a cerut să viziteze zone ale Imperiului Britanic pentru a promova deschiderea Expoziției Imperiului Britanic (care promova Marea Britanie și coloniile sale și care urma să se deschidă la Londra în 1924). Agatha s-a alăturat soțului ei în călătoriile sale și, în timp ce vizitau Hawaii, au devenit primii europeni ce au reușit să facă surf în picioare.

După izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, în 1939, Agatha a făcut voluntariat la farmacia University College Hospital din Londra. Acolo a început să învețe lucruri interesante despre diferite otrăvuri și medicamente, informații ce au folosit imaginației sale de mai tîrziu, la scrierea romanelor ei.

Agatha a continuat să scrie după cel de-al II-lea Război Mondial și a fost distinsă cu un CBE (Comandant al Ordinului Imperiului Britanic) în lista de Onoare de Anul Nou din 1956 pentru contribuția sa la literatură. Soțul ei a primit un ordin de cavaler în 1968 pentru munca sa arheologică, iar Agatha a fost promovată în funcția de comandant în 1971.

Circumstanele din jurul misterioasei ei dispariii

Anul 1926 s-a dovedit a fi unul dificil pentru Agatha: mama ei a murit, iar soțul ei a anunțat pe neașteptate că o va părăsi pentru o altă femeie. Copleșită de aceste evenimente, pe 3 decembrie Agatha a plecat de acasă în

timpul nopții, lăsînd o scrisoare în care preciza că a plecat într-o călătorie în Yorkshire.

Cu toate acestea, în dimineața următoare, mașina lui Agatha a fost descoperită lîngă vîrful unei cariere de cretă, la cîțiva kilometri de casa ei, lucru ce a provocat o căutare la nivel național pentru găsirea romancierei. Poza ei a apărut în zeci de ziare, inclusiv în The New York Times, iar jurnaliștii au început să facă speculații despre ce i s-ar fi putut întîmpla.

În urma unor căutări aprofundate, Agatha a fost descoperită într-un hotel din Harrogate, la 11 zile după dispariție, unde era înregistrată sub numele amantei soțului ei, Theresa Neele. Faimoasa Agatha nu-și mai amintea ce i se întîmplase și niciodată nu a vorbit public despre dispariția ei. În ciuda numeroaselor speculații ale poliției, presei și membrilor familiei, nu vom ști niciodată ce s-a întîmplat atunci în viața scriitoarei Agatha Christie.

În 1928 a finalizat unul dintre cele mai faimoase romane ale sale, ,,Misterul trenului albastru”. Tot în acest an, divorțul ei a fost finalizat. Doi ani mai tîrziu, în timpul unei vizite la un sit arheologic din Ur,

lîngă Bagdad, Agatha l-a întîlnit pe arheologul Max Mallowan, care era cu aproape 14 ani mai mic decît ea. Cei doi s-au căsătorit în septembrie 1930, la doar șase luni de la prima întîlnire. Acest mariaj a rezistat pînă la final, în ciuda infidelităților soțului, despre care se pare că știa toată lumea.

Sănătatea scriitoarei a început să se deterioreze în anii 1970, iar la 12 ianuarie 1976 a murit din cauze naturale la casa sa din Oxfordshire. Ultimul roman al Agathei, ,,Sleeping Murder: Miss Marple’s Last Case”, a fost publicat postum în octombrie 1976.

Fiica ei, Rosalind, a fost cea care a rămas să aibă grijă de moștenirea literară a mamei sale, să-i promoveze cele peste 80 de romane și povestiri, însă, la fel ca Agatha Christie, a murit din cauze naturale, tot la vîrsta de 86 de ani.

RAMONA RADULy (LIFE RO)

Archie și Agatha Christie

Rosalind, singura fiică a scriitoarei

Placa comemorativă a Agathei Christie din Torquay

OVESTI ADEVARATE p

145 de ani de la naşterea doamnei literaturii româneşti Hortensia Papadat-Bengescu, din

vedeta

cenaclului „Sburătorul”, în marea uitare (II)

Criticile şi legătura cu Lovinescu (2)

Vorbind despre opera ei, Teodorescu-Branişte făcea aluzie că prieteniile cu scriitorii i-ar fi adus succes în lumea literară. „De-atunci, tot ce scrie dumneaei este prealabil etichetat «genial». Nimeni însă, nu mai citeşte. Nici chiar corectorul, fiindcă greşelile de tipar abundă în scrisul dumnisale“.

Între 1994 şi 1995, Monica Lovinescu nota în jurnalul său despre iritarea pe care o resimţise cînd Ileana Vrancea îi ceruse să publice corespondenţa dintre tatăl ei şi „marea europeană“.„Una dintre noi să scrie prefaţa, cealaltă postfaţa. Nici gînd. Cum poate să-şi închipuie că aş fi în stare că comentez iubirile tatei, chiar dacă aparţin şi literaturii?“. În general, despre relaţia dintre cei doi se spunea că este una strict epistolară. Una dintre cele mai directe trimiteri cu privire la faptul că lucrurile ar fi stat altfel se regăseşte într-un articol din numărul din aprilie 1999 al „României Literare“, unde istoricul Mihai Pelin scria că „după ce şi-o plătiseră reciproc, soţii (Lovinescu- n.red.) evoluau paşnic şi cordial, şi unul şi celălalt renunţaseră la orice ispită laterală“. Totul a ţinut însă pînă într-o zi, cînd Ecaterina şi-ar fi dat seama că soţul ei „n-a curmat-o cu infidelităţile şi primeşte, se bucură de, se înfruptă

din graţiile mai multor doamne“. Printre ele, şi Hortensia Papadat-Bengescu, iar mai tîrziu, Ioana Postelnicu. Totuşi, se pare că indiscreţia lui Lovinescu care o implica pe „marea europeană“ era mai lesne de înţeles decît cea de-a doua scriitoare. „Dar dacă, pentru întreaga suflare, Hortensia Papadat-Bengescu se caracteriza prin rafinament, prin maniere, distincţie, adică era pe scurt o doamnă adevărată, Ioana Postelnicu, mult mai temperamentală, mai acaparantă, mai grăbită şi mai tînără pe atunci, releva trăsături agresive, ariviste şi vulgare“, completa autorul articolului din „România Literară“. Cu certitudine se cunoaşte însă că poetul Ion Barbu îşi dorea, la un moment dat, o legătură amoroasă cu Hortensia Papadat-Bengescu. Ca dovadă, i-a dedicat poezia „În ceaţă“, pe care i-a trimis-o alături de un buchet de flori. Scriitoarea a primit atenţia, însă avea să îl refuze pe scriitor în timpul unei plimbări prin Cişmigiu, după un şir de declaraţii de dragoste făcute de poet. „Barbule, near trebui o insulă singuratică să ne putem iubi!“, i-a răspuns ea. „Mă vezi pe mine pe o insulă singuratică şi îndepărtată cu o singură femeie?“, completa ironic poetul, ani mai tîrziu, după cum scria Gerda Barbilian în volumul dedicat acestuia.

Lecţii de autoperfecţionare (1)

Pentru a ne lămuri dacă „marea europeană“ era sau nu o femeie frumoasă, avem descrierile care ne-au rămas de la contemporanii săi. Figura scriitoarei i-a fermecat pe mulţi, două elemente comune desprinzîndu-se din descrierile ce i s-au făcut: graţia şi eleganţa. Poetul Felix Aderca a fost unul dintre admiratorii lui PapadatBengescu, taxînd-o însă în calitatea sa de cronicar literar, în special pentru stilul neîngrijit şi pentru barbarisme. Altfel, îi aprecia imaginaţia, tipul de scene pe care scriitoarea le construia. Aderca i-a făcut poate cea mai poetică descriere, asemănînd-o cu o „plantă zveltă şi aurie“. Şi poate că ar trebui crezut, dat fiind că simţul lui estetic are şi un martor, pe Crohmălniceanu

care nota în „Amintiri deghizate“ că poetul era „foarte sensibil la atracţia celuilalt sex“. „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu ni se pare astfel unealta supusă unei creaţii văzute numai în cîte un amănunt, fiinţă grăitoare, vorbind adeseori după o partitură de mister, apropiindu-se şi depărtîndu-se de oameni după legi tainic îmbinate şi cărora se supune... numai doamna Hortensia Papadat-Bengescu ne-a convins cu fapta că fiinţa umană este şi ea un material care trebuie conştient transformat în operă de artă... Doamna Hortensia Papadat-Bengescu poate da lecţii generaţiei noastre de autoperfecţionare“, erau cuvintele poetului, redate în „Amintiri de la «Viaţa româneasc㻓. Luca Dumitrescu, un alt poet care frecventase într-o perioadă „Sburătorul“ îi povestea aceluiaşi critic că o văzuse şi el pe scriitoare, care „îi apăruse ca o femeie înaltă, solidă, îmbrăcată ţipător pentru vîrsta ei, purtînd pălării imense, demodate“.

În 1937, Postelnicu o descria ca o „doamnă mare“, după vorba ardelenească, „înaltă, îmbrăcată în negru, purtînd o vulpe argintie şi o pălărie de fetru neagră, trasă pe o sprînceană. De sub borurile ei fluturau răzleţ şuviţe creţe castanii, înspicate de fire albe. Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zîmbea necontenit. Un zîmbet amabil…. Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adîncite, cu gene tremurătoare. Vorbea şi cu ei şi cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stînga”. „Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o graţie binevoitoare, de regină generoasă“. În ciuda acestui portret, mai tîrziu, Postlenicu avea să se plîngă de faptul că Hortensia acapara întîlnirile cenaclului.

Cînd Marin Preda a întîlnit-o prima dată pe „marea europeană“, aceasta avea deja 67 de ani. Aveau să se vadă întîmplător de cîteva ori, însă tînărul scriitor nu avea să îi dea prea multă atenţie, gîndurile lui apărînd astăzi ca un indiciu cu privire la felul în care Hortensia avea să sfîrşească: aproape complet uitată. Preda frecventase cenaclul lui Lovinescu vreme de cîteva luni, fiind nevoit să întrerupă vizitele în 1943, din pricina începerii stagiului militar. În perioada sa de la „Sburătorul“, citise un text care îl făcuse pe Lovinescu să afirme că are talent pentru ca ulterior să revină cu un text mai puternic, „Calul“ care nu lăsase însă o impresie la fel de puternică asupra criticului, dar care avea să îi aducă autorului 10.000 de lei din partea unui domn care participase la respectiva întîlnire. Chemat să i se dea această veste, Lovinescu îi făcea cunoştiinţă cu musafirul din biroul său. „Ia loc, domnule, mă invită criticul. Uite (îmi spuse în treacăt cu o mică emfază), doamna Hortensia Papadat-Bengescu! Cea mai mare scriitoare română“, îşi amintea Preda introducerea lui Lovinescu. „Figura ei îmbătrînită şi obosită“ nu îl impresiona însă pe scriitorul în vîrstă pe atunci de 20 de ani şi în nici un caz nu îi aducea aminte de femeia pe care o descrisese Călinescu în „Istoria literaturii“, gîndul său condus mai ales de pulsiunile tinereţii fiind, bineînţeles, în altă parte. „«O fi ea cea mai mare scriitoare română, am gîndit eu, dar dacă nu mai mă pot îndrăgosti de ea şi ea de mine, ce folos?». Aveam douăzeci de ani, cum puteam gîndi altfel? «Nu mă interesează persoana dumitale», i-am spus eu în gînd bătrînei din faţa mea şi mi-am întors privirea spre critic...“. (va urma)

ADEVArUL.ro

Casa Memorială Hortensia Papadat-Bengescu, comuna Ivești

Paradigmaticul Cîțu

Florin Cîțu a apărut public, știe o lume, ca personaj aflat în vizorul Tv, la prima coaliție guvernamentală, constituită după alegerile parlamentare, cînd litera Constituției a fost încălcată și, în locul PSD, situat pe prima poziție, a fost împins PNL și investit cu atribuții diriguitoare. Omul nostru, Florin Cîțu, liberal prin definiție, apărea ca o fire blajină, retrasă, cel mai adesea însoțindu-l pe mult mai zgomotosul, pe atunci, Ludovic Orban... Primul gest al lui Cîțu la pătrunderea în sala Parlamentului, împreună cu un grup – îmi amintesc foarte bine – a fost acela de a-și fotografia chipul stînd la pupitrul uneia dintre băncile de-acolo. Apoi s-a remarcat prin „fuga” instantanee de la ușa președintelui, în momentul în care fusese chemat să promoveze într-o funcție importantă! A revenit, după care a avut o ascensiune rapidă, pășind de cele mai multe ori pe urmele amicului său, Ludovic Orban, care deja fusese instalat ca președinte al Camerei Deputaților. Și astfel, Florin Cîțu a înaintat, din izbîndă în izbîndă, pe linie profesională: ministru al finanțelor, apoi primministru, după ce, în mod surprinzător, la Congresul de pomină al PNL, cu participarea a cinci mii de persoane, în

bagă bățul prin gard

plină criză pandemică, s-a văzut propulsat, în detrimentul confratelui Orban, la conducerea unuia dintre cele mai importante partide, cu vechi tradiții de luptă. Așa a început guvernarea Cîțu, cu precizarea că o bună parte dintre membrii organizației PNL l-au urmat de la bun început pe Ludovic Orban. Proaspătul premier nu s-a remarcat prin cine știe ce discursuri, dar din scurtele comunicări se înțelegea totuși că e preocupat cu precădere de diverse proiecte, pe care, din păcate, n-a reușit să le clarifice vreodată. Ca să fim corecți, trebuie să precizăm că domnul Cîțu s-a remarcat, totuși, prin ceva, și anume, prin dezinvoltura cu care a contractat împrumuturi numeroase și substanțiale, fără a justifica vreodată cum au fost folosite. Și această atitudine a stîrnit preocuparea legitimă a cetățenilor, în condițiile în care toate aceste datorii, însoțite de dobînzile aferente vor trebui achitate ani buni de acum încolo. Nemulțumiri au existat și din partea partidelor de opoziție, astfel încît la prima moțiune de cenzură, guvernul Cîțu s-a spulberat și, odată cu el, s-a destrămat și coaliția PNL-USR PLUS-UDMR, iar dl. Cîțu a ajuns – o știm prea bine cu toții – președintele Senatului! E mult, e puțin, nu

China pregătește o invazie militară a Taiwanului

– cum amenință lumea un mare conflict în Asia de Sud-Est –forța militară împotriva Taipei în cazul epuizării opțiunilor pașnice de unificare. China continentală nu a reușit niciodată să le prezinte taiwanezilor o imagine atractivă a unui viitor comun. Beijingul și-a epuizat în esență opțiunile de presiune diplomatică asupra Taipei. Reacția la demonstrațiile din Hong Kong din 2019, încălcarea legilor acesteia și, de fapt, privarea timpurie a regiunii de autonomie, au demonstrat autorităților taiwaneze nonviabilitatea căii propuse de China – „o țară – două sisteme”.

După ce s-a confruntat cu protestele civile din Hong Kong și a îndepărtat zona de autonomie politică, Partidul Comunist Chinez (PCC) și-a întors privirea înapoi spre Taiwan. Această insulă este ultimul teritoriu autonom al RPC, a cărui lipsă de control partidul o consideră o amenințare la adresa legitimității sale. Cu toate acestea, acțiunile agresive împotriva Hong Kong-ului au pus capăt eforturilor diplomatice ale Beijingului și nu au făcut decît să exacerbeze dorința taiwaneză de independență. Acum, China amenință din ce în ce mai mult Taiwan cu o invazie militară, renovează baze militare, efectuează exerciții la scară largă pentru a captura insula și forțele aeriene chineze invadînd în mod regulat spațiul său aerian. Pe fondul creșterii activității militare a RPC, trei state – Australia, Marea Britanie și Statele Unite – au creat alianța militară AUKUS. Unul dintre obiectivele alianței este considerat a fi contracararea amenințării chineze din regiunea Asia-Pacific și protejarea Taiwanului. Este China pregătită pentru o soluție militară la problema Taiwanului, ce consecințe va avea un astfel de pas și care sînt șansele Taiwanului de a deveni un stat independent –aflăm în rîndurile de mai jos.

O ofertă respinsă

Relațiile dintre China și Taiwan au escaladat pînă la limită în ultimul an. În timp ce secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping, este determinată pentru a elimina separatismului pe insulă și insistă cu privire la unificarea pașnică în conformitate cu principiul „o țară - două sisteme“, președintele Taiwan Tsai Ing-wen spune că se pregătește serios să ducă un război asimetric cu RPC. Numai în luna octombrie a acestui an, Armata Populară de Eliberare a Chinei (PLA) a trimis 150 de avioane în spațiul aerian al insulei, inclusiv bombardiere capabile să transporte focoase nucleare, luptători și avioane de avertizare timpurie. Declarîndu-și intențiile „pașnice”, China a rezolvat problema capturării Taiwanului, subliniind importanța exercițiilor militare în viitoarele operațiuni amfibii la scară largă. Potrivit lui Ma Xiaoguang, purtătorul de cuvînt al Oficiului Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze pentru Afacerile Taiwanului, doar suprimarea încercărilor de a obține independența va „genera siguranța și bunăstarea” taiwanezilor. Dar care a fost motivul militarizării ascuțite a strategiei Chinei față de insulă? De la consensul din 1992, conform căruia Beijing și Taipei au recunoscut o singură China, opinia publică din Taiwan s-a schimbat dramatic. Partidul Democrat Progresist (DPP), venit la putere în 2016, condus de actualul președinte, a respins acordurile anterioare și a pornit pe un curs de autodeterminare, distrugînd fragilul echilibru al prieteniei cu Imperiul Celest. Autoritățile taiwaneze, conform conducerii chineze, au depășit limita. Potrivit legii privind integritatea teritorială a Chinei, adoptată în 2005, principala sarcină națională a RPC este reunificarea patriei. În acest context, Beijingul și-a asigurat în mod direct capacitatea de a folosi

Această stare de fapt a redus drastic argumentele serioase ale chinezilor în dialogul bilateral. Cu toate acestea, RPC nu își poate permite să se retragă în problema unificării, deoarece aceasta duce nu numai la pierderi strategice în regiunea Asia-Pacific (APR), dar poate provoca și o scindare politică internă serioasă. „Este important ca Republica Chineză să ofere o soluție la această problemă. Fiecare lider, începînd cu Mao Zedong, a subliniat importanța unificării, iar a fi învins în această chestiune înseamnă a face față unei crize interne de legitimitate”, a spus directorul Centrului de Studii Cuprinzătoare Europene și Internaționale al Școlii Superioare de Economie, Vasily Kashin.

Obținerea controlului asupra Taiwanului va oferi RPC acces la cel mai important centru al industriei electronice și va asigura o poziție dominantă în regiune. Obținînd un punct de sprijin pe insulă, forțele armate chineze vor putea controla rutele maritime care leagă Japonia și Coreea de Oceanul Indian și Orientul Mijlociu.

Nu treziți dragonul

Relațiile dintre Beijing și Taipei s-ar putea dezvolta într-un scenariu diferit dacă Statele Unite nu ar participa la conflict. Simpatia americană pentru speranțele Taiwanului pentru libertate și independență, retorica îndrăzneață a guvernului insulei, care se simte în siguranță în spatele unui zid puternic de promisiuni de protecție din partea Statelor Unite în cazul agresiunii militare chineze, au devenit impulsul unei modernizări serioase a PLA.

În ultimul an, China a pus în funcțiune 25 de nave moderne, inclusiv crucișătoare, distrugătoare și submarine. Deci, potrivit revistei The National Interest, țara are deja două elicoptere de asalt amfibie universale din clasa Hainan. Doar o astfel de navă de aterizare este capabilă să transporte aproximativ o mie de pușcași marini, arme, peste 20 de elicoptere și trei nave de aterizare, precum și să lanseze drone aeropurtate și chiar subacvatice pentru operațiuni de observare directă. Nici eforturile privind modernizarea bazelor aeriene militare nu s-a oprit. Pe tot parcursul pandemiei, din 2020, China a construit adăposturi pentru avioane și depozitare întărită pentru muniții în provincia Fujian, peste strîmtoarea de pe insulă. La baza forțelor aeriene Longtian, chinezii au îmbunătățit apărarea antiaeriană, au extins pistele și au modernizat buncărele, potrivit imaginilor din satelit. Lucrări similare de construcție au fost văzute și la o bază din apropiere din Huian, la 300 de kilometri de baza aeriană subterană din

știm. De atunci încoace, domnul Cîțu se comportă ca un școlar neastîmpărat, care deranjează orele de curs, spre nemulțumirea profesorului și a colegilor. Nu există inițiativă a noii coaliții guvernamentale PSD-PNL-UDMR, menită să contribuie la îmbunătățirea vieții oamenilor, la care dl. Cîțu să nu se opună, devenind un fel de Gică-Contra. O foarte mare încrîncenare a dovedit fostul premier și în ceea ce privește asigurarea, la un nivel cît de cît corespunzător, a unor ajutoare pentru o mare parte a populației, care să ușureze trecerea prin iarnă a oamenilor și capacitatea acestora de a face față majorărilor substanțiale de prețuri la gaze, combustibili, curent electric etc. Ceea ce e și mai de neînțeles este modul vehement în care domnul Cîțu se opune majorării pensiilor cu zece la sută (însemnînd, de fapt, indexarea acestora), folosind aceleași cuvinte care, în guvernarea sa, deveniseră laitmotive: „ nu sînt bani”, „nu se poate!”. Și mai e un cuvînt pe care Florin Cîțu îl folosește foarte frecvent în ultimul timp: „paradigmă”. Conform DEX, cuvîntul respectiv înseamnă: 1. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvînt dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire; 2. model, exemplu, pildă, invățătură. Oare către ce model va tinde dl. Cîțu în viitorul apropiat?

IOAN STOICA

Taiwan Chiashan. Potrivit lui Ivan Zuenko, cercetător la Institutul de Studii Internaționale din Moscova, din cadrul Ministerului de Externe al Rusiei, China trebuie să pregătească și să efectueze exerciții în strîmtoare pentru a „sonda Statele Unite, care prin retragerea trupelor din Afganistan a arătat că acestea nu mai intenționează să susțină regimurile prietene din întreaga lume, ci se vor concentra asupra problemelor lor”.

Creșterea tensiunilor dintre China și Taiwan este afectată și de crearea, la propunerea americanilor, a unui parteneriat de apărare între Australia, Marea Britanie și Statele Unite – AUKUS. Ca parte a noii alianțe militare, partea australiană va primi submarine nucleare pînă în 2040. Casa Albă notează că scopul acordului este de a proteja și apăra interesele comune ale părților din regiunea Indo-Pacific, precum și de a contracara întărirea Chinei în sfera militară și tehnologică.

La rîndul său, Beijingul consideră poziția Washingtonului drept o încălcare a celor Trei Comunicate, declarațiile comune ale celor trei președinți americani din 1972 pînă în 1982, care au devenit fundamentul relațiilor chino-americane. În ele, Casa Albă a promis că va opri menținerea legăturilor oficiale cu Taiwan, va reduce treptat volumul vînzărilor de arme către insulă și, de asemenea, va limita calitatea acesteia. Cu toate acestea, China va lansa o operațiune militară numai dacă propria sa victorie este incontestabilă, deoarece costul unei înfrîngeri militare este prea mare. Dacă forța este singurul mijloc de a ține Taiwanul, mulți factori trebuie să coincidă simultan pentru ca planul de invazie să reușească.

În același timp, Ministerul Apărării din Taiwan este încrezător că o invazie la scară largă este posibilă încă din 2025. Potrivit lui Vasily Kashin, directorul Centrului HSE pentru Artă Contemporană, următorii cinci ani reprezintă o perioadă cu adevărat importantă în relațiile bilaterale, deoarece alegerile pentru autoritățile locale vor avea loc pe insulă în 2022, iar alegerile parlamentare și prezidențiale vor avea loc în 2024. „În funcție de modul în care trec, China va deveni clar dacă reușește sau nu. Presupun că, dacă RPC ajunge la concluzia că nimic nu merge, atunci chinezii vor decide că nu există altă cale decît cea militară”, a spus expertul.

În cele din urmă, în ciuda menținerii status quo-ului pe termen scurt, China, Taiwan și Statele Unite se vor confrunta cu alegeri dificile. Echilibrul de putere în curs de apariție în strîmtoarea față de PLA, epuizarea mijloacelor pașnice de a forța Taipei la compromis lasă Beijingul cu doar două opțiuni: utilizarea forței militare cu o escaladare gravă a conflictului cu participarea Statelor Unite și, eventual, aliați, sau abandonarea completă a visului unei Chine unite, cu criza politică internă ulterioară lovindu-se asupra naționalismului chinez. Credința taiwanezilor, ca și a hongkonghezilor, în comunitatea mondială și intervenția Occidentului, care le va permite să-și realizeze visul de independență, este spulberată de realitatea rezistenței acerbe a Chinei. Taipei trebuie să decidă cum și în ce condiții să asigure o coexistență pașnică cu Beijingul, deoarece un război cu chinezii, chiar și cu sprijinul Statelor Unite, este probabil să distrugă mult mai repede democrația pe o insulă prosperă. n.K.

„Vaccinarea poate transforma Covid-19 în armă biologică de distrugere în masă” (I)

(urmare din pag. 1)

„Așa cum am afirmat, nu sînt împotriva vaccinării. Dimpotrivă, vă pot asigura că oricare dintre vaccinurile curente au fost concepute, dezvoltate și fabricate de oameni de știință brilianți și competenți. Totuși, acest tip de vaccinuri profilactice anti-Covid sînt total inadecvate și chiar extrem de periculoase, atunci cînd sînt folosite în campanii de vaccinare în masă în timpul unei pandemii virale. Vaccinologii, cercetătorii și clinicienii sînt orbiți de efectele pozitive pe termen scurt ale vaccinurilor, dar nu par să-și facă griji asupra consecințelor dezastruoase pentru sănătatea globală pe termen lung. Ca om de știință – și vă rog să mă contraziceți cu argumente științifice, dacă greșesc cu ceva – îmi este greu să înțeleg cum vor putea actualele intervenții să împiedice circulația unor variante mai infecțioase ale virusului, care astfel se poate transforma într-un monstru de nestăpînit.

În momentul de față lucrez contra cronometru la finalizarea unei lucrări științifice pe această temă, a cărei publicare, din păcate, se pare că va veni prea tîrziu, dată fiind amenințarea crescîndă a răspîndirii rapide a unor variante extrem de infecțioase ale virusului. De aceea, am decis să dau deja publicității un rezumat al descoperirilor mele, precum și ideile principale ale comunicării mele de la Vaccine Summit, care avut loc pe 1-3 martie 2021, în Columbus (Ohio, S.U.A.). Pe 1 martie 2021 am pus la dispoziția organizațiilor internaționale de sănătate, inclusiv Organizației Mondiale a Sănătății, analiza mea asupra actualei pandemii, bazată pe informații bine documentate de biologie imună a Covid-19. Dat fiind nivelul de urgență, i-am îndemnat să ia în considerare îngrijorările mele și să inițieze o dezbatere științifică asupra consecințelor dăunătoare ale unei viitoare «evaziuni imune virale». Pentru cei care nu sînt experți în acest domeniu, atașez în continuare o versiune mai accesibilă a datelor științifice care se află în spatele acestui fenomen insidios.

Cu toate că nu mai avem timp de pierdut, nu am primit nici un răspuns din partea acestor organizații. Experții în domeniu și politicienii au ales să tacă, deși, pe de altă parte, sînt dispuși să vorbească despre relaxarea măsurilor de prevenire a infectării și despre «libertatea din primăvară». Afirmațiile mele nu se bazează decît pe date științifice și nu pot fi contrazise decît cu date științifice. De regulă, în mediile științifice este greu să faci afirmații incorecte fără a fi criticat de colegii de breaslă. De data aceasta însă, se pare că acea elită a oamenilor de știință care îi consiliază pe liderii politici mondiali preferă să tacă. Pe masă au fost puse destule dovezi științifice, dar au rămas neatinse de cei care au putere de decizie și acțiune. Cît timp putem ignora problema, în condițiile în care, în prezent, există extrem de multe dovezi că evaziunea virală imună amenință umanitatea? Să nu spună cineva mai tîrziu că nu a știut sau că nu a fost avertizat!

În această scrisoare plină de îngrijorare, mi-am pus la bătaie toată reputația și credibilitatea. Aștept din partea dumneavoastră, gardieni ai omenirii, cel puțin același lucru. Este de maximă urgență! Organizați dezbateri științifice! Prin toate mijloacele, răsturnați situația!

De ce vaccinarea în masă în plină pandemie creează un monstru de nestăpînit (1)

Întrebarea-cheie este de ce nimeni nu-și face griji în fața eventualității unei evaziuni imune. Dați-mi voie să explic acest lucru prin intermediul unui fenomen mai ușor de înțeles, rezistența antimicrobiană, care poate fi extrapolat cu ușurință la «antibioticele antivirale» generate de organism. Într-adevăr, anticorpii produși de sistemul nostru imunitar pot fi considerați antibiotice antivirale autogenerate, indiferent dacă sînt parte a sistemului nostru imun înnăscut (așa numiții anticorpi

«naturali») sau provocate ca răspuns la patogeni specifici (așa-numiții anticorpi «dobîndiți»). Anticorpii naturali nu sînt specifici germenilor, în timp ce anticorpii dobîndiți sînt în mod specific direcționați către agentul patogen invadator. La naștere, sistemul nostru imun este neexperimentat, dar bine stabilit. Ne protejează de o mulțime de patogeni, prevenind astfel ca acești agenți patogeni să provoace îmbolnăviri. De vreme ce sistemul imunitar nu-și poate aminti agenții patogeni cu care s-a confruntat (imunitatea înnăscută neavînd «memorie imunologică»), putem continua să ne bazăm pe el, cu condiția să îl menținem suficient de «antrenat». Această «antrenare» a sistemului imunitar se dobîndește printr-o expunere regulată la o multitudine de agenți de mediu, incluzînd agenții patogeni. Pe de altă parte, pe măsură ce îmbătrînim, ne vom confrunta tot mai mult cu situații în care imunitatea noastră înnăscută (adesea numită «prima linie de apărare imună») nu este suficient de puternică pentru a opri agentul patogen la intrare (mai ales prin barierele mucoase, cum sînt epiteliul respirator sau cel intestinal). În acest caz, sistemul imunitar trebuie să răspundă la efectori mai specializați ai sistemului nostru imunitar (de ex., anticorpi antigen specifici și celulele T) pentru a lupta cu agentul patogen. Astfel, pe măsură ce înaintăm în vîrstă, crește tot mai mult imunitatea patogenică specifică agentului patogen, incluzînd anticorpi extrem de specifici. Cu cît acești anticorpi au o mai mare afinitate cu agentul patogen (cum ar fi un virus) și pot atinge concentrații ridicate, vor depăși destul de ușor anticorpii noștri naturali pentru a se fixa pe agentul patogen/virus. Este exact tipul de anticorpi extrem de specifici, avînd o mare afinitate cu agentul patogen, indusă de actualele vaccinuri Covid-19. Desigur, scopul nobil al acestor anticorpi este de a ne proteja împotriva Covid-19. De ce ar trebui atunci să ne îngrijoreze folosirea acestor vaccinuri în combaterea Covid-19?

Ei bine, la fel ca regulile care se aplică antibioticelor antimicrobiene clasice, este esențial ca «antibioticele antivirale» auto-generate să fie puse la dispoziție în concentrație suficientă și să fie croite după caracteristicile inamicului nostru. Acesta este motivul pentru care, în cazul unei boli bacteriene, este esențial nu numai să alegi tipul corect de antibiotic (pe baza rezultatelor unei antibiograme), ci și să iei antibioticul suficient de mult timp (potrivit prescripțiilor). Eșecul în respectarea acestor exigențe conduce la riscul ca microbii să supraviețuiască și să provoace înrăutățirea bolii. Un mecanism foarte asemănător poate funcționa și în cazul virusurilor, mai ales al celor care pot suferi cu ușurință mutații într-un timp scurt (cum este cazul Coronavirusului). Cînd presiunea exercitată de apărarea imună începe să amenințe replicarea și transmisia virală, virusul va îmbrăca o nouă haină, ca să nu mai poată fi ușor recunoscut și, astfel, să nu mai fie atacat de sistemul imunitar al gazdei. Acum virusul este capabil să se sustragă imunității (acesta este așa-numitul fenomen al «evaziunii imune»), iar prin această strategie are încă suficiente posibilități de a se replica. (…) Cu cît este mai mare încărcătura virală, cu atît este mai mare probabilitatea ca virusul să lovească subiecți care nu au fost încă infectați sau care s-au infectat, dar nu au dezvoltat simptome. Dacă nu sînt suficient de protejați de apărarea lor imună înnăscută (prin anticorpi naturali), vor face boala Covid-19, întrucît nu se pot baza pe alți anticorpi, cum ar fi anticorpii dobîndiți. Există numeroase rapoarte de specialitate care sugerează că creșterea anticorpilor specifici proteinei Spike la persoanele infectate asimptomatic este mai degrabă limitată și doar de scurtă durată. Mai mult, acești anticorpi nu au dobîndit o deplină maturitate. Astfel, infecția virală asociată cu o situație în care concentrația și maturitatea anticorpilor este sub nivelul optim permite virusului să selecteze mutații prin care să se sustragă presiunii imune. Selectarea acelor mutații se face de preferință prin proteina Spike, responsabilă cu infectarea virală.

Pe măsură ce mutațiile selectate conferă virusului o capacitate infecțioasă crescută, devine mult mai ușor

Isterie de pomană

(urmare din pag. 1)

Pe 10 decembrie, ziarul britanic The Telegraph relata că „oamenii de știință din Africa de Sud nu au descoperit nici un indiciu că tulpina Omicron a COVID-19 provoacă mai multe îmbolnăviri grave”. „Datele din spitale arată că internările cu COVID-19 cresc semnificativ în peste jumătate din cele nouă provincii ale Africii de Sud, însă decesele nu cresc la fel de dramatic, iar indicatori cum ar fi perioada medie de spitalizare sînt liniștitori”.

Potrivit ministrului sud-african al Sănătății, John Phaahla, tot mai multe dovezi arată că Omicron este mult mai blîndă decît celelalte tulpini. „Datele preliminare indică faptul că, deși există o rată de spitalizare în creștere, se pare că îngrijorarea este cauzată exclusiv de aceste cifre, și nu din cauza gravității tulpinii Omicron”, a precizat oficialul.

Pînă sîmbătă, 11 decembrie, în Europa au fost depistate 732 de cazuri de persoane infectate cu Omicron și nici un deces, potrivit ECDC. De altfel, nici în restul lumii nu s-a înregistrat vreun deces ca urmare a infectării cu Omicron.

pentru virus să provoace o boală gravă în subiecții infectați. Cu cît sînt mai mulți cei care dezvoltă boala simptomatică, cu atît virusul își poate asigura mai bine propagarea și perpetuarea (persoanele care fac o formă severă a bolii vor transmite mai mult virus și pe o perioadă de timp mai lungă decît subiecții infectați asimptomatic). Din păcate, faptul că anticorpii specifici proteinei Spike au o creștere de scurtă durată face ca virusul să poată fenta anticorpii înnăscuți. Aceștia sînt scoși din joc, pentru că au o afinitate mai scăzută cu proteina Spike decît anticorpii dobîndiți, ce prezintă afinitate specifică. Astfel, odată cu o rată crescîndă a infectării în rîndul populației, va crește constant numărul subiecților infectați care prezintă o creștere temporară a anticorpilor specifici proteinei Spike. În consecință, va crește numărul subiecților infectați care vor cunoaște o scădere temporară a imunității lor naturale. Ca rezultat, un număr tot mai mare de subiecți vor deveni mai susceptibili să facă forme grave, în loc să manifeste doar simptome ușoare (care să se limiteze la tractul respirator superior) sau chiar să nu prezinte simptome. Mai ales tinerii vor fi afectați de această evoluție, pentru că prin intervențiile menționate mai sus (măsurile restrictive de prevenire a infectării și vaccinarea în masă) pot fi supuși unei suprimări a imunității înnăscute, pe de altă parte avînd mai puțini anticorpi dobîndiți. (…) Întrucît anticorpii naturali și celulele imune înnăscute recunosc un spectru diversificat de agenți străini (dintre care doar unii au potențial patogen), este într-adevăr important să ne păstrăm organismul suficient de expus la provocările de mediu. Păstrîndu-ne în formă sistemul imunitar înnăscut (care, din păcate, nu are memorie), putem mult mai ușor să rezistăm la germeni cu un real potențial patogen. De exemplu, s-a raportat și s-a dovedit științific că expunerea la alte Coronavirusuri, destul de inofensive, care se manifestă doar ca «o răceală comună», poate oferi protecție imună, chiar dacă de scurtă durată, împotriva Covid-19 și împotriva «acoliților» săi loiali (variantele virale mai infecțioase).

În consecință, suprimarea imunității înnăscute, mai ales la grupurile de vîrstă mai tînără, poate să devină foarte periculoasă. Nu există nici o îndoială că lipsa expunerii la mediu datorată măsurilor stricte de izolare implementate încă de la începutul pandemiei nu a fost benefică pentru menținerea unui sistem imunitar înnăscut bine antrenat. Ca și cum acest lucru nu ar fi compromis deja serios apărarea imună înnăscută în acest segment al populației, intră în joc o altă forță care sporește dramatic rata de morbiditate și mortalitate în grupurile de vîrstă tînără: vaccinarea în masă a vîrstnicilor.

(va urma)

Noul cancelar german Olaf Scholz este gata să îndrepte țara către socialism

Germania și-a luat oficial rămas bun de la Angela Merkel – locul cancelarului federal al Germaniei a fost luat de Olaf Scholz, un politician cu experiență și susținător al ideilor de progres social. Pentru prima dată după mult timp, un socialist, liderul Partidului Social Democrat din Germania (SPD), se află la cîrma principalei economii a Uniunii Europene, și lumea așteaptă de la el tot ceea ce este caracteristic stîngii: politică internă liberală, protecția minorităților și lupta împotriva schimbărilor climatice. Locuitorii țării se confruntă cu schimbări, dar o schimbare bruscă a cursului extern nu merită așteptată – noul guvern german este mulțumit atît de cooperarea cu Statele Unite, cît și de o relație prelungită cu partenerul său estic, Rusia. Unde va conduce Scholz Europa, cum va face față pandemiei provocată de COVID-19, va legaliza marijuana și de ce iubește atît de mult turbinele eoliene?

La revedere, Angela Merkel

Torțe, paltoane gri și hamuri. Formația soldaților germani evocă asocieri nepotrivite, deoarece tradițiile militare solemne în statul german au fost stabilite cu mult înainte ca naziștii să vină la putere. De asemenea, era de așteptat ca nemții să se despartă de Angela Merkel după 16 ani de mandat: în curtea Statului Major al Bundeswehr din Berlin, la începutul lunii decembrie, nemții și-au luat ,,la revedere” de la Merkel printr-o ceremonie solemnă – onorurile militare supreme prin care armata germană (Bundeswehr) se desparte de cancelară. Trupa militară a cîntat o melodie aleasă de Merkel – „You Forgot Your Color Film”, a rockerului punk din RDG Nina Hagen. Dacă melodia este întradevăr doar o reamintire a tinereții din Germania de Est a fostului cancelar sau există un mesaj pentru succesorul său în cuvintele sale pline de bucurie – poate că nici Olaf Scholz nu știe. De asemenea, nu este sigur dacă Merkel aproape că a izbucnit în lacrimi cînd a părăsit ceremonia – poate a fost o consecință a serii reci de decembrie.

Dar un lucru este clar: epoca lui Merkel s-a încheiat și vin timpuri noi pentru Germania.

Cine sînteți, domnule Scholz?

Chipul lui Olaf Scholz este familiar nu numai germanilor, ci și partenerilor lor comerciali: în calitate de ministru de Finanțe al Republicii Federale Germania, a vizitat multe țări ale lumii, stabilind legături inclusiv cu Rusia. Înainte de aceasta, a fost ministru al Muncii, a condus Hamburg, unul dintre principalele orașe comerciale germane, iar cînd partidul său a avut suficiente voturi, a devenit vice-cancelar al țării.

Deși Merkel a fost cea care a crescut în RDG comunistă și a fost un aliat loial al social-democratului Gerhard Schroeder, Scholz s-a dovedit a fi în multe privințe un politician mai „roșu”: și-a început cariera printre tinerii socialiști ai anilor 1980. Nu este un secret pentru nimeni că opiniile viitorului șef de stat de atunci erau complet marxiste, iar astfel de tineri, desigur, i-au afectat traiectoria politică ulterioară. Cancelarul crescut de marxişti a scris un program vizibil de stînga şi a adunat un cabinet de miniştri corespunzător. Scholz a cîștigat o majoritate decisivă în Parlament, cu participarea Verzilor de stînga liberali și a liberalilor din Partidul Liber Democrat (FDP). Coaliția rezultată se numește „semafor”, pe baza culorilor celor trei partide – roșu, galben și verde. După cum a subliniat politologul și președintele Societății Bismarck din Moscova, Mihail Golovanov, într-un interviu pentru o publicație rusească, noul guvern ar trebui să se aștepte la măsuri radicale de stînga liberale și progresiste – în special, la liberalizarea politicilor de migrație și de gen. „Guvernul Scholz forțează schimbări ireversibile, în urma cărora este posibil să vedem o altă țară”, a spus expertul.

Vremuri dominate de Covid

vaccineze. Înainte de aceasta, nu se punea problema unei obligații legale: oficialii au subliniat în repetate rînduri că vaccinarea este responsabilitatea fiecărui cetățean. Cu toate acestea, la scurt timp după ce pericolele tulpinii Delta au devenit cunoscute, Austria vecină a decis să aplice amenzi mari pentru cei care nu vor să se vaccineze fără un motiv întemeiat. Noul cancelar intenționează să urmeze exemplul Vienei pînă în martie 2022, iar procesele legislative relevante au început deja.

Mii de austrieci ies în stradă pentru a protesta împotriva vaccinării obligatorii. Acest lucru nu se va întîmpla în Germania, a spus Golovanov, adăugînd că Scholz are autoritatea de a impune orice restricții. „Datorită mentalității societății germane – încrederii mari în autorități și gîndirii critice slabe – guvernul Scholz are șansa de a lua măsuri dure nepopulare, fără consecințe politice fatale”, subliniază Golovanov. Restul măsurilor politicii anti-coronavirus promit să fie la fel de dure: cînd medicii din întreaga lume au început să vorbească despre tulpina Omicron a COVID-19, Curtea Supremă a hotărît că blocajele, închiderea școlilor și interzicerea contactului între indivizi nu au contrazis legea fundamentală a țării din cauza situației extreme. Este curios că reprezentanții FDP, partidul liberal aliat al lui Scholz, au încercat să argumenteze aceste măsuri. Contrar ideilor lor despre structura federală a țării, Berlinul a decis să înăsprească politica și să introducă măsuri restrictive în toată Germania, indiferent de opinia autorităților statelor federale. Dimpotrivă, Verzii au susținut această decizie.

Partidul Verzilor, condus de Annalena Berbock, joacă un rol important în coaliția de guvernămînt: la ultimele alegeri a reușit să obțină locul trei la numărul de locuri în Bundestag, iar acum SPD-ul mai moderat trebuie să țină seama de asta. Cu toate acestea, se pare că nu există atît de multe diferențe între „roșu” și „verde”, opiniile lor despre progres fiind practic aceleași.

Noul guvern urmează să investească în politică socială și să aibă grijă de cele mai sărace pături ale populației: salariul minim va fi stabilit în jur de 12 euro pe oră (acum este de 9,6 euro); guvernanții vor să depășească criza locuințelor cu demararea unor construcții: 400 de mii de apartamente noi în fiecare an, dintre care un sfert sînt locuințe sociale. Electoratul care i-a votat pe Verzi – tineri din marile orașe – susțin planurile lui Scholz. În special, noul guvern plănuiește să legalizeze comerțul cu marijuana: să distribuie licențe pentru aceasta, să controleze calitatea și comercianții fiscali. În plus, coaliția plănuiește să reducă vîrsta minimă de vot de la 18 la 16 ani. Cu toate acestea, s-ar putea să nu existe suficientă susținere pentru a permite minorilor să voteze – astfel de modificări legislative necesită sprijinul a două treimi din Parlament. Programul se referă și la sprijinirea minorităților etnice: Scholz vrea să ușureze viața imigranților și să le permită să solicite cetățenia după cinci ani în țară, în loc de cei opt actuali. Adevărat, există o problemă: socialiștii nu au suficienți bani pentru a-și duce la îndeplinire planurile ambițioase. În noiembrie, a fost raportat faptul că Scholz plănuiește să implice marile întreprinderi naționale în reformele sale și să strîngă încă 50 de miliarde de euro pentru bugetul de stat. Marketerii din FDP nu susțin această abordare, solicită concentrarea pe investițiile private și astfel consolidarea clasei de mijloc, dar partenerii lor nu sînt interesați de aceasta. După cum notează Golovanov, cabinetul de miniștri al lui Scholz este compus din politicieni asememenea lui, provenind din cercurile cîndva de extremă stîngă. De regulă, ei sînt umanitari, nu tehnocrați.

Climat internațional

Problema centrală pentru noua elită a statului german rămîne agenda climatică – răspunsul global la schimbările climatice. Scholz subliniază că prioritățile sale sînt reprezentate de menținerea „suveranității Europei”. În practică, aceasta înseamnă că guvernele naționale vor trebui să țină seama de interesele clubului climatic și de opiniile sale complet globaliste.

Germania, ca și restul lumii, este zguduită de criza coronavirusului, pe care Merkel a numit-o „cel mai greu test de după cel de-al II-lea Război Mondial”. Noul guvern, se pare, ia COVID-19 și mai în serios: Scholz intenționează să oblige fiecare german să se

Urmînd ideea laureatului Nobel american William Nordhaus, noul cancelar german vrea de la alte state ceea ce vrea de la Germania – o tranziție la energia regenerabilă și lupta împotriva emisiilor de CO2. Coaliția roșugalben-verde visează să elibereze Germania de utilizarea combustibilului pe bază de cărbune pînă în 2030, deși inițial

tranziția era planificată să se facă 15 ani mai tîrziu –pînă în 2045. O măsură destul de radicală îi va ajuta în acest sens: 2% din suprafața țării se propune a fi utilizată pentru amplasarea generatoarelor eoliene. În același timp, este planificată absorbția a 80% din energia provenită din surse regenerabile, aproximativ 15 milioane de mașini cu motoare electrice ar trebui să circule deja pe drumurile din Germania (acum sînt doar aproximativ 350 de mii).

Opoziția conservatoare din UE vede acest lucru ca pe o amenințare la adresa suveranității naționale: potrivit ministrului maghiar pentru familie, tineret și relații internaționale Katalin Novak, noul guvern german își impune viziunea asupra lumii și setul său de idei despre alte națiuni europene mult mai activ, fără a se limita la lupta pentru puritatea naturii. Potrivit acesteia, acest lucru trebuie contracarat: fiecare țară din bloc are dreptul de a decide cum să dispună de resursele sale.

Potrivit lui Golovanov, eurocentrismul lui Scholz va rămîne la nivelul declarațiilor – este necesară retorica proeuropeană din cauza faptului că procesele de integrare a UE au avut de suferit din cauza COVID-19. El a amintit că interesele SUA în aproape orice configurație joacă un rol cheie pentru guvernul german, inclusiv atunci cînd este condus de susținătorii justiției și progresului. Acest lucru s-a întîmplat deja cu bombardarea NATO asupra Iugoslaviei: în timpul raidurilor aeriene conduse de Statele Unite, Germania a fost condusă de o coaliție roș-verde. „Pacifismul nu l-a împiedicat pe ministrul de Externe de atunci, Joschka Fischer – de altfel, și reprezentant al Partidului Verzilor – să devină unul dintre principalii inițiatori ai campaniei de demonizare a sîrbilor și justificare ideologică a agresiunii”, a amintit expertul. Parteneriat incomod

În timpul campaniei electorale, noul cancelar a subliniat că este necesar dialogul cu Rusia și a anunțat planuri de resetare a parteneriatului cu vecinul estic. În mandatul de ministru, el a fost personal implicat în negocierile privind Nord Stream 2 cu Statele Unite și a spus în repetate rînduri că o confruntare cu Rusia este inutilă și popoarele europene nu au nevoie de ea. În practică, însă, Scholz se dovedește a fi un susținător al aceleiași poziții unificate a Occidentului ca și predecesorul său.

Unitatea Germaniei cu partenerii NATO se bazează nu pe o retorică amicală, ci pe bazele militare de pe teritoriul german și pe o strînsă cooperare economică. Cît de mult afectează acest lucru atitudinea față de Rusia, este deja vizibil. Recent, Scholz a avertizat Rusia asupra „presiunii militare” exercitată în direcția Ucrainei, a cerut ca tranzitul de gaze pe teritoriul ucrainean să fie păstrat în ciuda noii ramuri a gazoductului și l-a criticat dur pe aliatul rus Alexandru Lukașenko: l-a numit dictator pe președintele Belarusului și a promis noi sancțiuni din cauza crizei migrației. El a criticat, de asemenea, politica internă a autorităților ruse: a vorbit despre natura autocratică a guvernului, a criticat antipatia acestuia față de minoritățile sexuale, frica de democrația liberală și o societate deschisă. El a comparat guvernul rus cu antipozii săi ideologici – partidul național-populist „Alternativa pentru Germania”, care nu a fost inclus în coaliția de guvernămînt.

Cu toate acestea, retorica agresivă nu implică o confruntare reală. În ciuda opiniilor sale de stînga, Scholz nu va lupta cu piața liberă din Germania, iar indignarea față de presupusa anexare ilegală a Crimeei la Federația Rusă nu va interfera cu materiile prime și alte acorduri de care Moscova și Berlinul au nevoie. Ar fi în zadar să sperăm că, odată cu plecarea lui Merkel, o veche cunoștință a preşedintelui rus, relaţiile dintre cele două ţări se vor încălzi. Cu toate acestea, nu trebuie să ne așteptăm la o deteriorare bruscă: Germania va continua să acționeze în favoarea propriilor interese. Pagină realizată de N.K.

Doza de sãnãtate

Creierul din intestine și pandemia de coronavirus

În timp ce planeta se luptă cu criza acută provocată de coronavirus, cercetătorii investighează posibilele urmări ale pandemiei pe o perioadă mai lungă de timp, sechelele post Covid.

Infecțiile cu Sars Cov-2 manifestă forme diferite: ușoare sau foarte grave, pînă la terapie intensivă. Se pare că persoanele cu o constituție limfatică și mucozități sînt mai predispuse la îmbolnăvirea cu Covid-19. Mergînd pe această linie, cercetătorii au putut verifica ce se ascunde în spatele diferitelor manifestări ale bolii. De exemplu, cercetătorii de la MHH Hanovra au stabilit că există o legătură directă între limfocite (răspunzătoare de sistemul imunitar) și evoluția bolii.

Imunitatea oamenilor la nivel planetar se pare că este în derivă. Cercetători de renume atacă tot mai dur administrarea abuzivă a medicamentației de sinteză, avertizînd: ,,Avem o planetă chimizată“. Administrarea excesivă a antibioticelor a dus, de asemenea, la o creștere a rezistenței noxelor toxice din organism. De asemenea, și cercetătorii de la Ruhruniversitaet Bochum au stabilit că evoluția bolii în cazul infecției cu coronavirus are directă legătură cu sistemul imunitar înnăscut al corpului. Analizele de sînge ale pacienților infectați au arătat că celulele T ajutătoare nu mai funcționau la capacitatea lor obișnuită. De asemenea, există studii puse la dispoziție de cercetătorii Centrului german pentru boli neurodegenerative, care susțin că celulele de apărare se produc mai departe în masă, dar sînt dereglate în funcționalitatea lor. Cercetătorii centrului amintit au stabilit că există 28 de factori de luat în seamă în infecția cu coronavirus, cum ar fi: genele, proteinele și enzimele, iar punctele fierbinți

O

istorie a farselor (228)

De la mici feste, la marile feste (2)

Întocmind scrisori către sute de persoane de rang social mai înalt sau viceversa, Theodore Hook a închiriat o cameră într-o casă vizavi de a lui şi, în dimineaţa de 10 noiembrie, el şi prietenul său au început să privească, de la fereastră, ce se întîmplă. Exact la ora nouă a sosit furnizorul de cărbune, încărcat cu saci plini – apoi negustorul de peşte, măcelarul, florarul şi mulţi alţi comercianţi. În curînd, strada era aglomerată cu oameni de diferite profesii şi automobile de diferite tipuri. Oră după oră, tot mai mulţi dintre cei cărora Hook le trimisese scrisori aterizau pe Strada Bernes, fiecare la ora stabilită în scris. Întîi au sosit negustorii, după ei specialiştii, apoi – succes triumfător – cetăţenii de onoare ai oraşului. Guvernatorul Băncii Angliei venise pentru a-şi onora întîlnirea fixată cu un delincvent ce deţinea informaţii secrete despre o fraudă majoră. Arhiepiscopul de Canterbury a sosit şi el pentru a colecta o donaţie generoasă, după el lordul primar al Londrei, într-o misiune similară, urmat de lordul şef al Justiţiei, apoi de lordul cancelar. Fiecare a venit, apoi a aplecat buimăcit. Pînă în acest moment, mulţimea strînsă era imensă, dar partea frumoasa a situaţiei deabia începea. Pe Strada Berners a intrat în marş un corp de gardă ce îl escorta nu numai pe şeful poliţiei, dar chiar pe ducele de York, fiul regelui George al IIIlea şi comandant-şef al armatei britanice. Şi aceştia au fost nevoiţi să se învîrte dezorientaţi în mijlocul confuziei create, strada şi împrejurimile fiind aduse într-un punct complet mort, moment în care prietenul lui Hook a trebuit să recunoască: pierduse pariul. În acea zi, Str. Berners nr. 54 a devenit, cu siguranţă, cea mai faimoasă adresă – şi doar doi oameni ştiau de ce. Dar cum unul dintre ei rămăsese mai sărac cu 1000 de lire sterline, Hook s-a gîndit că ar fi înţelept să-şi ia o vacanţă prelungită în străinătate. La urma urmei, acum îşi permitea.

de luat în seamă sînt: plămînii, rinichii, intestinele și o parte din organele genitale.

Pornind de la studiile menționate mai sus, putem concluziona faptul că persoanelor care au fost infectate cu coronavirus li se recomandă în mod special să ia în considerare urmările grave ale bolii. Plămînii și inima pot fi puse în pericol, iar ficatul, splina, pancreasul și sistemul renal se dereglează cel mai repede în caz de infecție.

În cazul bolnavilor de Parkinson nu boala este factorul de risc în cazul infectării cu coronavirus, ci faptul că acești pacienți suferă adesea de pneumonie, care poate atrage complicații grave. Analizînd cele menționate, cercetătorii numesc acest virus și ,,virusul multiorgan”, deoarece atacă celulele sîngelui și, prin aceasta, practic întreg organismul.

Un lucru e sigur: pandemiile aparțin de istoria omenirii și este important să privim în urmă și să observăm strategiile de apărare dezvoltate de diferite culturi, să învățăm și să punem în aplicare planuri de prevenție adecvate.

Medicina energo-informațională oferă terapii de prevenție, respectiv de autoreglare a corpului și de întrerupere a fenomenului de autodistrugere. Detoxifierile la nivel celular, efectuate pe fiecare organ al corpului, însoțite de restabilirea imunității înnăscute și dobîndite, reglarea metabolismului sînt numai cîțiva din pașii propuși în tratamente, atît preventive, cît și pentru persoanele care au fost infectate. Pentru a înțelege universul trebuie să gîndim în noțiuni precum energie, frecvențe, oscilații. Universul este asemănător unui vacuum, în care noțiunile de energie, informații și frecvențe sînt în permanentă schimbare. Omul este o parte din univers, iar dacă întregul univers este energie,

Legendarul harry houdini (1)

Ţinut minte pentru isprăvi pe care nimeni în lume nu a reuşit vreodată să le mai facă, rămîne mai puţin cunoscut faptul că acest mare iluzionist (un profesionist în arta de a se elibera de cătuşe, lanţuri şi alte obiecte imobilizante) a falsificat dovezi pentru a-i discredita pe spiritişti. Fiul unui rabin ungur, Erich Weiss, născut în Wisconsin, citise memoriile unui faimos magician, Robert-Houdin, după al cărui nume s-a inspirat cînd şi-a început remarcabila carieră, spunîndu-şi Houdini. Fără nici o ratare, el a reuşit să scape de orice instrument restrictiv pe care poliţiştii, lăcătuşii sau alţi experţi i-l fixau. La 2 decembrie 1906, el a sărit, cu mîinile prinse în cătuşe, de pe podul Old Belle Isle din Detroit direct în apa îngheţată, reuşind totuşi să se elibereze la timp. La 26 august 1907 a fost aruncat în golful San Francisco, cu mîinile legate la spate şi înconjurat de un lanţ de care atîrnau bile de metal cu o greutate totală de 34 kg. Dar a ieşit la suprafaţă întreg şi nevătămat. „Cătuşele parcă ar fi fost din gelatină“, povestea Sir Arthur Conan Doyle, „atît de uşor îşi trecea mîinile prin ele“.

Cum a reuşit toate acestea? Cum a supravieţuit în 1926, după ce a stat sub apă într-un container închis etanş, mai mult de o oră? Afirmînd că secretul lui consta doar în a inspira adînc înainte de închiderea cutiei şi apoi a se relaxa, Houdini a recunoscut totuşi că „o voce interioară“ îi spunea ce are voie şi ce nu are voie să facă, pretinzînd că: „atîta timp cît asculta de vocea aceea, avea siguranţa ca va rămîne teafăr“. „Cel mai mare mediu fizic al timpurilor moderne“, afirma Conan Doyle, făcînd astfel aluzie la puterea de comunicare cu spiritele a lui Houdini. O astfel de putere, a lui şi a altora, Houdini a negat-o atît de vehement, încît a fost dispus să recurgă la înşelătorie. Curajos şi generos, totuşi vanitos şi intolerant, motivele lui rămîn un mister. El a scris Demascarea lui Robert-Houdin pentru a distruge reputaţia eroului său din copilărie, distorsionînd, în acest scop, anumite evenimente. (va urma)

STUART GORDON

corpul uman este și el energie; prin urmare și boala are o componentă energetică, punct de pornire pentru orice terapie care acționează direct pe cauza bolii. Omul este un computer biologic, care trebuie mereu devirusat, detoxifiat și readus în propriul echilibru.

Pe tot parcursul pandemiei ne-am tratat pacienții veniți în centru cu aceste metode, iar rezultatele sînt excepționale! Numai un organism care este în echilibru energetic cu el însuși și cu mediul înconjurător poate face astăzi față solicitărilor care vin din toate direcțiile spre om: mediul supraîncărcat, alimentația manipulată, excesul de medicamente de sinteză, stresul permanent.

Centrul German DermaVital vine în ajutorul pacienților cu terapii de eliminare rapidă a efectelor negative lăsate de vaccinul anti Covid.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Oglinzi

orIZonTAL: 1) În volumul ,,Noaptea de dragoste” ne prezintă poezia ,,Trec printre oglinzi” (George) – Oglinda stelelor; 2) Imagini șterse într-o oglindă retrovizoare; 3) Rudă de gradul doi - Oglindă (fig.); 4) Răni văzute în oglindă! – Tu în oglindă! – Limitele unui tarif!; 5) Imaginea unei oglinzi aburite (masc.); 6) Poet prezent în context cu titlul ,,Oglinzi”, din volumul ,,Apa iubirii” (Constantin); 7) Perioade de studiu – Afirmație; 8) Oglinzi cu ramă de piatră – Un măr văzut în oglindă!; 9) Îndrăgostiți de oglinzi; 10) O sală văzută în oglindă! – Ne-a lăsat volumul ,,Autoportret într-o oglindă spartă” (Octavian).

VErTICAL: 1) Celebră actriță americană, protagonistă a filmului ,,Crimă cu oglinzi” (Bette) – Sportul nostru național; 2) Clasic al penelului nostru, autor al pînzei ,,Sultana la oglindă” (Theodor) – Neadevărat; 3) Poet român prezent în temă cu titlul ,,Oglinda suferindului s-a prăbușit din cui” (Alexandru) – Personaj din piesa lui Eugene O’Neil ,,Din jale se întrupează Electra”; 4) Floarea din oglindă! – Orășel în Indonezia – Localitate în Ungaria; 5) Căluți dobrogeni – Imagini ale oglinzilor de calitate (masc.); 6) Poetă contemporană, autoarea volumului ,,Oglinda vîrstelor” (Diana Carmen) –Sistem de frînare auto asemănător ABS-ului (tehn.); 7) În volumul ,,Sunetul visării” ne prezintă poezia ,,Plecarea din oglindă” (Dan) – Un usturoi văzut în oglindă!; 8) Diminutiv feminin – Unire în fața oglinzii! – Republica Sierra Leone (siglă); 9) Un ten văzut în oglindă – Stropite; 10) Se vede între două oglinzi – Poet persan, autor al poemului ,,Oglinda alexandrină” (Khusro).

DICȚIONAR: ALAS; EZRA; REO; ECS; ESR; RSL. Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,DROPSURI”

1) CANALIZARE; 2) ATOLI – ALES; 3) TERASAT – GT; 4) ANIMATOARE; 5) ST –I – INCET; 6) TIC-TAC – USI; 7) ROL – RAPT -C; 8) ONORA – IERI; 9) FANATIC – AA; 10) ATAC – CAMIN.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iarna foamei noastre... (I)

motto: „O revoluțiune nu se justifică decît prin îmbunătățirile care se fac. Cînd văd că interesele economice ale țării mele trec în mîinile străinilor, mă preocup foarte mult ca aceste interese să le păstrez și să se dezvolte în mîinile conaționalilor mei” – Mihail Kogălniceanu

A venit toamna. Părăsiți, în numai cîteva zile, și de frunze, și de păsări, copacii s-au transformat din temple vii – în spînzurători. Anotimpul care prilejuia, odinioară, bucuria recoltei, culesul strugurilor, fierberea mustului, cromatica paradisiacă a parcurilor, melancolia florilor și burnița argintie peste creștetele perechilor de îndrăgostiți, s-a transformat, pe nebăgate de seamă, într-un coșmar. Fiindcă nu-i mai arde nimănui de poezie cînd e frig în casă, nu mai ajung banii de întreținere și chirie, iar foametea iese la drumul mare, ca o lupoaică lihnită și cu ochii dilatați de pîndă. Pentru prima dată după decembrie 1989, am convingerea că sărăcia s-a instalat, temeinic, în societatea românească. În afara unor îmbuibați care, pur și simplu, sfidează populația cu un lux și o opulență strigătoare la cer, deplasîndu-se cu elicoptere personale și învîrtind miliardele de lei așa cum învîrt milioane de oameni lingura în ciorba săracului, restul Poporului Român e sărac. E sărac muncitorul, e sărac țăranul, e sărac funcționarul, e sărac militarul, e sărac preotul, e sărac pensionarul, e sărac studentul, e sărac dascălul, e sărac omul de știință sau de cultură. Nimeni nu se mai ajunge cu banii. Ceea ce numeam, în 1990, „avalanșa prețurilor”, s-a transformat în „explozia prețurilor” pentru ca, mai nou, în acest blestemat an, să devină „demența prețurilor”. Am colindat multe țări ale lumii, dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că voi trăi ziua în care prețurile din România – la mîncare, în special – să fie mai mari decît prețurile din cele mai scumpe țări ale Planetei. Cum de s-a ajuns aici? Eu cred că din pricina combinației sinistre dintre lăcomie și anarhie. Și nici nu ne puteam aștepta la altceva, de vreme ce echipe de aventurieri și agenți cu plată au lucrat, de zor, la pulverizarea tuturor funcțiilor statului. Cine să mai controleze morișca infernală a prețurilor? Piața? Parcă așa spuneau, în urmă cu cîțiva ani, diletanții care ne-au fericit cu aplicarea unor lecturi nedigerate despre „economia de piață”. Am rămas cu piața, dar ne-am distrus economia. „Terapia de șoc” impusă de F.M.I. și Banca Mondială a fost o crimă cu premeditare. Astăzi se știe, cu exactitate, de ce s-a comandat economistului evreu Geoffrey Sachs, din S.U.A., în 1990, elaborarea unei astfel de teorii. Pentru că oligarhia financiară care domină lumea a fost șocată de „boom”-ul economic înregistrat în Asia de Sud-Est în anii ’80, în special de China, Hong-Kong, Taiwan, Indonezia, Malayezia, ca să nu mai vorbim de mai vechile miracole din Japonia și Coreea de Sud. Un asemenea fenomen nu trebuia să se repete în Europa de Est, după prăbușirea Zidului Berlinului. Așa că, sub aparența că aceste țări sînt ajutate, în realitate s-a făcut tot ce este posibil pentru șantajarea lor, pentru înlănțuirea lor, pentru distrugerea capacităților de producție și anihilarea exporturilor. Aceia care dau ca exemple de „reușită” Polonia, Cehia și Ungaria fac parte din mecanismele internaționale ale dezinformării. Nu numai că în fiecare dintre cele 3 țări criza este profundă, dar ele au acumulat datorii fără precedent în toată Istoria lor: Cehia 20 de miliarde de dolari, Ungaria peste 32 de miliarde, iar Polonia, Dumnezeu cu mila, nici ea nu mai știe la ce prag a ajuns, decît că din vreo 40 de miliarde de dolari a fost „iertată” de jumătate. Pe de altă parte, o țară care nu s-a lăsat indusă în eroare și și-a văzut de treabă – Slovacia – are un nivel de trai ridicat și, mare surpriză, nu cunoaște ce înseamnă grevele!

Dar, să zăbovim puțin asupra Mafiei Transnaționale. În imensa lor majoritate, politicienii și diplomații străini pe care îi vedeți la televizor sînt niște hoți. Da, ați citit bine: niște hoți. Își închipuie cineva că ei trăiesc numai din salariul de șef de Stat, sau de ministru de Externe, ori de ambasador? Hai să fim serioși! Întîmplarea că numai în Coreea de Sud au fost băgați la închisoare vreo 2-3 (vorba lui Adrian Severin) ex-președinți ai țării nu înseamnă, automat, că numai acolo se fură la nivel înalt. Înseamnă, de fapt, că numai acolo există curajul civic de a-i pedepsi pe călăii Poporului, nu atît în virtutea legilor, cît, mai ales, datorită presiunii pe care o exercită tradiția, cutumele, austeritatea arhaică a unei populații care trăiește în cultul muncii și al cinstei. Zilele trecute, m-a vizitat un fost coleg de facultate, actualmente ofițer superior cu însărcinări deosebite pe linia unui Serviciu Secret al statului. Din vorbă-n vorbă, acesta mi-a destăinuit: „Ți-aș spune ceva, care îmi stă pe limbă. Dar n-ai curajul să publici”. Am rîs mînzește. „Așa mă cunoști tu, amice? Eu să n-am curaj? Ce e oare, toată viața mea, decît succesiunea unor acte de un curaj nebun? Hai, dă-i drumul!”. Ceea ce aveam să aud m-a cutremurat, prin proporțiile fabuloase ale cifrelor: „Ei, bine, atunci ascultă. Tu ai vrut-o, Georges Dandin. Îți aduci aminte că, pe la începutul anilor ’90, George Sörös a dat o uriașă lovitură la Bursa Angliei, un fel de speculație fără precedent, din care a realizat un profit net de 2 miliarde de dolari. Aceea a fost cea mai mare lovitură bancară a secolului. Și acum, ținete bine. Știi cîți bani i-au revenit lui Sörös? Numai... 100 milioane de dolari! Restul i-a dat acelora care l-au ajutat să «spargă banca»: 1 miliard de dolari tizului său, George Bush-senior, și 900 de milioane pe la tot felul de mafioți politici din S.U.A. și de prin alte țări”. Da, e o informație de senzație! Atunci mi-am adus aminte că am văzut numele lui Bush în lucrarea „Societățile Secrete și puterea lor în Secolul XX”, de Jan van Helsing, figurînd prin mai toate organizațiile „Iluminaților”: ca membru al Comitetului celor 300 (pg. 295), al Organizației Bilderberg (pg. 301), al Comisiei Trilaterale (pg. 305, alături de Bill Clinton, Henry Kissinger, David Rockefeller) etc. Faptul că George Bush și fiul său sînt implicați în dezastrul financiar de la Banca Dacia Felix, din Cluj, dar și de la Credit Bank, din București, arată pînă unde ajung ramificațiile Mafiei politico-financiare. Dacă Poporul Român nu înțelege că lumea e condusă de asemenea „lipitori” și că noi, patrioții cinstiți, am devenit ,,extremiști” și „șovini” imediat cum le-am demascat și le-am împiedicat să mai jefuiască țara –atunci își merită soarta. În mintea acestor gangsteri de profesie, totul se reduce la BANI: și primirea de noi membri în NATO, și traficul de armament, și instituirea sau ridicarea monitorizărilor etc. Imediat cum plătești „taxa de protecție”, devii democrat, partener viabil, te afli „pe drumul cel bun”. Între țiganii din Tei sau Ferentari, care îi terorizează pe oamenii cinstiți ca să le dea o cotă parte și să bea și ei „un șpriț de vermut” – și marii politicieni ai lumii occidentale, care îți vîră pe gît afaceri murdare, de genul „Bell Helicopters”, cu complicitatea unor infractori băștinași, care au încasat comisioane și acum sînt strìnși cu ușa, dau din colț în colț – nu e nici o diferență de esență.

Revenind la România, se observă o discriminare negativă, exercitată de forurile diriguitoare ale politicii și economiei mondiale. Guvernul Văcăroiu a căutat să țină în frîu, cît a putut, pretențiile aberante ale F.M.I. și Băncii Mondiale. Acum îmi dau seama că și Guvernul, și Țara ar fi fost cu mult mai cîștigate dacă, la primele pusee demolatoare ale celor două instituții de terorism financiar, s-ar fi reziliat acordurile cu ele. Nu s-ar fi pierdut nimic, dimpotrivă. Puneți în balanță cîți bani am primit noi de la respectivii cămătari (nu gratis, ci ca împrumuturi cu dobînzi mari), precum și banii pe care i-am fi cîștigat dacă am fi produs, am fi exportat, am fi

asaltat noi piața externă cu mărfurile noastre, în pofida tuturor riscurilor și a șantajului. Am fi ieșit, per total, mult mai bine. Astăzi, tare îmi este teamă că, sub ochii noștri, se produce ireparabilul. Un Guvern de ageamii, condus de un ins profund bolnav, a scos cuiul grenadei și a aruncat totul în aer. Dintr-o varietate remarcabilă de trasee economice, membrii Cabinetului Ciorbea au ales varianta cea mai primitivă și mai păguboasă pentru țară: LICHIDAREA. Și, văzînd că mămăliga nu face explozie, au trecut de la lichidarea întreprinderilor la lichidarea unor întregi ramuri economice. Patru dintre ele se cunosc: petrochimia, mineritul, zootehnia și industria de armament. Ca mîine, vor veni altele la rînd. Iar ceea ce nu se lichidează se vinde. La repezeală, fără prea multe mofturi. Guvernul apare, săptămînal, pe posturile de Televiziune, ca o craincă ciufulită și cu sîrma-n ureche, și anunță, cu un aer triumfalist, că a mai măritat o uzină, un combinat, o rafinărie. Noroc că nu e gata Centrala Nucleară de la Cernavodă, că i se găsea și ei un proprietar, ba Shapiro, ba Rozenfeld. Nu voi înceta niciodată să mă minunez în fața acestei inconștiențe criminale, care a spart toate frontierele paranoiei. Apare tot mai des, pe micile ecrane, un tuciuriu cu mutră de gropar și cu fibrilație în glas, fiindcă știe și el că face rău – numele lui e Sorin Dumitriu, uns de noua Putere ca președinte al Fondului Proprietății de Stat, adică vătaf peste cea mai mare parte a Patrimoniului Național. Cine l-a împuternicit pe tebecistul ăsta să vîndă avuția țării, ce învîrteli face el în sfaturile de taină pe care le are cu gangsterii străini, ce porție de dolari își trage înainte de a bea adălmașul și cît la sută dă el mai departe, la stăpînii care l-au trimis la furat?! Le vom afla, pe toate, mai curînd decît bănuiesc cioclii economiei naționale. Opinia publică e intoxicată cu informații de genul: „Vînzarea Combinatului de Ciment ROMCIM e un mare succes!” – sau „Privatizarea Petromidiei Năvodari e împiedicată de o firmă fantomă, din România”. Nimeni, niciodată n-a făcut un calcul cinstit cu privire la beneficiile pe care le-ar fi adus aceste unități gigantice dacă ar fi rămas în Patrimoniul Statului. Referitor la scandalul (neprevăzut!) declanșat în jurul Rafinăriei de la Năvodari, de către o firmă românească, s-a ajuns la proces. Știți cine face presiuni, telefonic, pentru ca instanța să dea cîștig de cauză F.P.S.-ului, ca acesta să vîndă repede Rafinăria? Nimeni altul decît ministrul Justiției, Valeriu Stoica! Și știți cine e avocatul aceluiași F.P.S. în diverse procese? Nimeni alta decît nevasta ministrului Justiției, Irinel Stoica (am toate documentele). Și, atunci, la ce să ne așteptăm de la asemenea escroci? Și cum o să fie elaborată și votată Legea Patrimoniului Național, de vreme ce încă n-a fost sfeterisit totul în țara asta și străinii n-au pus gheara pe ceea ce e mai valoros, în cîrdășie cu niște borfași băștinași, care își zic demnitari?

L-am urmărit și eu, ca atîția oameni, pe Emil Constantinescu, la Conferința de Presă desfășurată miercuri seara, la Palatul Cotroceni. Parcă citea din „România Mare”! Aproape toate cazurile relatate de el au fost demascate, cu probe de necontestat, în paginile revistei mele. Privatizarea Combinatului Azomureș s-a făcut ilegal, de către Banca Columna, în spatele căreia se află Virgil Măgureanu – așa e, am scris înaintea tuturor, degeaba se împăunează „Adevărul” și „Evenimentul zilei”. Țin minte că, la începutul acestui an, a venit în biroul meu de la Senat președintele F.P.S. de la acea dată, Emil Dima (erau ultimele lui zile în funcție), și mi-a spus cam așa: „Gîndiți-vă bine înainte de a publica vreun material. Firma care a cumpărat Combinatul e românească, pe cînd cea care a pierdut licitația, deși s-au făcut mari presiuni, e turcească. În curînd, n-o să mai fie nici urmă de capital autohton”. Așa e, d-le senator? Buun, deci EUROTRADING a cîștigat licitația. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 3 octombrie 1997)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Ce nu îmi place la Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o construcție politico-economică, care a avut rolul de a aduce împreună, într-o piață comună, toate națiunile europene. A plecat de la niște principii corecte, clădindu-se pe niște valori comune care au stat, la rîndul lor, la baza civilizației occidentale. Mă refer aici la respectul pentru demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, stat de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv cele ale minorităților.

În ceea ce privește statul de drept, se pare că, în unele momente, conducătorii uniunii aplică principiile unei alte uniuni. Cea sovietică. Au ajuns să ia măsuri extrem de greșite privind statele care o compun și asta doar pentru a ne face pe toți să fim europeni. Se gîndesc că, după modelul Statelor Unite ale Americii, pot face și Statele Unite ale Europei și în acest scop încearcă să uniformizeze legislația și populațiile uniunii. Nu-și dau seama că popoarele Europei nu sînt asemeni emigranților care au plecat pe noul continent pentru a întemeia o nouă cultură în America. Nu poți să amesteci culturile Europei pentru a crea o nouă rasă de

ETICHETA

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

EDITORIAL

oameni care să se simtă europeni. Pur și simplu, este imposibil. Rușii au încercat să creeze omul sovietic amestecînd rase și popoare și, cu toate acestea, nu cred că le-a ieșit. Cînd afirm faptul că Uniunea Europeană, prin unele dintre măsurile pe care le ia, se comportă ca o Uniune Sovietică, mă refer la modul în care știe să oblige țările nesupuse, prin pedepse financiare, să adopte ideile și direcțiile transmise de la centru, dar și la modul în care ascunde anumite lucruri, cum sînt, spre exemplu, prevederile din contractele încheiate cu firmele producătoare ale vaccinurilor anti COVID.

(continuare în pag. 23) n m

Întoarcerea lui Moș Gerilă

Pentru cei care nu știu, Moș Gerilă era denumirea lui Moș Crăciun în România Socialistă, așa cum perioada cunoscută acum, îndeobște sub numele de Crăciun, atunci se numea „Luna Cadourilor”. Autoritățile socialiste nu puteau vorbi într-un stat, care la nivel oficial nu credea în Dumnezeu, dar Îl tolera, despre Crăciun și Moș Crăciun, înlocuindu-le cu denumirile de mai sus. Eu am crescut cu Moș Gerilă că, deh... nu puteam vorbi la grădiniță sau la școală de interzisul Moș Crăciun, ca să nu le creez probleme alor mei.

Prin decembrie 1990 am început să folosim titulatura ,,Moș Crăciun”, asemenea copiilor din poezia lui Adrian Păunescu: „Anul își cerne ultima filă,/ Fiii românilor colinde spun/ Și îl așteaptă pe Moș Gerilă/ Să li-l aducă pe Moș Crăciun”. Nu am crezut niciodată că Moș Gerilă s-ar putea întoarce și nu tocmai îmbrăcat într-un cojoc albastru, presărat cu steluțe galbene.

Totuși, recent am aflat că onorata Comisie Europeană a elaborat o propunere vizînd modul de adresare al angajaților sus-numitei comisii, prin care se elimină termenul ,,Crăciun”, cît și numele de persoane ce amintesc

de sfinții creștini: Maria, Ion, Petre, Pavel etc. Doamna care a avut ideea se numește Hellena Dalli și este fostă membră a Parlamentului Republicii Malta, iar în tinerețe a obținut titlul de Miss Malta. Europarlamentara a dorit să creeze un mod de comunicare care să nu ofenseze comunitatea lesbienelor, homosexualilor și transexualior prin formulări de tipul „el”, „ea”, cît și comunitatea necreștinilor, prin menționarea Crăciunului sau a numelor care sînt specifice unei anumite religii.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

Jucăria stricată

motto: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți” NAPOLEON BONAPARTE

În copilărie, băiat fiind, făcusem o pasiune în a-mi repara jucăriile, pe care mai rău le stricam decît le dregeam. De multe ori, după remontare, pe covor îmi rămîneau o mulțime de piese. Se mai întîmpla ca să repar ceva, iar după ce terminam treaba, să iasă altceva. Odată, dintr-un aspirator am făcut un polizor, iar din cutia de lemn a unui aparat de radio, am realizat o cușcă pentru iepurași. Cînd unui soldățel de pumb, care reprezenta un luptător dac, i s-au rupt sabia și scutul, i-am pus în mîini o coasă și-l prezentam copiilor cu care mă jucam drept un răsculat de la 1907.

Sînt multe de povestit, dar aceste aspecte mi-au venit în minte cînd am început să compar puterea politică din România cu o jucărie stricată. Dar ce zic eu stricată, că jucăria despre care vorbesc parcă a fost pusă pe linia de tramvai, cum puneam noi cînd eram mici moneda de 25 de bani. Vorba lui Vadim: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (,,Lumea românească”). De fapt, puterea politică din România aflată mai tot timpul pe butuci, din reparație în reparație, a ajuns pe catafalc. S-a ajuns aici pentru că ,,Pe legi, cu frenezie, faceți pipi/ Și promovați pe cei care-și bat joc,/ Demonizați partide și principii,/ Parc-ar fi regula vreunui joc” (Adrian Păunescu, ,,Dar împușcați poporul nerentabil!”) sau ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiesc ca niște îmbuibați” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia”).

Adevărul este că ,,peștele de la cap se împute”, după cum spune un proverb, ceea ce, prin logică elementară, pot concluziona că putregaiul clasei politice românești vine direct de la locatarii Palatului Cotroceni, un fel de azil al epavelor politice, cărora, dacă ar fi trăit acum, Mihai Eminescu le-ar fi spus: ,,Prea v-ați dat arama, sfîșiind această țară/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu s-arate-odată ce sînteți –niște mișei!” (,,Scrisoarea III”).

După 1989, președinții României au tras cu dinții de suprema funcție în stat, dar cînd au ajuns pe tron, au început să le tremure frîiele în mîini. Era o glumă pe vremuri, cu un nebun, care urla continuu ,,Puneți-mă pe mine primar, că o să fac ce a făcut tata!”, iar cînd a fost întebat ce a făcut ta-su, a răspuns: ,,A făcut pe el!”.

Oricum, de la Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și Ioan Vodă cel Cumplit, care au scris pagini de aur în istoria Românei, am ajuns la Zîmbatul național, Țapul căcărează, Băse chiorul și Robocop, unul mai penal decît altul. Ion Iliescu, acuzat de crimele Revoluției din 1989, Emil Constantinescu, implicat în afacerea ,,Țigareta”, Traian Băsescu, vinovat de dispariția flotei, iar Klaus Werner Iohannis, geambaș de case și copii, de unde și vorba din popor: ,,Clasa politică este ca o carte,/ Votul popular este zețar,/ Iar președinții României,/ Mari greșeli de tipar”. De fapt, opțiunile românilor care au votat niciodată nu au contat, absolut toate scrutinele electorale fiind finalizate în funcție de interesele marilor puteri planetare.

Așa s-a făcut că Ion Iliescu a fost omul rușilor, Emil Constantinescu și Traian Băsescu au fost preferințele americanilor, iar Klaus Iohannis este un experiment al marilor fabricanți de roboți. Fiind vorba de o tehnologie super-avansată, acest robot a fost înzestrat și cu capacitatea de a comunica scurt și echivoc, pentru că, în politică, se aruncă vrăjeala, și fiecare înțelege după cum îl taie capul. Nu se pot uita mărețele discursuri politice ale acestui mecanism dereglat, care este lăsat în paragină în mod deliberat de creatorii săi.

Să reținem cîteva afirmații despre angrenajul care așază acești pioni pe harta lumii. În 1856, premierul britanic Benjamin Disraeli spunea în fața Camerei Comunelor că ,,este inutil să se nege și este imposibil de ascuns că întreaga Europă este acoperită de o rețea a unei societăți secrete”, iar în 1919, Charles Fort, în lucrarea sa ,,Cartea osîndiților”, concluziona: ,,Omul nu este liber, aparține cuiva. Cred că sîntem o proprietate”. Iată și motivul pentru care au început să apară și semnale de alarmă de tipul: ,,Adevărata amenințare împotriva republicii noastre este Guvernul invizibil” (John. F. Hylan, primarul orașului New York, în 1922) sau ,,Conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători“. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

România Mare într-o Europă unită! (III)

Noi credem în acea Americă demnă, care n-are nevoie de slugi dispuse să o maimuțărească, ci de parteneri loiali și mîndri! Noi nu sîntem împotriva NATO, ci împotriva războiului. Noi nu sîntem contra reformării Armatei, ci invităm la prudență și realism, întrucît costurile sociale și șomajul din industria de apărare sînt realități dureroase. Acelora care încă mai murmură, care vor să mă tragă de mînecă pentru a mă îndrepta acolo unde nici lor nu le este prea clar ce se petrece și ce vom face, le voi spune doar atît: terminați cu prostiile, lăsați-mă să duc corabia partidului meu pe drumul modernizării țării și al valorilor creștine și occidentale, fiindcă m-am săturat de promiscuitatea periferiei balcanice și de rănile pe care ni le-a provocat imperialismul panslavist vreme de sute de ani! Revine generației noastre șansa istorică de a îngropa Yalta și Siberia surghiunului pentru vecie. Imaginați-vă cum ar fi arătat Cartea de Istorie a țării, dar și existența noastră, dacă în Războiul ruso-turc din 1877 am fi vegetat în balta călduță a neutralității, sau dacă în 1916 n-am fi avut forța morală să ne asumăm destinul, ci am fi așteptat să găsească alții soluții pentru noi, să ne scrie alții letopisețele. De bună seamă că se pot aduce sute, mii de argumente, pro și contra, dar rolul păstorilor de suflete este acela de a-și duce neamul, aidoma lui Moise, către limanul de salvare. N-avem de ales și, în definitiv, am intrat într-o Eră în care opțiunile nici nu mai contează, ești dus de șuvoi.

Aș compara, la altă dimensiune, rolul care revine generației noastre cu rolul generației de la 1848, care a tuns bărbile boierilor, le-a schimbat anteriele și calpacurile fanariote, a ars Arhondologia vechilor rînduieli feudale pe Dealul Filaretului și a făcut tot ceea ce este omenește posibil pentru renașterea țării, în conformitate cu luminile pe care ei, bonjuriștii, le sorbiseră la școlile din Apus. Tineretul asta așteaptă de la noi – dacă nu o vom face noi, o va face el, dar cu riscurile unor excese și măsuri care, scăpate de sub control, pot fi anarhice. În timp ce oamenii politici se gîndesc la viitoarele alegeri, oamenii de stat se gîndesc la viitoarele generații – a spus un om inspirat. În tot ceea ce facem, noi trebuie să avem în vedere ce ar fi zis înaintașii noști și ce vor zice urmașii noștri, fiindcă numai aceste trei verigi asigură continuitatea unui popor. Societatea românească trebuie reformată din temelii. Românii sînt chemați să-și schimbe mentalitatea în bine, să aibă un spirit de învingători, fiindcă și ei sînt un popor ales de Dumnezeu și, așa cum a existat un holocaust împotriva Poporului Bibliei, a existat și un holocaust împotriva Poporului Român. În această arhitectură a viitorului, deviza noastră este: ,,România Mare într-o Europă Unită!”. Astfel se vor spulbera și acele temeri ale unora

ETICHETA

și altora cu privire la așa-zisele pretenții teritoriale ale noastre față de unele state vecine; în realitate, noi n-am cerut, niciodată, așa ceva, dar este dreptul și obligația noastră să fim preocupați de soarta milioanelor de români care trăiesc în Republica Moldova, în Ucraina, în Peninsula Balcanică și în alte zone pe unde i-a risipit fie vîntul Istoriei, fie samavolnicia unor imperii care, din fericire, astăzi sînt defuncte și bine ar fi să nu mai renască niciodată. Militînd pentru admiterea țării noastre într-o Europă Unită, ne gîndim nu numai la prosperitate și la noi standarde de civilizație, în cadrul doctrinei economice a ,,capitalismului popular”, pe care noi o promovăm, ci și, înainte de orice, la frații noștri din Basarabia și Bucovina, al căror loc este alături de noi, în marea familie a civilizației occidentale. Dacă fibra noastră e suficient de puternică, dacă celula noastră nervoasă e destul de tare și dacă vom fi cît se poate de convingători în pledoariile care vor urma, atunci n-avem de ce să ne temem de competiție și nimeni nu poate împiedica refacerea României Mari, cel puțin în dimensiunile ei spirituale și umane. Iată de ce, pe baza unui mare număr de proteste scrise care mi-au venit de peste Prut, rog Guvernul să revină asupra deciziei de a suspenda acordarea vizelor pentru cetățenii Republicii Moldova. Știu că sînt probleme, știu că unii mai fac necazuri, dar trebuie să avem în vedere că ei trăiesc mai rău decît noi și dacă nu vin aici, la rudele și la prietenii lor, atunci unde să se ducă? Totodată, adresez, în mod public, președintelui Vladimir Putin rugămintea pe care, în două rînduri, i-am adresat-o și în scris: aceea de a face diligențele necesare pentru eliberarea dintr-o închisoare a regimului ilegal de la Tiraspol a fraților noștri Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco și Tudor Petrov-Popa, care zac în temniță, complet nevinovați, de mai bine de 10 ani, deși doi dintre ei sînt cetățeni români. Este de la sine înțeles că, dacă Federația Rusă ar fi respectat decizia OSCE de a-și retrage din Transnistria Armata a XIV-a, un asemenea regim aberant, care alimentează terorismul internațional cu arme, n-ar fi supraviețuit mai mult de cîteva zile.

În ceea ce privește aderarea României la structurile euro-atlantice, eu, unul, am un dublu motiv de mulțumire: în primul rînd că acolo ne este locul și noi trebuie să refacem, rapid, toate punțile cu Maica Romă și, în al doilea rînd, că ceea ce nu mai putem face noi, datorită lipsei de logistică și boicotului mediatic, vor face observatorii, canoanele și structurile internaționale. Și mă refer, în primul rînd, la cele 10 dosare penale care i-au fost fabricate, într-o singură zi, secretarului general al PRM, primarul de 3 ori ales al Clujului, dl. Gh. Funar. Nu se poate vorbi de reconciliere națională cînd liderii

Întoarcerea lui Moș Gerilă

(urmare din pag. 21)

Eu am înțeles ideea de politețe, ba chiar o practic în relațiile sociale și chiar obișnuiesc să nu pomenesc de ,,funie în casa spînzuratului”, dar, de aici și pînă la a-mi nega religia sau numele, doar pentru că cineva a presupus că ele ar putea leza pe un terț, este cale lungă. Sigur, mi se va spune că a fost doar o propunere pentru angajații Comisiei Europene, dar fie și faptul că cineva s-a putut gîndi la așa ceva e periculos, fiindcă ceea ce astăzi va fi o regulă internă a unei instituții europene, mîine ar putea deveni regulă generală.

Nu mă miră foarte tare că oficialii de la Bruxelles se pot gîndi la așa ceva, atîta timp cît am senzația că majoritatea sînt creștini doar cu numele. Spun asta fiindcă am convingerea că tinerele generații occidentale sînt desprinse total de ideea de religie, de Dumnezeu și de tot ceea ce au însemnat aceste valori pentru părinții și bunicii lor. M-a mirat și m-a bucurat totodată reacția critică a reprezentanților unor partide italiene, dar și a Secretarului de Stat de la Vatican, cardinalul Pietro Parolin, care s-au poziționat împotriva propunerii doamnei Hellena Dalli, determinînd-o să o retragă.

Am intitulat articolul „Întoarcerea lui Moș Gerilă” pentru că aceste măsuri ale Uniunii Europene indică un ateism ridicat la rang de politică oficială, și mîine-poimîine o să ne trezim că-l vor înlocui pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, fiindu-le rușine să folosească cuvîntul ,,Crăciun” de teamă că vor leza musulmanii, budiștii sau hindușii. Ce nu știu băieții aștia de la Bruxelles este că în toată lumea Crăciunul indică Nașterea lui Isus Christos, fiind exportată de industria cinematografică americană. Turiști japonezi, chinezi, thailandezi, adică necreștini, mi-au spus că sărbătoresc Crăciunul, împodobesc bradul, împart cadouri fiindcă li se pare excelentă ideea acestei sărbători pe care încearcă să o imite. Au auzit de Fecioara Maria și de Christos, iar asta nu i-a deranjat, pentru că ei sînt interesați exclusiv de componenta comercială și socială a sărbătorii. E absurdă propunerea conform căreia nu ar mai fi indicat să spunem, de exemplu, „perioada Crăciunului este stresantă”, ci „sărbătorile de iarnă sînt stresante”.

Un alt aspect de luat în seamă este următorul: dacă Crăciunul și sfinții creștini deranjează atît de tare celelalte populații ne-cereștine de ce nu sînt condamnați

Opoziției sînt vînați mai rău ca hoții de cai! Și mă mai refer la corupția devastatoare care, pur și simplu, a desfigurat chipul frumos al României și i-a făcut pe cei mai mulți dintre cetățeni să trăiască, pe timp de pace, mai rău decît pe timp de război. Lumea nu mănîncă sondajele din ce în ce mai suprarealiste făcute de aceleași institute care intoxicau populația și în regimul trecut. Îi invit, colegial, pe guvernanți, să iasă din euforia iluziilor create artificial și să reintre în planul vieții reale. N-am să fac polemică, astăzi, cu nimeni, dar aș vrea să vă amintesc că nu mai departe decît în această lună, de la acest microfon al Parlamentului, doi înalți oficiali ai Uniunii Europene, dl. Peter Schieder și dl. Pat Cox, n-au zis nimic despre un așa-zis extremism care ar exista în România – și care e o jenantă diversiune propagandistică a tuturor acelora care suferă atacuri de panică periodice – dar oaspeții au lovit, frontal, caracatița corupției. Iată de ce fac un Apel hotărît către întreaga clasă politică, dar și către magistrați, polițiști, lucrători ai Serviciilor Secrete, funcționari publici, lucrători bancari, reprezentanți ai presei să sprijine, efectiv, lupta noastră împotriva corupției reale, care tinde să transforme România într-un fel de Ugandă de pe vremea lui Idi Amin. Atunci cînd în România vor fi aplicate, prin Lege, standardele țărilor membre ale NATO și ale Uniunii Europene, putem fi siguri că or să piară pe limba lor și acele publicații antiromânești, făcute cu ,,bani negri”, unele patronate chiar de Mafia arabă, precum și acele posturi de Televiziune private, care practică cel mai scandalos evazionism fiscal, care nu e tolerat nicăieri în lumea civilizată. Matematic se va întîmpla așa, iar aceste focare de infecție nu vor mai otrăvi sufletele românilor și nu vor mai învrăjbi acest popor. Așa cum noi nu vrem să monopolizăm patriotismul, vă rog să nu monopolizați nici voi democrația. Nimeni nu se naște democrat, această virtute se învață. Zilele trecute, un coleg din Opoziție spunea, de la această tribună, că vă întinde mîna. Eu vă întind mai mult decît mîna: eu vă întind obrazul – dacă am greșit cu ceva, puteți să-l pălmuiți, îl voi întoarce chiar și pe celălalt, dar dacă nu am greșit și tot ceea ce am făcut a fost animat de idealismul cel mai curat, în direcția respectării mîndriei de a fi români și a bătăliei împotriva Mafiei, atunci vă dau voie să mă sărutați pe obraz.

Am spus toate acestea pentru a arăta acelora care mă atacă, fără să mă cunoască deloc, că eu nu m-am făcut patriot peste noapte, ci mi-am iubit și mi-am servit Patria întotdeauna. Fiindcă, vorba lui JeanJacques Rousseau, ,,De îndată ce nu mai are Patrie, omul încetează de a mai fi!”.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

(Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului, 28 noiembrie 2002)

conquistadorii spanioli care au creștinat cu forța sabiei populațiile mayașe, incașe și aztece? De ce nu este condamnat misionariatul creștin din Asia? De ce nu sînt condamnate toate acestea?

Politica Uniunii Europene față de creștini și heterosexuali, pe care-i obligă să-și modifice comportamentele și vorbirea, ca să nu-i deranjeze pe ne-creștini și pe cei de altă orientare sexuală decît cea heterosexuală, este discriminatorie! Oare cei din conducere nu își dau seama de acest lucru sau urmăresc altceva?

Aceste exemple de gîndire „incluzivă” sînt extrem de periculoase pentru viitorul Uniunii, fiindcă ar putea duce, cu timpul, la creearea unei situații foarte asemănătoare cu cea din Uniunea Sovietică, care a încercat crearea „omului sovietic de tip nou”, eșuînd însă.

Moș Gerilă reprezintă regimul dictatorial sovietic, ateismul și nivelarea socială a comunismului. Dacă conducătorii Uniunii Europene vor să-l aducă înapoi, prin măsuri de felul celor menționate, atunci am să spun, cum spuneam pe vremuri între noi, copii, cînd voiam să ne amuzăm: „Moș Gerilă, Moș Gerilă,/ Pe la noi să nu mai vii/ Că te... trimit la doamna mă-ta/ Și fac ceva pe jucării” ( evident, ultimele două versuri nu le-am putut scrie în varianta originală).

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Ce nu îmi place la Uniunea Europeană

(urmare din pag. 21)

Eurodeputatul român Cristian Terheș a avut cîteva luări de poziție în Parlamentul European, prin care a cerut dezvăluirea acestor clauze, fără ca acest lucru să se întîmple. Sigur că se pot invoca tot felul de motive în sprijinul ideii nedezvăluirii prevederilor contractuale, dar dacă tot se pune accentul pe corectitudine politică, pe transparență, pe democrație, de ce nu putem ști și noi, ca cetățeni europeni, ce conțin acele contracte?

Secretomania instituțiilor europene nu face altceva decît să dea apă la moară celor care ar putea bănui că lucruri necurate se ascund acolo, iar de aici pînă la a arunca o umbră pe moralitatea politică a

Jucăria stricată

(urmare din pag. 21)

„Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells în cartea ,,The Open Conspiracy”, 1928). Chiar și Albert Einstein i-a spus prietenului său, Sigmund Freud, că ,,lumea este condusă de o clică mică, dar puternică, care are școlile, presa, dar și Biserica la degetul mic”. Mai mult, în 1962, președintele SUA, John F. Kennedy, în fața Asociației Editorilor de Ziare din America, a declarat că ,,peste tot în lume trebuie să facem față unei conspirații monolitice nemiloase, bazată pe mijloace ascunse”, după care, peste un an, a fost asasinat, așa cum s-a întîmplat cu alți doi președinți americani, William Henry Harrison și Zachary Taylor, care au împiedicat cît au putut planurile Noii Ordini Mondiale. Mai norocos ca ei, președintele James Buchanan, otrăvit și el din același motiv, a scăpat cu viață. Să nu uităm de Donald Trump, vizat de vreo 20 de atentate, apoi furat la alegeri ca-n codru.

Așadar, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950), adică ,,Într-o bună zi, oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Linda Anderson și Fritz Springmeier în cartea ,,Fomula Iluminaților folosită pentru a crea un sclav controlat mental nedetectabil”). Aceiași autori ne atrag atenția că ,,frica băgată în oase (n.m. – cum fac ăștia acum: ,,Vai, murim de Covid!”), picătură cu picătură (n.m.,,val cu val”) este mult mai eficientă, pentru ca victima să accepte, chiar să implore să se supună”, sau cum a scris Jacques Attali într-o recentă postare pe internet: ,,Idioții vor veni singuri la tăiere!” (a se citi vaccinare).

În cartea sa, ,,Iluminati – Societatea secretă care a deturnat întreaga lume”, Jim Marrs, unul dintre cei mai importanți jurnaliști americani, a dezvăluit Protocoalele Noii Ordini Mondiale, în care la punctul 8 este stipulat faptul că ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”.

Acum înțelegeți de ce ultimii președinți ai României au avut și mai au și acum dosare penale la sertar? Un alt exemplu în acest sens este Florin Cîțu, a cărui tinerețe este trasă la indigo după cea a unui șmecheraș de gang, iar acum i s-au pregătit și alte acuzații penale. Ce să mai zicem de Raed Arafat, care a ajuns să-și recunoască îngenuncherea în fața Noii Ordini Mondiale, declarînd: ,,Cînd trebuie să iau o decizie, nu mă mai gîndesc la Constituția României”. Așadar, ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (C.V. Tudor, ,,Lumea românească”).

Amintiți-vă și de Traian Băsescu, care își trăgea după el tinicheaua dispariției flotei României, cel care

conducătorilor Uniunii este doar un pas. Rău este că, procedînd astfel, guvernanții UE își fac rău în primul rînd lor, întărind pozițiile euroscepticilor și asemănînduse cu Uniunea Sovietică pe care atîta timp au dat-o ca exemplu negativ. Mă gîndesc că societatea europeană pe care vor să o construiască nu are nici o treabă cu valorile europene. Din cîte văd, uitîndu-mă la declarații și la propunerile legislative, șefii Uniunii vor o Europă federală, de-creștinată complet, care să nu lezeze sensibilitățile musulmanilor, metisată cu populații din Asia și Orientul Mijlociu, fără istorie națională, în care dacă te opui opiniilor oficiale riști să fii ostracizat. Numi plac multe lucruri la modelul de Uniune Europeană

a fost dovedit ca turnător al Securității comuniste, iar mai tîrziu a inițiat protocoalele de colaborare între SRI și Justiție, care și acum mai funcționează, deși ni s-a spus că au fost neutralizate. Tot Traian Băsescu este cel care a avansat la grad de general aproape toți angajații din conducerea SRI. Acum, România, pe timp de pace, are circa 150 de generali, comparativ cu SUA care, după cîștigarea celui de-al II-lea război mondial, a avut doar doi generali cu două stele.

După ce s-a remarcat prin celebra concluzie filozofică, potrivit căreia ,,Iarna nu-i ca vara!”, în timpul unor inundații catastrofale, cînd 19 județe ale țării erau sub ape, T. Băsescu ne-a liniștit, spunîndune că doar 1% din suprafața României a fost afectată, adică o șosea, 3-4 curți, o poiană și un teren de fotbal. Dacă ne-ar mai fi zis că ,,Potopul nu-i ca seceta”, ce mai, statuie îi făceam. Țin minte că în acele vremuri apocaliptice, omul s-a dus la o televiziune națională, unde îi învăța pe români cum trebuie să bea whisky cu gheață. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Alesul cel dintîi e-un drac de vază,/ Venit aici pe-un val, de la catarge./ Nu mai unește, nu mai arbitrează,/ Ci-ncaieră, asmute, bea sau sparge” (,,Țară fără țară”).

Este evident că aceste tipologii de ,,conducători” nu sînt străine de ceea ce stă scris în principiul nr. 3 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale: ,,Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.”. Se mai știe că punerea în practică a acestor principii se realizează în baza unor Protocoale, cum ar fi: 1) Abolirea tuturor religiilor recunoscute; 2) Abolirea tuturor guvernelor naționale instituite – Va fi doar un guvern mondial; 3) Abolirea dreptului la moștenire, strîns legată de Abolirea proprietății private;

4) Abolirea vieții personale și de familie – termenii ,,soț” și ,,soție” vor fi interziși, iar ,,mamă” și ,,tată” vor fi înlocuiți cu ,,părintele 1” și ,,părintele 2”; 5) Abolirea suverantății naționale și a noțiunii de ,,patriotism”; 6) Desființarea bugetarilor; 7) Desființarea armatelor naționale; 8) Legalizarea avortului, drogurilor și sexualității deșănțate.

Pentru a se realiza aceste obiective, 90-95% din mass-media mondială a fost cumpărată, strategia fiind cît se poate de simplă: în timp ce planul Noii Ordini Mondiale avansează cu repeziciune, atenția populimii este captată cu fleacuri ridicate la rang de ,,senzațional”. Timp de vreo 2-3 luni, românii au fost prinși în haosul formării unui nou guvern, al intenției de suspendare a lui Iohannis și al ,,exploziei” pandemice.

Adepții Noii Ordini Mondiale au în plan ca poporul român să fie supus prin... DICTATURĂ MILITARĂ, ceea ce se realizează într-o veselie. Generali de ordinul sutelor avem, SRI a devenit și organ de cercetare penală, motiv pentru care, printr-o decizie guvernamentaă, i s-a rectificat bugetul pe plus; prim-ministru al guvernului este general (în rezervă), iar dr. Valeriu Gheorghiță este colonel, cum probabil este și Raed Arafat, dar nu știm sigur, că acesta își poartă epoleții doar la pijama.

Și pentru că vin sărbătorile de iarnă, președinta

pe care ni-l tot bagă în față actualii conducători de la Bruxelles. Îmi place, însă, ideea de piață comună, de apărare colectivă, îmi place libera circulație, îmi plac multe lucruri, deși, în esență, ele par inspirate din modelul sovietic, cel mai la îndemînă exemplu fiind colectarea și distribuirea fondurilor financiare. Acestea se iau de la fiecare țară după posibilități și se distribuie membrilor în funcție de necesități.

Poate că, totuși, eu mă înșel, fiindcă nu am competențe în politologie, sociologie și strategii sociale, ci doar în Drept și turism. De aici, din pătrățica mea, eu așa văd lucrurile și ca mine mai sînt și alții, iar Uniunea Europeană, dacă vrea să fie casa noastră comună, ar trebui să facă ceva în direcția asta, pentru că altfel e posibil ca exemplul Marii Britanii să fie urmat și de alte state.

Uniunii Europene, Ursula von der Leyen, în loc să se suie singură în duba Laurei Codruța Kövesi, ne-a făcut un cadou: a pus în dezbatere proiectul unui parlamentar european în care ni se recomandă (asta înseamnă un ordin cosmetizat) ,,să nu mai folosim termenul Crăciun, pentru că producem discriminări”. Alo, ambulața! De reținut că respectivul document este o coală de hîrtie pătrată, similară cu umbra lăsată pe masa de scris de capul Ursulei. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare./ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (,,Lumea românească”).

Din păcate, românii n-au nici un stres. Sînt preocupați de concedii, concerte, păcănele, meciuri sau tik-tok-uri, jocuri pe calculator și postarea pe internet a fotografiilor cu meniurile servite la prînz sau la cină. Puțini sînt cei care conștientizează că România, ca stat, nu mai există, a devenit o ambasadă a Iadului pe Pămînt, iar locuitorii săi vor fi niște sclavi teleghidați ai Noii Ordini Mondiale. Ce, ați uitat ce a spus Ted Turner, fondatorul Cable News Network – C.N.N.? Simplu și clar: ,,O populație mondială totală redusă cu 95% față de prezent ar fi ideală”, adică un fel de eugenie mai ceva decît cea nazistă, pentru că vizează întreaga planetă, sens în care ,,se propagă cele mai reacționare idei despre inegalitatea biologică, medicală, intelectuală, socială... a oamenilor și a raselor umane, încercînduse să se fundamenteze din mai multe puncte de vedere existența claselor sociale pentru a se justifica dominația claselor exploatatoare asupra celor exploatate” (DEX).

Recent, Bill Gates și-a mărturisit o dorință de-a dreptul satanică: ,,Ce mult mi-ar plăcea să vizitez orașe pustiite!” (sic). Și mă mir cum de un astfel de om mai merge liber pe stradă, iar mulțimea încă mai speră că Apocalipsa nu-i va găsi acasă. Ieșită în evidență este și prestația mass-media vîndute, căreia îi este teamă să pronunțe ,,Noua Ordine Mondială”, această titulatură fiind, zice-se, ascunsă după formule de genul ,,Global Deep State”, ,,Neomarxiști”, ,,Brew New World”, ,,Globaliști”, ,,New-Age” ș.a.

Adevărul este că, dacă nu ne trezim și nu ne unim, din interiorul țării, nimeni nu ne mai poate ajuta. De fapt, Klaus Iohannis ne-a înștiințat că ,,Țara a eșuat”, dar el continuă să o conducă. Deși jucăria politică este praf, ,,Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,/ Toți se scurseră aicea și formează patrioții,/ Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,/ Bîlbîiți cu gura strîmbă sînt stăpînii astei nații!” (Mihai Eminescu, ,,Scrisoarea III”). Ce mai, o țară supranumită Grădina Maicii Domnului, cîndva recunoscută ca fiind ,,grînarul Europei” și a cărei capitală devenise ,,Micul Paris”, o țară care i-a avut pe Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu și Constantin Brâncuși, a ajuns un fel de cîrpă de șters podele a întregii Europe. Concluzia? Dzamăgitoare: ,,Prăpăd. Marșarier. Sfîrșit de eră./ Însîngerat e drumul pîn’ la pîine/ Prin focul unui iad care prosperă/ Miros a fum ruinele de mîine” (Adrian Păunescu, ,,Țară fără țară”).

po L i T ică G eopo L i T ică

Ar putea bitcoin să conducă lumea către un dezastru climatic? (1)

Pînă la sfîrșitul secolului, omenirea riscă să se confrunte cu un dezastru climatic, deoarece planeta este încălzită treptat de gazele cu efect de seră. Energia din cărbune și gaze naturale a devenit principalul inamic al umanității, iar guvernele și companiile se angajează să renunțe la ea pentru totdeauna. Cu toate acestea, industria descentralizată a criptomonedei a reușit să evite angajamentele – iar acest lucru a provocat o panică globală. O armată invizibilă de producători de monede digitale consumă mai multă energie electrică decît țări întregi, iar criticii se tem că investitorii vor duce planeta la distrugere. Cu toate acestea, în realitate, industria criptomonedelor este mai prietenoasă cu mediul decît băncile internaționale și corporațiile industriale.

Bani murdari

Problema reducerii emisiilor nocive în atmosferă pentru a combate încălzirea globală este o preocupare tot mai mare pentru umanitate. Temperatura medie anuală pe Pămînt este în creștere și multe țări se confruntă deja cu efectele devastatoare ale schimbărilor climatice. Un adevărat război se desfășoară în lume împotriva poluanților planetei – companii petroliere, întreprinderi de cărbune, transportatori aerieni. În ultimii ani, indignarea publică s-a îndreptat către producătorii de criptomonede – mineri.

Procesul de extragere a banilor digitali este mare consumator de energie. Fiecare tranzacție activează mii de computere puternice care concurează între ele pentru a rezolva o problemă criptografică. Mașinile de calcul se luptă pentru a fi primele care decriptează codul și confirmă tranzacția – apoi se creează o nouă monedă în rețea, iar minerul însuși primește o recompensă. Calculatoarele (numite și ferme miniere) sînt conectate la rețea 24 de ore pe zi, deoarece o solicitare de confirmare a unei tranzacții poate veni în orice moment.

Pînă în prezent, numai rețeaua Bitcoin reprezintă aproximativ 0,5% din consumul global de energie. Sistemele energetice din multe țări din întreaga lume depind încă de resurse „murdare” precum gazul și cărbunele, a căror combustie produce dioxid de carbon. Prin urmare, pentru cei care preferă să nu

intre în detaliile consumului de energie din minerit, consumul mare de energie electrică înseamnă implicit daune masive asupra mediului. „Exploarea bitcoinului necesită atît de multă activitate de calcul încît consumă mai multă energie decît țări întregi. Unul dintre cele mai ușoare și mai puțin distructive lucruri pe care le putem face pentru a combate criza climatică este să suprimăm dezvoltarea criptomonedelor dăunătoare mediului”, a declarat senatoarea americană Elizabeth Warren în iunie 2021. Rețeaua globală de bitcoin, cea mai mare dintre cele existente, a depășit cu adevărat multe țări în ceea ce privește consumul de energie – de exemplu, Malaezia, Suedia, Norvegia, Belarus. În plus, pe măsură ce piața cripto crește, la fel crește și volumul puterii de calcul globale implicate în extragerea de bani digitali. În rețea apar tot mai mulți mineri care vor să facă bani. În consecință, în fiecare an se cheltuie mai multă energie electrică pentru minerit de monede. În plus, cu cît sînt mai mulți mineri, cu atît este mai dificil de obținut o monedă – pentru aceasta, în rețea a fost creat un parametru special de „dificultate”, care demonstrează cîtă putere de calcul este necesară pentru ca un miner să producă monede. Participanții pe piața criptografică caută hardware din ce în ce mai puternic (și mai vorace). În urmă cu zece ani, era posibil să minți bitcoini folosind un computer staționar, pentru că nu erau atît de mulți mineri, dar acum poate dura aproximativ 13 ani pentru a le extrage pe un computer.

SUA nu este singura țară ai cărei cetățeni sînt îngrijorați de daunele aduse de minerit asupra mediului. Recent, Agenda Verde a devenit o tendință globală, iar sprijinul său afectează puternic nu numai reputația guvernelor, ci și imaginea publică a oamenilor de afaceri și a companiilor. Fondatorul gigantului auto Tesla, Elon Musk, un cunoscut susținător al criptomonedelor, a permis clienților în martie 2021 să cumpere vehicule electrice cu bitcoini. Cu toate acestea, în luna mai, miliardarul a abandonat această inițiativă, invocînd daunele criptomonedelor asupra mediului.

În aceeași lună a anului 2021, organizația globală de mediu Greenpeace a încetat să accepte donații în bitcoini din cauza amprentei lor de carbon. Mass-media a început să trateze acest subiect chiar mai devreme, citînd studii care au prezis scenarii catastrofale pentru

lume din cauza criptomonedelor. De exemplu, în 2017, autorul unui blog economic de pe portalul ZeroHedge a susținut că pînă în 2020 mineritul va consuma toată energia lumii (articolul a fost deja eliminat de pe site). Și în 2018, oamenii de știință hawaieni au publicat un raport în publicația Nature, conform căruia rețeaua Bitcoin singură poate „încălzi Pămîntul cu două grade Celsius”.

Statistică pură

Consumul global de energie pentru minerit crește într-adevăr rapid. Conform prognozei cercetătorilor de la Universitatea din Cambridge, în 2021 rețeaua bitcoin va avea nevoie de 119,65 terawatt/ oră de energie electrică, deși în 2018 această cifră era egală cu doar 29 terawatt/ oră. Dacă Bitcoin ar fi o țară, ar ocupa locul 32 în consumul anual de energie electrică, în timp ce Argentina are 121,8 terawati/ oră pe an și Olanda 111 terawati/ oră.

Forex Suggest estimează că rețeaua Bitcoin a generat 59,9 milioane de tone de emisii de dioxid de carbon în 2020 (0,16% din totalul global). Există puține date noi despre amprenta de carbon a criptomonedelor în acest moment, iar asta se datorează interdicției minierelor din luna mai în cea mai mare țară producătoare de criptomonede, China. Măsura a provocat un „exod” masiv de mineri care nu doreau să-și piardă sursa de venit și au plecat în alte state în căutare de energie electrică ieftină și reguli de reglementare flexibile. În aprilie 2021, ponderea globală a minerilor chinezi era de 46%, dar luna următoare a scăzut la zero. 85% din energia țării este generată din combustibili fosili murdari, în principal cărbune. Prin urmare, cînd aproape jumătate din puterea globală de calcul era în China, amprenta de carbon a mineritului a fost mult mai impresionantă decît este acum.

Relocarea a sute de mii de mineri din China înseamnă, de asemenea, că aceștia vor abandona echipamente vechi care au expirat de mult, spun experții. După ce își vor moderniza mașinile, eficiența energetică a mineritului va crește la nivel mondial, conform lui Alex Brammer, membru al grupului Luxor Mining. Dispozitivele moderne de minerit (dispozitive ASIC) au mult mai multă putere decît cele tradiționale (plăci video), consumînd în același timp mult mai puțină energie. Cu toate acestea, mineritul nu este singura modalitate de a produce criptomonede. În comunitatea cripto, mineritul reprezintă extragerea de monede folosind algoritmul Proof-of-work (PoW). Cu toate acestea, există o altă metodă comună, care utilizează algoritmul Proof-of-stake (PoS). Nu necesită putere mare de calcul și este practic inofensiv pentru mediu. Sănătatea blockchain-ului este asigurată de deținătorii de monede digitale care sînt recompensați pentru aceasta. De exemplu, rețeaua de criptomonede Cardano, care se află pe locul șase în lume în ceea ce privește capitalizarea, este construită pe miză. A doua cea mai scumpă criptomonedă, Ethereum (sau ether), din 2020 a anunțat și trecerea la algoritmul PoS. Compania a numit refacerea mediului principalul obiectiv al reformei; creatorii au promis că, după tranziția eterului blockchain, vor folosi cu 99,95% mai puțină energie electrică.

Alimentat de minerit tradițional, Ethereum consumă aproximativ 45 gigawați/ oră anual, în timp ce produce 16,8 tone de CO2. Fondatorul companiei, Vitalik Buterin, a declarat în august că se așteaptă ca reforma rețelei să fie finalizată pînă la sfîrșitul anului 2021. (va urma)

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

Pagină realizată de N.K.