România Mare, nr. 1619

CRACIUN FERICIT I

Moş Crăciun

Mă uit la filme de Crăciun

Şi mă revăd copil de şcoală Cînd mă veghea un înger bun Cu aripi mici, de poleială.

Singur acasă eu n-am fost, Fraţi şi surori aveam o droaie, Atunci vedeam al vremii rost: Ninsoarea se năştea din ploaie.

Priveam pe geam, cu ochii mari

La oameni, păsări, animale, Geamgii şi iaurgii, coşari, Eroi ai vechii mahalale...

În sfînta seară de Ajun

Împodobeam, cu toţii, bradul, Ce forfotă! Ce dans nebun!

În lumi de basm treceam noi vadul.

Iată Palatul de Cleştar, Regina Nopţii, Spiriduşii Şi Moş Crăciun, cu pasul rar, Impunător, în pragul uşii.

Ne cerceta, sfătos, pe toţi, Ce pozne am făcut la şcoală, Iar barba lui, de şapte coţi Mustea a vîsc şi portocală.

Eu l-am văzut cu-adevărat, Azi ştiu, doar el putea să fie! În strai de purpură, bogat, Îl văd ca pe-o icoană vie!

Părinţii nu m-au păcălit, Nici vreun actor, plătit cu ora... Ah, Moş Crăciun, unde-ai fugit? Ne-ai fost prieten tuturora!

Erai atît de bun cu noi

Şi ne-ai făcut atîta bine

La cîţiva ani după război Aveam nevoie, toţi, de tine.

Azi, lumea s-a sălbăticit

Nu mai veni, că te omoară, Nu mai e, Doamne, de trăit În amărîta noastră ţară.

Te tîlhăresc cît ai clipi, Îţi fură sacul din spinare Şi renii tăi îi vor prăji Chiar ziua în amiaza mare.

Ce junglă! Ce pustiu bolnav!

Ce imn: ,,Distruge-te, române!”

Rămîi în Nordul scandinav, Noi nu te merităm, bătrîne.

Nu vezi că Însuşi Dumnezeu

De mult nu ne mai bagă-n seamă?

Acest popor a dat de greu, Trăieşte zilnic cîte-o dramă.

Apocalipsa a-nceput

De-aici, din scumpa Românie... Eu, Moş Crăciune, te salut... Adio, tu, popor pierdut Şi dulcea mea copilărie...

Pom de Crăciun

I. Azi e zi de sărbătoare, Totu-i sfînt și luminos, Prăznuim o taină mare:

Astăzi S-a născut Christos!

Astăzi Fecioara Maria În ieslea din Bethleem

I-a dat viață lui Mesia, Și noi robii Lui sîntem!

Pom de Crăciun

Prietenul meu bun, Cu stele vii

Și-atîtea jucării, Unde-ai pornit

Așa împodobit?

Frumos cadou, Mă faci copil din nou...

II. Noaptea-i grea și albă-i neaua

La drum Magii au pornit

Urmărind pe boltă steaua

Din Apus la Răsărit.

Isus rîde îngerește

Maica-I dă primul sărut

Azi Scriptura se-mplinește:

Domnul nostru S-a născut!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Triumful P.R.M. e aproape F Chiuzbaian face intervenţii şi presiuni

F Mardeiaşii lui Iliescu F Şarpele cu Ochelari călăreşte Ursu F Vînătoarea de oameni – o ruşine pentru societatea românească F Bombonel şi Popouţan

PArTEA A III-A

F Oportunist şi linge blide, contabilul nebun de la „Adevărul literar şi hartistic“, Cristian Tudor Popescu, găzduieşte un interviu cu varianta masculină a Ninei Cassian, pe nume Shaul Carmel. Urangutanul, iar a venit după haleală şi pileală, fiindcă prin Israel e muritor de foame, n-are nici o meserie, acolo nu ţine să cîştigi parnosa cu urlete guturale gen „Antisemitule! Ai vrut să mă gazezi, stinge bricheta!“ F După ce s-a prefăcut că nu mai poate de dorul lui şi-i apără onoarea de familist, Ion Cristoiu l-a băgat iar pe tizul său, Ion Iliescu, cu capul în butoiul cu varză murată: „Ca şi ursul, Ion Iliescu face publicitate la berea Ursus“ – aşa se intitulează un editorial în care găgeşteanul dă cu pleziristul de pămînt, ciufulindu-l bine şi pe directorul Televiziunii Române, Dumitru Popa, pe care îl acuză că a luat mită pentru reclamă mascată. F Enervat de minciuna apărută în „Evenimentul zilei“, cum că ar candida pe listele P.D.S.R. la un post de consilier la Capitală, marele actor Radu Beligan publică o dezminţire foarte tranşantă: nu-i nimic adevărat, nu s-a înscris în nici un partid politic, totul nu-i decît o născocire a ziarului cu pricina. Dar, noi ne-am prins care e stilul lui Ardei Umplut: el întîi dă drumul, cu toptanul, la toate mizeriile, ca într-o revărsare de basculantă la rampa de gunoi de la periferia oraşului, după care îşi satisface singur glanda de orgoliu, publicînd răspunsurile unor personalităţi, ca să arate cît e el de democrat şi de important, adică toate se învîrtesc în jurul lui, nu mişcă nimic fără el. F Înfiorătoare tragedia care a avut loc joia trecută în Bucureşti: un soldat dezertor de la m.Ap.n a împuşcat mortal doi subofiţeri de Poliţie, ca să le fure maşina, după care un alt poliţist l-a împuşcat mortal pe un soldat, de la Pompieri, confundîndu-l cu dezertorul (deşi acesta se grăbea să ducă nişte oase cîinelui său!) după care soldatul criminal a fost capturat şi a încercat să se sinucidă. Acesta, e, pe scurt, filmul tragic al acelei blestemate întîmplări. S-a repetat, la scară mică, drama din decembrie 1989: din panică şi sperietură, bieţii români s-au împuşcat între ei. Regretînd din suflet pierderea celor 3 vieţi omeneşti, totuşi, nu ne putem reprima un sentiment de revoltă: absolut toate posturile de Televiziune au alimentat un fel de vînătoare umană de-a dreptul bestială, reporterii parcă se bucurau de ceea ce se întîmplă, parcă era o întrecere socialistă cu tema „cine raportează mai mulţi morţi şi cît de hăituită e fiara aia de soldat român“. Desigur, el trebuia prins şi pedepsit, dar asemenea operaţiuni se pot derula şi cu ceva mai multă decență. Cine l-a adus pe soldat în situaţia de a-şi pierde minţile? El susţine că nişte şefi ai lui, de la unitate, care se purtau foarte urît cu el şi-l persecutau. Să se întoarcă iarăşi România la situaţia descrisă de Henry Barbusse în celebra lui schiţă, de la începutul secolului, cînd, plecînd de la un caz real, a descris înnebunirea soldatului Ion Grecea? Iar toate Televiziunile astea, care acum practică metode de Ku-Klux-KIan, oare n-au nici o vină în creşterea inimaginabilă a violenţei în societatea românească, prin difuzarea atîtor şi atîtor filme în care explodează maşini şi imobile, țîșneste sîngele ca petrolul, se sfîşie oamenii între ei mai rău ca fiarele junglei în documentarele de la „Tele-

enciclopedia“?! Dar Procuratura Generală nu are nimic de spus? Nu-și dă seama că un microfon şi o cameră de filmat, în mîna unor iresponsabili, pot face mai mult rău, pe termen lung, decît nişte arme de foc? Asta să fie libertatea pe care am cucerit-o în decembrie 1989? Păi, cam asta e, fiindcă se perpetuează modelul de atunci, iar violenţa naşte violență. Păcat, mare păcat de cei 3 români morţi fără vină, în floarea vîrstei. Se zice că ei au căzut la datorie. La care datorie? Adevărații borfaşi care fac viața imposibilă, pentru un popor întreg, sînt tocmai cei pe care îi apără Armata, şi Poliţia, şi S.P.P.-ul, şi S.R.I.-ul. În Bulgaria, pentru un caz relativ asemănător, ministrul de Interne şi-a dat demisia în 24 de ore, chiar săptămîna trecută. Numai în România nu mai există cuvîntul „demisie“. Cum o să-şi dea Tărăcilă demisia, ce, e prost? El a fost uns de Iliescu cu un scop anume, altfel se „pregătescׅ“ alegerile cînd ai Ministerul de Interne în mînă. F Titlul săptămînii a apărut în ziarul „Azi“: „Broasca Suditu, spaima hoţilor“, la început neam speriat, crezînd că e vorba de colaboratorul nostru, prof. Paul Suditu, care a intrat în combinaţie cu Broscoiul Adrian Severin. Apoi, citind primele rînduri, ne-am dat seama că avem de-a face cu o invenţie: „Maestrul lăcătuş Gh. Suditu, din Buzău, a reuşit, după 40 de ani de muncă, să facă o încuietoare care nu poate fi deschisă de hoţi. Invenţia sa este brevetată“. Săracul om, înseamnă că nu-i cunoaşte pe Petre roman şi gaşca de aurolaci de la P.D.-F.S.N., ăştia sînt în stare să fure broasca cu uşă cu tot, şi uşa cu casă cu tot, şi casa cu dracul să-i ia cu tot, că de cîte ori îi vedem la televizor cum ne anunţă că vor salva ei România, ne vine să-i luăm la palme. F Pizmaşul ăla mic şi rău, ca un rozător de cîmp, Dumitru Tinu, s-a şi răzbunat pentru materialul publicat de noi săptămîna trecută. Dar a făcut-o prosteşte. Adică, unei corespondențe trimise din Budapesta de Dorin Suciu, care se referea la un radical maghiar pe nume Jozsef Torgyan, fără nici un fel de referire la preşedintele P.r m – Tinu Cretinu’ dă un titlu de om redus mintal, care îi trădează obsesiile: „Vadim-ul ungur vrea să-l dea în judecată pe dl. Meleşcanu“. A făcut boacăna, după care iar s-a dat în bărci cu amanta lui, milica, ca doi pitici de la Circul de Stat. F Fătălăul care şi-a făcut loc în viaţă cu popoul, Adrian Năstase, face gafă după gafă, muşcă, zgîrie, scuipă, ca orice pidosnic. La o Conferinţă de Presă a P.D.S.R., un ziarist l-a întrebat, omeneşte, de ce scumpeşte Guvernul produsele alimentare chiar de 1 mai. Răspunsul Naşei a fost de ţoapă: „Cred că soluţia scăpării de sărăcie se află la P.R.M. Acolo se poate vorbi nonşalant de sărăcie coborînd din Mercedesuri şi cu ceas de 20.000 de dolari la mînă!“. Mare scîrnăvie mai ai sub scăfîrlie, Bombonele! Dacă te referi la Vadim, e bine să ştii că Mercedesul acela, care îţi stă în gît, are 4 ani vechime, a fost cumpărat la mîna a doua, cu bani plătiţi pînă la ultima leţcaie, din sudoarea frunţii, autoturismul nici măcar nu-i aparţine senatorului, ci este al Fundaţiei România Mare, și cu maşina asta, Vadim duce, în fiecare lună, mîncare şi medicamente la bătrînii netransportabili, în cadrul programului umanitar „Cina Creştină“. În timp ce el circulă cu maşina lui şi îşi plăteşte şi şoferul, şi benzina, tu, ca orice spoitingir profitor şi fudul, călăreşti vreo 7

maşini ale statului, cu sirene şi girofaruri, pe banii populaţiei. Cam asta e diferenţa dintre voi: tu şi banda ta i-aţi făcut pe români săraci, iar Vadim şi P.r m încearcă să-i ajute din răsputeri. În privinţa ceasului de la mîna preşedintelui P.R.M., el costă de 7 ori mai puţin, a fost cumpărat legal, în 1994, de la Anvers (Viorel Hrebenciuc ştie, că era şi el pe-acolo), a fost plătit cu bani munciți cinstit şi, la urma urmei, care-i treaba? Un scriitor cu 10 cărți publicate, tradus în toate cele 7 limbi de circulaţie internaţională, patron a două publicaţii, care îşi plăteşte corect impozitele la stat, are voie să aibă un ceas mai acătării, în condiţiile în care au toţi bişniţarii şi mafioţii, iar tu, Bombonele, cu tot neamul tău de tuciurii, reprezentaţi şatra cea mai neruşinată şi hoţoaică din România? Dacă, ferească Dumnezeu, Vadim va muri mîine, din ce vor trăi fetiţele lui, fiindcă n-are nici un ban la Bancă, nicăieri?! Le întreţii tu? Zi mai bine cum ai lipăit milionul de dolari de la Zaher... F O ştire de ultimă oră: una dintre candidatele P.D.S.R. la o funcţie de primar este madam Popouţan! Hai că nu te plictiseşti niciodată cu bomboneii ăştia... F Haita din Senat îi dă bătaie, pe ultima sută de metri, vrea să cureţe tot. De ce? Pentru că indivizii ăştia ştiu bine că nu mai apucă ei să intre în noul Parlament al Ţării. Astfel, un număr de 37 de senatori (printre care, din păcate, sînt şi cîţiva oameni de valoare, păcăliţi însă de bestia aia cu ochi răi, Nicolae Manolescu, şi de bişniţarul nr. 1 al Braşovului, Aristotel Căncescu) au semnat un fel de memoriu pentru discutarea, de urgenţă, a Raportului despre activitatea C.n.A., cu intenţia secretă de a-l debarca pe valorosul cărturar şi patriot Titus Raveica. Culmea este că printre senatori se află oameni direct implicaţi în audiovizual, care nu pot fi obiectivi: Mihail Iurcu (are post de Radio şi TV la Tîrgovişte) şi Sorin Vornicu (fiul lui a concurat pentru obţinerea licenţei la un post de Radio din Piatra Neamţ, iar el, „senatorul“, e un vechi client al Balamucului de la Socola). Mai mult decît atît, un oarecare Vasile Strîmbu (intrat în Senat pe locul rămas vacant după moartea altui fesenist) s-a trezit vorbind luni seara la microfon şi înjurîndu-i pe Titus Reveica şi Romulus Vulpescu pe motiv că scriu la... „România Mare“! Alelei, Strîmbule, aşa o să-ţi îndreptăm noi cocoaşa! La ce ne putem aştepta de la un partid evreiesc în derivă, pe care îl paşte puşcăria aproape în totalitatea lui? F Am vorbit de Manolescu. Îl vedeţi şi dvs., aleargă ca un bezmetic, de colo pînă colo, doar-doar mai poate redresa tîrtăreața aia de partiduleţ, care a rămas pe geantă şi nu poate depăşi 3% nici dacă îi bagi în fund ardeiul mexican chilli. Mai toate tîrcoalele astea, Fasolescu le dă prin judeţul Alba, unde se agita cu spume la gură Nebunul cu Furtunul, Emil Negruţiu, care din puşcăriaş de drept comun pozează, de aproape 7 ani, în deţinut politic. Încercînd să forțeze el nota, la sfîrşitul săptămînii trecute, Răţoiul Donald a vrut să pătrundă şi într-o mare unitate militară, să lămurească el oastea cum e cu politica de extremă dreapta a P.A.C. şi ce fericire ne va paşte dacă ei, urmaşii legionarilor, vor veni la putere şi vor baga 1 milion de comunişti după gratii. Din păcate pentru el, ridicolul personaj cu voce de castrat şi cap de cîine ud a fost scos în şuturi. L-am văzut apoi schelălăind pe la un post particular de Televiziune, adică uite ce-am pățit, m-a bătut nenea Tinca. Ce derbedeu mai e şi Manolescu ăsta, cîtă ură şi invidie neagră revarsă el pretutindeni, de vreo 40 de ani, de cînd se închina lui Vladimir Ilici Lenin şi se gîndea, de fapt, la Adolf Hitler!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 10 mai 1996)

Povestea bradului de Craciun si a Revelionului * ,

În ,,Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar, prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariţiei acestui simbol şi cum arăta balul de Revelion la curtea regelui Carol.

Pe vremea Războiului de Treizeci de ani, în prima jumătate a Secolului al XIX-lea, suedezii l-au adus în casele lor. Era neîmpodobit. Prin 1765, Goethe, care se găsea la un prieten din Leipzig, rămîne uimit cînd vede în casă un brad de Crăciun. În 1840, cutuma germană este preluată simultan în Anglia şi în Franţa. În Anglia, prin hotărîrea prinţului Albert, soţul reginei Victoria, se adoptă obiceiul pomului de Crăciun. După primele ediţii ale dicţionarelor „Littré” şi „Larousse”, pe la 1850, „pomul de Crăciun” nu este altceva decît o „ramură groasă” din brad sau de ilice, împodobită cu bomboane şi jucării pentru copii.

Lumea Parisului şi vîrsta de aur a vieţii private

În Secolul al XVIII-lea, Parisul era soarele ce strălucea pe cerul european, spre care se îndreptau privirile lumii europene. Şi, fără exagerare, se poate spune că toate ideile noi şi generoase, toate îndrumările culturale, de ordin

literar, artistic sau ştiinţific, chiar şi moda, au pornit de pe malurile Senei spre Europa. Vîrsta de aur a vieţii private în Franţa începe cu bubuiturile Revoluţiei Franceze şi continuă în Secolul al XIX-lea. Este perioada în care totul gravitează în jurul raportului „public-privat”, iar delimitarea se face în timp ce se transformă pe scena vieţii franceze casele, moravurile şi moda.

La Paris, la sugestia prinţesei Hélène de Mecklembourg, ducesă de Orléans, şi la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi Germania, bradul de Crăciun ajunge în casele francezilor. Modelul saloanelor ia amploare, iar aristocraţii vremii au unde să-şi etaleze costumele şi manierele. Scenă a vieţii private, casa francezului bogat este construită într-un anume fel, şi devine spaţiu de socializare prin salonul casei, în timpul iernii, pentru ca, în timpul verii, să îi ia locul grădina.

La Crăciun, brazii care se aflau în salonul din casele familiilor aristocrate franceze nu erau deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi. Spre sfîrşitul secolului, în fiecare an, se expediau atît misionarilor din Groenlanda, cît şi coloniilor din Africa pomi de Crăciun gata împodobiţi.

Pe la 1836, pe lîngă bradul de Crăciun, cel mai rafinat cadou pentru copii este un mic spectacol de teatru: ,,Un spectacol asiatic, reprezentînd un dans de coardă, simulat de mici personaje de hîrtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară”. Mai tîrziu, după modelul francez, în toată Europa pînă după 1900, pe lîngă spectacolul de teatru din salon, darurile pentru copii urmează capriciile modei. Se propun jucării, deoarece ele reproduc realitatea: moara, păsările, păpuşile, urşii din pluş. Nu mai este nevoie de un pretext religios pentru a celebra Crăciunul în salon. Devine un timp al darurilor. De origine catolică, revelionul se generalizează transformîndu-se în sărbătoare profană, abia în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Cuvîntul vine din limba franceză, de la ,,réveillonner”, şi înseamnă petrecere de Ajunul Crăciunului. În 1908, întrun ghid, „Uzanţele veacului”, se scria: „Toată lumea sărbătoreşte revelionul”. Credincioşii sărbătoreau după

liturghia de la miezul nopţii; profanii aveau obiceiul să meargă la teatru mai întîi şi, după aceea, să „reveioneze” în salon. Reuniunea familială sau amicală devine singura raţiune de a sărbători. Multă vreme s-au păstrat în gastronomia nordicilor în meniul revelionului curcanul şi caltaboşul prăjit. Urma un fel de ciorbă de rasol, care a fost înlocuită cu un consomé cald (mîncare din legume).

Se sărbătorea Crăciunul, iar în prima zi a Anului Nou tot omul prezenta urări mamei, tatălui, unchilor, mătuşilor. Ajunul era rezervat bunicilor şi superiorilor. Următoarele opt zile pentru veri şi alte rude prin alianţă, două săptămîni pentru intimi, şi toată luna pentru cunoştinţe. Cadourile se dădeau numai pe 1 ianuarie şi se trimiteau prin poştă. În loc de felicitări se trimiteau cărţi de vizită. Rămîn valabile doar vizitele, care se fac în nenumărate ocazii: vizite de felicitare, de condoleanţe, de digestie (în următoarele zile după un dineu sau bal, sau revelion, pentru care s-a primit invitaţie), vizite de convenienţă, vizite de rămas-bun. Urmau o serie de vizite şi cărţi de vizită răspîndite, cu semnătura sau blazonul familiei. Fiecare familie avea pe lîngă blazon o zi fixă pe săptămînă cînd primea vizite. Odată cu „La Belle Époque”, lumea începe să se plictisească de ritualul „zilei fixe”. După primul Război Mondial ,,jour fix”- ul cade în desuetudine şi dispare.

Lume

de poveşti la bradul de Crăciun

Tradiţia zilei fixe de primire şi a bradului de Crăciun a fost preluată şi în România. În timpul domniei regelui Carol I, personalul palatului era adunat seara pe la 5 şi se împărţeau cadouri copiilor servitorilor. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte: ,,În preziua Ajunului de Crăciun mergeam la Cotroceni. Împodobeam un brad înalt, iar la ceai mîncam dintr-un Baumkuchen (cozonac înalt în formă de trunchi de copac) adus din Germania. Petreceam de minune. Veneam acasă vrăjită de toată bogăţia aceea de stele, globuri, ţurţuri de gheaţă de cristal, şiraguri de mărgele, păsări şi îngeraşi strălucitori, ce se legănau pe un fir subţire de cauciuc. Lume mică de poveşti pe care o mînuisem cu admiraţie smerită. În seara Ajunului, mama se ducea la Cotroceni fără noi. Sărbătoreau cu regele, regina şi toată Curtea îşi primea darurile de Crăciun. Mama n-avea bani ca celelalte doamne şi oferea cadou acadele de zahăr ars şi borcane cu şerbet de cafea, zmeură, trandafiri. Primea de la regină cărţi frumos legate, fotografii, şi pentru noi jucării şi rochii. Acasă împodobeam un brad mare şi repetam o scenetă surpriză pentru seara de Crăciun. Cînd se deschideau uşile salonului, pomul strălucea sub podoaba scînteietoare. Lumînările sfîrîiau, împrăştiind în casă mirosul de brad. Cîntam O, Tannenbaum, jucam piesa, mîncam bomboane pe săturate şi mergeam culcare. În Ajun de Anul Nou bucătăreasa făcea plăcintă cu răvaşe din alea cumpărate de pe stradă. La masă se încingeau tachinăriile. Se citeau răvaşele. Fiecare prevestea ce urma să ni se întîmple în anul următor”.

De ce nu mai credea principesa Ileana în Moș Crăciun

În anii primului Război Mondial, cînd familia regală s-a refugiat, alături de guvern, la Iași din cauza ocupației germane, Crăciunul n-a mai fost sărbătorit cu același fast din cauza lipsurilor materiale și a necazurilor de pe front. Anii războiului au însemnat pentru unii membri ai familiei și sfîrșitul unor iluzii. Spre exemplu, Principesa Ileana, care n-avea pe atunci decît șapte-opt ani, a încetat să mai creadă în Moș Crăciun. Însă totodată a înțeles și însemnătatea reală a acestei sărbători.

Iată ce povestește ea în volumul său de memorii, publicat în anii ʼ50: „Am și amintiri mai frumoase din timpul acelor zile petrecute în Iași. Urmăream atent munca mamei mele cu oamenii din spital, astfel încît m-am apropiat de aceștia într-un fel care nu ar fi fost posibil în împrejurări normale. Pe cînd aveam doar șapte ani, am început să-mi petrec mult timp împreună cu colonelul Anderson, șeful Crucii Roșii americane în România, și am fost tare mîndră să fiu interpretă atunci cînd distribuia provizii și organiza acțiuni de binefacere în orașe și sate. Ofițerii americani și englezi de acolo au fost și ei foarte drăguți cu mine, deși chiar ei au fost, fără să vrea, cauza pentru care eu nu am mai crezut în Moș Crăciun, care

este Santa Claus al românilor. Ca să nu fiu dezamăgită că nu voi primi cadouri, părinții îmi spuseseră că Moș Crăciun nu va putea trece peste liniile germane ca să vină la Iași; așa că am împrăștiat această veste printre prietenii mei, soldații englezi și americani, cu ocazia unei petreceri de Crăciun la care fusesem invitată. Ei au fost cam șocați la auzul unei asemenea vești și mi-au spus că erau siguri că greșeam; erau siguri că Moș Crăciun va reuși să treacă de nemți. În noaptea aceea, în dormitorul nostru înghesuit, m-am trezit auzind niște zgomote înăbușite și, privind pe furiș, printre gene, am văzut cîțiva dintre prietenii mei ofițeri umplînd un ciorap cu cadouri pentru mine, în timp

ce mama îi privea. Deodată mi-am dat seama că niciodată nu a existat vreun Moș Crăciun, că familia mea îmi umplea dinainte ciorapul cu cadouri, dar m-am gîndit că și acum trebuia să mă port ca și cum nu aș fi știut de acest lucru. Așa că am rămas cuminte în pat, prefăcîndu-mă că dorm, pînă cînd au plecat, și apoi am adormit de-a binelea. În ciorapul pe care l-am explorat în dimineața următoare se găsea, probabil, una dintre cele mai ciudate adunături de cadouri pe care le-a primit vreodată de Crăciun o fetiță de opt ani. Îmi amintesc că am găsit două pungi de tutun, una din piele și una din caucic, o tabacheră din lemn, o micuță monedă americană din aur, o ciocolată mică, o insignă a regimentului (pe care o mai am și acum), stegulețe englezești și americane și alte asemenea lucruri de care numi mai amintesc. Mi-au plăcut toate, în ciuda dezamăgirii pe care o simțeam pentru că nu mai puteam crede în Moș Crăciun, dar am avut grijă să le spun ofițerilor mei că, întradevăr, Moș Crăciun a venit! Acum sînt sigură că ceea ce le-am spus era mai adevărat decît credeam atunci, pentru că în efortul pe care acești oameni plini de griji și neliniști l-au făcut pentru o fetiță străină, dintr-o țară străină lor, se găsea, cu siguranță, adevărat înțeles al Crăciunului”.

Primul bal de Anul Nou

După ce devine regină a României, Elisabeta (18811916) a trebuit să se obişnuiască cu balurile de 1 ianuarie, cu liniştea şi singurătatea brazilor de la Sinaia, cu vizitele scurte şi sobre ale soţului contra cronometru. Balurile aveau un istoric al lor cam din vremea domnitorului Vodă Cuza. ,,Sub domnia regelui Carol, primul bal se da în noaptea de Anul Nou, care nu era tocmai select, din cauză că regele Carol ţinea ca el să aibă un caracter popular, de vreme ce erau invitaţi şi furnizorii Curţii; cel de al doilea bal, însă, ce se da cam pe la jumătatea lui februarie, se limita la un număr mai restrîns de invitaţi. La balul de 1 ianuarie participau membrii guvernului, reprezentanţi ai statelor străine, ofiţerimea garnizoanei în întregime, ce se considera gazdă, protocolul palatului fiind identic cu cel al palatului din Berlin unde uniforma avea primul pas. Suveranii îşi făceau intrarea în saloane pe la ora 10, cînd începea şi dansul şi jocul de cărţi, în care timp regele se întreţinea cu cei mai de seamă invitaţi, iar regina cu doamnele acestora. La miezul nopţii se servea masa pe reprize, în sala de jos, şi coborîrea la masă se făcea pe cele două scări dintre etaje, cu Suveranii în frunte, urmaţi de cortegiul strălucitor de eleganţă şi de rochii de bal şi podoabele scumpe purtate de doamne şi de distincţiunile lucitoare de pe uniforme şi fracuri; defilarea acestora pe scări era o privelişte din cele mai atrăgătoare pentru ochi, sub ploaia de lumină filtrată prin cristalele lustrelor sau lampadarelor. Urmau reprizele celelalte, vreo trei la număr, în ordinea importanţei fiecăreia. Regele şi regina se retrăgeau cam după prima repriză, iar invitaţii petreceau pînă în zori, jucînd cărţi, reconfortîndu-se la masă sau la bufet, fără invitaţii politici, senatori, deputaţi, sau înalţi dregători, care discutau politică, în aşteptarea consoartelor care nu puteau părăsi balul, avînd promise anume jocuri cavalerilor parteneri.

Anii au trecut, iar în vremea comuniştilor Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă şi fiecare împodobea bradul cum putea şi cu ce avea pe acasă. Astăzi, de sărbători, vorba unei zicale româneşti, la noi, ,,fiecare bordei cu alt obicei” şi mult kitsch casnic. r m

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Mîini de aur

Pentru Florin Costache, sărbătorile de iarnă sînt ca o binefacere de la Dumnezeu, trezindu-i în suflet multe amintiri frumoase, din anii copilăriei, cum ar fi mersul cu colindatul, datul cu sania pe Borcea, sau tăierea porcului, unde era îmbiat de tatăl său să mănînce șorici proaspăt. Cu munca este obișnuit de copil. Lucrează, de cînd era mic, cu palmele, în construcții. Este priceput la toate, unde pune el mîna, pe coasă, pe mistrie, în urma lui, soarele prinde rădăcini. Avea ,,mîini de aur”, cum i-a zis un client, mulțumit de felul cum i-a ridicat casa. Dintr-o cocioabă cu pereții dărăpănați, cu ușile și geamurile sparte, i-a dat la cheie o bijuterie de locuință.

În săptămîna premergătoare sărbătorilor de Crăciun, Florin și-a luat, cum zice el, un mic concediu. Așa face de cînd se știe, pentru a fi împreună cu soția sa și cu cei doi copii ai lor, cam năzdrăvani, dar cu dar la învățătură. S-a trezit mai devreme ca în alte zile, cu gîndul la ignat. Deja, pe ici-pe colo, prin gospodăriile vecine, se auzea guițatul porcului dus la sacrificat, și cîte o boare de vînt aducea cu sine aerul amirosind a păr pîrlit și sînge proaspăt.

- Acum e acum, îi zise el femeii sale. Pentru că ignatul a venit, e vremea ca și în ograda noastră să se audă guițat de porc, și nu de la unul, ci de la doi porci... Să audă Borcea întreagă că Florin al lui Costache, cel cu mîini de aur, își sacrifică porcii... Îți aduci aminte, femeie, cînd i-am cumpărat, erau niște godănaci mici și plini de păduchi... Acum uite ce mari s-au făcut... Trece peste sută fiecare...

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Literatura de Crăciun

A venit Crăciunul!... Ştiaţi, desigur, această noutate şi poate că nu era nevoie să vă amărăsc şi eu. Dar ce să facem? A venit.

Şi a venit cu sacul plin de bucurii pentru cei mici şi... cu ziare pline de literatură festivă pentru cei mari. Nu-i chip să deschidă omul amărît o gazetă în vacanţa Crăciunului, fără să-l întristeze de la prima pagină obişnuita recuzită tipografică: o ilustraţie sacră în două culori aplicate greşit pe desen, un articol de fond cu înalte inepţii mistico-filozofice şi o puzderie de poeme şi nuvele radical tîmpite pentru circumstanţă.

Încă de pe vară, poetul ocaziilor periodice şi-a improvizat pe îndelete - odată pentru totdeauna ― poezia cu pruncul divin şi o mică povestire, ceva cu copii săraci de văduvă, care jinduiesc în frig la splendoarea jucăriilor scumpe dintr-o vitrină, pînă ce le îngheaţă nasul de ger şi pînă ce crapă inima în cititor de milă. După ce a trecut Crăciunul şi zaharicaua duioasă a apărut în gazetă, autorul prevăzător îşi pune opera la păstrare în saltar, pentru că - vorba lui Agamiţă Dandanache - ,,mai trebuie ş-al’ dată”... Şi la Crăciunul viitor, pac!, iar la gazetă cu pruncul divin.

Am urmărit de curiozitate fenomenul acesta literar şi mi s-a întîmplat să găsesc aceeaşi poezie, publicată fără schimbare, de şapte ori în şir, la şapte Crăciunuri consecutive. Dar nimeni nu bagă de seamă... Şi cu vremea, s-a statornicit astfel un soi de folclor modern al sărbătorilor, de care nimeni nu se mai atinge.

S-ar putea evada totuşi, util şi onorabil, din această banalitate periodică.

Tradiţiilor legate de Naşterea Mîntuitorului, poporul nostru le-a dat o bogată interpretare poetică. Avem una din cele mai frumoase literaturi populare de Crăciun şi Anul nou. Poetul cult ar putea s-o cerceteze cu folos, dacă nu direct de la sursă, cel puţin din colecţii tipărite. Încîntătoare îndeosebi, prin arhaismul şi graţia lor naivă, sînt unele colinde, în care chipul Maicii Domnului este evocat întotdeauna cu o rară gingăşie de sentiment. În una dintre ele, Sf. Fecioară, rătăcind noaptea pe o cîmpie de omăt, ajunge la un

Cînd îi cumpărase, soția lui considerase că un singur purcel le era de ajuns. Și nu că s-ar fi pus problema că nu ar fi avut cine îngriji de ei, se gîndea că, luînd un singur purcel, lear rămîne niște bani cu care să acopere alte cheltuieli din casă. Plus că, spunea ea, nu mai sînt vremurile de altădată, acum se găsește carne de porc pe toate drumurile, magazinele sînt pline. Dacă vrei, poți cumpăra chiar un porc întreg, gata tranșat, adăuga femeia, care știa bine cum stau lucrurile chiar și în Borcea, unde lucra ca vînzătoare la o carmangerie. Dar bărbatul era decis să cumpere doi purcei, așa cum făcuse și în anii trecuți. Femeia s-a lăsat convinsă, nu că îi făcea toate voile soțului ei, dar tare mult își dorea să-l știe fericit, lîngă ea și copiii lor.

Pînă seara, purcelușii de odinioară, acum porci adevărați, au fost sacrificați de stăpînul lor, ajutat de un vecin, în schimbul unei tochituri ,,pomana porcului” și a unei căni cu rachiu fiert, de te ardea la mațe. Așa e în tradiția tăierii porcului, iar oamenii nu s-au lepădat de aceste obiceiuri străvechi. Și, după cum se pricepea și proceda întotdeauna, își ajută nevasta la pregătitul bucatelor, dînd cu lingura în ceaunul cu jumări puse la prăjit... Încet, încet, întunericul se lăsă peste întreg satul, ca o turmă de bivoli care toată ziua se scăldaseră în noroi și, odată cu venirea nopții, liniștea se așeză pretutindeni. Prin ferestrele caselor se mai zărea umbra vreunui om care încă mai trebăluia cu pregătirile în așteptarea nașterii Domnului.

palat cu ferestre luminate şi cere, naiv, adăpost: ,,Lasămă-n palatul tău,/ Ca să nasc un Dumnezeu...”. Accentul acesta simplu ca-ntr-un verset din Biblie se potriveşte de minune cu primitivismul după care suspină unii dintre rafinaţii modernismului nostru de ieri, fără să-l poată confecţiona în atelier propriu. Nu mai puţin impresionante sînt şi unele urături pe care, într-o anume regiune muntoasă a ţării, le cîntă fetele singure în noaptea Anului nou. Între alte evocări îndrăzneţe şi pline de graţie, mi-a rămas în minte o viziune suavă, desprinsă parcă dintr-un tablou de Bocklin. O fată frumoasă, pe care un cerb alb o poartă prin singurătatea pădurii de brazi, într-un leagăn de mătase aninat între coarne... În sfintele sărbători ale Crăciunului, tot omul vrea să petreacă după datină: să asculte, la un pahar de vin, un cîntec de inimă albastră. Ţăranii îşi fac singuri cîntece care le convin. Ocupaţiile lor, exclusiv manuale şi pedestre, le lasă imaginaţia mai liberă, nu le acaparează toate rezervele mintale. Iar traiul în mijlocul naturii oferă misterioşilor poeţi rustici necontenit prilej de inspiraţie proaspătă.

Dar aţi băgat de seamă că orăşenii noştri nu mai au cîntece? Grija împrospătării producţiilor literare destinate muzicii e lăsată la oraşe exclusiv pe seama ţiganilor lăutari. Şi, nu zic, s-or fi pricepînd ţiganii la

Spre seară, la poarta lor s-a bulucit o ceată de colindători. Erau copiii din vecini care, de fiecare dată, cu voioșia lor, veneau de le umpleau ograda cu vocile lor duioase și fețele îmbujorate de gerul uscat al iernii. Auzindu-i cît de frumos colindă, omul ieși afară să-i asculte și să vadă ai cui sînt ca, apoi, să aibă ce le povesti părinților lor, cînd o avea ocazia, ce mîndrețe de copii au... Printre prichindeii îmbrăcați după posibilitățile familiilor lor, se afla și un copilaș de vreo trei ani care, cu vocea plină de evlavie, îi îndemna parcă și pe ceilalți copii să cînte mai cu suflet, încît colindul lor să se audă pe întreaga uliță, de la un capăt la altul, dînd de veste gospodarilor că, de ceva vreme sărbătorile de iarnă au venit. Omul le-a oferit daruri cu mîinile lui de aur, bucurîndu-i și pe ei, dar bucurînduse și el, cu gîndul la frumusețea unică a Crăciunului. ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

muzică, fiindcă au ,,ureche”. Dar la literatură... Cînd se lasă-n voia inspiraţiei lor proprii, lăutarii noştri produc nişte inepţii lirice atît de cumplite, că nici la hotentoţi nu le-ai putea găsi pereche: ,,Îmi plac bărbaţii/ Pentru că îmi dau senzaţii,/ Ah, ce mult îmi plac bărbaţii,/ Că-s plini de graţii/ Şi de amor...”.

De multe ori însă lăutarii urbani, din penurie de inspiraţie, tot spre sate sînt nevoiţi să tragă cu urechea lor cea muzicală şi lungă. Dar simt ei că, oricît de agreate ar fi la oraş, nevinovatele cîntece rurale nu satisfac pînă la urmă gustul şi mentalitatea citadinului. Şi atunci, ca să le adapteze, îşi permit ici-colo cîte o corectură, mai cu seamă mici înnobilări de vocabular, mai potrivite cu urechea delicată a mahalagiului din Delea Veche, care mai mult decît boierul din centru e mîndru că el ,,nu-i de la ţară”... Cunoaşteţi, poate, un cîntec popular nu tocmai vechi, care începe aşa: ,,Foaie verde şi-o lalea,/ Aniţo din Prahova,/ Cu cine-ai rămas tu grea?”.

Am auzit odată din gura unui lăutar bucureştean, fercheş şi foarte manierat, căruia începutul i s-a părut prea din topor pentru urechile consumatorilor de ciorbă de burtă, următoarea variantă înnobilată ad-hoc: ,,Aniţo din Prahova,/ Spune-mi pe onoarea ta,/ Spunemi, dragă, nesilită:/ Cu cine-ai rămas gravidă?...”.

Asemenea grozăvii nu fac cinste capitalei noastre - căci nu s-a găsit nimeni să spargă capul delicatului cîntăreţ pătruns, parcă, de fiorul esteticii literare a dlui Eugeniu Lovinescu.

Dar a cui e vina? Ruşii, ungurii, sîrbii - ca să ne mărginim numai la vecini - au o comoară vie, necontenit împrospătată, de romanţe frumoase şi expresive, cu textul datorat celor mai buni poeţi ai lor. La noi, în familiile burgheze se cîntă canţonete franţuzeşti sau cuplete, mai pudice, de prin ,,revistele” teatrale. Fata de atelier şi funcţionara tînără, şcolăriţa codană şi studenta sentimentală (dacă mai există), toată tinereţea zburdalnică sau visătoare a oraşelor noastre suspină în zadar după un repertoriu mai nou şi mai bogat de cîntece alese.

Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care-l numim ,,modernism”, cu toate că datează de la vremea cînd se purta turnură la rochii...

Moftangii!

LECTURI LA

Satul Schiau din Valea Călugărească

În cătunul Schiau din Valea Călugărească, mică și veche așezare stabilită pe vîrful dealurilor, în creștetul colinelor care se adună aici ca-ntr-un fel de turn al comunei, am descoperit mormîntul mamei și fratelui scriitorului-Preot Gala Galaction, Chiriaca Pișculescu și Dimitrie Pișculescu. Înspre Răsărit, în cimitirul uitat de lume, plîngeau ruinele unei vechi biserici. Cu ajutorul fratelui meu – AurelTudor Stângă, le-am pus o cruce de stejar. Vechimea acestei mici așezări, precum și a comunității monahale sînt atestate de prezența unor cruci de piatră, de dimensiuni reduse, care au intrat în pămînt pînă aproape de brațe, foarte asemănătoare cu cele din cimitirul Mînăstirii „Sf. Nicolae” din Valea Orlii (Chițorani, care, cîndva, ținea mai mult de Valea Călugărească) și cu cele din cimitirul de pe Valea Săracă unde azi plînge, părăsită și pe cale de a se ruina, vechea Biserică „Sf. Paraschiva”.

Cum pe deal a apărut un „întreprinzător” (Dumnezeu știe de unde venit și pripășit aici) cu o cireadă de vaci, acestea au năvălit în cimitir, și n-au rămas în picioare decît rarele cruci de piatră. Ca o minune, a rămas neculcată la pămînt și crucea destul de înaltă de la mormîntul rudelor lui Gala Galaction. Dar lucrul cel mai important e faptul că, în locul ruinelor vechii biserici, în 2019 s-a pus piatra de temelie a unei noi biserici, din inițiativa și prin strădania Doamnei Notar Aristița-Adina Ioniță Slujba prin care s-a binecuvîntat acest nou lăcaș al Domnului cu hramul „Sfîntul Nicolae” a fost oficiată de un grup mare de preoți, în frunte cu Preasfîntul Episcop Timotei Prahoveanu. Construcția, care a ajuns la centura de sus, a stagnat, un timp, din lipsă de fonduri și, de curînd, a fost reluată (dar nu se știe pentru cît timp, din lipsă de bani).

Considerăm că, pentru cei care au aflat aceste date, se impun lămuriri privind acest loc purtînd numele de Schiau. În 1897, Valea Călugărească cuprindea 11 „cătune”, consemnate în Dicționarul geografic al județului Prahova apărut la Tîrgoviște, în acel an. Iată „cătunele” în ordine alfabetică: Arva, Dosurile, Rachieri, Schiau, Valea Călugărească, Valea Largă, Valea Meilor (sic!) Valea Nicovani, Valea Poenii, Valea Popii, Valea Ursoi. Subliniem încă de la început că Schiau constituie un nucleu, alături de altele, din care s-a născut această binecuvîntată comună. În monografia pe care am realizat-o în 2004 „Valea Călugărească pe spirală de timp” (Ed. Printeuro, Ploiești) se specifică: „Denumirea Scheai apare într-un document din 1451 august 5 (deci, acum 570 de ani), dat la Tîrgoviște de Vladislav al II-lea Voievod care întărește mai multor boieri ai săi sate, printre care și Șcheai” (Documenta Romaniae Historica, vol. II, doc. 105, p. 183).

V.A. Urechia (1834-1901) face cunoscut un hrisov al lui Ipsilanti care sugerează faptul că între Scheii Brașovului și Scheau (Schiau) din Valea Călugărească există mai mult decît o legătură lingvistică (de formă, de material sonor): oare nu cumva a fost întemeiat de cei veniți din acea parte a Brașovului? În acel hrisov, Ipsilanti da voie „la patru preoți de la biserica din sat din SKEAI de lîngă Brașov, ca să aibă a ține, pe pămîntul țării Domniei mele, ale lor drepte bucate oi opt sute /.../ și de către Domnia mea să fie în pace și iertare aceste oi de oierit, așijderea și păstorii de la oi”. Această ipoteză oferă o explicație pentru denumirea de SKEAU (în documente SKEAI). Desprindem din aceeași monografie alte argumente privind acest sătuc situat în vîrf, între viile care curg la vale, spre sud, și pădurile care coboară spre nord. „În legătură cu SCHEI, ȘCHEI, SCHIAU s-a scris mult. Toți

La 7 iulie 2019, în satul Schiau a fost săvîrşită slujba de sfinţire a locului pe care se va înălţa o nouă biserică, în locul celei vechi, rămasă mult timp în părăsire şi abandonată ruinei. Iar biserica aceasta, purtătoare a hramului „Sfîntul Nicolae” e continuatoare, după cum se spune în vechi înscrisuri, a lăcaşului ridicat la 1845 pe dealul unde fusese un mic schit de călugări, reconstruită în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea şi în al cărei vechi cimitir sînt îngropaţi mama şi fratele scriitorului, preotului şi profesorului de teologie Gala Galaction, cel care a tradus în limba română Sfînta Scriptură, el însuşi venind nu o dată pe aceste meleaguri.

cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste cuvinte provin, în ultimă instanță, de la latinescul slavus. Prima problemă care se pune este cea fonetică, de formă (sonoră): cum s-a ajuns de la slavus la sclavus – cuvînt din care provine scheau?”

Ion Hurdubețiu (1909-1995), născut în jud. Sibiu, licențiat al Facultății de Istorie din București, profesor la Liceul „Dinicu Golescu” din Cîmpulung (AG), în lucrarea „Originea Scheilor și răspîndirea lor pe teritoriul carpato-dunărean” (în Studii și articole de istorie, Societatea de Științe istorice din R.S.R., XIV, 1969), consideră că pronunțarea populară de sclavus pentru slavus și sclavi/sclavini pentru slavi are o explicație științifică: daco-romanicii dunăreni, în Secolul VI, timp în care au luat contact cu slavii, pronunțau greu grupul consonatic sl și, automat, au intercalat între s și l un c (acest fenomen fonetic este prezent și astăzi: sînt vorbitori ai limbii române care pronunță sclănină și sclab/sclăbiciune pentru slănină și slăbiciune, sau chiar sclujbă. Așa se explică faptul că daco-romanii le spuneau slavilor sclavi sau sclavini și asta nu din considerente de ordin social ci pe baza unei legi fonetice caracteristice evoluției de atunci a limbii latine populare răsăritene. Deci, denumirea schiau provine din prima fază a românei comune vechi, adică din Secolele VI-VII, cînd fonetica vremii permitea încă transformarea slavus în sclavus și, apoi sclavus în schiau, grupul cl devenind k‘ (ca și cheie din clavis, chema din clamare etc.). Acesta e și punctul de vedere al lui Tiktin (1850-1936), pe care și l-au însușit și filologii Iorgu Iordan (1888-1986) și Al. rosetti (1895-1990).

A doua problemă care se pune este alunecarea de sens: cum s-a ajuns de la slavus la sensul de sclav/ rob? Lingvistica aduce un plus de lumină în această problemă. Dicționarele consultate (în română, franceză) notează existența cuvîntului sclavus, dînd ca etimon (cuvînt de origine) slavus. Lucrurile devin și mai evidente consultînd mai multe dicționare ale latinei clasice: în acestea, cuvîntul sclavus nu apare, sensul de rob, sclav, supus fiind redat prin servus, derivat al verbului servo, -are, de unde vine, în ultimă instanță, românescul a servi (și servitor) și chiar șerb Deci sclavus este o formație tîrzie a latinei, strîns legată de slavus (slav). Dicționarul LE PETIT ROBERT, Paris 2001, consemnează, la pagina 910, faptul că sclav (în fr. esclave) provine din sclavus, din latina medievală, provenit din slavus, „numeroși slavi fiind reduși, de germani, la condiția de sclavi” (ca prizonieri de război). Dicționarul francez al lui E.

Littré din1885, p. 419, oferă o informație în plus: Sclav vine de la slav, numele unui popor supus de Otto cel Mare și urmașii săi. Același lucru îl găsim și în LAROUSSE du XX-e SIECLE.

Cu timpul, sensul de rob s-a pierdut, alunecarea de sens luînd altă direcție: sclavi și sclavini sînt numiți bulgarii și/sau vecinii lor. Dicționarul Latin-Francez (Paris, 1923, p. 1238) întregistrează cuvîntul sclavini, cu explicația popor vecin cu bulgarii (les Esclavons). Ov. Densușianu consideră că schei vine din latinescul medieval sclavus, dar și din albanezul sk‘a (schia), folosit de români pentru a desemna pe bulgari. Filologi consacrați consideră că nu e exclus ca acest cuvînt să-i desemneze pe românii din Balcani veniți la nord de Dunăre. Ion Hurdubețiu afirmă: „Teza că scheii sînt veniți din sudul Dunării o putem susține și cu argumente toponimico-geografice, deoarece localitățile denumite Schiau și Scheiul predomină mai ales în Muntenia. La nord de Rîmnicu Vîlcea avem Valea Scheaiului, apoi, trecînd la stînga Oltului, aria lor toponimică urmează zona de deal pînă la Brăila. În Țara Românească peste 25 de toponime amintesc de prezența scheilor pe teritoriul carpatodunărean, în Moldova 19, în schimb în Transilvania nu găsim Schei decît în Brașov”. A. Balotă, în studiul său „Bogomilismul și cultura maselor populare din Bulgaria și țările române”, afirmă că Scheii de la Brașov provin din Bulgaria, aducînd argumente din Cuvente den Bătrîni, 1878, de B.P. Hașdeu, unde, la paginile 401 și 402 citează din Moxa: „Împăratul bizantin porunci lui Alexandru domnul Scheailor și la orașe, și la domnul sîrbilor..., deci iară se adună scheaii cu Mihai, fiul lui Alexandru, Baiazid prinse pe Șișman domnul Scheailor cu totul...”.

Despre Scheii Brașovului, Sextil Pușcariu scria: „Numele lor (vorbim de românii din Scheii Brașovului) de bulgari n-ar trebui luat în sens etnic, ci geografic”. (ASTRA, Brașov, An, II, 1, p.4)

Ion Hurdubețiu, în articolul amintit, conchide: „Pentru pămîntenii nord-dunăreni, acești frați sudici erau, așadar, bulgari numai din punct de vedere al provenienței geografice, ca și ungurenii români veniți din Transilvania. [...]. Scheii trebuie considerați ca emigranți sud-dunăreni care, din punct de vedere al provenienței etnice, sînt fie bulgari românizați azi, fie români”. P.P. Panaitescu susține și el că la sfîrșitul Secolului XIV „au venit la Brașov cîteva familii de comercianți bulgari, cum e cazul celor mai mulți schei de la Brașov și Cîmpulung Muscel, veniți cel mai tîrziu în Secolul XVII, dată după care imigranții sud-dunăreni sînt desemnați de pămînteni cu termenul generic de sîrbi, indiferent de originea etnică”.

Cîteva aspecte geografice de toponimie din Țara Românească sînt subliniate și în studiul publicat în „Fonetică și Dialectologie”, vol. IV, 1962, p. 102: „Cercetarea arată că noii veniți nu s-au risipit în toată regiunea respectivă, ci au trăit în grupuri. Colonizările au lăsat, ca și cuceririle, urme de toponimie /.../ ele au un caracter insular”.

Concluzia care se desprinde din coroborarea argumentelor lingvistice cu cele istorice, geografice și toponimice este că o asemenea „insulă” de imigranți din sudul Dunării a fost și vechiul nostru Schiau de pe vîrful dealurilor. Numele acestui sat e întîlnit în multe documente ale vremilor trecute, fiind înregistrat pînă tîrziu în atlase și dicționare (de exemplu, în Dicționaru topograficu și statisticu alu României, București, 1872: „în Valea Călugărească satul Scheau”). Aici s-au stabilit, cel mai probabil, aromânii veniți din Bulgaria transformată în pașalîc, fugiți de teama turcilor.

În concluzie, satul Schiau constituie o dovadă a vechimii comunei Valea Călugărească și, cum cei veniți au fondat aici sălaș monahal, acest sat atestă credința ortodoxă a locuitorilor de pe aceste meleaguri.

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Daruri sfinte

Au trecut 20 de ani de cînd România, la Vatican, a spus lumii ,,La Mulți Ani!”, prin bradul de smarald pe care l-a oferit cu ocazia Crăciunului din 2001. În codrul luminat de stele, în liniștea verde, ciocîrlia a cîntat colindul nemuririi. Apoi și-a luat zborul, cu un ultim oftat, din Falnicul Brad – Castel de dac -, onorat că la Sfîntul Crăciun, în a Romei cetate, simbol de libertate, din turnul său de smarald de dincolo de veac, Decebal i-a spus lui Traian ,,La Mulți Ani!”. În conurile de brad, România a aprins făclii de pace din cetățile dace, iar Sanctitatea Sa a binecuvîntat. Frumos împodobit, luminat și admirat de mulțimea de oameni din celebra Piață cu Statui, bradul a fost al tuturor și al nimănui, fericit, însă, că în candela sfîntă a ars o făclie din sacrul nostru pămînt, în care sol de pace a fost ,,Ciocîrlia” care cîntă România. Suveranul Pontif a făcut semnul divin, cînd românul Gheorghe Zamfir l-a fascinat cu Naiul său fermecat. Nu în van, Papa l-a invitat la Vatican pentru a asculta cîntul unic al Naiului, care povestește despre pădurea ascunsă în inima lui și din care a fost cioplit pentru a da glas doinelor, horelor... Pădurea bătută de vînt a fost sărutată de buzele sale de sfînt. ,,N-aș fi avut nici o putere – spunea Gh. Zamfir – dacă, întreagă, ea n-ar fi venit de Sus. Talentul nu-i al meu, ci al Celui care atîta har în cîntul meu a pus”.

Revenind la Crăciunul din acest an, mă-ncearcă o mare tristețe, văzînd ce puțin contează pentru edilii Capitalei noastre Sărbătoarea Nașterii lui Isus. Brazii

Din Bucure ş tii de altădată

Crãciunul interbelic: prin magazinele de jucãrii din Capitalã

Crăciunul e după colţ, stă la pîndă, gata să ne înhaţe şi să ne bage în sacul cu jucării (nu că ne-ar displăcea, ba chiar ne declarăm încîntaţi), iar nouă ne fuge gîndul la moravuri şi ocupaţiuni interbelice. Aşa că am căutat şi găsit, cu mare bucurie, în „Ilustrațiunea română” din 1929, un foarte simpatic articol despre magazinele de jucării ale capitalei, dar și despre forfota și freamătul orașului în apropierea sărbătorilor de iarnă.

Bucureştii erau şi atunci, ca şi acum, un veritabil furnicar în a doua jumătate a lunii decembrie: oameni nervoşi, plini de pachete, vînzători ambulanţi ce luau cu asalt străzile, trotuarele şi sufletele trecătorilor, înjurături, claxoane, căzături pe gheață, copii care îşi tîrau părinţii temători şi îngrijoraţi de cheltuieli în faţa vitrinelor strălucitoare, pline de jucării. În Piaţa Sfîntul Anton întîlneai oameni simpli, hamali, jupînese, unguroaice, gospodine „de toată mîna şi de toate dimensiunile”, cărînd coşuri uriaşe cu bunătăţi sau… purceluşi legaţi cu sfoară, în timp ce liceeni extramatriculați stăteau să agaţe fetişcanele ce se întorceau de la piaţă. Uneori, mai evada cîte un exemplar porcin, din cauza vreunui şcolar pus pe şotii care îi tăia sfoara cu care era legat. Să vezi atunci vînzoleală, lacrimi în ochii vînzătoarei şi rîsete cînd vardistul apărea cu evadatul aprig prins şi suspendat de picioarele din spate. Iar la doar cîţiva metri depărtare, tot în Piața Sfîntul Anton, trona o adevărată pădurice

din tîrgurile de Crăciun nu mai sînt brazi, ci simple imitații din carton, fier și plăcuțe de lemn. Ici-colo stau agățate în crengile unor copaci ghirlande sărăcăcioase, luminîndu-ne pașii pe aleile aproape pustii. Nici în casă nu e mai bine: de luni bune, caloriferele sînt reci, iar frigul te înconjoară mai tare ca afară. Și-atunci gîndul mă poartă la anii fericiți, din vremuri demult trecute, cînd în ochii mei de copil scînteiau steluțele colorate din brad. Din tot ce mi-a fost dat, cu sfințenie am păstrat Icoana părinților desprinși din măreția munților, culorile

de brazi, de toate mărimile şi pentru toate buzunarele.

După Bărăţia ce-ţi dădea dureri de urechi, din cauza strigătelor disperate ale negustorilor de nimicuri, spre Lipscani apăreau deja cucoanele, mătăsurile şi dîrele de parfumuri scumpe, iar reporterul „Ilustraţiunii române” se va perinda cu atenţie şi mirare într-o prăvălie celebră în epocă, de pe strada Smîrdan: magazinul Lindenberg, supranumit „Paradisul copiilor”. Alături, două domnişoare se uită cu jind la mătăsuri franţuzeşti, în timp ce trecătorii se îmbulzesc cu grijă, să nu se calce reciproc pe bătături. Automobilele şi trăsurile nu mai circulă, pentru că de-abia au loc oamenii. La Lindenberg, copii mai mici sau mai mari încearcă diversele jucării: cai cu coame negre strălucitoare, ca la Hipodromul Băneasa, aeroplane, oi care behăie cînd le tragi de nas… şi chiar cinematografe în miniatură, care ţi-i aduc pe Pat şi Patachon la tine în odaie. Vînzătoarea, amabilă, pune în funcţiune clovnii şi „baletistele” mecanice sau trenurile care, spre deosebire de ale noastre, nu întîrzie şi nu staţionează în mijlocul cîmpului, adică al covorului. „După reprezentaţie, începe partea dureroasă: « – Mie să-mi cumperi trenul electric! Mi-ai zis că dacă voi fi cuminte, îmi cumperi ce vreau… – Dar, puişorul meu, ţi-am cumpărat destule şi mama nu mai are atîţia bani. – Să-mi cumperi, pentru că tata mi-a spus că mă face inginer!»”. La raionul de păpuşi, e ceva mai multă linişte. Copilele se uită cu ochi mari şi fermecaţi la întruchipările de ceară, pînză sau porţelan, ba chiar le învelesc ca să nu răcească în paturile lor de bebeluş. Altele le îndreaptă capetele ca „să nu li se suie sîngele la cap”. Dar frumuseţea sclipitoare a vitrinelor nu era accesibilă oricui. Pe străzi existau standuri improvizate, pentru copiii mai săraci. Şi cîţi nu au auzit poveştile bunicilor sau străbunicilor, care îşi făceau singure păpuşi din cîrpe, cu păr din mătase de porumb…

Parada vitrinelor continua şi pe Calea Victoriei. Reporterul nostru se opreşte la magazinul Universal, de la numărul 11, cu mai multe raioane de jucării: de la căluţi de lemn la soldaţi de plumb şi de la coifuri argintate la automobile. Puștii se urcă în maşinile în miniatură şi claxonează furibund, făcînd pe oamenii mari: „La o parte, la o parte, că vă calc! Încruntă sprîncenele mici şi negre şi în furia vitezei calcă pe picior un trecător imaginar”. De unde o fi învăţat asemenea apucături? Mai

din curcubeu legînd Pămîntul de Cer, realitate și mister, Zilele lungi pînă la Lună și stele, cu Nopțile curgînd din ele pe Calea Lactee, revărsîndu-se în zori în aurul Soarelui, ivit dintre nori.

Nu se știe cînd, poate și pentru noi, cei năpăstuiți de răutatea, aroganța și indiferența semenilor care, vremelnic, ne guvernează viețile, va apărea, în sfîrșit, Lumina bucuriei de trăi, aprinsă de Isus în Grădina Nemuririi...

,,Ploaia și vijelia și-a ieșit din țîțîni

Miroase-a zăpadă timpurie la stîni...

Nu mai e nici un cîine pe stradă

Așa că șobolanii umblă cu covrigii în coadă.

Niște primari cu suflet greu

Ne arată că se poate trăi și fără Dumnezeu...” (Corneliu Vadim Tudor) * * *

Doamnei Lidia Vadim Tudor, demnă urmașă a ilustrului său tată, și întregului colectiv al Revistei ,,România Mare”

Cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă, permiteți să vă urez să aveți parte doar de zile cu soare și multă sănătate. Vă mulțumesc pentru onoarea de a-mi fi publicat în prestigioasa Revistă ,,România Mare” modestele mele articole, săptămînal, timp de mai bine de 6 ani. Pentru a păstra vie în memorie amintirea inegalabilului om de cultură Corneliu Vadim Tudor, am decupat pagina revistei din trista zi de 14 septembrie 2015, cu poezia ,,Ultima cafea”, și am fixat-o pe un perete, în holișorul casei mele. Puțin s-a îngălbenit, dar acolo va rămîne definitiv, ca semn că el nu a plecat.

LILIAnA

TETELEA

încolo, un băiat şi o fată se uită la raionul sportiv la nişte mănuşi de box. „Ce sînt astea?, întreabă fata. –Mănuşi de box. – Ce e aia box? – Cum, nu ştii, îţi pui mănuşile şi dai cît poţi”. Iar spre exemplificare, băiatul îi dă doi pumni destul de semnificativi, făcînd-o să plîngă. Mama apare atunci în grabă, altoieşte şi ea discret progenitura şi îl duce la alt raion.

Atracţia principală, însă, era casa lui Moş Crăciun, cu ceas, clopot şi… majordom, care îl trezea noaptea tîrziu din somn. Cum bătea ceasul miezul nopţii, majordomul deschidea fereastra, iar la ea apărea însuşi Moş Crăciun, spre deliciul de nestăvălit al copiilor.

Magazinele, fie ele de jucării sau nu, se întreceau în perioada interbelică în rînduirea produselor şi împodobirea vitrinei, ca să sucească minţile cucoanelor şi copiilor deopotrivă. Bărbaţii erau mai reci şi calculaţi, lor revenindu-le dificila sarcină de echilibriști, fiind nevoiţi să îşi croiască drum prin mulţimea agitată cu mormanele de pachete intacte.

File de istorie

ATHENAIS-EUDOKIA –o poetă pe tronul

La 7 iunie 421, fiica profesorului atenian de retorică Leontios ieşea din capela imperială ca basilisă.

Încărcată de giuvaeruri preţioase, sub greaua mantie orientală a încoronării, ea străbătu încet biserica, ţinînd în mînă luminări de ceară. Pe trepte se înşira o întreagă procesiune de senatori în mantale de aur, patricieni muiaţi şi ei în aur, pe urmă toţi curtenii îmbrăcaţi în veşminte bogat colorate, miniştri purtînd hlamida roză, roşie şi violetă, apoi eunuci îmbrăcaţi în mătase albă, după care urmau zece mii de paji în brocard albastru, zece mii în brocard verde şi zece mii în brocard galben.

Byzanţului (I)

Athenais apăru în faţa poporului şi îşi dădu capul pe spate într-o atitudine mîndră, în vreme ce mii de glasuri o aclamau: „Gloria purpurei, bucuria lumii, aleasa lui Dumnezeu, Salve, ţie, împărăteasă Despina Augusta!“

Şi toate prapurile împărăţiei se închinară în faţa ei. Athenais avea pe atunci 20 de ani. Cînd trecu pragul termelor, reprezentanţii diferitelor pături ale populaţiei imperiului acompaniară pe tînăra femeie în camera nupţială, unde o aştepta un soţ ale cărui capricii erau atotputernice.

Acest adolescent, ascet şi om de bibliotecă, ce purta rubine de culoarea sîngelui la urechi, era un estet complet, un vînător şi arcaş iscusit, desăvîrşit sportiv, a cărui educaţie fizică o îndrumase însăşi Pulcheria. Imperiul mergea bine, de vreme ce chiar în timp ce Bizanţul era atacat de huni, basileul îşi putea permite să se izoleze în biblioteca sa cu aproape 120.000 de volume, unde citea, compunea versuri, sculpta, se ocupa de astronomie. Athenais îl ajuta foarte mult în îndeletnicirile lui artistice.

Tînăra împărăteasă crescu mult în ochii soţului ei cînd, după victoria unui general al său asupra perşilor, scrise un poem eroic spre lauda învingătorului. Ea este şi autoarea povestirii despre dragostea lui Cyprian pentru Iustina. Eroul îşi vinde sufletul diavolului, pentru a o cuceri pe aceasta din urmă. În veacul al cincilea, este astfel scris cel dintîi „Faust“, în prolog, eroul mărturiseşte că a „căutat să cunoască tot ce este pe pămînt, în împărăţia cerului şi în mările profunde, ca şi corupţia din inima omenească“. A mai vrut să afle „natura variată a materiei şi a metalelor preţioase, a pietrelor, mitul cosmosului“. Dar Cyprian este

pînă la urmă înşelat de demon, îşi arde cărţile oculte, averea şi-o dăruieşte săracilor şi îşi mărturiseşte în public greşelile. Epopee de mari proporţii, povestea lui Cyprian este o operă bogată în idei şi dezbateri aprinse, de un suflu foarte larg. Ea a străbătut veacurile, învingînd vicisitudinile soartei împărătesei, ca şi ingratitudinea posterităţii faţă de ea. (acad. VICTOR EFTIMIU)

Adorată, dizgraţiată, exilată –

DESTINUL UNEI

FRUMOASE ATENIENE

La 1 mai 403, împăratul Arcadiu îşi încheia viaţa, după o lungă şi zbuciumată domnie. Fiul său, Theodosiu II, un copil de şapte ani, proclamat dinainte augustus, primea o moştenire copleşitoare şi n-avea lîngă el, în afara celor trei surori – una singura mai mare cu doi ani decît dînsul –nici o altă rudă din familia lui Theodosiu I cel Mare, spre a-i ocroti viaţa şi tronul. În jurul său se frămînta o lume de ambiţii şi de intrigi, iar imperiul Bizanţului străbătea în acele zile una din crizele sale mari.

În aceste împrejurări nu e de mirare că împăratul Arcadiu s-ar fi gîndit – după cum ne lasă să vedem anumite izvoare – să facă, prin testament, din regele Iezdegerd al Persiei, tutorele fiului său. Antiochos eunucul, în grija căruia fusese dată, la început, educaţia micului împărat, a fost socotit în calitatea sa de trimis al regelui persan, menit să exercite, în numele său, tutela. În fruntea administraţiei imperiului se afla pe atunci un om cu calităţi deosebite, Anthemiu, prefectul Orientului (praefectus praetorio). Contemporanii săi i-au recunoscut, unanim, însuşirile. Numele său se leagă de construcţia Marelui zid ce înconjoară Constantinopolul, cunoscut şi sub numele de „Zidul lui Theodosiu“. În mai puţin de un secol de la întemeierea sa, „noua Romă“ – cum era supranumită capitala Bizanţului – se mărise considerabil: cartiere întregi rămîneau dincolo de zidul clădit de Constantin, expuse urgiei barbarilor, care cutreierau acum, îndrăzneţi, ţinuturile, ajungînd pînă în apropierea imediată a Capitalei. Anthemiu înălţă, în 413, zidul interior al fortificaţiilor, completat mai tîrziu cu un altul, flancat de 92 puternice turnuri, lucrare monumentală, ale cărei ruine impresionează şi azi şi care timp de 1.000 de ani a sfidat asalturile vrăjmaşilor. Energicul om de stat respinse pe huni peste Dunăre, luă măsuri pentru organizarea unei flotile în apele fluviului şi restaură o seamă de oraşe ruinate de năvăliri. Cîrmuirea înțeleaptă a acestui înalt demnitar a constituit, în fapt, o chezăşie a tronului micului Theodosiu.

În umbra regenţei

rar pe atunci la Constantinopol, Pulcheria a luat asupră-şi educaţia tînărului său frate. Sub privirea-i severă – se spune – Palatul sacru, care adăpostise mai înainte o viață frivolă, s-a prefăcut radical. „Curtea –după expresia unui scriitor contemporan – făcea acum impresia unei mînăstiri“.

Pulcheria dădu fratelui său cei mai buni dascăli, îi asocie ca tovarăş de studiu pe tînărul Paulinos, dintr-o familie nobilă. Theodosiu fu crescut în principiile religiei creştine. El primi, în acelaşi timp, învăţătura obişnuită a vremii, studiind limbile greacă și latină, ştiinţele naturale, matematicile, astronomia. Iubitor de pictură şi desen, îşi petrecea adesea timpul transcriind, într-o perfectă caligrafie, manuscriptele, şi împodobindu-le cu frumoase miniaturi, înclinaţie pentru care i se va mai spune şi „caligraful“.

Pulcheria nu uita nici exerciţiile menite a desăvîrşi o educaţie „cît mai imperială“: tînărul primi lecţii de călărie şi mînuirea armelor. Fu apoi iniţiat, cu o meticulozitate dusă pînă la pedanterie, în arta ceremonialului de curte. Theodosiu învăţă cum să se aşeze şi să meargă, cum să-şi poarte vestmîntul, cum să-şi stăpînească rîsul, ori, după trebuinţă, să ia o mină blîndă sau aspră, cum să primească în audiențe. Tot ea se îngriji, în sfîrşit, să dea fratelui său o soţie. Cronicarul Malalas (sec. VI) ne-a transmis povestea romantică a acestei căsătorii care înălţă pe tronul Bizanţului o frumoasă şi instruită provincială.

Surîsul Fortunei (1)

Augusta vorbi fratelui său despre multe fete, fiice de nobili sau familii împărăteşti; el, însă, ceru să-i afle, înainte de toate, o fată frumoasă, fără pereche la Constantinopol. Nu-l interesa de era nobilă, ori de sînge împărătesc, ci „a oricui ar fi, numai fecioară şi frumoasă să fie“.

La 4 iulie 414, Theodosiu ridica pe sora sa mai mare, în vîrstă de 16 ani, Pulcheria, la rangul de augustă, şi aceasta luă în mîinile sale regența. Inteligentă, arătîndu-se pioasă şi plină de virtute, Pulcheria se dovedi vrednică de misiunea ce-i revenise. Ceva din energia gloriosului bunic, Theodosiu cel Mare, trecuse în vinele sale. Fără a fi suverană, ea a condus de fapt imperiul, alături de Theodosiu, în tot timpul domniei acestuia. Un contemporan, istoricul ecleziast Sozomenos, îi face un călduros elogiu, afirmînd că era „înţeleaptă mai presus de vîrsta ei“. Cel dintîi act al său a fost înlăturarea eunucului Antiochos. Foarte instruită, vorbind şi scriind greceşte şi latineşte, lucru

Pulcheria trimise în toate părţile să se caute o asemenea frumuseţe. Ca prieten al împăratului, Paulinos cutreieră ţinuturile, dar nu află nici una care să răspundă dorinţei tînărului împărat. Dar o împrejurare neaşteptată aduse la curtea bizantină pe cea căutată: o fată – spune Malalas – de o frumuseţe fără seamăn, inteligentă şi instruită, cu numele de Athenais, fiica filozofului atenian Leontios. Acesta era unul din învăţaţii care ocupau la Atena „tronul sofiştilor”, cum se spunea învățămîntului public al artei oratorice. El strînsese o avere imensă şi se îngrijise să dea fiicei sale o învăţătură aleasă. Însuşirile deosebite ale fetei, frumuseţea ei desăvîrşită făcură pe Leontios s-o creadă predestinată unui viitor strălucit. Avînd şi doi băieţi, el lăsă acestora, cînd fu pe patul de moarte, prin testament, întreaga sa avere. Athenais avea să primească numai o sută de monede de aur, „căci ei – motiva în testament tatăl – îi ajunge norocul său, care e mai presus de norocul oricărei femei“. Athenais se rugă însă de fraţii ei să nu-i răpească dreptul, să-i lase a treia parte din averea părintească – „fiindcă nimic n-am greşit, zicea dînsa, față de tatăl nostru – şi nu ştiu pentru ce m-a înlăturat de la parte cînd a murit şi mi-a hărăzit norocul după moartea lui“. Neînduplecaţi, fraţii o alungară din casa părinţilor. O soră a mamei o primi la dînsa la Constantinopol, la o altă mătuşă. Ele o îndemnară să se plîngă la Curte împotriva nedreptăţii pe care o suferise. Astfel ajunse Athenais în audienţă la Pulcheria. Avea 20 ani. Frumuseţea ei deosebită, mişcările-i pline de grație, înteligența-i vioaie şi elocvența cu care îşi pleda cauza făcură o impresie adîncă asupra augustei. Aceasta puse cîteva întrebări privitoare la copila ce o încîntase, îi porunci să aştepte şi alergă la fratele său, spunîndu-i: „Am aflat o tînără foarte frumoasă, fără prihană, bine îmbrăcată, instruită, elenă, fecioară, fiică de filozof“. Împăratul, vădit interesat, se ridică îndată, chemă pe Paulinos, prietenul şi confidentul său, rugînd pe Pulcheria s-o aducă pe străină, pentru ca, ascunşi după o perdea, s-o privească.

(va urma) Prof. dr. NICOLAE BĂNESCU

Scene de pe un mozaic din cronica lui Skilitzes

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Revista lui Octavian Goga deplîngea în 1907

adoptarea bradului de Crăciun de către români

„Țara Noastră”, revistă poporală a „Asociațiunii pentru literatură română și cultură a poporului român”, care apărea la Sibiu sub conducerea lui Octavian Goga, publica în nr. 52 din 23 decembrie 1907 articolul „Colindele noastre”, în care se deplîngea adoptarea de către românii ardeleni a obiceiului pomului de Crăciun: ,,Zi sfîntă ajunul Nașterii Domnului, zile sfinte ale Crăciunului!

Cu cîtă evlavie și cucernicie așteptam în pruncia noastră sosirea voastră și ce bucurie străbate și azi inimile noastre de cîte ori ne gîndim la voi. Se deschideau deodată ca la un semn din ceriu comorile, ce ascunse stau în sufletul poporului nostru, și satele noastre spre seară răsunau de glasurile îngerești ale copilașilor noștri, iar mai tîrziu de glasurile voinicești ale feciorilor noștri, înspre ziuă țiganii din satele vecine se așezau sub fereastră și răsună satul de glasurile lor tremurătoare. Sînt colindătorii noștri, sînt colindele noastre. Ne-au rămas moștenire de la moșii și de la strămoșii noștri, comoară neprețuită a sufletului nostru, obiceiuri sfinte în viața poporului nostru. Azi nu le mai vedem. Azi nu mai auzim sfintele noastre colinde, azi nu se mai păstrează aceste sfinte obiceiuri. Se duc și ele, și deodată cu ele se smulge o parte a sufletului nostru, se pierde o comoară neprețuită din avutul sufletesc al neamului nostru.

Și cu ce înlocuim noi obiceiul vechi strămoșesc al colindelor noastre? Ce bucurii plantăm în locul colindelor și al farmecului de a umbla la colindat?

Ce punem în locul poeziei din colindele noastre?

Cu cîtă sfințenie ne pregătiam noi în pruncia noastră pentru ajunul Crăciunului, pentru sfintele sărbători ale

În anul 72, unul dintre Apostolii lui Isus se stingea în Ajun de Crăciun în India

Legenda spune că Apostolul Sfîntul Toma s-ar fi stins la 21 decembrie 72 d.Chr. Sfîntul este cunoscut de mulți și ca ,,Toma Necredinciosul”, fiindcă nu ar fi crezut spusele celorlalți apostoli, care au afirmat că Isus a înviat. Doar cînd Isus a apărut în fața sa și i-a permis să îi atingă rănile, Toma l-a crezut și a rostit faimoasele

Nașterii Domnului! Întreg postul Crăciunului ne adunam după cină în școală și sub conducerea bătrînului cîntăreț de la biserică ne pregătiam pentru sfintele sărbători. La locul prim veniau cele ale bisericii, căci copiii trebuiau duși la biserică încă de la începutul utreniei. După portul satului eram îmbrăcați numai în izmenuțe de pînză, țesute și făcute de mîna mamei, cu un suman țesut și cusut tot de mîna mamei, și strîngeam din toate puterile aceste hăinuțe, ele strîngeau căldura care rămînea în noi, și n-a fost veste nici poveste să fi înghețat vreun copilaș în biserica de la noi. Adunați în școală începeam cu pregătirile și cîntam pe dinafară: tropariul Nașterii, cîntam condacul Nașterii, dearîndul cîntam tot pe din afară Catavasiele Nașterii, cîntam Slavoslovia cea mare și apoi toate cîntările Sfintei Liturgii. Vinea rîndul la colinde, și la locul prim luam colindele cele sfinte, și numai la urmă cele lumești.

În viața sufletească a poporului nostru un cult deosebit are Maica Domnului. Cum și-a aplicat fiul, cum l-a crescut, cum l-a plîns la răstignire, cum a vorbit ea cu meșterul de lemn care a făcut mare crucea Domnului, a fiului ei, cum a blăstămat ea pe meșterul de lemn, care i-a spus că a făcut o cruce grea: «O meșter de lemn,/ Să lucri cu anul,/ Și să capeți banul».

Obiceiuri chemate a ne contopi în vecinii noºtri

,,Noi am luat obiceiuri străine, străine de firea, străine de toată ființa noastră, străine de tot trecutul nostru, obiceiuri chemate a ne dezbrăca de ființa noastră românească, și a ne contopi în vecinii noștri. De pildă:

cuvinte: ,,Domnul meu și Dumnezeul meu”. Atunci Isus i-a spus: ,,Tu acuma crezi. Căci cu ochii tăi mă vezi. Fericiți cei ce-au crezut, fără să mă fi văzut!”. Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește ,,necredinciosul”. Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii –Malabar și Malannkar – Sfîntul Toma este „curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfîntul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întîmplat la mormîntul din Ghetsimani.

Sfîntul Toma ar fi murit în India, unde plecase și se stabilise în calitate de misionar. Mormîntul său, loc de pelerinaj astăzi, se află în apropriere de actualul oraș Mayilappur (în apropriere de Madras) în statul Tamil Nadu. Astăzi sînt aproximativ 24 de milioane de creștini în India, considerați discipoli ai Sfîntului Toma. Mulți dintre ei se consideră și astăzi ,,creștini ai Sfîntului Toma”. Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian, potrivit doxologia.ro.

Perioada petrecută de Sfîntul Toma în India a fost confirmată de mai mulți sfinți catolici, inclusiv Sfîntul Grigore de Nazianus, un important teolog din Secolul al IV-lea.

Primul rebus din istorie a apărut în urmă cu 106 ani în Ajun de Crăciun

Puține invenții de la începutul secolului trecut șiau păstrat forma și utilitatea atît de mult ca aceea a lui Arthur Wynne. În urmă cu 108 ani, la 21 decembrie 1913, Arthur Wynne din New Jersey, SUA, publica primul rebus din istorie. Invenția sa ajungea în premieră în ziarul american New York World. Nici prin cap nu le trecea angajaților ziarului ce lovitură urmau să dea.

am luat la Crăciun de la străini pomul de Crăciun. Fără de nici o legătură cu trecutul nostru, cu firea, cu obiceiurile poporului nostru, în Ajunul Crăciunului în casa noastră așezăm pomul de Crăciun. Cu durere văd țăranii noștri din jurul Sibiului cum aleargă în ajunul Crăciunului în spate cu arborele, spre a face prasnic copiilor săi. Și se așează arborele de Crăciun. Tata nu a mai văzut lucruri de acestea, de aceea inima lui e goală; goală ca a unui om care profanează memoria părinților săi și se rupe de tot trecutul lor”.

Avea forma unui diamant cu o gaură în mijloc și purta denumirea în limba engleză de ,,Word-Cross Puzzle” (în română: cuvinte încrucișate, rebus). Avea definiții foarte ușoare, și a avut succes. Wynne a experimentat diverse formule și forme pentru rebusurile sale, inclusiv cerc, înainte de a se stabili la dreptunghi sau pătrat, forme pe care le utilizăm și azi.

Conform unor surse, după cîteva săptămîni, autorul le-a semnalat celor de la ziar că au greșit denumirea, iar forma corectă este Cross-Word Puzzle. Cei de la ziar și-au cerut scuze și au invocat o greșeală de redactare, însă forma eronată (inversată) a denumirii s-a păstrat pînă astăzi în limba engleză.

Pînă în 1923, cuvintele încrucișate erau publicate în majoritatea ziarelor importante din America, iar moda a ajuns la puțin timp după aceea și în Anglia. r.m.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (105)

Fitoterapia (2)

Farmacologia apuseană modernă, însă, izolează agentul activ din plantă pentru a produce un medicament independent, individual. Se poate spune că ambele sisteme – cel tradiţional chinezesc şi cel occidental, au avantaje şi dezavantaje. Farmacologia apuseană nu agreează infuziile din fitoterapia chineză, care conţin multe ingrediente, ce, în opinia europenilor, par să nu aibă nici un rost. Adversarii fitoterapiei chineze dau exemple de cazuri de îmbolnăvire şi chiar decese, înregistrate în Europa la pacienţi care au făcut tratamente pentru boli de piele sau au consumat ceaiuri pentru slăbit din farmacopeea chineză. În acelaşi timp, industria occidentală de medicamente a înregistrat o serie de catastrofe, care întrec în dimensiuni accidentele cauzate de infuziile din plante ale Medicinei Tradiţionale Chineze. Desigur că avem de-a face cu o „ciocnire a civilizaţiilor“. Medicii chinezi răspund criticilor occidentali, scoţînd în evidență faptul că reţetele medicale prescrise de MTC și obţinute din plante medicinale sînt zilnic folosite în China de mii de ani. În cazurile în care au apărut îmbolnăviri sau decese, acestea au fost cauzate de alţi factori şi nu de medicamentele chinezești preparate și prescrise de medicii chinezi. Totuşi, este foarte important să se atragă atenţia asupra modului în care sînt folosite tratamentele tradiţionale. Marele public din Occident a ajuns la concluzia că medicamentele de sinteză sînt dăunătoare prin efectele secundare și, de aceea, oamenii sînt tentaţi să creadă că leacurile naturale sînt inofensive în această privință. Această idee este complet falsă. Orice leac sau tratament în exces te ucide. De pildă, există exemple de oameni care au consumat morcovi în exces, și-au schimbat culoarea pielii și au murit. Aceasta nu înseamnă că nu mîncăm morcovi! Înseamnă să nu facem exces nici la morcovi, nici la alte legume și plante, ori la mîncăruri, băuturi și medicamente, ci să urmăm prescripţiile medicilor și ale dieteticenilor chinezi sau

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (8)

Napoleon, în culmea bucuriei că reuşise să pună mîna pe Moscova, rămînea fidel părerii sale, că Alexandru avea acum să-i cerşească pacea. Dar judecata sa dădea greş de astă dată. Ţarul, chiar dear fi vrut, nu mai putea să accepte o pace ruşinoasă. Sora lui îl avertizase că atît de uşoara cedare a capitalei radicalizase într-atît ura ruşilor faţă de opresori încît o pace cu aceştia ar fi apărut, în ochii tuturor, drept o trădare, iar Alexandru, avînd încă în minte scena asasinării tatălui său, ţarul Pavel, ştia prea bine că nu putea avea încredere în sfetnicii săi. Oricare dintre ei l-ar fi putut ucide, pretinzînd că salvează astfel Rusia de la dezastru. De altfel, ultimul ambasador francez la Moscova, de Caulaincourt, încercase în zadar să-i explice împăratului situaţia disperată a lui Alexandru şi refuzase să acţioneze ca emisar de pace, ştiind prea bine că orice propunere venită din partea lui Napoleon ar fi fost întîmpinată cu un refuz de către ruşi. Prin urmare, pe 4 octombrie împăratul 1-a trimis la Sankt Petersburg, cu o solie de pace, pe generalul Lauriston.

Kutuzov a aflat de misiunea lui Lauriston şi a ordonat patrulelor sale de cazaci să fraternizeze cu avanposturile franceze, oferindu-i lui Napoleon mirajul unui fals sentiment de securitate şi părînd astfel să asigure o bază reală credinţei sale iluzorii că ţarul va accepta pacea. Din nou, bătrînul vulpoi căuta să cîştige timp, spre a-şi reface forţele. El ştia că peste jumătate din Moscova căzuse pradă focului şi fusese de asemenea informat despre ravagiile făcute de tifos în rîndurile duşmanului. Moralul francezilor era la pămînt şi dezamăgirea oştenilor lui Napoleon nu cunoştea margini. În locul fabuloaselor bogăţii ale ţarilor ruşi, promise de împărat, nu găsiseră decît foamete, mizerie şi un oraş răvăşit de incendii, în care cu greu puteau să-şi găsească adăpost. Jafurile nu

occidentali. Pe de altă parte, există persoane care suferă de diverse alergii. Numai o înghiţitură din substanţe, mîncăruri ori băuturi, pe care alţii le pot consuma în cantităţi mari, pe alergici îi poate ucide sau le poate provoca mari suferinţe. Ideea că tot ceea ce este natural este și sănătos şi nu prezintă pericol pentru om, este total falsă și periculoasă. Un alt exemplu: vara, camerele de urgență ale spitalelor primesc zeci de copii mici care au mîncat seminţe de salcîm galben nocive. În concepţia chineză, orice plantă trebuie tratată cu respect și fiecare medicament, indiferent de provenienţa sa, trebuie luat cu grijă. Adesea, pacienţii iau tabletele prescrise timp de săptămîni ori chiar luni și ani în șir, fără a se interesa de conţinutul lor sau efectele secundare ori adverse. O regulă înţeleaptă ar trebui să ne conducă spre culegerea de informaţii referitoare la posibilele efecte secundare ale unui medicament, fie că acesta ne-a fost prescris de un medic ce practică medicina vestică, fie că aparţine unui practician al MTC. Înţelepţii chinezi din Antichitate considerau toate medicamentele otrăvitoare, nu numai pentru că o parte din ingrediente erau toxice și pentru că orice substanţa folosită într-un tratament poate „otrăvi elementul cauzator al suferinţei“. De-a lungul istoriei, au existat momente cînd doctorii erau huliţi numai pentru că prescriseseră un anume leac.

În China, reţetele au început să fie realizate într-o formă clară, precisă abia după apariţia lucrării „Ben Cao“ („Marele Ierbar“), carte ce cuprinde remedii bazate pe plante medicinale. Se spune că această carte ar fi fost scrisă de Împăratul legendar Shen Hong (Țăranul divin; anii de domnie 2900-2698 î.Chr.). Shen Hong a rămas renumit atît datorită cunoştinţelor sale despre agricultură, cît şi celor legate de lumea plantelor. El este considerat părintele Farmacologiei chineze. Se spune că Shen Hong a experimentat el însuşi o seamă de plante, gustînd din ele, și a fost intoxicat de nenumărate ori. Prin urmare, fie se bucura de o constituţie foarte robustă, fie poate fi privit ca un semizeu. În aceste condiţii, cartea sa „Marele Ierbar“ ar trebui privită ca o culegere de texte aparținînd unui mare număr de autori. Legenda spune că Shen Hong dispunea de un remediu magic ce îndepărta efectele intoxicaţiilor sau

le aduceau mai nimic, iar raidurile prădalnice făcute prin pivniţele moscoviţilor rareori se soldau cu găsirea vreunui butoiaş de vin sau de votcă.

Vara fierbinte și uscată a fost urmată de o toamnă neobişnuit de răcoroasă. De Caulaincourt, singurul om din anturajul lui Napoleon care avea experienţa iernilor ruseşti, 1-a avertizat pe împărat că oraşul ruinat şi pustiu va deveni imposibil de locuit odată cu venirea anotimpului rece. Napoleon, indus în eroare de vremea relativ blîndă de pînă atunci, i-a replicat că exagerează şi trebuie să ştie că o iarnă rusească nu poate fi decît puţin mai aspră decît una la Fontainebleau. Astfel, părerea că ruşii vor accepta să încheie pacea, combinată cu iluzia unor condiţii meteorologice aparent acceptabile, l-au determinat pe Napoleon să facă greşeala fatală a acestei campanii dezastruoase. Rămăşiţele uriaşei sale armate puteau fi salvate adoptînd una dintre aceste două variante: fie să se retragă imediat la Smolensk, fie să mărşăluiască spre nord, să facă joncţiunea cu aliaţii prusaci şi să atace Sankt Petersburg. Napoleon gîndea că o tentativă reuşită de asediu asupra oraşului putea îngenunchea definitiv Rusia.

Escadroane de cavalerie au înconjurat Moscova, încercînd să dea de urma trupelor ruseşti, dar curînd francezii au pierdut contactul cu grosul armatei lui Kutuzov. Acesta se retrăsese spre est, dar apoi parcurseseră rapid un arc de cerc, spre sud-vest, spre a-i tăia lui Napoleon legătura cu principalele linii de aprovizionare cu arme şi provizii de la Kaluga şi Tuia. Armata lui Murat staţiona la Tarutino, la sud de Moscova. Aici, pe 18 octombrie, Kutuzov a lansat un atac surpriză, provocînd şase mii de victime în rîndul invadatorilor şi obligîndu-l pe mareşal să se retragă. Această încleştare, de mici proporţii, l-a avertizat totuşi pe Napoleon că ruşii preluaseră iniţiativa, că propunerea sa de pace nu fusese acceptată şi că se află chiar în pericol de a fi înconjurat. Pe 19 octombrie, el a ordonat ca armata să părăsească Moscova şi să se retragă. Cincisprezece mii de recruţi se alăturaseră

otrăvurilor, dar în cele din urmă a sfîrşit din cauza unei astfel de intoxicaţii. Indiferent cine este autorul acestei lucrări, învățăturile despre plante cuprinse în paginile sale duc departe în timp, fiind vechi de 4000 de ani. A fost publicată prima dată cu scopul de a clasifica plantele în funcţie de acțiunea lor farmacologică. În afară de plante, lista lui Shen Hong include atît metale cît și produse animale, clasate în 3 grupe. Prima grupă, cea superioară, conţine substanţe ce constituie un suport al vieţii. Cea de-a doua grupă descrie substanţe ce ajută la păstrarea sănătăţii mentale. Cea de-a treia și ultima grupă este dedicată vindecării bolilor.

Lucrarea descrie 365 de plante ce tratează boli interne și externe, afecţiuni ginecologice și oftalmologice, chiar dureri de dinţi. Totodată, lucrarea dă instrucţiuni referitoare la felul în care trebuie prescrise plantele, cum trebuie prelucrate și administrate. Această lucrare a fost cartea de căpătîi timp de mai multe mii de ani și multe din informaţiile pe care le cuprinde sînt valabile și în zilele noastre. Plantele au fost clasificate conform criteriilor din această carte pînă în Secolul al XVI-lea, cînd a apărut celebra lucrare, recunoscută în întreaga lume, „Descriere generală a ştiinţei medicale“, scrisă de Li Shizeng. Lucrarea are 52 de volume și cuprinde lista a peste două mii de plante medicinale și unsprezece mii de reţete. Leacurile sînt clasificate pe plante, minerale și produse animale, iar flora este descrisă pe specii, precedînd cu 150 de ani lucrarea botanistului suedez Linnaeus. După revoluția comunistă din 1949, o mare parte a activităţii de cercetare se desfăşoară în colegii și instituţii medicale. S-a încercat, astfel, identificarea componentelor celor mai utilizate plante și s-a testat eficacitatea lor. Din nefericire, lucrările ce descriu și sintetizează aceste cercetări sînt foarte rar traduse în alte limbi și, tocmai de aceea, rămîn necunoscute lumii apusene. Dacă această situaţie ar putea fi remediată, atunci s-ar realiza paşi mari în înțelegerea reciprocă a celor două tipuri de medicină și acest lucru ar fi în folosul celor suferinzi, ce nu pot fi trataţi cu rezultate bune prin mijloace clasice europene.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

armatei franceze în timpul săptămînilor petrecute în oraş, dar aproape zece mii dintre soldaţi muriseră, din cauza tifosului şi a rănilor. Armata ce părăsea capitala ţarilor număra mai puţin de o sută de mii de oameni murdari, lihniţi de foame şi bolnavi. Împovăraţi deja de bagaje, de tunurile pe care, în lipsa cailor, erau nevoiţi să le tîrască după ei, răniţi, ei nu putuseră rezista ispitei de a fura din Moscova tot ce le căzuse în mînă, inclusiv cupolele şi crucile aurite ale turnurilor Kremlinului. Napoleon s-a îndreptat spre sud, spre a evita ruta directă spre Smolensk, deja ameninţată de ruşi. Pe 24 octombrie, forţele ruseşti îl vor surprinde totuşi la Malojaroslavetz şi după o bătălie crîncenă, care a ţinut o zi întreagă şi în care a suferit pierderi imense, Napoleon a hotărît să amîne atacul, pentru ziua următoare. Temîndu-se pentru viaţa oamenilor lui, pe care voia să o cruţe, Kutuzov s-a retras, la rîndul său, pierzînd oportunitatea unei victorii totale.

Drumul spre sud fiind, după toate probabilităţile, blocat de inamic, Napoleon nu avea altă şansă decît de a se întoarce către nord, revenind pe drumul spre Smolensk la Borodino. Gerul devenise de-acum pătrunzător şi masive căderi de zăpadă au început, pe 5 noiembrie. Bandele rapide de cazaci călări precum şi partizanii făceau din aprovizionarea armatei franceze o misiune practic imposibilă. De altfel, nimeni dintre generalii lui Napoleon nu se gîndise că va fi obligat să ducă o campanie de iarnă, toţi speraseră într-o victorie rapidă. De Caulaincourt a reuşit să facă rost de pîslari de pînză pentru caii ofiţerilor superiori ai împăratului, pentru ca bidiviii să nu mai alunece pe gheaţă, în schimb caii trupei şi cei care transportau piesele de artilerie nu au fost înzestraţi cu acest echipament, indispensabil în condiţiile iernii ruseşti. Acest lucru, şi nu gerul, reprezintă motivul pentru care Napoleon va mărturisi, pe 7 noiembrie, „cavaleria mea merge pe jos”.

(va urma)

FREDERICK CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Semna Valjean, dar nu era

vreo rudă cu ocnaşul lui Hugo

Pe numele său întreg, transcris ca la școală, în livretul militar și, la sfîrșit, pe cruce, cu numele de botez îndărăt, Vasilescu Alexandru Ion (1881-1960), dramaturgul Valjean s-a distins nu numai ca avocat și magistrat în București, dar și ca un obișnuit al Cenaclului ,,Sburătorul”. În memoriile sale, Eugen Lovinescu aprecia că Valjean ,,este umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de finețe a observației”. În ,,Istoria literaturii române contemporane”, criticul adăuga: ,,Ședința XXI a Sburătorului: duminică 29 ianuarie 1933. Valjean citește comedia «Generația de sacrificiu», cu brio, pînă la 9,30. Discuții pînă la 10,30”. Altă referire din partea Scepticului mîntuit: ,,Era un generos și nu refuza pe nimeni, cum ar fi Agepsina Macri, aprigă de bani, sau Camil, întotdeauna sărăcuț”. Privitor la aspectul fizionomic, Șerban Cioculescu apreciază că, mai degrabă, ,,Valjean aducea cu un mongol sau cu un mandarin. Altfel, își întîmpina cunoscuții cu un surîs larg, care dădea în hohote de rîs jovial”. Și un ultim portret, din doar cîteva cuvinte, ieșit din pana șugubeață a lui Arghezi: ,,Sub numele ocnașului Valjean se ascunde, din cochetărie, un magistrat din București. Îl cheamă I. Vasilescu și calcă cu toată talpa. Are ochelari și fața lată”.

Încă din prima parte a copilăriei, petrecute la Turnu Măgurele, chiar lîngă locul unde se varsă Oltul în Dunăre, Jenică s-a simțit atras de mirajul naturii. La vîrsta de 13 ani, pe cînd familia abia se mutase la Călărași, căci tatăl său, funcționar vamal, după lege, nu avea voie să stea mai mult de 2 ani într-o localitate, a descoperit teatrul. Își asumă rolul de ,,director de teatru” și dă spectacole cu Coana Chirița, răsplătite cu aplauze sincere. ,,Citesc și mă minunez, avea să consemneze el în «Cartea amintirilor». Cunosc fiecare piesă, fiecare personaj, fiecare scenă. Sînt în stare să le spun pe dinafară și urmăresc cu sete arta cu care Caragiale dezvăluie ridicolul vieții noastre (...) De cînd citesc acasă și merg la mica mea sală de teatru din oraș, am altă simțire, nouă, nedeslușită, în care se amestecă uimirea, dorința și un farmec necunoscut, ceva ce nu se poate spune în cuvinte...”.

Brăila, următoarea trambalare a familiei Vasilescu, motivată de slujba imposibilă a părintelui. Mobilier și acareturi mutate cu căruța pînă la gară, oglinzi sparte și mărunțișuri pierdute, nervi... Ca în schițele cazone ale lui G. Brăescu, alt ,,sburătorist” cunoscut, unde ofițerii și subofițerii, după legiuita avansare, sînt mutați în altă garnizoană. Sau ca în momentele lui Caragiale, cu Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru, repere ale românilor din mahalale. Dar, acolo, migrația la termen este cauzată de sărăcie, motiv pentru respectivii sfinți să devină și ei zeii noștri tutelari. La Brăila, îl cunoaște pe Panait Cerna, care se afirmase deja ca poet, deși era încă elev de liceu. Prietenia lor este stimulatoare pentru amîndoi aspiranții la cariera literară, lucru care se vede și în lecturile lor tot mai bogate și nuanțate.

Dînd parcă satisfacție tatălui său, Jean Vasilescu se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, păstrînd pasiunea teatrală nealterată în suflet. ,,Cred că am să fiu avocat, conferențiar, dar și autor dramatic”. În consecință, la 19 ani, i se reprezintă pe scena Teatrului Național din Iași comedia ,,Un manifest studențesc”, bine apreciată de G. Ibrăileanu, care nu se mira că studentul la Drept este și student la Conservatorul ieșan. Recidivează cu ,,Deputatul țărănimii”, și ea pe gustul mentorului de la ,,Viața Românească”. Întrucît doar cu diploma de avocat în buzunar nu putea să practice avocatura, în 1904 pleacă la Paris să-și ia doctoratul în Drept. Cel care i-a găsit pseudonimul ,,Valjean” a fost dramaturgul Alexandru Davila, de teamă că avocatul Toma Stelian, ministrul Justiției, îi va găsi o incompatibilitate între calitatea de magistrat și cea de comediograf și îi va

face necazuri. Dar, mulți confați și de o parte, și de cealaltă descoperă lesne mașinațiunea și rînjesc într-un dinte: ,,Domnule judecător de instrucție, avea să i se adreseze Petre Locusteanu împricinatului. O frunză de laur a căzut pe roba dumitale”. Întîmplarea se va repeta în anul 1944. Război în toată Europa, bombardamente sălbatice asupra Capitalei. Ca să fie reprezentată pe scenă, comedia ,,Steaua fără nume” a trecut prin incredibile peripeții. Neputînd apărea sub semnătura evreului Mihail Sebastian, printr-o înțelegere generală (autorul, regizorul Soare Z. Soare, artiștii și alți factori), pe afiș a fost trecut un nume fictiv, Victor Micu. Singurul care, chiar la premieră, a înțeles tertipul a fost criticul N. Carandino care a declarat: ,,Numai Sebastian este în stare să scrie o așa piesă”.

Lovinescu era convins că, dintre toate piesele de mici dimensiuni ale lui Valjean, cea mai valoroasă este comedia ,,Ce știa satul”, creată după modelul teatrului francez bulevardier, ,,Înșelătorul înșelat”. Pe scurt, domnul Marineanu, bănuind că-l înșală nevasta, intenteză divorț. Dar, nu are probe și nici soția nu recunoaște că l-ar fi înșelat. Atunci recurge la o stratagemă, anunțînd că actul de divorț a fost deja transcris. Pusă în fața faptului împlinit, nevasta cade în cursă și îi dezvăluie, cu satisfacție, toate aventurile ei extraconjugale. În opera dramatică a lui Valjean figurează și alte titluri: ,,Nodul gordian”, o satiră a moravurilor politicianiste; ,,Lacrima”, o comedie psihologică; ,,Generația de sacrificiu”, o comedie satirică; ,,Fata Morgana”, o șarjă politică.

* * *

Dar, nu despre vreuna dintre minicreațiile dramatice ale lui Valjean este vorba în continuare, pentru simplul motiv că nu am găsit nici una, deși am tot întrebat în stînga și-n dreapta. Nici măcar comedioara de moravuri ,,Ce știa satul”, pe care o descoperisem în ,,Antologia piesei românești într-un act”, pe la începutul anilor 1980 și ceva. În schimb, am găsit cîteva pagini dintrun jurnal, publicat, cu un titlu provizoriu, în Revista ,,Manuscriptum”, fără nici un comentariu, fără nimic, deși, după prima pagină, cititorul nu se poate să nu remarce mîna sigură cu care sînt creionate unele portrete. La sfîrșitul fragmentului, se impune și intenția autorului de a reconstitui și tabloul unei epoci, dimpreună cu personajele sale cele mai reprezentative, care, astăzi, nu mai există decît în luminile și umbrele albastre ale cărților.

Așadar, iată-ne la Iași, în vara anului 1900, cînd Ion Alexandu Vasilescu ajunge student al Facultății de Drept și Litere. Tînărul studios urmase sfaturile familiei de a învăța o meserie solidă, care să-l ferească de multe lipsuri viitoare. Avocatura, nu actoria!, îi repeta adesea Alexandru Vasilescu din Slatina, tătăl său, cu asprime în glas, gîndindu-se cît pătimise de pe urma meseriei sale de funcționar vamal. ,,În locul trăsurilor largi, spațioase, pe care le știam din alte orașe, își începe memorialistul notațiile tinereții, aici apare o trăsurică cu un cal, mică și strîmtă, care abia cuprinde un călător. Cînd o vezi de departe, cu burduful pe jumătate înălțat, ca un om care și-a ridicat gulerul pentru a se apăra de ploaie, ți se pare o miniatură, o jucărie, un rădvan scăpat dintr-un teatru de păpuși. «Nu poftiți, cacanași?... Nu potfiți?», apare birjarul evreu, sărăcăcios și slăbănog...”.

În primele zile, musafirul s-a simțit stingher în Iași. Dar, norocul i l-a scos în cale pe Vlahuță, un funcționar de vamă, fratele poetului Alexandru Vlahuță. Cum a ajuns la vamă? Simplu: nu i-a plăcut cartea, i-a plăcut să trăiască, să petreacă zdravăn și să aibă portofelul plin... ,,Deși e încărcat de datorii, moldoveanului acesta nu-i pasă: «Dacă vrei, îmi spune el, te introduc în cîteva familii cu studenți, ca mata, și, mai cu seamă, cu duduițe tare drăguțe...», îmi spune el și-mi face cu ochiul”.

Viața în Universitate îl impresionează mult pe junele Vasilescu. Profesorii sînt niște avocați vestiți, de mare prestigiu: Tanoviceanu, Matei Cantacuzin, Alexandescu, Dimitriu, Constantin Stere... Cine n-a auzit de numele acestea răsunînd pe toate meleagurile țării?

Profesorul Constantin Stere îi impresionează teribil pe studenții din sală. ,,Cînd se așază pe catedră, ne uităm lung la el, cu o indiscretă curiozitate. Chipul acesta de polcovnic, înfășurat într-o barbă mare, pare a fi evadat dintr-o povestire fantastică, așternută de Turgheniev sau Gogol. E înconjurat de nimbul unei legende. A fost condamnat la temniță grea în Siberia și a zăcut ani de zile în surghiunul înghețat. Merge zvonul că, în liniștea mohorîtă a temniței, a citit enorm, s-a instruit...”. În procesele mari, apare uneori și Gh. Panu, spiritul cel mai fin, cel mai subtil al timpului.

La Facultatea de Litere e o constelație tot atît de impresionantă: A.D. Xenopol, P.P. Negulescu, Philippide, Caragiani.

Iașul trăiește un climat de o intelectualitate superioară. Este păstrătorul unui mare legat cultural și cu un vizibil sentiment de orgoliu își împlinește misiunea. Este Iașul Academiei Mihăilene, Iașul lui Eminescu, al lui Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Vasile Conta, Negruzzi, Nicu Gane, Iașul ,,Junimii”, al ,,Convorbirilor literare”. Dar, Unirea a slăbit Iașul, l-a sărăcit aproape, dar ca un boier care și-a pierdut moșiile, Iașul a trăit închis în titlurile lui de noblețe. În poezia trecutului, cu un stil de viață propriu, cu ținuta unui aristrocrat autentic.

Ultimele examene din vară, Alexandru Vasilescu le trece cu succes. Unii profesori sînt mai aspri, alții mai îngăduitori, precum Burada de la Dreptul roman, care știa că nici unul dintre studenții săi nu ține să ajungă un Caius sau Justinian. Fiindcă știe că Dreptul roman este mort. Dar, cel mai geu examen este cel cu Matei Cantacuzin. ,,O notă la Conu Matei Cantacuzin nu e o simplă mențiune școlară pe un catalog. E un grad pe care ți-l pune pe umeri și după cum te-a însemnat el poți să știi dacă ești un simplu căprar juridic sau ai în raniță bastonul de mareșal”. Dar, ca de obicei, Conu Matei întîrzie. De data aceasta, mult. Colegii îl roagă pe Vasilescu să meargă acasă la profesor și să vadă ce s-a întîmplat. E vemea trandafirilor, și toată grădina casei sale a înflorit. Studentul intră cu sfială în curte și se apropie de ușă. Dar, se oprește înmărmurit. Din salon se aud accentele melodiei ,,La Chanson” de Solweig. Putea să-l întrerupă? Cînta așa de frumos... PAUL

SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tratatul de la Gent din Ajunul Crăciunului 1814 pune capăt războiului fără cap ºi coadă Aºa vă place istoria?

Tratatul semnat la Gent, actualmente în Belgia, pe 24 decembrie 1814, între Statele Unite și Marea Britanie, nu a dus la schimbări majore în raport cu situația dinainte de război, dar a dus la anumite promisiuni. Britanicii au promis că vor returna pe sclavii negri eliberați, care în timpul războiului fuseseră încurajați să fugă în teritoriile britanice. În practică, după cîțiva ani, Regatul Unit a plătit Statelor Unite în schimbul libertății acestora suma de 350.000 de dolari. Propunerea britanică de înființare a unei zone-tampon indiene în Ohio și Michigan a eșuat după ce coaliția indienilor s-a dezintegrat.

La 24 decembrie 1814, membrii echipelor de negociatori britanică și americană au semnat și parafat documentul care, odată ratificat de legislativele celor două țări, avea să pună capăt Războiului din 1812. Prin tratat, au fost eliberați toți prizonierii și s-au retrocedat toate teritoriile și vasele capturate. Statele Unite au primit înapoi circa 40.000 km pătrați de teritoriu, în zona lacurilor Superior și Michigan, în Maine, și pe coasta Pacificului. Zonele ocupate de americani în Canada Superioară (actuala provincie canadiană Ontario) au revenit sub control britanic.

Vestea semnării tratatului a ajuns în Statele Unite după victoria americană în bătălia de la New Orleans și după victoria britanică în a doua bătălie de la Fort Bowyer, dar înainte a asaltul britanic asupra orașului Mobile, Alabama. Au avut loc ciocniri între trupele americane pe de o parte și cele britanice aliate cu indienii de pe frontiera de pe fluviul, pe de altă parte, timp de mai multe luni după semnarea tratatului, inclusiv bătălia de la Sink Hole din mai 1815. Senatul Statelor Unite ale Americii a aprobat tratatul în unanimitate la

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (23)

Dar la Pearl Harbor existau spioni. Nişte spioni extrem de eficace. Punerea în mişcare a flotei şi a aviaţiei ar fi fost, fără îndoială, comunicată imediat la Tokyo. Oare în acest caz japonezii ar mai fi persistat în a-şi duce planul la îndeplinire? Probabil că da. Amiralul Theobald consideră însă că o probabilitate nu era suficientă pentru Roosevelt. El avea nevoie de un atac sigur, un atac care să-i permită, o dată pentru totdeauna, să înlăture apatia compatrioţilor săi. Să-i arunce, cuprinşi de un elan general, în luptă. În Memorialul lui Roosevelt, redactat după hirtiile lui Harry Hopkins, Robert Sherwood aminteşte că, cu mai puţin de o lună înainte de Pearl Harbor, Congresul „fusese chiar de acord să-i îngăduie preşedintelui să armeze vasele de comerţ americane. Era mîhnit şi el de miopia care determinase Congresul precedent să refuze afectarea de credite necesare pentru fortificarea Guamului“. Sherwood aminteşte şi de strigătul „izolaţioniştilor francezi“ din 1939: „Nu vrem să murim pentru Danzig!“.

Cu cîtva timp în urmă nişte marinari americani fuseseră masacraţi în mod deliberat de nemţi în Atlanticul de nord. O atare crimă de război, mai adaugă Robert Sherwood, „nu izbutise, evident, să aprindă în sufletul americanilor scînteia care ar fi putut face să izbucnească răboiul“. Şi Sherwood se întreabă ca şi Theobald: „În ce măsură ar fi stimulat oare voinţa de luptă vestea că japonezii au creat un cap de pod la Khota Baru, în golful Siam? Şi dacă Congresul şi poporul refuzau să intre în război în urma unei asemenea provocări – şi părea inevitabil ca ei să refuze aşa ceva –,

16 februarie 1815, iar președintele James Madison a făcut schimb de documente de ratificare cu un diplomat britanic la Washington, la 17 februarie; tratatul a fost proclamat la 18 februarie. După unsprezece zile, la 1 martie, Napoleon a evadat de pe Insula Elba, declanșînd un nou război în Europa, și a obligat Regatul Unit să se concentreze pe amenințarea reprezentată de el.

,,Războiul domnului Madison”

La 18 iunie 1812, președintele american James Madison a semnat, după mari presiuni ale „Șoimilor Războiului” din Congres, declarația de război împotriva Regatului Unit⁠. Cu majoritatea armatei europene angajată în luptă contra lui Napoleon, Regatul Unit a adoptat o strategie defensivă.

Susținerea efortului de război a fost dificilă pentru americani din cauza nepopularității campaniilor⁠, mai ales în New England, unde războiul era denumit cu dispreț „Războiul domnului Madison”. Înfrîngerile suferite de americani în asediul Detroitului⁠ și în bătălia

care ar fi fost efectul produs asupra britanicilor, asupra ruşilor, a chinezilor, fără să mai pomenim de nemţi, de italieni şi de japonezi? Era evident că, dintr-un moment într-altul, americanii s-ar fi văzut constrînşi, sub ameninţarea gurilor de tun îndreptate asupra lor, fie să se apere, fie să tacă o dată pentru totdeauna În Memorialul lui Roosevelt se mai află şi următoarele rînduri care dau de gîndit: „Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-1 scoate pe Roosevelt din încurcătură, şi pe aceea au şi ales-o, pe neaşteptate, şi într-un mod atît de provocator, de insultător şi de exasperant, încît opinia americană, divizată şi frămîntată, a devenit într-o clipă unanimă şi convinsă de justeţea cauzei sale“. Faptul că atacul japonez de la Pearl Harbor a satisfăcut din plin aşteptările lui Roosevelt este oare suficient ca să ne demonstreze că Roosevelt le-a întins japonezilor la Pearl Harbor o cursă în care ei s-au năpustit orbeşte?

„În ce-i priveşte pe japonezi, ei îşi bat joc de o asemenea aserţiune – declară în această privinţă istoricul Gordon W. Prange, care a interogat numeroşi japonezi răspunzători de acest atac. Însăşi ideea că preşedintele Roosevelt ar fi putut să-i manevreze pe japonezi ca pe nişte pioni mărunţi şi docili pe tabla lui de şah nu e numai un nonsens, ci echivalează cu o simplificare a unor evenimente cît se poate de complexe“.

de la Queenston Heights⁠ au frustrat eforturile acestora de a cuceri Canada Superioară, și au ameliorat moralul britanicilor. Tentativele americanilor de a invada Canada Inferioară⁠ și de a captura Montrealul au dat și ele greș.

În 1813, americanii au cîștigat bătălia de pe Lacul Erie⁠, dobîndind control asupra lacului, iar în bătălia de pe Thames⁠ au învins Confederația lui Tecumseh⁠, asigurîndu-și un obiectiv primar al războiului. O ultimă tentativă americană de invadare a Canadei a fost blocată în bătălia de la Lundy’s Lane⁠ din vara lui 1814.

Pe mare, puternica Marină Regală a efectuat o blocadă a porturilor americane, întrerupînd comerțul și permițînd britanicilor să efectueze în voie raiduri pe coastă. În 1814, unul din aceste raiduri s-a soldat cu incendierea capitalei Washington⁠, deși americanii au respins ulterior tentativele britanicilor de a invada New England și de a captura Baltimore. În Regatul Unit, a crescut opoziția față de impozitele puse pentru război și au apărut cereri de reluare a comerțului cu America. După abdicarea lui Napoleon, blocada Franței a luat sfîrșit și Regatul Unit a încetat recrutările forțate de marinari, ceea ce a lăsat caducă problema care a declanșat conflictul. Britanicii au reușit apoi să crească forța blocadei de pe coasta americană, anihilînd comerțul maritim american și aducînd guvernul SUA în pragul falimentului. Nici una din părți nu mai dorea să continue luptele. Negocierile de pace au început în august 1814, iar tratatul de la Gent s-a semnat la 24 decembrie.

Vestea păcii a ajuns în America după ceva timp. Neștiind de tratat, forțele britanice au invadat Louisiana și au fost învinse în bătălia de la New Orleans în ianuarie 1815. Americanii au considerat că aceste victorii tardive au restaurat onoarea națională. Astfel, ele au condus la disiparea sentimentului antirăzboi și la începutul Epocii Bunelor Sentimente⁠, o perioadă de unitate națională.

EVENIMETULISTORIC.RO

Iată-ne ajunşi în miezul problemei.

Că politica americană ar fi avut un caracter provocator la adresa Japoniei nu putem nega – caracter provocator care corespundea de altfel unei agresivităţi continue din partea celor de la Tokyo. Că Roosevelt dorea din toată inima ca Japonia să tragă, în sfîrşit, primul foc care să îngăduie Statelor Unite să intre în război – iată un lucru care, de asemenea, este indiscutabil.

Că îngrămădirea într-un singur punct – un punct vulnerabil: Pearl Harbor – a unei bune părţi din flota şi din aviaţia americană a Pacificului ar fi putut căpăta aspectul unei momeli pentru japonezi, iată în schimb – şi aici e punctul slab al tezei susţinute de amiralul Theobald – un lucru care poate fi pus în discuţie. Dacă ar fi fost vorba de o cursă întinsă de multă vreme de către Roosevelt, ar fi putut el oare vreo clipă să-şi închipuie că aveau să fie întrunite, în vederea atacului, condiţiile care au fost, într-adevăr, întrunite?

Niciodată, înainte de Pearl Harbor, nici o ţară din lume n-a mai pus la punct un atac aeronaval de o asemenea amploare. Niciodată n-au mai fost deplasate, la o distanţă atît de mare de bazele lor, atîtea portavioane – şi pe aceste portavioane atîtea avioane. Cînd s-au aflat amănuntele atacului, cei mai buni specialişti ai strategiei americane au rămas înmărmuriţi. Cum ar fi putut să prevadă Roosevelt – singur – ce avea să însemne un asemenea atac?

Ar fi trebuit în primul rînd ca Roosevelt să-şi imagineze imposibilul: adică să-şi imagineze că uriaşa armadă necesară unui atac de o asemenea anvergură avea să se deplaseze străbătînd tot Pacificul şi avea să treacă neobservată.

(va urma)

Este important să ne oprim şi asupra datelor. Prange şi alţi istorici americani menţionează faptul că în ziua de 26 noiembrie Cordell Hull a înmînat negociatorilor japonezi o notă care constituia un adevărat ultimatum. În cel mai bun caz, nota a putut fi cunoscută la Tokyo abia în seara zilei de 26. Or, treizeci şi unu de vase nipone au părăsit porturile japoneze pentru a se îndrepta spre Pearl Harbor în noaptea de 25 spre 26. Acest fapt este absolut sigur.

ALAIn DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

MOARTEA VINE CU TRAMVAIUL 13

NICOLAE LABIȘ – 65 DE ANI DE LA MOARTE

De două ori decembrie

De cîte ori fila de calendar arăta ziua de 2 decembrie, începînd cu anul 1935, în familia învățătorilor Eugen și Ana-Profira Labiș din Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava (pe atunci, Regiunea Baia), se aprindeau mai multe lumini, și iarna, oricît se arăta în a fi nărăvașă, era anotimpul imaculat al anului, cînd familia primise darul lui Dumnezeu, întruchipat într-un pruncuț creștinat cu numele sfîntului sărbătorit cu două săptămîni în urmă – Sfîntul Nicolae. Venit pe lume înaintea celor două copile surori – MariaMargareta și Teodora – boțul de copil, Nicolae, a fost adus pe lume cu mult drag și dor, bucuria părinților metamorfozîndu-se într-o proorocire fără egal nu doar pe pămînturi moldave.

Chiar dacă anii următori, ani trăiți sub negurile de cenușă ale crîncenului război mondial, nu au mai avut strălucirea de odinioară, mai ales că învățătorul Eugen Labiș fusese încorporat pe front, iar mama cu cei doi copii (Nicolae și Margareta) a trebuit să se refugieze în zona Cîmpululung Muscel, 2 decembrie, străluminat de sărbătoarea Nașterii Domnului, aducea în fiecare an o vibrație aparte, trăită, totuși, în acea lume aglomerată în care, dincolo de sărăcie și restricții, bucuria mamei care vedea cum Nicolae începe să devină conștient de trecerea lui prin lume domina atmosfera sumbră a războiului.

După război, lucrurile au intrat în matca lor, moldovenii s-au întors în locurile natale, viața, deși trăită cu totul altfel decît pînă la război, a început să curgă, cînd mai molcom, cînd mai învolburat – în raport cu schimbările radicale prin care trecea societatea românească postbelică. În această paradigmă socială, în Mălini, de fiecare 2 decembrie ninsoarea părea că scrie pe Munții Stînișoarei și pe Suha, cu litere de țurțuri argintii, un nume predestinat să intre în istorie: Nicolae. Nicolae Labiș.

Astfel s-a scris istoria acelor locuri de neuitat, pînă cînd, într-un alt decembrie prăvălit peste Țară, la o depărtare de cîteva zile de mers pe jos, tocmai la București, soarta a vrut să întrerupă amintirea minunii ce se petrecuse la 2 decembrie 1935.

De atunci, din 22 decembrie, la 21 de ani distanță de fericitul 2 decembie 1935 – din noaptea de 22 decembrie 1956 – totul s-a răsturnat: decembrie a devenit lună de doliu, iar serbarea de 2 decembrie a devenit ziua

neagră din 22 decembrie – de fapt, noaptea de 21/22 decembrie 1956 s-a așternut ca un lințoliu impenetrabil nu doar peste familia Labiș din Mălini, ci și peste poezia românească și peste generația care credea în destinul ei.

Acum, prin translația conceptuală a celor două semnale ale lunii decembrie – 2 decembrie 1935 și 22 decembrie 1956 – dacă vom încerca să închidem cercul existenței poetice a lui Nicole Labiș între aceste borne, vom săvîrși o eroare de fundament, întrucît opera poetului Nicolae Labiș n-a avut niciodată cap de coloană trista zi de 22 decembrie 1956. Datorită autorului ei, aceasta se rescrie și în lipsa poetului, tematica incitantă a lui Nicolae Labiș aflînduși corespondență viabilă și în zilele noastre.

Repere de viață Născut în 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, Mălini, Suceava, copilul Nicolae începe buchisirea alfabetului în satul natal, învățătoare fiindu-i chiar mama sa, Ana-Profira Labiș. Chiar pînă să ia loc într-o bancă din școala din sat, copilul Nicolae învățase să citească, ajutat de elevii ,,tovarășei” învățătoare Labiș. Așa se face că, deslușind taina alfabetului, pînă să ajungă în clasa I, citește o grămadă de cărți, mintea lui de copil precoce aducîndu-l în pragul scrierii primelor versuri încă din clasa I.

publicîndu-i poezia ,,Gazeta de stradă”. În același an este distins cu premiul I la Concursul Național de Limba și Literatura Română

Cum era firesc să se întîmple, talentul și viziunea sub care vede și simte adolescentul Nicolae Labiș poezia îl vor propulsa la un nivel superior de a înțelege literatura și a-și șlefui compunerea poetică – stadiul care s-a realizat prin acceptarea, în 1952, la Școala de Literatură și Critică Literară ,,Mihai Eminescu” din București – ,,Fabrica de scriitori”, cum o persiflează unii, dar care sînt într-o eroare completă, deoarece această instituție originală chiar a dat Literaturii Române nume de adevărați scriitori, cronicari ai acelor vremuri, rămași definitiv în Istoria Literaturii Române. Cîndva, într-un moment prielnic, voi demonstra, în scris, afirmația de mai sus.

Din acest moment traiectoria literară a lui Nicolae Labiș cunoaște o iluminare rapidă și excelentă, dublată fiind de evenimente de viață, într-un anturaj eterogen și boem care-l instalează în epicentrul unui șir de întîmplări, ca lider al generației sale, unele cu urmări inedite asupra regăsirii de sine și a reacției intime la unele șocuri ale acestor ani de maturizare. După absolvirea Școlii din Kiseleff 10, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care o abandonează încă din primul an, noua concepție despre viață și creație pe care o genera conștiința poetului l-a îndepărtat de atmosfera didactică a amfiteatrului, redîndu-i libertatea de a se exprima ca poet din altă postură decît cea de student.

Cînd viața părea că este în matcă, ororile războiului ating și familia învățătorului Labiș, care se mută în Muntenia, elevul Labiș Nicolae urmînd cursurile clasei a III-a în satul Vacarea, de lîngă Cîmpulung Muscel, la serbarea școlară micuțul moldovean surprinde audiența prin recitarea unei poezii ,,de subsemnatul”.

După terminarea războiului care a modificat viața copilului Nicolae, punîndu-l în fața unor experiențe de viață inedite, reîntors la Mălini, umbra Zeului Marte planează, în continuare, peste capetele mălinenilor: gospodării sălbăticite, copii fără părinți și neveste fără bărbați, casa părintească devastată și străină. Cred că acest impact asupra copilului de 10 ani a avut darul sădirii în mintea-i de copil maturizat înainte de vreme a unui sentiment al încrîncenării, dublat, nu după mult timp, de cel al efervescenței revoluționare generate de noile tipare în care se scurgea viața românească postbelică, sub imperiul unui apostat general.

Avînd un talent nativ, elevul Labiș Nicolae de la Liceul ,,Nicolae Gane” din Fălticeni scrie poezii, adunîndule într-un caiet cu un titlu semnificativ: ,,Cîntecul unui adolescent”. Atent la mediul rural în mijlocul căruia își dezvoltă spiritul creator, culege folclor și poezii populare, are preocupări metodice în materie, demonstrate în propriul jurnal sub un generic demn de un adevărat cercetător: ,,Antologie și informații literare”.

La vîrsta de 13 ani conduce cenaclul literar din școală, iar la 15 ani, în 1950, este cel mai tînăr dintre participanții la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, uimind printr-un discurs care demonstra o vastă cultură la un începător în ale scrisului, fenomen pus pe seama lecturilor bine alese și bine înțelese de puștiul care se impunea ,,ca o minune locală”. Elevul Labiș Nicolae intră pe poarta poeziei scrise și publicate în decembrie 1950, cînd i se publică în revista ,,Iașul nou” poezia ,,Fii dîrz și luptă, Nicolae!”, considerată ca debut literar. Anul următor își face debutul și la nivel național, revista bucureșteană ,,Viața românească”

Este încadrat ca redactor la ,,Contemporanul” și la ,,Gazeta literară”, iar în octombrie 1954, revista ,,Viața Românească” îi publică poezia ce avea să rămînă emblematică pentru întreaga (dar scurta) creație labișiană: ,,Moartea căprioarei”. Concomitent cu succesele pe plan literar, Nicolae Labiș are parte și de belele, care încep cu exmatricularea din Uniunea Tineretului Muncitor pentru motive bizare, printre care era pomenit acela că... citea literatură ,,decadentă” (Eminescu, Blaga, Bacovia, Villon, Baudelaire). De fapt, tocmai în cei mai productivi ani ai creației sale (1955-1956), ani în care îi apar singurele volume antume ,,Primele iubiri”, debutul editorial ,,Pui de cerb”, plachetă pentru copii și cînd predase la tipar ,,Lupta cu inerția”, în atitudinea tînărului poet ia naștere un curent de frondă socială, neadîncită pînă la subterane considerate ca pe o aporie, dar posibilă dezlegare a misterului morții poetului.

Un poet autentic, la 21 de ani În acest eseu despre viața, creația și moartea poetului Nicolae Labiș mi-am propus să analizez mai puțin opera literară (am făcut acest lucru exact acum un an, prin materialul ,,Mălini – după moartea căprioarei”, publicat cu prilejul zilei de 2 decembrie, cînd, dacă ar fi trăit, Nicolae Labiș ar fi împlinit 85 de ani), oprindu-mă mai mult asupra tragediei din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, cu urmările ei nedrepte.

Totuși, cîteva propoziții despre un poet autentic, cu o operă literară concepută la o vîrstă precoce și, din motive naturale, rămasă neterminată.

Citindu-l, astăzi, pe Nicolae Labiș, în integralitatea operei sale, incluzînd poezii precum ,,Fii dîrz și luptă, Nicolae”, ,,Partidului”, ,,Comunistului” pînă la ,,Moartea căprioarei” sau ,,Baladă”, nu-l poți fixa întrun arhetip simplist și definitiv. Astfel, cum au judecat și unii exegeți ai operei labișiene, care nu s-au lăsat înșelați de glazura ce definea poezia cu mesaj agitatoric, a trebuit să așezăm totul în creuzetul contextului special în care s-a format și a evoluat conștiința de poet-lider al generației postbelice, plecînd de la mai multe premise: experiența

Nicolae Labiș și sora sa, Margareta

minimă de viață; atracția pentru elogiul noii societăți, interpretate prin valențele noi schimbări, văzute prin ochii unui copil, apoi adolescent, care le trăia aievea; indiferent de tematica versului său, poezia lui Labiș respiră lirism de la primul pînă la ultimul vers; fereastra deschisă scriitorilor spre a se exprima în limbajul realismului socialist n-a avut motiv de închistare întrun cadru limitat, ci a avut darul să-l pună față-n față cu lumea reală a satului natal, cu explozia fulgurantă a introspecției personale asupra populării peisajului citadin cu figuri de oameni considerați normali de către poet.

În sfîrșit, iată cum Nicolae Labiș își revendică poezia din vatra strămoșească, indiferent sub ce regim politic a ,,ars” această vatră: ,,Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărți, ci din horă, din danț,/ Rimele, din bocete și colinde,/ Din doinel seara cîntate pe șanț./ Am strîns sănătatea din cremenea neagră,/ Din vîna de apă, țîșnind încordat,/ Și bătrînii din sat cînd muriră,/ Toate iubirile moștenite mi-au dat”. Exemplul următor ar trebui adus de 100 de ori în fața ochilor acelor analfabeți în logica intrinsecă a talentului poetului, care, într-un mod de tautologie barbară, l-au scos pe Nicolae Labiș din manualele școlare. Este vorba de prejudecăți considerate peremptorii, precum aceea asupra poemului ,,Partidului”. Iată cum poetul, ca să ajungă la un final ,,tip”, de felul ,,Eu unu-mi cresc, tovarăș cu clocotul poemei/ totalul vis – ostașul tău să fiu”, în ce viziune poetică și artistică își începe acest poem: ,,Lumină ideală cînd Dante contemplase/ călăuzit de scumpa-i simbolică femeie/ cuvîntul i se stinse și mîna lui sculptase/ al treilea pîlc și ultim de stele-n epopee./ Umplînd cu vii popoare abstractele genuni/ spre a se-ndruma prin ele la sferele divine,/ el ne-a primit din partea supremei viziuni/ puterea de-a o-ncape întreagă în terține”.

După asemenea ,,șopîrle” din poezie, dacă cenzorii de azi ar fi fost la butoane în anii ʼ50, l-ar fi arestat imediat pe autorul acestora! Ce oare să însemne ,,Umplînd cu vii popoare abstractele genuni”? Existau și popoare moarte? Și, unde erau acele genuni? (prăpastie, abis, hău). În România, cumva?

Iată, deci, de ce nu trebuie să ne grăbim cu catalogarea creației poetice a lui Nicolae Labiș, încadrîndu-l, în mod artificial, într-un anume tipar: poet comunist; poet anticomunist. Oricum ar fi, lirica sa poetică a deschis calea generației ʼ60 de poeți români: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Grigore Hagiu și alte nume care, aidoma precursorului acestora, au simțit nevoia să cultive atît versul de sorginte patriotică, la fel și cel de dragoste, pastel, baladă etc. De altfel, revista ,,România Mare”, în special sub pana celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, a dejucat unele planuri ale unor poeți și scriitori care, în regimul comunist au înălțat osanale acestuia sau unor conducători, iar după 1990, folosinduse de un mimetism uman, au întors-o ca la Ploiești, dezicîndu-se de orice legătură de creație cu Republica Socialistă România. Numai că textele rămase dovadă vie a ceea ce au fost, în plan artistic și moral, le-au dat peste cap minciuna.

Ca o concluzie la acest capitol, reiterez întrebarea desprinsă din mai toate studiile despre poezia lui Nicolae Labiș: Cum ar fi scris Nicolae Labiș în anii deplinei cenzuri de presă și de opinie și, mai ales, în anii deceniului al IX-lea din veacul trecut, dacă firul vieții nu s-ar fi rupt în 1956, la numai 21 de ani? Cine știe, să pună mîna pe pix și să răspundă!

Drumul de la poezie la moarte Într-o cronică la un volum de Nicolae Labiș am citit o constatare care m-a îngrozit și m-a pus serios pe gînduri. Iată percepția autorului, un cunoscut critic și istoric literar: ,,Numeroasele circumstanțe obscure din jurul acestei tragedii (moartea poetului – n.a.) nu fac decît să accentueze convingerea că, din punctul de vedere al regimului, Labiș a murit la timp, adică înainte să înceapă să creeze cu adevărat probleme. Înainte să devină un caz. Tînărul tot mai incomod dispărea, la numai 21 de ani, înainte de a crea în jurul său un cerc

literar, o școală de poezie și, mai ales, de a deveni un dizident”. Cu gîndul la aceste presupuneri sumbre, să încercăm să înțelegem misterul (de dezlegarea lui, nici vorbă!) tragicei morți a celui considerat de o bună parte a criticii literare autohtone un al doilea Eminescu – poetul Nicolae Labiș.

Cărți, multe cărți în care autorii se străduiesc să ,,explice”, în termeni rezonabili, întîmplarea tragică din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956. Alături de ele, documente și înscrisuri care, unele publicate în facsimil, vor să ne conducă spre adevăr. Dar, spre care, și spre al cui adevăr? Din cîteva variante, povestite chiar de cei care au fost de față pînă la un moment dat, se poate profila realitatea? Cîte procente se pierd prin scurgerea unui anumit timp de la acel eveniment? Și, în final, cît denaturează subiectivismul și natura emoțională din puritatea evenimentului? Chiar dacă sînt întrebări incomode, pentru respectarea memoriei poetului Nicolae Labiș nu avem voie să ne oprim, chiar dacă ne aflăm la o distanță de 65 de ani de la această tragedie. Dacă nouă, după ceva mai mult de o jumătate de secol, ne este greu să mergem pe ultimele urme ale poetului, ce vor face urmașii noștri, cei care, la un secol de la nefasta noapte de 9/10 decembrie 1956, vor încerca să afle de ce a trebuit să moară Nicolae Labiș?

După cum se cunoaște, Nicolae Labiș nu avea o locuință proprie, deși există documente care atestă faptul că a solicitat acest lucru, solicitarea rămînînd fără ecou. Anul 1956 era destul de tulbure. Rămas fără serviciu, cu banii de pe volumul ,,Primele iubiri” cheltuiți cu prietenii, Nicolae Labiș mărturisise celor apropiați că ar vrea să se retragă, pentru un timp, la Mălini, într-un popas de reculegere, motiv pentru care deja îi anunțase pe părinți să-i pregătească o cameră în acest sens. În acest cadru general, de o tristețe înlăcrimată, proiecția nopții fatale ne toarnă plumb în gînduri și ne paralizează puterea de a înțelege perfidia înlănțuirii unor episoade derulate parcă de pe un scenariu bine pus la punct. Nicolae Labiș pleacă de la gazda sa, Aurel Covaci, merge la restaurantul ,,Berlin”, ajunge, apoi, la ,,Capșa”, de unde începe sfîrșitul. Acolo o cunoaște, la o masă, pe Maria Polevoi, născută în Ismail (URSS), balerină la Ansamblul Ciocîrlia. În procesul-verbal întocmit de autorități după accident, aceasta scrie că l-a cunoscut pe Labiș la Capșa, în seara zilei de 9 decembrie, ora 21, cînd l-a invitat la masa ei, unde era împreună cu alți bărbați. După miezul nopții s-au mutat la restaurantul ,,Victoria”. După ora 2 au hotărît să plece acasă la dansatoare, la o cafea, dar separat, spre a nu da de bănuit.

2.40 – ora fatală – noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956.

În stația tramvaiului 13, din fața spitalului Colțea, rusoaica se urcă în vagonul din față. Labiș vrea să se urce în remorcă, dar e prins sub roți. Întîmplare petrecută fulgerător, cu cîțiva martori (Maria Polevoi, în primul rînd), care fac declarații contradictorii în ceea ce privește capacitatea călătorului Labiș Nicolae de a se putea urca cu ușurință în vagonul de tramvai. Dacă nici atunci declarațiile martorilor nu au putut identifica, în mod cert, cauzele acestui tragic accident, ce să mai înțelegem noi acum, după 65 de ani, doar din niște documente de arhivă?

Pentru o variantă, posibil cea mai aproape de adevăr, redau, pe scurt, o relatare a Stelei Covaci, soția lui Aurel Covaci, prieten apropiat al lui Nicolae Labiș: ,,În stația prost luminată, apare și filatorul Grișa. Mary (Maria Polevoi) îl recunoaște și asistă de la o mică distanță cum poetul ezită, așteptînd-o să ia tramvaiul 13, care iese din refugiu din fața spitalului, face bucla și oprește ușor în fața Muzeului Șuțu. Patru persoane așteaptă să urce, Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cînd pornește tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurînd grozăvia, spune că îl cunoaște pe poetul Nicolae Labiș și roagă să fie dus la spital”.

Declarații, mărturii, comentarii de la oamenii din jurul poetului. Cu cît mai multe, cu atît controlul asupra unui real transparent devine desuet. Stela Covaci pare să indice toate pistele posibile, ea fiind ,,mandatată” și cu trecutul de condamnată la 4 ani de închisoare

Mormîntul poetului, Cimitirul Bellu

(a executat 2) ca făcînd parte din ,,Lotul Labiș” al studenților care ar fi pregătit o revoluție asemănătoare cu cea din Ungaria, din 1956, consemnată în dosarele Securității sub denumirea de ,,Frăția Paleolitică”. Imre Portik, alt prieten bun al lui Labiș, ne dezvăluie o parte a convorbirii acestuia cu poetul, pe patul de spital, imediat după accident, reproducînd spusele lui Labiș: ,,Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost... Nu am căzut singur, am fost îmbrîncit de spate de cineva... Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întîi în ce tramvai și în ce vagon urcă ea” (Maria Polevoi – n.a.).

Gestul împingerii din spate apare și în dezvăluirile distinsei profesoare Margareta Labiș, sora poetului, care, stînd zile și nopți la capătul bolnavului, în așteptarea unei minuni, l-a auzit pe fratele ei spunînd: ,,Vreau să-ți spun ceva. Vreau să-ți spun neaparat ceva...”. Cînd, în sfîrșit, a avut puterea să vorbească, i-a declarat cuvînt cu cuvînt: ,,Am fost tras de palton și împins”.

Peste toate acestea, ca o ghilotină mai dureroasă decît roțile unui tramvai, vine concluzia Procuraturii Raionului Tudor Vladimirescu: ,,Întrucît accidentul nu s-a datorat nici cel puțin încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sînt întrunite elementele constitutive ale acestui delict și a pronunțat ca atare încetarea procesului”.

Aurel Covaci a murit. Stela Covaci a murit. Imre Portik a murit. Grișa Schwartszman a dispărut. Rotaru Jenica, martoră, a dispărut. Maria Polevoi, după ani de nesiguranță și presiune, de remușcări și de opreliști, s-a sinucis... Nouă ce ne-a mai rămas? Desigur, multe întrebări fără a primi niciodată răspunsuri. Dar ne-a rămas poezia lui Nicolae Labiș, netocată de roțile tramvaiului 13 și nealterată de patina timpului și nici de vînturile schimbătoare ale curentelor literare. După 65 de ani de la tragicul accident, Nicolae Labiș trăiește în ,,miezul unui ev aprins” și în inimile iubitorilor de poezie, care tot încercăm să deslușim semnificația ultimei poezii labișiene, dictată prietenului său, Aurel Covaci, pe patul de spital – PASĂREA CU CLONȚ DE RUBIN:

,,Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mîngîi.

M-a strivit

Pasărea cu glonț de rubin. Iar mîine

Puii păsării cu glonț de rubin, Ciugulind prin țărînă, Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș Care va rămîne o amintire frumoasă...” (10 decembrie 1956)

GEO CIOLCAN

145 de ani de la naşterea doamnei literaturii româneşti Hortensia Papadat-Bengescu, din vedeta cenaclului

„Sburătorul”, în marea uitare (III)

Lecţii de autoperfecţionare (2)

În august 1952, aflat la Tuşnad în concediu, unde Uniunea Scriitorilor avea o vilă, Preda o revedea pe Hortensia Papadat-Bengescu, care i se părea acum nu neapărat devastată de bătrîneţe, ci mai degrabă „retrasă şi foarte absentă“, însoţită de cele mai multe ori de poeta Claudia Milian. Scriitorul avea 30 de ani şi nu ştia în ce fel s-ar putea apropia de colegii de breaslă „ajunşi la capătul unei vieţi şi al unei opere“. Scriitoarea se afla acolo pentru a-şi drege problemele cauzate de reumatism. „Dacă ar fi murit atunci, gîndul la destinul ei nu mi-ar fi tulburat cu nimic astăzi amintirea acestor efemere întîlniri. Dar am auzit că a mai trăit cîţiva ani, şi un alt prieten al meu, tot critic, a vizitat-o într-o iarnă acasă. Locuia în condiţii înspăimîntătoare, şi acest prieten nu mi-a spus şi mie atunci să mă duc s-o văd şi eu. Mi-a spus mai tîrziu (cînd era prea tîrziu!), într-o zi cînd marea scriitoare nu mai era pe această lume ca să ne mai pună nouă, generaţiilor mai tinere (şi, la urma urmei, şi propriei ei generaţii strălucite), un tăcut şi neluat în seamă de nimeni semn de întrebare“.

scurtului text primit, cît şi cîteva fraze de legătură şi obţinuse astfel textul pentru „Contemporanul“.

I l-a trimis, adăugînd un plic cu onorariul pentru articol, de cîteva ori mai mult decît oferea de regulă publicaţia pentru colaborări. Redactorul-şef fusese pur şi simplu încîntat că semnătura „marii europene“ revenea în ziarul lui. Scriitoarea primise modificările, dictînd răspunsul de această dată unui adult. La scurt timp de la acest episod, Crohmălniceanu îl întîlnea pe Traian Şelmaru, secretar la acea vreme, al Uniunii Scriitorilor. I-a povestit de condiţiile în care trăia scriitoarea, „într-o încăpere care mirosea a mizerie“, iar Şelmaru a rămas impresionat, asigurîndu-l că nu avea să lase lucrurile aşa. Cîteva luni mai tîrziu se vedea efectul sincerităţii secretarului:

Hortensiei Papadat-Bengescu îi era acordată o pensie de stat, „o sumă substanţială egală cu indemnizaţia pe care o primeau membrii Academiei şi puţine persoane printre scriitorii şi artiştii moşteniţi din epoca burgheză care se bucurau de o astfel de atenţie“. Şelmaru îşi jucase rolul, însă, într-o măsură, şi articolul apărut în „Contemporanul“.

Isus – un Om al istoriei – surse creștine în favoarea istoricității Mîntuitorului –

John Montgomery întreabă: ,,Ce știe, deci, un istoric despre Isus Christos? El știe, în primul rînd și mai întîi de toate, că documentele Noului Testament sînt demne de crezare, pentru a ne da un portret fidel al Lui. El știe că acest portret nu poate fi desființat de gîndirea potrivnică, de sșpeculația filosofică sau de manevre literare”.

Cornelius Tacitus (născut în 52/54 d.Chr.). Istoric roman, în anul 112 d.Chr., guvernator al Asiei, ginerele lui Iulius Agricola, care a fost guvernatorul Britaniei în 80-84 d.Chr. Scriind despre domnia lui Nero, Tacitus face aluzie la moartea lui Christos și la existența creștinilor în Roma: ,,Dar nici toată îngăduința care ar fi putut veni de la om, nici toată generozitatea pe care un prinț ar fi putut să o acorde, nici toate jertfele de ispășire care ar fi fost oferite zeilor nu ar fi putut fi suficiente să îl absolve pe Nero de infamia de a fi bănuit că a ordonat conflagrația incendierii Romei. Ca atare, pentru a înăbuși zvonurile, el a acuzat în mod fals și a pedepsit cu cele mai grozave torturi pe cei pe care comunitatea i-a numit creștini, care au fost urîți pentru ticăloșia lor. Christos, fondatorul numelui, fusese osîndit la moarte de către Pontius Pilat, procurator al Iudeei, pe vremea lui Tiberiu; dar periculoasa superstiție, reprimată pentru o vreme, a izbucnit din nou, nu numai în Iudeea, de unde provenea înșelăciunea, ci și în Cetatea Romei”.

În acest fel începuse să se contureze, odată cu îmbătrînirea, destinul Hortensiei Papadat-Bengescu, din ce în ce mai insesizabilă. „Cînd voi muri, aş vrea să mi se pună pe mormînt o lespede pe care să fie scris numai atît: «O, ce frumos ar fi putut să fie!»“ După moartea magistratului Papadat, scriitoarea se muta la una dintre fiice, pe strada Bărăţiei, întrun cartier plin de „dughene cu şepci, haine vechi, mărunţişuri, lumînări şi coşciuge“, după cum nota Crohmălniceanu. De această dată, criticul o vizita pentru a o ruga să scrie în sprijinul apelului adresat de către comitetul mondial pentru pace pentru încetarea războiului din Coreea. Hortensia Papadat-Bengescu renunţase la orice fel de cochetărie, căci bătrîneţea îi frînsese chiar şi postura impecabilă, şezînd, acum, cocîrjată pe un colţ de canapea. „O să mă ajute nepoţica mea... Nu mai pot să scriu. Nici de văzut nu prea văd“, îi preciza scriitoarea, arătîndu-i mîinile scheletice, cu degetele înţepenite din cauza reumatismului. Două zile mai tîrziu, Crohmălniceanu primea la redacţie un plic în care se regăseau cîteva fraze scrise cu litere copilăreşti, „în cea mai pură limbă de lemn“. Pentru că nu îl lăsa inima să apară un astfel de material sub semnătura autoarei „Concertului din muzică de Bach“, s-a decis să îl îmbunătăţească. Astfel, a căutat în „Balaurul“ episodul în care femeia, ţinînd la piept trupul rece al fetiţei sale, e silită de ceilalţi pasageri din tren să arunce micul cadavru pe fereastră. Introdusese citatele între începutul şi încheierea

Un sfîrşit ca o notă de subsol

În ciuda popularităţii de care s-a bucurat între scriitori şi cititori deopotrivă, Hortensia PapadatBengescu avea să moară singură, uitată, ca şi cum talentul sau personalitatea ei fuseseră anulate de bătrîneţe. Doar cîţiva dintre colegii scriitori s-au prezentat pe 8 martie 1955 în Cimitirul Bellu, pentru a o conduce pe „marea europeană“ pe ultimul ei drum. Printre aceştia se număra şi Nicolae Balotă, care a consemnat episodul în „Caietul Albastru“. Era o zi mohorîtă, aşa cum fusese şi viaţa Hortensiei în ultimii ani, o zi în care cimitirul nu se scălda nici măcar în lumina palidă de primăvară a soarelui de început, ci doar în zăpadă amestecată cu apă şi noroi. Se trăgea de timp, căci se spera că aveau să se prezinte mai mulţi oameni, însă oamenii nu se sinchiseau să apară. Aflat în mijlocul capelei, sicriul Hortensiei era încadrat de cîteva coroane, una dintre ele semnată „Uniunea Scriitorilor“, dar şi de alte două sicrie descoperite, în care alte două bătrîne îşi începuseră somnul de veci. „Prohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adîncă a unui Mefistotel bătrîn şi alcoolic“, mai consemna Balotă. Ferindu-se de jena că, împreună cu Negoiţescu şi Constantinescu, ar fi trebuit să care pe umeri sicriul scriitoarei, cei trei părăseau capela, „ca nişte poltroni“ (n.r. – lipsiţi de onoare) ce erau, după cum scria tot criticul. O precipitare inutilă însă, căci Hortensia avea să fie dusă în cavoul inscripţionat „familia Stamatiade“ (n.r. – numele ginerelui său, soţul fiicei Elena) de angajaţi ai cimitirului. Felul în care Balotă descrie restul ceremoniei scoate şi mai mult în evidenţă felul în care scriitoarea fusese dată uitării încă de dinainte de a muri, ca şi cum acum rămăseseră la mijloc doar chestiuni ce ţineau de formalităţi anoste, care confirmau, într-un mod dureros, ceva deja ştiut.

Așa a fost înmormîntată Hortensia PapadatBengescu, fără să îi stea la cap admiratori sau colegi, fără vreun discurs aşa cum i s-ar cuveni, poate, unei scriitoare despre care se spune că a contribuit decisiv la modernizarea romanului în spaţiul românesc. „Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streniu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române“, încheia Balotă intrarea sa în jurnal, din 8 martie 1955, creştineşte, la trei zile de la ultima suflare a Hortensiei Papadat-Bengescu. Sfîrșit

ADEVArUL.ro

Lucian de Samosata. Un satiric din Secolul al II-lea, care se referea batjocoritor la adresa lui Christos și a creștinilor. El i-a asociat cu sinagogile din Palestina și făcea aluzie la Christos ca fiind... ,,Omul care a fost răstignit în Palestina pentru că a introdus acest nou cult în lume. Ba mai mult, primul lor legiuitor i-a convins că erau frați între ei, după ce păcătuiseră odată pentru totdeauna, lepădîndu-se de zeii grecilor și închinîndu-se acelui sofist crucificat și trăind după legile Lui”.

Plinius Secundus, Pliniu cel Tînăr. Guvernator al Bitiniei, în Asia Mică (anul 112 d.Chr.), Pliniu îi scria împăratului Traian, cerîndu-i sfatul cu privire la modul în care să-i trateze pe creștini. El i-a explicat faptul că omorîse atît bărbați, cît și femei, băieți și fete. Atît de mulți fuseseră omorîți, încît se întreba dacă să continue să omoare pe oricine despre care se afla că sînt creștini, sau dacă trebuia să-i omoare numai pe unii. El îi scrie că îi obligase pe creștini să îngenuncheze în fața statuii lui Traian. Continuă spunînd că îi ,,determină să Îl blesteme pe Christos, fapt pe care un adevărat creștin nu putea fi determinat să-l facă”. În aceeași scrisoare, el spune, referitor la oamenii care erau chinuiți: ,,ei afirmau, totuși, că întreaga lor vină sau greșeală era aceea de a se obișnui să se întîlnească într-o anumită zi, înainte de revărsatul zorilor, pentru a cînta imnuri lui Christos, onorîndu-L ca Dumnezeu, și se legau cu jurămînt solemn, nu la fapte rele, ci să nu comită niciodată vreo fraudă, hoție sau adulter, niciodată să nu falsifice cuvîntul și să se lepede de credință atunci cînd li se va cere să o facă”.

Talmudurile evreiești. Tal doth Yeshu. Isus este numit ,,Ben Pandera”. Talmudul Babilonian. (Prezentînd păreri despre Amorian) scrie: ,,și L-au atîrnat pe lemn în seara Paștelor”. Titlul talmudului, care se referă la Isus – ,,Ben Pandera” și ,,Yeshu Ben Pandera”. Mulți învățați spun că ,,Pandera” este un joc de cuvinte, o travestire a termenului grecesc pentru virgin, ,,parthenos”, numindu-L ,,Fiul Fecioarei”. Joseph Klausner, un evreu, spune: ,,Nașterea nelegitimă a lui Isus era o idee frecvent întîlnită la evrei”. Comentariile din Baraila sînt de o mare valoare istorică.

Enciclopedia Britannica. Ultima ediție a Enciclopediei Britannica folosește 20.000 de cuvinte pentru a descrie această personalitate – Isus. Descrierea lui a necesitat mai mult spațiu decît a fost acordat lui Aristotel, Cicero, Alexandru, Iulius Cezar, Buddha, Confucius, Mohamed sau Napoleon Bonaparte. Privind mărturia multor relatări seculare independente referitoare la Isus din Nazaret, scrie: ,,Aceste relatări independente dovedesc că, în timpurile vechi, nici chiar oponenții Creștinismului nu s-au îndoit niciodată cu privire la istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, pentru prima oară și fără vreun temei, de cîțiva autori de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, din Secolul al XIX-lea și de la începutul Secolului al XX-lea”. Fragmente reproduse din volumul ,,Mărturii care cer un verdict”, Josh McDowell

Astãzi S-a nãscut Christos… De ce?

Ne apropiem cu emoție de momentul astral al lunii decembrie – Nașterea Fiului lui Dumnezeu –sărbătoare primordială în Calendarul Creștin Ortodox, eveniment care se repetă de aproape 2000 de ani. În latină se spune că ,,Repetitio est mater studiorum” (Repetiția este mama învățăturii – n.a). Repetiția sărbătorilor nu este un factor care să ducă la un fel de plictis, de plictiseală că tot se repetă același lucru. Pentru noi, sărbătoarea de la 25 decembrie este întîlnirea noastră cu veșnicia. Noi sîntem atemporali atunci cînd sărbătorim un praznic, un praznic mare, cu atît mai mult Nașterea sau Învierea Domnului. Sărbătorim cel mai mare eveniment pe care ni l-a dat Dumnezeu mai presus de mintea omului, cînd Fiul lui se hotărăște, printr-o dragoste infinită, să se facă asemenea nouă – om. Astfel, pleacă dintr-o lume a perfecțiunii într-o lume relativă, cum este spațiul fizic. Dumnezeu alege să devină asemenea nouă, arătîndu-ne ce reprezentăm noi pentru El. Dumnezeu ne arată că nu sîntem singuri în universul acesta temporal, ci că avem un Părinte care ne iubește. Hristos nu S-a menajat în nici un fel venind în lumea noastră. A „îmbrăcat” un corp uman cu nevoile și durerile aferente, iar primul Lui plîns de bebeluș s-a făcut auzit într-o lume la fel de indiferentă la dorinţele Lui cum este aceasta pe care o înfruntăm și noi zi de zi. Într-un grajd, în miros de balegă și nutreţ, Divinul S-a făcut sugar și Și-a pus viaţa în responsabilitatea unei tinere cu o reputaţie de-acum controversată și a bărbatului care a ignorat gura lumii și a luat-o de nevastă. Totuși, de ce?

Între toate răspunsurile despre care știu că s-au oferit acestei întrebări, cel mai puternic are forţa de a zdruncina cel mai adînc înrădăcinat mister al existenţei noastre: raţiunea suferinţei. Christos s-a născut astfel ca să ne arate că Dumnezeu e cu noi. În orice circumstanţă. Că nu există nici un loc în care Dumnezeul care a spus că ne iubește veșnic să nu intre ca să nu Se murdărească. Christosul adevărat a intrat efectiv, fizic, într-o lume mizerabilă, ca să demonstreze vizibil că poate și că vrea să intre spiritual în vieţile noastre, oricît de pline de suferinţă ar fi. Dumnezeul care trăiește și suferă cot la cot cu omul – acesta este Pruncul în iesle. Nimic poleit, nimic idilic, e pur și simplu viaţa reală. Și celor sufocaţi de sentimentul că nu e nimeni lîngă ei, că nimănui nu îi pasă cît de grea și de nedreaptă e viaţa faţă de ei, adevăratul Christos născut în iesle le spune: „Ştiu ce simţi! Nici Eu nu am avut pe nimeni. Dar tu mă ai pe Mine!”. De aceea, atunci cînd nostalgia se insinuează în suflet, strecurînd odată cu ea și nemulţumirea, face bine să ne amintim că nu trăim pentru a evita durerea. Că e mai bine să ne dezvăţăm fericirea să mai depindă de confort. Să învăţăm să nu mai confundăm refugiul cu destinaţia, pentru că altfel am pierde marea lecţie a Crăciunului: nu avem cum să ocolim durerea, dar nu-i nimic!

Christos ne dă mîna ca să trecem împreună prin ea.

Urare de Crãciun

Ziua Sfîntă de Crăciun Să v-aducă gîndul bun, Lumină și pace-n tindă, Cu armonii de colindă,

Dragoste și frumusețe, Bunătate și blîndețe, Duhul Sfînt să ocrotească Țara noastră Românească!

De Nașterea Lui Isus Să aveți inima sus, Bucuria să vă țină Cu încredere deplină!

Domnului născut acum, Cu toți astăzi îi cîntăm, Colinde de la părinți, Ce ne-apropie de Sfinți!

Pe Dumnezeu să îl slăvim, În icoană îl privim,

Cum se naște pentru lume, S-o scape de-ntinăciune!

Binecuvîntare

Te binecuvîntez în zi de sărbătoare, Ca viața bucurie să îți fie Și nici o supărare să nu te-mpresoare, În miezul iernii, primăvara să te îmbie!

Te binecuvîntez ca fericirea s-o ajungi, Din bruma toamnei să-ți faci bob de rouă, Iar spinii din răspîntii cu mîna să-i cuprinzi, Făcînd din ei covor de flori, sub lună nouă!

Te binecuvîntez cu ochii înalți ai inimii, Miresme line în dimineți să te-nconjoare, Iar taina dulce-amară a lacrimii Să-ți izvorească picuri rupți din soare!

Te binecuvîntez în dragostea lui Dumnezeu, Ca zilele să nu ți se-nopteze vreodată, Amurgul să rămînă răsărit în apogeu Credința să îți fie îmbelșugată!

Încotro privim rîvnind Spre miracole morgane, Cînd pămîntul nostru sfînt Are sevă din icoane?

Încotro plecăm ființa

Înspre cursele haine, Cînd ei ne hulesc credința –Rînduielile străbune?

Încotro ne bate vîntul

Dinspre stepele străine, Să ne uităm legămîntul

De pe frunțile creștine?

Încotro ne sînt bărbații

Ce-au zidit o țară mîndră, Pentru ce-au murit soldații Apărînd această vatră?

Încotro ne este voia?

Dumnezeu ne-mbrățișează, Mamă ne este istoria Ce ne binecuvîntează!

Încotro, popor român?

Fiii tăi din pribegie

Să se-ntoarcă pe un nou drum, Doar Unirea-i bucurie!

Încotro, popor român?

Tu ce ești mlădiță dacă, Pe destinu-ți fii stăpîn –În lumină te îmbracă!

Învaþã sã zbori

Încotro, popor român?

Încotro mergem grăbiți Nicăieri și spre nimicuri, Lăsînd ochii istoviți Să se-ascundă după dricuri?

Încotro ni se duc pașii –Sîntem purtători de har, Căci ne-ntreabă-naintașii: Ce-ați făcut cu al nostru dar?

Încotro vrem să ajungem

Dezbinați de-atîta ură, Cum la sînul nostru strîngem Tot pe cei ce ne vîndură?

Învață să zbori prin ploi și prin nori, În zile tihnite cu gînduri smerite, Privește în sus atunci cînd ești jos Și uită-te-n jos, atunci cînd ești sus... Învață să zbori, prin vînt și ninsori, Sărută seninul din flori ca mălinul, Adună și împarte poveștile toate, Cu oameni de bine, din inimi mai pline...

Învață să zbori pe vîrfuri și culmi, Zîmbind răbdător prin crude furtuni, Primește în șoaptă măririle toate, Iubește și iartă întru bunătate!

Învață să zbori în nopțile grele, Ferindu-te pașnic de zilele rele, Împarte lumină oriunde vei merge, Prin faptele bune, doar flori vei culege… Preot EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU

Defrișarea pune în pericol viața a milioane de oameni

Cercetătorii climatici de la Universitatea Duke din Statele Unite au descoperit că defrișările masive din ultimii 15 ani a înrăutățit semnificativ condițiile de muncă pentru milioane de oameni. Creșterea temperaturii și umidității din cauza defrișărilor a redus numărul de ore de lucru sigure pe zi, raportează The Guardian. „Odată cu încălzirea și creșterea umidității, aceste zone de la tropice sînt deja pe punctul de a fi considerate favorabile sau confortabile pentru a lucra de dimineața pînă la prînz”, a spus Luke Parsons, autorul unui articol publicat în revista științifică One Earth. Defrișarea va continua doar să exacerbeze un climat deja nesigur la tropice și să amenințe viețile unui număr mare de oameni, a spus Parsons.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că creșterea temperaturilor locale este direct legată de defrișare, deoarece copacii afectează direct răcirea zonei înconjurătoare. Pentru acest studiu, ei au analizat umiditatea, temperatura și datele satelitare din 94 de țări cu păduri tropicale, din 2003 pînă în 2018. Drept

urmare, experții au descoperit că aproape 100 de mii de oameni, dintre care 90% locuiesc în Asia, au pierdut mai mult de două ore de lucru în fiecare zi. În plus, aproape cinci milioane de oameni, dintre care majoritatea sînt implicați în muncă grea în aer liber, pierd cel puțin o jumătate de oră de lucru în fiecare zi în timpul orelor „sigure”. Efectele defrișărilor și încălzirii climatice sînt resimțite în special în zonele defrișate: în America, doar

Cine vrea război în Ucraina?

Atît de mult au crescut temerile legate de un război, încît președinții Joe Biden și Vladimir Putin au simțit nevoia să organizeze rapid un summit virtual, săptămîna trecută. Scopul a fost să limpezească oarecum orizonturile și, cît privește Statele Unite, să se asigure că Vladimir Putin va opri ceea ce Washingtonul consideră pregătiri pentru invadarea Ucrainei. Rezultatul summitului, așa cum a fost prezentat de SUA, a fost avertizarea Rusiei cu un val de sancțiuni fără precedent, dacă Rusia va trece granița cu Ucraina. Din perspectiva Rusiei, summitul a dus la pregătirea altor discuții. Din perspectiva Ucrainei, aceste noi discuții ar pune sub semnul întrebării independența țării.

Mai puțin se vorbește despre un lucru extrem de important – summitul Biden-Putin nu a dat un răspuns principalei surse de îngrijorare: Rusia chiar se pregătește să invadeze Ucraina? (Privită din perspectiva neoconservatorilor radicali, aceasta ar fi a doua invazie, după cea din 2014, care a dus la anexarea Crimeii). Iar dacă Rusia nu se pregătește de invazie, atunci ce se întîmplă?

Mary Dejevski, fostă corespondentă la Moscova a The Times, încearcă să dea un răspuns. Ea scrie că actuala criză a început pe 10 decembrie, la Pentagon, nu în Ucraina. Atunci a avut loc vizita în SUA a ministrului de Externe al Ucrainei, Dmitro Kuleba, și s-a semnat un acord de parteneriat strategic. Pentagonul și secretarul de Stat Antony Blinken, nu ministrul ucrainean, au vorbit atunci despre îngrijorătoarele mișcări de trupe din Rusia, în apropierea graniței cu Ucraina. Blinken a vorbit despre 100.000 de militari ruși.

Imediat, șeful Statului Major al Armatei Marii Britanii a avertizat ca Rusia se pregătește de invadarea Ucrainei. Apoi, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a fost neobișnuit de vehement cînd a vorbit despre apărarea independenței Ucrainei și a aliaților NATO. Apoi, torța alarmei legate de invazia rusă a trecut în Germania. Tabloidul Bild a publicat o hartă elaborată despre invazia pregătită de Rusia. ,,Așa ar putea Putin să anihileze Ucraina”, se intitulează materialul ,,exclusiv” publicat de Bild. Erau trecute pe hartă pozițiile trupelor ruse și planul unui atac în trei faze. Acest material estima că nu sînt 100.000 de militari ruși mobilizați, ci 175.000, o cifră care a fost imediat preluată de toata presa occidentală. ,,În aprilie, ni se spunea că au rămas 100.000 de militari lîngă granițele Ucrainei – pentru ca apoi să se scrie că acești militari s-au retras în cazărmi, la peste 200 de km în interiorul Rusiei. După șapte luni, în noiembrie, s-a vorbit din nou despre 100.000 de militari. De ce a crescut brusc această cifră la 175.000?

Oare pentru că sateliții americani au descoperit cîteva puncte în plus? Oare pentru că unii experți militari din Vest au atras atenția că 100.000 de militari este prea puțin pentru o invazie în Ucraina, iar cifra trebuia să fie convingătoare?”, scrie Mary Dejevski.

Jurnalista mai observă o ciudățenie a relatărilor despre posibila invazie rusă. ,,De la început, din aprilie 2021, această sperietoare a venit dintr-o singura direcție – din Statele Unite – și apoi s-a răspîndit în Europa. Liderii ucrainieni, deloc străini de alarmism, au fost foarte calmi. Cînd președintele Volodimir Zelenski a vorbit pentru prima dată despre mișcările trupelor ruse, a spus că a primit informația de la Serviciile americane. Serviciile Secrete din Ucraina – mereu active, în alertă și foarte inventive – par să nu fi observat vreo mișcare suspectă a trupelor ruse”, scrie Dejevski.

,,De cealaltă parte, Rusia a primit cu un calm neobișnuit acuzațiile că ar pregăti o invazie, ceea ce te poate face să consideri că Moscova a fost prinsă asupra faptului. Rusia a acuzat Vestul că încearcă să tensioneze lucrurile. A spus că, în calitate de stat suveran, poate muta trupele oriunde pe propriul teritoriu. Însă a spus și că aderarea Ucrainei la NATO este o linie roșie pentru Rusia. Toate astea ar trebuie să arate că Moscova are o atitudine reactivă, nu ofensivă

Logica ar mai putea dicta că, dacă ar fi cineva care să aibă un motiv să lanseze o acțiune militară, ar fi guvernul de la Kiev, proaspăt echipat cu tehnică militară din Marea Britanie și SUA. După șapte ani de lupte intermitente, Kievul ar putea ajunge la concluzia – sau ar putea fi convins să ajungă la această concluzie – că forța este singura cale de recuperare a provinciilor separatiste. Și că este o chestiune de acum ori niciodată.

Haideți să privim nu numai la ultimele declarații ale Vestului pentru sprijinirea Ucrainei, ci și la acțiunile de avertizare a Rusiei care le-au însoțit. Avem acorduri militare între Ucraina și Marea Britanie și SUA, avem multiple manevre navale și terestre ale NATO, inclusiv în Ucraina și Marea Neagră (singura ieșire a Rusiei la apele calde), precum și desfășurarea forțelor NATO din acest moment, inclusiv in Ucraina, acolo unde militarii NATO au, oficial, misiuni de antrenare a forțelor ucrainene. Apoi urmează livrările de arme americane, inclusiv rachetele antitanc Javelin, apoi urmează livrările de drone din Turcia și contractele cu Marea Britanie pentru construcția de nave militare. Dacă ești la Moscova, Ucraina ar începe să semene cu un cal troian al NATO.

Nu este oare rațional să te întrebi cine pe cine amenință? Cine este în ofensivă și cine este în defensivă? Cine se uită la mișcările trupelor ruse, indiferent de distanța față de granița ucraineană, ar trebui să se uite

5% din suprafețele de pădure au pierdut 30 de minute pe zi sau mai mult din toate orele de muncă sigure, în timp ce mai mult de o treime din toate suprafețele de păduri defrișate au avut de suferit. Parsons a remarcat că unii dintre colegii săi nu au putut măsura cele mai precise daune aduse climei din cauza defrișărilor, deoarece este imposibil să vizitezi fiecare loc de muncă și să măsori momentul cînd oamenii au încetat să lucreze. Potrivit omului de știință, este foarte probabil ca mulți dintre ei să continue să lucreze la căldură și umiditate extremă, în detrimentul sănătății lor.

Beatriz Oliveira, cercetător la Școala Națională de Sănătate Publică din Brazilia, observă că expunerea la temperaturi extreme poate afecta starea de spirit și bolile mintale, poate reduce performanța fizică și psihologică și poate provoca tulburări de concentrare, oboseală și iritabilitate. Oamenii de știință de la Universitatea Duke susțin că rezultatele cercetării lor, pe lîngă beneficiile clare pentru mediu, oferă un stimulent economic pentru populația locală pentru a păstra pădurile intacte. n.K.

și la vest de Ucraina, unde staționează forțe NATO în toate țările care au făcut cîndva parte din Pactul de la Varșovia și în aproape în toate republicile fostei Iugoslavii (iar Ucraina și Belarusul sînt ultimele zone tampon între NATO și Rusia).

Din perspectiva Moscovei, aceasta este o caricatură a istoriei recente a NATO, cu SUA, Marea Britanie și fostele state socialiste din Estul Europei țipînd la megafoane că Rusia este o putere expansionistă. Or, dacă lăsăm la o parte anexarea Crimeii, Rusia s-a contractat în ultimii 30 de ani, inclusiv în ultimii 11 ani sub Vladimir Putin.

Din aceeași perspectivă a Rusiei, recenta alarmă dată de Washington ar putea fi o acoperire pentru o încercare mascată de a «schimba situația pe teren». Oare nu se urmărește atragerea Rusiei într-o capcană, astfel încît Moscova să fie văzută ca forța agresoare, iar NATO să pară forță care se apără?

În opinia mea, scrie Mary Dejevski, Rusia nu este împotriva unei înțelegeri care să pacifice Donbasul și să îl lase în componența Ucrainei. Însă asta ar însemna ca Rusia să primească garanții pentru populația rusofonă (la fel cum Marea Britanie a căutat garanții pentru cetățenii britanici din Hong Kong atunci cînd a returnat acest teritoriu Chinei). Rusia nu va accepta însă la fel de ușor reîncorporarea prin forță a Donbasului în Ucraina, cu atît mai puțin dacă asta s-ar întîmpla cu ajutor occidental. Ar vedea asta ca pe o umilință și ca un factor generator de instabilitate în anii ce vin.

Contextul mai amplu este dat de situația relației dintre SUA și Rusia. Viteza cu care a fost organizat summitul prin videoconferință între Putin și Biden spune multe despre ce se întîmplă în culise. Ucrainei nu-i place asta, însă este prinsă într-un joc mult mai amplu. Este una dintre ultimele piese din jocul de șah care a început la finalul Războiului Rece și la prăbușirea URSS.

Rusia și-ar dori mult un acord de securitate paneuropean care să-i aducă garanții că NATO nu se va mai extinde, o idee care datează de pe vremea lui Mihail Gorbaciov și a fost reiterată de «linia roșie» a lui Vladimir Putin.

Vor putea însă Biden și Putin să încheie un acord care să pună relațiile Rusia-Occident pe un alt curs, în condițiile în care ambii vor avea alegeri în 2024? În acest context, nu este de mirare că amîndoi încearcă să-și maximizeze avantajele. Doar că, așa cum arată alarmismul actual legat de invadarea Ucrainei, încercarea de maximizare a avantajelor electorale este un lucru riscant, nu în ultimul rînd pentru că la mijloc se află oameni în carne și oase și o țară, Ucraina”.

(Cotidianul.ro)

„Vaccinarea poate transforma Covid-19 în armă biologică de distrugere în masă” (II)

De ce vaccinarea în masă în plină pandemie creează un monstru de nestăpînit (2)

Cu cît vîrstnicii vor fi vaccinați la scară mai largă și prin urmare, protejați, cu atît virusul este forțat să continue să provoace boala în grupurile de vîrstă tînără. Acest lucru se întîmplă atunci cînd virusul reușește să eludeze anticorpii specifici ai proteinei Spike, al căror nivel a crescut temporar în subiecții care anterior au fost infectați asimptomatic. Dacă virusul reușește acest lucru, poate beneficia de imunitatea suprimată (temporar), provocînd astfel boala într-un număr tot mai mare al respectivilor subiecți și asigurîndu-și astfel propagarea. Selectarea mutațiilor vizate de proteina Spike este, prin urmare, calea pe care virusul o urmează pentru a-și crește infecțiozitatea la candidații predispuși la apariția bolii datorită unei slăbiciuni tranzitorii a apărării imune înnăscute.

Dar în același timp, întîmpinăm o problemă uriașă la persoanele vaccinate, întrucît acestea se confruntă acum tot mai mult cu variante infecțioase care afișează un tip de proteină Spike tot mai diferit de ediția Spike cuprinsă în vaccin (ultima ediție provine din tulpina originară de la începutul pandemiei, mult mai puțin infecțioasă). Cu cît sînt mai multe variante care devin infecțioase (de ex., ca rezultat al blocării accesului virusului la segmentul vaccinat al populației), cu atît mai puțini anticorpi vaccinali vor oferi protecție. Deja lipsa protecției conduce la răspîndirea virală și transmiterea la primitorii vaccinului, expuși la aceste tulpini mai infecțioase (care, între altele, devin predominante). În felul acesta, persoanele vaccinate devin purtătoare asimptomatice care răspîndesc variante infecțioase. La un moment dat, probabil într-un viitor foarte apropiat, virusul nu va mai avea nevoie decît să adauge alte cîteva mutații (una sau două) la variantele virale ale proteinei Spike, în demersul de a consolida mai mult legarea acestuia la receptorul exprimat la suprafața celulelor epiteliale permisive. Acest lucru va permite acum noii variante să treacă de anticorpii vaccinali pentru a se lega de receptorul A.C.E. Astfel, în această etapă, va avea nevoie doar de alte cîteva mutații pentru a rezista complet la anticorpii anti-Covid-19 specifici proteinei Spike, indiferent dacă aceștia sînt generați de vaccin sau de infectarea naturală.

În felul acesta, virusul va reuși să dobîndească acces la un rezervor uriaș de subiecți care acum au devenit extrem de vulnerabili la boală, întrucît anticorpii lor specifici proteinei Spike sînt inutili în a oferi protecție virală, dar care încă exercită suprimarea pe termen lung a imunității înnăscute, din cauza titrurilor ridicate de anticorpi specifici pe o durată relativ lungă. Rezervorul de subiecți vulnerabili îi cuprinde atît pe cei vaccinați, cît și pe cei care au rămas cu suficienți anticorpi specifici proteinei Spike în urma unei îmbolnăviri anterioare cu Covid-19). Astfel, Covid-19 și-a îndeplinit misiunea, creînd însă o situație dezastruoasă pentru subiecții vaccinați și pentru persoanele seropozitive Covid-19, de vreme ce amîndouă grupurile și-au pierdut apărarea imună dobîndită și înnăscută împotriva Covid-19 (în timp ce sînt în circulație tulpini extrem de infecțioase!).

Este «un pas mic pentru virus și o catastrofă uriașă pentru umanitate», ceea ce înseamnă că virusul a ajuns periculos pentru populația mai tînără la un asemenea nivel, încît va fi nevoie doar de un mic efort pentru Covid-19 ca să se transforme într-un virus extrem de infecțios ce ignoră complet atît armele înnăscute ale sistemului nostru imunitar, cît și pe cele adaptive/ dobîndite (indiferent dacă anticorpii dobîndiți au rezultat din vaccinare sau din infectarea naturală). Efortul pentru virus devine acum neglijabil, dat fiind că mulți primitori ai vaccinului sînt acum expuși la variante virale extrem de infecțioase, mai ales pentru cei care nu au primit rapelul. Și aceasta, pentru că sînt dotați cu anticorpi care nu au ajuns încă la funcționalitate optimă. Nu mai este nevoie să explicăm faptul că această situație va favoriza evaziunea imună. În esență, în foarte scurt timp ne vom confrunta cu un virus extrem de infecțios care va rezista total la cel mai prețios mecanism de apărare al nostru: sistemul imunitar.

Din toate cele de mai sus, devine tot mai clar că intervențiile eronate la scară largă în această pandemie nu vor face decît să decimeze segmente largi ale populației umane. Nu putem să nu constatăm însă că există foarte puține alte strategii de a atinge același nivel de eficiență în transformarea unui virus relativ inofensiv într-o armă biologică de distrugere în masă. Este, de asemenea, cunoscut faptul că mutațiile din proteina Spike (proteina care efectuează selecția mutațiilor de evaziune imună) sînt în măsură să treacă barierele speciilor. Aceasta înseamnă că nu este deloc neglijabil riscul ca evaziunea imună intermediată de vaccin să permită virusului să treacă la alte specii de animale, mai ales la cele din industria alimentară (de ex., în fermele de porci și pui). Se știe deja că aceste specii găzduiesc cîteva tipuri de Coronavirusuri diferite și apar de obicei în ferme cu densitate mare de stocare. La fel ca în situația virusului Influenza, aceste specii pot apoi servi ca rezervor adițional pentru virusul SARS-Cov-2. Întrucît agenții patogeni au evoluat împreună cu sistemul imun al gazdei, pandemiile naturale ale infecțiilor virale acute se autolimitează și se manifestă în așa fel, încît să secere un anume număr de vieți umane. Din pricina intervenției eronate a omului, cursul actualei pandemii a fost complet perturbat încă de la bun început. Măsurile stricte de prevenire a infectării, aplicate la scară largă și combinate cu campaniile de vaccinare în masă, folosind vaccinuri inadecvate, vor conduce fără îndoială la o situație în care pandemia va scăpa de sub control. În mod paradoxal, singura intervenție care poate oferi o perspectivă de sfîrșit al pandemiei (altul decît să fie lăsată să-și urmeze cursul dezastruos) este... vaccinarea. Desigur, tipurile de vaccinuri care trebuie folosite ar trebuie să fie altele decît vaccinurile convenționale, în sensul că nu trebuie să inducă suspecții obișnuiți, cum ar fi celulele B și T, ci celulele «Natural Killer». Există, într-adevăr, dovezi științifice convingătoare că aceste celule joacă un rolcheie în facilitarea eliminării Covid într-un stadiu timpuriu al infectării în subiecții asimptomatici. Celulele «Natural Killer» reprezintă o parte a «armamentului» celular al sistemului nostru imun înnăscut și, spre deosebire de anticorpii naturali, sînt capabile să recunoască și să atace un spectru larg și diversificat de agenți patogeni. Există o justificare științifică solidă pentru a afirma că este posibil să «amorsăm» celulele «Natural Killer» în moduri în care acestea pot recunoaște și ucide Coronavirusurile (inclusiv toate variantele lor) la un stadiu timpuriu al infectării. Celulele «Natural Killer» au fost tot mai mult descrise ca înzestrate cu capacitatea de a dobîndi memorie imnologică. Educînd aceste celule în moduri care le face capabile să recunoască pe termen lung și să aibă ca țintă celulele infectate de Coronavirus, sistemul nostru imunitar poate fi perfect înarmat pentru un atac țintit împotriva universului de Coronavirusuri, înainte de expunere. În măsura în care apărarea imună bazată pe celulele «Natural Killer» oferă imunitate sterilizatoare și permite un spectru larg de protecție rapidă, este cît se poate de îndreptățit să afirmăm că activarea celulelor noastre imune înnăscute trebuie să fie singurul mod de intervenție umană care ne-a mai rămas pentru a opri răspîndirea periculoasă a variantelor extrem de infecțioase de Covid-19.

Dacă noi, ființele umane, dorim să ne perpetuăm specia, nu ne mai rămîne decît să eradicăm aceste variante virale extrem de infecțioase. Acest lucru, întradevăr, cere o largă campanie de vaccinare. În orice caz, vaccinurile bazate pe celule «Natural Killer» vor face ca imunitatea naturală să fie mai pregătită și să inducă imunitatea de turmă (care este exact opusul actualelor vaccinuri Covid-19, care transformă primitorii de vaccin în purtători asimptomatici ce răspîndesc virusul). Deci, nu trebuie să pierdem nici o secundă în a folosi mecanismele administrative în așa fel, încît actualele vaccinuri ucigașe să fie înlocuite de vaccinuri salvatoare. Fac apel la Organizația Mondială a Sănătății și la toate părțile interesate implicate, indiferent de convingerile lor, să declare imediat o astfel de acțiune ca fiind singura urgență de maximă importanță pentru sănătatea publică la nivel internațional.

Sfîrșit

Dr. GEERT VANDEN BOSSCHE, specialist virusologie și biologie moleculară (Art-emis. ro)

Dezastru epidemiologic Persoanele cărora li s-a administrat serul nu își vor mai recăpăta imunitatea naturală

Un studiu în curs de publicare, actualmente postat pe serverul de specialitate medRxiv, demonstrează că vaccinul ARNm Pfizer dereglează nu doar sistemul imunitar adaptiv ci și pe cel nespecific sau înnăscut, pe care efectiv îl reprogramează. În timp ce răspunsul imunitar înnăscut față de liganzii TLR4 și TLR7/8 a fost mai scăzut după vaccinarea BNT162b2, răspunsul citokinelor (inflamator) la ciuperci a fost mai puternic. Această dereglare profundă a răspunsului imunitar natural ar putea explica creșterea recentă masivă a numărului de îmbolnăviri cu COVID dar și cu alți viruși și bacterii în populațiile vaccinate, comentează Dr. Mercola. Articolul său, din 17 decembrie, „Pfizer Vaccine Reprograms Both Adaptive and Innate Immune Responses”, este un rezumat al celui semnat de dr. Jessica Rose, în care se arată că vaccinul anti Covid ar putea afecta răspunsul la alte vaccinuri, ca de exemplu cel antigripal, un efect de altfel cunoscut ca interferență vaccinală.

Îmbolnăvirea copiilor

Deoarece copiii au sisteme imunitare înnăscute foarte puternice, impactul serurilor genetice experimentale asupra acestei populații ar putea fi – din cauza posibilității unei reacții exagerate la stimulul vaccinal – absolut dezastruos din punct de vedere epidemiologic, cu inflamație cronică și autoimunitate aproape omniprezente. Bolile inflamatorii se vor adăuga multitudinii de probleme pe care serurile ARNm COVID le pot cauza – leziuni permanente pe creier și sistemul nervos, miocardite, cheaguri de sînge și sterilitate – ceea ce va duce la îmbolnăvirea cronică și multi-dimensională a generații întregi.

Dependență de vaccin

În ,,Raportul privind supravegherea vaccinurilor împotriva COVID-19 Săptămîna 42” Agenția pentru Securitate Sanitară din Marea Britanie (organizație guvernamentală) arată că ,,nivelurile de anticorpi N par a fi mai mici la persoanele care dobîndesc infecție în urma a două doze de vaccinare”. În traducere liberă, revaccinări periodice vor fi necesare pentru cei o dată vaccinați pentru simplul motiv că aceștia nu mai pot produce anticorpi față de o componentă cu semnificație funcțională critică: proteina N (coaja virusului).

Clienți pe viață ai companiilor farmaceutice

Cu șanse crescute de a dobîndi o boală autoimună, populația injectată cu serurile genetice COVID devine o piață extrem de profitabilă pentru companiile farmaceutice. Numărul cazurilor de boli autoimune va crește global cu aproape 9% în următorii 5 ani, estimează Piața de Diagnosticare a Bolilor Autoimune, de la 14,51 miliarde de dolari americani la 17,35 miliarde de dolari americani. Această estimare este, în mod evident, conservatoare fiindcă nu ia în considerare valul de probleme generat de către așa-zisele vaccinuri COVID ale căror efecte pe termen lung nu au fost încă descoperite, și mai ales faptul că aceste probleme vor începe de la vîrste fragede, pe măsură ce populația pediatrică este injectată cu serurile experimentale.

ACTIVENEwS.RO

Ar putea Bitcoin să conducă lumea către un dezastru climatic? (2)

Calitatea este mai importantă decît cantitatea

În ceea ce privește daunele mineritului tradițional asupra mediului, pentru a-l determina, trebuie acordată atenție nu cantității de energie consumată, ci surselor acesteia. Avantajul pieței criptografice față de alte industrii este că monedele digitale pot fi extrase oriunde. În industriile tradiționale, energia trebuie produsă în imediata apropiere a industriilor. Cu toate acestea, mineritul criptomonedelor nu are astfel de restricții, iar minerii pot folosi surse de energie care nu sînt disponibile pentru majoritatea celorlalte industrii. În multe țări, monedele sînt produse folosind resurse regenerabile cu emisii zero de carbon – energie nucleară, solară, eoliană, energia apei și căldură din surse subterane (energie geotermală).

Atractivitatea energiei regenerabile pentru mineri este, de asemenea, în creștere, datorită faptului că se ieftinește constant. Raportul anual pe 2020 al băncii de investiții Lazard a arătat că dezvoltarea celor mai populare surse de energie „curată” este acum fie egală, fie mai puțin costisitoare decît cărbunele și gazul. De exemplu, cheltuielile utilizatorilor de energie electrică pentru sistemele solare fotovoltaice au scăzut cu 85% între 2010 și 2020, iar energia electrică din parcurile eoliene de pe uscat a scăzut cu 56%.

Islanda, de exemplu, este unul dintre cele mai mari centre miniere din lume, iar electricitatea este produsă acolo într-un mod aproape 100% prietenos cu mediul – la hidrocentrale și centrale geotermale. O situație similară este în Norvegia, care, în proporție de 98%, este asigurată de energia netă. În ultimii ani, țările scandinave au devenit destinații populare pentru migrația minerilor datorită energiei verzi dezvoltate. El Salvador, care a recunoscut bitcoin ca monedă națională, a decis să profite de particularitățile peisajelor folosind energia vulcanului Conchagua. În acest scop, inginerii au pregătit o nouă sondă, care oferă o putere de 95 de megawați și au început să creeze un hub minier în apropierea vulcanului. Președintele Nayib Bukele a numit energia produsă în acest mod „ieftină, 100% curată și regenerabilă”. Testarea sistemului a început în octombrie 2021, iar autoritățile au reușit să extragă 0,00599179 bitcoin în valoare de 269 de dolari.

Un sondaj global al grupului non-profit Bitcoin Mining Council pentru al treilea trimestru al anului 2021 a arătat că pînă în septembrie, 57,7% din energia folosită de Bitcoin era regenerabilă. Din cauza migrației minerilor din China și a costului scăzut al energiei curate, această pondere crește rapid – la sfîrșitul lunii martie era de doar 36,8%, Fondatorul companiei de investiții ARK Invest (cu cea mai rapidă creștere și cea mai eficientă din lume, potrivit Forbes),

Katie Wood, a spus că este posibil ca moneda digitală să ajute planeta mai mult decît orice subvenție sau program guvernamental în dezvoltarea surselor de energie curată. Eco-revoluție (1)

Interdicția mineritului în China a revoluționat lumea criptomonedei. Un raport din iulie al Universității Cambridge a arătat că geografia mineritului s-a schimbat foarte mult în șase luni. Pînă la sfîrșitul verii, au apărut trei noi lideri în ceea ce privește mineritul de monede: 35,4% din puterea de calcul globală se afla în Statele Unite, 18,1% în Kazahstan și 11,2% în Rusia. Potrivit experților, migrarea minerilor a ajutat rețeaua bitcoin să devină mai ecologică. Dorind să reducă cheltuielile, minerii s-au grăbit în regiunile cu cele mai ieftine surse de energie, iar cele mai multe dintre ele erau regenerabile pînă în acel moment. Fondatorul companiei americane de criptografie Compass, Whit Gibbs, a declarat în iulie că, datorită minerilor care vin din China, vînzările de echipamente la firma sa aproape s-au triplat într-o lună. Iar Fred Thiel de la Marathon Digital, din aceeași industrie, prezice că ponderea globală a puterii de calcul din SUA va crește la 40% pînă la sfîrșitul anului 2022. Texas a devenit cel mai popular stat american printre minerii de monede. Administrațiile locale sînt puternic subvenționate pentru dezvoltarea energiei eoliene, iar electricitatea este mai ieftină acolo decît în alte părți ale țării. Guvernatorul Texas, Greg Abbott, sprijină activ criptomoneda și visează să facă din statul său un centru minier mondial. De asemenea, Texas a devenit recent al doilea stat după Wyoming care a consolidat banii digitali ca instrument financiar în sistemul său juridic. În plus, Florida de Sud a devenit centrul de atracție pentru industria criptomonedei. Primarul Miami, Francis Suarez, arată un mare interes pentru banii digitali – încearcă să facă din oraș o locație profitabilă pentru mineri, schimburi de criptomonede și firme de investiții cripto. În același timp, Suarez pledează pentru exploatarea durabilă a monedelor – el a îndemnat recent companiile miniere să cumpere teren în apropierea centralelor nucleare din Miami pentru a produce criptomonede folosind energia nucleară.

Kazahstan și Rusia, la rîndul lor, nu se pot lăuda cu investiții mari în energie regenerabilă. În Kazahstan, 85% din energia electrică este produsă din combustibili fosili, iar în Rusia 88%. Cu toate acestea, experții consideră că statul Kazahstan, aflat la granița cu China, este doar o oprire temporară pentru mineri, ca parte a migrației lor către Occident. În plus, în cîteva săptămîni – de la începutul anului 2022 – vor fi introduse taxe suplimentare pentru minerii de criptomonede din țară. Atunci Kazahstanul va pierde simultan două avantaje care i-au atras pe mineri – posibilitatea unor costuri scăzute în producția de monede și lipsa controlului de

către stat. În ceea ce privește Rusia, fondul minier intern este situat în Siberia, unde densitatea producției și a populației este scăzută, a declarat Igor Pavlov, șeful grupului de dezvoltare Waves Node. Prin urmare, consumul de energie electrică pentru extragerea de bani digitali nu este mai dăunător pentru mediu decît alte industrii. Țara are, de asemenea, Asociația Rusă a Cryptoindustry și Blockchain (RACIB), care solicită în mod activ dezvoltarea energiei curate. „Potențialul hidroelectric al sudului Siberiei și al Orientului Îndepărtat poate atrage mineri în aceste regiuni nu numai din Rusia, ci și din țările învecinate”, a spus RACIB. Conform Asociației Internaționale hidroelectrice, Rusia ocupă locul al doilea în lume în resurse hidroenergetice nedezvoltate.

Mulți mineri încearcă să compenseze daunele cauzate planetei. De exemplu, compania canadiană de investiții Accelerate a promis că va planta 3.450 de copaci pentru fiecare milion de dolari canadieni (788,2 mii de dolari) investit în ETF-ul său Bitcoin (un fond de investiții, fiecare acțiune fiind legată de o anumită parte a activelor sale). Potrivit companiei, fiecare astfel de investiție va reduce emisiile globale de dioxid de carbon cu o mie de tone. În afară de asta, mineritul în sine poate fi un instrument de reducere a emisiilor de carbon. Compania americană de bitcoin Great American Mining folosește o sursă inovatoare de energie pentru a-și alimenta computerele – gazul petrolier asociat. Această substanță este eliberată în timpul extracției și preparării combustibilului pe cîmp, iar în absența altor utilizări, producătorii de petrol o ard pur și simplu. Gazul petrolier asociat a împiedicat de mult companiile să-și atingă obiectivele climatice, motiv pentru care Great American Mining a propus utilizarea acestei energii pentru a produce monedă digitală, mai degrabă decît să o risipească prin poluarea atmosferei. „Great American Mining monetizează gaz inutil, ineficient și subevaluat în industria petrolului și gazelor, folosindu-l ca sursă de energie pentru extragerea de bitcoini”, se afirmă pe siteul companiei. Firma este deja în parteneriat cu Fortress Technologies, o importantă companie criptografică. În plus, giganți petrolieri precum compania norvegiană Equinor, canadianul Enerplus și americanul Kraken Oil & Gas au început să folosească tehnologia. Inițiativa este foarte promițătoare, deoarece doar SUA și Canada produc suficient gaz petrolier asociat pentru a furniza întreaga rețea Bitcoin.

După cum a spus senatorul Elizabeth Warren, fermele miniere din întreaga lume „scuipă numere aleatorii non-stop într-o competiție pentru a rezolva un puzzle inutil”. Dar chiar dacă oponenții criptomonedelor cred că energia pentru operarea computerelor este „irosită”, industria are un răspuns la această acuzație – minerii au învățat să refolosească electricitatea. Startupul canadian Mint Green a brevetat așa-numitele „cazane digitale” care recuperează mai mult de 96% din electricitatea folosită pentru a extrage Bitcoin. Tehnologia transformă această energie în căldură, care poate fi apoi utilizată pentru a încălzi zonele urbane rezidențiale și a deservi procesele industriale. Compania a semnat deja un contract cu o companie energetică din North Vancouver, Canada, pentru a începe încălzirea a peste 100 de clădiri rezidențiale și comerciale cu energie inovatoare cu emisii scăzute de carbon în 2022. Utilizarea tehnologiilor MintGreen va ajuta la prevenirea eliberării a 20 de mii de tone de gaze cu efect de seră în atmosferă, care ar putea fi produse de gazele naturale.

(va urma)

Pagină realizată de N.K.

Doza de sãnãtate

Strategii de oprire a inflamațiilor

Odată cu înaintarea în vîrstă crește și gradul de apariție a inflamațiilor. De cele mai multe ori, sînt inflamații subclinice, care duc, mai departe, la arteroscleroze, Alzheimer, diabet de tip II.

Înaintarea în vîrstă duce la modificarea balanței între diferite tipuri de celule ale sistemului imunitar. Activitatea celulelor de adaptare scade, iar cea a celulelor nespecifice crește în dauna sistemului imunitar. Odată cu scăderea imunității scade și puterea de apărare împotriva oxidării, fapt ce duce la încărcarea masivă a țesuturilor cu noxe toxice; urmările sînt caracterizate, desigur, de o îmbătrînire mai rapidă, asociată cu pierderea performanțelor fizice.

Activarea sistemului imunitar: în celulele îmbătrînite se adună prea multe proteine deteriorate si alte macromolecule, care scad capacitatea de funcționare a metabolismului și imunitatea. Este afectată, desigur, și capacitatea funcțională de reparare a structurilor celulare deteriorate.

Rolul mitohondriilor (uzina energetică a celulei): pe măsură ce îmbătrînim, mitohondriile sînt afectate de schimbările patologice; astfel, dispunînd de sistemul de combatere a radicalilor liberi, nu își mai pot exercita la capacitate maximă aceste mecanisme. Lipsînd energia necesară, celulele în

O istorie a farselor (229)

Legendarul Harry Houdini (2)

După ce mama sa a murit în 1913, el apela în mod obsedant la spiritişti, dar cînd mama decedată „nu a venit să comunice“ cu el, Houdini a început să-i atace pe aceşti practicieni, denumindu-i impostori. La sugestia lui, în 1923 revista Scientific American a oferit 2.500 de dolari pentru: „prima manifestare fizică de natură paranormală, produsă sub control ştiinţific“. Doamna Mina Crandon (pe atunci „Margery“, cea mai cunoscută spiritistă din America) a răspuns provocării, împreună cu cercetătorul în domeniul spiritismului, Hereward Carrington, şi alţi trei colegi ai acestuia. Houdini a testat-o pe Margery în oraşul Boston, declarînd deja anterior că are de gînd să o demaşte. Totuşi, dacă era aşa de sigur că este o impostoare, de ce a mai încercat să „aranjeze“ testele?

Închisă într-o ladă ferecată cu opt lacăte, numai braţele ieşindu-i în afară prin cîte un orificiu pe fiecare latură, lui Margery i s-a cerut să sune dintr-un clopoţel electric – lucru posibil doar prin apăsarea unei clape de lemn aflată mult în afara razei ei de întindere. Un creion de plastic a fost descoperit înfipt în clapa de lemn, făcînd deci imposibilă activarea clopoţelului. Cine însă îl pusese acolo? Înainte de reînceperea testului, Houdini fusese observat cum îşi trece mîna, de-a lungul braţului ei, în ladă. Acum şi cu braţele în interiorul cutiei, doar cu capul afară, Margery avea să încerce din nou să sune din clopoţel. Înainte de această a doua încercare, o riglă pliantă a fost găsită pe fundul lăzii. Dacă ar fi sunat clopoţelul, Houdini ar fi cerut o investigaţie a cutiei: rigla ar fi fost descoperită. Dacă ea ar fi fost ţinută între dinţi, lungimea ei ar fi permis activarea clapei pentru clopoţel. Aflat în imposibilitatea de a o învinui (Margery ceruse ca lada să fie examinată înainte de a intra în ea), Houdini nu a putut decît să pretindă că rigla a ajuns acolo din greşeală.

În continuare, el a susţinut că a „demascat-o“ pe doamna Crandon, fără a specifica totuşi în ce mod. Reputaţia lui nu a avut deloc de cîştigat în urma acestui incident. Oare era un scamator ce credea că toate scamatoriile sînt false? Sau se temea că, dacă îşi va recunoaşte propriile abilitări de mediu, cariera lui va avea de suferit? Mai recent, iluzionistul american născut în Canada, „formidabilul“ James Randi, a recurs, similar,

mare parte nu se mai pot repara.

Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără durere, fără chimie, care vine în sprijinul celor afectați de diferite probleme de sănătate, indiferent de vîrstă. O medicină care se bazează pe energia pacientului aflat în diagnosticare/terapie. Se intervine pe cauza perturbării energetice la nivel de celulă-organ-sistem, fără utilizarea unor medicamente de sinteză.

Terapiile debutează cu măsurarea energiei pacientului, care atestă starea de sănătate a acestuia. Dacă bazinul energetic este într-un echilibru, sîntem feriți de șocuri precum cel cardio-respirator. Dispunînd de un pol de energie necesar, organismul știe asemenea unui contabil priceput cum și unde să redistribuie energia în organism, unde să întrerupă fenomenul de autodistrugere și cum să readucă echilibrul energetic pierdut.

Sănătatea este o comunicare energetică echilibrată între celulele corpului, iar boala este o dereglare în

la metode dubioase pentru a-şi dovedi afirmaţia că toţi spiritiştii sînt nişte şarlatani.

Un fals Mesia (1)

Viaţa lui Lafayette Ron Hubbard, inventatorul pseudoreligiei scientologice, a fost o înşiruire de înşelăciuni. Pretinzînd că descinde din nobilul normand „Conte de Loupe“ şi că tatăl său fusese un comandant al marinei americane, el afirma că a crescut în sălbăticia statului Montana (de fapt, Iowa), că a fost adoptat de un trib indian, că a cutreierat prin întergul Orient şi că a fost învăţat de un discipol personal al lui Freud – toate o minciună la fel de mare ca şi afirmaţia conform căreia s-ar fi înecat de patru ori şi ar fi fost rănit tot de atîtea ori în timp ce lupta împotriva japonezilor în Indiile germane de est, în timpul celui de-al II-lea război mondial. De fapt, deşi a fost locotenent în marină, n-a participat niciodată la o acţiune militară. Adevărat este faptul că, în anii ’40, a scris „nuvele spaţiale“ pentru reviste ştiinţifico-fantastice, dar că, în ciuda vitezei cu care le întocmea şi le publica, nu obţinea prea mulţi bani. „Am ştiut mereu că e foarte nerăbdător să dea marea lovitură financiară“, îşi amintea editorul Sam Merwin, „obişnuia să spună că, după părerea lui, cea mai bună modalitate era de a înfiinţa un cult“.

Şi aşa a procedat. în ediţia din aprilie 1950 a revistei Astounding Science Fiction, el a introdus Dianetica, căreia editorul John F. Campbell i-a făcut o reclamă răsunătoare drept o psihoterapie capabilă să dezvăluie supraomul ce sălăşluieşte latent în noi toţi. Iată ce scria Campbell, cu o inexactitate sălbatică: „Este o descriere la rece, precisă, ca de inginerie, a felului cum funcţionează mintea omului“. Pretinzînd că sistemul lui poate elibera „engrame“ (memorii inconştiente codate) din mintea „reactivă“, cartea lui Hubbard, Dianetica, ştiinţa modernă a sănătăţii mintale, oferea soluţia tuturor bolilor din lume. Deşi prolixă şi confuză, cartea s-a transformat într-o adevărată nebunie. Puteai să-ţi „auditezi“ (psihanalizezi) prietenul şi să descoperi memorii adînc ascunse, apoi prietenul putea să facă acelaşi lucru asupra ta – aşa se presupunea. În curînd, carismaticul Hubbard strîngea bani cu găleata. Neînfricat de ideea falimentului şi de investigaţiile FBI-ului, a dat naştere Bisericii Scientologice, obţinînd astfel scutire de impozite şi libertatea iniţială faţă de hărţuirile oficiale. (va urma)

STUART GORDON

cîmpul informațional energetic. Omul modern are nevoie de terapii personalizate care să îl readucă înapoi în echilibrul energetic. Modul de viață al individului s-a schimbat enorm în ultimul timp, alimentația de asemenea, iar accesul la informații a luat un avînt puternic. Desigur, toate aceastea vin la pachet cu un stres pe care nu fiecare îl poate gestiona.

Tratamentele care au la bază medicina energoinformațională (fizica cuantică) sînt în măsură să descifreze debusolările energetice din corpul pacientului și să le regleze în funcție de nevoile pacientului aflat în terapie.

Terapeuții atestați în medicina energo-informațională nu ridică imunitatea și nu influențează valorile analizelor de laborator, ci readuc organismul, respectiv fiecare celulă a corpului, în echilibru. Comunicarea energetică este, astfel, refăcută, iar imunitatea și metabolismul se reglează după necesitatea proceselor fiziologice din corp.

Boala debutează în cîmpul energetic al corpului, prin urmare, de aici trebuie să înceapă tratamentul. Persoanele vîrstnice pot, de asemenea, apela la acest gen de terapii. În începutul articolului am explicat cauzele reducerii capacității celulare odată cu trecerea anilor de a-și repara structurile dereglate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Vibrato

ORIZONTAL: 1) E prins între corzi; 2) Dau bice... ca să meargă bine – Piatra de temelie!; 3) Teoretic sînt plini de bani – Producător de hamuri; 4) A ieși din lume – Cu gura plină; 5) Coadă de cățel! – As... la chimie; 6) Model de uniformă – A intra în scenă; 7) Trasă de-o ureche – Luat cu frumosul; 8) Popoare... sălbatice –Plecare în goană!; 9) Incitare! – Costum pentru o doamnă; 10) Certată cu munca – A face totul.

VERTICAL: 1) Nu stă bine pe poziție; 2) Făcută de basm; 3) Realizează desprinderi forțate – Două palme de pămînt; 4) Venit... în sfîrșit! – Celebru în lumea tobelor – Apelativ popular; 5) Face ușor iritații (fem.); 6) Semnal de atac – Mini rochie; 7) Sfertul neacademic (pl.) – Bună de gură; 8) Om în fașă – Primele iubiri!; 9) Ansamblu stradal – Servit la ganitură; 10) Nu-și găsesc locul de odihnă.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,OGLINZI”

1) DAMIAN – LAC; 2) AMINTIRI – E; 3) VAR – ICOANA; 4) INAR – UT – TF; 5) S – NECLARA – A; 6) I – OLARIU; 7) ORE – A – U – DA; 8) IEZERE – RAM; 9) NARCISISTI; 10) ALAS – PALER.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iarna foamei noastre... (II)

motto: „O revoluțiune nu se justifică decît prin îmbunătățirile care se fac. Cînd văd că interesele economice ale țării mele trec în mîinile străinilor, mă preocup foarte mult ca aceste interese să le păstrez și să se dezvolte în mîinile conaționalilor mei” – Mihail Kogălniceanu

Dar vine acum noua conducere a F.P.S.-ului, care îl antrenează în chestiuni de privatizare cu cîntec și pe șeful statului (?!), și declanșează o întreagă anchetă. N-aș avea nimic împotrivă, dacă n-aș fi sigur, sută la sută, că mișcarea următoare va fi aceasta: marele Combinat de îngrășăminte chimice va fi scos din proprietatea firmei românești și va fi vîndut unor străini! Acesta este, de altfel, mobilul scandalului. Din pricina asta au și fost arestați, zilele trecute, directorii unui alt mare Combinat, cel de la Turnu Măgurele. Sceneta e simplă, ca la un Teatru de Marionete, din iarmaroacele copilăriei: Emil Constantinescu amenință cu degetul, Valeriu Stoica sîsîie ceva din Codul Penal, iar Gavril Dejeu zornăie cătușele. Și ei pretind că luptă împotriva corupției! La amintita Conferință de Presă, Emil Constantinescu n-a pronunțat nici un nume, după cum s-a observat. Dar asta nu pentru că a respectat „prezumția de nevinovăție”, cum afirma un ziarist din liota de lătrăi care îi ling pantofii, ci pentru că, referindu-se și la anii 1990-1991 (vînzarea Flotei, a șinelor de cale ferată etc.), ar fi fost obligat să îi acuze pe marii infractori care au dat tonul jafului: Petre Roman, Traian Băsescu și mulți alții, aflați astăzi în coaliția Puterii. Eventualitate în care societatea românească ar fi fost zguduită de un scandal „Valerian Stan” la cub. Indiferent ce pretexte ar invoca organizatorul Conferinței de Presă, el nu mă poate induce în eroare. Pe urmă, n-am mai înțeles un lucru: de ce a simțit președintele nevoia să fie flancat la prezidiu de ministrul de Interne, de ministrul Justiției și de procurorul general? Ca, prin funcțiile și figurile încruntate ale acestora, să dea mai multă greutate Raportului pe care l-a citit? Dar unde au trăit cei 3 în toată această perioadă, de aproape 8 ani? Au fost parașutați, cumva, pe acoperișul Palatului Cotroceni dintr-o navă extraterestră? După cîte știu eu, Stoica și Moisescu au fost judecători, iar Dejeu a fost deputat, în mai multe legislaturi. Ce-au păzit ei pînă acum? Se cunoaște vreo acțiune, sau vreo atitudine publică a lor față de cazurile incriminate de Emil Constantinescu? Unde era Gavril Dejeu, în mai 1993, cînd eu am fost atacat pe holul Camerei Deputaților de doi huligani de la P.D.-F.S.N., după ce demascasem, la microfon, fărădelegile bandei lui Petre Roman? Și de ce oare n-a făcut referire titularul de la Cotroceni la cel mai autorizat document în materie – Raportul Anticorupție, elaborat de Parlamentul României și îngropat, imediat, chiar de partidele care aveau să-l aducă pe el la Putere? Dar, chestiunea cea mai gravă mi se pare alta: domnule Emil Constantinescu, ce credibilitate credeți că aveți la populație dacă vă afișați în public, la un asemenea „spectacol de sunet și lumină”, cu unul dintre cei mai necinstiți oameni din istoria post-decembristă a României, pe nume Valeriu Stoica? Nu știu dacă ați ajuns să mă cunoașteți, cît de cît, dar eu voi rămîne constant și fidel principiilor mele, așa că, fără să clipesc și fără să mă tem de ceva, vă voi spune următoarele: prin implicarea lui în traficul internațional de copii, prin pretinderea și primirea de mită de la numeroși români, stabiliți în străinătate (există plîngeri scrise, una am publicat-o chiar noi, de la o femeie din Germania), prin contribuția la evacuarea a sute de chiriași, prin apărarea intereselor unui terorist grec,

pe nume Kanaghines, prin înăbușirea în sînge a revoltei deținuților de la Jilava, în februarie 1997 – Valeriu Stoica este un MAFIOT ÎNRĂIT. Dar știți cum? Unul din ăia tocmai buni de pus pe scaunul electric, dacă ar trăi în S.U.A. Cu un asemenea gangster vă afișați dvs., domnule președinte? Păi cei doi tizi, Fane Căpățînă și Fane Spoitoru, sînt copii de țîță față de ăsta, un fel de Romulus și Remus ceva mai bronzați, dar fără a beneficia de pîrghiile și adăpostul Puterii. Și mai e o problemă: marele, cumplitul, apocalipticul jaf se desfășoară în România acestor zile sub oblăduirea dvs., d-le președinte. Pentru că nu e hoție și nu e crimă mai teribilă decît dinamitarea economiei naționale, vinderea pe nimic a celor mai redutabile unități, protocoalele foarte costisitoare, care sînt prilejuite de vizitele agasante ale fostului rege Mihai de Hohenzollern și de intrarea vijelioasă, în politică, a nevestei dvs. și a nevestei primului-ministru, aflate acum la... Strasbourg! Nicolae Ceaușescu și-a băgat soția în politică după 7 ani de la venirea în fruntea țării, pe cînd Emil Constantinescu arde etapele, în stilul său repezit, făcîndu-și soția politiciană după 7 luni. Ori poate el crede că lumea nu observă și nu comentează? Oho, și încă cum! Am avut toată simpatia față de acest om care, în comparație cu alții, e mai civilizat și acceptă dialogul – dar cred că tot femeia care l-a ajutat să vină la Putere, Zoe Petre, o să-l și doboare, împingîndu-l să facă mari greșeli, să calce în străchini. Desfășurarea Conferinței de Presă de la Palatul Cotroceni a fost o încercare disperată a lui Emil Constantinescu de a arăta Poporului că el face treabă, că își ține promisiunile electorale și că, în definitiv, ce se tot plînge lumea de foame, fiindcă adevăratul vinovat e... Văcăroiu! L-am observat cu atenție pe vorbitor: el interpreta un rol, vorbea deja din amvonul Istoriei, cu un ton patetic, studiat, punctînd pasajele mai spectaculoase cu intonații actoricești și semnalizări cu ochelarii în mînă. Mai lipsea Călugărul Vasile și ne-am fi situat în plin coșmar al campaniei electorale. Firește, mă aștept de la oamenii lui Emil Constantinescu să probeze că și eu aș fi un corupt, sau un colaborator al Securității, ori vreun agent străin, fiindcă tot ne aflăm în plină vînătoare de oameni. Tot ce e posibil. Numai că populația nu-l mai crede pe fostul secretar P.C.R. de la Facultatea de Geologie. Adulterul s-a consumat – adică lumea fusese curioasă să vadă și cum e cu „ceilalți”, după care a revenit la „bărbatul cu cununie”, deci la forțele naționale. Am spus-o încă din noiembrie 1996 și mă văd nevoit să o repet acum: Emil Constantinescu va duce România spre o tragedie! Iar această tragedie este FOAMETEA. Chiar dacă se pompează bani cu nemiluita în consum, chiar dacă s-a închis gura unor categorii de nemulțumiți sau a șomerilor aruncați în stradă, este la mintea cocoșului că pomana asta nu se poate transforma într-un perpetuum-mobile. Puterea actuală mizează pe faptul că oamenii care protestează nu se află la un loc, n-au nici un fel de coagulare. Desigur, ea se înșeală. Poporul Român e abisal și, evident, imprevizibil. El are tot dreptul să facă ce-o ști mai bine. E matur. A împlinit vîrsta de 2.000 de ani. Mai e și vaccinat – împotriva leprei, a rîiei, a turbării, a poliomielitei politice. Nu poți vitupera împotriva corupției altora, cînd și tu, ca președinte, și celălalt nefericit, ca prim-ministru, vă amenajați vile somptuoase, pentru a vă muta în ele, și, mai mult ca sigur, pentru a le cumpăra. E imoral, d-le Emil Constantinescu, să promiți în campania electorală 10.000 de locuri în cămine, pentru studenți, dar, odată ajuns la Putere, singurele spații amenajate cu tot dichisul, cu faianță albastră, cu marmură, să fie cele ale vilelor de protocol. Mai pe românește spus, ca să înțeleagă tot omul simplu: matale ești cam șugubăț –vorba lui Ion lliescu în dialog cu Valentin Gabrielescu în pridvorul casei de la Scornicești (pardon, de la

Brădet, dar seamănă atît de mult). Patriarhul Teoctist l-a comparat pe Emil Constantinescu cu Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, mamele celor trei fiind, în mintea lui, precum cele „Trei surori”, de Cehov. Și uite așa se naște – din interese, din politețe, din confundarea copiei cu originalul – cultul personalității. Am contribuit, în felul meu, la escaladarea acestui cult, în tinerețe. Gata, mi-ajunge, am greșit, am exagerat, la un al doilea cult al personalității nu voi mai lua parte. Nici măcar dacă ar fi vorba de cultul personalității mele.

A venit toamna. În munți, a căzut prima zăpadă. În clasa I A, unde învață fetița mea mai mare, astăzi a vomat un copil, o spumă albă. „A vărsat de foame, tati!” – îmi spune Lidia. Ca el, cîte sute de mii de copii or fi în toată țara? „Copiii noștri”, nu-i așa, parcă astfel se numea programul umanitar încredințat de președinte propriului său fiu. Pînă acum, nimic concret, numai poze de grup, flori, propagandă ieftină. În condiții de sărăcie maximă, se înmulțesc sinuciderile. Dar și tîlhăriile, crimele, pruncuciderile. Oameni cu frica lui Dumnezeu au ajuns să iasă la drumul mare și să dea în cap, fiindcă le plîng copiii de foame. Pentru dezastrul ăsta pe toată linia nu mai e de vină nici o moștenire – nici a lui Ceaușescu, nici a lui Văcăroiu. E de vină prostia colosală a Puterii actuale. E de vină lichelismul ei, de a se menține la cîrmă cu orice preț. E de vină trădarea Interesului Național. Ce-are comun cu țara asta ministrul Turismului, Akoș Birtalan? Ce-l leagă de Poporul Român pe Victor Ciorbea, care, la cîteva zile de la instalare, a făcut un prim drum la... Budapesta, promițîndu-le ungurilor și ceea ce n-au cerut? Ce-o fi fost în mintea francmasonului ucrainian Victor Babiuc, cînd i-a propus ministrului Apărării din Ungaria ca ambele Armate să lupte împotriva partidelor naționaliste? Adică ce-o să facă masonul ăsta ratat, o să pună tunurile, aviația și submarinele pe noi? Cine știe, poate că, peste secole, în cronicile timpului se va citi despre iarna dintre 1997 și 1998 cam așa cum citesc eu acum în „Talismanul ceresc”, o cronologie a calamităților, care comprimă timpul și mă înfioară: „În vremea marii secete din anul 1549, în Ardeal au secat fîntînile și rîurile, iar din cauza căldurii s-au aprins pădurile. În timpul iernii grele din anul 1589, în multe orașe și sate au murit mulți oameni, fiind găsiți înghețați pe străzi și ulițe. În vremea năpraznicei foamete din anul 1601, cînd a fost ucis Mihai Vodă, au fost întîmplări cînd, din pricina disperării și a pierderii minții, în unele locuri, s-au consumat chiar cadavrele celor morți. În timpul verii fierbinți din 1607, în Ardeal și Muntenia s-au aprins țarinile, arzînd holdele de grîne. În 1716, cînd a fost molimă între animale, în multe sate și tîrguri n-au mai rămas animale în viață. Peste numai doi ani, în 1718, din cauza secetei, pămîntul arăta ca ars, iar apă nu se mai găsea decît în bălțile mari și în izvoare ascunse. În 1740, a fost cutremur puternic și ciumă năpraznică, încît nici la biserică nu se mai adunau oamenii. Peste opt ani, în 1748, a avut loc o întunecime de Soare, ce a ținut două ore, încît se vedeau stelele pe cer, iar mulți oameni, din cauza spaimei ce a cuprins lumea, s-au îmbolnăvit. Roiurile de lăcuste, din anul 1778, care au distrus țarinile, au ajuns de la Dunăre pînă în părțile Maramureșului. Marele cutremur de pămînt din anul 1802 a dărîmat cetăți, biserici și case, printre care și Turnul Colței. În vremea marii foamete din anii 1814-1817 au ajuns oamenii să mănînce coajă de copac și buruieni, iar de disperare părăseau satele, murind pe drumuri și neavînd cine să-i îngroape. În iarna lui 1917 a fost jale mare, și foamete, și tifos exantematic, și țara ciuntită...”.

Doamne, apără și ferește Poporul meu!

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 3 octombrie 1997)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare ,,Porcii” care ne conduc

Animale pofticioase și supraponderale, porcii fac deliciul acestor zile de iarnă. Deliciul nostru, al oamenilor. Pentru ei, însă, este o perioadă cumplită, în care visează cuțite și alte obiecte tăioase, curmătoare de viață. După ce un an de zile au mîncat din troacă, fără discernămînt, tot ceea ce li s-a dat, pentru a se culca apoi mulțumiți pe o rînă și a se tăvăli în mocirlă „ca porcii”, a venit momentul scadenței, cînd trebuie să plătească pentru ce au consumat. Cu viața. E un preț imens cel pe care-l plătesc,

ETICHETA

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

EDITORIAL

dar nu au ce să facă. Nu se mai pot lupta pentru viață fiindcă lumea în care se nasc este deja guvernată de aceste reguli: mîncați tot ce vă dăm noi, chiar dacă sînt lături, stați în cocina voastră gîndindu-vă doar la următoarea masă și, la momentul potrivit, noi vă vom transforma în cîrnați, caltaboși și tobă. Nici nu cred că-și pun vreo clipă problema că existența lor ar putea fi și altfel. Cred că li se transmite genetic ce au de făcut și ce este scris să li se întîmple. Porcii sînt extrem de simpatici cînd sînt mici. Copiii le pun fundițe la gît și îi alintă ca pe niște animale de companie, porcușorii atrăgînd atenția tuturor prin drăgălășenie. Pe măsură ce cresc și scurmă prin colțurile cocinei, simpatia față de ei scade.

(continuare în pag. 22) n.m.

Crăciunul de altădată

Zilele trecute priveam pe Netflix un film de Crăciun filmat anul acesta, intitulat „Un băiat numit Crăciun”, peliculă bazată pe cartea cu același nume, a unui scriitor britanic, publicată în anul 2015. E un film pentru întreaga familie, dar care, din păcate, mi-a demonstrat încă o dată că pentru majoritatea tinerelor generații din Occident Crăciunul este doar o sărbătoare comercială despre cum să fim mai buni și mai fericiți. Astfel, ni se explică de ce Moșul popularizat de cultura americană are un ren pe nume Blitzen, de ce folosește o sanie și care este mecanismul prin care acest atelaj zboară. În privința cadourilor, acum știm

de ce Moș Crăciun intră în casă pe horn și ne lasă daruri făurite în satul elfilor. Cu toate că limba de dialog e engleza, iar ea numește Crăciunul, „Christmas” –provenind din englezescul ,,Christ”, adică Christos – în film nu se face nici o referire la Mîntuitor. Despre Sfîntul Nicolae, care, conform legendei, ar fi lăsat cadou trei pungi cu galbeni unui tată pentru a nu fi silit să-și trimită fetele fecioare să se prostitueze, apărînd astfel tradiția cadourilor din această zi a anului, nu se face, de asemenea, nici o referire.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

Vaccinarea copiilor = crimă!

Motto: ,,Vaccinarea anti-Covid 19 la copii este nerecomandată” (O.M.S., iunie 2020)

După ce, în septembrie 2021, Donald Trump a spus că ,,SUA nu vor mai exista peste vreo 2-3 ani”, a venit dr. Sean Brocks, un eminent virusolog american, care a declarat: ,,În maximum 2-3 ani, toți cei vaccinați vor... muri”. În susținerea acestor opinii, medicul german Sucharit Bhakdi, în cartea sa, ,,Coronavirus, alarmă falsă”, scrisă în colaborare cu dr. Karina Reiss, ne avertizează: ,,Prin vaccin se inoculează însăși gena virusului Covid 19, ucigîndu-ne limfocitele, adică exact acele celule care luptă cu virușii, anulîndu-ne practic sistemul imunitar. Prin vaccin ni se implantează direct sămînța bolilor autoimune. Cei care au dat acordul intrării pe piață a acestor vaccinuri sînt... CRIMINALI!”. Mai mult, în timp ce ,,specialistul” Florin Cîțu ne spunea că ,,vaccinul conține bucuria de a bea o cafea cu prietenii”, dr. Robert Malone, care în cadrul Salk Institute (SUA) a inventat tehnologia ARN MESAGER, a declarat: ,,Este cel mai cumplit COȘMAR al vaccinologilor. OPRIȚI vaccinarea!”. Ni s-au dat și exemple în acest sens: ,,Virusul respirator sincițial, în anii 1960, care a provocat mai multe decese la copiii vaccinați decît la cei nevaccinați. S-a întîmplat la fel cu vaccinul febrei Dengue”. Cu toate acestea, ,,specialiștii” Iohannis, Arafat, Rafila, Gheorghiță ș.a. ne spun zi de zi că ,,vaccinul este bun!”, deși dr. Robert Malone a mai făcut o completare: ,,Mutanții care scapă presiunii selective a vaccinurilor se dezvoltă în interiorul persoanelor vaccinate, nu al celor nevaccinate. Colegii mei din conducrea FDA știu că așa se întîmplă și sînt frustrați. Avem nenumărate exemple că CDC pare să ascundă informații pentru a-și promova «nobila minciună»”. De fapt, asemenea ,,nobile minciuni” au mai existat de-a lungul timpului, un exemplu fiind gripa porcină din 2010, care ,,a fost declarată pandemie, sub presiunea firmelor farmaceutice”, după cum a spus dr. Wolfgang (Germania), fost președinte al comisiei de sănătate a Consiliului Europei, care a solicitat o amplă anchetă în acest caz, dar batista a fost pusă pe țambal. S-a ajuns aici pentru că, la nivel planetar, lumea medicală s-a infectat voluntar cu ,,VIRUSUL BAN”, și nimeni nu vrea să se vaccineze împotriva lui. Pentru bani, medicii au ajuns să-și încalce jurămîntul și să nu mai recunoască nici măcar cele mai elementare norme și legi medicale, anatomice, biologice ș.a.m.d. Mulți nici nu mai știu pe unde își exercită profesia, pentru că s-au mutat în politică, iar în timpul liber anunță pandemiile la televizor. Iată un exemplu. Domnul Adrian Streinu-Cercel, unul din principalii luptători împotriva noului coronavirus, în anul 2006, cu ocazia gripei aviare, devenise un prooroc al apocalipsei: ,,Într-un prim val al pandemiei, se vor îmbolnăvi 4 milioane de români, iar 2 milioane dintre aceștia vor muri” (libertatea.ro/știri, 22 iunie 2006). Tot domnul Adrian Streinu-Cercel, în anul 2009, cînd a fost gripa porcină, a mai tras o alarmă falsă: ,,Scenariul cu 20.000 de morți din cauza gripei porcine este unul oficial, dar e un număr minim”. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Crăciun nefericit... (I)

Niciodată n-am fost mai mîhnit ca acum. Şi nu atît lipsa banilor îmi amărăşte sufletul, cît abrutizarea societăţii româneşti. Unde te duci, unde te-ntorci, numai porci! Fiecare îşi vede de interesul lui. Dacă te pune necuratul să ceri cuiva o sumă de bani împrumut, vezi cum s-au ticăloşit oamenii: te amînă prietenul, sau cunoştinţa, o vreme, te duce cu vorba, după care dispare ca măgaru-n ceaţă. Îi laşi vorbă să te sune, dar, pauză - omul e ca şi mort. Ce primitivi! Îl întreb pe un fost parlamentar PRM, acum cîteva minute, ce face, iar el – retras pe moşia de la ţară, pe care a cumpărat-o dintr-o privatizare cu cîntec – îmi răspunde: „Facem cîrnaţii!”. Pe mine arde cămaşa de grijă, nu ştiu cum să mă mai descurc, iar omul pe care l-am făcut deputat trăieşte bine, la aer curat, în sînul naturii, nu are obligaţii, nu are salarii de dat şi face... cîrnaţii! Dar am făcut eu, oare, vreun parlamentar? „Nu m-aţi făcut dvs., domnule preşedinte, ci eu m-am zbătut, am alergat” – mi-a răspuns un altul. „Măi, omule, dar eu team pus pe listă şi am semnat pentru tine, mi-am asumat

răspunderea” – îi zic. „Aaaa, aia e cu totul altceva!” –mă sfidează individul. „Carevasăzică, te-ai făcut singur parlamentar?” – continui eu, numai pentru a vedea pînă unde poate ajunge neruşinarea umană. N-are rost să merg mai departe. Fiecare dintre cititorii mei a întîlnit în viaţă persoane cărora le-a făcut bine, dar s-au pomenit înjuraţi pentru faptul că respectivele creaturi au o datorie morală şi aşa ceva nu poate fi suportat.

Dar, nu despre mine vreau să scriu. Va veni, ea, vremea „Memoriilor” şi mulţi se vor ruşina de ceea ce voi relata acolo. Dar, oare, mai au puterea să roşească? Nu li s-a tăbăcit, iremediabil, pingeaua obrazului? Nu-i nimic, eu îmi fac datoria de scriitor. Şi nu atît pentru a-i da în vileag pe nişte oameni de nimic – ci pentru tipologii, ca să fie de folos celor ce vor veni după mine şi să fie vaccinaţi cu antiviperin, împotriva unor asemenea şerpi. Acum, aş vrea să scriu despre Crăciun. Cîtă diferenţă faţă de Crăciunul copilăriei! Pe cît eram de săraci, pe atît eram de fericiţi. Oamenii aveau o altă calitate morală. Exista o solidaritate în suferinţă şi în speranţă. Oficial, se spunea Moş Gerilă, după modelul rusesc. Dar din colinde nu îndrăznea nici o oficialitate să-l scoată pe Moş Crăciun. Sau pe Mesia-Cel Uns. Steaua era stea

,,Porcii” care ne conduc

(urmare din pag. 21)

Ne uităm cu repulsie la felul în care se tăvălesc în mocirlă și clătinăm dezaprobator din cap cînd îi vedem repezindu-se la troaca de mîncare, de unde hăpăie repede totul cu guițături de satisfacție.

Urmărindu-le comportamentul, oamenii au început să găsească corespondente între semenii lor, care uneori se aseamănă porcilor. Expresii precum „mănîncă ca un porc”, „e gras ca un porc”, „te tăvălești ca porcu-n noroi”, „s-a urcat scroafa-n copac” sau „cînd o zbura porcul” sînt arhicunoscute tuturor. Imitarea comportamentului acestor animale de către unii dintre semenii noștri le-a atras oprobiul public.

E curios că, deși disprețuim comparația cu porcii, le savurăm carnea preparată în zeci de feluri. Luna

ETICHETA

aceasta, viața multora dintre ei a ajuns la capăt și vor fi sacrificați pentru ca noi, românii, să avem „cele cuvenite pe masă”, platitudinea care se rostește de ani de zile pe la toate televiziunile și posturile de radio românești. În luna decembrie se vorbește mult despre porcii patrupezi. Despre porcii bipezi mai puțin, pentru că despre ei vorbim tot restul anului și măcar acum merită să ne mutăm atenția de la ei. Totuși, porcii bipezi, care grohăie printre noi, sînt cei mai periculoși, fiindcă unii dețin posturi de conducere, chinuindu-i pe cei aflați ierarhic mai jos, iar alții fiindcă au alura rinocerilor lui Ionescu. Da. Porcii ăștia, care toată ziua grohăie după mîncare, după bani, după cocine de lux și se plimbă cu scrofițe model sînt mereu scoși în față, arătați ca exemplu de alți porci care au reușit în viață și acum trăiesc feriți de cuțit.

Crăciunul de altădată

(urmare din pag. 21)

Mărturisesc că filmul la care fac referire respectă întru totul lumea nouă, în care niște minți și suflete goale vor să ne determine să trăim. O lume fără Dumnezeu, inventată complet de la zero, care golește legendele și tradițiile de orice fel de conținut. Mă simt ca acum 2000 de ani, cînd oamenii trăiau într-o lume dominată de bani, de superficialitate, de violență și de imoralitate. O lume în care Nașterea lui Isus Christos a adus bucurie tuturor, fiindcă, așa cum spun colindele noastre, „Astăzi s-a născut Cel fărʼ de-nceput”.

Observ cu tristețe că societatea ,,grozavă” în care trăim pregătește plămădirea unei lumi noi, pe care eu o consider mult mai rea decît cea din prezent. Mă gîndesc la Crăciunurile de acum 50 de ani, la bucuria care domnea peste tot, la zăpada care acoperea totul cu un strat gros de nea albă și rece, spre bucuria copiilor. Acum, nici asta nu mai avem. Crăciunul vine cu ploaie și cu o vreme care, pentru noi, nu are nimic de-a face cu sărbătoarea de demult. Copiii nu prea mai merg cu colindul. Poate doar cei mici, cărora părinții vor să le țină trează atenția spre tradiții și obiceiuri străbune.

Îmi amintesc cum îl așteptam pe Moș Gerilă încărcat de jucării, cea mai frumoasă fiind un tanc cu comandă prin fir. Îmi mai aduc aminte cum puneam vată pe crengile bradului cumpărat din piață, simulînd zăpada, și cum luam bomboanele din staniol în așa fel încît să nu se vadă că lipseau. Împodobirea bradului era o bucurie, mai ales cînd tata monta instalația cu stele mari, octogonale. Ascultam Frank Sinatra la pick-up...

Apoi a venit Revoluția din 1989, și-mi amintesc că, un an mai tîrziu, stăteam în Piața Sfatului din Brașov, la o coadă imensă, în fața magazinului Discul de Aur, ca să cumpăr albumul lui Ștefan Hrușcă, intitulat „Colinde I”, care a și primit din partea casei de discuri Electrecord premiul intitulat chiar „Discul de Aur” pentru cele mai multe exemplare vîndute. Acela chiar a fost un Crăciun pe care nu am să-l uit niciodată. Cred că discul lui Ștefan s-a rotit de mii de ori în zilele acelea, pînă am învățat pe de rost nu doar versurile cîntecelor, ci și fiecare modulație vocală a interpretului. La radio răsunau colinde de toate felurile, iar atmosfera prevestea Nașterea Mîntuitorului. Nu știu dacă vi s-a întîmplat, dar uneori aerul chiar „miroase” a sărbătoare. Așa era atunci. Poate fiindcă eram licean și simțeam lucrurile altfel, nu știu.

Anii au trecut și am trăit un alt Crăciun care mi-a rămas întipărit în minte: cel din 1996. Mă întorceam acasă de la Oradea, unde studiam la universitate, iar peisajul hibernal văzut din tren m-a determinat să scriu „Ninge peste Ardeal”, iar în gara din Brașov am intrat pe o ninsoare cu fulgi mari ca în basme. Au urmat Crăciunuri în care am sacrificat porci, am meșterit cîrnații și afumat slana, am pus cadouri sub brad și, acum 6 ani, m-am trezit pe post de Moș Crăciun pentru copii mei și n-am să uit niciodată bucuria și șocul trăit de fiica mea la vederea grămezii de cadouri (dăruite de toți membrii familiei) ce se ridica pînă la jumătatea bradului, în vreme ce un trenuleț se învîrtea monoton în jurul lui. A fost de poveste, ca și atunci cînd m-am îmbrăcat în Moș Crăciun și m-am lăsat „surprins” (e drept, doar din spate) de camera video ascunsă printre

adevărată, din poleială şi hîrtie creponată. Pluguşorul era Pluguşor. Sorcova – Sorcovă.

Acum, lumea nu mai trăieşte, ci face play-back, uitîndu-se la televizor ca la o icoană făcătoare de minuni (minciuni). E uşor să dai vina pe comunism, ca pe un ţap ispăşitor. Dar nu comunismul e de vină pentru îndobitocirea românilor, în aceşti ultimi 25 de ani de capitalism de junglă. Îmi aduc aminte de o zi de decembrie 1981: mi-a telefonat Suzana Gîdea, ministrul Culturii, să mă invite la CC al PCR, în biroul tînărului secretar cu presa şi propaganda Petru Enache. Tema? Scriitorii să facă nişte „colinde revoluţionare” (?!). În cabinetul acelui fermecător om care a fost Petru Enache i-am întîlnit pe Adrian Păunescu, Dinu Săraru, D.R. Popescu şi alţi scriitori importanţi. Am ascultat ceea ce ni se cerea. La un moment dat, am luat cuvîntul şi eu – cel mai tînăr dintre ei (aveam doar 32 de ani). Am început prin a spune că, în Antichitatea precreştină, la 25 decembrie se sărbătorea Dies Natalis Solis Invictus – Ziua de Naştere a Soarelui Invincibil.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 22 decembrie 2014

Riscăm ca „porcăiala” lor să devină contagioasă, la fel ca „rinocerita” eroilor lui Ionescu și să ne trezim mîine-poimîine cu o societate plină de porci, pentru care să nu mai existe decît mîncarea, cocina și scrofița, iar pentru asta vor accepta cuminți tot ce li se va cere de către stăpînul lumii lor. Deja, sînt părți ale planetei în care porcii pretind celor care nu au devenit asemenea lor să se porcească degrabă, fiindcă umanitatea lor îi ofensează. În ritmul ăsta, foarte curînd ne vor transforma și pe noi în porci, spre bucuria celor care-și vor asigura astfel stăpînirea și cred că tocmai aici e buba: nu porcii sînt de vină, ci stăpînii lor. Cu ei trebuie să ne războim, nu cu porcii. Stăpînii, însă, pot fi schimbați, iar asta trebuie să facem cu prima ocazie, ștampilînd corespunzător, fiindcă eu am visat azi noapte niște cuțite superbe, cu plăsele de fildeș… o minunăție!

Guiț, guiț?

ramurile pomului de aceiași copii năzdrăvani, dornici să-l prindă pe Moșul cînd le pune darurile sub pom.

Experiențe „crăciunistice” la fel ca ale tuturor celor ce citesc acum acest articol. Vremuri bune, nu doar pentru că eram mai tineri, ci și pentru că nimeni nu ne amenința drepturile, libertățile sau identitatea, așa cum se întîmplă acum. Dacă vor reuși sau nu, asta depinde de noi, fiindcă să vă spun ceva: lor le e frică de români. Întotdeauna, dictatorilor le-a fost frică de popor, fiindcă au conștientizat că, dacă poporul se ridică, îi mătură ca pe niște gunoaie. De aceea au încercat să-l țină cu capul jos, dar istoria ne dovedește că niciodată nedreptatea și teroarea nu au rezistat prea mult, iar tiranii au fost alungați de la putere. Ce nu pricep ei este că Dumnezeu există și pedepsește faptele rele. Sau poate că știu asta și de aceea încearcă să-L alunge din viața noastră prin filme de felul celui de mai sus, unde nu se face nici o referire la Nașterea Sa pentru a-L scoate din conștiința oamenilor, ori prin reguli de felul celor pe care le-am descris în articolul „Întoarcerea lui Moș Gerilă”. Ca să le reușească asta ar trebui ca și El să fie de acord, fiindcă fără El nimeni nu poate face nimic.

În orice caz, noi, românii, ne-am ascuns mereu străbunii în doine și povești, de unde ne-au ajutat să ne menținem identitatea și să mergem înainte prin istorie. Acum 32 de ani, ne-am luat rația de libertate, pe care din păcate am risipit-o aiurea.

Sper ca peste trei ani europenii să-și ia Europa înapoi și să o readucă la statutul de exemplu de moralitate și credință și la cel de creatoare de valori, așa cum a fost multă vreme pentru popoarele lumii. Sper ca europenii să meargă hotărîți la urne ca să-i trimită de unde au venit pe cei care vor să ne confiște viețile și viitorul, punînd în locul lor oameni adevărați.

Vaccinarea copiilor = crimă!

(urmare din pag. 21)

Așadar, după ce și-au măcelărit păsările și porcii, pentru că ,,specialiștii” au spus că sînt focare de infecție, oamenii au fost anunțați de dr. Adrian Streinu-Cercel că vor muri pe capete. Ce mai, s-a mers la prosteală maximă, dar să nu credeți cumva că respectivul a acționat așa, pe gratis. Spun asta pentru că, în 18 iunie 2018, Rise Project a făcut publică (riseproject.ro/articol) o anchetă năucitoare, privitoare la dr. Adrian Streinu-Cercel, aflat de 20 de ani la conducerea Institutului Național de Boli Infecțioase ,,Matei Balș”, anchetă din care am extras doar un paragraf: ,,Ne-am uitat în buzunarul ascuns al halatului. Încape aici fundația privată a lui StreinuCercel, în care primii șapte producători mondiali de medicamente au pompat un milion de euro doar întrun an. Jumătate au fost retrași cash, în tranșe rotunde, uneori chiar la bancomatul din curtea spitalului”.

Oricum, exemple sînt cu miile, dar mă opresc aici, cu mențiunea că toți ar trebui să se urce singuri în dube. Unde mai punem faptul că, pentru bani, s-a mai inventat ceva: VACCINAREA COPIILOR, care, deși se știe că va fi urmată de efecte letale, s-a comandat adrenalină, care te face bine după ce mori. Asta ca și cum, după ce îi dai unui cetățean să bea o cană cu vitriol, îi spui prietenește: ,,Fratele meu, ca să-ți fie bine și să nu-ți fie rău, bea după otravă o găleată cu apă!”. Acum înțelegeți cam ce gîndesc ,,specialiștii” români și de ce se complac ei în a se infecta cu ,,virusul-BAN”? Ni se tot spune că ,,Nu vom scăpa de pandemie dacă nu-i vom vaccina pe copii”, dar de dare și luare de mită pentru a intoxica întreaga societate oare cum vom scăpa?

Este adevărat că totul pleacă de la planul diabolic al Noii Ordini Mondiale, pregătit de sute de ani și aproape identic cu ceea ce se spune în ultimele pagini ale Bibiei (v. cap. Apocalipsa), dar asta nu înseamnă că vom scăpa, pentru că, fiind plecați la meci sau la pomeni, catastrofa nu ne va găsi acasă. Nu putem omite faptul că David Rockefeller este fondatorul marilor concerne farmaceutice, tot el fiind acela care a spus: ,,Avem nevoie de o criză majoră, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”. În sprijinul său a venit Bill Gates, care a finanțat la greu giganții farmaceutici, în special pe cei care produc actualele vaccinuri. În joc a intrat și Jacques Attali, autor a peste 50 de cărți, în care, printre altele, a scris că ,,Vom inventa o pandemie și ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit”.

Așadar, cioclii planetari întîi ne fac ,,idioți” și apoi vor să ne omoare pe capete. Dar să mergem mai departe: Jacques Attali este de vreo 30 de ani consilier prezidențial în Franța, actualmente dădăcindu-l pe Emmanuel Macron, care poartă tricouri negre (culoarea morții), inscripționate cu ,,Bufnița Minervală” (de la zeița înțelepciunii, Minerva), un simbol al Noii Ordini Mondiale. Același Macron este amic la cataramă cu George Söros, cel care, la nivel planetar, acordă burse speciale unor studenți riguros aleși, care sînt îndoctrinați în spiritul planului Noii Ordini Mondiale. O rotiță a acestui plan criminal este Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.), finanțată tot de Bill Gates, care ne-a anunțat că intenționează să producă un vaccin sub formă de pilulă, cică o ,,pastilă minune”, care ne va salva, sanchi, de la orice boală, adică de platfus, greață, mătreață sau chiar de viață. Alo, ambulanța! Pe ăștia cînd îi băgați în cămașa de forță?

Tot cu banii lui Bill Gates, O.M.S. a angajat o firmă de relații publice (Hill and Knowlton Strategies) ,,cu scopul de a identifica celebrități și persoane cu influență din lumea largă, care să-i amplifice mesajele

cu privire la coronavirus” (Chuck Ross, 17 iulie 2020). Asemenea exemple se găsesc în România cu duiumul, imaginile cu Iohannis, Cîțu, Arafat ș.a. cînd s-au vaccinat fiind elocvente în acest sens. Prin astfel de metode, 90-95% din mass-media mondială a fost cumpărată, toate știrile fiind emise în favoarea cioclilor planetari. Chiar și Guvernul României a marșat la așa ceva prin OUG nr.63/2020, alocînd din bugetul de stat bani către privați, adică 200 de milioane de euro pentru propaganda referitoare la Covid. Astfel, s-au mituit zeci de televiziuni, posturi de radio, site-uri internet, ziare și tot felul de publicații, chiar și panouri stradale. Așa se face că RCS&RDS S.A. s-a înscris cu 4 televiziuni naționale, 2 radiouri naționale și 2 site-uri internet, iar ,,Adevărul Holding” a solicitat bani pentru 8 site-uri internet și 10 publicații tipărite, exemplele fiind cu zecile, căci are balta pește, dar nu pentru medicamente, salarii, alocații sau pensii. Sub acest aspect, mă simt obligat să subliniez că Revista ,,România Mare” nu se regăsește în această Listă a Rușinii, plină de cerșetori care au uitat că presa, cîinele de pază al oricărei societăți, trebuie să fie CURAJOASĂ, OBIECTIVĂ și INDEPENDENTĂ.

Și, dacă tot am vorbit de bani murdari, rețineți că, la nivel european, a izbucnit un uriaș scandal privitor la modul în care Uniunea Europeană a cumpărat 1,8 miliade de doze anti-Covid, la prețul de circa 20 de euro/bucată. În condiții cît se poate de suspecte, afacerea a fost pusă la cale de președinta Uniunii Europene, Ursula von der Leyen, care, prin intermediul unor firme ale soțului său, a încheiat contractul.

Acum, să nu credeți că vaccinurile procurate de Uniunea Europeană au fost distribuite în baza cerințelor naționale. Nu, Vasilică Cîțu sau Iohannis nu au solicitat și nu au semnat nimic. Ei doar au descărcat TIR-urile, că pentru comenzi statale a semnat madam Stela Kyriakidis, ea fiind cea care a stabilit cîte vaccinuri sînt necesare fiecărui stat, calculul avînd în vedere doar faptul că vor fi 8 valuri pandemice.

Oricum, această poveste cu iz penal a creat alt scandal european, care a rămas doar la acest nivel, căci procurorul-șef al Europei (oare cine-o fi?) încă nu s-a sesizat. Iată de ce, atunci cînd europarlamentarul român Cristian Terheș a solicitat să i se prezinte o copie a contractului cu 1,8 miliarde doze de vaccin, a primit un kilogram de coli albe, motivîndu-se că respectivul contract este secret. Bravo, măi băieți! Așa ne-ați făcut să înțelegem de ce ați înființat ,,Cenzura informațiilor”, care s-a pus la cale pe plan mondial, sub numele propagandisc... ,,luptă împotriva dezinformării”. Așadar, atunci cînd spui că Ursula vor der Leyen a făcut ce-a vrut cu banii europeni - ești acuzat că dezinformezi, că lansezi ,,fake news”, însă cînd dr. Emilian Imbri declară că ,,vor muri mulți români, pentru că se spală în lighean, iar cînd se îmbolnăvesc se vaccinează la chiuvetă” – se cheamă că e ȘTIRE.

Tot la categoria ,,fake news” a fost încadrată și declarația oficială a celor de la Pfizer: ,,Vaccinul nu este vaccin, este... TERAPIE GENETICĂ” (sic!), adică ceva ce umblă la ingineria dumnezeiască, la creația divină. Ăștia nu au aflat că tot ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi modificat sau schimbat. Nu se poate modifica mișcarea de revoluție a Pămîntului, cum nu se poate opri fluxul și refluxul oceanului planetar. Tot așa, nu se poate umbla la genetica umană care, spre exemplu, reglează calitatea laptelui matern la femeile care nasc prematur, acesta devenind automat mult mai hrănitor decît cel al mamelor care nasc la termen. Trebuie știut că Dumnezeu s-a gîndit la toate, pentru că a vrut să fim ca El, adică ,,după chipul și asemănarea Sa”, urmînd ca viața să ne-o desfășurăm ,,precum în cer, așa și pe Pămînt” (Biblia).

Păi, dacă așa stau lucrurile, ce mai vor imbecilii ăștia să modifice în genetica umană? De la cod genetic s-a ajuns să vorbim de cod cibernetic, cod personal sau crtificate de tot felul. Toți acești ,,specialiști” intenționează să modifice genetica umană, dar ei nu știu cum să stopeze modificarea unei microscopice vietăți. De aceea trebuie să-i somăm, la modul serios, să ne lase în pace, urgent, pentru că viața noastră nu va ajunge niciodată jucăria lor.

Deși numeroși savanți, cercetători, medici ș.a. ne spun că ,,vaccinații vor ajunge toți niște... imunocompromiși”, că ,,vaccinul are efecte adverse, unele foarte grave, chiar letale”, sau că ,,unii se gîndesc la mortalitate, la suferință, alții la bani” – haideți să le dăm și celorlalți cuvîntul, pentru ca oamenii să aleagă între adevăr și minciună: ,,Medicamentele (n.m. – pentru tratamentul anti-Covid) sînt toxice” (Raed Arafat); ,,Cei care nu vor să se vaccineze ar trebui expulzați din țară” (Cristian Tudor Popescu); ,,Părinții care nu vor săși vaccineze copiii ar trebui amendați, iar cei mici luați în grija statului” (Adrian Streinu-Cercel); ,,Am învins pandemia!” (Klaus Iohannis); ,,Cei nevaccinați sînt proști” (Florin Cîțu), ,,Este un vaccin cu nanoparticule, foarte ingenios făcut, adică tehnologie science fiction” (Adrian Streinu-Cercel); ,,Vaccinurile au expirat, dar le-am prelungit valabilitatea” (Valeriu Gheorghiță); ,,Cine are certificat verde, deci este vaccinat, poate să umble pe unde vrea” (Raed Arafat), deci orice vaccinat se poate infecta și poate transmite virusul într-o veselie. Și încă o zicere: ,,Timp de vreo șase luni nu am știut că al treilea vaccin Moderna trebuia făcut jumătate de doză, dar nu-i nimic, de acum încolo așa vom face” (Valeriu Gheorghiță).

Mai mult, am aflat recent că testele de salivă pentru copii, după o întîrziere de vreo 2-3 luni, au sosit în țară, dar nu sînt asamblate și nu au, fiecare, instrucțiuni de folosire. Au fost distribuite la școli în pachete vrac, asamblarea rămînînd să fie făcută de profesori sau de părinți, cu toate că în contractul de achiziție a celor 5 milioane de teste era prevăzut ca livrarea comenzii să fie făcută sub formă asamblată.

Ce să mai vorbim de cele 15 spitale de campanie, care ne-au costat 90 de milioane de euro, dar, cînd era nevoie, nici unul nu mai funcționa, de faptul că în spitale lipseau medicamente, oxigen și personal, că au murit pacienți arși de vii, că erau ținuți în frig, sedați și fără hrană. Autopsiile nu se fac, de teamă ca nu cumva mortul să strănute și să împrăștie virusul. Statisticile se fac în dorul lelii, dar în favoarea celor care manageriază pandemia.

Peste tot sîntem îndemnați să ne informăm, ceea ce am făcut și eu, cînd, spre exemplu, am aflat că firmele farmaceutice au anunțat că ,,vaccinurile sînt în stadiul de experiment pînă în decembrie 2023”, iar mai apoi, cînd lumea s-a scandalizat că nimeni nu-și asumă vreo răspundere în privința eficacității vaccinurilor, ni s-a explicat că ,,vaccinurile pentru categoria de copii 0-5 ani au fost testate pe un lot de 12 bebeluși, care au fost sub urmărire timp de 3 luni” (Pfizer), după care nu se mai știe ce s-a întîmplat. Asta da știință, competență și profesionalism!

Iată de ce este nevoie ca românii să analizeze în profunzime această poveste, care se pare că va fi ultima din istoria omenirii. Nu glumesc, așa cum nici adepții Noii Ordini Mondiale nu o fac, mai ales că, sub ochii noștri, planul lor se înfăptuiește pas cu pas. ,,Asociația Medici pentru consimțămîntul informat” ne avertizează: ,,Este, fără îndoială, un act criminal. Abia DUPĂ această «vaccinare» vom putea vorbi de o PANDEMIE. O pandemie care, de data aceasta, va fi 100% reală!”.

Să nu uităm că Imnul României se intitulează ,,Deșteaptă-te, române!”, iar dacă nici acum nu s-a înțeles ce am vrut să spun, asta e: vom muri și vom vedea!

COLINDE, COLINDE...

COLINDĂ

Vin colindătorii

Cum veneau odată, Leru-i ler, Cînd ieşeau la poartă

O mamă şi-un tată, Leru-i ler.

Acum nu mai vine

Nimeni pe la poartă, Leru-i ler, Nici mamă, nici tată, Nu mai are cine, Leru-i ler.

Ne-au vîndut străinii, Viaţa-i de ocară, Leru-i ler.

Azi, doar mărăcinii

Ne leagă de Ţară, Leru-i ler.

Pleacă toţi românii

În străinătate, Leru-i ler, Servitori la toate

Pentru rostul pîinii, Leru-i ler.

Plînge brazda rece, Casa e pustie, Leru-i ler, Cine s-o reînvie, Că doar moartea trece, Leru-i ler.

Plîng copiii-n scutec, Lipsiţi de veghere, Leru-i ler, Şi de mîngîiere, Şi de vechiul cîntec, Leru-i ler.

Ce-l cînta mămuţa

Legănat şi dulce, Leru-i ler, Pruncul să se culce Îi pupa mînuţa, Leru-i ler.

Am uitat de datini

Din strămoşi lăsate, Leru-i ler, Doar prin nişte sate

Cerul mai e-n patimi, Leru-i ler.

Curînd, doar în vise

Vom avea colinde, Leru-i ler, Cînd totul se vinde, Uşile-s închise, Leru-i ler.

Hai să-ntindem mînă

Leru-i ler, Că la noi cuvîntă

Muntele, ca fiinţă, Leru-i ler.

Atuncea, şi Domnul

Ne va şti cărarea, Leru-i ler, Şi ne-o da iertarea, Să nu vină somnul, Leru-i ler.

Iar Isus Cel Mare, Milostiv din fire, Leru-i ler, Ne va da de ştire C-am primit iertare, Leru-i ler.

Şi-atunci, împreună, Colinda s-aprindem, Leru-i ler, Şi hora să-ntindem În Patria Română

Leru-i ler şi Leru-i ler...

HAI CU STEAUA LA GUVERN!

Steaua sus răsare

Ca o taină mare, Steaua luminează Și adeverează, Și adeverează.

Că, astăzi, Guvernul

Ne-a creat infernul, Le-a scumpit pe toate, De-aici pînʼ la moarte, De-aici pînʼ la moarte.

Ne-a scumpit lumina, Ne-a scumpit benzina, Ne-a scumpit și sarea, De ne-a luat Salvarea, De ne-a luat Salvarea!

Ne-a scumpit și gazul, Ne-a scumpit și prazul, Ne-a scumpit și lemnul, Ăsta e Guvernul, Ăsta e Guvernul!

Chiar fără rezerve, Vrea să ne conserve, Să fim ca natura, Și-a scumpit căldura, Și-a scumpit căldura.

Tremurăm în friguri

Parcă-am fi în igluri.

Cum să nu te sperii

De-aceste Siberii

De-aceste Siberii!

Steaua sus răsare, Nu-i o taină mare

Ca la promenadă, Ca la promenadă. Ne-ați mințit cu pensii Mărite-n extensii, Neavînd loc de ele În largi portofele, În largi portofele.

Și ne-ați dat, zgîrciții, Nici cît aveau șciții, Tot mai exigenți –Pensie-n săgeți, Pensie-n săgeți.

Cu fața umilă

Nu v-a fost nici milă, N-aveți sentimente Și nici legi decente, Și nici legi decente.

Ați pus bir pe toate

Pînă și pe moarte, Nu găsim, din fire, Loc în cimitire, Loc în cimitire.

Și dacă-l găsirăm, Pînă noi murirăm, S-a scumpit cu zeci Locul cel de veci, Locul cel de veci.

Steaua sus răsare, Dar căldură n-are, La sfîrșit de an Cu primarul Dan, Cu primarul Dan. Frigider e-n baie, C-o blană de oaie Ne facem căldură, C-am fi murătură, C-am fi murătură.

C-așa, într-o doară, Pînʼ la primăvară

Cei de-om fi în viață –Doar statui de gheață, Doar statui de gheață!

Steaua nu se plimbă, Guvernul se schimbă, Coborînd iar treapta, Pe stînga, pe dreapta, Pe stînga, pe dreapta.

Dar noi dăm de știre, Nu-i deosebire

Cine linge blide

De pe la partide, De pe la partide. Doar coloratura Clamată cu gura Poate fi o știre, Cu deosebire, Cu deosebire.

Piesă demodată, Mai perfid ca dracuʼ, Dar ce mi-e Ciolacu, Dar ce mi-e Ciolacu!

Deștept, dar, perfidul, Și-ngropat partidul, Punîndu-l la scară Celui ce, din Țară, Celui ce, din Țară, A făcut, se știe, Noua colonie

La străini de-afară. Să fim fără Țară, Să fim fără Țară!

Steaua sus răsare Cu o taină mare, Ce vor fi la anul Scumpiri cu toptanul, Scumpiri cu toptanul. Și de-o fi să fie Într-o veselie Românul, eternul Să-njure Guvernul, Să-njure Guvernul!

Și nu-i de mirare, Steaua tot răsare, Dar, la noi, se spune Că mai și apune, Că mai și apune!

PRIMIM LUMINĂ

O, ce înalt e cerul, ce senin!

În inimi de creştini coboară, Pecetluind, pe loc, un nou destin Cu heruvimi ce ne-nconjoară;

Primim prinosul cu răbdare

De două mii de ani încoace, E cea mai sfîntă Sărbătoare Şi-n sufletul creştin e pace;

Din ieslea sfîntă se propagă O mare dragoste către creştini, În miez de iarnă îngerii se roagă Sub bolta înstelată, de lumini; Isus se naşte, lumea se desparte De umbrele – năluci, la trecători, Dumnezeiasca naştere, departe, Bucură lumea cu adînci fiori;

Şi noi trăim fiorul din trecut Primindu-l ca pe o aleasă hrană, Naşterea Domnului a prefăcut În apă vie ce era o rană;

Cumplita noapte s-a topit în zi, În cer, luceferi au vestit menirea, Căci s-a născut Cel care va păzi, Curată să rămînă omenirea;

Pentru veşnicie, Leru-i ler, Şi-ntr-o Românie

Şi-o Limbă Română, Leru-i ler.

Să-ntărim credinţa

Unită şi sfîntă,

Că mereu promite, Dar Guvernul minte, Dar Guvernul minte.

Minte cu plăcere

Că lapte și miere

Vor curge pe stradă

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Încolʼ să-ncapă, Toți sînt ca o apă

Lunecînd prin cioturi

Să cîștige voturi, Să cîștige voturi.

C-a fost Cîțu-odată,

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PrEss Book ConsUlTIng srl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPrEs DIsTrIBUTIon srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.

De-atunci, Crăciunul naşte pe pămînt Speranţă din speranţă, ca să urci. Din primul Prunc al Tatălui Cel Sfînt Primim lumină peste mii de prunci… Pagină realizată de G EO C IOLCAN