România Mare, nr. 1620

La cumpăna dintre ani

Anul care a plecat, Fie binecuvîntat!

Iar de-a fost plin de încercare, Dumnezeu ne-a dat răbdare, Și de-am fost certați de boală, Pentru toți a fost o școală...

Să-nțelegem și acum, Că viața este un drum, Ce ne-arată uneori –Spini pe calea de-nsoțire, Pentru a noastră-nțelepțire, Dar și pîinea spre ființă, Ca s-avem multă credință!

Anului ce a sosit, Să-i urăm un bun venit!

Duhul Sfînt să îl însoțească, Țara întreagă s-o unească, În pace și cu iubire, Demnitate și sfințire, Gînduri bune, luminate, Cu daruri sfinte-mbrăcate, Domnul fie-ne aproape, De mai bine să avem parte!

Binecuvîntare de Anul Nou

Un An Nou, pe un nou drum, Dă, Doamne, să vină bun, Inima fie-vă plină Cu flori din lumină lină!

Anul ce se vede-n zori, Să vă dea multe comori: Dragoste și vrednicie, Credință și bucurie!

Un An Nou cu stea în frunte, S-aveți sporul cît un munte, Gîndul bun ca o grădină, Fapte bune să tot vină...

Un an binecuvîntat, În Christos înveșmîntat, S-aveți clipe minunate, La mulți ani și pace-n toate!

Preot EmIL-nEDELEA CăRăMIzARU

Colind

Lin, mai lin coboară cerbii pe la sate Au în corne ramuri tinere de brad

Trece Vicleimul, ceas de taină bate Pruncii prind cu mîna stelele ce cad.

Pomul plin de iarnă iarăşi luminează Poleite daruri, globuri de rubin

Parcă e un vultur care stă de pază Ca să nu se piardă un popor creştin

Scoală, gazdă mare, vin colindătorii

N-auzi cum pocneşte biciul din Carpaţi?

Din adînc de veacuri luminează zorii Ies din nou la viaţă zîne şi-împăraţi.

Să vă fie casa-casă, Pîinea albă şi gustoasă Şi-un pahar de vin cinstit Tocmai bun de-mpărtăşit.

Pruncii să vă crească mari Ca la oameni gospodari.

La casa de oameni buni Dumnezeu face minuni Pune îngeri lîngă ea Să le rîdă inima. Anul Nou vă-ntinerească, Neamul nostru să trăiască! Pace, pîine, gologani, La anul şi La Mulţi Ani!

La Mulţi Ani! – cu bucurie, florile dalbe

Domnu-n pace să vă ţie, florile dalbe

La Mulţi Ani! – şi spor în toate, florile dalbe

Cu belşug şi sănătate, florile dalbe.

Îmbătat de slavă, sufletul se pleacă În străvechi legende, iar ne regăsim

Cît avem colinde, ţara nu-i săracă Glorie acestui sanctuar sublim.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F „Garda Uciderii“ provine de la S.P.P. F Viol în grup împotriva Constituţiei

F Vladimir Cohn a luat leapşa de la muncitori F Fiecare odraslă a lui Asztalos are cîte un apartament luxos în S.U.A. F Un filozof scatofog: Cacapipievici F Cine mai aleargă pe stradă va fi împuşcat!

PArTEA I

F Am dovedit încă o dată, tuturor, că Revista şi Partidul România Mare află tot ce se petrece în Ţara asta, înaintea tuturor. (Bine-bine, şi S.R.I.-ul privatizat de Asztalos află, dar nu spune, pînă ce fostul căruţaş maghiar nu-şi trage şi el un profit, acolo). Ultimul caz: hărmălaia de la Cluj. Aşa după cum se ştie, cu prilejul ultimei sale vizite în marele oraş transilvănean, suspectul de kaghebită a fost fluierat şi huiduit, ca un criminal (că doar tinerii din decembrie 1989 n-au fost ucişi de tata-mare, nici din ordinul lui Ceauşescu, care era deja arestat!). Imediat, a apărut ca din pămînt „Garda Uciderii“. Vreo 15 haidamaci cu blugi şi salopete, cu plete şi bărbi, ba chiar şi cu cercei în ureche, la derută, să creadă lumea că sînt hippy. Nimeni nu-i mai văzuse pe-acolo. Bestiile, antrenate ca dobermanii ucigaşi, i-au călcat în picioare pe contestatari, i-au tras de păr şi i-au dat cu capul de bordură, ba chiar pe unii i-au lovit cu bocancii în gură, umplîndu-i de sînge şi rupîndu-le dinţii. Apoi, s-au urcat din mers, ca hingherii, în nişte dube special pregătite, cu numere false, şi au dispărut aşa cum apăruseră. Şocul produs asupra populaţiei şi al presei româneşti şi internaţionale a fost teribil. Aşa ceva nu credea nimeni că va mai fi posibil după decembrie 1989. Şi totuşi, uite că s-a întîmplat! Cunoscînd bine marfa şi metodele de lucru, noi am fost primii care au anunţat ipoteza că bătăuşii sînt cadre ale S.P.P. Şi iată că supoziţia a devenit certitudine atunci cînd un colonel activ de la S.P.P. s-a prezentat la sediul redacţiei noastre şi ne-a spus: „Sper că ştiţi cine a umplut străzile Clujului de sînge! Vă felicit pentru intuiţia avută. Am venit, din proprie inițiativă, să vă dau şi numele şefului bandei: locotenent-colonel Mircea Chivu, fost judokan de performanță, care, la ordinul lui Dumitru Iliescu, şi-a format gaşca asta de asasini potenţiali, experţi în arte marţiale, spargeri de cărămizi cu capul etc., îi ştiţi prea bine, sînt cei care se antrenează în tabăra de la Brăneşti, cu fesuri şi salopete negre. Sub conducerea acestui mafiot din Strehaia, S.P.P.-ul tinde să se transforme într-un fel de batalion hitlerist, ceea ce ar fi îngrozitor. Îmi e ruşine că fac parte dintr-o asemenea instituție. Şi încă o informaţie: la beţie. Dumitru Iliescu se umflă în pene şi, între două ciupituri de fundul chelneriţelor-vivandiere, se laudă că îl va termina pe senatorul Vadim şi că, în operaţiunea asta, beneficiază de sprijinul S.R.I. şi al Unității 0215 a Ministerului de Interne, însărcinată de Tărăcilă să vă fileze tot timpul. Eu l-am auzit cu urechile mele, la o agapă, pe Mitică din Strehaia rostind ameninţările astea. Mi-a venit să vărs“. Staţi liniştit, domnule colonel, maimuţoiul nu o să-l termine pe senator, o s-o termine cel mult pe mă-sa care l-a avortat, spre marea ruşine a tribului ţigănesc. Problema nu e a lui Dumitru Iliescu, el e programat să ucidă, acesta e modul în care se exprimă el în viaţă, altceva nu ştie să facă, aşa a şi ieşit el din anonimat, în 21 decembrie 1989, cînd a călărit T.A.B.-ul la Intercontinental şi a strivit trupuri de tineri nevinovaţi. Problema e a celuilalt Iliescu, adică Ion: eşti în stare să omori din nou, meştere, nu-ţi ajunge cîți ai băgat în pămînt, n-ai nici o remuşcare, dormi liniştit noaptea, nu-ți apare Ceauşescu în vis, nici vreun tînăr care putrezeşte de mai bine de 6 ani, în pămînt, din cauza ta? Iliescule,

cu tine vorbesc, nu te mai bîțîi, dă-te jos de pe scenă, nu te mai ascunde după artişti: ai început să asmuţi dulăii asasini ai S.P.P.-ului (plătiți cu miliarde de lei furaţi de la gura poporului înfometat) împotriva populaţiei paşnice a Ţării? Crezi că aşa vei păstra puterea la infinit? Şi crezi că dacă vei cîştiga – prin teroare şi fraudă – şi alegerile din toamna asta, vei domni în linişte încă 4 ani, peste o Ţară în ruine? Tenşeli, teteo, se vede treaba că ai lipsit de la lecţia despre Poporul Român, erai în vîjîială pe la Moscova, prindeai muşte cu samovarul. Aşa după cum îi ştim noi pe români, nu termini meciul în picioare, Fulgerică neică... F Deputatul țărănist de Iaşi Vasile Lupu a contestat, public, dreptul lui Ion Iliescu de a candida pentru a 3-a oară la Preşedinția României. Prevederile Constituţiei sînt foarte clare, dar violarea ei de către gaşca de profitori din jurul propagandistului din Olteniţa e şi mai clară. În mod normal, Buletinul zilnic pe care îl emite Inspectoratul General al Poliţiei ar trebui să înceapă, invariabil, cu acest text: „Astăzi a avut loc un nou viol în grup, comis împotriva Constituţiei, de borfaşii care ţin sub teroare România“. F Eronat informat, sau poate cointeresat cu vreun oscior, poetul nicolae Dabija a declarat recent la laşi că pentru funcţia de preşedinte al Republicii Moldova îl propune pe... Ion lliescu! Ce să facă lliescu la Chişinău, Dabija? Să vă vîndă la ruşi pe nimica toată, numai ca să-i fie lui bine! Ce-a făcut el pentru Basarabia, în 6 ani şi jumătate, ca să o mai şi conducă acum? Sau poate teai gîndit că în fruntea Basarabiei nu poate sta decît unul care găvăreşte limba rusă și a învăţat la Moscova?! Aşa da, se explică. F Mihail Gorbaciov a început să încaseze palme pretutindeni unde se duce. Ultimele perechi le-a primit în timpul vizitei sale electorale în oraşul Volgograd (fostul Stalingrad), de la o bătrînică. Teribila răzbunare a lui Ceauşescu! De ce n-a stat mujicul ăsta acasă, după toate trădările pe care le-a comis? Ce mai vrea acum? Să refacă un imperiu pe care tot el l-a aruncat în aer? Nu-i spune nimeni cît e de caraghios? Ori poate n-are din ce trăi? Aiurea, i-au plătit occidentalii greutatea în aur! Perestroika asta o fi troika aia cu care se plimbă premierul israelian Peres? F Ministrul de Externe al Germaniei, Klaus Kinkel, a avut o poziţie foarte demnă în faţa Congresului Evreiesc American, de la Washington: „Germania este responsabilă pentru că a existat Holocaustul, dar germanii nu poartă o vină colectivă pentru crimele comise de nazişti“, a afirmat el. Pînă acum, Germania a plătit aproape 100 de miliarde de mărci compensaţie la evrei şi, în următorii ani, va fi silită să mai plătească Israelului peste 25 de miliarde de mărci. Fireşte, dacă va mai avea cui... F „Rămîneţi alături de noi!“ - iată o formulă obsedantă, cu care au început să ne agaseze mai toţi crainicii posturilor de Radio şi de Televiziune particulare, ba chiar şi unii de la TVr. Rareori ne-a fost dat să întîlnim atîta lipsă de imaginaţie. F Interesanta revistă „Opinia Naţională“ găzduieşte, din păcate, un foarte prolix şi, vai, agramat serial despre „Controlul Constituţionalităţii Legilor“, scris de academicianul fără operă, Moş Vasilică Gionea F Aşa cum se ştie, după mai mult de 80 de zile de grevă, muncitorii de la CELrom Turnu Severin au scăpat, în sfîrşit, de escrocul internaţional Vladimir Cohn. Strîns cu uşa şi pus în faţa propriilor sale fărădelegi, hoţomanul a fost silit să dea înapoi ce a furat. Dar Combinatul a ajuns la F.P.S., iar directorul acestei instituţii ILEGALE,

pedeseristul Emil Dima, a declarat că, întrucît muncitorii n-au bani, el va mărita repede întreprinderea. Dar de ce nu le daţi voi un credit sau ajutor, Dimache, băiatule? În decembrie 1995 ai aprobat ca F.P.S.-ul să aloce nu mai puţin de 400 de miliarde de lei falimentarelor instituţii Columna Bank, Credit Bank şi altora, de aceeaşi teapă. Atunci, ar fi trebuit să intri la puşcărie, dar te-au scăpat beneficiarii direcţi ai murdarei afaceri, Adrian Năstase, Virgil Asztalos Măgureanu ş.a. Lovitura pe care muncitorii de la Turnu Severin (sprijiniţi de mai multe sindicate din Țară, ca şi de revista şi Partidul România Mare) au dat-o Mafiei neruşinate care s-a pus pe jefuit totul în România, marchează un moment important pe calea trezirii din letargie a societăţii româneşti. Sperăm că şi alte întreprinderi, hoteluri și bunuri ale Patrimoniului National vor da de-a berbeleacul cu derbedeii care urlau hau-hau-hau pe tema democraţiei şi privatizării occidentale, pentru a ne lua piuitul şi a pune laba pe ce are România mai de preţ. F Nu ne lasă unii minoritari să trăim deloc în Ţara noastră! Să te cheme Patapievici şi să înjuri tot timpul Poporul Român, e un curaj cam prea mare, de-a dreptul sifilitic, am spune. Acest Patapievici e un vechi client al rubricii noastre: slab şi deşirat, ca o tenie în greva foamei, el apare pe la tot felul de mese rotunde şi la cenacluri, cu o poză de onanist neînţeles, care-și duce mîna cînd la o falcă, cînd la alta, şi se preface că cugetă adinc. Iar imbecilii aia de la G.D.S. şi fiţuica „22“, precum şi Iosif Sava (Segall), care nu-i imbecil, ci numai ticălos, cad pe spate de extaz în faţa „filozofului“. Dar, ce fel de „filozofie“ umple creieraşul acestei puşlamale cu nume imposibil de pronunţat? Aflăm din ultima sa carte intitulată „Politice“, și tipărită de un alt „filozof“, tot minoritar şi el, pe nume Gabriel Liiceanu. Prezentăm, de la bun început, scuze cititorilor noştri, dar trebuie să reproducem murdăriile acestui derbedeu, ca să vadă toată lumea cine practică un limbaj trivial şi insuportabil în presă: „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei; o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării. (...) Oamenii valizi în România de azi sînt tîmpii, flecarii, estropiaţii, gîngavii şi crapuloşii. (...) Românii au devenit un popor de oameni urîţi, în ambele sensuri!“.ׅ Alo, Chiuzbaiane şi Drăguline, de ce nu vă sesizaţi pentru ofensă criminală de leznaţiune? Să te cheme Patapievici şi să spurci cu asemenea bale puturoase un popor care a dăruit omenirii şi martiri, şi genii fără pereche – iată un sacrilegiu la care nu credeam că „dizidenţii“, şi „elitiştii“ de pe Dîmboviţa vor putea să ajungă! Uite că au ajuns. Despre acad. Eugen Simion, acelaşi Patapievici scrie, negru pe alb (cerem iarăşi iertare cititorilor noştri): „Chiar şi într-o poiană de narcise, un căcat miroase tot ca un căcat“. Toate aceste referinţe sînt obsesiile care aparţin, de regulă, homosexualilor. Nu altfel se exprima Vasile Popovici, de la P.A.C., sau Ioan Paul Popescu, de la P.N.Ţ.C.D. Cine îl lauda cu gura pînă la urechi pe dobitocul gazat de propriile sale miasme grele? Nimeni altul decît George Pruteanu, care în revista altui pederast notoriu, Andrei Pleşu (apărută pe miliardele Guvernului României!), îi consacra o cronică entuziastă. Ca mîine, ne vom trezi cu fostul deţinut de drept comun, hoţul de Pruteanu, că va da pe gură, la PRO TV, toate porcăriile de mai sus, ca să strice pofta de cină a românilor. Boală lungă şi ruşinoasă, scatofagia asta. Să-ţi construieşti un sistem filosofic sub forma unui rahat cu moț – iată încă o performanţă a Opoziţiei Reacţionare. Dacă tot e însetat şi înfometat de reziduuri din astea, de ce nu-i pune nimeni, acestei prăjini lingave, pe nume Diarievici, o oală de noapte în cap?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 mai 1996)

Sãrbãtorile de iarnã în reclamele interbelice

Surse inedite de informaţie, reclamele permit cititorului pătrunderea într-o lume simbolică, prin care sînt exprimate dorinţele, aşteptările şi valorile unei comunităţi într-un anumit moment istoric. Reclamele interbelice au contribuit semnificativ la „sincronizarea” României acelor ani cu spaţiul occidental, prin introducerea sau reevaluarea multor idei, inovaţii şi invenţii tehnice şi tehnologice, produse de larg consum, mode şi chiar modalităţi de petrecere a timpului liber. Arătăm astfel, prin intermediul acestui studiu de caz, cum reclamele interbelice publicate cu ocazia sărbătorilor de iarnă au reprezentat unele dintre cele mai eficace şi accesibile modalităţi prin care a fost propagată dorinţa elitei urbane de a moderniza şi occidentaliza România, ţinîndu-se cont totodată de dimensiunea religioasă a acestor sărbători.

Sărbătorile de iarnă au beneficiat în perioada interbelică de o atenţie deosebită din partea producătorilor şi a agenţiilor de publicitate. Aceste reclame „tematice” formează un corpus autonom în cadrul periodicelor şi revistelor studiate: ele apar de la mijlocul lunii decembrie şi continuă să fie prezente în paginile acestora pînă în preajma datei de 6 ianuarie. Limitele temporale ale apariţiilor acestor reclame ne relevă o caracteristică importantă: mai mult decît în prezent, în epocă sărbătorile de iarnă aveau conotaţii sacre puternice. Moş Crăciun apărea, e adevărat, în mesajele publicitare, însă ziua de 25 decembrie era în primul rînd o sărbătoare religioasă. Mai mult, în ziarele din epocă apar articole care sugerează că Moş Crăciun locuieşte în „ceruri, aproape de îngeri”, deci de divinitate, şi nu în ţinuturile polare nordice, aşa cum apare ideea în prezent. Reclamele interbelice acceptă latura sacră a acestor sărbători, însă o păstrează ca un suport discret pentru discursul lor persuasiv: în textele publicitare e adesea introdusă sintagma „Sfintele Sărbători”. De asemenea, această concesie acordată sacrului are şi o reprezentare iconografică: aproape toate reclamele analizate au ca element grafic definitoriu o ramură de brad, pe care se află o lumînare aprinsă. „Sfintele Sărbători” reprezentate prin intermediul unei lumînări aprinse creează matricea în care sînt inserate reclame diverse: pentru jucării, haine, cosmetice, ciorapi de mătase, aparate electrocasnice.

plin!”, „Da! Darurile cît mai practice şi utile se găsesc numai la...”, „Cadouri frumoase şi utile pentru mic şi mare La vulturul de mare...”. Mesajele publicitare realizate într-un stil grafic original afişează diferite reprezentări ale lui Moş Crăciun, toate foarte asemănătoare cu cele întîlnite astăzi. De altfel, imaginea actuală a lui Moş Crăciun este canonizată în această perioadă, datorită unui alt artist grafic, Haddon Sundblom, care, în 1931, realizează reclamele pentru Coca-Cola avîndu-l ca protagonist pe bătrînul îmbrăcat în alb şi roşu. Reclamele pun accentul pe utilitatea cadourilor de Crăciun şi de Anul Nou, magazinul fiind „sursa cea mai bogată pentru cadouri utile”. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă se puteau cumpăra de aici „pînzeturi, chiffoane, stofe, mătăsuri, cretoane, perdele de reţea, storuri, covoare, preşuri...”, dar şi o gamă variată de jucării şi de „podoabe pentru pom”.

Alt magazin celebru în anii ’30 şi promovat de sărbători a fost Cehoslovaca, specializat în comercializarea de îmbrăcăminte. Sloganul acestui magazin este unul memorabil: „Sărbători fericite! Dacă sînteţi bine îmbrăcat sînteţi bine dispus”. Magazinul se prezintă ca fiind locul în care întreaga familie „se îmbracă elegant, eftin şi durabil”. Principalul element folosit în promovarea magazinului este, deci, imaginea familiei tradiţionale formată din părinţi, băiat şi fată, brandul Cehoslovaca fiind astfel asociat ideii de unitate, siguranţă şi încredere. Merită amintite şi magazinul de îmbrăcăminte şi de jucării Luca P. Niculescu (depozitarul exclusiv al „sacilor lui Moş Crăciun”), magazinele de îmbrăcăminte Dollar („bucurie şi economie prin cadouri din magazinele Dollar”), magazinul de stofe şi îmbrăcăminte Popp&Bunescu („săptămîna soldurilor cu ocazia Sf. Sărbători”) şi magazinul Sora („Am venit, am văzut, am cumpărat”). (...)

„Dorinþa mea s-a îndeplinit, Adesgo am dorit!”

Darul – elementul definitoriu al reclamelor de sãrbãtori

Dacă pe parcursul anului cele mai multe reclame din presa interbelică făceau referire la medicamente, acestea aproape lipsesc din rîndul mesajelor publicitare dedicate sărbătorilor de iarnă. Singura reclamă de acest tip identificată este pentru dezinfectantul bucal Hyperol, iar sloganul e simplu: „Sănătate de Crăciun”. Fiindcă majoritatea reclamelor analizate prezintă produse care au menirea de a fi dăruite persoanelor apropiate, medicamentele nu au fost privite drept cadouri care „încîntă copilaşii, care înveselesc inimile celor dragi, care cimentează prietenia”. Cadoul, elementul central al campaniilor publicitare de ieri şi de azi, a fost o altă axă definitorie a reclamelor analizate. Aproape toate produsele sînt prezentate în reclame drept daruri: de la jucării pentru copii la parfumuri pentru doamne şi la ţigarete pentru domni. Aşa cum arată sloganul unei reclame la Galeriile Lafayette din 1933, cadourile sînt în epocă „expresia vizibilă a sentimentelor”. Spre deosebire de astăzi, cadourile erau înmînate apropiaţilor atît cu ocazia Crăciunului, cît şi a Anului Nou, fapt care a fost speculat cu atenţie de către comercianţi. (...)

„Sãrbãtori fericite! Dacã sînteþi bine îmbrãcat sînteþi bine dispus“

Un important magazin în anii interbelici, „La vulturul de mare cu peştele în ghiare”, fomulează sloganuri cu o sonoritate deosebită: „Fiţi fericiţi de sărbătorile ce vin cumpărînd mărfuri de la noi din

Un alt cadou feminin căutat în epocă erau ciorapii de mătase. Potrivit analizei noastre, erau patru branduri de ciorapi care au beneficiat de reclame de sărbători în anii ’30: Adesgo, Ady, GBl şi For You. Cea mai vizibilă campanie publicitară (alcătuită fiind din 17 reclame) a vizat promovarea ciorapilor Adesgo, prezentaţi ca fiind „cel mai practic şi nimerit cadou pentru Crăciun”. Ca şi în cazul parfumurilor, aceste reclame se adresează unui public masculin. Sloganurile sînt, în acest sens, transparente: „Oferiţi de Crăciun soţiei, fiicei, prietenei ciorapi Adesgo”, „Oferiţi doamnelor, domnişoarelor şi prietenelor ciorapii şi lingeria Adesgo”, „Domnilor, doriţi să faceţi un dar fiinţei iubite? Doriţi ca darul dvs. să fie primit cu toată bucuria? Dăruiţi atunci minunaţii ciorapi Adesgo”. Ciorapii au beneficiat şi de o altă strategie de promovare: adesea, reclamele prezintă imaginea unei femei discutînd cu Moş Crăciun sau mulţumindu-i pentru dăruirea produselor Adesgo: „Dorinţa mea s-a îndeplinit, Adesgo am dorit!”. Ciorapii apar întotdeauna desenaţi în sacul cu daruri al lui Moş Crăciun: „Moş Crăciun gîrbovit de ani aduce totuşi în traista lui daruri de preţ, ghiceşte dorinţele secrete ale femeii moderne, aducîndu-i o cutie cu ciorapi Adesgo”.

publicul masculin: pe rînd, este reprezentată o femeie care cumpără de la un „debitant” o cutie cu ţigarete, apoi o altă femeie care îi oferă soţului, în intimitatea căminului, aceeaşi cutie, pentru ca, în cele din urmă, o altă femeie să îi aprindă ţigara bărbatului căruia tocmai i-a fost oferită cutia cu 20 de ţigarete de lux.

„Ce valoreazã cîteva sute de lei cînd îi comparaþi cu expresia de fericire a ochilor fetiþei...?”

Pentru copii, darurile de sărbători cele mai căutate au fost dintotdeauna jucăriile. În perioada interbelică, reclamele la jucării abundă, aproape toate marile magazine ale vremii argumentînd că bucuria celor mici este inestimabilă: „Ce valorează cîteva sute de lei cînd îi comparaţi cu expresia de fericire a ochilor fetiţei care îşi lipeşte de pieptul său păpuşa-i dragă sau cu bucuria băeţaşului care aşează şinele pe care va alerga trenul?”. Mai ales în perioada marii crize economice (1929-1933), reclamele la jucării pun accentul pe preţul scăzut al acestor produse: „cele mai ieftine preţuri la jucării”, „jucării cu preţuri într-adevăr de reclamă”, „Moş Crăciun n-are parale... totuşi e fericit că a găsit jucării frumoase cu bani puţini la Paradisul Copiilor Lindenberg”. Copiii anilor 1930 se puteau aştepta să primească din partea lui Moş Crăciun jucării precum „păpuşi incasabile, păpuşi Margot, păpuşi de cauciuc, bebeuri de porţelan, trenuri electrice, animale de stofă, roller cu animal, cărucioare de păpuşi, puşti, săbii, revolvere, jazz-uri şi tobe, cai cu balansoar”.

„Reþineþi mese pentru Revelion la Char-Noir Palatul Eforiei”

Mesajele publicitare care aveau ca subiect Anul Nou ocupă un loc distinct în interiorul publicaţiilor analizate. Cititorii interbelici erau chemaţi să-şi petreacă noaptea dintre ani într-unul dintre localurile sau staţiunile turistice celebre în epocă. Astfel, o reclamă le oferă cititorilor şansa de a-şi petrece „sărbătorile la Sinaia. Cazinoul mare din parc deschis permanent. Ruletă –baccara. Teatru, cinema sonor, dancing, jazz”, cu alte cuvinte – un mod de a petrece timpul importat din Occident. Alte reclame publicate în această perioadă a anului sînt realizate în acelaşi spirit: „Petreceţi Revelion la Colonadă. Jazz, menu ales, surprize”, „Revelionul dela Palermo. Cea mai grandioasă petrecere. Orchestră jazz. Reţineţi mese din vreme”, „Reţineţi mese pentru Revelion la Char-Noir Palatul Eforiei care ca întotdeauna va fi cel mai reuşit şi mai bogat Revelion”, „Bar-restaurant Pan. Revelion cu Spirit, Muzică, Dans”, „Reveillon la bonboniera şi terasa Lafayette la care se vor produce fruntaşii scenei româneşti”.

Ca în zilele noastre, „reveillon”-ul interbelic era sărbătorit împreună cu un pahar de vin spumant. Existau în epocă două astfel de produse la care se făcea reclamă la sfîrşitul lunii decembrie: şampania Mott („o capo d’operă”) şi şampania Rhein. Campania pentru Rhein cuprinde 10 reclame, ale cărei sloganuri demonstrează faptul că achiziţionarea unei şampanii era privită în epocă drept o dovadă de bun-gust şi de rafinament: „În orice casă, pentru orice raporturi, de condescendenţă, de amiciţie, de prietenie intimă cîteva sticle de şampanie Rhein vor face impresie excelentă”, „Între oamenii de lume, o masă bună este remarcată. Dar o masă cu şampanie Rhein este idealul!”.

Þigaretele ca marcã a masculinitãþii

Pentru bărbaţi, cadouri promovate în epocă au fost cutiile cu ţigarete puse în vînzare de Cassa Autonomă a Monopolurilor. Înfiinţată prin decret regal la data de 7 februarie 1929, C.A.M. deţinea în anii 1930 monopolul asupra producerii şi distribuirii produselor din tutun. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, C.A.M. a organizat o intensă campanie de promovare a cutiilor de ţigarete văzute drept „cadoul ideal pentru fumători” şi „cel mai binevenit dintre darurile de sărbători”. Imaginile care însoţesc textul acestor reclame arată faptul că destinatarul este

Reclama creează o punte între dorinţa producătorilor şi a agenţiilor de publicitate de a forma gusturi, valori şi credinţe asociate unui anumit produs sau serviciu şi nevoia acestora de a se adapta cerinţelor, predispoziţiilor şi înclinaţiilor consumatorilor. Privită astfel, reclama apare atît ca vector de înnoire a unei societăţi, cît şi ca reflexie a mediului şi a culturii în care a fost creată. Surse primare adesea neglijate, reclamele interbelice ne prezintă o lume familiară, în care sărbătorile de iarnă constituiau unele dintre cele mai importante momente ale anului.

HISTORIA RO

Atitudini « Polemici

TABLET ă DE SCRIITOR

Sărbătorile de Iarnă sînt ale noastre din moși-strămoși

După cum merg lucrurile la nivel de planetă, ținînd cont de evoluția pandemiei, se vede clar că sărbătorile de iarnă nu vor mai fi ca în alți ani. Primim știri de peste tot despre apariția unei noi variante de virus, despre măsurile avute în vedere de autorități, însemnînd intensificarea campaniei de vaccinare, certificat verde etc. În aceste condiții ne punem, însă, întrebarea: se vor mai putea bucura românii de atmosfera de sărbătoare de la granița dintre ani? Întrebare legitimă, de altfel, cînd auzi, zi de zi, una spunînd oamenii noștri politici, alta cadrele medicale, care asigură populația țării că lucrurile pot fi ținute sub control, cîtă vreme oamenii vor fi responsabili, adică se vor proteja de infectare. Părerile sînt împărțite, mai ales în mediul virtual, unde tot omul știe de toate, unii declarînd chiar că au descoperit miraculosul tratament salvator pentru cei contaminați de Covid... Numai că nu e gratis... Iată cum unii știu să se orienteze, să facă bani, profitînd de suferința oamenilor... Noi îi vom susține pe aceia care, prin lege, au datoria să informeze populația corect și să ia cele mai bune măsuri de protecție. Pînă mai ieri, nici vorbă să fi auzit careva de acest nou tip de gripă, care a adus pagube imense în plan social și economic, dar care a provocat moartea unui număr însemnat de semeni de-ai noștri, peste tot în lume. Vedem deja că românii plecați în afara granițelor revin acasă cu miile, nu doar de sărbători. Date fiind condițiile tot mai restrictive din străinătate, mulți intenționează să se întoarcă acasă definitiv, dar nu oricum, ci cu garanții ferme din partea guvernului, că le vor fi asigurate salarii pentru un trai decent... De acord, cum însă? De unde bani, dacă economia țării este puternic zdruncinată? Și asta se întîmplă nu doar din cauza oamenilor politici, ci și din vina noastră, a tuturor, fiindcă ne-

Zîmbete din cronici

Specialități culinare la Roma

Mari gurmanzi, romanii consumau preparate culinare dintre cele mai extrvagante: pateuri cu stridii, raci, uger de purcelușă, păun din Samos, potîrnichi și nisetru din Rodos. Prețuite erau stridiile și pieptul de sturz, pateul din gîscă îndopată cu măsline, hîrciogii copți și stropiți cu miere și mac sau melcii serviți pe grătărașe de argint. Delicatese de zile mari erau considerate preparatele din limbi de privighetoare, din creier și ficat de pește. Rîgîitul la masă nu numai că era permis, dar era socotit ca o formă de apreciere adusă bucatelor, ca o cinste pentru gazdă. Iar dacă se întîmpla ca mesenii să nu poată mînca din toate felurile, li se puneau la dispoziție vomitive. Sau își introduceau în gît o pană de gîscă, după care festinul putea fi reluat de la zero.

Distracții romane

Romanii iubeau teatrul. Reprezentațiile începeau cu o cuvîntare scurtă a unui actor, care nu uita să le atragă atenția mamelor să-și șteargă copiii la nas și să-i scoată afară pe cei care scînceau. Dar distracțiile preferate rămîneau luptele de gladiatori. Paznici speciali, costumați în Caron și Mercur, îi împungeau cu furci pe cei căzuți, pentru a vedea dacă sînt morți cu adevărat. Simulanților li se tăia capul.

La masa chinezilor

Nobilii chinezi din perioada feudală se peocupau în mod deosebit să rămînă cuați la suflet și la trup. Pentru a atinge acest scop, nu aveau voie să mănînce o serie de alimente: intestine de lup, rinichi de cîine, creier de purcel de lapte, intestine de pește, stomac de cerb, pipotă de dropie și de gîscă domestică sau ficat de pui. În schimb, erau considerate delicatese carnea de melc mărunțită și ținută în oțet, supa de orez amestecată cu supă de iepure și de cîine, peștii umpluți cu plante aromate și icrele conservate în sare. Mîncăruri excelente erau broaștele țestoase fripte, mugurii de bambus și de papură.

am lăsat manipulați de cei pe care, de 31 de ani încoace, i-am ales după ureche... De unde locuri de muncă și bani pentru salarii mari? Aici e aici!... Nimeni nu vrea să vadă lumea așa cum este, pornind de la realitatea pe care o traversăm și nu de la dorințe iluzorii.

Sărbătorile de iarnă vin și pleacă, important e să ne găsească sănătoși și în armonie cu toată familia strînsă în jurul mesei, cu bucurie și voie bună, fără, însă, să-i uităm pe cei care au murit din cauza pandemiei, rugîndu-ne pentru sufletul lor, dar și pentru cei aflați pe patul de spital, să se însănătoșească și să revină la famiile lor cît mai repede. Nutrim speranța că, în anul care urmează, vom ieși învingători din toată această poveste tristă și că vom reveni la ceea ce am fost cîndva: un popor vesel, cu bucuria în suflet de a trăi frumos și demn. Pentru ca acest lucru să se întîmple, e nevoie de optimism, altminteri ne vom învîrti mereu în cercul păgubos al nemulțumiților... Și ar fi păcat pentru noi, ca români și popor credincios... Anul Nou bate la ușă... Să-l întîmpinăm cu bradul împodobit și clinchet de zurgălăi la ferestre, după datina străveche, moștenită din moși-strămoși, chiar dacă trăim în vremuri de pandemie.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Oamenii de rînd mîncau preparate din mușchi sau alge, supe din cuiburi de rîndunică și aripioare de rechin, intestine de pește, lăcuste și greieri, rîme și viermi de mătase. Se mai consumau carne de cal și măgar, șobolani, șerpi de apă, pisici și cîine. Cam de toate, încît ne-ar fi mai simplu să spunem ce nu mîncau. Și tot în legătură cu alimentația, se pomenește cazul unui tînăr țăran chinez: acesta mesteca mîncarea pentru bătrînul său tată care nu mai avea dinți.

Mîncăruri medievale

Evul Mediu occidental, sub influența năvălirilor barbare, este o perioadă în care se renunță la lux și rafinament, fapt ce influențează și arta culinară. Țăranii mănîncă supe și fierturi de orz, secară, grîu sau ovăz, ca și supe de fasole, ceapă, mazsăre, castane sau ghindă. Nobilii preferă vînatul obișnuit, la care se adaugă cocori, lebede, păuni, sturzi, grauri, mierle sau berze. O mîncare aleasă era friptura de cuc, iar la curtea regelui Franței se prepara o gustoasă cioară cu varză. În rîndul delicateselor intrau carnea de arici sau de veveriță, ca și banalii pui, fierți însă în apă cu zahăr și condimente. În componența răciturilor intrau cuișoare, vanilie, șofran, ceapă, usturoi, migdale, zahăr și carne. De altfel, zahărul era un ingredient obișnuit pentru pudrarea fripturilor.

Indiferent de bucatele servite, la începutul mesei se spălau mîinile, apoi acestea erau șterse de fața de masă,

Anul nou vine cu zestre De colinde strămoșești Cu gutui pe la ferestre Și daruri împărătești

Casele-s împodobite

Cu ghirlande de beteală, Globulețe și steluțe Învelite-n poleială

Datina o țin cu toții Și bunicii, și nepoții

Ce frumos ne este satul Cînd se-aude colindatul

Acuma se-ngroapă anul Și cu el, întreg amarul, Ducă-se anu-n pustie, Să scăpăm de pandemie

Ritual Împărătesc

Îngerii frumos îl cîntă Cu credință îl sfințesc Și sufletul ni-l încîntă

În colinde românești

Lumea-ncepe-o nouă viață Cu speranțe și iubire Doamne, parcă-ntinerești!

ALEXAnDrU DUmITrU

în cazul că aceasta exista. Supa era servită în castroane din care mîncau doi comeseni, pe rînd. În general, se servau de cuțite și de mîini, căci furculițe nu existau.

Un banchet în Italia Renașterii

Epoca Renașterii este una de revenire la valorile civilizației antice, o renaștere a picturii și sculpturii, dar și a fastului culinar. Iar imaginația bucătarilor nu mai cunoaște limite. La marile ospețe din Italia, în sunet de trîmbițe și la lumina torțelor, se serveau musafirilor zeci de tăvi cu păuni și fazani fripți, aranjați în așa fel că păreau vii, sculpturi din salată, brînză sau dulciuri, reprezentînd scene mitologice sau chipurile unor invitați.

Bancherul Agostino Chigi din Siena dădea banchete la care farfuriile de aur și argint nu mai erau spălate, ci erau aruncate direct în Tibru de către servitori. Invitații nu știau că bancherul angajase în prealabil niște pescari, care aveau misiunea de a recupera prețioasă veselă.

Un alt nobil extravagant, ducele de Ferrara, a topit 2.000 de monede de aur ca să pudreze fipturile servite la nunta sa.

Fiecare mănîncă ce poate

Alexander von Humboldt i-a cunoscut, în călătoria pe carea făcut-o pe la 1800 în ținuturile Amazonului, pe mîncătorii de pămînt. Este vorba despre un trib de amerindieni, pentru care, spun vecinii lor, orice este bun de mîncare. Ei bine, aceștia, în cele două luni ale sezonului ploios, cînd peștele e puțin, se hrănesc cu pămînt. Acesta este pregătit din timp, sub formă de bile, cu diametrul de 8-10 centimetri, așezate, în colibe, în formă de piramide cu înălțimi ce depășesc un metru. Pămîntul este unul special, de o deosebită finețe, și nu provoacă balonări sau probleme de digestie, asta în ciuda faptului că un indian înghite zilnic peste o jumătate de kilogram de bile.

Trebuie să spunem că bilele de lut nu sînt mîncate crude, ci puțin pîrlite la foc...

ALIn PoP

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Revelion

Bătrînul an sub geam a obosit

Și timpul zgribulit așteaptă-afară, Se plimbă iarna-n caru-i poleit Învăluită-n horbote de ceară

Deasupra se destramă străvezii

Secundele cu fețele pălinde, Cuvintele topite-n poezii

Mai pîlpîie-n ecouri de colinde

Urările dansează în pahar Și au miros de brad și de ninsoare, Ceasornicul adoarme-n calendar, Se-adună timpu-n noaptea cea mai mare

Iar cerul naște fulgi în loc de rouă, Ne socotim cu toții melomani, În cîntec vrem să naștem vreme nouă, Ne rătăcim în noi și printre ani

Apare Noul An îmbujorat

Cu zurgălăi și cu crenguțe ninse, Se-nalță cupele cu vin roșcat Și ard ca niște candele aprinse.

Catrene cu tîlc

Profesiune de credință

Cît rostul epigramei îl împart

Cu-atîți confrați ce scriu să-i dea putere, De epigramă n-o să mă despart

Chiar dacă anii se vor strînge-n ere.

Favorizarea bătrînilor

Această viață-i o cărare

Ce tot spre cimitir se-abate, Da-i singurul lăcaș spre care Bătrînii au întîietate.

Cuvîntări

De omenie multe spune, Cu vorbe-alese te îmbată, Dar omenia-i acțiune, E predicat, nu-i predicată.

Alb-negru

Din alb faci negru mai ușor –Oricine-acceptă adevărul –Dar, după ce trec anii-n zbor, Din negru, alb se face părul.

Inflația de epigramă

Cînd volumele se-adună Și îi duc valorii lipsa, Dă-mi o epigramă bună Și-o să-nving apocalipsa.

Precizare

Sfaturile lui Anton Pann

Dieta unui bețiv pocăit ce o lasă fiului său la moartea sa

,,Fiul meu!

1. De vei vrea ca să-ți fie sete totdeauna, fii bețiv; pentru că pe cît mai mult vei bea, p-atît vei însetoșa.

2. De vei voi să săticnești pe prietenii tăi, spre a nu te înainta în căriera vieții, fii bețiv; și să știi că cu chipul acesta vei zădărnici toate silințele lor.

3. Dacă în adevăr vei cerca să împiedici toate întreprinderile tale cele spre bine, fii bețiv, și vei izbuti.

4. De voiești să zădărnicști silința tuturor spre îmbunătățirea soartei tale, fii bețiv, și într-adevăr vei triumfa.

5. De vrei să te hotărăști ca să fii sărac, fii bețiv, și în scurt timp te vei dărăpăna și vei rămînea fără lăscaie.

6. De voiești să moară familia ta de foame, fii bețiv, și așa vei mistui mijloacele care îi țin viața.

7. De vei vrea să te înșele cei proști, fii bețiv, și astfel cu bună seamă le vei înlesni mijloacele.

8. De voiești să te fure, fii bețiv, și prin urmare vei încorăja hoțul.

9. De voiești să-ți tîmpești simțurile, fii bețiv, și peste puțin timp te vei face mai neghiob decît asinul.

10. De vrei să te prostești, fii bețiv, și curînd îți vei ieși din minte.

11. Dacă-ți este voia ca să te faci netrebuincios societății omenești, fii bețiv, că așa vei ajunge la scopul tău.

12. De voiești să te strici pe sineți, fii bețiv, și așa de-a dreptul vei ajunge la desăvîrșita ta pierdere în puțină vreme.

13. Dacă-ți este voia să-ți dai de față nerozia și să-ți descoperi secreturile, fii bețiv, și fără întîrziere se vor face tuturor cunoscute.

14. Dacă te socotești că ești peste măsură de puternic, fii bețiv, și curînd te vei birui de acest viteaz vrăjmaș.

15. Dacă voiești să-ți prăpădești banii, fără să știi unde-i dai și pe ce, fii bețiv, și vei ajunge la doritul tău scop.

Fie-i lauzi, fie-i critici, Nu spera să ai amici Că prietenii politici Nu-s prieteni, ci complici.

De la Pãstorel citire...

Spovedanie

Cîntat-am vinul și-l băui pre el Și-așa precum din flori slăvitul soare, Cules-am toată roua din pahare, Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viață vinuri rare (De-aceea îmi și zice Păstorel) Și de la Grasă pîn’ la Ottonel, Le-am prețuit, pe rînd, pe fiecare.

Dar cînd va fi să las această lume, În care m-am ținut de chef și glume Și clipa ceea m-o găsi mahmur,

Voi da cu tifla-n omenirea toată Intrînd apoi, cu plosca ridicată În turma ta, bătrîne Epicur.

ELIS rÂPEAnU

16. De voiești să rămîi fără nici un mijloc de trai, și la bătrînețele tale să ajungi să trăiești cu milostenie, fii bețiv, și în adevăr vei izbuti prea curînd.

17. De vei vrea să hotărăști ca să gonești orșice mîngîiere de la toți ai casei tale, fii bețiv, și curînd îți vei cîștiga dorința ta.

18. Dacă dorești pentru totdeauna să fii plin de bănuieli, fii bețiv, pentru că pentru cel mai mic lucru toți se unesc, că adică cei ce se fură pe sineși și familia lor, ei fură și pe alții.

19. De voiești ca să fii silit să fugi de împrumutătorii (creditorii) tăi, fii bețiv, și astfel curînd vei prefera ulițele cele ascunse mai mult decît pe cele publice.

20. De voiești să fii ca o sarcină societății, ,,umbra pămîntului”, fii bețiv, căci aceasta te va face netrebuincios, neajutorat, greutate tuturor și ție spre dărăpănare.

21. De voiești să fii ca un aer vătămător, fii bețiv, căci apropierea unui bețiv este ca a bălegarului.

22. De voiești să te urască familia ta și prietenii tăi, fii bețiv, că curînd vei fi prea grețos în ochii lor.

23. De vrei să rămîi neîndreptat, urmează a fi bețiv, și astfel nu-ți va păsa niciodată de bunele sfătuiri.

25. De voiești să te faci zgomotul orașului, să turburi liniștea oamenilor, să ți se sfărîme oasele și să fii supus la alte mii de primejdii, fii bețiv, și fără îndoială vei izbuti minunat.

26. De vrei să nu ți se împlinească nici una din nădejdile tale, fii bețiv, și astfel vei ajunge la desăvîrșită deznădăjduire.

27. De voiești să-ți ticăloșești trupul, fii bețiv, pentru că beția este muma tuturor boalelor.

28. De voiești să-ți pierzi sufletul, fii bețiv, și îți vei încuia împărăția cerului.

29. În sfîrșit, dacă stăruiești și vrei să te ruinezi cu totul, adică: în stare, în trup și în suflet, fii bețiv, și curînd vei cunoaște că este cu neputință ca să întreprinzi mijloace mai sigure spre a săvîrși acest scop al tău...”.

Poveste iean

La Iași, unde se coace bine via, Trăia demult un tînăr cărturar, Ce-și stăpînea învățul bine, dar Nu-și prea putuse stăpîni beția.

Căzuse Iașul rău de tot. Prostia Și insolența unui veac ignar În tîrgul vechi și universitar Își disputau atotputernicia.

Deci tînărul s-a pus pe băutură Smintindu-se de tot. Și-acuma-njură Că neprielnic i-ar fi fost văleatul.

C-a fost bețiv, în cor nebunii spun, Cel ce-și bău și banii, și ficatul. Iar toți bețivii spun c-a fost nebun. Balada apelor minerale

Dimineața pe răcoare

Cum deschid pleoapele

O pornesc înspre izvoare Să le încerc apele.

Și mă plimb cu apa-n mînă Să-mi repar ponoasele

Așteptînd de-o săptămînă Să le văd foloasele.

Nici o damă, nici o fată, Să-mi aprind călcăile

Aș urla cîteodată Să răsune văile.

O să intru în păcat, Sfinte Doamne, ține-mă! Pentru vin nu am ficat, Pentru apă, inemă.

Polemici « Controverse

Show-ul din bucătărie

De doi ani, perfidul Covid este învinuit de tot ce nu s-a înfăptuit. Un show adevărat fiind greu de organizat, la 1 decembrie, de Ziua României, o televiziune privată a decis ca un astfel de show să se desfășoare... în bucătărie. La competiția culinară au participat 4 echipe, formate din vedete ale postului TV, care au luptat pentru o cauză nobilă: fiecare dintre ele a susținut o școală din regiunile istorice, iar cea cîștigătoare urmînd să fie modernizată la cele mai noi standarde. Pentru că era vorba de o zi în care românii de pretutindeni își simt intens apartenența la același neam, la concurs a participat și echipa Basarabiei. Așadar, cele două ,,țări surori” au concurat sub Tricolor, acesta privind cu uimire spectacolul din bucătărie, gîndindu-se, probabil, că, în perioada de ,,tristă amintire”, cele trei culori fluturau pe scenele teatrelor printre artiști de seamă, balerine, muzică de operă, cîntece populare și muzică ușoară și, desigur, aducînd ,,osanale” aceluia care, la Sfîntul Crăciun ,,a plecat” pe ultimul drum.

Privitorii show-ului din bucătărie au fost îmbiați cu arome de fasole cu ciolan afumat, sarmale și cozonac, piftie și pîrjoale, care păreau a spune ,,înainte la plăcinte și înapoi la nevoi”. Concurenții de seamă își ștergeau ochii înlăcrimați de la ceapa tăiată, pregăteau carnea tocată și înfășurau sarmalele în foi de varză, sau amestecau de zor mămăliga din ceaun. Plăcintele ,,poale-n brîu” așteptau la rînd să fie rumenite în cuptor, spre deliciul tuturor. A fost zarvă mare printre tacîmuri și farfurii, după care au fost evaluate felurile de bucate. În final, vedetele au fost recompensate, mîncînd pe săturate.

Premiul a fost acordat cu tumult ,,surorii” de peste Prut și, astfel, Gimnaziul din comuna Camenca, raionul Glodeni (inaugurat în 1966), care a primit

Mari scriitori români despre Anul Nou

,,Este ceva în sufletul omului, un imbold optimist, care isbucnește tocmai în această zi. Prima zi a anului. Toată suflarea omenească își spune: «Anul acesta va fi cu siguranță mai bun decît anul trecut… Anul acesta, nu se poate să nu reușesc!». Și trăiește omul cu această speranță o zi, o săptămînă, o lună, două sau trei, pînă la prima deziluzie mai puternică. E iar deprimat. Și așteaptă cu nerădare ziua de 1 ianuarie, zi dătătoare de infinite speranțe”. Cu această convingere pleca reporterul revistei ,,Realitatea Ilustrată” în iarna anului 1929, în ajunul zilei de Revelion, pentru a culege de la scriitori celebri ai vremii răspunsuri la întrebarea: ,,Ce impresie vă face venirea unui an nou?”. Intervievații:

Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu. Răspunsurile, nu atît de ușor obținute pe cît am putea crede, ne dezvăluie o parte din fața mai puțin cunoscută, umană, a marilor noștri scriitori de altă dată.

Liviu Rebreanu

,,Domnul Liviu Rebreanu, fiind director general al Teatrului Național, e extrem de ocupat. Între semnarea a două petiții, lămuririle pe care le dădea unei actrițe și o convorbire telefonică, ne-a spus:

- Fiecare an nou e un prilej de iluzii, precum fiecare sfîrșit de an înseamnă o risipire de speranțe și o revizuire a sfărîmăturilor. 1930 poate să aducă toate surprizele. Pentru mine, ar fi cel mai simpatic dacă miar aduce o carte nouă – firește de-a mea”.

Tudor Arghezi

,,Cînd m-am dus la domnul T. Arghezi, rugîndu-l să-mi răspundă la întrebarea pusă, domnia-sa mi-a rîs în nas. Eram complet dezarmat. Tot domnul Arghezi

numele unui susținător al românismului, Vasile Coroban, va putea fi modernizat, ca urmare a fondurilor strînse în urma acestei inițiative.

BUCăTăRIA E UN RAI

...,,Felul cum fierbe ceaiul

Dă ora exactă și veacul exact. Într-un fel fierbea ceaiul

Pe vremea lui Tolstoi, Cu totul altfel, mai grăbit, Mai incompetent, aș zice, Fierbe ceaiul astăzi.

Clocotesc samalele, au coajă, Sînt prea coapte, nu, așa trebuie, ce te bagi, Clocotesc și se pătrund sarmalele. Bucătăria e un rai

În care n-aveam voie decît de sărbători.

Curînd va începe să ningă

Direct pe mirosul de cozonac Și pe zgomotul de nuci sparte, Curînd va începe să ningă, Să se garnisească definitiv Această dulce poveste”. (Adrian Păunescu) LILIAnA TETELEA

m-a scos din încurcătură, dîndu-mi următorul răspuns, sub formă de scrisoare:

Stimate Domnule, După «anchetă» s-a născut «întrebarea». În zece zile, mi s-au pus deja două întrebări: «Ce cred despre doamna Hortensia Papadat-Bengescu?» și «Ce influență au avut femeile asupra încercărilor mele literare?». În primul caz am scăpat – să mă ierte distinsa scriitoare – afirmînd că nu știu să citesc. Anchetatorul mi-a și trimis volumele doamnei Bengescu. În al doilea caz, am afirmat – să mă ierte cititorii – că sînt virgin.

La întrebarea dv. – a treia – «Cum privesc venirea unui an nou?», lăsați-mă să reflectez, pînă la 25 lulie 1930. Dați-mi voie să mă folosesc de ospitalitatea dv. ca să previn, pe al patrulea întrebător eventual că, dacă nu mă lasă-n pace, îi trag o bătaie.

Cu camaraderie, T. Arghezi”.

Victor Eftimiu

,,Domnul Victor Eftimiu, autorul atîtor piese de teatru care au obținut succese răsunătoare pe prima noastră scenă, ne-a spus:

- N-am avut niciodată impresia că intru într-un an nou, căci disciplina milenară n-a putut învinge, în mine, sentimentul de independență. An nou? De ce? Toate zilele sînt noi. E an nou, cînd încep o muncă nouă. Firea însăși nu se supune legilor noastre, căci 1 ianuarie nu înseamnă un început, nici pe pămînt, nici sub pămînt, nici în ape, nici în văzduhuri. Cînd desghiață gîrlele, cînd se vestește prima barză și toate cele de subt pămînt – afară de frații noștri îngropați – ies la lumină. Iată Anul Nou. Celălalt? O foaie moartă de calendar”.

Ion Minulescu

,,Cu domnul Ion Minulescu am avut de dus lupta cea mai aprigă. Am fost la domnia-sa acasă.

Maiestate, a mai trecut o oră!

Motto: ,,Zilele mele aleargă mai iuți decît un alergător … trec ca și corăbiile de trestie” – Iov 9.25,26

Se spune că un rege era copleșit de marea răspundere de a folosi timpul cu folos pentru sufletul său și pentru țara sa. În casă avea un așa-zis „ceas de lumină“. În fiecare dimineață, în casa regelui se aprindea o lumînare pe care erau însemnate 12 liniuțe la distanțe egale, spațiul de la o linie la alta topindu-se într-o oră. Lumînarea se topea în timp de 12 ore. După fiecare linie, după fiecare oră, un servitor se prezenta în fața regelui cu înștiințarea: „Maiestate, a mai trecut o oră!“. Aceste cuvinte erau un fel de atenționare cu privire la ceea ce a făcut regele în ora care a trecut.

A mai trecut un an! Cei care sînt foarte ocupați spun că timpul trece repede; în schimb, cei care nu prea au ocupații se gîndesc că trece prea încet. Timpul își urmează cursul său neînduplecat. Nouă ne aparține numai clipa prezentă. Cît durează această clipă prezentă? O fracțiune de secundă sau nici atît! Trecutul a umplut existența noastră; prezentul implică îndeplinirea datoriei, dar și asumarea viitorului. Acest adevăr se aplică la lucrurile din această viață, dar cînd este vorba despre sufletul nostru, nu este permisă nici o neglijență. Acum, la sfîrșit de an, să ne gîndim la viitorul sufletului nostru și să-l încredințăm în mîinile sigure ale Mîntuitorului!

Orice oră pierdută fără folos nu mai poate fi recuperată. Orice zi pierdută fără să ne îndreptăm spre Dumnezeu ne aduce tot mai aproape de veșnicia departe de El. Să folosim ora aceasta care ne stă acum la dispoziție și să venim la El pînă se mai spune „astăzi“.

- Sînt de la «Realitatea». Am întreprins o anchetă printre scriitorii noștri, pentru numărul special de «Anul Nou». Solicit amabilitatea unui răspuns de la dumneavoastră.

- Care e întrebarea?

- Cum priviți, ce impresie vă face venirea unui an nou?

- Asta știe Dumnezeu!

Al doilea răspuns care mă dezarmează. Insist.

- Totuși aș vrea să știu, cum priviți venirea unui an nou…

- Bine, vino mîine la minister. Îți voi da răspunsul. A doua zi l-am căutat pe dl. Minulescu la Ministerul sănătății, al muncii, al instrucțiunii publice. Nicăieri nu l-am găsit. Era instalat tot în biroul d-sale din Ministerul cultelor și artelor, care întîrziase cu mutatul. Domnul Minulescu era înconjurat de o actriță, un profesor de conservator, un director de teatru și alții... Îi vorbesc.

- Mi-ați promis răspunsul pentru azi.

- A! Da! Da! Șezi, te rog, puțin.

Și domnul Minulescu mi-a scris răspunsul: Sosirea unui an nou o privesc la început cu bucurie, fiindcă de obicei de fiecare an nou mi se cer tot felul de interviewuri, atenție care face să mă cred om mare. Și pe urmă, cu tristețe fiindcă interviewurile de obiceiu nu mi se plătesc, ceea ce-mi dovedește că sînt tot un om mic” Sursa: Art. ,,Scriitorii și anul nou”, 1929

File de istorie

ATHENAIS-EUDOKIA –o poetă pe tronul Byzanţului (II)

Surîsul Fortunei (2)

Dacă ar fi să dăm crezare cronicarilor, impresia a fost decisivă. Paulinos fu cuprins de admiraţie, iar lui Theodosiu i se aprinse iubirea pentru Athenais. Reţinută la Curte, frumoasa ateniană fu botezată de patriarhul Attikos, primind numele creştin şi imperial de Eudokia. În ziua de 7 iunie 421, se celebră, cu fastul obişnuit, căsătoria lui Theadosiu II.

Aceasta e povestea romantică a căsătoriei frumoasei Athenais. Cronicarul Malalas mai povesteşte despre frica de care au fost cuprinşi fraţii ei la ştirea neaşteptatei măriri a prigonitei şi generozitatea cu care aceasta i-a răsplătit. Chemîndu-i la Constantinopol, Athenais i-a înălţat însă în onoruri: „Dacă nu mi-aţi fi făcut rău, le-ar fi zis ea, n-aş fi fost silită să vin aici şi să ajung împărăteasă. Domnia, deci, voi mi-aţi dat-o, căci norocul meu bun v-a făcut să greşiţi faţă de mine, şi nu pornirea voastră“. Paulinos, ca prieten ce-l asistase la căsătorie, a fost ridicat de împărat în mari demnităţi.

Visul basilisei

la Constantinopol pentru a-şi celebra căsătoria cu Eudoxia (octombrie 437), tot atît de frumoasă ca şi mama sa.

Athenais-Eudokia îşi vedea fiica pe tronul glorios al celei dintîi Rome. Visul ei se împlinise şi ea se hotărî, cu asentimentul lui Theodosiu, să meargă în pelerinaj în Ierusalim, spre a mulţumi la mormîntul lui Christos pentru norocul fiicei sale. O îndemnase Melania, o nobilă romană călugărită și stabilită la Ierusalim. Pelerinajul împăratesei

După un an, Athenais născu o fată, pe Eudoxia, şi în anul următor fu proclamată solemn augusta. Ea trăi multă vreme în armonie cu Pulcheria, care continua să exercite asupra împăratului influenţa sa.

Împrejurări neaşteptate rezervau însă norocoasei fiice a lui Leontios o nouă bucurie. De la moartea lui Theodosiu cel Mare, tronul părţii occidentale a Imperiului roman – „pars Occidentis“ era ocupat de fiul său Honoriu, figură tot atît de ştearsă ca şi Arcadiu, tatăl lui Teodosiu II. Sora lor, Galla Placidia, petrecuse acolo o viaţă nefericită. Căsătorită fără voie cu un rege vizigot, ea trăise, după asasinarea acestuia, în captivitate, şi fusese apoi redată Curţii din Ravenna. Recăsătorită cu generalul Constantiu, proclamat apoi augustus, ea a avut cu dînsul doi copii: pe Valentinian III şi pe Iusta Grala Honoria. În septembrie 421, Constantiu căzu, la rîndul său, victimă unui asasinat. În urma intrigilor curţii, Gala Placidia fu izgonită din Ravenna – reşedinţa imperială – şi îşi căută refugiul la rudele sale din răsărit. În vara anului 423, ea sosi la Constantinopol, unde fu primită cu simpatie. În curînd ajunse la curte vestea morţii lui Honoriu. Theodosiu II, nepot de frate al lui Honoriu, devenea acum stăpînul momentan al Imperiului roman de apus. Soţul Placidiei nu fusese recunoscut augustus de curtea byzantină. Theodosiu şi Pulcheria nutreau gîndul de a reuni, sub sceptrul lor, cele două părţi ale imperiului. O împrejurare veni însă în ajutorul Placidiei. Un uzurpator, Ioan, funcţionar obscur, îmbrăcase purpura la Ravenna. Curtea byzantină se decise atunci a recunoaşte pe Valentinian III. Placidia fu proclamată augusta şi tutore al copilului, care fu logodit cu Eudoxia, fiica perechii imperiale de la Constantinopol. Împotriva uzurpatorului Ioan fură trimise armate, Ioan fu executat, iar Valentinian III primi, la Roma, coroana imperială (23 octombrie 425). După 12 ani, el veni

Împărăteasa se îmbarcă pentru călătorie în anul 438, însoţită de o impunătoare suită. În drum ea se opri la Antiohia. Marea metropolă a Asiei strălucea încă în plinătatea splendorii sale. Elenismul, cultivat de retori vestiţi, era în floare. În mijlocul unei populaţii adînc pasionate de vechile credinţe ale Greciei, reminiscenţele educaţiei dintîi se treziră în sufletul răscopt al basilisei. Ea rosti atunci, în sala Senatului, de pe un tron de aur împodobit cu pietre preţioase, un discurs elocvent – una din acele strălucite improvizaţii deprinse în şcoala tatălui său – în care făcu elogiul oraşului. Athenais smulse admiraţia antiohienilor şi stîrni entuziasmul tuturor, cînd, amintindu-şi de originea sa elenică, îşi încheie cuvîntarea printr-un vers din Homer: „Mîndră mă simt de a fi din neamul şi sîngele vostru!“.

Antiohienii o răsplătiră, ridicîndu-i o statuie de aur în Senat şi una de bronz în Muzeu, iar împărăteasa îi copleşi cu binefaceri. La îndemnul său, Theodosiu construi în Antiohia o nouă basilică, restaură termele şi lărgi zidurile oraşului pînă la poarta din Daphne.

La Ierusalim, apariţia Eudokiei a fost un mare eveniment. Ea a rămas acolo timp de un an, vizitînd, în tovărăşia Melaniei, bisericile, adorînd moaştele atît de numeroase.

se minună, şi împreună cu dînsul, toată Curtea. El dărui săracului 150 monede de aur şi trimise augustei mărul. Aceasta, la rîndul său, îl trimise îndată lui Paulinos, ca prieten al împăratului. Dar Paulinos, neştiind că împăratul îl dăduse reginei, îl luă şi-l trimise lui Theodosiu, pe cînd intra în palat. Împăratul îl recunoscu și-l ascunse. Chemînd pe Eudokia, o întrebă: «Unde e mărul pe care ți l-am trimis?» Ea îi răspunse: «L-am mîncat!». Theodosiu îi ceru să jure pe mîntuirea ei dacă l-a mîncat sau îl trimisese cuiva. Şi ea jură: «Nu l-am trimis nimănui şi l-am mîncat». Împăratul porunci să i se aducă mărul şi i-l arată. Şi se mînie asupra ei, bănuind că trimisese lui Paulinos mărul fiindcă îl iubea şi de aceea tăgăduise. Din această cauză ucise pe Paulinos. Şi împărăteasa se mîhni şi se socotea insultată, căci se ştia pretutindeni că din cauza ei fusese ucis Paulinos (care era întradevăr, un tînăr foarte frumos); şi ceru împăratului să-i dea voie să meargă la Locurile Sfinte, pentru a se ruga. Şi el îi dete voie.

Înregistrînd faptul, cronicarul Theophanes ne spune că Eudokia iubea pe Paulinos, „ca foarte învăţat şi frumos“, şi se întreţinea adesea cu dînsul, căci contribuise la căsătoria ei. Totodată, el mai afirmă că Paulinos a fost mai întîi exilat în Capadocia şi acolo, din ordinul împăratului, ar fi fost executat (în anul 444). Acesta să fie adevărul? Theophanes scrie trei veacuri mai tîrziu şi nici o ştire contemporană nu confirmă spusele sale.

Ceea ce se desprinde din această poveste e că prietenia Eudokiei pentru Paulinos a putut trezi bănuieli lui Theodosiu. Duşmanii basilisei s-au folosit de aceasta, spre a răci raporturile dintre ea şi împărat. Imprudenţa ei a pierdut-o. Ambiţiosul eunuc Chrysaphios, foarte influent pe lîngă basileu, n-a fost, poate, străin de această intrigă. El a ştiut să despartă pe cele două auguste, spre a le scoate apoi, pe rînd, din afecţiunea lui Theodosiu, şi a-şi asigura atotputernicia.

Pulcheria, sora lui Theodosiu

La întoarcerea sa la Constantinopol, află la curte aceeaşi atmosferă. Pulcheria era încă atotputernică; Kyros, un egiptean instruit şi dotat cu talent poetic, protejat de Eudokia, se bucura de favoarea împăratului; Paulinos se afla în postul de magister officiorum, una dintre cele mai importante funcţii.

Mărul nefast

Nu trecu însă multă vreme şi norocul frumoasei Athenais începu să se întunece. Ceva neobişnuit, învăluit pînă azi în mister, nărui deodată întreaga ei fericire. O întîmpare bizară, al cărei ecou îl găsim la istoriografii de mai tîrziu, e singura explicaţie ce aflăm despre această neaşteptată şi adîncă schimbare. Iată cum ne-o prezintă cronicarul Malalas:

„Mergînd împărătul la biserică pentru sărbătoarea Epiphaniei, Paulinos nu-l putu însoţi, fiind bolnav, el se scuză şi rămase acasă. Un sărac oferi atunci împăratului un măr de Frigia de o mărime extraordinară. Theodosiu

Exilul

Dizgrațiată, bănuită (pe nedrept se pare), Eudokia se retrase în anul 443 la Ierusalim, de unde nu se mai întoarse. Uitarea se așternu asupra ei. Rar scriitorii reţin cîte o ştire laconică în legătură cu dînsa. Ura lui Theodosiu a urmărit-o însă pînă în depărtatul exil. În anul 444, preotul Severus şi diaconul Ioan, pe care Eudokia îi dusese cu dînsa din Constantinopol, au fost executaţi din ordinul împăratului. Rănită în sentimentele sale, basilisa se răzbună asupra guvernatorului Saturniu, asasinat la rîndu-i de oamenii ei. În însingurarea sa, fosta ateniană, educată în spiritul tradiţiei păgîne, se aruncă cu ardoare în braţele unei erezii la modă în acele părţi, monofizitismul.

Theodosiu II muri în anul 450. Pulcheria, proclamată succesoare, ridică în tron pe un fost ofiţer trac, Marcian, oferîndu-i mîna pentru o căsătorie platonică. În octombrie 451, avu loc vestitul Sinod de la Chalkedon, care stabili simbolul credinţei, şi condamnă monofizitismul. Hotărîrile sale se izbiră de o îndărătnică rezistenţă în Palestina. Călugărimea, numeroasă şi puternică în acea regiune, se revoltă, alungă pe patriarh din scaun şi ridică în locu-i un monofizit. În toată această mişcare, Eudokia a fost de partea răzvrătiţilor. Ea găsea, poate, în atitudinea sa, mijlocul de a se răzbuna împotriva Curţii care-i nimicise viaţa.

(va urma)

Prof. dr. NICOLAE BăNESCU

Athenais-Eudokia (mozaic)

Theodosiu al II-lea, supranumit cel Tînăr

Tradiþii ºi obiceiuri de Anul Nou LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie este cunoscut ca „Îngropatul Anului” sau, mai recent, Revelion. Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopții de Revelion și An Nou după miezul nopții. Divinitatea Anului se naște, crește, îmbătrînește și moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecți.

Tocmai de aceea, trecerea în Anul Nou este însoţită de multe obiceiuri străvechi. Unele se mai păstrează și astăzi, mai ales în zonele rurale. Un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cîrnați și uneori bani.

Plugușorul. Probabil cel mai cunoscut obicei legat de Ajunul Anului Nou este Plugușorul. Întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, este menit să alunge ce a fost rău și să aducă ceea ce este fast pentru agricultură. La sate, Plugușorul obișnuia să fie extrem de complex, iar alaiurile care mergeau din casă în casă duceau cu ele chiar un plug adevărat. Plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgînd la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtînd traiste de gît încărcate cu semințe de grîu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mîna, imitînd semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sînt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Mascații. În satele româneşti, cetele de flăcăi sînt chemate să perpetueze datinile şi tradițiile din timpul sărbătorilor de iarnă. În Ajunul Noului An, pe înserat, îşi fac apariţia „mascaţii”. În satele bucovinene, ceata reuneşte personaje mascate: ursul, capra, căiuţii, cerbii, urîţii, frumoşii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărîmiţează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, pînă la răsăritul soarelui, atunci cînd Anul Nou îşi intră în drepturi.

Umblatul cu Capra ţine, de regulă, de la Crăciun pînă la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sînt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra este denumită „brezaia” (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii), şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se

înveleşte cu hîrtie roşie, peste care se pune o altă hîrtie, neagră, mărunt tăiată şi încreţită, sau se lipeşte o piele subţire cu păr pe ea.

Jocul Ursului. Din punct de vedere etnografic, vorbim despre un cult arhaic cunoscut în toată Europa. Ursul este atestat și prezent activ în credinţele și în obiceiurile dacilor, care îl vedeau drept un animal sacru, așa cum îl descrie și etnograful Romulus Vulcănescu într-unul dintre numeroasele sale studii. La neamul moldovenilor, „jocul ursului“ este atestat sub o formă sau alta încă din veacul al XVII-lea – ursul era văzut ca o fiinţă absolută, căci el avea puterea de a muri iarna și de a învia în plină primăvară, de aceea mulţi specialiști îl văd ca pe o reminiscenţă a unui cult al vegetaţiei, ca pe un semizeu agricol.

Alaiul cel mare al ursului este format din masca ursului, doi ţigani ursari, doi moșnegi, doi negustori, trei arnăuţi domnești sau boierești și un general. Masca ursului este bogat împodobită cu foarte multe găteli: regele Carpaţilor, domnul pădurilor era fastuos ca un rege, avînd în jurul gîtului salbe mari din mărgele colorate, iar pe spate, panglici multicolore. De regulă, costumul ursului era confecţionat din blană groasă de berbec bătrîn sau de oaie cu lîna lungă, ca să imite întrucîtva blana ursului (era aleasă lîna de oaie de culoare neagră sau maro). Cel care avea grijă de urs, ursarul, era îmbrăcat cu haine negre din șiac, pe margine fiind împodobit cu vipușcă roșie sau albastră, în picioare avea opinci sau bocanci și cînta din fluier de lemn sau din fier (caval), iar la brîu avea o flintă. Asemenea mască putea fi văzută în satele Heci, Conţești, Tătăruși, Todirești, Crivești, Sodomeni și în Topile. Moșnegii de la urs erau îmbrăcaţi cu cămeșoaie lungi, simple, și cînd afară era cumplit de ger se îmbrăcau cu cojoace miţoase sau cu sumane. Pe cap purtau căciuli din oaie și faţa le era acoperită cu obrăzare cu nasul roșu sau vînăt și, ca orice bătrîni, aveau plete și barbă făcute din fuior de lînă, ca la Heci, sau din cînepă netoarsă, ca în localitatea Moţca.

Negustorii aveau masca din cîrpă sau, mai nou, din carton și o șapcă pe cap; ei erau îmbrăcaţi cu haine albe sau galbene, cu nasturi mari coloraţi și aveau cu ei o traistă în care ţineau tot felul de lucruri de nimic pe care încercau să le vîndă, păcălind lumea. Arnăuţii domnești erau îmbrăcaţi în costume populare cît mai înflorate, cu zăbune sau sumane care imitau haina arnăuţească și aveau în dotare un adevărat arsenal militar (pușcă, sabie sau buzdugan negru, ca la formaţia din satul Buda). Tot în Buda, șeful arnăuţilor era dotat cu un steag împodobit cu ștergare și năframe și, peste suman, în cruciș, un bariz galben sau negru.

„Generalul“, șeful acestei trupe insolite, era îmbrăcat în uniformă militară, așa cum am văzut la formaţia din satul Topile, sau în haine verzi de pădurar, cum am văzut la formaţia din satul Tătăruși. Această haină era dotată cu numeroase decoraţii originale, unele chiar din vremea regilor Carol I, Ferdinand I și Mihai I al României. Avea în dotare pistol și sabie încovoiată și, bineînţeles, o tașcă militară în care aduna bănetul. Jocul era deschis de moșnegii care cîntă, ca de exemplu cei din satul Ruginoasa, următorul cîntec bătrînesc în curtea gospodarului:

„Ciobănaș la oi am fost

Fetele nu mă cunosc Ciobănaș la oi m-aș duce Dar nu-mi place cașul dulce Îmi place cașul sărat Să mă duc la fete-n sat Să le sărut și să le-mpac Că ele toate sînt frumușele Ia de ieșiţi la portiţă, Dragele mele, dragele mele”.

Cîntecul acesta bătrînesc a fost depistat de cercetătoarea Emilia Pavel în iarna lui ’58 la un locuitor al comunei Ruginoasa, Sandu Georgel, care spunea că acest cîntec era la modă înainte de război în satele din zona Pașcaniului. (Historia.ro.)

Vin roşu amestecat cu sînge de urs. Formaţia ursului a fost descoperită de aceeași cercetătoare și în satul Butea, „ursul“ fiind realizat din blană de berbec negru, avînd ochii din nasturi mari verzi. Ursarul este îmbrăcat în costum popular de mire, avînd peste cămașă o bundiţă cusută cu mărgele, purtînd pe faţă o mască albă dotată cu două coarne mari de berbec, cu canafi roșii, şi în mîini o păpușă fără cap și un ţăpoi. O mască inedită şi grotescă în egală măsură, în fapt, o personalizare a diavolului, conchide cercetătoarea. Arhaicul cult al ursului e atestat pe aceste meleaguri printr-o serie de descoperiri arheologice încă din paleoliticul superior – cum altfel s-ar putea explica depozitul de cranii de urs, cu diferite încrustaţii, care o prezintă pe zeiţa-mamă – Geea. În judeţele moldave, în aria culturii Cucuteni, s-au descoperit numeroase statuete de urși, care denotă existenţa unor ritualuri de adorare a acestui animal cu formă totemică. O prezenţă extrem de interesantă a ursului apare și pe vasul de cult de la ŞtefăneștiBotoșani, reprezentînd un urs ridicat în două picioare. Piesa a fost datată acum 1.800 de ani î.Chr.

Unii specialiști consideră că însăși denumirea de Zamolxe, marele zeu al Daciei, ar deriva din cuvîntul zalmos = piele de urs. Poate nu întîmplător, în Dacia, ursul (alături de lup) era considerat un animal sacru – și, la unele ceremonialuri, marii preoţi daci ofereau regilor lor înaintea unei confruntări militare vin roșu amestecat cu sînge de urs, pentru ca acel conducător să preia puterea ursului.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunităţii. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrîne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descîntece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate și se încheie cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.

Sorcova, începutul fast al noului an. Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova, reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hîrtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvîntul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.

Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucîtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decît să întărească efectul mișcării sorcovei. În ziua de Anul Nou, copiii umblă cu sorcova din casă în casă, în special pe la cunoscuţi, urîndu-le viaţă lungă, sănătate şi prosperitate.

Copiii îşi sorcovesc părinţii şi rudele apropiate, apoi pornesc, cîte doi-trei, să colinde vecinii. În timpul uratului, aceştia ating ritmic cu sorcova uşa sau fereastra, dacă se colindă afară, sau corpul gazdelor, dacă se colindă înăuntru. După terminarea colindatului, sorcova se păstrează peste an, ca un lucru sfînt, agăţată de peretele de la răsărit al casei, la icoană sau în alt loc curat al gospodăriei. r m

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (106)

Fitoterapia (3)

Unele plante din farmacopeea chineză sînt interzise în Uniunea Europeană, altele sînt atît de tari sau au efecte toxice atît de puternice încît în China sînt administrate numai în spitale, unde starea pacientului poate fi monitorizată. Prin urmare, deocamdată, nu pot fi folosite în Occident. Ele ar putea fi utilizate în Apus, numai dacă aici s-ar înfiinţa spitale de Medicină Tradiţională Chineză.

Fiecare medic din China, chiar dacă este pregătit în domeniul medicinei apusene, trebuie să studieze timp de un an plantele medicinale și efectele lor. În China, medicamentele de sinteză, chiar și atunci cînd nu sînt importate, sînt costisitoare. Avînd în vedere efectele asemănătoare ale plantelor medicinale, ca și faptul că sînt mai ieftine, este logic să fie o alternativă într-o țară în care prescrierea și consumarea lor a fost experimentată timp de mai multe mii de ani. În China veche, inclusiv în Dinastia Tang, dar aproape pînă în zilele noastre, medicii practicieni în MTC își începeau îndelungata ucenicie lucrînd în magazine specializate în vînzarea plantelor medicinale ori, pur și simplu, culegînd astfel de plante din zonele unde creşteau. Studiul plantelor este foarte dificil şi ia ani îndelungați pentru a le cunoaşte tainele. Unui medic de MTC i se cere să posede cunoştinţe enciclopedice referitoare la plante, ca și la produsele animaliere, dintre care unele au chiar acelaşi nume pentru specii diferite. Și mai derutant este faptul că aceeaşi plantă are, de multe ori, denumiri diferite în funcţie de zonele în care este întîlnită. Medicii trebuie să învețe și sutele de reţete medicale ce se bazează pe plante. Pentru a le fi mai uşor să memoreze volumul mare de informaţii, învăţăceilor li se dau spre ajutor scurte rime, unele dintre ele datînd de mii de ani. Acestea îi ajută să facă legătura între plante și proprietăţile lor, ca şi cele mai importante formule ale rețetelor medicale.

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (9)

Mărşăluind prin trîmbele aspre ale viforului, ostaşii s-au grăbit spre Smolensk, unde li se promisese mîncare din belşug şi adăpost. Napoleon a sosit aici, în fruntea avangărzii sale, pe 8 noiembrie, avînd însă neplăcuta surpriză să constate că forţele de rezervă, sub conducerea lui Claude Victor, erau devastate de febră tifoidă, iar spitalele erau deja ticsite de bolnavi. Disciplina cazonă se deteriorase în aşa hal încît nimeni nu mai asculta de nimeni, iar mîncarea nu mai era distribuită în mod egal, devenind un drept al celor mai puternici. Astfel, cea mai grea lovitură o constituia lipsa rezervelor de hrană, întrucît rezervele şi trupele de intendenţă consumaseră, în mare parte, proviziile destinate armatei combatante. Negăsind nici un sprijin la Smolensk, Napoleon a evacuat oraşul pe 13 noiembrie, lăsînd doar 20.000 de oameni bolnavi în spitale improvizate şi case ruinate. În ziua următoare, el va descoperi cu stupoare că teribilul Kutuzov îi barase drumul spre vest...

Ruşii, baricadaţi în micul sat Krasnoi, se aşteptau ca armata franceză, deznădăjduită şi grav afectată de frig, foame şi boală, va încerca să evite lupta, dar Napoleon a înţeles că dacă nu ataca în acel moment, exista riscul ca întreaga armată franceză, risipită pe cîţiva kilometri, să fie apoi decimată metodic de ruşi. Prin urmare, el a ordonat chiar Gărzii Imperiale să atace. Aceşti soldaţi bravi, ţinuţi deoparte pînă atunci, au evitat o înfrîngere totală şi umilitoare a „Marii Armate”. Kutuzov, surprins şi înfricoşat de furia lor războinică, nu a putut răspunde atacului. Lăsîndu-l pe Ney să conducă o acţiune magnifică de ripostă, cu ariergarda, Napoleon s-a grăbit să ajungă, cu grosul armatei, la următoarea bază de aprovizionare, de la Minsk. Dar pe 22 noiembrie, el primea, stupefiat, vestea că Minsk căzuse deja în mîinile duşmanului.

Așa cum este şi firesc, în concordanță cu filozofia chineză, fiecare plantă este fie Yin (feminină), fie Yang (masculină) şi este caracterizată prin aroma şi calităţile sale. Yang înseamnă energie, mersul ascendent, ieşirea la lumină, prin urmare acţiunea plantelor de tip Yang se îndreaptă către partea superioară a organismului, către membre și piele. Plantele din grupa Yin acționează în interior și au proprietăţi ce influenţează organele interne, au un mers descendent. Se cunosc patru tipuri de însuşiri: rece, fierbinte, cald și răcoros. Se cunosc cinci tipuri de arome: amar, dulce, picant, usturător, acru și sărat. Aroma nu caracterizează în mod invariabil gustul real al plantei, ci, mai degrabă, proprietăţile sale curative și, dacă avem în vedere faptul că fiecare organ este legat ce o anume aromă, înseamnă că ele sînt folosite pentru a trata organele unde îşi are originea disfuncția ce produce suferinţa.

Cele cinci arome (1)

Plantele amărui sînt destinate să elimine arșița din trup, să vindece tusea, să înlăture starea de vomă, să îndepărteze constipația; sînt folosite pentru inimă. Plantele dulci sînt destinate splinei şi au menirea să hrănească și să refacă armonia organismului, să reducă durerea și să furnizeze un surplus de energie. Plantele picante pot îmbunătăți circulația sîngelui și a Qi-ului. Adesea sînt folosite pentru a trata afecţiuni relativ ușoare. Ele sînt legate de funcţionarea plămînilor. Plantele acre sînt legate de ficat şi sînt eficace în tratarea diareei. Ajută, de asemenea, la stoparea secretării excesive și a degajării scăpată de sub control. Plantele sărate sînt utilizate pentru înlăturarea constipației, în tratarea tiroidei și a tulburărilor digestive. Ele sînt legate de funcţionarea rinichilor.

Fiecare plantă are „o zonă de acţiune“ și învăţăceii sînt îndemnaţi să rețină faptul că aceeași plantă, în cantităţi diferite, poate produce efecte diferite. Plantele sînt influenţate și ele de zona în care cresc. Proprietățile lor curative pot fi potențate sau diminuate în raport cu locul în care au crescut – în nordul sau în vestul țării; în funcţie de solul în care s-au dezvoltat, ca și de climat. De exemplu, renumita „rădăcină a vieții“ – Renshen/

Peste două zile, o altă ştire alarmantă: ruşii distruseseră capul de pod peste Rîul Berezina. Podurile de pontoane fuseseră deja abandonate, din lipsă de transporturi. Situaţia părea acum fără ieşire, cu atît mai mult cu cît armatele care flancau grosul oştirii franceze şi care de asemenea se retrăgeau, fuseseră zdrobite de prinţul Wittgenstein, în nord, şi de amiralul Ciceagov, în sud. Cleştele rusesc se strîngea lent dar inexorabil, iar spre vest, drumul era blocat de armata lui Kutuzov. Francezii căzuseră în cursă. Salvarea lor s-a numit însă Jean Baptiste Eble. Acest inginer genial, promovat de Napoleon la gradul de general, a propus un plan îndrăzneţ. În vreme ce cîteva companii franceze au simulat trecerea rîului, la sud de oraşul Studianka, făcîndu-l pe Ciceagov să creadă că întreaga armată invadatoare se pregăteşte să traverseze Berezina, Eble a improvizat rapid două poduri, la nord de oraş, pe care trupele au reuşit să ajungă pe malul opus. În ciuda eroismului cu care ariergarda a acoperit mişcarea lor, doar 50.000 de soldaţi au reuşit să treacă prin furcile caudine ale acestei retrageri transformate în fugă.

De acum, glorioasa armată se transformase pe deplin într-o hoardă dezordonată. Pe 29 noiembrie, Napoleon scria: „Mîncare, mîncare, mîncare – dacă nu au aşa ceva, nu există brutalitate la care această masă indisciplinată de oameni să nu se dedea, cînd vom ajunge la Vilna. Poate că trupele nu se vor reuni, în totalitate, pînă la Niemen. Oricum, sper să nu existe spioni ruşi la Vilna, căci armata franceză, în halul în care arată acum, nu reprezintă o privelişte demnă de admirat”. Cincisprezece mii de oameni au mai murit doar pe drumul dintre Berezina și Vilna. Și încă necazurile nu se sfîrşiseră aici.

Flămîndă şi deznădăjduită, avangarda armatei franceze a ajuns la Vilna pe 8 decembrie, mărşăluind printr-un viscol cumplit, aţîţat de crivăţ. Trupele combatante nu mai numărau decît douăzeci de mii de oameni, îngheţaţi pînă-n măduva oaselor şi cu moralul

Ginseng – crește atît în Coreea, cît şi în America, dar cele două varietăţi prezintă proprietăţi diferite și vor fi prescrise conform acestora. Proprietăţile plantelor suferă modificări și în timpul procesului de tratare și prelucrare. Ele pot fi fierte sau pregătite rapid, prin procedeul tradiţional chinezesc de pregătire a mîncării, într-un vas adînc, în care se amestecă permanent. Plantele pot fi uscate sau prelucrate sub abur/ tăiate ori măcinate. Aceste procedee de prelucrare influenţează în mod esenţial felul în care ele vor fi folosite și, totodată pot schimba proprietăţile plantelor, transformîndu-le, de exemplu, din leacuri utilizate în combaterea arșiței, în leacuri pentru înlăturarea frigului. Podbalul și steluța vînătă sînt foarte eficiente în tonifierea plămînilor, înlăturînd tusea, doar dacă cele două plante sînt preparate în stil tradiţional chinezesc şi amestecate cu miere. Acţiunea analgezică a tuberculilor de brebenei este îmbunătățită dacă la prelucrare se adaugă un oţet special. Învăţăturile legate de practica medicală au fost transmise de milenii prin legende legate de fiecare plantă în parte și de așa-zisa „semnătură“ a fiecăruia dintre electorii chinezi care au credinţa că o plantă poate dezvălui singură semne relevante pentru calităţile sale curative. De exemplu, grozama, cu florile sale de un galben strălucitor, este folosită la tratarea icterului, a cărui caracteristică principală este colorarea pielii într-o nuanță gălbuie. Farmacopeea chineză nu se rezumă numai la utilizarea plantelor. Metalele sînt folosite în mod frecvent, deşi în Europa sînt rareori prescrise. Cinabrul, de pildă, este foarte apreciat pentru calităţile sale tranchilizante și este prescris pentru a linişti funcţiile ficatului și pentru a stopa fluxul potrivnic de Qi. Alte tratamente se fac cu „oase de dragon“, adică fosile de dinozaur care se găsesc în Shanxi, Mongolia Interioară, Gansu și Hebei. Despre ele se crede că au caracter sedativ și au proprietatea de a calma starea de spirit a pacientului. Paleontologii zilelor noastre nu sînt, însă, de acord cu această teorie. Un mineral argilos este utilizat în tratarea diareei cronice, iar limonitul, un gen de minereu de fier, este prescris pentru combaterea dizenteriei.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

la pămînt. Restul era o adunătură rătăcită, tîrînduse pe întinderea albă de omăt, bolnavi şi flămînzi, hărţuiţi neîncetat de cazaci. Din Corpul 3 de Armată al mareşalului Ney nu mai rămăseseră în viaţă decît douăzeci de oameni, restul jertfindu-se cu vitejie, în luptele duse cu un inamic net superior numeric şi logistic. Dar Vilna, oraşul pe care toţi îl priviseră ca pe un liman, nu le putea oferi adăpost. Aici stăpînea foametea şi deja regiunea era bîntuită de febră tifoidă. Oamenii piereau pe capete de dizenterie, tifos şi pneumonie, iar muribunzii putrezeau de vii, zăcînd pe grămezi de paie mucegăite, în propriile dejecţii, fără asistenţă medicală, fără căldură, şi atît de flămînzi încît ajunseseră să-şi mestece curelele de piele şi nu se dădeau îndărăt de la a devora carne de om. Pînă la sfîrşitul lui decembrie, peste 25.000 de soldaţi, bolnavi şi degeraţi se zbăteau în oraş, între viată și moarte. Dintre ei, abia 3.000 mai erau încă în viață în iunie 1813.

Pe 5 decembrie, Napoleon primea iar veşti alarmante, de astă dată de la Paris, unde se răspîndise zvonul că ar fi murit şi avusese loc o încercare de lovitură de stat, condusă de generalul François de Malet. În ziua următoare, aflat la Smorgoni, la vest de Vilna, împăratul lua o decizie categorică: avea să se întoarcă rapid în Franţa, înainte ca vestea despre dezastrul suferit să-1 preceadă. El a emis un buletin informativ oficial, în maniera deja obişnuită, în care, deşi recunoştea ororile suferite în timpul retragerii, omitea cu bună ştiinţă să adauge erorile comise în sistemul de aprovizionare şi arunca întreaga vină pentru cele întîmplate nu pe nerăbdarea sa nesăbuită, ci pe capriciile iernii ruseşti. Apoi, şi-a încălecat bidiviul şi, după o cavalcadă nebunească, de-a latul Germaniei şi Franţei, a ajuns la palatul Tuilleries, din Paris, în noaptea de 18 decembrie, precedînd catastrofalul buletin cu două zile!

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Să fi existat doi Emil Rebreanu?

Scrierile epice, de mai mare sau mai redusă întindere, pe lîngă rădăcinile într-un fapt istoric sau social, conțin multe date din biografia autorului. Măiestria artistică începe să se dezvolte din momentul cînd, peste aceste elemente cunoscute, se așază, în straturi subțiri, ficțiunea. Ca o primă exemplificare, putem aduce în discuție romanul ,,Frații Jderi”. Astfel, Mihail Sadoveanu, plecînd de la cunoscuta bătălie din 1475 de la Podul Înalt, tratează ideea că statul român de tip feudal din Secolul al XV-lea a progresat prin alianța dintre domnitorii iubitori de țară și marile familii boierești, lor alăturîndu-li-se răzeșii care primiseră pămînt de la vodă și deveniseră ,,oamenii măriei sale”. (Acesta să fi fost prețul pentru care, timp de 47 de ani, se jertfiseră în peste 30 de războaie, dînd un tribut înfricoșător de morți?) Mai departe, eroul principal al romanului, Ionuț Jder, este o transfigurare artistică a lui Paul Mihu, ultimul vlăstar din numerosul neam al Sadovenilor. În fine, elementele ficționale sînt asigurate și de mulțimea de boieri, ostași, negustori și țărani care, coborîtori din cronicile lui Grigore Ureche, prind viață în acest roman, transformîndu-se într-o nouă realitate, mai puternică și mai vie decît prima. În universul cărților mari, personajele inventate sînt mai puternice decît modelele lor (vezi alte cazuri, precum Nicolae Moromete sau arhitectul Ioanide) care impun tema. Se înțelege, fără dificultate, că un prozator realist trăiește conștient o dramă, deturnarea subiectivității. Chestiunea este destul de simplă estetic și toată lumea este de acord că, în artă, obiectivitatea nu-i decît o formă a subiectivității, astfel încît, el este întotdeauna eu În ceea ce-l privește pe Liviu Rebreanu, căci el este subiectul acestor însemnări, în opinia exegeților săi, în frunte cu Nicolae Gheran, el gîndește social și vede existențial. Familia prozatorului, școala sau prietenii sînt tot atîtea rădăcini din care își extrage seva romanul psihologic ,,Pădurea spînzuraților” (apărut în 1922), dar artistul întreține conștient o confuzie între personajele cărții și indivizii care i-au servit ca modele: Apostol Bologa – Emil Rebreanu; Marta Domșa (logodnica lui Bologa) – Elena Haliță (iubita lui Emil, o fată dornică de aventuri și care cunoștea prea multe pentru vîrsta ei de doar 16 ani); locotenentul Tohaty (care o iubea pe Marta) – Richard Wagner (studentul în medicină, în ciuda lui Emil); Ilona (fata groparului Vidor) – tot o Ilonă, din Ghimeș (care spăla vasele la popota ofițerească și devenise metresa ofițerilor); Vidor (care săpase groapa lui Bologa) – în realitate, primarul din Ghimeș; în sfîrșit, căpitanul Klapka (un laș și un aiurit, fiindcă vede războiul pe dos) – însuși Liviu, cum afirma Tiberiu, fratele scriitorului.

mondial. Ce straniu: un român și un ceh, doi eroi căzuți în luptă, reuniți pe o pagină de carte. Două națiuni oprimate în fostul imperiu austro-ungar...

Dar, să revenim la drama lui Emil Rebreanu, pus în ștreang de austroungari, fiindcă îndrăznise să dezerteze la români. El a reprezentat modelul principal după care a fost creat personajul Apostol Bologa. ,,Fără tragedia fratelui meu, avea să consemneze scriitorul, acest roman n-ar fi ieșit deloc sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească”. Puse față-n față, cele două personaje, unul real și altul fictiv, apar construite invers, prin contrast, căci Liviu Rebreanu a plecat de la Emil, s-a folosit de datele lui personale, dar a creat altceva, după cum se va vedea mai departe. Tot restul vieții sale, Liviu s-a considerat vinovat de moartea lui Emil, căci, dacă l-ar fi ajutat, găzduindu-l în casa lui din București (așa cum o făcuse cu sora lui mai mică, Florica), Emil, mînat de sărăcie, n-ar mai fi urmat școala militară și poate n-ar mai fi murit așa de tînăr. De aceea, ros de remușcări, Liviu s-a întors acasă la Beclean și a început să reconstituie viața frățînelui mai mic, folosindu-se de fotografiile și scrisorile rămase de la el. Plecînd el însuși de acasă, în anul 1900, în căutarea norocului, și tot la o școală militară ungurească și ajungînd militar activ, Rebreanu n-a văzut cum a crescut Emil. Mai tîrziu, Tiberiu Rebreanu (1911-1986), fratele cel mai mic al scriitorului, și Ilderim (n. 1952), fiul lui Tiberiu, vor publica un studiu foarte interesant, bazat pe fotografiile și scrisorile rămase, și vor reconstitui scurta viață a lui Emil, precum și întregul proces de elaborare a romanului ,,Pădurea spînzuraților”. Bineînțeles, critica și istoria literară au primit bine lucrarea, considerînd că acest subiect ar trebui închis definitiv, întrucît răspundea la o cerință formulată de Perpessicius în 1964. Anume că ,,Rebreanu are dreptul la o biografie a sa personală, iar fragmentele epistolare, rămase de la el, ar putea cristaliza nu numai o biografie puternică, dar și un document pacifist și omenesc de mare valoare”.

acțiunea pe frontul rusesc. (Rămînînd în sfera fraților chemați sub arme, să reamitim că și Matei Eminescu se distinsese în Războiul de Independență, din 18771878, unde fusese rănit de mai multe ori și primise mai multe medalii de vitejie.) Iar acum, cînd avea și el bani, iaca poznă, Liviu și soția sa, actrița Fanny, se hotărăsc să-i răspundă la scrisori, în sfîrșit. Sîntem în iunie 1915 și, de doi ani, nu mai primise nici un rînd de la ei... Cînd România intră în război împotriva Triplei Alianțe, honvedul Emil Rebreanu se gîndește să dezerteze la români: ,,Nu cred că voi rămîne aici”. Dezertează, este prins și, în noaptea de 14 mai 1917, este spînzurat în livada de la Ghimeș-Palanca, aproape de Rîul Trotuș. L-au îngropat chiar acolo, la piciorul spînzurătorii...

Cercetarea meticuloasă a bogatului material documentar în legătură cu drama lui Emil Rebreanu a soluționat, ce-i drept, o serie de probleme controversate, dar a ridicat altele. De pildă, aceea cum că în armata austro-ungară ar fi existat doi ofițeri români cu numele Emil Rebreanu. În anul 1974, istoricul Cezar Apreotesei a întreprins cercetări în arhivele militare române și austriece privind împrejurările și mai apoi desfășurarea procesului prin care Emil Rebreanu a fost condamnat la moarte pentru tentativa de dezertare. Cu acea ocazie, istoricul a făcut o constatare surprinzătoare: în timpul primului război mondial, în armata austro-ungară au existat doi ofițeri cu numele Emil Rebreanu. Mai tîrziu, în 1983, Cezar Apreotesei a publicat în Revista ,,Manuscriptum” (nr. 50) un articol prin care informa că omonimii Emil Rebreanu, cu gradul de sublocotenent (,,Leutenant”), unul activ, fratele lui Liviu Rebreanu, iar celălalt, avocat de profesie, doar rezervist la aceeași armă, artilerie. Și că amîndoi fuseseră răniți și decorați pentru faptele lor de vitejie. Din nefericire, unul dintre ei va sfîrși tragic, provocînd lacrimi și durere familiei de la Beclean, pentru marea pierdere, dar și de speranțe în vreo confuzie de nume neașteptată.

Critica literară a găsit în romanul lui Rebreanu două straturi genetice: impresia lăsată scriitorului de ororile primului război mondial; descifrarea unei fotografii cu vreo 300 de cadeți cehi dintr-o școală de ofițeri, spînzurați într-o pădure, fiindcă n-au vrut să lupte împotriva compatrioților lor; și drama personală a lui Emil, condamnat la moarte pentru că încercase să dezerteze la români. Această ultimă aserțiune se bazează pe dedicația de pe prima pagină: ,,În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro-ungari pe frontul românesc (1917)”. O dedicație similară o întîlnim și pe volumul de proză scurtă, intitulat ,,Catastrofa” (1921): ,,Fraților mei Emil, Virgil și Sever, uciși în marele război”.

Dar, identitatea personaj real – erou literar nu se oprește aici. În 1928, cînd romanul ,,Pădurea spînzuraților” a fost tradus în limba cehă, de către Marie Kojecka, pe prima pagină a lucrării se găsesc două dedicații: una, cea cunoscută, a lui Rebreanu, cealaltă, a traducătoarei, în memoria fratelui ei, căpitanul Rostislav Kojecki, ucis și el în primul război

Astfel, la ora aceasta, se știe că Emil Rebreanu era al 5-lea dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și al soției sale, Ludovica. Se născuse pe 17 decembrie 1891 în satul Maieru, din ținutul Bistriței. Băiat sărac, el s-a chinuit să termine liceul cu mari eforturi. Cînd a dat Bacalaureatul în 1913, era așa de slăbit din cauza foamei, încît și-a trecut probele orale întins pe o bancă în fața profesorilor. Visul lui Emil era să se ducă și el în România, după Liviu, să urmeze Literele sau Dreptul și să devină domn. Scria poezii și proză. Dar Liviu, căsătorit cu o scorpie care voia să-l rupă de familia lui și care avea o fire slabă, din lașitate, că sărac nu mai era, n-a răspuns la nici o scrisoare de-a fratelui mai mic, care îi tot cerea ajutorul. Prin urmare, împins de sărăcie și trădat de ingratitudinea fratelui, sacrificatul Emil s-a înrolat în armata austro-ungară, într-un regiment de artilerie. Adaptarea dureroasă la disciplina cazonă și la șovinismul unguresc vor fi atenuate întrucîtva de solda de ofițer (250 de coroane) prin care putea să se hrănească mai bine și să-și cumpere haine. Dar, mai ales să-și ajute familia de la Beclean, căci nimeni nu și-a iubit mai mult familia așa cum a făcut-o Emil; frații însă nu l-au ajutat cu nimic în viață. ,,Din banii ce-am trimis Liviei, cumpărați-vă ce vreți, și de aceea voi trimite în toată luna 200 de coroane, și mai mult” –avea să scrie el celor dragi de acasă. În situația în care Liviu se stabilise în București, iar tatăl său murise în 1914, Emil se considera capul familiei și expedia acasă scrisori înduioșătoare: ,,Tot sufletul meu vi l-aș trimite și vă voi ajuta întotdeauna cu cel din urmă crăițar”. Pentru actele sale de vitejie, cum ar fi distrugerea unui reflector italienesc în 1915, imperiul îl va decora de trei ori. Și în roman, Bologa distruge un reflector, dar scriitorul mută

Curînd, pe 27 iunie 1917, Comandamentul brigăzii 16 de Infanterie K.U.K. va înștiința familia Rebreanu că „sublocotenentul Emil Rebreanu din Regimentul 5 H.F.K. a fost condamnat de către Curtea Marțială la moarte prin ștreang pentru tentativa de spionaj și dezertare la inamic. Sentința s-a executat la 14 mai a.c. Totodată, condamnatul și-a pierdut și decorațiile, precum și titlul de honved regal“. Tragicul eveniment fusese confirmat și de către sîrbul Iovan Kunici, fosta ordonanță a lui Emil, care fusese mator la spînzurare și îi săpase chiar și groapa. ,,De acum să nu mai trageți nădejde, că el, din 14 mai, se odihnește la granița Rumunului întra Gimeș și întra Palanca...”. Dar, familia tot mai spera ca lui Emil nu i se întîmplase nimic rău, căci se văzuseră minuni cînd morții se întorseseră teferi acasă. Și mobilul speranțelor era domnișoara Titi Haliță, fosta iubită a lui Emil, dar acum iubita altui Emil, care o înștiința, multă vreme de la data execuției primului Emil, că... a plecat la o baie de munte la Banyato-Furdo și că, în drum, a fost nevoit să aștepte o jumătate de zi în mijlocul slovăcimii din Zolna. Chiar în 1918, mama Ludovica era convinsă că Emil al ei este în viață și că luptă în război alături de Virgil, Iuliu și Sever. Abia în anul următor, în jurul datei de 20 ianuarie 1919, după sfîrșitul războiului, cînd acasă a revenit doar Iuliu, s-a splulberat și această firavă speranță a mamei.

Cum s-a ajuns la această confuzie? Un referat manuscris în limba germană din 9-VIII.1917, redactat de Comandamentul suprem al armatei, aduce o oarecare lumină: ,,Confuzia s-a iscat datorită (sic!) schematismului armatei imperiale și regale, care nu are nici un sublocotenent în rezervă cu numele Emil Rebrean (sau Rebreanu), ci numai un sublocotenent în rezervă (G.A.R. 13) cu numele de Emil Rebrean Dr. juris. (pag. 856 și 1058), din care nu se poate stabili cu siguranță identitatea persoanelor”. Mai clară este notificarea făcută de către Comandamentul suprem al armatei, secția decorații: ,,S-a stablit cu certitudine că Dr. Emil Rebreanu, sublocotenent în rezervă K.U.K., nu este identic cu condamnatul”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Aºa vă place istoria?

Războiul rochiilor cu malankoff

Primele decenii ale Secolului al XVIII-lea au fost anii de început ai occidentalizării societăţi româneşti, care renunța încetul cu încetul la modelul fanariot de organizare și de viață. Moda se adapta și ea la această schimbare. Românii renunțau să mai poarte șalvari, anterie, giubele sau binișuri, locul acestora fiind luat de sobrele costumele bărbătești croite ,,pe model german” și de vestitele rochii cu malankoff (schelet făcut din oase de balenă purtat sub jupe cu rolul de a le ţine înfoiate) purtate cu mîndrie de domnițele vremii.

Tonul modei în micile principate române era dat în acei ani de marile casele de modă de la Viena sau de la Berlin. ,,De reținut din acele timpuri rămîne calitatea excepțional de bună a stofelor, mătăsurilor și pînzeturilor ce se aflau atunci în comerț. Îndeosebi rochiile cucoanelor durau o viață întreagă, iar cele mai multe erau lăsate urmașelor care le prelucrau și le mai purtau o viață” (George Costescu, ,,Bucureștii vechiului regat”).

Se crede îndeobște că moda și croiala franțuzească au fost impuse în Țările Române de generația ,,bonjuriștilor de la 1848” (,,Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gît cravata cum se leagă, nodul”, nu-i așa?). Cu toate acestea, se pare că momentul începînd cu care moda pariziană a izbutit să se împună în lumea protipendadei bucureștene a fost un bal organizat la începutul iernii anului 1830 în salonul d-nei Zoe Em. Florescu, ,,mama generalului Florescu, născută Faca, și care, în acele vremuri, uimise Bucureștii cu eleganța casei și cu toaletelor sale”. Povestea acelei seri este redată în articolul ,,Războiul malancoavelor”, publicat un secol mai tîrziu, în numărul din 11 ianuarie 1939 al revistei ,,Ilustrațiunea Română”: ,,În salonul frumoasei gazde, în după amiaza acelei zile, e o mulțime veselă și gălăgioasă. Sînt cucoane tinere, unele purtîndu-se legate la cap cu turban, zăbranic sau marabu meșteșugit adus, cu coadele cu pamblice și urmuz, împănate cu stele și fulii de diamante, îmbrăcate în rochii de mătăsărie, marțelin sau poplină fără cute, mîneci cu bufanturi, ciupag scurt, încă pe moda imperiului.

Fetele, codane ochioase sau smerite, mîndre în boiu și gingașe în apucături și mers, au capul gol, cu pamblici și cu flori și rochii garnisite pe poale cu fionguri și pamblice de stofă. Cucoanele mai în vîrstă păstrează

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (24) Roosevelt, ca orice american, era mîndru de Serviciile de Informaţii ale ţării lui; era mîndru cind se gîndea că, zi şi noapte, cele mai puternice staţii de radio americane puteau să asculte ce se petrecea în întreaga lume; era mîndru cînd se gîndea că nimic nu putea să scape acelor mii de urechi ciulite. Or, deşi ar putea să pară absolut incredibil acest fapt, Serviciile americane n-au izbutit să descopere înaintarea armadei japoneze spre Pearl Harbor! Japonezii au fost răsplătiţi din plin pentru nenumăratele măsuri de precauţie care au însoţit deplasarea lor. La 7 decembrie, cu cîteva ore înainte de a se afla despre atacul de la Pearl Harbor, Ministerul Marinei îşi procurase, cu cel mai senin calm din lume, o listă în care se preciza amplasarea tuturor navelor de război aflate în Pacific: americane, britanice, japoneze, olandeze şi ruseşti Conform acestei liste, „grosul flotei japoneze staţiona în cele două mari porturi de război: Kure şi Sasebo, situate în cele două principale insule ale Japoniei: Honshu şi Kyushu. Printre navele japoneze despre care se afirma că s-ar fi aflat în dimineaţa aceea în cele două staţii navale figurau numele tuturor navelor care, aşa cum ştim acum, erau în momentul acela la mai puţin de trei sute de mile nord de Insulele Hawaii.

îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, ținînd o tavă cu mai multe păhăruțe de vutcă de izmă, cîteva farfurii cu migdale curățate și cu năut prăjit, cînd se produse o mișcare ca de mare panică. Toți își îndreptară privirile spre ușă și toate conversațiile încetară. Cleopatra Ghica, într-o rochie din cel mai ales brocart, de o culoare roșie, ca vișina putredă, cu garnituri îndrăznețe și de o tăietură cu totul nouă, își făcuse apariția. Imediat toate privirile începură să judece rochia noii venite. Se auzeau șoapte de admirație și femeile spuneau:

Cleopatra Ghica

încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe și cu șal pe spate. Și toate sînt numai grație și gîngureală, ca hulubițele, rîzînd repede și fără motiv, șoptindu-și între ele fleacuri și nimicuri. Sosirea lui Nicolae Ipătescu, la braț cu Eufrosina Calimachi, tandra și gingașa mlădiță de Domn, a provocat o cuvenită și respectuoasă tăcere. Nicolae Ipătescu reprezintă eleganța masculină «după ultimele strigăte», iar Eufrosina Calimachi pleacă în fiecare primăvară și toamnă la Viena, de unde se întoarce cu butca plină de cele mai alese modele, de la marile croitorese din capitala Austriei.

Cei doi dictatori ai modei în București sînt, pe drept cuvînt, priviți cu admirație și imediat îmbrăcămintea lor este copiată în toate amănuntele de tineretul de ambele sexe. Dar abia s-a potolit rumoarea produsă de apariția celor doi arbitri ai eleganței și tocmai se prezenta în fața oaspeților o țigancă bine îmbrăcată și purtînd o scurteică

- E mai frumoasă decît rochia Eufrosinei Calimachi! Era Cleopatra Ghica, de o mare frumusețe și prestanță fizică. Privirea ei știa să domine și să poruncească, tot așa cum portul ei mîndru provoca o neprecupețită admirație. Miniatura lucrată pe pînză de Hape, care ne-a rămas de la ea, nu poate reda nici pe departe farmecul acestei minunate femei. Rochia ei a devenit imediat obiectul atenției tuturor cucoanelor și duducilor. Pînă și bătrînele d-re Hartulari, ursuze și cari nu se mișcau din fotelele lor niciodată, au venit mai aproape să admire rochia Cleopatrei Ghica. Eufrosina Calimachi, în acest timp, stătea cu totul retrasă. Suferise o amarnică înfrîngere. Pînă chiar și Nicolae Ipătescu o complimentase pe rivala sa pentru rochia frumoasă ce purta.

Pentru prima oară în Țara Românească, moda Parisului dădea o fatală lovitură modei de la Viena. Cleopatra Ghica sosise de curînd dintr-o călătorie la Paris și își adusese cîteva toalete, care în acea iarnă i-au adus mult rîvnitul titlu de «Regină a eleganței». Imediat Eufrosina Calimachi a plecat la Viena să-și aducă un nou transport de toalete. Dar nu a isbutit să-și detroneze rivala. Moda Parisului s-a introdus definitiv printre doamnele și domnișoarele noastre, cari încercau, care mai de care, să imite rochiile Cleopatrei Ghica. «Madmoiselle Françoise», o bătrînă franțuzoaică ce și-a deschis un salon de modă cu modele de la Paris, a cucerit imediat întreaga clientelă feminină a Bucureștilor. Eufrosina Calimachi și cîteva prietene au rămas însă pînă la moarte în crunt război cu rivalele lor, mult mai numeroase: s-au îmbrăcat numai la croitoresele din Viena. A fost prima victorie a latinității în Principate!”.

DEIERI-DEAzI BLOGSPOT COM

Oricît de mult ne-am strădui să adoptăm raţionamentul amiralului Theobald, el nu ne poate convinge cu privire la cursa pe care Franklin D. Roosevelt ar fi întins-o japonezilor la Pearl Harbor.

Dar acuzaţia formulată împotriva preşedintelui e dublă. El mai e acuzat că, avînd cunoştinţă de iminenţa acestui atac şi dorind ca el să se producă, nu i-a avertizat de acest lucru pe comandanţii de la Pearl Harbor.

Principala întrebare este deci următoarea:

Oare Roosevelt a avut într-adevăr cunoştinţă de iminenţa atacului asupra Pearl Harborului? Şi, avînd cunoştinţă de aceasta, e oare răspunzător de incalificabila încetineală cu care au fost anunţaţi comandanţii din Pacific?

O cercetare minuţioasă a faptelor ne duce la constatarea că, într-adevăr, Roosevelt ştia de la 6 decembrie, orele 21,30, că Japonia urma că intre în război într-un răstimp foarte scurt. Mărturia maiorului Schulz arată că dacă Roosevelt a crezut – în momentul respectiv – în război, în schimb el n-a crezut deloc întrun război pornit peste noapte. Sau, cel puţin, n-a avut aerul că ar putea crede aşa ceva. În orice caz, în prezenţa lui Hopkins și a lui Schulz nu s-a gîndit la necesitatea de a da alarma sau de a da vreun ordin special forţelor din Pacific.

Cu toate astea, el a vorbit în timpul serii cu Stark. Nu cunoaştem nimic din conţinutul acestei convorbiri telefonice. Nu ştim nici măcar dacă a avut o convorbire identică cu Marshall.

Ştim doar că atitudinea lui Stark şi a lui Marshall în dimineaţa zilei de 7 face inutilă orice încercare de a găsi o explicaţie. S-ar spune că ei s-au străduit din toate puterile să amîne pe cît posibil trimiterea vreunui mesaj către forţele din Pacific.

Ştim, prin intermediul lui Harry Hopkins, că în ziua de 7, pe la orele 13,40, a sosit la Casa Albă vestea unui raid aerian deasupra oraşului Honolulu. Hopkins şi-a manifestat imediat îndoiala: ,,Mi-am exprimat convingerea că trebuie să fi fost o eroare şi că Japonia n-avea, de bună seamă, să atace Hanolulu“. Dar Roosevelt? El a dat crezare, din primul moment, veştii că atacul s-a produs: „Pentru el ştirea era adevărată: ea corespundea întru totul modulul în care obişnuiau japonezii să atace prin surprindere“ Ştim că în 1945, fiind aspru criticat de către un ziar cu privire la atitudinea lui în momentul evenimentelor de la Pearl Harbor, amiralul Stark a ripostat acestui ziar că tot ce a făcut el a fost „din ordinele autorităţii superioare“. Or, pentru amiralul Stark nu exista decît o singură autoritate superioară: cea a preşedintelui Roosevelt. (va urma)

ALAIn DECAUX

Un dar de Anul Nou ÎNtÎmplĂri din lumea secolului trecut

Cu ani în urmă, pe cînd băteam drumurile unor sate oltene spre a întîlni oameni care luaseră parte la cel de-al II-lea Război Mondial, în campania din Est, pentru a culege amintiri și povești despre infernul uman în care aceștia fuseseră actorii principali, am întîlnit un bătrîn, veteran al celor două conflagrații mondiale, în vîrstă de 90 de ani, de la care am aflat o întîmplare de pe front, petrecută în noaptea de Anul Nou 1941-1942. Îmi aduc bine aminte și astăzi emoția cu care am ascultat această poveste, precum și sentimentul retrăirii acestui moment cu semnificații umane, sentiment de care a fost stăpînit interlocutorul meu, deși de la data acestei întîmplări clepsidra timpului măsurase aproape o jumătate de secol. Uitate într-un carnețel de teren, însemnărilor de acum mulți, foarte mulți ani, le-a venit rîndul să le fructific, deși, în anumite împrejurări, în apropierea trecerii hotarului dintre ani, îmi mai aduceam cîte ceva aminte de acest episod, gîndurile mele încercînd să străbată distanța și timpul pînă în tranșeele Armatei Române de pe Coasta Crimeei, între Marea Neagră și Marea Azov. Astfel, am dat viață aproape uitatei întîlniri cu fostul sergent t.r. și fostul învățător Ion Gheorghișoru, plecat de mult la Domnul – spațiul unde locul inamicului de pe front a fost luat de Armata de Îngeri, iar ,,glasul” armelor a fost înlocuit cu cîntecele Heruvimilor.

Ascultați, acum, în pragul Anului Nou 2022, o poveste de demult care, dacă cei care zăngăne armele Secolului XXI nu se vor potoli, s-ar putea repeta în oricare parte a Europei, dar într-un context mult mai periculos.

Eram sergent cu termen redus, fiindcă proveneam din învățămînt, înainte de încorporare fusesem învățător în comuna natală. După pornirea entuziastă la atac, în dimineața zilei de 22 iunie 1940, evenimentele ulterioare ne-au mai domolit elanul, rușilor reușindu-le cîteva contraatacuri împotriva noastră. După aceste lupte, Armata a 3-a Română a primit misiunea să asigure protecția litoralului Mării Negre și Mării Azov, la Nord-Est de Crimeea. Începutul de an 1942 ne-a găsit cu Corpul de Vînători de Munte în Crimeea, unde, pînă spre primăvară, a trebuit să respingem două ofensive puternice rusești, pornite din Peninsula Kerci, și una din Sevastopol, lupte încheiate cu pierderi mari de ambele părți.

Făceam parte din Brigada 1 Munte, comandam un pluton de mitraliere, armă puternică, în special la

cîmp deschis. Spre sfîrșitul lunii decembrie am oprit cîteva atacuri rusești și i-am azvîrlit dincolo de Sudak, Feodosiia și Primorski, localități de pe Coasta de Sud a Crimeei. Într-un contraatac de-al nostru, în Feodosiia, unde unii localnici nu-și părăsiseră casele, fiind deacum obișnuiți cu pericolul războiului, s-a petrecut o minune, în centrul căreia au fost un camarad de-al meu, caporalul Aioanei Iurie, moldovean, de fel de pe Prut, și o rusoaică, parcă Tatiana o chema, văduvă de război, cu doi copii gemeni, de numai doi ani. În timp ce urmăream inamicul care se retrăgea, după pierderi grele, pe cînd treceam pe lîngă o casă în flăcări, caporalul Aioanei aude strigăte disperate de femeie, care cerea ajutor. Românul se oprește în fața casei care ardea ca o torță, temperatura focului transformînd zăpada de pe acoperiș în șuvoaie de apă, și, găsind ușa încuiată, sparge geamul cu tocul armei și se avîntă printre flăcări și vălătuci de fum. După nici un minut apare la geam cu cei doi prunci înfășurați în foaia lui de cort, ni-i pune în brațe, după care se mai repede o dată în infern și aduce la fereastra ale cărei tocuri începuseră deja să scoată fum pe mama copilașilor, mai mult moartă decît vie, de spaimă. Desigur, sanitarul nostru le-a acordat primul ajutor, important a fost faptul că nu fuseseră afectate puternic căile respiratorii, doar o tuse ușoară din partea mamei, care, însă, nu se oprea din plîns și din tremurat, încercînd să-i sărute mîna salvatorului. Caporalul Aioanei a strîns-o în brațe și i-a spus pe limba ei (am uitat să vă spun că el vorbea bine rusește, avînd neamuri dincolo de Prut, în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, Basarabia noastră, pe care o realipisem la România în vară) să stea liniștită și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru norocul de a fi trecut la timp prin fața casei în flăcări și de a fi putut interveni cît nu era prea tîrziu. Privind din casele lor la acest dialog pașnic, au ieșit cîțiva vecini și s-au apropiat de grupul militarilor români, prinzînd curaj, mai ales cînd au auzit cum militarul român vorbea și înțelegea limba rusă. Pentru ca să scurtez acest început de telenovelă, vă spun că, după ce mama, împreună cu cei doi gemeni, a fost instalată într-o casă la vecini, nu departe de fosta sa locuință, noi ne-am văzut de misiune mai departe, dar nu prea mulți kilometri, deoarece am primit ordin să ne întoarcem pe vechile poziții de apărare, comandantul Brigăzii lăsînd un grup de cercetași pentru orice eventualitate. Vă mai spun doar că, la întoarcere, caporalul Aioanei a trecut pe la rusoaică și pe la cei doi copii, la noua ei locuință, asigurîndu-se că sînt sănătoși, deși erau încă speriați.

Ajuns cu amintirea aici, dublul veteran de război, probabil obosit de încărcătura acelei aduceri aminte, sau apăsat de ceea ce urmează să-mi destăinuie, a simțit nevoia să facă o pauză, ridicîndu-se pentru cîteva minute de pe banca pe care ne așezasem în mijlocul unor mici pergole de trandafiri cățărători, și făcînd cîțiva pași pe alee, cu privirea pierdută în depărtarea acelei zile care se apropia de crucea de la prînz, s-a așezat încet pe băncuță, a turnat în pahare din vinul roșu din cana de sticlă, am băut amîndoi cîteva înghițituri, apoi și-a reluat povestirea, parcă ceva mai precipitat. Încet, încet, ne-a prins noaptea de

Anul Nou pe poziție. În Crimeea, zăpada albise totul în jur: case, pomi, tranșee. Dar nu era ger. Cred că erau cîteva grade minus. Și puful de nea se cernea întruna, tremurat și catifelat, se cernea în pînze dese, așternînduși pămîntului albul lui imaculat. Cît cuprindeai cu privirea din nemărginirea zărilor albe, tabloul părea adormit sub nămeți, dar era o impresie falsă. Din unele hornuri ieșea fum, acolo însemna că pulsează viața; în unduirea tranșeelor care erau aproape perfect mascate de giulgiul alb al zăpezii, atît la noi, cît și dincolo, la ruși, viața de front se derula după legile războiului, cu deosebirea că, acum, în preajma Anului Nou, un pact mutual funcționa automat, în sensul că respectam noaptea dintre ani, nimeni nu mai ataca, fiecare bucurîndu-se de o mică pauză dintre lupte, sărbătorind astfel intrarea în noul an, care nu se știa ce ne va aduce.

Din zona rușilor se auzeau cîntece de armonică și de balalaică, melodii din stepa ucraineană, cu ritmuri de joc trepidant, acestea se întretăiau cu cîntece din fluier și din cobză – instrumente care ne însoțeau pe drumul incert al frontului. Nu eram acasă, la familii, nu era pace, nu mai exploda nici un proiectil și nici o flamă de rachetă de semnalizare nu spinteca văzduhul. Prin grija comandantului Brigăzii de Vînători de Munte, fiecare dintre noi primise o cană de vin și, alături de o cină mai consistentă, cinsteam trecerea în anul 1942, în care numai Dumnezeu mai știa ce ne-așteaptă! Aproape de miezul nopții, la despărțirea dintre ani, am trecut pe la posturile de observație, unde servanții de la mitraliere (cei de serviciu) erau numai ochi și urechi, scrutînd marele cearșaf alb de cîmpie din față, încercînd să surprindă, dacă va fi, orice freamăt și orice mișcare. Ce-i drept, de dimineață și pînă la ceasul în care în țară începe Revelionul, pe toată întinderea frontului nu se trăsese nici un glonț. În starea generală în care ne aflam, părea neverosimil, ceva ni se părea că nu este în regulă. De dincolo, muzică, multă veselie și chiuituri (probabil, votca își făcea efectul), la noi, o ușurare reținută, știind că sîntem pe pămînt străin, acolo unde nu credeam să ajungem atunci cînd am primit ordinul sfînt: ,,Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”. Eliberasem Basarabia, administrația românească se instalase în teritoriu, mulți dintre noi așteptam deblocarea din armată și trimiterea în țară, să ne apucăm de treabă, fiindcă războiul lăsase urme. Aveam în minte și tragedia de la Odessa, cînd Comandamentul Armatei Române a sărit în aer, dinamitat de KGB-ul lui Stalin, cînd au fost omorîți peste 60 de militari români, în frunte cu comandantul Odessei, generalul Ion Glogojan. Ce căutam noi aici? Rapoartele pe care le trimiteam la ore fixe la companie sunau identic: ,,Raportăm: nimic deosebit. Observăm, în continuare”. Parcă-l văd pe unul de pe lîngă Caracal – oltean iute și răscolitor – înjurînd de mama focului:

- La dracu, domn sergent, cu liniștea asta! Mie, unul, nu-mi place. Păi, ori e răzbel, ori bem vin fiert? E prea multă liniște. Ce n-aș da să apar acum ca o nălucă din albul de noapte al zăpezii și să mă prăvălesc în șanț peste muscal. Cum sînt echipat în uniformă de camuflaj, albă, cred că numai din sperietură jumătate din ei dau ortul popii!

Am intervenit cu tact, potolind pornirea războinică a camaradului, amintindu-le că ar trebui să se deconecteze puțin de la starea de război, rămînînd, totuși, vigilenți, în special prin posturile de pază și prin patrulele din fața fîșiei de apărare.

Astfel am trecut de miezul nopții, cînd ne-am urat ,La mulți ani!”, și, în mod special, ,,să ne întoarcem cu bine, și cu toți, acasă”. Afară ningea de zor, de parcă se rupseseră băierele cerului. Din loc în loc, cîte un soldat mai arunca lopeți de zăpadă afară din tranșee, astfel nu

ne-am fi putut mișca pînă la posturile de luptă. Am plecat în control pe la posturi. La postul 3 l-am găsit pe caporalul Aioanei despresurînd mitraliera de zăpadă care prindea să o acopere. Cu mișcări domoale, care trădau temperamentul său liniștit, lopata ,,Lineman” din dotare se mișca cu ușurință în mîinile lui, vălurind neaua dincolo de parapet, unde vîntul care începuse să șfichiuie o semăna în văzduh.

Cînd a stat să se mai odihnească, am observat un lucru ciudat la camaradul meu din Moldova, parcă nesesizat pînă atunci: ieșea din locașul de tragere, rămînea pe biută (așa se cheamă ridicătura de pămînt din fața tranșeelor), în poziția în genunchi, și privea înainte, rămînînd așa minute în șir, cu binoclul cu infraroșii la ochi. Privea în noapte, își mai ștergea lentilele de fulgii de zăpadă ce se topeau odată cu alunecarea pe sticla lucioasă, mărea și micșora distanța de vizualizare prin binoclu, după care se retrăgea în locașul de tragere și cădea profund pe gînduri.

După ce l-am schimbat din post, l-am urmărit în continuare, un gînd nedefinit nu îmi dădea pace, și încercam să mă dumiresc. Aioanei intră în adăpost, care îl primi ca o hrubă neagră. Contrastul albului de afară cu semiîntunericul adăpostului îl făcu să bîjbîie cîțiva pași, împiedicîndu-se de două picioare întinse de-a curmezișul. Pînă la urmă găsi un loc, șezu rezemat de peretele rece și zgrunțuros, în timp ce bobițe de pămînt începură să curgă de sus, strecurîndu-se pe sub gulerul ros al mantalei, creîndu-i o senzație de mîncărime. Așa era în adăpost. Și el suferea, se transforma, chiar acum cînd obuzele nu se mai spărgeau cu răbufniri înfundate în plafonul gros de doi metri. Din cînd în cînd, lespezi mari, cît o palmă de om, se dezghiocau din tavan și din pereți, împrăștiindu-se prin jur. Cîțiva soldați discutau ceva despre război, despre starea lor.

- Trăim de-o vreme mai mult pe sub pămînt, ca șobolanii, ca niște cîrtițe. Pe mine a început să mă sperie culoarea vie a zăpezii, îmi întunecă ochii...

- Hei, frate, cîtă dreptate ai! Tare ne e greu la toți. Cu frigul în măduva oaselor și cu spaima năucitoare a Katiușii, cu mîncarea așa și-așa, fără să avem în dotare pufoaice așa cum au inamicii noștri (unul, mai de departe: ,,și nici votcă, precum au rușii!”), luptăm, atacăm, apoi ne retragem, iar atacăm și, în final, ne numărăm, să vedem cîți mai răspund la apel. Și așa, jumătate au rămas în pămînt rusesc. Cine va mai ști vreodată pe ce coclauri de lîngă Munții Crimeei sau de la Caucaz le-au rămas oasele?

- Lasă, bă, Mitule, că nici ei n-o duc mai breaz! N-ai văzut cum i-am pus pe fugă și peste cîte cadavre am trecut? Și, n-ai văzut mai zilele trecute, în Feodosiia, prin ce patimi a trecut și populația civilă? Îți mai aduci aminte cum a salvat-o domnul caporal Aioanei pe hazaica aia blondă, cu cei doi copilași? Apropo: ce-or mai face? Ei cum vor fi petrecut această noapte dintre ani? Dar, ce să mai vorbim! Vai de capul lor!

Pe cînd discuția a ajuns în acest punct, l-am căutat cu privirea pe eroul Aioanei. Între cei care sporăvăiau nu era. Nici în capătul îndepărtat nu se zărea. Nu cumva o fi ieșit afară?, m-am întrebat eu, părăsind adăpostul. Cred să fi fost o oră peste miezul nopții, deci trecusem în 1942. Nici nu scot bine capul din adăpost și, pînă să văd siluete în noapte, aud un glas în surdină, totuși, l-am recunoscut – era al caporalului Aioanei. Acesta nu era singur, ci cu un camarad, îl știam, era un bun prieten deal lui, deși aici, pe front, toți sîntem prieteni cu toți. Altfel nu poate fi. În fine, contrariat și de ceea ce constatasem mai devreme, atunci cu ieșirea lui

din locaș, am stat nemișcat, și mi-a fost dat să aud ceva care m-a paralizat, mi-a amorțit toate simțurile și toată voința mea de om și de militar combatant... În acest loc al povestirii a urmat cea de-a doua pauză a fostului sergent din luptele din Crimeea. De-acum cunoșteam ,,tipicul”: o mică plimbare pe aleea cu trandafiri, cu privirea dusă departe, poate pe malul Mării Negre, la Feodosiia. Am mai ciocnit un pahar de roșu de Drăgănești, și m-am pregătit să ascult, fiind sigur că ceea ce va urma îmi va lămuri întrebările mele iscate cu rostirea de către interlocutorul meu a ultimei fraze înainte de a lua cea de-a doua pauză, chestia cu... paralizarea și amorțirea simțurilor. În acest cadru emoțional și enigmatic am ascultat finalul pe care îl redau mai jos.

Șușotindu-i camaradului său, Aioanei îl ruga să-i țină locul la postul de observare după ora două din noapte, pentru că el are de îndeplinit o misiune. Inițial, n-a vrut s-o divulge, dar, la amenințarea tovarășului lui că, dacă nu-i spune, nu-l va înlocui în post, Aioanei, după ce l-a pus pe celălalt să jure că va păstra ,,secretul”, i s-a destăinuit, iar eu am fost martorul unei declarații neașteptate, atît ca declarație ca atare, dar și ca reacție din partea mea, în calitate de comandant al celor doi.

- Uite ce-o să fac eu – spuse, în șoaptă, Aioanei –vreau să merg pînă în Feodosiia, așa, tiptil-tiptil, acoperit de umbrele nopții și camumflat în albul zăpezii. Vezi tu, acolo, unde se conturează marginea localității? Vezi ceva ce pare a fi un firișor de fum de la sobă? Acolo s-a mutat rusoaica pe care eu am salvat-o, împreună cu cei doi copilași ai ei, din incendiul casei lor. Vreau să-i văd, să le urez ,,La mulți ani”, și să le duc în dar o conservă de fasole cu carne, care mie îmi prisosește. Cine știe ce-or fi mîncat, săracii, în noaptea de Anul Nou!

- Imposibil, domnule caporal! Nu cred că poți ajunge dincolo de liniile rusești! Nu te gîndești – mai întîi trebuie să înșeli vigilența trupelor noastre. Cum crezi că vor reacționa posturile de pază românești cînd se vor trezi cu o arătare albă care se deplasează între cele două fronturi?

- Nu te speria. Cred că pot s-o fac. Merg și tîrîș pînă ies din vizorul alor noștri, iar de dincolo nu-mi este teamă – rușii încă mai chefuiesc, iar o parte din ei au adormit după cinstirea cu atîta votcă.

Eu ascultam înmărmurit. Picul de somn care îmi dădea tîrcoale s-a risipit ca un fum. Am făcut ochii mari, mi-am scuturat capul de cîteva ori și am rămas stană de piatră. Nu trebuia să fac decît cîțiva pași și eram lîngă cei doi. Aveam mai multe variante de a rezolva problema apărută. Ori mă făceam că nu auzisem nimic și le ordonam să intre în adăpost și să stea la odihnă; ori puteam, sub un oarecare pretext, să nu-l mai introduc în post pe Aioanei și să-l țin lîngă mine, sub observație; ori să deconspir ,,secretul” lor, să le trag o săpuneală zdravănă pentru prostia pe care o puneau la cale. Orice variantă aș fi folosit, opream nebunia pe care o punea la cale caporalul Aioanei. Din toate acestea eu n-am făcut nimic. În timp ce în fața mea se punea la cale una din cele mai grave încălcări ale regulamentelor militare pe timp de război, care se pedepsea cu trimiterea spre judecare de către Curtea Marțială, eu stam și meditam, încercînd să ghicesc ce mobil îl îndemna pe Aioanei

să purceadă la acest gest care i-ar putea fi fatal – nu cumva se îndrăgostise de rusoaică și dorea s-o revadă, ca să-i declare acest lucru? Vorbea bine limba rusă, nu cumva și Aioanei, deși avea nume moldovenesc, era un fel de pui de rus și l-o fi apucat nostalgia față de ai lui? Tot întrebîndu-mă eu, ca prostuʼ, ce-l mîna pe caporal la inamic, acesta și-a înfășurat liniștit încălțările în cîrpe albe, pentru amortizarea călcării pe zăpadă, și-a pus sacul cu merinde pe după gît, în care mai avea ceva, în afară de o conservă, a așteptat două minute pînă cînd acel camarad care jurase că va păstra ,,secretul”, i-a adus o conservă: ,,Du-le și din partea mea una. Mergi cu atenție, și să te întorci în zori sănătos!”, și s-a topit în negura nopții de zăpadă. Am vrut să sar afară din tranșee și să-l prind sau să-l strig să se întoarcă. Jur că am vrut să fac asta! Dar s-a întîmplat ceva nemaiîntîlnit pînă atunci: picioarele nu m-au ascultat, n-au vrut să se miște, iar vocea mi-a rămas înghețată în gîtlej. Eram complet mut și lipit de pămînt. Paralizat. Într-un gest de durere fizică, în care simțeam cum mii de ace mă înțepau pe față, ce nu erau decît fulgii care continuau să se cearnă peste Coasta de Sud a Crimeei, m-am trîntit în zăpadă, fără să mai știu de mine, în timp ce o mogîldeață se depărta în salturi, în zig-zag, de pozițiile românești.

Nu-mi dau seama cît am fost în stare de inconștiență, dar zăpada se așternuse binișor pe mine. Deodată, ca prin vis, aud o somație puternică: ,,Oprește-te! Stai că trag!”,urmată de o rafală puternică de mitralieră, care mi s-a înfipt în creier asemenea unei lame de cuțit. M-am trezit la realitate, m-am ridicat, m-am scuturat de zăpadă și am început să plîng. Pînă în dimineața zilei de 1 ianuarie am stat la un post de mitralieră alături de soldații de serviciu, ținîndu-le de urît, tot privind spre liniile rusești să se ivească minunea, deși mitraliera din noaptea trecută ,,vorbise” de la sine despre deznodămînt.

Dimineața, după descoperirea cadavrului aproape înghețat al caporalului Aioanei, cu fața și mîinile mîncate de cîini, citesc și comunicatul Statului Major al Corpului de Vînători de Munte, care suna laconic: ,,În noaptea de 31 decembrie 1941 spre 1 ianuarie 1942, caporalul Aioanei Iurie, mitralior la Brigada 1 Munte, a dezertat de pe poziție. Dezertorul a fost împușcat în timp ce se îndepărta de liniile noastre spre liniile inamicului”.

Fostul comandant al acelui ,,dezertor” a tăcut cîteva minute, nu mai înainte de a pune capul pe masă, rezemat pe cele două mîini. Apoi și-a ridicat capul, m-a privit cu ochii întrebători, așteptînd poate să spun ceva, ceea ce nu s-a întîmplat. Rămăsesem și eu asemenea sergentului Gheorghișoru în acea noapte de revelion, pe front: 1941-1942. Pînă la urmă a vorbit tot bătrînul din fața mea.

- N-am mai povestit-o nimănui pînă acum. Deși nimeni n-a știut, eu toată viața mea, după întoarcerea de pe front, unde am ajuns pînă pe Tatra, m-am considerat un om pedepsit cu închisoarea pe viață. Pentru viața caporalului Aioanei, pe care am putut s-o salvez, dar inima nu m-a lăsat. Am crezut că fac o faptă bună... GEO CIOLCAN

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Conacul de la Măgurele care l-a inspirat pe Mihai Eminescu

În apropierea Bucureştilor, în judeţul Ilfov, istoria trăieşte şi respiră fără ca noi să percepem acest lucru cu celeritate. Astfel, nouă obiective din oraşul Măgurele (jud. Ilfov) sînt incluse în Lista monumentelor istorice din judeţul Ilfov, ca monumente de interes local. Şase dintre ele sînt situri arheologice (din timpul Civilizaţiei Gumelniţa şi Epocii Bronzului, pînă în întunecatul Ev Mediu), între acestea numărîndu-se şi ruinele fostei şi uitatei mînăstiri Grindure. Celelalte sînt clasificate ca monumente de arhitectură. Dintre acestea din urmă, cel mai important este Complexul Oteteleşanu, monument din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, ce cuprinde conacul propriu-zis (denumit Blocul M), parcul Oteteleşanu şi biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Alte două monumente de arhitectură se află în satul Vîrteju (ce aparţine de oraşul Măgurele), respectiv, biserica Sfînta Treime – Gherman (datînd din 1797) şi biserica Sfinţii Ioachim şi Ana (datînd din 1818). Din punct de vedere arhitectural, Conacul Oteteleşanu face parte dintr-o serie de reşedinţe aristocratice pe cale de dispariţie în România, înconjurate de parcuri în stil romantico-simbolic.

Familia Oteteleșanu era cunoscută în epocă pentru seratele pe care le organiza. Evenimentele, ce strîngeau împreună oameni din înalta societate a vremii, au devenit în scurt timp celebre. În 1876, la petrecerea de Revelion organizată la conac a participat inclusiv regele Carol I. Încîntat de experiență, regele va institui ulterior tradiția unui bal de Anul Nou la Palatul Regal.

Din însemnările lui Ioan Slavici aflăm cum a ajuns moşia Măgurele în stăpînirea familiei Oteteleşanu. Domniţa Ilinca, fiica lui Nicolae Pătraşcu Voievod, s-a măritat cu fiul lui Stroe Leurdeanu. Soţul ei a fost ucis în 1658 de Mihnea al III-lea şi, după decesul Ilincăi, în 1668, Leon Vodă i-a luat moşiile şi le-a dat Elenei Cantacuzino. Cu timpul, Cantacuzinii au împărţit moşia, o parte din aceasta revenind boierului Ioan Oteteleşanu. Noul proprietar a fost ministru de Finanţe al României în anul 1866. Prin testamentul său din 1876, Ioan Oteteleşanu lasă toată averea sa pentru ca să servească la facerea unui institut de fete românce cărora li se va da o creştere şi educaţie de bune nume de familie, fără pretenţie sau lux (din Cartea de danie a Domnului Ioan Kalinderu către Academia Română – din 1893). După încetarea din viaţă a soţiei sale, Elena Oteteleşanu, la 4 decembrie 1888, a fost pus în posesiune domnul Ioan Kalinderu, administratorul averii Oteteleşanu şi membru al Academiei Române. Acesta, încă înainte de a dona Academiei Române (1893) toată averea familiei Oteteleşanu, inclusiv moşia Măgurele cu castelul, parcul, dependinţele etc, terminase restaurarea castelului, programul de studii şi planul de organizare a institutului. Acesta a fost inaugurat, în anul şcolar 1894 – 1895, cu prima serie de 15 eleve ale clasei I, directorul de studii al institutului fiind scriitorul Ioan

Slavici. În anul 1895 a fost primită a doua serie de 15 eleve. Deoarece în planul de organizare erau prevăzute cinci clase, iar în castel erau încăperi numai pentru trei, s-au ridicat alături alte două construcţii (1898). Elevele primeau aici, pe lîngă cultura normală şi cuvenită, pregătire teoretică spre a putea înţelege îndrumările ce li se dau pentru „chivernisirea” casnică şi pentru creşterea copiilor. Ele studiau botanica, zoologia, chimia, filozofia, igiena, psihologia şi estetica. Pentru deprinderile practice, elevele lucrau pe rînd, săptămînal, la bucătărie, sufragerie, atelier (confecţii, ţesut), dormitor, gospodărie (îngrijirea păsărilor, porcilor, vacilor, albinelor, peştilor, grădinii de legume, pomilor şi viei).

Tot din scrierile lui Ioan Slavici aflăm despre vizitele poetului în grădina ce înconjura conacul, lacul de aici fiind doar una dintre sursele de inspirație pentru binecunoscutele poezii eminesciene. Grădina conacului l-a avut ca peisagist, în 1845, pe Karl Meyer. Parcul, așa cum îl găsim astăzi, a fost reamenajat în 1945. În prezent, aici pot fi văzute bustul poetului, sculptat în 1950 de către Mihai Onofrei și amplasat pe locul unde se presupune că poposeau Mihai Eminescu și Ioan Slavici în timpul plimbărilor de la final de săptămînă, precum și ,,chioșcul lui Eminescu”.

Edificată în a doua jumătate a Secolul al XIX-lea, ctitoria făcătorilor de bine şi în veci pomeniţi Ioan şi Elena Oteteleşanu s-a zidit în anii 1851-1853; pictura în ulei cu tablouri în stilul Renaşterii datează din anul 1853, fiind a marelui pictor Gh. Tattarascu. Aceasta a fost înzestrată de ctitori cu toate obiectele şi odoarele necesare cultului divin. Biserica, cu planul trilobat avînd absidele laterale poligonale şi cea a altarului semicirculară, se remarcă prin îmbinarea armonioasă a volumelor. Precum Palatul Ghica de la Căciulaţi, Conacul Oteteleşanu are arhitectură neoclasică, specifică Secolului al XVIIIlea, dar are ca particularitate constructivă grosimea mare a pereţilor parterului şi a subsolului, arce de mari dimensiuni şi boltirea cu arce dublou. Odată ce conacul a devenit proprietatea lui Ioan Oteteleşanu, el este modificat de către acesta, între 1840-1845, prin transformarea siluetei şi partiului conacului (raportul proporţiilor), prin amplificarea lui ca nouă reşedinţă nobiliară, dar tot în spiritul arhitecturii neo-clasice. Între 1855-1868, Ioan Oteteleşanu modernizează reşedinţa de la Măgurele, transformînd-o dintr-un „castel” sau „villa”, într-un edificiu de vilegiatură, cu posibilităţi de tratament balnear, apele termale fiind aici prezente şi sesizate de specialişti străini. A treia fază, de reconfigurare a conacului, are loc între 1868-1894. Castelul, în urma testamentului lui Oteteleşanu, îşi schimbă iar funcţiunea în aceea de cazare şi învăţămînt teoretic şi aplicativ, ca pension de fete. Alte intervenţii apar între anii 1894-1960, cînd conacul suferă o altă serie de modificări, conjugate cu fenomenele naturale (în primul rînd, cutremurele), toate acestea conducînd la starea de colaps-ruină.

Complexul Oteteleşanu mai cuprinde şi un parc, care în perioada de dinainte de primul Război Mondial servea drept parc de relaxare şi promenade pentru bucureşteni. Acesta a fost amenajat în stil romantico-simbolic de Karl Meyer, mare arhitect peisagist, în anul 1845. Parcul, aflat imediat la sud de conac, se remarcă prin gradul

impresionant de împădurire şi prin monumente istorice: – altarul – Chioşcul lui Eminescu, lacul – Lacul lui Eminescu (transformat în piscină după 1945) şi bustul lui Mihai Eminescu, sculptat de Mihai Onofrei în anii ’50 (cîştigător al Premiului de stat în 1952). Bustul a fost executat folosindu-se fotografia lui Eminescu din februarie 1878, făcută de pictorul şi fotograful ceh Franz Duschek. Acesta mai făcuse fotografii în parcul Oteteleşeanu în perioada 1863 – 1868, fotografii ce ilustrează aspectul iniţial al conacului, parcului şi bisericii. Statuia se găseşte în parc, unde se presupune că poposeau Mihai Eminescu cu Ioan Slavici în plimbările lor, la sfîrşit de săptămînă, întrucît la vremea aceea cea mai apropiată din grădinile de la Filaret şi totodată şi mai vestită dintre aceste grădini boiereşti era cea de la Măgurele a lui Oteteleşanu, care era deschisă pentru bucureşteni (Jurnalul intim al lui Ioan Slavici, 1909). Tot din însemnările lui Ioan Slavici descoperim vizitele lui Eminescu în parc: ,,Mă duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales după amiaza şi stăteam pînă spre miezul nopţii, căci plină era grădina, mai ales serile, cînd luna-şi revărsa lumina peste lac şi peste luminişuri, încît parcă te aflai pe celălalt tărîm, între smei, zîne şi feţi frumoşi. Aici stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele păsărele care la cuiburi se adună, aici luna iese ‘ntreagă şi se-nalţă aşa bălaie, dar tot aici era şi teatrul de păpuşi şi zvonul de vorbe omeneşti”. Slavici indică prin citatele sale sursa de inspiraţie a marelui nostru poet, Mihai Eminescu. Într-o epistolă a sa, prozatorul se referă şi la un eveniment istoric petrecut prin apropierea Măgurelelor: Măgurelele au fost moşie de zestre a Stănchii Doamnei şi se întindea din Dîmboviţa pînă-n Argeş. Mihai-Vodă Viteazul avea aici loc de şedere, unde a ţinut în ajunul bătăliei de la Călugăreni consiliul de război, iar bătrînii arată şi azi unde se afla cula lui, din care n-a mai rămas decît o pivniţă.

În prezent, Conacul Oteteleşanu se află în incinta Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor – INCDFM, fostul Institut de Fizică Atomică (IFA) de la Măgurele. Această instituţie de cercetare prestigioasă în domeniul laserelor, unică în Europa, a început demersurile restaurării şi consolidării Conacului Oteteleşeanu în primăvara anului 2010. Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DJCPN) Ilfov a fost alături de INCDFM şi echipa de proiectare încă de la începutul procesului de restaurare. În 15 iunie 2011, la sediul INCDFM din Măgurele a avut loc primul Simpozion privind stagiul de realizare a lucrărilor de restaurare. Cu această ocazie, DJCPN a înmînat din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional o serie de Diplome de Excelenţă membrilor echipei de restaurare, instituţiilor şi ministerelor de resort, ca o manifestare a sprijinului şi recunoaşterii eforturilor pentru salvarea Conacului Oteteleşanu din Măgurele. O serie de artişti plastici din România şi din Europa, ca gest de recunoaştere a contribuţiei familiei Oteteleşanu la dezvoltarea culturii din România în veacurile XIX-XX, au lansat o colecţie de artă cu titlul ,,Artă pentru Conacul Oteteleşanu”, printr-o expoziţie, în ianuarie 2011. În prezent, colecţia se află la Măgurele, sub îngrijirea Fundaţiei Cultura şi Fizica la Măgurele şi urmează să primească noi piese în următorii ani. Ea se constituie într-un fond de patrimoniu prin care Fundaţia vine în sprijinul INCDFM pentru realizarea proiectului de amenajare interioară a clădirii, după darea ei în folosinţă. Noua destinaţie a clădirii îmbracă toate temele de funcţiuni istorice ale imobilului; va găzdui, sub acelaşi acoperiş, departamentele de fizică teoretică ale INCDFM, un muzeu-atelier de fizică pentru educarea tinerilor în ştiinţă, sedii de fundaţii de profil, sediul catedrei UNESCO pentru România, centru mass-media şi pinacotecă/ colecţie muzeală, dar va oferi şi adăpost pentru invitaţi din ţară şi din afară, cît şi pentru tineri angajaţi ai institutului sau doctoranzi.

Cu o nouă prezentare estetică, Conacul Oteteleşanu, acum restaurat, ne apare cu o nouă anvergură şi noi valenţe, ce redau viaţă monumentului istoric şi arhitectural de Secol XIX.

oPInIAnATIonALA.ro

Statuia lui Mihai Eminescu, din curtea conacului

La Palatul Suþu erai

primit doar

Construit la porunca lui Costache Gr. Suţu în deceniul patru al Secolului al XIX-lea, Palatul Suţu a dominat, prin unicitatea arhitecturală, vreme de mai bine de o jumătate de veac, centrul cosmopolit al Bucureştilor. Impunătoarea clădire a ajuns, după 1875, centrul vieţii mondene a Principatului şi apoi a Regatului României. Balurile şi seratele dansante organizate de Grigore Suţu atrăgeau întreaga protipendadă a oraşului, însuşi Regele Carol I onora cu prezenţa sa balurile de Revelion.

în

caleaºcã (l)

Printre livezi şi maidane, în compoziţia urbană a Bucureştilor din prima jumătate a veacului al XIX-lea, puţine şi dispuse îndeosebi în centrul citadin, erau clădirile care se înălţau cu măcar un nivel peste partea construită la suprafaţa solului. „Era de ajuns să te urci pe acoperişul unei clădiri mai înalte în clopotniţa unei biserici din cele mari sau mai bine pe unul din dealurile oraşului pentru ca din vîrful lui, rotind privirea, ochiul să cuprindă mult, departe în zare, priveliştea întinsă a oraşului, estompat vara într-o tonalitate verde-roşie datorită vegetaţiei bogate care înconjura locuinţele şi olanele de pe ele”, evoca Emanoil Hagi-Mosco imaginea urbei.

Textura urbană se constituia, într-un stil eterogen specific Bucureştilor de altădată, dintr-un amalgam de magherniţe şi clădiri distinse, dispuse răzleţ pe traseul drumurilor contorsionate, cînd înguste sau mai late, aleatoriu constituite în timp după bunul plac al locuitorilor. Aşezări cu caracter modest, case sărăcăcioase, coexistau în proximitatea unor construcţii somptuoase, sălaşe ale elitei vremii. Cocioabe abia zărite dintre arborii şi viile grădinilor înconjurătoare fiinţau haotic – firesc în concepţia edililor, dar mirînd pe orice străin – în vecinătatea locuinţelor elegante de-a lungul străduţelor rudimentar pavate,

acoperite cu straturi dense de praf sau de noroi. În această dezordine arhitecturală, pe la anul 1833, cam peste drum de Turnul Colţei, pe locul unde odihneau, acoperite de moloz, pivniţa şi vechile fundaţii ale construcţiei anterioare, dar şi rămăşiţele unui atelier medieval de olărit de la începutul Secolului al XVI-lea, se aşezau temeliile unui nou edificiu. Un an mai tîrziu, în peisaj se profila impunător Palatul Suţu, dînd tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea oraşului în spirit european.

O construcþie fãrã pereche

Ridicat la porunca postelnicului Costache Gr. Suţu, din dorinţa unei înnoiri arhitecturale în spiritul orientărilor stilistice înscrise în cerinţele epocii, palatul îngloba în compoziţia sa, alcătuită încă din elemente constructive şi decorative de manieră feudală, cu precădere gotice, primele componente ale romantismului din Ţara Românească, introduse de către meşterii arhitecţi Konrad Schwink şi Johann Veit. Urmînd noile tendinţe ale epocii în privinţa accentuării relaţiei cu exteriorul prin apariţia portalurilor de intrare marcate cu steme şi inscripţii, mărirea golurilor ferestrelor, amplificarea spaţiilor interioare sau utilizarea unor suprafeţe deschise şi acoperite, noua construcţie se impunea prin trăsături distincte în toate privinţele faţă de clădirile bucureştene din acea vreme. Acelaşi E. Hagi-Mosco relata descriptiv unicitatea arhitecturală a palatului pe tărîmurile natale: „Intrarea majestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestre largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. Spatele clădirii, care pe vremuri dădea în grădină, identic cu faţada principală, inversul caselor noastre al căror spate nu corespundea

întru nimic cu faţada. La cunoştinţa mea, iarăşi un singur exemplu de acest fel”.

Departe de finalizarea executării construcţiei, anul 1834 a fost marcat în istoria imobilului de neînţelegeri între proprietar şi arhitecţii constructori cu privire la realizarea lucrărilor, soldate cu plîngerea adresată Vorniciei Bucureştilor, la 25 mai, de către Costache Gr. Suţu, în care acuza calitatea sobelor şi bolta ameninţată de surpare. Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operaţii de modernizare executate de sculptorul Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care şi o monumentală scară desfăcută în două braţe, reflectată în imensitatea unei oglinzi aduse de la Murano.

Emblema palatului, motiv de disputã între Suþu ºi Cuza (1)

Om cu personalitate puternică, Costache Gr. Suţu a avut o existenţă deloc lipsită de culoare atît în societatea timpului, cît şi în viaţa privată. Ager la minte, încăpăţînat şi suficient de instruit, a ocupat, încă de la vîrsta de 21 de ani, funcţii importante în marile dregătorii. Jinduind, pare-se, şi la Scaunul ţării, pe fondul unui caracter uneltitor, întărîtat de imboldul unor răzbunări personale izvorîte din ofensa pricinuită de excluderea de pe lista alegătorilor, în toamna anului 1843 s-a implicat în complotul împotriva noului domnitor Gheorghe Vodă Bibescu, ticluit la un an după demiterea silită a lui Alexandru Vodă Ghica. Conspiraţia pusă la cale de un grup de 21 de persoane urmărea atacul şi asasinarea domnitorului într-o pădure aflată în stăpînirea lui Costache Gr. Suţu. Cu o atitudine asemănătoare, de frondă generată de năzuinţele de domnie neîmplinite, avea să-şi aducă participarea, prin împotrivire, şi în timpul evenimentelor încheiate cu lovitura de stat a lui Cuza Vodă, din 2 mai 1864, exprimîndu-şi cu fermitate părerea contra domnitorului şi a ministrului său, Mihail Kogălniceanu, nici mai mult nici mai puţin decît solicitînd intervenţia „preabiruitoarelor oşti” ale Imperiului Otoman.

Dacă în privinţa aversiunii lui Suţu faţă de domnitorul Cuza acţiunile săvîrşite o validează în mod public, nici viceversa, procesele afective şi atitudinea determinată de acestea nu erau de altă natură. Antipatia reciprocă, dorinţa coercitivă la adresa reacţionarului Suţu, sau poate îngrijorarea pentru Scaunul domniei, i-au indus lui Cuza impresia unei lipse de măsură şi impertinenţă în etalarea pe frontispiciul palatului a emblemei Suţuleştilor.

Asemănătoare cu stema ţării, emblema familiei Suţu cuprindea cele două elemente distinctive oficiale: vulturul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Într-atît de mîhnit a fost Cuza încît, conform spuselor lui Radu D. Rosetti, „a trimis vorbă lui Suţu s-o dea jos. Dar beizadeaua, băţos, n-a dat ascultare dorinţii fostului colonel şi-atunci Domnitorul a dat ordin pompierilor s-o smulgă peste noapte. De necaz, Suţu a înlocuit-o cu un ornament inspirat de la Sublima Poartă”. Blazonul de factură domnească a fost reaşezat în partea superioară a faţadelor edificiului la stăruinţa urmaşilor lui Costache Gr. Suţu şi din îngăduinţa Regelui Carol I. Nici în viaţa familială comportamentul lui Costache Gr. Suţu nu s-a manifestat chiar sub semnul pioşeniei conjugale, ci, mai degrabă, al duplicităţii. Însurat de timpuriu, la numai 17 ani, cu Ruxandra Racoviţă, cea care-i adusese ca zestre proprietatea pe terenul unde s-a înălţat palatul, a fost simultan antrenat într-o legătură extraconjugală cu Elisa Orbescu. Stranie potriveală, fiecare dintre ele i-a dăruit pe parcursul vieţii cîte cinci copii, patru fete şi doar cîte un singur băiat.

(va urma)

Costache Gr. Suțu s-a implicat profund în politica Țării Românești

Prof. dr. Robert Malone, virolog și imunolog, S.U.A.: ,,Părinți, rezistați și luptați pentru a vă proteja copiii!”

Inventatorul tehnologiei ARNm, dr. Robert Malone a lansat recent un apel personal și direct către toți părinții. Vă prezentăm declarația sa extrem de importantă, dr. Robert Malone fiind unul dintre cei mai relevanți oameni de știință din lume.

Avertisment mondial. 16.000 de medici și oameni de știință din întreaga lume, în frunte cu dr. Robert Malone: „Copiii nu trebuie vaccinați anti-Covid! Pericolul este uriaș și ireversibil!”.

* * *

Mă numesc Robert Malone și vă vorbesc ca părinte, bunic, medic și om de știință. De obicei, nu citesc un discurs pregătit însă ceea ce urmează să vă spun este atît de important încît am vrut să mă asigur că transmit corect fiecare cuvînt și fapt științific. Această declarație e susținută de o carieră dedicată cercetării și dezvoltării vaccinurilor. Sînt vaccinat împotriva Covid și sînt în general pro-vaccinare. Mi-am dedicat întreaga carieră dezvoltării unor modalități sigure și eficiente de prevenire și tratare a bolilor infecțioase. Înainte de a vă injecta copilul –o decizie ireversibilă – am vrut să cunoașteți faptele științifice despre acest vaccin genetic care se bazează pe tehnologia vaccinului ARNm pe care eu l-am creat. Înainte de a lua această decizie irevocabilă, părinții trebuie să înțeleagă trei lucruri.

Primul este că o genă virală va fi injectată în celulele copiilor tăi. Aceasta genă forțează corpul copilului să producă proteine toxice spike. Aceste proteine cauzează adesea leziuni permanente în organele critice ale copiilor, inclusiv: creierul și sistemul nervos, Inima și vasele de sînge, unde produc inclusiv cheaguri de sînge și sistemul reproductiv. Mai important decît orice este faptul că acest vaccin poate produce schimbări fundamentale ale sistemului lor imunitar. Cel mai alarmant lucru în această privință este că, o dată produse, aceste stricăciuni sînt ireparabile. Nu poți repara leziunile din creier. Nu poți repara cicatricile de pe țesutul cardiac. Nu poți repara un sistem imunitar resetat genetic. Acest vaccin poate provoca leziuni ale sistemului reproductiv care ar putea afecta generațiile viitoare ale familiei voastre.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l știți este faptul

că această nouă tehnologie nu a fost testată în mod adecvat. Avem nevoie de cel puțin 5 ani de testare/ cercetare înainte de a-i putea înțelege cu adevărat riscurile. Daunele și riscurile cauzate de noile medicamente devin aparente mulți ani mai tîrziu. Vă rog să vă întrebați, ca părinte, dacă doriți ca propriul dumneavoastră copil să facă parte din cel mai radical experiment medical din istoria omenirii.

Un ultim argument: motivul pentru care ți se cere să-ți vaccinezi copilul este o minciună. Copiii dumneavoastră nu reprezintă nici un pericol pentru părinții sau bunicii lor. De fapt, opusul e adevărat. Imunitatea copiilor, după ce au făcut Covid, este esențială pentru a-ți salva familia si poate chiar lumea de această boală. Ca să rezum: nu există nici un beneficiu pentru copiii sau pentru familia dumneavoastră care să justifice vaccinarea copiilor, mai ales ținînd cont de riscurile mici pe care le pune virusul, avînd în vedere riscurile cunoscute ale vaccinului cu care, în calitate de părinte, dumneavoastră și copiii dumneavoastră ați putea trăi pentru tot restul vieții.

Analiza risc/beneficiu nu justifică acest vaccin pentru copii. Ca părinte și bunic, vă recomand cu tărie să rezistați și să luptați pentru a vă proteja copiii”.

Asistăm la cel mai mare experiment pe ființe umane din Istoria LumiiVaccinarea Covid

Declarația savantului a fost făcută în cadrul unui eveniment live din 12 decembrie găzduit de „Unity Project” și Global Covid Summit”. Dr. Robert Malone și alți medici de frunte au discutat de ce copiii sănătoși nu ar trebui vaccinați și riscurile asociate. Iată dovezile justificative.

„Vaccinurile Covid sînt ireversibile și pot provoca vătămări permanente”, avertizează dr. Robert Malone, care, într-un apel către părinții din toată lumea publicat pe platforma ,,Substack” și „The Defender”, explică de ce 16.000 de medici și oameni de știință din întreaga lume au semnat o declarație prin care au afirmat public că nu trebuie să li se administreze vaccinuri Covid unor copii sănătoși. Redăm în continuare pledoaria dr. Malone, însoțită de ilustrația aleasă de acesta:

„Înainte de a vă vaccina copilul - fapt ireversibil și cu efecte potențial vătămătoare pe viață - aflați de ce 16.000 de medici și oameni de știință din întreaga lume au semnat o declarație prin care au afirmat public că unor copii sănătoși NU ar trebui să li se administreze vaccinuri Covid-19. În numele acestor medici și doctori în științe medicale, am publicat deja o declarație explicită, care prezintă datele științifice din spatele acestei decizii:

Aprofundarea discuției privind logica întortocheată a vaccinării copiilor pentru a-i proteja pe vîrstnici

„Niciodată în istoria omenirii bătrînii nu le-au cerut tinerilor să își asume riscuri, să facă sacrificii și să moară pentru a-i proteja pe cei mai în vîrstă. Avem o datorie fiduciară față de copiii noștri. Bătrînii se sacrifică pentru copii într-o societate morală, într-o societate viguroasă, într-o societate de care sîntem mîndri. Nu le spunem copiilor să își asume riscuri pentru a proteja persoanele în vîrstă. Trebuie să luăm atitudine și să facem o alegere morală și o alegere etică pentru copiii noștri” (Robert F. Kennedy jr., mărturie în fața Legislativului statului Louisiana).

Am început să conștientizez logica întortocheată a vaccinării copiilor cu scopul de a-i proteja pe vîrstnici atunci cînd am văzut campania de «marketing indirect» a postului C.N.N. pentru vaccinarea copiilor cu un produs experimental neautorizat, de la Pfizer.

După șocul realizării că ceea ce se întîmpla era că Pfizer a folosit C.N.N. ca pe un surogat pentru a face publicitate adresată în mod direct copiilor, stimulînd astfel cererea consumatorilor și determinînd Guvernul S.U.A./C.D.C. să achiziționeze vaccinuri suplimentare de la Pfizer împotriva SARS-CoV-2, care nu au primit decît o autorizație pentru utilizare de urgență, mi-am făcut timp ca să revăd videoclipul cu mai multă atenție și să reflectez la conținutul poveștii transmise și al scenariului. Nu mai sînt convins că publicul-țintă erau copiii, ci vîrstnicii care se uită la televizor și înghit constant valuri de știri alarmiste de la CNN despre SARS-CoV-2.

Materialul C.N.N. - «Sesame Street» promovează, de fapt, logica conform căreia o bunică ar trebui să își programeze și să își ducă nepotul să fie injectat cu un produs medical experimental neautorizat și că bunica este cea care pledează pentru ca micuțul să accepte această procedură. Iar acest demers este promovat de dr. Sanjay Gupta, un medic autorizat care lucrează pentru C.N.N. După ce am postat această remarcă pe Twitter, bineînțeles că am fost imediat ridiculizat și defăimat de diverse instituții media obscure, care par să creadă că atacurile la persoană sînt un substitut rezonabil pentru verificarea logicii afirmațiilor mele. Folosirea unor personaje de încredere și îndrăgite în contextul acestui atac propagandistic care are ca scop atragerea copiilor în a se supune, ca și cobai, injectărilor cu un produs medical experimental cu risc ridicat și răspundere zero, fără beneficii dovedite pentru copii, este de neconceput și revoltător. Big Pharma l-a transformat pe Big Bird într-un prădător de copii (Robert F. Kennedy jr.).

Opriți-vă o clipă. Reflectați la ceea ce se întîmplă aici

Dacă luați decizia de a administra acest produs copilului dumneavoastră sau dacă permiteți statului să se amestece în familie și să vă oblige să vă vaccinați copilul, există riscul ca acesta să fie grav afectat de vaccin. Probabilitatea ca acest lucru să se întîmple este mult mai mare decît probabilitatea ca fiul sau fiica dumneavoastră să fie grav afectat(ă) de SARS-CoV-2. Este probabil ca acest lucru să fie valabil mai ales în cazul variantei Omicron. În ciuda pornografiei

fricii la care sînteți supuși de CNN și de alte instituții media convenționale. Acesta este o realitate științifică.

Cred că e timpul să ne oprim. Copii, ce e sunetul ăsta? Atenție, toată lumea - ce se întîmplă? (Bufalo Springfield - «For What Its Worth»).. Sincer, m-am săturat pînă peste cap de propaganda coordonată de cenzura și ingineria socială promovate de Pfizer, de «autoritățile din domeniul sănătății publice», de mass-media centrală și de guvernele lumii. Poate că și dumneavoastră? Dacă da, faceți parte din categoria celor 20-30% din populația globală care sînt din ce în ce mai conștienți de faptul că au fost înșelați. Ei bine, de fapt (spunînd lucrurilor pe nume), mințiți cu nerușinare și manipulați psihologic.

Declarația despre care vorbeam la începutul acestei postări este rezultatul unei întîlniri pe care am avut-o în Puerto Rico la sfîrșitul săptămînii trecute cu colegii care susțin Alianța Internațională a Medicilor și a Oamenilor de Știință din domeniul medical, care numără peste 16.000 de membri, unde am redactat împreună o declarație directă și concisă, pentru a-i avertiza pe părinți cu privire la ceea ce-i așteaptă dacă acceptă să se alinieze narațiunii care ne este vîndută atît de agresiv și să își vaccineze copiii. Aceasta a fost apoi înregistrată video, ca o declarație care să fie distribuită în întreaga lume, prin intermediul mai multor canale descentralizate, astfel încît cenzorii să nu o poată elimina. Și apoi am organizat un eveniment transmis în direct, cu întrebări și răspunsuri, pe tema vaccinării copiilor împotriva SARS-CoV-2 cu vaccinul Pfizer. La acest eveniment au participat, pe bază de invitație, peste 50 de medici locali, furnizori de servicii medicale și părinți.

Textul declarației de la începutul acestei postări este într-adevăr foarte tranșant și poate părea șocant pentru unii. Dar cred că a trecut de mult timpul pentru a analiza atent adevărul. Copiii sînt vătămați în goana nebună de a realiza vaccinarea universală. Puțini sau chiar nimeni nu a ieșit public cu o declarație atît de concisă și clară despre realitatea a ceea ce părinții și copiii lor sînt invitați sau forțați să facă de către birocrații guvernamentali. Dar atît de mulți au fost supuși la atît de multă propagandă - atît de mult hipnotism intenționat - pentru a accepta logica conform căreia este o idee bună să ne vaccinăm copiii cu un produs experimental asociat cu toxicități inacceptabile și ireparabile, pentru a proteja o mică parte a populației cu risc ridicat de deces și spitalizare.

Unirea cu Europa

Curtea Constituțională își face iarăși treaba, respingînd o decizie a Curții de Justiție a UE care decisese anterior că hotărîrile Curții Constituționale a României încalcă legislația europeană, iar judecătorii români le pot încălca fără teamă de represalii. Din cîte știu eu, Uniunea Europeană nu este un stat federal, iar statele care o compun nu sînt, de asemenea, state federale, astfel încît legislația să prevaleze. Ultima dată cînd am verificat, statele componente ale Uniunii erau state independente și suverane, adică nu depindeau de nici o altă entitate politică pe plan extern (independent) și își puteau gestiona politica internă după cum considerau (suveran).

Observ că oficialii de la Bruxelles tind să organizeze un stat după modelul SUA, impunînd valori cu care unele state membre nu sînt de acord (Polonia, Ungaria și, cu voia dumneavoastră, România). Bineînțeles că tonul presei noastre este unul îngrijorat, că, vezi Doamne, ne dă UE afară din uniune. Așa, și? Atîta timp cît tu, ca entitate, mă obligi să-ți respect principiile și valorile cu care eu nu sînt în întregime de acord, ce să mai căutăm împreună?

De fapt, cred că și aici se joacă un joc. Alde Ursula și ai ei au senzația că, dacă amenință cu eliminarea din uniune a țărilor care nu se supun, acestea se vor speria și vor accepta să înghită ca și pînă acum tot ce

Conform celor mai recente date ale C.D.C., peste 60% din totalul populației americane a fost vaccinată, iar aproximativ 45% din întreaga populație a fost deja infectată cu virusul, s-a recuperat din boală și a dezvoltat imunitate naturală.

Persoanele vîrstnice sînt vaccinate masiv

Vaccinurile nu vă împiedică să vă infectați, să replicați niveluri ridicate de virus și să răspîndiți infecția la alte persoane. O voi spune din noupersoanele vîrstnice sînt vaccinate în proporție covîrșitoare. Problema este că vaccinurile nu fac ceea ce ar trebui să facă - să prevină infectarea și răspîndirea virusului. Acest lucru este valabil mai ales în cazul variantei Omicron. Deci, ce este de făcut? Să începem să îi vaccinăm pe copii, care - dacă nu au alte probleme serioase - rezistă la boala Covid-19 așa cum fac cu majoritatea celorlalte virusuri respiratorii ARN?

Sau să începem să le permitem medicilor să trateze pacienții cu Covid-19 în ambulatoriu, pentru a evita ca aceștia să ajungă vreodată în spital, unde (aproape exclusiv în S.U.A.) sînt imunodeprimați cu niveluri ridicate de dexametazonă, li se induce o stare de comă și sînt conectați la un ventilator și tratați cu Remdesivir (care este în mod clar toxic și imită multe dintre toxicitățile virusului)?

Aceasta este o nebunie. Și reflectă o aroganță profundă din partea elitei farmaceutice, guvernamentale și sanitare mondiale. Ei pretind că înțeleg atît de bine

le servește Uniunea. Nu cred că și-au pus vreo secundă problema ce s-ar întîmpla dacă Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Italia și Spania (că nici ele nu-s prea fericite cu regulile UE) ar ieși pe rînd din asociația lor politică. Ar rămîne Franța, Germania și țările din fosta Ligă Hanseatică să se-mbrace-n curcubeu și să se guverneze unii pe alții. Ce ar face ceilalți? Păi ar putea să-și continue viețile într-o pașnică colaborare economică, păstrîndu-și specificul național, tradițiile, obiceiurile, cultura, fără să li se spună ce să facă de către „niște unii” cocoțați în funcții de conducere pe la Bruxelles.

Firește, progresiștii sînt îngrijorați cu ceea ce am putea păți dacă am ieși din Uniunea Europeană. Nimic cu care noi, românii, cel puțin, să nu fim obișnuiți: muncă, greutăți, dar liniște și o economie care să ne producă tot ceea ce avem nevoie aici, la noi acasă. Nu vor veni rușii să ne ocupe, stați liniștiți, că sînt atît de distruși din punct de vedere economic și au atîtea probleme sociale încît numai de un război nu le arde. În schimb, e posibil ca progresiștilor și afaceriștilor din multinaționale să le fie rău, fiindcă le vor scădea profiturile, iar pentru ei doar asta contează. Ăsta le e Dumnezeul. E normal să fie panicați. Cine o să le mai ia apărarea și o să le asigure cîștiguri fabuloase pe spinarea românilor, care să le susțină firmele din țările de origine?

Revenind la decizia Curții Constituționale, eu o consider benefică, legală, venită în apărarea Constituției

imunologia, virusologia și biologia evoluționistă încît pot să se joace în voie cu viețile copiilor noștri, folosind o tehnologie experimentală și un produs vaccinal lansat în grabă, care nu este nici sigur, nici eficient, potrivit consensului bioetic și standardelor elaborate și aplicate de-a lungul deceniilor.

Ei cred că pot injecta o tehnologie nouă și nedemonstrată și pot îmbunătăți sistemul imunitar uman foarte evoluat, care s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor pentru a rezista presiunii virusului respirator ARN. Aroganță este cel mai blînd termen la care mă pot gîndi. Știu că nimeni nu-mi va arăta totul. Toți venim și plecăm necunoscuți. Fiecare atît de profund și de superficial. Între forceps și piatră. Ei bine, m-am uitat la bornele de granit, acele omagii aduse finalității, eternității. Și apoi m-am uitat la mine aici. Un pui care rîcîie pămîntul pentru nemurirea mea - Joni Mitchell «Heijira».

Nici unul dintre noi nu este nemuritor. În ciuda obiectivelor agendei transumaniste. Moartea nu poate fi evitată. Trecem prin această lume și, sperăm, o lăsăm puțin mai bună atunci cînd plecăm. Copiii noștri sînt singura moștenire adevărată, singura formă reală de nemurire. Vă rog să-i protejați și să nu le cereți să facă sacrificii ce țin de sănătatea lor în numele vostru. Știți că acest lucru este greșit. Așa că faceți ceea ce trebuie. Și luați asta în serios.

Gîndiți-vă bine înainte de a face un gest care nu poate fi anulat“.

ArT-EmIS.ro

și a legilor în vigoare, și, indirect, a cetățenilor României. De aceea există separarea puterilor în stat: pentru a se putea controla una pe alta. Bine au gîndit John Lock și C. Montesquieu sistemul acesta. Altfel, fără el, există pericolul instaurării tiraniei. În ultimii ani, am ajuns să mă gîndesc la faptul că apartenența noastră la Uniunea Europeană seamănă, în condițiile actuale, cu unirea românilor ortodocși din Transilvania, cu Biserica Catolică. Adică, neam unit cu UE în ideea de a ne ridica nivelul de trai și de a fi păziți de pericole și ne-am trezit că ni se impun lucruri care nu ne caracterizează, că nu mai producem nimic, că am ajuns piață de desfacere pentru produsele Occidentului și că nu mai putem nici să mergem la toaletă fără să ni se dea voie. Cînd românii ortodocși din Ardeal și-au dat seama că s-au lipit de Biserica Catolică degeaba, fiindcă aceasta era interesată doar să-și atragă noi plătitori de taxe și săși recîștige influența pierdută prin reforma religioasă, nu să-și respecte promisiunile față de români, aceștia s-au reîntors la credința străbună. Oare noi ce vom face dacă UE va continua să se transforme într-un stat federal așa cum s-au și exprimat unii dintre liderii ei? O să ne lăsăm amestecați cu forța în oala lor, pierzîndu-ne identitatea națională și cultura pe care le-am păstrat atît de greu în ultimii 2000 de ani, sau vom lupta să le păstrăm?

nICU mArIUS mArIn, antreprenor HORECA

Ar putea Bitcoin să conducă lumea către un dezastru climatic? (3)

Eco-revoluție (2)

Minerii singuri au învățat de mult să extragă beneficii duble din computerele lor, primind nu numai recompense pentru minerit, ci și energie gratuită. Minerii fac cazane electrice, al căror element de încălzire sînt dispozitive pentru extragerea criptomonedelor – ASIC-uri. Minerii răcesc mașinile cu lichid de imersie și elimină căldura din ele, direcționînd-o către încălzirea locuinței, încălzirea apei, încălzirea prin pardoseală și alte scopuri. Toată electricitatea utilizată în minerit poate fi convertită în căldură într-un raport de 1:1. Conform siteului BiXBiT, șase Bitmain Antminer S17 ASIC care funcționează la capacitate maximă consumă aproximativ 18 kilowați-oră. Prin transformarea acestei energii în căldură este posibilă încălzirea unui spațiu de locuit de 150-180 de metri pătrați.

Caravana pleacă

Analiștii de la revista de știință populară Harvard Business Review consideră că amploarea reală a impactului negativ al pieței criptografice asupra mediului este mult mai puțin alarmantă decît se crede în general. Fondatorul BitCluster Vitaly Borshchenko împărtășește acest punct de vedere – în opinia sa, situația nu este absolut critică la scară globală și în comparație cu alte industrii. În plus, daunele aduse mediului cauzate de industrie ar putea fi reduse semnificativ după migrarea masivă a minerilor din China. De asemenea, este important de reținut că cantitatea de emisii nocive este determinată de tipul de energie utilizată, nu de cantitate. O unitate de hidroenergie va avea un impact mult mai mic asupra mediului decît aceeași unitate de energie pe bază de cărbune.

În realitate, finanțarea tradițională se dovedește a fi mult mai dăunătoare planetei decît industria în curs de dezvoltare a criptomonedei. Expertul în minerit Hass McCook estimează că mineritul bitcoin reprezintă mai puțin de 5% din emisiile de carbon ale sectorului financiar global. Specialiștii ARK Invest sînt încrezători că ponderea mineritului este și mai mică – conform datelor lor, sistemele bancare tradiționale produc 1,37 mii megatone de carbon pe an, exploatarea aurului –144 megatone, iar rețeaua bitcoin – 61 megatone. Se dovedește că emisiile de Bitcoin sînt de 5% în raport cu volumul de poluare doar în industria bancară, iar la scară globală, daunele din rețeaua sa sînt destul de nesemnificative.

În ceea ce privește condamnarea publică, declarațiile multor politicieni pe tema criptomonedelor sînt mai degrabă populiste, spune Evgeny Shatov, partener la Capital Lab. În opinia sa, critica la adresa mineritului este o încercare de a cîștiga voturi vorbind despre un subiect fierbinte. Miliardarul Elon Musk speculează și cu privire la popularitatea banilor digitali. Unii experți sînt convinși că interzicerea de a vinde Tesla pentru bitcoin seamănă mai mult cu a juca cu piața criptomonedei decît o luptă sinceră pentru viitorul planetei, deoarece declarația sa a prăbușit cursul valutar cu 17%. În decembrie 2020, Tesla a cumpărat bitcoini pentru 1,5 miliarde de dolari, apoi a vîndut monedele profitabil, cîștigînd aproximativ 100 de milioane de dolari. Mai mult, cu trei zile înainte de oprirea vînzărilor de vehicule electrice pentru bitcoin, corporația spațială Mask SpaceX a anunțat că va accepta o altă criptomonedă, Dogecoin, drept plată pentru lansarea unui satelit pe Lună.

Ieșirea din zona de confort

În realitate, minerii sînt responsabili pentru amprenta lor de carbon. Minerii de criptomonede

Vicepreședintele SUA amenință Rusia cu cele mai severe sancțiuni în chestiunea Ucrainei

Vicepreședintele SUA, Kamala Harris, a amenințat Rusia cu „cele mai puternice” sancțiuni din cauza situației din Ucraina, raportează RIA Novosti. Într-un interviu acordat televiziunii CBS, răspunzînd la întrebarea dacă va exista un „război fierbinte în Europa” în următoarele cîteva săptămîni, Harris a spus că Washingtonul informează Rusia că nu ar trebui să încalce suveranitatea Ucrainei. ,,Vorbim direct cu Rusia.

Este foarte clar că Rusia nu ar trebui să încalce suveranitatea Ucrainei, că îi apărăm integritatea teritorială”, a declarat Kamala Harris. În același timp, Harris a subliniat că Statele Unite își coordonează poziția cu aliații săi.

pentru Ucraina. Diplomatul american crede că acest lucru va ajuta la prevenirea „agresiunii” în Ucraina. Cu toate acestea, el nu a precizat care ar putea fi amenințările la adresa Kievului.

Poziția Uniunii Europene

chiar și-au semnat propriul acord climatic – Crypto Climate Accord, similar cu Acordul de la Paris al ONU. Toate părțile la acord sînt participanți la piața criptomonedelor și se angajează public să reducă emisiile nocive din consumul de energie electrică necesară pentru producerea monedelor și întreținerea rețelei pînă în 2030. Acordul a fost deja semnat de peste 200 de companii și persoane din întreaga lume.

Mineritul provoacă unele daune mediului, ca orice altă industrie volatilă. Cu toate acestea, istoria industriei are puțin peste 10 ani și beneficiile sale pentru lumea financiară nu sînt înțelese de toată lumea – încă nu își apără dreptul de a exista. Comunitatea cripto nu trebuie doar să recunoască, ci și să-și rezolve eficient „problemele climatice”, deoarece mulți critici se întreabă dacă banii digitali sînt demni de o cantitate atît de mare de energie electrică valoroasă. ,,Dacă reprezentanții kriptorynka de bună-credință vor lucra la reducerea amprentei de carbon, ei vor putea demonstra că valoarea socială a banilor digitali merită resursele necesare pentru a le sprijini” – spun jurnaliștii Harvard Business Review. Mulți producători de bani digitali au demonstrat deja o abordare conștientă a schimbărilor climatice, dar industria are nevoie de soluții radicale noi pentru a crește în fața unui dezastru iminent. Sfîrșit

sancțiuni împotriva Rusiei din cauza presupusei viitoare escalade militare în Ucraina. Acest lucru a fost raportat de RIA Novosti cu referire la agenția Bloomberg.

Impactul asupra Moscovei

În plus față de Harris, fostul reprezentant special al Departamentului de Stat al Ucrainei, Kurt Volker, a declarat că Statele Unite și țările occidentale ar trebui să impună imediat noi sancțiuni împotriva Rusiei pentru a o forța să renunțe la „cererile sale exagerate” și să facă concesii. Politicianul a amintit că Washingtonul și aliații săi au impus restricții Moscovei doar după ce a făcut „ceva rău”, dar această tendință ar trebui să se schimbe. ,,Occidentul ar trebui să impună noi sancțiuni chiar acum și să fie de acord să le ridice numai dacă Rusia refuză escaladarea militară”, a declarat Kurt Walker, fost reprezentant special al Departamentului de Stat

Pe 17 decembrie, liderii a 27 de țări ale Uniunii Europene au decis în unanimitate extinderea sancțiunilor economice împotriva Rusiei. Șeful Consiliului UE, Charles Michel, a spus că Kremlinul se va confrunta cu consecințe grave dacă Moscova „implică acțiuni militare în continuare împotriva Ucrainei”. În plus, UE a cerut părții ruse să înceapă implementarea acordurilor de la Minsk. Sancțiunile individuale împotriva cetățenilor ucraineni și ruși sub acuzația de subminare a integrității teritoriale și a suveranității Ucrainei sînt prelungite în mod regulat de UE pentru șase luni, începînd cu martie 2014.

Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a exprimat opinia că sancțiunile „cu consecințe majore” ar putea obliga Moscova să respecte Uniunea Europeană în ceea ce privește situația din jurul Ucrainei, în condițiile în care partea rusă dorește să conducă un dialog cu Statele Unite.

Cine a fost împotriva sancțiunilor?

În același timp, mai multe țări ale Uniunii Europene s-au opus inițial introducerii de noi

În special, potrivit agenției, Franța și Germania nu au susținut planurile de introducere a unor noi restricții anti-ruse. Parisul și Berlinul au preferat negocierile cu Moscova. Germania este interesată de reducerea tensiunilor din regiune. În plus, autoritățile germane vizează reactivarea cît mai curînd posibil a formatului Normandia. ,,Berlinul se îndoiește mai mult decît Washington că Rusia vrea cu adevărat să atace Ucraina”, a declarant o sursă din guvernul german.

Unul dintre membrii guvernului german a declarat că consilierul pentru politică externă al cancelarului german Olaf Scholz, Jens Pletner, și șeful adjunct al administrației prezidențiale ruse Dmitri Kozak au convenit deja să țină o întîlnire în ianuarie 2022. Se plănuiește să se discute modalități de dezescaladare.

„Rusia nu a atacat niciodată prima”

Pe 25 decembrie, informații despre un posibil atac rusesc asupra Ucrainei și altor țări au fost comentate de secretarul de presă al președintelui rus, Dmitri Peskov. Politicianul a numit astfel de acuzații goale și nefondate în escaladarea tensiunii.

În ciuda acestui fapt, există probabilitatea unor provocări care să justifice astfel de declarații, a spus purtătorul de cuvînt. El a avertizat că încercările de a rezolva criza ucraineană prin forță vor avea cele mai grave consecințe. Potrivit acestuia, Moscova depune toate eforturile pentru a rezolva conflictul din Donbass și rămîne angajată în formatul Normandiei și acordurile de la Minsk.

Pagină realizată de N.K.

Doza de sãnãtate

Și creierul are nevoie de hrană

Sănătatea este o comunicare energetică echilibrată între celule, organe și sistemele corpului, iar boala o lipsă de coerență în comunicarea energetică.

A trata simptomul și nu cauza unei boli duce la cronicizarea tot mai multor probleme de sănătate, care, în loc să se vindece, se cronicizează. Ponderea bolilor autoimune este în continuă creștere, iar vîrsta la care încep să se manifeste diferite afecțiuni este în scădere. În clinica noastră întîlnim tot mai des copii diabetici, cu o constituție limfatică și cu un metabolism dereglat.

Perioada pe care o traversăm de la debutul pandemiei ne arată destul de clar că întreaga planetă este chimizată agresiv. Omul modern este tot mai stresat, hrana zilnică este manipulată, iar sistemul imunitar clachează în cele mai multe cazuri. Pandemia ar trebui să ne facă să devenim mai vigilenți în privința sănătății noastre, să ne informăm și să recurgem la prevenție. Nu trebuie să așteptăm pînă ne îmbolnăvim, iar completările care se pot face astăzi cu medicina alternativă, respectiv energo-informațională, sînt semnificative.

Omul modern are posibilitatea să se informeze, iar în prezent informația energetică a corpului poate fi folosită în scop terapeutic, în beneficiul fiecărui individ. Multe probleme de sănătate ar dispărea și multe nu ar mai ieși la iveală dacă organismul nostru ar fi mereu readus în balanța energetică. Detoxifierile energetice la nivel celular sînt o adevărată binefacere pentru creier și pentru organele corpului.

Creierul nostru are nevoie de odihnă și relaxare, somnul profund ajută creierul să se detoxifieze și să șteargă ,,gunoiul acumulat”. Cînd corpul este în dezechilibru, și creierul nostru este afectat. Pierderea elasticității pielii este, de asemenea, un semn al faptului că metabolismul nu mai funcționează în parametri normali. De fapt, corpul nostru dispune de programe de reparare, care se găsesc în celulele stem adulte, care au

O istorie a farselor (230)

Un fals Mesia (2)

Pretinzînd că deţine „dovezi valide din punct de vedere ştiinţific despre existenţa sufletului uman“, Ron Hubbard a creat o întreagă cosmologie, declarînd că adevăratul nostru eu este un „tetan“. De-a lungul mileniilor, tetanii ce au creat universul ocupă multe mii de corpuri dar, prinşi în materie, îşi uită originile omnisciente. Scientologia are ca scop restabilirea („eliberarea“) adepţilor săi creduli la nivelul „tetanului operabil“ („OT“) prin folosirea „e-metrului“, un galvanometru ce oferă iluminare tehnică (mai tîrziu, se sugera, de fapt, că adepţilor li se spăla creierul). „Dacă vorbim de o aglomerare de absurdităţi şi fantezii, aceasta depăşeşte cu uşurinţă tot ce s-a scris pînă acum“, se comenta într-un raport al guvernului australian, din 1965, despre cosmologia lui Hubbard. Totuşi, adepţii cultului (pînă în 1980 cifra se ridica la şase milioane în întreaga lume) cumpărau tot ce publica Hubbard. Absolut totul. Unii mai cumpără şi astăzi. Cincizeci de ore de audit (psihanaliză) pot ajunge la un tarif de peste 2000 de dolari. Unii membri au plătit peste 30.000 de dolari căutînd să fie auditaţi, în scopul atingeri nivelului „eliberării“.

În 1959, obligat să fugă din SUA, Hubbard a reiniţiat cultul în East Grinstead, Sussex, Anglia. Puternica mediatizare a practicilor lui dubioase, a răpirilor membrilor cultului său şi afirmaţiile conform cărora lumea are de-a face cu „cea mai mare organizaţie de sănătate mintală“, toate au condus, în 1965, la interzicerea scientologiei de către guvernul australian şi la cereri, în Marea Britanie, de a se realiza o anchetă oficială. În 1967, Hubbard s-a aventurat pe ocean cu o flotă personală. Servit de nimfe în pantaloni mulaţi, care îl îmbrăcau şi dezbrăcau, ascultîndu-i toate ordinele,

rolul să îndepărteze celulele bolnave și uzate și să susțină fenomenul de multiplicare celulară. Acest proces se poate realiza numai atunci cînd comunicarea energetică la nivel celular funcționează în parametri de echilibru, în normalitate. Aceste celule stem adulte se mai numesc și omnipotente, deoarece ele se pot transforma în celulele necesare organului bolnav: ficat, oase, inimă etc. Pentru majoritatea oamenilor, această terapie este imposibilă, deoarece știința încă nu acordă credit acestui tratament. Medicina energo-informațională, însă, ne poate ajuta în menținerea comunicării energetice la nivel celular, a corpului într-o balanță energetică continuă, fapt care întrerupe fenomenul de autodistrugere, oprind îmbătrînirea.

Începînd cu vîrsta de 21 de ani, procesul de îmbătrînire se activează, odată cu încetinirea producerii unei anumite proteine care are rolul de a activa celulele stem. Tot ce puteam face cu ușurință în copilărie –învățare, creștere, vindecare – acum se produce tot mai încet. Mediul înconjurător tot mai poluat, alimentația tot mai procesată, stresul oxidativ au un efect negativ asupra celulelor corpului și duc cel mai adesea la un potențial energetic scăzut și la scăderea capacității energetice a mitocondriilor (celulele uzină din corp), răspunzătoare pentru energia corpului.

De multe ori am afirmat că medicina energoinformațională a luat avînt mult prea tîrziu pentru mulți dintre noi, dar acum pot afirma că niciodată nu e prea tîrziu, din momentul în care știm ceva ce ne poate ajuta în menținerea sănătății fără medicamente și fără efecte secundare.

paranoia a continuat să i se agraveze. Povestea acestei „orgii pe mare“, stabilirea ulterioară a cultului în Florida (sub numele de „Bisericile Unite“), infiltrarea scientologiei în agenţii guvernamentale americane şi însăşi dispariţia lui Hubbard în 1980, toate sînt absurde, dar deloc amuzante. Cei care au încălcat regulile cultului au fost umiliţi, cei care au încercat să-1 părăsească au fost urmăriţi, cei aflaţi pe „lista de duşmani“ au fost descrişi ca „vînat“ ce trebuie eradicat cu orice preţ.

Rămas încă ascuns, Hubbard moare la 24 ianuarie 1986. Chiar şi decesul lui a fost mult dezbătut de noii lideri ai cultului. Adevărul este greu de stabilit cînd e vorba de scientologie, cu excepţia faptului că Hubbard i-a exploatat pe naivi pentru a strînge o avere.

Thérèse Humbert

Gilbert Aurignac din Beauzelle, de lîngă Toulouse, în sud-vestul Franţei, spunea tuturor că el nu este, de fapt, un fermier sărac, ci un d’Aurignac, de spiţă nobilă, aşa cum o dovedeau documentele familiei aflate în cufărul lui de stejar, ferecat cu încuietori de alamă. Dar acesta nu putea fi deschis decît la moartea lui. În 1874, băieţii săi, Emile şi Romain, împreună cu fiicele Thérèse şi Marie, au deschis, aşa cum trebuia, cufărul: înăuntru nu se afla decît o bucată veche de cărămidă. Thérèse a fost profund impresionată.

Cu o figură ştearsă, bondoacă, dar cu o voinţă de fier, ea a lucrat mai întîi ca spălătoreasă, după care a obţinut o slujbă în casa lui Gustave Humbert, un avocat ambiţios, devenit deja primarul oraşului Toulouse. Thérèse 1-a atras pe fiul lui Humbert, Fréderic, spunîndu-i că, atunci cînd era mai mică, o femeie în vîrstă, domnişoara de Marcotte, o îndrăgise foarte mult, numind-o în testament singura ei beneficiară.

(va urma)

STUART GORDON

Medicina genetică, aflată în curs de cercetare se va axa, de asemenea, pe personalizarea terapiilor fiecărui pacient, și, chiar dacă doi pacienți suferă de aceeași boală, genele vor duce la personalizarea terapiei. În medicina energo-informațională sîntem în măsură să personalizăm fiecare terapie în funcție de informația energetică a organului bolnav.

În cazul depresiilor și a burnout-ului, reglarea serotoninei (hormonul de relaxare) duce la schimbări radicale ale gradului de sănătate a pacientului. Mai mult, odată cu lăsarea serii serotonina se metabolizează în melatonină și susține în mod considerabil somnul și relaxarea.

Parkinson, Alzheimer și demența – boli neurodegenerative, cu un proces crescut de pierdere a celulelor nervoase – se caracterizează printr-o lipsă de dopamină în creier și printr-o alimentare deficitară cu glucoză a celulelor creierului. În cazul sclerozei multiple se deteriorează rapid stratul de mielină, care are un caracter de apărare (ca și la cablurile electrice).

Medicina energo-informațională, prin terapiile promovate, ne oferă o sesiune de fitness pentru sănătate, nervi și psihic. Astăzi, putem mai mult ca oricînd să rămînem sănătoși pînă la vîrste foarte înaintate. Nu degeaba se spune că abia după împlinirea vîrstei de 85 de ani putem fi numite persoane în vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Daruri

ORIzONTAL: 1) Purtarea unui mascat; 2) Referitor la o înșirare; 3) Ținut la rece –Construcții; 4) Mijloc de producție în lucru! – Atributul unei moșteniri din tată în fiu –Intrarea intrărilor!; 5) A avea chemare – A intra în lumea viselor; 6) Scos din necaz – Tace și face; 7) Se schimbă la vamă – Intrate la apă; 8) Rezultatul unei subtilizări de mare finețe; 9) Podoabă de sudoare din pădurile de brad –În mijlocul munților!; 10) Rod al imaginației –Stadiu de dezvoltare la unele insecte.

VERTICAL: 1) Colegi de bancă; 2) A-i băga la cap – Adevărul spus în față!; 3) Clasic sistem de rulare – Participante la unire; 4) Plină de fantezie; 5) A se deplasa... prin Apuseni –Enervată la culme!; 6) Ursul păcălit de vulpe! – Un tip fără mască; 7) Tras la poartă – Coada cozii!; 8) Atac nefinalizat! – Slab dezvoltat; 9) Dat în vînt – Nord-Vest; 10) Întîmplări deosebite.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,VIBRATO”

1) VITICULTOR; 2) URATORI – RA; 3) LEI – LATRAT; 4) NASTE – RASA; 5) EL – ARSEN – C; 6) RITMIC – IVI; 7) ATA –CURTAT; 8) BARBARE – GO; 9) ITAR –TAIOR; 10) LENESA – UNI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Tradiţie şi specific

Mai mult ca sigur, condiţiile specifice ale curţilor domneşti sud-est europene au favorizat această particularitate a literaturii parenetice, pe care aş numi-o a regretului retoric. Iar prăbuşirea Byzanţului, prin cucerirea marii cetăţi constantinopolitane, a întreţinut la flacără proprie simţămîntul deşertăciunii existenţiale, dar şi politice, al principilor atît de expuşi în această zonă a lumii. Primejdia sporită a expansiunii turceşti, raidurile şi jaful sistematic, contaminarea tragică a zonei de spectrul spaimei, riscul ca şi alte cetăţi creştine să fie umbrite de flamura verde a agarienilor –sînt realităţi care cel puţin vreme de trei veacuri după 1453 au frînat nu numai material, dar şi spiritual, evoluţia Europei de sud-est. Cine îşi imaginează că am stat fără contenire, timp de cîteva sute de ani, cu arma în mînă, ca mai tîrziu la Plevna şi la Mărăşeşti, se înşeală amarnic. Nu sîntem un neam războinic, agresorii noştri au fost întotdeauna copleşitori numericeşte şi apoi trebuie spus că există şi un eroism al răbdării, cu nimic mai prejos decît acela de pe cîmpul de luptă. Iar momentele triumfale, ilustrate de cîţiva mari voievozi, n-au făcut decît să schimbe armele răbdării cu acelea de luptă. La 1913 Nicolae lorga scria în „Acţiunea militară a României”: „Istoria noastră e plină de războaie, dar mai toate nu sînt altceva decît războaie de apărare. Cînd Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi, în oarece măsură, şi alţii intră peste graniţa de miazănoapte a Moldovei în Pocuţia regelui polon, ei reclamă, în puterea unui drept veşnic, moştenirea lor de la Alexandru cel Bun. Ei apără deci un drept de moştenire. Cînd Dan al II-lea şi Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul trec Dunărea şi lovesc cetăţile turceşti de pe malul drept, de la Vidin la Silistra, la Hîrşova şi la alte vaduri dobrogene, ei vor să capete înapoi vama rîului, pe care pe vremuri ai noştri o avuseseră.” Ar fi eronat să se considere că imaginea Byzanţului s-a şters din memoria colectivă a românilor şi a celor mai de seamă dintre domnitorii lor. Dar şi mai greşit ar fi să se absolutizeze nostalgia acestei imagini. Supravieţuind cu aproape 1.000 de ani pandantului său apusean, Imperiul Roman de Răsărit era, politic şi geografic, o realitate anacronică, pe care se sprijineau himerele de mărire ale unei aristocraţii cu vocaţie panelenistică. Şi totuşi, din cel puţin trei puncte de vedere – cultural, juridic şi protocolar –, amintirea acelui conglomerat macrocefal, în care fastul grandios al Constantinopolelui făcea notă discordantă cu trupul unui imperiu pipernicit – mai persista.

Cît de vizibilă a fost amintirea sa în Moldova şi Ţara Românească? Întrebare extrem de complexă, la care încearcă să dea răspuns o carte: „Tradiţia politică byzantină în Ţările Române în Secolele XVI-XVIII” de Andrei Pippidi (Editura Academiei). Lucrarea nu poate fi povestită, desigur, aşa după cum, în mod paradoxal, însăşi istoria nu este epică. Nepot direct, de fiică, al marelui istoric Nicolae lorga, autorul pare că a moştenit de la ilustrul său înaintaş ştiinţa de a sintetiza o impresionantă zestre documentară, totul fiind pus în chenarele unei limbi frumoase, de codice voroneţean. Aflăm că icoanele timpului erau „într-o platoşă

grea de aur şi smalţ”, după o bătălie pierdută Petru Rareş „s-a îndreptat către hotarul cu Transilvania prin codrii albiţi de ninsoare timpurie”, averea Movileştilor cuprinde, printre altele, „tacîmuri de argint, tăvi, farfurii, ceşti, lighene şi ibrice de aur fin, lucrate de giuvaergii din Augsburg”, iar caii domnului aveau „şeaua şi frîiele brodate cu perle, fir de aur şi pietre preţioase”. Dincolo însă de farmecul ceremonialului de curte, dincolo de reflexele de ametist şi de vălurile de tîmplă ornate cu vulturi bicefali, rămîn realităţile dureroase ale unor epoci care au marcat adînc destinul poporului român. „Istoricul are datoria de a vedea mai clar decît contemporanii evenimentele pe care le cercetează” – scrie Andrei Pippidi şi, fidel acestui crez, îşi îndreaptă veghea spre acele pîlcuri de întîmplări şi destine unde supravieţuirea Byzanţului este mai limpede. Printr-o reducţie epistemologică, volumul poate fi pus în întregime sub semnul clarviziunii lui Dimitrie Cantemir, care, în „Descrierea Moldovei”, considera că vechea Dacie se aflase neîntrerupt sub stăpînirea romană şi apoi byzantină, continuitatea între imperiul romeilor şi domnia principilor români fiind vădită. Lucrurile stau în esenţă aşa cum scria domnitorul-cărturar şi, continuîndu-i raţionamentul, vom afla suficiente exemple de voievozi români care, refuzînd ideea fantasmagorică a cruciadelor de recucerire a Byzanţului (pentru ce? pentru cine?), au izbutit ceva mult mai durabil: mutarea simbolică a acestuia la curtea lor, sfidarea autorităţii otomane prin adoptarea unor motive şi practici byzantine. După toate probabilităţile, primul domn moldovean uns (conform ritualului imperial stins brutal cu 4 ani înainte, la 1453) a fost Ştefan cel Mare. Căsătoria lui cu o Paleologă, vestita Măria de Mangop, ne apare deloc întîmplătoare. Un număr considerabil de obiceiuri, ceremonii şi embleme preluate de alţi voievozi români vin să întregească imaginea unei adaptări carpato-dunărene a spiritului byzantin: încoronarea, costumele şi simbolurile autorităţii domneşti, daniile şi închinările athonite etc. Departe de a fi imitaţii servile, toate acestea s-au grefat pe „obiceiul pămîntului” şi au creat o atmosferă princiară autohtonă care a favorizat deschiderea Ţărilor Române spre Europa, primirea şi trimiterea unor solii diplomatice extrem de utile lumii civilizate, instituţionalizarea unor realităţi juridice care nu de puţine ori au contribuit la ţinerea la respect a agresivităţii otomane. Iată cum formula „Byzanţ după Byzanţ” a lui Iorga nu este, nu poate fi, o simplă metaforă. Iar concluzia acestei instructive cărţi, pe care v-o propun spre studiu, este aceea pe care Andrei Pippidi o scrie în conformitate cu liniile directoare ale întregii noastre istorii naţionale: „Pe de altă parte, dacă tradiţia byzantină a fost într-adevăr a tuturor popoarelor din sud-est supuse dominaţiei otomane, cei care i-au asigurat supravieţuirea, românii, au văzut-o ca un mijloc de a-şi păstra identitatea politică. Aceasta a fost cauza eficacităţii ei istorice”. Şi dacă ne gîndim că însuşi Byzanţul şi-a pierdut viaţa statală, în vreme ce românii au fost printre puţinii care si-au păstrat-o, vom vedea că tradiţia lui s-a prelungit într-o formulă superioară datorită unui instinct politic autohton care n-a dat greş de atunci şi pînă astăzi.

CornELIU VADIm TUDor

Trăind povești...

La cumpăna dintre 2021 și 2022

Trăim povești, dar în realitate

Simțim pulsarul, noul răsărit

Isus în iesle, gîngurind străbate

Lumina vieții fără de sfîrșit

Se-ntorc acasă, de Crăciun, plecații zăpezi în bucle se rostogolesc

Colindătorii se-nlănțuiesc ca frații

Cîntînd urări din timpul strămoșesc

Un brad cu globuri încărcat visează

La geamul nămețit de amintiri

Cadouri, lumînări îl mai veghează

Copii în sănii... strigăt... risipiri...

Și trece Moșul, vine Anul Nou

Cu Plugușorul brazdă de lumină

Voios, cu biciul, cheamă un ecou

Din rădăcini noi aripi să revină

................................................................

Trăim povești dintr-o eternitate

Eram pe-atunci Poporul de Țărani

CREDINȚA ne dădea imunitate

TRADIȚIA și VIAȚA-n DEMNITATE

IUBIREA cu urarea:

LA MULȚI ANI!

L IVIU zANFIRESCU

Intră Anul Nou în casă

Ceasu-şi mîngîie cadranul, Miezul nopţii schimbă anul, Din spiralele ninsorii

Creşte şoapta sărbătorii

Gîndurile ni se prind

De ecoul de colind, Sus, pe ceru-acoperit

Doarme anul ostenit

Strămoşeştile urări

Toarnă-n suflete iertări, Orele-aurite cad

Sub o cetină de brad

Şi secundele încinse

Stau pe ramurile ninse, Ultima secundă lasă

Anul Nou să intre-n casă.

ELIS rÂPEAnU

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Jocuri de oameni mari

Citesc știrile din ultima vreme și este una care revine în mod obsedant: rușii se pregătesc să pornească război contra ucrainienilor. Citesc și nu prea îmi vine să cred. Probabil Pavel Coruț e de vină și cărțile lui din seria ,,Octogonul”, cu analizele profesioniste asupra evenimentelor ce aveau loc pe atunci în România, asupra felului în care românii gîndesc anumite evenimente naționale și internaționale, iar una dintre țările de pe scena politicii internaționale pe care eu o urmăresc este Rusia. În primul rînd, pentru că este unul dintre actorii cei mai importanți de pe scena politicii mondiale din ultimii 200 de ani.

Internet: www.tribunul.ro

Mă uit înapoi în istorie și constat că lucrurile se repetă într-un mod ciclic. Marile puteri europene sau mondiale evită confruntarea directă, folosindu-se de interpuși. Tot din istorie am învățat că uneori, cînd marile puteri se luptă unele cu altele, cei mici au de pierdut. Așa a fost spre exemplu în 1812, cînd rușii s-au bătut cu turcii, iar noi, prin Pacea de la București, pierdeam Basarabia. Apoi, în al II-lea Război Mondial, Anglia a semnat o pace cu Germania, permițîndu-i lui Hitler să ocupe Polonia, Austria și Cehoslovacia. (continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

O vacanță de neuitat

Era vacanța de iarnă a primului an de liceu. Eram clasa a IX-a și îl întîmpinam la gară pe vărul meu, cu care urma să petrec cîteva zile. Venise cu o zi înainte de ziua mea de naștere, pe care am serbat-o împreună pe 21 decembrie. Tata se întorsese acasă de la marea uzină unde lucra și era puțin neliniștit, fiindcă văzuse la televizor un miting pe care Ceaușescu îl convocase pentru a vorbi despre cele întîmplate la Timișoara, iar în timpul acestuia se auzise un vuiet neobișnuit, iar oamenii aruncaseră pancartele omagiale și se risipiseră fugind care-ncotro. La

16 ani nu am dat prea mare atenție evenimentului, astfel că a doua zi ne-a găsit la două blocuri distanță de al meu, la un prieten care avea un videoplayer, lucru rar pe vremea aceea, și unde aveam de gînd să urmărim „niște filme cu bătăi”.

Nici nu pornise bine filmul că prietenul meu vine alergînd din bucătărie, unde avea un aparat de radio ce funcționa permanent, și se înfige cu degetul în butonul care comuta de pe video player pe televizor.

(continuare în pag. 22)

mArIUS mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Sînt haite, cîrduri, legiuni de viermi,/ Fojgăitori prin vechile dosare,/ Cu-n simplu dos de palmă poți să-i sfărmi,/ Dar ce folos, trimiși de lideri fermi,/ Vin alții cu o poftă și mai mare”. (ADRIAN PăUNESCU - ,,Viermii”)

Pe prima pagină a unei publicații onorabile a mass-media românești, a fost reprodus, în numărul din 7 decembrie 2021, un articol scris de Mihai Eminescu în ziarul ,,Timpul” din 10 iulie 1881, intitulat ,,Totul e străin la noi, afară de mizerie. Numai ea e națională”.

Ce să mai zic, dacă după 140 de ani, concluzia lui Mihai Eminescu este mai actuală ca oricînd, se pare că am trăit ca niște viermi într-o murdărie mai ceva ca în hazna. Și, ca să nu se spună că exagerez, iată doar un fragment justificativ pentru Mihai Eminescu, spusele sale avînd corespondență în ceea ce trăim noi astăzi: ,,Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente, alcătuite din elemente neromânești, lipsa de simț istoric și național neau adus unde sîntem și au prefăcut o țară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinile ei oneste, într-un han de oaspeți străini, în care toată organizarea s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cît mai neted și mai moale în țara nimănui, căci numai firma mai e a noastră”.

Ce mult seamănă aceste vorbe cu ceea ce a spus Corneliu Vadim Tudor în urmă cu vreo 20 de ani: ,,România a ajuns un fel de tramvai plin de controlori străini, care ne amendează și ne dau jos la prima stație”, sau cum spunea Adrian Păunescu: ,,La noi, cine unifică, desparte,/ Și cine-ar trebui s-aducă viață/ Aduce-n toate felurile moarte/ Și falși profeți care ne mint în față” (,,Țară fără țară”).

Oricum, lăudabilă opțiunea publicației respective de a ne reaminti ce au spus marile spirite ale acestei nații, motiv pentru care am lecturat cu multă curiozitate și alte articole din aceeași publicație. Dar, odată ajuns la pagina 8, am rămas, pur și simplu, perplex.

Sub titlul ,,Combaterea «antisemitismului» folosește subjugării românilor?” (IX), autorul Ioan Roșca, în textul avînd subtitlul ,,Contrarevoluția și acapararea României postcomuniste”, printre altele, a scris: ,,E drept că «tranziția» s-a terminat în jug israelian, dar nu e nevoie să fii evreu ca să lucrezi în solda mafiei evreiești, a Serviciilor israeliene, a rechinilor de afaceri. O dovedește lunga listă a «prietenilor»/ partenerilor, aparent români, susținători ai cuceritorilor în operații strategice, de la «ingineriile» cu beneficiari israelieni, la făcăturile extra-juridice și la legiferările coloniale, anti-românești: Virgil Măgureanu, Ovidiu Gherman, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, Ioan Talpeș, Radu Vasile, Adrian Năstase, Crin Antonescu, C. Popescu-Tăriceanu, C. Dudu Ionescu, Ion Țiriac, Remus Truică, S. Ovidiu Vîntu, Viorel Hrebenciuc, Emil Boc, Miron Mitrea, Radu Mazăre, Elena Udrea, Dorin Cocoș, Paul Lambrino, Sulfina Barbu, Adriean Videanu, Mircea Geoană, Victor Ponta, Gabriel Bivolaru, Dan Andronic, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, C. Vadim Tudor, George Păunescu, Crin Halaicu, Maria Vlas, Mircea Dinescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Marga, Bogdan Lefter ș.a.“.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Crăciun nefericit...

(II)

Pe făgaşul acelei sărbători s-a aşezat, în mod firesc, Crăciunul, al cărui nume vine de la Cronos, data fiind calculată după Bunavestire: 25 martie - 25 decembrie, adică 9 luni. (Deschid o paranteză: Christmas înseamnă Mesă, sau Liturghie, pentru Christ). Le-am mai vorbit celor prezenţi şi de calculul astronomic al Erei Creştine, stabilit de un strămoş al nostru, din Secolul VI, Dionisie cel Mic (în greceşte Exiguul). Au rămas, cu toţii, ca la dentist. La sfîrşit, Dinu Săraru mi-a spus: „Vadime, dar aşa carte ştii tu?”. Da, aşa carte ştiu eu, şi am mai învăţat între timp. La acea întîlnire, Adrian Păunescu (cu care eram certat atunci) a recitat poezia care avea ca leitmotiv rugămintea către Moş Gerilă „Să ni-l aducă pe Moş Crăciun”. Frumoasă şi temerară metaforă! Unde erau „dizidenţii” care se bat, azi, cu cărămida în piept ? Nu erau, fiindcă ei n-au avut o valoare reală niciodată. Au trecut atîţia ani de atunci. Colinde revoluţionare n-am făcut, fiindcă aşa ceva era un non-sens. În definitiv, ce să mai revoluţionezi la Creştinism – cînd opera lui Isus Christos a reprezentat cea mai copleşitoare Revoluţie din Istorie? Au murit atîţia oameni între timp. Încerc să-i înţeleg pe revoluţionari: ce au vrut ei şi ce a ieşit! A ieşit totul pe dos! L-am văzut azi, la televizor,

ETICHETA

O(urmare din pag. 21)

pe căpitanul MApN Ionel Boieru, cel care a condus plutonul de execuţie la Tîrgovişte: indiferent ce ar spune astăzi, după 25 de ani, el va rămîne în Istorie ca un ucigaş. Ironia sorţii face ca un alt Boieru, cu prenumele Traian, să fi omorît o altă mare personalitate a Istoriei Naţionale: pe Nicolae Iorga. M-am uitat şi la completul de „judecată”: Virgil Măgureanu, Gelu VoicanVoiculescu, Mugurel Florescu, Gică Popa, Constantin Lucescu şi alţii. Toţi, absolut toţi, sînt vinovaţi în faţa românilor şi, mai ales, în faţa lui Dumnezeu. Şi asta nu numai pentru că au ucis doi bătrîni suferinzi – ci pentru că au pîngărit ziua naşterii Mîntuitorului.

Dar cei mai vinovaţi dintre toţi sînt Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan. Un triumvirat alogen, care avea misiunea să „livreze coletul” pînă la Crăciun. Degeaba se scuză unii şi alţii – mai ales Şarpele cu Ochelari şi Pistruiatul fără Gît – ei toţi au fost complici în acea conjuraţie satanică. Citesc prin ziare că sîntem liberi. Liberi la ce? Liberi să murim de foame? Liberi să cerşim prin Europa? Liberi să fim sclavi într-o ţară făcută harcea-parcea, care nici măcar statutul de colonie nu-l are, fiind un lagăr de exterminare? Am mai scris-o şi mă văd nevoit s-o repet: o revoluţie care nu e urmată şi de o evoluţie e un dezastru. Ciclul diabolic al celor 25 de ani s-a terminat. În loc să începem o viaţă nouă şi să revenim la normalitate,

vacanță de neuitat

Imaginea care a apărut instantaneu era aceea a unui grup de oameni ce purtau brasarde la mîini, cum văzusem de atîtea ori în filmele despre comuniști de la televizor, iar unul dintre ei, cu mîinile ridicate spre cer, striga: „Poporul a învins, victorie!”. Apoi imaginea a dispărut, apărînd binecunoscuta miră.

Ne-am uitat unii la alții întrebîndu-ne în primul rînd cum de era program la televizor la 10 dimineața și abia apoi ce se întîmplase. Mihai, prietenul meu, ne-a spus că la radio se spunea că e „groasă rău la București” și că Ceaușescu a fugit. Chestia asta ne-a speriat un pic și m-am întors cu văru-meu la mine acasă să vedem ce se mai întîmplă. Odată ajunși am pornit televizorul și așa am aflat că „trădătorul Milea s-a sinucis”, fapt care ne-a panicat și mai tare. Am urmărit la televizor spectacolul oamenilor ieșiți pe străzi și al celor care transmiteau din studioul Televiziunii Române, dîndune seama că trăim momente extraordinare, unice. Uzina unde lucra tata a fost prima care a ieșit în stradă, iar el trecuse pe acasă. Apoi s-a întors la uzină, fiind consemnat acolo, pentru că se zvonea că teroriștii o vor ataca. Pe urmă, a început nebunia zvonurilor despre teroriștii care otrăviseră apa potabilă. Apoi diversiunea și manipularea au început să se dezvolte din ce în ce mai violent, astfel încît, atunci cînd s-a anunțat că rușii s-au invitat să vină să ne scape de teroriști, ne-am bucurat! Noroc cu generalul Gușă, care nu era așa naiv ca noi, și a interzis în mod expres acest lucru, știind că, dacă rușii intră în țară, greu mai pleacă.

Nebunia a continuat cu prezentarea morților și cu știrile venite de la cunoștințe din diferite zone ale orașului, vorbind despre tancurile care ieșiseră pe străzi împreună cu militarii, pentru ca mai apoi să-i văd și eu prin apropierea blocului meu. Dormeam foarte puțin în acele zile, fiindcă eram cu urechile pe postul de radio Europa Liberă și cu ochii pe Televiziunea Română, ca să vedem ce se mai întîmplă. Apoi a început să se tragă peste blocul nostru cu gloanțe trasoare noaptea și noi ne grupasem pe holul interior al apartamentului, care era înconjurat de pereți de beton prin care, ne gîndeam noi, că nu vor trece gloanțele.

Vacanța vărului meu se transformase într-o adevărată aventură și se prelungise mai mult decît

era necesar. Pe 25 decembrie, de Crăciun, am primit vestea incredibilă că Nicolae și Elena Ceaușescu au fost prinși, judecați, condamnați la moarte, iar sentința fusese deja executată. Ei bine, vestea asta ne-a șocat, fiindcă pur și simplu aveam senzația că individul nu va muri vreodată. Apoi vărul meu s-a reîntors acasă cu trenul, tatăl său venind să-l ia, iar noi am continuat să stăm lipiți de televizor. Îmi amintesc și acum finalul de an, în care am urmărit pînă la 3 dimineața filme western cu John Wayne, la care doar visam pînă atunci.

Ei bine, acesta a fost primul meu contact cu ceea ce înseamnă forța media și intervenția specialiștilor în informație. De asemenea, așteptam cu nerăbdare libertatea pe care o cîștigasem și credeam că de acum totul va fi lapte și miere și lucruri minunate vor începe să ni se întîmple. După ce a trecut momentul de euforie, am început să luăm contact cu luptele politice, cu propaganda, cu grevele pe care atunci le vedeam doar în filmele cu eroi comuniști, cu discursurile din Parlament, cu nesfîrșitele șiruri de promisiuni, apoi cu distrugerea economiei. Auzeam periodic cum se mai închidea o fabrică, cum oamenii ajungeau pe străzi, cum țiganii mîncaseră niște lebede în centrul Vienei, făcîndu-ne de baftă, cum investitorii străini, care se presupunea că trebuiau să bage bani în economie, nu băgau nimic, ci închideau fabrici pe bandă rulantă, apoi o demolau, vindeau fierul vechi și terenul pentru construcții. Am fost martorul perioadei „bișniței” cu blugi și cu alte produse aduse din Turcia, al corupției și al ziarelor care gemeau fie de dezvăluiri, fie de alte informații senzaționale, ca cele ce se publicau în „Evenimentul Zilei”, primul tabloid al României post-decembriste.

Anii au trecut și am văzut politicienii rotindu-se la putere, am văzut mineriada din 13-14 iunie 1990 și celelalte „excursii” ale ortacilor din Valea Jiului la București. Am văzut o țară prăbușindu-se în jurul meu, am văzut lucrurile schimbîndu-se, aparent în bine, am văzut, încet-încet, dispărînd griu-ul din jur, am văzut primele luminițe de Crăciun, care făceau orașul să arate fabulos după anii de întuneric, sau „cam ca Las Vegasul în pană de curent”, după spusele unui adolescent american aflat în vizită pe meleagurile noastre.

Au fost însă și lucruri bune – apariția Revistei ,,România Mare” și a partidului lui Corneliu Vadim Tudor, romanele lui Pavel Coruț sau noua mea calitate

ne scufundăm şi mai rău. Impunerea la conducerea României a unui specimen de altă etnie şi de altă religie, cu foarte multe bube-n cap, ne-a pus capac. Ne-a luat piuitul. Iată că Dumnezeu le dă românilor, în continuare, cît nu pot să ducă. După acest şoc colosal, ce urmează? Pierderea Ardealului, la ordinul Berlinului? Iar face Germania ordine în Europa? Secvenţa din filmul „Actorul şi sălbaticii”, cînd Toma Caragiu interpretează un Moş Crăciun cu zvastică e mai actuală ca oricînd. Din nenorocire, românii nu mai au puterea să reacţioneze. Nervul rezistenţei le-a fost extirpat. Ei nu se mai luptă cu hoţii – ci se încaieră unii cu alţii, pe o tigaie drycooker sau niscaiva alimente expirate. Marii borfaşi au dat tunuri de sute de milioane de euro, dar, după cîteva zile la zdup, stau în arest la... domiciliu! Averile lor au rămas intacte, ba chiar au crescut. Stăpînii americani se prefac că ne încurajează în lupta împotriva corupţiei, cu o condiţie: să nu le atingem, lor, interesele! Ei au voie să facă orice, doar ne dau democraţie, pe săturate, pînă pleznim. Şi, ceea ce e mai grav, e că miroase a război. Crăciunul actual ştim cum arată: mohorît. Dar Crăciunul viitor? Cîţi dintre noi îl vor apuca? Doamne apără şi fereşte!

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR, 22 decembrie 2014

de student. Acum, cînd mă apropii de jumătatea vieții, nu pot evita să mă întreb cum ar fi fost dacă în acea vacanță de iarnă nu s-ar fi întîmplat nimic? Ce ar fi fost dacă Ceaușescu ar fi continuat cu planurile sale de a pune bazele unei bănci internaționale, așa cum se zvonea, sau dacă ar fi cedat puterea fiului său mai mic, Nicu, permițînd românilor să emigreze, convocînd alegeri libere ca în celelalte state socialiste? Ar fi cîștigat PCR acele alegeri, așa cum s-a întîmplat cu înlocuitorul său, FSN? Am fi avut astăzi industria intactă și am fi fost un concurent pentru statele a căror piață de desfacere sîntem astăzi? Ar fi fost Ceaușescu asasinat și ne-am mai fi confruntat cu o lovitură de stat? Nu vom ști niciodată și nu putem schimba nimic, deși filme despre mașini ale timpului care sînt folosite pentru a corecta anumite lucruri din trecut există.

Dacă nu ne putem schimba prezentul, acționînd asupra trecutului, poate ar fi bine să ne schimbăm viitorul, care nu arată prea bine acum. Poate ar fi bine,ca la aniversarea a 35 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 să mai facem una. Pașnică, de data asta. Nu cu arma, ci cu ștampila în mînă și, dacă acum 32 de ani, curentul social care a înlăturat dictatura a avut nevoie pentru a se organiza de doar 24 de ore, eu cred că curentul social vadimist, care deja a început să se formeze, poate folosi eficient cei 3 ani rămași pentru a se organiza în așa fel încît să schimbe viitorul acestei țări și să o ducă acolo unde fiecare dintre noi își dorește: către prosperitate, demnitate și libertate, spre acele limanuri pentru care au murit românii în decembrie 1989. Depinde de noi să readucem țara pe linia bună pe care se afla atunci cînd unii au declarat-o „grămadă de fier vechi”, grăbindu-se apoi s-o vîndă pentru o sticlă de votcă sau de whisky, în funcție de preferințele fiecăruia.

Partidul Vadimist Român există, milioanele de români care rezonează cu principiile lui există și-și doresc schimbarea. Acum, scuza „n-am cu cine vota” nu mai merge. Acum au cu cine vota. Trebuie doar să afle, fiindcă mulți nu știu de curentul vadimist și depinde de noi, cititorii acestei reviste, să îl facem cunoscut folosindu-ne de acest minunat instrument care este internetul. Dacă pînă acum am așteptat ca doar politicienii să facă ceva, a venit momentul să contribuim pentru ca viitoarele vacanțe de iarnă ale copiilor noștri să arate mult mai bine ca în prezent sau ca vacanța mea de acum 32 de ani.

Cu speranța unui an mai bun, vă doresc liniște, bucurie și sănătate alături de cei dragi. La Mulți Ani!

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Viermii!

(urmare din pag. 21)

„Evreitatea nu e necesară pentru a nu-ți incomoda vînătoarea cu scrupule morale, îmbogățindu-te «fără just temei», parazitînd o populație prinsă în ghearele unui stat uzurpat. Nu putem însă feri de oprobriul pe care-l merită toți îmbogățiții Tranziției Criminale, pe evreii (și au fost mulți) care au participat la jefuirea României, cumpărînd cu x lei și vînzînd cu 10x, 100x, 1.000x lei bunurile muncite de robii comunismului”.

În rezumat, este vorba de faptul că, printre alții, numele lui Corneliu Vadim Tudor se regăsește pe lista celor care ,,au lucrat în solda mafiei evreiești”, iar ,,în calitate de «prieten»/partener, aparent român, a fost susținător al cuceritorilor în operații strategice, de la

«ingineriile» cu beneficiari israelieni, la făcături extrajuridice și la legiferările coloniale, anti-românești”. Cu cine a făcut Vadim Tudor aceste mîrșăvii? Cum, cu cine? Cu Ion Țiriac, S. Ovidiu Vîntu, Mircea Dinescu, Crin Halaicu, Elena Udrea, Radu Mazăre și ceilalți aflați pe lista lui Ioan Roșca, autorul acestui articol, ce pare a fi fost scris cu o mînă pe tastatură, cealaltă pe sticla cu alcool, și capul vîrît în punga cu aurolac. Chiar mă întreb: în cadrul prestigioasei publicații, redactorulșef nu citește materialele ce urmează a fi publicate? Cum sînt ele avizate ca fiind bune de tipar - prin tragere la sorți, pe criterii de obligații, relații și interese de tot soiul?

Referitor la acest fel de a face presă, Adrian Păunescu spunea: ,,Îmi umblă viermii presei prin cearceaf,/ Îmi caută greșeala prin arhive/ Și-mi scot din texte cîte-un paragraf,/ Spre a mă ciurui cu invective”. Îmi amintesc că, la un moment dat, cînd mai mulți

Jocuri de oameni mari

(urmare din pag. 21)

A fost nevoie ca nazistul să ocupe Franța pentru ca britanicii să se implice în război. Țările mici au fost împărțite cu celălalt criminal al vremii, Stalin. În Războiul Rece care a urmat, cele două mari puteri create în urma celui de-al II-lea Război Mondial s-au lovit de cele mai multe ori indirect, ba prin Coreea, ba prin Vietnam, ba prin Algeria. Firește că aceste lupte au generat o cursă a înarmărilor, susținută de ambele părți. În Uniunea Sovietică, cum se numea Rusia pe atunci, cît și în țările socialiste, nu era o problemă să iei bani de la buget pentru înarmare, fiindcă cetățeanul nu ar fi comentat niciodată că, în loc să-i crească nivelul de trai, ori să perfecționeze infrastructura, sistemul medical, cel de pensii ori de învățămînt, statul folosește acei bani în alte scopuri.

Altfel stăteau lucrurile în țările cu o democrație reală, nu populară. Acolo, cetățeanul punea întrebări despre banii publici și protesta dacă aceștia nu erau cheltuiți conform intereselor sale. Firește că soluția celor de la putere pentru a cîștiga bani din producerea și vînzarea de arme a fost aceea de a exagera pericolul sovietic, prin propaganda corepunzătoare dsfășurată în ziare, radio și la TV, iar cînd guvernele „comuniștilor invadatori” au început să cadă pașnic, a fost nevoie de un spectacol sîngeros la noi, ca să justifice banii dați pe arme, fiindcă francezul, britanicul, belgianul sau americanul ar fi început să se întrebe pentru ce i s-au cerut atîția bani pe arme dacă dușmanul fusese înfrînt fără să opună rezistență și dacă nu cumva banii ăia îngroșaseră averile unora care acum le rîdeau în nas din limuzinele și palatele construite între timp.

În altă ordine de idei, abaterea atenției de la problemele reale pe chestiuni mai importante, apărute dintr-o dată, este o altă tactică de manipulare a opiniei publice. Un exemplu care-mi vine în minte acum, este cel în care, pe fondul sîngeroasei revoluții televizate din România, care a atras atenția întregului mapamond, armata americană „a intrat cu nuntă mare-n Panama”, invadînd cu tupeu o țară independentă. Firește că nimeni nu a protestat împotriva samavolniciei, pentru că ochii tuturor erau îndreptați asupra noastră.

Dacă vă gîndiți bine, o să vedeți că și în politica noastră atenția societății a fost deviată de la tîlhăriile vremelnicilor guvernanți, prin acțiuni care vizau libertatea unor cetățeni importanți și care țineau televiziunile ocupate cîte o săptămînă pînă ce respectivii erau eliberați din lipsă de probe, iar între timp în Parlament treceau legi sau se emiteau OUGuri care legiferau viitoarele introduceri ale mîinilor puternicilor zilei în buzunarul larg și plin al statului. Carevasăzică, tehnica asta se aplică de cînd lumea și trebuie să ai memorie scurtă, ca să nu vezi cum se repetă manevrele și schemele bogaților și puternicilor, care „își aranjează ploile” după cum le convine lor, în timp ce noi ne agităm, ne inflamăm, ne jignim și ne

certăm între noi, luînd partea uneia sau alteia dintre tabere, simțind astfel că participăm la deciziile luate de politicieni.

De ceva vreme este agitație mare pe scena politică în chestiuneaa relațiilor ruso-ucrainiene. Înainte să comentez subiectul trebuie să vă amintesc faptul că, de cîțiva ani, propaganda occidentală rostogolește prin tot felul de băieți teoria conform căreia rușii sînt niște nenorociți, ne vor răul și vor veni peste noi să ne ocupe. Îmi vine să rîd cînd văd înflăcărarea cu care se încearcă îndoctrinarea populației în direcția asta, de parcă occidentalii ne-ar vrea binele sau ni l-au vrut vreodată. E exact același tip de propagandă socialistă care spunea că imperialiștii sînt răi și vor să ia bunăstarea poporului muncitor, iar chiaburii și exploatatorii „să meargă la cremenal”.

Pe acest fond al trompetiștilor pro NATO și ai celor pro Rusia se desfășoară dialogul internațional pe marginea crizei din Ucraina. Spiritele s-au inflamat după ce Vladimir Putin a ocupat Crimeea cu forța armelor, anexînd Rusiei o parte a teritoriului unui stat suveran și independent. Nici nu mai contează motivul pentru care a făcut-o, acțiunea fiind ilegală, iar invazia a servit perfect țărilor din blocul militar advers. Bloc militar care a condamnat în mod firesc agresiunea și a găsit motiv să se extindă spre teritoriul fostei Uniuni Sovietice, ba chiar navele militare ale marinei NATO au ajuns să se plimbe aproape libere prin Marea Neagră, care a încetat să mai fie un simplu „lac rusesc”. Fapt care echilibrează lucrurile în această zonă.

Firește că extinderea NATO spre Rusia i-a făcut pe conducătorii acestei țări să se simtă amenințați, motiv pentru care au ripostat ocupînd o parte din Ucraina și susținînd cu arme și influență politică separatiștii din Donbass. De ce s-or fi simțit amenințați că nu mai sînt în conflict cu NATO, iar prin livrarea de gaz natural spre UE au un atu important în relația cu aceasta? Ca să nu mai vorbesc de faptul că schimburile comerciale cu Germania și Franța sînt la un nivel ridicat. Doar pentru a ne reaminti că sînt o putere militară?

A făcut Rusia ceva rău și ilegal ocupînd Crimeea? Desigur. Dar oare americanii și aliații lor ce au făcut cînd au smuls Kosovo Serbiei și cînd au intrat în Panama ca la ei acasă? Același lucru, doar că lor li s-a trecut cu vederea, fiindcă acțiunea era generată de motive nobile. Acum, toată Europa și toată America este cu ochii pe acțiunile Rusiei la granița cu Ucraina. Președintele Biden a purtat o discuție omologul său rus asupra acestei probleme, iar rusul i-a cerut garanții că NATO nu se va mai extinde în Armenia, Georgia ori statele baltice, și nu va aduce armamament care ar putea lovi teritoriul rusesc. Firește că americanul nu i-a dat încă nici o garanție, cerîndu-i să dea înapoi, fără garanții. Procedînd astfel, e posibil să-l pună pe Putin cu spatele la zid, doar că, odată ajuns în această poziție, acesta va riposta ca atare, iar acest lucru va fi rău pentru

,,jurnaliști” i-au întocmit lui Vadim Tudor o listă cu așa-zisele sale defecte, acesta a dat o replică în stilul său caracteristic: ,,Nebunii ăștia m-au făcut necrofil, zoofil, pedofil, dar au uitat să mă facă și Benny Hill”. Revenind la Ioan Roșca, mai am de făcut o completare. Observați că domnia sa a avut sînge în instalație cînd a întocmit lista cu ,,prietenii/partenerii evreilor care au paticipat la jefuirea României”, dar a tremurat ca piftia cînd trebuia să-i nominalizeze pe evreii în cauză. A vorbit la modul general despre ei (,,evreii”), ceea ce înseamnă că toată nația evreiască a fost implicată în ,,jefuiea României”, de unde și concluzia că Ioan Roșca nu are toate țiglele pe casă sau, cum spun șmecherașii de gang: ,,Îi e cald cu toți dinți-n gură!”.

Și, dacă articolul respectiv se încheie cu formula ,,Nimic nou sub soare”, închei și eu spunînd: Alo, ambulanța!

toată lumea. Nu știu dacă ați experimentat poziția cu spatele la zid, dar dacă da, vă amintiți probabil ce reacții necontrolate ați avut.

Eu înțeleg că NATO și Rusia își încordează mușchii și dau din gură înjurîndu-se reciproc, ca doi șoferi în trafic, fără să ducă lucrurile mai departe, dar nu știi niciodată ce se poate întîmpla. Eu, totuși, nu cred că rușii sînt atît de nebuni încît intre din nou cu trupe în Ucraina, fiindcă asta ar putea însemna declanșarea unui nou război mondial. Nu cred că vor risca asta, pentru că s-ar putea să iasă șifonați rău, deși, dacă citesc declarațiile generalilor occidentali care au spus că le e imposibil să apere Ucraina, cred că, mai degrabă, occidentalii vor trimite arme și tehnologie ucrainienilor, cum au și făcut deja, ca să se bată ei cu armata rusă invadatoare, fără să angajeze trupe la contact direct cu aceasta. O altă soluție ar fi aceea de a sta deoparte complet, aplicînd doar sancțiuni economice Rusiei și lăsîndu-i pe ruși să facă ce vor. Pe de altă parte, chestiunea sancțiunilor economice este ineficientă, fiindcă rușii pot tăia alimentarea cu gaze băga Europa Occidentală în ședință. Ca urmare, cetățenii atinși în confortul propriu vor ieși pe stradă să ceară socoteală, iar guvernele occidentale fix de asta nu au nevoie, cînd ele au o „Mare Resetare” post COVID de implementat, niște miliarde de produs din vaccinurile mult comentate și niște cetățeni de controlat, sub toate aspectele.

Așadar, cel mai probabil, toate discuțiile acestea nu vor duce la nimic periculos decît pentru ucrainieni, care se vor vedea pe lista țărilor ale căror interese au fost trădate de Marile Puteri Europene, lîngă Polonia, Cehoslovacia, Austria, sau România, pe care distinsul domn Churchill a aruncat-o direct în brațele sovieticilor, fiind responsabil în mod direct de tragediile bunicilor și părinților noștri care au înfundat pușcăriile și au murit la Canal sau prin munți cu arma în mînă, tot așteptîndu-i pe anglo-americani.

În concluzie, mă uit destul de relaxat la problema ruso-ucrainieană, fiind mult mai îngrijorat de felul în care guvernele Uniunii Europene atentează la drepturile și libertățile noastre jucîndu-se cu certificatele verzi, cu pastilele anti COVID și cu restricțiile care dereglează economiile țărilor din zonă sau cu schimbarea obiceiurilor și lucrurilor normale doar fiindcă așa se gîndesc „niște unii” la Bruxelles.

Corneliu Vadim Tudor vedea în formarea Uniunii Europene refacerea gloriosului Imperiu Roman, producător de civilizație. Mărturisesc că asta speram și eu la un moment dat. Deocamdată, ni se oferă mai mult „pane et circenses” decît cultură, reguli și normalitate. Sper ca viitorul să ne aducă lucruri mai bune, dar pentru asta avem nevoie de conducători capabili și atașati adevăratelor valori ale civilizației europene, nu a ceea ce inventează zilnic conducătorii de la Bruxelles. Pînă atunci, vă doresc tuturor un an nou liniștit, fără evenimente neplăcute, cu sănătate, cu credință în Dumnezeu, alături de familie și de cei dragi. Dumnezeu să ajute România, Dumnezeu să ne ajute pe toți! La Mulți Ani!

PLUGUSOR DE IMPACARE

Aho, aho

Români și frați, Vaccinați, nevaccinați, Stați așa, nu vă grăbiți

Anul să-l sărbătoriți, Piftia s-o terminați, Dacă sînteți vaccinați!

, < ( Dar erau... Orbani!

Și-a mers șchiopătînd, Din gură vorbind, Din cifre mințind, Ce să mai colind?

S-o luăm cu binișorul, Să vă spunem Plugușorul, Colindul nostru etern, Indiferent de guvern, Indiferent de partide, Inima ni se deschide

Și, de primiți cu urarea

Să cinstim iar sărbătoarea!

Aho, aho,

Români cinstiți, Ce nu vă mai regăsiți

În politica din țară, Cu reflexe în afară, Ordin de la Bruxelles

Cum să ne purtăm de fel, Ce mîncăm și ce iubim. De ce naiba mai trăim!

S-a sculat mai an

Un sas barosan, Și-n ciuda oricui Și-a pus ,,Guvernul lui” În iarnă, cu reni, Visînd Brătieni

La pragu-ntre ani,

Aho, aho, Români trădați, Pe-afară uitați, Neamțu-ncet s-a răzgîndit Și-o vocală-a zămislit: O, opriți-vă din zbor, Stați, voi, liberalilor, Să cooptăm la guvernare

Pe cine-njuram mai tare, Păi, cine credeți că e?

Hă, hă, hă – PeeSeeDee!

I-a păcălit sibianul, Și pîn-să sfîrșească anul Dușmanii ce se avură, Frați de cruce se făcură! Frați de cruce se făcură, De-acum, împreună fură!

Aho, aho, Români creduli, Ne mai ținem și fuduli, Lăudîndu-ne pe-afară

C-aducem valută-n țară, Deși, bine știm, ehei, Se-ntoarce tot la ei!

Dar să nu fim cîrcotași, Hai să fim români fruntași,

Răvaşe fără plăcintă

Preşedintelui

Klaus Werner Iohannis

1. Anul acesta a fost bizar, În mare parte.

Ai dat ,,Guvernul meu” în dar

Unui dușman de moarte!

2. Poate anul care vine

Ne vei lămuri pe dat:

PSD e o rușine

Sau e cel ce te-a salvat?

3. Merge vorba de-astă vară, Ți-o spunem fără sfială:

Că, de-afară, vii în Țară, În vizită oficială!

Să vă pregătim onorul Din străbuni cu Plugușorul, Și, în anul care vine, S-auzim numai de bine.

Să scăpăm de-acest Covid, Virus hoț și cam perfid, Să ne vaccinăm că-i bine, Nu ne facem de rușine, Apărăm părinți, bunici, Îi protejăm pe cei mici! Aho, aho, De Anul Nou, Să se ieftinească viața Și seara și dimineața, În culcare și-n sculare, Prețul să nu fie mare, Pensiile mici să crească, Bătrînii să înflorească, Să se bucure cu toții

Crescîndu-și cu drag nepoții!

Să avem căldură-n case

Că degeaba sînt frumoase, Dacă, în sufragerie, Ne simțim ca-n ghețărie! S-avem drumuri, nu proiecte, Făcute pe îndelete, Și, după ce trec niște ani, Refăcute cu alți bani! Aho, aho, Copii, școlari, Așteptăm să creșteți mari

C-ai mers umil peste hotare Cu ,,fiare vechi ”, noi cumpărăm!

Preşedintelui PSD, Marcel Ciolacu

Cînd ai trecut la satana, Lîngă el, nu doar privindu-l, Într-un zid, ca și pe Ana, Tu ți-ai îngropat partidul!

Senatoarei

Diana Iovanovici Şoşoacă

Iată, ți-ai văzut și visul, I-ai gustat din plin aroma: N-a fost ,,Ce-a văzut Parisul”, Ci a fost ,,Ce-a văzut Roma”!

Ca să duceți mai departe Dragostea noastră de carte. Dar, cu unii dintre voi, Ducem cartea înapoi, O aruncăm la gunoi!

Ia sunați din zurgălăi Să răsune peste văi, Peste văi, peste poieni, S-ajungeți academicieni!

Premierului, general Nicolae Ionel Ciucă

1. Ai dat Armata pe-un fotoliu

De prim-ministru, Îndeplinind un vechi orgoliu. Dar, ce sinistru!

2. În urma ta, la Apărare, Vedem și nu ne mai mirăm:

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Deputatului PNL-ist Florin Roman

Ministrul Digitalizării Te-ai vrut și tu într-un guvern Dar lipsa școlarizării Te lasă repetent... etern!

PSD – PNL

V-ați bălăcărit întruna Și n-a fost deloc a bună. Astăzi, depășiți minciuna Ca să mințiți împreună!

Și-ar mai fi și de-o urare Pentru cine cap mai are, C-o făcurăm, iată, lată, Achiziții la Armată!

Deși aruncăm mulți bani, Vechi, de patruzeci de ani, Vor fi cele avioane, Plus alte comisioane, Căci, cum le iau birocrații, Cum intră în reparații!

Ia mai dați din bice, măi, Și din zurgălăi, flăcăi, Să se-audă-n ministre, Parc-ar fi mitraliere!

* * *

De urat am mai ura, Nu ni-i teamă că-nsera Aeru-i cam insipid Și ni-i frică de Covid, Căci de cînd urăm fălos, Masca ne-a căzut pe jos. Așa că-ncheiem cu bine Pentru anul care vine.

Nu vă cerem nuci, nici bani, LA ANUL

ȘI LA MULȚI ANI!

USR-iştilor

Anul să v-aducă-n dar

O Biblie-n galantar, S-o citiți, s-o răscitiți, Poate vă mai potoliți!

Lui Nicuşor Dan, primarul Capitalei

Primarul știe ce ne face

Cînd ne călește iute-n frig: Punem pe noi vreo trei cojoace Și ne-ncălzim la... un covrig!

Celor care scumpesc nejustificat curentul

Tot crescînd la preț curentul

O să ne deconectați, Și, să vezi evenimentul –Voi veți fi cei... curentați! Uniunii Europene

Primim știri de la Bruxelles

Ce nu se opresc la vamă. Știri diverse, fel de fel, Cum, din tată, să faci... mamă! Pagină realizată de GEO CIOLCAN

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS Book ConSUlTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIBUTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.