România Mare, nr. 1622

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Numai atunci cînd iubim sîntem, cu adevărat, oameni. În rest, sîntem cetățeni.

CornELIU VADIm TUDor

Mișcarea No-vak –calea spre normalitate

No-vak este un joc de cuvinte în limba engleză, care se poate traduce ca „No-vak – No-Vaxx”, similitudinea pronunțării fiind evidentă. Ideea titlului nu-mi aparține, e împrumutată de pe internet, unde a apărut în urma scandalului mediatic apărut în Australia, cu ocazia turneului de tenis la care trebuia să ia parte și jucătorul sîrb Novak Djokovici. Nu știu, la ora la care scriu aceste rînduri, dacă va participa sau nu, dar nici nu este relevant pînă la urmă. Mi se pare mai important cazul în sine, care a pornit o serie de comentarii și discuții, pro și contra, fiindcă e un exemplu clar de frondă a unei personalități.

Chestiunea nu e încă tranșată, iar autoritățile australiene nu au dat publicității conținutul documentului pe care sportivul sîrb l-a prezentat la intrarea în Australia și care dovedea că problemele medicale pe care le are nu îi permit să se vaccineze. Dacă acel document dovedește acest lucru, australienii sînt obligați să-i dea drumul în țară. Dacă nu, îl vor trimite de unde a venit.

Problema este că exceptarea lui pe baza unui document medical legal o să le dea idei celor care nu vor să se vaccineze și vor porni o serie de alte discuții, adîncind falia între pro și antivacciniști.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Eminescu –bătălia pentru adevăr

,,Oamenii s-au săturat să îndure“

– locuitorii unui oraș din Kazahstan despre teroriști, autorități și adevăratele motive ale revoltelor –

În ultimele zile, 164 de persoane au murit în proteste și revolte. La început, președintele Kazahstanului, Kassym-Jomart Tokayev, a încercat să stabilească un dialog cu cei care au cerut scăderea prețului gazului lichefiat, dar după ce protestatarii din cele mai mari orașe au început să ocupe clădiri administrative, să incendieze mașini și să atace oficialii de securitate, retorica s-a schimbat: la început, protestatarii au fost numiți ,,militanți” și ,,teroriști”, iar apoi autoritățile au chemat aliații OTSC în țară. Ziariștii străini au discutat cu localnicii și au aflat care sînt, în opinia lor, adevăratele motive ale protestului și cine ar putea fi de fapt în spatele revoltelor care au cuprins Kazahstanul.

„Tensiunea poate fi tăiată cu un cuțit”

Alibi, 27 de ani, șef departament aprovizionare la o întreprindere de stat, Nur-Sultan: ,,Pentru mine și toți cei dragi, protestele au venit ca un mare șoc. Da, tensiunea și nemulțumirea din țară ar fi putut fi tăiate cu un cuțit – atît erau de evidente“.

(continuare în pag. a 16-a) n.K.

172 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu –Ziua Culturii Nationale , ,

În apãrarea lui Eminescu

Trist cartofor, tu, monument de ură, Satyr drapat în giulgiu vişiniu, Cum vii să faci tu ordine-n cultură? Mai bine-ai vinde nasturi şi rachiu!

Mici echimoze-s ochii tăi de fiară, Rînjesti ca rîia, hîd, cu colţii răi… Mefiboşet gîngav şi fără ţară, Răufăcător eşti tu, cu toţi ai tăi!

Nu îţi lipsea nimic, aveai de toate, Stăteai pe roze-n caldul tău bîrlog, Şi totuşi, te mînca în fund şi-n coate Şi ai sărit la creastă, pintenog,

Să răstigneşti o nouă sanctitate

La care eu, de-un secol, mă tot rog…

Cu toate că nu doar în ianuarie și în iunie numele Poetului străbate anotimpurile și depărtările intrînd în casele românilor prin pagina Cărții lui de Poezie, apropierea datelor fixe, de 15 ianuarie și 15 iunie din fiecare an, înseamnă mai mult decît o aducere aminte, fie că înscriem acele zile în calendarul de sărbătoare sau în cel de comemorare al celui ce va rămîne în Cultura Română – MIHAI

EMINESCU – Poetul Național. Aceste două zile – reper ale Culturii noastre Naționale, aduc, de fiecare dată, un aer și un suflu dinspre Ipotești, proiectînd pe Cerul Poeziei Românești imaginea serafică a Poetului nepereche, pe care noi îl privim cu mîndrie și evlavie de parcă nu l-am mai văzut de la începutul Lumii.

De fiecare dată cînd jumătatea lunii ianuarie ne spală fața cu puritatea steluțelor albe de zăpadă, sau vara, cînd jumătatea lui iunie ninge peste fruntea noastră cu floarea din teiul Poetului, ne simțim mai aproape de opera lui și, involuntar, fiorul creației eminesciene ne cutreieră corpul și mintea, recompunînd în eul fiecăruia crîmpeie din viața tumultoasă a lui Eminescu, în dorința de a-l păstra perpetuu în inimile noastre. De aceea, ori de cîte ori filele de calendar se opresc la cele două borne semnificative din viața și moartea Poetului – 15 ianuarie și 15 iunie – ne simțim datori să vorbim și să scriem mai amplu despre poezia eminesciană, trecută prin filtrul dramei care i-a jalonat scurta lui viață pe Planeta Pămînt.

Chiar dacă repetăm și tot repetăm, niciodată – cît va exista Poporul Român și cît limba ce-o vorbim va fi Limba lui Eminescu – nu va fi prea îndestulător să-i pomenim numele și să-i cunoaștem pașii între cele două repere de căpătîi: 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

CornELIU VADIm TUDoR, ,,Saturnalii”, 1983

Notă: Poezia-pamflet, scrisă la începutul anilor ’80, ca răspuns la injuriile rabinului Moses Rosen la adresa lui Eminescu – acesta făcîndu-l pe marele poet fascist, legionar, pornograf, sifilitic – a trezit reacţii în presa internaţională prin publicaţiile ,,Washington Post” şi ,,Paris Match”. Ca urmare a acestui scandal, Vadim a fost interzis mai multe luni, iar cartea ,,Saturnalii” i-a fost retrasă din librării şi dată la topit. Au existat atunci doar trei voci, în România, care să reacţioneze la blasfemiile abuzivului rabin: Pompiliu Marcea, Al. Oprea şi Vadim Tudor cu sprijinul lui Eugen Barbu şi al lui Iosif Constantin Drăgan. Restul intelectualilor nu s-au amestecat, sau, dacă au făcut-o, asta s-a produs în secret, la şuete intime.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F „Garda Uciderii“ provine de la S.P.P. F Viol în grup împotriva Constituţiei

F Vladimir Cohn a luat leapşa de la muncitori F Fiecare odraslă a lui

Asztalos are cîte un apartament luxos în S.U.A. F Un filozof scatofog: Cacapipievici F Cine mai aleargă pe stradă va fi împuşcat!

PArTEA A III-A

F Dar, să revenim la ziarul „Azi“. Într-un articol ridicol, intitulat „Răul de sirenă sau «Moş Pendulă» contra B.B.C.“, fostul activist C.C. al U.T.C., Octavian Ştireanu, îi înjură ca un birjar analfabet pe primarul Gh. Funar, pe senatorul Corneliu Vadim Tudor şi pe prof. univ. dr. Titus raveica. Printre multe şi deocheate minciuni, sluga lui Neulander afirmă că „nimeni altul decît un C.V. Tudor ar fi putut fi aşa de vehement împotriva observatorilor străini“. Vezi, Ştirene, ce godac eşti? Şi vezi de ce te-au părăsit toţi prietenii, inclusiv prima nevastă, care nu-ți mai suporta caracterul de şorici ţepos fără motiv? În realitate, preşedintele P.r m , alături de întreaga conducere a acestui partid, a cerut chiar în scris participarea la alegeri a observatorilor străini, ca dovadă Apelul lansat pe adresa mai multor organisme internaţionale şi a tuturor ambasadelor acreditate la Bucureşti. Şi cine o fi „presa occidentală“ atacată „dur“ de Titus Raveica?! Vagaboanda aia de Rodica Chelaru, care compromite o firmă atît de prestigioasă, ca B.B.C.-ul? Ce caraghios eşti! F Dar, tot ziarul „Azi“ (vinde numai 10.000 de exemplare, e falit din 1990 și pînă acum!) se ia, din senin, de... Clubul Rapid şi de galeria de sub Podul Grant! Sub titlul „Rapidişti fanatici“ e reprodusă o ştire despre doi indivizi din comunele Pătîrlagele şi Pănădău (judeţul Buzău) care au

Iernile de altãdatã

România este o țară în care relieful montan ocupă o pondere însemnată. Cu toate acestea, practicarea sporturilor de iarnă ca un mijloc de petrecere a timpului liber a fost un apanaj al claselor aristocratice pînă pe la sfîrșitul anilor ’30. Primele ,,pîrtii de schi” din România au fost probabil cele amenajate pe pajiștea din fața castelului Peleș din Sinaia.

Sinaia a fost, de altfel, în perioada interbelică –asa cum a rămas pînă astăzi – centrul sporturilor de iarnă din România. Sporturile de iarnă au început să fie practicate în deceniul trei al secolului trecut de tot mai mulți români. Dar cum tinerii acelor vremuri erau mereu în căutare de modalități mai puțin costisitoare de a-și petrece vacanța de iarnă – au descoperit cabanele și refugiile împrăștiate prin munți. Iar vacanțele organizate acolo aveau un farmec aparte. Vă invit într-un astfel de loc – ,,casa de adăpost de pe Bîlea”, unde vom însoți un grup de

furat o şină de cale ferată. Aşa o fi, dar ce legătură are găinăria asta cu echipa Rapid Bucureşti? Numai pentru că cei doi au furat calea ferată, iar rapidiştii sînt un club feroviar? F Încă un panseu al Infractorului Naţional Neulander, reprodus de „Ziua“: „Fiecare om trebuie să aibă locul lui în Ţara asta: hoții în puşcării şi oamenii cumsecade la treabă!“ Aşa e, Petrică, du-te şi te predă, locul tău e la pîrnaie. F Gafă mare a ziarului „Cronica Română“ de sîmbătă! Relatînd alocuţiunea d-lui Ion Măldărescu, preşedintele Filialei Vîlcea a P.R.M., rostită în deschiderea Conferinţei de Presă de vineri, simpatica Luminiţa Castali a scris (ori corectura i-a denaturat manuscrisul) că Vadim „s-a lansat cu biblia şi puşca în asasinarea (?!) morală a societăţii româneşti“. În realitate, termenul folosit era „asanarea“. Aşteptăm dezminţirea. F Emil Dima a declarat că CELROM e un rebut al privatizării“. Iar CELrom declară că „Emil Dima e un rebut al pedeserizării“. F Aflăm din „Evenimentul zilei“ că Adrian Severin a fost sărutat de o „gardiancă publică“ sub „Poarta Sărutului“. Formidabil, ce s-au înmulţit lesbienele astea, se pupă în văzul lumii, fără ruşine.F Ziarul „Adevărul“ calcă voiniceşte pe urmele tuturor anchetelor iniţiate de „România Mare“. Un material extrem de sugestiv: „Pentru celebrul Club Năstase, fostul Club-bazin al lui Ceauşescu –

tineri ai anului 1935: ,,Trenul de Sibiu nu te duce decît pînă la Cîrța iar în sătulețul cu numele atît de comic te așteaptă omul de încredere al societății sportive din Carpați. O sanie trasă de doi armăsari puternici străbate minunatul drum prin valea Oltului, pînă la ultima casă din Cîrțișoara, care bineînțeles că e căsuța pădurarului – de unde începe urcușul spre munții Bîlea. De aici începe împărăția brazilor și drumul duce printr-o pădure nesfîrșită, unde copacii sînt acoperiți din belșug cu nea, iar serpentinele îngropate într-o zăpadă moale și adîncă. Numai semnele albe și roșii de pe copaci ne arată calea spre înălțimi – din fericire, societatea skyorilor îngrijește ca aceste semne să fie mereu împrospătate și vopsite cu ulei.

Din cînd în cînd dăm peste urme de lupi, care dovedesc existența acestei fiare pe acele meleaguri. larna aspră gonește lupii – ca în fiecare an, de altfel –spre sat, și pădurarul, pe lîngă casa căruia am trecut, ne-a și arătat, mîndru de isprava lui, blana unei lupoaice de doi metri lungime pe care o ucisese în ajun. După un drum greu de cinci ore prin pulberea de zăpadă, înaltă pînă la genunchi, se ivește în sfîrșit casa de adăpost de pe Bîlea. Vederea ei ne bucură, dar oboseala este atît de mare, încît pentru cei din urmă o sută de pași trebuie să ne adunăm toată puterea și voința spre a rezista ispitei de a ne culca în zăpadă.

Vladimir Cohn plăteşte chirie cît pentru două garsoniere. Stabilimentul de pe malul Lacului Herăstrău are piscină, restaurant, sală de conferinţe“. Confiscarea! F Deputatul Petre Ţurlea a cerut în Parlament demiterea bravului general Niculae Niţu. Motivul? Împuşcarea mortală, de către un poliţist, a unui soldat nevinovat, care, justifică Tata Niţu, „nu s-a oprit din alergat“. Remarca istoricului Ţurlea trădează un fin ironist: „Aşadar, atîta timp cît dl. general Niţu va fi în fruntea Poliţiei Capitalei, nimeni nu mai are voie să alerge pe stradă, altfel riscă să fie împuşcat“. Sărmanii practicanţi de jogging, sau cei care aleargă după tramvai ori autobuz, vor cădea ca muştele! F Se pare că „boala cartofului“ se ia ca guturaiul: după afacerile tandemului Angelo Miculescu – Adrian Năstase, şi Traian Chebeleu s-a lansat în comercializarea pe scară industrială a produsului cu pricina. Se zvoneşte că el are nişte depozite pline ochi cu cartofi, prin zona Braşovului. Mai face el nişte ilegalităţi şi prin Oradea, dar încă nu-i spunem nimic, fiindcă îl aşteptăm la procesul pe care boschetara de la B.B.C, Rodica Chelaru, l-a intentat patronului revistei noastre... O să fie circ, nu glumă! Va trebui să compară în faţa instanţei şi şeful delegaţiei de atunci, din fosta U.R.S.S., Adrian Năstase. F Trist, adevărat, uman, emoţionant interviul pe care generalul Ion Coman l-a acordat, luni seara, ziaristului Octavian Andronic, pe postul de Televiziune Antena 1. Altfel arăta faţa României dacă Ion Iliescu l-ar fi avut consilier pe Ion Coman, în locul lui Vasile Ionel... F Ne bucurăm din inimă de externarea şi însănătoşirea marelui om de fotbal (şi de caracter) Mircea Angelescu! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 mai 1996)

ridică ca o făclie, de pe albastrul imaculat al cerului. Încetul cu încetul par să se aprindă și celelalte vîrfuri și deodată se revarsă o ploaie de aur, pe toată valea din fața casei de adăpost, iar zăpada sclipește ca diamantul. Frumusețea peisagiului este de nespus și desigur că uităm ca prin farmec orice oboseală. Toată lumea iese pe verandă. Oamenii devin mai gălăgioși și se pornește o defilare de tunici de sport și pulover multicolore. Ba o făptură, dreaptă ca o lumînare, cu un strigăt de bucurie a și pornit la vale, unde desigur că va ateriza cu o tumbă. Îi urmează alții, cu mai mult noroc, și zăpada imaculată, pînă mai adineauri, este răvășită de urmele sky-urilor.

Totuși această oboseală ne este plătită a doua zi dimineața, la răsăritul soarelui. Întîi se aprinde Piscul Căprioarei, și soarele se

Această distracție nu poate dura însă decît de la 11 la 12 după amiază. La această oră mulți fac băi de soare sau gimnastică, în bătaia caldă a razelor de pe înălțime. Casa de adăpost de pe Bîlea este la o înălțime de peste 1400 de metri. Razele ultraviolete își fac efectul, și poți vedea multe trupuri și fețe înroșite de efectul lor. Din nenorocire, acest paradis nu durează, acum, în toiul iernii, decît cîteva ceasuri, căci soarele începe să apună și umbre lungi se întind peste vale; piscurile s-au stins parcă și cei care pînă mai adineauri alunecau pe sky-uri, se adună în casa de adăpost. Aici începe o viață veselă în jurul vetrii. Răsună cîntece de ghitară și glasuri calde. Afară, întunericul se lasă, tot mai adînc, dar în sufrageria comună, veselia nu se potolește. Timpul trece cu jocuri, cîntece și dans, astfel încît apropierea nopții abia se observă. Însă la 10 noaptea casa de adăpost trebuie să fie cufundată în liniște, conform regulilor sportive, pe care turiștii le respectă cu sfințenie, căci fiecare trebuie să-și rezerve puterile pentru frumoasa dimineață ce va urma, fără îndoială”.

Sursa: Art. ,,Paradisul skyorilor din Bîlea, în munții Făgărașului”, 1935

Pe urmele lui Eminescu, la Viena (l)

Drumul spre fericire

Dimineață de septembrie, 1869. O trăsură încovoiată de bagaje părăsește Ipoteștiul, pornind legănat, pe drumuri de țară, spre satul Dornești și de aici mai departe, spre zările Cernăuțiului. În trăsură sînt cinci oameni, doi părinți și trei frați. De-o parte tatăl, înconjurîndu-și cu brațele soția, pe micuțul Matei și pe Aglae, „de acum duducă domnească”. În față, pe cealaltă banchetă, șade singur un tînăr de 19 ani, privind gînditor pe fereastră. Mihai, frățînele cel mare, e însoțit de părinți, „pentru siguranță”, la înscrierea în Universitatea din Viena. Un june palid, cu ochii negri, ce strălucesc sălbatic sub fruntea înaltă, cu părul coborînd în plete rebele peste umerii zdraveni. Pare că zîmbește mereu – un zîmbet abia schițat și puțin batjocoritor – pe seama a tot ceea ce întîlnește în cale. Zîmbește cîmpurilor pîrjolite, zîmbește cerului pustiu cu luciri de andezit, își privește Moldova ca pe o iubită blîndă pe care-o lași să te aștepte acasă. Niciodată nu s-a simțit mai bine. Nicicînd n-a simțit mai vie demonica jinduire de-a pleca, de a-și măsura puterile cu lumea largă… Îl cheamă Eminovici. Mihai Eminovici.

Vuietul unei mîndre capitale

De la Cernăuți, Eminovicii au luat trenul pînă la Viena. Cu siguranță, prima clădire pe care a văzut-o Eminescu la coborîrea în gară, a fost hotelul „Belvue”, pe atunci proaspăt zidit, o clădire impunătoare, cu ferestre lungi cît o casă, cu odăi în care te sperii noaptea prin somn fiindcă nu poți ghici înălțimea tavanelor. (…) Iată-mă cu întrebările în stradă, mergînd printre oameni eleganți care plimbă cîini, aceeași stradă din „bețircul nouă” (sector – n.n.) pe care vor fi purces la drum cei cinci Eminescu în căutare de gazdă, printre tramvaie trase de cai, domni eleganți salutîndu-se ceremonios din cupeurile cu ferestruici de cristal, alături de dudui fără griji, învăluite în dantele și blăneturi scumpe. (…)

S-au oprit aproape de gară, pe Porzellangasse numărul 9, acolo unde auziseră încă din țară c-ar fi locuințe la prețuri rezonabile, pentru studenți. Au urcat cu toții în odăița de la ultimul etaj, părinții – Gheorghe și Raluca Eminovici – au achitat în palma unui neamț, galben după galben, toată chiria pe cinci luni, pînă la primăvară. Au mai stat cîteva ceasuri împreună, vorbind nimicuri, apoi s-a îmbrățișat cu părinții și cei doi frați, care s-au întors la gară, de unde au luat următorul tren înapoi, spre Moldova. Poetul a rămas singur.

Un însingurat? Oh, nicidecum…

Nu e ușor să găsești – uneori fie și să-ți imaginezi – locurile pe unde a trăit Eminescu, într-o capitală imperială. Unele străzi au fost renumerotate, multe clădiri au fost dărîmate, înlocuite cu altele. Da, nu-i ușor, mai ales că în cei aproape trei ani cît a stat în Viena, poetul a fost mai degrabă un hoinar și-un nestatornic, schimbînd nu mai puțin de șapte adrese, negăsindu-și astîmpărul și rostul nici în băncile amfiteatrelor, nici în tavernele mohorîte, la un pahar cu amicii studenți, nici în singurătatea bibliotecilor. Pleca, dispărea mereu, chiar amicii foarte apropiați nu-l vedeau decît așa, în trecere, cel mult două zile într-o lună, la adunările asociațiilor studențești, la „Casa cu trei fete” dindărătul Universității, în colțul cel mai întunecos al cafenelei Troidl sau privind ore în șir cîte un tablou, cu mîinile încrucișate pe piept, în sublima galerie de artă „Belvedere”… Misiune grea, așadar, pentru un reporter, să-i dea de urmă lui Eminescu, după aproape

un veac jumătate. Am însă șansa să cunosc, cu totul întîmplător, un om, chiar la întoarcerea mea în hotel, la sfîrșitul unei zile întregi de căutări deșarte. Românul Dorel Ușvad e recepționer pe timp de noapte la hotelul „Belvue”. În timpul zilelor, se retrage în locuința sa –preschimbată într-o adevărată arhivă – și nu face decît să cerceteze și să se întrebe despre răstimpul vienez al lui Mihai Eminescu. De 20 de ani, de cînd a venit aici, a cutreierat toate marile biblioteci ale orașului, și-a scos mii de fișe cu însemnări, a găsit matricolele universitare ale poetului, ba a intrat chiar și în arhivele poliției vieneze, punînd mîna pe acele „meldeschein”, documente amănunțite, cu fiecare adresă unde a locuit poetul. (…)

Așadar, în Porzellangasse 9 – clădire astăzi înlocuită cu alta „nouă”, de vreo sută de ani –, Eminescu a rămas numai acele cinci luni plătite de tatăl său. Pe 2 octombrie s-a înscris ca student „ausserordentlich” – auditor, fără drept de examene și diplomă –la Facultatea de Filosofie, dar n-a avut răbdare – și mai ales bani – decît pentru puținele cursuri care-i erau pe plac. Mereu în ultimele bănci, cu tîmpla rezemată în palmă, un tînăr în haine negre și nițel cam roase, de șiac, zîmbind melancolic spre catedra profesorilor, fără să-și însemneze nimic… „Was für eine Denkerstirne!”, exclamau colegii germani. Ce frunte de gînditor! Numele său, chiar dacă schimbat din Eminovici în Eminescu, era deja cunoscut, căci apăruse în cele mai prestigioase gazete ale vremii: „Familia” și „Convorbiri literare”. Deși cel mai tînăr, vorbea cu toți, intra dezinvolt în șuvoiul celor mai înfierbîntate perorațiuni și conflicte de păreri strigate „pașoptist”, în gura mare, era văzut adesea rîzînd c-o poftă molipsitoare în mijlocul lor, părea s-aibă timp și dispoziție pentru toate fleacurile lumii. Nu, nicidecum imaginea aceea a „visătorului pierdut în lumea închipuirilor”, cu care ne-au obișnuit cronicarii. Totul în el era forță, dorință nebună de făptuire imediată, fără zăbavă.

La 1 ianuarie 1870, entuziasmul său reușește să adune toată studențimea românească de la Viena, pentru a-i face o urare de Plugușor lui Alexandru Ioan Cuza, pe Bilrothstrasse nr. 26, acolo unde fostul domnitor locuia singur, bolnav de cancer… Și dacă același moldovean cu hainele lui roase și ciubotele scîlciate, bocănind jenat pe dalele de marmură ale palatelor, era poftit săptămînal la fastuoasele reuniuni ale teatrelor vieneze – spre invidia tuturor colegilor –, înveselind și sucind mințile celor mai vestite și albastre-n priviri actrițe de la Burgtheater, asta înseamnă că Eminescu n-a fost chiar atît de contemplativ și însingurat pe cît s-a crezut. Era tînăr, fieștecare poftă lumească mistuia întrînsa un sîmbure de poezie. Iată cum îl vedea Ștefanelli, bunul său coleg de la Drept: „Eminescu, cît timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine și era deplin sănătos. Prin pielița curată a feții sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate atunci cînd Eminescu rîdea. Și rîdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să rîză

și pe ceilalți din societatea lui, iar cînd vorbea prin rîs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ți se lipea de inimă…”. Distracțiile, viața de noapte nu-i erau străine. Rîdea cu lacrimi de comicul Meixner la Teatrul Curții Imperiale – atît de zgomotos, că deranja spectatorii –, chefuia cu prietenii pînă la ziuă prin cîrciumi, la Troidl, Moretti, „La Tata Wihl” ori prin altele, mai de mahala, se încingea în interminabile jocuri de noroc – vechi și de puțini știut nărav de-al său, tabinetul și „Staier”-ul vienez, alături de bucălatele cuconițe la a căror companie ceilalți studenți valahi nici măcar nu visau. Apoi, deodată, dispărea multă vreme, nu mai știa nimeni de el. Și le era dor românilor să-l mai vadă apărînd, cu paltonul cel lung și negru, cu clăbățul bănățean lăsat peste pletele învolburate, clăbăț și palton de care nu se despărțea niciodată, din toamnă pînă-n primăvară. Căuta mereu gazdele cele mai ieftine, voind mai degrabă să cumpere cărți cu puținii bani pentru chirie, pe care-i primea. Îl găseai prin odăițe strîmte și neîncălzite, la etajele de sus ale clădirilor pe care le părăsea repede, dormind pe la prieteni, pînă ce primea iarăși pachetul de pînză sigilat, cu florinii de la Ipotești. „N-am respuns, căci așteptam la zi întîi scrisoare. Cînd trimiteți lunarii? (Am trebuință.) Respundeți telegrafic. Mihai”. Așa arătau mai toate telegramele lui disperate. Scria: „Vă spun drept că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste șiruri, mă aflu în lipsă deplină de bani, așa încît voi trebui ca mîni să împrumut de la cineva, deși și împrumutarea e grea, căci cunoscuții mei, studenți ca și mine, n-au nici ei de unde. Mi-ar trebui și un pardessus, pentru că pe o vreme așa caldă nu pot umbla cu paltonul, apoi nu e nici așa cald ca să pot umbla numai în jachetă…”. Banii, lipsa nenorocită a banilor, doar asta îi putea șterge „vecinicul zîmbet de pe buze”. Nu înjura. O singură vorbă mai grea avea el, dar și aceea zisă rar, oftat, după multă strîngere de suferință, zisă direct din adîncul inimii: „‘Tu-i neamu’ nevoii!”.

Odaia unui geniu (1)

O emoție ciudată mă cuprinde stînd pe trotuar, în fața imensei clădiri de pe Dianagasse numărul 3. O clădire cazonă, tipic imperială, aflată la tăierea a două străzi perfect drepte, în fapt două șiruri nesfîrșite de clădiri cenușii, albe, cafenii, de aceeași înălțime, între care nu se cască nici măcar un gang, printre care nu pătrunde nici o rază de soare. Dar casa de pe colț e totuși scăldată în lumină. Acolo, la ultimul cat, în mansarda cu ferestruici cît o palmă, a trăit poetul în ploioasa toamnă a anului 1870. Și tot acolo, în acea chilioară mizeră, de deasupra unei capitale trufașe și opulente, s-a pus la cale marea serbare a prăznuirii de la Putna. O reunire istorică a întregii studențimi românești de pretutindeni, în jurul mormîntului lui Ștefan cel Mare…

Intru în clădire cu inima strînsă. Mă pomenesc întrun hol ciudat și rece, în care ecoul pașilor răsună pînă la ultimele etaje. Pereți scorojiți. Penumbre unsuroase, măslinii, prelingîndu-se parcă din tavane. O umezeală bătrînă îți intră în oase. Aici – îmi spun –, puține se vor fi schimbat față de vremurile de atunci… Urcăm spirala scărilor, ținîndu-ne de balustrada înghețată și privind doar în sus, ca și cum nevăzute primejdii ar putea să se prăvale spre noi de acolo. Care o fi fost odăița lui? Asta? Sau cealaltă?… Cine știe… Domnul Ușvad se oferă să bată, să-mi traducă, dar îl opresc. Ce rost ar mai avea? Probabil niște bătrîni care n-au auzit nici în vise de Mihai Eminescu. Vraja s-ar rupe. Parcă mai frumoasă e închipuirea. Privim în jos, prin rotocolul amenințător de scări, gîndind că pe aceleași trepte bătrîne va fi urcat altădată și Slavici, cu aceeași inimă strînsă, ca să-i aducă bietului poet un pachețel de mîncare. În unele dimineți friguroase îl găsea pe amărîtul stihar cu patul nedesfăcut, chircit într-un colț de odaie înecată în fum de tutun, cu spatele lipit de pereții roșii, mustind de igrasie, și genunchii la gură, citind. Iar cînd îl vedea intrînd, Eminescu se ridica voios, lăsînd cartea pe podeaua nemăturată cu săptămînile, lîngă ibricul de cafea plin de zaț, și-l poftea galant înăuntru, ca și cum l-ar fi invitat în cine știe ce salon domnesc… (va urma)

BOGDAN LUPESCU (Formula AS)

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Eminescu e binecuvîntarea

Limbii Române

Am pășit deja în noul an, așa că haideți să vorbim și despre alte lucruri, nu numai despre politică și Covid, de parcă românii au uitat că în țara noastră nu doar se moare, ci se mai și nasc copii frumoși și sănătoși, se fac petreceri, iar lumea se distrează... Românul nu e făcut doar să sufere, ci să se și bucure de viață, în general, că are atîtea lucruri frumoase de care să-și aducă aminte și pe care să le scoată de acolo, din lada de zestre a inimii sale. El este înzestrat să cînte la fluier, să bată toba, să joace și să iubească, muncind cu sîrg oriunde îl pui... Eminescu, marele nostru poet, a cărui zi de naștere, la 15 ianuarie 1850, o celebrăm în fiecare an, i-a înțeles, cu geniul său, pe români și a cîntat cu dragoste cerul cu stele al patriei, dealurile cu păduri, poienile cu flori, cu știința lui de creator de limbă, ridicînd-o la rang de frumusețe unică. Din păcate, azi, nu toată lumea îi respectă strălucirea așa cum a făcut-o Mihai Eminescu, în scurta sa viață pe acest pămînt, cînd a fost mai mult atacat și persecutat de contemporanii săi, decît prețuit și iubit. Poate de aici și revolta și nemulțumirea lui, văzînd nedreptățile la care erau supuși românii de către politicienii vremurilor sale... Poetului i se poate reproșa orice, dar că nu a fost un bun român și că nu a ținut cu țara sa, ar fi o mare nedreptate. Afirmăm asta, ținînd cont de faptul că, în vremurile acestea, fiecare poate să spună ce vrea pe seama lui, să-i denigreze memoria, așa cum

s-a mai întîmplat cu ani în urmă... Nu e cazul să amintim cine au fost acei detractori ai săi... Cu tot efortul unora de a-l scoate din galeria de aur a marilor noștri scriitori, Mihai Eminescu a rămas o legendă sacră a românilor, care va străluci pe cele mai înalte culmi ale spiritualității acestui neam, prea chinuit de-a lungul istoriei sale. Mihai Eminescu este al nostru, cu toată candoarea poeziei sale, dar și cu fermitatea atitudinii și verbului său împotriva hrăpăreților și dușmanilor de țară, pe care i-a țintuit cu penița lui strălucitoare, crezînd cu toată convingerea în viitorul măreț al României. Din păcate, asemenea spirite treze sînt tot mai puține, deși țara e atît de încercată în vremurile de azi. Mihai Eminescu a avut nu doar geniul creației, dar și demnitatea de a se ridica, cu toate greutățile cărora trebuia să le țină piept, împotriva oricăror nedreptăți. Dacă astăzi avem bucuria să-l evocăm pe măsura faptelor sale literare, trebuie să ne amintim de

Fragmente de amintiri despre Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie se împlinesc 172 ani de la nașterea celui pe care Dumnezeu l-a sorbit ,,din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Îl regăsim pe Mihai Eminescu în tot ceea ce ne definește ca români, fiindcă el a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Așa îl descria I.L. Caragiale pe Eminescu, iar aceasta este imaginea pe care o păstrăm noi, românii, despre poet, mîndri și recunoscători că ne-a fost hărăzit să fim plămădiți din acelaşi neam cu el. Și tot marele dramaturg scria: ,,Am cunoscut foarte de aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și cea mai înaltă fanezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult. De felul lui mîndru, el fugea de onoruri, știindu-le cîte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prieteni, foarte puțini, pe care-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, care se tot vîră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și care nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicînd acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a-dreptul «dezgust»” (,,Ironie”).

La rîndul său, prozatorul Ioan slavici, l-a evocat pe Eminescu - pe care îl considera ca fiindu-i un ,,maestru”, referindu-se probabil la gîndirea acestuia, la ,,limba ca un murmur” și la chipul poetului romantic

,,cu ochi visători și mărunți”- în capitolul ,,EminescuOmul”, din ,,Amintiri”. Pînă la consacrarea viitoarei prietenii literare, pașii lor s-au intersectat atît în domeniul literar, cît și pe cărări de viață. ,,El niciodată nu s-a plîns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată nu a dat pe față bucuria izvorîtă din propriile sale mulțumiri, scrie Slavici. Flămînd, zdrențuit, lipsit de adăpost și răbdînd de ger, el era același om senin și veșnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de gijă era deci numai pentru alții, care după părerea lui nu puteau să găsească în sine înșiși mîngîierea pe care o găsea el pierzîndu-se în privirea lumii ce-l înconjura. «Nenorocirea cea mare a vieții – ziea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strîmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie și să fii nevoit a căuta afară din tine compensațiuni pentru munca grea a viețuirii». Lui nu-i trebuiau nici bogății, nici pozițiune, nici trecere în societate, căci se simțea fericit și fără de ele, și din acest simțămînt de fericire individual pornea mila lui către cei mulți și nemărginitul lui dispreț față de cei ce-și petrec viața în flecării ori sporesc durerile omenești. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, și noi, care-l știm în toate amănuntele vieții lui, am rămas adeseori uimiți de firea lui îngăduitoare față cu cei ce se făceau vrednici de a fi urîți. Disprețul lui se vedea însă pe față fără de nici o teamă, și adeseori și fără de milă, și mai ales aceasta făcea pe mulți să se ferească de dînsul”.

Un alt mare scriitor contemporan cu Eminescu, Alexandru Vlahuță, care a fost un prieten fidel și nedezmințit al neînțelesului poet, ne-a lăsat și el o serie de mărturii, în lucrarea sa, ,,Amintiri despre Eminescu”. Vlahuţă mărturisește că, fiind pasionat de poezia tînărului Eminescu, îşi dorea cu ardoare să îl cunoască şi să poată vorbi cu el. Dorința i-a fost îndeplinită cînd un prieten apropiat al amîndurora le-a făcut cunoştinţă. Iar scriitorul a notat impresia primei întîlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde: „Sînt zece ani de cînd am fost pentru prima oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podul Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărţi multe,

meritul incontestabil pe care l-au avut, mai întîi, Aron Pumnul, cărturarul și profesorul său, care i-a publicat întîia poezie în revista ,,Familia”, apoi, Titu Maiorescu, în calitatea pe care a avut-o, de mentor al poetului, pe vremea cînd frecventa cenaclul ,,Junimea”, din Iași. De asemenea, după moartea lui Mihai Eminescu, Maiorescu a avut inspirația ca, la 25 ianuarie 1902, să-i depună manuscrisele la Academia Română, iar acestea să se afle în atenția lui Nicolae Iorga, George Călinescu, D.D. Perpessicius ș.a. Iar acești cărturari, în urma cercetărilor ,,cu lupa”, aveau să ajungă la concluzia că Mihai Eminescu este geniul poeziei românești... Oare dacă Titu Maiorescu nu i-ar fi păstrat manuscrisele, pentru ca apoi să le predea Academiei Române, s-ar mai fi vorbit astăzi despre Mihai Eminescu și opera sa vastă așa cum merita el? Poate că da, însă doar pe baza poeziilor publicate în diverse reviste și în singurul lui volum de poezii apărut în timpul vieții. Dar nu noi sîntem în măsură să lămurim această chestiune, care rămîne în sarcina specialiștilor, a eminescologilor. Să aducem, așadar, omagiul nostru Poetului Național, despre care Octavian Goga, în cuvîntul rostit la Sânnicolau Mare, la dezvelirea bustului acestuia, în 1927, spunea: ,,Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creștere”. Eminescu este binecuvîntarea Limbii Române și cel mai strălucit reprezentant al spiritualității noastre. Fără el, am fi fost mai săraci spiritual și mai goi sufletește, fiindcă el este fibra neamului românesc. Iată pentru ce îl iubesc pe Eminescu.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pămînt într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, îmbrăcat într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tînăr, frumos şi blînd, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gînduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“. Au devenit din acea după-amiază prieteni nedespărţiţi, încercînd, atît cît le permitea timpul, să ia masa împreună şi să îşi împărtăşească planurile literare. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată. „Figura lui Eminescu îmbrăca acea expresie de tristeţe vagăumbra acelui apus dureros al cunoştinţei care-i dădea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După cîteva minute de tăcere, îşi împreună mîinile şi, ridicîndu-şi aiurit ochii în sus, oftă din adînc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfîşietor: «Of, Doamne, Doamne!». Era în acest suspin al lui şi în aceste cuvinte sinteza întregii lui vieţi. M-a podidit plînsul şi am plecat. De atunci nu l-am mai putut vedea...“ („Curentul Eminescu“, 293). Cuvintele lui Alexandru Vlahuţă sînt cele ale unui prieten apropiat. El a rămas printre puţinii care s-au îngrijit de soarta poetului după ce acesta a fost internat în ospiciu. ,,Uitarea este un început de ruină“, spunea Vlahuță, iar cuvintele sale capătă o adîncă rezonanță, privite prin prisma vremurilor pe care le trăim azi: ,,Distrugerea unui neam prin dispariţie lentă sînt procesele amintirii neexersate şi neutilizate. Dacă nimeni nu suscită istoria şi trecutul unei patrii, acea patrie ajunge în curînd o necunoscută scufundată în negura timpului”. De aceea sîntem datori să ni-l readucem veșnic în memorie pe Mihai Eminescu, pentru că oameni ca el ,,răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor”. r.m.

Contribuția marelui patriot GH. SĂRAC privind ștergerea de pe fruntea lui Eminescu a stigmatului de lues

Sper că încă mai avem voie să folosim cuvîntul patriot și să ne iubim țara. Cei care nu sînt de acord să se ducă unde vor și să ne lase pe noi în pace, că nu facem rău nimănui. Sîntem ospitalieri, îi respectăm pe cei de altă etnie care au venit pe aceste meleaguri și trăiesc aici de mult, dar să ne respecte și ei și să nu uite că această țară este România. În aceste rînduri mă voi referi la un patriot care, prin tot ce a făcut, a demonstrat că și-a iubit și-și iubește țara cu tot ce înseamnă ea, ajungînd să-nfrunte chiar moartea. Este vorba de fratele meu de suflet Gheorghe Sărac (n. 1 iunie 1938), ajuns în inima țării de pe meleaguri bihorene. E interpret de muzică populară și, mai ales, de romanțe, care fac parte din ființa sa. Dar aici voi face cunoscut un alt mare merit al lui: a fost primul care, după ’90, a publicat documente care să-l exonereze pe Eminescu de stigmatul de lues (sifilis). Spre marea lor laudă, în anii care au urmat după 2010, multe personalități de seamă – savanți, filologi, istorici, medici, printre care se numără și Președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop, medicii reputați Irinel Popescu, Vladimir Beliș, Valeriu Lupu, cercetători precum Tudor Nedelcea ș.a. – au adus argumente care să anuleze afirmațiile divinului G. Călinescu din volumul „Viața lui Eminescu” (1932), tradus apoi în 6 limbi, privind „mintea întunecată” a lui Eminescu, bolnav de lues. Și iată cum au decurs, cu adevărat, lucrurile, folosind chiar relatările lui Gh. Sărac, cuprinse în cartea „5 DESTINE. Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad”, Ed. Tipo-Man, Ploiești, 2010, precum și în lucrarea sa „În apărarea lui Eminescu”, 2014. În anul 1994, cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal care s-a ținut în SUA, Gh. Sărac a fost nominalizat ca locțiitor al delegației române participante la această mare sărbătoare culturalsportivă, din care făcea parte și ansamblul „Ciocîrlia” al M.I. Cu mult înaintea plecării, fruntași ai comunităților de români, printre care și P.S. Nathaniel Pop – reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române din SUA, au solicitat, pe căi diplomatice, să-i fie aprobată această deplasare pentru a-l cunoaște pe cel care a adunat și a interpretat romanțele eminesciene.

Am sosit acolo – spune Gh. Sărac – pe 14 iunie 1994, iar la 18 iunie, a avut loc primul concert la Chicago, după care a urmat tragedia: delegația se deplasa cu două microbuze și, între Chicago și Detroit, cel în care se afla și Gh. Sărac a avut un accident rutier în care a murit pe loc „culturalul” Casei de Cultură M. I. – Constantinescu, și alt coleg, după aceea, înregistrîndu-se și răniți, unii grav, printre care m-am numărat și eu.

După două săptămîni de spitalizare și alte două săptămîni de stat la o mînăstire de măicuțe originare din Bucovina, am revenit în țară în două cîrje și cu doi prieteni pierduți în accident. Pe tot timpul spitalizării mele, cel din delegația noastră care s-a aflat la volan și a produs accidentul (și care n-a fost deloc tras la răspundere) nu s-a interesat cum am supraviețuit, cum m-am descurcat departe de țară, neputincios și fără bani, apoi cîte luni am mai zăcut la pat în țară și altele…

Prin grija familiei stela și octavian (Tavi) Cojan din Chicago, la Detroit am mai făcut un popas de o zi la ei, timp în care am fost ajutat să mă urc într-un zgîrie-nori (96 de etaje) și într-un supermarket. Aici, la standul muzical, am constatat un lucru incredibil: în spațiul rezervat Ungariei, se vindea C.D-ul Music from Hungary, care cuprindea și muzică românească. N-am avut bani să-l cumpăr, dar am rugat să-mi fie xeroxată coperta pe care figurau, ca produse ungurești, Ciocîrlia, Sîrba-n căruță, Hora staccato,

Grigoraș Dinicu – prezentate ca produse maghiare! Fără comentarii!

În momentul plecării spre țară, dr. Grigore Schileru, Octavian Cojan, P.S. nathaniel Pop și alți fruntași români și-au exprimat o mare dorință: afirmînd că sînt român care nu-l va trăda niciodată pe Eminescu, miau încredințat manuscrisul lucrării „Misterul morții lui Eminescu”, scrisă de marele neuropatolog german de origine română Ovidiu Vuia, stabilit de mai multă vreme în orașul Gissen din Germania.

Mai departe, lucrurile s-au derulat cu opreliști, dar spiritul lui Eminescu l-a ajutat pe Gh. Sărac să publice cartea. La început, personalitățile culturale și politice din țară l-au tratat cu indiferență. În cele din urmă, cineva care a dorit să-și păstreze anonimatul i-a comunicat că s-a virat suma de 9 milioane de lei la Editura Paco din str. Cristofor Columb nr. 7 din sectorul 1 București, pentru a-l sprijini să publice lucrarea, în 1996.

Odată tipărit, volumul „Misterul morții lui Eminescu” a fost preluat și de Direcția Cultură a Ministerului Afacerilor Externe, fiind distribuit gratuit comunităților de români din străinătate. De asemenea, la rîndul său, Gh. Sărac s-a deplasat personal în peste 35 de județe, prezentînd lucrarea în școli, facultăți și unități militare.

Nu au întîrziat reacțiile nedorite din partea unor literați și oameni de cultură care-l acuză că lucrarea îl pune într-o lumină nefavorabilă pe „divinul” G. Călinescu. Acestea însă nu l-au descurajat pe Gh. Sărac, ci, dimpotrivă, l-au determinat să facă noi pași pentru a găsi dovezi și mărturii pe drumul drept al adevărului. Mare i-a fost amărăciunea cînd a constatat că atît din Arhiva Academiei Române, cît și din alte biblioteci din țară, astfel de materiale au fost sustrase sau distruse prin acte de vandalism.

Salvarea a venit din partea unui colecționar de rarități eminesciene, care i-a pus la dispoziție 16 documente ale vremii ce nu mai lăsau loc de dubii. Pe acestea Gh. Sărac le-a publicat în anul 2000 în volumul „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, apărut la Ed. Malasi, volum prezentat în revista ROMÂNIA MARE.

Conștient de greutatea cuvîntului său, cu multă onestitate și probitate, Nicolae Manolescu surprinde un aspect de natură a susține demersurile lui Gh. Sărac, arătînd că atît Dr. Ion nica (în lucrarea din 1972), cît și Dr. Ovidiu Vuia nu le-au putut scoate din cap criticilor literari obsesia că poetul a suferit de lues. Zigu ornea, imediat după apariția lucrării „Misterul morții lui Eminescu”, declara, în mod sentențios, că dacă G. Călinescu a spus că Eminescu a fost sifilitic, nu are voie nimeni să-l contrazică și, cu atît mai puțin, gongoricul bihorean Gheorghe Sărac.

Și Nicolae Manolescu se întreba: „Ce poate face știința împotriva unui mit? Mai ales în condițiile în care lupta propriu-zisă nu s-a dat pe teren medical, ci pe teren cultural. Unde mitul e la el acasă, iar medicina în deplasare. În ceea ce mă privește, rămîn împărțit între convingerea inebranlabilă că știința (în cazul acesta știința medicală) este aceea care se apropie de adevăr, indiferent sau mai ales fiind vorba de Eminescu, și de o nețărmurită admirație față de capacitatea criticii literare de a fixa în conștiința cîtorva generații o idee falsă, transformînd-o în prejudecată națională”. Așa s-a creat și s-a perpetuat „prejudecata națională” vehiculată pînă a devenit mit și anume că Eminescu a fost sifilitic.

Ca om de știință și cultură, Nicolae Manolescu acordă credit argumentelor științifice medicale. Se înțelege că subscrie – și nici nu se putea altfel – principiului enunțat de Nicolae Iorga conform căruia „oricine poate exprima o opinie, dar, pentru a deveni fapt de cultură, e necesar să aducă în sprijinul ei argumente aparținînd domeniului de referință”. Și cînd la baza „mitului” stă formularea medicală, argument peremptoriu numai

medicina îl poate aduce. Și lucrările, și documentele scoase la lumină de Gh. Sărac sînt dovezi care infirmă și anulează cu tăria adevărului, ce nu suportă nici o contradicție, că Eminescu n-a fost luetic!

Pentru a-l izbăvi pe marele poet de acest stigmat, cu multă răbdare și înțelepciune, Gh. Sărac s-a adresat Parlamentului României rugînd să se găsească modalitatea optimă pentru a realiza acest lucru. Din nefericire, s-a izbit de aceeași indiferență și nepăsare din partea „mai marilor zilei”. Așa a ajuns la ideea că singura cale e calea justiției, respectiv pornirea unui proces în constatare. Răspunsul primit din partea Tribunalului București l-a încurajat, la început: să se retipărească toate documentele privind boala și moartea lui Eminescu, și orice personalitate a culturii și științei care vrea să-i stea alături să „depună mărturie” în scrierile sale. Astfel, mărturii și argumente din domeniul medical a publicat Dr. Valeriu Lupu din Vaslui în volumul „Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială”, Ed. Pim, Iași, 2016. Un eveniment deosebit de important îl constituie atitudinea Academiei Române, exprimată în volumul „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, FNSA, 2015, în care se publică părerile membrilor celor două comisii (de medici și literați) privind această problemă. Mare greutate au opiniile marilor medici Irinel Popescu și Vladimir Beliș, care consideră, cu argumente medicale, că Eminescu n-a avut lues. Dar opiniile, părerile care, în general, combat stigmatul pus pe fruntea genialului poet, continuă să apară în publicații (mai ales în CERTITUDINEA) sau în volume - și inima celui care, în 1996, a publicat cartea doctorului Ovidiu Vuia se umple de lumină. Pentru drumul pe care l-a deschis i-a fost dat să pătimească, dar Gh. Sărac declară: „Rolul și modul meu de viață îl constituie romanța și căutarea adevărului despre Eminescu”. Acest adevăr a fost demonstrat, după cum am subliniat, de mari oameni de știință și cultură care țin la valorile neamului, dar trebuie să recunoaștem că acela care a deschis drumul spre lumina acestui adevăr, publicînd materiale medicale (fără referire la alte domenii), care să șteargă de pe fruntea genialului poet stigmatul de lues, a fost Gh. Sărac.

Să nu uităm că prin măreția operei, prin activitatea sa de jurnalist și apărător al idealurilor națiunii române, Mihai Eminescu ne-a asigurat și ne asigură un loc de cinste la masa celor mai alese seminții ale lumii. El a fost contemporan cu cei dinaintea lui, cu cei din vremea sa, este contemporan cu noi și va fi contemporan cu acei români care se vor naște în viitor. Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

„Rai Uno, Iad Duo“

motto: ,,Cînd te războiești cu noroiul, zăpada e cea care se topește”. (Martha Bibescu)

Scena a avut loc în prag de iarnă. S-a mai tras un TUN la Sfîntul Crăciun. Între Răsărit și Apus este semnul minus și plus. România fiind la răscruce, are de dus o CRUCE: sub masca de libertate, să renască, românul fiind stăpîn, nu slugă la străin. Dintr-o nefericită întîmplare, românului i-au ieșit melcii în cale și, însoțindu-i la drum, a ajuns să se creadă slugă, nu stăpîn. Cînd stăpînul e din Apus, România nu mai are nimic de spus.

Recent, o ziaristă din Occident, de la RAI UNO sau IAD DUO, neinvitată, a dat iama în proprietatea privată a senatoarei Diana Șoșoacă, cu intenția vădită de a o ,,săpuni” bine, pe motiv că aceasta ar fi responsabilă pentru faptul că lumea nu se vaccinează. Și totuși, de ce e vinovată Diana Șoșoacă? Dacă cineva ar spune să te sinucizi, te-ai sinucide? Toți avem un cap și, în cap, un creier, pentru a decide ce e bine, ce e rău. Și apoi, parcă în democrație avem libertatea de opinie, fără nici o îngrădire. Nu pentru asta s-a murit în sfînta zi de Crăciun? Stimabila reporteră din Apus, aflată pe o proprietate privată, n-a dovedit deloc ,,eleganță”, țipînd, gesticulînd și aducînd fel și fel de acuze, ba, pretinzînd chiar ca România să-și ceară scuze (!?). În regimul de ,,tristă amintire”, nici lui Gorbaciov nu i s-a permis să-și vîre nasul în treburile noastre interne. Astăzi, însă, cei care se preumblă pe-aici își închipuie că vin în vizită la slugi. Mai trist e că, la posturile TV care îi ,,slăvesc” pe cei din ,,lumea civilizată” a Occidentului, au găsit-o vinovată de incidentul creat pe senatoarea României, Diana Șoșoacă, deși aceasta, în proprietatea ei privată, a fost insultată. Este uluitoare setea unei bune părți a acestui popor, de a se prosterna în fața occidentalilor, considerîndu-i superiori și,

fără ca aceștia să aibă vreun merit, mulți români se grăbesc să le ridice osanale, deși nu e cazul. Pe fondul acesta, s-a produs și un alt fenomen, care ne afectează identitatea națională. De ani buni, și mai cu seamă în ultima perioadă, am ,,importat” în limba română, în mod excesiv și supărător, termeni străini (și nu mă refer la cei tehnici), care au dat naștere unui limbaj stîlcit, invadat de barbarisme, de aberații lexicale și expresii lingvistice, devenite uzuale chiar și în medii intelectuale și instituții universitare. Ca să nu mai vorbim de mediul corporatist unde, cum bine zice jurnalistul Răzvan Ioan Boanchiș, se vorbește ,,giboneza”. Din ziare, din reclame, de la posturile de radio și TV, se revarsă asupra noastră un torent pestriț de limbă coruptă, un soi de iarmaroc verbal, unde propoziția/fraza este ,,invadată” de cuvinte străine, cu rost sau fără, adeseori exprimările nefiind întreținute de vreo gramatică. Uităm, se pare, că limba este un element de identitate și, prin urmare, expresia ei de bază este corectitudinea. Dar, ce a mai rămas corect în viața noastră? Pînă și acest cuvînt a fost pervertit, de cînd este folosit în formularea ,,corectitudine politică” (politically correct). Școala, universitatea, presa scrisă și audio-vizuală ar trebui să contribuie la educația publică, la promovarea unui limbaj corect, însemnînd păstrarea identității naționale prin sancționarea unor aberații care afectează corectitudinea limbii naționale.Și totuși, de ce nu o fac? Pentru că limba română nu mai are nici un gardian care s-o protejeze de ,,invazia imbecilizării”.

Din Bucure ş tii de altădată

LILIAnA TETELEA

La (po)pas prin hanurile bucureştene (I)

Despre Manuc și Hanul cu Tei ați auzit cu siguranță. Poate și despre Hanul Gabroveni sau Kretzulescu. Dar nu știți cu siguranță că Bucureștii Secolelor XVIIIXIX avea, pe lîngă nenumărate biserici, aproape la fel de multe hanuri. O mulțime! Atît în centru, cît și la periferie. Ascultați dară cîteva nume: Hanul lui Băltărețu, Hanul Cîmpineancii, Hanul Cișmeaua Roșie, chiar și-un han al Ceșmegiului, Hanul Colței, Hanul lui Jugă-Urs, Hanul Grecilor, Hanul Roșu, Hanul Galben, Hanul Albastru nu credem să fi existat, Hanul Verde însă da, Hanul Piteșteanului, Hanul Pescarului, Hanul Urlă-n sus (!). Iar astea sînt doar cîteva exemple, alese la întîmplare.

Cuvîntul „han” provine, se pare, din limba turcă, însemnînd birt sau casă unde călătorii primeau găzduire și mîncare în schimbul unei sume de bani. Acest tip de clădire are origini destul de vechi, fiind întîlnit aproape în toate orașele balcanice. George Potra făcea la 1943 o descriere generală a hanurilor, pornind de la documentele și mărturiile din secolele trecute: „Hanurile erau niște construcțiuni mari, de lemn la început, care serveau ca depozite pentru mărfurile neguțătorilor și ca locuințe pentru cei

veniți din altă parte. Mai tîrziu, aproape toate hanurile aveau înfățișarea următoare: la mijloc o curte mare împrejmuită de ziduri înalte și groase ce serveau pentru apărarea hanului. Aveau numai o singură intrare și ieșire care în timpul nopții era închisă printr-o mare ușă de stejar, ferecată, ca să opuie o cît mai mare rezistență în caz de primejdie”.

Exista și o ierarhie a hanurilor, acestea fiind împărțite în trei categorii: 1. hanurile de rangul întîi, construite de domnitori, erau ansamblurile arhitecturale cele mai ample, avînd de multe ori, în centrul lor, o biserică; 2. hanurile de rangul al doilea erau cele construite de boieri sau de neguțători, fiind de dimensiuni ceva mai mici, fără biserică; aveau în schimb mai multe prăvălii orientate spre curtea interioară. Abia tîrziu, în Secolul al XIX-lea, acestea au început să fie orientate spre ulițe, întîrzierea cu care se deschid spre stradă explicîndu-se prin nesiguranța generală din timpurile mai vechi; 3. hanuri de rangul al treilea sau mărginașe, de fapt niște cîrciumi mai mari împrejmuite de un zid, care aveau și cîteva camere în care călătorii se puteau odihni. Ele se aflau la marginea Bucureștilor și a orașelor în genere, în preajma principalelor drumuri de acces, fiind vizitate îndeosebi de țăranii veniți în capitală cu treburi și negoțuri.

De multe ori proprietarii erau mai legendari decît locurile în sine. Un exemplu: hanul lui Jugă-urs sau Înjugăurs, situat de Ionescu-Gion în spatele spitalului Colțea, iar de George D. Florescu undeva în Mahalaua Batiștei. Proprietarul său era Dumitrache SărățeanuÎnjugăurs, iar tatăl acestuia, spune legenda, ar fi fost cogeamite om, de o forță nemaipomenită, care ar fi prins odată, de unul singur, cinci tîlhari. Aflînd la un moment dat că un car de lemne trimis de el dinspre pădure spre moșie ar fi fost atacat de un urs, s-a dus la fața locului și se spune că, la întoarcere, la carul de lemne ar fi fost

Navigația astronomică

motto: ,,El vindecă pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile. El socotește numărul stelelor și le dă nume la toate” – Psalmul 147.3,4

Pe vremea cînd încă nu existau sistemele moderne de navigație, astronomia nautică (cea care se ocupă cu determinarea punctului navei cu ajutorul aștrilor) juca un rol foarte însemnat, în special cînd se parcurgeau lungi trasee pe mare. Astfel, oamenii se orientau în timpul zilei după Soare, iar noaptea mai ales după anumite stele care, avînd o mișcare lentă cînd erau privite de pe Pămînt, deveneau foarte utile ca puncte fixe pentru orientarea navelor.

Și pentru călătoria vieții noastre există puncte fixe, pe care însă nu noi le stabilim, ci care ne sînt stabilite de Dumnezeu. Dacă vrem reușită în călătoria vieții noastre trebuie să ne orientăm după punctele fixe stabilite de Dumnezeu și pe care le găsim prezentate detaliat în cartea Sa, Biblia.

Navigatorul nu se bazează nici pe sentimentele sale, nici pe experiența lui de o viață, nici pe părerea majoritară a pasagerilor, pentru că, dacă ar face așa, vaporul nu ar ajunge la țintă. Așa este și cu noi. Dacă permitem ca viața noastră să fie controlată de propriile noastre gînduri sau de părerile altora și nu luăm seama la ceea ce ne spune Dumnezeu, navigăm spre nefericire. Urmările sunt „răni“ și „inimi zdrobite“. Dar Dumnezeul Atotputernic, Cel care a creat stelele și care ne-a dat poruncile Lui, este un Dumnezeu iubitor. El vrea să „ne vindece și să ne lege rănile“. Ce mîngîiere simte în această vindecare un om care și-a pierdut „orientarea“!

înjugat, alături de boul rămas, însuși ursul. Iar Frederich Bossel, proprietarul Hanului Bossel, care se afla vizavi de actualul Palat al Telefoanelor, era cunoscut la jumătatea Secolului al XIX-lea pentru balurile și picnicurile sale. Da, da, ați citit bine, picnicuri, cuvîntul fiind împrumutat destul de devreme din limba franceză. Iată cum își anunța Bossel petrecerile în presa vremii: „Subsemnatul are cinstea să facă cunoscut înaltei nobilimi și cinstitului public că, cu înalta voie a stăpînirii, va da în cursul Carnavalului viitor, anul 1849, baluri mascate de două ori pe săptămînă, Dumineca și Joia, precum și mai multe picnicuri”.

Clientela hanurilor mari (de rangul întîi și al doilea) era în mare parte străină, negustorească. Și cum pesemne oamenii plecau ceva mai săraci decît ajungeau, și nu doar din pricina prețurilor, Caragea Vodă (cel cu ciuma) a simțit nevoia să dea cîteva legi (un anteproiect de legiuire de fapt), din care vă cităm un mic fragment: „Hangiii primind pe străini în hanurile lor, sînt datori să-i îngrijească și să-i păzească, pe ei și lucrurile lor, cît le stă în putință, fiindcă meseria lor implică tacit aceasta și străinii de aceia se duc în hanurile lor”. Dacă străinul suferea prin urmare o pagubă în incinta hanului, hangiul era tras la răspundere. (va urma)

Hanul Roșu

Hanul Bossel

24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea

Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza (I)

Unirea Principatelor a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmînd ca ulterior, într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu să propună la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizînd unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, Unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 să se înfăptuiască Marea Unire a Transilvaniei cu România, creîndu-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza şi Mica Unire

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul Unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pînă în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe cîţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848

A luat cuvîntul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerînd înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pîrcălab de Galaţi. Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia

de pîrcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (18591866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mînăstirești, reforma agrară, a învățămîntului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Diplomaţia românească după Unirea Principatelor

Politica externă a Principatelor române de la Unire şi pînă la instaurarea monarhiei hohenzollerniene a urmat, în principal, două mari direcţii. În primul rînd, s-a căutat recunoaşterea dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan Cuza, alegere ce contravenea Convenţiei de la Paris din august 1858 şi putea deveni factorul determinant pentru o intervenţie militară a Puterilor garante în spaţiul românesc. În al doilea rînd, diplomaţia românească a dorit ca Principatele Române (mai tîrziu România) să fie recunoscute ca stat naţional unitar cu instituţii politicoadministrative centrale, şi nu separate, cum stipula Convenţia pariziană.

Contextul politic european în perioada 1859-1866

Anul 1859 a schimbat harta Europei. Obiectivele naţionale a două popoare, cel italian şi cel român, aveau să fie realizate. În urma războiului franco-sardo-austriac, Peninsula Italică începe să cunoască statul naţional unitar italian, acţiune desăvîrşită în anul 1861, în acelaşi an în care Principatele Române vor deveni o realitate europeană, sub numele de România. De altfel, exista un al treilea stat ce urmărea unificarea într-un singur stat –Prusia. Condusă de Otto von Bismarck din septembrie 1862, din poziţia de cancelar, Prusia va unifica Germania „nu prin vorbe, ci prin fier şi sînge” – aşa cum va prezice cancelarul. Germania va fi şi ea unificată în cele din urmă, după purtarea a două războaie: cel prusacoaustriac din 1866, cu obiectivul recuperării ducatului Schleswig – ducat atribuit Austriei după războiul cu Danemarca din 1864, o abilă „implantare” a unui focar de conflict din partea lui von Bismarck – dar şi căutînd să reducă hegemonia Austriei, atît în centul Europei, cît şi în cadrul lumii germane. Poziţia de hegemon al lumii germane va fi preluată de nou

Vasile Alecsandri a fost un naționalist convins care a luptat pentru unirea Principatelor Române chiar și atunci cînd situația politică nu era una favorabilă înfiinţatul Imperiu German, după războiul francogerman din 1870-1871.

Lupta pentru recunoaştere

Cum am menţionat mai sus, dubla alegere a lui Cuza încălca articolele convenite la Convenţia de la Paris din august 1858. Cu toate acestea, cinci din cele şapte puteri suzerane – Anglia, Franţa, Rusia, Prusia şi Piemontul (Sardinia) – susţineau, încurajate şi de diplomaţia românească, unirea celor două Principate Române, iar ultimele două ţări aveau şi ele interese asemănătoare ce vor fi finalizate în următorii ani. În schimb, Imperiul Austriac şi Imperiul otoman – suzeranul Principatelor – se împotriveau acestei uniri; Austria se temea de exarcerbarea sentimentelor naţionale ale românilor din Transilvania, iar Imperiul Otoman considera că această unire putea determina începutul luptei pentru independenţă a popoarelor subjugate. De altfel, otomanii s-au purtat nu foarte onorabil cu delegaţii celor două Principate, vizirul refuzînd să-i primească. În schimb, delegaţii români – din care s-a detaşat Costache Negri – i-au vizitat pe reprezentanţii puterilor garante, putînd astfel să continue propaganda pro-Unire. Totuşi, noul stat naţional nu şi-a limitat diplomaţia doar la Constantinopol, ci a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, dar şi pe prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg.

Această situaţie explozivă pentru Balcani a determinat constituirea unei noi Conferinţe europene –la 26 martie 1859 – ce s-a ţinut la Paris, şi nu la Constantinopol. În cadrul celei de-a doua şedinţe, la 1 aprilie, cele cinci puteri garante vor sancţiona istoricul act al dublei alegeri. Obţinerea înţelegerii din partea celor două imperii potrivnice era doar o chestiune de timp, deşi întîrziată de izbucnirea războiului franco-austro-sard. (va urma) r m

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

„Războiul de Iarnă”. Finlanda și curajul de a se opune Armatei lui Stalin (II)

Războiul (2)

Tacticile folosite erau în unele cazuri depăşite, caracteristice primului război mondial. Tacticile aplicate erau strict ,,după litera cărţii”, aceasta datorită fricii de represalii resimţită de fiecare comandant care ar fi avut iniţiative novatoare şi care ar fi eşuat în îndeplinirea obiectivelor comandate. Numeroşi militari sovietici au fost pierduţi doar datorită refuzului comandanţilor lor de a le permite retragerea. În plus, armata sovietică era slab pregătită pentru războiul de iarnă, în special în zone împădurite, şi folosea vehicule care nu funcţionau corespunzător la temperaturi scăzute. Aceste vehicule erau ţinute în funcţiune 24 de ore pe zi, astfel încît să nu le îngheţe combustibilul, dar în acest fel exista veşnica primejdie de a rămîne fără combustibil. Una dintre cele mai amintite pierderi din istoria militară a fost aşa numitul ,,incident Raatteentie”, din timpul bătăliei de o lună de la Suomussalmi. Divizia a 44-a sovietică de infanterie (aproximativ 25.000 de soldaţi) a fost distrusă în totalitate după ce a mărşăluit pe un drum de pădure drept într-o ambuscadă a unei unităţi finlandeze de 300 de oameni, ,,Osasto Kontula”. Această mică unitate a oprit divizia sovietică din înaintare, în timp ce Divizia a 9-a finlandeză (circa 6.000 de militari) a tăiat retragerea ruşilor. Pierderile sovieticilor s-au cifrat la aproximativ 23.000 de oameni, în timp ce finlandezii au pierdut cam 800 de luptători. În plus, finlandezii au capturat 43 de tancuri, 71 de tunuri antiaeriene, 29 de tunuri antitanc, tractoare, 260 de camioane, 1.170 de cai, o mare cantitate de arme şi muniţie de infanterie, instalaţii de telecomunicaţii şi material medical. Ca rezultat combinat al aroganţei şi incompetenţei, sovieticii au pierdut şansa să cîştige superioritatea numerică decisivă la începutul războiului. Finlandezii au masat 130.000 de oameni şi 500 de tunuri în Istmul Karelia, principalul teatru de război, iar sovieticii au atacat cu numai 200.000 de oameni şi 900 de tunuri, iar în preajma frontului au fost masate şi 1.000 de tancuri, dar ele au fost folosite necorespunzător şi unităţile de tancuri au înregistrat pierderi mari în luptă.

Criza de echipament militar al finlandezilor nu a influenţat în mod hotărîtor desfăşurarea războiului. La începutul luptelor, doar acei soldaţi care avuseseră parte de instrucţia de bază aveau uniforme şi arme. Restul au fost nevoiți să se descurce de unii singuri, folosindu-şi propriile haine pe care ataşau însemne militare confecţionate în grabă în familie. Acest tip

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez

de ,,uniforme” a fost poreclit ,,modelul Cajander”, după numele primului-ministru Aimo Cajander. Finlandezii au depăşit handicapul proastei aprovizionări prin folosirea pe scară largă a echipamentului, armelor şi muniţiilor capturate de la inamici. Din fericire pentru ei, armata nu schimbase calibrul armamentului din dotare după cucerirea independenţei, în felul acesta putînd fi folosită muniţia rusească fără nici un fel de problemă. Trimiterea unor soldaţi sovietici slab pregăţiţi şi prost conduşi împotriva finlandezilor le-a permis acestora din urmă să captureze mari cantităţi de echipament de război, arme şi muniţii. Ar mai trebui amintite alte două chestiuni: Prima ar fi că, datorită paranoiei etnice a lui Stalin, cea mai mare parte a trupelor sovietice care au luptat în Războiul de iarnă a fost formată din soldaţi originari din zonele sudice ale Uniunii Sovietice. Stalin considera că trupele sovietice din zonele de frontieră cu Finlanda nu erau de încredere, deoarece erau înrudite cu inamicii din punct de vedere etnic şi aveau o istorie comună. Aceşti soldaţi din zonele sudice ale URSS-ului erau total neobişnuiţi cu iernile arctice şi nu aveau deprinderi de luptă şi supravieţuire în zonele împădurite. Finlandezii nu au trebuit decît să se îmbrace cu hainele lor obişnuite de iarnă şi să se mişte într-un mediu familiar, de vreme ce majoritatea erau ţărani şi locuitori ai pădurilor. Vremea a fost extrem de aspră în timpul războiului, iarna 1939-1940 fiind una dintre cele mai grele trei ierni înregistrate în acea zonă. A doua ar fi problema inovaţiilor în luptele aeriene. Războiul aerian din timpul conflictului fino-sovietic fost primul conflict în care a fost folosită inovaţia finlandeză a formaţiei de avioane de luptă ,,patru degete” (patru avioane, împărţite în două subgrupe, din care una zburînd deasupra şi alta dedesubt, fiecare avion luptînd independent de celelalte, dar sprijinindu-şi în acelaşi timp colegul de subgrupă), care nu numai că s-a dovedit superioară tacticii sovietice a formaţiei de trei avioane zburînd în triunghi, dar a fost aşa de eficientă încît fost adoptată de toate forţele aeriene importante implicate în al II-lea Război Mondial. Această formaţie ,,patru degete” şi hotărîrea piloţilor finlandezi de a ataca întotdeauna, indiferent de sorţii de izbîndă, a contribuit la eşecul bobardierelor sovietice în încercarea lor de a provoca pierderi serioase poziţiilor militarilor, rezervelor, oraşelor şi instalaţiilor industriale şi civile finlandeze.

Sprijinul extern

Opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză. Al II-lea Război Mondial nu se desfăşura în mod violent, fiind în faza cunoscută ca ,,războiul ciudat”. În acea perioadă, Războiul de iarnă era singurul conflict adevărat în afara celui din Polonia şi de aceea era în atenţia opiniei publice mondiale. Agresiunea sovietică a fost considerată în general ca nejustificată. Diferite organizaţii străine au trimis ajutoare materiale, aşa cum erau ajutoarele medicale. Emigranţii finlandezi din Statele Unite ale Americii şi Canada s-au reîntors în ţară şi mulţi voluntari (aşa cum a fost viitorul actor Christopher Lee) au venit în Finlanda pentru a se înrola în armata ţării. Voluntari au sosit din Danemarca (1.010), Norvegia (895), Norvegia (372), finlandezi expatriaţi din Ingria suedeză (346) şi 210 voluntari din alte ţări. Corespondenţii străini din Helsinki au scris şi cîteodată au exagerat relatînd despre succesele şi ingeniozitatea finlandezilor în luptă.

Suedia, care se declarase naţiune nebeligerantă în loc de ţară neutră (aşa cum a fost în anii de luptă dintre Germania Nazistă şi Aliaţi), a contribuit cu

furnituri militare, bani, credite, ajutoare umanitare şi aproximativ 8.700 de voluntari la lupta finlandezilor împotriva agresorului sovietic. Poate mai importanți decît restul contribuţiilor suedeze au fost piloţii voluntari veniţi din această ţară, care au intrat în acţiune începînd din 7 ianuarie, luptînd pe 12 avioane de vînătoare, 5 bombardiere şi 8 avioane de alte tipuri, ceea ce reprezenta o treime din Forţele Aeriene Suedeze din acele timpuri. Piloţii şi mecanicii militari au fost trecuţi în civilie şi degradaţi. Renumitul aviator conte Carl Gustav von Rosen, înrudit cu Hermann Göring, a sosit voluntar în mod independent. De partea finlandezilor au mai lucrat şi Forţa Voluntară de Muncă, formată din aproximativ 900 de muncitori şi ingineri. Corpul Suedez Voluntar, cu un efectiv de 8.402 oameni în Finlanda, a început lupta prin înlocuirea a cinci batalioane finlandeze la Märkäjärvi, la mijlocul lunii februarie. Împreună cu cele trei batalioane finlandeze rămase pe poziţii, corpurile suedeze au făcut faţă la două divizii sovietice şi au fost gata de atac în martie, dar au fost împiedicate să intre în luptă de semnarea păcii. 33 de oameni au căzut în luptă, printre ei aflîndu-se comandantul primei unităţi suedeze care i-a înlocuit pe finlandezi, locotenentulcolonel Magnus Dyrssen. Voluntarii suedezi au rămas o sursă de dezacord între suedezi şi finlandezi. Dezbaterile din Finlanda în anii de dinaintea izbucnirii războiului dăduseră finlandezilor de rînd speranţe pentru un ajutor mai consistent din partea Suediei, aşa cum ar fi fost participarea la război a unor contingente mari ale armatei regulate, care ar fi avut un impact mai puternic asupra desfăşurării războiului sau i-ar fi făcut pe sovietici să nu mai atace.

Planurile franco-britanice pentru teatrul de război scandinav (1)

Într-o lună, conducerea sovietică a început să ia în considerare încetarea operaţiunilor şi guvernului finlandez i-au fost făcute propuneri prin intermediul unor emisari de pace (cu mijlocirea suedeză), prima oară pe 29 ianuarie 1940. Pînă atunci, Finlanda a luptat practic pentru existenţa sa. Cînd la Paris şi Londra au ajuns zvonuri credibile despre aceste tatonări de pace, dorinţa pentru un ajutor militar s-a schimbat în mod dramatic. Acum Finlanda lupta ,,doar” pentru a pierde cît mai puţin teritoriu care se învecina cu regiunea Leningradului. Pentru a păstra opinia publică de partea finlandezilor, nici una dintre aceste informaţii nu a fost publicată – nici în Finlanda, nici în străinătate. Lupta finlandezilor a rămas pînă la sfîrşit o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ajutorul franco-britanic era acordat cu condiţia asigurării liberei treceri prin ţările neutre Norvegia şi Suedia, ceea ce le-ar fi permis să evite drumul spre Petsamo. Motivul ascuns era ocuparea regiunilor în care se aflau minele suedeze de fier de la Kiruna şi Malmberget.

În februarie 1940, Aliaţii s-au oferit să acorde un ajutor. Planul lor, aprobat pe 5 februarie de Înaltul Comandament Aliat, prevedea debarcarea a 100.000 de militari britanici şi 35.000 de militari francezi în portul norvegian Narvik şi sprijinirea Finlandei după traversarea Suediei şi asigurarea securităţii rutelor de aprovizionare de-a lungul acestui drum. S-a căzut de acord să se pună planul în aplicare pe 20 martie, cu condiţia ca finlandezii să ceară ajutor. Pe 2 martie, au fost cerute în mod oficial drepturi de tranzitare a trupelor şi materialelor militare din partea guvernelor Norvegiei şi Suediei. Se spera ca prin aceasta să fie aduse în cele din urmă aceste două ţări nordice neutre de partea Aliaţilor, prin întărirea poziţiei lor în faţa Germaniei, deşi Hitler declarase încă din decembrie că prezenţa trupelor străine pe pămînt suedez avea să provoace invazia imediată a trupelor germane. Aceasta ar fi însemnat practic că naziştii ar fi ocupat partea sudică puternic populată a Suediei, în timp ce Franţa şi Anglia s-ar fi luptat pentru îndepărtatele ţinuturi nordice. (va urma)

IsTorIA.mD

Primul ministru suedez Per Albin Hansson

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (108)

Plantele și canalele pe care acţionează ele (2)

Stomac: flori de caprifoi, seminţe de cînepă, tulpină de ceapă, cimbru de grădină, orz germinat etc. Vezica biliară: rădăcină de urechea iepurelui, rădăcină de gura lupului, gălbenele, pelin dulce etc. Sanjao: fructe de iasomia Capului, tuberculi de chiparos. Pericard: rizomi de ckuanxiong, polen de papură, rădăcină de salvie sălbatică. Intestinul gros: flori de iarbă mare, seminţe de cânepă, rădăcină de gura-lupului, flori de caprifoi, coajă de magnolie etc. Intestinul subţire: tulpină de curcubeţică manciuriană.

În Medicina Tradițională Chineză se folosește următoarea metodă de preparare a leacurilor: mai întîi ierburile de leac se pun într-un vas și peste ele se toarnă apă clocotită. După ce totul se limpezește, se toarnă infuzia, obținîndu-se astfel doctoria numită „prima infuzie“. Ierburile folosite o dată, se păstrează pentru „cea de-a doua infuzie“, care se prepară la fel și care se consideră mai eficace, prin rehidratarea completă a plantelor eliberîndu-se întreg taninul din ele.

El susţinea că „hrănind sufletul pentru ca acesta să nu moară, reuşim să intrăm atît în posesia suflului celest, cît și în cea a adierii feminine terestre. Pentru a le folosi pe amîndouă nu trebuie făcut nici un fel de efort. Legenda spune că Lao Zi i-a oferit acestui alchimistelixirul vieţii în mod supranatural și, astfel, el a reuşit să atingă venerabila vîrstă de 123 de ani, după care a înghițit elixirul și a urcat la ceruri pentru a se alătura nemuritorilor. Un alt alchimist daoist, Zhuang Zi (n.n.: Zi este un titlu onorific, însemnînd Maestru) afirma următoarele: „Răsuflă din greu, gîfîie, oftează, respiră, expiră vechea suflare și inspiră una proaspătă. Petreceți

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (11)

De pildă mateloţii navei HMS Bellerophon, vasul care îl va duce în exilul către Sfînta Elena, erau de acord să susţină, într-un glas: „Dacă poporul englez l-ar fi cunoscut la fel de bine cum l-am cunoscut noi, cu siguranţă nu i-ar fi clintit un singur fir de păr de pe cap. Veteranii lui îl idolatrizau, pentru memoria fantastică dovedită, încît graţie ei se spune că era capabil să-şi amintească numele tututor soldaţilor din subordine! Mult mai tîrziu avea să se demonstreze că această memorie teribilă era din cînd în cînd „împrospătată” de scriptele secretarilor împăratului...

Totodată însă, Napoleon a ajuns pe culmile gloriei printr-o capacitate de muncă fenomenală. Presat de activităţile zilnice, el îşi neglija complet organismul, şi aşa fragil. Nu dormea niciodată mai mult de trei ore pe noapte şi-şi dezvoltase abilitatea neobişnuită de a adormi brusc şi profund, pentru intervale nu mai mari de cîteva minute, pe timpul zilei. Faimosul gastronom Anthelme Brillat-Savarin neagă vehement zvonurile potrivit cărora împăratul era un „gurmand înrăit, care se uita mîncînd”. Dimpotrivă, Napoleon mînca la repezeală, deseori luînd prînzul în mai puţin de douăsprezece minute şi doar atunci cînd nesfîrşitele sale activităţi îi permiteau. În ciuda acestui regim haotic de viaţă, Bonaparte pare să se fi menţinut într-o formă deosebită, cel puţin în timpul primilor ani cînd s-a aflat la putere.

Totuşi, pe măsură ce îmbătrînea, afecţiunile lui se acutizau şi sănătatea începea să-i cauzeze probleme. Povestea sterilităţii sale, de care pînă şi Napoleon ajunsese să fie convins, avea să se sfîrşească, o dată cu venirea pe lume a celor doi fii bastarzi ai săi. În privinţa epilepsiei, despre care se zvonise, de asemenea, că ar suferi, lucrurile stau mai altfel. Pe cînd era foarte tînăr, el s-a prăbuşit subit, într-o zi, în faţa camarazilor, dar acest incident poate să fi fost un simplu leşin, cauzat de regimul alimentar necorespunzător. În timpul loviturii

timpul asemenea ursului somnoros, întinde-ți oasele și apleacă uşor capul, mișcînd gîtul asemenea unei păsări; toate acestea sînt dovezi ale dorinţei de a trăi cît mai mult. Doctorii procedează astfel, ca și toţi cei care își hrănesc trupurile“. Un alt alchimist renumit, Bao Bozi, dădea următoarele sfaturi: „Respiră pe nas, ține-ți respiraţia și numără în gînd bătăile inimii. Numără pînă la 120 și apoi expiră pe gură. Nu trebuie să auzi şuierul respiraţiei. Inhalează cu putere și expiră cumpătat. Atîrnă o pană de gîscă, astfel încît să ajungă în dreptul nasului și gurii. Pana nu trebuie să se mişte cînd respiri. Exersînd îndelung poți ajunge să îți ții respiraţia pînă la 1000 de bătăi. Odată ajuns în acest stadiu, un bătrîn se poate transforma într-un om tînar; fiecare zi îl poate ajuta să se schimbe“. Capacitatea de a fi puternic și în stare fizică și psihică bună, asemenea unui om tînăr, în ciuda vîrstei înaintate, reprezintă dorinţa supremă.

De-a lungul secolelor, Qi Gong s-a perfecţionat, incluzînd artele marţiale și exerciţiile de meditație. Totodată, a devenit tot mai mult un sistem ce contribuie la creşterea forţei fizice și îmbunătățește starea de sănătate a organismului. Prima dată, acest sistem a fost menţionat în „Clasica Internă a Împăratul Galben“, cînd împăratul Galben își exprima îndoielile față de Maestrul său Divin. Am auzit că în timpurile străvechi oamenii ajungeau să trăiască și peste 100 de ani și, în ciuda vîrstei înaintate, nu își pierdeau vigoarea, nu încetau să muncească zi de zi. În zilele noastre, deşi nu ajung să trăiască decît jumătate din această vîrstă oamenii sînt tot mai nevolnici și își pierd forţele. Să fie oare cauza, faptul că oamenii se schimbă de la o generaţie la alta? Sau, poate, omenirea nu mai ia în seamă legile naturii? Maestrul Divin i-a răspuns că oamenii din vechime duceau o viață în armonie cu legile Naturii și se mulţumeau cu puţin. Ei încercau să își țină dorinţele în frîu și chiar să le reprime, inimile lor erau mulţumite și nu cunoşteau sentimentul de teamă. Trupurile erau supuse muncilor, dar, cu toate acestea,

de stat din 18 Brumar (9-10 noiembrie 1799), el s-a aflat la un pas de moarte, fiind ameninţat de membrii consiliului Celor Cinci Sute, iar prietenii săi l-au ascuns, spre a-1 proteja de duşmani, pe cînd se afla într-o stare de semiconştienţă. Şi această stare, deşi poate fi citată ca dovadă în sprijinul teoriei „epileptice”, poate fi la fel de bine socotită drept o reacţie la o criză total neaşteptată. Dar alte trei atacuri, deosebit de asemănătoare cu crizele epileptice, aveau să fie înregistrate între ianuarie 1803 şi septembrie 1805.

S-a lansat de asemenea supoziţia că Napoleon ar fi suferit de sifilis. Aceasta se bazează pe unele probleme urinare pe care le-ar fi avut în timpul consulatului, între 1802-1804. Napoleon însuşi mărturisea că bănuiala, emisă şi de medicul său curant, Alexis Boyer, i-a cauzat mari necazuri, fiind nevoit să adoarmă temerile Josephinei, „căci eu eram sigur, în ceea ce mă priveşte, că nu aveam cum să dobîndesc această boală”. Dar problemele urinare (despre care am avut prilejul să amintim şi cu prilejul descrierii bătăliei de la Borodino) sugerează mai curînd existența unor calculi renali. Nimic, aşadar, nu susţine diagnosticul de sifilis.

De departe însă, cea mai serioasă problemă a lui Napoleon o reprezintă nesfîrşitele sale migrene, comune de altfel tuturor oamenilor ce lucrează permanent în condiţii de tensiune şi stres. Primul raport despre apariţia lor datează încă din timpul campaniei italiene, în 1796, iar Bonaparte va suferi asemenea pusee de nenumărate ori, în perioadele tensionate din viaţa sa. Un alt simptom al acestui om veşnic nerăbdător şi neastîmpărat îl constituie erupţiile cutanate, ce par să fi fost dermatite de origine nervoasă, deşi nu trebuie exclusă ipoteza unei boli contagioase, precum scabia, dobîndită la Toulon, în decembrie 1793.

Două alte afecţiuni, deşi nu la fel de serioase, au fost însă de natură să afecteze profund cariera lui Napoleon. Bonaparte a avut cu siguranţă un regim de viaţă şi de hrană total haotic, „obiceiurile nesănătoase” în privinţa mîncării generîndu-i încă din tinereţe o constipaţie cronică, soldată, din cauza ignorării ei, cu apariţia de hemoroizi externi foarte proeminenţi. Prima

nu erau ostenite și nu se simţeau sleiţi de puteri. Iată un alt sfat ce se poate citi în această lucrare: „Expiră și inspiră esenţa Qi-ului, concentrează-ți spiritul pentru a-ți păstra mintea sănătoasă și astfel muşchii și carnea vor fi una“.

În anul 1973, arheologii au descoperit nu mormînt vechi de 2100 de ani, aparținînd dinastiei Han de Apus (206 î.Chr. – 24 d.Chr.). Mormîntul se afla în apropierea satului MaWangdui, în provincia Hunan. Aici au fost descoperite o serie de texte medicale imprimate pe mătase, texte ce conţin referiri la modul în care oamenii pot să își ia hrana din aer și nu din alimente. Mulţi dintre doctorii și călugării din timpurile străvechi au practicat și și-au dezvoltat propriile forme de Qi Gong. Un prinţ indian, care a plecat în China pentru a propovădui budismul, un venerat învățat numit Da Mo, a trăit timp de 3 ani într-o mînăstire ca simplu călugăr. În tot acest timp, el a perfecţionat un sistem ce a ajutat la îmbunătățirea sănătăţii călugărilor care se simţeau slăbiți, ca și la recuperarea celor pe care i-a găsit bolnavi la sosirea sa în mînăstire. Înainte de a părăsi mînăstirea, el i-a învățat pe călugări cum să folosească sistemul Qi Gong pentru a-și curăța măduva spinării, pentru a-și revigora sîngele și pentru a-și hrăni creierul. În felul acesta, trupurile lor puteau deveni mai puternice și ei erau capabili să atingă cunoaşterea și să își lumineze mintea. Sistemul acesta a integrat în artele marţiale, și Templul „Shaolin“, din provincia Hunan, a rămas celebru pînă în zilele noastre datorită descoperirilor Maestrului Da Mo. O altă formă de Qi Gong rămasă celebră a fost creată de mareşalul Yue Fei. El a creat această formă pentru a-și menţine soldaţii într-o formă fizică și mentală cît mai bună. Exerciţiile pe care le-a dezvoltat și perfecţionat sînt cunoscute sub numele de „Cele opt bucăți de brocart“. În timpul „Revoluției Culturale“ (1966-1976) practicarea Qi Gong a fost interzisă timp de 10 ani, din cauza legăturii care exista între acest sistem și ideea de război, de ostilitate. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

menţionare a acestei probleme, întîlnită la numeroase persoane suferind din cauza stresului, datează din 1797, cînd viitorul împărat nu împlinise încă 28 de ani. Cinci ani mai tîrziu, în 1802, păstrarea aceloraşi obiceiuri alimentare a dus la declanşarea unei alte boli, la fel de des întîlnite la oamenii stresaţi: ulcerul. Secretarul-şef al lui Napoleon, Fauvelet de Bourrienne, notează că stăpînul său se plîngea de dureri abdominale încă de la începutul lui 1802. Din cauza durerilor atroce, deseori el ajungea să se îndoaie de mijloc, încleştîndu-şi mîna dreaptă pe spătarul fotoliului, şi exclamînd, în vreme ce cu stînga încerca să-şi descheie vesta, „Ahh! Ce durere cumplită mă sfîşie!”. Am putea presupune, desigur, că ar fi vorba despre vreo colică biliară sau o simplă indigestie, dar evidenţele ulterioare demonstrează fără echivoc că Bonaparte suferea deja de ulcer gastric. Napoleon s-a încoronat împărat pe 2 decembrie 1804, adică la 36 de ani şi jumătate. De la această dată, starea lui de sănătate, fizică şi mentală, avea să se degradeze continuu. Metamorfoza, aparent rapidă, a fost remarcată curînd de către toţi cei din anturajul său. A început să se îngraşe, ajungînd curînd să aibă o burtă respectabilă. Faţa sa osoasă a devenit rotundă, iar gîtul ca de lebedă al tînărului cadet nu se deosebea acum de cel înecat în grăsime al unui băcan parizian, bunăoară... Părul, lung şi ţepos în tinereţe, devenea pe zi ce trece mai rar, şi mîndrul împărat observa cu indignare, uitîndu-se în oglindă, că îl paşte calviţia... Pielea i se înmuiase, iar mîinile sale, cu degete prelungi, ca de pianist, deşi mereu murdare, prinseseră pernuţe de grăsime. Impresia generală pe care avîntatul tînăr de odinioarăa cărui figură ascetică, aşa cum apare în tabloul dedicat bătăliei de la Arcole, ne fascinează – o făcea acum era aceea a unui burghez cumsecade, mulţumit de situaţia sa. Imaginea „căpcăunului corsican slab şi pricăjit“, caricaturizat de James Gillray, fusese înlocuită cu aceea a micului Napoleon, rotund şi guşat, pe care o reproduc mai toate manualele şcolare.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT

MICHAEL

BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

În apărarea lui Eminescu

Uneori, îndeletnicirea de publicist te pune în situația să produci și texte pentru care, cînd le vezi tipărite, îți vine să te iei la palme. Sau să te apuci de altceva, dîndu-i dreptate șefului care bombăne că, de fapt, n-ai nici cea mai firavă chemare pentru gazetărie. Dar, fiindcă ești tînăr și, mai ales, tac-tu e cine e, îți mai dă o șansă. Exact ca într-o piesă de altădată a stalinistului Alexandru Mirodan, cu Gigi Dinică în distribuție, un ziarist mediocru, care doar la pagina agrară mai era primit, și atunci, cu mare greutate. Dar, în actul al doilea, apare Radu Beligan de la centru, care se stropșește la el: ,,Să vezi ce-o să te dea partidul cu capul de toți pereții, că nu mai tolerează articole care «merg și așa!»”.

Dar alteori, ai și satisfacții cînd vezi că subiectul tău i-a interesat și pe alții, făcîndu-te să-ți umfli pieptul de mîndrie și să respiri sacadat. Ca în clasa a X-a, cînd profesoara de Matematică avea inspecție de grad și numai tu ai stat cu mîna pe sus, făcîndu-l pe inspector să te laude numai pe tine... În numărul din ianuarie 2021, revista noastră mi-a publicat articolul ,,Detractorii lui Eminescu atacă în haită”, în care comentam o temă amplă, apărută în Revista ,,Dilema” din 1998. Nu avusesem la îndemînă publicația aceea, dar un prieten mi-a împrumutat o copie xerografiată de 266 de pagini, cuprinzînd balamucul provocat de 11 rebeli – critici literari mai răscopți sau mai tineri – care ,,se săturaseră de Eminescu” și îl doreau ,,reevaluat” și ,,demitizat” pînă la scoaterea lui din manualele școlare și chiar izgonit de la ,,Bellu”. Și ca să fie mai convingători, au trîntit pe prima pagină titlul ,,Eminescu”, scris cu litere de-o palmă, avînd dedesubt, ca ilustrație complementară, bancnota de 1.000 de lei din acea vreme, cu chipul poetului. Asocierea dintre tema supusă dezbaterii și amărîta bancnotă, devalorizată prin inflația zilnică, se dorea o ,,mișcare” subtilă, dar a scandalizat întreaga mișcare literară de la noi prin grobianismul surprinzător la niște intelectuali cu pretenții și, prin urmare, inacceptabil: cum domnule, Eminescu a ajuns cît o ceapă degerată? Dar, în virtutea Dreptului la Replică, ,,Dilema” a tipărit și opinia altor literați – scriitori, critici și profesori universitari – care, în mod firesc, au sărit în apărarea lui Eminescu. Au urmat și alte proteste apărute în ,,Adevărul”, ,,Curentul”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,România Mare”. Din 1990 încoace, s-a perpetuat o practică condamnabilă ca, în fiecare an, de 15 ianuarie și 15 iunie, la radio, TV și în diferite publicații, numele lui Eminescu să fie terfelit în fel și chip, și nimeni, nici o autoritate și nici o instituție de cultură, să pună capăt samavolniciei. Tartorul acestei ,,politici” este criticul Nicolae Manolescu, care s-ar fi justificat cum că, dacă în alte literaturi, în funcție de modernizarea societății, s-au reevaluat și dat jos de pe soclu un Baudelaire, Dante, Shakespeare sau Goethe, noi de ce n-am proceda în consecință și cu Eminache al nostru. Așa s-au desfășurat evenimentele în 1998 și în ianuarie 2021. Dar, recent, răsfoind un număr din 2011 al Revistei ,,Jurnalul literar”, fondat de G. Călinescu la Iași în 1939, am descoperit, chiar pe prima pagină, începutul unui articol mai amplu: ,,Eminescu ieri și azi”, semnat de criticul gorjan Gheorghe Grigurcu, articol care, surpriză, se referea tot la inepția din ,,Dilema”, la care m-am referit mai sus. ,,Eminescu a devenit, în ultimul timp, își începe Gh. Grigurcu demersul, un obiect de dispută. Se zice că unii vor să-l demoleze, iar alții să-l renoveze, astfel încît opera Luceafărului apare ca o clădire înconjurată de schele, deși cu statut incert...”. Ce mai încoace și încolo, împinși de alții sau poate dintr-o pornire interioară, detractorii lui Eminescu se arată iritați de mitul creat în jurul său, propunînd chiar degradarea Poetului nostru Național de la rangul de

,,Omul deplin al culturii noastre”, cum l-a denumit C. Noica, la acela de ,,Onorabil poet de Secol XIX, născut, în mod nenorocos, într-o perioadă cînd limba noastră literară nu se așezase încă” (R. Rădulescu). În opinia lui Gh. Grigurcu, ,,acțiunea ireverențioasă a «Dilemei» a părut mai degrabă o intrare zgomotoasă și excentrică a unei noi promoții de literați care-și umflau pieptul ostentativ spre văzduhul libertăților deșănțate” de după acel decembrie însîngerat și atît de mincinos după aceea. Față de tinerii din generațiile mai vechi, care l-au prețuit pe Eminescu pînă la adulare, gruparea aceasta de autiști recrutați de Manolescu și instruiți săși dea viața pe frontul ,,demitizării” unui monument de bronz, pare o ceartă între niște dezaxați. ,,Citite și recitite cu atenție, opiniile lor, total rupte de contextul general, își continuă Gh. Grigurcu demonstrația, nici n-ar trebui luate în seamă, căci nu sînt altceva decît niște opinii în nume personal, niște subiecte, chiar dacă tîmpite, și fără nici un ecou”. ,,Poezia lui Eminescu nu mă incită”, afirma necunoscutul Cezar Paul Bădescu. ,,De fapt, ea nici nu există după pentru mine, decît, cel mult, ca obligativitate școlară...”. Ei, și, cui îi pasă?... Mîine, soarele va răsări tot din același loc și nimeni nu se va împiedica de inapetența ta pentru Eminescu. Lui T.O Bobe i s-a pus pata pe statuia poetului din fața Ateneului Român, turnată în bronz de Gh. Anghel. Și, în consecință, este bîntuit de puseuri schizofrenice. ,,Închipuiți-vă, ricanează el, cum le-ar sta lui Maiorescu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Dosoftei în pielea goală?“. Într-adevăr, acest T.O. Bobe era un june nu atît teribilist, cît mai degrabă lipsit de bun-simț, și n-ar fi trebuit luat în seamă. Ceea ce s-a și întîmplat, căci poetul a rămas, pe mai departe, în fața Ateneului. Încai Elena Vlădăreanu se arăta o țîfnoasă ce nu s-a pomenit: ,,Pur și simplu, nu pot dialoga cu această poezie...”. Ce să spun... A etala asemenea gesturi de frondă, de fapt izmenelile unui copilaș răzgîiat, este nu doar o pierdere de timp, ci inabilitate și lipsă de bună-creștere, care au plasat-o pe domnișoara lîngă domnu’ Goe.

Parcă pentru a sublinia greșeala unora de a da prea mare importanță unor grupări de veleitari, care umblă să-și facă publicitate pe spinarea altora, criticul Gh. Grigurcu ne amintește că ,,antieminescianismul” unor confrați nu este o manifestare tipic românească. În toate literaturile lumii se constată atacuri, retrageri și iar reveniri asupa unor titani și, din fericire, n-a fost dărîmată nici o statuie, și nici vreo carte de-a lor n-a fost scoasă din programa școlară. De aceea, nici de data aceasta nu e cazul să ne pierdem cu firea. Să ne amintim de contestatarii lui Eminescu din veac, unii chiar contemporani cu el: Alexandru Grama, ,,destul de informat și nu lipsit de calități intelectuale” - după cum ne asigură N. Manolescu -, Aron Densușianu, Anghel Demetriescu sau chiar Al. Macedonski. Toți aceștia, dar și alții l-au contestat pe Eminescu fiindcă nu i-au înțeles substanța lirică de proveniență modernistă, precum și ideile filozofice sublimate întrun limbaj poetic de sorginte populară și, în consecință, impenetrabil pentru niște minți opace. Macedonski ar fi trebuit să-l înțeleagă pe Eminescu, fiindcă și el era un melaj romantico-modernist, dar la el a acționat, ca o

frînă, orgoliul că e un poet unic, ceea ce era adevărat, dar și gelozia că ar putea fi altul mai mare ca el. De alt gen a fost grosolana mistificare a lui Eminescu, săvîrșită de proletcultiști în anii ’50, cînd au amputat poezia ,,Împărat și proletar”, o capodoperă de inspirație iluministă, în schimb, scoțînd în evidență postuma de scăzută relevanță, ,,Viața”. O altă rezervă la apoteoza lui Eminescu a formulat-o și criticul Șerban Cioculescu, argumentînd că poetul ,,n-a adus nici o categorie nouă de sensibilitate la romantismul european”. Această aserțiune n-a putut fi identificată și la Călinescu, Vianu, Eliade și alți exegeți eminescieni. Ajungînd în acest punct, Gh. Grigurcu pretindea că a atins o chestiune delicată a universalității lui Eminescu: este poetul un creator ,,nepereche”, un ,,pisc magic”, exclusiv pentru literatura română, sau este apt de a primi aceleași calificative și în perspectivă europeană? Cu mîhnire, a fost nevoie să-i dea dreptate lui Șerban Cioculescu, care a observat că, în raport cu Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud sau Mallarmé, Eminescu s-a pierdut într-o mirifică rezervație autohtonă, fără vreun contact cu spiritul epocii reprezentat de aceia. Situația a dus la concluzia că Eminescu, enorm pentru noi, românii, n-ar putea fi elogiat, în egală măsură, și de străini. Agravantă este și împrejurarea că, după cum spunea Călinescu, Limba Română nefiind o limbă de prestigiu internațional, și cu particularități fonetice și lexicale specifice, puțini, pînă acum, au fost în stare să redea un Eminescu autentic în vreo limbă de circulație. Caz valabil și pentru alți maeștri ai limbii noastre literare, cum ar fi Creangă sau Sadoveanu, foarte români, dar puțin europeni. În opinia lui Grigurcu, această situație l-ar putea plasa pe Eminescu cel mult în categoria romanticilor blazați. Ca atare, criticul ar fi fost înclinat să dea dreptate, măcar parțial, contestatarilor din epoca noastră ai lui Eminescu, care, în felul lor, teribilisto-snobist, văd în poet un artist ,,prăfuit și învechit”, dar și departe de modernismul european din Secolul al XIX-lea. Egolatrul, versatilul și malițiosul Macedonski ar fi deschis perspectiva modernității în literatura noastră. El și urmașii săi: Arghezi, Bacovia, Blaga, și Ion Barbu, nicidecum Eminescu. Acestuia i s-ar recunoaște unele merite, însă doar ca deschizător de drumuri în domeniul limbii literare, care, pînă la el, se baza mai mult pe improvizații și dulceața melosului sentimental. Această defazare a lui Eminescu față de coordonatele poeziei europene de odinioară s-ar fi agravat în zilele noastre, motiv suficient pentru N. Manolescu și ciracii săi să-l conteste nemilos. Pretinși intelectuali precum politologul Patapievici, la concurență cu filozoful Liiceanu, profesorul Cărtărescu și eseistul Pleșu, care formau elita ,,Intelighenției românești”. În fapt, niște fripturiști amatori de funcții și stipendii grase din palma ,,omului de cultură” Băsescu, și aveau tupeul ca părerile lor să devină literă de lege. ,,Ca poet național, postula Patapievici cu emfază, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului”. Curat postmodernism, transnaționalism și globalizare avant la lettre. Și mai adăuga: ,,Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizabilă de intelectualii progresiști...”.

Așadar, în concepția unora, supus unei analize neîngrădite și proteice, Eminescu nu mai poate fi numit Poet Național, ci mai degrabă vetust și ,,cadavru în debara”, pus pe masa de ,,disecție” și împroșcat cu expresii necuviincioase și găunoase. În același timp, însă, Gh. Grigurcu admite și că poetul, chiar și într-o mică măsură, a fost atins de patina vremii și, prin urmare, e nevoie de o reconsiderare a operei sale. Ceea ce ar da dreptate unor alți critici care au afirmat că, după ivirea lui Nichita pe cerul poeziei românești, Luceafărul ar trebui văzut și interpretat altfel.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Moara lui Assan, un monument lăsat să se prăbuºească sub povara intereselor obscure

În imediata apropiere a Pieței Obor, una dintre clădirile care vreme de mai bine de un secol a reprezentat un capitol important al istoriei Bucureștilor zace bine ascunsă după lama de blocuri (comuniste) de pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Este vorba de Moara lui Assan, una dintre clădirile istorice ale Capitalei. Trecută prin două incendii devastatoare și lăsată pradă hoților de fier vechi, fosta „moară de foc de la Obor”, cum mai era cunoscută în epocă, a devenit un loc periculos în care istoria se conjugă la timpul trecut printre dărîmături.

Intrată în peisajul Capitalei în anul 1853, Moara lui Assan a fost prima moară cu abur din România. Clădirea a fost ridicată de constructori germani pe un teren cumpărat de Gheorghe Assan de la Epitropia Ghica, ulterior proprietatea extinzîndu-se prin achiziționarea de terenuri de la locuitorii din jur. Clădirea morii a fost ridicată într-o perioadă cînd în București nu exista nici măcar o fabrică de cărămidă. Un secol și jumătate mai tîrziu, zidurile încărcate de istorie încearcă să reziste cu stoicism sub povoara intereselor obscure și a indiferenței autorităților. Cel mai recent exemplu este incidentul petrecut în februarie 2013, cînd un zid exterior al fostei mori s-a prăbușit din cauza furturilor de fier vechi din structura de rezistență. Din fericire, nimeni nu a fost rănit, însă incidentul a provocat bucurie în mediul imobiliar. Asta pentru că decizia de clasare a Morii lui Assan ca monument istoric în anul 2004 a făcut ca destinația terenului pe care aceasta se află construită să nu poată fi schimbată atîta timp cît fosta moară este încă în picioare. De atunci seria evenimentelor nefericite au început să afecteze monumentul istoric.

Date istorice

Povestea acestei opere a fost pusă cap la cap de doi dintre cei mai cunoscuți negustori și industrialiști din acele vremuri: George Assan (1821–1866) și Ion Martinovici (1820–1882).

Om înstărit și moștenitor al unor averi importante, George (Gheorghe în alte documente) se folosește de toată puterea financiară și relațiile sale cu lumea bună a Bucureștilor și, împreună unul dintre apropiații săi, Ion Martinovici, începe ridicarea primei mori cu aburi din România. Aproape o lună de zile a durat transportarea utilajelor pentru moară, acestea fiind aduse pe cale navală, cu vaporul de la Viena la Giurgiu, iar apoi pe cale terestră, de la Giurgiu la București. Ca fapt divers, mașina cu aburi produsă de Casa Spiegel cîntărea 7 tone iar din cauza acestui motiv, pentru o siguranță sporită, au fost consolidate toate podurile şi podeţele pe unde urma să treacă.

Pentru o astfel de construcție, ingineri, arhitecți și meșteri nemți și-au unit forțele pentru a duce la capăt dorința lui Assan și Martinovici. În acele vremuri, instituțiile statului, primăria în acest caz, impuneau anumite limite de înălțime pentru diferite subansambluri ale construției în sine. Astfel că, deși au proiectat în primă fază ca unul dintre coșurile fabricii să aibă 26 de metri, constructorii au fost nevoiți să se oprească la înălțimea de 10 metri după ce primăria le-a stopat dezvoltarea. După plata unor compensații către primărie, coșul a fost ridicat pînă la înălțimea proiectată inițial. Moara din Colentina devenise o

curiozitate pentru Bucureşti şi pentru împrejurimile sale. Mai ciudat e faptul că, odată pusă în funcţiune moara cu aburi, a fost imposibil să fie convinşi brutarii să vină săşi macine grîul la acea moară, pentru că, ziceau ei, dacă maşinăria mergea cu ajutorul focului şi scotea fum, nu era posibil să nu ardă şi făina.

În anul 1903 a fost sărbătorită o jumatate de secol de la înființare și, cu acest prilej, s-au mai adăugat cîteva construcții, iar la clădirea principală în vîrful turnului s-a pus un ceas mare, avînd dedesubt, în cifre de bronz, mari și vizibile de departe, anii 1853 – 1903. Ceasul lui Assan, care funcționa exact, a fost zeci de ani măsurătorul timpului pentru toți oamenii din zona Obor-Colentina.

Instalaţia morii a fost una dintre cele mai moderne. Piatra de măcinat a dispărut curînd pentru a face loc unor cilindri din oţel şi din porţelan, printre care sînt trecute grîul şi celelalte produse de 15-16 ori pînă cînd operaţia este completă. Maşinile acestei mori moderne erau la fel de complicate ca şi diagrama care reprezintă drumul pe care-l parcurge grîul în moară. Moara lui Assan măcina la 1910 pînă la 7 vagoane de grîu pe zi, producînd pînă la 4 vagoane de făină, ce alimentau o treime din populaţia Bucureştiului de atunci, adică 100.000 de oameni pe zi şi producea mărfuri în valoare de 3.000.000 de lei anual.

Situaþia după naþionalizare

Moara de la Obor, modernizată constant de foștii proprietari, a fost naționalizată de comuniști în iunie 1948. În același an, odată cu confiscările ilegale ordonate de comuniști, este arestat și Basil (Vasile) Assan, fiul lui George Assan, care la acea dată era unic acționar al Fabricilor Assan.

Pe durata anchetei, după ce a fost torturat, Assan ar fi fost aruncat de la etajul 5 al Prefecturii Poliției Capitalei, familiei comunicîndu-i-se că s-a sinucis. După 1950, în zona Morii Assan au funcționat mai multe întreprinderi, printre care Fabrica de pîine „Grîul” și Fabrica de ulei „13 Decembrie”. O parte din utilajele morii au ajuns pe post de exponate la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida sau în alte instituții. În prezent, la Muzeul Tehnic din București poate fi văzut un cilindru din instalația morii cu aburi Assan din anul 1853, exponat care a fost achiziționat, la începutul secolului trecut, chiar de fondatorul muzeului, inginerul Dimitrie Leonida.

Gigant economic

Societatea Anonimă Fabricile Assan, cum era numită în acte moara construită de Gheorghe Assan, a fost dezvoltată constant de către fiul acestuia, Vasile. În anul 1894, acesta introduce metoda de extragere cu benzină a uleiurilor şi construiește o secție specială pentru lacuri şi vopseluri de ulei. Vechea afacere moștenită de la tatăl său tocmai se transformase într-un gigant economic. Astfel, pe lîngă măcinatul grînelor, uzina a început să ofere o gamă largă de produse: variate tipuri de uleiuri, atît cele extrase din in, rapiță și floarea soarelui pentru fabricarea untdelemnului, cît și a celor secative utilizate la vopsire, precum și lacuri, ipsosul, grăsimile consistente și vegetalina, obținută prin procesarea nucilor de cocos. Remarcabil este faptul că mare parte a materiei prime utilizate pentru obținerea acestor produse provenea din cele mai exotice țări: China, Japonia, Zanzibar, Mozambic, Siera Leone, Noua Zeelandă, ș.a.. După naționalizarea din iunie 1948, toată această gamă de produse a dispărut, odată cu ele și parfumul unei epoci. La scurt timp, în clădirile societății Assan au început să funcționeze două entități: Fabrica de pîine „Grîul” și Fabrica de ulei „13 Decembrie”, devenite în anii ’80 Întreprinderea de morărit „Grîul” și, respectiv, IAS „30 Decembrie” Fabrica de ulei. Separate de un gard metalic, cele două societăți s-au adaptat schimbării de regim din decembrie ’89, continuînd să desfășoare activități economice pînă la începutul anilor 2000, cînd

fabricarea pîinii și producerea uleiului încetează. 32 de ani mai tîrziu, fostele fabrici arată ca după război.

Istorie transformată în moloz

Declinul fostei mori a început în anul 2005. Atunci au dispărut sub lama buldozerelor primele clădiri din asamblul industrial, unele dintre acestea fiind propuse pentru a fi conservate și restaurate. Tot atunci, hoții au început să-și facă apariția, devastînd clădirile în goana după fier vechi. Primele care au dispărut au fost cercevelele ferestrelor lucrate din fier forjat, precum și alte elemente decorative din zinc și plumb de la acoperișuri și turnuri. Furia oamenilor puși pe căpătuială nu s-a oprit aici, ci s-a revărsat și asupra arhivei ori a mobilierului de valoare rămas de la foștii proprietari ai fabricii fiind, după caz, distruse ori valorificate ilegal. Apoi a venit rîndul utilajelor. Rînd pe rînd, acestea au început să fie dezmembrate și vîndute la fier vechi cu toate că multe erau fabricate la Viena înainte de anii 1900, fiind piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii. Și ca tabloul să fie complet, plăcile de identificare a monumentului au fost smulse de persoane rămase neindentificate. Toate acestea se întîmplau la doar un an după ce Moara lui Assan a fost încadrată ca „valoare de patrimoniu cultural de interes naţional”.

Trei ani mai tîrziu, mai exact în noaptea de 13/ 14 mai 2008, un incendiu care a durat aproximativ patru ore a distrus 90% dintr-un corp secundar al monumentului. Pentru stingerea focului au intervenit 80 de pompieri. Nu au existat victime. S-a concluzionat că de vină pentru producerea incendiului au fost oamenii străzii care se adăpostesc în ruinele fostului complex industrial. Acest incident a fost startul unui șir de „întîmplări nefavorabile” care vor lovi monumentul istoric, șubrezindu-l. În vara anului 2009 acțiunile distructive se intensifică, astfel că, în doar cîteva luni, dintr-o clădire D+P+3E nu au rămas decît zidurile exterioare și o parte din structură. În ianuarie 2012, acoperișul și o parte dintr-un perete al corpului principal s-au prăbușit ca urmare a furturilor de materiale din structura de rezistență a clădirii. Cîteva luni mai tîrziu, în iunie, Moara lui Assan a luat din nou foc, flăcările fiind stinse abia după 28 de ore. Ancheta pompierilor a concluzionat faptul că incendiul a fost pus intenționat, acest lucru reprezentînd, dacă mai era nevoie, încă o dovadă că cineva își dorește cu orice preț ca monumentul să dispară.

În loc de sfîrşit…

În ultimii ani, Moara lui Assan a făcut obiectul multor proiecte de diplomă ale studenţilor arhitecţi urbanişti sau peisagişti, proiecte ce au propus soluţii interesante de restaurare şi punere în valoare a monumentului. Din păcate, blocajul juridic ce planează asupra morii descurajează pentru moment orice intenţie de reabilitare a ansamblului, favorizînd degradarea sa rapidă. Cît va mai rezista Moara lui Assan este, din păcate, doar o ecuație matematică, pentru că structura de rezistență a clădirilor a fost serios afectată. Cel mai probabil moara se va prăbuși de la sine ca un răspuns la indiferența autorităților. r m

EMINESCU – BĂTĂLIA PENTRU ADEVĂR ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

(urmare din pag. 1)

Cine îl apără pe Eminescu?

Cunoscînd împrejurările incerte în care a murit Mihai Eminescu, de-a lungul timpului mulți autori (critici literari, scriitori, jurnaliști, oameni de artă) au pornit pe urmele acestei adevărate drame, încercînd să descîlcească țesătura de fapte (cunoscute sau mai puțin cunoscute) care au dus, inițial, la internarea lui Eminescu, în 28 iunie 1883, la ospiciul doctorului Șuțu, acest act fiind primul din cele care aveau să-i producă decesul, la 15 iunie 1889. În acest context, pentru a nu îngreuna citirea acestui material, am în vedere ultima lucrare în acest domeniu, pînă la data cînd scriu aceste rînduri – cartea jurnalistului Ion Spânu, ,,Asasinarea lui EMINESCU”, apărută anul trecut la Editura ,,Măiastra” din Tîrgu-Jiu.

Pentru publicul larg, Ion Spânu este cunoscut mai mult din emisiunile unor posturi de televiziune, unde prezintă anchete jurnalistice de anvergură, cum a fost cazul (foarte popularizat la nivel național, de altfel) celor două fete dispărute de la Caracal. Așa cum l-am văzut, pe micul ecran abordează subiectele cu mult aplomb, e bătăios și demonstrează o reală documentare, care îi creează premisele unor lămuriri de substanță a subiectului pus în dezbatere. Adevărata activitate, adică partea cea mai consistentă a vieții lui, a fost cea de jurnalist, trecînd, după 1989, în contextul exploziei de titluri în presa scrisă, pe la o seamă de ziare și reviste, la unele dintre acestea deținînd funcția de director. De asemenea, a fost directorul unui post TV privat, unde a realizat o emisiune incitantă numită ,,Top Secret”. Pentru merite în implicarea în munca de cercetare a operei eminesciene, dar nu numai atît, ci și pentru dăruirea sistematică a aplecării asupra misterului morții poetului Mihai Eminescu, în a arăta adevărata față a programului de lichidare a celui care a avut curajul să scrie ,,De la Nistru pînʼ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-sa,/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate”, jurnalistul Ion Spînu a fost recompensat, în anul 2020, cu trofeul ,,Mihai

Eminescu” din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Iată că, revenind la întrebarea ,,Cine îl apără pe Eminescu?”, chiar în această perioadă neagră a culturii noastre naționale, cînd răsturnarea valorilor a devenit o practică permanentă, aplicată cu un sadism vizibil, putem oferi răspunsuri favorabile, numeroase și extrem de bine argumentate, astfel cum este și cazul pledoariei pe care o face în cartea sa Ion Spânu. Aflîndu-ne în anul 2022, vorbim și scriem despre o lucrare apărută recent, al cărui conținut, tradus prin atitudinea autorului asupra subiectului controversatei morți a lui Eminescu, încearcă să ne dezvăluie subteranele unui adevărat complot pus la cale mișelește, pentru a-l elimina pe Eminescu din societate, în special din sfera presei cotidiene, pe care o practica în calitatea sa de redactor la ,,Timpul”. Privind, totuși, în urmă, la cei care – asemenea jurnalistului Ion Spânu – și-au făcut o datorie de onoare în a-l apăra pe Eminescu de versiunile pur și simplu mincinoase, cusute cu ață albă, în care a fost prezentată moartea acestuia, perpetuînd prin veac obsesia de a-l prezenta pe poet ca fiind ,,luetic”, ,,nebun”, ,,dement”, ,,minte întunecată”, ,,misogin” etc., nu trebuie să omitem numele unor autori precum Augustin Z.N.Pop, D.Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Nicolae Georgescu, eminescologul care ne-a luminat mintea cu nemuritorii Luceferi din poezia eminesciană, lămurind și multe puncte obscure din biografia poetului de la Ipotești. Reținem, asemenea unui crez național, referirea la ziaristica lui Eminescu într-o lucrare a domnului Nicolae Georgescu de acum aproape 30 de ani, rînduri care pot explica cine a avut (sau în numele cui) interesul dispariției poetului și ziaristului Mihai Eminescu: ,,Opera ziaristică a poetului care veștejește, de la un capăt la altul și pe un ton constant ridicat, pretențiile Austro-Ungariei de hegemonie în Estul și Sud-Estul Europei”, și, mai departe, configurînd tronul de foc pe care se urcase Eminescu: ,,Dar, desigur, răspunsurile teoretice ale operei lui Eminescu – pătimaș apărător al Ardealului și al ardelenilor – ar trebui completate cu elemente ținînd de biografia politică a poetului”.

Despre aceste elemente, cît și despre cît de greu au atîrnat ele în hotărîrea criminală de a-l anihila pe ziaristul Mihai Eminescu, ne edifică Ion Spânu în volumul său ,,Asasinarea lui EMINESCU”.

„Pentru libertatea presei și jurnalismului”

Acesta este ultimul articol publicat de Eminescu în ,,Timpul” din 28 iunie 1883, chiar în ziua fatidică a ,,arestării” acestuia și a internării la stabilimentul dr. Șuțu. Ion Spânu amintește de acest articol în partea de ,,Introducere” a cărții sale, într-o conjunctură cu gust amar, cînd o mare parte dintre actualii jurnaliști români sînt totalmente lipsiți de o cultură minimă general-gazetărească, în sensul cunoașterii unor lucrări fundamentale în domeniu, cum ar fi proza ziaristică a lui Eminescu. Iată pasajul care demonstrează ,,păcatul” de azi al tinerilor gazetari: ,,Experiența mea de conducător al mai multor instituții de presă din acești ani, în care mi-au trecut prin mînă mulți tineri care voiau să devină gazetari, m-a făcut să constat cu tristețe că, din păcate, pentru cei mai mulți, lectura articolelor lui Eminescu nu prezintă nici măcar o curiozitate. N-am încetat să recomand tuturor măcar acel ultim articol publicat de Eminescu în «Timpul» chiar în ziua de 28 iunie 1883, căruia i s-a dat ulterior titlul «Pentru libertatea presei și jurnalismului», spunîndu-le că tocmai cu acest articol sub braț a fost arestat sau, mă rog, internat cu forța cel despre care știau cu toții doar că este cel mai mare poet român”.

Insistînd în dragostea lui pentru Eminescu și pentru ziaristica acestuia, ,,profesorul” Ion Spânu continuă, și mai dezamăgit: ,,N-am reușit să-i conving că, înainte de a avea pretenția că au devenit ziariști, să-și facă ucenicia citind articolele lui Eminescu. Aș avea o mare bucurie dacă acum, după această anchetă, cei care vin în acest domeniu ar simți imboldul de a începe o carieră în presă cu asimilarea textelor eminesciene”.

Deșartă speranță, domnule Spânu! Citiți-le textele și uitați-vă cum vorbesc la televizor, și veți constata cîți dintre ei sînt dușmanii Limbii Române!

Concepută pe calapodul unei vaste investigații jurnalistice, cartea ,,Asasinarea lui EMINESCU” ne introduce în hățișul dramei poetului, generată de internarea acestuia, în ziua de 28 iunie 1883, în ospiciul Șuțu, încercînd dezvăluiri semnificative care să formeze scheletul deconspirării asasinatului pus la cale împotriva lui Eminescu. Avînd în față un vast cîmp de acțiune și un volum masiv de documente de cercetat și de comparat, autorul s-a înarmat cu răbdare și, cu știința-i cunoscută în a penetra structuri de evenimente și întîmplări, a reușit să refacă scenariul filmului dramei eminesciene, de la prima internare pînă la reîntoarcerea de la sanatoriul de lîngă Viena, într-o zi de februarie a anului 1884. Capitolele cărții, structurate în raport cu desfășurarea evenimentelor, cărora li se adaugă unele date și judecăți de valoare puse în antiteză cu elementele acestei oribile înscenări, ne conduc pe firul acțiunii, trecîndu-ne prin creuzetul formării unei atitudini cît mai corecte față de întreaga ,,istorie” a dramei eminesciene: ,,Însemnarea lui Maiorescu”; ,,O oră pentru traseul: Casa lui MaiorescuCapșa-Cotroceni-Băile Mitrașevschi”; ,,Povestea lui Ventura”; ,,Arestarea”; ,,Arestat sau internat?”; ,,Semnele așa-zisei nebunii”; ,,«Bolnavul» Eminescu în «Însemnările...» lui Maiorescu”; ,,De ce îl ura Maiorescu pe Eminescu?”; ,,Intoxicare și dezinformare” Aceste capitole de esență generatoare de explicații și demontări de vechi tipare în care a fost încadrată boala lui Eminescu, sînt urmate de un bogat ,,Documentar”, însumînd un număr de 86 de documente autentice, începînd cu reproducerea articolului din ,,Timpul”, de care am amintit, și terminînd cu epistola lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu, din 16 iulie 1883.

În demersul său îndrăzneț, dar benefic pentru cultura românească, Ion Spânu publică, exact ca pe un generic, versiunea din ziua respectivă (28 iunie 1883), care, timp de mai bine de un secol, a ,,explicat” îmbolnăvirea și internarea lui Eminescu, puse sub semnul nebuniei și al lipsei discernămîntului – model agreat de către clica pestriță ce-l dorea pe jurnalistul Eminescu exclus din viața publică. Autorul ne așază în față această adevărată blasfemie la adresa Poetului Național, pentru ca, pe parcursul lecturării cărții, citind motivațiile de rigoare, dar, mai ales, documentele unice care autentifică textul cărții, să procedăm singuri la comparația datelor și argumentelor și să înțelegem de ce și cum a ,,înnebunit” Eminescu și, mai ales, ce forțe politice și sociale au avut interesul eliminării totale a jurnalistului patriot Mihai Eminescu.

Degringolada de început, care s-a dovedit a fi cheia de boltă a tragediei poetului, întinsă pe durata celor șase ani de chin și de batjocoră, în care rana sufletească s-a adîncit pînă la stadiul de metastază, a fost declanșată în zorii zilei de 28 iunie 1883, cînd, la ora 6, soția lui Ioan Slavici (familie la care Eminescu locuia cu chirie) i-a trimis o carte de vizită lui Maiorescu, prin care cerea s-o scape de Eminescu, care provocase scandal cu noaptea în cap, într-o criză de nebunie. De parcă asta aștepta, criticul literar și politicianul Titu Maiorescu cheamă de urgență pe cineva de la Societatea ,,Carpații” pe care-l trimite la spitalul de nebuni, unde obține un loc pentru Eminescu, angajîndu-se să achite lunar costul internării, adică 300 de lei.

Din acest moment, lucrurile se precipită, Eminescu parcurge, așa cum arată autorul în capitolul ,,O oră pentru traseul: Casa lui Maiorescu-Capșa-CotroceniBăile Mitrașevschi”, ultima oprire fiindu-i fatală literalmente: atingînd vîrful nebuniei, lasă apa să curgă timp de 8 ore; Ventura, cu care venise la baia respectivă, dă alarma chemînd poliția și pe doi prieteni ai poetului, Siderescu și Ocășanu, care, întîmplător, aveau la ei și o cămașă de forță; imobilizat, cu duba de la spitalul de nebuni, Eminescu este transportat la Spitalul Șuțu, unde deja avea ,,rezervarea asigurată”, așa cum am văzut, încă din dimineața acelei zile! Încheind această poveste absurdă, care a persistat în rîndul opiniei publice românești peste 100 de ani, deși a existat o documentare accesibilă care demonstra că evenimentele au avut cu totul altă desfășurare, Ion Spânu conchide amar: ,,De aici începe întunericul pentru întreaga cultură română. Un întuneric ce nu se va risipi decît atunci cînd se va lămuri întreaga problematică a acestei tragice zile”.

,,Mai potoliți-l pe Eminescu!”

dezvălui matricea de la care începe, în mod obligatoriu, analiza acestui caz, cu adnotarea interesantă prin care ne informează că (însemnarea din Jurnal) ,,Din fericire, ea s-a păstrat, dar, din păcate, a fost publicată abia după trecerea a patru decenii de la ziua la care face referire, cînd legenda nebuniei lui Eminescu devenise cunoscută și întreținută de toată lumea”.

Urmîndu-și firul, și anume demontarea eșafodajului pe care s-a construit patologia nebuniei lui Eminescu, autorul se oprește intenționat la pagina de Jurnal a lui Maiorescu din ziua cu pricina, 28 iunie 1883, pentru a ne

Într-adevăr, succinta însemnare a lui Maiorescu, care – nota bene – la acea oră nu bănuia proporțiile acestui caz și nici ,,tunelul timpului” în care fusese împins Eminescu, îi servește lui Ion Spânu ca un fel de grilă a spațiului zilei de 28 iunie, în urmărirea pașilor poetului, dînd la iveală un șir de inadvertențe, reliefate și analizate cu destulă acribie de către autor. Punctele centrale pe care se bazează relatarea jurnalistului Ion Spânu sînt însemnările și scrisorile personajelor implicate (sau care aveau cunoștință) în derularea punerii în scenă a scoaterii din viața publică a ziaristului Mihai Eminescu. Explorînd spectrul politic din acele zile, autorul nu omite să amintească de un eveniment la zi, anume finalizarea termenilor Tratatului secret dintre România și Austrio-Ungaria. În acest context, ni se reamintește despre vestita sintagmă folosită de P.P. Carp, trimisul nostru la Viena, care îi ceruse lui Maiorescu, pe un ton de execuție: ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!”.

Iată una dintre direcțiile principale care ne poate duce la aflarea adevărului despre desfășurarea evenimentelor zilei de 28 iunie 1883, aceea care ne indică principala cauză datorită căreia Eminescu devenise indezirabil pentru clasa politică de la București – linia naționalistă, pro-Ardeal, pentru care pledau articolele sale din ,,Timpul”. De la această constatare și pînă la sfîrșitul tragic din 15 iunie 1889 este un drum pavat cu multe capcane pentru Eminescu, capcane începute cu 28 iunie 1883, demontate cu o deosebită forță de convingere de autor. Activînd în cadrul Societății „Carpați”, Eminescu era urmărit de agenți din Țară, dar și de cei din străinătate, precum reiese din documentele studiate de Ion Spânu. Nu ne miră, în acest cadru, nota ministrului plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, Ernst von Mayr, trimisă ministrului Casei Imperiale la data de 7 iunie 1882, care îi nominalizau pe Eminescu și Secășeanu ca fiind autorii unor acțiuni care vizau unirea României cu Transilvania.

Pe plan extern, situația României devenise critică. Austro-Ungaria forța semnarea Tratatului cu Tripla Alianță (care ar fi trebuit semnat la 28 iunie, dar amînat pînă în septembrie 1883) ,,cînd opozanții săi fuseseră fie exilați, fie convinși să se potolească, fie, în cazul lui Eminescu, declarați nebuni și supuși la tratamente medicale forțate”, cum specifică Ion Spânu în carte. Mai mult, Austro-Ungaria a rupt atunci relațiile diplomatice cu Statul Român, pentru 24 de ore, iar Bismark i-a trimis o scrisoare lui Carol I în care amenința că va declara război României. La cererea baronului von Mayr a fost desființată Societatea ,,Carpații”, distrugînd un nucleu care milita pentru unirea Transilvaniei cu Regatul.

Rezumînd cercetările autorului în vederea descoperirii tuturor ,,secretelor” prin care s-a hotărît mascarea complotului pus la cale împotriva lui Eminescu,

descoperim o situație care îi incriminează și mai mult pe complotiști: cînd fratele poetului, căpitanul Matei Eminovici, află că poetul este internat într-un ospiciu, întreprinde diligențe (la Maiorescu, apoi, neprimind răspuns, se adresează Tribunalului), cerînd ca familia să îl ia acasă pe poet pentru îngrijiri. În afară de Tribunal, care printr-o adresă răspunde că ,,pînă în prezent nu s-a luat de acest tribunal nici o dispozițiune pentru punerea sub interdicție a fratelui Mihail Eminescu”, ceilalți intră în panică și trec la aplicarea Planului B – accentuarea calvarului eminescian și excluderea din viață a lui Eminescu.

Planul diabolic se compune din următorul scenariu: după ce doctorul Șuțu i-a administrat un tratament dur, specific bolnavilor incurabili (cu efecte nefaste asupra psihicului bolnavului), Eminescu urma să fie transferat la o clinică din Austria, pentru a se putea ,,justifica” faptul că s-au luat toate măsurile spre însănătoșirea poetului. După un timp, atît cît să pară rezonabil, va fi readus în Țară și instalat definitiv într-un ospiciu, ca fiind definitiv pierdut. Spre a demonstra realitatea acestui plan monstruos, Ion Spânu reproduce un fragment din scrisoarea lui Titu Maiorescu, din 8 octombrie 1883, pe care i-o adresează lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului: ,,Am luat hotărîrea ca toți de aici să-l trimitem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienați din Viena și să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta pînă atunci, va fi timpul venit să-l așezăm la Golia sau la Mărcuța, ca pe un bolnav fără leac”. După ce a fost internat la Institutul de alienați Dr. Leidesdorf din Oberdobling, de lîngă Viena, Eminescu dă semne de normalitate, faptul fiind pus pe seama nemaiadministrării unui tratament șoc. Dovadă a acestei schimbări este scrisoarea lui Eminescu trimisă din acel loc, la 12/24 ianuarie 1884, către A. Chibici Revneanu, text publicat în întregime, din care se desprinde clar ideea: Eminescu – om sănătos. Iată cîteva mostre: ,,Nu sînt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atît: că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. (...) Neavînd nimic de lucru, închis alături cu-n alt individ (...) mi-e frică chiar de-a-mi plînge soarta căci și aceasta ar fi interpretată ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu”. Finalul este cutremurător și emblematic pentru starea poetului închis ca într-un lagăr de concentrare: ,,Eu aș vrea să scap cît se poate de curînd și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de cînd mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de a mînca măcar pînă la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic M. Eminescu”.

Ce ar mai fi de spus după această demonstrație de luciditate care infirmă boala inventată de Maiorescu – ,,deliruri în conversație”? Cartea ,,Asasinarea lui EMINESCU” ne oferă multe răspunsuri documentate, care pot elucida multe semne de întrebare în legătură cu drama pusă în scenă la 28 iunie 1883. Cartea de față este, de fapt, reconstituirea și radiografia zilei de 28 iunie 1883, prin prisma unei anchete jurnalistice, dîndune libertatea să aflăm din alte documente și lucrări zbaterea lui Eminescu în cei cinci ani care l-au despărțit de moarte, de data de 27 februarie 1884, cînd trenul îl readucea în Gara de Nord.

Pentru plasticitatea frazei și autenticitatea fiorului indus, redau, în încheiere, pasajul din carte care descrie acest moment: ,,Ceea ce trebuia să fie Ziua cea Mare n-a fost decît o seară tristă, în care un om resemnat, fără mijloace materiale, afectat trupește și sufletește de o internare care va rămîne sub semnul complotului, se întorcea într-o lume străină, al cărei prinț fusese cu puțin timp în urmă. Din această zi, pentru Eminescu urmează o lungă bătălie pentru supraviețuire”.

În acest context, ,,Asasinarea lui EMINESCU” – un adevărat rechizitoriu al fatidicei zile de 28 iunie 1883, constituie un model în lupta pentru a aduce la lumină adevărul despre jurnalistul MIHAI EMINESCU.

Sanatoriul doctorului Șuțu, locul unde a murit Eminescu

La pas prin România Mare

Herculane… Băile deznădejdii (II)

Staţiunea a fost în trecut locul de recreere preferat de capetele încoronate ale Europei. De apele dătătoare de sănătate de la Herculane s-au bucurat, aşa cum am menţionat şi mai sus, Maria Tereza, Carol I, Ferdinand I, împăratul Franz Joseph şi împărăteasa Elisabeta de Habsburg. Dar şi marii scriitori şi poeţi ai ţării: Eminescu, Alecsandri, Eliade, Sadoveanu. Azi, cu mare greutate mai ajung la Băile Herculane doar cîţiva pensionari, ce speră între două îmbăieri la revitalizarea staţiunii, în timp ce mulţi dintre contemporanii noştri dau fuga la vecinii unguri, care au investit masiv în spa-uri şi în staţiuni cu potenţial balnear redus faţă de cel al Băilor Herculane.

Stațiunea continuă să rămînă în conştiinţa multor români, dar şi a turiştilor străini, care ne-au vizitat ţara în urmă cu mai bine de trei decenii, drept un loc binecuvîntat, cu ape miraculoase, aer curat şi peisaje fermecătoare. Aşa a şi fost sute sau, mai corect spus, 2000 de ani. Azi, la Herculane mai merg foarte puţini oameni, cei care au nevoie de tratament şi acceptă condiţiile proaste, în lipsa banilor sau a posibilităţilor de a alege altceva. Eu am mers din curiozitate. Voiam să văd cu ochii mei dacă informaţiile din presă şi de pe internet nu sînt cumva exagerate. La început, pînă m-am obişnuit cu topografia băilor, mi-au părut nerealiste criticile staţiunii. Apoi uşor, uşor, intrînd în filmul ce rula pe ecranul uriaş şi alb al Parcului Natural Domogled -Valea Cernei, au început să apară efectele speciale năucitoare. Întreaga arhitectură a staţiunii este un decor macabru, în care actorii au distrus parcă scenografia. Nimic nu se ţine în picioare, totul este dezechilibrat, devastat, închis şi în pericol de prăbuşire. Mint. Statuia lui Hercule este singura neatinsă de deznădejde. Deşi, în timp ce fotografiam piaţa centrală, pe care o patronează eroul neîntrecut în forţă şi vitejie cu bîta-i legendară, am avut de cîteva ori senzaţia că toate clădirile vor ceda la unison. Acolo unde construcţiile sînt rupte iremediabil şi nici proptelele nu le mai pot ţine piept zidurilor să nu se prăvălească pe turişti, autorităţile au decis să le acopere cu muşamale de dimensiuni mari, pe care sînt imprimate faţadele clădirilor din vremurile bune! Alături de statuia-simbol, alt simbol al staţiunii se află în mare pericol. Construite la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, Băile Imperiale Austriece Neptun aveau cea mai modernă instalaţie balneară de la acea vreme. După evenimentele din ’89, clădirea a mai funcţionat doar cîţiva ani, iar de peste două decenii locul se degradează văzînd cu ochii. Cît se poate de rău arată băile în care, în trecut, turiştii din întreaga lume veneau la tratament: geamuri sparte, faianţa căzută, ţevi furate, pereţi scorojiţi, statui mutilate, plăcuţe cu pericol de prăbuşire montate peste tot şi, în final, un morman de moloz şi praf înconjurat de multă sîrmă ghimpată. Asta e tot ce a mai rămas. Clădirea Băilor

Imperiale Austriece Neptun este una de patrimoniu, cu o vastă istorie în spate, devenită miza unui joc absurd între proprietarul terenului de sub această clădire şi primăria, care deţine în acest moment clădirea. Dacă s-ar dori salvate Băile Neptun, prima dată primăria ar trebui să ajungă la o înţelegere cu acest investitor şi să intre în posesia terenului, ca apoi să poată accesa bani

Cazinoul din Băile Herculane în perioada 1941-1947

Vila Împărătesei Sissi de la Uniunea Europeană pentru restaurare. Mai nou, lucrurile s-au mai schimbat. Terenul de sub clădirea monument a fost cumpărat la licitaţie de un avocat din Bucureşti, iar acesta a fost dispus să-l cedeze primăriei, pentru un alt teren. Aici s-a oprit înţelegerea dintre autorităţi şi proprietarul de drept al terenului.

Înaintînd pe malul rîului Cerna, am descoperit improvizaţii de băi, cu nume împrumutate de la Zeiţa Frumuseţii. Nimic frumos nu mai este în acest colţ de ţară, unde cîţiva pensionari se înghesuie să îşi facă tratamentul pe bani puţini. Varianta unui tratament mai serios ar exista la Hotelul Roman, dar se plăteşte. Aşa că cei mai mulţi acceptă condiţiile improprii ale Băilor Venera, în văzul trecătorilor şi al pericolelor de pe Cerna.

Beteaga staţiune Băile Herculane a dispus în trecut de o popularitate internaţională. Aici, împărăteasa Elisabeta a găsit loc de odihnă şi de sănătate. Există numeroase legende locale ce au în mijloc adevăruri incontestabile. Ele pornesc din anul 1887, cînd a fost cel mai lung sejur. Împărăteasa a ajuns pe aceste meleaguri şi s-a îndrăgostit iremediabil de ele. A fost oaspete al staţiunii de cinci ori, la recomandarea medicilor, pentru tratament, ultima dată în 1896, cînd a venit însoţită de împăratul Franz Iosef. În timpul liber se plimba cu trăsura prin împrejurimile staţiunii, stătea de vorbă cu oameni simpli, în special cu ţărani îmbrăcaţi în port popular. Întotdeauna era însoţită de o doamnă de onoare şi de o călăuză locală. Interesant este că această călăuză i-a propus la un moment dat să cutreiere munţii pe cîteva trasee. Aceste trasee se găsesc

şi astăzi în hărţile turistice ale Parcului Natural Domogled – Valea Cernei. Nu cred că şi în realitate.

Mirosurile pestilenţiale şi fantomele construcţiilor grandioase de altădată m-au împins spre celebrul Cazinou din mijlocul aşezării. Nu am putut consuma nimic, fiind închis de ani buni. Deşi de la distanţă pare renovat, dacă te încumeţi să faci o plimbare pe sub impresionanta sa statură o să constaţi şi aici aer stricat. Construită la finele Secolului al XIX-lea, clădirea este monument istoric, fiind o bijuterie arhitectonică a stilului baroc. Lîngă scările cazinoului creşte un Sequoia Giganteea, declarat monument al naturii. Cazinoul aparţine celei de-a doua etape de sistematizare a oraşului (1860-1875), numită şi etapa Franz Josef, deoarece construcţiile au fost începute ca urmare a vizitei împăratului austro-ungar din 1852. Ca şi predecesorul său, Francisc I, a apreciat calităţile curative ale izvoarelor termale. Porţiunea dintre Podul de Piatră de peste Cerna (1864), cu coridor acoperit, şi cazinou se dezvoltase atunci prin constituirea nucleului în jurul parcului, cu o compoziţie clasică, în stînga şi în dreapta axului central al zonei. Cele două ramuri simetrice au fost susţinute de pavilioanele Decebal (Pavilionul 2, din anul 1861) şi Traian (Pavilionul 1, din 1869). Acestea funcţionau şi ca hoteluri. Intrarea în Salonul de Argint (Casino –Salon sau Kursalon) se făcea de pe o terasă acoperită cu o pînză specială, aşa cum apare pe ilustratele vremii. Printr-un coridor acoperit se comunica cu cele două pavilioane. În urma incendiului din anul 1956, au căzut cele cinci statui de pe frontispiciu.

Vai de omul fără cap! Vai de primarul care s-a trezit cu atîtea comori ale trecutului în administrarea sa şi nu ştie ce să facă cu ele. Parcul cu a lui fîntînă arteziană este singurul care mai descreţeşte frunţile pe o asemenea căldură. M-am hotărît să părăsesc staţiunea. Aveam un junghi în piept, totuşi nu am putut să nu constat că pînă şi comuniştii au fost mai omenoşi cu locul acesta, faţă de toţi guvernanţii din ultimii 30 de ani. Pe un bloc din perioada de tristă amintire încă stă scris cu litere stacojii: ,,Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. La care eu aş adăuga: ,,Români din toată ţara, treziţi-vă şi salvaţi Băile Herculane!”. Sfîrșit

CIPrIAn C. VAsILEsCU (Opinianationala.ro)

Băile imperiale austriece Neptun

Statuia lui Hercule din centrul stațiunii

Poveşti din Sulina -

Cosmopolisul de altădată (I)

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e ,,un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de piraţi levantini s-a transformat la sfîrșitul Secolului al XIX-lea într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic. ,,Întîi e Dunărea. La cinci metri distanţă de mal se desfăşoară paralel cu canalul un rînd lung de case cenuşii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Şi apoi, la fel aliniată şi silindu-se prin cîte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi ce nu ocupă în lăţime 200 metri. În spatele lor începe cît vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de ţînţari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sînt şantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea”.

Epoca de glorie a Sulinei a coincis cu perioada în care aici a ființat Comisiunea Europeană a Dunării (1856 – 1938), un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii (1856) care asigura neutralitatea Mării Negre și libera circulație pe Dunăre. La sfîrșitul Secolului al XIX-lea Sulina avea ceva mai mult de 5.000 de locuitori. Era considerat un loc cu o importanță militară deosebită, deoarece controla ,,intrarea oricărui bastiment de război de pe Mare pe Dunăre, prin canalul Sulinei”. Pentru aceasta, la Sulina fuseră amplasate ,,două faruri mari și unul mic în curtea palatului Comisiunei Europene. Unul din cele două faruri este înaintat de la țărm, la 1.500 metri, pentru a înlesni orientarea navelor ce sosesc din depărtare în direcțiunea Sulinei; celălalt far este de partea de jos a canalului, pe țărmul Mărei chiar, spre a ilumina vaselor în timpul nopței intrarea lor în port” (cf. monografiei „Dobrogea și gurile Dunării“, semnată de lt. Athanasie Napoleon, 1896).

În anul 1934, atunci cînd reporterul Filip Brunea Fox vizita Sulina, orașul era deja pe cale de a-și pierde prosperitatea de altădată, dar era învăluit încă de un farmec aparte: ,,Văzut din vapor, aspectul acestui port «internațional» liniştit, incendiat de soarele ce mătăseşte lemnul vechi al balcoanelor, udă coviltirul cafenelelor multe, e atrăgător. De cum ai descins însă, clădirile de lemn, animația redusă, îţi spun că viaţa aici e pe fluviu, că orăşelul aşteaptă un vînt favorabil, săşi ia zborul pe apă. În faţa debarcaderului – Palatul Comisiei Europene. Singurul în întregime de piatră. În afară de faimoasa «bară», Sulina se bucura pînă acum

cîţiva ani de un hatîr la care jinduiau toate porturile noastre: nu ştia ce e vama. Vă amintiţi legendele ispititoare circulînd pe seama localităţii acesteia binecuvîntate? Sulina, un fel de ţară a lui Cremene, nu-ţi cerea decît să te deranjezi pînă la dînsa, ca să te îmbrace în fir, pentru o nimica. Era idealul negustoraşilor din porturile mici de alături, prima ispravă matrimonială a însurăţeilor din Galaţi, Tulcea şi Reni: să se repeadă în porto-franco ca să se înţolească ieftin, să tîrguiască niscaiva mătăsărie pentru mireasă, ceva delicatese pentru nuntă. Vă închipuiţi complimentele!

- Ce bună haină! Ce fini ciorapi! Ce cămaşe frumoasă! Cum le-aţi plătit?

- O bagatelă! Le-am luat din Sulina pe costul fabricei. Dar şi viaţa legendelor e limitată. De cîţiva ani încoace, acest port privilegiat a trecut în rîndul celorlalte. Se pare însă, considerînd făgăduiala recent făcută de ministrul Finanţelor la Conferinţa Dunăreană, că Sulina îşi va recăpăta curînd privilegiul. În partea terminus a oraşului, la nord, cu vederea spre fluviu şi alta spre farul ce luminează gura Dunării vomitînd în mare, se înalţă severă clădirea Comisiei Europene. E palatul senorial ce inspiră respect şi smulge pălăria de pe capetele tuturor locuitorilor ce nu-s funcţionari la «Comision» (cum spun ei). E ca o reşedinţă de guvernator, ce-şi întinde ocrotirea şi influenţa pe o distanţă apreciabilă. Totul participă la acest privilegiu impresionant. Clădirile înalţilor ei funcţionari, cele mai frumoase din orăşel; vaporaşele cu pavilion şi inscripţie C.E.D., cele mai sprintene şi luxoase englezoaice, olandeze şi italience, soţii şi fiice de inspectori sau consuli, cele mai nostime. Într-un cuvînt, ce e mai chipeş şi mai luxos poartă stampila C.E.D.-ului. Restul orăşelului nu interesează decît sub raportul unicului hotel unde se pot adăposti călătorii, al singurului restaurant cu bucătărie grecească şi celor cîteva cafenele cu produse foarte limitate”.

Cosmopolis

,,Sulina e un tîrg de lemn. Igrasia pîndeşte tot ce-i cărămidă, preface în cîteva luni zidul cel mai trainic într-o pastă umedă şi rece. Toate casele sînt de scînduri, gri de propria lor bătrîneţe, mohorîte, ca şi cum ar sta vecinic în ploaie. Dar şi terenul infiltrat de bălţile din preajmă e şubred, moale. Cu vremea, construcţiile, chiar aşa uşoare cum sînt, le scapă piciorul, se strîmbă, rămîn într-o rînă. Nicicînd expresionismul n-ar fi realizat efecte aşa de groteşti! Trei sferturi din casele orăşelului sînt înclinate pe o coastă, cu balcon turcesc cu tot, ca nişte oameni ce-şi ţin cu palma falca îndurerată. E un amănunt care contribuie la sentimentul încercat de vizitatorul străin, că locuitorii de aici trebuie să fie bănuiţi de spleen, secătuiţi de malarie, ca şi adăposturile lor fragile, ce se clatină şi gem de cîte ori vîntul marin se abate în port.

«Salonul» frizerului, de pildă. În vitrină un vapor în miniatură pus între două borcane cu lichid verde şi roşu, apoi firma de afară solidă şi chiar colivia cu piţigoi spînzurată de uşă, sînt elemente ce sugerează o înjghebare serioasă, temeinică, «de încredere». Dar cum pui piciorul înăuntru, îţi dai seama că ai fost indus în eroare, ca de obrajii aprinşi ai unui tuberculos. Podeaua începe să joace, pereţii să se scuture, şi chiar lampa să capete un balans ca într-o corabie asediată de valuri. Priveşti timid şi încurcat în jur. Dar patronul a ghicit că eşti un străin şi rîde.

- Aşa-s toate casele aici. În fiecare an pereţii se scoboară cu cîţiva centimetri. Pămîntul e muiat de apă. Nu veţi găsi un plafon în toată Sulina care să nu fie sprijinit în mijlocul lui de un stîlp. Ne-am deprins. Nu ne temem de accidente. Casele noastre au învăţat şi ele să fie mlădioase, să suspine, să se vaite, dar să nu se prăbuşească!

Cu ce se ocupă locuitorii de aici? E un mister al tuturor porturilor din lume. E o întrebare ce obţine răspunsuri evazive. Pînă acum cinci ani, cînd Comisiunea Europeană lucra activ, jumătate din populaţia portului era angajată în serviciul ei. Şomeurii oftează după vremurile acelea, cînd lucrările canalului reclamau sute de braţe, cînd dragele harnice utilizau zeci de specialişti, cînd portul svîcnea de mulţimea vapoarelor. Astăzi e linişte. Rare nave străbat, leneşe, canalul. Barcagii dorm în găoacea de lemn legată de cheiul gudronat, stingheriţi arare de un pasager ce vrea să treacă dincolo, la şantier. Nici un vehicul de uscat”. (va urma)

Sursa: FILIP BRUNEA FOx, reportajul ,,Farmecul Dunării: Sulina”, 1934

Uzina de apă a orașului

Hotel Camberi, Sulina

Palatul Comisiei Dunării

Mișcarea No-vak – calea spre normalitate

(urmare din pag. 1)

Pînă la urmă, discuția despre vaccin s-a transformat dintr-una despre oportunitatea injectării cu un ser extrem de contestat într-una despre drepturi și libertăți încălcate de acest Certificat verde pe care toată lumea, peste tot, îl contestă. Una este să alegi să te vaccinezi și alta să fii constrîns în mod indirect să o faci, mai ales cînd apar tot felul de date care pun la îndoială tot ceea ce ni se spune despre acest virus, de doi ani încoace.

Demonstrațiile care au loc în toată Europa și mai ales violența cu care forțele statelor le reprimă arată foarte clar că ceva e în neregulă cu acest Certificat verde. Nu poți face binele cu forța nimănui pe lumea asta, mai ales cînd este vorba despre un „bine” atît de contestat precum este vaccinarea. Am mai scris pînă acum despre acest subiect, de fiecare dată exprimîndu-mi îndoiala cu privire la măsurile de implementare a vaccinării.

Novak Djokovici este o personalitate a sportului și dacă mîine ar decide să se lase de tenis fiindcă i s-ar interzice participarea la competiții, așa cum se încearcă

acum în Australia, nu cred că ar deveni muritor de foame. În momentul acesta devine un vîrf de lance al mișcării antivaxx, un simbol al luptei contra împilării la care umanitatea este supusă de ceva vreme de vremelnicii săi conducători.

Faptul că a apărut un om care să reprezinte imaginea mișcării anti-vaccin dovedește faptul că aceasta a crescut, s-a maturizat, astfel încît identificarea unui simbol puternic cum e Djokovici a venit în mod firesc. Următorul pas logic ar fi acela al apariției unui lider global al mișcării, care să coordoneze activitățile celor ce nu sînt de acord cu ceea ce se întîmplă acum la nivel global.

Pentru mine, transformarea lui Djokovici în imaginea mișcării antivaxx e un semn că cei care au „meșterit” lucrurile care se întîmplă de doi ani de zile au pierdut teren și, cu siguranță, vor mai pierde. Ideea e că cel mai sigur mod de a-i înlătura de la putere pe cei care aleargă demonstranții cu bîtele prin orașele civilizate ale Europei nu este forța brută, ci votul. Cetățenii trebuie să iasă masiv

,,Oamenii s-au săturat să îndure”

– locuitorii unui oraș din Kazahstan despre teroriști, autorități și adevăratele motive ale revoltelor –

(urmare din pag. 1)

„Cu toate acestea, astfel de proteste de amploare erau greu de imaginat și, probabil, din cauza mentalității, erau imposibile. La început a fost multă bucurie că s-au ridicat kazahii, apoi am privit cu groază cum începeau războaiele politice ale clanurilor, cu victime în rîndul populației civile.

Gazul lichefiat a fost doar factorul declanșator. Flacăra s-a aprins din alte motive. Dar radicalizarea protestului, în opinia mea, s-a produs tocmai ca urmare a acțiunilor clanurilor, în special a oamenilor lui Nazarbayev, oameni din tagma criminală sub conducerea autorității lui Arman Dzhumageldiev (poreclit «cel Sălbatic»), celulele teroriste cu un acord KNB (Comitetul Național de Securitate, un analog al FSB din Kazahstan) și, desigur, nu fără participarea indivizilor curajoși, care s-au adunat în Alma-Ata din toate colțurile țării. Nu cred că revolta ar fi putut fi evitată: cînd un val atît de puternic se ridică, toată lumea își dorește să i se alăture. Și așa s-a întîmplat. Pe de altă parte, pe toată perioada mandatului său, Tokayev putea să elimine oamenii lui Nazarbayev și să-i înlăture din posturile lor. Nu exclud posibilitatea ca prima incendiere a mașinilor de poliție să fi fost comisă chiar de autorități, pentru a avea o bază pentru introducerea unui regim de urgență. Cu toate acestea, această mișcare a fost împotriva lor, a devenit un semnal fără echivoc pentru bandiții de tot felul că guvernul este slab și că pot acționa în voie. Au fost mulți oameni care nu au aparținut grupului protestatarilor, ci au vrut doar să profite de situație în favoarea lor și, probabil, împotriva lui Tokaev. Dar aș dori mai multă sinceritate din partea autorităților.

Kazahstanul este unul dintre liderii mondiali în producția de petrol, gaze, uraniu și avem întregul tabel periodic. Inutil să spun că statul poate trăi confortabil timp de mulți ani. Totuși, în același timp, întreaga populație este săracă și sub credit. Realitatea este că toate bunurile și întreprinderile mari sînt cumva afiliate familiei Nazarbayev. Privește lista Forbes și în prima sută nu vei găsi o singură persoană din Kazahstan care să nu lucreze pentru această familie. Nici măcar nu vorbesc despre structurile cvasistatale Atameken și Samruk-Kazyna, aceste corporații au sute de companii, dar oamenii nu văd nici un profit, pentru că se jefuiește totul. Și toată lumea știe despre asta, dar nu se poate face nimic. Și această neputință, lipsă de speranță, s-ar putea spune, ne-a înrăit. Prin urmare, era de așteptat o asemenea solidaritate a întregului popor kazah cu protestele. Ei bine, radicalizarea este legată de KNB și o probabilă încercare de a discredita actualul guvern sau de a aranja o lovitură de stat.

Dar indiferent de jocurile care au loc acolo, trebuie să distingeți clar între provocatori și oamenii care au ieșit

să protesteze din cauza problemelor socio-economice, a corupției, a ilegalității și a autocrației. Cei care au ars magazine, au distrus bănci, trebuie să fie prinși și încarcerați și relevat rolul lor și pentru cine au lucrat. Și eu, și toți cei dragi simpatizăm cu protestatarii pașnici și ne exprimăm deplina solidaritate. Eu îi consider adevărați eroi, războinici ai Kazahstanului modern. Sînt împotriva introducerii trupelor CSTO, consider că este o chestiune internă. Dar, din moment ce s-a întîmplat deja, sper și mă rog ca fiecare Alioșa care a venit la noi, bucurîndu-se de priveliștea munților kazahi, să se întoarcă în siguranță în patria sa, fără să tragă nici un foc. Consecințele altor scenarii pot fi îngrozitoare”.

„Noaptea judecății adevărate”

Isita, 22 de ani, Aktau: ,,Locuiesc în orașul Aktau (centrul regiunii Mangistau), dar, în ciuda faptului că protestele au început în regiunea noastră, în general, totul decurge destul de calm aici. Creșterea prețurilor la carburanți a devenit un punct de fierbere pentru kazahi, dar, de fapt, principalele motive pentru proteste, pe lîngă acestea, sînt multe. Țara noastră este bogată într-o cantitate imensă de resurse, dar nimeni nu vede banii din vînzarea lor, decît sub formă de penthouse-uri imense pentru funcționari. Prețurile alimentelor cresc în fiecare zi, corupția, ilegalitatea… Oamenii s-au săturat să le tolereze. Nu am avut internet de aproape două zile, am aflat toate informațiile despre ceea ce se întîmplă în afara orașului nostru de la prieteni, cunoștințe. Băncile și magazinele sînt închise, banii nu au putut fi retrași de pe card pentru o lungă perioadă de timp, iar acum peste tot se acceptă doar numerar. Un lucru bun este că avem mîncare suficientă și prețurile nu au crescut.

Știu că în Alma-Ata se petrec scene de groază: magazinele sînt jefuite, oamenii sînt uciși. Sîntem șocați de asta. Un prieten a rămas fără numerar și mîncare și nu are de unde să retragă bani. E înfricoșător să pleci din casă și să nu ai un ban la tine. Noaptea judecății este reală, durează doar cîteva zile. Pe 6 ianuarie au fost primite informații că protestatarii din Aktau și-au depus iurtele și au părăsit piața unde, de fapt, avea loc mitingul. Totul era liniștit, nici măcar țipete nu s-au auzit. Dar a doua zi oamenii au început să se adune din nou în același loc, și chiar mai mulți, cu noi cereri. Oamenii cer o schimbare completă a puterii, în ciuda faptului că mulți oficiali au părăsit deja țara – încă nu știm cine le va lua locul și dacă se vor întoarce la posturile lor. Nu ne este frică să ieșim din casă, dar citim tot felul de lucruri pe internet, diverse zvonuri neconfirmate și preferăm să stăm acasă.

Este înfricoșător să spui ceva despre teroriști. Dar mie mi se pare că este mai ușor pentru guvern să numească teroriști toți protestatarii, astfel încît să fie mai ușor să-i aresteze și să îi împuște fără avertisment, așa cum a spus președintele nostru”.

la vot și să îi schimbe pe acești indivizi cu alții care să prețuiască mai mult viețile noastre și regulile stabilite de înaintașii noștri după războaie și alte catastrofe umanitare, tocmai pentru ca acestea să nu se mai repete.

Tehnica ne permite astăzi să comunicăm extrem de ușor unii cu alții și să ne organizăm în grupuri virtuale unde să ne cristalizăm ideile și modul de acțiune. Internetul și social-media ne ajută să pornim și să întreținem curente sociale care să-i ducă, prin alegeri cinstite, în fruntea statelor și a lumii, pe acei oameni care să ne înapoieze modul de viață anterior anului 2019.

Cum spuneam, însă, și cu alte ocazii, „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”, ceea ce înseamnă că, dacă noi, cei strînși în jurul nucleului acestei reviste și membri ai grupurilor vadimiste de pe Facebook, nu vom promova și în rîndul altor români (prin distribuirea materialelor publicate în R.R.M și Tribunul) despre lucrurile pe care PVR le promovează, aceștia nu vor ști că existăm și nu ne vor putea ajuta să ajungem în poziția de a putea îmbunătăți lucrurile în țara noastră. După momentul Novak Djokovici sînt convins că următorul va fi legat de apariția unui lider al mișcării antivaxx. Rămîne de văzut cînd se va întîmpla asta.

Victor, angajat al unei companii fintech, Karaganda: ,,Sînt rezident în Karaganda. Și pentru noi, toate aceste proteste au trecut. Cînd internetul a fost deconectat, a fost, desigur, dificil, dar a fost decizia corectă. Cu ATMurile din Karaganda, totul s-a complicat de îndată ce internetul a fost oprit, literalmente pînă ieri (8 ianuarie –n.red.), era imposibil să găsești un bancomat cu bani sau să sari peste coadă. Cu mîncarea totul era normal, deși am văzut oameni în supermarketuri care au cumpărat ca și cum lumea s-ar sfîrși. Atmosfera era, într-adevăr, foarte calmă în Karaganda. Aparent, sîntem un oraș complet apolitic – autoritățile noastre știu să lucreze împotriva liderilor opoziției.

În Alma-Ata a fost diferit: la miting au venit oameni care cred că Nazarbayev le-a luat ceva. Deși este foarte greu să-i numești protestatari pe cei care au atacat ambulanțele și mașinile de pompieri, care au jefuit magazine, au ucis – astfel de oameni nu pot fi considerați protestatari pașnici! Prin urmare, sînt de acord că aceștia sînt teroriști și, în multe privințe, aprob acțiunile autorităților. Era imposibil să permită unor asemenea forțe distructive să vină la putere.

Da, au fost precondiții pentru proteste: oamenii s-au săturat de corupție, sărăcie și nepotism. Dar dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu o săptămînă că vor avea loc astfel de revolte, pur și simplu nu aș fi crezut. Era greu de imaginat. Cînd Nazarbayev a demisionat din funcția de președinte în 2019, am fost încîntat. În acel moment, părea că multe se pot schimba. Cu toate acestea, în acești doi ani s-a observat că Tokayev a fost mai degrabă un paravan pentru conducătorii adevărați. Acest lucru a putut fi urmărit în unele evenimente, cînd unor miniștri nu le-a păsat de decretele prezidențiale și au declarat deschis că Tokayev dă informații «incorecte». Deși Tokayev mă atrage mult mai mult decît Nazarbayev. E mai inteligent.

Cînd totul a început ca un protest pașnic, m-am bucurat că oamenii au ieșit în stradă să-și declare revendicările. Ar trebui să avem dreptul la asta. Dar ceea ce s-a întîmplat în Alma-Ata a provocat doar durere și furie. Pot ghici de ce protestul a luat o formă mai radicală. Cert este că în Alma-Ata sînt foarte mulți oameni care au venit din sate îndepărtate sau din alte țări. Au venit în oraș în căutarea unei vieți mai bune și nimeni nu se aștepta la prezența lor acolo. Așa că s-a dovedit că au trăit cu furie față de toată lumea, și mai ales față de autorități și Nazarbayev. Și cînd a existat cea mai mică ocazie de a arunca toată această furie, atunci s-a întîmplat.

Cine e vinovat? Ca în orice conflict – ambele părți. Dar în această situație, simpatizez foarte mult cu civilii care se confruntă cu acest coșmar. Și mai ales cu părinții și rudele victimelor. De ce au murit? Nu pot găsi răspunsul. Un astfel de protest nu mai putea fi considerat pașnic. Și deși autoritățile noastre au ratat începutul revoltelor, personal mă bucur că Tokaeyv a găsit puterea să ceară ajutor aliaților. Cred că a înțeles reacția unor oameni ca noi, care se tem că «ne vindem marea noastră independență». Dar a fost decizia corectă de a salva ceea ce a mai rămas”.

„NATO trebuie să adune bani“. Cum a început Rusia negocierile cu Statele Unite la Geneva

Duminică, 9 ianuarie, la Geneva a avut loc prima întîlnire „preliminară” între delegațiile ruse și cele americane, sub forma unei cine. Moscova și Washingtonul urmează să discute despre tratatul propus de Federația Rusă privind garanțiile de securitate în Europa. Ministerul rus de Externe a spus că oficialii sînt mulțumiți de prima întîlnire cu colegii lor americani.

O discuție „superbă”

,,Minunat. Conversația a fost dificilă, ca orice discuție de afaceri. Cred că mîine (10 ianuarie) nu ne vom pierde timpul”, a declarat Serghei Ryabkov, șef adjunct al Ministerului de Externe al Rusiei, la primele discuții. De asemenea, oficialul nu-și pierde optimismul în legătură cu viitoarele negocieri și „se ghidează mereu după instinct”, citează diplomatul Interfax

Delegația rusă aflată în negocieri cu Statele Unite privind garanțiile de securitate este condusă de Serghei Ryabkov, iar partea americană este reprezentată de primul subsecretar de stat Wendy Sherman. La rîndul său, purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat, Ned Price, a declarat publicului că, în timpul discuțiilor preliminare, secretarul adjunct de stat „a subliniat angajamentul SUA față de principiile internaționale de suveranitate, integritate teritorială și libertate a națiunilor suverane de a-și alege propriile alianțe”.

Cea mai mare parte a discuțiilor urmează să aibă loc în format închis, pe teritoriul Misiunii Permanente a SUA la Oficiul ONU de la Geneva.

Ochii și urechile NATO

Ryabkov a subliniat în mod repetat că, în timpul negocierilor, Moscova nu va ceda presiunilor din partea Washingtonului: concesiile sînt „complet excluse”. Potrivit diplomatului rus, delegația rusă a sosit „nu cu mîna întinsă”, ci „cu o sarcină clar formulată care trebuie rezolvată” în condițiile Rusiei. Ryabkov a acordat un interviu pentru RIA Novosti, în care a spus care sînt pretențiile Rusiei de la viitoarele negocieri. El este convins că Washingtonului îi este greu să conducă un dialog cu Rusia pe o bază bilaterală, „pentru că simt în spatele lor ochii și urechile celui mai anti-rus grup din NATO”. „În consecință, abordarea noastră este diferită, ne-am dori, în primul rînd, să ajungem la un acord cu Statele Unite și să verificăm în ce măsură acestea sînt capabile să ia decizii responsabile în momentul actual dificil, dacă nu să spunem alarmant, din punctul de vedere al securității europene”, a spus șeful delegației ruse. Într-un interviu acordat TASS, Ryabkov a spus că „NATO trebuie să adune bani și să meargă la granițele anului 1997”. „Chiar și un nespecialist înțelege că a cere concesii de la Rusia într-o situație în care NATO s-a străduit, după cum se spune, să «împingă» țara noastră și să o transforme, dacă nu în rolul de subordonat, atunci într-un rol secundar, nu va mai funcționa”, a explicat diplomatul.

Garanții de securitate

Președintele rus Vladimir Putin a subliniat în repetate rînduri că extinderea în continuare a NATO spre est, precum și desfășurarea de arme ofensive pe teritoriul Ucrainei și în țările care se învecinează cu Rusia, sînt linii

Dictatura Covid crapă din toate încheieturile

Austria trebuia să fie primul stat din lume care introduce „vaccinarea obligatorie”. Măsura era programată să fie implementată de la 1 februarie. Iată însă că, din cauza „complicațiilor tehnice” de înregistrare și evidență a vaccinării, planul nu poate începe mai devreme de 1 aprilie, anunță Euractiv Germania.

Aplicarea tehnică a vaccinării obligatorii nu va fi posibilă înainte de aprilie, a anunțat compania ELGA GmbH, care a fost desemnată să se ocupe de înregistrarea vaccinurilor și a vaccinaților. Anunțul reprezintă în mod clar o puternică lovitură de imagine pentru guvernul de la Viena, care era decis să deschidă calea pentru o nouă etapă a dictaturii Covid.

Executivul austriac a anunțat că, deși ținea foarte mult să respecte calendarul pe care și-l propusese, „va ține seama” de dificultățile tehnice și ar putea amîna termenul de la care intenționa să aplice amenzi grele persoanelor nevaccinate, mai informează Euractiv. În același timp, se aud vocile tot mai multor oameni de știință care critică vaccinarea obligatorie.

Astfel, epidemiologul Gerald Gartlehner de la Universitatea Dunărea din Krems, expert în Evidență Medicală, a declarat într-un interviu la ORF că valul Omicron, foarte infecțios, va accelera vaccinarea cu o viteză „fără precedent”. „În consecință – a explicat Gartlehner – vaccinarea obligatorie trebuie probabil reevaluată după valul Omicron”. Din cauza întîrzierii implementării, vaccinarea obligatorie ar putea veni „prea tîrziu pentru varianta Omicron”, a declarat pentru Wiener Zeitung și Peter Bussjäger, expert în drept constituțional la Universitatea din Innsbruck.

Pînă și celula de coordonare a crizei sanitare din Austria (GECKO), principalul organ consultativ al guvernului de la Viena în chestiunea pandemiei Covid, a făcut apel pentru o reevaluare a situației. Karl Stöger, membru al GECKO, a declarat că legea care introduce vaccinarea obligatorie ar trebui să includă și opțiuni pentru amînarea implementării ei. El a recunoscut că vaccinarea obligatorie nu a fost „abandonată cu totul”, deoarece noi variante care ar putea apărea după Omicron ar putea să facă această măsură necesară. Înainte de apariția Omicron, Comisiei Europene, Ursula a declarat că trebuie luată în considerare introducerea vaccinării obligatorii la nivelul întregii Uniuni Europene. Pe de altă parte, și în Germania, care urma să fie a doua țară care să introducă vaccinarea obligatorie, „la sfîrșitul lui februarie sau începutul lui martie” – potrivit cancelarului Olaf Scholz –crește rezistența față de această măsură.

Liderul FDP, partenerul de guvernare al social-democraților, Christian Lindner, și-a exprimat reținerea față de vaccinarea obligatorie.

roșii pentru Moscova. Pe 17 decembrie, Rusia a dezvăluit două proiecte de acorduri cu Statele Unite și Alianța Nord-Atlantică, în care a cerut oprirea extinderii în continuare a NATO, și renunțarea de a alătura la alianță Ucraina și alte țări post-sovietice. În plus, partea rusă a cerut NATO să nu desfășoare contingente și arme suplimentare în afara țărilor în care se aflau în mai 1997 (înainte de aderarea țărilor est-europene la NATO), cu excepția cazurilor excepționale, cu acordul Rusiei și al membrilor alianței. Printre altele, Rusia așteaptă din partea Statelor Unite un angajament de a nu desfășura arme și forțe în zonele în care acest lucru va fi perceput de cealaltă parte ca o amenințare la adresa securității naționale. Tot în proiectul de tratat, Statele Unite au propus să-și asume obligații de a nu crea baze militare în țările post-sovietice, de a nu-și folosi infrastructura militară și de a nu dezvolta cooperarea militară cu acestea.

Pe 23 decembrie, în cadrul unei ample conferințe de presă, Putin a anunțat că Rusia are nevoie de garanții de securitate „imediat”. „Ce este de neînțeles aici? Plasăm rachete lîngă granițele SUA? Nu, Statele Unite sînt deja în pragul casei noastre. Este aceasta o cerință excesivă – să nu punem nici un sistem de șoc la noi acasă? Ce este neobișnuit aici?”, a spus atunci președintele rus. Negocierile cu Statele Unite ale Americii asupra documentelor propuse de partea rusă au început pe 10 ianuarie la Geneva. Departamentul de Stat al SUA a anunțat pe 4 ianuarie că statele nu intenționează să discute cu Rusia nici o problemă legată de NATO. Cu toate acestea, americanii se așteaptă să identifice puncte de contact care să permită continuarea dialogului. După discuțiile de la Geneva, o reuniune a Consiliului RusiaNATO (programată pentru 12 ianuarie) va avea loc la Bruxelles, urmată de consultări la Viena, pe platforma Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. n.K.

„Protejarea sănătății și vieții oamenilor este mai mult decît necesară. Însă mare nostru atu (…) este și rămîne libertatea noastră”.

Influentul ziar german Süddeutsche Zeitung a comentat astfel breșa care se adîncește în interiorul coaliției de la Berlin: „Cu cît discuția despre vaccinarea obligatorie durează mai mult, cu atît proiectul se clatină mai tare”. În acest sfîrșit de săptămînă, în Germania s-au înregistrat proteste masive împotriva vaccinării obligatorii și a restricțiilor draconice. Și în Statele Unite, administrația Biden bate în retragere de la vaccinarea obligatorie a angajaților federali. După un prim pas înapoi, cînd Casa Albă a anunțat că lasă statelor responsabilitatea de a lua măsurile necesare pentru combaterea pandemiei, lui Joe Biden i s-a oferit și pretextul unei retrageri politice onorabile. Evident, pe baze „științifice”. Șase medici din echipa sa de consilieri l-au îndemnat public să trateze COVID-19 ca pe o „gripă obișnuită”. În Franța, după ce pe Emmanuel Macron l-a luat gura pe dinainte și a recunoscut că „pașaportul de vaccinare” are drept scop nu combaterea răspîndirii virusului, ci „enervarea” nevaccinaților pentru a-i determina să se injecteze, s-au înregistrat reacții virulente ale clasei politice și mari proteste de stradă. Unii observatori politici declară că vorba lui Macron l-ar putea costa președinția Franței. În Hexagon, cele două tururi ale alegerilor prezidențiale sînt programate pentru aprilie și mai.

De asemenea, Israelul, care s-a aflat multă vreme în fruntea plutonului de vaccinare, a făcut un spectaculos pas înapoi. După ce trecuse la vaccinarea populației cu a patra doză, fără vreun efect de reducere a răspîndirii – dimpotrivă – guvernul condus de Naftali Bennett a anunțat că schimbă strategia: trece de la vaccinare intensivă la imunizare naturală. O altă campioană la vaccinări și restricții, Marea Britanie, a anunțat prin gura premierului Boris Johnson că nu intenționează să adopte restricții suplimentare pentru a combate Omicron.

În fine, dar nu în ultimul rînd, dictatura Covid a suferit o lovitură răsunătoare prin victoria în justiție a lui Novak Djokovici într-unul din fiefurile vaccinismului și totalitarismului pandemic: Australia. ADRIAN PĂTRUȘCĂ (Activenews.ro)

Biden

– ,,O rușine globală“

Din cel mai puternic om al planetei, Joe Biden a devenit bătaia de joc a internauților. Ultimele ironii necruțătoare vizează ultima ,,perlă” a bătrînelului pe care democrații l-au făcut șeful celei mai mari democrații a lumii.

Biden a uitat pe ce lume se află

„Există o mulțime de motive pentru a fi plini de speranță în 2020”, a declarat Biden într-o alocuțiune difuzată săptămîna trecută. Joe Biden a confundat, astfel, anul 2022 cu 2020 în timpul unui briefing al echipei de răspuns la COVID-19 transmis de la Casa Albă, în care i-a îndemnat pe americani să se vaccineze și a promis cetățenilor că s-au făcut progrese în combaterea virusului.

Deși optimist, șeful statului a avertizat că SUA vor vedea „o creștere continuă a cazurilor”, subliniind

cît de transmisibilă este varianta Omicron. „Sincer, ar trebui să vă vaccinați”, a spus președintele în timp ce i-a avertizat pe americanii antivacciniști că fac o mare greșeală. „Sînt încă 35 de milioane de oameni nevaccinați! Nu există nici o scuză! Nici o scuză pentru ca cineva să fie nevaccinat!”, adăugînd că pandemia „continuă să fie o pandemie a celor nevaccinați”. Apoi, Biden s-a uitat direct în cameră și le-a spus sincer americanilor: „există multe motive pentru a fi plini de speranță în 2020”.

„Biden este pierdut, nu știe nici în ce an se află”

Aparentul derapaj freudian a declanșat o avalanșă de postări pe internet. „Nici măcar nu este conștient de anul în care ne aflăm, susținătorii săi nu pot vedea încă motivul pentru demitere?”, a scris unul dintre internauți. Alții au fost mult mai duri. Un alt internaut a scris sec: „O

CSTO informează Consiliul de Securitate al ONU despre forțele de menținere a păcii din Kazahstan

Misiunea Permanentă a Armeniei la Consiliul de Securitate al ONU a trimis o scrisoare membrilor organizației mondiale cu privire la desfășurarea unei operațiuni de menținere a păcii pe teritoriul Kazahstanului. Potrivit RIA Novosti, documentul a fost semnat de secretarul general al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, Stanislav Zas. Armenia, pe de altă parte, a acționat în Consiliul de Securitate în calitate de țară care prezida CSTO. Zas a informat că „Consiliul de securitate colectivă al OTSC, avînd în vedere amenințarea la adresa securității naționale și a suveranității Republicii Kazahstan, și ghidat de articolele 2 și 4 din Tratatul de securitate colectivă, a decis să conducă o operațiune de menținere a păcii, prin forțe și mijloace ale trupelor CSTO (Forțele colective) pe teritoriul Republicii Kazahstan”.

Sarcinile forțelor de menținere a păcii

Grupul de menținere a păcii din Kazahstan are două sarcini. Potrivit lui Zas, contingentul va trebui să protejeze cele mai importante instituții de stat, strategice, precum și să ofere asistență în menținerea ordinii și a legii. El a asigurat că personalul militar străin nu va fi implicat în înăbușirea demonstrațiilor. În total, aproximativ 2,5 mii de oameni vor fi trimiși în republica asaltată de revolte. Acest număr va fi mărit dacă este necesar.

Secretarul general al CSTO a precizat că forțele de menținere a păcii au dreptul de a folosi arme. Cu toate acestea, ei le vor putea folosi doar în cazul unui atac din partea unor bande armate. Zas a remarcat că motivul intervenției CSTO în această situație este să ajute Kazahstanul într-o perioadă dificilă, să sprijine un aliat.

Vorbind despre durata prezenței forțelor CSTO în Kazahstan, oficialul a precizat că acest lucru va depinde de situație și de decizia conducerii Kazahstanului. „Ne așteptăm ca perioada să fie scurtă”, a adăugat secretarul general, evaluînd-o ca durînd „cîteva zile sau cîteva săptămîni”.

Îndoieli cu privire la legitimitate

Anterior, administrația americană a spus că nu știe cît de legitimă este introducerea forțelor CSTO în Kazahstan. În același timp, Casa Albă a asigurat că monitorizează situația din republică. O declarație similară a fost făcută de purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat al SUA, Ned Price, care a remarcat că Statele Unite au „întrebări” cu privire la trimiterea forțelor de menținere a păcii, deoarece Kazahstanul are propriile resurse. Potrivit acestuia, în trecut, guvernul țării era bine protejat. Ulterior acestei declarații, reprezentantul oficial al Ministerului rus de Externe, Maria Zakharova, a spus sarcastic că unii reprezentanți americani nu au înțeles ce se întîmplă în Kazahstan.

Bank of America trimite o undă de șoc în UE

Europenii se confruntă cu o amenințare fără precedent, anunță Bank of America. Experții băncii afirmă că majorarea uriașă a facturilor la energie nu e decît începutul și că prețurile urmează să crească cu pînă la 50%.

Facturile la energie explodează în toată Europa

Bank of America susține că facturile anuale la energia pentru o familie europeană medie vor crește cu pînă la 540 de lire sterline. Creșterea prețurilor la energie electrică și gaze va avea un impact total de aproximativ 9 miliarde de euro (7,5 miliarde de lire sterline) asupra consumatorilor casnici spanioli. Spania nu este însă țara în care consumatorul casnic va fi izbit în plin de aceste creșteri de preț.

Creșterea totală în Regatul Unit se va ridica la 23,09 miliarde lire sterline, în timp ce în Italia va fi de 20,43 miliarde lire sterline, în Germania 19,18 miliarde lire sterline, iar în Franța de 18,43 miliarde lire sterline, susține banca americană de investiții. Consumatorul rezidențial mediu va cheltui 1.540 de lire sterline pe energie în acest an, în creșterea față de 1.000 de lire sterline în 2020, afirmă analiștii băncii.

rușine globală”. Mulți s-au grăbit să-l aprobe. „Biden este pierdut, nu știe nici în ce an se află”, „este din ce în ce mai rău, incredibil de rău… Și este președintele țării noastre“, notează ziarul britanic Daily Express o.D.

Cine se află în spatele revoltelor

Militanți instruiți din mai multe țări operează în Kazahstanul tulburat, a declarat de vicepreședintele Consiliului Federației, Konstantin Kosachev. „În rîndurile protestatarilor au apărut militanți bine organizați, atît autohtoni, cît și militanți care au început să se înghesuie în Kazahstan din străinătate, din țările vecine din Orientul Apropiat și Mijlociu. Să spunem lucrurilor pe nume – în primul rînd, din Afganistan”, a explicat el. Politologul și orientalistul Yevgeny Satanovsky a remarcat, de asemenea, că nu civilii sînt cei care stau în spatele revoltelor, ci grupurile profesioniste de militanți islamiști. El a subliniat că „așa-zișii protestatari pașnici au priceperea de a conduce bătălii de stradă” și nu se confruntă cu forțele de securitate așa cum ar face oamenii obișnuiți. „Kazahstanul este cel mai valoros teritoriu pentru organizarea tulburărilor după modelul Maidanului ucrainean, ceea ce nu s-a întîmplat vreodată cu preluarea puterii în Belarus”, asigură politologul.

În Kazahstan, oficialii au ajuns la concluzia că revoltele din țară au fost planificate din timp, fapt demonstrat de atacurile asupra clădirilor guvernamentale, aeroporturilor și infrastructurii importante. Revoltele din orașele din Kazahstan durează de cîteva zile. Protestele au început pe 2 ianuarie din cauza creșterii prețurilor la benzină, de la 60 la 120 tenge. Ulterior, au escaladat în revolte pentru demiterea de la conducere Consiliului de Securitate kazah, a fostului președinte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev, pentru noi alegeri și dizolvarea Parlamentului. n.K.

Cele mai mari creșteri vor fi în Italia și Marea Britanie, unde facturile se măresc cu aproximativ 790

de lire sterline. Analiștii băncii susțin că scumpirile îi vor împinge pe mulți consumatoei în zona sărăciei energetice. Ca urmare, factorii de decizie ar trebui să găsească soluții de a proteja consumatorii, fără a trimite furnizorii de energie în faliment. Dintre cei 27 de membri ai Uniunii Europene, 20 au acționat pentru a atenua lovitura pentru cei mai vulnerabili consumatori — cel mai eficient prin reduceri de taxe, potrivit Comisiei Europene. Afacerile vor fi, de asemenea, afectate puternic, consumatorii industriali tipici înregistrînd o creștere cu pînă la 70% a costurilor cu electricitatea și cu 100% a costurilor cu gazul în acest an, potrivit analiștilor Bank of America. Mai multe companii de energie cer ca taxele ecologice să fie eliminate pentru a menține facturile la un nivel acceptabil.

Chiar dacă prețurile la gaze și energie au scăzut de la nivelurile record din decembrie, riscul de a avea prețuri ridicate este departe de a fi depășit, mai ales dat fiind gradul scăzut de stocare scăzută a gazelor în Europa. Cît privelște companiile de utilități, acestea estimează o creștere a cîștigurilor, dar sînt expuse riscului unor intervenții dure din partea guvernelor, care le-ar putea trimite în faliment. Marii consumatori industriali din Europa s-ar putea confrunta, însă, cu o creștere anuală de 70-100% a costurilor cu gazul și electricitatea în acest an. Unii spun că aceste scumpiri vin pe măsură ce Rusia își întărește controlul asupra aprovizionării cu energie a

UE, în special din cauza întîrzierilor privind deschiderea conductei Nord Stream II. De altfel, Gazprom, gigantul rus al gazelor, a cîștigat 179 de milioane de lire sterline din criza energetică din Europa.

Deși europenii au investit masiv în energie regenerabilă, gazul rămîne un combustibil esențial pentru umplerea golurilor, nu numai pentru generarea de energie, ci și pentru încălzirea caselor și gătit. Deja s-au găsit soluții de urgență. S-a adus din Statele (aproximativ) Unite o flotă de cisterne cu gaz natural lichid. Fiecare cisternă de acest fel conține suficient gaz pentru a alimenta 75.000 de gospodării timp de un an.

Dar pentru a menține pacea în Europa, SUA și aliații săi vor avea nevoie de planuri pe termen mai lung. Europa a devenit extrem de vulnerabilă la presiunea Rusiei prin niște pași greșiți, cum ar fi închiderea unor instalații nucleare germane perfect funcționale. În 2021, energia nucleară a satisfăcut peste 10% din necesarul Germaniei. Înlocuirea acestei surse va necesita cantități mari de gaz naturale care emite dioxid de carbon. De asemenea, există riscul ca Germania să revină la arderea cărbunelui, o soluție și mai rea din punct de vedere al schimbărilor climatice. Energiile regenerabile oferă o promisiune de independență energetică europeană. Dar aceasta este o promisiune îndepărtată iar fără reactoarele nucleare germane, „traseul va fi și mai lung și mai dificil”, notează Daily Express o.D.

Doza de sãnãtate

Ficatul bolnav are efecte distructive asupra altor organe ale corpului

În medicina clasică ficatul bolnav este o cauză a consumului excesiv de alcool sau a infectării cu viruși. Însă noi cercetări au relevat și alte cauze care stau în spatele îmbolnăvirii acestui organ. În întreaga lume afecțiunile ficatului duc la cele mai mari cheltuieli în domeniul asigurărilor de sănătate.

Cancerul de ficat este a doua cauză a mortalității pe planetă. Revista de cercetare germană Deutsche Leberstiftung afirmă că noxele toxice survenite în urma abuzului de medicamente de sinteză, a bolilor autoimune sau moștenite genetic, a inflamațiilor existente pe ductul colecistic, a bacteriilor patogene și a paraziților contribuie la îmbolnăvirea ficatului. Alimentația necorespunzătoare și sedentarismul duc la un ficat gras, care, mai departe, provoacă inflamații, ficat fibromatos sau chiar ciroză. Curios este faptul că inclusiv copiii au început să dezvolte afecțiuni ale ficatului, îndeosebi cei supraponderali.

Cercetătorii solicită constant eliminarea zahărului din băuturile pentru copii, dar aceasta constituie doar o picătură în cazanul înțesat de factori dăunători sănătății adultului și copilului. O alimentație procesată este astăzi tot mai prezentă pe mesele noastre. În alimente s-au descoperit peste 200 de molecule sintetice pe care organismul nu știe cum să le metabolizeze, prin urmare le depune în spațiul dintre celule, unde este prezentă și hrana celulelor – un cerc vicios din care greu se mai poate ieși.

Medicina energo-informațională își începe tratamentele cu o ,,deratizare” a întregului organism la nivel de celulă și cu curățirea spațiului extracelular. La nevoie, în terapie se introduc cu succes și drenajele limfatice. Influențele genetice dar și epigenetice pot duce la îmbolnăviri ale ficatului, dereglări în microbiomul intestinal, o mucoasă intestinală cu o

Oistorie a farselor (232)

Thérèse Humbert (3)

Nici un franc nu a fost investit în titluri de valoare, toate anuităţile fiind achitate (ca şi în cazul lui Jabez Balfour) din încasările de bani lichizi.

De necrezut, timp de aproape douăzeci de ani, compania a prosperat, şi Madame Humbert de asemenea. în acea perioadă, cheltuind şaizeci şi patru de milioane de franci din banii altora, „La Grande Thérèse“ a avut absolut tot ce şi-a dorit. Petrecerile ei erau cele mai cunoscute şi mai de succes din Paris. Majoratul Mariei trecuse de mult şi nici unul dintre creditori nuşi recuperase banii; exista însă litigiul american care o oprea pe Thérèse să deschidă seiful cu moştenirea.

În cele din urmă, Jules Bizat, administrator al Băncii Franţei, îngrijorat de zvonurile tot mai numeroase, a întrebat-o pe Madame în ce anume investea compania de asigurări. În hîrtii de valoare sigure, cu risc foarte mic, a răspuns ea. Bizat a verificat informaţiile primite şi a descoperit că astfel de hîrtii de valoare nu fuseseră răscumpărate pentru a colecta dobînda aferentă. Pur şi simplu, nu existau. S-a adresat atunci prim-ministrului Pierre Waldeck-Rousseau care, pentru a evita o prăbuşire pe piaţa financiară, a hotărît să nu o atace pe Madame Humbert în mod direct. În schimb, el a „inspirat“ o serie de articole în ziarul Le Matin, unele semnate chiar de Émile Zola. Ameninţînd să dea ziarul în judecată pentru calomnie, avocatul lui Madame, Maître du Buit, a declarat că va pune capăt tuturor zvonurilor prin deschiderea seifului din dormitorul clientei sale în faţa celor mai importanţi creditori. Dar acesta era ultimul lucru pe care şi-1 dorea Thérèse. La 8 mai 1902, un incendiu misterios a izbucnit la conacul Humbert. Noaptea următoare, ea şi-a strîns întreaga familie şi a dispărut în Spania. A doua zi dimineaţa, du Buit şi principalii creditori s-au strîns în dormitorul de pe-acum ars al conacului Humbert, unde seiful rezistent la foc a fost deschis.

barieră de apărare întreruptă, iar un sistem imunitar scăzut poate duce, de asemenea, la dezvoltarea unor boli autoimune ale ficatului. Acest organ joacă un rol primordial în menținerea imunității corpului, ne apără de infecții virale prin eliberarea de interferon, dar și de diabetul de tip II. Funcționalitatea optimă a ficatului este esențială în orice boală cronică.

Medicina energo-informațională – o medicină blîndă, fără durere și, mai ales, fără medicamente, bazată pe informația pacientului aflat în terapie, este în măsură să readucă ficatul la funcționarea optimă.

Din cele descrise rezultă faptul că ficatul este organul de care depinde cel mai mult viața noastră, organul cu cea mai mare legătură cu subconștientul nostru. În medicina alternativă chineză se spune: ,,Uite-te la starea ficatului și vei cunoaște imediat starea de sănătate a pacientului tău”.

Ficatul este un organ iertător și tolerant, se reface în aproximativ un an chiar și după intervenții chirurgicale, dar, pentru asta, trebuie susținut de o alimentație cît mai puțin procesată, odihnă și cît mai puțină chimie. În terapiile oferite de medicina energo-informațională, ficatul este subiectul primei ședințe de terapie, deoarece noi privim ficatul ca pe un soare a cărui legătură cu toate organele corpului sînt razele.

Pe parcursul terapiilor se discută, desigur, și aspecte legate de stilul de viață și de alimentație. Numai dacă terapeutul a reușit să îi explice pacientului importanța ficatului pentru viața lui putem fi siguri că terapia va funcționa o lungă perioadă de timp. Analizele de sînge pe care unii pacienți, chiar la recomandarea noastră, le

Era gol – în afară de o bucată de cărămidă.

Şapte luni mai tîrziu, familia a fost găsită întrun apartament închiriat din Madrid, locuind acolo sub nume false. Extrădaţi la 9 martie 1903, Thérèse, Frédéric, Émile şi Romain au apărut la tribunalul din Paris, unde au primit 257 capete de acuzare pentru fals şi procedee financiare necinstite. Cînd procesul a început la 8 august, toată Europa era cu ochii aţintiţi asupra lui. Cum reuşise o ţărancă să păcălească atîta lume atîta timp? Întrebarea rămînea fără răspuns. Nu mai era nici urmă din carismatica şi atrăgătoarea grande dame. Îndesată şi palidă, murmurînd răspunsurile cu accentul ei provincial, Madame nu mai beneficia de nici un argument în propria apărare. Un jurnalist a descris-o drept „tipica bucătărească franţuzoaică“. Toţi patru au fost găsiţi vinovaţi. Thérèse şi Frédéric au primit opt ani de închisoare, Romain, trei şi Emile, doi. Seiful cu pricina a fost expus timp de un an în vitrina unui magazin de pe Rue Blanche; lumea a văzut-o ultima oară pe La Grande Thérèse avînd aspectul unei bătrîne corpolente, îmbrăcată în negru, aşteptînd să se urce în tren după ce a fost eliberată din închisoare. Susţinîndu-şi tot restul vieţii nevinovăţia, a murit în uitare, în 1917.

Înșelăciunile unui pretins „mediu“ (1) În 1943, zugravul Pieter van der Hurk a căzut de pe o scară şi şi-a fracturat craniul. Ieşind din comă într-un spital din Haga, unde a cunoscut alt pacient ce urma să fie trimis acasă, a „ştiut“ că acel bărbat este un agent britanic care urma să fie asasinat de către Gestapo. Cel puţin aşa pretinde Hurkos în autobiografia sa, Mediu, deşi Institutul de Stat pentru Arhivele de Război din Amsterdam nu are nici o însemnare privind vreun agent britanic care să fie ucis la locul şi în momentul descrise de Hurkos.

(va urma)

STUART GORDON

fac după încheierea terapiilor, atestă valori în parametri normali.

Medicina energo-informațională vă pune la dispoziție tratamente moderne. În aproximativ 50 de minute avem diagnosticul și un buletin de analize energetic, apoi putem recomanda terapiile la aparate care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cnd amintirile...

ORIZONTAL: 1) O amintire mereu vie pentru noi; 2) Gustul unor amintiri neplăcute –Amintit în lipsă; 3) Interpret și autor al melodiei ,,Amintiri” (Marian); 4) În volumul ,,Desen după natură”, ne prezintă poezia ,,Fumul aducerii aminte” (Negoiță); 5) ,,Doar amintire”, poem din volumul ,,Memorie”, scris de acest poet din Maramureș (Florea) – Divinități feminine la vechii greci; 6) Ne-a lăsat poezia ,,Aduceri aminte”, cuprinsă în volumul ,,Însemnările unui trecător” (Octavian) – Marian Nistor; 7) Poet român prezent în context cu titlul ,,Amintiri din adolescență” (Sașa) – Centru de cultură; 8) Localitate în Arabia Saudită – În volumul ,,Templu sub apă”, ne prezintă titlul ,,Întru amintiri” (Nicolae); 9) ,,Amintirile unui tînăr prea curînd îmbătrînit” este titlul romanului scris de prozatorul italian Antonio Repisarda, sub acest pseudonim – În zori... la Eforie!; 10) ,,Zăpada amintirii”, ,,Amintire” și ,,Altă amintire”, poezii scrise de acest autor ieșean (Ilie) – Privire duioasă.

VERTICAL: 1) Poetă română, autoarea volumului ,,Grădina cu amintiri” (Otilia) –Adrian Daminescu; 2) Fiecare cu amintirile lui – Datină – Eroină de baladă; 3) Liric prezent în temă cu poezia ,,Ți-aduci aminte” (Adrian) – Amintit în treacăt; 4) Regiune în Birmania – Neuitatele amintiri din copilărie (sg.); 5) Mare actor francez, protagonist al filmului ,,Amintirile unui polițist” (Michel) – Nicolae Grigorescu; 6) Mioare – Imită glasul altor păsări; 7) Codul aeroportului italian Sorrento –Necunoscuta de la geam! – Localitate în India; 8) Pus la curent – Scurtă încheiere pentru un volum de amintiri; 9) Plin de trac! – Prozator spaniol, autor al volumului ,,Amintirile unui septuagenar” (Ramon de Mesonero); 10) Școala care ne amintește de copilăria noastră.

DICȚIONAR: ETOE; ARF; ERIM; RRO; oEL

Dezlegarea careului ,,FURTIVE”

GH. ENE

1) TACANITURA; 2) EDIFICATOR; 3) LIN – VALIZA; 4) ETAPE – OLAT; 5) GI – ALUN – TA; 6) ROST – SABOT; 7) ANTICI – ARO; 8) FAIN – TAU – A; 9) IL – ADAPTOR; 10) CErTA – TArE.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Flori de jertfă (II)

– despre eroismul, jalea şi speranţa martirilor români din cel de-al II-lea război mondial, aşa cum se oglindesc ele în folclorul epocii –

O imprecaţie întîlnită în mai multe perioade istorice şi reluată într-o formă adaptată de recruţii din preajma celui de-al II-lea război mondial dă glas întregii nenorociri a românului, care e silit săşi lase plugul în brazdă şi tot rostul paşnic pentru a intra în foc: „Cine-a făcut cătănia/ Să-l mănînce sărăcia/ Caluʼ lui să nu se-nhame/ La duşmani să taie lemne/ Vaca lui să nu se mulgă/ La duşmani să fie slugă/ Urma mea să mi-o ajungă/ Să îmbie cerşind prin porţi/ Pîn’ i-o trece os prin os“. Găsim şi o replică maramureşană, care, de bună seamă, a petrecut lungile zile şi nopţi ale celor dragi de acasă: „Cine doreşte război/ Face-s-ar lemn și puhoi/ Să îl mîie puhoiu/ Să n-ajungă războiu/ Că războiul dacă vine/ N-are să ne fie bine/ Să ne ieie-un tată dulce/ Să-l ducă pe munţi cu piatră/ Să nu-l vedem niciodată/ Dacă tata ar pleca/ N-are cine ne ara/ Ca pămîntul să rodească”. Un întreg tratat asupra preliminariilor marii conflagraţii, a sfărîmării liniştii familiale şi planetare pare a fi condensat în cîteva rînduri în care, pe spaţii mici, rapsodul militar trece cu măiestrie de la scenele de jale asemănătoare răstignirii, la mînuirea blestemului: „S-a sunat mobilizarea/ Credeam că e concentrarea/ Trenuʼ vine şuierînd/ Şi soldaţii chiuind/ Şi măicuţele plîngînd/ Şi copilaşii strigînd/ Şi mîndrele blestemînd:/ Hiclere, n-ai avea parte/ De luminare la moarte/ Dă colac şi lumînare/ C-ai pus ţările-n mişcare!”. Reţine atenţia la acest blestem, pe care îl regăsim, în variante oarecum asemănătoare, adresat şi altor tirani ai istoriei, tocmai particularitatea pronunţiei: românul simplu nu zice Hitler, ci Hicler, care vine de la străvechiul „hiclenie” (înaltă trădare), consemnat şi sancţionat ca atare şi în sinteza de drept consuetudinal şi byzantin care a privegheat jurisdicţia ţărilor române vreme de sute de ani. Adaptări ale unor nume de circulaţie de-a lungul timpului, cu care românii intrau în contact, într-un fel sau altul, găsim în diferite perioade: Napoleon devenise Bună-parte („Bună-parte nu-i departe/ Vine să facă dreptate”), pe vremea cînd românii mai credeau în primul consul şi în dorinţa lui de a elibera popoarele, neştiind de planurile sale reale de a-i abandona şi tîrgui la Tilsit şi Erfurt; mai apoi, generalul Berthelot, din primul război mondial, era numit Burtălău etc. Pentru lumea de sonuri melodioase a limbii româneşti, care deformase (uneori cu ironie) chiar nume franceze, era limpede că Hitler se arăta şi mai greu de pronunţat; cel puţin tot atît de greu cum ar fi fost pentru înşişi germanii săi numele de Schikelgruber, purtat de tatăl viitorului dictator, pînă aproape de naşterea acestuia, în 1889; un istoric american chiar observa că fără această schimbare de nume, poate că istoria lumii ar fi arătat altfel, întrucît poporul german nu şi-ar fi ales ca lider un personaj pe care să fie silit a-l saluta cu apelativul imposibil: Heil Schikelgruber! Asta aduce, fireşte, cu povestea despre nasul Cleopatrei şi după război mulţi umorişti se-arată. Oricum, revenind la versurile citate se poate spune că flagelîndu-l pe Hitler, ţăranul român cel fără de şcoală se afla, în ordinea morală a lucrurilor, mai presus de Nae lonescu, Ezra Pound, Gabrielle D’Annunzio, Giovanni Gentile şi alţi oameni care au glorificat templul hitlerismului fără a-şi da seama că el va deveni un eşafod pentru 50 de milioane de victime.

Într-un dialog al „stării de dor” (după expresia lui Lucian Blaga) soldatul şi mîndra îşi adresează, întreţinînd parcă un schimb telepatic peste liniile frontului, misive înflăcărate; ei doi se profilează astfel pe cerul întunecat al războiului precum cuplul etern al iubirii, nedespărţit de viscolirea vremurilor sau de moartea pînditoare. O etică imaculată de zăpadă a mieilor, de inişte albastră tulburată de vînt, un duh maiestuos de „Cîntarea cîntărilor” exală din această invocaţie feminină. Aidoma unei Solveig din Carpaţi, tînăra fată încremeneşte într-o icoană a aşteptării, parafrazînd şi prelungind cu experienţa personală motivul din cunoscutul recitativ „Bădişor depărtişor/ Nu-mi trimite-atîta dor/ Trimite-mi mai puţintel/ Şi vină şi tu cu el!...”. Luptătorul, în rarele lui momente de odihnă, ,,scrie” puţin, uneori numai notaţii fugare, sugestii sau impresii, cum este acest catren: „Scumpii mei fiu şi soţie/ Pot să scriu cu bucurie/ Că din mila lui Christos/ Eu mă aflu sănătos.” – ceea ce ne duce cu gîndul la miezul argintat şi eteric ca roua din „Scrisoarea III” de Eminescu: „Că, mulţumind lui Christos/ Te sărut, Doamnă, frumos/”. Aceeaşi milă a divinităţii („cine speră minuni, să-şi întărească credinţa”, scria Goethe în „Faust”) e invocată şi de voievod, şi de plugar, şi de soldatul care îi ilustrează pe amîndoi. La fel cum se întîmplă în acest acord final dintr-o înştiinţare către casă: „Foaie verde cucuruz/ Multe-aş mai avea de spus/ Dar n-am timp ca să le scriu/ Şi-aştept numai ca să viu/ Cu mila lui Dumnezeu/ Îndărăt în satul meu”. De aici şi pînă la blestemul zguduitor săgetat către autorul principal al dezastrelor, Hitler, nu mai este decît un pas. În acest fel, se poate spune că înainte de întoarcerea armelor propriuzise, la 23 August 1944, românii întorseseră armele sufletului împotriva fascismului, inima lor bătînd în consens cu inima umanităţii progresiste: „Ne-a luat Hitler la război/ Lua-i-ar ochii amîndoi/ Să meargă din poartă-n poartă/ Să-şi cerşească de hrană/ Să vie să-i dăm pomană/ Să-i dăm praful drumului/ Şi tîrîşul şarpelui.../ Foaie verde-a murele/ Hitlere, nebunule/ Cînd ţi-o fi mai dor de soare/ Să te văd la închisoare/ Fiare-n mînă şi-n picioare/ Fiarele să-ţi ruginească/ Oasele să-ţi putrezească/ Iar de-o fi şi s-o-ndura/ Dumnezeu de-a te ierta/ Să-ţi răsară soarele/ Săţi usuce rănile/ Să se-adune ciorile/ De prin toate ţările/ Să-ţi strîngă oscioarele/ Să-ţi cînte prohoadele/ Prin toate noroadele!”. Toată ura strînsă în veacuri de participare la viaţa istorică se condensează aici: exerciţiile erau făcute mai înainte cu un Hangerliu (a cărui iarnă cumplită românii împovăraţi de biruri n-au uitat-o generaţii de-a rîndul), cu un Mavrogheni (numit „poznă a firii” de Ienăchiţă Văcărescu), cu grofii maghiari ai Ardealului şi chivără trupelor de ocupaţie din anumite răstimpuri blestemate, cu lăcomia turcească şi şiretenia fanarioţilor, cu arendaşii străini de interesele neamului, care au iritat mulţimile de ţărani pînă le-au făcut să izbucnească, la 1907. La mileniul de supremaţie visat de Hitler, românii răspund cu otrava unui mileniu de ură şi boicot împotriva tuturor samavolniciilor şi aventurierilor care le-au pălmuit obrazul şi le-au jefuit bruma de agoniseală! În vremea aceasta, nici cei rămaşi acasă nu aveau pace: bombardamentele crîncene asupra oraşelor României, declanşate în mod nejustificat de forţele aeriene engleze şi americane, făceau victime în rîndul populaţiei civile, distrugeau bunuri şi valori de preţ pe care civilizaţia noastră le regretă şi astăzi. În felul acesta România, mai ales Capitala ei, a izbutit performanţa de a fi bombardată atît de aliaţi cît şi, mai apoi, de germani. Iar distrugerea monumentelor, a operelor de artă, a sondelor de petrol nu s-a îndepărtat prea mult de barbaria cu care, după 1453, turcii dădeau foc icoanelor byzantine pentru a-şi fierbe carne la vîlvătaia lor... În prima fază, au fost lansate numai

manifeste de avertizare, în limba română. Printre filele unei cărţi achiziţionate recent, am descoperit un fragment dintr-un astfel de „fluturaş”, tipărit pe ambele părţi, purtînd precizarea finală: „Lansat de Aviaţia Regală Britanică şi Aviaţia Armatei Statelor Unite”. În fond, cele scrise acolo erau lucruri adevărate, gîndite şi de milioanele de români. Nu de la englezi şi americani trebuia să aflăm noi ceea ce ştiam demult şi ceea ce Partidul Comunist afirmase încă de la intrarea noastră în război. Totuşi, pentru creionarea momentului, spicuim cîteva astfel de sloganuri ce cădeau din văzduh peste o populaţie înnebunită de spaime, care aştepta nu sfaturi, ci alimente şi sprijin concret: „Ajutorul dat de România Germaniei va însemna pînă la sfîrşit Devastarea României. Ruperea alianţei nefaste cu Germania este singura Nădejde a României. Cereţi ostaşilor români să trăiască pentru România. Împiedicaţi prin orice mijloace pe germani să se slujească de resursele voastre împotriva Naţiunilor Unite. TĂCERE ŞI PASIVITATE ÎNSEAMNĂ DEZASTRU!”. Cititorii mai vîrstnici îşi amintesc, cu siguranţă, de conţinutul manifestelor. Dar îşi amintesc şi de cealaltă încărcătură a celor două aviaţii: bombele devastatoare, care au secerat vieţi nevinovate şi care nu-şi aveau nici o raţiune. Dar, ca să nu ne îndepărtăm prea mult de subiectul propus, să urmărim ecoul în folclorul bucureştean al situaţiei create. Erau Bucureştii lui Anton Pann şi ai cîntecelor vechi pe sub umbrarele grădinilor de vară, dar cît de departe sîntem, la o sută de ani, de ahturile şi meianholia irmoaselor de prin mahalalele de odinioară! O vagă undă ironică străbate şi aceste produse noi, copleşită însă repede de perspectiva pierzaniei: „Foaie verde salbă moale/ De la Bucureşti la vale/ S-aude și-un zgomot mare/ De bombe şi avioane/ Engleze şi-americane/ Vine să ne dea bomboane/ Nu vine să viziteze/ Ci vine să bombardeze/ Şi nu vine să ne vază/ Ci vine ca să ne piarză/ Foaie verde mărăcine/ I-auzi Lino, i-auzi vine/ Avioanele străine”. Mai receptivi la neologisme, lăutarii metropolei au o mască dublă: de hîtri (vezi jocul de cuvinte al ,,bomboanelor” şi al „bombelor”) dar şi de jeluitori ai nenorocirii abătute asupra oraşului. Priviţi o variantă mai amplă a cîntecului amintit (cules la Snagov) provenind dintr-o zonă relativ apropiată (Fierbinţii de Jos, Ilfov): „Foaie verde trei migdale/ Avioane-americane/ N-au venit să dea bomboane/ Ş-au venit să ne omoare/ Foaie verde trei smicele/ Avioanele engleze/ Au venit să bombardeze/ Cînd a bombardat triajul/ Fug boierii cu bagajul/ Cînd a fost la Colentina/ Fug boierii cu maşina/ Cînd a bombardat Malaxa/ Fug boierii, lasă casa”. Acelaşi haz-de-necaz al românului îşi menţine intact tăişul, făcîndu-te să te gîndeşti la scenele reale transfigurate artistic de Eugen Barbu în „Incognito”, la acea pleavă a Marigetelor, Ciripoilor şi aranjorilor de tot soiul care părăseau oraşul şi chefuiau prin ruinele de crînguri şi zăvoaie ale vechilor codri ai Vlăsiei... Mai mult ca sigur, pentru bucureştenii şi ţăranii din împrejurimi, englezii şi americanii, cu care nu mai avuseseră de-a face niciodată în mod direct, respirau ceva din exotismul soldaţilor suedezi ai lui Carol al XII-lea. Oricum, situaţia generală avea aspectul unui impas infernal, ţara aflîndu-se la acea oră, în pofida voinţei sale, în stare de război cu cine nu i-ar fi trecut nimănui prin cap vreodată: U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, uriaşele şi îndepărtatele dominioane engleze etc. Evenimentele se precipitau, forţele progresiste ale naţiunii îşi făceau auzite vocile cu tot mai multă pregnanţă, începuse numărătoarea inversă... (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Internet:

Supliment al Revistei România Mare Altfel despre învățămînt (II)

Scriam în prima parte a acestui articol, publicat în Revista ,,România Mare” în urmă cu ceva timp, următorul lucru: „Aceiași părinți (care nu-și pot controla copiii) vin la grădiniță și la școală, mai puțin la liceu, cu tot felul de pretenții privind felul în care cadrul didactic trebuie să se comporte cu «odorul» lor. Acum, dacă tu ca părinte te-ai făcut preș în fața copilului tău, e fix treaba ta, deși educația deficitară pe care i-ai dat-o se răsfrînge și asupra noastră, iar la școală, dacă educatorul

sau profesorul nu se poate impune în fața elevului, acesta din urmă, obișnuit fiind de acasă că poate trata adulții cum are chef, va face același lucru și cu profesorii, sfidîndu-i, provocîndu-i și deranjînd ora, cu siguranța că nu va fi sancționat”. Ei bine, aș vrea în continuare să dezvolt acest aspect al relațiilor dintre părinți, copii și cadrele didactice, fiindcă în ultimii ani observ o relație anormală între toți aceștia.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Experiența mea în bula progresistă (I)

Descopăr că ne învîrtim periculos de tare in sfera agresivității, sociopatiei, xenofobiei, extremismului și a radicalismului, chiar dacă din punct de vedere social, în literatura de specialitate nu au existat pînă acum astfel de situații. Totuși, se pot observa similitudini în definirea acestor concepte socio-comportamentale ideologice. Aceste noi experiențe controversate, pe care le trăim în pandemie, ne duc spre o nouă ramură sociopată a xenofobiei, extremismului și, posibil, va avea o nouă denumire: „antivaxismul” (denumită generic de mine), care vizează marginalizarea, excluderea, intoleranța asupra persoanelor care nu se vaccinează, care nu privesc unilateral aspecte ce țin de cultura conceptuală a trendului social.

Nu știu exact cum să

jonglez cu definițiile în acest moment, deoarece nu lucrez temeinic în domeniul sociologiei, ci am doar cunoștințe de specialitate generice, însă observ apariția unor noi dereglări funcționale în sfera psihologiei sociale,

ale grupurilor sociale. Mai întîlnim un aspect (aparent nu are legătură cu antivaccinarea) și anume: cei care nu valorizează o anumită rasă sau identitate sexuală și cel mai grav au credință în Dumnezeu, în special creștinii ortodocși, sînt rudimentari, neevoluați, retrograzi, proști. Se poate observa clar că ieșim din sfera conservatorismului prin epitetele utilizate. Ca să fiu cît mai clară, voi povesti experiența mea în bula progresistă.

De ce am intrat în grup? Am fost invitată de cineva din afara țării ca să pot înțelege mai bine valorile și principiile celor emigrați, în special în SUA.

(continuare în pag. 22)

rALUCA mArIn

EDITORIAL

Mihai Eminescu, din nou judecat!

motto: ,,De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva/ Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda./ Dacă port cu ușurință și cu zîmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mîgni peste măsură”. mIHAI EmInEsCU (,,Scrisoarea II”)

Nu cred că s-au uitat imaginile de la TV de acum 2-3 ani, cînd, după o paradă de 1 Decembrie, cei din capul statului și-au luat rămas bun de la invitații la ceremonie: s-au strîns mîini și s-au adresat urări de bine cu duiumul, dar în primplan a apărut un bătrînel, care stătea pregătit pentru gestul strîngerii de mînă, și nimeni nu-l băga în seamă. Omul era general, avea 100 de ani, deci veteran de război, și lacrimile îi apăruseră pe obraz. Tristă imagine, care a impresionat o țară întreagă, iar privirea bravului militar părea să spună: ,,Eu știu că este și firesc să pier,/ Dar felul execuției mă doare,/ Probabil, voi muri de sila mare/ Că viermii au umplut pămînt și cer” (Adrian Păunescu, ,,Sătul de viermi”).

Această deprimantă amintire mă trimite cu gîndul la recenta postare pe internet a sopranei Angela Gheorghiu, care ne-a șocat cu opinia sa de-a dreptul iresponsabilă: ,,Ciprian Porumbescu, George Enescu și Maria Tănase au fost ridicați în slăvi de regimul comunist, ei neavînd merite atît de mărețe!”.

Da, este cert faptul că, în România, a devenit o obișnuiță în a ne măcelări eroii, simbolurile, valorile, fie că trăiesc, fie că au trecut în neființă. Așa se face că, recent, la o televiziune națională, unde răstignirea valorilor românești a devenit un autentic show mediatic, trei profesori universitari de prim rang și-au lăudat propriul volum ieșit pe piață, intitulat ,,De ce a murit Mihai Eminescu”. Săracii de ei, acești ,,dascăli” se făceau că nu știu că marele poet a fost victima unui complot politic, că a fost săltat de pe stradă și pus în cămașa de forță, apoi internat cu forța la un stabiliment de nebuni, unde a fost tratat, pe baza unui diagnostic greșit, de o boală pe care nu o avea și, practic, a fost intoxicat cu mari cantități de mercur, care aveau să-i fie fatale, nu înainte de a-i provoca și pierderi temporare de luciditate. Mai mult, respectivii scriitori s-au jurat pe propriile papioane că acea cărămidă, cu care Mihai Eminescu a fost lovit în cap de un bolnav de la sanatoriul unde era internat, a fost o pietricică, rana produsă fiind o mică zgîrietură, iar poetul nu a murit atunci, ci după vreo 20 de zile. Ce mai, oamenii se pretind documentați, mai ales că sînt și medici, concluzia finală fiind aceea că ,,Mihai Eminescu a murit de tulburare bipolară”. Să mă picați cu ceară, dar nu știu ce înseamnă așa ceva, iar ,,specialiștii” nu au explicat ce anume provoacă această boală și nici dacă se poate muri din cauza ei. Chiar am studiat cărți de specialitate și nu am găsit nimic care să mă lămurească. Ceea ce înseamnă că, atunci cînd Mihai Eminescu demasca puterea politică a acelor vremuri – ,,Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară,/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/ Ca să nu s-arate-odată ce sînteți –niște mișei!” – se pare că regele și camarila sa nu au fost deloc deranjați, ci au jubilat nespus, trăgînd și cu focuri de artificii. Păi, măi băieți, un om care a scris astfel de versuri nu are cum să fie diagnosticat ca nebun.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

CANDELE DE ZĂPADĂ (2)

În Antichitate, nu exista moarte mai umilitoare decît spînzurarea pe lemn. Pretutindeni s-au răspîndit așchii din crucea lui Isus, găsită după trei veacuri, de mama Împăratului Constantin cel Mare, dar cuiele? Unde sînt cuiele? Se poate spune că abia atunci a luat sfîrșit Epoca Fierului. În vremea aceea, la Roma era împărat Tiberiu. Nu după mult timp, Dumnezeu i-a bătut și pe evrei, și pe romani. Pe evrei prin distrugerea Templului, în anul 70 d.Chr., edificiu pe care nici acum nu și l-au mai reconstruit. Pe romani prin erupția devastatoare a Vezuviului, în anul 79, cînd lava vulcanică a îngropat două cetăți pline de viață, Pompei și Herculanum. Mulți dintre apostolii lui Isus încă trăiau la acea vreme. Dar bătaia lui Dumnezeu a fost cu mult mai cruntă și pe termen lung: Imperiul Roman a fost distrus, complet, prin cucerirea Cetății Eterne de către barbari, în anul 410, cît despre evrei, pedeapsa a fost năpraznică, ei rătăcind prin lume, de atunci și pînă acum, negăsinduși liniștea nici măcar în statul pe care și l-au creat (și la care eu cred că au tot dreptul, fiindcă aceea e țara lor). Și, totuși, nici un creștin adevărat nu poate fi antisemit (termen impus în anul 1880, în Anglia). De ce? Din multe motive. În primul rînd, fiindcă mama lui Isus era evreică, iar Mîntuitorul Se trage din spița Regelui David. În al doilea rînd, fiindcă Noul Testament nu poate fi imaginat fără rădăcinile pe care le are în Vechiul Testament. În al treilea rînd, nimeni nu are dreptul să urască un Neam, sub pretextul că ar face dreptate, ar îndrepta greșeli vechi etc. Nici eu nu sînt, nu pot, organic, să fiu antisemit; eu combat hoția, fariseismul, lipsa de măsură a unor evrei, așa cum le combat și atunci cînd se manifestă la unii conaționali ai mei. În definitiv, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l acuze pe Papa Ioan Paul al II-lea de antisemitism atunci cînd a rostit (zilele trecute!), judecata aspră: „Nici evreii, nici arabii nu au voie să desfigureze Țara Sfîntă!”. Memorabilă anatemă! Pentru că, dincolo de rațiunile pe care le are fiecare tabără și pe care încercăm să le înțelegem, se întinde o priveliște apocaliptică: și

ETICHETA

Bethleemul, și Ierusalimul, și alte locuri care și-au legat numele de Mîntuitorul Popoarelor, de cîteva decenii nu mai sînt sanctuare ale păcii și meditației, ci au devenit teatru de război, situație inacceptabilă, care ne aruncă, înapoi, cu aproape 1.000 de ani, pînă în bezna sîngeroasă a primelor cruciade. Și evreii, și arabii trebuie să înțeleagă acest adevăr: ei tulbură spiritul sanctuarelor creștine, îneacă în praf de pușcă și în gaze lacrimogene și ieslea nașterii lui Isus, și mormîntul dăruit de Iosif din Arimateea, de unde Învățătorul S-a înălțat la cer! Eu cred că a venit momentul unui protest hotărît din partea celor peste 1 miliard de creștini din întreaga lume. Dacă acum aș folosi pana pamfletarului care sînt, le-aș spune, și lui Ariel Sharon, și lui Yasser Arafat: ia încăierați-vă voi în altă parte!

Am început acest eseu cu Dumnezeu – este cel mai important cuvînt al tuturor graiurilor pămîntului, iar la români el are o bogăție semantică formidabilă, întrucît vine de la „Dominus Deus”, care s-ar traduce prin „Domnul Zeus”. Noi, cu toții, stăm în palma lui Dumnezeu. Dacă El vrea să ne dea viață, ne dă. Dacă El vrea să ne distrugă, ne distruge, cînd ne e lumea mai dragă. Planurile Lui noi nu le cunoaștem. Imaginîndu-ne viața noastră ca pe un film pe care îl vizionăm invers, de la sfîrșit la început, vom înțelege că evenimentele nu se puteau întîmpla decît exact așa cum s-au întîmplat. Noi numim asta destin. Nu e nici un destin, e voința Domnului.

Acum, primul Crăciun al Mileniului III creștin vine pe cai de viscol. Țara mea e mai amărîtă ca niciodată. Ne bate Dumnezeu pentru necredința și răutatea noastră și nu trebuie să ne așteptăm la nimic bun atîta timp cît printre noi trăiesc femei care își ucid pruncii, tați care își violează fiicele, netrebnici care vînd copii pentru a fi măcelăriți în băncile de organe, prostituate, drogați, sataniști, brute care chinuiesc și ucid animale, și, peste toți aceștia, niște dregători (politicieni, magistrați, vameși, polițiști, funcționari publici) care fură de sting, disperați că fură alții mai mult și ei nu-și pot asigura huzurul familiilor pe trei generații. Spectacolul vieții publice românești este abominabil. Dacă s-ar inventa niște ochelari cu raze speciale, încă necunoscute, am vedea că în locul feeriei de iarnă se află, de fapt, o mocirlă

Experienta mea în bula progresistă (I)

(urmare din pag. 21)

Care sînt valorile progresismului înțelese de mine? Cuvinte-cheie care în mintea mea au anumite reverberații: corectitudine politică, om nou, convingeri, drept la exprimare, perimare/ învechire, demodare a unor valori ca: tradiția, religia, familia, dreptul la proprietate, acceptare, tolerare, valorizare a orietărilor sexuale, identitate de gen, drepturi pentru rase defazorizate, degradare socială, remodelare.

Ordinea în care le-am amintit nu este întîmplătoare, deoarece progresiștii consideră profund nedreaptă vechea societate, care trebuie schimbată din temelii, prin demolarea celor trei piloni (familie, tradiții, religie) și nu numai – înlocuirea lor cu o filosofie politică globală, a cărei destinație finală este ,,o lume nouă, liberă dogmatic și ideologic, unită de un singur element comun: evoluția și îmbunătățirea condiției umane”.

Ce este un progresist? Un partizan al progresului pe plan politic, social, economic etc. În decursul istoriei Secolului al XX-lea, s-a observat că procesele politice, economice și științifice făcute în numele progresului sau al unei noi umanități s-au încheiat cu consecințe grave. Din ceea ce am înțeles, în anii ʼ20 intelectualii disidenți au emigrat în Occident, unde au fost primiți cu brațele deschise de intelectualii pe care Lenin îi numea cinic ,,idioții utili ai Revoluției permanente”.

Progresiștii occidentali primesc din nou cu brațele deschise grupuri masive de intelectuali și filosofi comuniști refugiați din Germania hitleristă, începînd cu 1934, găsindu-le loc de cinste în elita universitară! Au trecut multe decenii de atunci și, din păcate, nimeni nu a înțeles la timp că, prin aceste decizii, au acceptat

,,calul troian al comunismului”, care a sabotat de atunci, necontenit, fundamentul lumii libere. Ana Blandiana remarca: ,,Este clar că singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice sîntem noi, cei din fostele țări comuniste, pentru că am cunoscut cenzura”.

Corectitudinea politică este absolut similară cu cenzura interioară, adică tu însuți să te oprești din a spune, pentru că tot vei fi cenzurat. Un progresist va găsi mereu ceea ce este mai bun în oameni, va crede în nevoia de modernizare şi progres, va susţine diversitatea şi va accepta acţiunea individuală, fiind în acelaşi timp un puternic susţinător al nevoii de comunitate. Progresismul a pornit de la noile aşteptări sociale ale unei clase muncitoare ieşite din sărăcie la finalul Secolului XIX în Statele Unite şi este revendicat de mişcări de stînga din diferite zone ale Americii şi Europei. Fostul preşedinte american Thomas Woodrow Wilson, căruia îi datorăm afirmarea naţională a popoarelor din Estul Europei, este un demn reprezentant al curentului. Dar... în avalanşa disputelor politice cotidiene uităm de foarte multe ori importanţa reperelor ideologice.

Un alt lucru pe care l-am înteles documentîndu-mă pe acest subiect este că nevoia accelerată de progres trebuie să se realizeze fără să se creeze noi inegalităţi sociale, iar nevoia de mobilitate a comunităţilor mici sau izolate nu trebuie ignoratăj. De asemenea, am observat o legătură strînsă între progresism și democrația socială oferită de statul social, în care cea mai importantă caracteristică a progresismului este libertatea. În statul social se concretizează noţiunea de libertate a democraţiei sociale. Ea nu cuprinde doar protecţia faţă de abuzurile arbitrare ale statului sau societăţii – cum ar fi libertatea

pestilențială. Ceva cam în genul aparatelor medicale, pe ecranul cărora și cea mai frumoasă femeie apare ca un schelet, ceea ce înseamnă că viața și moartea coexistă, viteza putrezirii depășind viteza luminii. Încercați să vă imaginați fizica modernă operînd cu un alt concept: în loc de viteza luminii, viteza întunericului, adică a descompunerii. Era Acvariului s-a încheiat, a început Era Vărsătorului. Îmi este milă de Poporul meu, dar mai mult decît am făcut pînă acum, nu știu cum aș putea să-l ajut. Mai mult decît să-mi sacrific sănătatea, somnul, liniștea, opera literară, viața de familie și chiar libertatea, ce-aș putea să mai fac? Dacă aș ști că, prin moartea mea, l-aș ajuta să fie puțin mai fericit, n-aș sta pe gînduri și m-aș duce la moarte. Firește, cineva ar putea întreba: nu-ți dai mai mare importanță decît ai? Cine știe, poate că are dreptate. Poate că eu nici nu contez. Dar Mișcarea Națională pe care am creat-o, asta da, contează, există, merge înainte. E o mișcare care se aseamănă, pe undeva, păstrînd proporțiile, cu tot ceea ce avea mai bun revoluția puritanilor, din Anglia lui Oliver Cromwell. N-au decît să facă alții mai mult și mai folositor pentru țară. Eu atîta m-am priceput să fac. Mie atîta mi-a dat bunul Dumnezeu putința să înfăptuiesc. Am început să obosesc. E greu să te lupți, singur, împotriva tuturor. Eu am un ideal de viață și-o tablă de valori care nu corespund, deloc, cu jungla în care s-a rătăcit societatea românească. Și pentru că rezistența față de idealuri și față de smerenia creștină este atît de încăpățînată, eu părăsesc, din cînd în cînd, duhul blîndeții și fac ceea ce nu-mi place să fac, îi atac pe răufăcători în bîrlogul lor, pe limba și pe înțelesul lor, pentru a-i rușina în fața lumii. Modelul meu nu e altul decît Isus, care a pus mîna pe bici și i-a alungat din Templu pe zarafi și pe închinătorii la idoli. De bună seamă că într-o țară condusă de niște oameni fără Dumnezeu, care își văd amenințate afacerile profitabile, într-o țară putred de coruptă, guvernată de sodomiști – un om ca mine pare de pe altă Planetă, dislocă, deranjează, irită, exasperează. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor Noaptea de 13 spre 14 decembrie 2001

de conștiinţă și opinie. Libertate totală înseamnă și libertate faţă de lipsuri și teamă, aceasta fiind condiţia materială pentru o existenţă autodeterminată. Libertate egală: acesta este standardul constant pe care și-l fixează politica socială a democraţiei sociale. Direcţia și obiectivul sînt clare. Pașii concreţi trebuie continuu redefiniţi pe măsură ce timpurile se schimbă, iar abordarea social-democrată tradiţională trebuie reafirmată. Concluzia este că în doctrina progresistă valența libertății este dată de libertatea de a trăi conform propriilor dorinţe, libertatea de a-i respecta pe ceilalţi, libertatea de a te exprima, libertatea de a avea un mediu curat şi sănătos, libertatea de a-ţi atinge ţelurile profesionale şi familiale, libertatea de a spera la mai bine şi la o lume mai corectă, libertatea de a circula sau a te (re)defini ca persoană.

Mergem mai departe. Ideologiile regăsite în microcercetarea efectuată se concentrează mai departe pe înțelegerea conceptului de globalism. De ce? Pentru că elemente de doctrină globalistă – un set de idei, norme, valori şi convingeri – le-am regăsit în această bulă progresistă. Așa se face că am dat nas în nas cu vectorul ideatic dominant al globalizării contemporane – neoliberalismul. Astfel, în percepția mea, ca ideologie, neoliberalismul serveşte direct sau indirect drept instrument retoric al unor interese de grup. Acum să o luăm cu începuturile! Schimbările tehnologice, manageriale şi politice ale Revoluţiei Industriale au deschis calea către globalizare. Intervalul de liberalizare economică dintre 1870 şi 1914 este identificat drept „prima globalizare”, după cum arată Will Straw şi Alex Glennie (2012). Progresul tehnologiilor de comunicaţii a fost mult mai spectaculos, iar astăzi impactul social, politic şi economic este enorm. (va urma)

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Altfel despre învățămînt

(urmare din pag. 21)

Sînt un observator direct, fiind tatăl a doi copii care sînt înscriși de 12 ani în sistemul educațional românesc. Prin urmare, nu vorbesc din auzite. Din observațiile mele pot afirma că există părinți care dau încredere deplină cadrului didactic, respectîndu-l ca atare și susținîndu-l în munca pe care o face, dar și părinți care au senzația că știu ei mai bine cum ar trebui să-și facă meseria fiecare profesor. Fac parte din categoria oamenilor atoateștiutori, care nu acceptă că cineva le poate fi superior în ceva. Ei bine, aceștia le vor spune copiilor faptul că profesorul nu poate să le facă prea multe probleme în activitatea la clasă, astfel încît ei se pot comporta cum consideră pentru că vor termina școala oricum, iar dacă profesorul are prea multe cerințe vor discuta ei cu acesta.

Mă gîndesc că părinții aceștia, mulți dintre ei fiind din generația mea de vîrstă sau poate cu douătrei înaintea sau înapoia ei, au beneficiat de sistemul de învățămînt socialist pe care toți îl pomenesc. Unii de bine, alții de rău. Cu toate că atunci exista respect față de profesor, acum acești foști elevi ajunși părinți se comportă uneori ca și cum cadrul didactic le-ar fi salariat. Cunosc cazuri de părinți nemulțumiți de notele copiilor la Educație Fizică, motiv pentru care au pus presiune pe profesor pentru ca acesta să le dea copiilor note mari care să nu le strice mediile generale, deși acestea nu mai au aceeași pondere în intrarea la liceu cum aveau cu ceva ani în urmă. Părinții respectivi nu își dăduseră seama că nu era vina profesorului, ci a sistemului, care i-a transformat pe copii în vînători de note. Oricum, printre ei existau vînători nativi de note, doar pentru a se „da mari” în fața celorlalți, însă, odată cu legalizarea acestui comportament, au ajuns să facă orice doar ca să aibă 10 pe linie.

Vorbind despre sistemul de învățămînt, consider că, față de acum 40 de ani, este dereglat complet și în totală neconcordanță cu posibilitățile copiilor actuali. În urmă cu aproape jumătate de veac, cînd timpul de studiu al unui copil nu era afectat de Netflix, smartphone, jocuri și social-media, elevii trebuiau să învețe lecții extrem de lungi și de detaliate doar din manuale, pentru că sursele alternative de informare erau puține și se ajungea mai greu la ele; într-o bibliotecă puteai găsi 3-4 cărți de interes, pe care, dacă și le doreau 300 de copii, nu aveau cum să ajungă la toți. În prezent, cînd aceste surse de informare stau în buricele degetelor oricui, dar timpul de studiu s-a redus drastic din cauzele expuse mai sus, lecțiile din manual s-au scurtat foarte tare, considerîndu-se că elevul se poate documenta singur, lucru care îndeobște nu se întîmplă, nivelul de informație acumulat de elev scade considerabil.

Eu am fost nevoit să învăț pentru admiterea la Facultatea de Drept Istoria României de clasa a VII-a. Dacă compar manualul de atunci cu cel de acum, acesta din urmă ar fi rezumatul rezumatului celui dintîi. În condițiile acestea și ale unui număr redus de ore de istorie pe săptămînă, ce pretenții putem avea ca actualele generații să cunoască istoria națională cum se cuvine? La matematică, programa actuală se studiază în patru ore săptămînale, cînd ar fi necesare cel puțin șase ore. Ce să facă profesorul în condițiile acestea? Cînd să aprofundeze materia la clasă? În

acest fel proliferează meditațiile particulare, pe care toată lumea le blamează, dar pe care sistemul le încurajează. Situațiile descrise mai sus se aplică și la alte materii.

În altă ordine de idei, permisiunea dată editurilor de a publica manuale școlare, în loc ca acestea să fie editate de specialiștii de la Ministerul Învățămîntului, este o greșeală – s-a ajuns ca unele produse să fie extrem de slabe calitativ.

Mai știe cineva ce s-a ales de programul președintelui Iohannis lansat anul trecut? Acel program avea niște termene de execuție a unor etape – 10 septembrie și 1 octombrie – cînd ar fi trebuit să fie votat pachetul legislativ pentru implementarea proiectului. L-am comentat la vremea potrivită întrun articol publicat în Revista ,,România Mare”, în care îmi exprimam îndoiala cu privire la realizarea sa întocmai și la timp.

Ei bine, peste toate problemele care țin de programa școlară, de autoritatea profesorului în fața elevului, se suprapune atitudinea părinților, care pun presiune pe profesori. Puneți-vă în pielea unui profesor sau învățător care a învățat 13 clase de liceu pedagogic, aprofundînd materiile cum se cuvine, a trecut prin examene de grad didactic și prin inspecții, pe care majoritatea le iau cu brio (în ciuda faptului că presa semnalează doar cazurile de note șocant de mici), care ajunge titular într-o școală unde se confruntă cu o programă extrem de slabă, cu multe manuale neconforme, la care adăugăm comportamentul nerespectuos al unor copii și al unor părinți. Veți vedea că nu îi este ușor. Dacă mai adăugăm la asta și salariile nu tocmai corespunzătoare, veți înțelege de ce numărul de cadre didactice tinere și competente este din ce în ce mai mic, iar cele care sînt în sistem se blazează atunci cînd înțeleg că nu au sprijin de nicăieri, sfîrșind de cele mai multe ori prin a părăsi sistemul.

Ar trebui ca profesorului să i se redea autoritatea în fața clasei, să nu i se mai vîneze greșelile și să fie lăsat să-și manifeste creativitatea și experiența adunată pe băncile școlii sau la catedră. De asemenea, un rol important în sprijinirea cadrului didactic îl au inspectoratele de învățămînt care ar trebui să le fie adevărați apărători și purtători de cuvînt către Ministerul Învățămîntului sau față de părinți. Să vă mai spun că nu este deloc așa? Știți că inspectorii școlari, în nouă cazuri din zece, vor da dreptate unui terț, nu cadrului didactic? Credeți că inspectorul școlar va prelua sesizările profesorului cu privire la proasta organizare a materiei (programa de învățămînt) sau la toate celelalte chestiuni pe care le-am descris aici, ca să le supună atenției ministrului, pentru ca acesta, prin puterea pe care o are, să îndrepte lucrurile? Nici vorbă. Vor avea însă grijă să-i recomande profesorului „ieșit din rînd” să-și vadă de treabă dacă nu vrea probleme. Cum să-ți desfășori activitatea în condiții de performanță cînd ești „vînat” inclusiv de cei care ar trebui să te protejeze? Începi să te gîndești la binele tău, îți faci treaba la „limita de avarie” și-ți vezi de ale tale, privind la televizor specialiști care vorbesc despre starea de plîns a învățămîntului și, firește, nu fac nimic concret pentru a o îndrepta, pentru că nimeni nu e interesat să caute rădăcinile problemelor.

Am să revin, cu siguranță, și cu alte chestiuni ce ar trebui corectate în învățămînt și pe care lumea nu le cunoaște. Poate așa reușim să schimbăm ceva.

Mihai Eminescu, din nou judecat!

(urmare din pag. 21)

Chiar și în ultimele ore de viață, Mihai Eminescu a fost lucid, și chiar a compus cîteva versuri, în buzunarul halatului său de spital găsindu-se, în ziua decesului, un bilețel pe care scrisese, cu o oră înainte de a muri, ultima sa poezie, ,,Stelele-n cer”: ,,Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea epede/ Ce ni s-a dat?...”. Da, a fost mare păcat, dar Mihai Eminescu a fost creștin, patriot și luptător pînă la capăt. De fapt, nu numai poeziile sale erau vitriolante pentru clasa politică, el fiind și un gazetar necruțător, obiectiv și documentat. Deși a scris că ,,greșelile politicianului sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se întîrzie, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”, Mihai Eminescu visa și spera la vremuri mărețe: ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nevoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”. De aici, trebuie să înțelegem că Națiunea Română, în general, și generația tînără, în mod special, trebuie să evite această mocirlă toxică, cleioasă și urît mirositoare, peste care cei care au creat-o vor să treacă, distrugînd emblemele și simbolurile românești.

Am crezut că Legea Defăimării ar putea veni în sprijinul celor care luptă împotriva acestor fapte, dar din surse demne de încredere am aflat că respectiva lege nu este pentru apărarea geniilor trecute în veșnicie, ci pentru protejarea penalilor în viață, care, oricum, nu fac pușcărie, întrucît sînt scutiți pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață...

Este adevărat că și pe alte meleaguri se petrec astfel de crucificări, dar niciodată ca la noi. Spre exemplu, apariția volumului de poezii ,,Les fleurs du mal” (Florile răului) i-a adus autorului, Charles Baudelaire (1821-1867) mari necazuri. În scurt timp, tirajul de 1.300 de volume a fost confiscat, iar poetului i s-a deschis dosar penal, sub acuzația de încălcare a moralei publice, creațiile sale fiind catalogate drept ipocrite și meschine. Procesul a avut loc în data de 20 august 1857, cînd procurorul Pinard a prezentat un rechizitoriu de o duritate extremă, justificat prin versuri de genul ,,Cînd din ciolane vlaga și măduva mi-a stors/ Iar eu cu lenevie spre dînsa m-am întors/ Să-i dau o sărutare de dragoste, zării/ Doar un burduf cu pîntec umplut cu murdării!”. În cele din urmă, Baudelaire s-a pricopsit cu o amendă de 300 de franci și interzicerea de a mai publica astfel de poezii. Cînd a fost întrebat dacă se aștepta să fie achitat, poetul a răspuns: ,,Achitat? Mă așteptam să mi se ceară scuze!”. Oricum, în urma unor nemulțumiri sociale și a unei scrisori adresate împărătesei de către poet, amenda i s-a redus la 50 de franci. Mai mult, în anul 1949, Curtea de Casație a Franței a repus dosarul pe rol, sentința fiind ,,Baudelaire: nevinovat!”.

Așadar, în timp ce Baudelaire a fost declarat nevinovat, la noi se fac emisiuni televizate, se scriu cărți și se fac cercetări pentru a se dovedi că Mihai Eminescu a fost nebun (tulburare bipolară), că nu se mai justifică prezența sa în manualele școlare și că opera sa nu ar fi chiar așa de măreață cum se crede. Adică ,,Sînt ăia care n-au citit nimic/ Și sînt și mîndri de această stare: Sau giardie, sau rîmă sau limbric,/ Nutriți din niște urne funerare” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”).

po L i T ică G eopo L i T ică

Războiul ultimului Crăciun: Sîntem pe cale să cîștigăm această înfruntare (II)

Hitchcock și COVID-ul

Au început cu SIDA, însă nu a funcționat prea bine, așa că au încercat cu diverse tipuri de gripă, perfecționîndu-și planul cu fiecare nouă amenințare. La sfîrșitul lui 2019, maleficii erau disperați. Capii conspirației perverse nu întinereau. Și aveau nevoie să grăbească puțin lucrurile pentru a putea realiza Marea Resetare și Noua Ordine Mondială, să își aroge ei înșiși rolul de guvern mondial al noii lumi și să-și convertească puterea în miliarde și miliarde de dolari pentru ei înșiși. Așa că au decis să folosească o gripă obișnuită din acea iarnă ca o amenințare majoră la adresa întregii omeniri. Hitchcock ar fi numit-o McGuffin – motivul ușor absurd dar superficial credibil a tot ceea ce urma să vină. Au inventat niște prostioare puerile despre lilieci și un laborator din China și l-au angajat fără îndoială pe cel mai mai incompetent prezicător din istorie (Neil Ferguson) pentru a veni cu niște previziuni terifiante pentru întreaga populație a lumii. Acesta a emis prognoze uimitor de absurde care nu aveau absolut nici un sens pentru oricine le examina mai îndeaproape. Aceste prognoze demente au dominat gîndirea în lumea întreagă și au fost reproduse pînă la îngrețoșare în presă. Erau clar absurde și am realizat un video în care le-am numit „escrocheria coronavirus”.

Dai un ban, dar ai o pandemie!

În martie 2020, un grup de oameni de știință însărcinat să consilieze guvernul britanic a analizat cu atenție această amenințare și a stabilit că nu este mai periculoasă decît gripa sezonieră. Așa că au clasificat-o oficial ca avînd un risc redus. Dacă maleficii nu ar fi avut prevederea de a cumpăra presa mainstream din toată lumea, ar fi fost un dezastru. Pandemia s-ar fi încheiat a doua zi.

Însă canalele de știri și ziarele au ignorat concluzia experților potrivit căreia COVID-19 nu era altceva decît o versiune exagerat de promovată și rebotezată a gripei, și au aclamat cu obediență atunci cînd guvernele au anunțat că își arogau noi puteri pentru a face față acestei amenințări. Evident, presa a fost cumpărată cu sume uriașe din banii contribuabililor. În opinia mea, nu există nici măcar un singur ziar, revistă, canal de televiziune sau de radio de mare audiență care să fie onest și de partea publicului.

Eliminarea acestui adevăr simplu, împreună cu suprimarea tuturor faptelor, refuzul dezbaterilor și demonizarea mea și a altora care rostesc adevărul mi-au dovedit fără umbră de îndoială că era vorba de o colosală escrocherie. Niciodată în istorie unor oameni de știință nu li s-a interzis să dezbată o

problemă științifică. Politica declarată a BBC a fost de a nu permite nimănui să pună în discuție vaccinarea în masă. Aceasta este pur și simplu propagandă. În mod miraculos, guvernul britanic a reușit să elaboreze un plan de 360 de pagini în circa 20 de minute. Asta dacă nu cumva avea planul pregătit dinainte într-un sertar, așteptînd exact o astfel de pandemie. Noul plan, care semăna frapant cu celelalte planuri descoperite în sertare de guvernele din lumea întreagă, a suprimat prostioare precum libertatea și democrația și le-a înlocuit cu un regim totalitar, beneficiind de puteri mai mari decît a avut Stalin la vremea lui.

Planul care trebuia să ne salveze pe noi toți de o boală care, evident din greșeală, fusese catalogată ca mai puțin periculoasă decît gripa, cuprindea adoptarea de lockdown-uri mondiale sanitare inutile. Drept urmare, oamenii au fost făcuți prizonieri în casele lor, bătrînii au fost împiedicați să își vadă apropiații, școlile au fost închise, serviciile guvernamentale esențiale au fost închise, iar spitalele și cabinetele de medicină generală au oferit servicii considerabil reduse. Printr-o discriminare fără precedent și flagrantă, un mare număr de persoane vîrstnice s-au văzut efectiv private de asigurarea serviciilor medicale, iar un program de genocid deliberat a fost adoptat în aziluri și casele de bătrîni. S-a dovedit rapid că izolarea – o tehnică de tortură concepută de CIA și folosită înainte în închisori – nu folosește la nimic pentru a împiedica răspîndirea infecției și că, în realitate, distruge sistemul imunitar a milioane de persoane și încetinește sau oprește dezvoltarea imunității.

Era de asemenea clar că lockdown-urile vor duce la moartea a milioane de oameni. În țările dezvoltate, lockdown-urile și serviciile medicale închise au provocat lungirea listelor de așteptare pentru analize și tratamente esențiale, astfel încît milioane de persoane au fost condamnate la moarte fără a fi niciodată diagnosticate sau tratate. Acest lucru a fost salutat de un sistem medical care a anunțat mai tîrziu că reducerea diagnosticărilor și a tratamentelor contribuie la salvarea noastră de încălzirea climatică. În țările în curs de dezvoltare, izolările au provocat o foamete masivă care a afectat sute de milioane de persoane.

Fabricanții de mituri

metri distanță. S-a considerat totuși că obligîndu-i pe oameni să stea la opt metri distanță unul de altul, deși mai rezonabil din punct de vedere științific, ar fi fost imposibil în autobuze și magazine. Presa de mare audiență a promovat o mulțime de mituri. Printre acestea, să menționăm ideea absurdă că persoanele fără simptome puteau totuși transmite o boală pe care în mod evident nu o aveau, sau ideea că o boală transmisibilă prin tuse sau strănut ar putea cumva să se transmită și prin manipularea banilor. Această ultimă absurditate făcea parte dintr-un plan mai amplu vizînd eliminarea banilor lichizi și înlocuirea lor cu bani digitali.

„De ce nu purtați mască?”

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Toate aceste catastrofe au fost ignorate complet de lumea întreagă, inclusiv de manifestanții Black Lives Matter (prea ocupați să îi convingă pe polițiști și pe sportivi să îngenuncheze, însă doar cu un picior, în stilul celor care odinioară veneau cu o jalbă în fața suveranului, și să dărîme statuile eroilor albi demult uitați) pentru a-și face griji de soarta negrilor care mor de foame în Africa. Guvernele și consilierii lor medicali le-au spus cetățenilor că pot ieși din casă pentru achiziționarea de articole alimentare sau alte produse esențiale aprobate, dar nespecificate, însă că nu au dreptul să-și cumpere ciorapi, ciocolată, lenjerie intimă sau articole de toaletă. Bărbați și femei de vîrstă medie, care trăiesc într-un lux orbitor pe banii noștri, au decis că acestea reprezintă un lux. Cetățenilor li s-a mai spus, de asemenea, că trebuie să stea la un metru și jumătate de toată lumea. Nu exista nici un motiv logic pentru asta, deoarece tusea sau strănutul, singurele mijloace prin care virusul gripei se transmite, îl pot răspîndi pînă la opt

Din nefericire, milioane de persoane nu au înțeles asta și au considerat mai interesant și mai futuristic să își poată cumpăra cappucino de dimineață agitînd o bucată de carton pe lîngă un POS. La început, politicienii și consilierii medicali au arătat că a purta o mască este inutil, doar un semn de supunere și că provoacă mai mult rău decît bine. Se știe că măștile nu opresc transmiterea virușilor, însă reduc nivelul de oxigen, cresc nivelul de dioxid de carbon, afectează dezvoltarea mintală la bebeluși și copii, sporesc riscul răspîndirii cancerului și provoacă cazuri de pneumonie bacteriană. Deodată, însă, acest sfat judicios a fost contestat, iar guvernele și consilierii au insistat asupra faptului că purtatul măștii trebuie să fie ceva normal. Nu s-au produs niciodată dovezi în sprijinul acestei indicații, însă milioane de persoane își purtau cu docilitate măștile în tren și autobuz, în magazin și la birou, și chiar în cafenele sau la discotecă. Mulți dintre acești indivizi au suferit o asemenea spălare a creierului încît deveneau isterici atunci cînd vedeau o altă ființă umană fără mască. „De ce nu purtați mască?” m-a întrebat un bărbat zilele trecute. „Nu port mască pentru că știința arată că ea nu funcționează” i-am răspuns. „Nu împiedică răspîndirea infecțiilor, însă știința arată că reduce cantitatea de oxigen inhalat și mărește cantitatea de dioxid de carbon din corpul dumneavoastră. Medicii au arătat că sporește, la cel care o poartă, riscul unei pneumonii bacteriene sau al unui cancer. S-a dovedit că poate provoca probleme oculare și dentare și că poate cauza grave probleme psihice și de dezvoltare la bebeluși și copii. De aceea, nu port mască. Acum, spuneți-mi dumneavoastră de ce purtați”.

Cred că s-a înroșit, însă e greu să spun sigur, pentru că era mascat. Pur și simplu a întors spatele și a fugit – probabil înapoi în adăpostul lui antiaerian subteran, pregătit pentru un atac de pe Marte sau din Ruritania. (va urma)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS BOOk CONSulTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES dISTRIbUTIon SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.