România Mare, nr. 1623

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

de Țară nu trebuie să fie melodramatică, ci intransigentă.

CornELIU VADIm TUDor

De la eolienele UE ne cam trage curentul

motto: ,,Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mîna ta viața și viitorul țării tale” – Ionel Brătianu

La finalul lunii octombrie 2021 scriam în „Tribunul” un articol intitulat „Cînd buzunarele ard și curentează”, referindu-mă la creșterea prețurilor la gaz și energie electrică și întrebîndumă de ce o țară ce produce ambele servicii ajunge să le plătească la un preț atît de scump. Între timp, tarifele au explodat peste tot în Europa, nu doar la noi. Unul dintre motive este faptul că economia mondială și-a revenit mai repede decît era așteptat după blocajele instaurate de măsurile anti Covid, iar acest fapt a generat o creștere imensă a consumului de energie prin repornirea capacităților de producție și, așa cum știm, cererea crescută atrage după sine creșterea prețului.

Gîndiți-vă doar la un fapt mărunt: după ce un an și jumătate au lucrat de acasă, angajații au revenit la locurile de muncă, unde utilizează aparate consumatoare de curent; apoi, industria chimică și cea siderurgică sînt mari consumatoare de gaz metan. Totuși mai sînt și alte cauze, nu doar aceasta. După cum știm, energia electrică se obține cu ajutorul termocentralelor, care funcționează cu combustibili solizi (cărbune), lichizi (păcură) sau gazoși (gaz metan).

(continuare în pag. a 17-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Cunoaºterea

Soneria morții, un tunel adînc iar la capăt arde o lumină mare voci din altă lume vin și te petrec un oraș de aur tremură în zare

Nu mai știi de tine, nu mai știi de noi lumea o contempli de deasupra parcă treci o barieră, simt că te grăbești nimeni nu mai poate calea să-ți întoarcă

Fericită mască ți s-a pus pe chip ca o stemă albă înmuiată-n pace tot ce-a fost durere te-a înnobilat ultima suflare nufăru-ți desface

ACTUALITATEA CLAsICILor

Peste 50 de ani (fragment)

Sînt aproape cincizeci de ani de cînd am fost față la o strălucită solemnitate. Era găzduit în Ploiești Cuza-Vodă. Primul Domn al Țărilor Unite, înconjurat de toți notabilii orașului și de mulțimea poporului, venea să asiste la deschiderea anului școlar. Într-o baracă vastă, unde se țineau, după metoda lankasteriană, cursurile de clasa întîi și a doua primară, plină de copii, care de care mai sărăcuți, îmbrăcați de sărbătoare – stam toți în picioare, tremurînd de neastîmpărul emoției. Deodată, se aud afară, de departe, urale zguduitoare; încet-încet, se apropie... în sfîrșit!..., vine... vine... A venit... Drepți! Smirnă toți! Și din toate piepturile, la comanda neuitatului nostru dascăl, inimosul Basile Drăgoșescu, pornește un întreit Ura!, de pîrîie vasta baracă din încheieturile bătrînelor ei bîrne. Vodă s-a oprit în prag, se uită la noi dintr-un capăt la altul al șirului de bănci și, cu glas măreț, ne strigă: - Să trăiți, băieți! Iar noi, de trei ori, Ura!

Vodă s-a așezat aproape de catedră, pe un jeț mare, și toată lumea, fiecare după potriva lui, de jur-împrejur. Dascălul nostru, adînc emoționat, cu spatele la tablă și cu fața către Domn, zice, d-abia stăpînindu-și tremurăturia bărbii: - Măria Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părțile românești de dincolo. (continuare în pag. a 2-a)

I.L. CARAGIALE

Cui îi bate ceasul? Ție care pleci sau mai sigur nouă, ce trăim calvarul? ești contemporană cu Homer acum tainelor supreme le-ai trecut hotarul

Ochii tăi ca floarea veștedă de tei panorama lumii azi o împresoară ce n-aș da o clipă să privesc cu ei biruindu-mi moartea pentru prima oară

Aș aduce apă vie pe pămînt și-ntre bieții oameni bună limpezire tot ce vezi tu, mamă, într-o zi de-a ta face cît un secol scris de omenire.

CornELIU VADIm TUDor

ALEXANDRU

IOAN CUZA –OMUL ȘI DOMNITORUL – La 163 de ani de la Unirea Principatelor Române –

Unirea – visul de aur al românilor

Trăind în teritorii separate de hotare artificiale, împărțiți și amestecați cu alte nații care își exercitau ,,dreptul” lor de asuprire și dominație, românii – chiar și acolo unde erau majoritari locuitorilor Statului dominant – trăiau mereu sub imperiul visului de a se regăsi cîndva adunați toți la un loc, într-o Țară unită într-o singură coroană de dor și de mîndrie, sub acoperișul căreia să încapă, pentru totdeauna, Muntenia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul... Veacuri de străinătate au trecut peste noi lăsînd în urmă răni adînci, greu de vindecat, dar niciodată speranța că vom fi împreună n-a murit. Au ținut-o aprinsă ca o torță mulți domnitori ai Țărilor Române, păstrînd pe jăratic un vis sublim, chiar dacă de mai multe ori între ei au izbucnit războaie; a înfăptuit-o, în anul 1600, Mihai Viteazul, ,,Domn al Țării Românești, al Transilvaniei și a toată țara Modovei” – curaj plătit cu capul în trădarea de pe Cîmpia Turzii, în augustul următor.

A trebuit să treacă peste un sfert de mileniu pentru ca visul, speranța de secole, să se îndeplinească, măcar în parte: 24 ianuarie 1859 – ca urmare a alegerii colonelului Alexandru Ioan Cuza, Domnitor al Țării Românești (Muntenia) după ce, la 5 ianuarie, fusese ales în aceeași funcție în Moldova – a devenit datadrapel a viitorului Stat România, contribuind la constituirea Statului Național contemporan modern – germenele viitoarei Românii Mari, răsărită prin actul de naștere de la Alba Iulia, din Decembrie 1918.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ion Iliescu încearcă să muşamalizeze şi această mizerie a Şarpelui cu ochelari F România nu mai are preşedinte F Lui Adrian Păunescu i s-a făcut silă de el însuşi F Văcăroiu s-a înecat ca romul de la mal F Noile aventuri ale judecătoarei Tanţa Tăiatu F Ţărănistul I.P. Popescu a fost dat în judecată de 150 de ori.

PArTEA I

F Hotărît lucru, în românia nu mai e de trăit! Uriaşul scandal al interceptării ilegale a telefoanelor, de către Serviciul Român de Informaţii, reprezintă un test pentru clasa politică şi ziariştii acestei Ţări Pentru că în fața probelor zdrobitoare pe care le-a făcut publice chiar ofiţerul activ care fusese desemnat să se ocupe de imprimări, n-ai cum s-o scalzi: aici ori ai caracter şi eşti de acord că porcăria a devenit sufocantă, ori eşti lichea şi te faci că plouă, distrăgînd atenţia oamenilor şi legîndu-te de aspecte fără importanță. După o zăpăceală generală, care a durat vreo 48 de ore, timp în care Virgil Asztaloș Măgureanu alerga ca o curcă beată, ori făcea presiuni telefonice, de la Cotroceni la Senat, de la senat la Casa Republicii, de la Casa Republicii la Televiziune şi pe la ziarele slugarnice, dînd declaraţii năroade, ce se băteau cap în cap cu elucubraţiile purtătorului de cuvînt Nicolae Ulieru, degringolada în care s-a tot încercat marea cu degetul, pentru a se vedea ce minciună poate fi scoasă din arsenalul neruşinării, pentru a ameţi din nou opinia publică internă şi internaţională (ba că acele casete sînt o făcătură, ba că respectivul căpitan nu există etc.) – a sosit şi ziua de sîmbătă cînd, pe calea aerului, s-a înapoiat din Iugoslavia fostul brigadier komsomolist Ion Iliescu! Şi-atunci, s-a luminat cerul! Marele gargaragiu, expert în minciuni şi muşamalizări, a apucat ochelarii Şarpelui şi, cu numai două degete în chip de ştergătoare de parbriz, i-a curățat de aburi şi de găinaț, decretînd încă din avion (interviu pentru Tele7-ABC) şi apoi de pe Aeroportul Otopeni (interviu pentru Antena 1): totul nu e decît o diversiune, menită să compromită s.r.I.-ul, el nu crede că conducerea acestei instituţii a fost capabilă de aşa ceva, ba, mai mult, cei care au încălcat legea (căpitanul Bucur, probabil) vor fi traşi la răspundere etc. Pentru noi, atitudinea iresponsabilă a cetăţeanului Ion Iliescu nu reprezintă o surpriză. Un individ care şi-a abandonat propria mamă, care a provocat o baie de sînge şi, ulterior, a distrus o Ţară – e capabil de orice mîrşăvie. Unii cititori ne cer să-l respectăm măcar ca şef de stat, dacă nu ca om, dar le răspundem: mai este Iliescu şef de stat? Al cărui stat? A fost vreodată? Cînd toate drumurile şi interesele Mafiei duc la el, cînd sub scaunul său și-au făcut culcuşul şobolani ca Sever Mureșan, Marcel Ivan, Dumitru Iliescu, Zaher Iskandarani și alţi criminali, cînd el nu vrea să priceapă nimic din fierberea populaţiei și, în loc să se ducă la inundaţiile din decembrie 1995 și mai 1996, se tot bîțîie ca Baba Cloanţa Cotoroanţa, pe la tot felul de serate muzicale şi se pozează cu hartiştii, în fine, cînd dezastrul şi mizeria au pus stăpînire pe economie, sănătate publică, agricultură, turism, industria de armament, investiţii, nivelul de trai iar el rînjeşte ca un papițoi sclerozat, ridică din umeri, scoate limba aia de lemn, din fundul moscovei, şi zice „situaț ia e complexă“ – ce fel de preşedinte al Ţării mai e un asemenea inconştient? F Nu crede el că conducerea s.r.I. ar fi în stare de aşa ceva, e suficient, nu-i așa? Păi nici scoţienii nu credeau că profesorul respectiv e în stare să mitralieze atîția copilaşi, la fel cum nici australienii nu credeau că tînărul cu pricina e capabil să ucidă 52 de turişti, şi, cu toate astea, crimele s-au petrecut. Nu interceptările telefonice sînt o diversiune, ci Iliescu însuşi e o diversiune! F Dar, orice rău e spre bine. Pe fondul gravelor ilegalităţi ale conducerii s r.I.-ului, care

calcă în picioare viața intimă a sute de mii de oameni, de la senatori, deputaţi şi generali, pînă la femeile de serviciu care vorbesc cu copilaşii lor despre cozonacul de Paşti (?!), Ion Iliescu avea o ultimă posibilitate de a dovedi că încă mai posedă creieri în cap, că încă mai are roşeață în obraz şi poate fi şi un om, dacă nu cinstit, măcar imparţial. A ratat această şansă. A venit, valvîrtej, pe calea aerului, pentru a-l şterge la fund pe paranoicul cu care dăduse lovitura de stat şi pentru a arăta tuturor că orice ar face ăsta, de la fraudă pînă la moarte de om, cît va fi el, Iliescu, la putere, nu va păți absolut nimic. De altfel, pe noi nu ne miră. Atitudinea lui Iliescu era previzibilă. Pentru simplul motiv că ei sînt părtaşi şi juraţi, pe viață şi pe moarte: împreună l-au ucis pe Ceauşescu, în sfînta zi de Crăciun a anului 1989, împreună vor reduce la tăcere orice tentativă de nesupunere sau de împotrivire față de planurile lor scelerate. Teribile au fost crimele din decembrie 1989, iunie 1990 şi septembrie 1991, încît cei doi complotişti de profesie s-au legat cu lanţuri, unul de altul, şi amîndoi de Putere! F Prin maniera abjectă în care deschide umbrela Instituţiei Prezidenţiale pentru a acoperi, iar şi iar, a suta oară, samavolniciile acestui descreierat pe nume Măgureanu, Ion Iliescu dovedeşte că el este, de fapt, adevăratul răspunzător pentru transformarea s.r.I.-ului în „Poliţie Politică“, el este capul tuturor răutăţilor, cărutaşul nu e decît o slugă, un instrument, o ureche de coropişniță, lipită de receptor. Apucăturile de tip Beria pe care le trădează Iliescu demonstrează ce adîncă a fost îndoctrinarea lui stalinistă, în anii ’50, pe care i-a petrecut în U.r s s F În ce constă „diversiunea“, Iliescule? Îi crezi pe români atît de proşti, ori poate ţi-a luat Dumnezeu ultima firimitură de cerebel şi a transformat-o în ostropel? Nu există ofiţerul S.R.I. Constantin Bucur? Ba există, ca dovadă că l-a văzut şi l-a auzit toată lumea! Nu există casetele imprimate de el în „laboratoarele“ de tortură psihică ale s r.I.? Ba există, şi pe acestea le-a văzut şi le-a auzit toată lumea, mai cu seamă că prezintă nişte cifre şi coduri speciale, ale Diviziunii T, stanţate pe carcasă, iar înaintea fiecărei imprimări se aude robotul s r.I., care dă ora, minutul şi secunda. Nu provin casetele din s.r.I.? Ba provin, altminteri ofiţerul Bucur n-ar fi fost sancţionat de conducerea instituţiei şi nu s-ar fi pomenit tîrît la Procuratura Militară, sub acuzația că a scos materiale secrete din instituţie. Nu sînt reale convorbirile interceptate? Ba sînt reale, te-ai fript şi de data asta, ele au fost confirmate şi de generalul Dumitru Cristea, şi de ziariştii hingheriți, şi de membrii conducerii P.r.m. și familiile acestora, care și-au recunoscut vocea şi, vorba redactorului-şef adjunct de la „Academia Cațavencu“, Liviu Mihaiu, „cînd am auzit banda, mi s-au tăiat picioarele“. După cum se vede, sînt întrunite ToATE elementele constitutive ale unei infracţiuni colosale, mai ales într-un an electoral ca acesta. Şi atunci, repetăm întrebarea: unde-i diversiunea, Iliescule? Nu-ți e ruşine să minţi din nou, în față, un popor întreg şi atîtea organisme naţionale şi internaţionale? Chiar te încăpățînezi să scuipi în ochi, în fiecare zi, milioane de români, prin mijlocirea micului ecran? Carevasăzică, tu şi dobermanul tău ucigaş, Asztaloș, practicați cea mai murdară vînătoare de oameni, cum nu-şi permiteau nici maimuțoii ăia dictatoriali, Idi Amin şi Bokassa, iar atunci cînd lumea vă prinde la furat – amenințați cu ridicarea imunităţii, cu Tribunalul, cu puşcăria. Ptiu, arză-v-ar focul de terorişti, cu cine v-a mai paraşutat în cîrca poporului

Peste 50 de ani (fragment)

(urmare din pag. 1)

Rog pe Dumnezeu să te ție sănătos și voinic, pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sîngele nostru și al acestor copii sînt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale! La aceste vorbe, toată lumea s-a ridicat în picioare, și Vodă asemenea; nimeni nu mai putea sta jos – prea se ridicaseră sufletele. După ce și-a scos focul de la inimă, dascălul a luat o bucată de tibișir, s-a-ntors către noi și a zis: - Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zîmbește și nouă, românilor, bunul Dumnezeu. De astăzi încolo, ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin... Și cum scria el frumos, ca de tipar, a scris pe tabla neagră cu litere străbune: Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ion întîiu’, Domnul Românilor! Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpîni emoția sa și s-a pornit pe plîns; a plîns toată lumea, și părinți, și copii; iar Vodă, ținîndu-se cît putea și ștergîndu-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis:Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă! Ne-a mîngîiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm de dascălul nostru și a plecat cu suita, cu poporul și cu noi toți după el. Seara, luminație. A doua zi, l-am dus, iar toată lumea, pe jos, împrejurul și-n urma trăsurii, mergînd la pas, pînă la Bărcănești, la cîțiva kilometri afară din oraș. Acolo s-a oprit trăsura Domnului, iar el, ridicîndu-se-n picioare, a strigat: - Vă mulțumesc de buna voastră primire. Acum, duceți-vă acasă, că nu puteți merge cu mine pînă la București; și eu am treabă mîine acolo; trebuie să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și, de-acu, toți, pe treabă! Rămîneți sănătoși! Am strigat Ura! pînă cînd, într-un nor de praf, s-au pierdut departe trăsura domnească cu ale suitei.

român! Ascultă la noi, acilea, Iliescule: eşti cea mai mare ruşine a speciei umane, un ticălos şi un criminal ca tine se naşte o dată la 100 de ani, și atunci e ţinut în formol, la medico-legal, numai că tu ai scăpat printre picioarele oamenilor şi le faci viața un calvar, care parcă nu mai are sfîrşit! Deci, un popor de 22 de milioane de oameni face diversiuni, numai tu şi Şarpele cu Ochelari umblaţi drepți printre oameni, ca Dumnezeu cu Sfîntul Petru, ori, mai precis, ca satana şi Mefisto, tăindu-le tuturor pofta de viață. Prin alte Ţări, pentru păcate infinit mai uşoare, unii se mai și sinucid (fostul premier francez Bérégovoy, fostul amiral american Boorda ș.a.), ori își dau demisia – numai voi umblaţi ţanţoşi, cu coada pe sus, ca Tusea şi Junghiul, un ţigan şi un maghiar, spurcînd tot ce atingeţi. Sperăm că v-aţi pregătit elicopterul din timp, fiindcă revolta poporului e aproape! F Dar, să revenim la cazul propriu-zis. După o uluială de 2 zile, a fost activată „echipa de zgomote“ a căruţaşului. Primul sac de box a fost Nicolae Ulieru, care s-a purtat ca un alienat mintal. Prezent şi el la Conferinţa de Presă organizată de Pro Democraţia, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Comitetul Helsinki, fostul informator sECU i-a sictirit pe ziarişti şi i-a insultat grav pe căpitanul Bucur, numindu-l „scursură“ şi bombănind: „Vorbeşte mă, fraiere, așa mă, bravo, boule, uitați-vă la el ca la Maglavit, aşa, tîmpitule, bravo!“. Ruşine, Ulieru, cineva o să-ţi radă barba aia de porc mistreţ. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 mai 1996)

Pe urmele lui Eminescu, la Viena (ll)

Odaia unui geniu (2)

Niciodată n-a putut prietenul său ardelean să priceapă cum poate trăi așa Eminescu. Aproape îl invidia pentru puterea-i de a face haz pe seama tuturor lipsurilor și amărăciunilor. „Nu avea cuvenita purtare de grijă pentru sine însuși”, își amintește Slavici. „Cînd se punea pe cetite, nu suferea să i se dereticească prin casă, să i se măture și să i se aștearnă patul. Alt păcat al lui era că nu făcea deosebire între ziuă și noapte: stătea toată noaptea treaz cetind, scriind ori discutînd, și apoi dormea toată ziua. Mînca puțin și pe apucate, își omora deci foamea bînd mereu cafele gătite de el însuși la mașina care-i stătea întotdeauna pe masă”. În săptămînile acelea, cînd scria ori „cetea”, Eminescu nu exista pentru nimeni. Apoi, deodată, apărea iarăși la cafeneaua „Troidl”, la fel de exuberant ca înainte, rîzînd și cîntînd în gura mare pe străzi, dispus la toate petrecerile și drăcoveniile pămîntului.

Întîlnirea cu îngerul

Unde să fi fost, totuși, acea pensiune Löwenbach, în care a stat doamna Veronica Micle în timpul vizitei la Viena? Nici prietenii cei mai intimi ai poetului n-au știut. Iarna lui ‘71 a fost cea mai cumplită din viața sa. Cei de la Ipotești parcă-l uitaseră. De luni de zile nu mai primise tainul de optsprezece florini, trăia în post negru, iar fără tutun și cafea nu mai avea poftă nici să scrie. Se mutase departe de centru, pe Schaumburgergasse 15, o casă gălbejită, cu un singur cat (se păstrează și astăzi), într-o odaie largă, unde abia putea chivernisi lemnele de foc pentru cîteva ore calde pe noapte. Stătea în pat, învelit în palton, cu privirea ațintită în tavanul crăpat de udeală, așteptînd un semn. Și iată că, într-o dimineață rece și senină, semnul s-a ivit! O doamnă la fel de tînără ca și el, nimeni alta decît soția profesorului Micle, rectorul universității ieșene, îi trimitea răvaș că l-ar vrea tălmaci în scurtul ei voiaj prin Viena. Venea aici „ca să se tămăduiască de-o eczemă supărătoare”, dar, poate mai mult, ca să mai dea o raită prin fața uluitoarelor vitrine cu blănuri și bijuterii din fascinanta capitală a Imperiului. O Veronică subțirică și elegantă, cu ochi mari și albaștri, cu o coafură bogată, din care i se revarsă pe umeri șuvițe răzlețe, ispititoare, cu degete subțiri, înmănușate, ce ating parcă întîmplător, nevinovat, ca din greșeală… Un singur lucru e cert, mărturisit de toți: aici, în această fatală pensiune a doamnei Löwenbach, cei

Caseta cu bijuterii

 M-au marcat, de-a lungul vieții, cîteva proverbe românești extraordinare. Citindu-le și recitindu-le, vom pricepe că Eminescu și Caragiale n-au apărut din neant, ca doi munți în cîmpie; nu, ei au fost pregătiți de cel puțin 1.500 de ani de cultură populară românească. ● Cine nu e milostiv cu dobitoacele sale, acela nu e milostiv cu oamenii. ● Cine schimbă stăpînii, slugă îmbătrînește. ● Cine umblă la Crăciun în cămașă, la Paști umblă în cojoc. ● Cînd nimeni, nimic nu va vorbi de tine, mai bine să te-neci. ● Dacă Dumnezeu ar fi dat porcului coarne, răsturna pămîntul. ● Decît să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap (proverb regăsit, într-o formă ușor diferită, și la aromânii din Peninsula Balcanică). ● Deștept ca oaia cînd dă în noroi. ● Dimineața poartă aur în gură. ● Ferește-te de bătrîna fată mare ca de-o vacă împungătoare. ● La beție omul este pisică, maimuță și pe urmă porc. ● Leneșul mai mult aleargă. ● Mai mare peste cei mici și staroste de calici. ● Mărgăritarul stă pe fundul mării și mortăciunea plutește deasupra apei. ● Muierea tînără ca vinul nou fierbe. ● Omul beat se tăvălește ca porcul și vorbește ca nebunul. ● Pe dracul la cruce nu-l poți duce. ● Poți face calul să meargă, dar nu-l poți face să bea apă (se găsește și la unele popoare din Orient). ● Privighetorile contenesc cînd ciorile croncănesc. ● Puteți trăi fără prieteni, dar nu fără vecini. ● Să-ți iei nevastă de casă, nici urîtă, nici frumoasă. ● Teme-te mai mult de pizma

doi tineri au făcut cunoștință. Și încă ceva: după o singură întîlnire, după un singur schimb de priviri, viața lui Mihai Eminescu s-a schimbat pe de-a-ntregul. Nebuniile cu prietenii s-au isprăvit chiar de a doua zi, cărțile din odăița înecată în praf au rămas vreme îndelungată întoarse la aceeași filă. Ceaiurile dansante de la „madam Maier” și „mamzell’ Rezi” – nemțoaicele cu rochii decoltate și chicot de rîs cristalin –, acolo unde junele moldav era mereu sufletul petrecerii, s-au risipit ca un abur.

într-o altă dimensiune, pe o altă durată de timp, pe un drum de neîntors: drumul marii iubiri. A însoțit-o pe Veronica Micle pas de pas, peste tot. Departe de cafenelele dospite de alcool, pe marile bulevarde ale Ringului, prin parcuri cu fanfare valsînde, prin expozițiile de artă, privind-o ca un hipnotizat, neîndrăznind s-o atingă, mîngîind-o cu ochii săi negri, strălucitori. Iarna aceea cumplită a devenit cea mai fericită și tragică din viața sa. Și totuși, pînă la urmă, ea a plecat. Nu a avut puterea nici să îi zică „pe curînd”.

Înger ºi demon

Un cărucior paradit, plin de cărți și acoperit de-un palton negru, zornăind sacadat pe pavajul mărunt al străzilor imperiale. Îl împinge un tînăr absent, cu pletele negre căzute peste ochii aproape închiși, îl împinge tot mai departe, nepăsător, fără țintă… Mihai Eminescu își cară averea, își cară crucea prin mohorîta Vienă. Una dintre ultimele sale adrese – Kollergasse

3, tot în „bețircul trei”, o casă cu adevărat impunătoare, bogat sculptată pe brîul dintre etaje, foarte aproape de apa cenușie a Dunării. Și dacămi va dăinui în amintire vreo imagine a caselor în care a trăit Eminescu la Viena, atunci cu siguranță aceasta este: absolut toate sînt însorite! După lungi călătorii pe jos, prin umbra rece a zidurilor, fiecare ajungere e însoțită de o apariție a soarelui. Parcă o bizară fatalitate le-a ales numai la colțuri sau răscruci de străzi. Parcă Dumnezeu le-a ales să fie toate luminate…

Ce s-o fi întîmplat în dimineața aceea de iarnă, acolo, între pereții pensiunii austriece, în clipa cînd ochii pătimași ai poetului au descoperit „minunea cea dulce”, îngerul învelit în cascadele părului auriu, zîmbetul acela șăgalnic și alintat, pe care avea apoi să-l viseze și să-l cînte în poezii, talia subțire ca lujerul unei flori, rotunjimile ascunse sub mîngîierea mătăsii, mîinile albe și delicate și, mai presus de toate, șirul vorbelor măiestrite, picurîndu-i în suflet mărgăritare. Veronica era, și ea, poetă, știa pe de rost versurile celui pe care îl rugase să-i fie însoțitor. Sigur este că acolo, în pensiunea Löwenbach din Viena, viața lui Mihai Eminescu a intrat

rudei decît a străinului. ● Umblă cu capul pe sus ca spicul gol. ● Un tată poate să hrănească zece fii, dar zece fii nu pot să hrănească un tată. ● Via se sapă la soare, vinul se bea la răcoare. ● Vîntul ațîță focul și vorba vrajba.  ,,Copilul de porțelan” – așa era numit Ceaikovski de guvernanta lui. Timp de 6 ani, Ceaikovski a locuit cu Nikolai Rubinstein; acesta l-a copleșit cu atenții și amabilități pe tînărul prea sensibil, care plîngea din orice, avea convingerea că o să-i cadă capul de pe umeri și chiar își sprijinea bărbia cu mîna. Să fi fost acel Rubinstein primul lui amant? Însurat cu o oarecare Antonina, care era nimfomană, Ceaikovski a făcut o depresie nervoasă gravă și a încercat să se sinucidă. Cum? S-a scufundat într-un rîu înghețat în speranța că va face pneumonie (așa s-a sinucis Aristotel). Muzicianul a răcit, dar n-a murit atunci. Modest, tot homosexual, l-a luat de-o aripă și au șters-o împreună la St. Petersburg. Antonina a venit după el, dar, rea de muscă, și-a luat numeroși ibovnici. La 3 ani după moartea lui Piotr Ilici, în 1896, ea a fost internată întrun ospiciu, unde a și murit, în 1917. Compozitorul bea enorm și se plîngea de mari dureri de cap. Și, lucru curios, n-a murit din pricina abuzului de alcool, ci din cauza... apei. Pur și simplu, în noiembrie 1893, la numai 53 de ani, a băut un pahar cu apă nefiartă și a făcut holeră. A murit blestemînd. Eu îl consider printre primii 10 compozitori ai lumii: Beethoven, Mozart, Händel, Bach, Haydn, Verdi, Wagner, Chopin, Ceaikovski și Enescu al nostru.

 Prin 1880, încă foarte tînărul Eminescu îi scria sorei sale, Henriette: ,,Toamna vieții vine fără să știi

Kollergasse 3 e o clădire celebră, rămasă absolut neschimbată din vremea poetului, dar pe care abia acum vreo treizeci de ani, românii s-au gîndit să atîrne o tablă memorială. Se știe precis chiar și etajul – întîi – și numărul apartamentului –nouăsprezece. De la fereastra aceea, de la etajul întîi, a apartamentului nouăsprezece, imediat în partea dreaptă, Mihai Eminescu a urmărit, zi de zi, zidirea unei catedrale. Poetul a coborît adesea spre ea, pășind sfios printre schelele murdare, prin var și moloz, privindu-i uneori zile întregi pe pictorii vienezi, urmărindu-i cum pictează un brîu de icoane, la înălțimea privirii omenești. Atunci se picta Golgota; se poate vedea și acum. O succesiune halucinantă de imagini, înfățișînd ultimul drum al lui Isus Christos, ultimul drum al Fiului care-și poartă crucea spre moarte și mîntuire… Sfîrșit

BOGDAN LUPESCU (Formula AS)

cînd, nici de unde... Numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce, și-atunci se simte omul bătrîn, foarte bătrîn, și ar vrea să moară...”.

 Labarum – așa se numea steagul împodobit cu monograma lui Isus Christos, pe care Constantin cel Mare l-a înălțat în fața trupelor sale, înaintea bătăliei de la porțile Romei (Pons Milvius, 312). Rivalul său, Maxențiu, moare înecat în apele Tibrului. Și, totuși, împăratul Constantin s-a creștinat numai pe patul de moarte, fiind botezat de Eusebiu de Nicomedia. Legenda spune că la fundamentul Coloanei din Forum, pe care a înălțat-o în Constantinopole (Forum inaugurat la 11 mai 330), fiul Elenei a îngropat așchii din lemnul Sfintei Cruci, moaște de martiri, 12 panere cu pîinea Eucharistiei și prețiosul Palladium, adus special din Roma.

 În vara lui 1972, pe cînd plecam spre Brașov, în prima mea deplasare ca ziarist, am întîlnit pe culoarul trenului un gardian de închisoare. Din vorbă-n vorbă, a început să se laude cu isprăvile lui, cum bate, cum chinuiește, ce bandiți sînt deținuții, inclusiv cei politici, pe care îi mai apucase. La un moment dat, a ieșit din compartiment o fetiță. Era handicapată. Și era a lui. Atunci am înțeles ce înseamnă bătaia lui Dumnezeu, care, de cele mai multe ori, nu te atinge direct pe tine, făptuitorul de rău, ci îți nenorocește ce ai mai scump pe lume.

CornELIU VADIm

TUDor

Kollergasse 3, casa în care Eminescu a locuit în perioada aprilie – octombrie 1871

Porzellangasse 9, locuința poetului în 1869

TABLETĂ DE SCRIITOR

Popas poetic în Gara de Nord Atitudini

Cu ceva ani în urmă, am scris despre Gara de Nord în mai multe rînduri, pentru că m-a fascinat din prima clipă cînd, elev de liceu fiind, am pășit prima oară pe peronul ei. Venisem dintr-un sat din Moldova... Eram bucuros că scăpasem să mai ies cu vacile la păscut pe dealuri și pajiști și că nu o să mai am picioarele rănite în rugii de mure, în pietrele colțuroase... Atunci am jurat că voi mai scrie despre ea și cu altă ocazie, dar nu despre hamali sau cerșetori, hoți de buzunare, care mișunau la tot pasul printre călători. Iată că a venit ziua să-mi îndeplinesc promisiunea și să scriu din nou despre această gară, cu un pitoresc aparte. De data aceasta îl am ca protagonist pe poetul mircea Tutilă, un prieten cu care deseori am avut ocazia să mă întîlnesc, în ultima vreme, pe peronul Gării de Nord, în fața biroului de informații. Scopul întîlnirilor noastre erau bine determinate, și anume de a da o corectură fie la vreun număr din Revista ,,Amurg sentimental”, la care colaborează, fie la o antologie... Indiferent de vreme, pe ploaie, pe ninsoare, sau pe caniculă de fierbea apa la soare, amîndoi eram, cum s-ar zice, la datorie. Decizia de a ne vedea în acest loc avea o explicație. La un moment dat, din motive personale, m-am trezit, peste noapte, navetist – Ploiești-București și retur -, așa că, de comun acord, am ales ca întîlnirile noastre să aibă loc în Gara de Nord, și nu în Colentina, unde aveam domiciliul. Și ne întîlneam acolo ori de cîte ori se impunea acest lucru, fie că era dimineață, fie că era seară... Pe acest poet l-am prețuit din prima clipă, cînd mi-a făcut o vizită, pe Strada Mașina de Pîine, unde locuiam atunci. Fapt petrecut cu mulți ani în urmă. De atunci s-a închegat între noi o prietenie frumoasă, legați fiind de pasiunea comună pentru poezie. De la început i-am îndrăgit creațiile pline de un lirism sincer, alcătuite din pagini vii de istorie, străbătute de sunetul orgilor de vînt cu parfum de primăvară milenară, de unduiri de ape albastre și salcîmi în floare. În stilu-i caracteristic, de magistru al vorbelor duioase, el împletește, din toate acestea, eșarfe poetice de oferit în dar fetelor morgane ce se zbenguie noaptea în amoruri

« Polemici

sălbatice la lumina lunii, în mijlocul horelor de brazi care le veghează, ca nu cumva să dea iama peste ele vreun hoț de vîrcolac venit să le ofilească inima din floarea de colț de pe dealuri.

Poetul Mircea Tutilă este un îndrăgostit iremediabil de datinele și obiceiurile noastre, de istoria acestui popor, dspre care adesea l-am auzit vorbind cu dezinvoltura glasului său de bun român, mai ales despre ia strămoșească și sărbătorile de Sînziene... Asemenea discuții prietenești, ca și altele, le-am tot purtat, de ceva timp, fie stînd pe-o bancă de pe peronul Gării de Nord, în așteptarea trenului cu care urma să plec spre Ploieștii lui Nenea Iancu, fie stînd la rînd cu ceilalți călători la casa de bilete, sau, pur și simplu, plimbîndu-ne printre oamenii grăbiți și oprindu-ne, din cînd în cînd, la vreo tonetă în care se găseau tot felul de produse: mîncăruri, băutură, țigări, brichete, dar mai puțin cărți sau reviste. Apropo, cu greu am dibuit un chioșc aproape de ieșirea de pe peronul gării, dosit între alte magazine care, pe lîngă produse alimentare, mai avea la vînzare și reviste, și cărți. Cumpărători? Vreo două persoane care frunzăreau niște cărți, în schimb, cozile la mîncare se tot măreau, de parcă pe-acolo treceau numai călători flămînzi... Pe tema aceasta am avut discuții interminabile, fiecare susținîndu-ne punctul de vedere. Mi-a plăcut cum, la o întîlnire a noastră, mi-a vorbit despre regretul că Ecaterinei Teodoroiu, eroina poporului român, contemporanii noștri nu-i acordă atenția și importanța cuvenite. Spunea că, pentru vitejia de care aceasta a dat dovadă, jertfindu-și viața pentru eliberarea gliei strămoșești, ar trebui ca figura ei să fie

Dascălii patrioþi de la Colegiul „Sf. Sava“ (I)

Întemeierea

Colegiului național ,,Sf Sava”, în 1818, a marcat un moment important în dezvoltarea cullturii și a întregii vieți naționale românești. Grupul de profesori și generațiile de absolvenți ai colegiului au contribuit major la afirmarea conștiinței și sentimentelor de unitate națională, la răspîndirea ideilor înaintate ale timpului. Marea lor majoritate s-au aflat în primele rînduri ale celor care au pregătit, pe plan politic și ideologic, terenul revoluției din 1848 și al Unirii din 1859.

La început – istoria dacilor

Conștienți de menirea lor ca ,,luminători” ai neamului, dascălii colegiului bucureștean nu s-au limitat la activitatea didactică propriu-zisă, ci au înfăptuit o operă de culturalizare în rîndurile unui public larg, îndeosebi în lumea satului. Concentrarea atenției asupra țărănimii izvora din convingerea, unanim împărtășită de toate mințile luminate ale epocii, că orice progres general al țării era indisolubil

legat de ridicarea nivelului de viață a țărăimii, care pe atunci forma majoritatea covîrșitoare a națiunii. În realizarea acestor nobile scopuri, profesorii de la ,,Sf. Sava” au folosit pe larg presa, înființind, cu mari eforturi, o serie de publicații. În 1836, din inițiativa lui Petrache Poenaru, a apărut revista Muzeul Național – care, așa cum se menționa în articolul-program – își propunea să răspîndească ,,cunoștințele de economie industrială cele mai potrivit pămîntului țării, să se ocupe în mod special de problemele agricole”. Editorii săi – P. Poenaru și Florian Aaron – aveau, de asemenea, în vedere publicarea unor articole consacrate istoriei patriei, în care scop urmăreau cu atenție ,,cercetările și observațiile (arheologice) făcute în principate”, aducîndu-le la cunoștința publicului cititor prin intermediul unor corespondenți ,,medici, profesori și alte persoane”.

Muzeul Național a apărut din 1836 pînă în 1838, în total 53 de numere, dintre care primele zece în limbile română și franceză, iar următoarele numai în română.

Editorii revistei au acordat o atenție specială cunoașterii trecutului istoric al poporului nostru, mijloc eficace în dezvoltarea sentimentului național. Sub titlul Suveniruri istorice și arheologice, în cîteva numere consecutive ale revistei a apărut, sub semnătura V. Bl. (forte

imprimată pe o bancnotă românească. Lucru care s-a și întîmplat ulterior. Mi-a vorbit atunci despre această personalitate, ca fiu al Gorjului, de unde venea și legendara noastră luptătoare, și căreia i-a închinat poezia ,,Eroina de la Jiu”: ,,Au plecat pe front tinerii gorjeni/ Pentru libertate, pentru țara lor/ Și cu ei în luptă, în ploaia gloanțelor/ Era Cătălina din Vădeni.// S-a întins războiul pe pămîntul țării/ Ecaterina Teodoroiu era la datorie/ Chemare, îndemn, curaj, armonie,/ Iubire de țară pe frontul apărării.// Dar a fost o zi, într-o bătălie,/ Și-a căzut în luptă T. Ecaterina/ Și-a plîns Gorjul dacic, livada, grădina/ Și floarea de măr ninge-n veșnicie”. Mircea Tutilă îmi este nu doar un prieten confesor, ci și un prieten al cuvîntului. Ca fost cadru militar, nu a ezitat nici un moment să-mi vorbească despre activitatea sa în slujba țării, amintind de contribuția pe care a avut-o, alături de camarazii săi, la dezvoltarea și modernizarea Căilor Ferate Române. Ascultîndu-l, de fiecare dată simțeam în glasul lui o bucurie venită din trecut, pe care o trăiește și astăzi la aceeași intensitate, ca fiu al acestei țări, ca poezie și viață personală. Grație întîlnirilor noastre, Gara de Nord, pentru noi, reprezintă nu doar un nod de cale ferată, unde vin și pleacă numeroase trenuri în toată țara, ci mai mult de atît: o pagină de viață literară, pe care am scris-o împreună, aproape săptămînă de săptămînă, de vreo doi ani încoace, plimbîndu-ne printre sutele de călători, ca niște poeți onești, fără să ne fi dat în vileag identitatea. Alături de ceilalți oameni, ne-am oprit în fața acelorași vitrine și am ascultat vocea crainicei vestind sosirea sau plecarea vreunui tren, sau atenți la impiegatul de mișcare, care făcea semn cu paleta sa mecanicului de pe locomotivă, la plecarea spre destinație. După fiecare întîlnire din Gara de Nord, în ,,glasul roților de tren”, vorba cîntecului, mă despărțeam de Mircea Tutilă trăind nostalgii de pe vremea cînd, adolescent fiind, am coborît în această gară, fără să mă fi gîndit că voi ajunge vreodată să mă întîlnesc cu un poet ca el... Dar anii au trecut și vor mai trece, cu amintirile strînse despre viață și oameni, iar pentru mine, ele vor fi cu atît mai frumoase, cu cît știu că toate acestea s-au întîmplat datorită poeziei, care mi-a oferit această ocazie: să mă întîlnesc cu un prieten poet, unde altundeva?, decît în Gara de Nord, care m-a fascinat dintotdeauna... ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

probabil, V. Blaremberg), un articol care releva originea daco-romană a poporului român. Descriind vestigiile antice cunoscute la acea dată – de la Turnu Severin, Celei, Caracal – și subliniind semnificațiile lor cultural-istorice, autorul atrăgea atenția asupra însemnătății cunoașterii istoriei strămoșilor noști cei mai îndepărtați. În același spirit, un articol-editorial publicat în numărul din mai 1837, în care era clar afirmată ideea unității naționale, arăta că românii din Muntenia, Moldova, Transilvania, Bucovina și celelalte provincii românești alcătuiau cu toții ,,nația română”, care este moștenitoarea teritoriului vechii Dacii. Autorul, Florian Aaron, atrăgea atenția asupra faptului că ,,istoria dacilor este începutul istoriei românilor și este atît de interesantă pentru oricare român, încît cine vrea să cunoască istoria românilor trebuie să cunoască mai întîi istoria Daciei”. Cu articole de istorie a colaborat la revistă și Simeon Marcovici. Între altele, în numărul din 10 iunie 1837, el recomanda călduros primele două tomuri din lucrarea Idee repede de istoria Prințipatului Țării Românești, care apăruse sub semnătura lui Florian Aaron, prima sinteză de istorie a Munteniei, prezentată în contextul general-istoric românesc.

(va urma)

nICoLAE IsAr („Magazin istoric“ nr. 10/1988)

Florian Aaron, „Idee repede de istoria Prințipatului Țării Românești -1837

Portretul lui Petrache Poenaru, pictură de Constantin Lecca

AUREL V. DAVID – autorul a două noi lucrări fundamentale despre Eminescu

Cu mare bucurie, am primit, imediat după Sfîntul Ioan, trei cărți-monument, semnate de Aurel V. David, aduse de Adriana, fiica marii interprete (nu cîntărețe!) de muzică populară, Angela Buciu. Cînd îți intră în mînă asemenea comori, nu te poți abține să nu te lămurești, cît de cît, ce tratează, ce cuprind, în mare, chiar dacă nu ești pregătit să le cercetezi ,,à fond”. Toate trei au pe copertă, scris mare, numele MIHAI EMINESCU: ,,Izvoare ale măreției și tragediei lui Mihai Eminescu (studii de sociologie etnospirituală)”, Ed. Pim, Iași, 2021, 532 p. și ,,EmINESCU pe marele drum al destinului”, Ed. Pim, Iași, 2021 (vol. I - 334 p., vol. II - 352 p., format de manual de liceu, cartonate și cu supracopertă). În toate cele trei lucrări, autorul aduce mulțumiri profesoarei de Română-Franceză Magdalena Stanca, altui mare slujitor al neamului, inginerul (care a urmat și studii de Telogie) MihailNicolae Stanca, autorul altei lucrări fundamentale privind credința lui Eminescu - ,,Mihai Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi” (Ed. Pim, 2020, vol. I –660 p., vol. II – 762 p., tot format de manual de liceu), pentru unele documentări și realizarea unei exprimări elegante. Despre această inegalabilă contribuție a lui Mihail-Nicolae Stoica la demonstrarea credinței ortodoxe a lui Eminescu, am scris în revista de înaltă cultură CURTEA DE LA ARGEȘ (redactor-șef Acad. Gh. Păun), iunie 2021, p. 17-18.

sa AGAFIA” (autorul amintește lucrarea lui Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962, p. 13). Numele IMINOVICI a fost consemnat ,,în documentele de pe amîndouă versantele Carpaților”. În 1778 li se naște un fiu VASILE, la Blaj. Acesta ,,deprinde slovele” la ,,școala de obște” (devenită mai tîrziu ,,Școala Normală” care l-a avut director pe Gheorghe Șincai).

săi a ieșit, în fața vieții, cu mult curaj, GHEORGHE (Gheorghieș), înzestrat cu puteri nebănuite, în minte și trup. Prin urmare, în anul 1826, deci la vîrsta de 14 ani, adolescentul Gheorghe Eminovici din Călineștii lui Cuparencu a fost înscris la «Școala moldovenească» din Suceava, pe care o absolvă, în mod strălucit, în 1829. Baronul Cârstea din Costâna, care-l cunoștea bine pe tatăl său și-l înzestrase cu pămînt, l-a angajat «scriitoraș» pe moșia sa. Cum avea știință de carte, dovedind și o bună memorie, a administrat actele moșiei cu pricepere și rigoare. În plus, a intrat într-o lume necunoscută, însă plină de farmec, dar și de taine, compusă din boieri moldoveni, aflați sub protecția Cancelariei aulice de la Viena. În noul context, Gheorghe Eminovici a cunoscut rosturile boierilor moldoveni, mari și mici, din așa-numita Moldovă austriacă

Era înzestrat cu o memorie profundă și o minte aptă de vaste cunoștințe în domeniul social-politic. A prins din zbor, mai mult din auzite, fapte memorabile, date istorice, genealogice. A sesizat că familiile boierilor moldoveni supuse împăratului habsburg au primit titluri nobiliare, și-au păstrat averile și duceau o viață de lux, între metropolele occidentale și propriile moșii. (...) N-a avut chiar știința de carte care să-l ajute să se implice în dezbaterile iscate între boierii cu faimă, însă s-a implicat riguros și cu multă trudă în rezolvarea treburilor moșiei, dovedind calități de bun administrator”.

De fapt, lucrurile cele mai importante pe care le-am aflat, după ce n-am mai lăsat din mînă primul volum al lucrării ,,EMINESCU pe marele drum al destinului” – și pe care vreau să vi le împărtășesc, sînt izvoare ale originii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a cărui contribuție la cultura neamului românesc se referă, în mare, pînă acum, la opera sa poetică.

Despre originea familiei Eminovici (Iminovici) circulă mai multe ,,legende”, printre care și cea care susține că s-ar trage din aromânii din sudul Dunării (,,mai români decît românii” – dacă se poate spune așa), care au trecut prin Serbia – ceea ce explică terminația -ovici a numelui – și s-au stabilit în Ardeal, venind apoi în Moldova. Dar, apropo de Ardeal: minți înguste susțin că e un cuvînt de origine ungurească! Total greșit! De fapt, au fost lingviști insuficient documentați care stabilesc etimologii maghiare la multe cuvinte românești, cînd, de fapt, procesul a fost invers! Dar, revenind la subiectul propriu-zis, Aurel V. David, ardelean de origine, din aceleași locuri cu Angela Buciu – zona de interferență dintre Sălaj și Maramureș – com. Năpradea, satul Cheud, scoate adevărul la lumină, bazat pe documente. De fapt, nici nu se putea altfel din partea unui om cu o pregătire atît de solidă: absolvent al Școlii Militare de ofițeri activi de la Sibiu (în 1973), al Facultății de IstorieFilosofie a Universității din București (în 1981), studii post-universitare în cadrul Facultății de Drept din București, disciplina Drept Internațional Public și relații internaționale (1996-1999), doctor în științe militare (1999).

Astfel, aflăm că, după Răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan, ,,în Ardeal au apărut urmele scrise ale moșilor și strămoșilor lui Mihai, undeva în inima Ardealului, în jurul Blajului (subl. în text): documentele scrise atestă viețuirea în apropierea Blajului a familiei IMINOVICI – țărani români iobagi, care rezistaseră în religia ortodoxă – din rîndul căreia au ieșit în evidență PETREA IMINOVICI și soția

După ocuparea Bucovinei de către austrieci (1774), proprietarii de moșii caută dascăli pentru copiii lucrătorilor pe care îi voiau stabili. Cum în satele bucovinene nu exista iobăgie, pentru țăranii transilvăneni pregătiți în domeniul cărții era un avantaj mutarea în această zonă, locuită tot de români. Cum în apropierea Sucevei, în satul Călinești era un loc vacant de dascăl bisericesc, familia Eminovici a pornit spre Bucovina, fiind primită cu brațele deschise. Vasile Eminovici a sosit în satul Călineștii lui Cuparencu, în toamna lui 1804, fiind numit dascăl bisericesc la biserica din sat. S-a însurat cu IOANA SĂRGHIE și primește, după obiceiul locului, casă de locuit și lot agricol, iar baronul Ion Cârstea din Costâna i-a oferit, ca danie, aproape 6 ha (4 fălci) de pămînt. În 1809, biserica satului e sfințită, și Vasile Eminovici devine, alături de preotul Nicolae Săvescu, unul dintre oamenii de vază ai satului, cu o familie numeroasă (soție, mamă, sora mamei, nepot dinspre soție), fiind bine văzut și de Ianache (Ioan) Cârstea din Costâna. (În paranteză, specificăm faptul că -ache constituie un sufix datorat influenței limbii grecești, cu sens diminutival, deci Ianache îl înlocuiește pe Ionică, Costache pe Costică, Petrache pe Petrică etc.)

Și viața familiei Vasile Eminovici decurgea, în acest sat, în mod normal. După două fete – Maria și Elena, pe 10 februarie 1812, mare bucurie îi aduce nașterea unui băiat pe care-l numesc Gheorghe. E anul în care vechiul principat al Moldovei e destrămat: pierduse deja Bucovina în 1774, rămînînd și fără Basarabia, după ce Imperiul Țarist ceruse ferm teritoriul dintre Prut și Nistru, tratatul de pace cu turcii fiind semnat de Manuc Bei la București, în 16 mai 1812. În 1813, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată BESSARABIA. Pe 14 martie 1816, în familia Vasile Iminovici, se naște al doilea băiat – Ioan, iar pe 24 ianuarie 1819, al treilea, pe nume Ștefan. Mai vin pe lume o fată – Catrina (16 oct. 1824) și un băiat – Iordache (21 martie 1827), care nu trăiește decît cîteva luni.

Autorul Aurel V. David, care-și revarsă în ,,relatare” nu numai încărcătura sa intelectuală, ci și sufletul său de român, scrie: ,,Dascălul Vasile Eminovici, știutor de carte acumulată la Școala Normală de la Blaj, iubitor de limbă și de cultură românească, a căutat să ofere fiilor săi posibilitatea de a studia în școlile vremii. El a ales școala moldovenească de la Suceava, unde era dascăl un anume Ioniță – un bun pedagog. Dintre copiii

Se dusese vestea de priceperea lui, astfel încît baronul Jean Mustață, care luase în arendă moșia Dumbrăveni de la fiul lui Iordachi Balș, i-a propus lui Gheorghe Eminovici să se ocupe de scriptele acestei moșii, în 1831 fiind angajat ca ,,scriitoraș” al acestui domeniu. În același an – 1831, se prăpădește baronul, iar în 1832 îl urmează proprietarul moșiei. Moștenitorul Costache Balș, care avea reședința la Chișinău, în Imperiul Rus, îl reconfirmă pe Gheorghe Eminovici în funcția de vătaf al moșiei Dumbrăveni. Acesta aspira la o treaptă de boierie. Își face o situație materială bună, învață franțuzește și nemțește. Pe deasupra, știa rusește, rutenește, leșește și evreiește cu accent. În 1837, Costache Balș a obținut pentru Gh. Eminovici, de la Vodă al Moldovei, dregătoria de sluger, fiind confirmat în boierie.

În 1840, se căsătorește din dragoste cu Rareșa (Raluca, Ralu) Iurașcu – a patra fată a stolnicului Vasile Iurașcu și a Paraschivei, intrînd într-o veche familie de moldoveni, cu greutate în istoria Moldovei. Mireasa a primit o zestre mare în galbeni și moșii. Sprijinit de Costache Balș, a primit, cu bani, un rang boieresc de căminar, care-i permitea să intre în viața publică a Moldovei. A fost trecut în actele domnești printre boierii Moldovei, cu moșii în ținutul Botoșanilor, cu drept de a alege și a fi ales în Obșteasca Adunare a Moldovei. Eufrosina Petrino – fiica lui Doxachi Hurmuzaki – a scos în vînzare moșia IPOTEȘTI, situată la 8 km de Botoșani și, în 1837, o cumpără Gheorghe Eminovici. Raluca, soția sa, cumpără și ea mica biserică de lemn din cătunul Ipotești.

Anul 1848 a adus nu numai revoluția, ci și tristețe în familia Eminovici: moare boierul Constantin (Costache) Balș, frîiele moșiei fiind luate de juristul Constantin Hurmuzachi (cu care Gh. Eminovici a avut multe conflicte), iar fratele său – Ștefan Eminovici –moare de holeră. În 1849, familia se mută la Botoșani, după o ședere de 14 ani la conacul familiei Balș din Dumbrăveni.

Anul 1850 a avut o mare importanță pentru familie: la 15 ianuarie (15 ghenari, cum scrie în certificatul de botez) se naște al șaptelea copil. A fost botezat de către preotul Ion Stamate în Biserica Uspenia (Domnească) din Botoșani, în 21 ianuarie, în religia ortodoxă, primind numele creștin MIHAIL, naș fiind stolnicul Vasile Iurașcu. Astfel s-a ivit pe cerul românesc o lumină care nu se va stinge niciodată. Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Amintiri de neuitat din Tilișca natală

Dumnezeu a fost atît de bun cu mine, cînd a hotărît ținutul în care m-am născut. Pe șira spinării Munților Carpați, urcînd pe cărare, noaptea și ziua, pe un picior de plai e stîna. Acolo, urda și jintița sînt făcute de băcița ce poartă catrințe cu flori, ce dau feciorilor fiori. În brazii de smarald, moștenire de la daci, ciocîrlia cîntă România. Privind muntele care se înalță în fața ta, îți dai seama cît de mic ești. Te simți prins în joc cu piticul Barbă-Cot.

Poposesc iar cu gîndul în măreția acestui ținut, întorcîndu-mă în trecut. Pe la anul 106 d.Chr., în sudvestul Transilvaniei are loc procesul formării noului stat dac, în care au domnit Burebista și Decebal. Pe o suprafață de 200 km pătrați este ridicat un complex sistem de așezări civile și de fortificații, rod al unei îndrăznețe concepții edilitare și strategice.

De pe un deal, ruinele acestei vechi cetății dacice veghează comuna Tilișca, parcă pentru a ne ,,proteja” și a ne aminti că sîntem pe acest pămînt de la facerea sa de către Domnul Sfînt.

În centrul comunei, pe o stradă paralelă, săpată în munte la o înălțime de cca. 50 de metri, formînd un arc ce unea strada din dreapta cu cea din stînga – pe sub care curgea un rîu izvorît din stîncile de argint, plutind la vale lin, lin, să se scalde în Cibin – se aflau cele două case părintești, gemene: una la dreapta, cealaltă la stînga. Erau unite prin poarta ce păzea curtea pavată cu flori de piatră. Atît curtea, cît și grădina se găseau în pantă, iar strada era pe munte cocoțată, priveliștea spre sat fiind de-a dreptul fascinantă. Întrucît strada era îngustă, pentru a nu se surpa, pe margine era plantat un gard viu din tufe de salcîmi, al căror parfum răspîndea în jur încredere în ziua de mîine, pace și pîine.

Fiecare casă avea cîte două încăperi, una din ele avînd alăturate bucătăria de vară și cuptorul pentru pită, cu vatră, unde mereu mirosea a plăcintă cu ceapă. Din aluatul de pîine, mama lua cîteva bucăți, le întindea pe masă, apoi le umplea cu ceapă, multă ceapă tăiată solzi, îmbibată în ulei de dovleac, sare și puțin pipier. Astfel pregătite, punea plăcintele pe cîte o foaie varză dulce și, de pe lopată, le ,,arunca” în cuptorul cu vatră. La ,,gura” lui, ardea jarul, ce părea o grămadă de smarald, cu reflexe de rubin, precum soarele la răsărit...

De fiecare dată cînd mama cocea pîine, făcea și un braț de plăcinte. Cu ceapă, cu carne, cu dovleac, cu prune, cu varză și cîte și mai cîte... Aroma și gustul lor,,împărăția îngerilor” – te umpleau de bucurie și, atunci, gîndul îți zbura spre viitor.

Azi, te întrebi: care viitor? Doar întorcîndu-te în trecut îți dai seama că AI TRĂIT. Acum, în apartamentul înghețat, ai și uitat că a fost, odată ca niciodată, o ALTFEL DE VIAȚĂ. Atunci, în ,,fruntea mesei” erau așezați bunicii, iar alături, părinții și, apoi, copiii. Iar de cuvîntul DEFAVORIZAT, pînă azi, n-am aflat...

Din Bucure ş tii de altădată

LILIAnA TETELEA

La (po)pas prin hanurile bucureştene (II)

Tot felul de oameni, din toate colțurile Europei, se vînturau prin hanurile bucureștene, iar peisajul era de multe ori pitoresc. Trebuie să fi fost în mare parte același în toate locurile și din toate timpurile, de la 1673, cînd apare primul han în capitală, pînă dincolo de a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Un pictor francez, Auguste Lancelot, descria astfel hanul lui Manuc pe la 1860: „Curtea năpraznică îmi înfățișa priveliștea cea mai cu haz și cea mai variată din lume: tabără, depozit, tîrg, bursă, menajerie, era toate deodată; de-a lungul pereților coviltire, lăzi, corturi, baloturi de marfă, buți; în fund, în firide mari închise cu gratii, teancuri de piei proaspete, lînă umedă, carne de bivol rispită peste tot, grămezi de paie și de bălegar. În această învălmășeală, o frămîntare nesfîrșită de birje, de țărani călări, femei purtînd tîrguieli, cai deshămați care se scutură, nechează și azvîrle cu picioarele dinapoi, cîini care urlă, porci mari negri care grohăie de plăcere scormonind cu rîturile pîrîul lat de

apă grasă care se scurge mereu de la bucătărie. Această mișcare, acest zgomot nu tulbura nici o clipă pe turcii, pe românii, pe bulgarii, pe grecii care-și vedeau liniștiți de treburi, discutînd, tocmindu-se sub prezidența ovreilor, care le schimbau pe loc banii, înarmați cu ochelari mari rotunzi, cu pietre de mehengiu, cu balanțe”.

Hanurile bucureștene au avut nu doar o mare importanță comercială, ci și una strategică. Zidurile lor groase puteau adăposti un număr considerabil de persoane în timpul atacurilor și deselor războaie din acele timpuri. De asemenea, pivnițele lor adăposteau bunurile de preț ale negustorilor, ba chiar ale boierilor și diferiților domnitori care s-au perindat pe tronul Principatelor: „La noi în Principate și mai cu seamă în București, negustorii, boierii și chiar domnitorul de multe ori ascundeau în pivnițele întunecoase ale hanurilor mărfurile și lucrurile lor cele mai bune. În asemenea momente grele pivnițele erau locurile cele mai sigure unde se ascundeau documente, bani și tot felul de lucruri prețioase”. Tocmai datorită acestui dublu rol, de apărare și de dezvoltare a comerțului, D.

motto: ,,El (Isus Christos) este ispășirea pentru păcatele noastre” – 1 Ioan 2.2

În parcarea unui centru comercial, o mașină s-a strecurat printre două mașini staționate. Deodată s-a auzit un scîrțîit ca și cum s-ar freca metal pe metal. Șoferul a coborît și a privit mașina pe care o atinsese fără milă. A luat o bucată de hîrtie, a scris ceva pe ea, a pus-o sub ștergătorul de parbriz și a plecat.

La puțin timp după aceea a apărut șoferul mașinii lovite și a văzut ce s-a întîmplat. S-a uitat în jur, căutînd vinovatul. Un bărbat care văzuse totul i-a spus că vinovatul i-a strecurat un bilețel sub ștergător. Păgubitul a răsuflat ușurat. Vinovatul și-a lăsat cu siguranță numele și numărul de telefon! A despăturit hîrtia, dar acolo era scris un singur cuvînt: Scuze! Fără cuvinte, i-a întins bucata de hîrtie bărbatului care fusese martor la accident. Acela a spus: „Este bine dacă se scuză!“. Abia atunci păgubitul a putut să vorbească și a țipat: „Scuze!? Și mie cine îmi plătește paguba?“.

Un simplu ,,Scuze!” nu este suficient, nu repară o mașină și nu achită o factură! Este bine dacă îți ceri scuze și promiți că data viitoare vei fi mai atent, dar întrebarea rămîne: Cine îmi plătește paguba? Eu am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Și El așteaptă să-mi mărturisesc sincer vina, ca să o ierte. Dar întrebarea rămîne deschisă: Cine îmi plătește vina? Eu însumi nu pot. Numai Unul poate: Isus Christos. El este „ispășirea“ pentru păcatele mele; prin El „am primit acum împăcarea“ (Romani 5.11).

Berindei numea, pe bună dreptate, hanurile „fortărețe comerciale”. În ele trăgeau negustorii și delegații, calfele și intermediarii. Odată cu modernizarea și occidentalizarea Bucureștilor însă, locul lor va fi luat treptat de hoteluri. Într-adevăr, călătorii străini mai de soi se plîngeau de condițiile bătrînelor clădiri, cu care nu prea erau obișnuiți și care de multe ori erau cam șubrede și insalubre. La 1835, mareșalul Helmuth von Moltke constata: „Cel mai mare inconvenient pentru călătorul european care sosește în Valahia este absența completă a hotelurilor. Cînd ajungi seara, flămînd, ud și pe jumătate înghețat, nu găsești cu oricîți bani nici cameră, nici pat, nici de mîncare. Mi-a trebuit un bilet din partea domnitorului ca să fim primiți într-o casă particulară”. Iar vechi hanuri se vor transforma în sedii de bănci sau, după moda timpului, în hoteluri, cum a fost cazul Hanului Gabroveni devenit, la începutul Secolului XX, Hotel Gabroveni-Universal. Sfîrșit

VIABUCURESTI.RO

Hanul Șerban Vodă, demolat pentru a face loc sediului Băncii Naționale

Hanul lui Manuc

Hanul lui Simeon (Zamfir), situat pe str. Blănari. Demolat în 1933

File de istorie

24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea

Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza (II)

Lupta pentru recunoaştere (2)

La 2 mai 1859, Austria recunoaşte alegerea lui Cuza şi restabileşte legăturile diplomatice cu guvernele româneşti. Imperiul Otoman va tărăgăna în continuare recunoaşterea, însă odată cu sfîrşitul ostilităţilor din nordul Italiei, acesta va recunoaşte Unirea la 25 august, celelalte puteri garante confirmînd încă o dată decizia luată în lunile anterioare.

Această recunoaştere a Unirii nu fost, însă, deplină, ci a fost condiţionată de o uniune personală a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce însemna că Unirea nu era valabilă decît pe timpul vieţii sale. De asemenea, se cerea menţinerea separaţiei politico-administrative. Românii se aflau în faţa unei „jumătăţi” de unire, dar, cu toate acestea, nu s-au lăsat bătuţi. Ceremonia de primire a firmamului prin care sultanul îşi dădea acordul pentru instaurarea lui Cuza pe tron a fost de scurtă durată, domnitorul nu a sărutat firmanul, iar sala de audienţe a fost aproape goală. Deşi o soluţie temporară, era clar că acest pas reprezenta doar o etapă determinantă a unui proces aflat în desfăşurare şi care nu mai putea fi oprit.

Încă din 1859 apare un singur ministru de Externe pentru ambele Principate, în persoana lui Vasile Alecsandri, iar din 1860 avem un singur ministru de război care s-a ocupat cu unificarea totală a celor două armate – începînd de la uniforme şi pînă la comandamentul unic. De asemenea, s-a realizat o unificare a poştelor şi a vămilor, instituţiile au renunţat la intermedierea ministerului de Externe. Unificarea a apărut şi în viaţa politică – la momentul începerii lucrărilor Comisiei Centrale – mulţi oameni politici dintr-o ţară se aflau aleşi deputaţi în cealaltă sau chiar în guvernul principatului vecin. În aceste privinţe, chiar şi Imperiul Otoman a acceptat anumite concesii, recunoscîndu-i lui Costache Negri calitatea de agent al Moldovei şi al Ţării Româneşti – ca interimar – şi nu capuchehaie.

Odată cu recunoaşterea dublei alegeri, chiar dacă una „trunchiată”, diplomaţia românească şi-a îndreptat paşii spre a doua problemă stringentă a Principatelor Unite – recunoaşterea unirii politico-administrative. În vara anului 1860, Cuza a pregătit un Memoriu către puteri prin care cerea recunoaşterea totală a Unirii. Totuşi, evenimentele europene au făcut ca acest Memoriu să nu intre în atenţia marilor puteri decît în decembrie 1860, reîncepînd un lung şir de tergiversări din partea Austriei şi Turciei, exact cum se întîmplase în 1859. La 19 aprilie, Imperiul Otoman invita marile puteri la o conferinţă pe tema problemelor pe care Principatele le puneau, şi în special a Unirii. Tergiversările vor continua şi acum, Poarta va cere ca Unirea să rămînă temporară – pe timpul vieţii lui Cuza – dar să primească şi un drept de intervenţie în Principate, ceea ce îl va face pe domnitorul român să plănuiască de două ori proclamarea internă a Unirii totale, documentele necesare fiind deja pregătite. Puterile au acceptat în principiu Memoriul român din 1860, în care diplomaţia românească explica în mod concis nevoia urgentă a recunoaşterii pe plan european a unirii politico-administrative. Astfel că domnitorul Cuza va trimite delegaţi pentru susţinerea cauzei române în Europa – în principal la Constantinopol pe Costache Negri si Dimitrie Bolintineanu, ori la Paris pe fraţii Alecsandri ajutaţi şi de Baligot de Beyne. Delegaţia trimisă în Rusia, la Livadia, va fi bine primită, iar aceştia îşi vor exprima suportul total pentru realizarea Unirii, dar vor face unele presiuni pentru ca guvernele să fie formate, în majoritate, din conservatori.

Conferinţa marilor puteri îşi va începe lucrările la 13 septembrie 1861, iar pentru simplificarea discuţiilor Cuza va renunţa la problema electorală prin care cerea lărgirea bazei electorale. Totuşi, negocierile se prelungeau datorită dorinţei Porţii de a avea drept de intervenţie militară în Principate, iar puterile europene erau conştiente că rezolvarea trebuie găsită cît mai repede, temîndu-se de eventuale mişcări revoluţionare.

Într-un final, Turcia va prezenta un firman cu nişte prevederi total contradictorii cerinţelor diplomaţiei româneşti, şi care însemnau de fapt un mare pas înapoi pentru Unirea Principatelor, cerîndu-se frontieră între cele două ţări, numirea unui guvernator în Moldova şi crearea de consilii provinciale. Opoziţia puternică a Principatelor a făcut ca marea majoritate a prevederilor restrictive să dispară din firman, celelalte fiind minimalizate. La 24 noiembrie, Costache Negri trimite firmanul spre ţară. La 11 decembrie 1861, Cuza prezintă victoria Principatelor, considerînd recunoaşterea Unirii ca fiind un succes al poporului român, şi nu un dar al marilor puteri.

Relaţiile cu puterile garante

Relaţiile cu puterea suzerană – Imperiul Otoman –s-au schimbat foarte mult după 1859. Dacă înainte de această dată umilinţa caracteriza acţiunile diplomatice ale Principatelor, agenţii fiind mai interesaţi de a nu supăra puterea suzerană, după 1859 diplomaţia românească a fost intransigentă, s-a menţinut pe poziţii extrem de radicale în ceea ce priveşte relaţiile cu Turcia şi a folosit un limbaj liber faţă de puterea suzerană, criticînd existenţa, în continuare, a unor „cutume” turceşti ce sînt folosite la judecarea problemelor interne. Toate propunerile Principatelor în materie de reforme –introducerea paşapoartelor, de pildă – s-au soldat cu o luptă acerbă între diplomaţia autohtonă şi Turcia. Iniţial, otomanii refuzaseră dreptul Principatelor de a emite paşapoarte, astfel că acestea au trecut rapid la ameninţări, spunînd că nu vor mai permite intrarea în ţară a călătorilor ce folosesc paşapoarte otomane. Această poziţie radicală a dus la recunoaşterea dreptului de emitere a paşapoartelor în vara anului 1860. Relaţii strînse au existat cu o altă putere europeană – Franţa. Aceasta a sprijinit statul român în procesul său de consolidare, urmărind de altfel şi extinderea influenţei franceze. Deşi a existat un proiect de cedare a Principatelor către Austria, în schimbul primirii de către Italia a Veneţiei, fapt ce a suscitat îngrijorări continue printre patrioţii români, efectele relaţiilor românofranceze au fost dintre cele mai benefice. S-au trimis misiuni de specialişti francezi în domenii variate, precum cel militar, al construcţiilor publice sau al administraţiei şi finanţelor, şi s-a încercat crearea şi menţinerea de legături economice. Relaţiile româno-franceze se vor deteriora cu timpul, Alexandru Ioan Cuza fiind conştient de acest lucru în ultimele sale luni de domnie, în ciuda faptului că Franţa a sprijinit România în toate acţiunile externe întreprinse – începînd de la recunoaşterea Unirii și a unificării politico-administrative şi pînă la modernizarea ţării şi acceptarea de către puterile garante a legii de secularizare a averilor mînăstireşti.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Piemontul – din 1861 – Italia, legăturile au fost favorizate şi de trecutul latin al poporului român şi de limba română, mai apropiată de italiană decît de franceză – ceea ce automat a condus la relaţii mult mai apropiate cu Italia. Pe de altă parte, o cauză a susţinerii italiene faţă de idealul român a fost că şi patrioţii italieni doreau unificarea teritorială sub conducerea dinastiei de Savoia. Aceasta este o situaţie total opusă cu relaţiile româno-prusace. Deşi lupta şi ea pentru unificarea teritorială a Germaniei, Prusia se arăta nu foarte încîntată de o posibilă unificare a Principatelor Române, avînd o atitudine pasivă şi indiferentă, dacă nu chiar răuvoitoare.

Anglia, realistă şi parcă aşteptînd întotdeauna să se întîmple ceva pentru a-şi schimba politica, fusese la început de partea taberei unioniste, dar nu-şi va putea ţine pentru ea îngrijorările pe care le avea în ceea ce priveşte „omul bolnav” al Europei, ea iniţiind o politică de salvare şi conservare a acestui imperiu muribund. La toate acestea se adaugă şi o slabă înţelegere a popoarelor ce doresc să se elibereze de sub jugul unei puteri dominante şi să se administreze singure.

Cu marele Imperiu Țarist aflat la est, relaţiile au fost oarecum ciudate. Dacă iniţial Rusia a susţinut Unirea, în principal pentru a căpăta satisfacţia Franţei, odată cu procesele de reformă din Principate imperiul s-a transformat într-un contestatar al Unirii. Motivele pentru această bruscă schimbare de atitudine nu erau puţine, dar cele mai importante au fost secularizarea averilor mînăstireşti – deoarece marea majoritate a averilor erau străine –, dar şi sprijinul acordat de români revoluţionarilor poloni. Rusia va rămîne pînă în zilele noastre „ameninţarea de la est”, avînd în vedere că un imperiu absolutist nu putea vedea cu ochi buni emergenţa unui nou stat naţional la graniţele sale, cu atît mai mult cu cît Rusia stăpînea o provincie românească – Basarabia.

Relaţiile cu celălalt imperiu vecin – Austria au fost tensionate pe durata întregii domnii a lui Cuza. Marile temeri ale austriecilor erau în acord cu cele ale ruşilor. Un stat naţional ce se ridică pe principii democratice, în ciuda tuturor piedicilor puse, putea reprezenta un pol de atracţie irezistibil pentru populaţia românească din Transilvania, Banat sau Bucovina. Altă temere era că această reuşită a românilor putea determina şi alte popoare aflate sub dominaţia austriacă – maghiarii în principal – să se răscoale în căutarea independenţei. Diplomaţia românească nu a întreţinut relaţii doar cu puterile garante, ci şi cu alte state ale lumii, chiar din zone îndepărtate, cum ar fi Statele Unite ale Americii, pentru care exista un proiect al unui tratat de „prietenie, comerţ şi navigaţie”. Altă direcţie a politicii româneşti a fost reprezentată de statele sud-est europene. Cu Serbia, stat autonom ce era menit, la fel ca şi Principatele Române, să devină un nucleu al unificării sîrbilor, România a întreţinut relaţii foarte apropiate, în 1862 înfruntînd marile puteri şi permiţînd unui convoi de 500 de care ruseşti să ajungă în sprijinul sîrbilor. Aceste relaţii cordiale vor încununa deschiderea agenţiilor diplomatice la Bucureşti şi Belgrad. Tînărul stat român a întreprins acţiuni de stabilire a relaţiilor diplomatice cu Grecia, şi a ajutat mişcările de eliberare naţionale ale bulgarilor şi polonezilor, deşi acest lucru putea reprezenta o problemă pentru politica externă a statului român.

Diplomaţia românească a dus o luptă acerbă pentru îndeplinirea idealului românesc – Unirea Principatelor sub un singur domn, și recunoaşterea lor de către marile puteri ce dictaseră soarta ambelor provincii pentru mulţi ani. O cauză a succesului diplomatic a fost pleiada de oameni învăţaţi care şi-au asumat rolul de diplomaţi în diferite ţări europene. Menţionăm doar cîţiva: Iancu şi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ludovic Steege sau Ştefan Golescu. Aceşti oameni, împreună cu politica extrem de sigură susţinută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, au dus la recunoaşterea internaţională a României şi la modernizarea ei. În ciuda tuturor realizărilor, Unirea va fi umbrită de modul total abject în care va fi îndepărtat Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866. Sfîrșit r m

„Războiul de Iarnă”. Finlanda și curajul de a se opune Armatei lui Stalin (III)

Planurile franco-britanice pentru teatrul de război scandinav (2)

Totuşi, doar o mică parte a trupelor urmau să fie destinate ajutorării Finlandei. Propunerile de a intra în Finlanda prin portul liber de gheţuri tot timpul anului au fost respinse. Existau suspiciuni că obiectivele principale ale operaţiunii ar fi fost ocuparea portului norvegian Narvik şi vasta regiune muntoasă a minelor de fier din nordul Suediei. Din aceste mine al treilea Reich primea o mare parte a minereului de fier de o importanţă vitală pentru producţia sa de război. Dacă trupele britanice ar fi încercat să oprească exportul suedez de mineru de fier către Germania, regiunea ar fi putut să devină teatru de război pentru armatele Aliaţilor şi ale Germaniei Naziste. Drept consecinţă, Norvegia şi Suedia au refuzat să acorde dreptul de tranzit. Doar după război a ieşit la iveală că ordinele date comandanţilor expediţiei aliate impuneau evitarea angajării în conflicte armate cu trupele sovietice. Planul iniţial francobritanic spera să ocupe toată regiunea aflată la nordul aliniamentelor Stockholm–Göteborg sau Stockholm–Oslo. Aceasta era ceea ce numeau britanicii ,,linia lacurilor”, care urmărea malurile lacurilor Mälaren, Hjälmaren şi Vänern, o zonă cu o bună apărare naturală, aflată la 1.700–1.900 km sud de Narvik. Frontiera astfel formată (linia lacurilor) nu avea de partea aliată numai cele mai mari două oraşe suedeze, dar ar fi făcut ca zonele cele mai dens populate să fie ori în zona ocupată de nazişti, ori ar fi fost transformate în zonă de război. Mai tîrziu, planurile au fost mai puţin ambiţioase, limitîndu-se la jumătatea nordică a Suediei şi la zona apropiată de coastă a Norvegiei.

Guvernul suedez, avîndu-l ca prim-ministru pe Per Albin Hansson, a respins cererea franco-britanică de trecere a trupelor pe teritoriul ţării. Deşi Suedia nu s-a declarat neutră în Războiul de iarnă, era ţară neutră în războiul care implica Franţa, Marea Britanie şi Germania nazistă. Dîndu-le drept de tranzit trupelor franco-britanice, guvernul suedez a considerat că ar fi încălcat legile internaţionale ale neutralităţii. Cabinetul suedez a decis să respingă cererile finlandeze pentru desfăşurarea de trupe regulate suedeze pe teritoriul Finlandei şi, de asemenea, a făcut cunoscut faptul că sprijinul în arme şi muniţii nu mai putea fi acordat multă vreme. Din punct de vedere diplomatic, Finlanda era prinsă între speranţele aliate pentru un război de durată şi temerile scandinavilor de răspîndire a războiului şi în ţările învecinate, sau de formarea unui val de refugiaţi finlandezi, dacă ţara ar fi fost înfrîntă în război. De asemenea, Wilhelmstrasse dădea sfaturi precise pentru acceptarea păcii în condiţiile unor pierderi teritoriale – germanii afirmau că orice concesiune teritorială ,,poate fi oricînd corijată mai tîrziu”. În timp ce germanii şi suedezii făceau presiuni

asupra finlandezilor să accepte pacea în orice condiţii, francezii şi britanicii aveau obiective diametral opuse. Din cînd în cînd, finlandezilor le erau propuse diferite planuri de ajutor. Pentru început, franco-britanicii promiseseră că vor trimite 20.000 de oameni care să ajungă în ţară pînă la sfîrşitul lunii februarie, cu toate că exista condiţia implicită ca în drumul lor spre Finlanda să ocupe nordul Scandinaviei.

Pe la sfîrşitul lunii februarie, comandantul suprem finlandez, mareşalul de cîmp Mannerheim, era pesimist în legătură cu situaţia militară. De aceea, pe 29 februarie guvernul a decis să înceapă negocierile pentru încheierea păcii. În aceeaşi zi, sovieticii au declanşat un atac împotriva oraşului Viipuri. Cînd Franţa şi Marea Britanie şi-au dat seama că finlandezii iau în serios opţiunea tratativelor de pace, şi-au reînnoit oferta de ajutor: 50.000 de oameni aveau să fie trimişi dacă Finlanda cerea ajutorul pînă la 12 martie. Doar 6.000 aveau să fie destinaţi expres pentru Finlanda. Restul trebuiau să asigure siguranţa porturilor, drumurilor şi zăcămintelor de fier de pe calea de acces. În ciuda efectivelor reduse care ar fi ajuns în Finlanda, informaţii despre aceste planuri au ajuns în Uniunea Sovietică şi au contribuit în mod decisiv la hotărîrea ruşilor de a semna un armistiţiu care să pună capăt războiului. S-a spus că, fără ameninţarea intervenţiei aliate, nimic nu ar fi oprit în cele din urmă URSS-ul să cucerească întreaga Finlandă prin trimiterea de noi trupe în zonă. Armistiţiul

Pînă la sfîrşitul iernii a devenit clar că trupele sovietice erau epuizate. Germanii îi sfătuiau pe finlandezi în acest timp să negocieze cu sovieticii. Pierderile ruşilor erau foarte mari, iar situaţia era o sursă de stinghereală pe planul statutului internaţional. Odată cu venirea primăverii, trupele sovietice riscau să se împotmolească în mlaştinile pădurilor. Termenii unui proiect de înţelegeere au fost prezentaţi finlandezilor pe 12 februarie 1940. Nu doar germanii, dar şi suedezii erau nerăbdători să vadă războiul încheindu-se, datorită temerilor de prăbuşire a frontului finlandez. Cum

guvernul finlandez ezita să accepte condiţiile grele sovietice, regele Suediei Gustaf al V-lea a făcut o declaraţie publică prin care refuza cererea finlandeză pentru ajutorarea trupelor regulate suedeze.

Pînă la sfîrşitul lui februarie, finlandezii îşi epuizaseră stocurile de muniţie. În acelaşi timp, Uniunea Sovietică a reuşit să străpungă aliniamentul pînă atunci impenetrabil al liniei Mannerheim. Pe 29 februarie, guvernul finlandez a fost de acord să înceapă negocierile. Pînă pe 5 martie, Armata Roşie depăşise cu 10–15 kilometri linia Mannerheim şi intrase în suburbiile oraşului Viipuri. Guvernul finlandez a propus un armistiţiu în aceeaşi zi, dar guvernul sovietic a preferat să menţină presiunea şi a declinat propunerea chiar a doua zi. Luptele au continuat pînă în ziua cînd a fost semnat tratatul de pace.

Spionajul sovietic şi-a informat conducerea despre planurile Aliaţilor de a interveni în conflict, dar nu şi despre detaliile lipsei de pregătire pentru o astfel de acţiune. De accea, sovieticii s-au simţit presaţi să caute o încheiere rapidă a războiului înainte ca Aliaţii să intervină şi să declare război împotriva URSSului. În timpul celor patru luni de război, sovieticii au suferit pierderi uriaşe. Unul dintre generalii sovietici a remarcat cu amărăciune că Armata Roşie ,,a cucerit suficient teritoriu pentru a ne îngropa morţii”. Pierderile estimate variază mult – de la 48.000 de morţi sau dispăruţi în acţiune, aşa cum au afirmat autorităţile sovietice imediat după încheierea războiului, pînă la 270.000, conform afirmaţiilor lui Nikita Hruşciov. Veteranii finlandezi ai Războiului de iarnă se laudă cu mîndrie că, pentru fiecare finlandez căzut în luptă, sovieticii au pierdut zece soldaţi. În plus, sovieticii au pierdut foarte mult echipament militar, printre care şi 2.000 de tancuri distruse sau capturate. Pierderile finlandezilor au fost de 22.830 de soldaţi morţi.

Privite în ansamblu, condiţiile tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Ruşii căpătaseră oraşul Vîborg în plus faţă de cererile lor de dinaintea războiului. Simpatia arătată de Liga Naţiunilor, Aliaţii occidentali şi Suedia în mod special s-au dovedit un cîştig de durată pentru finlandezi. Mai tîrziu, ostilităţile au fost reluate în timpul unui nou război. Sfîrșit IsTorIA.mD

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (109)

E RATĂ: Din cauza unei erori survenite în manuscris, în numărul trecut al revistei a fost publicată o parte a capitolului „Qi Gong“, ce nu debutase încă în pagină. Redăm, începînd din acest număr, întregul capitol. Ne cerem scuze pentru neînțelegere.

Plantele și canalele pe care acţionează ele (3)

Stomac: flori de caprifoi, seminţe de cînepă, tulpină de ceapă, cimbru de grădină, orz germinat etc. Vezica biliară: rădăcină de urechea iepurelui, rădăcină de gura lupului, gălbenele, pelin dulce etc. Sanjao: fructe de iasomia Capului, tuberculi de chiparos. Pericard: rizomi de ckuanxiong, polen de papură, rădăcină de salvie sălbatică. Intestinul gros: flori de iarbă mare, seminţe de cînepă, rădăcină de gura-lupului, flori de caprifoi, coajă de magnolie etc. Intestinul subţire: tulpină de curcubeţică manciuriană.

În Medicina Tradițională Chineză se folosește următoarea metodă de preparare a leacurilor: mai întîi ierburile de leac se pun într-un vas și peste ele se toarnă apă clocotită. După ce totul se limpezește, se toarnă infuzia, obținîndu-se astfel doctoria numită „prima infuzie“. Ierburile folosite o dată se păstrează pentru „cea de-a doua infuzie“, care se prepară la fel și care se consideră mai eficace, prin rehidratarea completă a plantelor eliberîndu-se întreg taninul din ele.

Qi Gong (1)

Așa cum am menţionat în partea introductivă a acestui capitol dedicat Medicinei Tradiționale Chineze, Qi Gong este a cincea și ultima ramură a Medicinei Tradiţionale Chineze și este latura sa cea mai secretă

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (12)

Această deteriorare fizică a fost însoţită și de o marcată alterare a temperamentului şi mentalităţii lui Napoleon. La drept vorbind, el a pierdut autodisciplina, adică tocmai însuşirea de care era cel mai mîndru. Din 1806, regimul său s-a transformat într-o dictatură absolută şi singurii oameni ce-i intrau în voie erau lingăii şi oportuniştii. Denis Decrès, ministrul Marinei, declara: „Împăratul este nebun şi va sfîrşi prin a ne distruge pe toţi”. În 1807, prinţul austriac Metternich remarca faptul că „se poate vorbi despre o schimbare totală a metodelor adoptate de Napoleon. Acesta pare să fi ajuns la punctul în care moderaţia îi pare un obstacol inutil”. Personalitatea sa pătimaşă, altădată atît de bine disimulată, nu mai era acum ţinută în frîu. Crizele de mînie erau mai puţin frecvente, dar nu le mai putea declanşa şi opri la comandă. Îşi pierduse bunul simţ care îi ghidase pînă atunci toate acţiunile, şi acum fantasmele sale, unele aberante, luau locul planurilor perfect coordonate ce-i călăuziseră tinereţea. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, pe lîngă dorinţa oarbă de putere şi visele de mărire absolut nebuneşti, o nerăbdare de nepotolit îl stăpînea. Dar deja trupul vlăguit de excese refuza să se mai supună acestei minţi strălucite. Magnifica lui vitalitate din tinereţe slăbise şi împăratul îşi pierduse legendara putere de muncă. Înainte chiar de a împlini 40 de ani, Napoleon se preschimbase întrun om veşnic iritabil, letargic şi ezitant, o umbră a semizeului strălucitor din anii tinereţii.

Care să fie cauza acestei dramatice schimbări? Au fost emise numeroase ipoteze pentru a o explica, dar nici una nu a întrunit aprecierea unanimă a istoricilor. Obezitatea şi pasivitatea lui sugerează o explicaţie de natură fizică mai curînd decît psihică. O anumită deficienţă tiroidiană, mixedema, poate produce schimbări de acest tip, dar examinînd trăsăturile lui Napoleon, din acea perioadă, vedem că ele nu par să sugereze semnele bolii. Sindromul Frohlich, manifestat

deoarece are legătură cu psihicul și subconştientul. Repetîndu-ne, menţionăm că în traducere liberă Qi Gong înseamnă „cultivarea energiei vieţii“ și este un sistem al energiei fizice şi mentale care stă la baza Medicinei Tradiţionale Chineze. Nu vrem să șocăm pe nimeni, dar vom da un exemplu de exerciţiu Qi Gong, pentru ca cititorii să-și facă o idee despre ce înseamnă acest adevărat fenomen. Într-o sală de gimnastică se adună mai multe persoane care încep să facă exerciţii de respiraţie. Aceste exerciții reprezintă activitatea preliminară a practicării Qi Gong. Subliniem că este obligatoriu ca practicarea Qi Gong să se facă sub atenta monitorizare a unui instructor, deoarece altfel pot apărea efecte nedorite și chiar nefaste. Practicanţii stau în poziţie şezîndă și ascultă vocea calmă şi învăluitoare a instructorului. În timp ce ei se concentrează astfel, în fundal susură o muzică liniştitoare. După scurt timp, de undeva începe să se audă un zgomot, la început ca un zumzet care apoi se transformă într-un sunet ce pare scos de un animal, ceva între mieunat şi muget. Practicanţii nu dau semn că ar auzi ceva, dar sunetul se intensifică și se transformă din mîrîit într-un geamăt prelung. Brusc, unul dintre practicanţi se prăbuşeşte în patru labe şi începe și imite mişcările unui tigru. Aceasta înseamnă că Qi-ul său (energia vitală aflată în trup) a pus stăpînire pe el, ieşind la suprafaţă. Aflat într-o stare asemănătoare cu transa, propriile-i mişcări nu îi mai aparţin. Treptat, ceilalţi participanţi la exerciţiu încep și ei să se comporte asemenea colegului lor. Unul imită mersul unei căprioare, ţinîndu-şi mîinile în prelungirea tîmplelor, de parcă ar avea coarne. O femeie începe să îşi agite mîinile, fluturîndu-le asemenea aripilor unei păsări. Un alt bărbat se prăbuşeşte pe podea şi începe să se mişte frenetic, după care îşi pălmuiește capul cu o forţă care îi provoacă suferinţă. Pentru noi, românii, obişnuiţi cu îngereasca muzică religioasă ortodoxă sau pentru catolici familiarizaţi cu înălțătoarea muzică de orgă, aceste imagini pot părea dacă nu amuzante, atunci înspăimîntătoare... Celor doritori de a practica

printr-o secreţie deficitară a glandei pituitare, de la baza creierului, a fost de asemenea făcut vinovat de degradarea împăratului, dar se ştie că oamenii suferind de această maladie nu mai pot procrea, ceea ce nu era cazul lui Bonaparte. Nici una dintre aceste ipoteze nu ia însă în considerare şi acele episoade de pierdere a cunoştiinţei, dintre 1803 şi 1805. Este improbabil să fie vorba despre epilepsie propriu-zisă, dar ele pot fi asociate deselor crize de migrenă de care Napoleon se plîngea. Se ştie astăzi că durerile de cap repetate se pot dezvolta într-un simptom numit „migrenă complicată”, caracterizată prin paralizii temporare locale şi prin tulburări de vorbire. Aceste simptome rezultă din contracţiile arterelor cerebrale care, deşi trecătoare, ar putea duce la declanşarea unor grave leziuni pe creier. Dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, înseamnă că starea de letargie a lui Napoleon a rezultat din leziuni cerebrale minore, iar obezitatea a fost o urmare firească a letargiei. Este logic să credem că leziunile nu au fost majore, întrucît evidenţele demonstrează că Napoleon putea reacţiona violent şi rapid atunci cînd puterea îi era ameninţată şi, pe de altă parte, nu există nici un alt semn care să ne dea de bănuit că creierul său ar fi fost serios afectat.

Oricare ar fi fost cauza metamorfozei sale – şi ar fi lipsit de prundeţă să ne arătăm dogmatici tocmai în această privinţă – noului Napoleon îi lipseau iuţeala şi hotărîrea tînărului „Nabulioni”. Cu toate acestea, el a reuşit să recruteze o nouă armată, de 470.000 de oameni, între decembrie 1812 şi iulie 1813. Deşi superioară ca număr celei a Aliaţilor, calitatea acestei armate lăsa însă de dorit, de vreme ce ea era alcătuită preponderent din tineri recruţi, adică din oameni mult mai susceptibili de a cădea victime unei epidemii decît veteranii. Pe drumul de întoarcere de la Moscova, francezii în retragere şi ruşii ce-i urmăreau au împrăştiat febra tifoidă de-a lungul şi de-a latul Germaniei şi, în toamna anului 1813 şi începutul anului următor, deja toată Europa Centrală şi de Est suferea ravagiile molimei. Mii de recruţi ai lui Napoleon au murit de tifos înainte să primească botezul focului şi, la începutul lunii

Qi Gong le atragem atenţia să nu practice asemenea exerciţii fără supravegherea unui instructor adevărat, de preferat chinez, deoarece există pericolul ca practicantul să se identifice în asemenea măsură cu animalul pe care-l imită încît să nu mai poată reveni la starea normală şi să ajungă un deşeu uman... De altfel, în România, după ştiinţa noastră, nu există instructori de Qi Gong.

Relativ la exerciţiul pe care tocmai l-am descris, Medicina Tradiţională Chineză ne învaţă că, în stadiul în care Qi-ul pune stăpînire pe trupul practicantului, acesta, adică Qi-ul, îi dictează comportamentul. Practicarea acestei activităţi este o formă derivată dintrun sistem mai amplu, elaborat de celebrul medic Hua Tuo, despre care am mai vorbit în capitolul dedicat artelor marțiale. Medicul Hua Tuo – care a inventat îmbinarea medicinei cu sportul – a petrecut multe ore studiind comportamentul animalelor sălbatice și a ajuns la concluzia că omul poate trage folos copiind comportamentul lor.

Iată ce le spunea el elevilor săi: „Cînd o persoană este activă din punct de vedere fizic, energia pe care o acumulează în timp ce se hrăneşte devine utilă, fluidele din organism circulă fără nici o oprelişte și boala nu poate pune stăpînire pe trup – fenomenul este asemănător cu mişcarea balamalei unei uși care se închide și se deschide fără a rugini. Bătrînii zei din timpuri imemoriale aveau propriul lor mod de a se antrena fizic, aplecîndu-se şi întinzîndu-se, imitînd poziţia pe care o ia ursul căţărător sau mişcările pe care le face bufnița din cap, ori rotirea pelvinului și flexarea celorlalte articulaţii“. Se spune că dr. Hua Tuo a trăit 100 de ani. Unul din cei doi elevi ai săi – amîndoi au devenit doctori celebri – a practicat sîrguincios exerciţiile învăţate de la maestrul său și se spune că a trăit și el pînă la 100 de ani, păstrîndu-şi intacte dantura, vederea și auzul.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

decembrie 1813, mai puţin de jumătate dintre ei mai puteau fi consideraţi apţi de luptă.

Către sfîrşitul lui august 1813, francezii păruseră pe punctul de a obţine o victorie decisivă asupra Aliaţilor, la Dresda. După două zile de lupte crîncene, în timpul cărora însuşi Napoleon se aflase în mijlocul trupelor sale, armatele aliate fuseseră forţate să se retragă, lăsînd posibilitatea francezilor de a da lovitura decisivă a doua zi. Dar iarăşi, o indispoziţie a împăratului, declanşată subit, a schimbat cursul istoriei. În seara celei de-a doua zile a bătăliei, el era epuizat, ud pînă la piele şi lihnit de foame. A mîncat în grabă şi cu lăcomie, dar, în noaptea de 27 spre 28 august, l-au apucat nişte dureri abdominale şi nişte vomismente atît de puternice încît a fost nevoit să părăsească duelul, lăsînd la comanda trupelor pe mareşalul Morthier, mareşalul Laurent de St. Cyr şi pe generalul Dominique Vandamme. Dar a doua zi, înfrîngerea pe care acesta din urmă a suferit-o a dus la evitarea unei catastrofe pentru Aliaţi.

Două luni mai tîrziu, pe 17 octombrie, un puseu similar, de dureri abdominale combinate cu vomismente l-a chinuit pe împărat în timpul faimoasei „bătălii a naţiunilor”, de la Leipzig, dar de această dată, ele nu pot fi considerate responsabile de soarta luptei. Pînă în noiembrie, francezii au fost împinşi peste Rin. Prusacii, sub conducerea prinţului Blücher, austriecii sub cea a prinţului Schwarzenberg şi ruşii, aflaţi sub ordinele ţarului Alexandru, au invadat Franţa, împînzind drumurile ce duceau către Paris. Aceeaşi destinaţie o avea şi Wellington, care tocmai traversa Pirineii. Zilele imperiului făurit de Napoleon erau numărate. În acest moment critic, decisiv, ceva din vechea magie care-l făcuse pe împărat să stăpînească Europa şi-a făcut din nou apariţia. Wellington avea să spună despre campania din 1813-1814: „studiul ei amănunţit m-a ajutat să-mi formez o idee despre geniul care-l stăpînea pe acest... căruia, din fericire pentru noi, i-a lipsit răbdarea”.

(va urma)

FREDERICk CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA

Roza vînturilor (2)

Ce este Patria?

De-a lungul timpului, despre Patrie s-au spus atîtea vorbe frumoase, unele intrînd în conștiința publică. De exemplu: ,,Limba Română este Patria mea” (Nichita). Sau: ,,Patria este norodul, iară nu tagma jefuitorilor!” (Tudor Vladimirescu). Și Nenea Iancu își pusese un personaj să considere Patria familia cea mare, și familia, Patria cea mică. Dar, mai putem adăuga și altele.

● ,,Patria este locul unde ne facem armata și ne plătim impozitele”.

● ,,Patria este locul unde simțim nevoia să putem scrie în limba locului”.

● ,,Patria este locul unde simțim nevoia să ne întoarcem acasă de unde ne-a aruncat destinul”.

● ,,Patria este locul nostru de veci” (I.D. Sîrbu).

Nu putem încheia subiectul fără să reproducem cîteva versuri pentru elevii de altădată: ,,Ce-i Patria?/ E Dunărea albastră,/ Bărăganul, Munții Apuseni,/ E lupta de milenii,/ Lupta noastră,/ Români și neromâni, dar pămînteni...”. Urmau sondele, pădurile, uzinele și șantierele. Și se încheia: ,,Dar steluța cea de sus,/ Oare ce-o avea de spus?/ Socialismul, spune ea,/ Se clădește-n țara mea!”. Frumos, nimic de zis, mai ales astăzi, cînd s-a ales praful și de sonde, și de păduri... Iar cuvintele Patrie și Naționalism se scriu bășcălios, cu ghilimele, și se pronunță în șoaptă...

Ce diferenţe sînt între regele Ferdinand şi figurantul Iohannis

● ,,Diferențele dintre regele Ferdinand și figurantul Iohannis se văd și cu ochiul liber, cum scria nu demult, în cartea sa, un înțelept. În mai puțin de 2 ani, regele Fedinand a sfințit făurirea României Mari – Muntenia și Moldova, Basarabia și Bucovina, Transilvania, Banatul și Dobrogea. Nimeni, în 2000 de ani de istorie, nici măcar Mihai Viteazul, nu a făcut atît de multe pentru țara sa într-un timp atît de scurt. Un străin a făcut atît de multe pentru noi, în comparație cu românii, dezbinați, superficiali și nepăsători. Ce înseamnă să trăiești printre români, să respiri același aer, să bei aceeași apă și să n-ai curajul să urci Golgota. Neamțul Iohannis, un carcalete de om, a făcut și el ceva pentru români: i-a dat pe mîna străinilor” (Cristian Sima - ,,Marea spovedanie a brockerului fugar”, 2015)

● ,,Din cît l-a cunoscut o lume, Fănuș Neagu l-ar fi provocat pe Iohannis la o discuție eminamente filozofică. Mai dădea el, mai primea ăla, căci filozofia nu-i decît o ciocnire de idei. Și galeria de pe margine ar fi strigat: - Ia-le tu pe toate, Androidule, că noi le trecem pe răboj!” (ibid.).

Doi oameni deştepţi îşi dau cu părerea

● ,,Dacă pe politicianul român nu-l înjuri de mamă și nu-l umpli în scîrnă de sus pînă jos, al dacului, nu-l faci să-și aducă aminte din ce goapă de gunoi s-a ridicat” (Tudor Arghezi).

● ,,De cîte ori să vă spun că înjurătura și scatoalca după ceafă fac minuni, iar vorba bună n-ajută la nimic! Dar voi, nu și nu, că este ofensă adusă autorității, că n-ajută democrația și că drepturile omului...” (Fănuș). Două argumente pline de bun-simț și suficiente să le dăm dreptate multor emigranți români, care consideră România o capcană și nu s-ar mai întoarce decît cu trenul blindat, ca Lenin de la Zürich în 1917. Ia-i, Doamne, pe toți dihorii ăștia din fruntea țării și stingele neamul!

Amintiri care aşteaptă şi acum pe al vieţii noastre drum

● ,,Cînd în 1949 am propus într-o plenară ca Isus Christos să fie primit în partid, au rîs de mine că sînt

CEAIULUI...

nebun și sifilitic și au chemat salvarea. Nu vă grăbiți!, le-am spus tovarășilor. Isus Christos a fost evreu? A fost. A propovăduit egalitatea între oameni? Da! A avut talent organizatoric și a tras mulțimile după el? A!... Și în locul salvării a venit Securitatea...” (iarăși I.D. Sîrbu).

Amintiri

de la „Viaţa Românească“

Din dorința de a publica nume noi în revista sa, într-o zi, lui Garabet Ibrăileanu i-a venit o idee: Sadoveanu, Brătescu-Voinești, I.I. Mironescu și ceilalți colaboratori să publice cu pseudonime. Zis și făcut. Și așa Sadoveanu a publicat în foileton romanul ,,Oameni în lună”, pe care l-a semnat Silviu Ardeleanu. Era în 1923. Numai subiecte și predicate, verbe și adverbe, specifice scrierilor epice... Și nu s-a prins nimeni. Romanul s-a bucurat de succes și toți ieșenii întrebau: cine e acest Ardeleanu? Nici măcar Sadoveanu nu și-a mai recunoscut cartea.

Cum i s-a acordat

lui Arghezi Premiul de Stat

De îndată ce au luat puterea la 23 august 1944, bolșevicii au declanșat procesul de sovietizare a României. În cultură, această politică a însemnat atragerea scriitorilor de partea ideologiei marxiste. Mulți artiști n-au acceptat oferta și, în consecință, au ajuns la închisoare. Dar, alții, precum M. Sadoveanu, G. Călinescu, Cezar și Camil Petrescu sau Al. Rosetti, care trecuseră sau avuseseră doar simpatii în partidele istorice, au acceptat să servească ideologia comunistă.

În ceea ce-l privește, și el oportunist în atîtea împrejurări, Tudor Arghezi n-a acceptat înregimentarea în Frontul Național-Democrat sau în alte organizații controlate de comuniști. Mai mult, a adoptat o atitudine disprețuitoare față de noile realități politico-sociale și culturale. În mod firesc, au urmat represaliile. Mai întîi, i-au fost scoase la iveală articolele în care, în perioada interbelică și în timpul războiului, îl lăudase pe Carol al II-lea, îi simpatizase pe legionari și fusese de acord cu războiul hitlerist antisovietic. Apoi, în 1945 și 1947, M.R. Paraschivescu a primit ordin să-l atace în două articole calomniatoare. Iar în 1948, S. Toma publică în ,,Scînteia” articolul ,,Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care i se minimalizează înteaga creație poetică. În urma acestei acțiuni, cîțiva ani, lui Arghezi i-a fost interzis să mai publice un rînd. Retras în casa lui de la ,,Mărțișor”, ,,poetul descompunerii” va supraviețui numai cu ce îi ofereau grădina și livada. Însă, în 1951, Gheorghiu-Dej schimbă macazul și începe să atragă în partid și intelectuali. În mod firesc, și Arghezi va fi scos de la izolare. În 1953, după moartea lui Stalin, mareșalul Tito face o vizită istorică în România, interesîndu-se de poetul Arghezi, pe care îl aprecia foarte mult. De fapt, Tito habar n-avea de Arghezi, dar voise să-l muște pe Ghiță-Dej pentru greșeala de a-i îndepărta pe intelectuali de lîngă el. Prin urmare, chiar de-a doua zi, Arghezi începe să fie repus în drepturi: mașină la scară cu șofer; tratament medical în străinătate; reeditarea întregii opere; cont valutar la discreție; devine academician și parlamentar; este sărbătorit, cu mare pompă, la împlinirea vîrstelor de 75, 80 și 85 de ani; părăsește periferia ,,Mărțișorului” și se mută pe Bd. Aviatorilor 70.

În 1957, lui Arghezi i se conferă Ordinul RPR clasa I, Premiul de Stat pentru poezie. Referatul, prezentat mai jos și semnat de academicienii Tudor Vianu și D. Panaitescu-Perpessicius despre opera lui Arghezi, colegul lor de Academie, reprezintă o sinteză critică plină de elogii, în care analiza pertinentă se întîlnește cu bilanțul întregii creații argheziene. O primă observație: poetul este pus în imediata apropiere a Luceafărului. Și

a doua, că accentul cade pe creațiile anilor 1955-1957, cînd Arghezi dă semne că s-a cumințit și a aderat la vremurile noi, care l-au primit cu brațele deschise. ,,Numele lui Tudor Arghezi e strîns legat de evoluția liricei noastre moderne. El reprezintă unul din momentele capitale ale acestei evoluții, egal în valoare și în intensitate, de pildă, cu momentul Eminescu sau cu momentul Coșbuc. Fiindcă, dacă nenumărate sînt numele și valorile lirismului nostru, puține sînt acelea care au marcat o răscruce revoluționară de unde perspectiva se desface largă și plină de consecințe. Tudor Arghezi e una din ele. Versul expresiv și armonia de cantilenă a stihului eminescian, completate cu ritmurile viguroase sau atmosfera ozonizată a plaiurilor năsăudene din poezia lui Coșbuc se întîlnesc reluate, topite și turnate din nou în nenumărate tipare ale poeziei lui Tudor Arghezi. Realistă și transfigurată, în același timp, poezia aceasta răsfrînge toate nuanțele spectrului sufletesc, de la cîntecul de leagăn cel mai suav la imprecația cea mai dură. Ea este, această poezie argheziană, atît de pururi prezentă și iradiază o atît de continuă forță magică, încît de miragiile ei beneficiază și proza sa, care, alături de pamfletul vitriolant, a realizat cele mai frumoase poeme în proză și cele mai pline de poezie romane din literatura noastră. «Icoane de lemn», «Ce-ai cu mine, vîntule?», «Cartea cu jucării», «Ochii Maicii Domnului», «Cimitirul Buna Vestire» stau mărturie acestei continue alternări de realism și transfigurare, atribuite ale marelui liric. Ultimele lucrări ale lui Tudor Arghezi atestă inepuizabila tinereță creatoare a autorului «Cuvintelor potrivite». Traducerile din La Fontaine, traducerile din Krîlov «Cîntare Omului» și «1907», dimpreună cu «Pagini din trecut», în ordinea prozei, continuă linia acelorași mari daruri lirice, pe care întreaga operă literară a lui Tudor Arghezi le-a consacrat. Ceea ce, spre a ne opri la un singur exemplu, se vădește în chipul cel mai strălucit în poemul închinat răscoalei din 1907, de o vervă satirică și causticitate rar întîlnite în poezia românească de după Eminescu. Pentru aceste realizări ale ultimilor ani, ce vin să încununeze o carieră politică dintre cele mai generoase, propunem atenției juriului pentru Premiile de Stat numele lui Tudor Arghezi. Tudor VIANU, PERPESSICIUS”.

Să ne amintim de Radu Gyr (1905-1975)...

,,Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pîine, Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, Ci pentru văzduhul tău liber de mîine, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri, Pentru cîntecul tău ţintuit în piroane, Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrîşnită-n măsele, Ci ca să aduni chiuind pe tăpșane

O claie de zări şi-o căciulă de stele, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, Pe toate ce slobode-ţi ies dinainte, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” PAUL s UDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintirile unui prinţ despre moartea lui Rasputin (I)

În lichidarea lui Rasputin un rol esențial l-a jucat un român din Basarabia, Purișchevici. El a fost ,,mîna a doua” (cum se spune în chirurgie) fiindcă ,,mîna întîia” fusese prințul Felix Iusupov, care avea să trăiască, hăt, pînă dincolo de 1970. Prințul a intrat în istorie datorită victimei sale – Rasputin – așa cum au intrat și alții, cu același ,,vehicul” (Brutus l-a ucis pe Cezar, Ravaillac l-a ucis pe Henric al IV-lea, Charlotte Corday l-a ucis pe Marat etc.).

Interesante mi se par amintirile lui Felix Iusupov despre acea noapte de pomină din toamna anului 1916. Nu cred că a existat un om mai rezistent la moarte ca ,,Grișa Răpciugosul”, cum îl porecliseră copiii pe fiul de mujic, în vremurile hîrjoanei din Siberia natală. Îl las pe Prințul Felix să spună cît de fericit a fost că i-a făcut de petrecanie adevăratului stăpîn al Rusiei:

,,Intrînd în casă, am auzit glasurile prietenilor mei acoperite de sunetele fonografului, din care se răspîndea o melodie veselă, americană. Rasputin ciuli urechea:

- Ce-i asta? O petrecere?

- Nu, soția mea are musafiri. Pleacă imediat. Pînă atunci, hai în sufragerie să bem un ceai.

Am coborît. Rasputin își scoase șuba și începu să cerceteze, plin de curiozitate, încăperea. Îi atrase atenția în mod deosebit scrinul cu sertare secrete. Se amuza ca un copil, revenea mereu la el, deschidea ușițele și-i punea în mișcare mecanismele. Spre supărarea mea, refuză la început să bea ceai sau vin. O fi simțit, oare, ceva? – mă întrebam, dar imediat mi-am spus cu hotărîre: De aici nu va ieși viu! Ne așezarăm la masă și începu pălăvrăgeala. Am vorbit despre cunoștințe comune, despre familia G., despre Anna Virubova, apoi am ajuns la Țarskoe Selo.

- Grigori Efimovici, l-am întrebat, de ce te-a vizitat Protopopov? Continuă să se teamă de un complot împotriva dumitale?

- Da, drăguțule, unora nu le place că spun adevărul... Aristocraților nu le place că un simplu mujic umblă prin palatele țarului... Peste tot invidie și răutate... Dar

O călătorie în Nepal

Şi dacă nu a murit... (1)

Noapte tîrzie. Cu excepţia gărzilor, care îşi făceau rondul în linişte, toată suflarea dormea în palatul regal din Kathmandu. Doar într-o singură încăpere mai pîlpîia lumina, iar înăuntru, două siluete stăteau aplecate asupra unei table de joc. De o parte, o tînără de o frumuseţe rară, dar nu o frumuseţe pămînteană, ci o zeiţă, de-a dreptul, care se pricepea de minune să îşi ascundă opt din cele zece braţe ale sale. Şi, exact în mijlocul frunţii, avea un al treilea ochi. De cealaltă parte, regele, în ţinută de gală, cu coroana sa împodobită cu blană de iac şi pene de păun, căci se afla în prezenţa lui Taleju, numită şi Kali, ipostaza mînioasă a lui Durga, zeiţa perfecţiunii, a înţelepciunii şi a cunoaşterii, considerată în Nepal protectoarea casei regale.

Zeiţa avea o slăbiciune pentru rege, a cărui dinastie domnea de peste cinci sute de ani în valea Kathmandu, la poalele Munţilor Himalaya. Jaya Prakash, din respectabila casă Malla, era un monarh înţelept şi drept, de aceea lui Taleju îi făcea plăcere să vină uneori noaptea la palat, în momente doar de ei doi ştiute, ca să joace împreună zaruri şi să-i picure suveranului din înţelepciunea sa. Plutea prietenia în discuţia lor, ca între vechi camarazi, dar şi deplinul respect pe care regele i-l purta.

„Ce să mă fac cu şefii triburilor din Lalipur, puşi pe răscoală? Dar cu acel prinţ gurkha înspăimîntător, care se apropie tot mai tare, cu armatele sale?“ a oftat regele.

„În ceea ce-i priveşte pe cei dintîi“, i-a şoptit Taleju, făcînd o scurtă pauză, să arunce zarurile, „vă sfătuiesc

de ce m-aș teme? Nu-mi vor face nimic. Sînt ocrotit, răul nu mă atinge. Au încercat de multe ori, însă Domnul m-a vegheat mereu. Nici chiar Hvostov n-a reușit. A fost alungat și pedepsit. Da, numai să se atingă de mine și o vor păți cu toții.

În camera aceea, în care i se pregătea moartea, cuvintele lui Rasputin sunau ciudat. Eu însă nu mai aveam nici un fel de ezitări. Un singur gînd mă stăpînea în timp ce stam de vorbă: să-l fac să bea vinul din toate paharele și să mănînce prăjiturile în care pusesem otravă. După cîtva timp, temele sale preferate de discuție fiind epuizate, Rasputin ceru un ceai. I-am turnat în ceașcă și am întins spre el farfuria cu prăjituri. Nu știu de ce i-am oferit prăjituri fără otravă. Abia mai tîrziu i-am pus în față prăjiturile otrăvite. Le-a refuzat.

- Nu vreau. Sînt prea dulci, a spus. Luă, totuși, una, apoi încă una. Îi urmăream, fascinat, gesturile, pe cînd le înfuleca una după alta. Cianura de potasiu trebuia să acționeze instantaneu, dar, spre stupefacția mea, Rasputin continua să vorbească de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am decis atunci să-l fac să guste vinul nostru din Crimeea. A refuzat din nou. Timpul trecea. Simțeam că mă cuprinde nerăbdarea. Am umplut două pahare: unul pentru el și unul pentru mine. I-am așezat paharul în față și am început să beau dintr-al meu,

să fiţi generos. Pradhanii din Lalipur nu sînt o primejdie! Trebuie să-i atrageţi cu bunătatea şi cu iscusinţa dumneavoastră, şi atunci nu vă vor fi duşmani, ci credincioşi aliaţi. În ceea ce-1 priveşte pe prinţul gurkha, însă...“. Taleju s-a oprit brusc. Pe neaşteptate, observase că regele o privea ciudat. Începuse să simtă încă de la ultimele lor întîlniri că în purtarea lui se strecurase ceva. Dar acum înţelegea totul. În ochii suveranului se citeau poftele.

„Cum de îndrăzniţi...“, a rostit ea. În ciuda furiei, nu îşi pierduse cu nimic din splendoare, cu toate că îi ieşiseră la vedere încă trei chipuri ce inspirau groază. Apoi s-a ridicat şi a început să îşi rotească ameţitor toate cele zece braţe ale sale, strîngînd în fiecare cîte un cuţit mînjit cu sînge. Iar pe şold îi atîrna o cingătoare în care se legănau capetele retezate. Leul, care pînă atunci i se odihnise la picioare, se ridicase ameninţător. „Nu îngădui niciunui om să mă privească astfel! Veţi regreta amarnic! E ultima dată cînd m-aţi mai putut vedea! Iată unde v-a adus lăcomia voastră searbădă, omenească: nu voi mai veni niciodată aici!“.

Regele i-a căzut în genunchi, implorîndu-i iertarea: „Vă rog să nu-mi faceţi asta! Cum voi mai putea să-mi cîrmuiesc regatul fără poveţele voastre?“.

„Nu veţi mai reuşi, domnia voastră nu va mai dura mult, dinastia voastră se va stinge curînd!“ i-a strigat Taleju, înainte de a dispărea în noapte, pe spatele leului său credincios.

Regele cunoştea gravitatea greşelii făcute. Tocmai acum, în cea mai grea criză a domniei, reuşise să o supere pe Taleju. Aproape întreaga vale Kathmandu fusese luată în stăpînire de prinţul din vestul ţării şi orice împotrivire în faţa soldaţilor gurkha, plini de curaj şi bine organizaţi, era o zădărnicie. Zile la rînd, regele nu a

gîndind că astfel îl voi sili să-mi urmeze exemplul.

- Hai să încerc, a spus, și a întins mîna spre pahar. Nu avea otravă. De ce i-am dat acest prim pahar de vin neotrăvit, habar n-am.

Bău cu plăcere, lăudă vinul și întrebă cît aveam din acesta în Crimeea. A fost foarte mirat aflînd că aveam acolo o pivniță plină. Primul pahar îi stîrni pofta de băutură.

- Acum dă-mi niște Madera.

Cînd m-am ridicat să iau un alt pahar, a protestat:

- Toarnă în ăsta!

- Nu se face, Grigori Efimovici. Amestecat cu alt vin, Madera își pierde gustul.

- Îi spun că nu-i nimic. Toarnă aici!

Am fost nevoit să cedez. Dar am reușit, printr-un gest aparent neglijent al mîinii, să-i răstorn paharul. A căzut pe dușumea și s-a spart. I-am turnat, deci, Madera, într-un pahar uns cu cianură. Rasputin era pornit, a continuat să bea fără să mai protesteze. Stăteam în picioare, în fața lui, și-i urmăream atent fiecare mișcare, pîndind apropierea sfîrșitului. Bea fără grabă, cu înghițituri mici, degusta asemenea celor care se pricep la vinuri. Obrazul îi era neschimbat. Doar din cînd în cînd își ducea mîna la gît, de parcă ceva îl împiedica să înghită, dar se ținea tare, umbla prin cameră și, cînd l-am întrebat ce are, mi-a răspuns:

- Un fleac, mă rîcîie pe gît.

Trecură cîteva minute penibile.

- Bună Maderă! Mai toarnă-mi, mi-a spus, întinzîndu-mi paharul. Otrava nu acționa și starețul continua să umble de colo pînă colo prin sufragerie. Fără să iau în seamă paharul pe care mi-l dădea, am luat de pe tavă un alt pahar otrăvit, l-am umplut și l-am întins. Îl dădu pe gît și pe acesta, dar cianura nu acționa în nici un fel. Mai rămăsese al treilea și ultimul pahar cu otravă... Exasperat, am început și eu să beau, obligîndu-l astfel să bea și el. Stăteam unul în fața celuilalt și beam în tăcere.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (,,Aforisme”)

mai ieşit din marele templu închinat lui Durga, iar toţi brahmanii de la curtea sa aduceau jertfe fără încetare – pînă cînd, într-o noapte, zeiţa i s-a mai înfăţişat o dată. Dar numai în vis. „Dacă doriţi să mă mai vedeţi vreodată”, i-a spus ea regelui, „trebuie să găsiţi o fecioară din casta shakya. Căutaţi cele treizeci şi două de semne ale curăţeniei ei, iar cînd le veţi găsi, ea va fi fata sub înfăţişarea căreia mă voi arăta. Închinaţi-vă ei, aşa cum vă închinaţi mie!”

Regele a făcut după cum i se poruncise. Preoţii săi au pornit în căutarea fecioarei din casta aurarilor, fecioară cu treizeci şi două de semne ale curăţeniei, iar cînd fecioara descrisă lor de Taleju a fost descoperită, au adus-o la palat şi au venerat-o ca pe o zeitate vie. Dar încă înainte ca tînăra să ajungă la vîrsta primei menstruaţii, preoţii au început să caute o altă copilă din casta shakya, care să poarte cele treizeci şi două de semne ale neprihănirii, deoarece, în credinţa preoţilor hinduişti ai Nepalului, Taleju se poate întruchipa doar într-o făptură pe deplin neprihănită.

Şi aşa stau lucrurile de mai multe sute de ani. În schimb, regelui i s-a întîmplat exact cum i-a prezis Taleju: dinastia sa, Malla, s-a stins. Dar niciunul dintre regii care l-au urmat nu a îndrăznit să renunţe la ritualul adus de el. Lui Kumari, aşa cum numeşte poporul din Kathmandu zeitatea vie, transformată în fiinţă omenească, i-a fost construit un palat şi îi este închinată o mare sărbătoare în fiecare an, care ţine opt zile, numită Indra Jutra. Punctul culminant din Indra Jutra este procesiunea regelui, cînd se mută la Kumari, impreună cu toată curtea sa. Ceremonia se desfăşoară în centrul templului lui Taleju, în cea mai mare taină. (va urma)

ALEXANDER VON SCHÖNBURG

Grigori Rasputin, 1916 Prințul Felix Yusupov

Istoria si enigmele ei nemuritoare

Alexandru Ioan Cuza – omul și domnitorul – La 163 de ani de la Unirea Principatelor Române –

(urmare din pag. 1)

Personalitatea în jurul căreia s-a coagulat primul nucleu al Statului Național România, ca unitate constituțională și administrativă, desăvîrșind Unirea Principatelor Române, în ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a fost, timp de 7 ani și o lună, omul care și-a înscris numele în Cartea de Istorie a Neamului printr-un șir de reforme – schimbări structurale pe plan socialeconomic, politic și cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a Statului Național Român. Dacă amintim numai cîteva reforme care au avut loc sub domnia lui Cuza arătăm valoarea transformărilor societății românești din acel timp: Legea secularizării averilor mănăstirești (1863); Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris (noua Lege fundamentală, 1864); Legea rurală (privind emanciparea și împroprietărirea țăranilor, 1864); Legea învățămîntului (1864); Legea pentru organizarea puterii armate în România (1864); Promulgarea Codului penal, a Codului de Procedură penală și a Codului civil (1864).

Întrucît de-a lungul timpului, cu prilejuri similare sau cu cele determinate de anumite date din viața Domnitorului sau a cuplului Alexandru Ioan CuzaElena Cuza, am dezvoltat mai multe subiecte legate de însemnătatea propriu-zisă a zilei de 24 ianuarie, propun ca în materialul de azi să schimbăm registrul evenimentelor, focusînd principala temă pe date și întîmplări din viața lui Alexandru Ioan Cuza, altele decît cele determinate de reforme și probleme guvernamentale. Desigur, nu este vorba de can-can, ci de Istorie, de o parte a Istoriei noastre mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă și bine de știut...

Unde s-a născut Alexandru Ioan Cuza?

Conform Dicționarului de Personalități, ,,CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873), n.Huși, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866)”. Așa să fie oare? Deschid pe Google, și, ce văd? O dată este născut la Bîrlad, a doua oară tot la Bîrlad, a treia oară s-a născut la Huși! În alte documente mai apar Galați, Brăila, Iași!

Care să fie realitatea?

Amintindu-mi de un caiet mai vechi, pe cînd studiam Istoria, în care am consemnat mai multe ipoteze istorice în ceea ce privește viața și activitatea unor personalități românești de-a lungul timpului, l-am căutat și, pe baza unor însemnări, am scris ceea ce urmează.

După mai multe trimiteri la cîteva localități din județele Galați și Vaslui, dezbaterea și incertitudinea au rămas între două localități: Huși și Bîrlad, ambele din județul Vaslui. Pentru lămurirea acestei dualități incomode, bazate pe orgolii locale și ambiții de a obține priorități în cazuistica numelor cu rezonanță istorică, au intrat în luptă profesorii de Istorie din cele două localități amintite, încercînd fiecare în parte să demonstreze contrariul celuilalt. Din această ciocnire cu iz de mîndrie patriotică au ieșit la iveală dovezi sau ,,dovezi” considerate de promotorii acestora irefutabile, desființate, însă, de partea opusă!

Un promotor al apartenenței Domnitorului de localitatea Huși este, așa cum am găsit consemnat în acele notițe, profesorul Costin Clit, autorul care caută să ne edifice în a fixa locul de naștere a lui A.I. Cuza la Huși. În sprijinul acestei afirmații se scot de la naftalină date, întîmplări și evenimente care să susțină teoria localității Huși ca loc de naștere a lui Alexandru Ioan Cuza. Dintre acestea mai relevante sînt următoarele:

1. După evenimentele din 27 martie 1848 din fața hotelului Petersburg din Iași, la care participaseră și frații Cuza, după împrăștierea adunării, Dimitrie Cuza se refugiază la Barboșii de Huși, acolo unde a și fost arestat. Concluzie: casa familiei Cuza era la Huși.

2. Conform unei note din primăvara lui 1856, mai mulți apropiați ai lui Cuza, printre care Rosetti și Kogălniceanu, au petrecut cîteva zile la casele ,,D-lui Alexandru Cuza din Huși”.

3. În corespondența dintre Nicolae Iorga și autoritățile hușene, din anul 1940, istoricul pune în discuție locul nașterii Domnitorului, arătînd a fi, fără echivoc, orașul Huși, acesta făcînd și demersuri în vederea declarării monument istoric a casei în care s-ar fi născut A.I. Cuza.

4. Conform tradiției, la nașterea unui copil tatăl trage un foc de pușcă, eveniment respectat și de tatăl lui Alexandru Ioan care, slobozind glonțul, acesta s-a înfipt în tavanul camerei, urmă văzută și de marele istoric Nicolae Iorga, cu specificația de rigoare – casa se afla în Huși, pe strada Gh. Duca, numărul 58.

Susținătorii variantei Bîrlad ca loc de naștere a Domnitorului vin și aceștia cu o seamă de argumente, cum ar fi:

1. În majoritatea cărților, lucrărilor și documentelor, locul de naștere a lui A.I. Cuza este definit a fi orașul Bîrlad;

2. Pe diploma de bacalaureat a lui Cuza, obținută la Paris, locul de naștere este trecut Bîrladul;

3. În Almanahul de la Gotha (oraș în Germania) în care sînt înscrise datele familiilor domnitoare din Europa, locul de naștere este Bîrlad;

4. În datele de pe certificatul de deces al lui Cuza (Haidelberg, Germania), tot Bîrladul este trecut ca loc de naștere;

5. O ultimă dovadă semnificativă constă într-o scrisoare a Doamnei Elena Cuza care, răspunzînd mesajelor de condoleanțe, făcea următoarea mențiune: ,,Bîrladul, patria iubitului meu soț”.

Un înscris care confirmă Bîrladul ca loc de naștere a lui Cuza este Pașaportul acestuia, din decembrie 1867, completat de mîna ex Domnitorului, în care (așa cum se poate constata din fotografie), ca loc de naștere este indicat Berlad in Moldavie.

O explicație oferită de cercetătorii istorici, care au fost puși să confirme (sau să infirme) una din cele două variante, este determinată de spiritul aventurier al lui Alexandru Ioan Cuza, care ar fi acumulat, în străinătate, datorii mari, ceea ce l-a făcut să falsifice de cîteva ori datele biografice – schimbînd data și locul nașterii – spre a nu fi depistat în Țară și executat silit!

Ce s-a întîmplat cu locuințele atribuite ca loc de naștere a viitorului Domnitor? Să le luăm pe rînd, ambele locuințe își au povestea lor, încărcată de Istorie, dar și urmărită de ghinion, dacă ghinion se poate numi indiferența autorităților locale față de conservarea și transformarea acestor Case Memoriale în adevărate Muzee Memoriale, în adevărate catedre care să perpetueze peste timp imaginea primului Domnitor al Principatelor Române și a lumii pe care a creat-o Alexandru Ioan Cuza.

La Bîrlad, locuința în care se crede că s-ar fi născut viitorul Domnitor se află în cartierul Podeni, pe strada care poartă numele lui A.I. Cuza, la numărul 95A. Ca ,,amintire” supremă a ceea ce a însemnat Alexandru Ioan Cuza pentru România, în special pentru Bîrlad, considerînd acest oraș locul său de naștere, autoritățile locale au hotărît ca această casă să devină locuință socială, oferind unor familii nevoiașe statutul de locatari într-un virtual Muzeu al Istoriei moderne a României! Cu angajamente de renovare și de punere în valoare a acestui imobil bîrlădean, pe 20 martie 1990 în curtea casei a fost dezvelită o placă comemorativă în cinstea celui care a fost primul Domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza.

Așa cum scriam mai sus, casa de la Huși în care partizanii acestei variante cred că s-a născut A.I. Cuza a fost demolată pînă în 1990 – culmea, în locul imobilului de vizavi propus pentru demolare!

Doamnele din spatele lui Alexandru Ioan Cuza

Sîntem obișnuiți să vedem în personalitățile de moment ale unei societăți umane oameni doar cu calități și principii morale de înaltă ținută, cu capacități de adaptare la situații de criză, cu o inteligență deasupra multora dintre noi – însușiri și caracteristici care, iată, i-au propulsat în funcții și posturi de înaltă răspundere. În siajul acestor aprecieri și, uneori, în mijlocul unor adulații care urcă neverosimil pînă la a fi numite o încercare de antropozofie, noi, oamenii, omitem faptul că și aceste personalități, ajunse vremelnic în funcții înalte, sînt, totuși, și ei oameni. Oameni, ca noi, cu suișuri și coborîșuri în viață, cu bune și cu rele în anumite demersuri pe care le generează. De aici, de la această fixare a acestora într-un turn de fildeș, ni se trag surprizele – uneori incredibile – cînd descoperim în biografiile lor lucruri și evenimente la care nici în ruptul capului nu ne-am fi așteptat.

Un astfel de caz – cu atît mai mult cu cît se referă la Domnitorul primei Uniri a Principatelor Române –

Casa memorială Alexandru Ioan Cuza, Bîrlad

Adevărata casă în care s-a născut Alexandru Ioan Cuza, Huși

Alexandru Ioan Cuza – a ținut paginile presei românești după ce acesta a fost detronat de ,,monstruoasa coaliție”. În această oglindă, cu lumini și umbre, îl vom privi, în continuare, pe Principele Alexandru Ioan Cuza.

Așa cum ați citit mai sus, încurcătura cu mai multe localități care-și revendică apartenența la locul de naștere a Domnitorului se datorează și ,,năravului” său de a frecventa anumite localuri unde a pierdut sume semnificative de bani, averi și alte bunuri, fiind nevoit apoi să se împrumute și, mai departe, fugind de mîna cămătarilor (sau a băncilor), A.I. Cuza și-a modificat documentele de stare civilă, pentru a-i induce în eroare pe urmăritorii lui în încercarea de a-și recupera banii. Cu mult înainte de a se urca pe tronul domniei, sublocotenentul, apoi colonelul Alexandru Ioan Cuza, era cunoscut în saloanele din Iași și din București ca un cuceritor de marcă și un cartofor înrăit. Aventurile sale amoroase (multe dintre ele rămînînd ,,secrete”) au făcut, un timp, deliciul protipendadei moldave și bucureștene, vestea de mare crai fiind confirmată de anumite documente și înscrisuri din vremea respectivă.

Deși căsătorit cu Elena Rosetti, Alexandru Ioan Cuza nu s-a dat înapoi de la legături și aventuri amoroase extraconjugale, prima și cea despre care se poate spune că l-a ajutat să ajungă Domnitor – ce paradox, nu? – a fost Cocuța Vogoride, și ea căsătorită; de altfel, aceasta fiind soția caimacanului antiunionist Nicolae Vogoride, care a fost pe scaunul Moldovei între anii 1857 și 1858. Așa cum se cunoștea în cercurile de la Iași, Vogoride îl avansase pe tînărul Cuza de la gradul de sublocotenent la cel de colonel, fiindu-i apreciate calitățile sale militare. Ca un blestem pentru caimacan, în dublu exemplar, am putea spune, mai întîi Alexandru Ioan Cuza s-a dovedit a fi un unionist de frunte, apoi, ca drept ,,recompensă”, a devenit amantul Cocuței, soția lui Vogoride. Dar colonelul Cuza, în afară de iubirea pe care o primea de la Cocuța Vogoride a fost ajutat efectiv la instalarea lui pe tronul Moldovei, apoi pe al Munteniei, ca atare fiind ales în fruntea tînărului Stat – Principatele Române.

Ce se întîmplase, de fapt?

La alegerile din 1857 pentru Divanul Ad-Hoc, Vogoride, cu speranța la promisiunea Porții Otomane că îi va sprijini domnia, a falsificat listele electorale de reprezentare în Divan. Acest act de falsificare a acelor alegeri nu ar fi fost niciodată deconspirat și Cuza n-ar fi fost ales la Adunarea Electivă Domnitor al Moldovei dacă această Cocuța Vogoride n-ar fi găsit corespondența dintre Poartă și soțul ei care demonstra fraudarea alegerilor și dacă, din iubire pentru Alexandru Ioan Cuza și pentru a se răzbuna pe soțul care-i produsese un lucru infam iubitului, soția infidelă n-ar fi prezentat aceste dovezi lui Cuza. Urmarea? Alegerile cu pricina au fost anulate și, la un nou scrutin, A.I. Cuza a ieșit învingător (5 ianuarie 1859). Învingător în alegeri, învingător și în dragoste...

Adresa către Primăria orașului Huși, semnată de Nicolae Iorga la 29 martie 1940

Cu timpul, instalat la București în calitate de Principe al celor două Principate Unite, cu noi responsabilități, apar și alte atracții de legături extraconjugale, de data aceasta aventura îmbrăcînd o formă, să spunem așa, ,,oficială”, de conviețuire. Prima Doamnă a Țării, Elena Cuza, o fire blîndă și o femeie educată, puțin firavă și cu anumite probleme medicale (neputînd rămîne însărcinată), a făcut totul pentru a nu se destrăma căsnicia în care vîntul de libertinaj al soțului zgîlțîia din temelii căminul celor doi. Se spune că în noaptea de 5/6 ianuarie 1859, pe cînd Alexandru Ioan Cuza cîștigase alegerile în Moldova, Doamna Elena, dominată de emoția momentului, ar fi spus: ,,Sînt prea slabă, prea firavă, alături de un soț prea aspru. Nu pot suporta această povară. Dar curaj. Dumnezeu mă va ajuta...”. Trăind și emoția zilei de răscruce a românilor – 24 Ianuarie 1859, nepregătită pentru noua ei postură de Primă Doamnă a Țării – îi scria îngrijorată mamei sale, la Solești: ,,Am trăit întotdeauna departe de societate și nu cunosc nici eticheta, nici obligațiile pe care trebuie să mi le asum”.

Domnitorul, însă, nu avea nici o reținere. Șarmant și îndrăzneț, popularitatea lui atrăgea sexul frumos, obligîndu-l la o... selecție severă. Poate din această selecție s-a fixat la o aventură amoroasă stabilă, în persoana frumoasei văduve Principesa Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a lui Costin Catargi, mama viitorului Principe al Serbiei, Milan. Biografia Mariei Obrenovici este doldora de mariaje și de aventuri amoroase, întîlnirea cu Alexandru Ioan Cuza constituind o filă aparte în ,,registrul” ei de alcov. Atras mai întîi din punct de vedere fizic, Domnitorul a devenit în curînd sclavul noii amante, aceasta ajungînd metresa ,,oficială” a conducătorului Statului, fiind implicată în luptele de Palat, din interiorul camarilei din jurul lui Cuza. Fire ambițioasă și perversă, Maria nu s-a mulțumit doar cu locuința din București, achiziționată și mobilată cu tot luxul de către Domnitor, ea se voia în mijlocul ,,balului”, în preajma lui Cuza și în văzul lumii, în special la evenimentele de la Palat, unde luau parte protipendada bucureșteană și diplomații străini. Astfel s-a ajuns să locuiască și la Palat împreună cu Domnitorul, sfidînd realitatea căminului natural al celor doi Cuza (Alexandru Ion și Elena), în prezența acesteia din urmă care, în afara unor călătorii în străinătate, departe de acest anturaj nociv, răbda cu stoicism ultima și cea mai vizibilă aventură a soțului.

Ceea ce era de așteptat s-a petrecut: imaginea publică a Domnitorului s-a deteriorat considerabil, o seamă din personalitățile zilei care-l frecventau pînă atunci s-au retras strategic, rămînîndu-i alături elemente corupte și interesate să cîștige simpatia lui Cuza, spre a folosi influența acestuia în diversele lor afaceri. Ca o trăsătură distinctă rămîne atitudinea Primei Doamne, discretă și capabilă de sacrificiu, numai din dorința de a nu-i produce neplăceri Domnitorului în treburile Statului. Un citat reprodus în diferite lucrări istorice sau memoralistice ne prezintă gîndirea și poziția Elenei Doamna, justificînd cultul pe care Poporul Român îl promovase pentru aceasta: ,,La toate națiile oamenii sînt aceea ce femeile au voie să fie. Ele sînt mame și soațe. Națiile cu mari virtuți, pe care le admiră istoria, sînt fapta femeilor ce se află la înălțimea marii lor misiuni pe pămînt. Nația română, ea însăși, este supusă acestei voințe divine. Ea va fi, în viitor, ceea ce femeile române vor voi să fie, să nu ne îndoim...”. Continuînd conviețuirea alături de Alexandru Ioan Cuza, Maria Obrenovici dă naștere la doi băieți (Alexandru A. Cuza – născut la București, la 12 martie 1863, și Dimitrie A. Cuza – născut la București, la 6 mai 1864). Forțînd nota destinului, Domnitorul purcede la înfierea celor doi copii, apoi la adopția acestora. Iată, spre autenticitate și pentru frumusețea limbii oficiale din acele vremuri, începutul actului de adopție a copilului Alexandru: ,,Înălțimile lor Domnul Stăpînitor Alexandru Ioan Cuda Voe - vod și Doamna Elena, prin actul Bisericesc, săvîrșit de Preasfințitul Calinic Miclescu, înfiind pe Copilul Alexandro sărac de părinți au cerut la acest Tribunal formarea Actului Civil, în puterea căruia să se poată bucura fiul Înălțimilor Sale de toate drepturile unui fiu legiuer purtînd Numele, Pronumele și Marca Niamului...”.

În noaptea fatidică de 11 spre 12 februarie 1866, această metresă trecută prin atîtea alcovuri, Maria Obrenovici, a înfăptuit ultimul act la care se putea preta:

Pașaportul Domnitorului

l-a trădat pe Domnitor! Cum? În noaptea respectivă Maria Obrenovici a rămas în cameră cu Domnitorul în timp ce Prima Doamnă dormea separat avîndu-i cu ea pe cei doi copii, Alexandru și Dimitrie. La ora stabilită pentru lovitura de stat, pe cînd Cuza dormea, Maria a deschis ușa făcînd posibilă pătrunderea echipei care i-a cerut abdicarea lui A.I. Cuza, fără ca acesta să aibă posibilitatea de reacție. Astfel, fără vărsări de sînge și fără mare tapaj, Cuza semnează Actul de abdicare: ,,Noi Alexandru Ion I, Conform dorinței națiunei întregi și angajamentului ce-amu luatu la suirea mea pe tron, Depun astăzi, 11/23 februarie 1866 cîrma guvernului în mîna unei locotenențe Domnească și ministerului ales de popor”.

Nu se cunoaște precis mobilul atragerii Mariei Obrenovici de partea conspirației, așa-zisa ,,monstruoasa coaliție”, părerile istoricilor (de atunci sau mai de aproape) sînt polarizate, mergînd spre direcția atragerii acesteia de partea Marilor Puteri, trădarea pentru bani, răzbunarea familiei sau, în virtutea legăturii lor de iubire, Maria Obrenovici a acceptat să treacă, momentan, de partea complotiștilor, spre a împiedica un posibil asasinat al Domnitorului. În 13 februarie Alexandru Ioan Cuza părăsea Bucureștiul, singur, urmat de Maria Obrenovici pe alt traseu, urmînd să se întîlnească ulterior. Elena Cuza împreună cu cei doi copii înfiați, pe care i-a îngrijit și educat în locul mamei naturale, i-a urmat pe cei doi amorezi, refăcînd triunghiul conjugal la Viena. De aici încolo Istoria nu mai are enigme nedezlegate. Ÿ Alexandru Ioan Cuza moare pe pămînt străin, la Heidelberg (Germania), la 2 mai 1873. Este înmormîntat la Ruginoasa, la 29 mai 1873, ulterior, în vîrtejul celui de-al II-lea Război Mondial, osemintele au fost aduse la Curtea de Argeș, iar apoi vor fi depuse la biserica Mînăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași, unde odihnesc și acum, alături de rămășițele pămîntești ale domnitorilor Moldovei Dimitrie Cantemir și Vasile Lupu. Ÿ După decesul lui Cuza, Elena Cuza se stabilește la Piatra Neamț, este implicată atît în probleme legate de moștenire, cît și în acțiuni caritabile. A decedat în 2 aprilie 1909, în vîrstă de 83 de ani, la Piatra Neamț, înhumată la Solești, lîngă mama sa, la dorința Principesei. Ÿ Maria Obrenovici, la nici trei ani distanță de la moartea lui Cuza, în 1876, se sinucide la Drezda, trupul ei neînsuflețit fiind înmormîntat la Cimitirul ,,Eternitatea” din Iași. Ÿ Cei doi copii nelegitimi au murit de tineri – Dimitrie, în 1888 și Alexandru, în 1890.

În acest fel – cu morți regretabile și cu amintiri ce îngroapă în trecut enigme ce-i îndeamnă pe istorici la cercetări continue – se încheie povestea celui care, deși a fost umbrit de escapade sentimentale care l-au urcat pe val după care l-au afundat în abis, rămîne pururi primul Domnitor al Principatelor Române, cel sub numele căruia s-a înfăptuit Unirea de la 24 ianuarie 1859 – Principele ALEXANDRU IOAN CUZA.

În încheiere, spre a estompa o eventuală aversiune față de Domnitor, în raport cu anumite slăbiciuni lumești relevate în acest material, reproduc un text al istoricului Nicolae Iorga, edificator în a ne explica esența dilemei: ,,Alexandru Ioan Cuza a iubit doi ochi care i-au dat doi copii, dar acesta și-a păstrat mereu respectul pentru Doamnă, considerînd-o o femeie superioară și de o mare înțelepciune”. De aici încolo, peste Istorie se poate așterne tăcerea...

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Fratele fondatorului imperiului Max Factor –o legendă a lumii interlope (I)

De obicei, în poveștile populare, fratele mai mare acționează ca cel mai puternic și mai inteligent reprezentant al familiei, iar cel mic este sortit să îi fie inferior. Cu toate acestea, în cele din urmă, el este cel care face ceva remarcabil. Vă spunem astăzi povestea lui John Factor, al cărui frate mai mare a fost creatorul imperiului cosmetic și a devenit, de asemenea, un fel de legendă. Este adevărat, prin metode complet diferite.

Funeraliile care au îndurerat întreaga comunitate

La sfîrșitul lunii ianuarie 1984 a avut loc o înmormîntare fastuoasă în Los Angeles. Primarul Tom Bradley și trei senatori americani au participat la funeraliile organizate la celebrul Hollywood Forever Cemetery. În spatele politicienilor îndurerați, o mare de oameni jeleau – sute de afro-americani au venit săși ia rămas bun de la bărbatul căruia mulți îi datorau, literalmente, viața. Los Angeles și-a luat rămas bun de la John Factor, unul dintre cei mai importanți filantropi și binefăcători din California. A donat milioane de dolari din propriul buzunar și a ajutat la atragerea de investiții de la cele mai mari fonduri și companii pentru a ajuta zonele defavorizate ale orașului. Factor a construit terenuri de sport, a ajutat bisericile să hrănească săracii și a finanțat programe educaționale. O întreagă generație de locuitori de culoare ai capitalei Californiei s-a dezvoltat datorită acestui filantrop.

Numai din necrolog mulți au aflat că binefăcătorul lor se numea, de fapt, Yakov Faktorovich, că a venit în Statele Unite din Imperiul Rus la începutul Secolului XX și că a fost fratele mai mic al legendarului fondator al imperiului cosmetic Max Factor. Restul detaliilor biografiei defunctului au fost fie omise, fie menționate în treacăt.

Visul american

Max Factor este unul dintre cele mai cunoscute branduri de cosmetice din lume, iar povestea de succes a creatorului său este unul dintre exemplele clasice ale visului american devenit realitate. Fiul rabinului Abram Faktorovich, Maximilian, din orașul polonez Zdunska Wola, a lucrat ca ucenic mai întîi la o farmacie, apoi într-un atelier de producție de peruci și produse cosmetice. A avut atît de mult succes în aceste meșteșuguri încît și-a deschis propriul magazin în Ryazan și apoi a devenit chiar cosmetician personal al Familiei regale. Cu toate acestea, după intensificarea sentimentelor antisemite în Imperiul Rus și mai ales după celebrul pogrom de la Chișinău din 1903, Maximilian Faktorovich, împreună cu soția și cei trei copii, au decis să

emigreze. În 1904 s-a stabilit în St. Louis, unde și-a scurtat numele după obiceiul american, devenind, astfel, Max Factor. În Statele Unite, a cunoscut rapid succesul, s-a mutat în Los Angeles și a devenit unul dintre cei mai mari furnizori de produse cosmetice pentru studiourile de la Hollywood.

În 1927, Max Factor a început să comercializeze produse cosmetice de primă clasă, aducînd zîmbete întîi pe chipurile americancelor, apoi pe ale femeilor din întreaga lume. Cu toate acestea, familia Factor a devenit faimoasă în SUA nu numai pentru asta. Max Factor a avut un frate vitreg mai mic, Jacob, care a venit în America în 1906, împreună cu părinții săi, la vîrsta de 11 ani.

Max Factor nu era în relații prea bune cu tatăl său –Abram Faktorovich și-a părăsit soția și s-a recăsătorit. Cosmetologul de succes a ajutat noua familie a părintelui să se mute în Statele Unite, dar nu avea de gînd să își risipească banii. Cu toate acestea, de îndată ce fratele său vitreg, care era cu exact 20 de ani mai tînăr, a ajuns la adolescență, Max l-a angajat la unul dintre saloanele sale din Los Angeles, pentru a-și putea îngriji părinții. Jacob, care, după exemplul fratelui său, și-a „americanizat” numele devenind John Factor, a dat dovadă de un adevărat talent în domeniul coafurii. Curînd, a devenit clar că tînărul are talent și că știe să își distreze clienții cu conversații plăcute avînd abilități excelente de comunicare, așa cum s-ar spune astăzi. Totuși, viața sub aripa fratelui său, care a devenit din ce în ce mai faimos, nu i-a plăcut prea mult lui John. Cînd s-a ivit ocazia să se mute în cealaltă parte a țării și să înceapă o carieră independentă, nu a ezitat.

De la mijlocul anilor 1910, John Factor a lucrat la hotelul Morrison din Chicago, iar printre clienții săi se numărau persoane din toate categoriile sociale.

Talent criminal

În timp ce Max Factor îi înfrumuseța pe Douglas Fairbanks și Mary Pickford cu propriile mîini și aproviziona „fabrica de vise” cu produse cosmetice, fratele său mai mic descoperea o altă abilitate remarcabilă. În 1919, John Factor – care era deja cunoscut în Chicago sub porecla Barber Jake – a decis să renunțe la coafură și să-și încerce norocul la Bursă. Încercarea a fost atît de nereușită încît brokerul în vîrstă de 27 de ani a fost acuzat imediat de fraudă și a fost nevoit să returneze o sumă imensă de bani pentru a evita urmărirea penală. Cu toate acestea, după ce a simțit ,,gustul” banilor, John Factor nu avea de gînd să se mai oprească. Anii 1922-1923 au devenit perioada de glorie a fostului frizer.

A făcut furori mai întîi în Canada, apoi în Florida, apoi în Rhodesia africană: a înființat anumite întreprinderi, a vîndut acțiuni, apoi a dispărut. Mai

Actrița Louise Fazenda și Max Factor, 1924 mult decît atît, organele legii nu au reușit niciodată să emită acuzații directe împotriva lui. În toamna anului 1923, John Factor s-a întors la Chicago din Africa și și-a cumpărat imediat un apartament cu 14 camere în Gold Coast, cea mai scumpă zonă a orașului, unde și-a făcut cunoștințe remarcabile: omul de afaceri John Torrio și cel mai apropiat asistent al său, Alfonso Capone.

Un tun de milioane

În ziua de Crăciun a anului 1923, John Factor a călătorit la New York, unde s-a întîlnit cu mafiotul Arnold Rothstein. După o discuție amplă, acesta din urmă a decis să aloce 50 de mii de dolari pentru o întreprindere care promitea să îmbogățească toți acționarii cu sume de neconceput. Ca urmare a înțelegerii, Barber Jake a plecat în Marea Britanie, unde a început să pună pe picioare o piramidă financiară. Factor a început să vîndă acțiuni extrem de ieftine ale unei companii mici unor investitori englezi creduli, care teoretic promiteau profituri uriașe.

La început, a plătit dividende cu acuratețe, ceea ce a dus în mod firesc la un aflux de noi clienți, care i-au fost aduși de primii investitori care au primit plăți fabuloase. De îndată ce suma economisită a ajuns la un milion și jumătate de dolari (aproximativ 17 milioane de dolari în termeni moderni), talentatul coafor a dispărut cu banii. Nu se temea de autorități, fiind convins că nici unul dintre deponenții fraudați nu va merge la poliție, temîndu-se pentru reputația lor. Și așa s-a întîmplat.

Marele combinator

În 1925 John s-a întors în Marea Britanie unde a pus pe picioare o piramidă asemănătoare, deși de data aceasta acțiunile au fost vîndute la un preț mai mare, iar clientela a devenit mult mai solidă. Omul de afaceri american s-a stabilit în apartamente de lux în Grosvenor Square, în inima aristocratului Mayfair din Londra, unde organiza petreceri fastuoase pentru investitori. Era deschis, politicos și prietenos. Era pur și simplu imposibil să întrezărești un escroc în acest om. În decurs de cinci ani, Factor și-a crescut superpiramida. Mai mult, de-a lungul timpului a început să ofere investitorilor, în loc de plăți în numerar, dreptul de a deține terenuri în Africa, asupra cărora, desigur, nu avea titlu. Unele voci spun că inclusiv membri ai Familiei regale au devenit interesați de această propunere și au început să investească. Cu toate acestea, pînă în 1930, două evenimente petrecute simultan au pus în pericol activitățile coaforului. În primul rînd, ziariştii britanici au început să descopere detalii despre structura afacerii sale, iar în al doilea rînd, Rothstein, care împrumutase bani pentru această afacere, a fost ucis în timpul redistribuirii unei compensaţii criminale din New York în 1928. Potrivit celor mai conservatoare estimări, John Factor a reușit să jefuiască oameni de afaceri britanici și membri ai Familiei regale de cel puțin opt milioane de dolari – o sumă astronomică avînd în vedere că, în urmă cu doar un an, lumea era afectată de Marea Depresiune. Astăzi, suma s-ar ridica la aproximativ 130 de milioane de dolari.

(va urma) r m

John Factor după ce a făcut un test poligraf pentru uciderea lui Roger Tui, 1959

John Factor și judecătorul Leon Jankovic înaintea ceremoniei de acordare a cetățeniei americane lui Factor, 1963

OVESTI ADEVARATE p

Poveşti din Sulina -

Cosmopolisul de altădată (II)

O duminică

în Sulina de altădată

Farmecul Sulinei de altădată era dat și de amalgamul celor ,,20 de nații” de care aparțineau locuitorii orașului. Întîlneai în Sulina în majoritate români și greci, dar și ruși lipoveni, ucrainieni, armeni și evrei, turci și tătari, bulgari, sîrbi, albanezi, germani, italieni, englezi, polonezi, francezi, maghiari și chiar austrieci. Jean Bart scria în romanul ,,Europolis” că „toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întîlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufașa putere britanică, doborîtă, narcotizată de valuri de alcool”. Filip Brunea Fox imortaliza în reportajul său ,,Farmecul Dunării: Sulina” cîteva instantanee culese în această lume cosmopolită într-o zi de duminică a anului 1934: ,,În faţa cafenelelor, marinari greci cu şepci smolite şi pipe de antracit sorb cafeluţe şi vorbesc repede. Funcţionari bruni, care şi-au pus toată eleganţa în tocurile pantofilor de tenis exagerat de înalte, joacă table şi rîd pe italieneşte. Mai încolo, strînşi cîte zece în jurul unui ceainic, pescari bărboşi şi bronzaţi duc paharul la gură cu amîndouă mîinile şi discută liniştit o chestie pe care n-o pot înţelege decît ruşii. Înspre cercul marin, în zona liberă, se bea vin grecesc. Pe masă, tot afară, tronează un clondir respectabil, plin de o licoare blondă ca mierea distilată. Doi căpitani graşi şi rumeni îl contemplă taciturni. Din cînd în cînd unul din ei umple paharele, le sorb repede cum pui o iscălitură şi mormăie satisfăcuţi. Cîrciumarul, care-i cunoaşte, îmi spune că sînt olandeji. Toate neamurile!

Se apropie seara. Pilotina de inspecţie a Comisiunii s-a întors acasă. În port liniştea din timpul zilei se umflă, pune peste cuprins un clopot pneumatic. Muncitori, ducînd cîte un calcan băşicat şi turtit ca o lipie, trec grăbiţi. Din sus, dinspre mare, o dragă uriaşă cu o spinare de fier, crenelată ca a monştrilor preistorici, se tîrăşte greoaie. Peste puţin a luat loc în partea cealaltă a fluviului, între alte două drage, de aceeaşi dimensiune. E duminică. Maşina de curse ce duce tineretul la plaja din apropiere a făcut ultima călătorie. Sulinienii, afară de ţînţari şi un cinematograf de mînă, ce funcţionează numai la sărbători, n-au nici o distracţie. Comisiunea europeană s-a îndurat şi le-a ridicat la mare o baracă de scînduri botezată pompos Cazino. Se dansează la lumina jumulită a unei lămpi

cu petrol, se bea un şpriţ, şi se priveşte de pe un fel de terasă nemărginirea lichidă, sleită de întuneric. La ora 11, lumea se întoarce acasă. Din balconul hotelului, spre canal, aştept să se facă ora Bucureştilor. Ultima pereche a trecut de mult dinspre tîrg. E linişte, e pustiu. Ţînţarii caută în zadar un picior fără cizmă şi un gît slobod. Am rămas numai eu. Şi silueta grănicerului încremenită la pontonjul gudronat. Şi undeva un gardist, un singur gardist, ce se distrează fluierînd lung şi lugubru, dintrun ţignal de lemn. La cinci metri Dunărea. Nu i se vede umbletul. E o şosea înţepenită. Îţi dai seama că trăieşte, că respiră, numai din dansul bărcii din faţă, legată de chei. Pe malul celălalt, ca un zid de cetate, se profilează dragele. Un sîmbure de lumină se sparge undeva întrun catarg. Linişte. Stau şi ascult rugăciunea colectivă a broaştelor. E o audiţie formidabilă. Toată Dunărea sparge nuci. E un vacarm uriaş, monoton, obsedant. Îţi face impresia că mii de fiinţe se distrează rupînd stînjeni de vreascuri uscate. Sau că în tot cuprinsul e o frenezie de castagnete. Sau că un haut-parleur gigant dilată pînă-n văzduh ropotul a cîtorva sute de toace. Imposibil să dormi cu uşa deschisă. Camera se umple de orăcăituri, ca de un fum. Trebuie să-ţi vătueşti urechile, să-ţi struneşti nervii, să cauţi o consolare în faptul că, la ora asta de insomnie, 3.000 de sulinieni dorm duşi, cuminte. Nu pentru astfel de localităţi a fost inventată morfina?”.

Apropierea celui de-al II-lea Război Mondial a dus la desființarea Comisiunii Europene a Dunării, la pierderea neutralității și la retragerea reprezentanțelor consulare din oraș. Sulina – important punct strategic militar – a fost supusă unui bombardament intens al aliaților în 25 august 1944, zi în care mai mult de jumătate dintre clădirile orașului au fost distruse. După război, Sulina

a intrat sub influența puterii sovietice, care a șters și ultimele urme ale gloriei de odinioară.

Sfîrșit

Sursa: FILIP BRUNEA FOX, reportajul ,,Farmecul Dunării: Sulina”, 1934

Un ora cu sute de legende

În 1926, societatea culturală ,,Casa Națională” a luat inițiativa de a transforma localitatea în stațiune balneară și a lansat liste de subscripții prin care locuitorii erau invitați să contribuie cu bani pentru a pune în practică generoasa idee. Proiectul amenajării stațiunii i-a aparținut inginerului M. Popescu din Galați. Un an mai tîrziu, a fost inaugurată plaja, situată între două lazarete, cu cabine de duș și frumoasa clădire a cazinoului, ridicată pe stîlpi de stejar cu pereți din scîndură, acoperită cu tablă. Sulina răspundea astfel cerințelor unei stațiuni balneare ce oferea vizitatorilor agrement și sănătate. Această perioadă înfloritoare din viața orașului a fost marcată și de prezența unor importante personalități.

În 1887 se năștea, la Sulina, George Georgescu, cel care a fost un model de dăruire în slujba nestrămutatei sale iubiri – muzica. De numele prințului Dumitru C. Moruzi, subprefect la Sulina în 1895, se leagă ridicarea teatrului, ce a reprezentat fala localității pînă în anul 1918, cînd, cuprins de furia războiului, a fost incendiat. Construcția din lemn cu două rînduri de loje, în mijlocul cărora se înălța loja regală, a fost locul unde au concertat mari artiști români – Voiculescu, Theodorini, Brezeanu, dar și străini – opera italiană. După distrugerea sa, spectacolele de teatru și operă se dădeau în Saloanele Cercului Elen, construcție în care a funcționat și Cinematograful Regal, singurul din localitate. Prințul Moruzi a înființat la Sulina și o formație de fanfară, cu elevi de diferite etnii, ce dădea fiori publicului, în special, prin intonarea imnului regal. Coborînd ca apele Dunării din port în port, comandorul Eugeniu P. Botez, ajuns la Sulina, a îndeplinit funcția de comisar maritim timp de peste opt ani (1909-1913, 1915-1918). În timpul crizei balcanice, în anul 1913, este mobilizat și numit și comandant al garnizoanei Sulina. O dublă calitate a avut și în timpul primului Război Mondial, cînd a îndeplinit funcțiile de comandant militar al portului Sulina și căpitan de port din partea CED. Perioada șederii la Sulina l-a inspirat în scrierea romanului ,,Europolis”, semnat sub pseudonimul literar Jean Bart, primul și cel mai realizat roman al unui port românesc ce rămîne pînă astăzi neîntrecut. Tradus în 12 limbi, îmbinînd ficțiunea cu realitatea, romanul prezintă Sulina din prima jumătate a Secolului al XX-lea, ,,oraș cosmopolit – un mozaic de rase la gura bătrînului Danubiu”.

Vizitele familiei regale în localitate reprezentau o adevărată sărbătoare pentru sulineni, înalții reprezentanți fiind întîmpinați cu mult entuziasm, în timp ce orașul-port era ,,splendid decorat”. Presa consemna în 1904, cu ocazia vizitei regelui Carol I: ,,pe distanță de mai mulți km sînt înșirate ghirlande și bandiere, splendida pavoazare cu arc de triumf deasupra căreia se află frumoase inscripțiuni a casei Kiriakide, apoi Palatul CED și al Subprefecturii, Cercul Marinei Militare, hotelul Gamberis & Parparias, agenția SMR și NFR, consulatul Imperial rusesc, cum și uzina de apă care este împodobită cu foarte multă măiestrie”. Iar în 1911 preotul Bisericii ortodoxe, în cuvîntul rostit cu ocazia vizitei Suveranilor la Sulina, sublinia: ,,tot poporul sulinean, pătruns de adîncă recunoștință privind azi cu venerațiune spre Majestatea voastră și spre Altețele Voastre Regale, prea uimiți, vă roagă acum prin mine să permiteți ca, odată cu urările de bună venire, să depună omagiile lor de nemărginită iubire și devotament”. Familia regală a onorat și invitațiile înalților demnitari ai CED de a participa la inaugurarea marilor lucrări realizate pe canalul Sulina, apreciind atît prin prezență cît și în cuvîntările rostite opera și rolul instituției internaționale.

Vedere parțială a Sulinei, 1904

Covid-19 și pandemia de plastic

Potrivit statisticilor, în 2015 exista peste o tonă de deșeuri de plastic pentru fiecare locuitor al Terrei, în condiţiile în care mulţi experţi consideră plasticul una dintre substanţele sintetice cu risc semnificativ pentru siguranţa planetei. Pandemia de Covid-19 a exacerbat această criză, iar cercetătorii ne avertizează că mărșăluim spre o viitoare pandemie de plastic. Cantitatea de mase plastice produse de om în ultimele trei sferturi de secol este copleșitoare (8,3 miliarde de tone de materiale plastice de la începutul anilor ’50 pînă în 2015, aproximativ 80% din această cantitate regăsindu-se în mediul înconjurător sau în depozitele de deșeuri).

Reziduurile de plastic cauzează decesul a cel puţin un milion de păsări marine și ucid 100.000 de mamifere în fiecare an, prin ingerare sau blocarea în resturile de plastic. În lipsa unor măsuri ferme, pînă în 2050 oceanele ar putea avea mai multe deșeuri de plastic decît pești, au avertizat cercetătorii. O veste surprinzătoare și nu prea pentru cei care știu că 8 milioane de tone de plastic ajung în oceane în fiecare an – e ca și cum 5 saci plini cu gunoi ar fi depozitaţi pe fiecare porţiune de 0,3 m de ţărm. Plasticul ajunge în mediul înconjurător chiar și în ţările „cu o infrastructură bună pentru gestionarea deşeurilor”.

Poluarea globală cu plastic se îndreaptă spre „un punct critic ireversibil”; plasticul s-a infiltrat peste tot în mediu, cu efecte care ar putea fi ireversibile, potrivit unui studiu realizat de cercetători norvegieni, suedezi și germani și publicat în iulie 2021 în revista Science Volumul maselor plastice este în creștere, în ciuda faptului că gradul de conștientizare a cercetătorilor și publicului larg cu privire la riscurile plasticului a crescut, spune Matthew MacLeod, coordonatorul studiului, subliniind că plasticul ajunge în mediul înconjurător chiar și în ţările „cu o infrastructură bună pentru gestionarea deşeurilor”.

S-a scris mult în ultimii ani despre problema deșeurilor de plastic, ce „decimează oceanele și locuitorii”, iar companii importante și foruri legislative din diferite ţări au promis măsuri de schimbare a sistemelor de reciclare și de consum. Pandemia a înrăutăţit însă o problemă deja scăpată de sub control, prin cererea mare de material din plastic de unică folosinţă, dar și prin perturbarea eforturilor de gestionare a materialelor plastice la nivel naţional și global.

Marea debarasare de măști și efectele asupra mediului

În timpul pandemiei de Covid-19, materialele din plastic au fost folosite în cantităţi fără precedent pentru a proteja sănătatea lucrătorilor medicali, dar și a cetăţenilor obișnuiţi. Cererea ridicată de echipamente de protecţie personală și de materiale plastice (inclusiv de unică folosinţă) a dus la un volum mare de deșeuri plastice într-un interval scurt de timp. Gestionarea incorectă a acestor reziduuri poate

produce poluare în ecosistemele terestre și marine. În cele din urmă, există posibilitatea ca poluarea cu plastic să fie următoarea pandemie cu care ne vom confrunta, spun cercetătorii.

Iniţial, recomandarea de a purta măști pentru a încetini rata de transmitere a Covid-19 a dus la o explozie a cererii și la o penurie globală de măști medicale. În martie 2020, Organizaţia Mondială a Sănătăţii estima un necesar de 89 de milioane de măști medicale în fiecare lună. Un studiu publicat în aprilie 2020 constata un consum lunar de 129 de miliarde de măști faciale și 65 de miliarde de mănuși medicale la nivel global. În 2020 a existat o creștere de aproape 9.000% a gunoiului format din măști, mănuși și șerveţele – aceasta a fost concluzia unui studiu efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Portsmouth, care au colectat date din 11 ţări (Australia, Belgia, Canada, Germania, Spania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Noua Zeelandă, Suedia și SUA). Marea Britanie a înregistrat cea mai mare creștere: între septembrie 2019 și septembrie 2020, numărul deșeurilor etichetate drept „mască” a ajuns de la 0 la 6% din totalul deșeurilor colectate.

Cele mai multe dintre măștile folosite la nivel global sînt de unică folosinţă, ceea ce înseamnă că aruncăm 3 milioane de măști în fiecare minut. Aceste măști sînt realizate din microfibre de plastic care nu se degradează cu ușurinţă, dar se pot fragmenta în particule foarte mici – microplastice (fragmente mai mici de 5 milimetri) și nanoplastice (cu diametrul mai mic de 0,001 milimetri). Producţia uriașă de măști de unică folosinţă este comparabilă cu cea a sticlelor de plastic, deosebirea fiind aceea că, spre deosebire de sticle (din care 25% se reciclează), în cazul măștilor nu există un ghid oficial pentru reciclarea lor, subliniază autorii unui studiu publicat în 2021.

Măștile de unică folosinţă ar putea elibera poluanţi chimici potenţial primejdioși atunci cînd sînt scufundate în apă. Nu există date despre modul în care se degradează măștile în mediul înconjurător, dar ceea ce se știe este că pot elibera, la fel ca alte deșeuri din plastic, substanţe dăunătoare, precum bisfenolul A sau metale grele, spun cercetătorii. Un studiu al cercetătorilor de la Universitatea Swansea a constatat că măștile de unică folosinţă ar putea elibera poluanţi chimici potenţial primejdioși atunci cînd sînt cufundate în apă. Înainte de pandemie încercam să reducem utilizarea paielor de plastic și a ambalajelor plastice, dar acum sîntem martorii acumulării sutelor de mii de măști, remarcă Sarper Sarp, coordonatorul studiului, subliniind necesitatea tratării problemelor în ordinea priorităţilor: beneficiul purtării măștilor este „uriaș” și avem nevoie de ele pentru a depăși cu bine pandemia de COVID-19, dar, între timp, trebuie să reglementăm producţia de măști astfel încît să reducem riscurile asupra mediului. Grupul Ocean Conservancy a organizat un sondaj printre voluntarii care au participat la curăţarea plajelor în vara anului 2020 și a constatat că 94% dintre voluntari au văzut în mod regulat mănuși, măști și alte deșeuri legate de pandemie în comunitatea lor, iar jumătate au raportat că văd zilnic astfel de deșeuri. Dimensiunea acestei probleme nu mai poate fi ascunsă, spune biologul Nick Mallos, de la Ocean Conservancy, subliniind că, suprapusă peste criza deja existentă legată de deșeurile de plastic, reziduurile asociate pandemiei reprezintă o problemă de sănătate publică și de sănătate a oceanelor în egală măsură.

Cît plastic a generat pandemia?

Măștile medicale sînt doar forma cea mai vizibilă a deșeurilor de plastic, dar cele provenite din mediul

spitalicesc reprezintă o ameninţare cu mult mai mare, potrivit datelor unui studiu recent. Deșeurile de plastic produse în timpul pandemiei în 193 de ţări (pînă în august 2021) se ridică la aproximativ 8,4 milioane de tone, iar peste 25.000 de tone din aceste deșeuri au ajuns deja în oceanele lumii, potrivit studiului publicat în noiembrie 2021 în revista Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America (PNAS). Cercetătorii spun că mare parte din deșeurile generate în pandemie va ajunge pe plaje sau pe fundul oceanelor într-un interval de 3-4 ani. De asemenea, autorii studiului subliniază că aceste cifre surprind doar excesul de plastic folosit pe parcursul pandemiei, dar că volumul total al deșeurilor asociate pandemiei și impactul acestora asupra mediului sînt în mare parte necunoscute (un alt raport, citat în studiu, a estimat că 1,56 de milioane de măști au ajuns în ocean în cursul anului 2020). Marea majoritate a acestor reziduuri provine din spitale (peste 87%), restul fiind reprezentat de măști și alte echipamente de protecţie de uz privat (7,6%) și de materialele în care au fost ambalate cumpărăturile online (4,7%), mai numeroase în această perioadă. „Spitalele sînt noile puncte fierbinţi”, spune Yanxu Zhang, unul dintre autorii studiului, punctînd faptul că rezultatele studiului au venit ca o surpriză pentru cercetători, care se așteptau ca echipamentele de protecţie personală să fi contribuit substanţial la excedentul producţiei de plastic, avînd în vedere că toată lumea le utilizează. Deșeurile generate în pandemie vor avea un „impact de lungă durată” asupra ecosistemelor oceanice, mare parte din ele urmînd să ajungă pe plaje (70,5%) sau pe fundul oceanelor (28,8%) pînă la finalul secolului, estimează autorii studiului.

Atunci cînd vorbim despre plastic nu sîntem conștienţi că există sute de tipuri de materiale plastice, alcătuite din mii de tipuri de substanţe chimice, iar de multe ori nici măcar nu putem ști ce substanţe chimice conţine un anumit tip de plastic, pentru că industria nu oferă aceste informaţii, spune Patricia VillarrubiaGómez, de la Stockholm Resilience Centre. O veste și mai rea este aceea că, în multe cazuri, lipsesc studiile despre efectele negative pe care le-ar putea avea aceste substanţe, așa că dovezile despre toxicitatea lor ar putea veni tardiv. Nu doar oceanele vor fi stresate de deșeurile generate în pandemie –există posibilitatea ca numărul microplasticelor din atmosferă să crească, avertizează Villarrubia-Gómez. Studiul despre deșeurile produse în pandemie va sensibiliza publicul și va arăta factorilor de decizie că există efecte secundare ale creșterii volumului de mase plastice folosite, speră cercetătorul Yanxu Zhang, insistînd asupra nevoii de reglementări mai stricte a deșeurilor.

Mai poate fi evitată pandemia de plastic?

Gestionarea deșeurilor de plastic a fost inadecvată la nivel global încă din perioada pre-pandemică, iar creșterea volumului de mase plastice indusă de criza sanitară poate perturba infrastructura de gestionare a deșeurilor, proiectată pentru un debit mediu, arată un studiu al cercetătorilor indieni, publicat în martie 2021.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii și UNICEF au recomandat aruncarea măștilor și mănușilor de unică folosinţă după fiecare utilizare și ambalarea în pungi negre, rezistente, sigilate corespunzător, a deșeurilor produse în gospodării în timpul carantinei. De asemenea, se recomandă colectarea deșeurilor medicale produse în spitale în recipiente sigure, căptușite, și tratarea lor prin autoclavare sau prin incinerare la temperaturi ridicate. Colectarea separată a deșeurilor biomedicale, depozitarea, transportul, tratarea și eliminarea lor respectînd măsurile de protecţie a personalului și tratarea deșeurilor biomedicale

contaminate și amestecate cu gunoiul menajer ca deșeuri periculoase sînt recomandările Programului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu.

Diferite organizaţii au emis linii directoare pentru sortarea și gestionarea deșeurilor de plastic, inclusiv a celor biomedicale periculoase, iar statele au adoptat diferite strategii pentru a controla volumul mare de deșeuri. Astfel, în SUA, deșeurile de plastic sînt tratate, inclusiv prin autoclavare și incinerare, înainte de a ajunge în gropile de gunoi; în Spania, fabricile de ciment au preluat și ele sarcina de incinerare a reziduurilor contaminate, iar Marea Britanie a colectat săptămînal în saci dubli acest tip de deșeuri, folosind vehicule separate pentru transportul acestora. Obiceiul de a tăia elasticele măștilor înainte de aruncare reduce riscul ca animalele să se trezească prinse în ele, spune dr. Di Evans, ofiţer știinţific superior al organizaţiei RSPCA Australia. Rapoartele arată că ţări asiatice în curs de dezvoltare (precum Cambodgia, Filipine, Thailanda, India, Malaysia, Indonezia, Bangladesh sau Vietnam) gestionează inadecvat deșeurile infectate, aruncîndu-le în gropi de gunoi deschise. Cercetătorii avertizează că tratarea necorespunzătoare a deșeurilor infecţioase din plastic poate constitui un factor decisiv pentru apariţia unor afecţiuni umane grave și a problemelor de mediu, inclusiv în perioada post-pandemică. Instalarea coșurilor de gunoi care să colecteze doar măști, reguli stricte de gestionare a deșeurilor legate de Covid-19 și crearea de măști biodegradabile sînt sugestiile pe care le oferă cercetătorii Elvis Genbo Xu

și Zhiyong Jason Ren într-un studiu care urmărește amprenta pandemiei asupra mediului.

Modul în care gestionăm amprenta pe care o are pandemia asupra mediului va arăta dacă am reușit să facem din plastic un factor de protejare a sănătăţii sau doar unul de agravare a poluării mediului. În siajul circumstanţelor speciale rămîn obiceiurile și tendinţa de a reveni la vechile tipare, din timpurile de normalitate. Dacă la începutul pandemiei, tendinţa de retragere a pungilor de plastic s-a inversat, din cauza temerilor că SARS-Cov-2 s-ar putea răspîndi prin suprafeţe contaminate, un an mai tîrziu pungile de plastic se vînd în continuare pe scară largă în magazine. A durat ani pentru a schimba comportamentul consumatorilor și pentru a-i convinge să-și aducă sacoșele de acasă, punctează Martin Bourque, care conduce un centru de reciclare în Berkeley, California, observînd că, în final, mișcarea de reducere a folosirii plasticului a prins un

De la eolienele UE ne cam trage curentul

(urmare din pag. 1)

În momentul în care s-au închis o mulțime de mine de cărbune, fapt care a dus la un deficit de minereu pentru termocentrale, iar gazul metan ce vine de la ruși provine în proporție de 25% din țările europene și de 31% din România, e clar cine „are la mînă” pe cine și cine dictează prețurile.

Așadar, Rusia a micșorat livrarea de gaze naturale spre Europa după un accident la o fabrică de prelucrare a gazului din Siberia, iar norvegienii, cei mai mari producători de gaz din apropierea UE, au demarat ample lucrări de întreținere și reparații ale sistemului de livrare a gazelor, crezînd că perioada pandemiei le va da răgazul de a le termina la timp. Bineînțeles că nu a fost așa, iar cererea de gaze i-a luat prin surprindere, la fel cum ninsorile abundente surprind autoritățile locale românești.

Un alt factor care duce la scumpirea gazelor și, pe cale de consecință, a energiei electrice, este felul în care a fost gestionată stocarea gazelor naturale în depozitele europene. În Germania și Austria, spre exemplu, Rusia a construit depozite în care își stoca gazul metan exportat, pentru a-l redistribui mai ușor. Apoi, rușii de la Gazprom au vîndut gaze în Europa din acele depozite imense, fără a mai reface stocurile. Pe cale de consecință, prețul gazului crește conform reguli „ofertă mică/ cerere mare”, pentru că ceea ce livrează rușii Europei este prea puțin în conformitate cu nevoile acesteia.

Probabil, Rusia dorește să le arate europenilor importanta gazoductului Nord Stream-2 ce s-a realizat doar datorită parteneriatului cu Germania, în rest fiind criticat și comentat de țările occidentale. Pe de altă parte, Uniunea Europeană are ca scop reducerea poluării, eliminînd treptat cărbunele, deși acesta are o pondere de 60% în producerea de energie electrică în Olanda, Polonia, Malta și Cipru, iar turbinele eoliene sau panourile solare, ca elemente principale ale producției de energie electrică, nu au o pondere semnificativă. Asta spune multe despre calitățile de gospodari ale conducătorilor UE, care, procedînd astfel, pun căruța înaintea cailor.

O altă greșeală pe care au făcut-o oficialii de la Bruxelles a fost liberalizarea pieței de energie, deși

resursa primară provine din afara frontierelor Uniunii. Cu alte cuvinte, au liberalizat o piață pe care nu o controlează în totalitate, lăsîndu-se jupuiți de rușii pe care-i arată cu degetul și-i acuză de toate răutățile lumii. Ce puteau face rușii în această situație? Îi jumulesc ca pe găini pe prostănacii de la Bruxelles, conform regulii care spune că „pe orbul cu ochi nu-i păcat să-l păcălești”.

Prețul crescut la energie generează mărirea tarifelor tuturor bunurilor de consum și ale serviciilor, toate astea lovind în buzunarul nostru. Desigur, situația aceasta a fost un motiv pentru a împunge Rusia cu bățul prin gard, prin vocea unor politicieni europeni care au acuzat-o de reducerea exportului de gaz. Aceeași Rusie pe care tot politicienii europeni o amenință cu sancțiuni economice dacă intră cu trupe în Ucraina. Mă întreb ce vor face. Nu vor mai accepta să cumpere gazul rusesc? Nu cred.

România – țară cu rezerve de gaze naturale, cu hidrocentrale și cu două reactoare nucleare ce produc 20% din necesarul de energie electrică, toate construite acum 50 de ani, pe vremea criticatului comunism – urmează trendul prețurilor din celelalte țări ale UE care nu au astfel de capacități de producție și exploatare. De ce? Pentru că politicienii care s-au perindat pe la putere în ultimii 30 de ani nu au fost în stare să termine și celelalte trei reactoare nucleare, nu au fost în stare să pornească exploatarea zăcămintelor de gaz metan din Marea Neagră și nici să constituie rezerve de gaz așa cum făceau pînă acum, deoarece, așa cum titra pagina economica.net încă din luna august a anului trecut, ,,din acest an, nu mai există obligația furnizorilor de gaze de a înmagazina pentru perioada rece. Ei înmagazinează dacă vor și cît vor. Introdusă cu mai mult timp în urmă prin lege, obligativitatea stipula ca, an de an, furnizorii de gaze naturale să constituie, în perioada caldă, stocuri de 30% din consumul anual – adică sînt obligați să cumpere gaze, în baza unui program stabilit anual de ANRE, pe care să le înmagazineze în depozitele subterane operate în special de Depogaz (sucursală a Romgaz) și să plătească un tarif de înmagazinare, care era reglementat. Nici obligația și nici tarifele reglementate de ANRE pentru această perioadă nu mai sînt valabile,

avînt mai mare decît orice altă problemă de mediu la care a lucrat. Apoi a venit pandemia și tot acest entuziasm a îngheţat, iar ecologiștii cred că aducerea consumatorilor pe drumul cel bun va fi dificilă.

Criza plasticului nu va putea fi rezolvată decît cu o schimbare fundamentală a modului în care este fabricat, utilizat și aruncat în prezent acest material, iar fereastra de timp în care trebuie să facem această schimbare este mică – aceasta a fost concluzia la care au ajuns două studii publicate în 2020 în revista Science, efectuate de echipe de cercetători diferite, care au folosit metodologii și calendare diferite. Chiar dacă ar exista o posibilitate (oricît de îndepărtată) de a crea tehnologia care să ajute la eliminarea CO2 din atmosferă, nu există, nici măcar la nivel de scenariu, o astfel de soluţie pentru plastic, pentru că acesta este un material practic indestructibil, avînd în vedere durabilitatea lui, avertizează oamenii de știinţă. Permanenţa plasticului este cea mai mare problemă a lui, susţine cercetătorul George Leonard, pentru că, odată ce resturile de plastic ajung în ocean, poluînd întreaga reţea trofică marină, această masă masivă de deșeuri va rămîne acolo „pentru totdeauna”.

Evadarea din regatul de plastic pe care l-am construit nu reprezintă o provocare simplă, mai ales că ne confruntăm și cu alte ameninţări globale, dar alternativa nu este deloc roz atunci cînd deșeurile s-au infiltrat peste tot, de la cel mai adînc loc de pe Terra (la 10.898 de metri adîncime) la aerul pe care îl respirăm și la mîncarea din farfuriile noastre.

CARMEN LĂIU (Semneletimpului.ro)

astfel încît, acum, gradul de umplere a depozitelor în România este de 53,3%”. Ca urmare, sîntem cu depozitele pe jumătate pline, cu minele de cărbuni închise pentru că așa au dictat alde Greta Thunberg de la Bruxelles, plătim rușilor cel mai mare preț la gaze dintre toate țările UE și am liberalizat la rîndul nostru piața, uitînd că, deși avem prețurile aliniate la nivelul UE, salariile sînt mult în urmă.

În aceste condiții, conducătorii luminați ai Uniunii vor să adopte măsuri de protejare a populației, care deja sînt aplicate în Spania, Franța și Italia, constînd în: vouchere şi bonuri valorice pentru familii şi întreprinderi nevoiaşe (depinde ce înțeleg ei prin ,,nevoiașe”); amînarea plăţii facturilor pentru energie şi a impozitelor; garanţii că cei care nu-şi achită facturile nu vor fi debranşaţi de la reţea; reduceri fiscale şi de cheltuieli pentru grupe de populaţie cu venit redus. Alături de acestea, Italia vrea să cheltuie trei miliarde de euro pentru a micşora impozitul pe curent, iar Franţa vrea să plafoneze în general preţul energiei. Germania respinge încă subvenţionarea consumatorilor şi intervenţiile în piaţă, după cum a declarat la Berlin purtătorul de cuvînt al guvernului, Steffen Seibert.

Pînă iau ei măsurile o să treacă iarna și apoi vom uita de toate acestea. Uneori am senzația că iernile blînde din ultimii ani se datorează lui Dumnezeu, care Își dă seama ce conducători naivi și nepregătiți profesional avem la Bruxelles.

Recapitulînd: să liberalizezi o piață pe care nu o controlezi decît în parte, să intri în iarnă cu depozitele de gaz la jumătate și să elimini cărbunele ca sursă de energie, deși instalațiile eoliene și solare nu sînt capabile să-l înlocuiască în totalitate și, în loc să-ți pui cenușă-n cap, să dai vina pe ruși – denotă lipsă de profesionalism, ipocrizie și naivitate.

Soluția este aceeași dintotdeauna, și unica, de altfel: votați la viitoarele alegeri cu oameni competenți și responsabili, care să se jertfească pentru binele celor mulți care i-au pus acolo. Pînă atunci, strîngem cureaua, suferim și ne dăm seama că acum 35 de ani făceam același lucru, însă atunci aveam un scop: cîștigarea independenței financiare a țării noastre. Acum, scopul este îmbogățirea unora pe spinarea noastră.

Catastrofe climatice, viruși și sărăcie extremă: ce amenințări așteaptă omenirea în următorii ani?

– Forumul Economic Mondial a publicat un studiu privind riscurile pentru umanitate în anul 2022 –

Experții de la organizația non-guvernamentală elvețiană World Economic Forum (WEF) au dat publicității cea de-a 17-a ediție a raportului lor anual, în care au vorbit despre riscurile cu care se poate confrunta umanitatea în viitorul apropiat. Documentul vorbește despre principalele probleme ale oamenilor din întreaga lume: de la pandemia de coronavirus la o creștere a temperaturii medii pe planetă.

Din mai pînă în septembrie 2021, WEF a chestionat peste 12.000 de persoane din 124 de țări asupra problemelor cu care se confruntă lumea și a temerilor de viitor. Pe lîngă sondaje și cercetări, ONG-ul organizează anual întîlniri în Davos, Elveția – antreprenori, politicieni și jurnaliști din întreaga lume vin la eveniment și discută cele mai presante probleme legate de toate economiile lumii. Anul acesta, întîlnirea trebuia să aibă loc în ianuarie, dar din cauza răspîndirii tulpinii Omicron, aceasta a fost amînată pentru începutul verii. Discuția despre raport a avut loc online.

Experții wEF au făcut publice principalele riscuri pentru umanitate

Tensiunea existentă în societate este asociată cu pandemia de coronavirus, care a afectat grav economiile țărilor, sistemul de sănătate și poate agrava tensiunile sociale și geopolitice. Participanții la studiul WEF consideră că situația nu se va schimba în viitor. 41,8% dintre cei chestionați au sugerat că în următorii trei ani lumea va fi cuprinsă de o instabilitate constantă și se va confrunta cu tot felul de neajunsuri. Relativ pozitivi au fost 10,7% dintre respondenți – ei cred că în următorii trei ani lumea va putea să-și revină după șocuri. Restul au declarat că, în viitor, omenirea se va confrunta cu catastrofe. În studiu, participanții au descris și modul în care văd lumea. Mai mult de jumătate dintre respondenți (61,2%) și-au exprimat îngrijorarea cu privire la situația globală. 23% dintre respondenți sînt într-o dispoziție anxioasă. 12,1% s-au dovedit a fi înclinați spre pozitivism, 3,7% s-au considerat optimiști.

Lipsa de calm cu privire la situația din lume nu este neîntemeiată, ci este asociată cu riscurile cu care se poate confrunta umanitatea. Pe baza datelor obținute, WEF a realizat un rating al celor mai grave probleme care amenință lumea în următorii 10 ani. Primele trei locuri din listă sînt ocupate de eșecul schimbărilor climatice, vremea extremă și pierderea biodiversității. Urmează amenințările sub forma inegalității sociale și creșterea dificultății de a obține un venit minim. Pe pozitia a șasea s-a situat riscul de infecții, pe șapte și opt – daunele aduse mediului și, respectiv, criza resurselor naturale. Top 10 a fost

închis de amenințările sub forma unei crize a datoriilor și a confruntării geo-economice.

Omenirea se confruntă cu eșecuri în lupta împotriva schimbărilor climatice

Un posibil eșec în lupta împotriva schimbărilor climatice a fost recunoscut de multe țări drept una dintre principalele amenințări în următorii doi ani. Problema a fost semnalată în Australia, Austria, Azerbaidjan, Canada, Finlanda, precum și în Franța, Germania, Ungaria, Singapore, Ucraina și SUA. În ceea ce privește Rusia, aceasta, alături de Kazahstan, Argentina și Republica Cehă, nu a identificat încălzirea globală drept una dintre principalele amenințări la adresa populației. Oamenii de știință avertizează asupra schimbărilor ireversibile ale climei și solicită acțiuni drastice pentru a salva planeta. Una dintre modalitățile de a ne salva de la o catastrofă globală ar putea fi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și crearea unei industrii „curate”.

O preocupare deosebită este creșterea temperaturii medii globale. La conferința privind clima de la Glasgow din noiembrie 2021, liderii mondiali au

convenit să rețină creșterea la 1,5 grade Celsius. Totuși, dacă politica climatică rămîne aceeași în viitor, cifra va crește semnificativ și poate ajunge la 2,7 grade Celsius.

Coronavirusul a exacerbat problema securității cibernetice

Dependența umanității de tehnologiile digitale a crescut în ultimii 20 de ani. Majoritatea activităților s-au mutat online: de la plata facturilor de utilități și conducerea unei afaceri pînă la cumpărarea de alimente și haine. Pandemia de coronavirus a exacerbat situația – oamenii din întreaga lume au început să studieze și să lucreze de la distanță, din cauza faptului că datele lor personale riscau să fie făcute publice. O încălcare a siguranței datelor personale costă companiile sute de milioane de dolari și subminează starea mentală a utilizatorilor. În viitor, problema se poate agrava – oamenii vor fi mai preocupați de acest aspect. Internauții sînt deja hărțuiți și înșelați. Mai mult de jumătate dintre cei care au

suferit o încălcare a datelor în 2021 au fost afectați: 46% se aflau într-o stare stresantă, 41% s-au plîns de vulnerabilitate, alții s-au simțit neputincioși și speriați.

Lumea este măturată de un val de migrație

Cea mai mare parte a populației lumii se confruntă deja cu o criză a venitului minim, unul dintre riscurile care amenință planeta în următorul deceniu. În căutarea unor condiții economice mai bune, oamenii sînt nevoiți să-și schimbe locul de reședință. În ultimii ani, numărul migranților a crescut semnificativ – în 2010 a însumat 221 de milioane de persoane, iar în 2020 cifra a ajuns la 281 de milioane.

Fluxurile de migrație au fost încetinite de pandemia de coronavirus, dar oamenii au continuat să se deplaseze în căutarea unor condiții de viață mai bune atunci cînd restricțiile au fost parțial ridicate. Astăzi, schimbările climatice duc și la migrație în masă, care de fapt obligă oamenii să-și părăsească casele din cauza dezastrelor naturale. Dacă încălzirea globală continuă, secetele, incendiile și inundațiile vor strămuta peste 200 de milioane de oameni pînă în 2050.

Spațiul a devenit un teren de competiție

În ultimul deceniu, poziția industriei spațiale s-a schimbat. Anterior, descoperirile se făceau în detrimentul fondurilor publice, dar acum sfera atrage investiții private. Expedițiile în spațiu și realizările în acest domeniu ajută țările să-și mențină propriul prestigiu și să-și demonstreze puterea. Ca urmare, există riscul militarizării spațiului. Pînă în 2030, China, Franța, Germania, India, Japonia, Rusia și Statele Unite plănuiesc să extindă semnificativ infrastructura spațială. Argentina, Brazilia, Mexic, Egipt, Iran, Turcia și alte state urmează să se dezvolte în acest domeniu.

În următorii ani, zeci de mii de sateliți vor fi lansați în spațiu – în următorul deceniu, 70.000 de obiecte ar trebui să intre pe orbită. Cifrele au crescut substanțial din anii 1970, cînd numărul de obiecte, inclusiv rachete, obuzele și resturile acestora, nu a ajuns la 5.000. În 2020, numărul lor a depășit 30.000. Experții sînt îngrijorați de faptul că o creștere a numărului de obiecte ar putea duce la coliziuni și ar putea afecta siguranța în spațiu.

Tema ecologiei înlocuiește agenda tradițională de cîțiva ani. Problemele condițiilor meteorologice extreme, infecțiile, pierderea biodiversității, criza de pe piața muncii au fost identificate de WEF ca o amenințare la adresa umanității încă din 2021. În viitor, centrul preocupărilor globale se va muta și mai mult către agenda ecologică. Experții preconizează că în 5-10 ani problemele sociale vor trece în plan secund, lăsînd loc problemelor de mediu. n.K.

Fum și ceață în San Francisco, septembrie 2020

Incendiu de vegetație, Franța

Doza de sãnãtate

Bolile neurodegenerative din perspectiva medicinei energo-informaționale

Alzheimerul este o boală a epocii moderne și, deși este cunoscută încă din anul 1906 (fiind popularizată de neurologul german Alois Alzheimer), nici pînă astăzi nu s-a descoperit un medicament eficient pentru această degenerare neuro-vegetativă, o pierdere a personalității umane, a Eului propriu. O afecțiune ce produce multă suferință și celor apropiați pacientului. Alzheimer este caracterizată de două forme diferite de depunere a două proteine în creierul pacientului: Betaamyloid si Tau, care dereglează comunicarea între celulele nervoase. Acest fenomen duce la moartea multor celule într-un interval de cîțiva ani și împiedică formarea de celule noi. Astăzi, datorită neurobiologiei, se știe cu certitudine că neuronii au capacitatea de a se reface, dar au nevoie de ajutor energetic pentru a substitui neuronii uzați.

Un studiu publicat de OMS arată că oamenii care se hrănesc sănătos, fac mișcare fizică în mod constant, au activitate intelectuală, sînt mereu în contact cu alții au șanse foarte mici de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Mișcarea ne ține creierul activ și îmbunătățește circulația sanguină. Persoanelor de peste 65 de ani li se recomandă să facă zilnic 7.000 de pași. De asemenea, cu cît sîntem mai ocupați din punct de vedere intelectual cu atît se formează mai multe sinapse (legătura dintre celulele nervoase).

Printr-o alimentație optimală, care conține multe minerale si oligoelemente (fructe, legume, ulei de măsline, nuci, cît mai puțină carne roșie și mult pește)

O istorie a farselor (233)

Înșelăciunile unui pretins „mediu“ (2)

Invadat aşadar de imagini din viaţa altor persoane într-un mod atît de puternic, încît nu se mai putea concentra ori păstra un loc de muncă, el a emigrat în America în anii ’50 sub numele de „Peter Hurkos“, unde a început o carieră de succes la Hollywood, fiind consilierul în spiritism al vedetelor. Specializîndu-se în psihometrie şi descrierea imaginilor legat la ochi, fără a le privi, şi-a menţinut o imagine respectabilă cel puţin două decenii, în ciuda înşelătoriilor şi eşecurilor continue ca „detectiv de crime“. În decembrie 1950, cînd Piatra Scone a fost furată de la Westminster Abbey de către naţionaliştii scoţieni, Hurkos, printr-o „clarviziune“, a declarat că relicva se află la Glasgow. Mai tîrziu, piatra a fost descoperită în catedrala ruinată de la Arbroath, la optzeci de mile depărtare de Glasgow. Nici descoperirea, aşa-zis faimoasă, din 1951 a unui piroman din Njimegen, Olanda, nu a fost revendicată pe bună dreptate. El l-a identificat pe criminalul de şaptesprezece ani, Piet Vierbroom, doar după ce acesta a fost arestat, nu înainte. La fel, singura dată cînd a identificat corect criminalii prin procedee „spiritiste, de mediu“ a fost cînd aceştia se aflau deja în custodia poliţiei. Afirmaţia lui, conform căreia l-a identificat pe Strangulatorul din Boston, a fost la fel de neadevărată ca şi aceea conform căreia ar fi fost testat pentru deţinerea de percepţii extrasenzoriale la Universitatea Duke, înregistrînd un succes de sută la sută – nu a fost niciodată supus unui astfel de test la Universitatea Duke. El i-a declarat suporterului său, Henry Belk, moştenitorul unui mare magazin, că două dintre afacerile sale vor avea profituri mari şi că fiica lui dispărută era bine şi în viaţă. Magazinul a dat faliment, iar fiica lui Belk a fost găsită înecată. Cît priveşte profeţia lui că va muri la 17 noiembrie 1961, şi aceasta a fost incorectă. Puţini parapsihologi au fost vreodată convinşi de el, cu excepţia lui Andrija Puharich, descoperitorul lui Uri Geller şi Arigo, care îl numea „unul dintre cele mai mari talente telepatice ale modernităţii“. Poate stînjenit de o atare laudă, în anii următori, Hurkos a avut bunul-simț să nu mai iasă atît de mult în evidență.

crește capacitatea creierului și se îmbunătățește metabolismul. Așa cum ne hrănim corpul, trebuie să avem în permanență grijă și de ,,alimentația” creierului. Contactele sociale sînt foarte importante. Cînd vorbim cu o altă pesoană, pe lîngă faptul că ascultăm ceea ce ne spune, luăm act și de dispoziția, tonul și mimica interlocutorului. Dintotdeauna omul a încercat să își țină sănătatea în echilibru prin intermediul unor metode precum saună, post, excursii la munte sau la mare.

Perioada pe care o traversăm este extrem de încărcată cu noxe toxice. Înaintașii noștri nu întîmpinau aceste probleme; ca urmare, boli autoimune, cancer, dureri reumatice, dureri de cap, probleme cu somnul, forme dese de infecții, afecțiuni multiple ale tractului gastrointestinal în loc să se vindece se acutizează.

Medicina energo-informațională este în măsură să ne ajute să întîrziem îmbolnăvirea indiferent de afecțiune sau să prevină multiple probleme de sănătate pornind de la principiul fizical conform căruia orice formă de viață emite frecvențe, lucru valabil și pentru viruși, bacterii, paraziți sau micoze, candida sau metale grele. Aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să depisteze frecvențele patologice și să neutralizeze frecvențele patogene emise de orice formă de viață. Astfel, se întrerupe un proces de distrugere

Incidentul de la Roswell – o farsă? (1)

În vreme ce astăzi sunt difuzate pe micul ecran atît filmul Twean Peaks, produs la Hollywood, cu actorul Kyle Mc-Laughlin în rolul principal, cît şi mult disputatul documentar de televiziune despre aşazisa autopsie, din 1947, a unor extratereștri decedaţi, povestea despre incidentul de la Roswell se pare că a cîştigat un statut mitic, în special printre adepţii teoriei conspiraţiei.

Printre ozeneologi, „Roswell“ este sinonim cu „muşamalizare a guvernului“. Povestea este următoarea: pe data de 2 iulie 1947 (sau undeva în jurul acestei date), o navă extraterestră s-a prăbuşit în deşertul New Mexico, la aproximativ 60 km depărtare de baza de rachete nucleare a aviaţiei militare americane, aflată la Roswell – sediul Grupului de Bombardiere nr. 509, pe atunci singura forţă de atac nuclear din lume. Rămăşiţele aparatului de zbor necunoscut au fost, aparent, recuperate, la fel ca şi trupurile neînsufleţite ale celor două fiinţe extraterestre. La 8 iulie, ofiţerul de presă al bazei Roswell, Walter Haut, a emis un comunicat prin care confirma că aviaţia militară posedă un „disc zburător“. Această declaraţie, publicată în jurnalul local din Roswell, Daily Record, descria descoperirea „discului“ pe data de 5 iulie de către fermierul William „Mac“ Brazel, într-o parte îndepărtată a terenului său. Brazel informase atunci armata.

AVIAŢIA MILITARĂ CAPTUREAZĂ FARFURIE ZBURĂTOARE PE TERENUL UNEI FERME DIN REGUNEA ROSWELL, ţipau ziarele. Nu sînt date publicităţii detalii privind discul zburător, se continua în subtitlu.

Atît a aflat publicul. O zi mai tîrziu, corpurile aviaţiei militare au declarat presei că ceea ce se găsise erau, de fapt, rămăşiţele unui balon atmosferic, de care era ataşat un dispozitiv radar. Mac Brazel a refuzat să nege ceea ce văzuse şi, prin urmare, a fost ţinut ilegal în izolare timp de o săptămînă de către armată; presa a preluat informaţia şi povestea a murit – doar pentru a izbucni şi mai aprig peste ani de zile.

(va urma)

STUART GORDON

și se activează sistemul de autovindecare a corpului. Terapiile debutează cu o diagnosticare energetică, în cadrul căreia sînt depistate problemele de sănătate acute sau cronice, apoi se recomandă ședințele de terapie. Mai mult, acolo unde există probleme de sănătate mai grave sau bolile s-au cronicizat, metabolismul și imunitatea sînt dereglate.

Medicina energo-informațională tratează omul în totalitate: spirit, corp și suflet. Numai o medicină integrativă poate acționa pe cauza dereglărilor energetice din organism care au dus la apariția unor boli grave sau greu de vindecat. Omul modern are la dispoziție o serie de informații pe care trebuie să le folosească în interesul propriei sănătăți. Prevenția este cuvîntul-cheie care ar trebui să ne determine să învățăm să punem ,,caii înaintea căruței”, să începem din timp să ne îngrijim sănătatea și nu să așteptăm pînă ne îmbolnăvim.

Terapiile 4W de restabilire a imunității înnăscute se numără printre cele mai solicitate în centrul nostru. Pacientul este singur în camera de tratament și, printrun card special conectat la un aparat, întins comod pe un pat, face terapia care durează 60 de minute.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Versiuni

ORIZONTAL: 1) Scrieri alese (sg);

2) Umanitatea în felul ei – Piesă de tapiserie;

3) Un fel de urzeală; 4) Primele etape... la baschet! – Pasionat de spectacole de sunet și lumină; 5) Funcția de reproducere – Adunare gălăgioasă; 6) Luate din matriță! – Incitat! – Primele impresii!; 7) Duse cu preșul; 8) Alintare – Călător prin centru!; 9) Sloiuri de gheață – Intrați la apă; 10) Acceptat cu greutate.

VERTICAL: 1) Expozeu critic; 2) Profesionist în timpul liber – Perioadă de bilanț; 3) Corp rigid – Tăvi ornamentate; 4) Baza circulației – Rudă apropiată; 5) Copil adoptiv... botezat în ziua nunții (dim.); 6) Material autentic – A trata cu acupunctură; 7) Rezultă din plusuri – Dud uscat!; 8) Titlu de glorie – Suprafață de aruncare a ciocanului; 9) Te invită în lumea viselor (pl.); 10) Trec prin dreapta! – Acoperit de troiene.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CÎND AMINTIRILE...“

1) COMEMORARE; 2) AMAR – IREAL; 3) Z – NISTOR – E; 4) IRIMIE – ARM; 5) MIU – M – ETOE; 6) IT – GOGA – MN; 7) R – PANA – SAT; 8) ARF – IOANA; 9) ANIANTE – OR; 10) DAN – GALESA.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Flori de jertfă (III)

– despre eroismul, jalea şi speranţa martirilor români din cel de-al II-lea război mondial, aşa cum se oglindesc ele în folclorul epocii –

Şi a venit 23 August 1944, acea piatră de hotar care a însemnat intrarea ţării pe o orbită nouă! La consemnul ştiut, „Stejar, extremă urgenţă!”, brasardele Tricolore au foşnit prevestitoare de vremuri noi, iar ţara n-a mai aşteptat garanţiile nimănui, ci şi-a luat soarta în propriile sale mîini. Iniţiat, elaborat şi condus de către Partidul Comunist Român, în colaborare cu alte forţe avansate ale epocii, acel act istoric avea să intre în cronicile patriei sub titulatura complexă, dar pe deplin meritată, de Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă.

Pentru că, într-adevăr, numai o revoluţie puternică putea forţa cursul nefiresc de pînă atunci al istoriei, reaşezînd ţara pe temelii noi. Din punct de vedere militar, actul insurecţional al românilor a grăbit încheierea războiului cu mai mult de jumătate de an – perioadă vitală pentru aliaţi, care a însemnat, practic, nu numai întoarcerea frontului, ci şi obturarea surselor principale de petrol, materii prime şi alimente ale Axei. Obiectivele revoluţiei erau cu bătaie lungă: eliberarea teritoriului de trupele fasciste, recuperarea Ardealului de Nord şi instaurarea puterii româneşti, continuarea luptei în Europa pînă la victoria finală, afirmarea în ţară a unui regim popular şi democratic, care să propună şi să aplice grabnic un program de măsuri pentru lichidarea urmărilor războiului şi renaşterea patriei. În privinţa Ardealului de Nord ar fi multe de spus. Teritoriu absolut românesc, cum este însăşi limba naţională, acest pămînt a fost pur şi simplu vîndut de Hitler şi Mussolini unora dintre pionierii fascismului mondial, maghiarii horthyşti. La 15 iunie 1940, dictatorul german îi scria lui Carol al II-lea că, dacă România nu se va supune „noii ordini”, atunci „sfîrşitul va fi mai devreme sau mai tîrziu, posibil chiar în foarte scurt timp, distrugerea României”. Aşadar, cum să nu-l blesteme românii ca pe un Antichrist, împroşcînclu-1 cu cele mai negre anateme şi plăgi biblice cuibărite în prapurii religiei ortodoxe, punîndu-şi în joc toată îndîrjirea de a urî vrăjmaşii casei lor, ai pruncilor şi osemintelor strămoşeşti?! După cum se ştie, pe fondul slăbiciunii noastre şi al abandonului internaţional, într-o zi mohorîtă de august, cînd cerul Vienei era de fontă, iar cocleala Palatului Belvedere emana miros de imperii defuncte şi putrezite, Diktatul s-a produs. Valul de gheaţă abătut asupra satelor şi oraşelor nord-ardelene, care amintea de forţa aspidelor din „Fiziologul”, de a ucide de Ia distanţă, numai cu privirea, a scandalizat întreaga opinie publică mondială, evenimentele care au urmat fiind unele dintre primele genocide de pe marea hartă a holocaustului mondial. La şcolile pe care între războaie le puseserăm cu dărnicie la dispoziţia tuturor, în limba maternă a fiecăruia, noii guvernanţi horthyşti au răspuns cu răstignirea preoţilor pe uşi de biserici, la climatul de deplină egalitate civică şi politică ce a caracterizat cei peste 20 de ani de existenţă în unitate naţională a Transilvaniei cu patria mamă, urmaşii lui Attila au răspuns cu spintecarea pîntecelor însărcinate, cu rafale de mitralieră asupra ţăranilor neînarmaţi, cu siluiri şi jafuri mai cumplite chiar decît făceau pe timpul primelor lor năvăliri, în urmă cu 1000 de ani.

Ca semne ale impopularităţii crescînde a regimului antonescian, se pot invoca multe greşeli politice, dar în special una ne-a rănit profund

mîndria naţională: la 4 septembrie 1940, chiar în ziua în care a devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi cu o zi înainte de a prelua toate prerogativele puterii absolute, Ion Antonescu a interzis orice fel de manifestaţii politice împotriva Diktatului de la Viena. Aşadar, nu numai că nu făcea nimic pentru anularea acestuia, dar punea căluşul şi în gura mulţimii! Odinioară, românilor nu le rămîneau decît „ochii ca să plîngă”, după cum zice un vers popular, dar iată că Antonescu a reuşit să le ia şi această ultimă mîngîiere! După exact patru ani, la 6 septembrie 1944, cuvîntul de ordine al aceleiaşi mîndrii naţionale rănite –eliberarea Ardealului – prindea viaţă în pagina întîi a ziarului „Luptătorul” (organ al Comitetului judeţean Ilfov al Partidului Comunist din România), în aceste mobilizatoare chemări, reunite sub titlul „Diktatul de la Viena s-a prăbuşit”: „Mîine, 7 septembrie, cetăţenii Capitalei şi ai satelor din împrejurimi vor blestema la Arenele romane atît dictatura sîngeroasă a legionarilor şi a lui Antonescu, cit şi ruşinosul Diktat de la Viena, pregătit de legionari şi consfinţit, împotriva ţării, de Antonescu. Un milion şi jumătate de români au fost svîrliţi dictaturei lui Horthy şi spînzurătorilor lui. Patru ani de teroare neagră, de jaf, de ocnă, de asasinate, de orori sălbatece n-au putut totuşi să înnăbuşească lupta de eliberare pe care bravii români ardeleni au dus-o împotriva bandelor naziste şi horthyste. Partidul Comunist din România încă de atunci s-a ridicat cu putere împotriva acelui act de trădare şi de înrobire a unei mari părţi a poporului român”. Pe aceeaşi primă pagină, dominată de deviza masivă „Să eliberăm Ardealul nostru robit!”, se mai află în chenar o frumoasă poezie nesemnată, scrisă, după toate probabilităţile, de Saşa Pană, poezie pe care (deşi nu are nimic folcloric) o voi reproduce întocmai: „În clocot de inimi, cu mîna pe arme/ Pornesc azi românii spre-Ardealul iubit/ Dictatul robiei lui Hitler să-l sfarme/ Domniei lui Horthy să-i punem sfîrşit/ Dispară de-a pururi hotare-ntre fraţii/ Ucişi, împilaţi de nemernici stăpîni!/ Armaiele-aliate pornesc în ovaţii/ Spre Cluj, spre Oradea, spre Sighet, români!”. (...)

Prefacerile petrecute în Ardealul dezrobit îşi găsesc reflectarea şi în versuri, schimbarea „gardei zdrenţăroşilor” şi a nemeşilor cu administraţia românească fiind imaginată de rapsod astfel: „Hei şi pe la noi prin sat/ Sînt multe de arînjat/ Că destul am fost oftat/ Pînă cînd ne-am eliberat/ Domnule solgăbirău/ Lasă jerga că-i de rău/ Şi te du la domn’ notar/ Să vă lege un jandar/ Numa de un pălimar/ Că de-acum pînă-n vecie/ Trebui oameni de-omenie!”. Epopeea tragică a Moiseiului, a celor 29 de victime care au ridicat vălul morţii, a celor 29 de văduve şi 95 de orfani cu inimile pîrjolite pentru tot restul zilelor de către bestialitatea fascismului unguresc, petrecută în acea zi de 16 octombrie 1944, este cuprinsă într-un recviem cu profunzimi cosmice: „Într-o vineri dimineaţă/ Pe o negură şi ceaţă/ Litănanţii că ne-o prins/ Şi-n cea casă ne-o închis/ Cînd rugatu-i-am mîncare/ Cenderii ne-o împuşcare/ Cînd strigam că plîng pruncuţii/ Mai rău slobozeau plumbuţii/ Cînd strigam eliberare/ România noastră mare/ Şi mai jib ne-o împuşcare!”. Era aceeaşi intoleranţă de veacuri a opresorilor, era ultima răbufnire violentă a tendinţei de exterminare în masă împotriva celei mai numeroase şi îndreptăţite populaţii a Transilvaniei, ferocitate ridicată, în cei patru ani, ca o lungă noapte a Sfîntului Bartolomeu, la rang de politică de stat. Referindu-se la inaugurarea impunătorului său monument, cu inflexiuni de stelă romană şi stîlp funerar dacic, care a avut loc la 13 august 1972, meşterul Vida Gheza nota: „La inaugurare, un ţăran de prin partea locului, un «horitor» îmbrăcat într-un costum frumos, specific zonei, s-a urcat pe unul din stîlpi şi a început să ţipurească tare, cît îl ţinea gura, un fel de strigături în care se evoca de

fapt toată povestea Moiseiului martir. Gestul lui m-a mişcat profund, însemna că oamenii îmi acceptaseră opera... Şi eram tare fericit!”. Şi cînd te gîndeşti că unii dintre călăii de atunci, pripăşiţi astăzi prin gropile de amnezie ale lumii, ies de prin ascunzători şi vorbesc în numele drepturilor omului, scriind memorii şi articole vituperante cu aceeaşi mînă cu care au dus pistolul la ceafa ţăranilor români, ţinînd cuvîntări cu aceeaşi gură cu care ne numeau „valahi scîrboşi” în propria noastră ţară, pe vremea cînd proferau lichidarea etnică a românilor – te apucă o silă mai puternică decît glaciaţiunea. Moisei, Ip, Trăznea, în secolul nostru, Luna şi Mihalţ în secolul trecut, Baia, Deva, Mihăileni acum două veacuri, pe vremea lui Pintea şi a lui Horea – sînt numai cîteva aşezări stropite cu sîngele mucenicilor români, din cuprinzătoarea hartă a fărădelegilor potentaţilor maghiari...

După cum este binecunoscut, în virtutea convenţiilor prevăzute prin armistiţiul românosovietic, ca expresie a voinţei poporului nostru de a-şi face datoria pînă la capăt faţă de marea familie a umanităţii, armata patriei a continuat războiul în Europa, contribuind într-o măsură însemnată la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, la zdrobirea definitivă a maşinii de război germane. Cu o luciditate unică, rod al unei conştiinţe adînc implicate în epicentrul fenomenelor, dar şi cu o înaltă tensiune a incantaţiei, gradată parcă după formulele rituale din Hieros Logos (Sacra Cuvîntare) poetul consemnează şi această odisee. În pusta Ungariei, desfundată de ploile toamnei, pe granitul vînăt acoperit de primele ninsori al munţilor Cehoslovaciei, la forţarea cursurilor de apă ale Austriei, în rarele lui momente de răgaz între două bătălii, ostaşul român a scris pe tăbliţele de ceară ale gîndului său lăuntric o elegie sfîşietoare, cu o dinamică de teatru popular, pe care cu certitudine a reluat-o şi îmbogăţit-o ulterior cu crîmpeiele vii ale amintirii.

Se regăsesc şi aici motive din „Mioriţa” tutelară (pe care un cibernetician contemporan o apropie de „Mahabharata”), dar şi din cîntecele haiduceşti de odinioară, din oraţiile de nuntă şi slujbele laice de la „curţile dorului”. Iată o astfel de frescă vivantă, provenind din cele mai proaspete înregistrări de folclor ale Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice (ca şi alte materiale folosite în documentarul de faţă): „În Tatra pe dealul mare/ Iese-un general călare/ Tăt strigă în gura mare:/ Staţi feciori unde v-am pus/ Nu cătaţi că doi, tri nu-s/ Ţineţi focul fără frică/ Nu cătaţi că doi, tri pică/ Dacă stînga s-o găta/ La dreapta trebe-ajuta/ Şi pă neamţ a nu-l cruţa!/ În bătaie am intrat/ Şi pă neamţ l-am alungat/ Şi-aşa trec plumbii prin noi j Ca şi picurii de ploi/ Nume colea pe-un butuc/ Zice-o rîndunea şi-un cuc:/ Hei, măi pui de rîndunea/ Tu de eşti din ţara mea/ Du-te spune mamii-aşa/ Pe mine nu mă jelea (scă)/ Că eu mor cu veselie/ Scăpînd pe cehi de robie/ Că eu mor cu eroism/ Scăpînd lumea de fascism/ Şi gornişti cu goarnele/ Tovarăşi cu armele/ Şi-n loc să-mi cînte popa/ Mie mi-a cînta banda (de mitralieră – n.n.)/ De te-ar durea inima/ Maică şi pă dumneata/ Dacă o ai asculta/ În loc să-mi tragă clopotile/ Trag nemţii cu tunurile/ Clatină-se dealurile/ Cucule, pasăre sură/ Du-te la mămuca-n şură/ De-i vedea-o supărată/ Mîngîie-o tu îndată/ Şi să-i spui cu glasul tău/ Că de mor nu-mi pare rău/ Că pe nemţi îi potopim/ Şi după ei că fugim/ Dincolo de Dobriţin/ Dacă bătălia-a sta/ Acasă m-oi înturna/ Mîndră nuntă că mi-oi fa/ Tu, mamă, ti-i bucura/ Bucură-te şi tu, tată/ Că-s cu ţara laolaltă!”. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Știri false, adeverite

De la începutul pandemiei s-au spus multe lucruri despre acest virus, iar cele care contraziceau declarațiile oficiale au fost considerate știri false sau teorii conspiraționiste și condamnate ca atare. Pe pagina realizatorului tv Răzvan Dumitrescu am găsit un video care conținea o selecție a unor persoane foarte influente care, în urmă cu un an, făceau o serie de afirmații. Astfel: Bill Gates spunea, în 30 iulie 2020, că toți locuitorii Planetei trebuie să își administreze acest vaccin pentru că el va OPRI transmiterea bolii. Șapte luni mai tîrziu, pe 29 ianuarie 2021, acesta declara că cei vaccinați vor contribui la reducerea transmiterii virusului și, ca atare, la revenirea societății la normal. Rochelle Walensky, șefa Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor din SUA, afirma că cei vaccinați nu sînt purtători de virus și, ca atare, nu se îmbolnăvesc. Rache Maddow, prezentatoare la canalul de televiziune nord american MSNBC, declara pe 20 martie 2021 că vaccinurile sînt bune și virusul se oprește din răspîndire cu fiecare persoană vaccinată. (continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Experiența mea în bula progresistă (II)

După cum observă Pankaj Ghemawat (2011), există o corelaţie semnificativă între creşterea accesibilităţii tehnologiilor de transport şi de comunicaţii şi creşterea pieţei globale a muncii, susţinută de migraţia internaţională. Facebook şi Twitter au devenit sinonime cu schimbul instantaneu de informaţii şi idei între tinerii educaţi din toată lumea, animaţi de aspiraţii asemănătoare – deşi aceste reţele sînt deopotrivă instrumente ale diverselor organizaţii fundamentaliste. Ele facilitează formarea de comunităţi în jurul unor idealuri, stiluri şi valori şi crearea unor identităţi colective suprapuse (cînd nu sînt de-a dreptul antagonice) celor religioase, etnice, tribale, naţionale. Globalizarea contemporană îşi are începutul în ordinea economică internaţională postbelică, creată prin sistemul de instituţii financiare şi comerciale convenit la Bretton Woods (SUA) în 1944. Dominat de Statele Unite, „regimul Bretton Woods” a oferit un cadru instituţional de promovare a comerţului şi de control al finanţelor internaţionale, în condiţiile menţinerii unui nivel relativ ridicat al barierelor comerciale. Au fost create Fondul Monetar Internaţional (FMI), pentru a administra sistemul monetar, şi Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (devenită ulterior Banca Mondială) pentru a susţine financiar reconstrucţia Europei. În 1947 a fost creat Acordul General pentru Comerţ şi Tarife (GATT), pentru facilitarea comerţului dintre state după principiile liberului schimb. Scopul acestui regim internaţional a fost de a favoriza creşterea economică şi prosperitatea statelor capitaliste dezvoltate, eliminînd factorii de risc care declanşaseră Marea Depresiune a anilor 1930. (continuare în pag. 22) rALUCA mArIn

EDITORIAL

Poporul paralel!

motto: ,,Și de-a lungul și de-a latul,/ Și cu sila, și cu dorul,/ Doamne, ăsta este statul/ Care și-a ucis poporul!” – ADRIAN PĂUNESCU (,,Din cotloane birocrate”)

Aproape jumătate din ultimii 3.000 de ani, omenirea a trăit sub imperiul unui sistem socialpolitic denumit DEMOCRAȚIE. Este vorba de o formă de organizare și conducre a societății în cadrul căreia se spune că toți cetățenii au drepturi politice egale, adică pot vota și pot fi aleși în funcții de conducere a statului.

Democrația a apărut în Grecia antică pe la începutul Mileniului I î.Chr., cunoscînd o dezvoltare maximă în timpul lui Pericle, perioada respectivă numindu-se ,,Secolul de Aur” al Atenei. Provenită din limba greacă, DEMOS – popor și KRATOS –putere, conducere, Democrația s-a dovedit a fi, în timp, o mare cacealma, în sensul că, odată ajunși la cîrma țării, reprezentanții poporului uitau de unde au plecat. Și, la urma urmei, despre ce egalitate de drepturi între cetățeni putem vorbi, din moment ce, în Grecia antică, sclavia funcționa într-o veselie. Mai mult, expansiunile teritoriale prin foc și sabie erau la modă atunci și, uite-așa, dreptul fundamental la viață al oricărui cetățean se transforma în dreptul de a muri pentru cauza unui dement, care își făcea iluzii că poate conduce întreaga lume.

Iată de ce democrația a fost preluată și a făcut cheag în Imperiul roman, care ajunsese cu războaiele de cucerire pînă în nordul Africii. Aceștia au păstrat principiile de bază ale democrației, ba chiar au cosmetizat-o, scriind pe toate clădirile statale ,,Vox populi, vox Dei” (Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu). Așadar, cacealmaua a continuat, pentru că nici un popor nu ar fi vrut să distrugă alt popor, că așa ar fi poruncit Dumnezeu. Este ceva care contrazice logica elementară, pentru că Dumnezeu a creat popoare, și nu e rațional ca, tot El, să fie cel care și-ar fi dorit distrugerea lor.

Din cartea ,,Viețile celor 12 Cezari”, scrisă de Suetonius, putem afla cît de ,,democrați” au fost conducătorii Romei antice, toți niște bestii, campioni în asasinate, trădări, incesturi, sperjur ș.a.m.d. Spre exemplu, Curio, tatăl lui Cezar, a spus într-un discurs despre acesta că este ,,bărbatul tuturor femeilor și femeia tuturor bărbaților”. Despre Octavian Augustus se spune că avea o plăcere deosebită în a deflora fete tinere, pe care i le furniza chiar soția sa, iar Caligula, spune legenda, i-ar fi dăruit propriului său cal, ,,Incitatus”, o casă, sclavi, mobilier de lux, deși avea un staul de marmură și altul de fildeș. El ar fi hotărît chiar să-l facă pe armăsarul său consul... Doar era democrație, și orice om avea dreptul să aleagă pe cine voia în fruntea țării... Mai departe, ni se spune că Antonia, mama lui Claudius, îl numea adesea pe acesta ,,o caricatură de om” sau ,,un avorton neterminat”, iar sora sa, Livilla, a deplîns public faptul că ,,poporul roman are o soartă nedemnă cu un astfel de împărat”. Oare ce diferență există între acești ,,democrați” antici și cei din vremurile de azi, care ne-au pus țara pe butuci? Vă spun eu: nici una, și asta pentru că Ion Iliescu este acuzat de crimă împotriva propriului popor, Emil Constantinescu, în mod laș, s-a declarat învins de Servicii, deși aceleași Servicii au închis ochii în fața Afacerii ,,Țigareta”. Traian Băsescu,

după ce a făcut hocus-pocus cu flota României, s-a jurat pe sticla de whisky că și-a iubit poporul, atîta doar că, în timpul liber, își mai turna semenii la Securitatea comunistă.

Mai nou, Klaus Iohannis, pentru că e mare om, mare caracter, nu putea fi prezent în două locuri în același timp, adică la prăpădul inundațiilor și, totodată, la golf, sau schi. Oricum, îi apreciez sinceritatea, cînd a spus că ,,România a eșuat!”, pas cu pas, dar nu-i vina lui, ci a Guvernului său, care – ce să vezi – s-a aliat cu cel mai ,,penal” partid din istorie, PSD. Asta da, democrație!

Dar să revenim la cei 12 Cezari. Voi încheia cu Tiberius, care a adoptat cognomenul de Nero, care, în limba sabină, înseamnă curajos, energic, el fiind un bețiv notoriu, care, printre altele, avea o plăcere nebună de a inventa și a pune în practică moduri de tortură incredibile. De pildă, obliga victima să bea o enormă cntitate de vin, apoi, pe neașteptate, îi lega membrul, spre a fi chinuit de legătură și de imposibilitatea de a urina. Să nu uităm că, pe vremea acestui ,,democrat”, a fost răstignit Isus Christos, Cel pe care tatăl Său, Dumnezeu, Îl timisese pe Pămînt pentru a ierta păcatele oamenilor și pentru a le garanta nemurirea. Nu trebuie să mire pe nimeni faptul că, după moartea lui Tiberius, oamenii alergau de colocolo strigînd: ,,Aruncați-l pe Tiberius în Tibru!”. Evident că, în aceste condiții, democrația inventată de grecii antici nu putea rezista după cum au aplicat-o romanii. De fapt, chiar un general roman, Alcibiade, a spus că ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”. Așa s-a făcut că, de-a lungul secolelor, democrația a dispărut, fiind înlocuită de o altă cacealma, numită MONARHIE, un sistem social-politic bazat pe aceleași cuceriri, războaie, trădări, acte de bestialitate și corupție cît încape.

Prin urmare, omenirea a nimerit din lac în puț, dar, ce să vezi și să nu crezi: Democrația a fost grațiată, albită și repusă în drepturi. Se constatase că, în monarhie, sînt prea puține ciolane de ros, sens în care aparatul de stat a devenit un mușuroi de instituții pline ochi de ,,maimuțe, șobolani, lipitori și viermi” (Dan Puric) sau, cum spunea Vadim Tudor: ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (,,Demisia!”).

Mai nou, avem și o altă definiție a Democrației: ,,Formă de organizare a statului, în care puterea este exercitată de popor” (DEX). Ce vrăjeală, ca să nu mai vorbim de faptul că nu se mai spune nimic despre egalitatea în drepturi a cetățenilor. În ce privește respectarea principiilor și a legilor democratice – la fel, aceași ceață și același mister. Acum, să nu spuneți că v-a rămas totuși dreptul de a vota și că votul dumneavoastră contează. Dar apropo: Știți de ce a ,,cîștigat” alegerile Clotilde Armand la Sectorul 1? Simplu: pentru că s-a aplicat principiul ,,Nu contează cine și cum votează, important este cine numără voturile” (V.I. Stalin), ceea ce se practică de mai bine de 100 de ani. Iată de ce ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Trăim vremuri democratice în care nu sînt bani pentru pensii și medicamente, dar salariile și pensiile magistraților au fost mărite de la 1 ianuarie a.c. cu... 25%! Așadar, ,,N-are omul loc de viață,/ N-are omul loc de moarte./ Fiindcă statul îl învață:/ Fără carte, fără parte” (Adrian Păunescu, ,,Din cotloane birocrate”). (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

CANDELE DE ZĂPADĂ (3)

Și astfel am devenit, pentru tîlharii care răstignesc Poporul Român ca pe Isus Christos, Inamicul Public nr. 1. Nici un mijloc de defăimare și de intimidare n-a fost cruțat, într-un joc al nervilor care a urmărit, mai întîi, moartea mea civilă, iar mai apoi moartea mea fizică. Pînă acum, nici o uneltire a vrăjmașilor n-a avut sorți de izbîndă. „Dacă Dumnezeu este cu mine, cine poate fi împotrivă?” – se întreba Apostolul Pavel.

Important este că eu sînt convins că fac bine ceea ce fac și că evenimentele din ultimii 12 ani m-au strunjit, m-au cizelat, m-au silit să nu greșesc, să duc o viață exemplară, inatacabilă. Absolut toate mîrșăviile care se inventează împotriva mea nu mă ating, pentru simplul motiv că ele nu sînt adevărate, așa ceva nu există. Am să merg înainte. Deși mă trezesc în zori cu ochii în cătușe de cearcăne și cu limba de cenușă, deatîta ardere interioară. Adevărul este de partea mea. Pesemne că Dumnezeu are un plan cu mine, altminteri nu mi-ar da atîta forță morală. Nu dușmanii mă pot doborî, ci lehamitea, de tot și de toate, care mă paște. Există, din fericire, un antidot și pentru așa ceva: copiii și bătrînii nevoiași, pe care îi văd și pe care n-am voie să-i abandonez. Pentru ei, pentru toți oamenii cinstiți din țara asta, merită să fac eforturi supraomenești.

Astăzi, în pragul Nașterii Mîntuitorului, să ne gîndim și la Crăciunul însîngerat pe care Antichrist ni l-a azvîrlit în pridvor, în urmă cu 12 ani. Pentru acel măcel încă nu a plătit nimeni, decît unii uneltitori care, între timp, au murit și fierb în cazanele Iadului. În amintirea celor peste 1.000 de români nevinovați, care au fost împușcați cu sînge rece, să aprindem, pe tot cuprinsul țării, niște candele de zăpadă. Atîta vreme cît românii, din puținul lor, mai pot împodobi un Pom de Crăciun, încă mai avem o speranță. Ce minunate sînt marile Sărbători ale Creștinătății! Ce înalte sînt, ce nobile, ce năvalnice! Le iubim și le cultivăm nu

ETICHETA

numai pentru încărcătura lor religioasă, ci și, ca să fim sinceri, și pentru că ne aduc aminte de copilărie, de părinți, de casa și curtea unde am crescut, de colegii de școală și de primii dascăli. Unde e Steaua copilăriei noastre, cu razele ei de staniol, cu franjurii argintii și iconița lucioasă din mijloc? Unde e biciul Plugușorului, cu sfîrcul de borangic, ca să răsune mai tare și să-l deștepte din somnul milenar pe Bădița Traian? Unde s-a pierdut gustul primordial al vieții, al cireșelor la urechi, al felinarelor aprinse în bostanii scobiți, al clorului din apele albastre ale ștrandurilor, al liliacului bătut, care îmbăta de miresme o uliță sau un cartier întreg, al hoinărelii prin cazemate și ruine numai de noi știute? Oh, și ce mînă a șters, cu buretele, parfumurile și culorile „vîrstei de aur”, prin urmare ecluzele prin care intram și noi în lume, vrăjiți de aroma pepenilor galbeni și de steaua de email rubiniu, ca focul, de pe întîiul chipiu de militar pe care l-am văzut? Și ce s-o fi ales din globurile roșii, albastre, verzi, mov și aurii, din beteala sclipitoare ca horbota zăpezii, din păpușile cu nume de prințese, din licuricii și artificiile care scăpărau în bradul veșnic verde al copilăriei? Unde sînteți voi, comori fără pereche? În ce firidă a timpului devorator vă ascundeți și de ce ați luat cu voi, întipărit în ceara topită a lumînărilor, chipul copiilor care am fost?

Vine Crăciunul, cu alaiul lui de datini și obiceiuri care, la români, sînt tulburătoare. Noroc că mai există țărani pe acest pămînt, care fac prunci și lanțul generațiilor nu se poate rupe. Măcar la sat, adică acolo unde Lucian Blaga era convins că s-a născut veșnicia. Nașterea Mîntuitorului nostru Isus Christos este o sărbătoare a oamenilor și, deopotrivă, a firii întregi. „Oamenii mari s-au născut în case mici” – scria Nicolae Iorga. Iar cel mai mare dintre toți – aș adăuga eu – nici măcar nu S-a născut într-o casă, ci într-un staul. Toate imperiile au pierit, numai imperiul acestui Împărat în toga albă a Adevărului a rezistat și va dăinui de-a pururi. Sfatul meu este acesta: pocăiți-vă, români, întoarceți-

Experiența mea în bula progresistă (II)

(urmare din pag. 21)

Caracterizată de John Ruggie (1982) drept liberalism „încastrat” (embedded liberalism), reconstrucţia instituţională postbelică a fost o formulă funcţională de compromis și „spre deosebire de naţionalismul economic al anilor ’30, urma să fie multilaterală în caracter; spre deosebire de liberalismul antebelic al etalonului de aur şi al comerţului liber, multilateralismul său urma să se bazeze pe intervenţionism domestic” (Ruggie, 1983 – n.n.).

Globalismul constă într-un set de idei, norme, valori şi convingeri care servesc drept vehicul de legitimare şi de promovare a intereselor unor elite economice. Globalismul neoliberal se bazează pe – şi se justifică prin – doctrina politică şi teoria economică neoliberală, dar avansează şi simplificări şi dogme imune epistemologic, care servesc intereselor de grup. Cu alte cuvinte, în mod ironic, dacă liberalismul critică marxismul pentru explicarea reducţionistă a dinamicii sociale, prin interesele economice ale clasei capitaliste, globalismul neoliberal postulează în egală măsură un tip de „necesitate istorică”; în opinia lui Ulrich Beck, „globalismul neoliberal seamănă cu duşmanul său de moarte, marxismul. Este renaşterea marxismului ca o ideologie a managementului”. În realitate, deşi magnitudinea globalizării este copleşitoare, desfăşurarea procesului este efectul unor decizii politice concrete, care au modelat făgaşul de desfăşurare a forţelor economice fundamentale. O contribuţie doctrinară notabilă la ideologia „globalistă” o are Forumul Economic Mondial (World Economic Forum, WEF), care reuneşte anual la Davos (Elveţia) elitele politice şi economice ale lumii. O contribuţie doctrinară notabilă la ideologia „antiglobalizare” a fost adusă de organizaţia ATTAC (Association pour

une Taxation des Transactions financières pour l’Aide aux Citoyens), întemeiată de intelectualii din jurul publicaţiei Le Monde Diplomatique. ATTAC a contribuit la înfiinţarea Forumului Social Mondial (World Social Forum, WSF), o replică la Forumul Economic Mondial.

WSF este o formulă neierarhică de cooperare, într-o „reţea de reţele” neguvernamentale, care catalizează formarea unei societăţi civile la scară globală. S-au constituit numeroase forumuri sociale de nivel regional şi naţional afiliate la WSF. Manifestările cele mai vizibile ale GJM sînt contra-summiturile de protest care, începînd cu cel de la Seattle (1999), au acompaniat zgomotos întîlnirile la vîrf ale marilor organizaţii şi forumuri economice ale lumii: G-8, FMI, Banca Mondială, OMC, WEF şi, mai recent, summiturile ONU pentru combaterea fenomenului de încălzire globală.

WSF nu se defineşte ca o organizaţie internaţională, ci ca „un spaţiu deschis gîndirii reflexive, dezbaterii democratice a ideilor, formulării de propuneri, schimbului liber de experienţe şi interconexiunii în vederea acţiunii eficiente, de către grupuri şi mişcări ale societăţii civile opuse neoliberalismului şi dominaţiei capitalului...”. Potrivit articolului 4 al Cartei de Principii, „Alternativele propuse de WSF sînt opuse procesului de globalizare guvernat de marile corporaţii multinaţionale şi de guverne şi instituţii aflate în slujba intereselor acestor corporaţii. Ele sînt menite să asigure că globalizarea în solidaritate va prevala ca o nouă etapă în istoria lumii. Daniel Dăianu spunea: „Statul providenţial trebuie reformat şi chiar diminuat; intrăm într-o eră dominată de imperative de frugalitate, cumpătare în consum şi gestionarea resurselor”. În dimensiunile etică şi culturală ale globalizării, cosmopolitismul este un corp de norme, valori şi practici de relevanţă aparte. Etic, cosmopolitismul este o doctrină a universalismului

vă la Domnul, aduceți-vă aminte că sîntem muritori și că trebuie să ne salvăm sufletele! Să nu facem nimic care ar putea să ne arunce în vîrtejul remușcărilor, al regretelor, al rușinii de noi înșine. Să nu avem o viață dublă. Să nu mințim. Să nu preacurvim. Să nu furăm. Să nu fim pizmași. Să nu ne lăsăm pradă trufiei, care merge înainte căderii. Să respectăm cele 10 porunci ale Bibliei. Pe scurt, să trăim pe placul lui Dumnezeu. Eu, omul mereu răzvrătit, înțeleg să mă supun numai lui Dumnezeu. Am evadat din lumea aceasta zgomotoasă, nu particip la recepții, la expoziții, la simpozioane, la întîlniri mondene, pe scurt, am redus la minimum „viața de lume”. Totul e pierdere de vreme. Deșertăciune. În satele, tîrgurile și orașele noastre nu se cîntă Mozart, decît arareori. La noi se cîntă colinde, iar acestea ating, de multe ori, perfecțiunea bijuteriilor clasice. La noi, Bădița Traian nu e altul decît cuceritorul Daciei, supranumit Pater Patriae, Împăratul Traian. Iar Lerui Ler este Împăratul Aurelian, care și-a retras trupele de pe meleagurile noastre, pentru a apăra Roma de barbari, dar osmoza etnică daco-romană nu mai putea fi oprită, după 6 generații de colonizare intensă. Am vrut să spun că, la români, Sărbătorile de Iarnă sînt Istorie. Iată de ce nu le poate smulge nimeni din existența noastră, așa cum nu poate fi smulsă latinitatea, sau limba română. Să ne lăsăm purtați de vraja lui Decembrie, cu vorbele sale fascinante: Crăciun… Clopote… Brazi… Colinde… Colindița nu-i mai multă… Irozi… Magi… Viflaim… Sus la poarta Raiului… Fecioara Maria… Naște pe Mesia…

În final, ca într-o comunicare directă, rostiți după mine, voi, care citiți aceste însemnări, Rugăciunea Inimii, făurită acum 1.000 de ani de călugării de pe Muntele Athos, și, după cîteva zeci de incantații, să vedeți ce fluid energetic o să vă străbată: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor Noaptea de 13 spre 14 decembrie 2001

moral, afirmînd valoarea egală a demnităţii fiecărei persoane. După cum observă Kwame Anthony Appiah, cosmopolitismul cultural nu este expresia acordului asupra unor judecăţi, ca urmare a dezbaterii raţionale, ci mai degrabă a unui proces de acomodare reciprocă: „Conversaţia nu trebuie neapărat să ducă la un consens, în special nu la unul asupra valorilor; este suficient că ajută oamenii să se obişnuiască unii cu alţii”.

Acum că am terminat de consemnat delimitările concepuale pe care trebuia să le validez, voi trata în exclusivitate bula socială.

1. Grupul este format din peste 1.200 de membri, toți intelectuali, unii cu mastere și doctorate, care lucrează în diferite domenii: de la medicină, informatică, istorie, corporații și multinaționale pînă la mici întreprinzători.

2. Vîrsta 35-40+, am dedus eu, și se duce lejer pînă peste 60.

3. Subiectul preferat și cel mai aprig dezbătut în postări este legat de modul în care România, țara de proveniență, este văzută de presa internațională sau locală.

4. Joe Biden și influența sa pozitivă este un alt subiect preferat, în proporție de 40%.

5. Apariția partidului AUR și a șoșocismului – 5%.

6. Vaccinarea ca o conditie sine-qua-non a progresismului – 45%.

7. Alte subiecte ce țin de sfera politicilor economice a divereselor părți ale lumii, geopolitică etc. – 10%. Am analizat atît din punct de vedere statistic, cît și subiectiv, sub forma unor impresii, feed-backul și viteza de reacție a membrilor în opiniile liber exprimate. Astfel, postările în care neamul românesc e judecat, catalogat și denigrat primesc cea mai mare viteză de reacție din partea membrilor. Pentru mine este semn că reprezintă un subiect de interes maxim al grupului. Am regăsit dese comentarii în care se vede din discurs o netă superioritate a omului curajos care a emigrat, care are un alt statut.

(va urma)

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Știri false, adeverite

(urmare din pag. 21)

Președintele ales al SUA, Joe Biden, afirma pe 17 martie 2021 că Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor din SUA a stabilit că cei vaccinați cu două doze prezintă un risc minim de a face Covid și, de asemenea, că nu mai trebuie să poarte mască, urmînd ca pe 21 iulie 2021 să declare că cei care sînt vaccinați nu se vor mai infecta. Anthony Fauci, director al Instiutului Național pentru Alergii și Boli Infecțioase din SUA, declara la MSNBC că „cei vaccinați se pot simți în siguranță că nu se vor infecta”, iar pe 30 iunie 2021 declara la același post TV că „îi implorăm pe oameni să se vaccineze atît pentru protecția lor, cît și pentru a întrerupe lanțul de transmitere”.

În momentul acesta știm cu toții că cei pomeniți mai sus au spus lucruri pe care trecerea timpului le-a dovedit a fi neadevărate. Din nefericire pentru Anthony Fauci este posibil ca aceste declarații, coroborate cu faptele săvîrșite, să-i atragă din partea legii americane oareșce sancțiuni. Mă refer la faptul că nu a spus adevărul referitor la informația conform căreia agenția pe care o conduce a finanțat laboratorul din Wuhan unde s-a dezvoltat acest coronavirus și, conform raportului unui maior al marinei americane, a ascuns faptul că Invermectina și Hydroxicloriquina sînt eficiente contra acestui virus, spre deosebire de vaccinurile ARNm, care au multiple efecte adverse. Acestor dezvăluiri neașteptate din ultimele zile se alătură scrisoarea profesorului Ehud Qimron, șeful Catedrei de Microbiologie și Imunologie de la Universitatea din Tel Aviv, publicată în vara lui 2021 pe site-ul televiziunii Canal 12 din Israel și republicată pe 10 ianuarie a.c. de Swiss Policy Research (SPR), un grup de cercetare independent, non-partizan și nonprofit, care investighează propaganda geopolitică, compus din cadre universitare independente. Documentul reprezintă un adevărat rechizitoriu la adresa măsurilor luate de autoritățile israeliene contra acestui virus, măsuri ce s-au dovedit a fi ineficiente atîta timp cît, după a patra doză de vaccin administrată populației, medicii israelieni se plîngeau în august anul trecut că spitalele sînt pline de vaccinați deși toți factorii de decizie ai Planetei, în frunte cu președintele SUA, Joe Biden, susțineau că odată vaccinat nu te poți infecta.

Pe 11 ianuarie a.c., ministrul israelian al cooperării regionale Esawi Frej a declarat pentru Ynet (site-ul de știri al celui mai important cotidian evreiesc – Yedioth Ahronoth) că guvernul trebuie să recunoască în mod deschis că a adoptat o strategie de contagiune în masă în lupta împotriva pandemiei, în contextual răspîndirii variantei Omicron aceasta fiind soluția cea mai bună. Adică ceea ce spuneau și teoriile conspirației de acum un an. În continuare voi reda integral scrisoarea profesorului Ehud Qimron: ,,Pînă la urmă, adevărul iese întotdeauna la lumină. Și adevărul în privința coronavirusului începe să se dezvăluie. Atunci cînd concepte distructive se prăbușesc unul după altul, nu mai rămîne decît să ne adresăm experților care au gestionat această pandemie: noi v-am zis! Cu doi ani întîrziere, realizați în sfîrșit că un virus respirator nu poate fi învins și că orice încercare de acest fel este destinată eșecului. Nu recunoașteți, pentru că nu ați recunoscut aproape nici o eroare în ultimii doi ani, însă, privind în urmă, este limpede că ați eșuat lamentabil în aproape toate măsurile voastre și pînă și presei i-a devenit greu să vă acopere rușinea. Ați refuzat să recunoașteți că infecția vine în valuri care dispar singure, în ciuda anilor de observații și a cunoștințelor științifice. Ați insistat să atribuiți fiecare declin al unui val exclusiv măsurilor voastre și astfel, printr-o propagandă mincinoasă, «ați învins flagelul». Și după aceea l-ați învins din nou. Și din nou, și din nou, și din nou. Ați refuzat să recunoașteți că testarea în masă este ineficientă, deși propriile voastre planuri de contingență afirmau asta. Ați refuzat să recunoașteți că trecerea prin boală oferă mult mai multă protecție decît vaccinul, în ciuda cunoștințelor existențe și a observațiilor care arătau că persoanele vaccinate netrecute prin boală au un risc mult mai mare de a se infecta decît persoanele trecute prin boală. Ați refuzat, în ciuda a ceea ce arătau studiile științifice, să

recunoașteți că persoanele vaccinate sînt contagioase. Pe această bază, ați încercat să ajungeți la imunitatea de grup prin vaccinare – ați eșuat și aici. Ați insistat să ignorați realitatea – anume că boala este de zeci de ori mai periculoasă pentru grupurile de risc și pentru adulții vîrstnici decît pentru tinerii care nu fac parte din grupurile de risc, în ciuda informațiilor care au venit din China încă din 2020. Ați refuzat să adoptați «Declarația de la Barrington», semnată de peste 60.000 de oameni de știință și profesioniști medicali sau orice alte programe de bun simț.

Ați ales să îi ridiculizați, să îi calomniați, să le deformați spusele și să îi discreditați. În locul programelor bune și al persoanelor bune, ați ales niște profesioniști cărora le lipsea pregătirea potrivită pentru gestionarea pandemiilor (medici generaliști pe post de consilieri șefi ai guvernului, veterinari, agenți de securitate, personal din presă etc.). Nu ați creat un sistem eficient pentru a semnala efectele secundare ale vaccinurilor, iar rapoartele despre efectele secundare au fost eliminate pînă și de pe pagina dvs. de Facebook. Medicii evită să lege efectele secundare de vaccin, de teamă că îi veți persecuta așa cum ați făcut-o cu unii dintre colegii voștri. Ați ignorat numeroase rapoarte care vorbeau despre schimbările în intensitatea și durata ciclurilor menstruale. Ați ascuns informații care ar fi permis o cercetare obiectivă și adecvată (de exemplu, ați șters datele pasagerilor de pe aeroportul Ben Gurion). În schimb, ați decis să publicați articole lipsite de obiectivitate împreună cu membri din conducerea Pfizer despre eficiența și siguranța vaccinurilor. Totuși, de la înălțimea orgoliului vostru, ați ignorat și faptul că pînă la sfîrșit Adevărul va ieși la lumină. Și el a început să iasă. Adevărul este că ați adus încrederea publicului în voi la un nivel inferior fără precedent și că v-ați erodat statutul de autoritate. Adevărul este că ați risipit sute de miliarde de șekeli – pentru a publica acte de intimidare, pentru teste ineficiente, pentru lockdown-uri distrugătoare și pentru a tulbura rutina vieții în ultimii doi ani. Ați distrus educația copiilor noștri și viitorul lor. Ați făcut în așa fel încît copiii să se simtă vinovați, speriați, să fumeze, să bea, să devină dependenți de droguri și iritabili, după cum o atestă directorii de școli din toată lumea. Ați distrus viețile, economia, drepturile omului, sănătatea mintală și fizică. I-ați calomniat pe colegii care au refuzat să vi se supună, i-ați asmuțit pe oameni unii împotriva altora, ați dezbinat societatea și ați polarizat discursul. I-ați etichetat, fără nici o bază științifică, pe oamenii care au optat să nu se vaccineze, drept inamici publici și răspînditori de boală. Ați promovat într-un mod fără precedent o politică draconică de discriminare, de negare a drepturilor și de selecție a oamenilor, inclusiv a copiilor, în funcție de opțiunile lor medicale. O selecție lipsită de orice fel de justificare epidemiologică. Cînd compari măsurile distructive pe care le-ați urmat cu politicile raționale din unele țări, poți să vezi cu claritate că distrugerile pe care le-ați provocat nu au făcut decît să adauge noi victime la persoanele deja vulnerabile la virus. Economia pe care ați ruinat-o, șomerii pe care i-ați provocat și copiii cărora le-ați distrus educația reprezintă un surplus de victime rezultate exclusiv în urma acțiunilor voastre. Nu exista nici o urgență medicală, însă voi ați întreținut o asemenea stare de doi ani încoace din lăcomie de putere, de bani și de control. Singura urgență este faptul că voi încă decideți măsurile și controlați bugete enorme pentru propagandă, și le manipulați în mod conștient, în loc să le direcționați pentru a întări sistemul de sănătate.

Această urgență trebuie să înceteze!

Profesor Udi Qimron, Facultatea de Medicină, Universitatea din Tel Aviv”

Nu am nici o completare, fiindcă acest text spune totul despre ceea ce s-a întîmplat. Rămîne de văzut cum se vor finaliza cercetările senatorilor americani asupra lui Fauci și dacă această scrisoare a imunologului evreu va fi confirmată în următoarea perioadă de vreo anchetă oficială. Cert este că toată nebunia asta se apropie de sfîrșit și sînt foarte curios să văd ce alte lucruri vor ieși la iveală, fiindcă e clar că dezvăluiri vor mai fi.

Poporul paralel!

(urmare din pag. 21)

Cei din diaspora, plus pensionarii, zilierii, infirmii, bolnavii din România sînt storși continuu prin taxe de tot soiul, ca țara asta să mai aibă măcar bani pentru colivă și lumînări. ,,Hei, Românie, parcă răstignită,/ Degeaba vrem să te-ntrebăm «Quo vadis?»,/ Nici să trăim, aici, nu-i cu putință/ Nici să murim acum nu mai e gratis” (A. Păunescu, ,,Impozite, biruri și taxe”).

În ultima vreme, a devenit o obișnuință ca toți cei din capul statului să se scuze, dînd vina pe un așa-zis Stat Paralel care, sanchi, nu-i lasă pe ei să facă ceea ce trebuie, că le pune bețe-n roate, că-i amenință sau că-i aruncă în pușcărie, adică niște povești la care nici cei mici nu mai adorm. Adevărul este că ,,Statul paralel” este, într-adevăr paralel, dar nu cu ceva abstract, ci cu întregul popor, iar acest ,,stat” este compus chiar de cei care au lansat scuza menționată mai sus. Mai mult, pentru bani, toți au devenit cîrpe de șters podele pentru marile puteri, cărora le-au pus țara pe tavă, pentru a o sfîrteca precum hienele. De aceea, mă întreb: oare ei știu că asupra lor planează acuzații de genocid împotriva propriului popor, subminarea puterii statale, corupție, trădare națională ș.a.? De ce nu au fost paraleli cu hrăpăreții mondiali, pentru a strînge la piept propriul popor, care a ajuns să trăiască vremuri în care rentabile au mai rămas, se știe, doar cimitirul și prăvălia cu sicrie? ,,În fond, ne-a copleșit pea multul bine,/ Că România noastră populară/ E locul pricopselilor străine/ Și n-are loc de oameni și de țară” (A. Păunescu, ,,Țară fără țară”).

Cîndva, Corneliu Vadim Tudor a dat cea mai adevărată definiție a democrației: ,,Democrația este dictatura legii”, dar ce să priceapă acești incompetenți, penali, atei, trădători, inculți, vicioși și nebuni de legat, asemănători sub toate aspectele cu Cezarii romani.

Și pentru că sînt adeptul acțiunilor exacte, logice, obiective și legale, mi-a venit o idee: Poporul român să devină și el paralel cu statul paralel. Ce spuneți de asta? Păi, dacă se susține că, în democrație, ,,Puterea este exercitată de popor”, hai să facem așa, adică, spre exemplu, să desființăm patidele și parlamentul, urmînd să înființăm un institut legislativ național, unde angajăm vreo 200 de specialiști juridici, împărțiți în vreo 20 de comisii de specialitate, care vor emite legi, fără nici o presiune politică asupra lor. Desființăm toate ministerele (democrațiile antice nu aveau așa ceva) și le înlocuim cu un Consiliu economic național, compus și el din comisii de specialitate, care vor activa tot în lipsa presiunilor politice. Aici se poate lua în calcul și planul Noii Ordini Mondiale, care prevede desființarea tuturor guvernelor naționale și a primăriilor locale, pentru că Bill Gates nu e prost să plătească milioane de diletanți, care nu produc nimic. Rețineți că așa-zisa ,,mare resetare” prevede trei lucruri de neclintit: 1. Guvern unic mondial; 2. Monedă unică și 3. Legi universale.

Dar să revenim la ,,Poporul paralel”. Ce s-ar întîmpla dacă poporul român ar renunța la ticăloasa noastră ,,Justiție”, care a produs la nivel național un adevărat... GENOCID (sic!) și, în loc să apeleze la Tribunal, s-ar duce la sfatul bătrînilor, ca pe vremuri, sau la biserică? Știți că în lumea arabă sînt două opțiuni în drumul către Adevăr și Dreptate? Acolo, justiția se înfăptuiește la tibunal sau la... moschee, 90% dintre arabi preferînd cea de-a doua variantă.

Modificări și renunțări majore se pot produce și în privința Poliției, o instituție parazitară, ineficientă și coruptă de sus pînă jos. Dacă pînă acum acest sistem a fost total paralel cu victimizarea cetățenilor, sub toate formele, iată că a sosit momentul ca ,,Poporul paralel” să nu ai aibă vreo tangență cu această instituție, compromisă definitiv și irevocabil. Ce-ar fi ca ordinea și siguranța cetățenilor să fie asigurată prin intermediul unor... șerifi? Mai mult, dacă aceste pramatii și lichele vor să modifice Constituția în favoarea puterilor străine, haideți, dragi români, să facem toate demersurile, eforturile și sacrificiile să o schimbăm noi, în favoarea noastră! Se știe că, într-un viitor foarte apropiat, jumătate dintre judecătorii Curții Constituționale își vor termina mandale, urmînd să fie înlocuiți cu magistrați vînduți, care nu se vor opune modificării Constituției, potrivit ,,recomandărilor” U.E. Așadar, paralelismul notru față de acest stat ticălos trebuie manifestat doar prin acțiuni ferme și curajoase. Să nu uităm că sîntem locuitori ai Grădinii Maicii Domnului, urmași ai lui Mihai Viteazul, Mihai Eminescu și Constantin Brâncoveanu, dar și ai acelor eroi care au strigat, cîndva, ,,Pe aici nu se trece!”.

Bătălia este grea, chiar ultima din istoria acestui neam, dar trebuie să știm că tot timpul bunul Dumnezeu ne va fi alături. România, trezește-te și nu uita că ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima sărmanilor și a nevinovaților” (Paul Éluard).

po L i T ică G eopo L i T ică

Războiul ultimului Crăciun: Sîntem pe cale să cîștigăm această înfruntare (III)

Zeii cei buni din Olimpul Pharma

Publicul a fost încurajat să creadă că unele companii farmaceutice ne vor salva cu o serie de vaccinuri experimentale foarte rentabile, care nu erau corect testate, care nu împiedicau oamenii să se infecteze sau să transmită virusul, însă ucideau sau vătămau mai multe persoane decît oricare alt medicament din istorie. Dacă un automobil, un prăjitor de pîine, o marcă de iaurt sau un analgezic ar fi ucis doar o mică parte dintre cei omorîți de vaccin, s-ar fi creat un scandal uriaș. Produsul ar fi fost retras și s-ar fi efectuat arestări. Însă companiile farmaceutice au fost elogiate. Patronul Pfizer a declarat că, atunci cînd a intrat într-un restaurant, a fost ovaționat în picioare. Aceste produse periculoase au fost aprobate – ca niște produse experimentale – de agenții care au adesea legături financiare chiar cu companiile farmaceutice. Agenția de aprobare din Marea Britanie a primit o sumă uriașă de bani de la Bill Gates, investitor și promotor al unei serii întregi de vaccinuri; Gates, care a fost acuzat de comportament nepotrivit, are legături financiare și cu BBC și The Guardian, unde nimeni nu pare interesat de trecutul său sau de presupusa legătură cu Epstein, care, potrivit New York Times, s-ar fi produs după condamnarea acestuia. Mulți consideră că Organizația Mondială a Sănătății a devenit moșia sa personală. După cum spunea un eurodeputat german: „Companiile farmaceutice sînt aproape la fel de interesate de sănătatea publică cum este industria de armament de pacea mondială”.

La sfîrșitul lui 2020 a devenit clar că întregul plan se baza pe propagandă, pe folosirea presei pentru a răspîndi minciuni și pe dezinformare. Se pare că proiecțiile matematice au fost măsluite pentru a corespunde exigențelor escrocilor care puseseră la cale cel mai mare tun din istorie. Marile rețele de internet interziceau pe oricine îndrăznea să răspîndească adevărul. YouTube a suprimat zeci de video-uri doar pentru că ele conțineau un adevăr inacceptabil.

Distrugerea economiei mondiale

Oricît de greu le-ar fi unora să creadă, scopul este distrugerea economiei mondiale. „Nu vei avea nimic și vei fi fericit” nu era o fantezie a lui Schwab de la Forumul Economic Mondial. El chiar credea asta. Capii acestui experiment mondial au folosit toate trucurile posibile pentru a semăna confuzie, a înspăimînta și a zăpăci popoare din lumea întreagă. Scopul era și este distrugerea economiilor, creșterea inflației, a ratelor dobînzilor, falimentarea proprietăților, distrugerea micilor afaceri și obligarea

celor care locuiesc în mediul rural să se instaleze în blocuri gri și reci. Creșterea dobînzilor, a inflației și a prețului petrolului erau cele mai ușor de prevăzut.

Gripa rebotezată

Curios, gripa tradițională a dispărut complet, însă numărul deceselor provocate de COVID este aproape același cu cel pe care îl provoca gripa. Autoritățile au exagerat efectele pe termen lung ale gripei rebotezate – ale așa-zisului COVID – și au respins și eliminat efectele mortale ale tratamentului celui mai profitabil, mai ineficient și mai periculos din istorie – promovîndu-l uneori cu minciuni sfruntate. Autoritățile au manipulat nivelurile de mortalitate a COVID, înregistrînd fiecare deces ca unul provocat de COVID, chiar dacă individul fusese lovit de un autobuz sau împușcat de un polițist. Au folosit un test periculos și inutil – PCR – pentru a crește numărul oficial de cazuri de COVID. Întîmplător, CDC din Statele Unite nu mai recunoaște testele PCR de la sfîrșitul anului 2021, deci cei care continuă să le utilizeze nu se deosebesc de cei care foloseau lipitorile ca tratament. Am demonstrat, folosind chiar statisticile guvernului britanic, că COVID-ul nu a ucis mai mult decît gripa obișnuită.

Ce ucide mai mult decît COVID-ul?

Însă, de-a lungul anilor 2020 și 2021, decesele provocate de carantinare au continuat să crească exponențial. Lista de așteptare pentru investigații și tratamente s-a lungit pînă într-atît încît pacieții au ajuns să aibă șanse mai mari să moară decît să fie văzuți de un medic. În Marea Britanie, numeroși medici generaliști au încetat să-și vadă pacienții față în față, chiar dacă dovezile au demonstrat că asta duce la mai multe erori și la tratamente eșuate. Fără serviciu de medicină generală, serviciile de urgență au ajuns să aibă liste de așteptare de cîte 12 ore și mii de pacienți au fost blocați pe tărgi, pe culoarele spitalelor sau lăsați să moară în ambulanțe. La sfîrșitul verii lui 2021, serviciile de sănătate din Marea Britanie ucideau mai multe persoane decît salvau, deoarece medicii se dedicau aproape exclusiv să le administreze pacienților un medicament experimental netestat, periculos și ineficient. Și era și foarte rentabil – medicii erau plătiți cu o mică avere pentru a-și vinde cinstea și integritatea.

Totul pentru vaccin, totul pentru victorie!

descoperit dovezi ale legăturii dintre vaccinuri și efectele adverse la inimă, cheaguri de sînge și vătămarea creierului.

Ca de obicei, oricine vorbea despre toate astea era demonizat sau distrus sau amîndouă. De fiecare dată cînd este identificată o nouă tulpină, autoritățile folosesc descoperirea ca un pretext pentru a promova cu mai multă energie vaccinurile. Nu există nici o dovadă că vaccinurile fac ceea ce oamenii cred că fac, însă dovezile că vaccinurile ucid sînt tot mai numeroase de la o zi la alta. Persoanele malefice și demente din spatele acestui plan de cucerire a lumii și de control asupra vieților noastre își continuă demersul în același ritm susținut, deoarece nu își permit să se oprească. Necinstea lor lipsită de complexe îi forțează să meargă înainte. Au adoptat mai multe lockdown-uri, mai multe restricții și mai multe reglementări și au amenințat să îi închidă în case pe înțelepții care refuză injecțiile lor –sau să îi excludă din societate, să îi închidă în închisori sau în lagăre de concentrare. Lockdown-urile au redus dezvoltarea imunității naturale și au vătămat sănătatea fizică și mintală a celor care s-au supus. A devenit clar că cei care s-au vaccinat puteau răspîndi infecția la cei sănătoși – răspîndirea asimptomatică a devenit astfel o realitate din cauza vaccinurilor toxice. Ei bine, dovezile arată că majoritatea celor care au permis să fie injectați sînt condamnați la o moarte prematură. Există probe solide – țineți minte – că vaccinurile pot afecta creierul. Vedete din lumea întreagă au devenit peste noapte experte în sănătate – recomandînd vaccinurile pentru toți și terfelindu-i pe cei care nu se conformează. Sfatul meu este simplu: nu acceptați niciodată sfaturi de sănătate de la cineva în care nu ați avea încredere să vă scoată apendicele.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Puțini sînt cei care își mai pun problema lipsei unui consimțămînt dat în deplină cunoștință de cauză – așa cum cere legea. Puțini sînt cei care își mai fac griji pentru că, dat fiind faptul că aspirația nu este permisă, există riscul injectării produsului direct într-un vas de sînge. Puțini își fac griji că vaccinatul nu va mai putea să doneze sînge fără a contamina instrumentarul. Puțini șiau făcut griji atunci cînd au decis să interzică tratamentele pentru rebotezata gripă. Și puțini și-au mai făcut griji atunci cînd termenul de așteptare de 15 minute după vaccinare a fost abandonat în Marea Britanie – permițînd ca pacienții să aibă reacții de șoc anafilactic în drum spre casă. Puțini și-au făcut griji că vaccinurile ucideau și vătămau cu miile și că s-au

Cetățenilor din lumea întreagă li s-a spus că sistemele lor de sănătate sînt în criză, copleșite de pacienții cu COVID. Acestea erau minciuni. Spitalele și doctorii erau mai puțin ocupați decît de obicei, iar personalul medical repeta și înregistra video-uri cu dansuri. S-au creat în mod deliberat întîrzieri în spitale din cauza unor măsuri guvernamentale cum ar fi lockdown-urile și distanțarea socială. Cetățeanul obedient a crezut că purtatul măștii și vaccinarea la nesfîrșit vor schimba situația. Dar, evident, nu acesta era planul. Guvernele au pretins că restricțiile impuse societății sînt din vina celor care refuză să se vaccineze. În realitate, desigur, lucrurile stau exact pe dos. Obedienții sînt cei responsabili de restricții. Iar indivizii care fac cozi pentru „boostere” mortale și inutile în Marea Britanie sînt niște egoiști, deoarece stupiditatea lor va face ca numeroși pacienți bolnavi de cancer să aștepte ani de zile pentru a-și primi tratamentul – totul din cauză că medicii își petrec timpul primind onorarii imense făcînd vaccinuri COVID.

(va urma) ACTIVEnEws.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.