România Mare, nr. 1624

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Praful de pușcă va face pînă la urmă să se aleagă praful de civilizație.

CornELIU VADIm TUDor

Vladimir și ai săi colegi

Cînd copii simt nevoia să fie băgați în seamă de către adulți sau cînd au o problemă emoțională încearcă să atragă atenția asupra lor prin fapte ieșite din comun. Se apucă de fumat, de băut, fură, se bat, iau note proaste la școală, chiulesc, fac tot felul de lucruri care să atragă atenția părintelui, a profesorului sau a adultului de a cărui atenție au nevoie.

De multe ori, acești „copii problemă“ sînt pedepsiți de către cei din jurul lor, catalogați drept răi, obraznici, needucați, lucru care le amplifică comportamentul, în loc să-l liniștească, fiindcă nu au obținut atenția pe care și-o doreau. Dacă adultul vizat de acest comportament nu-și dă seama că trebuie să-i acorde mai multă atenție, afecțiune sau timp copilului ori adolescentului respectiv, acesta va ajunge să fie din ce în ce mai disperat, iar asta-l va împinge spre comportamente tot mai exagerate care-l vor duce fie la închisoare, fie la moarte. Atunci cînd acest comportament ajunge să fie însușit de către un adult, iar cînd adultul respectiv se află la conducerea unei țări, ba mai are la îndemînă și o valiză nucleară, lucrurile se complică rău de tot, mai ales dacă cei cărora vrea să le atragă atenția sînt orbi și surzi.

(continuare în pag. a 17-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Iubire veche, lanþ de tinereþe

Iubire veche, lanț de tinerețe și azi mai mușc din amintirea ta simt că efluvii de serbări mărețe de focul tău să-mi stingă n-ar putea

Tu ai fost puiul meu, și maica mea ispita firii stînd să mă învețe făptura ta în noapte lumina ca un regat de mîl și frumusețe

Și totuși, am fugit pentru vecie trecutul tău mă chinuia-ntr-atît că mă uscam ca sfinții în pustie

Îmi trece greu de tine, mi-e urît norocul meu de-a pururi n-o să vie și un potir de plîns îmi fierbe-n gît...

CornELIU VADIm TUDor

ROMÂNIA ȘI PSIHOZA RĂZBOIULUI CU RUSIA (1)

N-am pășit bine în anul 2022 și România se confruntă cu o grea și explozivă problemă – posibila apariție, la granița de Est a Țării, a unui conflict armat; astfel, cum scrie presa internațională, cum ne comunică agențiile de știri și cum vedem, pe viu, la televizor, Federația Rusă concentrează trupe de diferite specialități la frontiera cu Ucraina, chiar dacă sub pretextul unor aplicații. Concomitent, Occidentul (prin statele care fac parte din NATO), avînd la înaintare Statele Unite ale Americii, întăresc cu forțe militare americane țările de la limita de Est a NATO (inclusiv România), iar Ucraina este ajutată cu armament și tehnică de luptă – toate aceste activități fiind susținute de o propagandă mediatică bine orientată spre a arăta pericolul pe care îl reprezintă Rusia la adresa popoarelor europene, prin escaladarea conflictului ucrainean și generalizarea lui.

Tratativele desfășurate în sensul opririi unui eventual război au eșuat deocamdată. În apropierea României, Ucraina este un butoi de pulbere, care se poate aprinde la cea mai mică scînteie, antrenînd în acest joc al morții – prin prisma declarațiilor belicoase ale liderilor NATO și ale președintelui Biden – și Țara noastră. În acest context, avem dreptul să ne întrebăm: Ce facem? Stăm liniștiți? Stăm în espectativă? Ne lăsăm tîrîți de americani (așa cum am făcut-o în Afganistan și în alte teatre de operații) și trimitem trupe să lupte pe teritoriul Ucrainei împotriva mașinii de război rusești? Cum ne poate obliga aderarea la NATO să luptăm cu un alt stat care nu ne-a atacat, în timp ce statul atacat de cel dintîi nu face parte din Organizația Nord-Atlantică? Ce se va întîmpla cu bazele americane de pe teritoriul României în caz de conflict armat între Rusia și NATO (mihail Kogălniceanu, Deveselu și Cîmpia Turzii)?

Dezvoltînd subiectul din titlu și încercînd răspunsuri la întrebările de mai sus, și la altele care se vor ivi pe parcurs, publicăm acest prim material (urmat de altele), spre a ne edifica asupra pericolului care planează asupra României și a Europei. Din cele ce voi scrie veți constata că, spre neșansa noastră, liderii României nu vor să priceapă pericolul în care au tîrît România și Poporul Român, prin asumarea unor responsabilități ce depășesc statutul de Țară aliată unui anumit program politic și militar. Domnilor guvernanți, nu vă jucați cu focul! România nu este vila voastră de la munte, de la mare sau de la Miami Beach care, dacă ia foc, chemați pe fugă pompierii!

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Primele zăpezi“ – tablou de Anca Bulgaru ACTUALITATEA INTERNAȚIONALĂ

NATO va trimite forțe suplimentare în Europa de Est

NATO își va consolida prezența militară în Europa de Est și va trimite trupe și nave suplimentare din forțele aeriene și Marină în Bulgaria și Marea Baltică. Declarația a fost publicată pe site-ul oficial al alianței. Organizația intenționează să își consolideze prezența militară cu Danemarca, care a trimis o fregată și patru avioane de luptă F-16 în Lituania, în Marea Baltică, și Spania, care ia în considerare trimiterea de forțe suplimentare în Bulgaria.

Franța și Țările de Jos și-au exprimat, de asemenea, disponibilitatea de a trimite un contingent militar în Bulgaria în aprilie 2022, după ce au pus în alertă forțele maritime și terestre din cadrul Forței de reacție rapidă a NATO. Secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, s-a adresat aliaților NATO, într-o declarație. „Vom răspunde întotdeauna la orice deteriorare a situației, inclusiv prin consolidarea apărării noastre colective”.

Creșterea prezenței militare a NATO este asociată cu declarațiile oficialilor americani și UE cu privire la creșterea numărului de forțe armate ruse în jurul granițelor Ucrainei. Astfel, alianța speră să întărească apărarea colectivă în cazul unei escaladări a conflictului.

Pe 24 ianuarie, a devenit cunoscut faptul că secretarul de stat american Anthony Blinken va discuta despre „amenințarea escaladării militare” dintre Rusia și Ucraina în timpul vizitei sale în Europa. În urma întîlnirii, miniștrii vor face un anunț public în care vor afirma că „orice agresiune militară ulterioară a Rusiei împotriva Ucrainei va avea consecințe uriașe” pentru Moscova. n.K.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ion Iliescu încearcă să muşamalizeze şi această mizerie a Şarpelui cu ochelari F România nu mai are preşedinte F Lui Adrian Păunescu i s-a făcut silă de el însuşi F Văcăroiu s-a înecat ca romul de la mal F Noile aventuri ale judecătoarei Tanţa Tăiatu F Ţărănistul I.P. Popescu a fost dat în judecată de 150 de ori.

PArTEA A II-A

F Cine s-a dus să „inspecteze“ Diviziunea Tehnică (T)?! Nimeni altul decît udemeristul Szabo Karoly, cel care mai fusese invitat de Asztalos, în ianuarie 1996, şi la şedinţa de bilanţ a aceleiaşi Diviziuni. Să ne amintim că, în 14 iunie 1995, Asztalos reclamase o publicaţie care, cică, îl „timora“ pe el, unde credeţi? La un alt parlamentar U.D.M.R., Borbely Laszlo, cu care plănuia ca publicaţia respectivă să fie dată pe mîna „Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului General“. Încă o dovadă că sîngele apă nu se face! Normal că Szabo Karoly n-a găsit nimic care să-l incrimineze pe Imre Asztalos, că aşa sîntem noi, românii, proşti de buni, am ajuns să ne joace la arşice toţi minoritarii. Şi normal că, imediat, amanta lui Szabo, plăvanca aia pe nume Andra Manta Iacob, cu care trage el beţii porceşti pe la hotel, a trîntit un articol în „Evenimentul zilei“, în care încerca să-l scoată basma curată pe nedemnul director al S.R.I. Iar soţul încornorat al acesteia, ciumetele Bogdan Tiberiu lacob, a scos din burtă minciuna că lui Bucur i s-a promis un loc pe lista de deputaţi P.r.m. (?!) F Şi cine credeţi că a mai sărit în apărarea lui Măgureanu, din oficiu? Nimeni altul decît nenorocitul ăla fără șira spinării (bine, el n-are nici măcar voce umană) pe nume nicolae Manolescu-Apolzan: „Casetele sînt o făcătură“ –a declarat derbedeul de serviciu, care cică e senator (vai de capul lui de Senat, dacă are o asemenea lepră!) şi şef de partid (vai de capul lui de partid, cu un asemenea jeg!). De unde ştii, mă, Fasolescule, că sînt o făcătură? Le-ai văzut cu ochii tăi? Le-ai auzit? Ai stat de vorbă măcar cu vreunul dintre cei care s-au recunoscut, uluiți, pe benzile respective şi şi-au dat seama că viața lor a ajuns o cocină în care se bălăceşte Asztalos, 24 de ore din 24?! Dar, culmea neruşinării o atinge lacheul lui Sörös atunci cînd declară: „Bucur arată de parcă ar fi trecut pe la Spitalul 9!“. Hai sictir, Manolescule! Cînd te-ai uitat ultima oară în oglindă? Da, aşa e, căpitanul a trecut pe la balamuc, dar nu în calitate de pacient, ci ca să caute isterici ca tine, ca Văcaru, Popovici şi alţii. Ce-ți dă Şarpele de data asta, Rățoiule? Alte milioane de lei, ca să-ți mai scapi o dată, de la a 7-a moarte clinică, falimentara „Românie literară“? Ori ți-a promis că te-ajută să sari pîrleazul în noul Parlament şi să te alegi iar senator, întrucît ca scriitor eşti mai sec şi mai gol ca plosca unui bolnav care a dat ortul popii de 3 zile?! Lumea are încă o dovadă a caracterului InFECT al acestui Nicolae Manolescu-Apolzan, care minte cu înverşunare, în pofida tuturor evidențelor, şi, deşi pozează în democrat de tip occidental (?!), face jocul „Poliţiei Politice“ F O altă caricatură este şi Vasile Popovici, care reprezintă în Parlament Partidul Homosexualilor. Şi pe-ăsta îl are la mînă Asztalos, atît cu dosarul vechiului său viciu (Popoviciu), cît şi cu mai multe mii de dolari pe care i-a şterpelit de la un sindicat american. „Tot ce vine de la Vadim nu-mi inspiră încredere. Extremiştii s-au coalizat pentru a-l da jos pe Virgil Măgureanu“ – cam aşa a slobozit, pe țeava de eşapament a unei guri păroase, cimpanzeul Timişoarei. Vedeți ce necinstit e şi ăsta? Vedeţi cum se demască el, singur? Vedeți cine ne ataca pe noi, în ianuarie 1996, hodoronc-tronc, la emisiunea de

Actualităţi a TVr? Ce legătură are mă, zăpăcitule, una cu alta? Casetele nu vin de la Vadim, ci de la un căpitan activ de S.R.I., pe care senatorul de Bucureşti nici nu-l cunoştea. Te porţi de parcă Vadim l-ar fi imprimat pe Asztalos, nu viceversa. Şi apoi, P.r m.-ul n-a fost decît gazda Conferinței de Presă. Unde doreai să se ducă tînărul ofiţer? La un alt poponar, ca şi tine, Andrei Pleşu, care l-a jignit şi el pe senatorul Vadim, afirmînd că „e un politician de mîna a treia, repudiat chiar de Parlament“? Şi ce să facă ofiţerul Bucur la pederastul Pleşu, să-l găsească în chiloţi tetra, defilînd cu o luminare aprinsă într-un măr, după ritualul Mişcării Transcendentale? Păi corpul ofiţeresc românesc are moravuri sănătoase bai, aceştia! Cît despre „repudierea“ lui Vadim de către Parlament, ea s-a dovedit a fi o farsă ordinară, pusă la cale de „guvernantele“ lui Asztalos, pe care ăsta le teroriza de zeci de ori pe zi, forțîndu-le să-i ridice imunitatea incomodului justiţiar: Oliviu Gherman (el şi cu ungurul Pusztai au FALSIFICAT numărătoarea voturilor, degeaba publică acesta din urmă o bîlbîială penibilă în „Evenimentul zilei“), Vasile Văcaru, G. I. Ghiuzbaian, Ion Predescu (l-a trăznit Dumnezeu, după cîteva zile, cu o hemoragie stomacală şi peritonită, a fost la un pas de moarte!), Nicolae Manolescu, Tănase Tăvală, Nisztor Bădiceanu (puşcăriaş de drept comun, care o are pe unguroaica Sarika în pat), Ion Solcanu, Aristotel Căncescu (şeful bişniţarilor din Braşov), Emil Negruţiu (puşcăriaş ca şi Badiceanu), Ion Paul Popescu (puşcăriaş ca şi ceilalţi doi) ş.a.m.d. Ăştia sînt senatori ai României? Nişte gunoaie, de aceeaşi factură ca Nicolae Dide! Există 30 de milioane de români sub soare, pe toate meridianele lumii, numai asemenea puşlamale s-au găsit să formeze Senatul României? Ce ruşine! Ce dezastru! F Cine a mai sărit, fuga-fuga, să-l scoată din ultima balegă pe Şarpele cu Ochelari, care ieşise la drumul mare, fară să-l doară capul? Acelaşi deputat beţivan şi infractor, al P.D.-F.S.N., Nicolae Alexandru, care acum 2 ani îl apăra pe un alt mafiot, Niculae Spiroiu. Dacă îl cauţi şi pe-ăsta, îl găseşti băgat prin tot felul de afaceri necurate, ba cu armament, ba cu țigări de contrabandă ori alte produse. F Din fericire, mai există şi oameni cinstiţi: senatorul Radu Timofte, preşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, a mărturisit în mai multe rînduri că numeroşi ofîteri S.R.I. i s-au plîns şi lui că sînt forţaţi să facă operaţiuni de „Poliție Politică“. F Un prostănac, căruia nu-i pasă că se face de rîs, un oarecare Marius Tudosiei, de la „Cronica Română“. Acesta a scris (şi îl dăm în judecată) că colonelul Ilie merce e „fostul ofițer de legătură al lui C.V. Tudor, actual membru al Secţiei de Informaţii a «României Mari»“. Două vorbe, trei minciuni. Dl. Ilie merce a răspuns, pe linia D.S.S., în calitate de director, de relaţiile cu presa şi cultura, deci nu putea fi „ofiţerul de legătură“ (?!) al nimănui, cu atît mai puţin al viitorului senator, care era filat şi interceptat de Securitate în anii ’80, aşa cum este filat şi interceptat de S.R.I., în anii ’90 (şi atunci, şi acum, ziaristul scormonitor care e C.V.T. a produs DoVEZILE!). În privinţa Secţiei de Informaţii a revistei „România Mare“, ea nu este decît în capul teşit al lui Tudosiei, aşa ceva nu există, pentru că, în primul rînd, ar trebui miliarde de lei (pe care nu-i avem) şi aparatură sofisticată şi extrem de costisitoare (ori noi n-avem decît un simplu reportofon

pentru interviuri, nu ca S.RI., care, conform Antenei 1, a dat recent 2 milioane de dolari pentru a cumpăra o nouă aparatură japoneză necesară interceptărilor, concomitente, a 600 de posturi telefonice!). F Ne vedem nevoiţi să revenim la stafia aia de Ulieru, care a făcut pereche de dublumixt cu Dide Puşcărie, pentru a mai salva ce se poate salva. Strîns cu uşa de BBC, în cadrul unei mese rotunde realizată cu profesionalism de Răzvan Popescu, spurcătorul de cuvînt al S.R.I. s-a trezit bătînd cîmpii şi acuzînd „grupul securistocomunist de la «România Mare»“. Ce dobitoc! Cum îi prinzi la furat, hoţii pun placa aia isterică: „Securiştii! Comuniştii! Ceauşiştii!“. Tu vorbeşti, mă, loază, de securişti? Păi cine era căpitan activ de Securitate? Nu şeful tău, care îşi face azi pantofii cu barba ta? Tu vorbeşti şi de comunişti? Păi cine era lector al C.C. al P.C.r. şi propagandist la „Ştefan Gheorghiu“? Nu acelaşi şef al tău? F Dar, în imensa lor majoritate, politicienii, ziariştii, alte persoane publice au protestat cu indignare împotriva „Poliției Politice“. Pentru că ce face Măgureanu, de ani de zile, este o CRIMĂ împotriva Statului de Drept, a Democraţiei, a Ţării. Noi de ce nu te imprimam pe tine, Asztalos, atunci cînd te duc aghiotanții în cîrcă şi faci pe tine, de beat ce eşti? Cine îți dă ție dreptul să ne imprimi la telefon şi să ne hărtuieşti familiile, copiii? Cum îți permiți aşa ceva mă, porcule? Şi cum nu ți se usucă mîna aia cu care tot trimiţi ofiţerii, pe bandă rulantă, în fața Tribunalului Militar? După ce i-ai adus în instanţă pe coloneii de S.R.I. Adamescu şi Pele (numai pentru bănuiala că ar fi furnizat presei informaţii despre trecutul tău de lepădătură!) acum îl tîrăşti la Curtea Marţială şi pe căpitanul Bucur! Şi tu ai iluzia că un asasin ca tine va sfîrşi în patul lui? Poţi să fii sigur că se va găsi unul mai dement ca tine, care o să te despoaie, o să te ungă cu smoală, o să te tăvălească prin miile de dosare şi de benzi, după care o să te plimbe, în şuturi, prin fața trupei! În orice Ţară din lume, un ofiţer ca Bucur ar fi fost avansat şi decorat, pentru bravura lui de a refuza să mai îndeplinească ordine aberante, care încălcă Constituţia. Şi tot în orice Ţară din lume, nu cei doi colonei ar fi fost băgati în Tribunalul Militar, ci căzătura aia de director al Serviciului Secret, care ar fi mințit Parlamentul. Dar, ce să ne mirăm? Cum să nu mintă acum, cu neruşinare, acest Asztalos, cînd el l-ar spînzura şi pe ta-su, din groapă, dacă aşa ceva l-ar asigura că-şi va scăpa pielea? A minţit el, în repetate rînduri, Parlamentul – cum să nu mintă şi opinia publică? Minciuna e starea lui naturală, el nu poate trăi altfel, îi curge sînge din nas. F Ce uşor îi vine îmbuibatului de Asztaloș, care învîrte miliardele cu lopata, să lase muritor de foame un tînăr ofiţer! Băi, Şarpe, fi-tu şi cu fi-ta huzuresc pe vreo 50.000 de dolari în S.U.A. (pe lună!), în vacanța de vară cartoforul ăla de fi-tu ține sub teroare staţiunea Neptun, cu orgii inimaginabile, ceea ce nici măcar Nicu Ceauşescu nu îndrăznea (aşa după cum scrie revista „Exclusiv Magazin“) – iar cei doi copilaşi ai căpitanului Bucur se uită, cu lacrimi în ochi, cum a ajuns tatăl lor şomer şi cum îl paște puşcăria. Aveau și cele două fetițe ale lui Bucur cîteva casete cu muzică, fiindcă sînt înscrise la un Cerc de Dansuri – luni, după o percheziţie brutală, fără mandat, procurorul militar Vasile Stanca le-a confiscat şi jucăriile astea... Cine va avea grijă de aceşti prichindei nevinovaţi? Cum e posibil să se întîmple în România asemenea nelegiuiri? Cine îl va băga în cămaşa de forţă, în sfîrşit, pe nebunul ăsta de Asztaloş, cu cele 7 identităţi ale sale, spion de tinichea, care se crede Dumnezeu, dar nu e decît un honved nenorocit, cu creierul ulcerat de un sifilis ereditar?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 mai 1996)

Istoria tulbure a ºampaniei

În perioada interbelică existau două mărci de șampanie rivale: Rhein și Mott, ce se duelau permanent în reclame atrăgătoare, atît în ziare și reviste, cît și la radio. Este important de reținut că înaintea lui Rhein și a lui Mott, Ion Ionescu de la Brad, după cîțiva ani petrecuți în Franța studiind agronomia, a realizat în 1841, la ordinul domnitorului moldovean Mihail Sturdza, prima șampanie românească, din strugurii culeși în via acestuia de la Socola. Moldova devenea astfel a patra țară, după Franța (1700), Germania (1826) și Rusia (1840), în care s-a produs șampanie prin fermentare naturală în sticlă. În Italia aceasta a fost produsă în 1842, iar în Spania abia în 1872.

Cea mai veche dintre cele două mărci de renume interbelice era șampania Rhein, produsă pentru prima dată în 1892, în pivnițele înființate la Azuga de Wilhelm Rhein, descendent al unei vechi familii de sași din Brașov, cu sprijinul lui Carol I. Aici a fost creată șampania Rhein Extra, servită în cadrul ceremoniei de încoronare a Regelui Ferdinand I la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922 (meniul evenimentului fiind realizat de Casa Capșa). Sortimentul există și în prezent, fiind produs în pivnițele Azuga, achiziționate de Halewood în 1998.

Berea cea de toate zilele

Pentru bucureștean, berea nu era un moft, ci o necesitate. Astăzi pare ciudat faptul că un oraș atît de îndrăgostit de această băutură nu a atestat-o documentar decît în Secolul al XIX-lea, deși în alte regiuni ale țării și în special în Moldova era consemnată de multă vreme, de pe timpul lui Alexandru cel Bun. Prima „fabrică” de bere din București apare chiar la începutul veacului, cînd Johann neamțul obține aprobare în 1809 de la Comitetul de ocupație rusească din 18061812 să-și înființeze afacerea. În 1815, aprobarea este consolidată de privilegiul acordat de Ioan Caragea, care îi permite doar germanului să fabrice licoarea fermentată, îndeosebi pentru amatorii străini din capitală. După moartea lui, fabrica este preluată de o rudă, Andrei Kube, care cere și obține din partea lui Dimitrie Ghica prelungirea privilegiului. Domnitorul îi dăduse însă între timp aprobare și unui francez, George Krebs (Ioan Gheorghe Crepțu) să-și deschidă o fabrică de rom, spirturi, bere și oțet, ceea ce va duce la un veritabil conflict între cei doi producători.

Cu timpul, nu doar străinii din capitală au savurat băutura, ci și românii, astfel încît pînă la finalul secolului apar trei fabrici mari de bere, utilate modern: Luther (deschisă în 1869), Oppler (în 1870, devenită după primul Război Mondial GIB) și Bragadiru (1894). Berea începuse să fie consumată în cantități mari chiar și în cafenele – la Fialkowski, de pildă, local celebru în epocă, paharul mare de bere Bragadiru costa 45 de bani, iar cel mic 20. Ba chiar apa din Dîmbovița, fiind foarte murdară, bucureșteanul apela în locul ei la bere pentru a-și astîmpăra setea. La începutul Secolului XX, înainte de Marele Război, se ajunsese la cantitatea uimitoare de 12.167.000 litri de bere produși anual, dintre care 5.536.000 de fabrica Bragadiru, 4.009.000 de Luther, 1.670.000 de Oppler și 952.000 de Basilescu (aceasta din urmă înființată în Bucureștii Noi de Nicolae Basilescu). Într-un anuar din 1906 am găsit și adresele celor patru: Bragadiru se afla pe Calea Rahovei, nr. 151 (unde o putem vedea și astăzi în ruine), Luther pe Șoseaua Basarab, nr. 46, Oppler, pe str. Izvor, nr. 98,

În 1912, un anume Wilhelm Mott (iată, același prenume!), care a lucrat la pivnițele Rhein, creează șampania Mott, ce va străluci cu precădere în perioada interbelică. Acesta și-a construit fabrica pe Calea Giviței din capitală, iar în 1929 ea producea 100.000 de sticle de vin spumant pe an, devenind furnizorul Casei Regale (în locul celor de la Rhein) și al operatorului trenului Orient Express. În 1948, la fel ca multe alte afaceri private, va fi naționalizată și redenumită Zarea, compania existînd și astăzi.

Frunzărind presa antebelică în căutarea reclamelor, am aflat că „butelie” nu era folosit pe atunci pentru recipientul iar Basilescu își avea biroul pe str. Doamnei. În 1935, producția de bere de la Bragadiru sărise de la 5 milioane de litri în 1906, la 50 de milioane de litri pe an.

Aceste fabrici și-au amenajat în scurt timp și grădini de vară, la care mergeau nu doar muncitorii și familiile lor, ci și alți locuitori de la periferie. Acolo mîncau cremvurști calzi, ridichi cu unt și beau bere, pe cînd copiii se dădeau în leagăne și își încercau forțele cu diverse mecanisme de bîlci: „Tot pentru muzică și petrecere se mai ducea lumea cartierelor mărginașe la grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler, iar ceva mai tîrziu și la aceea a lui D. Marinescu-Bragadiru, atît de frumos rostită pe înălțimea locului ei din capătul Căii Rahovei. Lumea asculta și acolo concertele acelorași muzici, bea bere proaspătă, cu krenwurști, cu șuncă, unt și ridichi. Tineretul dansa în jurul pavilioanelor muzicei, iar copiii se dădeau în leagăne, trăgeau la semn în figurine mecanice și își încercau puterea pumnilor în fălcile umflate ale unor manechine anume făcute pentru asta. Din anii de după 1900, în grădinile Oteteleșanu, Bragadiru și în aceea de la Hotelul Bulevard, în locul muzicilor militare începuse să cînte orchestre de felul celor din Praterul vienez și conduse de dirijori ca Peters și Eduard Strauss, aduși înadins de la Viena”. La celelalte bodegi din oraș se servea doar una dintre berile menționate, niciodată două sau toate la un loc: dacă se servea de pildă bere Bragadiru, nu puteai găsi acolo și Luther sau Oppler. Nu exista monopol doar în cazul crîșmelor, ci și în cel al publicității, în revista „Furnica” publicîndu-se, de pildă, exclusiv reclame la berea Bragadiru – berea adversarilor lipsește cu desăvîrșire pînă în 1916, cînd apare menționat discret și Luther. De asemenea, în reclamele pe care și le făceau unele cîrciumi sau restaurante în presă se specifica aproape de fiecare dată ce fel de bere putea degusta acolo distinsul și destinsul public.

Cum venea căldura, principalele activități ale bucureștenilor erau berea și mititeii și, ocazional, cîte o fleică la grătar. Vara, pe caniculă, rîndurile de bere se înmulțeau amețitor, uneori spre disperarea soțiilor, iar halbele se consumau peste tot: la restaurant, la cîrciumă, la cafenea, la terasele din parcuri. La fel ca-n zilele noastre,

metalic umplut cu gaz, ca-n vremurile noastre, ci pentru sticlele de vin, fapt nu foarte surprinzător dacă ținem cont că provine din franțuzescul „bouteille”, care înseamnă „sticlă”. Astfel, revista de umor „Furnica” avea reclame la buteliile de șampanie Mott deja din 1915, după doar 3 ani de la înființarea fabricii.

Nici Rhein nu se lăsa mai prejos, avînd reclame mult mai dese, deși mai monotone (pînă în 1915), în paginile aceleiași reviste. Ne întrebăm dacă spargerea monotoniei, survenită în același an cu apariția reclamelor la șampania Mott, era o coincidență sau efectul concurenței.

Rhein și Mott se întreceau însă nu doar în imagini și reclame cu text standard, plat, ci și în versuri. Cea mai celebră confruntare l-a avut la mijloc pe Păstorel Teodoreanu. În perioada interbelică, Rhein avea o reclamă foarte cunoscută, prezentă pretutindeni: „Țineți minte 3 cuvinte,/ Vin, șampanie, Rhein”. Păstorel a venit cu ideea unei replici: „Un cuvînt spune tot, Mott!”, prilej de ceartă și de rivalitate sporită între cele două companii. Jocul liric a durat multă vreme, în perioada interbelică, dar și în cea antebelică, fiind publicate numeroase reclame în versuri la cele două tipuri de șampanie.

În Cartea abonaților de telefoane din București și județul Ilfov din 1938 am găsit și adresele de atunci ale celor două companii, precum și numerele de telefon. Rhein a fost prevăzător și a plătit o reclamă, ca să fie clar tuturor care este cea mai veche și mai bună șampanie din Regat.

Războiul acesta comercial, fascinant de urmărit datorită bogăției reclamelor și creativității generate, s-a oprit odată cu venirea comunismului și naționalizarea companiilor. După Revoluție, deși acestea au continuat să existe, fiind privatizate, vechea rivalitate interbelică nu a mai renăscut, în mare parte pentru că cele două mărci nu au reușit să-și recapete renumele de atunci. Sursa: Millesime, Revista de cultură și civilizație a vinului

plata și cinstirea partenerului/rilor de băutură se lăsa cu lungi discuții sau chiar dispute: „La o masă de tablă, în Parcul Carol. Doi domni — după aspect, funcţionari, golesc, în pauzele întîmplătoare, cînd nu macină covrigi uscaţi, cîte o halbă de bere şi ascultă muzica din difuzorul agăţat de un par. Într-un tîrziu, cheamă ţalul. Amîndoi, cu gesturi identice, se caută în buzunarele pantalonilor, scot cîte un portmoneu cu fermoar, îl scutură după ce i-au deschis gura şi caută monedele. Rîndul de halbe îşi face apariția, în guler de mare gală, ascultă întîmplări de la birou, răcoreşte gîtlejurile arse de sarea covrigilor uscați, lasă rîndul altor două serii de halbe, care iau parte la spovedaniile amoroase de mare anvergură ale tipilor de la masă. La plată, Tăchiță ia asupra lui tot. Nae şi tovarăşul său, pe nume – îmi pare, Ghiță, dau numai bacşişul. Altfel nu se poate. Dai altă dată, monşer, nu se mai îngădue aşa ceva! S-a zis! Morala fabulei: cînd doi se ceartă, al treilea plăteşte!”.

De la o băutură fabricată pentru străinii ce locuiau în capitală, berea a devenit așadar, în mai puțin de jumătate de veac, o licoare cît se poate de autohtonă, adoptată și integrată perfect în ritmul de fiecare zi al bucureștenilor. Oamenii aproape că nu-și mai puteau imagina viața fără ea, deși cu doar cîteva zeci de ani înainte era o misterioasă necunoscută.

Sursa: GEORGE POTRA, ,,Din Bucureștii de ieri”, vol.1

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poezia firii omului

însingurat

Iulian Nuță scrie poezie fără să alerge după celebritate, cum vedem că se întîmplă cu unii dintre poeții zilelor noastre, pentru care acest lucru a devenit o modă. Într-un fel sau altul, el își trăiește viața prin scris, ca poezie a propriului destin, neînțeles nici de apropiați și nici de colegii lui de breaslă. El trăiește în boemia lui de mai mulți ani, mai mult singur decît înconjurat de prieteni, găsindu-și liniștea prin refugiul în poezie, frămîntat în adîncul ființei sale de ceea ce se întîmplă în lume, în aceste vremuri de pandemie... Și o face prin comunicarea sinelui său, prin Suflet, cu Dumnezeu... Bănuim că poetul trăiește după reguli mai mult biblice decît construite pe alte considerente. Pentru el, poezia este o formă de supraviețuire, în ultimă instanță, care stă, mai degrabă, sub semnul îndoielilor, decît al garanției că lucrurile se vor schimba, peste noapte, în bine... Cu atît mai mult că el se află la o vîrstă cînd frunzele sînt tot mai galbene în copac... Evident că poezia lui se concentrează pe imagini ușoare, dînd naștere la versuri mai puțin laborioase ca structură, dar cu un mesaj direct. Se simte la el atracția către lucruri simple, construite prin teme poetice fragile, spre deosebire de acei oameni care sînt mai tot timpul cu sfînta rugăciune pe

buze, cînd vine vorba de vreun semen aflat în impas, manifestînd refuz de ajutorare, greu de înțeles din ce motive... La lucrurile ce țin de veșnicia noastră, de moarte și de suferință, poetul Iulian Nuță privește cu seninătatea conștiinței omului împăcat cu sine și cu existența noastră reală, ca martori, în primul rînd, apoi, ca trecători pe această lume, cu speranțe și năzuințe, cu realizări și eșecuri. Poetul nu se lasă copleșit de ceea ce i se poate întîmpla, descoperind la tot pasul necunoscutul din el și, ca un mister, acesta îl poartă cu sine pe cărări nebănuite, cînd vine vorba de trăiri biblice: ,,În cimitir/ Pe nici o cruce/ Nu citesc/ Numele meu.// Un moment/ În cimitir/ Uit/ Să uit/ Că trăiesc” (,,În cimitir”, pag. 17). Aceste versuri pot fi la fel de interesante ca orice epitaf de pe crucile din Cimitirul Vesel din Sighetul-Marmației... Iată, așadar, că poetul Iulian Nuță face umor involuntar, în care se simte atmosfera biblică, la nivel de descriere poetică, construită în urma lecturilor psalmice, de care nu este străin, ca om care, la viața lui, a fost martorul unor situații care l-au marcat. Poezia ,,Despărțire” (pag. 26), care ne-a atras atenția în mod deosebit și care se vrea a fi o piesă de rezistență din volumul său ,,Flori toamnatice”, descoperim o nouă fațetă a poetului, axat nu atît pe descrieri, cît pe modul de a lămuri raportul christic dintre suflet și trup, fiecare îngrijindu-se, într-un mod spectaculos, unul pe celălalt. Evaluarea sufletului ca evoluție în timpul vieții, dar, mai ales, după moarte este făcută de poet nu din perspectivă filozofică, ci, mai degrabă, din postura de emitent al unor păreri personale. Și acesta o face într-un mod cu totul îndrăzneț, creînd o

Dascălii patrioþi de la Colegiul „Sf. Sava“ (II)

Primul cotidian se chema ,,România”

Cea de-a doua publicație editată de profesorii bucureșteni – un ziar, primul cotidian românesc, semnificativ intitulat România – a apărut la 1 ianuarie 1838. Ziarul a făst redactat de Florian Aaron și G. Hill și s-a bucurat de colaborarea mai multor profesori ai colegiului bucureștean. El își propunea să țină la curent pe cititori cu cele mai noi evenimente politice din țară și de peste hotare, majoritatea articolelor referindu-se la situația din țară și din celelalte provincii românești, îndeosebi cele aflate încă sub dominație străină. În paginile sale au apărut însă și articole de știință și economie, iar întrun supliment, Florian Aaron a publicat un eseu privind istoria românilor, expunînd în mod remarcabil ideile din manualul său, dar adăugîndu-le un suflu patriotic de o mare elocvență și o concepție mai clară privind sensul progresiv al dezvoltării noastre istorice, anticipîndu-l în această privință pe Nicolae Bălcescu.

de fizică și chimie), C. Aristia (profesor de franceză) și alții.

Din păcate, după numai un an, din cauza greutăților materiale, ziarul și-a încetat apariția. Prin spiritul și mai ales prin orientarea sa patriotică, publicația merită din plin caracterizarea pe care i-a făcut-o Nicolae Iorga: ,,Multă vreme – scria el – poporul nostru nu era să aibă nicăieri o foaie în aceste condiții de apariție și cu un material la alegerea căruia să se fi cheltuit atîta pătrundere critică și atîta îngrijire morală”.

Cea mai importantă publicație editată de către profesorii bucureșteni a fost revista Învățătorul satului Inițiatorul și principalul ei redactor a fost Petrache Poenaru. Gazeta a apărut bilunar, începînd din 1843. Articolul-program, semnat de P. Poenaru, preciza că noua publicație urmărea ,,să se poată da țăranului știință despre orice putea să-i îmbunătățească starea, precum lucrarea pămîntului după un chip înlesnitor, creșterea vitelor și apărarea lor de boale, paza sănătății locuitorilor și îndeletnicirea la deosebite feluri de meserii folositoare pentru economia casei”. Printre colaboratorii revistei s-au aflat Alexe Marin (profesor

Pînă la 14 iulie 1848, conducerea efectivă a revistei a avut-o P. Poenaru, iar de la acea dată, în plină desfășurare a revoluției de la 1848, a fost preluată de Nicolae Bălcescu, care a transformat publicația într-unul din pricipalele organe de propagandă revoluționară. În numărul din 8 august 1848, Bălcescu a publicat cunoscutul său articol Drepturile noastre către Înalta Poartă, în care, făcînd apel la vechile capitulații, sublinia caracterul specific al relațiilor româno-otomane, insistînd asupra ideii de libertate națională, care își avea temelii adînci în larga autonomie a țărilor române. Un colaborator statornic al publicației în zilele revoluției a fost C. Aristia, care, în trei numere consecutive, a publicat mobilizatorul său articol intitulat Despre libertate. Caracterul combativ al revistei, angajarea ei fermă în evenimentele revoluționare ale anului 1848, n-au scăpat atenției cenzurii regimului instaurat după înăbușirea revoluției, care i-a interzis apariția. A reapărut la 1 ianuarie 1849, cu titlul Foaia satului, și cu un program pur oficial.

În 1948, din inițiativa lui I. Genilie, unul dintre cei mai vechi profesori ardeleni ai Colegiului ,,Sf. Sava”, stabilit la București înainte de 1831, a început să apară și revista Universul, periodic ce purta ca subtitlu Noutăți din toată natura, cultura, literatura. Concepută ca un organ de largă informare științifică, publicația își propunea să lupte împotriva ignoranței, obscurantismului și superstițiilor și să ,,înștiințeze iubitorilor de știință ce înaintări face omenirea în cunoștințele naturei, culturei și literaturei, cele ce caracteră [caracterizează] diferirea dintre un învățat și un neînvățat”.

Pentru mintea

şi inima tuturor românilor

Acordînd atenție problemelor de istorie, cultură și știință universală, revista s-a ocupat sistematic de problematica societății românești, în paginile sale

atmosferă poetică aparte, prin reprezentarea plastică a sufletului, ca un zburător din vechile religii: ,,Se spune că/ În timpul somului/ Sufletul/ Își părăsește corpul/ Și/ Se refugiază în lumea lui -/ Lumea viselor.// O, sufletul meu,/ O, prietenul meu,/ Va veni somnul/ Somnul cel lung,/ Și eu/ Voi avea moarte,/ Iar tu/ Eternitate”. Un poem parcă decupat din oglinda sufletului, în care se întîlnesc două lumi cu un deznodămînt filozofic creștin-ortodox.

Iulian Nuță nu-și uită, însă, pasiunea de epigramist. În volumul său ,,Flori toamnatice”, găsim (la pag. 49) o epigramă dedicată poetului Constantin Ghiță, scrisă din intuiția unui cunoscător al comportamentului oamenilor, pornind de la premisa că românii știu ,,și toaca din cer”, cum se zice în popor, dar mai ales să facă de toate la băutură... Amîndoi poeții, ajunși la vîrsta senectuții, copleșiti de suferințe, se completează – unul cu paharul, cum reiese din epigramă, iar celălalt cu scrisul, acesta din urmă identificîndu-i originea legendară a primului: ,,Cînd nu bea Ghiță Constantin/ Juma e dac, restul latin;/ Iar cînd la masă are rom/ Juma-i poet, restul e om”.

Iată o plachetă de versuri scrise cu gust, trăite cu inima și așternute pe hîrtie de mîna unui poet talentat, pe care niciodată nu l-am auzit lăudîndu-se, ca alții, cu numărul de cărți publicate.

Iulian Nuță este un poet centrat pe idee, iar poezia lui ține de firea omului însingurat.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

găsindu-și locul cuvenit articole despre istoria, limba și cultura națională, cu toate marile probleme ce frămîntau lumea românească în preajma revoluției de la 1848. Pledînd pentru dezvoltarea unui învățămînt menit să asigure cadrele de specialiști pentru viitoarea industrie națională, unul dintre articolele publicate conținea ideea extrem de înaintată pentru vremea aceea că ,,numai cu industria trăiește o mare nație”, iar prin dezvoltarea acesteia se va ajunge la emanciparea ,,a mii de familii neavute acum”. Peste numai cîteva decenii, ideea va fi reluată și dezvoltată de gîndirea economică românească pentru a fundamenta necesitatea și rosturile unei industrii naționale.

Cu o tematică diversă și strîns legată de nevoile acute ale epocii, Universul s-a impus atenției românilor de pretutindeni, bucurîndu-se de o deosebită prețuire. După cum scria un profesor de la Academia Mihăileană din Iași în paginile Universului, revista bucureșteană se număra printre cele mai citite publicații ale vremii, deoarece ,,cuprinsul ei este folositor românului nu numai în privința imaginației și a literaturei, dar întotdeauna și în privința minții și a inimei”. În acest spirit, mai vechile gazete editate de G. Bariț și Gh. Asachi, la Brașov și Iași, care întîmpinaseră cu entuziasm apariția Universului, îndemnau ,,pe toți moldo-românii a ajuta o asemenea folositoare foae” (Albina românească).

Răspunzînd sentimentelor de unitate națională, tot mai des și mai puternic afirmate, I. Genilie a încurajat colaborarea în paginile revistei sale a celor mai buni autori din întreg spațiul românesc. La fel a procedat profesorul de drept C.N. Brăiloiu, care în 1847 a scos două numere ale Albumului științific și literar, utima dintre publicațiile editate de profesorii bucureșteni în perioada premergătoare revoluției de la 1848. El a concentrat în paginile revistei cele mai viguroase talente ale epocii, între care V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Ion Ghica și alții.

Prin strădaniile depuse de acești cărturari patrioți s-a făcut o operă valoroasă de educare patriotică a cititorilor, de consolidare a legăturilor dintre românii din diferitele lor provincii istorice, de largă afirmare a acelei comuniuni de gînd și simțire ce și-a găsit expresia în evenimentele revoluționare din anii 1848 și 1859.

Sfîrșit

NICOLAE ISAR

(„Magazin istoric“ nr. 10/1988)

Constantin Aristia

Nicolae C. Paulescu și Părintele Galeriu –

două spirite înrudite

Apropierea dintre acești doi mari reprezentanți ai spiritualității românești – unul al științei și celălalt al Bisericii Ortodoxe Române – poate să-i surprindă pe cititori, dar activitatea, spiritele, sufletele lor demonstrează această „îngemănare”. Savantul N. Paulescu dezvăluie, în diverse lucrări, sorgintea creștină a actului medical, iar Părintele consideră lipsită de relevanță contradicția dintre religie și știință. În legătură cu această îngemănare, alt mare slujitor al Bisericii „Sf. Silvestru”, Părintele Paroh n. Bordașiu (1924-2018), scria în ZIARUL LUMINA (18 aug. 2009, p. 9): „Filozofii și oamenii de știință se apropiau de Părintele Galeriu cu sfiala ucenicului”. Referindu-se la predicile acestui slujitor al Bisericii noastre Ortodoxe, sublinia faptul că acestea nu erau înscrise într-un șablon, „fiindcă de la o sămînță de adevăr cuprindea, mergînd cu gîndul, toate domeniile posibile și, dacă dorea să facă o demonstrație științifică, se referea la știință, dacă voia să abordeze aspectul umanitar, filantropic al unei fapte, apela la dragostea Mîntuitorului față de orice suferință, încît cuvîntul lui era plin de erudiție”.

Între Dr. Nicolae C. Paulescu (1869-1931) și Părintele Galeriu (1918-2003) – „două exemplare personalități românești ale Secolului XX, deși născute la o distanță de aproximativ 50 de ani una de cealaltă și afirmate în domenii diferite – descoperim cu emoție mari afinități spirituale”. Părintele sublinia meritul omului de știință care a descoperit insulina, dar a fost privat de Premiul Nobel. Insulina a fost numită de savant pancreina și a descoperit-o în 1921, după 15 ani de cercetare, fiind anunțată doar în 1921, în 12 lucrări publicate în „Archives Internationales de Physiologie”, pe 31 august, lucrări anticipate în volumul II al tratatului său de Fiziologie trimis spre publicare în 1919 și editat în 1920 la Editura pariziană Vigot (Cf. Dr. Valeriu Lupu, NICOLAE C. PAULESCU. Între știința vieții și metafizica existenței, TIPO MOLDOVA, 2016, p. 282). Deacum, omenirea cunoștea marea descoperire. În 1922 a obținut de la Ministerul Industriei și Comerțului din România brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”. După 10 luni, Frederick Grand Banting și Ch. Herbert Best din Canada au „descoperit” și ei insulina și au primit Premiul Nobel în 1923. Tîrziu, întîietatea lui Paulescu a fost recunoscută, dar nu se mai putea face nimic. Cităm din articolul semnat de Miron Manega în cea mai curajoasă revistă – CERTITUDINEA (nr. 94, din 17-31 august 2021): „În 1969, răspunzînd campaniei internaționale declanșată de fiziologul scoțian Jan Murray (care-i considera pe Banting și Best doar niște cercetători care au confirmat descoperirea lui Paulescu) Fundația Nobel a recunoscut meritele lui Nicolae Paulescu și prioritatea sa în descoperirea tratamentului antidiabetic”. Cum în 2021 s-au împlinit 100 de ani de la această descoperire, Academia Română a anunțat organizarea unei sesiuni omagiale, programată în perioada 1–3 septembrie, în onoarea savantului N. Paulescu. Cu ocazia acestui anunț, pe 26 iulie, Președintele Academiei, Ioan Aurel Pop, scria pe G4Media despre „descoperirea științifică epocală pe care a făcut-o un român acum o sută de ani; el are întîietate, chiar dacă datele Nobel au consemnat alți doi oameni de știință”.

Dar, ca mai totdeauna cînd e vorba de un român, apar cei care se pun de-a curmezișul: în cazul de față, dr. Peter Manu, Profesor de Medicină la Universitatea Hofstra, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale din România și coautor, împreună cu istoricul Horia Bozdoghină, al cărții Polemica Paulescu.

În această lucrare, el demontează teoria întîietății lui Paulescu la descoperirea insulinei, prezentîndu-l drept „antisemit, rasist biologic” și-i adresează, pe email, organizatorului simpozionului – vicepreședintelui Academiei Române, Victor Voicu, o „cerere” (care e, mai curînd, un „ordin”): să renunțe la organizarea sesiunii din septembrie consacrate lui Paulescu. Din această „cerere” mai luăm la cunoștință că delimitarea Academiei „de această persoană” e „cerută de guvernul României”! Și ne întrebăm: oare acest guvern reprezintă România, adică pe noi, românii? E clar că nu! În plus, autorul „cererii”, sigur de puterea pe care o are, mai și amenință cu pîra la diverse „comisii” din afara țării noastre care au pus talpa pe gîtul României: „voi notifica Anti-Defamation League, American Jewish Committee și United Nations Commission for Human Rights” (s.n.) Păi, dacă-i vorba de anti-defăimare și de drepturile omului, prin această „cerere” nu e defăimat un savant? Și, în plus, cum se respectă dreptul acestuia la adevăr, la meritul demonstrat fără nici o tăgadă? Și marele, curajosul jurnalist Miron Manega pune întrebarea chiar din titlul articolului: A cui academie e Academia Română? Cine conduce statul român, care a cerut delimitarea Academiei „de această persoană” care ne face cinste? Și, în fond, de ce se amestecă problemele? Știința e știință și politica e politică, una-i una și alta-i alta! Dacă Paulescu, cetățeanul vremii lui, cu implicații bune sau rele în politica practicată atunci, în țară, și-a exprimat opiniile, de ce să se anuleze meritele în domeniul științei de orientarea avută în conjunctura respectivă? Se face nedreptate și se aduce o mare jignire acestei țări, a cărei soartă a încăput pe mîini străine și/ sau profitoare în toate domeniile. Și cum se întreabă dr. George Coandă și ne întrebăm și noi, ni se interzice să fim români? Chiar dacă forțe oculte ne tratează ca pe o turmă pe care o dirijează cum le convine, pentru a le aduce profit, e datoria noastră să ne apărăm demnitatea. Dar, să revenim la oile noastre („Revenons à nos moutons”). Într-un articol semnat R. C. (pe internet), se subliniază faptul că „doctorul Paulescu a reprezentat, la noi, cazul cel mai relevant de deschidere a științei spre religie, iar Părintele Galeriu – cazul cel mai relevant de deschidere a religiei spre știință. Ei au mărturisit și au demonstrat cu prisosință că între religie și știință nu există incompatibilitate. Toate au menirea lor specifică și se întîlnesc în Dumnezeu, în Duhul adevărului”. Deci, să nu ne mirăm că una dintre figurile evocate frecvent în predicile Părintelui Galeriu este cea a savantului N. Paulescu, căruia, în 2001, Anul Paulescu (7 decenii de la moartea sa și 8 decenii de la descoperirea pancreinei/ insulinei), i-a închinat un text intitulat Doctorul Paulescu – cel mai mare interpret științific al Divinității. „Această definire este împrumutată de la arhiereul ortodox de vrednică pomenire Nicolae Mladin, la rîndul său, un mare admirator al gîndirii și operei paulesciene”.

Părintele Galeriu a adus un omagiu marelui savant de ziua Sărbătoririi Maicii Domnului, cea hărăzită

a fi deopotrivă Fecioară și Mamă. „În castitatea pură a spiritului vezi adevărul și în iubirea maternă iubești lucrarea și rolul adevărului, cum Mama își jertfește jertfelnic pruncul. /…/ Patriarhul Filotei al Constantinopolului, tîlcuind cuvîntul Pildelor lui Solomon, «Înțelepciunea și-a zidit casă» (9,1), o arată pe Maica Domnului drept «casă a înțelepciunii lui Dumnezeu». După inspiratul cuget al lui Ion Heliade Rădulescu, «Mesia sau Logosul, prin natura sa, avea să fie rodul Sfîntului Duh care, peste tot în Evanghelii, în episoadele Apostolilor, în Cărțile Părinților Bisericii, e slăvit și înțeles Duhul Adevărului. Deci, rațiunea este rodul Duhului Adevărului. Dar unde e conceput Logosul de către Duhul Adevărului? În sînul unei fecioare». De aceea, în înțelesul adînc al descoperirii dumnezeiești, nu te poți împlini ca om de știință, ca filosof, ca artist și în orice alt act creator decît în duhul acesta al Preacuratei, hărăzită a fi deopotrivă Fecioară și Mamă. Paulescu nu numai că aduce, prin gîndire și opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci însăși viața lui, în întregul ei, a fost un omagiu adus Preacuratei. /…/ La moartea lui, N. Iorga, pe atunci prim-ministru, scria: «Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfînt»”.

Viziunea lui științifică, definită de ucenicul și biograful său, dr. V. Trifu, ca Fiziologie filosofică, este sintetizată în trei prelegeri publicate în 1905: Finalitatea în biologie, Materialismul, Suflet și Dumnezeu „Paulescu, încă de la începutul lui și în plin materialism, văzuse adînc în sens statutul fundamental al existenței, al creației, al ființei vii”. Pentru orice ființă, în totalitatea ei, există un plan prestabilit, căruia, cum observase Claude Bernard, ființa i se supune ca unui ordin primit la origine și căruia i s-au supus, de asemenea, părinții, moșii și strămoșii ei, de cînd rasa și specia ei există. Această realitate profundă a vieții se manifestă prin instincte individuale și sociale, numite semnificativ de Paulescu legi divine.

Nicolae Paulescu definește, încă de la prima prelegere, știința drept cunoștință prin cauze și, pe acest principiu al cauzalității, el arată cum clinica, biologia și fiziologia i-au relevat, cu o splendidă claritate, Creatorul – cauza primară. Trăind realist finalitatea, el mărturisește în fața studenților uimiți și fermecați – spune Părintele Galeriu: „Demonstrația existenței unei cauze primare a vieții, nematerială, unică și înțeleaptă, este temeiul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu”. Și Părintele consemnează în chip de concluzie: „Sufletul lui, aspirînd la o tot mai deplină înțelegere și mărturie a Adevărului, se simte convins să spună: Știința vieții m-a condus să zic într-o lecție precedentă: Cred În Dumnezeu! Această știință mă face astăzi să adaug: Și în Iisus Hristos! Și relevînd înțelegerea duhovnicească a Evangheliei, trăsătura distinctivă a Crezului creștin în spiritul divin al Adevărului, el își încheia a treia operă de Fiziologie filosofică zicînd: Înaintea acestui spirit al Adevărului mă închin strigînd: Cred în Duhul Sfînt. Contemplă astfel unitatea revelației Treimii în armonie divină, în care vede adînc taina iubirii – har și dar de care se împărtășește toată făptura. Prin urmare, legea supremă care conduce societățile naturale, la oameni și la animale, este Iubirea. Iată de ce, pe bună dreptate, a fost numit cel mai mare interpret științific al Divinității”. Părintele Galeriu coboară cu percepția și intuiția la izvoarele celor două slujitoare ale adevărului – religia și știința.

Iată afinitatea dintre acești doi mari reprezentanți ai spiritualității românești din domenii diferite, dar atît de înrudite – religia și știința. Atît savantul N. Paulescu, cît și Părintele Constantin Galeriu – preot și duhovnic, predicator, Profesor – au fost ca niște făclii de Paști ale neamului nostru. Dumnezeu a fost tot timpul în sufletul lor, și ei au adus lumină în sufletul neamului românesc.

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Falii

Prezentul plin de sine refuză tot ce trecutul a făcut bine. Pe lîngă atîția apologeți de duzină, Democrația are adversarii ei, care caută să-și conștientizeze limitele pentru a se autodepăși din mers. Ei și-au propus să combată incompatibilitatea dintre comunism și capitalism.

Falia dintre cele două tabere, frapantă după 32 de ani, s-a adîncit și mai mult, schimbarea fiind trăită de oameni într-un mod confuz. În lipsa conceptelor clarificatoare, generațiile care au traversat ambele epoci încearcă să acopere sau să descopere ceea ce în prezent nu cunosc, unii argumentînd prin lipsa reperelor post-decembriste, iar alții, izolarea în care au fost obligate să trăiască.

Am urmărit recent un interviu în care se făcea referire la ,,gustul” copilăriei în comunism – o copilărie ,,cu cheia la gît”, întrucît părinții munceau multe ore – și gustul copilăriei din prezent, în care copiii au rămas în grija bunicilor sau abdonați de părinții plecați, de nevoie, să-și cîștige bucata de pîine culegînd căpșuni pe pămînt străin. Am reținut cîteva opinii ale unor așa-ziși democrați, care susțineau că în copilăria lor comunistă nu aveau jucării (omițînd să amintească de Fabrica,,Arădeanca”, distrusă în prezent, care producea tot felul de jucării, desigur, la nivelul anilor de atunci) și afirmau că este de preferat gustul copilărei de plastic, din prezent, cînd copiii petrec, ore în șir, singuri în fața televizorului sau navigînd pe internet, uitînd să se mai joace. Iar dacă e să comparăm gustul ciocolatei cu lapte și alune sau al biscuiților ,,Eugenia” cu gustul ,,gumei de mestecat” adusă din Occident, diferența este la fel de mare ca în cazul gustului pe care îl au roșiile românești, în comparație cu cele din import. Să nu vorbim de mezelurile din trecut și cele din prezent, pentru a nu face indigestie...

De ce oare, cu prețul renunțării la tot ceea ce a fost bun, se caută impuritatea, doar din dorința de a denigra o epocă devenită istorie?

Avem o țară, ,,Grădina Maicii Domnului”, cu frumuseți la care rîvnește o lume întreagă, dar de care noi ne rușinăm, și permitem ca ea să devină groapa de gunoi a ,,stăpînilor” care își depozitează aici zdrențele și putreziciunile de tot felul.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Cînd, cu mulți ani în urmă, am fost la Paris, m-au fascinat magazinele cu vitrinele lor de basm. După 1989, timp de vreo 3-4 ani, nu am mai mers prin centrul Bucureștiului. Dar cînd, în sfîrșit, m-am deplasat prin zonă, crezînd că pe bulevardele principale voi vedea vitrinele magazinelor concurînd cu cele de la Paris, am descoperit o imagine dezolantă: vitrine cu geamuri sparte, goale, cu bare de lemn pe ușile de la intrare și mormane de gunoaie în fața magazinelor. Nu mi-a venit să cred. Trist este că și în prezent, pe bulevardele centrale, gunoaiele fac parte din peisajul cotidian, cu care se pare că lumea s-a obișnuit...

Indiferența și incompetența celor ce gospodăresc Capitala și-au pus amprenta pe un cap prea mic pentru o căciulă așa de mare. Pînă la urmă, efectul acestei neputințe este cel al melancoliei și al unei tristeți adînci, pe care le resimțim în fața inutilității ,,aleșilor”. Mulți dintre ei, cu diplomele obținute în perioada de ,,tristă amintire”, pășesc acum cu dezinvoltură prin Palat, și nu le pasă că aceia care l-au construit îngheață în apartamentele lăsate fără căldură și apă caldă. E cinstit să spui lucrurilor pe nume, char dacă asta NU CONVINE!

,,Tu nu mai știi ce-i aia «trai decent» În beznă stai, te speli cu apă rece Mai cald e-afară ca-n apartament Exterminați sîntem, din zece-n zece”. (,,Marea umilință” – C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

Artificii

Vrei să rămîi unul care doar merge la biserică?

motto: ,,Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” – Apocalipsa 3.20

Înainte de al II-lea Război Mondial, André se mutase din Polonia în America de Sud și se stabilise acolo, lucrînd ca fermier. Soția lui era credincioasă și André mergea în fiecare duminică împreună cu ea la biserică, dar el însuși nu credea. André era atît de aproape de Christos și totuși nu Îi aparținea Lui.

Apoi a izbucnit al II-lea Război Mondial și André a fost recrutat, pornind cu vaporul în direcția Scoția. În mijlocul Atlanticului au fost atacați, iar vapoarele, lovite de torpilă, au început să se scufunde. În această situație periculoasă, toți de pe vapor au început să se roage – inclusiv André. El a înțeles în acea situație că nu era suficient să mergi la biserică, ci că era necesară credința. André I-a promis lui Dumnezeu că se va întoarce la El, dacă îl va scăpa de la înec.

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și André a ajuns pe coasta scoțiană. Acolo și-a amintit de promisiunea făcută și în următoarea duminică a mers la o biserică. A fost surprins că la intrare i-a fost înmînat Noul Testament în limba poloneză. Mai tîrziu a vorbit chiar și cu un credincios polonez, căruia i-a povestit istoria lui. La sfîrșit, acesta l-a întrebat: „André, vrei să rămîi unul care doar merge la biserică? Nu vrei să-ți deschizi ușa inimii și să-L lași pe Isus Mîntuitorul să intre?“. André s-a smerit și L-a primit pe Isus Christos, prin credință, ca Domn în viața lui.

♠ Lumea aceasta, teatru de orgolii și de rătăciri, este plină de nefericiți care vorbesc dspre fericire. VoLTAIrE

♠ Nu insultați niciodată o femeie care cade. Cine știe sub ce povară se prăbușește sărmanul ei suflet?! VICTOR HUGO

♠ Frumusețea este, mai presus de orice, o scrisoare de recomandare. ARISTOTEL

♠ Lupta împotriva destinului e ca lupta snopului de grîu împotriva secerii. BYRON

♠ Dintr-un tată ticălos, foarte rar se naște un om de treabă. EUrIPIDE

♠ De ce să ascult vorbele cînd văd faptele?

CICEro

♠ Nu e cu putință să-i birui pe dușmanii din afara cetății, dacă nu i-ai biruit pe cei dinăuntru.

DEmoCrIT

♠ Nu disprețui pe dușmanul slab; și un foc mic arde, și otrava puțină vatămă.

MAHABHARATA

♠ Cînd ajungi la fundul sacului, economia este tîrzie. Acolo nu numai că rămîne puțin, dar rămîne și ce-i mai rău. SENECA

♠ Cînd vrei să guvernezi, nu e nevoie să-i împingi pe oameni de la spate, ci să-i urmezi.

MONTESQUIEU

♠ Dreptate, ochii plînși cer să te vadă...

PAnAIT CErnA

♠ Aerul libertății amețește ca vinul băut în bătaia vîntului și a soarelui, iar pîinea libertății e dulce chiar cînd e uscată. HEInrICH mAnn

Personalitate de seamă a culturii românești, Dinu Săraru împlinește, pe 30 ianuarie a.c., 90 de ani de viață. Activitatea pe care a desfășurat-o începînd din 1950 și valoroasa operă literară au marcat fundamental viața culturală românească. Intelectual și om de cultură de o mare anvergură, a slujit de-a lungul vieții sale, în egală măsură, literatura, jurnalismul și teatrul. În presă a debutat în urmă cu 70 de ani, din care 68 i-a dăruit radioului românesc, a condus și a fondat mai multe reviste de cultură. De asemenea, timp de 23 de ani, s-a aflat la conducerea Teatrului Mic, locul în care generații întregi de tineri s-au îndrăgostit de teatrul de pe Strada Sărindar. După 1989, a fost, cîțiva ani, directorul Teatrului Național din București. Așadar, a condus, în două perioade diferite, în două lumi, una înainte de 1989, cealaltă, după acest an de cotitură al istoriei noastre, două teatre extrem de importante pentru cultura românească: Teatrul Mic, între 1977 și 1989, și Teatrul Național din Bucureşti „Ion Luca Caragiale” în anii 2000.

După 1970, a devenit un scriitor cunoscut grație romanelor sale, care i-au asigurat un loc important în istoria literaturii române. Este vorba, în primul rînd, despre romanul ,,Niște țărani”, apărut în 1974. Impactul publicării acestui volum a fost atît de mare, încît autorul a intrat rapid în conştiinţa maselor. Au urmat romanele ,,Clipa”, 1976, respectiv ,,Dragostea și revoluția”, 1981. De asemenea, amintim ,,Crimă pentru pămînt”, 1997, ,,Ciocoii noi cu bodyguard”, 2004, ,,Ultimul bal la Șarpele roșu“, 2015.

Dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dinu Săraru s-a născut pe 30 ianuarie 1932, județul Vîlcea, în comuna Slătioara, la 8 km de orașul Horezu.

Vorbind despre dificultățile întîlnite în viața sa, în perioade marcate de controverse, scriitorul mărturisește, într-un interviu recent: ,,A trebuit să lupt în toată viața mea cu toate împotrivirile care s-au așezat în fața unui om, care credea și a avut voința să spună că se poate”.

Ca martor al vremurilor actuale, Dinu Săraru se dovedește a fi același observator lucid și avizat al lumii românești, arătînduși dezamăgirea față de pierderea unor valori fundamentale în existența noastră ca neam: ,,Astăzi, îmi dau seama că societatea românească se scufundă în pierderea identității naționale de credință și de suflet. Este cea mai mare dramă pe care o trăiește societatea românească, această scufundare în pierderea identității naționale”. Iar constatarea aceasta e urmată de o concluzie tristă: „Ştiinţa de carte e cea care ne lipseşte acum ca să avem şira spinării dreaptă. Fără ştiinţă de carte nu vom avea şira spinării dreaptă nici la Bruxelles, nici nicăieri în lume, şi nici pe Lună. La noi, lipsa de carte se vede în toate împrejurările şi e dureros”. Gîndurile împărtășite de Dinu Săraru exprimă, în fapt, iubirea și devotamentul de țară care l-au animat toată viața pe scriitor, sentimente care răzbat din întreaga sa operă și care i-au înnobilat ființa. La frumoasa aniversare, îi dorim maestrului Dinu Săraru ani mulți de viață senină și rodnică în plan scriitoricesc, pentru ca valoroasele creații ale domniei sale să continue să îmbogățească zestrea culturală și spirituală a poporului român. REVISTA ,,ROMÂNIA MARE”

File de istorie

Statusul Catolic Ardelean – o stafie care tulbură rînduielile canonice şi încalcă suveranitatea statului român (1)

motto: ,,România este patria tuturor și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”.

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Disputa dintre Catolicism și Protestantism a dat naștere unei stafii care tulbură rînduielile canonice catolice și încalcă, peste timp, suveranitatea Statului Român – ,,Statusul Catolic Ardelean”.

Născut în timpul tumultuoaselor evenimente din Secolul al XVI-lea, ,,Statusul Catolic Ardelean” s-a vrut a fi, de la început, o reacție la contrareforma religioasă habsburgică, o încercare disperată a grofilor, baronilor și conților de a controla bunurile Bisericii Catolice, contrar normelor canonice, care interziceau amestecul laicilor în treburile ei interne.

Patrimoniul Bisericii Catolice, în permanentă creștere ca urmare a donațiilor uriașe primite de-a lungul veacurilor, a fost rîvnit mai abitir după ce Maria Tereza a desființat Ordinul Iezuiților și i-a confiscat imensa avere în folosul statului. Profitorii laici au speculat toate ocaziile oferite de evenimentele istorice pentru a-și legaliza existența și, mai ales, pentru a deveni stăpîni legali ai bunurilor Bisericii Catolice Ardelene. Cu toate eforturile lor disperate, grofii, baronii, conții și nemeșii, grupați sub pulpana Statusului Catolic, n-au reușit să pună mîna pe averile papistașe, statul, biserica și regalitatea opunîndu-se cu înverșunare. ,,Tratatul de la Trianon”, care a făcut o dreptate istorică poporului român prin Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, i-a oferit și o ,,CIREAȘĂ OTRĂVITĂ”: Statusul Catolic Ardelean cu toate problemele lui.

De această dată, sfidînd autoritatea Statului Român, Statusul Catolic Ardelean și-a făcut propria lui lege, punînd autoritățile românești în fața faptului împlinit.

Dîndu-și seama de dimensiunile afacerii tenebroase numită Statusul Catolic Ardelean, prin ordinul Ministerului de Instrucțiune și Culte nr. 52202 din 1931, a fost instituită o Comisie alcătuită din ONISIFOR GHIBU, profesor la Facultatea de Litere a Universității din Cluj, membru corespondent al Academiei Române; VICTOR ONISIFOR, profesor la Facultatea de Drept a Universității din Cluj; dr. VICTOR BARONI, profesor la Facultatea de Medicină a Universității din Cluj; ISTRATE MICESCU, profesor la Facultatea de Drept a Universității din Cluj; deputat ION DUMITRESCU, directorul contenciosului Ministerului de Instrucție și Culte; MOISE IENCIU, inspector general în Ministerul de Culte; OVIDIU DUMITRESCU, avocat al Statului Român. Comisia a cercetat un mare număr de documente pe baza cărora a elaborat un amplu studiu, referitor la ,,STATUSUL ROMANO-CATOLIC ARDELEAN”.

Cu toate că au trecut mai bine de 90 de ani de cînd Comisia Ministerului de Instrucțiune și Culte și-a încheiat activitatea, raportul elaborat a rămas o radiografie de o excepțională acuratețe a fenomenului hungarist, care s-a dorit a fi un instrument pervers în mîna laicilor unguri, folosit în lupta de acaparare a unei averi imense ce nu le aparținea.

Raportul Comisiei este cu atît mai important, cu cît el a fost elaborat la un an de la cîștigarea Procesului Optanților de către Nicolae Titulescu, în fața Consiliului Ligii Națiunilor.

Ce este Statusul Catolic Ardelean? (1)

În Biserica Romano-Catolică din Transilvania a existat, în afară de conducerea prevăzută de ,,Dreptul Canonic” al Bisericii Catolice, și o conducere cu specific ardelenesc, cunoscută sub denumirea: ,,Statusul Romano Catolic Ardelenesc”, unic în felul său în întreaga lume catolică.

După unele afirmații, această formă de conducere datează din Secolul al XVI-lea, cînd, ca o consecință a răspunderii ,,Reformațiunii în Ardeal”, a încetat de a mai exista Episcop Catolic, și afacerile puținilor credincioși ai Bisericii Catolice au rămas să fie conduse de către ,,Fruntașii catolici laici”. În acele vremuri, deputații catolici din Dieta Ardeleană, sub numele vag de ,,Stat Catolic”, aveau să se preocupe și de ,,interesele și treburile bisericii lor” și, mai ales, de chestiunile materiale și pecuniare. Această organizare a ținut multă vreme, într-un anumit sens, locul conducerii pentru ,,administrație bisericească”, pînă cînd, după anexarea Transilvaniei la Austria, dinastia habsburgică a ,,decretat religia catolică drept religie de stat și a reînființat în Transilvania Episcopatul”.

Prin această măsură, ,,Statusul Catolic, în accepțiunea lui originală” s-a desființat de la sine ca o organizație devenită inutilă. De asemenea, se poate aprecia că s-au mai ținut sub dominația habsburgică, uneori, la intervale rare – ,,consfătuiri ale Statului Catolic”, care aveau un caracter mai mult profan și politic și se țineau sub conducerea Guvernatorului Transilvaniei, în locuința sa particulară.

,,Statusul Catolic”, în acea nouă etapă, se poate vedea și din faptul că, la 1773, împărăteasa Maria Tereza a confiscat pe seama statului toate bunurile Ordinului Iezuit, desființat de Papa Clement al XIV-lea. De remarcat că bunurile mobile și imobile nu au fost date nici în administrarea Bisericii Catolice, nici Statusului Romano-Catolic Ardelean. Ele au fost date în administrare ,,Comisiei Literare” create ca organ de stat, care a constituit 5 fonduri tereziene cu orientare social-culturală.

În perioada funcționării ,,Comisiei Literare” (1773-1848), Statusul Catolic Ardelean a încetat cu totul de a mai exista. Abia în anul 1848, cînd s-a șters caracterul de Stat al Religiei Catolice, își face din nou apariția. Comisia Catolică a fost desființată ca urmare a Unirii Forțate a Ardealului cu Ungaria. Elementul Catolic mirean din Transilvania a încercat să reînvie ,,Statusul Catolic”, pentru a putea pune mîna pe averile administrate de ,,Comisia Catolică”, averi care proveneau din ,,donațiuni regești” făcute pentru scopuri culturale ale țării și care niciodată nu fuseseră ale Bisericii Catolice și nici administrate de aceasta. Partea cea mai mare a averilor a fost donată în anii 1581 și 1583 de regele Ștefan Bathori, în administrarea ,,Călugărilor iezuiți”, pentru Universitatea din Cluj, cu titlu perpetuu.

a Comisiei alese din sînul acestuia, după modalitatea fixată în procesul-verbal al Adunării Statusului Romano-Catolic Ardelean, conform modalităților pe care Majestatea Sa, în înțelegere cu toți factorii interesați și pe lîngă păstrarea neatinsă a drepturilor prea înalte de patron și inspector suprem, le va stabili și le va înainta spre înalta aprobare”.

În legătură cu această adresă, Ministerul Cultelor l-a invitat pe Episcop să ,,convoace, de urgență, Adunarea Statusului Catolic ale cărei propuneri în chestiune să le trimită înapoi, însoțite de părerea Episcopului”. Adunarea s-a convocat în anul 1868, după realizarea dualismului austro-ungar, dar a scos la suprafață tendințe cu totul îndepărtate atît de intențiile Guvernului, cît și de vederile Episcopului. Elementul mirean, reprezentat în număr covîrșitor, a preconizat o organizare autonomă a Statusului Catolic, în sensul că acesta să nu-și limiteze activitatea la o simplă influență, în administrarea bunurilor mobile și imobile, așa cum prevedea ,,rescriptul împărătesc”, ci să devină o conducere proprie și autonomă de ocîrmuire a tuturor afacerilor bisericești, afară de cele privitoare la cultul divin, mai presus de Episcop și de Rege.

Adunarea a decurs într-o atmosferă încordată, și ‚,numai tactul deosebit al Episcopului” a făcut ca ea să nu se destrame înainte de vreme. Hotărîri, care să poată fi considerate ca expresie a adunării, nu s-au putut aduce, ,,elementul mirean a înaintat opinia separată împotriva punctului de vedere al Episcopului și al clerului, ceea ce a făcut să se înainteze Guvernului un lung document și un aspru protest împotriva mirenilor, care vor să scoată din țîțîni Biserica Catolică, tîrînd-o pe căi pur și simplu protestante”.

Episcopul Fogarassy

După desființarea ,,Ordinului Iezuit”, acele averi, împreună cu alte bunuri adăugate de împărăteasa Maria Tereza, au fost luate din nou în seama statului habsburgic și au fost date în administrarea ,,Comisiei Speciale sau Literare” din sînul Guvernului Ardelean, pentru scopuri de stat.

Încercarea de la anul 1848 de preluare a bunurilor iezuite de către ,,Statusul Catolic” nu a reușit, și ,,Comisia Specială sau Literară” a continuat să administreze mai departe fondurile și bunurile amintite. Totuși, în anul 1866 deputații catolici din Dieta Ardeleană, care își țineau ședințele la Cluj, s-au întrunit ocazional, sub președinția Episcopului și, printr-o adresă înaintată Guvernului, au cerut ca aceasta să transpună agendele desființării ,,Comisiei Catolice”.

La această adresă, Guvernul a comunicat Episcopului că ,,Regele aprobă ca, sistîndu-se așa numita Comisie Catolică, de lîngă Guvernul Ardelean, chestiunile aparținătoare pînă aici sferei ei de competență, să se administreze și să fie condusă cu influența Adunării și

În protestul său, Episcopul M. Fogarassy a mai constatat că: ,,Adunarea a trecut peste sfera ei de competență, că nu era chemată să stabilească un Proiect de Statut, ci numai să-și arate părerea cu privire la modul în care va avea să se exercite influența Eparhiei Ardelene, asupra conducerii agendelor desființării Comisiei Catolice”. (…) ,,În afară de aceea, mirenii au atribuit titlul și numele Statusului Catolic, un astfel de conținut și de înțeles pe care el nu l-a avut niciodată în cursul existenței sale istorice, vrînd să ajungă stăpîn atît pe influența exercitată pînă aici la Guvern, cît și pe cea executată de Episcop. Doctrina pe care se bazează mirenii nu este catolică, dimpotrivă, Biserica o condamnă ca pe o erezie. Ea vine în contradicție și cu punctul, și cu puterea Majestății Sale Regele, și cu cea a Papei, împingînd Eparhia Ardeleană spre prăpastie. Statusul Catolic este o instituție separatistă care își arogă dreptul de a lua hotărîri definitive și inapelabil, nici Episcopul, și nici Papa, și nici Regele nu sînt în drept să ia nici o măsură. O astfel de măsură sau atitudine este inadmisibilă mai cu seamă în ce privește averile și fundațiile, al căror patron suprem este Regele, și care, în partea cea mai mare sînt donațiuni regești”.

În baza protestului Episcopului M. Fogarassy împotriva hotărîrilor Adunării, înalta față bisericească mai cerea: ,,Guvernul să nu le aprobe, ci să țină chestiunea în suspensie pînă la stabilirea organizației Bisericii Catolice din întreaga Ungarie”.

Episcopul a intervenit în același timp și la Comisariatul Guvernial al Ardealului arătîndu-i: ,,…că nu mai e nevoie de convocarea Adunării Statusului Catolic pentru anul 1869 și că, în locul Comisiei Catolice, care trebuia neapărat desființată, să se instituie o Comisie Catolică provizorie, care să gireze afacerile pînă la înfăptuirea autonomiei Catolice Regnicolare”.

(va urma)

VASILE MOIȘ

IoAn CornEAnU

MIRCEA PÎRLEA

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Mînăstirea Tutana şi misterele sale

Legenda spune că pornind la vînătoare de mistreţi, domnul Negru Vodă a luat urma sălbăticiunilor, care l-au purtat mai întîi prin codrii adînci, scoţîndu-l apoi întrun loc de o frumuseţe care l-a lăsat fără grai. Pe loc, Negru Vodă a hotărît să ridice acolo un schit. Aşa începe istoria Tutanei, o biserică din seria superbelor ctitorii ale Basarabilor. Urmaşii lui Negru Vodă au continuat, şi ei, să se ocupe de ea. Sute de ani au tot clădit-o şi reclădit-o. Cu ziduri de cărămidă portocalie, alternînd rafinat cu albul mortarului şi cu arhitectură austeră, care-i imprimă un aer mistic şi monahal.

Mînăstirea Tutana este localizată în zona de nordvest a judeţului Argeş (sat Tutana, comuna Băiculeşti), în apropierea vechii cetăţi de scaun a Ţării Româneşti, Curtea de Argeş. Ansamblul monastic Tutana – unul dintre cele mai importante de acest gen din ţară – este format din: biserică, turnul-clopotniţă, casa domnească a lui Mihnea Turcitul şi chiliile situate la limita incintei. Tutana, spun vechile zapisuri, a fost ridicată de călugări români veniţi de la schitul Cutlumuş din Muntele Athos, pe la 1300. Călugării valahi nu prea „gustau” viaţa de obşte la Sfîntul Munte, preferînd izolarea. Ajunşi la Tutana, i-au ales viitoarei lor sihăstrii hramul Sf. Atanasie din Athos, singura biserică românească cu acest patron. Povestea spune că monahii au voit mai întîi să-şi ridice mînăstirea deasupra satului, pe un deal, într-o poiană frumoasă (numită şi azi Dealul Bisericii). Dar, ori de cîte ori înfigeau în pămînt crucea pentru mînăstire, o găseau mutată peste noapte în vale. Şi minunea s-a întîmplat de trei ori. Atunci au înţeles călugării că locul acela nu e pe placul lui Dumnezeu. Au ridicat biserica în vale, pe un teren mlăştinos. Şi viaţa călugărească a înflorit. Monahii valahi s-au putut izola în voie în mînăstire şi prin pădurile din jur. Toţi căutau isihia, liniştea sfîntă şi asceza severă. În urmă cu 700 de ani, Tutana devenise o lavră românească cu spiritualitate puternică. Şi, ca în Athos, călugării Tutanei trăiau după ora byzantină. Ziua liturgică începea seara, iar slujbele se ţineau noaptea. Asceţi curaţi, rupţi de lume şi rugători, vechii călugări ai Tutanei erau aproape de Dumnezeu şi de adevăr şi toată lumea îi căuta. După 400 de ani, încă mai erau pustnici în pădurile din jurul Tutanei. Cînd n-au mai fost, necazuri mari au năpădit locurile şi ţara. Din vechii călugări mai rămăsese doar iarba…

Dar de unde acest nume rar Tutana? Gîndul mă poartă către Regele Tut, sau Faraonul Tutankamon (vechea religie valaho-egipteană), apoi către cuvîntul „tută” (persoană care vorbeşte vrute şi nevrute; prostănac). Ana-Tuta poate fi mama Mariei, cea cu altă pălărie… sau cine ştie? Posibil ca numele să vină de la Tot al Anei, acest personaj feminin fiind unul important, poate chiar Doamna Ana, soţia domnitorului Radu I.

Numele lui Vlad Ţepeş a fost legat şi el de Tutana. Există chiar un deal lîngă mînăstire, numit Ţeapa. Acolo a osîndit cruntul voievod să fie traşi în ţeapă, pentru prima oară, nişte trădători. În curtea mînăstirii se găsesc şi cruci, păstrate pînă azi, ale oştenilor lui Ţepeş. Deşi mutaţi sub ţărînă, păreau să străjuiască, încă, ocolul mînăstiresc. În biserica de la Tutana există o pisanie veche, scrisă la 100 de ani după Ţepeş. Spune că mînăstirea a fost reconstruită de Mihnea Vodă Turcitul şi de Banul Mihai, adică Mihai Viteazul. Marele Domn apare pentru prima oară în istorie la Mînăstirea Tutana, cînd le promite călugărilor că le va zidi o biserică. Mihai s-a ţinut de cuvînt. Biserica este şi azi una dintre cele mai frumoase din ţară. S-a păstrat aproape la fel cum a reclădit-o el. Prezenţa lui Mihai Viteazul la această mînăstire nu este

o întîmplare. Acesta, ca de altfel şi Mihnea Turcitul, erau voievozi Drăculeşti. Cea mai puternică ramură a primilor Basarabi. Numele li se trăgea de la cel mai bătrîn dintre ei – Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. Vlad Dracul a stat ani de zile în suita regelui Sigismund de Luxemburg, care l-a şi învestit cavaler al Ordinului Dragonului, un ordin de mare prestigiu în Europa. Toţi cavalerii săi purtau la gît un colan de aur inscripţionat cu un medalion: un dragon sfîşiat de o cruce. De la dragonul acela i s-a tras numele lui Vlad Dracul, iar urmaşii săi s-au numit Drăculeşti. Ei au păstrat cel mai bine zestrea primilor Basarabi: au fost toţi bărbaţi curajoşi şi războinici, cu frică de Dumnezeu, deschişi către Occident, iar nu către otomani. Adevăraţi cruciaţi. Tot ca nişte cruciaţi au construit biserici şi mînăstiri austere în tradiţia Basarabilor. La fel ca Tutana. Două sute de ani, Tutana a fost mînăstirea lor domnească. După ce ei s-au stins, şi Tutana a intrat în declin. Mihai Viteazul a fost ultimul dintre Drăculeşti. N-a trecut mult după uciderea lui, că mînăstirea a trebuit refăcută. Fusese devastată de Sinan Paşa, duşmanul bătut de Mihai la Călugăreni, în luptele din 1595. După refacere, biserica a fost sfinţită de patriarhul Constantinopolului. Un gest care vorbeşte cît o istorie! În 1600, primii au năpădit pe aici polonezii lui Simion Movilă. Nu li se plătise solda, aşa că au prădat tot, au tras şi cu tunul în mînăstire. După asta, au venit tătarii, în marea invazie din 1650-1660. Au jefuit toate bisericile din Moldova, Ardeal şi Ţara Românească. Şi prăpădul a continuat. Alte naţii, aceleaşi jafuri. În 1806, a fost rîndul turcilor să prade Tutana şi întreg Argeşul. În schimb, cînd în urma lor au venit ruşii, au dat bani să se refacă bisericile. Ruşii jefuiau populaţia, dar se îngrijeau de biserici. Dispăruseră clopotele de pe vremea lui Negru Vodă, pe care scria: Io, Nigru Voivod, şi ruşii au dat bani să fie refăcute. Apoi le-au furat nemţii, în primul Război Mondial. Însă nu doar oamenii, ci şi natura a pustiit Tutana. În 1838 a fost un mare cutremur în România, şi mînăstirea a trebuit refăcută complet. Dar nu a mai fost ce fusese. Înainte, părea ruptă din Rai. Era mîndră, bogată şi cu ziduri înalte. Exista şi un turn robust şi semeţ, ridicat tot de Mihai Viteazul. Azi e scufundat în pămînt, ca şi vechile chilii care abia mai răsar din iarbă.

De 150 de ani Tutana nu mai este mînăstire. De la secularizarea averilor mînăstireşti. Atunci, lăcașul – care învia mereu – a primit lovitura de graţie. Interesant e că, în 1863, primul care a semnat Legea secularizării a fost chiar Mitropolitul. Asta, pentru că 90% din averile mînăstirilor nu erau ale românilor, ci ale grecilor. Cuza a voit să despăgubească Patriarhia Constantinopolului. Oferea o sumă uriaşă, împrumutată de la un cartel de bănci din Paris. Dar Patriarhia greacă a respins oferta. Tot gîndinduse cum să salveze bisericile ţării, domnitorul a dispus apoi ca multe mînăstiri să devină biserici de mir. Statul le-a dat cîte opt hectare şi jumătate de pămînt, să aibă cu ce trăi. La Tutana, însă, sătenii erau puţini şi săraci. N-au mai putut să-şi întreţină biserica.

Un mister al mînăstirii Tutana este marea de troiţe din satul care o înconjoară. Mult mai mare decît prin alte părţi ale Argeşului. Frumos sculptate şi delicat pictate, sînt la intersecţiile uliţelor, pe dealuri, pînă sus, la pădure. Sînt peste 80! Toate cu faţa spre răsărit, ieşite în calea drumeţului să-l binecuvînteze. Poate e un semn al credinţei iradiate prin timp de străvechea mînăstire athonită de la Tutana! Căci satul s-a născut odată cu mînăstirea şi cu pustnicii ei isihaşti. Exact acolo unde sătenii ridică acum troiţe. Dacă, însă, îi întrebi, oamenii din Tutana îţi vor spune că aşa e obiceiul la ei. La 40 de zile de cînd cineva a murit, i se mai sfinţeşte o cruce care se pune la o troiţă. De aceea, fiecare troiţă poartă lîngă ea zeci de cruci. Cît despre troiţele din pădure, lîngă ele există şi jgheaburi de apă, pentru oameni şi animale. Cea mai mare pomană e să îl hrăneşti pe cel flămînd şi să dai apă celui însetat, „iar la Tutana, apa şi credinţa sînt peste tot” – spune părintele Ovidiu. Un loc binecuvîntat, unde merită să trăieşti. În afara bisericilor ctitorite de ei, basarabii au lăsat în urma lor mistere şi întîmplări îngropate în zone crepusculare. În 1987, cu ocazia ultimei mari restaurări, cînd arheologii au început să sape, au găsit sub biserica Tutanei fundaţiile altei biserici. Cu mult mai veche… Destul de repede, arheologii au stabilit că biserica găsită sub biserica de acum a Tutanei era din vremea lui Mircea cel Bătrân. Tot atunci s-au descoperit şi 11 dinari, precum

şi un vechi sistem de drenaj, modern chiar şi pentru zilele noastre. Mlaştina peste care se ridicase biserica fusese întărită cu stîlpi de stejar. Ca la Veneţia! Dar arheologii au mai făcut o descoperire, pe drept cuvînt, fabuloasă: şase morminte foarte vechi se aflau în interiorul bisericii, îngropate sub biserica de azi. Toţi morţii purtau straie scumpe şi podoabe bogate. Cele mai multe revelaţii le-a produs Mormîntul nr. 4, cum a fost numit. Înăuntrul lui era un bărbat de 45-50 de ani. Foarte înalt pentru epoca lui, asemănător cu cel supranumit Prinţul Negru, găsit la Curtea de Argeş, sub biserica Domnească. Prinţul de la Tutana purta şi el, asemeni Prinţului Negru, un splendid inel princiar de aur, însemnat cu pecete domnească. Cîntărind 25 de grame şi încrustat cu gemă, inelul de la Tutana se află acum la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie, la fel ca faimosul inel al Prinţului Negru de la Curtea de Argeş. Misterele Basarabilor! Scobit întrun trunchi de copac, sicriul de la Tutana purta pe capac însemne templiere. Arheologii au stabilit că Mormîntul nr. 4 e din vremea lui Vlad Ţepeş. Dar cine se află în el? Din păcate, nu ştim ale cui sînt mormintele de la Tutana, spune Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş. Şi nu ştim multe. Dacă s-ar face la Tutana săpături mai ample, am avea şi alte surprize lăsate de Basarabi.

În anii ‘80, biserica este restaurată şi revine la forma lăsată de Mihai Viteazul. În timp ce se dărîmau zidurile, a ieşit la lumină o cărămidă care i-a adus Tutanei o nouă faimă. De data asta… „extraterestră”! O cărămidă veche, cu un desen complicat, care părea că reprezintă chiar un extraterestru. Unii au desluşit pe ea chiar şi o scriere egipteană, veche de 2000 de ani. O găsiţi pe zidul exterior al bisericii, chiar lîngă intrare. Este mai mică decît credeam şi pe jumătate îngropată în zid; desenul ei bizar a rămas vizibil şi intact, deşi nişte studenţi încercaseră s-o smulgă cu dalta şi cu ciocanul. Apoi, povestea cărămizii a luat amploare. În sat, unii se distrează pe seama ei, în vreme ce alţii cred că acolo e o fiinţă nepămînteană şi îşi mai fac şi azi cruce, cînd trec pe lîngă ea. De la oraş, au venit cercetători şi istorici şi au făcut fotografii. Nu s-a lămurit nimeni ce e acolo. Poate că desenul este doar o marcă a cărămidarilor! Atelierele mari, cum a fost şi cel cu care Mihnea Vodă Turcitul a lucrat la Tutana, îşi marcau produsele. Dar nimeni nu şi-a semnat vreodată cărămizile aşa de complicat. Apoi, mai există o explicaţie surprinzătoare, pe care o ştie părintele Ovidiu Creţ. Ei, bine, dacă am întoarce cărămida cu 180 de grade, imaginea de pe ea s-ar limpezi brusc. Am vedea un trunchi de con, care se termină cu o cruce şi nişte turle, cam zburătoare, ce-i drept. Exact ca în fotografiile vechi, în care crucea şi turlele au exact acelaşi desen. Aşadar, imaginea de pe cărămida de la Tutana ar putea fi chiar biserica de acum 400 de ani, ridicată de Mihai Viteazul. Pe desen, în josul cărămizii, biserica mai are un zid împrejmuitor şi un turn. Vechiul turn al mînăstirii, azi scufundat în ţărînă. Iar linia ondulată din ciudatul desen, spune părintele, aminteşte de rîul Tutana. Misterul cărămizii se ascunde în faptul că a fost zidită inversat, la vreo reconstrucţie a bisericii, din greşeală, sau ca să aprindă mai tîrziu imaginaţia oamenilor.

Tutana, un nume ciudat şi o destinaţie spirituală ce ne cheamă la desluşirea sa.

GEORGE V. GRIGORE (Opinianationala.ro)

Extraterestrul de la Mînăstirea Tutana

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (110)

Qi Gong (2)

Practicanţii Qi Gong urmează un sistem ce grupează pe perechi animalele și cele cinci simțuri. Cînd se află sub forța Qi-ului și încep să se mişte ca tigrul, ca maimuţa sau căprioara, ca ursul ori pasărea, ei nu imită pur şi simplu aceste animale, ci chiar trăiesc adevăratele sentimente aflate în interiorul lor. Iată ce spune un instructor chinez de Qi Gong: „Unul dintre elevi poate veni aici deoarece se simte trist, deși poate că el este furios. În momenttal în care Qi-ul iese la lumină, el nu poate să se mai mintă. Animalul care îi reflectă trăirile interioare iese la suprafaţă“. În Europa, asemenea manifestări precum cele descrise mai sus par incredibile. În China, Qi Gong reprezintă doar unul din acele suporturi de care oamenii au nevoie în viața de zi cu zi. Dimineaţa devreme, în parcuri și grădini publice, chiar și iarna, femei și bărbaţi de toate vîrstele practică Qi Gong – în forma sa „soft“ – şi adesea practică Tai Ji, o altă formă a acestui tip de exerciţii, mai grațioasă și caracterizată de mişcări mai domoale. În esenţă, Qi Gong reprezintă o practică a meditaţiei care are ca scop perfecţionarea spiritului și a fizicului. În prezent, există zeci, poate sute de forme de Qi Gong, unele aflate în plină dezvoltare datorită unor maeştri moderni. Toate aceste forme au, însă, o rădăcină comună și se bazează pe existenţa meridianelor, care unesc organele interne și viscerele cu exteriorul, meridiane prin care circulă Qi.

Exerciţiile meditative, în timpul cărora practicantul rămîne absolut nemişcat, aparţin categoriei numită Nei Dan și implică rămînerea în poziţie șezînd sau culcată într-o nemişcare perfectă. Formele active, numite Wai Dasi, implică exerciţii al căror scop este acela de a cultiva forţa și forma fizică excelentă, dar întotdeauna

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (13)

Pe 6 aprilie 1814, mareşalii împăratului l-au implorat pe acesta să renunţe la tron, spre a salva Franţa, deja ocupată de trupele aliate, iar pe 11 aprilie Napoleon s-a supus, semnînd abdicarea necondiţionată prin care renunţa la stăpînirea asupra Franţei şi Italiei.

A urmat acea controversată tentativă de sinucidere, probabil cu stricnină, în noaptea de 12 aprilie, apoi dramaticul drum prin sudul Franţei, spre locul de exil din Insula Elba, cînd împăratul a scăpat cu greu să nu fie linşat de mulţimea ce-l aclamase cîndva, la Avignon, şi s-a văzut spînzurat în efigie la Orgon. Pe micuţa insulă, Napoleon părea să-şi fi regăsit fericirea de odinioară, administrîndu-şi cu înţelepciune acest regat de operetă, jucîndu-se cu soldăţeii săi de plumb, dar născocind, în sinea sa, visuri şi planuri pentru viitor. Ele s-au materializat mai rapid decît şi-ar fi putut imagina pînă şi cei mai înflăcăraţi suporteri ai săi, căci pe 1 martie 1815, Napoleon a debarcat pe coasta franceză, la Antibes şi a început o neuitată călătorie triumfală spre Paris, prin Mouans-Sartoux, Grasse, Digne, Grenoble şi Lyon.

în comuniune cu elementul spiritual. Ideal este ca oricare dintre formele de Qi Gong să fie practicată în aer liber, de preferință într-un cadru liniştit, în mijlocul unui peisaj minunat, astfel încît omul să fie inspirat de natură, care se află permanent în mişcare și care, în ciuda acestei schimbări, are un caracter constant, statornic. Unul dintre preceptele fundamentale chinezeşti constă în descoperirea punctului central, aflat undeva în corpul omenesc şi obţinerea unui echilibru perfect. Acesta reprezintă elementul esenţial în menţinerea sănătăţii. Discipolii sînt învăţaţi să îşi vizualizeze propriile tălpi, cufundîndu-și privirile la cîțiva metri adîncime în pămînt; ori li se cere să își imagineze un fir ca și cel de undiță, care coboară de-a lungul coloanei vertebrale, pornind din mijlocul capului, ca, mai apoi, să se cufunde adînc în pămînt. În paranteză fie spus, şi la noi există rudimente de Qi Gong, de exemplu atunci cînd nu putem adormi și, cu ochii închiși, numărăm în gînd oi şi încercăm să le vizualizăm. Revenind la adevăratul Qi Gong chinezesc, menţionăm că, odată ce au reuşit exercițiile mentale menţionate anterior, nimeni nu le mai poate strica echilibrul practicanților. Acest fapt dovedeşte un Qi perfect centrat, echilibrat, nefiind nici prea slab într-un anumit punct, nici prea puternic în altul. Cei care aleg zorii zilei pentru a practica exerciţiile de Qi Gong se mişcă asemenea norilor, poziţia lor schimbîndu-se permanent, însă fără a da impresia de schimbare. Alţi practicanți stau lipiţi de cîte un copac, al cărui frunziş este sus, îndreptat spre cer și ale cărui rădăcini sînt adînc îngropate, îndreptate spre centrul pămîntului. După cum spune cartea de bază a Medicinei Tradiționale Chineze, anume „Huang Di Nei Jing“, fiinţele spirituaie care populau Pămîntul în timpurile de demult și care duceau o existență liniştită și îndelungată erau asemenea arborilor; „Stăteau între Pămînt şi Cer, făcînd legătura în Univers. Inhalau esenţa vitală a vieții. Spiritul lor rămînea neschimbat. Muşchii și carnea reprezentau un tot unitar. Acest tot unitar reprezintă DAO, Calea pe care o cauţi“.

DAO, Calea naturii reprezintă esenţa Filosofiei chineze. Cei care trăiesc respectînd legile naturii vor dobîndi sănătate, seninătate și longevitate. Există un proverb care spune că, dacă o persoană trăieşte respectînd legile DAO și moare la vîrsta de l20 de ani, moare tînără.Cu alte cuvinte, pacea minții și o sănătate bună reprezintă o consecinţă a traiului simplu, a unei forme fizice bune prin practicarea unor exerciţii fizice și spirituale. Cei care trăiec o viață senină și sănătoasă au toate şansele să atingă vîrste înaintate. Prin urmare, bătrînețea este venerată și respectată, doarece este un semn al faptului că persoana care a atins o vîrstă venerabilă a trăit conform legilor DAO. Nu există nici un alt popor, în afară de cel chinez, care să acorde o atenţie mai mare sănătăţii. Această conştiinţă este dată de cultura chineză, de Tradiţia chineză care pune accentul pe faptul că fiecare membru al societăţii este direct răspunzător de propria sa sănătate. Aceasta înseamnă că fiecare trebuie să aibă grijă de cele 3 Dan Tian – cele trei cavităţi ale corpului în care sînt păstrate și cultivate „Cele Trei Comori“. Esenţa este adăpostită în partea de jos a abdomenului, emoțiile și energia sînt găzduite în centrul abdomenului, iar dimensiunile spirituale și emoţionale sînt cultivate în cap. Cele Trei Comori sînt: Jing (Esenţa), Qi (Energia) și Shen (Spiritul). Încă din copilărie, oamenii sînt învăţaţi că vigoarea genetică a Yang-ului (masculinul) trebuie protejată și întreţinută. Dacă ei se suprasolicită muncind sau se dedau exceselor sexuale și alcoolului, nu numai că își vor slei rezerva de sănătate, ca și vigoarea moștenită, dar vor trece vlăguiala și urmaşilor lor. Cel de-al doilea izvor de energie este reprezentat de elanul şi robusteţea de zi cu zi, care pot scădea în intensitate de la o perioadă la alta, în raport cu stresul și cerinţele vieţii. Cînd acestea dau semne de vlăguială ele pot fi revigorate, dar, cel mai bine este ca ele să fie menţinute la un nivel constant.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Aceiaşi hemoroizi externi ce-i aduseseră atîtea necazuri, alături de somnolenţa şi letargia lui inexplicabile, par să dea o explicaţie şi pentru ceea ce istoricii francezi continuă să numească şi astăzi „enigma Waterloo”. Dintre toate armatele pe care Napoleon le recrutase şi condusese, nici una nu avea mai mare nevoie de geniul său militar, de carisma sa, precum cea de la Waterloo. Soldaţii nu erau decît o adunătură de recruţi, ce abia făcuseră cunoştinţă cu regulamentele militare şi cu armamentul. Şi totuşi, nu aceste trupe de umplutură pot fi făcute responsabile de dezastrul de pe cîmpia belgiană. Napoleon a pierdut pe 18 iunie fiindcă a ratat şansa de a aplica lovitura de graţie adversarului în zilele precendente, căci în seara zilei de 16 iunie, francezii ocupaseră o excelentă poziţie strategică, încă o dovadă a capacităţii remarcabile de care Bonaparte dădea dovadă pe plan militar. Temporizarea avea să-1 facă însă să piardă acest avantaj.

Napoleon, în fruntea a aproximativ 124.000 de oameni, trebuia să înfrunte o armată prusacă de 120.000, sub comanda prinţului Blücher şi un corp mixt, format din trupe engleze, germane, olandeze şi belgiene (circa 100.000 de soldaţi), aflaţi sub comanda ducelui de Wellington. Admirabilul plan gîndit de Napoleon prevedea o acţiune pe două aripi, şi păstrarea unei importante rezerve, pentru atacul decisiv. Cartierul general al armatei franceze aflîndu-se la Charleroi, împăratul i-a ordonat aripii condusă de mareşalul Ney să-i reziste lui Wellington, pe drumul dinspre Bruxelles, în vreme ce aripa cealaltă, pusă la dispoziţia generalului Grouchy, urma să-1 atace pe Blücher. Prusacii se aflau la o distanţă de 20 de kilometri de ceilalţi aliaţi şi o eventuală joncţiune l-ar fi determinat pe Napoleon să lupte cu un inamic net superior numeric. Atacînd separat, el spera să obţină victoria pe ambele fronturi. Pe 16 iunie, Ney 1-a atacat, la momentul potrivit, pe

Dar sănătatea precară, ce-i cauzase atîtea probleme în ultimii zece ani, era cît pe-aci să sfîrşească această aventură nebunească mai înainte ca ea să înceapă. Eroul reîntors la sînul patriei sale a călărit triumfal, în fruntea armatelor, de la Antibes pînă la Grasse. Aici, din cauza hemoroizilor, care-i provocau dureri insuportabile, a fost nevoit să descalece. Cum pînă şi mersul pe jos constituia deja o suferinţă cumplită, Napoleon a comandat o trăsură, spre a-l duce către Paris. Momentan, s-a simţit uşurat, dar curînd, din cauza drumurilor desfundate şi denivelate, durerile aveau să reapară. Astfel că, în loc de a se înfăţişa poporului francez ca un cavaler în armură strălucitoare, reîntors spre a se răzbuna pe perfizii duşmani, Napoleon oferea imaginea jalnică a unui suveran detronat şi bolnav, întins pe perne în trăsura sa... Dar criza hemoroidală a trecut, din fericire, şi Napoleon a fost capabil săşi continue marşul după două zile. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, probabil că „domnia celor o sută de zile” s-ar fi sfîrşit aici...

Wellington, la Quatre Bras, în vreme ce Napoleon şi Grouchy îi învingeau şi-i puneau pe fugă pe prusaci, la Ligny. Nici una dintre bătălii nu a fost însă decisivă, dar şansa ca balanţa victoriei să încline de partea francezilor, a doua zi, era imensă. Napoleon, cu rezervele proaspete, ar fi putut să-i zdrobească definitiv pe prusaci, pe flancul său drept sau ocolit puţin pe partea stîngă, spre a-l prinde în cleşte pe Wellington. Dar, aşa cum notează istoricul militar Becke, „în aceste douăsprezece ceasuri, între ora nouă seara a zilei de 16 și nouă dimineaţa a zilei următoare, s-a decis destinul lui Napoleon”.

Împăratul s-a aflat în şaua armăsarului său pe tot parcursul zilei de 16 iunie şi nu-i de mirare că, după atîta timp, acest om obez, îmbătrînit prematur, era total extenuat. Mai rău, hemoroizii săi, inflamaţi, sîngerau, provocîndu-i dureri chinuitoare, din cauza cărora abia a putut pune geană pe geană, în noaptea de 16 spre 17. Dacă în acele clipe, medicul personal, Larrey, i-a administrat sau nu opiu, nu vom şti niciodată, cert este că Napoleon nu şi-a părăsit patul decît la ora opt dimineaţa şi nu a luat măsuri legate de desfăşurarea luptei decît cu puţin înainte de miezul zilei! Abia atunci i-a ordonat lui Grouchy să pornească în urmărirea trupelor prusace; a fost momentul de cumpănă al bătăliei, căci francezii pierduseră deja contactul cu acestea. Napoleon a făcut greşeala de a-i cere credinciosului Grouchy să pornească spre est, neştiind că de fapt Blücher se retrăsese spre nord. În acelaşi timp, împăratul a ordonat Gărzii să-1 sprijine pe Ney la Quatre Bras. Wellington, avertizat de mişcarea lui Blücher către nord, şi-a mutat armata dincolo de drumul ce ducea la Bruxelles, pe o linie paralelă cu aliaţii prusaci, spre a ocupa o poziţie defensivă pe colinele de lîngă satul Waterloo. Pentru cîtva timp, batalioanele engleze s-au văzut nevoite să se înghesuie pe ulicioarele înguste ale satului şi pe podul strîmt de lemn de la Genappe, fiind o ţintă cum nu se poate mai uşoară pentru Ney, care totuşi nu a atacat... (va urma)

FREDERICK CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Despre complexe şi inhibiţii

Ce elemente, ce factori sociali sau naturali au contribuit hotărîtor la transformarea maimuței în om? ,,L’habitude de penser a developpé son cerveau”, ne învăța manualul de Franceză pe cînd eram școler la Liceul ,,Pajura” de odinioară. Și da și nu, opina doamna de Biologie: descoperind focul, protoomul a învățat să frigă și să fiarbă carnea, ceea ce a dus la creșterea în volum a creierului, și de aici primele tentative de gîndire. Mai departe, Marx avea și el o teorie: instinctul foamei și instinctul sexual l-au ajutat pe Homo Sapiens să se civilizeze. Stomacul și sexul – două faruri călăuzitoare ale speciei umane. Parcurgînd cartea lui Vintilă Mihăilescu - ,,Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică” –, am mai aflat o chestiune care mă face să nu mai acord prea mare importanță vîrstelor lumii. Sociologul V. Mihăilescu, neobosit colaborator al Revistei ,,Dilema (Veche)”, avansează un punct de vedere foarte curajos.Cică patul și dormitorul au o istorie lungă, dar care nu se pierde în negura timpurilor, ci mai de dincoace, cînd strămoșii noștri au trebuit să aștepte ultima glaciațiune. În acea vreme, pădurile au început să avanseze spre nord, cărînd cu ele animale mari și mici, purtătoare de blană și de piele, numai bune de vînat. Autorul cărții nu ne spune cum consumau carnea oamenii de atunci. În schimb, ne informează că așa a apărut strămoșul patului de azi, care era acoperit cu blănuri de iepure, piei de căprioară sau doar frunze uscate. Dar, concomitent, s-a mai întîmplat ceva ce nici nu vă trece prin cap. După cum ne-au arătat desenele rupestre, de la poziția bărbatului, iertat să fiu, în spatele femeii ușor aplecată în față, imediat după Glaciațiunea Würm, au apărut și primele reprezentări cu femeia lungită pe spate și bărbatul deasupra. Această teorie, apropiată de teoria lui Marx, cel puțin pînă în Secolul al XVIII-lea, a fost acceptată ca fiind singura ,,naturală”. Poziția aceasta, a ,,iezuitului”, comună și pentru amanți, și pentru morți, a fost considerată cel mai vechi și fundamentat act de cultură, nu de ,,natură”. Și ca să încheiem subiectul, de atunci – adică de vreo 6.000 de ani – și pînă în prezent, patul a păstrat acea dimensiune erotică, făcîndu-i pe gînditorii de demult să lanseze un postulat valabil și astăzi: anume că omenirea s-a făcut în pat, dîndu-le una peste bot acelora care au pus reproducerea umană pe seama berzelor.

Și, uite-așa – mai cu hrana protobio sau preparată, mai învățînd la școala vieții sau doar imitînd – protoomul, care se temea de fenomenele naturale, a născocit totemurile din os, piatră sau lemn, primele forme de artă, la care se rugau cerînd îndurare. În meandrele existenței sale cumplite, dar naturiste, ca să citez din înțelepciuna marxist-leninistă, au apărut și primele forme de comunicare protononverbală și paraverbală, mugurii comunicării verbale din secolii următori. Așa s-a ajuns la formele perfecționate din Antichitate, cum ar fi Omiletica (omilie = cuvîntare bisericească, predică), știință care se ocupa cu regulile elocinței sacre, retorica oratoriei bisericești. Culmea oratoriei la romani era să vorbești convigător prin puterea rostirii și a gîndirii, fără să faci nici cel mai mic gest, iar straiele să nu-ți sufere nici cea mai mică încrețitură.

Populînd mitologia greacă și romană, zeii, bărbați adevărați, și faptele lor de eroism, precum și zeițele neasemuit de frumoase n-au existat aievea. I-au inventat protooamenii acelor vremi (Sec. XII î.Chr.), care, în puținătatea minții lor, se speriau de fulgere și tunete, inundații și incendii, vulcani. I-au inventat, transmițîndu-le nemurirea și puterea fizică, istețimea și frumusețea – aspirația lor supremă. După alte păreri, visata nemurire era o prelungire în timp a momentelor cînd Adam și Eva chiar erau nemuritori și duceau o viață fericită între hotarele Paradisului. Dar, pentru că, la îndemnul Diavolului, deghizat în șarpe, au păcătuit gustînd din Mărul cunoașterii, Dumnezeu i-a azvîrlit

pe Pămînt și i-a pedepsit cu boli și suferințe de tot felul și cu moarte.

Așadar, vîrstele planetei noastre succedîndu-se și oamenii învățînd ceva unii de la alții sau poate doar imitînd, acestora le-a încolțit imaginația ca un sîmbure al rațiunii cu privire la realitățile înconjurătoare. Așa au apărut miturile și legendele ca o primă manifestare a vieții social-politice și culturale din vechea Eladă.

Dar, concomitent cu însușirile frumoase, fizice și morale, care îl înnobilau pe om, strămoșii noștri au transmis zeilor și defectele lor. Astfel, Zeus (Jupiter) era un funstangiu neobosit, care a umplut Pămîntul cu urmași; la fel și Afrodita (Venus), o curtezană de mare anvergură (nimfomană, cum i-am zice în zilele noastre); Ares (Marte) urla de durere cînd era rănit; Diomede, rănit și el, fugea și se ascundea, ca un laș, în Olimp. Alți zei erau cîrcotași, ușuratici și chiar prostănaci în anumite împrejurări. Adeseori acest contrast dintre calitățile și defectele zeilor, dintre esență și aparență (qui-pro-quo), principala metodă folosită în comedia clasică, produce efecte comice. Zeii și zeițele, principalii locatari ai Olimpului, au ajuns celebri prin scrierile unor poeți din Secolele IX-VII î.Chr., precum Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Hesiod sau Vergiliu. Ei au cules legendele și cîntecele care circulau în Antichitate în Elada. Ceea ce le-a conferit valoare acestor scrieri este că autorii lor au reținut zbaterile speciei umane, cum ar fi iubirile neîmplinite, căsătoriile ratate, incesturile, trădările sau răzbunările, practici valabile și astăzi. Au rămas în istoria umanității perechile nemuritoare (Pygmalion și Galateea, Orfeu și Euridice sau Amfitrion și frumoasa Alcmena), etaloane ale iubirilor sau, după caz, care au avut un final trist, fiindcă așa e viața.

Nu numai artele (literatura de tot felul, cîntecul și dansul sau artele plastice) și-au găsit sursele de inspirație în Mitologie, dar și psihologia. Aceasta s-a întîmplat cînd specialiștii au găsit explicații la anomaliile de comportament ale unor oameni, cărora le-a găsit și un nume – complexe. Omenirea trecînd de la o epocă la alta, pe la începutul Secolului al XIX-lea, trei mari savanți austrieci, Freud, Adler și Jung, au lăsat paginile cărților de istorie, cu poveștile despre zei și lumea lor, și, făcînd cercetări aprofundate, au pus bazele unei noi științe, psihanaliza, avînd ca punct de plecare deranjamentele tot mai nefirești apărute în gîndurile și faptele oamenilor, complexele. Oricine are răbdare să răsfoiască un DEX află că acest concept este sentimentul de inferioritate, care generează un comportament timid, inhibant. Această situație se întîlnește, ce-i drept, mai rar, la unii artiști care fac o obsesie pentru opera lor, indiferent dacă este o capodoperă sau lipsită de valoare. Mai obișnuite sînt situațiile cînd un artist poate face o pasiune bolnăvicioasă pentru o altă persoană, ceva care se aseamănă cu un fetiș. Heliade Rădulescu aproape că

înnebunise pentru o artistă britanică. În perioada sa vieneză, Eminescu a făcut o pasiune pentru actrițele Federica Bognar și Augusta Baudius, Camil Petrescu și Mihail Sebastian pentru actrița Leni Caler, iar poetul Dimitrie Anghel ajunsese în pragul nebuniei pentru poeta Natalia, soția prietenului său, Șt. O. Iosif, pe care avea să-i divorțeze în cele din urmă. Aceste exemple, cum am spus, ilustrează situațiile cînd cineva, aflat în primplan, face o pasiune pentru altcineva. Dar, sînt și cazuri cînd subiecții fac drumul invers, în sensul că, după o examinare atentă, psihiatrul pune diagnosticul: ,,Amice, e nasol: vezi că ai făcut Complexul lui Oedip!”. Cam cum e în morfologie, cine își mai aduce aminte, cînd, din prea multă folosință, unele substantive proprii devin substantive comune: adidași, faianță, recamier etc.

Vă invit să trecem în revistă cîteva cazuri de Complexe și cum se manifestă acestea. Cum ar fi Complexul lui Oedip, prin care se înțelege atașamentul sexual al unui copil pentru părintele său de sex opus și gelozia pe care, uneori, el o simte pentru părintele de același sex (fetița – tata/mama și băiatul – mama/ tata). Oedip, regele Tebei, necunoscînd identitatea părinților săi biologici, și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama, preafrumoasa Icasta. Neîncrezător, el s-a dus la Delphi și a cerut părerea Pytiei. ,,Da, Oedip, ai o soartă îngrozitoare, i-a spus Pytia. Îți vei ucide tatăl și te vei căsători cu maică-ta, care îți va dărui patru copii, blestemați de toți oamenii”. Devastat de durere, Oedip a plecat la Teba, dar, ajuns la poalele Muntelui Parnas, a întîlnit, pe o cărare îngustă, un bătrîn pe care l-a ucis. Acel bătrîn era tocmai Laios, părintele său. Ajuns rege al Tebei, s-a căsătorit cu Iocasta, văduva lui Laios, și, într-adevăr, a făcut patru copii cu ea: Eteocle, Polinice, Antigona și Ismena. Aflînd, în cele din urmă, grozăvia, Oedip și-a scos ochii și a peregrinat prin lume, însoțit de fiica sa, Antigona. Despre drama acestui personaj celebru au scris mari condeie ale lumii: Eschil - ,,Laios”, ,,Oedip”, ,,Cei șapte împotriva Tebei”; Sofocle - ,,Oedip rege”, ,,Oedip la Colona”; Euripide - ,,Fenicienele”, ,,Oedip”; Voltaire - ,,Oedip”. Sau cei din zilele noastre: André Gide, Jean Cocteau ș.a. Complexul Electra se referă la dușmănia dintre mamă și fiică. Împreună cu Oreste, fratele ei, Electra își ucide mama, pe Clitemnestra, din dorința de răzbunare, fiindcă și aceasta îl ucisese, prin viclenie, pe Agamemnon, viteazul combatant din Războiul Troiei. Complexul lui Narcis îi vizează pe cei îndrăgostiți de ei înșiși, viitori pederaști, luîndu-l ca model pe tînărul Narcis care, privindu-și chipul în apă, a făcut o pasiune pentru el însuși. Complexul lui Icar – acea persoană care, cu prețul vieții, se răzvrătește și sfidează forțele necunoscutului. Frații Icar și Dedal, închiși în Labirintul Minotaurului, au evadat cu ajutorul unor aripi confecționate din piele și ceară. Dar, Icar s-a apropiat prea mult de Soare și a murit. Pînă la un punct, găsim asemănări între aceștia și Meșterul Manole cu zidarii săi. Complexul lui Atlas îi vizează pe cei care vor să paseze altora propria sarcină. Hercule primise porunca să fure cele trei mere din Grădina Hesperidelor. Dar, merele erau păzite de uriașul Atlas, care l-a păcălit pe Hercule cerîndu-i să poarte Pămîntul pe umeri, pînă îi va aduce merele. Hercule a acceptat, dar, mai tîrziu, și-a reparat greșeala: l-a rugat pe Atlas să preia Pămîntul pînă ce își va pune o blană de leu pe umăr, ca să-i fie mai ușor. Numai că, după ce a scăpat de povară, Hercule dus a fost. Și dus este și în ziua de azi. Complexul lui Pygmalion îi are în vedere pe artiștii care se îndrăgostesc de propria operă. Complexul lui Prometeu este legat de suferințele unui om superior care l-a înfruntat pe Zeus, făcînd mult bine oamenilor: le-a dăruit focul și i-a învățat să constuiască bărci și locuințe. Cînd vreun tînăr va fi bîntuit de grandomanie, orgoliu prostesc și apucături de neam-prost, să știe că a luat Complexul lui Iohannis, care se vindecă greu și doar în pușcărie. Alt leac nu există!

PAUL SUDITU

Mitul lui Oedip și conceptul psihanalizei –„complexul lui Oedip“

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintirile unui prinţ despre moartea lui Rasputin (II)

Mă privea și zîmbetul lui ironic și viclean parcă-mi spunea: «Vezi, nu poți să-mi faci nimic, oricît te străduiești!». Brusc, fața i se schimonosi și zîmbetul viclean făcu loc unei expresii pline de răutate și de ură. Niciodată nu-l văzusem atît de fioros. Mă fixa și ochii lui aveau ceva diavolesc. În clipa aceea îl uram de moarte și eram gata să mă arunc asupră-i și să să-l sugrum. Totul încremeni, cuprins de o tăcere sinistră. Aveam impresia că știa pentru ce-l adusesem acolo și ce anume intenționam să fac. Privirile noastre se înfruntau într-o luptă tăcută, crîncenă. Încă o clipă și voi fi învins, anihilat. Sub privirea lui grea, începeam să-mi pierd stăpînirea de sine. Apoi, mă cuprinse o amorțeală stranie: capul începu să-mi vîjîie și nu mai distingeam nimic. Nu știu cît a durat această stare. Cînd mi-am revenit, Rasputin era așezat în același loc. Își ținea capul în mîini. Ochii nu i se vedeau. Mi-am recăpătat sîngele rece și i-am oferit un ceai.

fi ajuns la capăt. Zgomotele care ajungeau pînă jos deveneau tot mai puternice. Mă temeam că prietenii mei, nemaiputînd îndura, vor coborî în sufragerie.

- De ce-i atîta zgomot? – m-a întrebat Rasputin.

- Probabil că pleacă oaspeții, i-am răspuns. Mă duc să văd. Sus, marele duce Dimitri Pavlovici, Purișkevici și locotenentul Suhotin mă întîmpinară cu revolverele în mîini. Erau calmi, însă foarte palizi. Imediat țîșniră întrebările:

- Ce e? Cum e? S-a terminat?

- Otrava n-a acționat, le-am răspuns.

Au rămas încremeniți de uimire, nemișcați și tăcuți.

- Nu se poate, a exclamat marele duce.

- Iar doza a fost enormă!

- A luat-o toată? – mă întrebară.

- Toată, am răspuns.

- Toarnă-mi o ceașcă. Mi-e o sete grozavă, spuse cu vocea slabă.

Își înălță capul și am observat că ochii lui își pierduseră strălucirea. Mi s-a părut că evită să mă privească. În timp ce-i turnam ceaiul, s-a ridicat din nou și a făcut cîțiva pași prin odaie. Zări chitara, pe care uitasem să o iau de acolo.

- Cîntă-mi ceva vesel, m-a rugat. Îmi place cum cînți.

Nu-mi venea să cînt într-o astfel de ambianță, cu atît mai mult cu cît îmi ceruse «ceva vesel»!

- Nu sînt într-o dispoziție veselă, i-am spus. Am luat, totuși, chitara și am început să cînt o melodie tristă. El se așeză și ascultă cîtva timp cu atenție, apoi își lăsă capul pe masă, cu ochii închiși. Credeam că adormise. Cînd am terminat cîntecul, a deschis ochii și mi-a aruncat o privire calmă și mîhnită:

- Mai cîntă. Îmi place tare mult muzica asta. Știi să pui în ea tot sufletul.

Am început iarăși să cînt. Propria-mi voce mi se părea străină și sinistră. Timpul se scurgea. Se făcuse ora două și jumătate noaptea… Supliciul dura de peste două ore. Ce se va întîmpla dacă nervii mei vor ceda? – m-am întrebat. Și deasupra, la etaj, răbdarea părea să

Ocălătorie în Nepal

Şi dacă nu a murit... (2)

Doar atît se ştie: Kumari este singura fiinţă omenească în faţa căreia regele Nepalului se înclină. Suveranul trebuie să execute, vreme de o jumătate de oră, potrivit unor indicaţii foarte exacte, puja, un ritual de adoraţie în decursul căruia pronunţă în manieră parlando mantra cunoscută doar de el şi de preoţii săi şi execută mudra, un ciclu de semne rituale făcute cu mîinile, în care palmele trebuie să rămînă acoperite, deoarece latura omenească a lui Kumari nu are voie să vadă mudra. Apoi regele îi oferă o pulbere roşie sacră, orez şi flori. În punctul culminant al ceremoniei, Kumari îi dă monarhului o sabie şi îi face pe frunte un semn de culoarea şofranului – binecuvîntarea ei pentru încă un an de domnie.

Indra Jutra de la începutul lui septembrie a rămas pînă astăzi, pentru poporul din Kathmandu, apogeul ciclului anual al sărbătorilor hinduiste. O adevărată explozie de culoare şi exuberanţă dionisiacă. Un hipiot bătrîn, stabilit la Kathmandu de treizeci de ani, mi-a spus odată: „Indra Jutra este singura modalitate să ai un trip ca după LSD, fără să iei LSD”.

Dar Indra Jutra din 2007 trebuie să fi fost mai degrabă un horror trip. O ploaie diluviană şi mulţi poliţişti dezlănţuiţi ce loveau cu bastoane de cauciuc călugări hinduişti. Călugării încercaseră să oprească

Ne-am consultat ce era de făcut. Am hotărît că coborîm, cu toții, să ne aruncăm asupra lui și să-l sugrumăm. Eram deja pe scară, cînd mi-am dat seama că în felul acesta puteam strica totul: apariția inopinată a unor străini l-ar face să priceapă adevărul și, în acest caz, era imposibil de prevăzut ce întorsătură aveau să ia evenimentele. Nu trebuia să uităm că aveam de-a face cu un om ieșit din comun. Ne-am întors în biroul meu și acolo le-am expus planul. Cu foarte multă greutate i-am putut îndupleca să mă lase să termin singur cu Rasputin. Multă vreme nici n-au vrut să audă, temîndu-se că se va sfîrși rău pentru mine. Am luat revolverul de la marele duce și am coborît în sufragerie. Rasputin stătea la masă, în locul în care îl lăsasem. Capul îl avea lăsat pe piept și răsufla greu. M-am apropiat încetișor și m-am așezat alături. N-a băgat de seamă că m-am înapoiat. După cîteva minute de tăcere apăsătoare și-a ridicat capul și m-a privit. Ochii lui nu mai exprimau nimic. Erau triști și goi…

- Nu te simți bine? – l-am întrebat.

- Da. Capul mi-e greu și mă arde ceva în burtă… Mai dă-mi un păhărel. O să-mi facă bine.

I-am turnat Madera. A golit paharul dintr-o înghițitură și s-a înviorat. Am schimbat cîteva cuvinte și mi-am dat seama că era conștient și că raționa normal. În mod

procesiunea şi carul triumfal. În car se afla, de fapt, nu regele, ci prim-ministrul. Cum acesta se considera noul şef al statului, conform Constituţiei proaspăt intrate în vigoare, îşi revendica şi binecuvîntarea lui Kumari. Însă ea a refuzat să-l primească. Un adevărat scandal. Kumari ceruse să-1 vadă pe rege, dar el avea interdicţie să o viziteze. Nouă luni mai tîrziu, Gyanendra a fost detronat oficial. Adunarea Constituantă nou-aleasă a confirmat prin acest act articolul 1 al Constituţiei de tranziţie adoptate în urmă cu un an. Începînd de la 29 mai 2008, Nepalul este republică. Unui jurnalist nu i se oferă prea des ocazia de a fi prezent la o revoluţie. Aşa că, în mai 2008, nu am stat pe gînduri şi am acceptat imediat propunerea făcută de Vanity Fair, mai exact să merg în Nepal, ca să particip, ca observator, la prăbuşirea uneia dintre cele mai vechi monarhii din lume.

Vizita mea în Nepal a fost istorică, pot să afirm fără să exagerez. Maoiştii cîştigaseră alegerile pentru Adunarea Constituantă, în condiţii cu totul dubioase, proclamarea republicii era iminentă, iar cadrele de conducere ale partidului maoist se întreceau zi de zi cu noi ameninţări la adresa regelui. Liderul maoist Prachanda, pe care am avut de asemenea plăcerea îndoielnică de a-1 întîlni, spunea oricui îi întindea un microfon că ar fi preferabil ca Gyanendra să părăsească palatul „de bună voie“, altfel ar putea să i se întîmple ca „regelui francez la 1793“.

Conducerea maoistă a lansat un apel la mobilizarea generală a cadrelor sale. În fiecare zi soseau la Kathmandu, din toate cotloanele ţării, noi valuri de bande de bătăuşi. Nerăbdători să-şi demonstreze talentele de luptători. În

cu totul și cu totul surprinzător, mi-a propus să luăm mașina și să mergem la un local de noapte cu țigani. Am refuzat, pretextînd că era foarte tîrziu.

- N-are importanță. Sînt obișnuiți, cîteodată mă așteaptă toată noaptea. Cînd sînt reținut la Țarskoe Selo pentru treburi importante ori cu vreo discuție despre Dumnezeu… De la palat, mă duc direct la el, cu mașina. Trupul merită, pesemne, și el să se odihnească… Cugetul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar trupul spre oameni. Așa stau lucrurile!

Își încheie tirada, făcîndu-mi semnificativ cu ochiul. În momentul acela mă așteptam din partea lui la orice, în afară de astfel de vorbe… După ce petrecusem cu el atîtea ore dîndu-i să înghită o doză enormă din otrava cea mai ucigătoare, după ce îi pîndisem fiecare mișcare în așteptarea sfîrșitului fatal, cum puteam presupune că-mi va propune să ne ducem la țigani? Eram uluit că Rasputin, în mod obișnuit atît de perspicace, atît de prompt în a ghici totul, nu avea acum presentimentul morții sale apropiate. Cum de nu observa, cu ochii lui atît de pătrunzători, că strîngeam în mîna ținută la spate revolverul, care peste o clipă va fi îndreptat spre el? Reflectînd la toate acestea, mi-am întors privirea, fără un motiv precis, spre crucifixul de cristal. M-am ridicat și m-am apropiat de scrinul pe care se afla.

- De ce zăbovești așa mult acolo? – m-a întrebat Rasputin.

- Îmi place crucifixul acesta. E foarte frumos, i-am răspuns.

- Da, e un lucru frumos. Desigur, e și scump. Cît ai dat pe el?

Se apropie de mine și, fără să aștepte răspunsul, continuă:

- După mine, tot scrinul e mai amuzant… Și din nou îl deschise și începu să-i pună în mișcare sertarele.

- Grigori Efimovici, mai bine ai privi crucifixul și ai rosti o rugăciune.

Surprins, Rasputin îmi aruncă o privire uimită, aproape speriată. Am descoperit în ea o expresie nouă, care mi-era necunoscută: o luminiță umilă și supusă. Se apropie de mine fără a-și desprinde ochii dintr-ai mei, în care descoperise, se vede, ceva la care nu se aștepta. Am înțeles atunci că venise clipa hotărîtoare”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (,,Aforisme”)

faţa Palatului Narayanhiti staţionau vehicule blindate. Numărul celor care se adunau la porţile bine apărate, ca să demonstreze împotriva regelui, creştea cu fiecare zi. Mulţi erau înarmaţi şi peste tot fîlfîiau drapelele roşii, cu secera şi ciocanul.

Oare actul de întemeiere a Republicii Nepal avea să se transforme într-o baie de sînge?

În cursul unei întîlniri cu şeful poliţiei din Kathmandu, m-am interesat de măsurile de siguranţă luate în palatul regal. Şi omul a recunoscut că, indiferent de planurile maoiştilor, Palatul Narayanhiti nu putea fi uşor de ocupat. Cum de am reuşit să obţin o audienţă la rege a rămas pentru mine o enigmă pînă astăzi. Presupun că m-a ajutat, în diversele scrisori şi e-mailuri adresate aghiotanţilor şi apropiaţilor săi, faptul că mi-am menţionat de fiecare dată background-ul meu familial; dar şi că fusesem trimis la Nepal de Vanity Fair, o revistă cu renume chiar şi pe acoperişul lumii.

Chiar înainte de vizita de la palat, am avut o întîlnire programată cu fostul ministru de Interne. Deşi nu mi-a fost deloc uşor, din cauza circumstanţelor şi a timpului foarte scurt pe care îl aveam la dispoziţie, am hotărît totuşi să mă întorc în grabă de la biroul său la Dwarika, hotelul în care locuiam, unde am făcut încă o dată duş şi m-am schimbat. Costum albastru-închis proaspăt călcat, cămaşă albă impecabilă, cravată Hermes albastru cu roşu. Aş zice că a fost un fel de abluţiune rituală.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHÖNBURG

Lumea – sub zodia Zeului Marte

România

și psihoza războiului cu Rusia (1)

(urmare din pag. 1)

Reminiscențele Războiului Rece

Terminarea celui de-al II-lea Război Mondial, în 1945, a reinstalat pacea pe Pămînt, la modul oficial, tratatele încheiate între fostele forțe beligerante punînd bazele noii configurații a lumii, în special a Europei, locul de unde – ca și în cazul primului Război Mondial – se declanșase cea de-a doua mare conflagrație mondială. Dar liniștea Planetei nu a durat prea mult, marile concerne industriale profilate pe fabricarea de armament, muniție, tehnică militară și echipament militar intraseră în șomaj, lipsindule profiturile uriașe de pe urma industriei de război. În acest context – cap de pod fiind Statele Unite ale Americii – a fost ,,inventat” un fel de război hibrid care ne-a tocat nervii și rezervele financiare timp de peste 40 de ani (1947-1991). Acest război este cunoscut în Istorie ca Războiul Rece. După cum au consemnat istoricii care s-au aplecat cu minuțiozitate asupra studierii și prezentării epocii de după cel de-al II-lea Război Mondial, momentul ,,zero” pentru divizarea Europei, ceea ce a declanșat etapa Războiului Rece, l-a constituit anunțul secretarului de stat american, George C. Marshall, despre Planul de Redresare a Europei – Planul Marshall – cum este cunoscut. Acest plan, deși era proclamat pe principii economice, spre ajutorarea unor state occidentale, avea scopuri profund politice, specialiștii arătînd, cu cifre concrete, că, deși a contribuit la depășirea grea a momentului postbelic de către unele economii europene, nu a împlinit conceptul de ,,salvare a Europei”.

După lansarea ,,Planului Marshall”, în iunie 1947, în toamna anului următor divizarea economică și politică a Europei se amplifică prin înființarea, în octombrie, de către Uniunea Sovietică, a Biroului Comunist de Informații (Cominform), succesorul Cominternului, prilej cu care lumea a fost împărțită în două blocuri: unul imperialist (avînd în frunte SUA) și altul democratic (dominat de URSS). La concurență cu americanii, blocul sovietic și-a creat propria structură economică (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – CAER), menit să dirijeze economia statelor care intraseră în sfera de influență sovietică.

În curînd, la 4 aprilie 1949, la Washington, 12 state (SUA, Marea Britanie, Franța, Olanda, Belgia, Luxemburg, Canada, Italia, Portugalia, Danemarca,

Norvegia și Islanda) înființează Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cu scopul principal de a oferi ajutor reciproc în cazul unui atac îndreptat împotriva unei țări membre. Astfel se mai pune o cărămidă la fundația Războiului Rece, trăgînduse o Cortină de Fier între cele două puteri militare, respectiv blocuri militare.

Ca o contrapunere la NATO, la 14 mai 1955, la Varșovia, se năștea Pactul de la Varșovia – o alianță politicomilitară din care făceau parte opt țări din Europa răsăriteană (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România, Uniunea Sovietică și Ungaria) Pactul și-a încetat existența la 3 martie 1991 și a fost dizolvat oficial la 1 iulie 1991.

În decursul deceniilor în care a funcționat această luptă în afara frontului propriu-zis, Războiul Rece a cunoscut cîteva momente tensionate, care ar fi putut degenera în conflicte globale: Blocada Berlinului (19481949): Războiul din Coreea (19501953); Criza Berlinului (1961); Criza Suezului (1962); Războiul din Vietnam (1959-1975); Războiul de Iom Kippur (1973); Războiul AfganoSovietic (1979-1989). În această perioadă cursa înarmărilor a cunoscut o dezvoltare exponențială, pe locul întîi situîndu-se SUA cu peste opt miliarde de dolari.

Ceea ce se întîmplă astăzi – o escaladare evidentă a Războiului Rece – are, în aparență, două cauze primordiale: mărirea numărului țărilor membre NATO, cu atragerea în Pactul Euro-Atlantic a unor state din Estul Europei, adică din apropierea frontierei Rusiei, acestui fenomen adăugîndu-se criza din Ucraina, declanșată de ocuparea Crimeei de către Rusia în 2014. În realitate, chiar dacă cele două elemente de mai sus sînt sustenabile, noua etapă a Războiului Rece, cu accelerarea îndreptării acestuia spre un război cald, își are originea în diferența de statut a SUA și a Rusiei în oligarhia mondială, dublată de atitudinea actualilor șefi de state ale celor două mari puteri mondiale și triplată de necesitatea de aruncare în luptă a tonelor de armament și tehnică militară de ultimă generație, urmînd, invariabil, înnoirea acestora printr-o și mai accentuată cursă a înarmărilor. Cu ce costuri, umane și materiale, se vor încheia aceste ,,experimente”, nimeni nu poate calcula. De altfel, pe protagoniștii acestui scenariu pare că nici nu-i interesează...

NATO – mărul discordiei

Odată cu destrămarea blocului țărilor din sfera de influență a Uniunii Sovietice și cu cea a URSS, în decembrie 1991, se credea că Războiul Rece va rămîne doar o amintire în viața popoarelor lumii. Aveam de acum o lume bipolară, în care Statele Unite ale Americii erau singura superputere dominantă care își permitea să dirijeze problemele globale în așa fel încît să nu permită fisuri în noua ordine politică mondială. Dar, din păcate, n-a fost să fie! Reperele care au jalonat calea care a redeschis pe glob un nou Război Rece au fost: războaiele locale din Orientul Mijlociu (Irak și Afganistan), criza economică mondială din 2008, războiul din Georgia, criza din Ucraina. Acumulate în timp și nemaiputînd fi mascate, ostilitățile și tensiunile dintre cele două puteri s-au acutizat, astfel că, în anul 2014, a reizbucnit Războiul Rece dintre SUA, alături de statele care fac parte din NATO și Comunitatea Statelor Independente, în frunte cu Rusia.

După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia de astăzi pierzînd o parte considerabilă de spațiu și bunuri materiale, Statele Unite ale Americii, exploatînd din plin această oportunitate, au invitat cît mai multe state din Europa să facă parte din Organizația Atlanticului de Nord, ajungînd să includă în această formă de organizare interstatală aproape toate țările continentului. Pe parcursul avansării frontierei NATO spre Est, îndeosebi după aderarea țărilor baltice, în anul 2004, în Rusia s-a dezvoltat sentimentul și îngrijorarea față de asaltul militar al acestor noi state, privite ca o amenințare reală la propria securitate, stare accentuată de personalitatea președintelui Putin prin declarații cu vădită rezonanță de înaltă autoritate statală și militară.

În consecință, avîndu-l cap de listă pe președintele Vladimir Putin, Federația Rusă a pus în scenă Noua Strategie de Securitate Națională a Rusiei, în al cărei text se spune, printre altele: ,,Forțe distructive din exterior și din interiorul țării încearcă să folosească dificultățile socio-economice obiective în Federația Rusă pentru a stimula procese sociale negative și pentru a agrava conflicte interetnice și interconfesionale”. Noul program de Securitate Națională subliniază că sporirea infrastructurii NATO în apropierea frontierelor ruse și exercițiile pentru posibila folosire a armelor

George C. Marshall, general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace

4 aprilie 1949 – semnarea Tratatului Atlanticului de Nord

14 mai 1955 – Semnarea Pactului de la Varșovia

nucleare împotriva Rusiei cresc amenințările militare cu care se confruntă țara.

De la această paradigmă a perceperii amenințării venite din partea NATO au luat naștere noile linii ale escaladării treptelor Războiului Rece (în noua lui conjunctură), mai ales după zvonurile care dădeau, într-un viitor apropiat, aderarea la Organizația NordAtlantică a Ucrainei și a Georgiei. În contextul descris mai sus, Vladimir Putin a explodat, considerînd că în această nouă dezvoltare a NATO sau deplasarea de armament reprezintă o linie roșie pentru Moscova pe care nu ar permite Occidentului să o treacă. ,,Ne-au împins la o linie pe care nu o putem depăși. Au dus-o pînă la punctul în care pur și simplu trebuie să le spunem stop!”, adăugînd că ,,NATO ar putea disloca rachete în Ucraina, care ar avea nevoie doar de patru-cinci minute pentru a lovi Moscova”, încheind patetic: ,,Nu avem unde să ne retragem!”.

Referitor la poziția tranșantă a președintelui Putin, așa cum scrie presa internațională, și confirmă presa rusă, acesta s-a bazat pe documente de la sfîrșitul Războiului Rece, care atestă faptul că SUA ar fi promis că NATO nu se va extinde spre Estul continentului nostru, ceea ce, evident, nu s-a întîmplat. Concret, Vladimir Putin și oficiali din delegația rusă la negocierile de la Geneva au readus în dezbatere o anume asigurare dată cu zeci de ani mai înainte de secretarul de stat pe atunci, James Baker, șeful diplomației SUA în administrația președintelui american George W. Bush, care promitea că NATO nu se va extinde în Estul Europei.

Acest precedent în a face concesii Rusiei este evocat în momentul de față în care Putin acuză SUA că nu și-a menținut promisiunea, solicitînd Occidentului să excludă, prin garanții legale, orice variantă de aderare a Ucrainei la NATO, Alianța trebuind să facă un pas înapoi în această zonă geografică. De partea cealaltă discursul este exact pe dos. Într-adevăr, susține partea americană, a existat o discuție între Beker și liderul de atunci de la Kremlin, Mihai Gorbaciov (imediat după căderea Zidului Berlinului), cu privire la limitarea jurisdicției NATO după unificarea Germaniei, însă nici o astfel de prevedere nu a fost inclusă juridic în Tratatul final semnat de părțile respective.

Chestiunea începe să devină hilară odată cu declasificarea și publicarea documentelor la care fac referire cele două state, încercînd să convingă opinia publică despre partea căreia se află adevărul. Conform acestor date, se pare că SUA escamotează adevărul sugerînd că Moscova are o memorie selectivă cu privire la momentul discuțiilor de acum 30 de ani. Confuzia este pusă pe interpretarea limbajului folosit de către protagoniști. Așa să fie? Iată dilema.

1. Baker către Gorbaciov: ,,Nu va exista o extindere a jurisdicției NATO pentru forțele NATO un singur centimetru spre Est”. Nu e destul de clar?

2. Hans-Dietrich, ministrul de Externe vestgerman, declara că nu va exista ,,o extindere a teritoriului NATO către Est, mai exact, în apropiere

de granițele URSS” –declarație făcută pe 31 ianuarie 1990. După aceste declarații ferme oferite de cei doi oameni de stat (american și vestgerman), care urmăreau înduplecarea sovieticilor pentru acordul de unificare a Germaniei, la Washington, membrii Consiliului pentru Securitate Națională s-au sesizat și l-au contactat pe Baker, spunîndu-i că limbajul folosit de acesta ,,poate fi interpretabil”, considerîndu-se eronat că doctrina NATO poate fi aplicată doar la o parte a spațiului german. La rîndul său, Cancelarul Kohl a respins și el formularea ministrului său de Externe, astfel se credea că lucrurile s-au lămurit. În continuare, citind încrucișat aceste documente, chiar nu mai înțelegi nimic. Fiecare parte dă vina pe cealaltă în ceea ce privește interpretarea textului, concluzionînd că Tratatul nu făcea nici o referire la extinderea NATO spre Est, în acel moment Uniunea Sovietică nu se prăbușise, acesta fiind doar despre unificarea Germaniei (partea americană, Condoleezza Rice, pe atunci consilier pe probleme sovietice, ulterior secretar de stat în administrația lui George W. Bush); extinderea Alianței Nord-Atlantice ,,a fost cu siguranță o încălcare a spiritului declarațiilor și asigurărilor care ne-au fost făcute în 1990” (Mihai Gorbaciov).

Astăzi, acest război al declarațiilor făcute cu peste 30 de ani în urmă se poate transforma într-un război adevărat, în care – din păcate, vor fi atrase și alte state care nu au luat parte atunci la trasarea noii geografii a Europei, neavînd nici o vină pentru neînțelegerile dintre SUA și Rusia. Pentru că ne privește în primul rînd soarta României, prin prisma apartenenței la NATO, credem că Țara noastră este în mare pericol, în cazul materializării acestui conflict.

Presiunea NATO asupra lumii contemporane

De-a lungul timpului, pentru a-și uni forțele (politice, economice sau militare) într-o alianță colectivă, îndreptată spre un scop anume sau premergătoare unei acțiuni beligerante, multe state au închegat diverse uniuni, consfințite prin tratate și declarații comune – organizații interstatale care au durat atîta timp cît au fost utile ori s-au destrămat din cauza unor neînțelegeri de ordin militar sau politic dintre acestea. Istoria ne stă la îndemînă pentru a ne documenta, chiar fără ajutorul ei cunoaștem în special alianțele din cele două conflagrații mondiale, ce-i drept, unele conjuncturale, dar tot alianțe se cheamă. În general, marile puteri s-au aliat unele împotriva celorlalte, pentru supremație în exploatarea rezervelor naturale ale unor terțe state și subjugarea acestora din punct de vedere economic și militar. Exemple mai vechi putem găsi spre sfîrșitul Secolului al XIXlea – începutul Secolului XX, așa cum a fost Tripla Alianță (Puterile Centrale), formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia (1882). Anul următor, România se alătură, încheind o înțelegere defensivă cu Tripla Alianță, Tratatul avînd un caracter secret. 1907 aduce Tripla Înțelegere (Antanta), formată din Marea Britanie, Franța și Rusia. Cel de-al II-lea Război Mondial a consacrat cele două alianțe: Țările Axei și Țările Aliate – organisme care au suferit modificări pe parcursul desfășurării războiului, în raport cu schimbarea vectorului de interese militare a uneia sau a alteia dintre țări.

Din experiența trecutului s-a constatat o practică păguboasă a acestor alianțe (de multe ori nefirești, contra naturii), aceea că, într-o situație concretă, obligațiile reciproce asumate pe hîrtie nu se mai

respectă în litera Tratatului respectiv. Cel mai elocvent exemplu îl constituie Alianța oficializată între Cehoslovacia, Uniunea Sovietică și Franța, parafată în 1938. Anul următor, cînd Germania Nazistă a anexat o parte a Cehoslovaciei (Sudetenland), nici URSS nici Franța nu s-au arătat dispuse să respecte convenția, să ajute Cehoslovacia. Mai mult, în septembrie 1938, prin Acordul de la München, semnat de Hitler, Daladier, Mussolini și Chamberlain (Germania, Franța, Italia și Marea Britanie) se prevedea destrămarea Cehoslovaciei, regiunea sudetă fiind cedată Germaniei Naziste.

Analizînd toate aceste alianțe, convenții, legături etc., constatăm că au avut termeni limitați, unele sucombînd chiar pînă să realizeze obiectivele pentru care fuseseră înființate.

Totuși, există o Alianță care nu numai că nu s-a destrămat, dar a cunoscut o dezvoltare continuă, prin atragerea de noi state, cuprinzînd, astăzi, foarte multe țări din Europa și două state din America de Nord. Desigur, este vorba de Alianța Nord-Atlantică – prescurtat, NATO. Alianța Nord-Atlantică are în componența sa 30 de state, după cum urmează: Albania (2009), Belgia (1949), Bulgaria (2004), Canada (1949), Republica Cehă (1999), Croația (2009), Danemarca (1949), Estonia (2004), Franța (1949), Germania (1955), Grecia (1952), Islanda (1949), Italia (1949), Letonia (2004), Luxemburg (1949), Macedonia de Nord (2020), Muntenegru (2017), Norvegia (1949), Olanda (1949), Polonia (1999), Portugalia (1949), Marea Britanie (1949), România (2004), Slovacia (2004), Slovenia (2004), Spania (1982), Statele Unite ale Americii (1949), Turcia (1952), Ungaria (1999). Publicînd lista statelor membre NATO nu am făcut-o din pură curiozitate, ci din dorința de a reflecta aria geografică din care vin cele 30 de state membre. Această reliefare a spațiului geografic are o semnificație majoră în demonstrația care urmează, privitoare la strategia NATO de a se concentra pe o anumită direcție geopolitică. Un calcul sumar ne arată aria de cuprindere a țărilor din NATO, aproape 79% din cele peste 50 de state europene au aderat la această alianță, rămînînd (deocamdată) pe dinafară țări precum Austria, Elveția, Finlanda, Irlanda, Malta, Monaco, Vatican, San Marino, Liechtenstein, Moldova, Belarus, Rusia, unele cu valoare insignifiantă în totalul arsenalului militar continental.

Situația din fosta Iugoslavie arată fața unei alianțe care a încălcat principiile democrației numai pentru a-și atinge un scop belicos, prezentat sub auspiciile apărării colective. Despre ce este vorba? În timp ce Muntenegru care făcea parte din Iugoslavia, în campania de bombardare de către NATO a fostei Republici a lui Tito, în martie 1999, suferind laolaltă cu toate fostele țări rezultate din dezmembrarea Iugoslaviei, ca un paradox, astăzi, Muntenegru face parte din Alianța care l-a atacat, în timp ce Serbia, Kosovo, Slovenia, Bosnia și Herțegovina sînt pe dinafară! Selecția statelor acceptate în Alianță are la bază și criterii separatiste, discriminatorii? Se pare că da, după aceste dovezi.

Plecînd de la intertitlul de mai sus, tu, ca stat independent, indiferent de ce forță militară dispui, cînd constați această aglomerare de forțe ostile la ce te gîndești? Ce vector comun a atras ca un magnet peste trei pătrimi dintre țările Europei într-un masiv bloc militar coordonat și dirijat de peste Ocean de către SUA? Într-o lume în care ar trebui să prevaleze preocuparea pentru asigurarea sănătății, liniștii și bunăstării popoarelor, dar în care cheltuielile militare au prioritate, cum poate fi interpretată presiunea (militară, socială, psihologică) pusă de NATO asupra evoluției lumii contemporane? Mergem spre armonie sau spre distrugere?

În episodul următor vom încerca să răspundem acestor întrebări. (va urma)

Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini și Ciano, înainte de a semna Acordul de la München

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Fratele fondatorului imperiului Max Factor –o legendă a lumii interlope (II)

Răpirea

În 1933, John Factor a fost amenințat cu extrădarea în Marea Britanie, unde a fost acuzat de fraudă cu valorile mobiliare de milioane de dolari, fiind condamnat la 24 de ani de închisoare. Pe 18 aprilie, ziua întîlnirii fatidice din acest caz, prin fluxurile de știri s-a răspîndit vestea că fiul acuzatului, Jerome Factor, a fost răpit. Judecătorul din Chicago a decis să arate compasiune și a amînat procesul pînă în octombrie. Opt zile mai tîrziu, Barber Jake a anunțat că el și prietenii săi, printre care, din anumite motive, se aflau doar slujitorii lui Al Capone, l-au observat accidental pe Jerome într-o mașină. Oameni curajoși s-au repezit în urmărire și l-au salvat pe tînăr. Publicul a urmărit un spectacol clasic din epoca de aur a mafiei din Chicago. În timp ce autoritățile federale au încercat să-l expulzeze pe Factor, procuratura locală coruptă și poliția, împreună cu acoliții lui Capone, au luptat pentru eliberarea lui.

continuat dosarul de extrădare. Apoi, a anunțat că el și familia lui au fost amenințați de Roger Tui – principalul concurent al lui Al Capone, dînd de înțeles că deține informații senzaționale despre activitățile abuzatorului său. Cîteva săptămîni mai tîrziu un document emis de Secretariatul de Stat al SUA releva faptul că, din moment ce John Factor ar putea depune mărturie care îl incriminează pe Roger Tui, nu merită să fie judecat. Tui va fi condamnat la închisoare pe viață, eliberat în 1959 și împușcat de persoane necunoscute în același an. John Factor, desigur, nu a avut nimic de-a face cu această acțiune. Da, domnule preşedinte

Din anii 1930, ofițerii britanici au continuat să încerce să îl vîneze pe cel poreclit Barber Jake. În 1962 aproape că au reușit, cu ocazia unei întîlniri în urma căreia un respectabil om de afaceri, proprietar al unuia dintre cele mai de succes cazinouri din Las Vegas, urma să fie încătușat la bordul unui avion care zbura spre Londra. Cu toate acestea, Kennedy și-a amintit brusc că Factor era un filantrop respectabil și a semnat grațierea acestuia pentru delicte vechi de 30 de ani, acordîndu-i cetățenia SUA, fapt ce a închis definitiv problema extrădării. Britanicii nu puteau decît să-și muște buzele de furie.

Pocăinţa păcătosului

La mijlocul anilor 1960, John Factor s-a întors la Los Angeles, unde își începuse călătoria pe pămîntul american. În 1973, afro-americanul Tom Bradley, în care bătrînul mafiot a găsit un sprijin, a devenit primarul orașului. Vorbim de ajutorarea populației de culoare care trăia în sărăcie, și, în special, a copiilor și adolescenților.

Pe 30 iunie, un grup de necunoscuți l-a răpit pe John Factor, urmînd ca, pe 12 iulie, fratele mai mic al legendarului Max Factor să fie aruncat din mașină în pragul propriei case. Soția sa, Rella, și fiul Jerome au fost anunțați că trebuie să plătească o răscumpărare de 50.000 de dolari pentru acesta. După ce a fost eliberat din mîinile răpitorilor, Factor a fost luat în arest și a

În 1942, John a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru fraudă prin corespondență, din care a ispășit doar șase. După eliberarea sa în 1948, povestea ia o nouă turnură, fiiind recunoscut ca un respectabil om de afaceri și filantrop. Mai întîi, a cumpărat cazinoul Stardust din Las Vegas, unde Bob Hope, Frank Sinatra, Dean Martin și alte zeci de vedete de primă mînă au jucat.

În 1960, John Factor a devenit brusc interesat de politică și a adus o contribuție uriașă la lansarea unui tînăr senator din Massachusetts: John F. Kennedy. Cine ar fi putut ști că acesta va deveni cel de-al 35-lea președinte al țării? Și, din întîmplare, această cunoștință i-a fost foarte utilă lui Factor în doar doi ani.

Max Factor, omul care a schimbat faţa lumii

De fiecare dată cînd o femeie îşi ajustează tenul cu puţin fond de ten, îşi alintă buzele cu ruj sau mînuieşte suav beţişorul cu mascara, oferă un omagiu subtil geniului cosmeticii, cel care a coborît machiajul în stradă. Max Factor a fost mintea luminată a cosmeticii din Secolul XX: rujul, mascara rezistentă la apă, vopseaua de păr, fondul de ten lichid sau solid, pe toate le-a inventat Max Factor. Dar adevărata sa revoluţie a constat într-o idee simplă: fiecare femeie trebuie să aibă posibilitatea să arate la fel de fermecător ca o actriţă de film.

De la Moscova la Hollywood

Maksymillian Faktorowicz s-a născut în 1877, în oraşul polonez Łódź, şi şi-a început cariera ca ucenic la un peruchier al Marii Opere Imperiale Ruse. La vîrsta de 20 de ani avea deja, în apropiere de Moscova, propriul său magazin de cosmetice, unde vindea rujuri, creme, parfumuri şi peruci. Curînd, aristocraţia rusă a cunoscut produsele sale şi le-a apreciat atît de mult încît l-a numit expertul în materie de cosmetică pentru familia regală şi pentru Operă. În 1904, a călătorit în Statele Unite şi şi-a dus familia la Expoziţia Universală din St. Louis. Nu s-au mai întors niciodată, aventura americană i-a captivat. Max a început să vîndă produse pentru păr şi cosmetice actorilor din oraș.

Produsele sale au început să fie din ce în ce mai cunoscute, iar actorii din industria filmului, aflată în plină dezvoltare, au început să vină la el pentru sfaturi. Astfel, industria de la Hollywood l-a întîmpinat pe Max Factor cu braţele deschise. S-a stabilit în Los Angeles împreună cu familia sa, în 1909, şi s-a angajat la Teatrul Pantages.

Un inventator de priviri provocatoare

În 1914 deja se ocupa cu îmbunătăţirea cosmeticelor destinate filmului. De altfel, tot el a şi inventat termenul englezesc pentru machiaj: „makeup”, provenind de la verbul „to make up (someone’s face)” (a corecta,

a finisa faţa cuiva). A venit cu o nouă alternativă de colorant folosit în machiajul actorilor, întrucît considera că substanţa aflată în circulaţie arăta îngrozitor şi „terifiant!” pe ecran – era o mască rigidă care la primul zîmbet se sfărîma.

Aşa că a creat Flexible Greasepaint, care a fost primul produs de machiaj creat pentru industria filmului. Astfel, actriţele aveau un ten natural, mult mai uşor de observat în cadrele de aproape. Saloanele sale au început să fie vizitate cu regularitate de actriţe celebre, precum Mary Pickford, Gloria Swanson, Claudette Colbert, Jean Harlow, Bette Davis, Joan Crawford şi Judy Garland. În 1918, a dezvoltat o gamă de pudră de faţă bazată pe principiul ,,armoniei culorilor” –principiu conceput şi dezvoltat tot de Max Factor –, care îi permitea să realizeze machiaje individualizate, bazate pe tonul pielii modelelor, graţie gamei largi de nuanţe disponibile. Max Factor a rescris limbajul cosmeticelor pentru marele ecran: a inventat genele false, creionul pentru sprîncene, luciul de buze şi fondul de ten solid, cu acoperire completă.

John Factor a devenit un adevărat înger păzitor pentru mii de copii de culoare ai Orașului Îngerilor, fără a economisi bani pentru a-i ajuta pe cei defavorizați. Nu este de mirare că aproape jumătate din populația de culoare a capitalei Californiei a venit să-și ia rămas bun de la el în ianuarie 1984. Încerca el să ispășească păcatele în acest fel? Nimeni nu știe.

Dacă Max Factor a ilustrat lumii povestea clasică a visului american, atunci fratele său mai mic a devenit unul dintre exemplele unui păcătos care și-a regretat faptele. Și rămîne de văzut care dintre ele a adus pînă la urmă mai multă bucurie oamenilor.

Sfîrșit r.m. dintr-o cutiuţă, cu ajutorul unei perii – aşa cum se întîmplase pînă atunci.

Cine a coborît machiajul în stradă

Fiul său, Max Factor Jr., a creat rujul Tru-Color, un ruj ce oferea un grad ridicat de rezistenţă la transfer şi îşi menţinea culoarea fără să irite pielea. În testarea produsului s-a renunţat la oameni în favoarea unei maşinării – „Maşina de pupat”: se aplica presiune asupra unor buze artificiale acoperite cu ruj, după care se măsura presiunea şi numărul de săruturi la care rezista rujul pe buze. În 1958, au apărut beţigaşul şi peria pentru aplicat mascara – o invenţie ce avea să revoluţioneze modul de aplicare a mascara. Mascara Wand – căci aşa se numea noul produs – se aplica dintr-un tub, cu ajutorul unei tije cu striaţii. Se renunţa, aşadar, la aplicarea mascara

Inevitabil, odată ce actriţele au început să fie atît de stilizate pe micul ecran, şi-au dorit să îşi menţină înfăţişarea şi în viaţa de zi cu zi. Aşadar, cosmeticele Max Factor au început să fie purtate şi în apariţiile lor particulare. Curînd, şi femeile care nu făceau parte din lumea filmului sau a teatrului au devenit interesate de machiaj. Doreau şi ele să poată arăta fabulos! În anii 1920, fiii lui Max Factor erau implicaţi şi ei în afacere: Davis era director general, iar Frank îşi ajuta tatăl la dezvoltarea noilor produse. În această perioadă, au primit cea mai mare comandă de machiaj: 2.200 de litri de machiaj măsliniu luminos pentru filmarea ,,Ben Hur”; astfel, se asigura că actorii care filmau în America aveau aceeaşi culoare a pielii cu cei ce filmau în Italia. Max Factor a deschis noi orizonturi în lumea cosmeticelor atunci cînd a inventat, în 1926, mascara rezistentă la apă, pentru filmul ,,Mare Nostrum”.

Considerat părintele machiajului modern, Max Factor este responsabil pentru inventarea multor produse cosmetice esenţiale şi încă inspiră tendinţele în modă şi frumuseţe de astăzi. A murit pe 30 august 1938, la vîrsta de 59 de ani. Apoi, fiul său Frank i-a preluat numele. Max Factor jr. a continuat munca tatălui pînă în anii 1970. Compania sa a început să creeze şi produse pentru bărbaţi: machiaje pentru armata americană în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, apoi şampoane şi aftershave. În 1955, a fost lansat primul parfum pentru femei. În anii 1970, cea de-a treia generaţie a familiei Factor a ajuns în poziţii de conducere. HISTORIA.RO

John Factor, 1931

Nălucile din palatele ţarilor ruşi

– Ţarskoe Selo, celebrul palat al Împărătesei Ecaterina a II-a, e bîntuit de fantome. Poveştile angajaţilor o dovedesc –Capela Imperială. În timpul parastasului, o bătrînică a observat:

Fiinţe de aer care emană parfum În camerele palatului țarilor din Țarskoe Selo se produc fenomene misterioase. Totul se poate auzi, vedea, mirosi, ca și cum ar fi real: pași, foșnete, șoapte, miresme, muzică, zgomotul obiectelor care cad în liniștea de mormînt a miezului de noapte – dar nimic nu are o explicație logică. Încercările de a traduce aceste fenomene prin cauze fizice – clădirea veche, plafoane și dușumele vechi, tencuiala coșcovită, curenți de aer etc. au rămas zadarnice. Custodele principal al muzeului, Larissa Valentinovna, spune: „Pentru persoanele dotate cu o sensibilitate puternică, Palatul Ecaterinei cea Mare, asemeni altor palate și clădiri vechi, este un loc ideal pentru enigme și halucinații. La noi, la Țarskoe Selo, fenomenele paranormale se manifestă doar în anumite încăperi, mereu aceleași, cum ar fi scările imperiale, scara de lîngă biserica interioară, anticamera, Sala Mare a Tronului. O vreme, faptele stranii au fost explicate ca fiind produse ale foarte complicatului sistem de aerisire și încălzire al Palatului, vechi de pe la 1750. Dar, stupoare! Azi, o bună parte din acest sistem încîlcit de aerisire, care putea genera și sunete, a fost obturat ori înfundat; ei bine, fenomenele continuă netulburate, neschimbate! Mai există și alte palate în Rusia, dar fără asemenea fenomene. Singurul care se «înrudește» cu noi este superbul castel Mihailovski din Petersburg, unde Țarul Pavel I, fiul Ecaterinei cea Mare (Ecaterina a II-a), a fost asasinat; aici sînt văzute periodic luminițe ce se plimbă prin camerele învecinate cu sala istoricului omor. Fenomenele de la Țarskoe Selo sînt mai degrabă misterioase, inexplicabile: arome, parfumuri din alte timpuri, dense, onctuoase – ca de exemplu mirosul uleiului de trandafiri – irump peste tot fără motiv, cînd și cînd, de parcă tocmai a trecut cineva nevăzut și a lăsat în aer acest parfum. Dar parfumurile vechi aveau o altă rețetă: ele nu se pot confunda cu cele actuale; parfumul de la Țarskoe Selo nu este din zilele noastre! Cîteodată, simți că în încăpere mai e cineva: cineva ușor, ca o părere, mai mult o adiere abia perceptibilă a aerului, adiere iscată nu știu unde; persoana-adiere apare în special acolo unde și cînd unul dintre noi lucrează singur într-o încăpere. Cînd lucrez cu obiecte mărunte, care au aparținut decedaților – evantaie, tabachere, rochii, pălării – eu simt că aceste lucruri sînt scumpe cuiva. Și sufletul acela liber se va manifesta, va acționa cumva. Plus că majoritatea obiectelor de toaletă ale țarilor sînt cadouri diplomatice și capodopere”.

Prevestiri sumbre se adeveresc

Posibil că acolo, la Țarskoe Selo, se află una din granițele ce separă lumea noastră de lumea celuilalt tărîm. Judecați și dvs.:

Prima prevestire: în august 1987 a murit cea mai bătrînă muzeografă – Vera Lemuș, pe numele ei. Ea a fost privegheată – în semn de onoare – chiar în Palatul-muzeu. Sicriul a fost instalat în Sala de lîngă

– Doamne, ce păcat faceți! N-ați acoperit cu pînză neagră, de doliu, oglinzile și lustrele – acesta-i semn rău.

A doua prevestire: peste cîteva luni, la Palat, se filmau scene din ,,Dama de pică” de Cehov, inclusiv în Capela Mortuară Imperială. Crengi de brad, un sicriu, niște icoane de butaforie… totul părea perfect natural. Dar și de data asta, multă lume se temea. De ce? Biserica împărătească fusese profanată în timpul ocupației naziste. După război, conform „bunului” obicei sovietic, lăcașul nu a mai fost sfințit. O slujbă cu preot într-o biserică pîngărită! Sacrilegiu! O nenorocire mare va coborî peste Palat – șopteau mulți. Confirmarea: Într-adevăr! La doar două săptămîni, un incendiu uriaș cuprindea castelul. Focul a fost stăpînit la timp, dar foarte greu, de pompieri. Pînă la urmă, pagubele au fost minime. „Dar șirul de două prevestiri malefice, adeverite, m-a marcat”, încheie Larissa.

Paşi misterioşi, zăngănit de arme şi pinteni

fel de straniu; de parcă «omul» ar fi pășit prin zid, direct în stradă!”. (…)

Asasinul invizibil

Straniul nu se oprește aici. Au fost și cazuri de contacte tactile, atingeri cu ceva inexistent. Un milițian care își făcea turul prin săli a fost lovit peste umăr de o mînă nevăzută. Un electrician a ațipit pe o canapea, într-o cameră bine încuiată. S-a trezit pentru că a simțit cum cineva îl gîtuie, apucîndu-l cu mîinile pe la spate. Sărmanul a țipat așa de tare, încît celor de la etajul de mai jos le-a înghețat sîngele în vine. Însă electricianul s-a dus a doua zi la o expertiză medicală. Doctorul i-a certificat urme de strangulare pe gît și pe mîini! Bietul om a cerut transferul. ,,Am mai avut un caz, extrem de ciudat și el – spune un fost angajat. Cu o cameră. Am ieșit din ea. Cînd să ne întoarcem – ușa încuiată! Cheia nicăieri! Ca să intrăm în camera cu pricina a trebuit descuiată o altă ușă, laterală. Atunci ne-am speriat: ușa în litigiu era încuiată, cheia pe dinăuntru, răsucită. Cine putea să încuie și să iasă… pe unde? Prin sistemul de aerisire larg de cîțiva centimetri?! Cum se petrec asemenea lucruri?”.

O femeie de serviciu deretica în cabinetul Țarului Alexandru I, învingătorul lui Napoleon. Cînd aude o voce clară, de bărbat, poruncitoare: ,,Încearcă tu, numai, să faci o treabă de mîntuială!”.

Cîinele Lis şi fantoma

Alte fapte vin să se adauge, fiecare cu părți înfricoșătoare și toate alcătuind un „fond de mistere” pentru salariații Palatului. Tot ce-i straniu are loc noaptea. Liudmila Alexeevna, inspector al formației civile de pompieri, relatează: ,,Fac, împreună cu o colegă, rondul de noapte. În Palat e liniște mormîntală. Toate ușile au fost bine încuiate, inclusiv etajul. Brusc, auzim pași apăsați. Pașii ajung acolo unde coridorul se termină cu un zid; o cotesc spre dreapta și par că se îndepărtează. O groază de nedescris ne prinde inimile în gheară! După un timp, avem curajul să verificăm broaștele ușilor. Totul e în ordine, bineînțeles! Cel mai frecvent, asemenea înfricoșătoare întîmplări au loc toamna, în lunile mohorîte. Să umbli atunci pe coridoare și scări nu e chiar cel mai plăcut lucru de pe lume! Uneori, mi s-a întîmplat ca în timpul unei asemenea plimbări de serviciu să mă împietrească zgomotul altor pași inexplicabili, fără rost: ai impresia că cineva invizibil a trecut prin sala castelului, înaintea ta. Mi s-a întîmplat ca după cîteva nopți din astea, să fiu un pachet de nervi: eram gata să mă arunc de la etaj, ori să demisionez –numai să nu mai aud fantomele! Pașii în special, pașii aceia mă înnebunesc. Cred că sînt pași de bărbat. Femeile calcă ușor, iar pașii pe care-i auzim noi sînt grei, apăsați. Într-o noapte, electronistul nostru era cît p-aci să-și piardă luciditatea din cauza unor asemenea zgomote. În altă noapte, stăteam și citeam ceva. Ușa exterioară a Sălii de ospețe era zăvorîtă cu un lacăt imens, ca de cetate. Deodată, aud acolo, înăuntrul Marii Sufragerii, pași distincți, zgomotoși, ca de cizme cu pinteni, însoțiți și de un zgomot de arme; cum au început, tot așa au și încetat, la

Toate aceste întîmplări, puse cap la cap, creează certitudinea că în Palat, într-adevăr, bîntuie o „forță”, care se manifestă cînd și cînd. La început, chiar și toate întîmplările relatate pînă acum le păreau angajaților aproape imposibile. Pînă a venit teribila noapte cu Lis, cîinele milițianului. „Într-o noapte, toamna, pe la ora 12 – povestește Roza Jdanova, inspector de pompieri –, am auzit alarma interioară a Sălii celei Mari a Palatului, sala cea mai buclucașă, locul preferat de rendez-vous pentru stafiile «noastre». Am deschis ușa mare, cu canturi, a Sălii. Am ascultat. Liniște! Totul ok! În spatele acestei uși cu cristaluri se află panoul electric. Noi nu am mai aprins lumina mare din Sală. Ne-am grăbit, ne-am luat doar lanternele. Primul a «erupt» în sală Lis, cîinele lup alsacian dresat al milițianului de serviciu. Eu, colega mea și șeful pazei am rămas în prag. Cei doi milițieni – Serghei Karamzin și Leonid Bîcov – au pătruns în Sală, după Lis. Cîinele lătra fioros și s-a oprit în mijlocul sălii, spre fereastră. Atunci s-a auzit un zgomot «de nicăieri» – strident, ceva între o pocnitură și un declic. Și, spre uimirea noastră, voinicul și fiorosul cîine lup s-a retras cu coada între picioare, spre intrare. Cu toate poruncile stăpînului, Lis a rămas culcat pe burtă, în afara sălii. Atunci, Karamzin – stăpînul său – l-a apucat de zgardă și l-a tîrît, efectiv, în centrul sălii; cîinele, fără să mai asculte de stăpîn, s-a ascuns după o măsuță din spatele unor draperii groase, de catifea. În timp ce Karamzin căuta în van să-și disciplineze cîinele, celălalt milițian verifica încăperea: ferestre, draperii, mobile. Noi îi priveam. Ce vedeam? Vedeam niște umbre ciudate, mișcîndu-se nestingherite pe parchet, pe lîngă milițienii în derută. Deodată, colega mea, Liubov, șoptește: «Uite, Roza, umbrele se apropie de noi!». «Or fi milițienii noștri», am spus. Apoi am înghețat. Am văzut cu groază că umbrele milițienilor erau pe cealaltă parte a Sălii. Astea, întradevăr, se apropiau de noi! Două umbre mari, prea mari, fiecare de doi metri, umbre cu tricornuri pe cap! Așa cum purtau odată ofițerii din garda țarului. Da, și «ei» erau aproape și înaintau deciși spre noi. N-am mai suportat tensiunea. Am țipat. Un milițian aprinde policandrul mare al Sălii. Umbrele dispar! Rămîn groaza noastră și anihilarea completă a psihicului bietului cîine Lis, care după acea noapte de pomină n-a mai fost bun de nimic. A trebuit «pensionat»”. (…) A crede sau nu în aceste semnale este deja o problemă strict personală, a fiecăruia. Pînă una alta, cum scria Dostoievski: „Faptele rămîn evidente!”. TATIANA STROGANOFF (Formula AS)

Castelul Mihailovski din Sankt-Petersburg

Parcul Palatului Țarskoe Selo

Iohannis şi SUA sînt de vină!

Cu tot dinadinsul ţine SUA să facă din Ucraina şi Rusia un nou Irak. Planul lor malefic nu poate fi realizat atît de simplu. Dacă peste tot ar fi pace, industria de armament americană, reprezentînd 80% din economia lor, ar produce pe stoc, iar SUA s-ar scufunda rapid în bezna falimentului. De aici nevoia perpetuă a americanilor de conflicte militare. Au terminat cu arabii şi au pregătit butoaiele cu praf de puşcă destinate ruşilor. Ca să nu ne mai întrebăm cine a ucis zeci de mii de români în spitale sub sigla Covid, să nu le mai cerem socoteală criminalilor, televiziunile arondate SUA şi marionete plătite din banii noştri susţin cu vehemenţă false focare de Covid, susţin vaccinarea şi spaima, pentru a-i teroriza pe cei care se declară împotriva vaccinului. Mai nou, au început să pună sare peste rănile românilor şi vor să-i facă să tremure de frica unui război străin de România.

Cine a aruncat primul cu piatra? Crimeea n-a fost a statului artificial Ucraina. A fost cadoul ucraineanului Hrusciov, cadou care i-a inclus şi pe românii din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Bugeac (sudul Basarabiei), aflaţi şi astăzi în afara graniţelor naturale ale României, sub teroarea naziştilor ucraineni. Cine a venit şi a ocupat puncte strategice în Europa, printre care şi România? Păi, americanii şi-au adus tancuri, căţei şi purcei la Kogălniceanu, Giarmata (Timișoara), Babadag, Deveselu, oferindu-li-se plăceri de nebănuit de către traficanţii de carne vie, acoperiţi de Justiţia română (vezi cazul „Caracal”). Deşi au dat rateuri în Vietnam, Irak, Libia, Afganistan, au lansat „Maidanul” la Kiev (după scenariul decembriadei româneşti din ‘89), acum l-au adus pe zeul Marte în apele Mării Negre.

NATO s-a dedat la zboruri provocatoare în spaţiul aerian rusesc, iar SUA au făcut declaraţii mincinoase, amestecîndu-se în problemele interne ale celor două state, Ucraina şi Rusia. Cum ar fi trebuit să răspundă Rusia provocărilor SUA? Cumva, pe feisbuc, precum duşmanul poporului român, Iohannis, care tîrăşte ţara într-un război străin intereselor Românie? NATO simulează apărarea României de un duşman fabricat în laboratoarele serviciilor secrete GloboCap. Asistăm din nou la scenarii cunoscute, aceleaşi manipulări din partea SUA. Zece minciuni mediatice şi zece războaie au la activ SUA! Dacă va fi – deşi nu cred – un război, nu Rusia îl va declanşa, ci SUA. Măritul trădător Iohannis şi serviciile care se închină americanilor au fost précauţi, şi-au mînat în fruntea guvernului un mercenar în Irak, gata să execute ordinul Pentagonului şi NATO: comanda la mine: culcat, pe burtă, tîrîş, marş!

Aşadar, în contextul conflictului dintre Rusia şi Ucraina, aţîţat şi amplificat mediatic de SUA, sluga de serviciu, Iohannis, îi mulţumeşte lui Macron pentru că s-a oferit să trimită trupe NATO franceze pe teritoriul României. „Salut călduros anunţul preşedintelui Emmanuel Macron cu privire la disponibilitatea Franţei de a participa la prezenţa militară întărită a NATO în România. Parteneriatul strategic România-Franţa va fi astfel întărit pe flancul estic, în regiunea Mării Negre”, a scris Iohannis, pe Twitter. Fireşte, Macron este interesat să-şi protejeze companiile şi capitalul francez din România. Cu reţelele de socializare a trădat Iohannis ţara şi a pus-o la dispoziţia străinilor. La rîndul lui, Cioloş afirma că „din 2016 s-a discutat despre o prezenţă a trupelor franceze în România sub steagul NATO”. Cioloş, un alt vînzător de neam!

Să facem apel la istoria contemporană a României, unde scrie că Nicolae Ceauşescu, primul preşedinte al României, în urmă cu 54 de ani, în august 1968, cînd trupe de ocupaţie ale Tratatului de la Varşovia, sovietice, maghiare, poloneze şi est-germane, intrau în Praga, Ceauşescu a susţinut desfiinţarea concomitentă a NATO şi OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia) şi a interzis survolarea teritoriului României de aeronave militare străine. Ceauşescu dorea pacea pentru ţară. S-a opus în mod diplomatic, n-a participat la invadarea Cehoslovaciei şi a adoptat o serie de hotărîri militare şi politice cardinale, astfel ca operaţiunea „SUMAVA” să nu aibă loc în România. Nicolae Ceauşescu a denunţat evenimentul ca pe o violare a legilor internaţionale, o încălcare a principiilor de bază ale relaţiilor între state. Curajul lui Ceauşescu din 21 august 1968, prin care a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, a fost salutat cu mîndrie de către români. Comunicatul transmis la radio, care

Viktor Orban, acuzat de parlamentari europeni că va falsifica alegerile în Ungaria. Răspunsul Budapestei

Ca răspuns la acuzațiile prezentate într-o scrisoare comună publicată pe 18 ianuarie, în care deputații europeni și-au exprimat îngrijorarea că alegerile din Ungaria ar putea să fie organizate „nu la cele mai înalte standarde democratice”, Judit Varga, ministrul Justiției din Ungaria, a reacționat la suspiciunile europarlamentarilor. Ea a acuzat stînga europeană că încearcă să se amestece în procesul democratic al țării, respingînd apelul unor europarlamentari care au cerut observatori UE la alegerile generale din Ungaria. Ministrul justiției a insistat că ceea ce scrie în scrisoare este „plin de derapaje și recenzii dure despre țara noastră” și a susținut că „obiectivul stîngii europene este clar: vor să influențeze rezultatele votului”.

Cu toate acestea, Varga a insistat că poporul maghiar nu va fi descurajat: „Vom fi aici și nu vom permite nimănui să vorbească despre votul maghiarilor din străinătate!”

Într-o continuare a scrisorii ofensatoare, cosemnată de 62 de europarlamentari, Guy Verhofstadt i-a avertizat pe susținătorii premierul ungar Viktor Orbán că acesta va „juca murdar”, cu referire la alegerile din 3 aprilie. „Rezultatul contează pentru noi toți. Democrația și suveranitatea Europei vor fi în joc”, a adăugat Verhofstadt. Declarațiile ministrului ungar al Justiției au urmat o linie similară cu cele oferite de colegul ei, ministrul de Externe al Ungariei, Péter Szijjártó, care declarase anterior: „Ne confruntăm de obicei cu minciunile și știrile false produse de liberalismul internațional. Cred că motivul pentru care ne urăsc este că purtăm o politică patriotică, creștină. Ținta noastră este îndeplinirea interesului național. Sîntem conservatori și între timp avem succes, așa că practic existența noastră este un pericol pentru ei. Calea noastră este cea conservatoare, patriotică, creștină, democratică, respectînd istoria și moștenirea

condamna agresiunea împotriva Cehoslovaciei i-a umplut pe români de mîndria demnităţii: „Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională. Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc”.

Zvonistica cu privire la Rusia şi intenţiile sale de război, această afacere americană costisitoare este însăilată în spatele uşilor închise ale CIA, DGSE, Mossad, cu scopul de a da de lucru economiei americane, de a ţine a omenirea în voltaj ridicat, terorizată de spaimă, cu mintea ocupată, astfel încît escrocheria mondială Covid să poată fi extrasă din capcana unde şi-a prins picioarele. Tot mai mulţi cetăţeni planetari încep să se dumirească, punînd la îndoială „fiorosul” virus. Tot mai mulţi deconspiră camerele secrete unde au fost fabricate milioanele de morţi COVID. Tot mai mulţi se opun vaccinului şi certificatului verde. Tot mai mulţi cer pedepsirea asasinilor! Mondialiştii aruncă pe piaţă tot felul de scenarii menite să abată atenţia de la genocidul produs de laboratoarele Covid, aşa că au scos pe piaţă un nou teatru de război: Invazia Rusiei în Ucraina. România n-are ce căuta într-un război străin, cu un duşman imaginar!

România trebuie să pregătească săli de judecată şi celule pentru sergenţii mondialiştilor, începînd cu Iohannis, oribilul Grup Strategic, continuînd cu toţi cei care, din 2019, de la declararea „stării de urgenţă” (dovedită ca ilegală de instanţele juridice), au ucis mii de oameni nevinovaţi. Vă amintiţi venirea la Bucureşti a „oracolului” Elie Wiesel în vara anului 2009? Deşi din România n-a plecat niciodată vreun tren către Auschwitz, „oracolul” a zbierat la microfon, arătînd acuzator şi nejustificat cu degetul către români: „Aţi ucis! Aţi ucis! Aţi ucis!”. Fostul președinte Ion Iliescu n-a ripostat atunci, nu şi-a apărat poporul şi adevărul istoric, pentru că-şi periclita fotoliul. Românii mei (nu mă adresez vouă cu „dragi români!”, pentru că nu sînt ipocrită ca Iohhanis), pentru că „adevărul ne face liberi”, haideţi să transmutăm cuvintele „oracolului” către administratorii pandemiei, foşti şi actuali: „Aţi ucis! Aţi ucis! Aţi ucis!”. Vreţi s-o faceţi din nou, întrun război străin?

În tot acest haos, doar idealistul Ciolacu mai invocă măsuri sociale de redresarea a nivelului de trai al românilor. El continuă să viseze, să spere, sincer vorbind, pesedeii au fost singurii care au dat o cană de apă şi nişte îmbucături de pîine sărăciei.

MARIA DIANA POPESCU (Art-emis.ro)

noastră religioasă, respectînd valorile noastre precum familia. Acest lucru aduce și succes”, a mai spus Szijjártó, potrivit RMX, preluat de DCNews.

Ungaria, în pragul de a atinge independența energetică în domeniul energiei electrice

Odată cu extinderea centralei nucleare de la Paks şi implementarea investiţiilor în energia solară, Ungaria va deveni complet independentă în domeniul energiei electrice, lucru cu care puţine ţări se mai pot lăuda, a declarat ministrul ungar de Externe şi al Comerţului Exterior, Péter Szijjártó, luni, 24 ianuarie a.c., la Centrala Nucleară de la Paks.

În cadrul vizitei efectuate la Paks, ministrul a remarcat că ,,aici funcţionează una dintre cele mai sigure şi mai eficiente centrale electrice din lume”, care garantează continuitatea furnizării de energie electrică şi reprezintă un avantaj competitiv uriaş pentru economie. ,,În ultima vreme s-a dovedit că în furnizarea de energie pot apărea situaţii de criză în orice moment. În astfel de cazuri, în siguranţă se află statele care reuşesc să producă singure mare parte din necesarul propriu de energie”, a subliniat Szijjártó. (DCNews)

Vladimir și ai săi colegi

(urmare din pag. 1)

Ei bine, după părerea mea asta se petrece acum în Rusia cu copilul Vladimir, care a fost scos cu brutalitate din jocul celor mari. Aceștia au rîs de el, l-au umilit, i-au îndepărtat toți prietenii și l-au înghesuit într-un colț al clasei, apropiindu-se de el cu bețele în mîini, amenințîndu-l că-i rup creioanele colorate și-i distrug caietele și ghiozdanul, bălăcărindu-l în fel și chip. La început, Vladimir a încercat să le atragă atenția aruncînd cu cocoloașe de hîrtie spre ei, scoțînd limba, lovindu-i pe unii din prietenii lor mai mici și amenințîndu-i că-i pîrăște la doamna învățătoare. Fără succes, însă. Văzînd acestea, Vladimir le-a cerut să discute problemele acestea împreună. Le-a explicat că, după ce l-au exclus din cercul lor de colegi, i-au întors toți prietenii împotrivă, iar acum vor să-l izoleze în colțul clasei – ei bine, asta nu e corect și ar trebui să se oprească, fiindcă altfel va acționa în consecință.

Discuțiile au eșuat, fiindcă colegii lui nu au ținut cont de el și, în loc să-l lase în pace, sau să-l mai invite din cînd în cînd să se joace împreună ca să-l liniștească, au continuat să-l țină la distanță și să-l amenințe cu bătaia. Atunci el s-a apropiat de prietena lor Olga, spunîndu-le că o va trage de codițe. Cei mari au continuat să nu-l bage în seamă, ba i-au spus că, dacă nu o lasă în pace pe aceasta, o să-l izoleze în colțul clasei și nu se va ma juca nimeni cu el.

Ar fi fost bine ca ceea ce ați citit pînă acum să fie doar o întîmplare de la casa I. Din păcate, elevul Vladimir este președinte al unei super puteri și beneficiază de tancuri, soldați și avioane adevărate, nu de jucărie. În rest, lucrurile stau exact cum le-am descris pînă acum. După discuțiile cu NATO, ministrul rus de Externe a declarat răspicat că ei nu au de gînd să invadeze Ucraina. A doua zi însă, la graniță au apărut elicoptere și tancuri pe lîngă cei 100.000 de soldați existenți deja acolo. Firește că acest fapt a îngrijorat specialiștii americani ai NATO, care au apreciat că Vladimir Putin ar putea ataca Ucraina la sfîrșitul lunii ianuarie – începutul lunii februarie, fiindcă gerul a înghețat solul, iar acest fapt ar permite tehnicii grele de luptă să se deplaseze mai ușor. Serios?! Adică Ucraina e o țară fără șosele asfaltate și drumuri pietruite, iar tancurile, altfel vehicule cu șenile, nu sînt capabile să se deplaseze prin noroaie și drumuri desfundate, iar armata rusă nu e capabilă să parașuteze tehnică de luptă oriunde are chef, sau să distrugă cu aviația ceea ce ar avea nevoie să distrugă, ca să cîștige un război. Dacă comandanții americani chiar cred ceea ce au declarat ar trebui demiși urgent pentru incompetență.

În acest moment, toată planeta s-a panicat. Țările NATO și-au umflat mușchii prin declarații sforăitoare despre sancțiunile pe care le vor aplica Rusiei dacă aceasta invadează Ucraina, iar secretarul general al OSCE, Helga Schmid, a atenţionat în acest context că

„situaţia în regiune este periculoasă” și „este imperativ să găsim, pe cale diplomatică, un mijloc de a opri escalada şi de a începe să reconstruim încrederea, transparenţa şi cooperarea”, în timp ce ministrul de Externe polonez, Zbigniew Rau – a cărui ţară deţine preşedinţia rotativă a OSCE – crede că „riscul unui război în zona OSCE nu a fost niciodată la fel de mare în ultimii 30 de ani”.

Pe de altă parte, rușii continuă să ceară garanții de securitate din partea NATO, cerîndu-le să-și oprească expansiunea, deși nu prea înțeleg de ce-i sperie atît de tare chestia asta, cînd ei, din punct de vedere economic, controlează prin livrările de gaz metan o mulțime de chestiuni în Europa. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, spunea, pe 14 ianuarie, că „Federația Rusă nu este pregătită să aştepte pentru totdeauna ca SUA şi NATO să răspundă cererilor sale de securitate şi doreşte un răspuns scris detaliat pentru fiecare propunere exprimată la negocieri”. Totodată, oficialul a mai punctat că Moscova are motive să creadă că Statele Unite și NATO ar putea începe săși consolideze forțele armate în apropierea Rusiei, în următoarele luni, folosind tensiunile de la frontiera cu Ucraina drept pretext, transmite Reuters. Ceea ce avea să se întîmple peste cîteva zile.

Pe 15 ianuarie, purtătorul de cuvînt al Pentagonului, John Kirby, a declarat într-o conferință de presă că Rusia pregătește un pretext militar pentru a invada Ucraina. Probabil voia să sugereze o mișcare de tipul celei care a dus la invadarea Poloniei de către Germania în 1939. Tot Kirby ne explică cum pe teritoriul ucrainean se găsesc 200 de militari din cadrul Gărzii Naţionale din Florida – un corp de rezervişti militari – într-o misiune de instruire. Că o fi chiar așa, sau cei 200 sînt specialiști în provocări, comando, spionaj sau dezinformare, nu avem de unde să știm. Cert e că americanii și-au luat măsurile pe care le-au considerat necesare.

Firește că rușii au văzut aceste mișcări pe care le-au numit, prin vocea lui Dmitri Peskov, purtător de cuvînt al Kremlinului, drept „o invadare treptată de către NATO a teritoriului Ucrainei, cu infrastructura sa, instructorii săi, rezerve de armament defensiv şi ofensiv, instruirea militarilor ucraineni şi altele asemenea”. Astfel, rușii

au luat măsuri pentru a contracara ceea ce ei consideră a fi „pericolul NATO” ajuns lîngă frontierele sale. De ce o fi NATO un pericol pentru ruși… asta doar ei știu. Probabil sînt foarte naiv, dar eu, dacă aș fi Putin, aș cere să ader la NATO, și apoi… lasă, cum ar zice capra lui Ion Creangă. Dar, cum Putin nu gîndește ca mine, a început să-și mute armata dinspre est spre vest, astfel încît, într-o singură zi, prin Krasnoyarsk au trecut 11 trenuri militare încărcate cu cea mai modernă tehnică militară a Rusiei, inclusiv sisteme de rachete balistice cu capacitate nucleară și nenumărate vehicule logistice. În concluzie, scrie ziarul german BILD, Putin pare să fie decis de această dată. Contrar tuturor asigurărilor că regimul „nu se așteaptă la nici o intensificare” (a tensiunilor), președintele rus pare să se pregătească de o campanie militară cum nu a mai văzut Europa din cel de-al II-lea Război Mondial.

Folosindu-se de mișcările de trupe și de declarațiile rușilor, președintele american Joe Biden a spus, într-o conferință de presă la Casa Albă, că se așteaptă ca Putin să atace Ucraina, să acționeze cumva, pentru că trebuie să se poziționeze cumva între Occident și China. Așadar, americanii se așteaptă la o invazie rusă, iar presa care le cîntă în strună de ani de zile transformînd Rusia în „bau-bau-ul” Europei pompează știri în această direcție. Totul în jurul nostru ne pregătește pentru confruntare. Dar dacă nu va fi nici o confruntare? Dacă Rusia își va strînge armata și o va trimite de unde a adus-o?

Cert e că puștiul Vladimir, de care vorbeam la început, este acum cu spatele la zid, într-o situație în care, orice ar face, are de pierdut. Dacă intră în Ucraina, servește pe tavă propaganda care ne tot bate la cap cu chestia asta de ani buni, iar dacă nu intră, aceeași propagandă va trîmbița lumii marea victorie asupra rusului, care s-a temut de sancțiunile economice și a recunoscut superioritatea adversarului. Însă, ținînd cont de ce am auzit eu despre școala KGB și de ce am văzut că e în stare să facă, cred că occidentalilor li se pregătește o lovitură extrem de perversă din partea lui Vladimir. Cred că acesta nu va invada Ucraina, fiindcă și-a atins scopul de a le arăta vesticilor de ce e în stare dacă chiar și-ar dori să invadeze Europa. Cei care trebuiau să înțeleagă au înțeles, iar răspunsul pe care li-l va da va fi de altă natură. Un mic exemplu este acela că discuțiile și contradicțiile existente pe tema gazoductului Nord Stream 2 construit de Rusia împreună cu Germania slăbesc atît această țară cît și Uniunea Europeană. Ca să nu mai vorbesc de faptul, că după „ajutorul frățesc” oferit zilele trecute Kazahstanului, țară considerată a avea cea mai mare economie din Asia Centrală și fiind lider global în producția de uraniu, Rusia se așteaptă la o răsplată consistentă pentru lupta contra teroriștilor, care ar putea să le compenseze pierderile suferite pe „frontul de vest”.

În încheiere, vreau să vă reamintesc că în 1961 „bastionul democrației” încerca să invadeze Cuba și să răstoarne guvernul unei țări independente, iar în 1989, profitînd de faptul că revoluția noastră acaparase atenția lumii întregi, SUA intrau „cu nuntă mare-n Panama”, pentru ca, în 1991, să invadeze Irak-ul lui Saddam Hussein, apoi să dea de pămînt cu vecinii noștri sîrbi și să termine „en fanfare” cu „excursia” în Afganistan. Toate exemplele au fost motivate, la vremea lor, conform scenariilor specialiștilor americani, cu principii ale democrației, drepturilor omului, apărarea celui slab etc., chiar dacă, în esență, ele reprezentau exact același lucru de care-i acuză acum pe ruși: invadarea unei țări independente și suverane, încălcînd astfel toate principiile dreptului internațional.

Ce învățăm de aici? Că dubla măsură, ipocrizia și disprețul pentru regulile de orice fel au fost, sînt și vor fi o caracteristică a marilor puteri, indiferent cum s-au numit, se numesc sau se vor numi ele. În această situație, noi nu putem face altceva decît să ne vedem de treabă și să nu ieșim în evidență mai mult decît e cazul, fiindcă războiul nu e al nostru ci al lor, iar românii sînt, ca de obicei, prinși la mijloc.

Dumnezeu să ne ajute!

Rezultatele primului an de mandat –Biden asemănat cu Gorbaciov

Potrivit rezultatelor unui raport privind primul an de președinție a lui Joe Biden în Statele Unite, se poate observa succesul său în politica internațională și un rating în scădere în interiorul țării, spune Konstantin Kalachev, șeful Grupului de experți politici.

„Elon Musk nu-l suportă”

Biden are programe foarte ambițioase care trebuie evaluate nu în proces, ci după rezultat, crede Kalachev. Aceasta se referă la cursul economic propus de actualul lider al SUA. „Este gata să investească o mulțime de bani în economia SUA pentru a o reanima. Scopul este de a reanima producția în SUA și de a face noi descoperiri tehnologice. Da, poate că nu totul merge bine în relațiile cu marile afaceri. De exemplu, Elon Musk nu-l suportă, la fel ca alți mari oameni de afaceri care sînt implicați în progresul tehnic”, a spus Kalachev. Succesul măsurilor acestei administrații va fi evident nu mai devreme de trei ani, crede politologul. Kalachev crede că, în primul an de mandat, Biden a căutat să corecteze greșelile predecesorului său, Donald Trump, în relațiile cu aliații. „Administrația sa are într-adevăr cel mai intens început în activitatea de politică externă de la domnia lui Ronald Reagan”, a remarcat Kalachev. ,,Biden și noua sa echipă de securitate națională au reconstruit legăturile cu aliații din Europa și Asia, au revendicat instituțiile globale. El a ridicat interdicția de imigrare a administrației Trump și a promis fonduri pentru vaccinarea celor mai sărace categorii ale populației”, a adăugat șeful Grupului de experți politici.

În timpul pandemiei, Biden și echipa sa s-au comportat în mod rezonabil, crede politologul. În Statele Unite, sînt chiar mai mulți contestatari ai vaccinărilor

decît în Rusia. Cu toate acestea, dacă te uiți la cifre, devine clar că în America vaccinarea merge bine, a adăugat el. „În ceea ce privește ajutorarea cetățenilor aflați într-o situație epidemiologică dificilă, acolo se face tot ce este posibil, mi se pare. Biden abordează problemele legate de apariția noilor tulpini, de provocările și amenințările pe care le creează pandemia”, a adăugat politologul.

Principala provocare este China

Cel mai notabil progres al SUA sub conducerea lui Biden a fost în politica externă, a spus Kalachev. ,,Dacă ne privim prin prisma viziunii noastre, ei se comportă incorect, dar dacă o facem prin ochii americanilor, atunci Biden și echipa lui se comportă rațional. Ei duc o politică de izolare a statelor care pot schimba ordinea mondială, echilibrîndu-se în pragul diplomației”, declară Constantin Kalachev, șeful Grupului de experți politici.

Cel mai mare adversar al SUA în acest moment este China. „Principala provocare pentru Statele Unite nu este Rusia, ci China, care se comportă mai încrezător și mai agresiv, care este avansată tehnologic și provoacă ordinea mondială dominată de Occident”, a explicat politologul.

Germania solicită lansarea urgentă a Nord Stream 2

Primul-ministru al statului federal MecklenburgPomerania de Vest, Manuela Schwesig, a anunțat necesitatea certificării urgente a gazoductului rusesc Nord Stream 2. Solicitarea a fost făcută la reuniunea Comitetului de Est al economiei germane, relatează Zeit

Lansarea trebuie făcută urgent

Șeful regiunii germane a susținut lansarea timpurie a Nord Stream 2 și a cerut Berlinului să se concentreze pe „dialogul critic și cooperarea economică cu Rusia”. ,,Cred cu tărie că Germania are nevoie urgentă de această conductă peste Marea Baltică”, a declarat Schwesig.

O opinie similară a exprimat și ministrul german de Externe Annalena Berbock, care, în timpul unui dialog cu omologul rus Serghei Lavrov, a recunoscut interesul pentru combustibilul rusesc, deși diplomatul a încercat anterior să catalogheze proiectul drept o „ruină pe fundul Mării Baltice”.

Trecerea la energia verde

Schwesig a adăugat că livrările de gaze rusești vor ajuta Germania să se îndrepte către energie regenerabilă. Șeful Comitetului de Est al economiei germane, Oliver Hermes, l-a numit pe primul-ministru al regiunii „o stîncă aflată sub loviturile valurilor”. În opinia sa, așa și-a apărat Schwesig părerea în cadrul dezbaterii cu colegii.

Gazul este necesar ca sursă de energie cel puțin pentru tranziția la sursele regenerabile și pentru a avea motive de abandonare a energiei nucleare și a cărbunelui. Totodată,

El a adăugat că, în acest sens, va fi interesant de văzut cum reușește Biden să construiască relații cu China în viitor. Schimbarea echilibrului mondial de putere poate depinde de aceasta, crede politologul.

„Seamănă oarecum cu Gorbaciov”

În același timp, sondaje recente arată o scădere a ratingului lui Biden în Statele Unite, a remarcat Kalachev. Americanii au motive să fie nemulțumiți de președintele lor. De exemplu, indicele prețurilor de consum din SUA a crescut cu șapte procente în decembrie, iar inflația anuală a atins cel mai ridicat nivel din iunie 1982, a spus politologul. În plus, motivul nemulțumirii cetățenilor americani poate fi divizarea continuă a societății.

„Atitudinea față de Biden este mai bună în afara SUA decît în State. Trump a fost opusul. Dacă vorbim despre atitudinea britanicilor, germanilor, francezilor, japonezilor și așa mai departe față de Biden, atunci ratingul său este mai mare decît în interiorul granițelor”, a spus Kalachev, care a adăugat că, ,,în acest sens, el seamănă oarecum cu Gorbaciov, care a avut cele mai mari cote în afara URSS, dar a avut probleme în interiorul țării”.

Politologul a subliniat că Biden nu trebuie subestimat. „După părerea mea, el urmărește o politică externă și internă foarte sănătoasă, bazată pe interesele americane. Desigur, încă nu este clar cum va face Biden decalajul dintre democrații de mijloc moderat pe care îi reprezintă, republicani și dreapta naționalistă, dar, în opinia mea, se descurcă destul de bine”, a spus politologul.

Anterior, fostul președinte american Donald Trump și-a anunțat revenirea iminentă la Casa Albă. La un miting al susținătorilor săi la Florence, Arizona, fostul lider al țării a promis că se va întoarce în 2024. El a remarcat, de asemenea, necesitatea de a „face America din nou mare”.

Sancțiuni împotriva conductei

Lansarea proiectului poate fi împiedicată de restricțiile asupra cărora Occidentul avertizează. Pe 20 ianuarie, Jim Banks, un republican din Camera Reprezentanților SUA, a prezentat un nou proiect de restricții împotriva Rusiei. Lista sancțiunilor a inclus președintele țării Vladimir Putin, o serie de oficiali de rang înalt, jurnalişti, oameni de afaceri și proiectul Nord Stream 2. În același timp, secretarul de stat american Anthony Blinken consideră conducta o pîrghie de presiune asupra Germaniei și Statelor Unite. El își explică poziția prin lipsa de gaz în conducte. Pînă la lansarea proiectului, acesta este un instrument de influență, a subliniat Blinken.

Situația din Ucraina

Lansarea gazoductului depinde și de situația din Ucraina. Secretarul britanic de externe Liz Truss a anunțat incompatibilitatea lansării Nord Stream 2 cu acțiunile agresive ale Rusiei în Ucraina. În opinia ei, înghețarea proiectului este o soluție bună.

candidatul la științe economice, analistul financiar Mikhail Belyaev, a declarat că văduvirea Rusiei de contracte majore de gaze cu Uniunea Europeană are un efect benefic asupra energiei verzi. În opinia sa, sprijinirea acestui domeniu duce la probleme de dezvoltare economică pe scară largă. Alți economiști ruși au criticat, de asemenea, abordarea Occidentului față de energia verde.

Președintele american Joe Biden a avertizat și asupra consecințelor escaladării conflictului din Ucraina. Potrivit acestuia, în cazul unei invazii a republicii, Rusia „va plăti un preț mare”. Președintele ucrainian Volodimir Zelenski a cerut personal senatorilor americani să impună imediat sancțiuni asupra conductei pentru a preveni „agresiunea Rusiei”.

Certificarea proiectului

Pe 10 septembrie 2021, șeful Gazprom, Alexei Miller, a anunțat finalizarea construcției Nord Stream 2. Pînă la jumătatea lunii octombrie, proiectul era gata de lansare, dar data de începere a funcționării acestuia va fi stabilită de un „factor independent” – Agenția Federală de Rețea. Procedura de certificare Nord Stream 2 va dura cîteva luni. Ucraina și-a exprimat dorința de a lua parte la acest proces.

Pagină realizată de n.K.

Doza de sãnãtate

Chakrele energetice pot fi deblocate

Cu toții știm faptul că omul este opera creației divine, nu numai în forma lui materială, ci și în cea energetică. Microcosmosul omului constă într-o biologistică care depășește creația oricărui sistem computerizat cunoscut pînă acum. Omul este un computer biologic care are nevoie, la anumite intervale de timp, să fie resetat, devirusat și readus în balanța lui energetică, în acest fel putînd preveni multe probleme de sănătate sau reducerea manifestărilor lor. Cu alte cuvinte, prin această ,,resetare energetică” se întrerupe fenomenul de autodistrugere.

Viața nu este un aparat; privit la suprafață, omul este numai materie, dar în profunzime este o unitate între suflet, spirit și trup. Toate problemele sufletești se exprimă prin diferite afecțiuni, iar noxele toxice (viruși, bacterii, metale grele) apasă, de asemenea, asupra sufletului nostru. Spiritul este grăuntele cel mai profund ale ființei umane, și el nu trebuie confundat cu intelectul, care este o altă dimensiune din corp. Șocurile emoționale au întotdeauna o influență negativă asupra sistemului energetic al omului și, automat, asupra organelor corpului. Sănătatea reprezintă capacitatea de autoreglare energetică a corpului. De o funcționalitate intactă și echilibrată a corpului sînt răspunzătoare toate celulele.

Bolile cronice sînt un semnal că unitatea în comunicarea energetică a celulei s-a întrerupt, iar bucăți din țesutul organelor s-au separat informativ și energetic de celulă; cu alte cuvinte, celula organului bolnav funcționează la un singur pol. Dereglarea sau blocarea celor șapte chakre energetice duc la probleme

O istorie a farselor (234)

Incidentul de la Roswell – o farsă? (2)

Se pare că epava navei extraterestre fusese luată în primire de către maiorul (mai tîrziu devenit colonel) Jesse Marcel, ofiţerul de securitate care a primit ordinul de a o transporta, pe calea aerului, la Wright Field, cu avioanele militare aflate la baza din oraşul Fort Worth (nordul Texasului). Mai tîrziu transferat la Washington D.C., el şi alţi ofiţeri au fost scandalizaţi de muşamalizarea evenimentului. În revista New York Times (28 februarie 1960), amiralul Roscoe H. Hillenkoetter (primul director al CIA-ului) afirma: „Prin disimulare şi batjocură din partea autorităţilor, mulţi cetăţeni sînt conduşi să creadă că obiectele zburătoare neidentificate sînt o absurditate. Pentru a ascunde adevărul, aviaţia militară şi-a obligat personalul să păstreze tăcerea“.

În 1986, cu şapte ani înainte de a deceda, colonelul Marcel a descris, în cadrul unor interviuri filmate, că descoperise, la locul prăbuşirii navei, bucăţi ale acesteia de aproximativ 1,3 cm2 fiecare, „cu un fel de hieroglife pe ele, pe care nimeni nu le-a putut descifra“. Rămăşiţele păreau a fi construite dintr-un material flexibil, ca lemnul uşor de plută, dar care nu putea lua foc. Mai exista şi un metal asemănător staniolului, dar mult mai rezistent; şi o substanţă tare, maronie, ca de hîrtie, pe care fiica lui Mac Brazel, Bessie, o descria ca avînd în ea flori presate. Astăzi, dr. Jesse Marcel jr., fiul colonelului, continuă să declare că a văzut atît substanţa, cît şi bucăţile din navă.

Anchetatorii Kevin Randle şi Don Schmitt, după cum afirmă în cartea Adevărul despre Roswell (1994), au descoperit „aproape o jumătate de duzină“ de martori care, aparent, s-au aflat la locul prăbuşirii navei şi care au văzut nu doar epava, ci şi cadavrele celor două fiinţe cu piele cenuşie, feţe umanoide şi o structură osoasă subţire, aproape ca de pasăre.

De-a lungul anilor, zvonurile s-au răspăndit şi înmulţit – că trupurile neînsufleţite ale extratereștrilor sînt păstrate, în secret, îngheţate, de către Pentagon; că unul sau mai mulţi extratereștri au fost capturaţi în viaţă; că guvernul american a încheiat o înţelegere cu extratereștrii, permiţîndu-le să răpească cetăţeni americani în schimbul obţinerii de informaţii despre tehnologia ozene – o credinţă ce echivalează cu miturile antice despre faptele comise de înşelătorii zei

de sănătate în corpul fizic și spiritual. Chakrele energetice sînt ușa spre suflet, centre energetice ce pleacă din canalele energetice ale coloanei și care organizează la nivel corporal și spiritual procese de învățare bine definite. Chakrele energetice sînt o roată a luminii, care funcționează în permanență cînd omul este în echilibru energetic. Viața funcționează ca o baterie între individ și univers, iar ca orice baterie mai trebuie reîncărcată, deci o reechilibrare energetică, urmată de o ,,devirusare”, este cheia spre sănătate.

Chakrele situate în partea inferioară (mai aproape de pămînt) pulsează cu o frecvență scăzută și aduc o notă de realism conștiinței. Nu există chakre bune sau rele –fiecare din ele are proprietăți pozitive și negative, modul cum funcționează depinde de meridianele energetice. Chakrele situate în partea superioară pulsează cu o frecvență înaltă, ele redau subtilitatea conștiinței.

Chakra I – chakra rădăcinii are culoarea roșie și are legătură cu sistemul urogenital al corpului și cu suprarenalele. Este prima treaptă a conștiinței omului, care face legătura între lumea psihică și cea pămînteană.

Chakra II – are culoarea portocalie și are legătură cu sistemul lombar, ganglionii spinali, glandele cu producție externă și reprezintă dorința de a trăi.

Chakra III – Plexul solar are culoarea galbenă și este în legătură directă cu sistemul digestiv și cu pancreasul. Este reprezentată prin energie, putere, vitalitate.

greci, ca Zeus, permanent răpind şi lăsînd însărcinate muritoare.

Totuşi, după cum evidenţiază pragmaticul ozeneolog Jacques Vallée, dacă prăbuşirea navei a avut loc la 2 iulie, dar epava şi corpurile extraterestrilor nu au fost recuperate timp de aproape o săptămînă, atunci cadavrele au fost expuse nu doar soarelui torid al verii din deșert mai multe zile, ci și numeroaselor păsări de pradă înfometate.

La 28 august 1995, telespectatorii din America, Marea Britanie şi din restul lumii au văzut, în final, un documentar excesiv promovat despre acest incident. Deşi mare parte din dovezile oferite de martorii, aparent sinceri, ai evenimentului sînt impresionante, principala controversă s-a născut în jurul autenticităţii filmului alb-negru al aşa-zisei autopsii efectuate asupra extratereștrilor. Cumpărat de către omul de afaceri britanic Ray Santilli de la un american a cărui identitate acesta a jurat să o păstreze anonimă pînă în ziua de astăzi, opinia generală este că filmul prezintă nu un extraterestru de pe planeta X, ci un cadavru uman ce a suferit o malformaţie genetică sau de altă natură – sau poate este un manechin fabricat de artişti în efecte speciale.

Data filmului rămîne, de asemenea, controversată. Dacă, aşa cum se pretinde, el a fost realizat în 1947, atunci (datorită tehnologiei necesare unei mascarade atît de convingătoare) mai mult ca sigur portretizează o autopsie autentică; pe scurt, „un film de priză“, devenit pe jumătate respectabil în urma pretextului şlampăt al interesului şi revelaţiei istorice, antrenînd voaierismul public în timp ce dă impresia că îl face acceptabil şi normal.

Pînă în prezent, data documentarului rămîne nedeterminată. Scepticii au observat, în film, un telefon agăţat pe perete, cu un cordon spiralat, un tip, aparent, inexistent în 1947. Totuşi, chiar dacă filmul a fost realizat în 1947, nu există nici o legătură distinctă între el şi incidentul de la Roswell, indiferent ce s-a întîmplat sau nu s-a întîmplat acolo. Santilli continuă să afirme că operatorul său anonim, acum octogenar, nu a declarat niciodată că a filmat „extratereștri“, doar nişte „ciudăţenii“.

Care este adevărul privitor la incidentul Roswell rămîne un mister. În ciuda întregii publicităţi şi a exploatării comerciale din ultimii ani, dovezile sînt ambigue. (va urma)

STUART GORDON

Chakra IV – are culoarea verde, este în directă legătură cu timusul și cu sistemul circulator, reprezintă iubirea necondiționată.

Chakra V – chakra gîtului are culoarea albastră, reprezintă adevărul, simțul comunicativ, armonia.

Chakra VI – chakra frunții mai este denumită ,,al treilea ochi”; are culoarea violet și este în legătură directă cu sistemul hormonal și cu hipofiza.

Chakra VII – are culoarea albastră și este în directă legătură cu epifiza și cu sistemul nervos central. Se află în afara cîmpului fizic al corpului, fiind deschisă spre infinit.

Chakrele pot fi reechilibrate prin tratamentele noninvazive oferite de medicina energo-informațională. Terapiile sînt personalizate conform măsurătorii energetice a corpului. Este important să nu așteptăm să ne îmbolnăvim; prevenția poate întrerupe fenomenul de autodistrugere din corp și reactiva procesul de autovindecare.

Fizica cuantică, ce stă la baza aparatelor de terapie, ne confirmă faptul că avem o influență mult mai mare decît credeam asupra sănătății noastre. Trăim într-o eră a informației, iar omul modern are nevoie de terapii care să îl îndepărteze de chimie și să îi repună circuitul energetic al corpului în balanță.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Legturi

ORIZONTAL: 1) Manevre militare; 2) Plecare în interes de serviciu; 3) Însoțitoare de drum – Resortul culinar; 4) Apare la erupție – Înălțimi în deșert; 5) Aflat în vîrf – Puse în ramă!; 6) Rea la inimă – Artiști instrumentiști într-o reprezentație de adio!; 7) Cazuri de hiperaciditate în felul lor; 8) Spus la necaz – Iubită în taină; 9) Născut fără veste – Ăsta se luptă pînă moare; 10) Albii... superioare – Nesigur!

VERTICAL: 1) Luat în considerație; 2) Frige... la cald – Locul de odihnă al leilor (pl.); 3) Basma curată (dim.); 4) Fac treabă de te crucești – Încheie rămășagul!; 5) Coleg de tură... săritor – Eșuată... în mare; 6) Unde ți se dau papucii – Nemărginirea lumii!; 7) Prinse-n sutien! – Trase ca prin inel; 8) Vin tare (masc.) – Călcată de tren; 9) Ăsta a băut peste măsură – Atributul unei sănătăți de fier; 10) Un fel de a scoate... cuvîntul.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,VERSIUNI“

1) CALIGRAFIE; 2) OMENIE – ARC; 3) MASINATIE; 4) ET – MELOMAN; 5) NOTAR – TALA; 6) TRI – ITA – IM; 7) A – PACALITE; 8) RASFAT – LAT; 9) INII – UTATI; 10) U – INGADUIT.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Flori de jertfă (IV)

– despre eroismul, jalea şi speranţa martirilor români din cel de-al II-lea război mondial, aşa cum se oglindesc ele în folclorul epocii –

Într-adevăr, cea mai amară moarte este prin străinătate, mai ales pentru nişte oameni sedentari şi cu rădăcini adînci ca ţăranii români, care toată viaţa lor nu s-au dus decît la arie sau la cel mult cîteva poşte de mers, pe la vreun tîrg duminical. Înainte de a muri, eroii de la Plevna sau Smîrdan îşi rugau camarazii să-i îngroape cu faţa către ţară, măcar mîngîierea asta să o mai aibă. Pentru ei era oarecum mai simplu, fiindcă ţara era la doi paşi, iar Dunărea apropiată le răcorea rănile cu legănarea sa tumultuoasă, dar pentru martirii răpuşi pe străzile Budapestei sau la asediul Bratislavei ori prin cîmpiile Austriei, depărtarea tot mai mare de casă venea ca o a doua moarte, tot atît de greu de suportat ca şi prima...

Şi cum am putea încheia mai convingător această „cronică în versuri” a războiului decît făcînd apel la acele Idealuri pentru care soldaţii români au trăit, luptat şi murit? Iubirea de Ţară şi Cultul Păcii –două entităţi vitale ale românului dintotdeauna,

Atlasul pentru istoria României (I)

A scrie istoria aşa cum a fost – fireşte, nu de la Leopold von Ranke aveau să deprindă românii această învăţătură pe care, într-o formă sau alta, s-au învrednicit s-o respecte şi cronicarii, şi Dimitrie Cantemir, şi Gheorghe Şincai. Învăţatul german a avut însă meritul de a formula pentru prima oară imperativul, într-o epocă în care rapacitatea imperiilor căpăta dimensiuni paroxistice şi se simţea nevoia unui prag hotărît, peste care nu se poate trece în interpretarea şi comentarea evenimentelor istorice. Era epoca dominată de războiul Crimeii, de marele carnagiu franco-german, de războiul româno-ruso-turc, era epoca în care marile puteri reprezentate la Congresul de la Berlin puteau răpi în mod samavolnic teritorii ale foştilor aliaţi sau ale unor state care n-aveau nici un fel de datorie faţă de ele, în virtutea unor justificări măsluite. Poate în nici un alt domeniu al civilizaţiei omeneşti greşeala nu se plăteşte atît de scump ca în ştiinţa istorică. Iar atunci cînd ea se produce în mod deliberat, pagubele pot fi incalculabile, inducînd în eroare generaţii întregi de urmaşi ale căror acţiuni reale, pe plan politic, social şi militar, vor fi guvernate de fals şi confuzie. Numai prin prisma unui mizantropism de amurg al vieţii poate fi înţeleasă regretabila butadă a lui Jean Jacques Rousseau: „Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el însuşi unui adevăr descoperit de altul”. Istoriografia română (ca şi cea mondială) oferă exemple suficiente care îl infirmă pe iluministul francez: un Iorga, un Hasdeu, un Pârvan n-au făcut altceva decît să-şi altoiască patriotismul pe trunchiul viguros al adevărului. Partizanatul cu orice preţ nu are ce căuta aici, iar dacă şeful incontestabil al şcolii româneşti de istorie era considerat de profesorul John L. Giering de la Columbia University drept „cea mai de seamă personalitate a lumii moderne” acesta e un calificativ grăitor nu numai pentru valoarea istoriografiei noastre, ci şi pentru probitatea ei totală.

În spiritul acestei deontologii s-a tipărit nu demult o lucrare pe care nu mă sfiesc să o numesc excepţională: „Atlas pentru istoria României”.

fie că mîinile sale lustruiau coarnele plugului, fie că ridicau arma, două dimensiuni ale sufletului naţional care cad ca o cortină purificatoare peste toate băile de sînge ale istoriei: „Cine o scornit războiul/ Scoate-i-ar ochii cioroiul/ Să-i mănînce carnea cînii/ Iară vulturii plămînii/ Ţara noastră să-n-florească/ Numa-n pace să trăiască!”

Acum, la atîția de ani de la ultimul foc tras în cea mai mare conflagraţie a umanităţii, cuvine-se a ne gîndi la toţi sacrificaţii neamului, din toate timpurile. Prin urmare, la toţi aceia despre care Nicolae Bălcescu afirma că au luptat să curme „zdrumicarea naţiei”. Iar piramida jertfelor milenare a fost încununată de sutele de mii de flăcăi răpuşi în cei aproape cinci ani de cumplită cumpănă ai celui de-al II-lea război mondial, cîntecele şi stihurile invocate aici ridicîndu-se ca flori veşnic proaspete pe mormintele lor, sau pe amintirea a ceea ce ar fi putut să le fie loc de îngropăciune, în pulberea drumului de cîmpie sau în ardezia munţilor, ori în volbura somnoroasă a apelor... Românul e paşnic prin firea lui şi orice forţare a ordinii naturale a universului lăuntric sau împrejmuitor se reverberează în unde seismice care îl dor vreme îndelungată. Unele dintre aceste creaţii par neîmplinite, frugale, stîngăciile abundă, ca şi locurile comune. Imperfecţiunile sînt însă rodul a cel puţin două cauze: condiţiile dramatice în

Era nevoie de o asemenea operă, care umple un gol în biblioteca de istorie a ţării, venind ca o întregire mult aşteptată a celor ce ne mai sînt trebuincioase. Uneori, o hartă reală, bine întocmită, poate echivala cu un întreg tratat ştiinţific. „Geografia e mama istoriei”, obişnuia să spună Napoleon Bonaparte. Şi cine altul putea şti mai bine relaţia dintre cele două discipline decît acela care le-a făcut şi le-a desfăcut pe amîndouă, după bunul său plac, accelerînd ivirea timpurilor moderne, fiind supranumit de Marx „chirurgul istoriei”? Apărută sub teascurile filigranate ale Editurii didactice şi pedagogice, aşadar în zodia generoasă a învăţămîntului, lucrarea este o continuare logică a „Atlasului de istorie universală”, publicat în urmă cu un deceniu. Ele pot fi înţelese mai cu folos împreună, întrucît istoria României este parte integrantă a istoriei umanităţii, iar un eveniment sau fenomen petrecut pe teritoriul românesc proiectează uneori lumini decisive asupra înţelegerii evoluţiei planetare în ansamblul ei. În Cuvîntul înainte elaborat de acad. Ştefan Pascu, coordonatorul lucrării, se fac pătrunzătoare reflecţii asupra rostului, structurii şi utilităţii acestui îndreptar: „Atlasul pentru istoria României, în cele circa 80 de hărţi, pe epoci şi perioade istorice, cuprinde istoria poporului român şi a strămoşilor săi din spaţiul carpato-danubianopontic, din antichitatea îndepărtată (paleoliticul inferior) pînă în contemporaneitatea zilelor noastre, iar din evul mediu şi momentele din istoria populaţiilor conlocuitoare, care se leagă de istoria poporului român; activitatea creatoare a poporului nostru în toate domeniile esenţiale (economic, politic, cultural), străduinţele şi lupta sa pentru progres, libertate şi dreptate, mişcări, răscoale, revoluţii. Acest atlas cuprinde, asemenea celui ce l-a precedat, planuri de aşezări şi cetăţi, medalioane ale marilor bătălii din istoria românilor pentru apărarea fiinţei naţionale. Nu lipsesc, fireşte, nici documentele cartografice (hărţi de epocă), opere ale învăţaţilor români şi străini. În toate cazurile s-a realizat sinteza istorică a tuturor teritoriilor locuite de români şi strămoşii lor. Totodată, hărţile înfăţişează rezultatele ultimelor cercetări”. Nu există perioadă majoră sau eveniment important care să nu îşi aibă oglinda în paginile acestei tipărituri. Dominanta sa este o Hartă – rotundă, unică şi indivizibilă – a etniei române, care se repetă, într-o formă sau alta, în toate perioadele. Ea reprezintă matca noastră originară sau

care cele mai multe creaţii au căpătat contur, precum şi datarea lor recentă, imposibilitatea şlefuirii în timp, de-a lungul generaţiilor, ca în cazul nestematelor folclorului mai vechi. Şi, cu toate acestea, micile comori situate sub semnul invariabilului „Frunză verde” (care parcă are funcţia cheii Sol în gamele muzicale, trasînd de la început tonalitatea întregii compoziţii) sînt încărcate de aur şi neasemuit de fireşti, aşa cum firesc este şi gestul de a te ridica în picioare la intonarea Imnului de Stat. Ele fac din plin dovada că muzele nu tac atunci cînd grăiesc armele, iar glasul lor poate acoperi detunătura puştilor sau vacarmul avioanelor, fiind mai durabil decît ele. Toate aceste calamităţi s-au risipit, dar au rămas podoabele eterne ale creativităţii româneşti, ale unui popor care şi în vreme de restrişte (sau mai cu seamă atunci) a privit cu înţelepciune cerul brăzdat de fulgere, îngînîndu-se cu doina lui şi cu zorile răbdării şi ale speranţei într-un mîine mai bun.

Acum, după atîtea decenii, micile bijuterii ale geniului românesc născute în acei ani ai tenebrelor scapără în toată splendoarea lor, alcătuindu-se într-o arhivă sentimentală de umanioare şi într-un basorelief eroic ce poate rivaliza cu orice enciclopedie istorică. Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

ceea ce după vremuri înaintaşii au numit: „patria dulce şi vrută în care sîntem născuţi şi crescuţi şi unde oasele părinţilor şi moşilor răposaţi se odihnesc” (Petru Maior); „pămîntul este o maică ce îşi iubeşte toţi fiii săi” (Dinicu Golescu); „ţara românilor este ţara românilor, pe toată întinderea sa şi cu tot dreptul sacru care se cuprinde în ea” (Nicolae Iorga); „spaţiul mioritic” (Lucian Blaga) etc. Această hartă naturală este permanenţa Atlasului şi ea străluceşte cu toată puterea integrităţii sale în cele trei momente de vîrf ale unităţii naţionale: Statul geto-dac întemeiat de Burebista (Sec. I. î.e.n.), Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul (1600) şi Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor (1918).

Extrem de bine realizată, din punct de vedere grafic, este priveliştea României după primul război mondial, operă a maturităţii depline a poporului nostru, coroana supremă a pomului vieţii româneşti, triumf al principiului de autodeterminare între hotarele limbii naţionale. Departe de a fi o suită de hărţi statice, surprinse în încremenirea de o clipă a timpului, Atlasul are o dinamică proprie, care îl face să prezinte reale virtuţi epice. O hartă se poate lectura ca un roman palpitant. Astfel, toate marile frămîntări naţionale şi sociale, toate traseele oştirii române la diferite intervale de timp, precum şi valurile migratoare şi campaniile antiotomane configurează o mişcare perpetuă, în timp şi spaţiu, care închide în ea cîteva milenii de eroism, de răbdare şi speranţă românească. O seamă de hărţi sînt consacrate înfloririi civilizaţiei pe teritoriul patriei, de la cultura de prund a paleoliticului şi epoca bronzului tracic, pînă la belşugul de mărturii dacice, romane, protoromâne, byzantine, medievale şi moderne. Sub genericul „Direcţiile de migrare ale bulgarilor, ungurilor, pecenegilor şi cumanilor; marea invazie tătară” poate fi văzută o panoramă a spaţiului carpatodanubiano-pontic de o mare densitate a aşezărilor orăşeneşti şi rurale, constituite de mult în voievodate, ţări, cnezate şi formaţiuni. Ele existau la acea oră atît în Transilvania cît şi în Ţara Românească, Banat, Dobrogea şi toată Moldova, avînd organizarea şi viaţa lor proprie, precum şi o civilizaţie superioară din toate punctele de vedere acelora cu care erau silite de destin să intre în contact.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Déjà-vu

În 2 ianuarie a.c., cînd, din cauza măririi prețului la combustibil, au început protestele în Kazahstan, nu le-am dat prea multă importanță, fiindcă mă gîndeam că toate aceste conflicte se vor termina repede. Au fost ciocniri între aproape 5.000 de protestatari și forțele de ordine. Totuși, lucrurile au început să degenereze rapid. Trei zile mai tîrziu internetul a fost oprit în toată țara, clădirile administrative incendiate, iar avioanele private s-au ridicat de la sol. Președintele Tokaev a preluat funcția de șef al consiliului de securitate, deținută pînă atunci de fostul președinte Nursultan Nazarbaev. Fiindcă acesta din urmă era un apropiat al lui Vladimir Putin și pentru că țara pe care o conducea este un partener economic foarte important al Rusiei, ministerul rus de Externe a lansat un comunicat de presă din care redăm

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

următoarele: ,,Urmărim îndeaproape evenimentele din ţara vecină şi frăţească. Sîntem în favoarea unei soluţii paşnice a tuturor problemelor în cadru legal şi constituţional şi prin dialog, nu prin revolte de stradă şi încălcarea legilor”. Tot acest scenariu sumbru mi-a readus în minte evenimente la care am asistat în trecut, cu deosebirea că atunci plecaseră doar doi, și nu cu un avion, ci cu un elicopter.

BBC titrează că nemulțumirea mocnea în rîndul cetățenilor de ani de zile, scumpirea combustibilului declanșînd nemulțumirile legate de felul în care autoritățile au eșuat în modernizarea

țării și în creșterea nivelului de trai al locuitorilor săi. O altă asemănare cu scenariul cunoscut, doar că acolo fusese vorba de evacuarea unui pastor. La trei zile după începerea manifestațiilor s-a declarat stare de urgență pe întreg teritoriul țării.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Experiența mea în bula progresistă (III)

Marea majoritate a celor care comentează consideră România un stat neevoluat, rudimentar, că românii sînt proști, înapoiați, îngropați în obiceiuri și credințe expirate, rudimentari. Concluzia comentariilor în peste 90% din cazuri este că balcanismul este un factor înjositor. Cei care comentează sînt mereu într-o poziție de avantaj, imigrarea reprezentînd salvarea. Ei trăiesc acum în revelația absolută dată de valorile progresiste. Pentru mine contituie un reper faptul că există o nevoie acută de validare a unor opinii conform cărora plecarea din România a reprezentat o deșteptare, pășirea în lumea nouă a cosmopolitismului și cred că doar unii dintre ei nu sînt fericiți, împliniți sufletește și cu adevărat nu-și găsesc un loc în lumea asta mare, țara făgăduinței fiind un mit spulberat. Am avut o interventie la o postare intitulată ,,Talentat, dar fără creier! Novak Djokovic: Australia cancels top tennis player’s visa”. Postarea era un articol din BBC News, din care aflam că jucătorului de tenis masculin numărul unu mondial, Novak Djokovic, i s-a revocat, în mod dramatic, viza de intrare în Australia la sosirea sa la Melbourne, pe fondul comentariilor asupra unei scutiri de vaccin. Djokovic a fost reținut în aeroport cîteva ore înainte ca oficialii de frontieră să anunțe că nu a respectat regulile de intrare. Intervenția a fost următoarea: „Vedeți că, în acest moment, anulați prin comentarii toate valorile promovate de acest grup. Nu toți sîntem egali în inteligență, simțire, viteză de reacție, atitudini, educație. În acest moment, echilibrul nu există. Pe principiul ,,cine nu e ca mine e linșat”.

(continuare în pag. 22)

rALUCA mArIn

Facebook: Tribunul

EDITORIAL

Epigrama, un coșmar al clasei politice

motto: ,,Epigrama, bat-o vina,/ Fu chemată-n judecată./ Zice-se că e prea dură/ Într-o țară eșuată”. (Subsemnatul)

În urmă cu vreo 3-4 ani, am scris un articol privitor la scoaterea lui Mihai Eminescu din programa școlară, dar nu era singurul. Primul ministru al Învățămîntului după 1989, Ecaterina Andronescu, a hotărît să schimbe manualele școlare, din care au dispărut personalități precum Mihai Viteazul, Eugen Barbu, Nicolae Bălcescu, Adrian Păunescu ș.a., în locul lor apărînd VIP-uri precum Garcea, Andreea Esca sau Patapievici, cel care, într-unul din eseurile sale ,,filozofice”, a scris că ,,se pișe pe poporul român”, ulterior omul primind o decorație de prim rang din partea fostului turnător la Securitate, Traian Băsescu.

Ce mai, lume bună, și uite-așa, de la Abramburica am ajuns la Tîmpeanu, sau cum spune Elis Râpeanu despre politicienii noștri... ,,Politica de azi e prada/ Vînată de prea mulți săraca:/ Bărbații-o cuceresc cu spada,/ Femeile-o supun cu teaca”.

Revoltător este faptul că generația tînără este ținută departe de adevăruri istorice și de valori care ne definesc ca neam. Așa se face că nepoata mea din clasa a V-a, pînă acum, nu a învățat la școală nimic despre Mihai Eminescu, în manualul său de Limba Română, lecțiile fiind axate pe operele ,,celebrilor” scriitori Andrew Clemens, Shel Silverstein, Sharon Creech, Simona Popescu, Gianni Rodari, Matilda de Roald Dahl ș.a. Mai mult, pe lista recomandărilor de lectură se găsesc nume precum: Ana Rotea, Matei Vișniec, Vera Brosgal, Tore Jansson, Andreas Steinhöfel, Louis Sachar, Elif Shafak ș.a. Lipsesc de pe listă, pentru moment, Klaus Werner Iohannis, cu opera ,,Pas cu Pas”, și Jacques Attali, cu volumul ,,Minunata lume nouă”.

Iată de ce sîntem pe primul loc în Europa la analfabeți funcțional, consumatori de droguri sub 18 ani și fumători sub 15 ani. S-a ajuns aici pentru că ,,Rezultatele votării/ Nu-s defel de pus în glastre:/ Cu-așa capi în fruntea țării/ Vai de capetele noastre!” (Ioan Toderașcu).

Pînă și zicătorile, ghicitorile și proverbele au fost eliminate din sistemul de învățămînt, deși sînt pline de înțelepciune, moralitate, umor și tradiție. Este vorba de un linșaj cultural de amploare, menit să distrugă toate valorile naționale. Trăim vremuri în care ,,Se vînd aspiratoare-n draci,/ Rămîn și vînzătorii paf,/ Dar e normal, n-ai ce să faci,/ Știind că-n țară toate-s praf!” (Janet Nică). Evident că într-o asemenea stare de spirit, din rechizitoriul cioclilor culturii române nu putea lipsi epigrama care, deși mică, este foarte veninoasă pentru clasa politică intrată în putrefacție. ,,Din Craiova pîn’ la Iași/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulți ocnași/ Au ajuns la cîrma țării” (Al.O. Teodoreanu).

Un fost ministru al Culturii a definit epigrama ca fiind ,,o însăilare de patru versuri”, de unde rezultă că... ,,Prostia lui e-o boală/ Ce nu cunoaște frîne,/ Cu noaptea-n cap se scoală,/ Cu ea în cap rămîne!” (Valeriu Lică).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Deșteptarea României (I)

motto: „Puține popoare au fost așa de crud încercate ca poporul nostru. Zvîrlit aici de soartă la hotarul unor mari împărății, lăsat în părăsire pe puterile-i proprii, o mie și mai bine de ani a stat în calea furtunilor Asiei“ – MIHAIL SADOVEANU

Într-una din nopțile premergătoare Noului An, Canalul 5 al Televiziunii Franceze difuza un reportaj dedicat copiilor bolnavi din țara noastră, prezentînd România ca pe „o țară în derivă”. Formularea m-a durut mai mult decît toate minciunile debitate de Tamas Lantos pentru a nu ni se acorda clauza. Cum adică, „o țară în derivă“? Ce sîntem noi, o banchiză din Laponia, un ghețar rătăcitor pe mările Nordului? Ne-am pierdut oare busola, plutim la voia întîmplării, spre marea curiozitate a occidentalilor, care ne studiază cu telescopul, de la distanță? Întîmplarea face ca, în aceeași perioadă, să citesc într-o publicație mediocră, „Tinerama“, că interpretul american Michael Jackson ar merita un premiu de curaj pentru că a venit „într-o țară în care nu vine nimeni“. Aha, carevasăzică sîntem ciumați! Asta ne mai lipsea. Nu mai contează o istorie de mii și mii de ani, nu mai contează frumusețea fascinantă a peisajelor acestor meleaguri, nu mai contează generozitatea și noblețea acestui popor creștin atît de greu încercat – totul se șterge dintr-un condei, pentru că o ocultă veninoasă a decretat că România e în derivă și trebuie ocolită. Asta la suprafață, ca să ne simțim noi prost, cu crucea vinovăției în spate – pentru că, pe ascuns, exact aceiași agitatori străini depun eforturi supraomenești de a ne acapara cu totul, de a pune mîna pe întreprinderi, institute de cercetări, stațiuni turistice, terenuri de vînătoare etc.

În paralel, o presă dușmănoasă – românească și străină – ne prezintă ca pe niște barbari, care atacă

ETICHETA

în haită cu bîte minerești, care își violează mamele și fiicele etc. N-aveți decît să răsfoiți ediția în limba engleză a ticăloșitului ziar ,,România liberă“, sau colecția celei mai abjecte publicații din istoria presei românești, „Evenimentul zilei“, ca să vă dați seama că (în mod deliberat sau, poate, inconștient) zi de zi se țese un păienjeniș mortal în jurul României. Decalajul dintre imaginea României oglindită în mass-media și realitatea de fapt l-a făcut pe un străin, aflat în vizită pe meleagurile noastre, să exclame stupefiat: „Cum, aveți cale ferată? Aveți telefoane? Nu se poate, mie mi s-a spus că sînteți niște sălbatici!“. Pentru toate astea trebuie să le mulțumim piraților de presă, dar și țiganilor, care ne fac o contra-propagandă îngrozitoare. Abia acum, la 3 ani de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, ne dăm seama că „Europa Liberă” și liota de agitatori străini n-aveau mai nimic împotriva lui Ceaușescu – pentru simplul fapt că acum Ceaușescu e mort, dar compania antiromânească continuă, cu o intensitate sporită, ceea ce mă determină să cred că e vorba de un complot al disprețului și al cinismului. Pe detractorii noștri puțin i-a interesat Ceaușescu, sau mineriada, sau așa-zisul neo-cripto-comunism – pe ei îi irită la culme ideea de demnitate națională a unui popor întreg, faptul că mai existăm încă pe hartă, că nu ne-am transformat toți, pînă la unul, în slugi și vite de povară. Parcă o seringă cu venin și sictir pompează zi de zi dinspre Occident către țărișoara asta, care și-a permis luxul de a rămîne încă neocupată, nici militar, nici bancar. Orice am face, orice am zice, nu e bine, grupurile de presiune din zonele decizionale ale lumii strîmbă din nas, ne arată cu degetul, ne dau exemplul strălucit al Ungariei sau Poloniei, care, vorba aia, au înaintat în democrație pînă la genunchiul broaștei. Firește, nu mă refer la toți occidentalii, aceștia fiind, în imensa lor majoritate, prea puțin preocupați de ceea ce se întîmplă în afara hotarelor proprii. Eu mă refer la bisericuțele alea de cîrcotași, cusurgii,

Experiența mea în bula progresistă (III)

(urmare din pag. 21)

Acesta e doar un exemplu. Oameni buni, sîntem diferiți, vrem nu vrem trebuie să existe toleranță și respect în alegeri, chiar dacă nu credem în valorile altuia. Aceasta e opinia mea. Există oameni care cred în Dumnezeu, oameni care nu cred în existența Lui, persoane care cred în vaccin și altele care nu vor crede niciodată, orice s-ar întîmpla, iar lista poate continua. Trebuie să învățăm să îi acceptăm fie că argumentele lor sînt solide sau nu în viziunea noastră. Pînă la urmă este o chestiune de opțiune, de interpretare personală a unor valori în care crezi. Pandemia va dispărea în viitor. Ce vom face? Vom discuta între noi sau doar cu cei care au aceleași opțiuni ca noi?

Comentariile au fost agresive, pline de batjocură și cu trimitere directă la mentalitatea românească, coclită balcanică. M-a șocat o doamnă care mi-a răspuns astfel: ,,Stați nițel, să nu amestecăm credința în Dumnezeu cu credința în telefonul pe care scriu acest comentariu. Nu sînt credințe de același nivel (ontologic și epistemic). Dacă puneți la îndoială telefonul din mîna mea, eu chiar nu am cum să vă conving...”. Apoi a continuat: ,,Raluca Marin, deși nu sînt valabile logic comparațiile, să zicem că trecem și peste asta. Totuși, chiar și cu credințele acelea, legea se aplică pentru toți la fel. În plus, orice alegere are consecințe”. O altă doamnă, profesor la o universitate, doctor în Arte, mi-a răspuns: ,,Raluca Marin, să te vaccinezi nu e o opțiune personală, ca spălatul pe dinți. Ce ți se întîmplă dacă nu te speli pe dinți te afectează pe tine, dacă nu te vaccinezi transmiți și retransmiți un virus, îl găzduiești suficient de mult încît să aibă timp să se înrăutățească. Dacă

ești asimptomatic multe zile dai în draci altora, pe unii îi omori fără să știi. Un virus dovedit mortal pentru un procent de populație nu e Santa Klaus să crezi sau nu în el. În vaccinul de polio crezi?”.

M-am blocat pentru cîteva minute, apoi am încercat să explic că nu văd unde e o problemă atîta timp cît toți sînteți vaccinați. Voi sînteți protejați, voi nu veți face forme urîte de boală, vă puteți îmbolnăvi, transmite mai departe boala mai greu, deoarece încărcătura virală e mai mică, dar dacă mai mulți nu vor să se vaccineze își asumă un risc și e problema lor. De ce mi-aș dori eu să conving un om care nu dorește, nu crede, nu s-a îmbolnăvit pînă acum? Dacă el crede că așa e bine, ce drept am eu asupra lui să-l oblig, să-l scuip verbal și ideologic? Cine sînt eu să susțin că e bine ca mine, vaccinat, busterat și scanat și că dețin adevărul absolut?

Eu am încercat să atenționez că agresivitatea este la cote maxime și că încalcă principii ale bulei (grupului) și ale progresismului. Astfel am observat o țară a întregului mediu online și anume citirea superficială a unui text, precum și a faptului că unele cuvinte cheie deschid în mintea cititorului o reacție exacerbată. Dacă ai o părere diferită de grup/ via comentarii anterioare în cazul de față, dacă nu taxezi violent un antivaxer, ești rapid taxat ca un antivaxer și tu sau chiar „șoșocist”. Dacă înjuri, ești arogant și condamni vehement pe oricine nu este vaccinat, și-l supui oprobiului, ești în mod automat rațional, cult, educat, rafinat și progresist, faci parte dintr-o societate normală și sănătoasă, care e alcătuită din membri cărora le pasă de ceilalți. Apoteotic a fost un domn care a spus: ,,Recunosc. Sînt foarte intolerant cu rasiștii, homofobii, misoginii, antivaxerii …”.

bîrfitori și profitori, care nu-și văd propriile mizerii și au fundamentat un fel de strategie a punerii noastre sub control permanent, adică în carantină. și întrucît politicienii vin și pleacă, minerii vin și pleacă, și ei, dar notă bună la purtare tot nu căpătăm, nu ne rămîne de tras decît o singură concluzie: inchizitorilor noștri nu le place, de fapt, Poporul Român, el ar fi trebuit schimbat, oare cum nu ne-am dat seama? Ia să fi fost el mut, surd și orb, ia să se fi retras prin peșteri și văgăuni, ca în mileniul întunecat, ia să fi permis transformarea țării într-un uriaș deșert al gunoaielor toxice, într-o palpitantă rezervație de vînătoare, într-un lagăr cu regim de tranzit, prin care să se filtreze forța de muncă afrodisiacă pentru Occident, într-o placă turnantă a prostituției, drogurilor și traficului de arme – să fi văzut atunci cum ni se azvîrlea carameaua și ni se punea o zgardă reflectorizantă, ca să ne ferească de accidentele rutiere! Dar poporul nu se schimbă, e mai greu de cap. Dacă n-ar fi fost așa, astăzi n-ar mai fi existat pe harta lumii. Asta n-au înțeles alogenii și „cozile de topor“ care dau în brînci pe lîngă Fundația Sörös, G.D.S., Societatea Timișoara și alte rampe de lansare a șprapnelelor antiromânești. N-au înțeles că Demnitatea Națională e mai presus de timp și de interese. N-au înțeles că porunca ocultă dată de cîțiva ani în întreaga lume, ca o parolă, anume imperativul de a înăbuși orice formă de naționalism local, în afara aceluia sionist – la noi n-are nici o valoare. Cum să-i spun eu, bunăoară, unui țăran român că Mihai Viteazul a fost paranoic, că Mihai Eminescu a fost fascist și huligan, că Octavian Goga a fost lichea, în fine, că întreg Poporul Român e un popor de proști, care a trăit 2.000 de ani în afara Istoriei? Cum aș putea să-l fac măcar să plece urechea la asemenea fărădelegi, care au apărut în presa noastră? Bietul om ar pune mîna pe sapă mintenaș! Aici este inima lucrurilor. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 8 ianuarie 1993)

Cam la asta se rezumă tot, iar tu, progresistule, idolul suprem, omul spre care trebuie să tind și să mă agăț cu disprerare întru desăvîrșirea mea personală, îmi spui detașat că cei gay merită acceptare, merită respect și considerație; că un om rătăcit care nu și-a găsit identitatea sexuală trebuie să caute pînă la bătrînețe și să baleteze grațios între sexe și gen? Că și un prunc de la grădiniță trebuie lăsat să aleagă ce vrea să fie azi, deci să-i inoculez de mic că azi se poate simți băiat, iar mîine fetiță? Că iubirea e utopică? Că botezul e un păcat? Că Dumnezeul meu de 2022 de ani e perimat, învechit și inexistent? Că tradiția, obiceiul, portul și neamul din care te tragi sînt ridicole?

Sînt plină de universalism moral. Simt în tine valoarea egală a demnităţii fiecărei persoane. Trăiesc cu adevărat în plenitudinea, cosmopolitismul cultural, în plin proces de acomodare reciprocă: „Conversaţia nu trebuie neapărat să ducă la un consens, în special nu la unul asupra valorilor; este suficient că ajută oamenii să se obişnuiască unii cu alţii”. Dacă ar fi să reducem în cîteva cuvinte concluzia la care am ajuns, aș spune că progresismul a dus la un individualism pe care democrațiile moderne îl resimt. Dacă oamenii nu pot conveni asupra unor minime valori morale și culturale, atunci de unde își vor mai extrage legitimitatea, cultura, și instituțiile moderne?

Acest fel de libertate, în doze nelimitate, a creat haos și incertitudine. Respectul a dispărut, omul a fost resetat sau va fi resetat, deoarece sistemul capitalist modern nu mai poate oferi această libertate, iar indivizii își caută „bule” în universul internetului, unde, reunindu-se în ideologii drastice, își satisfac dorința de recunoaștere, unde omul poate fi cît se poate de agresiv, de intolerant, chiar infinit în atitudini curioase pentru moment, deoarece se poate ascunde în spatele acestei noi măști create. Sfîrșit

Déjà-vu

(urmare din pag. 21)

Reuters anunța că membri ai forțelor de ordine au fost uciși, iar conform preşedintelui Kazahstanului, Kasîm-Jomart Tokaev, în fruntea manifestaţiilor s-au aflat „bande teroriste” care au „primit un antrenament aprofundat în străinătate”.

Informația m-a făcut să zîmbesc, fiindcă semăna tare mult cu cea referitoare la „teroriștii arabi”.

Cîteva zile mai tîrziu, preşedintele a cerut ajutorul Rusiei şi al aliaţilor săi pentru a reprima revoltele care afectează în continuare ţara şi care, în opinia sa, sînt opera „teroriştilor” antrenaţi în străinătate, relatează AFP. Era clar că aceiași băieți aplică același scenariu, doar că la ei nu au existat doi generali din armată și Serviciile Secrete care să spună răspicat că nu au nevoie de ajutorul rusesc și că dacă intră în spațiul lor aerian vreo aeronavă rusească va fi doborîtă.

După două ore de la apelul președintelui, Organizaţia Tratatului pentru Securitatea Colectivă, o alianţă militară condusă de Rusia, a decis trimiterea de forţe de menţinere a păcii în Kazahstan. Anunțul a fost făcut de premierul armean Nikol Paşinian, preşedintele în exerciţiu al OTSC, care a declarat în cursul nopţii, potrivit BBC, că alianţa militară va trimite trupe de menţinere a păcii în Kazahstan, pentru o misiune „cu durată limitată”. Durată limitată la trupele rusești a însemnat 45 de ani în cazul unor țări europene. Eram curios cît vor sta aici, deși era posibil să mă înșel și chiar să fi venit să le aducă cetățenilor ajutoare –spre exemplu, conserve, pe care să le lase în urmă la plecare. Cine știe ce aveau de gînd…

A doua zi – joi, 6 ianuarie – americanii îndemnau autoritățile să dea dovadă de reținere, iar demonstrațiile să aibă loc pașnic, în timp ce luptele între forțele de ordine și cetățeni continuau, iar Rusia şi aliaţii săi anunţau trimiterea unui contingent de forţe de menţinere a păcii în Kazahstan. Între timp, apar mărturii ale oamenilor, care întăresc ideea conform căreia protestele sînt legate de generalizarea corupției și mai puțin de prețul benzinei sau al GPL-ului. Ministerul de Externe al Rusiei a declarat că protestele au fost organizate din afară, cu forțe militare antrenate pentru a submina integritatea și securitatea statului,

iar trupele ruse vor sta doar cîteva săptămîni în contextul cererii UE ca Rusia să respecte suveranitatea și independența Kazahstanului. Cum să numești niște turiști pașnici veniți să viziteze țara, ambarcați cîte patru într-o mașină, plimbîndu-se de colo-colo (cum i-am văzut eu pe unii plimbîndu-se prin jurul Brașovului acum 32 de ani), „forțe militare antrenate pentru a submina integritatea și securitatea statului”? Veniseră la schi probabil.

MAE rus mai menţionează în declaraţia sa că menţine contacte strînse atît cu autorităţile de la Nur-Sultan cît şi cu ceilalţi aliaţi din OTSC pentru coordonarea „paşilor efectivi” în susţinerea armatei kazahe, care desfăşoară o „operaţiune antiteroristă” împotriva participanţilor la aceste revolte, parașutiștii ruși începînd executarea misiunii încredințate. Ar fi fost frumos să ne spună și în ce consta misiunea respectivă. Un astfel de grup terorist a fost anihilat în apropierea sediului poliției. În seara zilei de 6 ianuarie toți manifestanții au fost alungați din piață și s-a anunțat înghețarea prețului la combustibil pentru care izbucniseră revoltele. Da, așa este. Lipsea din peisaj anihilarea grupului terrorist, pe care să o vadă poporul și presa, ca să avem certitudinea celor care au tras în noi după 22. Pardon, după 5 ianuarie. M-am zăpăcit. pe 7 ianuarie s-a anunțat uciderea a 26 de teroriști și faptul că armata kazahă poate trage fără somație, că au fost arestați 3.000 de oameni, iar ordinea constituțională s-a restabilit. Cu toate astea, avioane continuă să aducă din Rusia tehnică și oameni. Mai ales conserve, zic eu, că alea se păstrează bine mult timp. Trupele ruseşti sosite în Kazahstan sînt formate din subunităţi de paraşutişti şi militari ai trupelor speciale. Pe lîngă TAB-uri şi maşini de luptă ale infanteriei, militarii ruşi au în dotare inclusiv echipamente de război electronic şi drone folosite pentru bruierea comunicaţiilor, care ar putea fi folosite pentru a-i împiedica pe demonstranţi să se coordoneze, să facă poze, ori să filmeze abuzurile şi crimele comise de forţele de represiune ale guvernului din Kazahstan. Le-au adus pentru a le împiedica coordonarea, întrucît „forțele militare antrenate pentru a submina integritatea și securitatea statului” nu au echipamente și metode de a comunica, capabile să evite bruierea de către inamic. Mai departe, preşedintele Kazahstanului

i-a spus la telefon președintelui rus, Vladimir Putin că situaţia se stabilizează în țară, iar în fața națiunii a declarat că mass-media liberă și activiști străini au devenit complici în declanșarea tragediei din Kazahstan. Trebuia găsit inamicul și motivul revoltei, care, desigur, e unul extern.

Între timp, situaţia pare să se fi stabilizat, însă blocajul informativ continuă: nu există internet, iar la acestea se adaugă cozile interminabile la bănci şi supermarketuri. „Oamenii stau la coadă la bănci ca să scoată bani, deoarece nu se mai poate plăti cu cardul aproape nicăieri”, spune o femeie care locuieşte în capitala Nur-Sultan, citată de agenția EFE, potrivit Agerpres, iar pe 13 ianuarie forțele rusești au început să se retragă din Kazahstan.

Sînt foarte curios cum vor evolua lucrurile și mai ales cum își va arăta președintele recunoștința față de Vladimir Putin pentru ajutorul dat în înfrîngerea grupurilor teroriste. Pe de altă parte, sînt convins că ajutorul frățesc dat lor a fost un bun exercițiu pentru armata rusă, dar și o demonstrație privind capacitatea sa de intervenție, pe care sînt convins că militarii NATO au urmărit-o și au evaluat-o. De asemenea, atenția opiniei publice s-a mutat de pe Ucraina și de pe coronavirus, iar cei care trebuiau să înțeleagă ceva din evenimentele petrecute în Kazahstan au făcut-o și vom vedea din mișcările următoare care i-a fost rostul. Nu cred că kazahii au învins corupția și nepotismul pe care-l acuzau cetățenii ieșiți în stradă și nici că procesul de modernizare a țării va începe imediat.

Vă recomand să urmăriți știrile din acea zonă a lumii, fiindcă povestea abia a început.

Epigrama, un coșmar al clasei politice

(urmare din pag. 21)

Se știe că marea parte a clasei noastre politice ,,este compusă din maimuțe, șobolani, lipitori și viermi” (Dan Puric), care sînt plini de emfază, ipocrizie și demagogie, de unde și sfatul înțelept al doamnei Elis Râpeanu: ,,Demagogia, azi, perfida,/ Se ia în Parlament ca SIDA,/ Deci, să se pună preventiv,/ La microfon, prezervativ”.

Ne aducem aminte de momentul în care Iohannis a lansat proiectul ,,România educată”, după care ne-a spus că ,,România a eșuat”, ceea ce, prin logică elementară, putem concluziona că și planul educațional a intrat cu oiștea în gard. De fapt, prefăcătoria președintelui, căruia, sanchi, i se rupe sufletul pentru țară, ne-a umplut de dezgust, fiindcă ,,Ipocrizia-i ca o scară/ Pe care urci ca patriot/ Spunînd că suferi pentru țară/ Atuncea cînd te doare-n cot” (Elis Râpeanu).

Vedem că în fruntea țării au ajuns numai cei bătuți în cap, unul mai penal ca altul, plini de vicii, atei, inculți, trădători de neam și țară sau, cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (,,Demisia!”). Strategia lor e simplă: ,,Dacă noi sîntem tîmpiți, hai să facem în așa fel încît toți să fie ca noi!”.

Iată de ce deviza ,,Omul potrivit la locul potrivit” nu mai este de actualitate. Acum, numirile în funcțiile de vîrf se fac pe bază de relații, ambiții, obligații etc. Cu cît ești mai pramatie sau lichea, cu atît ajungi mai sus în ierarhia statală. Vorba doamnei Elis Râpeanu: ,,De nu-l pui întîi la treabă/ Să vezi dacă are clasă/ Iese-n față orice gloabă/ Să se dea drept cal de rasă”. În ceea ce privește generația tînără, alarma este maximă, în sensul că, în loc să fie supuși unui parcurs educațional care să-i destupe la cap, elevii sînt îndobitociți, cu acordul tacit al părinților, care își fac iluzii că odraslele lor învață dacă intră pe poarta școlii cu ghiozdane grele de 8-10 kg în spate.

,,Învățați, învățați, învățați!, spunea Lenin, cînd a văzut carnetul de note al lui Stalin” (Vadim Tudor), dar ce să mai învețe bieții elevi, cînd de mai bine de 30 de ani s-a acționat doar sub genericul ,,Tot jos și nimic în loc!”. ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Uscavi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu). Cum, nu știți cine este doamna Elis Râpeanu? Aflăm acum: ,,E doctor în filologie/ Întruchipează chipul mamei,/ Predestinată ca să fie/ Prin timp... regina epigramei” (Vasile Gădălin). Despre doamna Elis Râpeanu se pot spune multe, dar cel mai important este faptul că, în

calitate de intelectual de prim rang, luptă din răsputeri pentru apărarea culturii române, în general, și salvarea epigramei, în mod special. Este știut faptul că sînt directive clare și punctuale privitoare la decapitarea epigramei, care face mare deranj la nivelul clasei politice românești: ,,Fie-i lauzi, fie-i critici,/ Nu căta să-i ai amici/ Că prietenii politici/ Nu-s prieteni, ci complici” sau ,,Zadarnic dărîmați cariatide/ Cu gest neputincios și efemer:/ Pe Eminescu nu-l puteți ucide/ Cît timp va fi Luceafărul pe cer” (Elis Râpeanu).

Recent, am citit o revistă culturală, în care două pagini erau dedicate epigramei, dar, ce să vezi și să nu crezi: despre regina epigramei, nici un cuvînt, iar în privința exemplificărilor, totul era varză. Și-atunci, are dreptate doamna Elis Râpeanu: ,,De-un timp, genetica proclamă/ Că s-a născut o spiță rară/ Ce moare pentru epigramă,/ Da-n prealabil... o omoară!”. Oricum, dumneaei știe ce face, nu cedează și, cît timp trăiește, nu poate fi învinsă, dar noi, ceilalți, cum acționăm? Închidem ușa locuinței, ne bgăgăm sub pat și zîmbim sardonic? Alo! România, trezește-te! Nu se vede cum dispare totul în jurul nostru, chiar și micuța și nevinovata epigramă?

Frați români, aflați că preșul vi s-a tras de sub picioare demult, iar dacă nici acum nu înțelgeți ce urmează, nu pot decît să vă zic: ,,Somn ușor/ Scuze plăcute/ Șanse și cauze/ Toate pierdute!” (Andrei Păunescu).

po L i T ică G eopo L i T ică

Războiul ultimului Crăciun: Sîntem pe cale să cîștigăm această înfruntare (IV)

Genocid deliberat

Mulți pacienți mor înainte de a mai apuca să fie diagnosticați, darămite să mai fie tratați. Toate astea sînt un genocid deliberat. Prin promovarea forțată a „boosterelor” maleficii sporesc deliberat numărul celor care vor dezvolta ceea ce ei numesc COVID și care s-a dovedit a fi o gripă re-etichetată. Niște ticăloși ignoranți și lacomi îi înțeapă pe niște indivizi ignoranți și speriați deoarece loialitatea lor a fost cumpărată de o bandă de psihopați. S-a spus că relația noastră cu guvernele și colaboratorii lor seamănă cu relația umană dintre o victimă și un abuzator. Mă tem că nu. Relația noastră cu guvernul seamănă mai mult cu relația dintre o victimă și un psihopat criminal cu sînge rece. Nu avem de-a face cu niște abuzatori obișnuiți, care ar putea să-și schimbe comportamentul. Avem de-a face cu niște indivizi care sînt mai malefici decît majoritatea oamenilor își pot imagina, și care au milioane de colaboratori care nu au nici mintea, nici curajul să realizeze ce se petrece.

Marea problemă este că nu avem timpul necesar pentru ca cei cu creierele spălate să-și revină în simțiri. Faceți o listă cu cei mai malefici și cruzi dictatori din istorie: i-ați trece cu siguranță pe Ivan cel Groaznic, pe Atila Hunul și pe Gingis Han. Astăzi, îi putem adăuga pe Tony Blair, pe Bill Gates, pe Prințul Charles, pe Klaus Schwab, familia Rothschild, pe Fauci, pe Whitty (consilierul principal al guvernului britanic în probleme de sănătate) și mulți alții care, pînă la urmă, vor figura în panteonul celor mai malefici indivizi din istorie. Dacă prefăcutul Fauci, Whitty cel cu ochii morți, Ferguson cu nădragii în vine și ceilalți au spus vreodată adevărul în ultimii doi ani, mă tem că n-am sesizat. Doar cînd, la început, Fauci și Whitty ne-au spus că nu folosește la nimic să porți mască. Asta a fost cu siguranță adevărat.

Războiul ultimului Crăciun

Nu putem spera ca inamicii noștri să se schimbe. Nici nu putem aștepta ca aceia care colaborează cu ei să își vină în fire. Cu fiecare zi care trece situația noastră devine și mai înfricoșătoare. Purtătorii de măști – care suferă de supunere oarbă față de autoritățile demente și de sindromul atașamentului de mască – devin din ce în ce mai speriați și mai docili pe măsură ce minciunile continuă. Timpul ne presează. Trebuie să cîștigăm acest război foarte repede.

Crăciunul a fost însoțit de numeroase temeri –mai ales cea că acesta a fost ultimul Crăciun pe care

am avut voie să îl sărbătorim. Inamicii noștri vor să ne distrugă religia, la fel cum vor să distrugă micile afaceri, pe proprietarii de locuințe, pe cei care economisesc, pe antreprenori și pe lucrătorii independenți. Trebuie să fii orb ca să nu vezi cum evoluează lucrurile. Dacă nu cîștigăm acest război, s-ar putea ca acesta să fi fost ultimul Crăciun la care am avut dreptul. În nici un alt moment din istorie, omenirea nu a fost într-un pericol atît de mare.

Dezastrul care ni se pregătește

În Noul An trebuie să ne batem mai aprig ca oricînd deoarece viitorul vine peste noi cu mare viteză. Prețurile la energie și hrană vor exploda. Vor fi pene de curent. Costurile pentru întreținerea proprietății vor sări în aer, iar chiriile – atunci cînd locuințele de închiriat vor fi disponibile – vor exploda și ele. Inflația va exploda și ea, vor fi o grămadă de falimente și milioane de persoane își vor pierde casele și afacerile. În 2022, vor fi mai multe lockdown-uri, deoarece dacă inamicul tău se ascunde în tranșee continui să-l bombardezi. Urmăresc să ne dezbine: femei contra bărbați și viceversa, negri contra albi, tineri contra bătrîni, anti contra pro încălzire globală. Nu aș fi surprins să văd mai multe interdicții ale alcoolului – despre care pretind că ar fi o cauză a încălzirii globale – și mai multe interdicții pentru femei de a circula noaptea, pentru a le proteja de răufăcătorii care bîntuie pe străzi.

Numărul deceselor va exploda în Marea Britanie, pentru că sistemul medical cel mai socializat din lume, care acum funcționează într-o țară comunistă, a fost distrus în mod deliberat și nu mai este potrivit scopului său. Însă decesele vor fi deliberate – provocate de cancer, de bolile de inimă. Vor fi mai multe vaccinuri – pînă la urmă, ele vor deveni lunare. În Africa se vor înregistra sute de milioane de morți și nimeni din afara Africii nu va băga de seamă. Companiile de investiții și fondurile de pensii nu vor mai investi în combustibili fosili și în

mine – chiar dacă vom avea nevoie de petrol și metale zeci de ani de acum încolo – și vor ezita din ce în ce mai mult să își bage banii în companii de armament. Ați putea argumenta – și sînt de acord cu voi – că a nu investi în armament este un lucru bun. Sînt mari șanse ca noi, cei din Occident, să nu mai fabricăm distrugătoare și avioane cu reacție din cauza petrolului pe care îl consumă. Dar iată o întrebare: credeți că China, Coreea de Nord sau Rusia se vor opri să cheltuiască bani pe arme? Nu, nici eu nu cred. Asta nu va crea un dezechilibru? Și se va pune din nou problema unui guvern mondial pe care toată lumea îl va primi cu brațele deschise. Peste tot în lume, ei doresc să ne detestăm guvernele naționale – și asta funcționează – pentru a accepta cu bucurie guvernul mondial unic pe care îl pregătesc de zeci de ani.

Anul în care ne scuturăm de frică

Toate astea ne așteaptă în 2022. Însă, nu uitați: disperarea este un semn că vom cîștiga. Sîntem o armată și trebuie să colaborăm. Nu trebuie să ne lăsăm demobilizați de cei cu mintea opacă sau de cei prea fricoși pentru a accepta adevărul. Sclavia a fost abolită cu mult timp în urmă. Însăși ideea vaccinării obligatorii presupune că Statul deține proprietatea corpurilor noastre, iar aceasta înseamnă sclavie. Avertizez de un deceniu în legătură cu vaccinarea obligatorie, deoarece guvernele din lumea întreagă au dorit cu disperare să o adopte. Poate că indivizii care au dărîmat statuile celor care aveau legături istorice cu sclavia ar trebui să-și aplece atenția asupra unei amenințări teribile; un pericol clar și actual. În ultimii doi ani au fost și niște aspecte pozitive. Am aflat în cine putem avea încredere și în cine nu. Ne-am făcut prieteni buni și am descoperit colegi care ne împărtășesc ideile.

Dacă vom pierde acest război, aceasta nu va fi doar din cauza guvernelor și a presei – va fi din cauza celor care pretind că sînt de partea noastră, dar care stau și bocesc și sînt incapabili să vadă lucrurile în ansamblu, nu înțeleg că purtăm un război pe viață și pe moarte. Marea lor majoritate nu fac nimic util – doar se ascund în spatele unor pseudonime stupide.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Haideți să facem ca 2022 să fie anul în care ne scuturăm de frică! Inamicii noștri sînt lipsiți de spirit, de umor, sînt lacomi, lași și grotești. Gîndiți-vă la ei! Cum am putea îngădui ca aceste ființe triste, urîte, nedezvoltate și jalnice să ne învingă? Să facem din 2022 anul în care distrugem cuștile în care ne-au băgat și să-i punem pe fugă să se ascundă în găurile lor! Ne putem trage puterea din răutatea lor, din cruzimea lor, din lipsa lor de scrupule și din lăcomia lor. Nu uitați: cei care au început acest război sînt îngroziți. Ei sînt conștienți de prețul pe care vor trebui să îl plătească dacă pierd. E o șansă pe care au avut-o o singură dată în viața lor. Și ei știu la fel de bine ca și mine că noi vom cîștiga. Sînt pe cale să piardă războiul propagandei.

Sfîrșit

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSUlTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbUTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.