România Mare, nr. 1625

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Un aforism rezistă la lectură atunci cînd corespunde tuturor stărilor de spirit pe care le ai.

CornELIU VADIm TUDor

Partida de șah a maeștrilor

Nici la o săptămînă de cînd am scris despre „copilul Vladimir” ostracizat de colegii lui, lucrurile nu s-au lămurit în Ucraina. Situația este echilibrată decocamdată, iar eu o asemăn unui joc de șah, în care cei doi combatanți – SUA și Rusia – își gîndesc foarte atent și îndelung mișcările, pentru a nu face vreo mutare care să atragă pierderea jocului.

Citind declarațiile apărute în presă în ultima săptămînă mi se confirmă ceea ce am gîndit de la început: totul este un joc economic pentru resurse și, implicit, bogăție. Cînd spun ,,joc economic” mă refer, bineînțeles, la gazul metan care, pe lîngă faptul că ne încălzește casele, mai contribuie și la producerea curentului electric. Aici, rușii au un avantaj în fața europenilor, fiindcă sînt, alături de Norvegia, cel mai important furnizor de gaz al Europei. Ei bine, de aici încep jocurile.

Rusia încearcă să scoată SUA din Europa, unde acestea sînt bine înfipte de la Debarcarea din Normandia. Pînă acum nu a reușit să facă acest lucru, însă în ultima vreme i s-a ivit ocazia potrivită. Vorbim în primul rînd de Calul Troian numit „Nord Stream 2”, construit împreună cu Germania, un gazoduct ce a cuplat statele din Europa la gazul rusesc, crescînd astfel dependența lor de marele stat estic, în ciuda avertismentelor Angliei, SUA, Ucrainei și ale altor cîtorva state europene, dar și a încercărilor americane de a crește livrările de gaz lichefiat în Europa.

(continuare în pag. a 17-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

ªi totuºi, tinereþea-mi este spadã

Și totuși, tinerețea-mi este spadă această iarnă-mi dă puteri, vă jur trec în calești de aur prin zăpadă înveșmîntat în blană de samur

Îmi e privirea lacomă jivină la dans mai nărui o ulcea de vin copilul care-am fost și azi se-nclină în fața unui pom de iarnă plin Îmbătrînesc? să treacă de la mine e un prilej mai mult să preacuvînt izvorul magic ce ne dă lumine

Frumoasă-i viața, omul este sfînt și cît voi ști să fiu un om de bine eu voi fi tînăr și de neînfrînt.

CornELIU VADIm TUDor

ROMÂNIA ȘI PSIHOZA RĂZBOIULUI CU RUSIA (2)

De la scrierea primului episod din acest serial, adică timp de o săptămînă, subiectul la care face referire titlul nu numai că a luat o amploare universală, rostogolindu-se asemenea unui uriaș bulgăre de zăpadă, dar a cunoscut o polaritate rapidă, cu abordări, interpretări și luări de poziție din toate unghiurile posibile (militare, politice, sociale, etnice etc.). În acest vîrtej mediatic amețitor, dacă nu ești perfect echilibrat (psihic, înainte de a stăpîni în mod real tema și informația de rigoare) ai două posibilități de a eșua: 1. deși deții date concludente, poți, sub imperiul unui statut emoțional, să deviezi de la o analiză lucidă și să te cantonezi în banalități, în jocuri de lumini și umbre false, care denaturează involuntar realitatea intrinsecă a subiectului; 2. Idem – deși deții date concludente – dar dominat de o anumită coloratură politică, sau plătit, în viziunea uneia dintre părțile aflate în conflict, elaborezi o structură a problematicii lipsită de orice aderare la fenomenul de sorginte istorică generator de adevăr, însușindu-și a priori rolul de destabilizator de opinie.

În acest malaxor de date, comunicate, interpelări, negocieri, dueluri verbale (și alte capcane care ne amenință comunicarea) trebuie să rezistăm și să ne realizăm proiectul inițial, indiferent de furtuna de informații contradictorii pe care sîntem obligați s-o înfruntăm. În acest context derutant, demersul asumat – cel de a prezenta lumea contemporană prin ochii Zeului Marte – nu este deloc ușor. Noianul de informații curente, schimbarea de planuri de la o zi la alta, chiar de la o oră la alta, la care se adaugă datele și reperele Istoriei pe care nu le poți ignora, sugerează o atmosferă de corespondent de război, doar că noi nu scriem pe marginea vreunei tranșee, ci la birou, în condiții de liniște și pace. Despre această pace pe care unii o vor tulburată sau chiar înlocuită cu dezastrul de neoprit al unui război modern, considerînd, probabil, că lumea s-a relaxat o perioadă de timp prea mare, și că avem în depozite și în buncăre muniție și armament de experimentat, veți citi în continuare, cu avertismentul că opiniile din acest (aceste) materiale au la bază doar logica realității istorice și bunul-simț al perceperii acesteia, fără a fi influențate de vreun parti-pris.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Cabana singuratică“ – tablou de Oana Vultur ACTUALITATEA INTERNAȚIONALĂ

Uniunea Europeană a stabilit noile sancțiuni împotriva Rusiei

Șeful diplomației Uniunii Europene, Josep Borrell, a declarat că Uniunea Europeană a avansat în pregătirea unor noi sancțiuni împotriva Moscovei. Aceste măsuri vor provoca daune grave economiei și sistemului financiar rusesc, a dezvăluit Borrell pe blogul său.

Potrivit acestuia, UE are în vedere restricții în domeniul controlului exporturilor. Acestea vor avea un efect pe termen mai lung și vor priva Rusia de bunurile de care are nevoie „pentru a-și îndeplini ambițiile strategice”. El a adăugat că Uniunea Europeană trebuie să fie pregătită pentru un posibil eșec al diplomației. „Luăm în considerare toate opțiunile și scenariile, inclusiv colaborarea cu parteneri precum Statele Unite, Qatar și Azerbaidjan în problema aprovizionării cu gaze în cazul în care Rusia decide să le reducă sau să le oprească”, a spus diplomatul. Anterior, Borrell a criticat decizia Rusiei de a interzice intervenția unor reprezentanți ai UE. El a explicat că interdicția nu are nici un temei legal. Potrivit acestuia, măsurile nu sînt transparente. Borrell a remarcat, de asemenea, că acestea ar implica o reacție corespunzătoare.

Răspunsul rusesc

Pe 28 ianuarie, Moscova a extins lista oficialilor Uniunii Europene cărora li se interzice intrarea în țară. Acest lucru a fost raportat pe site-ul Ministerului rus de Externe. (continuare în pag. a 17-a) n.K.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ion Iliescu încearcă să muşamalizeze şi această mizerie a Şarpelui cu ochelari F România nu mai are preşedinte F Lui Adrian Păunescu i s-a făcut silă de el însuşi F Văcăroiu s-a înecat ca romul de la mal F Noile aventuri ale judecătoarei Tanţa Tăiatu F Ţărănistul I.P. Popescu a fost dat în judecată de 150 de ori.

PArTEA A III-A

F Tradus în fața Consiliului de Onoare al unei instituţii care şi-a pierdut onoarea din pricina secăturii care o conduce, tînărul căpitan Bucur s-a purtat cu multă demnitate. E regretabilă laşitatea celorlalţi, aceştia îşi merită pe deplin soarta. Le place ca, după atîţia ani de muncă şi de studii, să fie un fel de ţigănuşi trimişi la furat de un căruțaș maghiar, care le violează zi și noapte conştiinţele, pentru a da buzna în casele şi în paturile a zeci de mii de oameni care nu le-au făcut nimic şi care nu atentează în nici un fel la Siguranţa Statului? Le place acestor ofiţeri postura penibilă de cîrtiţe oarbe, surde şi mute ale lui Măgureanu, care face harcea parcea din viața privată a oamenilor?

Răspundeţi, stimaţi ofiţeri! Sau bărbăția şi onoarea, care făceau fala cavalerismului militar la români, au pierit ca nişte plante opărite cu apă fiartă?

F Dar, să vedeţi cum i s-a pregătit salvarea lui Asztaloş la Palatul Trei Coceni. Înainte de a-l însoţi pe Ion Iliescu în vizita în Iugoslavia, marele escroc S.A.F.I., Viorel Cataramă i-a spus directorului S.R.I., pe Aeroportul Otopeni: „Domnule, sîntem în aceeaşi găleată“. Rînjind, cu gura lui de cocioarbă ştirbă, Asztaloş i-a şuierat: „Nu e chiar aceeaşi situaţie“ (în sensul că el, Virgil, n-a furat de la S.A.F.I., ci de la Columna Bank, şi Bastos, şi Mazda, şi Mafia Arăbească etc.). Cine credeţi că s-a şi înfiinţat, cu faţa lui lătăreaţă, de neam prost, cu dinţii ăia de ştiucă mîncătoare de ceapă, reproducînd şi el ce auzise pe la şefii lui, Ion Iliescu și Vasile Ionel?

Nimeni altul decît Dan Iosif, care s-a dat deştept (aşa e cînd faci mai mulţi ani de puşcărie decît de şcoală!): „Dumneata eşti în găleată, domnului Măgureanu i s-a ridicat doar mingea la fileu!“. Emoţionantă solidaritatea borfaşilor! Şi încă o dată se adevereşte că sîngele apă nu se face!

Aşadar, Ioşka (odrasla ilegalistei P.C.R., Tereza Ociko) îi ia apărarea lui Asztalos, aşa cum a făcut-o şi Szabo Karoly. Ce minge i s-a ridicat ăstuia la fileu mă, trogloditule? Poate mingea aia grea, medicinală! Ai învățat şi tu, papagaliceşte, ce sporovăiesc kaghebiştii ăştia care mişună pe la Palatul Cotroceni? Adică, din acuzat – Şarpele va deveni acuzator, nu-i aşa? F De data asta, e groasă rău! Aşa ceva nu mai poate fi muşamalizat. Iar implicarea necinstită a lui Iliescu poate că e binevenită, în sensul că acesta se va face de rîs şi mai rău şi îşi va grăbi sfîrşitul politic. Pentru noi, cei de la „România Mare“, Ţara nu mai are un preşedinte. Prin avalanşa de crime şi fărădelegi pe care fie că le-a săvîrşit direct, fie că le-a muşamalizat, Ion Iliescu s-a scos singur în afara legii. Încă o dată, Poporul Român are ocazia să verifice, pe pielea lui, proverbul străvechi: „Ţiganul e ţigan şi în ziua de Paşti!“. F Aşa că dacă va candida pentru a treia oară la Preşedinţia româniei (încălcînd iarăşi Constituția, care prevede maximum două mandate) Iliescu trebuie să candideze din partea Partidei Romilor şi să fîlfîie prin Ferentari semnul electoral al acesteia: Asul de Treflă! F Ce alegeri corecte mai pot fi astea, cînd cel care-şi spune „şef al statului“

patronează şi justifică o infernală maşinărie a „Poliției Politice“, prin care toţi cei care au îndrăznit să-l critice pe el, laolaltă cu toate neamurile lor, cu copii, cu căţel, cu purcel – au intrat într-o nemiloasă pînză de păianjen electronic şi sînt hărţuiţi zi şi noapte?! Nu casetele sînt o diversiune, Iliescule, ci lovitura de stat sîngeroasă pe care ai dat-o tu, împreună cu Asztalos și cu alte deşeuri sociale, în decembrie 1989! Poţi să te dai şi peste cap ca Hopa Mitică, poţi să şi zideşti biroul unde căpitanul Bucur era forţat să imprime mii de oameni, alături de alţi ofiţeri, poţi să asmuţi toţi dulăii răi pe care îi ţii în lesă prin P.D.S-R., Parlament, Guvern şi S.P.P. – de judecata Poporului Român n-ai să scapi! Şi atunci vei spune şi cum a fost posibil ca „Garda Uciderii“ de la S.P.P., condusă de locotenent-colonel Mircea Chivu, să-i izbească cu bocancii în gură pe nişte tineri protestatari din Cluj, desfigurîndu-i şi dîndu-le sîngele din belşug. Şi vei mai spune şi cîte miliarde de dolari ne-au costat persoana ta şi camarila ta, în cei 6 ani şi jumătate de cînd încurcaţi locul pe-aici şi radeţi totul, pînă la pămîntul negru, ca invazia lăcustelor! F Pretutindeni în lume, cei care fac „Poliție Politică“ sînt daţi afară fără discuţie, ori băgaţi la zdup. Ultimul caz: fostul ministru de Interne al Estoniei, care se îndeletnicea şi el cu imprimări ilegale. F Cine e adevăratul extremist, teteo? Un partid ca P.R.M., care luptă pentru integritatea şi prosperitatea româniei, în condiţii de justiţie socială, sau „Poliţia Politică“ şi Mafia cu care ai deşelat Poporul român, de umblă năuc, ai scos și sufletul din el? Cui crezi că îi mai e frică de ameninţările şi crizele tale de autoritate (pe care n-o recunoaşte nimeni)?! Ce-ai să faci? Ai să razi cu tunurile toate partidele, publicaţiile, organismele neguvernamentale şi asociaţiile care nu te mai suportă? De bătaia lui Dumnezeu ai auzit?! Dacă cuvîntul „demisie“ nu-ți spune nimic, cuvîntul „DAMBLA“ îţi spune ceva? Vezi să nu damblageşti, bulibaşă, de atîta fiere și ură care îți clocotesc în scăfîrlie. F Răspundem prin asta acelor naivi care ne întrebau: „Ce-aveţi fraţilor cu Iliescu?“. Uite ce-avem! Toată tragedia româniei pleacă de la uzurpatorul ăsta cu mîinile pline de sînge. Aveţi acum cea mai grăitoare dovadă a mîrşăviei lui. Poate că la el se gîndea Shakespeare, cînd scria în „Hamlet“: „Cineva poate să zîmbească, şi să tot zîmbească, dar să fie o canalie!“. F Dar, să trecem la lucruri mai vesele. Iată că şi Adrian Păunescu ajunge la vorba noastră: „Două minciuni ale domnului Adrian Năstase“, aşa îşi intitulează el un editorial publicat în „Vremea“ de vineri, 17 mai. Mai exact, e vorba de nişte declaraţii necinstite ale Naşei, care a zis că P.r m şi P.S.M. n-au vrut să intre la guvernare în toamna lui decembrie 1992, fiindcă nu dădeau Guvernului Văcăroiu mai mult de 3 luni de viaţă, dar apoi, cînd Guvernul Văcăroiu s-a învîrtoşat, văzînd ele, aceste partide, că lucrurile merg bine (?!) au ridicat două degete şi s-au cerut la guvernare. Bombonel minte de îi îngheaţă ciclul menstrual! Situaţia a fost exact pe dos: şi P.R.M., şi P.S.M. au ajutat DEZINTERESAT Guvernul, tocmai cînd era mai greu, salvîndu-l, efectiv, de la Moţiunile de Cenzură ale

Opoziţiei. Apoi, în 1995, cînd Guvernul a început s-o ia razna, ambele partide au încercat să stăvilească proporţiile catastrofei şi au cerut să nu fie făcute răspunzătoare pentru acţiunile unui Executiv în care nu au reprezentanți. Aşa a primit, fiecare partid, cîte 3-4 posturi modeste, în eşaloanele II şi III, în vreme ce P.D.S.R. deţinea 80% şi P.U.n r 15% din Putere. Văzînd P.D.S.R.ul că atît el, cît şi Guvernul, au reuşit să scape cu viaţă din bombardamentele Opoziţiei, şi realizînd că acum, la sfîrşitul actualei Legislaturi, nu mai e nevoie de sprijin parlamentar, s-a hotărît să treacă linia de finiş de unul singur, forţînd nota, ca un bădăran ce e, şi rupînd alianţele cu P.R.M., P.S.M. şi, mai nou, cu P.U.n.r. Asta-i şcoala jdanovistă a lui Iliescu, pe care s-au altoit, după metode miciuriniste, aroganţa bolnavă a lui Adrian Năstase, somnolenţa slugarnică a lui Oliviu Gherman, țîfnele de Kogălniceanu de plastilină ale lui Ioan Solcanu şi, peste toate la un loc, BOGĂȚIA uriaşă pe care şi-au tras-o nişte demnitari P.D.S.R., îi ştim noi care, dar le promitem că, atunci cînd vom da cu ei de pămînt, vom avea bună-cuviință să sunăm întîi la uşă. Acum, Adrian Păunescu respinge şi el, cu oroare, fiţele de primadonă ale tizului său, Adrian Năstase. Dar, nu mai departe decît acum vreo 3 luni, Adrian Păunescu afirma, la Tele 7-ABC: „Îmi este silă de cei care îl atacă pe Adrian Năstase!“. Între cele două afirmaţii se cască prăpastia unui proces de conştiinţă. Pînă nu l-a ciupit pe el, direct, sau partidul unde e cenaclist-şef, talentatul ziarist era de partea cealaltă a taberei, adică împotriva adevărului, susţinîndu-l necondiţionat pe Adrian Năstase, aşa cum, spre veşnica lui ruşine, a făcut-o cu Virgil Asztaloș Măgureanu, care, vă amintiţi, se află numai în slujba Interesului Național (?!). Imediat cum Bombonel a devenit Purcel, Păunescu l-a tras de urechi şi l-a făcut mincinos sfruntat! Cine ştie, poate că mîine-poimîine, cînd va avea dovada că Asztaloș l-a urmărit şi pe el, în mod animalic (şi aşa e, ştim de la ofiţeri S.R.I. că toate telefoanele patriarhului de la Bârca sînt interceptate!), atunci vom asista şi la un pamflet împotriva Şarpelui cu Ochelari. Deci cum rămîne cu acuzaţia adusă preşedintelui P.R.M., că se ceartă azi cu prietenii de ieri şi că trebuie să-i spună şi lui, adică lui Păunescu, ce are de gînd mîine? Uite că Vadim a rămas constant, de partea Adevărului, şi cine a călcat linia de foc, a luat-o după ceafă, scurt. Şi o s-o mai ia. F O viaţă nu prea uşoară îl aşteaptă pe un alt homosexual fără frontiere: Ion Paul Popescu, care cică e senator P.N.Ț.C.D. (?!). După cum ştiţi, beţivanul ăsta cu falcă de măgar i-a făcut „paranoici“ pe membrii şi simpatizanţii P.R.M., într-un interviu acordat Pro TV. Urmarea? Nu mai puţin de 150 de cetăţeni (deocamdată) l-au dat în judecată, în dosare individuale, pe fostul elev al Şcolii de Corecţie. Acum are imunitate, dar peste cîteva luni, cînd n-o să mai pupe el Parlament, n-o să mai aibă. F Ciudat om Nicolae Văcăroiu! Cînd toată lumea fuge de P.D.S.R. ca dracul de tămîie, fiindcă a eşuat într-o POLITICĂ ANTINAŢIONALĂ, primul-ministru devine membru al acestui partid oligarhic, condus de nişte iresponsabili în indispensabili. Ne-a pierit orice urmă de simpatie pentru Văcăroiu. N-ai caracter, maistre, te ţinuşi bine în şa, aproape 4 ani, pentru ca acum s-o dai în bară, „Cu lupii, înveţi să urli!“ – scria racine. Am spus racine, coane Nicule, nu Rasputin. Primul a fost dramaturg, al doilea e un clondir de vodcă.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 mai 1996)

La pas prin România Mare

Bãile Govora, oraºul care stã sã se dãrîme

„Nici 10 Karlsbaduri nu valorează cît Govora noastră“, spunea Bogdan Amaru în „Viața romanțată a Băilor Govora“. Cu greu ne-ar veni să credem, în zilele noastre, așa ceva, dar regretatul scriitor vîlcean avea perfectă dreptate. În acei ani din perioada interbelică, cînd stațiuni cu mult mai vechi și mai renumite treceau prin mari dificultăți financiare, stațiunea Băile Govora cunoștea o adevărată perioadă de înflorire: în sezonul 1930 societatea Govora – Călimănești a realizat un profit de 5.880.563 de lei de pe urma unui număr de peste 14.000 pacienți și turiști.

Avînd un caracter sezonier – între 1 iunie și 30 septembrie – în acea vreme stațiunea Băile Govora dispunea de circa 2.000 de camere pentru cazare aparținînd atît Societății cît și particularilor. Aceștia din urmă proveneau din clasa de mijloc, în special ofițeri, medici și proprietari care au investit în imobile ridicate pe locuri dobîndite prin cumpărare sau primite ca dotă ori ca recompensă, în cazul militarilor, construcțiile fiind botezate după numele acestora.

Renumele stațiunii a depășit chiar și granițele țării, Băile Govora fiind vizitate și de turiști străini. Acest lucru îl face cunoscut periodicul ,,Curierul Băilor”, în numărul 4 din 1936, care publica știrea că 20 de persoane organizate de societatea Europa, care făceau parte din Federația Belgiană a Universităților Populare, între 2 și 10 iulie au parcurs traseul București-Sinaia-BrașovCurtea de Argeș-Govora cu autobuzele. De la Govora au luat trenul către Băile Herculane, insula Ada Kaleh, de unde s-au îmbarcat cu destinația Belgrad. Fiind folosite în mod curativ încă din 1849 în mod empiric, dar organizat științific începînd cu anul 1886 de către gen. dr. N. Popescu Zorileanu, cu precădere la început în tratamentul sifilisului, gutei și pelagrei, apele minerale constituie de fapt baza existenței stațiunii. În anul 1879, în urma sesizării localnicilor, societatea austriacă Johann Klauss &Co. execută foraje încercînd să exploateze țițeiul bănuit a fi în subsolul văii pîrîului Hinta. Această societate a sistat lucrările deoarece, deși inflamabil și consistent, era impropriu industrializării, conținînd mult sulf, sare, iod și alte substanțe. Primele analize sumare au fost făcute chiar de Zorileanu, iar analize amănunțite au fost efectuate de chimiștii Alfred Nicolaus Bernath-Lendway în 1881, 1884 și Alfonso Saligny în 1886, în urma cărora apele minerale au fost clasificate

Turismul românesc –o oportunitate de neratat

În urmă cu aproape 80 de săptămîni debutam în paginile revistei, la invitația celui care a fost Dan Alexandru - Tano, cu un articol ce se intitula „Ce facem cu turismul românesc?”. De atunci s-au întîmplat multe lucruri, cel mai grav fiind moartea regretatului ziarist.

Mi-a revenit în minte situația turismului românesc zilele acestea, fiindcă am regăsit, într-o postare pe Twitter, vechea poveste legată de infrastructura țării noastre, la care se adaugă tarifele exagerate raportate la condițiile existente pe litoralul românesc. Mă indispun de fiecare dată cînd aud comentarii legate de această stare de fapt fiindcă eu, de 16 ani, bat țara în lung și-n lat și nu înțeleg unde au văzut cei care comentează public drumurile distruse și condițiile de cazare improprii.

În 2007, cînd mi-am început activitatea ca ghid de turism, multe din rutele turistice din România erau în reparații capitale: Brașov - Sibiu, Cluj Napoca - Baia Mare, Reghin - Teaca - Bistrița, Bistrița - Vatra Dornei - Câmpulung Moldovenesc - Suceava, Rădăuți - Cacica - Păltinoasa - Gura Humorului, Gura Humorului - Praxia – Tg. Neamț, Focșani - Mărășești - Roman - Iași. Se circula îngrozitor pe aceste rute, fiindcă se decoperta toată șoseaua pînă la stratul de bază și se refăcea apoi. Plin de semafoare și de cozi imense. Au fost trei ani de chin și, cu toate acestea, ne-am deplasat cu turiștii străini la obiectivele turistice incluse în excursii. La finalul lucrărilor, ni s-a părut o minunăție că puteam circula pe drumurile respective. Ba am descoperit, printre mînăstirile Bucovinei, șosele impecabil asfaltate, care i-au făcut pe turiștii străini să se declare extrem de mulțumiți de drumurile din acea zonă, deși auziseră că infrastructura României e la pămînt.

în trei categorii: ape clorosodice iodurate, bromurate de adîncime, ape clorosodice, sulfatat-calcice și ape slab sulfuroase, slab mineralizate, bicarbonatate, sodice, magneziene, toate fiind ape atermale, iar coexistența naturală a acestor tipuri de ape le plasează pe primele locuri din Europa și chiar din lume.

Societatea „Govora-Cãlimãneºti“

Aceste rezultate l-au determinat pe I.C. Brătianu, el însuși beneficiar al apelor, să ia măsuri pentru înființarea Stațiunii Balneare Govora, prima stațiune cu capital de stat din țară, pe o suprafață de 20 ha dobîndită de la localnici prin schimb de terenuri și despăgubiri. Acestea au fost premisele întemeierii Băilor Govora, adevărații ei ctitori fiind general dr. N. Popescu-Zorileanu și Ion Brătianu, meritele lor fiind ascunse în regimul comunist, care l-a „promovat“ în această calitate pe Gheorghe Ciurea, un localnic care de fapt a fost angajat ca paznic al puțurilor săpate de societatea Klauss &Co.

Un aport deosebit la dezvoltarea stațiunii l-a avut Societatea „Govora-Călimănești“, înființată prin Decret Regal în 1910, care a ridicat cele mai importante clădiri: Hotelul „Palace“, uzina și Pavilionul de Băi legate printrun tunel subteran, proiectate de arhitectul de origine franceză Ernest Doneaud. Dintre acestea, un rol primordial l-a deținut Pavilionul de Băi situat în parcul central, astăzi nefuncțional și aflat într-o stare avansată de degradare. Denumit inițial „Stabilimentul de Băi“, avea 145 de cabine diferențiate ca dotări și confort în patru categorii: lux, clasa I, Părerile pe care le emite diaspora românească cu privire la situația de fapt din România sînt de multe ori departe de realitate, așa cum și ei sînt departe de noi. Este ca și cum eu mi-aș împărtăși impresiile turistice legate de o țară în care m-am plimbat 10 zile. Spre exemplu, după prima mea vizită de doar 24 de ore la Budapesta, am spus tuturor că este un oraș mizerabil, cu un metrou împuțit, unde parcangiii unguri m-au furat ca-n codru, plătind și amenzi fiindcă nu aveam bilet de parcare în parbriz. Ei bine, la a doua „descălecare” în capitala Ungariei am stat trei zile, timp în care mi-am schimbat părerea. Ce vreau să spun este că nu ai cum, ca român cu reședința în afara țării timp de cel puțin 9 luni în fiecare an, să emiți păreri corecte despre ceea ce se întîmplă pe plan intern.

Revenind la tema articolului de față, vreau să vă atrag atenția asupra a două aspecte pe care trebuie să le luați în considerare atunci cînd auziți comentarii despre turismul românesc: 1. Acesta nu se rezumă doar la litoral; 2. Majoritatea șoselelor folosite de agențiile de turism pentru a transporta turiștii în interiorul țării sînt extrem de bune. Faptul că nu sînt toate rapide este o altă poveste. Că ar fi necesare mai multe autostrăzi, de asemenea. Totuși, criticii de serviciu uită că există autostrada A3, care pleacă de la Sibiu și se duce spre Cluj și spre Arad. Am folosit-o intens în ultimii ani și recunosc că mi-a scurtat extrem de mult timpii de deplasare, permițîndu-mi să fac lucruri care, acum 8 ani, spre exemplu, erau dificile, cum ar fi traseul Sibiu - Hunedoara - Alba Iulia - Sibiu pe care îl făceam în 10 ore, timpul fiind acum scurtat la 6 ore.

Cît privește faptul că litoralul este luat drept model pentru discuțiile despre turismul românesc, consider că este o imensă greșeală, pentru că turismul românesc nu se rezumă doar la litoral. Nu contest faptul că litoralul este la doar cîteva ore distanță de Capitală și că românul este mare amator de soare, dar în țară există extrem de multe locuri unde condițiile de cazare sînt foarte bune, prețurile decente,

clasa II și clasa III, prețul unei băi fiind și el diferențiat în funcție de perioada anului și clasă. Acest aspect și în special amenajarea și dotările au contribuit substanțial la atragerea pacienților din toate categoriile sociale.

Pavilionul Central al Bãilor Govora

În acest edificiu a funcționat, sub conducerea dr. Haralambie Botescu, Institutul de Fisioterapie unde se aplicau cele mai moderne tratamente din acea vreme. Deosebit de important este faptul că aici s-au efectuat primele tratamente hiperbarice în două cabine metalice asamblate prin nituire care puteau primi cîte patru pacienți odată. Oricum, acest tratament nu se mai aplică la Govora pentru că cele două cabine au fost demontate și vîndute ca fier vechi! Este demn de amintit că în anii 1960-1966, în paralel cu Institutul de Balneologie și Fizioterapie din București, aici s-a experimentat, pentru prima dată în Europa, tratamentul cu cîmp magnetic de joasă frecvență „Magnetodiaflux“. În acest scop au fost realizate în regie proprie mai multe aparate deoarece cele primite de la București au devenit insuficiente.

Titanul Govora, în agonie

Deși a fost întocmită și înaintată documentația necesară, la cererea Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Vîlcea, și întrunea condițiile necesare, în anul 2000 Pavilionul de Băi nu era clasat ca monument istoric, după cum reiese din studiul de specialitate întocmit în luna mai 2010 de arh. Sergiu Nistor. Profilată inițial pe tratamentul gutei, pelagrei, scrofulozei (tuberculoza ganglionilor limfatici de la gît), în urma cercetării medicale susținute tratamentul s-a diversificat pe parcurs și s-a trecut la tratamentul mai multor forme de reumatism, al unor afecțiuni neurologice și în special al afecțiunilor căilor respiratorii superioare care în ultimele decenii au proliferat, avînd o mare pondere în statistica bolilor cu mortalitate ridicată. Un reviriment în viața stațiunii se lasă încă așteptat, după cum speră atît localnicii cît și mai ales pacienții, care își pun mari speranțe în darurile cu care natura a înzestrat Băile Govora. „Titanul Govora“, supranumită astfel de regretatul prof. Constantin Deaconu în lucrarea „Govora –arhitectură în peisaj“, este astăzi în agonie. Dar Titanul nu va muri, căci legăturile cu pămîntul din care s-a născut sînt încă vii!

LUMEASATULUI.RO iar posibilitățile de a învăța ceva nou despre țara ta deloc de neglijat. Sînt convins că mulți români își cunosc țara puțin spre deloc, fiindcă atunci cînd am lăsat servieta de consilier juridic pentru rucsac-ul de ghid de turism nu cunoșteam aproape nimic despre aceste meleaguri. În afară de litoral, avem și posibilitatea de a vizita Maramureș, Bucovina, Transilvania, Crișana, Banat, Oltenia de Nord și Oltenia de Sud, regiuni superbe prin care vă puteți plimba și unde puteți scăpa de aglomerația orașelor în care locuiți. Mai am o recomandare pentru românii ce trăiesc în sudul și estul arcului carpatic: Harghita și Covasna. Mergeți să-i cunoașteți pe maghiari la ei acasă, să le gustați bucatele, să le beți palinca și să vedeți cît de apropiate sînt meșteșugurile lor de ale noastre, dar și multe dintre obiceiuri.

Vorbind despre prețuri – 50-60 de euro pe noapte, pentru o cameră dublă, este un tarif obișnuit la orice hotel de 4 stele sau la o pensiune de categorie înaltă din țara noastră. Serviciile de calitate se plătesc. De asemenea, dacă doriți, faceți o excursie în Delta Dunării și eventual cazați-vă la Mila 23 sau la Crișan, plimbați-vă cu barca pe canale după pelicani, lebede sau cormorani. Experiența este de neuitat. Sper din suflet că anul acesta se vor ridica restricțiile de circulație din Europa și vom putea călători din nou în străinătate. Cu toate acestea, înainte de a pleca peste graniță, ar fi bine să ne vizităm țara. Să-i cunoaștem frumusețile, poveștile, astfel încît, atunci cînd vom merge în străinătate, să nu mai spunem următorul neadevăr iscat din necunoaștere: „ce locuri minunate (castele, biserici, peisaje, orașe vechi etc.) există aici, iar noi sîntem vai de capul nostru!”.

Vă invit să călătoriți prin fiecare ungher al patriei noastre, cu sau fără ajutorul unei agenții de turism, pentru că avem unde merge. Să ne vizităm, să ne cunoaștem, să ne iubim țara!

N ICU M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Elevi recalcitranți și profesori umiliți de proprii colegi

La un liceu din Ploiești s-a întîmplat un lucru incredibil. Un elev de clasa a XII-a și-a înjurat profesoara de matematică după ce aceasta l-a rugat în repetate rînduri să înceteze a se mai juca în timpul orei cu telefonul mobil, întrucît tulbură liniștea în clasă. Și elevul nu era ,,drogat”, cum se întîmplă adeseori în școlile noastre, unde traficul cu astfel de substanțe a ajuns la cote alarmante, fenomen știut de toată lumea, de la de la cancelaria profesorilor și inspectoratele școlare, pînă la ministerul de resort. Elevului cu pricina nu-i lipsește bunăstarea din familie, ci cei șapte ani de acasă, iar vina e a părinților, care nu s-au ocupat îndeajuns de educația odraslei lor, așa cum procedează și în prezent. Preocupați de funcțiile pe care le au și care le aduc mulți bani, nu mai au timp să-și supravegheze fiul, să-i verifice comportamentul pe care îl are în școală. Odată creat conflictul, nici pe departe el nu pare să se fi încheiat. Elevul a trecut la amenințări, unde în altă parte decît pe rețelele de socializare, aducînd grave prejudicii de imagine dascălului, dar și școlii în care învață.

Decizia profesoarei de a-i lua telefonul elevului în cauză a intervenit după ce aceasta îl atenționase în mod repetat că deranjează ora. N-a avut nici o șansă, întrucît tînărul a opus rezistență, îmbrîncind-o printre

Din Bucure ş tii de altădată

Bucureştii sub camuflaj

Sîntem în luna februarie a anului 1941. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război. Intrase deja în vigoare ,,ordonanța camuflării”, conform căreia orașele noastre trebuiau să se cufunde în întuneric deplin începînd cu ora 8 seara. Mai mult decît atît, pomenita ,,ordonanță a camuflării” interzicea și circulația pietonilor sau a automobilelor pe străzile Bucureștilor după ora 1 noaptea. Mihail Sebastian surprindea în jurnalul său, în 11 februarie 1941, imaginea primelor seri ale capitalei sub camuflaj: ,,Atmosferă de război, de mobilizare generală. Orașul e parcă și mai întunecat decît aseară. Doar cîteva rare felinare mai ard. Vitrinele sînt acoperite cu perdele mari, cu hîrtii albastre; toate ferestrele sînt oblonite. La 9 seara e pustiu. Cîțiva trecători aleargă după taxiuri, care trec grăbite, fără să oprească. Mașinile cenușii germane sînt cele mai pline de noroi. Vin de la drum lung și pornesc la drum lung. Soldații nemți, care pînă acum se plimbau agale, ca într-un oraș de vacanță, sînt grăbiți, îngîndurați. În tramvaie, pe stradă, se vorbește mereu de un posibil bombardament englez. Dar – lucru ciudat – nu văd nici un fel de îngrijorare; mai mult chiar: un fel de curiozitate animată, ca pentru un spectacol în pregătire”.

,,Ordonanța camuflării” reprezenta ,,o mare problemă” pentru petrecăreții Capitalei, clienți fideli ai restaurantelor obișnuite să rămînă pline pînă în zori: ,,Ei, și după ora 1, ce trebuie să faci? – întreabă un provincial venit în Capitală să strecoare cîteva petreceri nocturne printre alte cîteva imaginare interese. Omul nu întelege cum poți fi obligat să te culci la o oră la care de obicei vinul începe să te poarte spre hotarele visului de alcool și, mai ales, cum poate fi sancționat pentru vina de a fi stat dincolo de îngăduința celor două ace ale ceasornicului care, o clipă, au arătat: unu noaptea”. Bucureștenii puteau să accepte îmbrăcarea în straie cernite a străzilor Capitalei. Dar prevederea care interzicea ,,plimbarea sub clar de lună” era considerată un adevărat sacrilegiu.

Bucureşteanul care (nu se) grăbeşte ,,Bucureșteanul este din fire un om care nu se prea grăbește; cel puțin în această privință nu pare a se deosebi de domnul cu umbrelă de la Mizil, pe care-i place să-l ridiculizeze. Trece strada agale, cetind jurnalul; vine

bănci, spre uluirea elevilor, care priveau neputincioși la ,,bravada” colegului lor. Cazul a ajuns la direcțiunea liceului care, ca primă măsură, a decis convocarea consiliului de conducere. Fără a se da prea multă ascultare părților implicate în conflict, verdictul a venit din partea profesorilor-colegi ai dascălului, în frunte cu directorul care, de frică să nu-și piardă scaunul după care tînjise de cînd se știe, a ajuns la concluzia că profesoara nu trebuia să insiste să-i ia telefonul elevului. Decizia a fost motivată prin faptul că gestul profesoarei nu intra în atribuțiile ei de serviciu și că elevul trebuia lăsat în pace pînă la finalul orei, iar dumneaei să fi găsit o altă metodă de a-l sancționa. De asemenea, prin felul în care a procedat, ar fi prejudiciat imaginea elevului. Dar, întrebăm noi, imaginea profesoarei, care a fost împiedicată să-și facă datoria în clasă, în slujba elevului, nu a fost prejudiată? Iată despre ce vorbim... Un consiliu

întotdeauna cu întîrziere la birou; prinde trenul din mers și adeseori îl pierde; cumpără lucruri proaste și scumpe pentru că le cumpără la ora închiderii magazinelor. Atunci, de ce s-ar grăbi să fie la ora 1 din noapte acasă? Stă destul de departe, dar își face socoteala că, într-un sfert de oră, un taxi îl lasă în poartă; așa că, rămîne să se plimbe pe bulevard pînă la 1 fără un sfert. La ora asta, toți aleargă grăbiți încolo și încoace fluierînd după mașini și înjurînd șoferii:

- Extraordinar, dom’le! Ăștia-și fac de cap… În realitate, omul se retrage pentru că la aceeași oră trebuie să fie și el acasă, fapt pentru care bucureșteanul iar nu poate să aibă nici un strop de înțelegere. Și așteaptă în colțul de la Brătianu, iar ceasul electric numără minutele și, iată, e deja ora cînd trebuia să fie acasă. Purtat la Tribunalul Militar, el e desigur nevinovat: după toate regulile vitezei, un taxi l-ar fi dus acasă într-un sfert de oră…”.

Bucureştii îşi plîng tristeţea

,,Tîrziu, noaptea. Mașinile au încremenit la colțul de stradă și pietonii în sfîrșit au dispărut. Pe largile bulevarde au rămas numai vitrinele, și ele de neobservat în pelerina neagră a hîrtiei de camuflaj. Singur vîntul se plimbă la braț cu primăvara cîntînd o stranie melodie pe ondulatele obloane metalice ale magazinelor ce se țin de mînă. Niciodată Bucureștiul n-a fost atît de liniștit. Într-un colț, pe o stradă centrală dar totuși dosnică, un bar își plînge tristețea prin ochiul violent colorat al unei firme exotice. Au dispărut palidele fețe ale fetelor ce trăiau numai noaptea și obositele figuri ale petrecăreților de meserie. Alămurile jazz-urilor se odihnesc, ele, care niciodată n-au cunoscut odihna, iar un chinez împămîntenit, portarul localului, doarme cu două semne de întrebare în obrajii mongoli: e încă nedumerit dacă noaptea este într-adevăr hărăzită somnului sau dacă nu cumva asta înseamnă răsturnarea fireștei ordini a lucrurilor. Un bastonaș al tobei de jazz a rămas și el ca un semn de mirare între talgerele tobei”.

Liniștea marelui oraș avea să fie alungată abia spre dimineață de micuții vînzători de ziare care, ,,lipăind desculți pe pietrele încă reci de boarea nopții” aveau să strige cu o mie de glasuri: ,,Ediția! Ediția!”. Dar ei nu aveau cum să știe atunci că viața de noapte a Capitalei nu avea să renască cu adevărat decît peste multe decenii. Dar atunci Bucureștiul avea să fie cu totul altul… Surse: Art. ,,Viața de noapte a Bucureștiului de azi”, 1941

profesoral care a ținut partea elevului, ignorînduși colega. Cu toate argumentele pe care aceasta le-a susținut, verdictul a rămas neschimbat: elevul, stăpînul nostru, profesorul fiind vinovat, indiferent de situație. Adică, dacă a fost îmbrîncită și înjurată, vina a fost a profesoarei, că i-a luat telefonul elevului. Și, indiferent că știe ori nu să răspundă în clasă, elevului să i se dea notă de trecere, o altă ,,regulă” care s-a împămîntenit în școlile românești. Atunci nu ne mai mirăm cum unii dintre tinerii noștri ajung să termine chiar și liceul fără să știe măcar să citească, darmite să interpreteze un text. Nu mai vorbim de alte materii de bază, la care nivelul de cunoștințe este zero. De ce? Pentru că profesorii se complac într-o asemenea situație, precum cea amintită de noi. Și toate acestea se răsfrîng asupra învățămîntului la toate nivelele... Cum să se îndrepte disciplina în școală, cînd unii elevi refuză bunul-simț, sînt refractari la orice observație, neascultători și violenți? Cazul elevului de la Ploiești nu e singular. În școlile noastre se întîmplă adeseori astfel de fapte, unele și mai grave, dar de teama pierderii locului de muncă, multe cade didactice tac. Totuși, mai sînt și exemple de profesori – puțini, ce e drept – care nu acceptă să fie umiliți, de dragul de a nu deranja. Cazul profesoarei de matematică este un exemplu pozitiv, demn de urmat și de alți colegi confruntați cu situații similare și care vor doar binele școlii, dar mai ales al elevilor.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

BUNĂ

Știa că adulterul este păcat SĂMÎNȚA

motto: ,,Luați seama dar în duhul vostru și nici unul să nu se poarte cu necredincioșie față de soția tinereții lui” – maleahi 2.15

Era un om de afaceri de succes și, după aparențe, fericit în căsătorie. Soția lui nu bănuia că soțul ei îi era infidel. Omul își spunea – și încerca să se convingă tot mai mult – că, din cauza profesiei, toți fac la fel. Mai demult, bărbatul cunoscuse cîțiva creștini credincioși și știa că adulterul este păcat. Dar considera că Dumnezeu este ocupat cu „lucruri mai importante“ decît cu „micile lui abateri“.

Într-o zi a fost nevoit să se interneze de urgență din cauza unui ulcer gastric perforat. Conștiința îl atenționa și se temea de moarte. Asistenta medicală care îl îngrijea, fiind o creștină credincioasă, s-a rugat cu el. Mai tîrziu, bărbatul i-a povestit unui cunoscut care l-a vizitat: „A fost ciudat cînd asistenta s-a rugat cu mine. Aveam sentimentul că Însuși Dumnezeu Se afla în salon“.

Operația a reușit și, contrar așteptărilor, pacientul s-a refăcut. Asistenta medicală a venit încă o dată la el și a rostit o rugăciune de mulțumire. Inima lui a fost mișcată, însă doar pentru scurt timp. Cu cît însănătoșirea lui făcea progrese, cu atît mai mult dispăreau gîndurile serioase. În curînd a fost iarăși cel de odinioară. Cît despre „cunoștințele“ de mai demult, acestea s-au ivit repede și omul a uitat vorbirea lui Dumnezeu… Nu știm dacă a ajuns să se întoarcă la Dumnezeu în timpul vieții sale.

Dar tu ia seama, pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!

În amintirea scriitorului Ilie Tudor –tatăl

Menestrelului Tudor Gheorghe

La lansarea volumului meu, RISIPITORUL DE FRUMUSEȚI (Tudor Gheorghe), care a avut loc în Sala „Marin Preda” de la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, în toamna lui 2007, a luat parte scriitorul Ilie Tudor, tatăl celui care, împătimit în dragoste pentru Oltenia și pentru România, ne-a umplut sufletul cu muzica sa, cu melodiile sale, cu vocea mîngîioasă și totuși bărbătească. Pentru mine, Tudor Gheorghe e risipitorul de frumuseți, un simbol al locului natal, el respiră prin toți porii specificul olteanului isteț, născut la țară, dar nu departe de oraș, iubitor al neamului din care-și trage puterea, precum Antal, din pămîntul pe care l-a atins cu piciorul gol: Gheorghe se înalță și ne înalță și pe noi, cu arta, pînă la cer, ducînd pe tălpi țărîna care l-a născut și care ne-a născut.

De cele mai multe ori, urmașul unui nume ilustru e strivit de celebritatea acestuia. Chiar dacă se realizează într-un domeniu, e pus permanent sub lupă prin comparație cu înaintașul său. Dar se mai întîmplă și situații în care urmașul își croiește drumul de lumină înaintea celui care i-a dat viață. Oare așa să fie în cazul celor doi – Ilie Tudor și Tudor Gheorghe – tată și fiu? La prima vedere , da. Nu însă dacă luăm în considerare specificul fenomenelor artistice cărora le aparțin. Rîndul scris în singurătate și prezentat sub formă de carte, citită, în general, tot în singurătate, chiar dacă e vorba de o carte valoroasă, n-o să-i dea autorului strălucirea și popularitatea, chiar gloria pe care le-ar oferi scena, muzica, vocea hărăzită de Dumnezeu s-o „preia” de la tată și s-o cizeleze, sălile pline de spectatori etc. Nu de puține ori, despre Ilie Tudor, supranumit „poetul țăran” – caracterizare nu total lipsită de așa-zisă bunăvoință (deși, prin finețea scrisului, a adîncirii în ființa umană, a exprimării sale, numai țăran nu se dovedește a fi rămas) – s-a spus că este tatăl „menestrelului de la Curțile Dorului”. Acest lucru, pentru cunoscători, nu știrbește cu nimic blazonul său de scriitor, dimpotrivă. În plus, chiar dacă muzica și poezia conviețuiesc sub aceeași boltă de spiritualitate – vorba regretatei artiste Leopoldina Bălănuță – cei doi s-au afirmat în domenii artistice care nu se suprapun. Și Ilie Tudor s-a dovedit a fi un scriitor complex, un literat cu suflet de poet.

S-a născut la Podari în 1923, într-o familie cu obiceiuri gospodărești și cu frică de Dumnezeu. Vocea sa a fost remarcată încă din școală și, în clasa a IV-a, a fost adus de preoți în strana bisericii. A urmat și Școala de cîntăreți bisericești, pe care a absolvit-o cu nota maximă. Mai tîrziu, a fost desemnat să se ocupe de corul utemiștilor din comună, dar a atras atenția celor „vigilenți” că mergea cu tinerii la biserică.

La 14 ani este solicitat și inclus de Zelea Codreanu în grupul celor 70 de copii destinați a fi pregătiți pentru comerț, cu scopul de a-i concura mai ales pe evrei, care dominau magazinele și vînzările de tot felul. Viitorul scriitor va relata cum și-a petrecut „Un an lîngă Căpitan”, fiind mîndru că au și dormit o noapte în același pat.

Ca preocupare, include sensul cuprinzător al cuvîntului dascăl din vechime: dascăl de biserică și învățător – îndeletniciri care se suprapuneau în ființa sa. A fost apreciat pentru lumina pe care a dăruit-o elevilor – în domeniul cărții, dar și al cunoștințelor practice. Îi plăcea să-i învețe pe alții, dar și să învețe de la alții. O informație surprinzătoare ne-a oferit-o publicistul Dan Lupescu, cel cu fosta revistă LAMURA de la Craiova: imediat după război, tatăl său – Constantin I. Lupescu, participant la luptele de la Stalingrad pînă la Tatra, a fost învățător doi ani la Podari, unde a legat prietenie cu Ilie Tudor. Avea, ca și acesta, o voce de neconfundat și era bun organizator: cînd iniția serbări cîmpenești, participa tot satul, tînărul Ilie Tudor fiind mîna lui dreaptă. Și toți purtau costumul tradițional.

În Podari, eleganța costumului țărănesc atinge cota maximă; dacă în zona de munte, în Mărginime și în alte locuri din Transilvania, costumul și cusăturile nu cunosc decît alb și negru, în satul lui Ilie Tudor modelul este alb pe alb – pe borangicul alb se brodează cu mătase albă. De reținut că, în asemenea „cămăși”, cînta și Tudor Gheorghe la spectacole.

Debutul literar și l-a făcut la 25 de ani, la TÎNĂRUL SCRIITOR, apoi devine colaborator activ la alte publicații, precum GAZETA LITERARĂ, OLTENIA LITERARĂ, ALBINA, CONTEMPORANUL, precum și la Radio Craiova. Dar soarta a fost nemiloasă: la 35 de ani e arestat, fiind acuzat de „activitate legionară” și de „constituirea unui grup de 23 de persoane pentru a răsturna guvernul”. E condamnat la 22 de ani închisoare: cu arest și detenție, stă șase ani la zdup, fiind eliberat în 1964. A străbătut infernul închisorilor comuniste de la Craiova, Jilava, Aiud, Balta Brăilei, alături de alți opozanți ai regimului totalitar. Acolo i-a cunoscut pe titanii culturii și teologiei românești, pe care i-a considerat învățătorii săi: Prințul Alexandru Ghica, Părintele Dumitru Stăniloae, Valeriu Anania, Grigore Băbuș, generalul Cantacuzino Grănicerul, Radu Gyr, Petre Țuțea, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Militaru, dr. Ion Banea, ing. Clime ș.a.

În cartea sa, „De sub tăvălug”, Editura Curtea Domnească, 2010, Ilie Tudor povestește despre cîțiva dintre ,,sfinții închisorilor”, cu care s-a înrudit duhovnicește: • ,,Era perioada cu Laica, pe care au trimis-o ruşii în spaţiu. «Ce Dumnezeu, ce credinţă? Am ajuns pe Lună şi n-am dat de nici un Dumnezeu! Ce sînteţi, mă, aşa proşti?», tot zicea colonelul Gheorghe Crăciun, de la Aiud. Al doilea în spatele meu era Petre Ţuţea: «Domnule colonel, nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare?». «Da, bă, filozofule, ia!». «Aţi crescut la ţară sau la oraş?» «La ţară». «Şi-aţi avut porci?» «Da’ ce gospodar n-are porci?» «Şi-aţi văzut dumneavoastră porci să se uite în sus?»”. • ,,Ei, cînd vorbea părintele Stăniloae, tăcea toată lumea. Eu, însă, am fost mai apropiat de părintele Gornic, am stat cu el în celulă. Mi-aduc aminte că, într-o zi, de Sfîntul Neculai, ne-a prins jucînd şah. Şah? Făcusem cu părintele Gornic nişte piese din pîine, din turtoi, şi jucam şah la punctul mort, sub vizetă. Au deschis uşa: «Încălcare de regulament! La izolare!». Acolo, într-o zdreanţă de zeghe, 40 de zile. O zi ne dădeau mîncarea de celulă şi două zile nimic. Nimic, nimic! Băteam Morse cu părintele: «Cum te simţi?» «O zi-două dacă mai rezist». L-am auzit cum a căzut, am bătut în uşă şi au venit şi l-au luat. Am crezut că a murit, dar într-o vară, în curtea lagărului de la Salcia, mi s-a părut că-l văd. Dar mă miram, cum să fie popa Gornic, că murise în urmă cu doi ani la Aiud, avea TBC ganglionar? M-am apropiat de el: «Părinte, n-ai murit?» Şi el mi-a arătat în sus!”. În perioada detenției, cei închiși erau subiecții unor experimente psihologice, fiind manipulați pe toate căile. Așa i s-a întîmplat și lui Ilie Tudor: ,,Era un sistem de anestezie psihică, povestește el în aceeași carte. Odată, s-a deschis uşa la celulă: «Care eşti cu litera T? Ai un

fiu, Gheorghe? Semnează!». Mi-au dat un certificat de deces, care spunea că a fost călcat de maşină băiatul. Peste două zile, l-am visat pe un deal, unde aveam eu trei pogoane de grîu, cum alerga cu grîul pînă la brîu. «Tată, nu sînt mort», îmi zicea în vis. Mai tîrziu, i-am povestit şi ne-am dat seama că în aceeaşi noapte a visat şi el acelaşi lucru”.

Atrocitățile din închisorile în care zăcea în lanțuri floarea acestui popor – de la intelectuali (preoți, medici, profesori, scriitori, ofițeri, ingineri ș.a.) la țăranul gospodar care se opunea regimului, au fost dezvăluite, după ’90, întîi și-ntîi, în lungul serial TV al Luciei Hossu-Longin. Au apărut apoi cărți care descriu realități incredibile, tratamente groaznice la care erau supuși așa-zișii dușmani ai poporului.

Mulți dintre cei închiși nu s-au mai întors și nici nu li se cunosc mormintele. Oasele lor s-au înfrățit cu pămîntul, cu Țara pentru care au murit, dar care n-a putut să facă nimic pentru a-i salva. Unii, în general mai tineri sau mai în floarea vîrstei, au avut norocul să iasă din infern în 1964, dar mulți dintre aceștia și-au găsit sfîrșitul la puțin timp după ce au cunoscut lumina libertății. Alții, puțini și din ce în ce mai puțini, care au avut zile de la Dumnezeu, au fost contemporanii noștri. Despre întoarcerea din închisoare, Ilie Tudor povestește: ,,Cînd am ajuns acasă, pe la 4 dimineaţa, am văzut, pe-o funie, agăţată, o pereche de pantaloni de bărbat şi o cămaşă bărbătească «Ce-o fi, o fi», îmi ziceam. «Să fiu tare!». Eu mă aşteptam la orice… de atîta timp plecat. Şi deschid uşa, iese nevastă-mea, albă, şi cu fiica cea mare. Şi, din stînga, a apărut unul slab, negru, ţigănos, nu l-am recunoscut. Era Gigi al meu!”.

Dar v-ați gîndit vreodată la suferința, la calvarul, la grijile unei soții, ale unei mame al cărei soț a fost rupt de familie, încătușat și dus la închisorile comuniste în perioada cînd țara era apăsată de forțe bolșevice, condusă de indivizi veniți pe tancurile sovietice, niște alogeni care-și schimbau numele? O asemenea condamnată, poate mai rău decît cel condamnat propriu-zis, a fost soția lui Ilie Tudor. „Greul nu l-am dus eu – mărturisea acesta – 100 de grame de pîine le aveam asigurate în fiecare zi. Greul l-au dus nevastă-mea și copiii. Săraca, a albit de la Tribunalul din Craiova, pînă acasă. Era frumușică și a trecut prin multe greutăți. Sufletul ei frumos și credința au întărit-o”. (Cf. JURNALUL NAȚIONAL, Suplimentul din 29 mai 2006).

Un apropiat al scriitorului Ilie Tudor, omul de cultură Tudor Nedelcea, scrie că deținutul, scăpat de infern, călătorește incognito, cu trenul, pînă la Craiova, unde ajunge spre miezul nopții. Cum nu avea la îndemînă un mijloc de transport pînă la Podari și pentru a reintra în firea lucrurilor, o ia pe jos și ajunge la casa părintească. Soția și copiii dormeau. Îl recunoaște cîinele, care-l primește dînd din coadă, cu care stă un timp, dar familia se trezește. Revederea, îmbrățișarea întrece orice intensitate a trăirii. „Îmi propuneam să fiu cel mai tare – scrie Ilie Tudor – dar... vorbe. Plînsul năvălea din toată ființa și ne oprea respirația... Am stat așa, grămadă, mîngîindu-ne în neștire, striviți de emoție și de bucuria ce ne cuprindea ca un val de apă uriaș... Patru suflete sfîșiate de vitregia vremii... N-am mai putut vorbi, încercam să deschid gura, dar vorba refuza să iasă”. Ilie Tudor își reia existența sub noile poveri ale acelui timp. Cronicarul a scris că nu omul este la cîrma vremurilor, ci bietul om sub vremi. Dar acest oltean era un învingător. Spiritul l-a menținut, condeiul nu l-a mai lasat din mînă. În comuna năpădită repede de civilizație, cu fabrică de zahăr, de ulei, termocentrală, abator, fabrică de alcool, dar în casa care și-a păstrat atmosfera tradițională din famiile românești, care au născut atîția scriitori, printre care se numără și Marin Sorescu, Ilie Tudor zăbovește pînă noaptea tîrziu, scriind povestiri, amintiri, poezii, cugetări...

(continuare în pag. a 6-a)

Polemici « Controverse

Zeu și om

motto: ,,În țara ce-i de veci a noastră/ Noi nu neam cumpărat-o din pachet/ De-a pururi roșă, galbenă, albastră/ De la Zamolxes – marele profet”. ADrIAn PĂUNESCU

Viața socială alunecă ușor spre mari deznodăminte care ne uimesc. Societatea este marcată de speranță, care își găsește locul alături de mari rezerve, dînd condiției umane un nimb aparte. Trăim vremuri în care viața noastră alternează între disperare și entuziasm pentru revenirea la normalitate, pentru că veacurile trecute ne-au dat o conștiință și un loc sub soare pentru a fi și noi un neam în grădina Planetei Albastre, în care, cu truda mîinilor, să ne ,,cultivăm” viitorul.

Din păcate, însă, azi nu avem un Nicolae Iorga pe care să-l alegem în fruntea țării, personalitate care, înconjurată de un număr de intelectuali de marcă, degaja un fel de distincție și o simbolică noblețe. În casa lui, situată spre prundurile Teleajenului și coama unor dealuri împădurite din Vălenii de Munte, se țineau conferințe cu caracter istoric, ca o virtute căreia i se cultiva apoi fondul larg al umanisticii, unde

(urmare din pag. a 5-a)

După ’90, volumele se succed, curgînd din lacrimile spiritului său. În 2003, publică „De sub tăvălug” cu însemnări din temniță, „Cuvinte răstignite” (poezii), „Respirînd sublimul” (poezii), „Cu Jiu-n cobiliță” (proză scurtă). Mai tîrziu aveau să apară alte cărți, pe care le am în bibliotecă, înnobilate cu dedicația sa: „Mlaștina deznădejdii. Dintr-o lume care nu mai e” (apărută în mai mute ediții), „Un an lîngă Căpitan” (2009), „Cugetări, constatări, contestări” (2008), „Gînduri din strana bisericii. Versuri”, cu o concentrată prefață semnată de Pr. Sever Negrescu, Editura Mitropoliei Olteniei. De altfel, dascălul de biserică și scriitorul Ilie Tudor a primit cea mai înaltă decorație din partea Bisericii Ortodoxe Române: Crucea Patriarhală

În decembrie 2013, la Sala Dalles, am luat parte la lansarea ultimei ediții a volumului „Mlaștina deznădejdii”. Atunci Ilie Tudor a vorbit despre viața sa, apoi a dat cuvîntul participanților la acel eveniment. A stat neclintit aproape două ore și jumătate, încheind cu dedicații scrise cu stiloul. Cu această ocazie, am expus fragmente din eseul care a apărut, alături de opiniile altor personalități, la sfîrșitul volumului. Redau aici această scurtă expunere, care l-a bucurat pe omul și scriitorul pe care l-am vizitat de cîteva ori la Podari; aici mă întîmpina un cățel care avea cotețul în dreapta, lîngă poartă, care lătra, apoi dădea din coadă. Am urcat, pe scările înalte, intrînd în cerdac. Erau mai multe camere, dar una, cred că era „casamare”, m-a impresionat cel mai mult: pe o masă largă, se aflau cărți groase, o călimară veche cu capac de argint etc. Părea un altar de biserică (cel puțin așa mi l-am închipuit, că n-am intrat niciodată într-un altar, știindu-se că femeile n-au voie să intre; am aflat că, totuși, într-o zi anumită, pot intra și ele). Deci, redau ideile expuse atunci, în Sala Dalles:

,,Nonagenarul Ilie Tudor – «poetul – plugar», memorialistul, prozatorul, autorul «țăndărilor de adevăr și poezie» ne face martori la o nouă izbîndă în ogorul literelor românești. Cel care poartă «Jiu-n cobiliță» și a reușit să se salveze din «mlaștina deznădejdii» știe să meșterească și cuvîntul, să-l lase să curgă în exprimarea firească a românului, în povestiri care nu te lasă să lași cartea din mînă. I-a dat Dumnezeu har să plăsmuiască poezii ca niște păsări cu aripi de cuvînt. Este acel «cîntăreț de biserică», acel fost deținut politic scăpat de «sub tăvălugul» închisorilor comuniste, tăvălug care a trecut peste aleși ai spiritului românesc. E acel țăran cărturar de la Podari care a început să scrie la Urzica și a cunoscut

literatura și arta găseau prilejul de a fi studiate. Datorită talentului său de orator, participanții rămîneau cu respirația tăiată, îmbogățindu-se spiritual cu cunoștințe temeinice de istorie și idei îndrăznețe despre viitorul neamului românesc.

Contemporan cu noi a fost o altă personalitate, greu de egalat, cu o vastă cultură, o adevărată enciclopedie, liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, care, dacă ar fi devenit președintele nostru, poate altfel ar fi stat lucrurile în țară. Se știe, însă, că, în ciuda unui vot masiv, a fost ,,furat” în alegeri și, din păcate, Dumnezeu ni l-a luat

mulți scriitori, care l-au dus la Tudor Arghezi. Acesta l-a întrebat pe Ilie Tudor de unde are «frumusețea asta de metaforă rară». E scriitorul care-i așază în următoarea ordine pe primii scriitori români: Eminescu, Blaga, Arghezi, Radu Gyr

După «Amintirile din temnițele României îngenunchiate», după povestirile din «Cu Jiu-n cobiliță», Ilie Tudor era pregătit pentru a depăna trecerea prin «Mlaștina deznădejdii» – construcție epică mai amplă, în care cuprinde acele timpuri în care o altă ordine decît cea împămîntenită de secole a impus alt regim politic, a răsturnat scara valorilor și a tulburat viața românilor. În volumul II, în text, se inserează aspecte și meditații ce ne adîncesc în zone, abia ghicite de ritmul alert al narațiunii, din prezentul de azi, bulversat de alte transformări din tranziția fără sfîrșit, care perturbă tot ce se cheamă viață a românului. E o proză care înfățișează oameni antrenați în traiul lor zilnic, cu vorbirea lor neaoșă și cu sinceritatea nedisimulată. E o lume vie care trăiește după reguli moștenite, bine stabilite. Sînt pagini care degajă o anumită energie ce se transmite cititorului: citind, se integrează în acea colectivitate, participă, aprobă, laudă sau condamnă fapte și atitudini, ca-ntr-un dialog presupus. E o scriere care conferă o viziune cinematografică unui sat antrenat în schimbări radicale de două ori și, de fiecare dată, în contrasens cu tradițiile lui, tradiții care se zdruncină, dar nu dispar total. Cu toată tragedia prin care a trecut, scriitorul Ilie Tudor nu și-a pierdut omenia, pentru că L-a avut pe Dumnezeu

pentru că nu l-am meritat... Acum, sîntem în situația în care, odată trezită, conștiința își va chema grădinarul să semene sămînța care să încolțească planta viitorului, de la rădăcina căreia, pe tulpină, spre frunză și floare, să urce lumina...

A ști cine este, de unde vine și încotro merge – a fost dintotdeauna o aspirație fundamentală a omului. O veche maximă spune: ,,Omule, cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște Universul și Zeii”. Iar Goethe a spus: ,,Orice teorie este gri, iar verde este numai arborele cu fructele aurite, care este viața”.

,,Momentul zero al acestui neam

Îl poate astăzi observa oricine:

O candelă curată arde-n geamul meu

E inima ce bate-n piept la mine.

Doar eu mai stau de veghe pînă-n zori

Atent la tot ce mișcă și se spune

Doar eu mai flutur steagu-n Trei Culori

Sperînd să se întîmple o minune...

Cine sînt eu? Un etalon moral

Nici geniu, și nici sfînt – ci-o conștiință

Tălăzuiesc prin ani, din mal în mal

Și vă sădesc credința-n biruință” (Corneliu Vadim Tudor)

LILIAnA TETELEA

în suflet. A rămas generos și respectuos pentru valoarea de om, observator al vieții colectivității în mijlocul căreia s-a născut și trăiește. Pentru Ilie Tudor, poetul care-și înnobilează poeziile cu cele mai surprinzătoare metafore, dragostea este un instinct cosmic; «dragostea, sub toate chipurile și în toate formele ei, este motivul pentru cea mai bogată, mai variată și fără egal din toate cîntecele noastre populare». Dar, mai ales, în doine. Din mărturisirile sale, aflăm că de-atîtea ori a vrut să topească în șoapta doinei aurul toamnei și răcoarea, să îngenuncheze la masa tăcerii, ca un măceș încărcat de chiciură de stele, ca să nu mai simtă durerea lumii care îl ține de mînă... «Mi-am umplut pălăria cu lună, am tras-o pe sprînceană, ca orbul tămăduit de patima soarelui, miam atîrnat mîinile sufletului de cer, m-am simțit lîngă Dumnezeu, mai ales cînd deznădejdea mă prindea ca o gură de lup flămînd /.../ În aurul toamnei răsună acel fir de cîntec plin de viforul și dorul răscolit de dor... că durerea care nu mai doare se așterne ca o mirare»”. În încheierea acestor rînduri puține și sărace, spuse atunci, reamintesc azi faptul că Ilie Tudor a fost ultimul dintre cei 70 de copii din familii nevoiașe aduși de șeful legionarilor în București pentru a fi școliți în domeniul comerțului, pentru înlăturarea, prin concurență și nu prin violență, a dominației elementelor alogene din acest sector.

S-a stins din viață la 92 de ani, în comuna sa natală, la 21 martie 2015. Pentru locuitorii de aici, Ilie Tudor a devenit legendă, chipul olteanului autentic (e o vorbă: dacă spui „oltean isteț” comiți un pleonasm), iubitor de Dumnezeu, de frumos, păstrător al tradițiilor care făceau parte din ființa sa și s-au inoculat în spiritul fiului său.

Despre Ilie Tudor se poate spune că a trait ,,o viață asemănătoare cu a biblicului Iov. O viață mereu la granița cu moartea. O lecție pentru noi toți, despre cum să ne trăim viața și credința. Putea oricînd să semneze, să fie liber să-și țină familia în brațe! După eliberare, a avut șansa să-și pună epitrahil pe grumaz, dar a știut că simplitatea și strana pot egala preoția! După evenimentele din 1989, au vrut să îl pună primar… dar, a iubit mai mult să cînte lui Dumnezeu, în strana Bisericii! Simplitate și smerenie, suferință și mărturisire pînă la sînge, Liturghie și pîine de ocnaș, toate la un loc au fost viața unui cîntăreț bisericesc – Ilie Tudor, din Podarii Olteniei!” (Nicolae Pintilie, doxologia.ro)

El a trăit să dăruiască. Talantul ce-i fusese încredințat l-a înmulțit cum se cuvine. Și pe oricine citește opera sa, îl urmărește melodia Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea!...

ELIS RÂPEANU

Statusul Catolic Ardelean – o stafie care tulbură rînduielile canonice şi încalcă suveranitatea statului român (II)

motto: ,,România este patria tuturor și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”.

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Ce este Statusul Romano-Catolic Ardelean? (2)

Mirenii, în frunte cu baronul Lad Josika, au intervenit la guvern cerînd: ,,… să se convoace Adunarea Statusului Catolic înainte de a se rezolva chestiunea autonomiei regnicolare și să se aleagă acea Comisiune Permanentă, care în baza rescriptului din anul 1867, să ia locul Comisiei Catolice”.

La această intervenție, Ministrul Cultelor, baronul Eötvös, a răspuns că ,,…nu o găsește actuală și a instituit, în locul Comisiei Catolice din sînul Guvernului Ardelean, o Comisie Provizorie, ca organ al Guvernului din Budapesta”. Această comisie a funcționat pînă în anul 1873, cînd, în urma unor manevre ardelenești separatiste, Adunarea Statusului Catolic s-a întrunit din nou și, evitînd discuțiile controversate de la 1868, și călcînd dispozițiile rescriptului imperial de la 1867, a hotărît: ,,…cu de la sine putere, că Statusul Catolic, în baza exercițiului său de drept, își afirmă existența și activitatea de autoconducere”.

județe, primarii de orașe, judecătorii Curții de Apel”. De remarcat este și faptul că Guvernul Ungariei, din motive de oportunitate, nu a dizolvat Statusul Catolic, ci l-a tolerat în mod provizoriu pînă la înfăptuirea Autonomiei Catolice. A preconizat însă dizolvarea acestuia, așteptînd să se ivească un moment oportun.

În aceste condiții noi, Statusul Catolic a acționat cu energie și perseverență uimitoare, pentru a-și crea o ,,situație legală” și pentru a-și asigura proprietatea bunurilor mobile și imobile ajunse în administrația sa, dar cu toate încercările s-au ,,izbit în mod permanent de refuzul categoric atît din partea Guvernului, cît și Regelui”. De asemenea, Statusul Catolic n-a obținut, ,,în timpul întregii epoci, aprobarea Statului, după cum n-a fost recunoscut nici de Sfîntul Scaun, lucru ușor de înțeles, dacă ne reamintim obiecțiunile Episcopului Fogarassy, prin care se stigmatizează caracterul anticatolic al acestei organizații”.

Statut organic, care trebuia să fie prezentat spre decidere mai înaltă, prin urmare care trebuia să fie aprobat de forul cel mai înalt, nu poate fi suplinit prin dispoziția antecesorului meu la acest Departament din 16 iunie 1873, cu nr. 1008”. (…) ,,Procedînd pe aceste baze, în conștiința răspunderii mele, nu-mi pot da asentimentul, ca drepturile Majestății Sale și ale Ministerului Cultelor și Instrucției de oricînd, privitoare la administrarea fondurilor catolice și să fie întunecate”.

Tot atît de lămurită este și chestiunea școlilor susținute de Statusul Catolic din Fondul de Studii lăsat temporar în administrația acestuia. Prin adresa nr. 19450 din 20 mai 1902, Ministerul de Instrucție al Ungariei, ,,…a pus în vedere Statusului Catolic că el nu poate pretinde să fie socotit ca autoritate școlară superioară susținătoare și conducătoare, ci numai ca susținător al școlilor din Fondul de Studii”. Prin rescriptul nr. 92079 din anul 1918, același Minister a comunicat Statusului Catolic că: ,,școlile susținute de acesta nu le poate considera ca școli secundare, susținute și conduse de Statusul Catolic și că aceste școli sînt sub conducerea imediată a Statului Ungar”.

În același timp, baronul Josika, președintele Comisiei Catolice își dă demisia din această demnitate, primind-o pe cea de Președinte Mirean al Statusului Catolic și trecînd, astfel, agendele Comisiei Catolice în mîinile Statusului Catolic.

Hotărîrea Adunării a fost înaintată Guvernului împreună cu un Proiect de Regulament și cu cererea ,,…ca aceasta să pună la dispoziția sa administrarea fondurilor și a averilor aflătoare în mîna Guvernului“.

Ministrul Cultelor, respectînd punctul de vedere din rescriptul de la 1867 a răspuns că ,,… aprobă principial ca agendele Comisiei Catolice să se administreze cu influențele Comisiei delegate de Adunarea Statusului Catolic, dar cu privire la celelalte chestiuni discutate de aceasta și care trec stabilită prin acest rescript, nu este în situația de a lua dispoziții speciale și excepționale din motivul că, cu privire la aceasta, va dispune la timpul său, deodată și organic, cu prilejul stabilirii definitive a autonomiei întregii Biserici Catolice din Ungaria”.

Proiectul de Statut din anul 1868 n-a obținut nici aprobarea Guvernului și nici pe aceea a Papei, iar răspunsul Guvernului cu privire la Proiectul de Regulament din 1873 a fost tot negativ. Ministerul Cultelor ,,nu a aprobat nimic din hotărîrile Autonomiste ale Adunării Statusului Catolic și a ținut pentru mai departe în suspensiune chestiunea organizării Bisericii Ardelene, pînă la organizarea întregii Biserici Catolice din Ungaria”. Fără a mai aștepta ca Guvernul să stabilească însăși modalitatea de instituire a conducerii în cadrul căreia urma să se afirme influența Statusului Romano-Catolic, baronul Josika, președintele Comisiei Catolice, a trecut agendele acestuia în seama Statusului Catolic, al cărui președinte laic a fost ales. ,,Acest act, de o însemnătate epocală, s-a săvîrșit fără nici un ordin și fără nici o autorizație din partea Guvernului sau a Regelui și fără să fi redactat măcar un proces verbal de predare și preluare de bunuri mobile și imobile”.

Pe această cale tacită, la 1873, s-a constituit Statusul Catolic, iar încetul cu încetul a devenit ,,beatus possidens” al unor imense bunuri de natură publică ,,aparținînd Statului și cu destinația de a servi Universitatea din Cluj și alte scopuri școlare și bisericești”.

Odată constituit, în Statusul Catolic s-au înghesuit ,,toți conții, baronii, deputații, senatorii, prefecții de

Din lunga serie de documente ale procesului de peste 40 de ani dintre Statusul Catolic și Guvernul Ungariei, se poate reține Declarația din Rescriptul Ministrului de Culte din 13 septembrie 1884, în care se arată: ,,Statusul Catolic și Consiliul Dirigent n-au obținut drepturi pentru dispozițiuni exclusive și independente de Guvernul Ungar. Rescriptul împărătesc i-a atribuit numai dreptul și acea sferă de activitate pe care o exercita Comisia Catolică independentă de Guvernul Ardelean, care n-a fost altceva decît un organ subaltern al Guvernului, format din consilieri guvernamentali ale căror hotărîri, avînd numai natura de propuneri, se ridicau la valoarea de ordonanță numai fiind datate din ședința Guvernului, date în numele acestuia și purtînd sigiliul lui”.

Cum Statusul Catolic uza de toate mijloacele pentru ,,a se erija în proprietar al fondurilor imense pe care a pus mîna”, Ministrul Cultelor i-a pus în vedere, în repetate rînduri, că aceasta constituie un abuz. Toate aceste averise arată în ordinul de ministru 30918 din 1912 - ,,nu formează proprietate particulară, care ar putea fi de natură perpetuă, prin urmare, astfel de averi, pentru care corporațiunile, în cazul de față, Statusul Catolic, sînt numai administratori responsabili”.

În același timp, ministrul Cultelor a intervenit la Ministerul Domeniilor cerînd ,,…a nu ține seama de dezideratul Consiliului Dirigent al Statusului Catolic ca în Cărțile Funduare ale pădurilor, și să șteargă cuvîntul administrat, pentru că acele păduri, după concepția Statusului Catolic, formează proprietatea sa. Pădurile din chestiune, de fapt, dar nici într-un caz nu formează proprietatea particulară a aceluia, sub îndrumarea liberă a lui”. În urma acelui demers, Ministerul Domeniilor a dat ordinul 42377, 1-2-1912, prin care ,,…a ordonat ca toate cărțile funduare să facă pretutindeni rectificarea necesară, în sensul că pădurile reclamate ca proprietăți ale Statusului Catolic Ardelean formează proprietatea Fondurilor Administrative cu influența Statusului Catolic”. Înțelesul cuvîntului ,,influență” se poate stabili din faptul că ,,Ministerul Cultelor a instituit pe lîngă Statusul Catolic o Secțiune de Contabilitate a sa, compusă din funcționari de stat și supusă direct ministerului, fără a fi subordonată Statusului Catolic”.

De asemenea, prin rescriptul Ministrului Cultelor nr. 22072 din 1912, ,,…s-a stabilit din nou caracterul provizoriu și lipsit de orice legalitate a Statusului Catolic”. În același timp s-a mai precizat că: „…este evident din aceasta, înainte de toate, că Statusul Catolic e în restanță pînă în ziua de astăzi cu elaborarea acelor modalități și cu înaintarea lor, prin Guvernul Ungar, spre hotărîre mai înaltă, după care afacerile din competența fostei Comisii Catolice, acum ar fi să se administreze și să se rezolve cu influența Comisiei alese din Statusul Catolic. Acest

În ceea ce privește ,,natura de drept a Fondurilor Administrative cu influența Statusului Catolic, aceasta a fost stabilită mai presus de orice îndoială la întreaga jurisprudență ungurească. Aceste fonduri sînt regnicolare, adică publice, ale căror venituri se întrebuințează pentru promovarea scopurilor școlare și culturale ale Țării și al căror patron suprem este Regele.” Comisia Parlamentului Ungar din anul 1872 a stabilit că: ,,…nu există din punct de vedere de drept nici un motiv întemeiat, care ar putea împiedica Statul ca, în împrejurări cu totul schimbate, să dispună, altfel decît în scopuri bisericești, de bunuri fundamentale, acordate în împrejurări de altă natură, și anume să dispună în conformitate cu cerințele și interesele publice ale Statului”. Punctul de vedere al Guvernului Ungar a fost reprezentat de: ,,…către acesta în mod consecvent și netulburat de la 1873 și pînă la descompunerea Vechii Ungarii (…)”. Ultimul act oficial, în această ordine de idei, este rescriptul Ministerial nr. 74918 din 1 mai 1915, prin care Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii, aprobînd regulamentul pentru administrarea averilor Statusului Catolic, ,,…cu rezerva că acest regulament nu poate prejudicia cu nimic acele Statute, care în baza hotărîrii înalte din 19 august 1867, or să fie elaborate și iarăși înaintate spre înalta aprobare, și în scopul cărora chestiunile care au aparținut sferei de competență a Comisiei Catolice de pe lîngă Guvern, se vor administra cu influența Statusului Catolic Ardelean și a Comitetului ales”.

Problema Statusului Catolic Ardelean pe timpul dominației ungurești se prezenta astfel:

,,1. Conform declarației Episcopului RomanoCatolic de Alba Iulia, Statusul Catolic, reînființat în anul 1868, respectiv la 1873, nu este o continuare a Statusului Catolic din Secolele XVI și XVII, ci o organizație nouă, pe baze protestante;

2. Noul Status Catolic a luat ființă al 1827 în mod clandestin, cu abaterea de la prevederile Rescriptului Imperial;

3. Nici Regele Ungariei, nici Guvernul Ungariei și nici Parlamentul nu au sancționat niciodată organizația Statusului Catolic, ci au tolerat-o numai în mod provizoriu;

4. Guvernul Ungariei a stabilit în mod precis că Statusul Catolic nu este proprietarul Fondurilor deținute de el. Acestea sînt numai administrate cu influența lui;

5. Sfîntul Scaun n-a aprobat nici el organizația Statusului Catolic, care este în flagrantă contradicție cu organizația Biserii Centrale Universale Catolice;

6. Guvernul Ungariei a preconizat dizolvarea Statusului Catolic, urmînd să fixeze momentul oportun”.

Cu această stare de drept a intrat Statusul Catolic Ardelean în noul Stat Român la 1 Decembrie 1918. (va urma)

Baronul Josika (1848-1923)

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Iubirile știute și neștiute ale scriitorului Ionel Teodoreanu

Idolul tuturor femeilor în interbelic a plecat din această lume de ziua băieţilor lui gemeni. Ionel Teodoreanu a fost un mare avocat şi orator în epocă. Scriitorul romanelor copilăriei s-a format în cercul „Vieţii Româneşti” şi a fost directorul Teatrului Naţional din Iaşi.

Povestea vieții lui a început la Iași, în 6 ianuarie 1897 într-o familie de moldoveni. Tată său era avocat renumit în baroul ieșean, iar mama sa o mare pianistă. Cei care l-au cunoscut și-l strigau „Coane Ionel” spuneau despre Ionel Teodoreanu că era diferit de fratele său Păstorel, își trăia viața tumultuos, era iubit și prețuit ca avocat pentru pledoariile sale în tribunal. Scriitorul ajuns celebru pentru literatura destinată copilăriei și adolescenței a fost toată viața la fel de prietenos și modest. Romanele sale erau atît de bine vîndute, încît se făcea o mare coadă la librărie, în zilele de autograf. Dintre cele de imens succes amintim: „Lorelei”, „La Medeleni”, „Ulița copilăriei”, „Turnul Milenei”, „Golia”, „În casa bunicilor”, „Zdrulă și Puhă”, „Hai Diridam”, „Fata din Zalataust”, „Întoarcere în timp”, „Ce a văzut Ilie Pîinişoară”, „Bal Mascat”, „Masa umbrelor”, „Arca lui Noe”.

O logodnă în taină și o căsătorie surpriză

Povestea căsniciei lui Ionel Teodoreanu începe prin 1918, în Ajun de Crăciun. Era în plin război mondial, iar Ștefana Maria Lupașcu, alintată Lily, viitoarea doamnă Teodoreanu se pregătea cu tatăl ei să plece la Paris. Își propuseseră să poposească două zile la Iași, ca să-și ia rămas bun de la verișoarele refugiate acolo. După divorțul părinților, mama ei franțuzoaică rămăsese în țara de origine, iar fata, aflată în grija tatălui ei și crescută de rudele acestuia, vibra de nerăbdare și bucurie să călătorească cu el în străinătate. Cînd Ștefana a ajuns la Iași, ningea ca-n povești, iar verișoara Cella, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, insistă să meargă cu ea și sora ei Beb în casa Teodorenilor, o casă în care plutea acel duh de ospitalitate moldovenească, ca să sărbătorească Crăciunul. „Cu multe zîmbete bune, mîini calde, la un păhărel de vin, am povestit în voie. Cella era în vervă și îi fermeca pe toți, lumea bine dispusă. Mă retrăsesem cu Beb într-un salonaș, ca să-i pot citi în taină, unele lucruri scrise de mine. Din cînd în cînd venea Cella, mă mîngîia pe cap și îmi lua cîte un carnețel”, își amintește peste ani scriitoarea. Tot atunci, Ionel îi citise pe furiș însemnările din carnețel, iar cînd și-au întîlnit privirile într-un moment cînd erau doar ei doi, băiatul explodă: „Noi sîntem frați! Avem același suflet! Aceleași mirări, aceleași încîntări! Ne ating aceleași lucruri! Noi scriem la fel. Și mata scrii despre pomi, flori, apusuri, răsărituri”. O rugă să nu plece din țară, dar nu se putea pune cu tatăl ei. Erau liceeni și din acea noapte cu zăpadă bogată și ger, prietenia lor a crescut ca-ntr-o poveste. „Parcă băusem amîndoi o băutură vrăjită, care ne furase mințile și lucra fără știrea noastră. Mă ceruse de nevastă, fără săși consulte părinții, fără să aibă cu ce mă ține, ci numai cu fabuloasa speranță de a deveni un scriitor celebru de a mă acoperi de glorie și de a mă face fericită”, își amintea peste ani soția sa, Ștefana. Tatăl fetei își dă acordul în privința logodnei într-un mod autoritar: „Fata va sta cu mine trei ani. În acest timp, dumneata îți vei face studiile în Drept și te vei înscrie în barou, ca să poți lucra pe lîngă tatăl dumitale ca avocat. Scrisul este un lux. Întîi trebuie să-ți cîștigi existența”.

În 6 martie 1919 erau logodiți, c-așa era moda atunci după război, a căsătoriei surpriză. Ștefana și tatăl ei se aflau în București, la hotel, așteptau pașapoartele pentru plecarea în Franța, cînd domnul Vulturescu se prezintă în fața domnului Lupașcu: „Rupe logodna.

Băiatul ăsta e un chefliu nemaipomenit. Chefuiește noapte de noapte, pînă la ziuă. Nici nu știu cum de are tată-su atîția bani. Rupe logodna la timp, să nu-ți plîngă fata în pumni”. Înnegrit de supărare a doua zi s-a dus cu Vulturescu la Gambrinus să constate dacă logodnicul era acolo. Și era Păstorel, adică fratele lui Ionel.

Fotografii, iconițe, șuvițe au schimbat între ei înainte de plecarea Ștefanei spre Paris. Scrisorile pline de doruri și chemări circulau între Iași și Paris. Ionel Teodoreanu își dă examenele celor trei ani de la Drept, în trei sferturi de an, iar mama sa îi trimite o scrisoare frumoasă tatălui Ștefanei, referitoare la căsătorie. În 15 februarie 1920, în salonul familiei Teodoreanu, preotul le-a schimbat inelele, au băut din același pahar vin și au mușcat același pișcot. În mătăsuri albe, emoționată, în capul mesei, Ștefana adoarme. Băuse șampanie și nu mîncase nimic, iar soțul ei a rămas cu musafirii pînă dimineață. Păstorel a povestit toată viața despre cum s-a însurat fratele lui cu o „găină care adoarme după niște picături de vin”. La un an, în 3 februarie 1921, s-au născut gemenii, Ștefan și Osvald, alintați Afane și Gogo. (…)

Idolul femeilor îndrăgostit și refuzat

În 1938, mutat la București, Ionel Teodoreanu intră în cercurile „Universului literar”. Locuia într-o casă veche boierească, intersecția cu strada Polonă, cu odăi mari și o grădină largă, cu un decor de pruni, tufe, multă verdeață. Într-o cameră spațioasă, cu mobile dintr-o epocă apusă, cu o bibliotecă și divan, printre portrete, fotografii, iconițe –scria. Cînd nu avea procese, se deștepta la ora patru, se apuca de scris, pînă la prînz. Cu un termos de cafea, multe țigări, refăcea enorm din romanul la care scria, tăind cu foarfeca pasajele. Făcuse o pleurezie, apoi o pungă cu puroi la plămîni care nu se văzuse la radiografie. Toată lumea bănuia că avea tuberculoză, însă după operație s-a vindecat, a mai trăit zece ani. „Îl văd cu ochii strălucitori, cu părul răvășit, cu rîsul plin, contaminat, în librărie dînd autografe; îl revăd minunînduse ca un copil la priveliștea șlepurilor ce treceau pe Dunăre, lîngă Spanțov, îl zăresc la primele rînduri de loji ale galelor de box, organizate la circul Paladium, în tribună la meciurile de fotbal entuziasmîndu-se la galele jucătorilor; mi-l amintesc discutînd cu o vervă neobosită pe imensele săli ale Tribunalului de pe cheiul Dîmboviței, în mijlocul împricinaților, al avocaților și grefierilor”, își amintește Al. Raicu.

Ultima zi de viață și prima în eternitate

După război, comuniștii l-au evacuat din casă și l-au mutat pe la Hala Traian. Elegantul bărbat era văzut în haine vechi, cu barba crescută, dar cu aceeași dispoziție optimistă. Strălucea încă în Baroul bucureștean, era învinuit c-ar fi fost purtătorul de idealuri a unei lumi trecute și condamnate, abia își ducea zilele. Făcuse parte dintre cei care primeau lunar un ajutor bănesc de la industriașul Nicolae Malaxa, la fel ca Tudor Arghezi, Geo Bogza, Lucia Demetrius. După 1950 cînd a început seria proceselor politice, i-au mai venit niște bani, dar puțini.

Era prin februarie 1954. O iarnă grea, considerată în analele meteorologiei românești ca cea mai îngrozitoare din ultimul secol. În Bucureștii troieniți era un ger cumplit, de tăia respirația. De dimineață, Ionel Teodoreanu își anunță soția că avea un proces greu: „Este în joc libertatea a trei oameni cinstiți. Dacă n-o să pot rezista viscolului și nu voi putea ajunge la Tribunal, am să intru într-o alimentară să cumpăr ceva. Știi că azi e ziua de naștere a lui Osvald și Ștefan”.

Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu), soția scriitorului

Armata făcuse tuneluri prin oraș ca oamenii să poată circula. „El pornise spre Tribunal, pe jos, înotînd prin marea de troiene. La două sute de metri de casă își dă seama că ziua de lucru este compromisă, Tribunalul n-are să lucreze și decide să se întoarcă. Tocmai ajunsese în fața alimentarei din cartier și vede că e deschisă, se gîndește să ia ceva pentru casă. Intră, salută, schimbă cîteva cuvinte despre potopul de afară cu vînzătorul. Cînd ridică mîna arătînd spre cutiile de conserve etalate pe raft, omul de după tejghea își vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului”, își amintea soția sa. A treia zi a avut loc înmormîntarea. „Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului – își amintea Vlaicu Bîrna. Intram într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorîtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nici o lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vîrfurile și călcîiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba”.

Era adulat de către admiratoare. Însurat fiind, dragostea nu l-a ocolit. Idilele lui multe, știute și neștiute, au rămas în umbră. O doamnă i-a oferit un imens buchet legat cu o fîșie ruptă din bluza ei elegantă, de mătase, pe care o purta. În pasajul Majestic din București o vede pe Nadia Cantacuzino, măritată cu aviatorul Bîzu, fiul prințesei Maruca Cantacuzino Enescu, care a fost distribuită în filme prin Franța și apărea pe afiș cu pseudonimul Nadia Gray. Era o frumusețe a timpului. „Din clipa cînd a văzut-o el n-a mai avut liniște în somn. Mesajele trimise prin scrisori, versuri, buchete de flori au rămas fără efect și total ignorate. Îndrăgostitul se plîngea cu amărăciune prietenilor. Apoi a fost văzut des în fața paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, făcea însemnări consolatoare ce sunau derizoriu: «crîșma e locul unde omul se întîlnește cu vinul»”, își amintea prietenul său, Vlaicu Bârna. Se lăsase de fumat după operația la plămîni și se apucase de băut. Nadia nu l-a băgat în seamă vreodată și a părăsit România prin 1940.

În acea iarnă cumplită sărăcia ustura ca gerul în casa familiei Teodoreanu. Cimitirul era departe și nu erau bani pentru a închiria o mașină de la pompe funebre. După terminarea slujbei, sicriul bătut în cuie era pregătit pentru ultimul drum. În curte se adunaseră în jur de o sută de oameni care veniseră să-și ia rămas bun de la avocatul și scriitorul de mare succes, ce pleca spre locul de veci, într-un sicriu legat cu sfori de-o săniuță. „Am fost multă vreme bolnavă după moartea lui Ionel. Aveam grave tulburări de vedere. Îmi apăreau în fața ochilor culori ciudate: galben strălucitor ca aurul, roșu puternic, un verde deschis, și a trebuit să urmez un tratament cu somnoterapie”, spunea soția lui într-un interviu. Ștefana și Ionel s-au întîlnit pe neașteptate și s-au legat pe viață de un Crăciun geros și tot pe ger s-au despărțit subit, de ziua gemenilor lor, exact cînd ar fi împlinit 35 de ani de la căsătorie.

Nici un scriitor nu-și cîștigase așa de ușor popularitatea în rîndul tinerilor așa cum și-a cîștigat-o Ionel Teodoreanu, însă după cel de-al II-lea Război Mondial n-a mai făcut bani din scris. Numele său a rămas în Dicționarul Scriitorilor Români, pe niște străzi, și în inimile tuturor adolescenților care i-au citit romanele, pentru că merită să le citești. monICA AnDrEI (Ziarulmetropolis.ro)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (111)

Qi Gong (3)

În Tradiţia chineză, Spiritul are un aspect mult mai concret decît în gîndirea occidentală. El este hrănit de Qi, chiar dacă acest fenomen are loc la un nivel superior. În timpul orelor de veghe, Spiritul sălăşluieşte în cap, dar adevăratul său cămin se află în inimă, loc în care el se retrage în timpul nopţii.

Toate exerciţiile Qi Gong se bazează pe conceptele psihologiei chineze. Oricine încearcă să înveţe acest sistem trebuie ca, mai întîi, să înţeleagă felul în care el acţionează. Qi circulă în jurul meridianelor, linii invizibile care unesc partea exterioară a corpului cu organele interne. Acupunctura funcţionează prin înţeparea acestor linii în anumite puncte, pentru a balansa energia organelor principale și a viscerelor. Cei care ajung să stăpînească la perfecţie metoda Qi Gong vor fi capabili să obţină acelaşi efect ca prin acupunctură, doar prin puterea minții. Cîteva dintre puncte sînt esenţiale în Qi Gong. Acestea sînt ombilicul, creştetul capului, sprîncenele, limba, inima, palmele, rinichii, perineul şi tălpile picioarelor. Trunchiul este împărţit în trei zone. Acestea sînt: zona subombilicală, zona cuprinsă între ombilic și cutia toracică, iar cea de-a treia între diafragmă și gît. Fiecare dintre ele domină organele cuprinse în aria respectivă și operează la temperaturi diferite. Totdeauna trebuie păstrat echilibrul între aceste trei zone. Copiii chinezi cresc acumulînd aceste cunoştinţe. De la vîrste fragede, fiecare copil este învăţat că starea de suferinţă, de boală este o urmare a neglijării de sine. Sănătatea este rezultatul unei vieţi trăite cu înțelepciune și a grijii pe care fiecare o manifestă față de trupul şi mintea sa. Acesta este motivul pentru care zeci de milioane de locuitori ai Chinei încep fiecare zi cu o serie de exerciţii destinate creşterii, înmagazinării și refacerii energiei și nicidecum risipirii ei. Nu exagerăm afirmînd că acest

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (14)

Între timp, Grouchy, fidel ordinului primit, a continuat să se îndrepte spre est, îndepărtîndu-se, cu fiecare moment, de locul unde avea să se dea bătălia decisivă. Pe 17 iunie 1815, soarele a răsărit la ora 3.45 GMT. Peste patru ore preţioase au fost pierdute pînă ce Napoleon să se trezească din somnul său agitat şi peste şapte aveau să treacă înainte ca el să fie capabil să preia controlul trupelor franceze. Istoricii sînt convinşi că Bonaparte a avut, în acele ore, şansa de a obţine o victorie decisivă, dar nu a fructificat-o; dacă ar mai fi fost, printr-un miracol, din nou, tînărul cadet ce se remarcase la asediul Toulonului, Napoleon nu ar fi ratat această şansă... Însă letargic, somnoros, chinuit de dureri, împăratul era deja un om învins, chiar mai înainte ca lupta să înceapă.

Pentru istorici, ziua de 17 iunie şi nu cea următoare, cînd a avut loc bătălia de la Waterloo, reprezintă de fapt momentul fatidic al „Micului Caporal”. Cu toate că se afla într-o stare fizică lamentabilă şi în ciuda erorilor comise de mareşalul Ney, Napoleon a fost totuşi foarte aproape de victorie la Waterloo. Probabil că dacă ar fi fost capabil să se suie măcar pe cal, spre a-şi încuraja soldaţii, ar fi triumfat. De altfel, mărturia lui Wellington însuşi este edificatoare, în această privinţă: „Niciodată nu m-am aflat într-o situaţie mai disperată, niciodată nu m-am simţit mai aproape de o înfrîngere totală, cum am fost la Waterloo”. Suntem aşadar pe deplin îndreptăţiţi să spunem că sănătatea şubrezită a lui Napoleon a fost elementul cheie, care a decis soarta bătăliei în favoarea Aliaţilor. Şase ani mai tîrziu, pe 5 mai 1821, împăratul exilat murea, pe Insula Sfînta Elena. Cel de-al doilea surghiun a fost o perioadă de frustrare fără speranţă, de certuri meschine, de izolare mohorîtă. Fără îndoială, nici guvernatorul general al insulei, ursuzul Sir Hudson Lowe, nu avea răbdarea necesară spre a menaja orgoliile

Qi Gong reprezintă începuturile Medicinei Tradiţionale Chineze, de vreme ce Qi – „răsuflarea diafană“ sau energia vieții – se află în miezul a tot ceea ce este viu. În corpul uman există două forme de Qi – Yin qi, care înseamnă vitalitate și Yang qi, care opune rezistență la boli, însemnînd imunitate. Gong din Qi Gong înseamnă „Exersare“, iar în traducere liberă înseamnă realizare și, implicit, o îndelungată practică, prin care Qi poate fi cultivat și adus într-o stare de armonie pentru a menține corpul sănătos, pentru a oferi sănătate și vigoare și, în unele cazuri, dăruieşte calităţi supraomenești celui care atinge culmile măiestriei.

Sistemul Qi Gong s-a aflat în pliniă glorie în zilele alchimiştilor, acei aşa-zişi „oameni de ştiință“ care căutau elixirul vieţii veşnice. Ei credeau că cel mai bun mijloc de a descoperi elixirul era acela de a utiliza și a controla energia dătătoare de viață, care, totodată, reprezintă un suport al vieții. Sub influenţa alchimiștilor, puritatea Daoismului ca Filosofie a suferit influențe religioase și a fost întinată de practici superstițioase. Perfecţiunea spirituală și pacea mentală, care se obțin prin meditație, au menirea să elibereze trupul de dorinţele pămîntești și, asemenea conceptului budist referitor la Nirvana, să ofere Spiritului eliberarea din închisoarea trupească, pentru ca acesta să călătorească în întreg universul după cum îi este voia. Aceasta reprezintă Calea, viața ce duce spre puritate și care, ca primă consecinţă, oferă o existență îndelungată şi binecuvîntată.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Alchimiştii daoiști vedeau lucrurile dintr-un unghi diferit. Ei se aflau în căutarea unei licori ce putea să le ofere viață fără de moarte. Unul dintre alchimiştii renumiţi a fost Zhang Daoling care a scris o carte despre descîntece. A fost supranumit „Papa daoist“. El susţinea că „hrănind sufletul pentru ca acesta să nu moară, reuşim să intrăm atît în posesia suflului celest, cît și în cea a adierii feminine terestre. Pentru a le folosi pe amîndouă nu trebuie făcut nici un fel de efort. Legenda spune că Lao Zi i-a oferit acestui alchimistelixirul vieţii în mod supranatural și, astfel, el a reuşit să atingă venerabila vîrstă de 123 de ani, după care a înghițit elixirul și a urcat la ceruri pentru a se alătura nemuritorilor. Un alt alchimist daoist, Zhuang Zi (n.n.: Zi este un titlu onorific, însemnînd Maestru) afirma următoarele: „Răsuflă din greu, gîfîie, oftează, respiră, expiră vechea suflare și inspiră una proaspătă. Petrece-ți timpul asemenea ursului somnoros, întinde-ți oasele și apleacă uşor capul, mișcînd gîtul asemenea unei păsări; toate acestea sînt dovezi ale dorinţei de a trăi cît mai mult. Doctorii procedează astfel, ca și toţi cei care își hrănesc trupurile“. Un alt alchimist renumit, Bao Bozi, dădea următoarele sfaturi: „Respiră pe nas, ține-ți respiraţia și numără în gînd bătăile inimii. Numără pînă la 120 și apoi expiră pe gură. Nu trebuie să auzi şuierul respiraţiei. Inhalează cu putere și expiră cumpătat. Atîrnă o pană de gîscă, astfel încît să ajungă în dreptul nasului și gurii. Pana nu trebuie să se mişte cînd respiri. Exersînd îndelung poți ajunge să îți ții respiraţia pînă la 1000 de bătăi. Odată ajuns în acest stadiu, un bătrîn se poate transforma într-un om tînăr; fiecare zi îl poate ajuta să se schimbe“. Capacitatea de a fi puternic și în stare fizică și psihică bună, asemenea unui om tînăr, în ciuda vîrstei înaintate, reprezintă dorinţa supremă. De-a lungul secolelor, Qi Gong s-a perfecţionat, incluzînd artele marţiale și exerciţiile de meditație. Totodată, a devenit tot mai mult un sistem ce contribuie la creşterea forţei fizice și îmbunătățește starea de sănătate a organismului. Prima dată, acest sistem a fost menţionat în „Clasica Internă a Împăratul Galben“, cînd împăratul Galben își exprima îndoielile față de Maestrul său Divin. Am auzit că în timpurile străvechi oamenii ajungeau să trăiască și peste 100 de ani și, în ciuda vîrstei înaintate, nu își pierdeau vigoarea, nu încetau să muncească zi de zi. În zilele noastre, deşi nu ajung să trăiască decît jumătate din această vîrstă, oamenii sînt tot mai nevolnici și își pierd forţele. Să fie oare cauza, faptul că oamenii se schimbă de la o generaţie la alta? Sau, poate, omenirea nu mai ia în seamă legile naturii?

unui prizonier dificil, cum era Napoleon, dar legenda „martiriului” îndurat de fostul împărat pe Sfînta Elena nu are nici o bază reală. Necesităţile politice i-au împiedicat pe englezi să-i ofere ilustrului lor captiv condiţii sanitare deosebite. Din acest motiv, admiratorii fostului împărat l-au acuzat pe tiranicul Lowe de distrugerea deliberată, lentă, dar sigură, a lui Napoleon, pretinzînd că regimul asigurat de guvernatorul britanic semăna mai curînd cu unul penitenciar, demn de macabra Insulă a Diavolului... Pînă şi Papa Pius al VIIlea, pe care Napoleon îl arestase şi-1 exilase, a militat pentru schimbarea locului de surghiun, motivînd că „Insula Sfînta Elena este o ameninţare mortală pentru sănătate şi a-1 ţine acolo în continuare pe bietul prizonier înseamnă a-1 ucide, puţin cîte puţin”.

O formă de maladie hepatică, hepatita acută, era endemică pe insulă. Napoleon s-ar fi putut îmbolnăvi dar, chiar dacă acest lucru s-a întîmplat, refacerea a fost rapidă. Dar nu hepatita, ci o altă boală i-a pricinuit moartea, după o suferinţă de şase luni. Opiniile, vizavi de această afecţiune, sînt nenumărate şi care de care mai abracadabrante. De fapt, lucrurile sînt foarte simple. În timpul ultimelor sale zile de viaţă, Napoleon a avut melene (scaune negre ca păcura) şi vomismente de culoarea zaţului de cafea, ambele cauzate de sînge digerat sau semidigerat. Tratamentul care i s-a aplicat nu i-a fost de mare ajutor. Unul dintre ultimele medicamente administrate a fost o doză puternică de calomel, care nu doar că nu i-a făcut bine, dar probabil că i-a şi grăbit moartea. Rapoartele medicale post-mortem sînt diferite, în privinţa stării ficatului lui Napoleon, dar toate menţionează existenţa unei mase tumorale la nivelul stomacului. Toate acestea, coroborate cu simptomele mai sus-menţionate şi cu sughiţul obsedant, descris de generalul Bertrand, fac cauza morţii sigură. Napoleon a murit de cancer, boală care i-a invadat peretele stomacului şi a provocat o perforaţie cu diametrul de cîţiva milimetri. Cancerul a erodat apoi un vas de sînge şi prin urmare cauza

imediată a decesului o constituie o gravă hemoragie internă, complicată cu peritonită.

Deşi misterul morţii lui Bonaparte este astfel cît se poate de clar desluşit, nu lipsesc totuşi şi opiniile contrare acestei explicaţii, căci şi astăzi mulţi istorici încă mai consideră că împăratul a fost otrăvit. Napoleon a dispus, în testamentul său, ca după moarte să fie ras în cap, iar şuviţe de păr să fie împărţite prietenilor şi foştilor camarazi de arme. O rumoare neobişnuită a stîrnit, în 1960, ştirea potrivit căreia, într-o astfel de şuviţă, analizată de chimiştii francezi, s-ar fi găsit importante urme de arsenic. Dar, la o analiză atentă a simptomelor intoxicaţiei acute cu arsenic, în comparaţie cu cele care au precedat moartea carismaticului lider, observăm că nu otrava pare să fi fost cauza directă a decesului. Totuşi, nu putem neglija faptul că arsenicul constituie un puternic agent cancerigen şi, administrat intenţionat, pentru o perioadă lungă de timp, poate declanşa boala. Este o teorie posibilă, dar improbabilă. Napoleon a murit la 6 ani după Waterloo şi a pierdut la Waterloo la 3 ani după campania dezastruoasă din Rusia. Declinul său a devenit inevitabil atunci cînd starea lui de sănătate fizică şi mentală a clacat, iar Marea Armată trimisă împotriva Rusiei a fost distrusă de propria lui nerăbdare şi de blestemul teribil abătut asupra soldaţilor francezi: tifosul. După decimarea acestei armate, imperiul napoleonean nu avea să-şi mai revină vreodată. Pe 29 noiembrie 1812, după ce traversase Rîul Berezina, mareşalul Ney îi scria soţiei sale: ,,Nu gloanţele ruşilor, ci mai curînd Generalul Foame, aliat cu Generalul Iarnă, ne-au învins”. Este o opinie pe deplin acceptată de istorici dar, spre a spune adevărul în totalitate, trebuie să adăugăm numele a încă doi responsabili: Generalul Tifos şi, vă place sau nu, Generalul Bonaparte... Sfîrșit

FREDERICK CARTwRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA

Alexandru Odobescu, un bărbat şi un scriitor fascinant

Deși este una dintre figurile proeminente ale literaturii române, despre rafinatul scriitor Alexandru Odobescu (1834-1895) aproape că nu se mai știe nimic. La fel stau lucrurile și cu alți creatori din generația sa – B.P. Hașdeu, B. Delavrancea, D. Zamfirescu sau Al. Vlahuță -, cunoscuți sub numele de generația postromanticilor, și, ca atare, pînă nu demult, nelipsiți din manualele de liceu.

Alexandru Odobescu s-a născut la București, ca fiu al generalului Ion Odobescu, cel care, împreună cu coloneii Ion Solomon și Grigore Lăcuseanu, avea să-i zdrobească pe ,,golanii revoluționari” de la 1848 din Țara Românească. Despre cariera militară a generalului Ion Odobescu n-am căutat amănunte, pentru simplul motiv că avea puține legături cu subiectul acestui material. Am reținut doar că, murind în anul 1857, a fost înmormîntat în curtea Bisericii ,,Icoanei”, vizavi de Școala ,,Centrală”, și avînd, într-o zi, drum prin zonă, m-am oprit o clipă în fața monumentului funerar, acoperit de patina vremii, i-am citit inscripțiile și nu m-am mulțumit cu atît. În ceea ce-l privește pe colonelul Ion Solomon, nu m-a interesat deloc. Mai generoase s-au arătat ursitoarele cu colonelul Grigore Lăcusteanu, care privește mai degrabă istoria literară prin amintirile sale, din care aflăm că, violent și grobian, îl amenința cu sabia pe Heliade Rădulescu - ,,O să te tai, cîine, să te învăț minte să nu mai dai o asemenea proclamație!” -, iar pe poetul și arheologul Cezar Bolliac îl numea ,,vagabond”, acuzîndu-l că ar fi furat banii cu care țiganii plănuiau să-și răscumpere dezrobirea. Cei trei ofițeri superiori mai aveau în comun caracterul reacționar și simpatia nedisimulată pentru ruși. Mama scriitorului se numea Ecaterina (Tica), născută Caracaș.

legătură vor rezulta șase copii. Printre ei, Sașa. Ei vor fi adoptați de stolnicul Iacovache Prejbeanu, care le va da numele său. Pe Alexandra (Sașa) Prejbeanu, a crescut-o bunica dinspre mamă, Zoe Văcărescu, căsătorită, prima oară, cu un Mavrocordat –tăiat de turci – și mai apoi cu principele Alexis Chirilovici Bagration Muhranski. Înainte de a o cunoaște pe Sașa, Odobescu fusese îndrăgostit de Anica (Ninetta) Bărcănescu, fiica agăi Scarlat Bărcănescu și a Elenei, născută Caragea. Dar, fusese o iubire fără speranțe, motiv pentru amicul George Crețianu să-l consilieze într-o scrisoare: ,,Fă și tu ca mine, uită (...) Socotesc că un om care are puțină ambiție, care voiește a se deosebi în litere, în știință (...) nu trebuie să se înamoreze. Amorul e o mare pierdere de timp, și cel ce aspiră la lucruri mari are trebuință de timp”. Anterior, deși în doliu după tatăl său, generalul, se ostenise expediind scrisori curtenitoare atît logodnicei, cît și viitoarei soacre, Alexandra (Alina) Bagration. Iată cîteva pasaje din misiva explediată pe 8 mai 1858, neapărat în limba franceză, după cum o cereau uzanțele vremii: ,,Madame, Je prends aujourd’hui la liberté de vous écrire... ceea ce ar fi trebuit probabil să fac de cîteva luni încă, dar m-am gîndit atunci că la distanță așa de mare o scrisoare neprevăzută de la un necunoscut vi s-ar părea cel puțin ciudată (...) Aș vrea, doamnă, ca venind să vă cer mîna domnișoarei, fiica dumneavoastră, să găsesc expresiile cele mai exacte, destul de puternice pentru a vă convinge să-mi acordați cu încredere favoarea de a veghea întotdeauna la fericirea domnișoarei Sașa și de aceea de a vă păstra o recunoștință eternă și dragostea unui fiu foarte devotat...”.

împletește realitatea cu ficțiunea și amintirile, tehnică specifică literaturii romantice. Privitor la scrierile istorice, arheologice și arhivistice, savantul a născocit o expresie, ,,reveria istorică” de tip oriental, ,,bazată pe criterii strict estetice”, prin care pune în circulație un florilegiu de amănunte privind reconstituirea atmosferei locale prin vestimentație, bucătărie, obiceiuri și tradiții din epocă. (Peste cîteva decenii, și G. Călinescu, în romanele sale de tip balzacian, va recurge la această modalitate estetică – n.m.) Aceste două direcții de acțiune au dus la apariția unei specii literare, ,,jurnalul mimat”. Cercetarea istorică, menită să refacă, peste veacuri, tabloul epocilor trecute în toate componentele lui, este, în bună parte, un inventar și o subtilă descriere a frumuseților păstrate în vestigii.

Alexandru Odobescu nu a impresionat printr-o operă grandioasă. El a fost un scriitor fascinant prin aceea că a redat spectacolul vieții prin ceva ce multora care și-au propus același lucru le-a scăpat. Și această impresie au căpătat-o doar aceia care au avut inspirația și răbdarea să-i parcurgă cele peste 3.000 de scrisori risipite în presa vremii, și adunate în volumele apărute mai tîrziu prin osîrdia multor cercetători, precum Scarlat Struțeanu, Perpessicius, N. Manolescu, Geo Șerban. Scrisorile lui Odobescu acoperă 38 de ani din viața sa, din perioada 1847 – 1895. Plus tot atîtea care își mai așteaptă cercetătorii, pentru că, într-adevăr, Odobescu a avut o certă vocație de epistolier. Motiv pentru Emil Cioran să declare că, dacă vrem să aflăm adevărurile despre viața sa, trebuie să-i citim scrisorile, nu opera. Privitor la temele comentate, nu găsim nimic ieșit din comun: relații de familie; propria sănătate; necazurile provocate de moșiile sale, prost administrate de niște arendași escroci; iubirea pentru mamă și soție; lecturile și călătoriile; cariera profesională și diplomatică. În altă parte trebuie căutat inefabilul, în jocul acela cu cartonașe colorate. Manevrate cu răbdare, ele pot reconstitui o existență care, altminteri, ar putea rămîne, mult și bine, sub pecetea tainei, cum s-a întîmplat cu Mateiu, un alt scriitor greu de pătruns din pricina existenței și a operei atipice.

După ce și-a început studiile la cunoscuta Școală Domnească ,,Sf. Sava”, din inima Bucureștilor, în anul 1846 Alexandru Odobescu pleacă la Paris, unde în 1853 se va înscrie la Facultatea de Litere. În 1853, contaminat de ideile revoluționare, la fel ca atîția alți tineri, aflați la studii în Europa, se înscrie în Societatea ,,România Jună”, aflată, în acel moment, sub conducerea lui N. Bălcescu. Tot atunci, aderînd la ideologia naționalistă, promovată în 1840 de Mihail Kogălniceanu în Revista ,,Dacia literară”, tînărul cărturar valah debutează în Almanahul Societății ,,România Jună” cu articolul ,,Muncitorul român”, nesemnat. Dar, adevăratul debut se va produce în 1855 în Revista ,,România literară”, condusă de V. Alecsandri, cu poezia ,,Odă României” și cu studiul ,,Despre satira latină”. În 1857, publică în ,,foița” ,,Românul”, proprietate a liberalului C.A. Rosetti, sub genericul ,,Scene istorice din cronicile Țării Românești”, nuvela ,,Mihnea-Vodă cel Rău”, completată în 1860 în ,,Revista Carpaților” a lui George Sionu, viitorul socru al lui Mateiu Caragiale, cu celălalt episod istoric, ,,Doamna Chiajna”. C.A. Rosetti, deopotrivă cu fiii săi, Horia și Vintilă, vor deveni ținta săgeților ironice (,,Bulbucații ochi de broască”) lansate de Eminescu în poeziile și articolele sale anti-liberale. În 1866, cele două scrieri vor fi reluate în volumul ,,Scene istorice din cronicile Țării Românești”.

Pe 14 august 1858, deci în ajunul Sfintei Mării, Alexandru Odobescu se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prejbeanu. Aceasta era fiica Alexandrei (Alina) Bagration, care fusese căsătorită cu marele ban Emanoil Bagration, de care însă va divorța la scurt timp. A urmat o zbuciumată și rodnică legătură cu generalul conte Pavel Kiseleff, cel care a aplicat în Țările Române prevederile Regulamentului Organic. Din această

În 1861, Alexandru Odobescu întemeiază ,,Revista română pentru științe literare și arte”, la care vor colabora, printre alții, V. Alecsandri, Al. Donici, N. Filimon (cu romanul ,,Ciocoii vechi și noi”), R. Ionescu, C.A. Crețulescu. Însuși Odobescu va publica aici mai multe studii culturale, literare și de folclor, ca de exemplu: ,,Cîntecele populare ale Europei răsăritene, în raport cu țara, istoria și destinele românilor”, ,,Cîteva cuvinte asupra lui N. Bălcescu și scrierile sale” sau lucrarea ,,Românii supt Mihai Vodă Viteazul”. Intelectual cu studii vaste, Al. Odobescu a ocupat diverse funcții publice, de la cel de director în Ministerul Cultelor la secretar de ambasadă și ministru. În 1870 este numit membru al Academiei Române și lansează o campanie filologică antilatinizantă, combătînd ,,Dicționarul” colectiv al lui Laurian și Massim. Nici Cezar Bolliac nu scapă de pamfletele sale la adresa propriilor exagerări arheologice: ,,Prandaliulu academicu” și ,,Fumuri archeologice scornite din lulele preistorice”. Bazînduse pe o informație preluată de la Strabon, Bolliac susținea că geto-dacii fumau, dar nu tutun, deoarece Cristofor Columb încă nu plecase spre Indii, ci boabe de mac și cînepă (opium și canabis), pe care le puneau în pipe de lut, aprinse, și fumul le dădea o stare de euforie. Odobescu îl contrazice: într-adevăr, dacii inahalau fum, dar nu foloseau lulele. În 1874 apare lucrarea, devenită primul nostru eseu, ,,Pseudokinegetikos”, la origini, o prefață la manualul de vînătoare tipărit de un prieten. În 1889 apare în limba franceză lucrarea de referință ,,Le Trésor de Petrossa”. Activitatea literară a lui Odobescu mai cuprinde, între altele, și lucrarea ,,Cîteva ore la Snagov”, mai degrabă o dramă istorică intelectualizată și disimulată într-un fals tratat de călătorie, specie tipic odobesciană. În opinia criticii, în scrierile beletristice ale lui Al. Odobescu distingem, ca modalitate artistică, predilecția pentru ,,fantazarea somnolentă”, cînd

Să luăm, de exemplu, cazul frumoasei profesoare Hortensia Kessinger (1864-1953), căsătorită de trei ori: Davilla-Racoviță-Buzoianu. Stăpînit de o pasiune devastatoare pentru dînsa, la care mai adăugăm dezechilibrul provocat de încurcături bănești, plus efectul drogurilor, în 1891, Odobescu o cere în căsătorie. Dar ea, nu și nu, că e prea bătrînă. Iubindu-și soțul cu disperare și neacceptînd ca un artist de geniu să fie refuzat cu atîta brutalitate și lipsă de înțelegere, doamna Sașa Odobescu se deplasează la domiciliul ingratei și o informează că dacă acceptă cererea, și ea va cere divorțul, și în cel mai scurt timp. Trebuie să recunoaștem că era o situație tîmpită. La fel avea să se întîmple și în 1917, cînd domnișoara secretară Olga Neuman, în admirația ei infinită, îl va cere în căsătorie pe Titu Mariorescu, în vîrstă de 77 de ani. Dar, și filogermanul este inflexibil: nein! Domnișoara să se mulțumească cu suma aceea uriașă de bani și cu locuința din centrul Bucureștilor, ca moștenire, și să lase prostiile. Și în planul ficționar lucrurile stau tot la fel. Anticarul Babighian se îndrăgostise de un tablou al doamnei Sultana Demirgian. Neputînd să cumpere tabloul, o cere pe doamna de soție. Însă doamna îl refuză, întrucît domnul era căsătorit și avea copii. Atunci Babighianca o vizitează pe Sultana, informînd-o că, deși își iubește soțul, este în stare de un divorț, ca o jertfă, numai spre a-l vedea fericit cu tabloul acela în brațe. Așa stau lucrurile în literatură. Cu Odobescu a fost altfel. Nemaiputînd accepta refuzul criminal, în 1895, ia o doză mai mare de morfină și o termină cu viața! Ce absurd: pentru un cur de muiere, un bărbat atît de fin și un mare scriitor să-și piardă cumpătul și să se sinucidă... Dar și Sașa lua morfină. În ultimii ei ani de viață, ne informează G. Călinescu, fiica lor, Ioana, îi injecta morfină de patru ori pe zi.

PAUL SUDITU

Portretul lui Alexandru Odobescu, de George Demetrescu Mirea

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintirile unui prinţ despre moartea lui Rasputin (III)

,,Am întors revolverul cu o mișcare înceată. Rasputin stătea tot în picioare în fața mea, nemișcat, dar avea capul aplecat spre dreapta și ochii ațintiți spre crucifix. O întrebare îmi străfulgeră mintea: unde trebuia să trag: spre tîmplă sau spre inimă? Mă străbătu parcă o lovitură de trăsnet: trăsesem. Rasputin scoase un țipăt sălbatic, de fiară, și căzu greu pe spate, peste blana de urs. Se auzea zgomot pe scări. Erau prietenii mei, care soseau sămi dea ajutor. În graba lor apăsară pe un buton al întrerupătorului de pe scară și m-am pomenit în întuneric... Cineva se lovi de mine și scoase un țipăt de spaimă. Rămăsesem pe loc, temîndumă ca pe întuneric să nu dau peste cadavru. Pînă la urmă, aprinseră lumina. Toți se repeziră la Rasputin. Era culcat pe spate. Din cînd în cînd, niște convulsii îi încordau obrazul, avea mîinile crispate și ochii închiși. Pe cămașa lui de mătase se vedea o mică pată roșie. Rana era mică și sîngele de-abia se vedea. Aplecați, îl examinam împreună. Unii ar fi vrut să mai tragă în el, dar teama de urme suplimentare îi făcu să renunțe. Cîteva minute mai tîrziu, fără să mai fi deschis ochii, Rasputin rămase nemișcat. I-am examinat rana: glontele străbătuse dintr-o parte în alta zona inimii. Nu mai încăpea nici o îndoială: murise. Marele duce și Purișkevici deplasară trupul, mutîndu-l de pe blana de urs pe dalele de piatră. Apoi, după ce am stins lumina și am închis cu cheia ușa sufrageriei, ne-am înapoiat în biroul meu. Credeam că evenimentul petrecut în noaptea aceea va feri Rusia de cădere și rușine. (...) Deodată, în mijlocul convorbirii, m-a încercat un presentiment și dorința de neînvins să cobor în sufragerie, unde zăcea trupul lui Rasputin. M-am sculat, m-am dus spre ușă și am deschis-o. Lîngă masă,

pe jos, în locul în care îl lăsasem, zăcea Rasputin mort. Trupul lui era imobil, dar pipăindu-l mi-am dat seama că era călduț. I-am căutat pulsul. Încetase să mai bată. Nu mai încăpea nici o îndoială, Rasputin murise. Picături mici de sînge curgeau din rană peste dalele de piatră. Fără să știu de ce o fac, l-am apucat brusc de brațe și am tras cu violență. Torsul se ridică, se aplecă, apoi căzu la loc. Capul zăcea într-o parte, inert. Am rămas cîtva timp în picioare lîngă el. Eram cît pe-aci să plec, cînd atenția mi-a fost atrasă de o ușoară tresărire a pleoapei stîngi. M-am apropiat din nou și i-am scrutat cu atenție chipul: era străbătut de convulsii tot mai puternice... Deodată deschise ochiul stîng... peste o clipă îi tresări pleoapa dreaptă și se ridică și ea... iar ochii lui Rasputin, verzi și ficși, ca ai unui șarpe, mă străpungeau cu o privire diabolică, plină de ură. Mă cuprinse o spaimă mută. Am înțepenit. Aș fi vrut să o iau la fugă, să chem ajutor, dar aveam picioarele moi și vocea nu-mi da ascultare... Ca într-un coșmar, eram pironit de dalele de piatră. Atunci se produse un lucru de necrezut. Cuprins parcă de frenezie, Rasputin sări în picioare ca împins de un arc. Din gură îi curgea spumă. Arăta înfiorător. Un urlet sălbatic umplu încăperea și l-am văzut îndreptînduse asupra mea cu degetele încovoiate... Ca niște clești de metal incandescent, degetele lui începură să-mi frămînte umărul și încercară să mă apuce de beregată. Privea sașiu și ochii îi stăteau gata să iasă din orbite. Rasputin înviat îmi repeta necontenit numele, cu o voce șuierătoare și gîfîită. Oroarea de care eram cuprins nu putea fi asemuită cu nimic altceva. Începu o luptă fantasmagorică. În omul acesta muribund, otrăvit și străpuns de un glonte, în acest cadavru pe care niște forțe obscure îl făcuseră să țîșnească în picioare ca să-și răzbune moartea, exista

O călătorie în Nepal

Şi dacă nu a murit... (3)

Pentru un prim-ministru sau preşedinte nu aş fi făcut acelaşi efort. Cîteva săptămîni mai tîrziu am aflat, de altfel, că şoferul de la Hotelul Dwarika, care mă dusese la palat, a fost reţinut după plecarea mea şi interogat vreme de opt ore de miliţiile maoiste.

Cînd am ajuns într-una din anticamerele de la aripa apartamentelor private ale regelui, aşteptînd să intru, am simţit cum inima începe să-mi bată foarte tare, la limita durerii. Anticamera nu avea grandoarea unui încăperi de palat, ci părea mai degrabă recepţia puţin cam strîmtă a unui hotel de patru stele de la Londra, ai cărui proprietari consideră de treizeci de ani încoace că e inutil să-1 modernizeze. Atmosfera era stranie. Abia dacă se vedea cîte un membru al personalului, şi cînd apărea cineva, i se citea spaima în priviri.

La un moment dat, în anticamera unde aşteptam, a pătruns aghiotantul regelui, generalul de brigadă Binoj Basnyat. M-a anunţat că urma să intru în orice moment, Maiestatea Sa avea să mă primească fără întîrziere. Şi astfel am mai privit puţin tabloul de pe unul din pereţii încăperii: Bătălia de la Sindhuli, 1767.

Apoi s-a deschis uşa. Iată-mă înaintea unui domn prietenos, în vîrstă de cincizeci şi cinci, pînă în şaizeci de ani. Purta un fel de pijama, iar pe deasupra vestă. M-a rugat să iau loc, cu voce slabă. Acest gentleman curtenitor, cu accent de Oxford, să fie el oare temutul rege Gyanendra? Omul pe care Occidentul îl consideră o întruchipare a cruzimii autocratice? Care în 2001, după un masacru la palat, rămas nedesluşit pînă azi, a venit la putere? Care a abolit democraţia în Nepal şi a aruncat în temniţe politicienii indezirabili, pînă cînd, sub presiunea străzii, a trebuit să renunţe la măsurile luate?

Înainte de a relata discuţia mea cu regele Gyanendra, se impune poate să încerc măcar să rezum decăderea casei regale nepaleze. Cum de s-a putut merge atît de departe într-o ţară ca Nepalul, unde suveranul este preţuit ca reîncarnare divină parţială? Apoi, este vorba de o regiune în care, de peste patru mii de ani, a existat un şir neîntrerupt de regi, schimbîndu-se doar dinastiile domnitoare.

Multă lume din Nepal crede într-un blestem. Monarhia nepaleză e atît de veche, încît istoria şi mitologia se confundă. Cei dintîi regi de care pomenesc cronicile aparţin dinastiilor Gopala şi Mahisapala, care şi-au împărţit puterea în valea Kathmandu. Ambele au avut strămoşi iluştri. Gopala se trăgeau din Mama Luna, în vreme ce Mahisapala – nici mai mult, nici mai puţin decît din Soare. Regiunea numită astăzi Nepal s-a unit sub Prithvi Narayan Shah, care a pornit în fruntea soldaţilor săi, la mijlocul Secolului al XVIII-lea, din regiunea Gurkha, la vest de Kathmandu, şi a supus aproape întreaga regiune de la sud de Munţii Himalaya, cu nenumărate mici principate şi regate. Însă chiar înainte de lovitura decisivă, împotriva celui mai bogat şi mai puternic dintre regate, Kathmandu, stăpînit de vechea dinastie Malla, se pare că a avut loc o întîmplare fatală. Aflat pe drumul spre Kathmandu, spune povestea, regelui i-a ieşit în cale un yoghin. Şi a simţit că este un om sfînt şi i-a oferit, aşa cum se cuvine, puţin lapte bătut. Yoghinul a luat o gură de lapte şi apoi 1-a scuipat în palme şi i-a întins regelui să-1 bea. Cînd monarhul 1-a refuzat, yoghinul a aruncat asupra lui un blestem, dezvăluindu-i că este trimisul lui Shiva, spre a-i pune mîndria la încercare. Ca mulţumire pentru lapte, i-a zis, îi va îngădui să cucerească valea şi să pună capăt domniei dinastiei Malla, dar ca pedeapsă pentru aroganţa sa, noua dinastie regală pe care urma să o întemeieze nu avea să dăinuie decît zece generaţii. Cîte o generaţie pentru fiecare din mîinile sale mînjite de lapte.

ceva atît de înspăimîntător, atît de monstruos, încît pînă în ziua de azi, cînd îmi amintesc, mă cuprinde o spaimă de nedescris. Am înțeles atunci, încă mai limpede, cine era Rasputin. Mi se părea că diavolul însuși se încarnase în acest mujic, se afla în fața mea, și că degetele lui răsucite m-au apucat spre a nu-mi mai da drumul niciodată. Am făcut un ultim și teribil efort și am reușit să mă eliberez. Rasputin căzu pe spate, horcăind. Zăcea nemișcat și cu trupul răsucit.

Brusc, începu iar să se miște. Am zbughit-o pe scări, chemîndu-l în ajutor pe Purișkevici, care se afla atunci în biroul meu.

- Iute, iute, un revolver! Trageți, este viu! Am strigat. Am auzit zgomote în spatele meu și, înțelegînd că era Rasputin, m-am repezit să intru în birou. Lăsasem pe masă un baston de cauciuc, pe care mi-l dăduse Maklakov, «pentru orice eventualitate». L-am luat și am coborît scara în goană. Rasputin urca în patru labe pe scara dinspre sufragerie. Rîdea și gîfîia ca o fiară rănită. Făcu un ultim salt spre o ușă laterală, care ducea în curte. Știind că ușa era încuiată, am rămas pe palier, strîngînd bastonul de cauciuc în mînă. Dar, spre uimirea și spaima mea, ușa se deschise larg și l-am văzut dispărînd în beznă. Purișkevici porni după el. Două împușcături răsunară, una după alta, și ecoul lor se auzi în curte. Am pornit-o la goană pe scara cea mare, apoi am trecut pe cheiul Moika, cu intenția să ajung la poarta prin care Rasputin ar fi putut să iasă dacă Purișkevici nu-l nimerise. În curte erau trei porți, din care doar cea din mijloc nu era închisă cu cheia. Prin gard, am văzut că, mînat de instinctul său animalic, Rasputin se îndrepta într-acolo. Răsună încă o împușcătură, apoi a patra... L-am văzut pe Rasputin împleticindu-se, apoi prăbușindu-se în zăpadă”. În ritmul acesta, probabil că Rasputin n-a murit nici acum...

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR (,,Aforisme”)

Regele Birendra, ucis împreună cu familia pe 1 iunie 2001 de propriul său fiu, era al zecelea în şirul regilor din dinastia Shah. Regele Gyanendra, fratele său, a fost al unsprezecelea.

Fiecare e liber să gîndească ce vrea despre profeţii, dar legenda vorbeşte despre o problemă străveche şi care a rămas acută, în toate vremurile: trufia conducătorilor şi inevitabila lor cădere. Nu numai duşmanii politici ai regelui Gyanendra susţin că a fost victimă a propriei sale aroganțe şi supraevaluării de sine. Primul lucru pe care 1-a făcut cum a venit la putere în iunie 2001, după moartea fratelui său, a fost să mintă populaţia. A încercat să ascundă adevăratele circumstanţe ale masacrului de la palat, printr-un discurs radiodifuzat. A făcut public că o armă automată s-ar fi „declanşat accidental” şi că regele, regina, prinţul moştenitor, fratele şi sora sa sînt „grav răniţi». Nu numai că toţi cei amintiţi – cu excepţia prinţului moştenitor, aflat în comă – erau morţi, dar aproape că nu exista om din Nepal care să nu fi auzit, în acel moment, ce se întîmplase în realitate: prinţul moştenitor Dipendra, în vîrstă de douăzeci şi nouă de ani, fost elev la Eton şi prieten al prinţului William, care nu refuza drogurile halucinogene, dar altfel nu se distingea cu nimic, dăduse buzna în acea seară de vară – echipat în uniformă de luptă şi înarmat cu un MP5 marca Heckler & Koch, o puşcă de asalt M-16 şi un pistol de 9 mm -în camera de biliard a palatului regal şi îşi masacrase întreaga familie – tatăl, mama, fratele şi sora. Cu excepţia mătuşii sale, Chester, a vărului său, prinţul Paras, actualul prinţ moştenitor, care au scăpat în mod enigmatic neatinşi de măcel, şi a tatălui celui din urmă, prinţul Gyanendra, care nu era de faţă, a nimicit dintr-o lovitură întreaga familie regală nepaleză.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHÖNBURG

Lumea – sub zodia Zeului Marte

România și

psihoza războiului cu Rusia (2)

(urmare din pag. 1)

Doar coincidențe ale Istoriei?

,,Rusia se pregătește să atace România”, ,,Trupele rusești de la granița cu Ucraina, pregătite să atace Kievul”, „În conflictul cu Ucraina, Putin se bazează pe o promisiune pe care SUA și NATO nu au făcut-o cu adevărat Moscovei” (dar cum au făcut-o? în glumă?), ,,Putin forțează schimbarea ordinii mondiale. Occidentul trebuie să-i trîntească ușa în nas”, ,,Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei se întoarce contra Moscovei”, ,,Flancul Estic capătă relevanță sporită în NATO, în fața amenințărilor Rusiei”, ,,Negocieri imposibile: Americanii și rușii, blocați în dialogul surzilor”, ,,Occidentul a respins șantajul lui Putin”... aș putea umple cîteva pagini cu titluri alarmante, care țin Europa pe jar, arătînd cine este inamicul numărul unu nu doar al Europei, ci al întregului Glob Pămîntesc – Rusia.

Lăsînd dreptul fiecăruia să-și exprime opinia în raport cu știrea care a inflamat Planeta – anume că Rusia lui Putin va invada, mîine, poimîine, Ucraina, Republica Moldova, România etc., neoprindu-se, poate, decît la Berlin, cum a făcut-o în primăvara lui 1945 – vă invit să ștergem colbul Istoriei și să privim în oglinda retrovizoare a Muzei Clio, să mai citim și alte știri, și despre alte evenimente, uitate de oameni, dar rămase în cronici.

În acest demers jurnalistic, prin metoda translatării în timp, să scoatem de la naftalină două documente (întîmplări), urmînd ca, după ce le vom descoperi și interpreta, să le suprapunem – într-o paralelă geopolitică – unor documente (întîmplări) din zilele noastre, din acest asalt furibund asupra umanității configurînd iminentul pericol rusesc de a încerca formarea unui stat globalist mondial, sub tutela stelei roșii de pe Kremlin. Ceea ce urmează nu este nicidecum un demers politic, ci, pur și simplu, o pagină de jurnalism. Urmăriți-o!

Întîmplarea face că, în chiar vîrful spiralei acestei nebunii politice care a cuprins lumea, pe 11 ianuarie, să cumpăr o carte (prima pe acest an) al cărei titlu (deși pe jumătate mincinos) mi-a stîrnit curiozitatea –,,Roosevelt și Churchill – salvatorii lui Stalin”, volum

de 480 de pagini, semnat de John Kelly, autor al mai multor lucrări cu conținut istoric. Deși multe pagini din carte pot avea transpunere în realitatea zilelor noastre (mă refer la preliminariile declanșării celui de-al II-lea Război Mondial, în condițiile afirmării și dezvoltării doctrinei naziste și instalarea la putere a descreieratului de Hitler), deoarece nu aceasta este miza acestui articol, voi prezenta doar o mică parte, care exemplifică mesajul declarat al autorului – acela de a privi realitatea din mai multe unghiuri de vedere, pentru a ne forma o imagine cît mai fidelă a acelor evenimente la care ne referim și pe care vrem să le înțelegem. Pentru partea de reportaj în care autorul occidental ne introduce în atmosfera bucolică a Rusiei anului 1941, după care urmează esența parabolei pe care o urmărim, reproduc chiar începutul cărții, așezat sub următorul titlu: ,,Ziua de dinaintea Zilei Morților”: ,,În toiul verii Rusia vestică este o simfonie de culori strălucitoare: lumini albe, sălcii verzi, liliac mov, arbori ai lui Iuda plini de flori violet. Însă, (acum dispare peisajul de basm – n.a.) de două sau de trei ori pe secol acest spectacol este tulburat de zgomotul trupelor mărșăluind dinspre vest. Primul contingent al Marii Armate a lui Napoleon a ajuns în Rusia pe 24 iunie 1812, Armata Germană Imperială a Kaizerului, pe 22 august 1914, iar trupele lui Adolf Hitler, pe 28 iunie 1941”.

Merită să ne pierdem timpul acum comentînd aceste aberații și barbarisme? Deoarece autorul acestora și-a primit pedeapsa meritată, propun să revenim la realitatea zilelor noastre, unde vom constata – ce surpriză! – o similitudine între unii oameni de stat, din prezent, și descreieratul de Adolf Hitler! Cum, și în ce împrejurare? Poftiți dovada!

Într-adevăr, ne aducem aminte de lecțiile Istoriei: din același punct cardinal, la intervale neregulate, asupra Rusiei (care era a lui Stalin doar la cea de-a treia invazie!) se revărsau cohorte înarmate spre a cuceri pămîntul slavilor de la Răsărit și a distruge o națiune cu rădăcini ce ajung pînă în mileniile 2-1 î.d.Chr, în Transcaucazia. Ca orice lecție de istorie, orice invazie, indiferent la ce scară militară are loc, are o motivație (rareori enunțată în mod direct și clar), dar deseori pusă pe seama expansiunii teritoriale a atacatorului și pe dorința de a intra în posesia unor bogății și rezerve naturale, pentru satisfacerea nevoilor crescînde ale unui stat sau unui grup de state.

Pentru ultima agresiune, cea din iunie 1941, autorul cărții din care am reprodus începutul abrupt ne introduce în intimitatea cancelariei lui Hitler și ne face martorii unui crez halucinant al Führerului, prin cuvintele acestuia care ne dezvăluie caracterul criminal al conducătorului Germaniei din acel moment. Citițile și vă cutremurați de cinismul și barbaria care se împleteau în capul unui șef de stat, Germania – o țară cu tradițiile unei lumi civilizate avansate, dar captivă geniului malefic al lui Hitler: ,,Vom popula deșertul rus!”, le promisese Hitler generalilor săi cu cîteva zile înainte. ,,Vom transforma stepa asiatică, o vom europeniza... Nu putem avea nici un fel de remușcări în această privință, domnilor. N-avem absolut nici un fel de obligație față de acești oameni (față de ruși)... O să le explicăm doar atît cît să poată înțelege indicatoarele de autostradă, ca să nu fie călcați de mașini cînd traversează, dar nimic mai mult. Pentru ei, cuvîntul libertate (va) însemna dreptul de a se spăla de sărbători... Avem o singură datorie, aceea de a germaniza această țară. Populația băștinașă va fi tratată ca și pieile roșii. În această privință, voi acționa fără milă, sîngeros... Teroarea este o chestiune salutară”.

Ianuarie 2022. Negocierile pentru pace de la Geneva, dintre delegațiile SUA și Rusiei, menite să detensioneze situația de la frontiera ruso-ucraineană, debutează cu speranțe, dar nu duc la nici un rezultat concret. Pericolul escaladării acestui conflict dă fiori reci acelora care știu cam unde se poate ajunge în cazul declanșării unui război între forțele de sub umbrela NATO și Armata Rusiei și îi umple de satisfacție pe cei din fruntea industriei de armament. În acest punct apar declarații belicoase, aproape copiate de pe cele citate mai sus. Astfel, un domn american, de altfel, considerat un cetățean echilibrat social și psihologic –Leon Panetta, fost director al CIA și șef de cabinet al Casei Albe – invitat la o emisiune televizată cu numai cîteva ore înainte ca negocierile de la Geneva să înceapă, a prezentat un mesaj extrem de dur și de războinic, din care am reținut cîteva mostre de delir agresiv: ,,Vreau să spun că una dintre sancțiuni este de a le tăia rușilor accesul la sistemul bancar internațional” (n-a pus în balanță și pierderile acestor bănci!). ,,Cred că America trebuie să meargă după infrastructura rușilor folosind atacurile cibernetice. După rețeaua lor electrică, du-te după conductele lor, slăbește-le economia!”. În continuare tirada ia amploare: ,,În plus, cred că este important să ne mișcăm repede, să avansăm spre Rusia cu forțe suplimentare NATO. (...) Și, în cele din urmă, să furnizăm arme Ucrainei. Deja le-am oferit rachete Javelin și mitraliere cu grenade, dar sper să le dăm și rachete antiaeriene. Toate acestea vor însemna pentru ruși că nu vor putea intra în Ucraina fără luptă”. Luptă cu cine? Cu... ,,să avansăm spre Rusia cu forțe suplimentare NATO”... deci, cu NATO?

Ce facem, Mister Leon Panetta? Refacem buncărul lui Adolf Hitler din Pădurea Gierloz, din Polonia? România – între interesele marilor Puteri Fierbe Europa, fierbe România.

Politicieni și oameni de stat, analiști politici și ziariști care, unii dintre ei, n-au ținut niciodată o armă în mînă, n-au citit niciodată despre arta războiului, dar nici despre ultima conflagrație mondială – în care România, deși a dat jertfa de sînge și a fost (la un moment dat) un pilon de bază al micșorării duratei războiului și, implicit, al reducerii pierderilor umane și materiale, a fost exclusă de la masa tratativelor de către Puterile învingătoare – se dau de ceasul morții să ne sperie că ne atacă rușii. Psihoza pe această temă a început să domine mass-media, dezbateri interminabile, în care, erijați în falși corespondenți de război, indivizi cu priviri obtuze și cu certitudini în a ne demonstra că tot ceea ce spun ei este literă de lege, care ne sperie copiii și nepoții, s-au înmulțit în mod alarmant.

Căutînd în istoria recentă a ,,încălzirii” conflictului Rusia-Ucraina, am găsit destule exemple de incitare la război, de ațîțare a simțurilor latente din om și asmuțirea acestuia împotriva semenului său, sub declarația unei justiții imanente, de ,,apărare a drepturilor omului”. Pentru că în prima linie a acestui procedeu de propagandă revanșardă îi găsim mereu pe reprezentanții celei mai puternice și mai înzestrate Armate din lume, iată cum încerca fostul șef al Forțelor Armate ale SUA

Leon Panetta

în Europa, generalul în retragere Frederick Benjamin Hudges, să-i pună pe români să sape tranșee: ,,Rusia ar putea profita din discordia din NATO pentru a-i testa capacitatea de apărare. Dacă rușii vor considera că noi nu sîntem solidari, ar putea decide să lanseze o invazie în România sau în statele baltice și să amenințe cu folosirea armei nucleare pentru a vedea cum răspundem noi”.

Cu precizarea că aceste previziuni (mai precise erau ale mamei Omida) sînt din vara lui 2020 și, chiar dacă nu s-au adeverit (Doamne ferește!), guvernanții României au trecut la... executare. Adică, Președintele Țării a organizat imediat o ședință a CSAT, unde a fost adoptată Noua Strategie de Apărare Națională a României, în care se pomenea pentru prima dată despre ,,Comportamentul agresiv al Federației Ruse”. În sprijinul CSAT vine și Ministerul Afacerilor Externe care se zbîrlește la ,,ursul” din pădurea de mesteceni, trăgînd la țintă: ,,Acest comportament este evaluat ca destabilizator, inclusiv în cadrul pozițiilor comune adoptate la nivelul NATO și Uniunii Europene”. Bineînțeles că acutizarea atitudinii României vizavi de ,,agresorul” de la Răsărit n-a scăpat atenției Rusiei. Chiar a doua zi, purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe rus a dat un Comunicat prin care atrăgea atenția că noua versiune a Strategiei Naționale de Apărare a României, în care Rusia figurează ca o amenințare la securitatea țării, va fi folosită pentru creșterea prezenței NATO și a SUA în regiunea Mării Negre. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, s-a adeverit!

I) a armatei, pentru a le umfla conturile fabricanților americani, sau sănătatea și bunăstarea Poporului Român?

După cum cheltuiesc banii acești iresponsabili și lachei jalnici ai ,,României capitaliste”, răspunsul este inclus în întrebare...

Așa se face că România, prinsă în jocul de șah al celor două puteri rivale, fiind subjugată prin adeziunea la NATO (în realitate, devenind sclava pe linie militară a SUA), este obligată să joace chiar împotriva tradiției pașnice a Poporului Român, intrînd în hora războinicilor din NATO – horă pentru care, numai în ultimii doi ani, le-am dat americanilor peste 10 miliarde de euro pe armament. Speriindu-ne cu o insistență diabolică și cu niște constrîngeri politice, America a obligat România la cheltuieli imense pentru înarmare, în detrimentul altor sectoare, cum ar fi Sănătatea, Cultura, Educația, Infrastructura, Investițiile în industrie, Irigațiile, fapt ce a dus la o rată nemaiîntîlnită a sărăciei în rîndul populației. Numai dacă ne raportăm la etapa de groază prin care trece, astăzi, Poporul Român, în problema energiei și a gazelor naturale (unde, consumul unei familii normale depășește de 2-3 ori veniturile respectivei familii, producînd drame ireversibile în mediul social) și ajungem, în mod just, să ne întrebăm: ce este mai important pentru conducătorii României de azi –înarmarea exagerată (unde mai pui că este făcută la mîna a doua și a treia, dar cu prețuri de calitatea

Apropo de banii aruncați pe înarmare, cifra este cu mult mai mare decît 2% din PIB, implementată pentru prima dată în 2017, ca urmare a unei ,,inițiative” a președintelui Klaus Iohannis (am pus ghilimelele de rigoare întrucît acest procentaj de 2% ne-a fost băgat pe gît de SUA). După calculul matematic făcut de specialiști, pentru anul 2022, pentru Armată s-au alocat fonduri de 36.079 miliarde de lei, reprezentînd 2,73% dintr-un PIB estimat la 1.317 miliarde de lei. Punînd însă la socoteală și veniturile estimate ale bugetului consolidat, Ministerul Apărării va ajunge să primească 8,34% din veniturile bugetare.

Chiar cu aceste cheltuieli masive NATO nu este mulțumită de noi. În curînd, baza americană de la Kogălniceanu, de lîngă Constanța, va cunoaște transformări semnificative, în sensul că se vor face investiții de peste 3 miliarde de euro pentru modernizarea acesteia, creîndu-se condiții dintre cele mai optime trupelor americane staționate aici. Într-o analiză militară a pregătirii teritoriului României pentru apărare, o instituție americană de specialitate concluzionează că România trebuie să se descurce singură, cel puțin la primele ore ale unei eventuale agresiuni. De unde vine această constatare? De la analiza geo-strategică a mobilității militare a Armatei, situație în care, fără sprijinul NATO, în cazul unui atac al Rusiei prin ,,Poarta Focșanilor”, Armata României ar rezista cel mult 24 de ore. Ajutorul aliaților ar putea ajunge greu în zona de conflict din cauza proastei infrastructuri din țara noastră.

Același general Frederick Benjamin Hudges se plîngea că, în cadrul exercițiului ,,Saber Guardian” au avut material militar blocat în România timp de două luni. ,,Din cauza stării infrastructurii am avut probleme să punem un tanc pe un HET (Heavy Equipment Transport) și să îl traversăm Carpații, din Polonia pînă la Baza Mihail Kogălniceanu”. Ce învățăminte se pot deduce din acest exemplu? Poate că vor fi mai multe, dar unul este esențial – să aducem cît mai multe trupe americane în România, pentru a fi cît mai aproape de zonele viitoarelor teatre de război! Război cu cine? Evident, cu rușii! Doar n-o să ne atace eschimoșii! Interesant mi se pare faptul că, deși se laudă cu viteaza Armată Americană care ne apără și care a împînzit Marea Neagră cu mastodonții din Marina Militară Americană, am găsit un document american

care ne sugerează că SUA nu se pot baza decît pe România pentru contracararea Rusiei la Marea Neagră. Este vorba despre un studiu comandat de autoritățile americane și realizat de ,,RAND Corporation”, intitulat ,,Rusia, NATO și securitatea Mării Negre”, unde se analizează modul în care trei aliați NATO aflați în zona Mării Negre (România, Bulgaria și Turcia) percep și sînt în stare să acționeze la acțiunile ostile ale Rusiei. Mai departe, studiul atinge chintesența politicii americane de ,,sprijinire” a statelor slabe, spre a le spolia cît mai serios, adică ne sugerează cum putem ajunge competitivi la Marea Neagră, cumpărîndu-le... copăile (vorba unui ziarist bucureștean). Iată textul: ,,Deși activele navale ale României sînt modeste în ceea ce privește cantitatea și capacitățile lor, planurile de modernizare a platformelor existente, achiziționarea de noi fregate și potențialul achiziționării a trei submarine noi ar spori contribuțiile României la o prezență maritimă occidentală în Marea Neagră”. Din fiecare cuvînt reiese ce vor americanii – să le cumpărăm și corvetele, deși contractul a fost cîștigat de firma Naval Group, situație care a deranjat Parisul, Macron amenințînd că mută uzina de la Mioveni în afara României! Cînd scriu aceste rînduri (27 ianuarie), ministrul francez al Forțelor Armate, doamna Florence Parly, întreprinde o vizită la București, unde se va întîlni cu Președintele Klaus Iohannis, cu premierul Nicolae Ciucă și cu omologul său român Vasile Dîncu. În afară de faptul că se va discuta problema dislocării în România a unor trupe franceze, în contextul

conflictului ruso-ucrainean, sînt sigur că va fi abordat și subiectul celor patru corvete franțuzești care trebuie construite la Naval Group, la suma de peste 3 miliarde de euro, licitație adjudecată de către francezi, dar promisă de fostul ministru al Apărării Nicolae Ciucă olandezilor. Pe vremea aceea, generalul Ciucă nici n-a vrut s-o primească la Minister pe Excelența Sa, doamna Laurence Auer, ambasadorul Republicii Franceze la București, pentru o discuție în legătură cu acest contract tergiversat timp de 3 ani. Cum se va uita astăzi premierul Ciucă în ochii ambasadorului Franței, care va fi de față la întrevederea cu ministrul francez al Apărării?

Miercuri, 26 ianuarie, a avut loc ședința CSAT, care a avut pe ordinea de zi aspecte ale situației de securitate de pe flancul estic al NATO. În legătură cu acest subiect trebuie să constatăm încă o dată slaba legătură dintre vorbe și fapte: dacă amenințarea asupra României, din partea Rusiei, este iminentă – a cărei psihoză a paralizat societatea românească –, dacă șeful Statului și Comandantul Armatei este atît de interesat și de devotat apărării României, de ce a așteptat o lună de zile cu Armata Rusă la ,,ușă” pentru a convoca acest for național? Pentru a oferi un fel de încurajare: ,,Îi asigur pe cetățenii români că sîntem angajați, cu aliații noștri, să discutăm, să decidem și să punem în practică cele mai bune măsuri pentru siguranța noastră, a tuturor”? Aceasta ne-o putea spune într-o seară la Antena 3, la ora 18. Domnule Președinte, pe cînd un CSAT pe problemele scumpirii vieții în România? (va urma)

Ministrul Forțelor armate din republica franceză Florence Parly și președintele Klaus Iohannis

General Frederick B. Hudges

Strategia Națională de Apărare a Țării propune un management al problematicii de securitate națională cu accent pe gestionarea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților de către statul român

170 de ani de la nașterea celui mai mare dramaturg român

Legende ale biografiei lui Ion Luca Caragiale (I)

Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia. Pe de o parte, i se părea inutil să dea detalii despre obîrșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în nici un fel legate de propria operă. Pe de altă parte, avînd o viață mai lungă decît a unor scriitori contemporani, a putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că nici un scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat biografia; dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decît se cuvenea.

Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectînd un paradoxal orgoliu plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizînd pe calamburul caraghios rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrînd să-l dezveţe pe fiul său, viitorul scriitor Mateiu I. Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită, atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan Caraialis, grec originar din insula Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la București în suita acestuia de la Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea vreme.

opţiunea lui merge către literatură, aşa încît se înscrie pentru doi ani la cursurile Conservatorului dramatic de pe lîngă Teatrul Naţional din Bucureşti, profesor fiindu-i unchiul său, reputatul actor (şi dramaturg) Costache Caragiale.

În această perioadă îl întîlneşte pe Eminescu, o întîlnire marcantă pentru istoria literaturii şi pentru destinul său, prin apropierea ulterioară de societatea „Junimea”. Epoca aceasta, prelungită pînă pe la 1872, cînd Ion Luca este un intim al scenei, funcţionînd ca sufleur, copist şi actor în roluri mărunte, contribuie în mod decisiv la reuşita lui ca dramaturg, peste cîţiva ani. Acum a deprins Caragiale înţelegerea specială a teatrului pe care o au doar cei care participă la spectacol de pe scenă, iar nu din lojă: compoziţia armonioasă a intrigii, importanţa decorului, costumelor, gesticii, mimicii, eliminarea retorismelor şi a momentelor moarte, un mare simţ al autenticităţii în reprezentarea dramatică. Peste ani, Caragiale va fi şi un excelent regizor (director de scenă, cum se spunea pe atunci). Dar mai ales piesele sale de teatru, rămase clasice, sînt nişte demonstraţii de stăpînire expertă a compoziţiei dramatice.

Veselă disponibilitate faţă de ceea ce-i oferea viaţa

Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a născut şi el la Constantinopol, la curtea lui Caragea; frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, născuți în România, au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile sale, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București la 1852. Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni; din familia extinsă făceau parte negustori putred de bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul academizant Constantin Lecca.

Familie „de pripas”? Nu prea

Un alt amănunt adesea menţionat priveşte naşterea lui Caragiale în cătunul Haimanale din Prahova, amănunt menit a trimite spre un destin de om fără căpătîi, de pripas, aşa cum va pretinde uneori, compătimindu-se, dramaturgul. În realitate, Ion Luca se naşte, la 30 ianuarie 1852, în casa secretarului averilor bogatei mînăstiri Mărgineni, casă care se afla, natural, în cătunul din apropierea mînăstirii. Tatăl său, Luca Caragiale, era delegat (avînd rang de pitar din 1953) cu administrarea unui „imperiu imobiliar” care cuprindea numeroase moşii în judeţele Prahova, Teleorman, R. Sărat, Ialomiţa, Buzău şi Brăila. Funcţionar cinstit, Luca va deveni în anii următori avocat şi, ulterior, judecător la Ploieşti, meserii care nu se mai potrivesc deloc capului unei familii „de pripas”. „Nu am decît patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma Caragiale la maturitate, cînd ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă. De fapt, studiile scriitorului au fost mai consistente decît atît. Încheind şcoala primară la Ploieşti, apoi gimnaziul în aceeaşi localitate, urmînd şi un an de liceu la Bucureşti, Caragiale are studii la fel de durabile ca mulţi dintre avocaţii sau profesorii titulari din România acelei vremi. Într-o scrisoare tîrzie către Vlahuţă, el recunoaşte: „am învăţat atîta şcoală cîtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învăţătura Dreptului – să mă fac avocat”. Însă

scriitorul dovedindu-se un straşnic familist, extrem de afectuos, un tată cu principii morale inflexibile, preocupat de educația copiilor săi și de viitorul lor profesional. Și-a recunoscut de la bun început fiul dobîndit înaintea căsătoriei, pe Mateiu, pe care l-a crescut în propria casă. A avut două fiice cu Alexandrina, care au murit de mici, în 1892; ulterior, a mai avut doi copii, cărora le dă, spre amintire, numele părinţilor săi, Luca şi Ecaterina. Poate și ca urmare a exemplului patern (în cazul lui Mateiu, ca o reacție ostilă la tipul de literatură scris de acesta), ambii fii devin scriitori.

O legendă aflată în circulaţie cu privire la Caragiale se referă la ingratitudinea faţă de prieteni şi la instabilitatea sentimentală.

Caragiale a avut mereu, ce-i drept, o atitudine de veselă disponibilitate faţă de ceea ce-i oferea viața și o tendință de a-și lua în ușor obligațiile. Poate că această dispoziție se datora situației sale familiale: de la 18 ani, cînd i-a murit tatăl, a fost singurul susţinător material al mamei şi surorii sale, ambele lipsite de venituri, străduindu-se toată viața să nu le lipsească nimic. În momente de strîmtorare financiară, Caragiale își aconta salariul întreg pentru a le putea trimite celor de acasă sumele cerute.

Pe de altă parte, legenda instabilității lui sentimentale are oarece urme de adevăr, devenind celebră, din cauza notorietății protagoniștilor, povestea seducerii Veronicăi Micle, într-un moment în care relațiile ei cu Eminescu se răciseră. Însă rătăcirile sentimentale încetează cu totul după căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burelly,

Obligat fiind să obţină adesea bani pentru o familie tot mai numeroasă, Caragiale a căutat mereu o slujbă la îndemînă, încercînd să împace preocupările sale literare cu munca aducătoare de bani. De la 20 de ani a fost redactor de gazetă, găsindu-şi repede specialitatea în proza satirică şi în divertismentul cultural de bună calitate. A fost gazetar aproape toată viaţa, colaborarea cea mai memorabilă (şi îndelungată) fiind aceea de la „Timpul”, între 1878 şi 1881, într-o echipă care-i mai cuprindea pe Eminescu şi pe Slavici şi unde cei trei scriitori, exasperaţi de neglijenţele de expresie din presa vremii, se hotărîseră să scrie o ,,Gramatică română” în colaborare; Caragiale ar fi trebuit să scrie, în calitatea sa de mare şlefuitor al frazelor, ,,Sintaxa”. Dacă în tinereţe este un gazetar apropiat liberalilor, mai tîrziu, apropiinduse de Titu Maiorescu şi de Junimea, scrie la gazetele conservatorilor, fără a se angaja însă politic prea serios și rezervîndu-și dreptul de a scrie din nou pentru liberali, dacă nevoia îl va împinge. Spre sfîrșitul secolului și în primul deceniu de după 1900, cedează mirajului și se înscrie în partide „alternative”, cu rol de mediator pe scena politică: Partidul Radical al lui George Panu și Partidul ConservatorDemocrat al lui Take Ionescu. Nici unul nu i-a adus demnități în stat. Dacă avem impresia că piesele lui Caragiale au fost primite întotdeauna rău de un public refractar sau ignorant, ne înşelăm. Caragiale îşi făcuse un nume în cercurile literare ale Capitalei cu traducerea în versuri a unei tragedii franţuzeşti pentru Teatrul Naţional, în 1878. Comedia ,,O noapte furtunoasă”, jucată în 1879 pe scenă, este atacată de gazetele liberale şi scoasă de pe afiş de un director neînţelegător, Ion Ghica, dar este publicată cu mîndrie de revista „Convorbiri literare”, care va da pentru Caragiale una dintre cele mai frumoase bătălii literare ale sale. Văzînd în el un mare talent, Maiorescu îi adresează gesturi de prietenie și îi face multe înlesniri, numindu-l în 1888 director la Teatrul Naţional (un director ghinionist, pe care l-au boicotat actorii, avînd și probleme la alegerea repertoriului). Mai important decît asta, îi pregăteşte succesul capodoperei ,,O scrisoare pierdută”, care este citită, înaintea premierei, de către autor (excelent interpret al propriilor texte), în diferite cercuri, ultima oară chiar la Curtea regală. Carol I şi Elisabeta vor participa la premieră, iar triumful va fi zdrobitor şi unanim. Chiar şi adversarii politici ai junimiştilor vor recunoaşte valoarea artistică şi chiar pertinenţa reprezentării satirice a prezentului pe care îl trăiau. Atunci cînd, anul următor, piesa ,,D’ale carnavalului” a căzut la Naţional din cauza unui complot al cronicarilor dramatici invidioşi, presa de bună credinţă a reacţionat, iar Titu Maiorescu, a cărui autoritate literară se afla la zenit, a scris un articol esenţial, „Comediile domnului I.L. Caragiale”, care a fixat sus renumele autorului şi a amuţit detractorii din presă. Dramaturgul s-a simţit pe deplin răzbunat prin această apologie; drept dovadă, articolul lui Maiorescu a fost aşezat în chip de prefaţă a volumului de ,,Teatru” publicat în 1889. De pe la 1890, aproape întreaga presă literară (cu excepția inamicilor de cursă lungă, precum Al. Macedonski) căzuse de acord cu privire la valoarea incontestabilă a scriitorului.

(va urma)

HISTORIA.RO

Caragiale și fiul său, Mateiu

Alexandrina Burelly

Burdujeni, povestea unei gări

Gară. Un cuvînt atît de banal, dar care poartă în el fragmente din viața milioanelor de călători. Fiecare și-a adus, în sala de așteptare sau pe peron, supărările, bucuriile, sentimentele, gîndurile… Indiferent de ce purta în suflet, aproape de fiecare dată, călătorul trebuia să aștepte. În gară trebuie întotdeauna să ai răbdare. Trenul nu va veni niciodată cînd vrei tu, ci numai atunci cînd trebuie să apară. Chiar dacă întîrzie, înseamnă că acela e momentul potrivit să pleci ca să ajungi la destinație cu bine. În gară înveți să ai răbdare, înveți să folosești timpul ca să-ți stabilești prioritățile, în gară te odihnești puțin, pînă o iei de la capăt. Tot în gară, covrigii sînt mai buni și berea mai gustoasă. Aici înveți cel mai bine să îți iei la revedere și, tot aici, îmbrățișările sînt mult mai sincere ca în alte locuri. Gările au fost martorii cei mai de încredere ale frămîntărilor și speranțelor cu care ai plecat la drum. Nu teau trădat niciodată, așteptîndu-te în același loc, oricît ai fi fost plecat.

Suceava are trei gări: gara Burdujeni (Suceava), gara Ițcani (Suceava Nord) și gara Șcheia (Suceava Vest). Fiecare are farmecul ei specific, fiecare are povestea ei, fiecare a rămas în sufletul călătorilor sub o formă sau alta. Poveștile acestora ne cuprind și pe noi, cei care am așteptat pe peroanele lor un tren care să ne ducă departe sau un tren care ne-a adus pe cineva drag.

În 1892, anul începerii lucrărilor la gara Burdujeni, graniţa austro-română era situată între localităţile Itzkany (în română Iţcani, astăzi Gara Suceava Nord) și Burdujeni (azi Gara Suceava). Deoarece terenul pus la dispoziţie era mlăștinos, s-au folosit pompe pentru desecare, apele au fost captate și dirijate spre rîul Suceava, iar gropile rezultate au fost acoperite cu pămînt și prundiș în cantităţi mari. Construcția fiind terminată în anul 1902, gara din Burdujeni este una dintre cele mai frumoase din țară și a reprezentat un important punct feroviar de graniţă al României, la fosta frontieră de nord cu AustroUngaria. Clădirea, ridicată pe un teren mlăştinos, după modelul gării elvețiene din Frieburg, a necesitat ample lucrări de drenaj, terasament şi asigurarea unui fundament solid din grinzi mari de stejar. Construcţia este placată integral cu cărămidă aparentă, renumita „cărămidă de Ciurea”. Fabrica Ciurea a expediat la acea vreme 1.593.398 de cărămizi pentru executarea acestei gări. Compusă din două corpuri laterale cu două niveluri, gara are în mijloc, pe lîngă holurile de acces, o frumoasă sală în stil baroc, cu un plafon casetat, decorat cu motive florale viu colorate, ce a servit iniţial ca sală de recepţie şi oficiu de vamă. Peronul acoperit cu pardoseala din plăci ceramice smălţuite unifică formal cele trei corpuri. Clădirea gării sucevene are marele avantaj de a se fi păstrat nealterată pînă în zilele noastre.

* * * În anul 1472, pe locul unde se află astăzi Mînăstirea Teodoreni, sfetnicul Bunea a construit o biserică din lemn, iar din porunca lui Ștefan cel Mare le aduce aici, de la curtea lui Radu cel Frumos, pe domniţa Maria și pe fiica ei, Maria Voichiţa. Biserica va fi arsă de turci, dar un secol mai tîrziu postelnicul Teodor (Toader) Movilă ctitoreşte pe aceste meleaguri o mînăstire de călugări, ridicînd o biserică de zid. Teodor, fiul marelui logofăt Ioan Movilă și frate vitreg cu domnitorii Ieremia și Simion Movilă înzestrează mînăstirea cu numeroase moșii și sate (Adîncata, Nagoreni, Grușeviţa). Într-un document din 19 decembrie 1611 se spune că mînăstirea „numită a lui Toader Moghilă” a fost zidită „din nou” în timpul domniei lui Ieremia Movilă de fratele său Toader, care i-a dat „tot avutul său și multe sate ce au fost dreptele lui ocine”.

zona Moldovei. În jurul gării s-au construit locuințe ale personalului feroviar care se ocupa de întreținerea căii ferate. Pînă în anul 1918 în clădirea gării a existat un oficiu vamal și unul poștal.

În scurt timp, aşezămîntul cunoaşte o perioadă înfloritoare, fiind considerat de cronici drept unul dintre cele mai bogate din Moldova. Cu toate acestea, împrejurimile nu erau nelocuite, iar pentru a lucra moșiile mînăstirii au fost aduși aici ţărani ruteni din părţile Storojineţului. Rutenii primesc o bucată de pămînt pentru a-și construi case, dînd astfel naştere satului Teodoreni. Prin căsătoria cu Elena, nepoata lui Teodor Movilă, noul proprietar al Teodorenilor, devine logofătul şi cronicarul Miron Costin. Iubitor de frumos şi tradiţie, acesta va efectua o serie de reparaţii la biseric㸠pregătind-o astfel să străbată vremurile. Pîrcălab de Hotin, cărturarul apelă la un baci, pe nume Burduja, pentru a transmite mesaje către slujbașii săi din Teodoreni. Numele mesagerului a ajuns pînă în zilele noastre, căci treptat, denumirea localităţii avea să se schimbe din Teodoreni în Burdujeni.

Lucrările pentru construcția gării Burdujeni au început în anul 1892 pe un teren pus la dispoziție din moșia Burdujeni, în lunca rîului Suceava. Acest teren a trebuit desecat cu pompe, iar apele au fost captate în drenuri subterane și dirijate spre rîul Suceava. Gropile formate au fost acoperite cu pămînt și prundiș în cantități mari, iar pentru asigurarea unui fundament mai solid s-au așezat una lîngă alta grinzi de stejar de mărimea unui copac. Lucrările au fost efectuate de o societate italiană din Milano – Celesti Construttirice Edilitates Ceretti e Tanfani – după un proiect similar cu cel al gării din orașul elveţian Friburg. Atunci au fost construite etajul superior și cele două pavilioane laterale. Construirea clădirii a fost terminată în 1898, dar copertina peronului principal și alte instalații auxiliare au fost finalizate abia în 1902.

Lîngă Gara Burdujeni a fost construit și un depou de locomotive, care era unul dintre cele mai mari din

După Unirea Bucovinei cu România s-au desființat pichetul împreună cu oficiul vamal și mai multe spații ale clădirii au devenit disponibile. Astfel, în anul 1920 au fost instalate în spațiile gării mai multe instituții fără legătură cu traficul feroviar: un orfelinat mixt cu numele „Regina Maria” (înființat la 1 aprilie 1920 de Casa Muncii), o grădiniță de copii și o școală primară, ambele mixte. În anul 1923 s-a deschis aici și o școală profesională pentru fete cu specializările rufărie, croitorie, țesătorie, tot pentru copiii de ceferiști. Aceste școli au funcționat în localul gării pînă în anul 1955 cînd în clădirea acesteia au început să se desfășoare din nou activități ale administrației feroviare ca urmare a diferitelor procese de reorganizare.

În perioada interbelică, la parter erau birourile CFR (birourile de mișcare, casele de bilete, sălile de așteptare), ale oficiului poștal, ale serviciului de revizie de telefoane și telegraf, precum și două restaurante. La cele două etaje funcționau Orfelinatul „Regina Maria” și școlile profesională și primară. Administrația Căilor Ferate Române a efectuat între anii 1956-1961 primele reparații capitale ale clădirii gării, fiind aduse și unele modernizări. Au fost introduse în clădire încălzirea centrală și apa potabilă. De asemenea, după înlocuirea pardoselei de lemn dintre etaje cu planșee și grinzi din beton armat, a mai fost construit încă un etaj destinat activităților de telecomunicații. În anul 1981 a avut loc electrificarea liniilor de cale ferată din Burdujeni.

Gara Burdujeni a fost închisă în perioada 20002006, din cauza efectuării unor lucrări de reabilitare. În acest timp, traficul feroviar a fost redirecționat către Gara Suceava Nord. În prezent, este cea mai importantă gară a județului și cea mai mare. Zilnic prin această stație CFR, zeci de trenuri poartă în ele sute, poate mii de pasageri, cu visele, cu speranțele, cu dezamăgirile lor spre destinații necunoscute nouă, dar extrem de clare pentru dînșii. Pentru cei care au trecut prin dînsa, e un scurt episod al existenței lor… r m

Cea mai mare și frumoasă sală a gării din Burdujeni stă încuiată în mod curent, fiind deschisă doar cu ocazia unor evenimente culturale

Gara Burdujeni, Suceava

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Cum au ajuns preţurile alimentelor la un nivel „istoric“

Preţurile alimentelor au crescut cu 28% în 2021, iar șansele revenirii la condiţii de piaţă mai stabile în 2022 sînt slabe, potrivit Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură din cadrul Naţiunilor Unite.

„Devine din ce în ce mai scump să fii sărac” – este concluzia unei analize publicate în 2014 care pare mai actuală ca oricînd. Preţurile la alimente au crescut semnificativ la nivel mondial, iar această majorare pune în pericol populaţiile mai sărace. Pentru că, așa cum evidenţiază analiza menţionată, familiile care cîștigă puţin se confruntă cu o rată mai mare a inflaţiei decît restul populaţiei. De altfel, deși ne raportăm la inflaţie ca la o cifră precisă care afectează economia, fiecare se confruntă cu o rată diferită a inflaţiei: preţul scutecelor afectează, de exemplu, în special familiile cu copii mici, pe cînd preţul medicamentelor contează mai ales pentru pensionari sau pentru bolnavii cronici. După cum observă psihologul Daniel Kahneman, persoanele care trăiesc în sărăcie „gîndesc ca niște comercianţi”, doar că alegerile pe care le vizează, includ, de fapt, diferite pierderi: atunci cînd cheltuie pentru un bun, pierd banii pentru alt bun pe care și l-ar fi putut însuși cu suma respectivă, așa încît, în final, „pentru săraci, costurile sînt pierderi”.

Cînd preţurile alimentelor interferează cu salariile mici

Preţurile de consum din cele 19 ţări ale Uniunii Europene care folosesc moneda euro au ajuns la cel mai înalt nivel din ultimii 13 ani, potrivit datelor oficiale publicate în octombrie 2021. Inflaţia din zona euro a atins un nou record în decembrie 2021, de 5% faţă de luna decembrie 2020, cel mai ridicat nivel din istoria monedei unice, instituite în 1999. Problemele (și nemulţumirile) cele mai mari generate de costurile produselor alimentare se înregistrează în Europa Centrală și de Est, unde salariile sînt în general mici. Potrivit Eurostat, în 2018, cele mai mici cîștiguri salariale medii din UE se înregistrau în Bulgaria (442 euro), România (700 euro), Ungaria (801 euro) şi Lituania (809 euro), în timp ce în topul cîștigurilor salariale medii lunare din UE se aflau ţări precum Danemarca (4.057 euro), Luxemburg (3.671 euro), Suedia (3.135 euro), Belgia (3.092 euro) sau Irlanda (3.021 euro).

Doar în luna noiembrie, preţul mediu pentru alimente și băuturi nealcoolice în UE a crescut cu 2,9% faţă de anul precedent, dar în multe ţări creșterea a fost cel puţin dublă (5,4% în Ungaria, 6,1% în Polonia, 6,2% în România și 6,8% în Bulgaria). De fapt, costurile produselor alimentare din Europa Centrală și de Est sînt printre cele mai scăzute din UE, dar și procentul din salariu pe care locuitorii acestor ţări îl cheltuie pe mîncare este mai ridicat: 16,3% în Polonia, 16,2% în Ungaria, 19% în Bulgaria și 25,1% în România (în condiţiile în care acest procent este de 13,2% în Belgia, 11,4% în Finlanda sau 10,6% în Germania, media în Uniunea Europeană fiind de 13,5% în 2020).

Nemulţumirile legate de creșterea preţului la gazul petrolifer lichefiat (GPL), folosit pe scară largă în Kazahstan drept carburant pentru mașini, au reprezentat scînteia care a aprins protestele în masă din Kazahstan, înăbușite în final cu ajutorul trupelor ruse. De asemenea, proteste au avut loc și în Balcanii de Vest, în special în Albania, în Bosnia și Herţegovina. „Pîinea costă mai mult decît hașișul” – acesta a fost unul dintre mesajele protestatarilor din Tirana, în condiţiile în care alimentele și băuturile non-alcoolice reprezintă 41,6% din bugetul unei gospodării albaneze. În Macedonia de Nord, producătorii spun că se așteaptă la o creștere substanţială a preţurilor la alimente, cu pînă la 40-50% în unele sectoare, costurile de producţie ale fermierilor mărindu-se deja cu 70-80%.

Potrivit Fondului Monetar Internaţional, problema costului ridicat al alimentelor este una globală: preţul alimentelor a crescut cu aproximativ 40% în timpul pandemiei, iar acest salt este unul cu adevărat provocator pentru ţările cu venituri mici.

Factorii responsabili de preţurile alimentelor

Preţurile alimentelor la nivel mondial au crescut în 2021 cu 28% faţă de 2020, acesta fiind cel mai ridicat nivel din 2011, potrivit Organizaţiei pentru Alimentaţie și Agricultură a Naţiunilor Unite (FAO). Indicele FAO al preţurilor la alimente (care urmărește modificările lunare

ale preţurilor înregistrate la nivel mondial la un coș de alimente format din cereale, uleiuri vegetale, lactate, carne și zahăr) a scăzut în decembrie, după patru creșteri lunare consecutive, fiind în scădere cu 0,9% faţă de noiembrie 2021, dar în creștere cu 23,1% faţă de decembrie 2020. (…) Preţul real al alimentelor în august 2021 a fost mai mare decît cel din 2011, cînd crizele alimentare au contribuit la căderea guvernelor din Libia și din Egipt, scrie cercetătorul Alastair Smith, într-o analiză care prezintă diferenţele dintre preţurile nominale și cele reale. Preţurile nominale arată costul monetar al achiziţiei alimentelor de pe piaţă, în timp ce preţurile reale, ajustate pentru inflaţie, sînt mai relevante pentru gradul de accesibilitate a populaţiei la o alimentaţie adecvată. Inflaţia înseamnă nu doar că oamenii vor plăti mai mult pentru alimente (crește preţul nominal al articolelor alimentare), dar și că au mai puţini bani pe care să-i aloce mîncării, din cauză că, în paralel, crește preţul tuturor celorlalte bunuri și servicii (dar nu și nivelul salariului sau al altor venituri), explică Smith. Preţul alimentelor crește acum „la niveluri istorice”, afirmă cercetătorul, susţinînd că, deși preţurile nominale sînt sub cele din 2011, cele reale sînt mai mari. De fapt, scrie Smith, acum este mai greu să cumperi alimente pe piaţa internaţională decît în oricare alt moment din 1961 (de cînd există o evidenţă realizată de ONU) încoace, cu excepţia anilor 1974 și 1975, după ce creșterea preţului petrolului din 1973 a generat inflaţie în multe dintre economiile lumii.

Pandemia de Covid-19 și condiţiile climatice incerte nu reprezintă premise care să ne îndreptăţească să așteptăm o revenire la condiţii de piaţă mai stabile în 2022, declară economistul Abdolreza Abbassian. Întreruperile lanţului de aprovizionare și lipsa forţei de muncă sînt două dintre problemele apărute pe fondul pandemiei. Peste 10 milioane de locuri de muncă erau disponibile în SUA în august 2020, numărul celor care și-au părăsit locul de muncă ajungînd la 4,3 milioane, cea mai mare cifră înregistrată din decembrie 2000. Cele mai afectate sectoare sînt HORECA, alimentaţie și comerţ, problema deficitului de lucrători fiind întîlnită în multe dintre ţările lumii. Perturbările din lanţurile de aprovizionare ridică nivelul inflaţiei dincolo de previziunile Fondului Monetar Internaţional, pînă la 3,9% în economiile avansate (faţă de estimarea de 2,3%) și pînă la 5,9% în statele emergente. Preţul ridicat al alimentelor se află la intersecţia unui cumul de factori, printre care lipsa forţei de muncă (și, implicit, întreruperi în lanţul de aprovizionare) în pandemie, preţuri ridicate la îngrășăminte, preţuri în creștere la carburant, fenomene meteo extreme sau fluctuaţia condiţiilor financiare globale, spune cercetătorul Jeff Masters. (…)

Nu în ultimul rînd, la baza scumpirii alimentelor se află preţul gazelor, cărbunelui și energiei electrice, care a crescut accelerat pe piaţa internaţională, pe măsură ce economiile statelor și-au pornit motoarele după criza generată de pandemia de coronavirus.

Dependenţa energetică și costurile ei

„Este o tragedie că, în unul dintre cele mai bogate continente din lume, una din patru gospodării europene trebuie să aleagă între a încălzi locuinţa și a avea mîncare pe masă”, spune Martha Myers, de la organizaţia de mediu Friends of the Earth. Potrivit cifrelor livrate de Eurostat, aproximativ 31 de milioane de europeni trăiau în sărăcie energetică în 2021, dar calculele Centrului Comun de Cercetare (un serviciu știinţific intern al Comisiei Europene) arată că ar fi vorba de 50 de milioane de europeni în această situaţie. Vorbim de sărăcie energetică în cazul persoanelor care nu pot suporta facturile pentru energie care să asigure necesităţi de bază (gătit, încălzit, iluminat) decît cu preţul afectării bunăstării economice generale. „Una din patru gospodării europene trebuie să aleagă între a încălzi locuinţa și a avea mîncare pe masă”.

Scenariul la care ne așteptăm este agravarea sărăciei energetice deja existente, mai degrabă decît cel în care tot mai mulţi oameni nu vor reuși să suporte facturile la energie, spune Camille Defard, cercetător pentru politica energetică a UE la Institutul „Jacques Delors”. Criza energetică este declanșată de acţiunea unită a mai multor factori, printre care creșterea cererii la un nivel mai ridicat decît în perioada pre-pandemică. Dacă în 2020 cererea de gaze naturale a scăzut cu 1,9% (rezultatul unei ierni blînde în emisfera sudică, dar și al consumului diminuat de energie în perioadele de lockdown și de restrîngere a activităţii economice), estimările Agenţiei Internaţionale

pentru Energie (IEA) arată o creștere de 3,6% în 2021 și un consum global de gaz cu pînă la 7% mai ridicat faţă de nivelul pre-pandemic, pînă în anul 2024. Europa a intrat în sezonul de iarnă cu stocuri reduse de gaz natural (folosit pentru încălzirea locuinţelor și generarea de energie electrică), în timp ce producţia europeană de gaze naturale este în scădere, lăsînd continentul tot mai dependent de importuri. Anul trecut, viteza vîntului a fost mai redusă decît de obicei, iar centralele eoliene din Europa au generat mai puţină electricitate, în timp ce extracţia zăcămintelor de gaze a încetat sau a încetinit în anumite regiuni. Acesta este și cazul zăcămîntului Groningen, unul dintre cele mai importante zăcăminte de gaze naturale din Europa și printre cele mai mari zece din lume – întrucît exploatarea sa provoacă seisme care afectează locuinţele, Olanda a decis stoparea extracţiei. Cererea mare de gaze naturale (inclusiv cererile în creștere care vin de la statele asiatice) generată de revenirea economică, problemele de întreţinere la centralele nucleare din Franţa și decizia Rusiei de a-și crea stocuri, limitînd exporturile sub nivelul celor din 2019, au creat un deficit mai mare decît cel estimat de ţările consumatoare. Sîntem într-o situaţie unică, pentru că niciodată pînă acum preţurile „nu au crescut atît de repede, într-un interval atît de scurt”.

Iarna și primăvara lui 2021 au fost foarte reci, ducînd la un nivel scăzut de stocare a rezervelor de gaz, iar cererile pentru livrări suplimentare de gaz din Rusia au rămas fără răspuns, așa că preţul gazului a crescut cu peste 600% în cursul ultimului an. Vorbind despre preţurile produselor energetice, analiștii băncii Société Générale punctează că sîntem într-o situaţie unică, pentru că niciodată pînă acum preţurile „nu au crescut atît de repede, într-un interval atît de scurt”. Situaţia este complicată de faptul că cererea globală de gaze naturale este semnificativ mai mare decît cea compatibilă cu obiectivul de emisii zero pînă în 2070, în condiţiile în care principalul compus al gazului natural, metanul, este un gaz cu efect de seră puternic. De altfel, cererea în creștere de gaze naturale a ridicat și preţul cărbunelui și al petrolului, folosiţi ca înlocuitori în anumite cazuri, dar cu un cost climatic chiar mai piperat. Creșterea preţului gazelor conturează tot mai clar „o evoluţie negativă pentru perspectivele tuturor economiilor europene”, afirmă Sarah Hewin, director de cercetare la Standard Chartered. (…)

Totuși, în cazul multor familii, bugetul restrîns și absenţa economiilor fac imposibilă gestionarea creșterii vertiginoase a preţurilor. Pe măsură ce nemulţumirea populaţiei crește, presiunea pentru un pachet de măsuri la nivelul Uniunii Europene crește de asemenea, deși este neclară măsura în care Uniunea poate influenţa o piaţă liberalizată, a cărei sursă primară nici măcar nu se găsește în interiorul frontierelor sale, scriu jurnaliștii Jorge Liboreiro și Alberto de Filippis. Pe termen scurt, soluţiile la care recurg mai multe state europene includ reduceri temporare de taxe și ajutoare financiare pentru familiile cu venituri mici, care să compenseze facturile la energie și gaze. Pe termen lung, răspunsul constă în reducerea dependenţei de combustibilii fosili importaţi, prin creșterea cantităţii de surse regenerabile de origine autohtonă. Pentru a plafona preţurile ridicate la alimente, unele ţări fac eforturi pentru a reduce TVA-ul la energie electrică și gaze (Polonia, România și Republica Cehă) sau pentru a elimina taxele TVA la produse alimentare și îngrășăminte (Polonia).

Schimbările climatice

și siguranţa alimentară

Atunci cînd vorbim despre escaladarea preţurilor la alimente ar trebui să luăm în calcul schimbarea climatică și vulnerabilitatea sporită a comunităţilor sărace, spune cercetătorul Alastair Smith, observînd numărul mare de rapoarte ale FAO care au menţionat, începînd cu anul 2000, vremea nefavorabilă și evenimentele meteo imprevizibile drept cauze ale recoltelor slabe.

Accesul global la alimente va deveni o problemă tot mai presantă pe măsură ce criza climatică se adîncește, susţine Smith, întrebîndu-se cum ar decurge aprovizionarea într-o lume cu peste 2 grade Celsius mai caldă, în care securitatea alimentară ar deveni o adevărată problemă, iar soluţiile populaţiei pentru a accede la alimente ar deveni tot mai radicale. (…) Între timp, criza sanitară globală, recesiunea economică și recentele tensiuni geopolitice creionează o lume chiar mai puţin stabilă, dar în care concluzia cercetătorilor rămîne la fel de actuală: timp de zeci de ani, omenirea a reușit să evite întrebările incomode cu care se confrunta. Ceea ce nu înseamnă că a scăpat de examenul de la care s-a tot eschivat, ci doar că este nevoită să răspundă într-un interval de timp tot mai restrîns la întrebări din ce în ce mai dificile și mai urgente.

CARMEN LĂIU (Semneletimpului.ro)

Partida de șah a maeștrilor

(urmare din pag. 1)

În lupta aceasta, cele două tabere negociază, deși își arată în mod discret bîtele, cuțitele sau box-urile de care dispun. Astfel, Rusia le-a transmis americanilor că ar trebui să nu mai primească noi membri NATO din apropierea Rusiei, ba mai mult, să-și retragă trupele și tehnica din România, Bulgaria și Polonia; americanii i-au invitat să plece din Transnistria, din Crimeea și i-au avertizat nici să nu se gîndească să-și aducă trupe în Venezuela, Nicaragua sau Cuba, ținînd cont de parteneriatele militare dintre Rusia și aceste țări. Cu alte cuvinte, un dialog al surzilor, ambele țări punînd condiții imposibil de îndeplinit de către cealaltă parte.

Firește că, paralel cu negocierile, propaganda fiecăruia își face treaba cît de bine poate. Astfel, în ambele părți, celălalt este prezentat drept un agresor odios care abia așteaptă să dea năvală peste nevinovata populație civilă, ca să pună mîna pe resursele statului (spune Rusia) și ca să amenințe pacea Europei, destabilizînd sistemul ONU și aranjamentele de garantare a securității statelor de după cel de-al II-lea Război Mondial (spune NATO). Rău este că, deși cel puțin la nivel de imagine, în Rusia nu există voci care să conteste „unitatea de monolit” în jurul partidului și a președintelui, de partea cealaltă, interesele economico-financiare sau de altă natură ale statelor primează. Așa se face că, în 26 ianuarie Vladimir Putin a discutat în cadul unei videoconferințe cu cei mai importanți oameni de afaceri italieni, inclusiv cu reprezentanții ENEL, companie controlată de stat. În cadrul întrunirii, președintele rus a reiterat faptul că grupurile energetice nu doar colaborează cu Gazprom, dar, din cauza contractelor pe termen lung pe care le au, cumpără gaz la prețuri mult inferioare celor de piață. O situație similară, de nealiniere la eforturile SUA de a coaliza UE împotriva Rusiei, găsim în Germania din cauza gazoductului Nord Stream 2, dar și în Ungaria, care a semnat recent un contract pentru livrare de gaz metan rusesc, la prețuri foarte convenabile. În plus, maghiarii nu-s foarte grijulii cu soarta ucrainienilor fiindcă, la rîndul lor, nici ei nu

au grijă de etnicii maghiari din Ucraina care, conform ministrului de Externe ungur Peter Szijjarto, citat de Agerpres, trăiesc „în privare de drepturi şi, în unele cazuri, ajung să sufere hărţuire fizică”, această cauză limitînd foarte tare posibilitățile guvernului maghiar de a sprijini Ucraina în caz de război.

După cum vedem, statele NATO „mișcă-n front”, cum se spune în termeni cazoni, spre deosebire de ruși. Nu au reușit să se pună de acord nici măcar în ceea ce privește acțiunea cu scoatere a Rusiei din sistemul SWIFT, ceea ce ar echivala cu o adevărată „bombă atomică”, fiindcă pentru asta ar fi nevoie de o decizie comună a tuturor statelor ce compun această companie europeană, în timp ce șeful guvernului german a spus că, înainte de aplicarea unor sancțiuni Rusiei, trebuie stabilite consecințele pe care acestea le-ar avea asupra statelor occidentale.

De ce am spus că eliminarea Rusiei din sistemul SWIFT ar fi una foarte gravă? Pentru că Societatea pentru Telecomunicații Financiare Interbancare Mondiale (SWIFT) a fost înființată în 1973 pentru a înlocui telexul și este folosită acum de peste 11.000 de instituții financiare pentru a trimite mesaje și ordine de plată securizate. Fără o alternativă acceptată la nivel global, este un sistem esențial pentru finanțele globale. Eliminarea Rusiei din SWIFT ar face aproape imposibil ca instituțiile financiare să trimită bani în țară sau în afara țării, provocînd un șoc brusc companiilor ruse și clienților lor străini – în special cumpărătorilor de petrol și gaze denominate în dolari SUA.

De partea cealaltă, rușii fac exerciții militare comune cu Belarus, așa cum au și anunțat de ceva vreme, negîndindu-se nici o clipă să invadeze Ucraina. Așa zic ei. Americanii și ucrainienii au altă părere. Ei spun, prin vocea ministrului Apărării ucrainean Oleksii Reznikov, că, pînă în acest moment, Rusia nu a format din forţele comasate la frontieră vreun grup de atac care să indice iminenţa unei ofensive în Ucraina, dar că, după 20 februarie, dată la care se termină Jocurile Olimpice de Iarnă de la Beijing și exercițiul militar comun rusobelarus, e posibil un atac rusesc în Ucraina. Cum va avea loc acest atac? Analiștii militari nu se gîndesc la o

Uniunea Europeană a stabilit noile sancțiuni împotriva Rusiei

(urmare din pag. 1)

„Măsurile de răspuns ale Rusiei au afectat, în primul rînd, liderii PMC-urilor europene individuale care operează în diferite regiuni ale lumii, care, din anumite motive, nu provoacă alergii oficialilor europeni de la Bruxelles”, se arată în raport. Lista include oficiali de securitate, politicieni și oficiali ai Uniunii Europene.

Ministerul rus de Externe a mai afirmat că Uniunea Europeană continuă politica ilegală, distructivă și lipsită de sens de restricții unilaterale, și toți europenii care intră sub incidența restricțiilor sînt acuzați de „responsabilitate personală pentru promovarea

politicilor anti-rusești” și impunerea „măsurilor care încalcă dreptul legitim, drepturile locuitorilor vorbitori de limbă rusă și ale mass-media”. „Invităm Bruxellesul să țină seama de vocile din ce în ce mai active ale europenilor care cer renunțarea la politica de sancțiuni care subminează dreptul internațional și este, evident, o absurditate”, a concluzionat ministrul de Externe de la Moscova. O notă corespunzătoare a fost trimisă Delegației Uniunii Europene în Rusia.

Diferende în privința sancțiunilor

acțiune în forță cum a fost invadarea Uniunii Sovietice de către Hitler, ci, mai degrabă, la niște situații de frontieră pentru a căror rezolvare trupele rusești să intervină. Știm cu toții cum au procedat rușii cînd au invadat Crimeea, trimițînd soldații în concediu în acea regiune, așa cum i-au trimis și la noi în România în decembrie 1989 sau recent, în Kazahstan.

Istoria ne oferă multe exemple de motive convenabile și plauzibile pentru a justifica atacarea unei țări. Cu toate astea, continui să am dubii asupra pătrunderii rușilor în Ucraina. Nu fiindcă îi consider cavalerii păcii, ci fiindcă am senzația că scopul lor e acela de a dezbina NATO și UE, care e condusă de niște oameni pe care eu nu-i consider deloc capabili de a-și îndeplini această misiune.

Pare că președintele Putin e mai preocupat să cucerească Europa din punct de vedere economic, aducînd-o într-o profundă dependență de resursele „maicii Rusia”, decît să stîrnească aiurea un război care i-ar crea doar pierderi. Aducerea Europei sub control l-ar ajuta pe președintele rus să reducă și influența americană pe continentul nostru, lucru pe care, așa cum spuneam mai sus, și-l dorește cu ardoare. Deocamdată, NATO și Rusia stau în „joc de glezne”, rușii studiind răspunsul scris al NATO la cererile lor, iar restul Europei așteaptă cu înfrigurare iminentul atac rus asupra Ucrainei, pe care-l prevestește toată media continentului.

Vom vedea cum vor evolua lucrurile, dar între timp ne îndreptăm atenția asupra pandemiei, deloc de interes în ultima perioadă, deși știrile legate de aceasta sînt la fel de interesante ca și conflictul NATO -Rusia.

Autoritățile americane au declarat că încep să vadă Germania ca pe un „partener de încredere” ezitant, din cauza poziției timide a autorităților germane cu privire la criza din Ucraina. Emily Haber, ambasadorul Germaniei în Statele Unite, a specificat acest lucru într-o scrisoare confidențială trimisă ministrului german de Externe. Washington a sugerat că poziția Berlinului „se bazează pe dorința de a continua să cumpere gaze naturale ieftine din Rusia”. În scrisoarea sa, Haber notează că „Germania devine un pion în dezbaterea politică internă de la Washington”. În special, republicanii au început să critice Berlinul din ce în ce mai des. Anterior, un membru al Bundestag-ului din partidul Alternativa pentru Germania, Stefan Kotre, a spus că guvernul german nu ar trebui să susțină introducerea de noi sancțiuni occidentale împotriva Rusiei „și vorbim nu doar de măsuri împotriva sectorului energetic, ci în general“.

Pe 30 ianuarie, Statele Unite au amenințat și Rusia cu sancțiuni „în avans”. Astfel, șeful comitetului internațional al Senatului SUA, Robert Menendez, a spus că Moscova așteaptă introducerea preventivă a restricțiilor și a menționat că vor urma „sancțiuni distructive” care ar putea „zdrobi economia rusă” dacă situația s-a înrăutățit. Vicesecretarul de stat al SUA, Victoria Nuland, a răspuns că administrația țării consideră că este inutil să impună sancțiuni împotriva Rusiei înainte de invazia acesteia în Ucraina.

În Uniunea Europeană au apărut dezacorduri cu privire la un pachet de sancțiuni împotriva Rusiei în cazul unui atac ipotetic împotriva Ucrainei. Acest lucru a fost anunțat de primul-ministru polonez Mateusz Morawiecki. „Toate statele membre UE sînt de acord că Ucraina trebuie să-și mențină suveranitatea”, a spus el. Totodată, politicianul a menționat că principalul dezacord este problema posibilelor sancțiuni sau acordarea de sprijin militar Ucrainei. „Avem nevoie de o voce puternică, nu de multe voci divergente”, a spus premierul polonez. Morawiecki a subliniat că nu se așteaptă ca Germania „să se implice în acest conflict”, dar dacă refuză să ajute Ucraina, politicianul va cere guvernului german să facă acest lucru public.

Uniunea Europeană a decis sancțiunile împotriva Rusiei

Bruxelles și Londra dezvoltă un nou pachet de sancțiuni anti-ruse în cazul unei agresiuni militare împotriva Ucrainei. Pentru prima dată, măsurile afectează sectorul gazelor și ar putea cauza pagube semnificative Europei. Moscova susține că politizarea cooperării energetice este contrară atît intereselor Rusiei, cît și ale UE.

Țările UE și Marea Britanie pregătesc un nou pachet de sancțiuni împotriva Rusiei, de această dată măsuri restrictive îndreptate împotriva proiectelor de gaze care vor fi aplicate în cazul unei posibile invazii rusești a Ucrainei, informează Financial Times Potrivit surselor publicației, acest pachet va deveni parte a sancțiunilor economice la scară largă, care se stabilesc în acest moment.

Sancțiunile sînt pregătite cu sprijinul Washingtonului, iar scopul lor principal este de a reduce serios finanțarea proiectelor și de a limita furnizarea de echipamente și tehnologii către Rusia, declară sursele publicației. Autorii documentului iau în considerare mai multe scenarii, a căror severitate depinde de amploarea agresiunii ipotetice a Moscovei. Lovitura adusă industriei ruse de hidrocarburi nu poate decît să afecteze Europa: companiile europene BP, Total și ShelI au investit masiv în sectorul gazelor din Rusia și continuă să coopereze cu Federația Rusă în cadrul unor asociații mixte; 40% din combustibil vine în Europa din Rusia. Potrivit Financial Times, oficialii europeni au permis pentru prima dată atacarea acestei zone.

Beneficiu mutual

Reprezentantul permanent al Rusiei pe lîngă UE, Vladimir Cijov, și-a exprimat încrederea că politizarea problemei ucrainene este contrară intereselor economice ale Rusiei și ale Europei „în egală măsură”. „În ceea ce privește agravarea situației din jurul Ucrainei, aș dori să remarc că nu este prima dată cînd Kievul face acest lucru, inclusiv în scopul

păstrării rutei de tranzit prin teritoriul său pentru gazul rusesc prin toate mijloacele”, a declarat într-un interviu pentru ziarul Izvestia

După cum a remarcat reprezentantul permanent, livrările stabile de gaz rusesc către UE sînt benefice pentru ambele părți, întrucît UE este obligată să folosească combustibil din Federația Rusă ca transportator energetic de tranziție, cel puțin pînă în 2030. „Pentru Rusia, acestea sînt, desigur, venituri din export, iar în cazul Uniunii Europene ar trebui să se țină cont de obiectivele pe care și le stabilește pe calea energiei și a climei”, a spus el.

Comentînd probabilitatea unei amenințări la adresa proiectelor energetice comune ale Uniunii Europene și Rusiei, Chizhov a reamintit că proiectele nu au fost rezultatul unor acorduri la nivel bilateral, întrucît dialogul energetic Rusia-UE a fost înghețat în 2014. „Acele proiecte care sînt în curs de implementare, inclusiv gazoductul Nord Stream 2, sînt proiecte comerciale cu participarea companiilor energetice rusești și europene. Plecăm de la premisa că ele îndeplinesc interesele operatorilor economici și ale investitorilor care le implementează, și vor servi și consumatorilor europeni în viitor. Sperăm că partenerii noștri occidentali se vor abține de la politizarea cooperării energetice și nu se vor «împușca în picior»”, a conchis politicianul.

Oamenii de știință au descoperit un nou coronavirus – NeoCov

Oamenii de știință chinezi au descoperit un nou coronavirus în rîndul liliecilor: NeoCov, care este legat de agentul cauzator al febrei Orientului Mijlociu MERS și este capabil să pătrundă în celule în același mod ca SARS-Cov-2. Acest lucru este raportat într-un articol publicat pe portalul BioRxiv

Cercetătorii din China, conduși de profesorul de la Universitatea Wuhan Yan Huang, au descoperit un nou coronavirus în Africa de Sud, care este potențial periculos pentru oameni. În plus, ei au avertizat despre pericolele NeoCov și riscul ca acesta să intre în populația umană. Se crede că încă se răspîndește printre șoareci, dar relația sa cu MERS-Cov (un coronavirus cu o letalitate de aproximativ 40%) îi îngrijorează pe experți. În Rusia, ei solicită studierea virusului înainte de a intra în panică, pentru a înțelege dacă anticorpii împotriva Covid-19 funcționează asupra acestuia. Oamenii de știință chinezi au avertizat despre pericolul unui nou coronavirus găsit în Africa de Sud. Într-o postare recentă, aceștia afirmă că coronavirusurile trebuie monitorizate cu atenție, „avînd în vedere potențialul lor de apariție la om”. Majoritatea experților care au lucrat la studiu lucrează la Universitatea Wuhan. În acest oraș, la sfîrșitul anului 2019, a fost detectat pentru prima

dată coronavirusul SARS-Cov-2, mai bine cunoscut sub denumirea Covid-19.

Pînă acum, noul virus NeoCov amenință doar liliecii, dar experții au avertizat că poate trece și la oameni cu o anumită mutație. Cu toate acestea, se remarcă faptul că, în multe privințe, specificul NeoCov este încă misterios. Virusul descoperit este cea mai apropiată „rudă” a coronavirusului MERS-Cov, agentul cauzal al sindromului respirator din Orientul Mijlociu, al cărui focar a fost înregistrat la mijlocul anului 2010. O astfel de relație, potrivit oamenilor de știință chinezi, înseamnă „o potențială amenințare la adresa biosecurității”. „În acest studiu, am descoperit în mod neașteptat că NeoCov și ruda sa apropiată PDF-2180-Cov pot folosi în mod eficient unele tipuri de enzimă de conversie a angiotensinei 2 (ACE2, receptorul prin care unele coronavirusuri intră în organism) a liliacului. SARS-Cov-2, care a provocat pandemia Covid-19, folosește, de asemenea, astfel de receptori pentru a pătrunde în organism.

„O gamă completă de răspunsuri”

Oficialii europeni au amenințat în mod repetat că vor impune sancțiuni împotriva proiectului Nord Stream 2 dacă situația de la granița ruso-ucraineană va escalada. Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a subliniat că Uniunea Europeană are în vedere „toate opțiunile de sancțiuni”, inclusiv restricții asupra gazoductului rusesc. „Vreau să fie clar: nu excludem nici o posibilitate”, a declarat politicianul citat de CNN. Von der Leyen a recunoscut că Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial al Rusiei și cel mai mare investitor pentru aceasta, dar cu toate acestea, în caz de agresiune, sînt posibile „consecințe pe scară largă și costuri usturătoare”. Șeful Comisiei Europene a mai subliniat că, în ultimii ani, țările europene au investit masiv în energie regenerabilă pentru a abandona gazele naturale în viitor. „Este vorba despre propria noastră energie curată. Am construit un număr mare de terminale GNL cu interconexiuni și conducte, care sînt necesare în situația actuală”, a spus von der Leyen.

Cu o zi înainte, Bloomberg, citînd documentele de care dispunea, a raportat că Berlinul insistă asupra faptului că sectorul energetic rus nu ar trebui să fie supus restricțiilor. Germania încearcă să convingă partenerii că sancțiunile pot cauza daune grave instituțiilor financiare ale Rusiei și economiei europene, punînd în pericol aprovizionarea cu gaze către UE. Oficialii germani au reamintit și costurile suportate de instituțiile financiare europene după impunerea de sancțiuni împotriva Iranului. „Aceeași rațiune se aplică și pentru deconectarea băncilor ruse de la sistemul SWIFT”, se arată în document. Potrivit Bloomberg, Germania nu exclude posibile sancțiuni împotriva Nord Stream 2. Joia trecută, ministerul german de Externe și-a anunțat oficial, de asemenea, disponibilitatea de a impune sancțiuni în cazul unui atac asupra Ucrainei. „Avem toată gama de răspunsuri, inclusiv Nord Stream 2”, a spus Annalena Burbock, șefa departamentului diplomatic, citată de TASS

Centrul științific rus „Vector” este la curent cu descoperirile oamenilor de știință chinezi, relatează Interfax. Experții cred că pînă acum nu se vorbește despre un nou coronavirus care este gata să „se răspîndească în mod activ în populația umană”. „Riscurile identificate de experții chinezi sînt de natură potențială și necesită studii suplimentare”, se arată într-un comunicat emis de Vector

Coronavirusurile afectează în principal sistemul respirator, tractul gastrointestinal atît al oamenilor, cît și al animalelor. Pătrunzînd în corpul uman, coronavirusurile pot deveni agentul cauzal al unor boli grave, inclusiv pneumonie. Oamenii de știință disting mai multe grupuri de coronavirus: virusurile umane HCov-226E și HCov-OC43, agenții patogeni intestinali HECov, coronavirusurile SARS-Cov, SARS-Cov-2 (Covid-19) și MERS-Cov. Și dacă simptomele SARSCov au debutat, dar persoana bolnavă a reprezentat un pericol pentru ceilalți abia după cîteva zile, atunci în cazul SARS-Cov-2 situația este exact inversă: la început persoana este asimptomatică, dar îi infectează pe alții și apoi poate dezvolta manifestări clinice ale infecției.

Terapeutul-imunolog, doctor în științe medicale Vladislav Zhemchugov consideră că este prea devreme să vorbim despre vreun pericol, pentru că nu se știe nimic despre noul virus NeoCov. „Cea mai mare necunoscută este cît de asemănător este SARS-Cov-2 anterior cu MERS, care încă circulă în Orientul Mijlociu. Asupra Sars lucrează imunitatea creată de recuperarea Covid-19 și vaccinurile create împotriva Covid”, a subliniat specialistul într-un comentariu pentru presa internațională.

Imunologul a confirmat faptul că noul coronavirus „se leagă de același receptor ca SARS-Cov-2”. „Dar acesta este un receptor comun multor viruși, asta nu înseamnă că va provoca neapărat boli la oameni. Este necesar să se observe, într-adevăr, care este modul de transmitere. Adică nu aș speria oamenii acum, dar trebuie doar să aflu aceste detalii”, a subliniat imunologul rus.

În ceea ce privește MERS-Cov, sau Sindromul respirator din Orientul Mijlociu, s-a răspîndit mai ales în anul 2010 în Est. Probabil că virusul provine de la lilieci, în timp ce oamenii de știință au identificat anticorpi împotriva acestuia în cămile. Primele cazuri de infectare cu acest tip de coronavirus au fost înregistrate la începutul anului 2012 în Arabia Saudită. MERS-Cov s-a răspîndit lent, dar rata mortalității a fost de aproximativ 40%. Pînă la începutul anului 2020, au fost depistate circa 2,5 mii de cazuri de infecție, în timp ce, conform diverselor estimări, între 862 și 912 persoane au murit. În fiecare an, oamenii de știință continuă să înregistreze persoanele infectate cu MERS-Cov.

Pagină realizată de n.K.

Doza de sãnãtate

Microbiomul intestinal – cheia spre sănătate

Intestinul gros este cel mai des tratat organ: fiziologic, microbiologic, medicamentos sau chirurgical. În el se reflectă toate trăirile și psihicul omului. Pentru vindecarea lui este important ca terapeutul să țină cont de procesele vieții și de șocurile traumatizante prin care a trecut pacientul. Diagnosticarea energetică atestă sau infirmă faptul că microbiomul intestinal (flora intestinală) este în disbalanță acolo unde sînt probleme de sănătate cronice sau acute. Cînd microbiomul intestinal este dereglat, prin sînge informația energetică atinge întregul organism – cu alte cuvinte, acesta este în disbalanță energetică.

De unde vine „ordinea” care face ca în organismul nostru să fie totul la locul potrivit? Degetele să fie la mîini și nu la urechi, vîrful nasului să arate înainte și nu înapoi... Totul se întîmplă după un plan bine stabilit, care nu a fost descoperit de om, ci de o „Înțelepciune măreață”, parte din orchestra în care noi, oamenii, trăim. Venim, așadar, dintr-o energie necunoscută ca un instrument comandat sub forma unui flux echilibrat, a unei energii curgătoare, o homeostază. Cu toate că ieri, astăzi și, probabil, mîine același nas neschimbat și de nerecunoscut este parte a unui chip, materia nasului nu mai este aceeași care a fost cu douăzeci de ani în urmă.

Toate celulele corpului, toate țesuturile organelor, sîngele, trăiesc în permanență un proces de reînnoire; cu toate că forma se păstrează, conținutul este nou. Corpul nostru corespunde unei forme în permanentă schimbare, oamenii au mereu nevoie de puterea acestei „ordini” care se numește iubire, și care are capacitatea de a ne prezenta în lume. Fiecare om care se simte

O istorie a farselor (235)

Plată pentru un loc în Rai

Multe religii, în afară de creştinism, vorbesc despre existenţa, după moarte, a unui regat în care oamenii ori suferă ori sînt fericiţi pentru eternitate, în funcţie de acţiunile lor din timpul vieţii, dar dogmaticii creştini s-au folosit extrem de bine de acest concept pentru a controla comportamentul social, stimulînd în sufletul oamenilor speranţa sau teama. Fii bun şi o să ajungi în rai, fii rău şi o să te duci în iad!

Raiul e mai greu de închipuit decăt iadul. Imperiul lui Dumnezeu sau al zeilor, către care se spune că Isus a urcat corporal, implică un stat perfect pentru cei care au trăit vieţi impecabile. Imaginea populară este cea a Sfîntului Petru, care aşteaptă la porţile îmbrăcate cu perle, în spatele cărora se află un paradis plin de îngeri ce cîntă la harpă. În Divina Comedie, poetul italian Dante (1265-1321) descrie zece ceruri ale paradisului – nouă din ele aparţin spaţiului, în care se manifestă spiritul, iar al zecelea este cerul luminii şi al dragostei, dincolo de înţelegerea umană.

Dar se pare că nimic nu se întîmplă vreodată în rai. La Dante, Inferno este mult mai interesant decît Paradisio, la fel cum în Secolul al XVII-lea, Paradisul pierdut al poetului englez John Milton este mult mai viu descris decît Paradisul recîştigat. De ce? William Blake (1757-1827) remarca în Căsătoria Paradisului cu Infernul: „Motivul pentru care Milton a scris despre îngeri şi Dumnezeu cînd era încătuşat şi despre diavoli şi infern cînd era în libertate s-a datorat faptului că el a fost un adevărat poet şi de partea diavolului, dar fără să ştie“. La fel şi romancierul rus, Nikolai Gogol (18091852), în Suflete moarte, el a reuşit să portretizeze iadul pe pămîntul, dar următoarea încercare de a descrie raiul 1-a adus într-o disperare atît de cruntă, încît a ars manuscrisul în întregime şi a murit de inimă rea doar cîteva zile mai tîrziu.

Cît priveşte infernul, Biserica a fost mereu în favoarea lui, opunîndu-se afirmaţiei dualiste că, după moarte, nu există un tărîm al chinurilor eterne pentru

iubit are siguranța că totul este în ordine. Cu cît trăim mai mult iubirea cu atît sîntem mai mult în echilibru. Iubirea este izvorul interior care ne leagă sufletește de alte ființe.

Ordinea din organism rămîne în echilibru atît timp cît sîntem în concordanță cu ordinea exterioară, cu lumea din jurul nostru. Tot ce dereglează echilibrul unui om poate să ducă la îmbolnăvire, orice este în plus sau în minus duce la blocaje energetice care dereglează energia vieții. Prea multe impulsuri dezordonate venite din afară, prea puțină putere ordonată din interior duc la o deraiere într-o direcție sau alta și în final la dereglări corporale – drept urmare, boala începe să se instaleze.

Intestinul gros este organul care oglindește cel mai bine granița dintre lumea exterioară și cea interioară, are cea mai mare legătură cu lumea din afară. Afecțiunile intestinului sînt aproape întotdeauna în legătură directă cu depășirea granițelor unor probleme sufletești. Într-o societate în care iubirea față de aproape nu se mai cultivă, cultul învingătorului ia avînt, ceea ce duce la o creștere masivă a populației care crede că face parte din categoria pierzătorilor – toate aceste sentimente se răsfrîng asupra intestinului gros.

Fiecare afecțiune a acestui organ duce la schimbarea felului de a fi al persoanei respective în raport cu viața. Civilizația noastră industrializată se deosebește radical de precedenta. Dacă cineva este curios cum funcționează acest proces poate întreba o persoană care a primit un

păcătoşi, ci dimpotrivă, că această viaţă este însuşi iadul, guvernat de un zeu fals. În evul mediu, cei pioşi erau tot timpul gata să salveze sufletele păcătoşilor cu asemenea idei prin arderea lor de vii, menţinînd astfel o înşelătorie prin care oamenii erau terorizaţi pentru a rămîne în supunere. Deşi tradiţiile islamice şi hinduse vorbesc şi ele de un tărîm al suferinţei eterne, puţine, dacă nu chiar nici una din religiile păgîne mai vechi nu a promovat o astfel de credinţă. „Lumea-de-dedesubt“ sau „lumea-de-apoi“ a fost, simplu, doar „tărămul morţilor“. Nu era vorba de nici o pedeapsă.

Numele de „infern“ provine din cuvîntul scandinavic Hel un teritoriu de gheaţă, zăpadă, negură şi întuneric, despre care se spunea că este tărîmul morţilor şi că se afla la nord de abisul din care lumea a fost creată. Mai tîrziu, „Hel“ a devenit zeiţa care guverna acest tărîm, dar creştinii sînt răspunzători de noile caracteristici specifice acesteia: ei au schimbat negura şi zăpada cu focuri infernale şi demonii cu furci. Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, biserica romană a inventat un alt tărîm, pe cît de interesant, pe atît de dubios: purgatoriul, o stare după moarte aflată între rai şi iad, în care cei care au trăit „fără laudă şi fără vină“ (Dante, Purgatorio) trebuie să îndure focurile purificării (prin pocăinţă, privaţiune şi rugăciuni de ajutor trimise de către cei în viaţă) înainte de a obţine odihna veşnică şi cerească. Credinţa în această jumătate de lume dezgustătoare a devenit o dogmă oficială în 1245 şi a dus la vînzarea de indulgenţe – plăţi făcute de oameni pentru ca rudele lor decedate să poată ajunge mai repede în rai. Exact această înşelătorie a fost denunţată de prelatul german Martin Luther în 1517, stimulînd astfel Reformarea protestantă.

Taxele pe care trebuie să le plătim în această viaţă sînt destul de doborătoare fără a mai trebui să plătim şi după ce murim, cu scopul de a fi salvaţi de la nişte chinuri eterne, dintr-un tărîm de unde nimeni nu se poate întoarce ca să dovedească că există. Dar tocmai ăsta e şiretlicul. Cele mai bune farse sînt totdeauna cele pe care nimeni nu le poate dovedi ca atare. (va urma)

STUART GORDON

diagnostic de cancer cu șanse minime de vindecare. Nimic nu mai este important pentru acea persoană în afară de sănătate. Cine își ascultă „vocea internă” se întoarce la felul său adevărat de a fi. A nu se confunda cu egoismul. Este mai degrabă o acceptare a faptului că sensul și izvorul vieții se află în noi și că putem fi în armonie cînd permitem ca această energie să curgă. Pot apărea surprize neașteptate în viață și schimbări în bine care nu pot fi explicate. Suprasolicitările, frica se instalează înainte de naștere. Dezvoltarea copilului se măsoară cu ajutorul unei scale, nu-i așa? Începe corectarea! Planul școlar poate nu corespunde cu ceea ce îl interesează cu adevărat pe copil, devine depresiv sau hiperactiv pentru că, în loc să își manifeste viața internă, este bombardat în permanență cu materialul didactic.

Studii recente dovedesc faptul că stresul dereglează activitatea bacterilor în intestin, iar microbiomul intestinal, care este de fapt cheia organismului spre sănătate, poate deveni patogen.

A readuce microbiomul intestinal înapoi în balanță și a menține acest echilibru energetic în organism reprezintă salvarea omului modern, individ aflat în stres atît cu el însuși, cît și cu mediul înconjurător. Timpul în care totul se trata cu medicamente a trecut, este momentul terapiilor menite a readuce organismul înapoi în echilibru. Sînt tratamente moderne, fără medicamente de sinteză, fără durere, destinate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Traiectorii

ORIZONTAL: 1) Condus în deplasare;

2) Interpret al cîntecelor amăgitoare; 3) A pregăti un lot pentru încorporare – Înălțarea capului; 4) Dată pe sprînceană – Timp limitat!;

5) În vîrful degetului! – Prinsă la final! –Un colț de natură; 6) Chemată la datorie;

7) Ulițe pustii! – Covorul verde; 8) Ținut în taină – Urcat pe scară; 9) Viață rațională – Vorbe de bine; 10) A da cuvîntul – Stație terminus!

VERTICAL: 1) Una care se învîrte cu folos;

2) Reclamate de pomană – Trecere... de timp!;

3) Ordine de predare – Bine făcut (arg.); 4) Mai mici! – Conducătoare de joc; 5) Pictură în floare; 6) Plin de păcate! – A opri jocul; 7) Necaz mare; 8) Centru vital! – Bălțat; 9) Magistrala vieții (pl.) – Ajutoare pentru portari; 10) Manifestare vibrantă.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LEGĂTURI”

1) APLICATII; 2) PLECACIUNE; 3) RIGOLA – TEL; 4) ETAN – SEICI; 5) CATARAT – AM; 6) I – URA – ISTI; 7) ACRITURI – N; 8) BAI – AMANTA; 9) ISCAT – TAUR; 10) LEAGANE – NE.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Istoria militară a românilor (I)

Ultimii ani au însemnat, de departe, cea mai rodnică perioadă pentru istoriografia românească. Arzînd etapele cu o rapiditate uluitoare, răzbunînd parcă umilinţele anterioare, ştiinţa istorică a parcurs un drum echivalent în secole, făcînd posibilă reînnodarea unei tradiţii de anvergură europeană. Am mai scris (şi nu sînt singurul) despre această veritabilă explozie a cercetărilor şi tipăriturilorr şi nu mi-am reprimat simţămîntul de bucurie că istoria – ştiinţa cea mai apropiată de politica vie –, se constituie într-un bastion al adevărului şi dreptăţii. Aidoma cum pe steagurile cele vechi de luptă ale strămoşilor noştri erau ţesute cu fir de aur vorbele „Vitejia dreaptă să biruiască”, tot astfel pe flamurile paşnice ale filelor de carte, ale hărţilor şi atlasurilor istorice stau scrise porunci imemoriale de a se spune lucrurilor pe nume, de a nu ceda „din pămînt nici cît un deget” (după cum răspundea ducele Menumorut solilor lui Arpad), de a păstra patria întreagă măcar în tipărituri şi conştiinţe. Parte integrantă a civilizaţiei româneşti, istoriografia noastră, mai veche şi mai nouă, nu-i lasă să doarmă pe mulţi satrapi ai adevărului, experţi în măsluiri cartografice şi cacialmale pretins ştiinţifice. Pentru că este, într-adevăr, greu să ţii piept unei avalanşe de testimonii şi felurite dovezi care atestă latinitatea şi permanenţa neîntreruptă de locuire a poporului român în spaţiul său arhaic, prezenţa sa aici în absolut toate perioadele istorice, cu sau fără voia năvălitorilor, unitatea sa perfectă pe vatra gigantică a teritoriului prim. Cu forţa sa expresivă deosebit de plastică, Nicolae lorga sintetiza de minune predarea ştafetei din generaţie în generaţie: „Poporul român, prin strămoşii săi, îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mîndria şi aceasta este puterea noastră. Unde a fost vechiul păstor trac, pe locul acela s-a aşezat romanul; unde a fost cetatea romanului s-a aşezat cetatea de mai tîrziu a domnului nostru; unde a fost satul trac pe vremuri, dăinuieşte satul românesc acum; unde sînt oraşele noastre au fost odinioară centrele civilizaţiilor anterioare reprezentate de acei oameni ai căror urmaşi sîntem noi”. Este cazul cetăţii de la Strei-Sîngeorz, al bisericii jupanilor de la

Atlasul pentru istoria României (II)

Din păcate, aşa după cum grăia un învăţat, nu există barbar care să nu dorească să civilizeze pe alţii şi să-şi impună rudimentele sale de cultură. În perioada Secolelor IX-XIII, pe lîngă numeroase cetăţi, mine, ocne şi alte repere de cultură materială, dăinuia o salbă întreagă de monumente şi lăcaşuri, unele de reputaţie europeană: Cenad, Oradea, HodoşBodrog, Caransebeş, Vodiţa, Severin, Densuş, Strei, Gurasada, Alba Iulia, Cîrţa, Cisnădioara, Rîşnov, Civitas Moldoviae (lîngă Dragosloveni), Căpriana, Chişinău, Niculiţel, Cernăuţi ş.a. Iar la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, puzderia de şcoli, tipografii, biblioteci, biserici, mînăstiri, castele şi palate domneşti era atît de mare, de la Ineu pînă la Căuşani, de la Toporăuţi pînă la Mogoşoaia, de la Bistriţa pînă la Bogdăneşti, Slatina, Putna, Dîrstor, Avrig, Snagov, Mangalia, Roman, Ieud şi Bucureşti încît aproape nu poate fi descifrată cu ochiul liber, lăcaşurile acestui iluminism panromânesc fiind de ordinul cîtorva mii.

De o aleasă consideraţie se bucură reprezentarea cartografică a principalelor momente ale României moderne: Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu,

Densuş, al altor zone şi monumente edificate pe vechi vetre dacice, apoi daco-romane şi române, în straturi succesive, perpetuarea neîntreruptă reieşind şi din materialele de construcţie aglomerate de la o epocă la alta într-un stil arhitectonic eterogen şi ciudat, dar de o excepţională importanţă. Este, dacă vreţi, o arhitectură gospodărească, a maximei folosinţe, a asamblării de stelă funerară romană cu elemente din murus dacicus, impresia finală fiind asemănătoare aceleia produse de însăşi limba română – atît arhitectura, cît şi limba fiind, în fond, rezervaţii arheologice sui-generis, care îşi aşteaptă încă exploratorii.

Scriu toate acestea acum, la apariţia unei lucrări care încununează munca nobilă a istoriografiei noastre: „Istoria militară a poporului român” (volumul I). Este de la sine înţeles că un popor aflat într-o continuă tensiune, la răscrucea tuturor relelor, va avea o istorie militară aproape identică sau, în orice caz, puternic întrepătrunsă cu istoria civilă. În definitiv, istoria era aceeaşi, ca şi oamenii care o făceau, numai condiţiile variau de la o epocă la alta, ceea ce determina şi schimbarea uneltelor cu armele, adoptarea unor moduri de viaţă specifice împrejurărilor nou create. Acel stoic adagiu „Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război” nu e o acceptare fatalistă, ci o viziune superioară, emanaţie a unor oameni care s-au deprins cu toate şi n-au de ales. Revenind la lucrarea în discuţie, aş vrea să relev necesitatea stringentă a apariţiei sale, în condiţiile în care cercetătorii, studenţii, elevii, marele public doresc să aibă o perspectivă globală, integratoare asupra istoriei naţionale. Era şi timpul să apară o asemenea lucrare, mai cu seamă că precedenta („Istoria armatei româneşti” de N. lorga) devenise mai mult o piesă bibliofilă, fiind pe alocuri depăşită de imperativele tot mai mari ale unui veritabil tratat de istorie militară. În definitiv, ca în atîtea multe alte împrejurări, marele istoric făcuse o operă personală, fascinantă din multe puncte de vedere, dar care se cerea continuată şi amplificată de pe poziţiile ştiinţifice ale contemporaneităţii.

Încă din subtitlul său, acest prim volum ne înfăţişează istoria militară „din cele mai vechi timpuri pînă în Secolul al XlV-lea”, iar din Prefaţă aflăm

la 1821, Revoluţia de la 1848–1849 din cele trei ţări române, Unirea Principatelor sub Vodă Cuza la 1859, Războiul pentru Independenţă de la 1877–1878, Mişcarea muncitorească şi socialistă, Războiul de întregire a neamului din 1916–1918, făurirea Partidului Comunist Român în 1921, Revoluţia de la 23 August 1944 şi participarea Armatei române la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. În final, pot fi admirate cîteva splendide reproduceri în sepia verde şi cafenie, cu mări de plumb şi munţi de ocru, realizate de pionieri ai cartografiei mondiale, care privesc teritoriile locuite de români: harta transilvană a lui Honterus din 1532, cea a lui Ortelius Abraham din Anvers-ul anului 1580, bijuteriile migălite de Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, Riga Velestinul, Răducanu Golescu, Dimitrie Philippide şi Cezar Bolliac. Este aceasta o operă patriotică? Eu zic că da, în cel mai înalt înţeles al cuvîntului şi, dincolo de utilitatea ei pentru specialişti, profesori, studenţi şi elevi, pentru marele public avid de adevărul istoric, trebuie să remarc că ea mai are un merit: marchează un loc şi un timp, o epocă şi un spaţiu în care o generaţie a găsit vîntul prielnic de a desfăşura în libertate pînza Tricolorului şi de a adăuga noi piese la dosarul Epopeii naţionale. E o datorie firească, aceea de a înşirui numele tuturor acelora ce au trudit ani de zile pentru a ne dărui o comoară de hîrtie muiată în aur, care întregeşte pentru prezent şi viitorime imaginea unei ţări rănită la hotare de

că vor mai urma încă nouă volume. Elaborată de Comisia Română de Istorie Militară şi de Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară, lucrarea este rodul muncii colective, interdisciplinare, a unui numeros grup de istorici şi specialişti, dintre care îi menţionăm pe aceia care alcătuiesc Comisia de coordonare: dr. Constantin Olteanu (preşedinte), acad. Ştefan Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu (coordonator principal), general-colonel Vasile Milea, conf. univ. dr. Mircea Muşat, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă. Autorii demonstrează, capitol cu capitol, pagină cu pagină, că armata la români durează de mii şi mii de ani şi că istoria sa este parte constitutivă a istoriei multimilenare a întregului popor. În cuvinte emoţionante, care se cristalizează într-un imn de slavă adus înaintaşilor, se elogiază trecutul de edificare şi apărare a patriei, măreţia simplă a acelora care au ţinut plugul într-o mînă şi spada în cealaltă: „Mîinile iscusite ale strămoşilor care în antichitate şi-au încrustat geniul artistic în dantelăria podoabelor de aur şi argint au durat şi amplele lucrări de fortificaţii, ce pot fi întîlnite pe întregul teritoriu al patriei, culminînd cu sistemul inegalabil din zona Sarmizegetusei. Mîinile iscusite ale românilor care au făurit apoi neasemuitele capodopere artistice Cozia şi Voroneţul, palatul Mogoşoaia şi porţile maramureșene au înălţat şi cetăţile Sucevei, Braşovului, Giurgiului, Biliarei, Chiliei şi atîtea altele”.

Aşadar, procesul încordat de apărare a hotarelor a constituit tot operă de civilizaţie, de statornicire a cadrului paşnic şi de ocrotire a edificiilor. Cu o temeinicie cuceritoare, care te convinge, o dată mai mult, că armata ştie să facă treabă serioasă, indiferent de domeniul în care lucrează, autorii acestui prim volum alcătuiesc o radiografie serioasă a celor dintîi vîrste ale existenţei poporului nosstru, analizînd aşezările fortificate neolitice, piesele arheologice de provenienţă militară (silexuri, vîrfuri de lance şi de săgeţi, spade primitive etc.) – pentru a trage concluzii relativ valabile pentru toate formele de organizare tribală existente la acea oră pe planetă. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

atîtea ori, dar mîndră în îndîrjirea cu care şi-a cucerit şi apărat Independenţa şi Unitatea, fiinţa etnică, datinile şi graiul latinesc. Aceşti cărturari (dintre care unii n-au mai apucat, din nefericire, să-şi vadă rodul muncii, trecînd vămile eternităţii) sînt, alături de acad. Ştefan Pascu: Ion Ardeleanu, Dumitru Berciu, Ion Cupşa. Gheorghe Matei, Camil Mureşan, Ştefan Ştefânescu, Dumitru Tudor, precum şi consultantul ştiinţific Mircea Muşat şi directorul de resort din fostul Minister al Educaţiei şi Învăţământului, Constantin Floricel. Şi cum am putea încheia mai convingător omagiul nostru faţă de această „carte românească de învăţătură”, cum poate că i-ar fi spus Varlaam, decît reproducînd gîndurile despre patrie ale unuia dintre acei împătimiţi care ar fi fost fericit să vadă o asemenea operă? Astfel grăia Mihai Eminescu de la înălţimea staturii sale etice: „Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot, chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirii de patrie, cel mai aprig fanatism, nu opreşte de fel ca creierul să rămîie rece şi săşi îndrepte activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stîrpească cu o statornicie de fier. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Din 10 în 10

Există un roman al lui Alexandre Dumas, din seria ,,Cei trei muschetari”, intitulat „După 20 de ani”, în care se reia firul întîmplărilor din prima parte. Asta m-a făcut acum cîteva zile să descopăr „gaura la macaroană”, cum se spune – faptul că viețile noastre sînt ,,feliate” în decade. Nu doar calendaristic, cît mai ales faptic. Să explic: cam toate lucrurile care se petrec în viața unui om se întîmplă în perioade de aproximativ 10 ani. Astfel, avem „cei 7 ani de acasă”, care pot fi uneori 10, avem 12 ani de școală din care doar 10 sînt obligatorii, avem apoi 10 ani de dezvoltare după ce ne angajăm și tot așa.

Țările, la rîndul lor, traversează aceste perioade. Bunăoară, în România

avem perioadele 1950-1960, cînd s-a definitivat instalarea la putere a P.C.R., cu toate ororile legate de canal, închisorile de exterminare, deportările și altele asemenea. A fost o perioadă oribilă care și-a pus amprenta pe generațiile de copii și tineri, frîngînd destine și distrugînd familii peste tot în țară. Au urmat 16 ani ani de bunăstare și înflorire economică și socială, în 1960-1976, ani ce au reprezentat și la nivel mondial o culme a dezvoltării economiilor, artelor, societății în general.

Vorbim de apariția trupei Beatles, a celor de la Rolling Stones, a fenomenului Flower Power, de turnarea unor filme importante ale cinematografiei mondiale, cît și de consolidarea faimei unui geniu al sculpturii mondiale: Constantin Brâncuși.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Conform datelor oficiale ale Uniunii Europene, România se situează între primii patru producători de miere de pe continent, împreună cu Ungaria, Spania și Germania. Producem miere de foarte bună calitate, care se vinde la prețuri foarte mari în străinătate, însă foarte puțină se vinde cu etichetă românească (doar n-or

fi proști occidentalii să recunoască faptul că sîntem mai buni ca ei). În sfîrșit, ticăloșia unora se combină cu nepăsarea, iresponsabilitatea și reauavoință a politicienilor români, care stau umili în fața Europei și-și distrug țara cu bună-știință, pentru că și-au băgat în cap că vesticii ne sînt superiori, drept urmare trebuie să se poarte slugarnic în detrimentul intereselor României.

Ce au făcut politicienii români? Au autorizat folosirea unor substanțe chimice în tratarea contra dăunătorilor semințelor de floarea-soarelui și de porumb. Mai exact, au aprobat tratamentul cu neonicotinoide la culturile de porumb și floarea-soarelui, care vor fi demarate în acest an.

(continuare în pag. 22)

rALUCA mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Adevărul este stăpînul nostru, nu noi stăpînim Adevărul”.

MIHAI EMINESCU

Deși ,,Mass-media este cîinele de pază al oricărei democrații”, ceea ce presupune curaj, obiectivitate și independență, iată că 90-95% din presa mondială s-a vîndut, pe bani grei, pentru interesele obscure ale unor grupări corupte de nivel planetar. În România sînt vreo 3-4 televizuni și cam tot atîtea publicații care încă mai au coloană vertebrală. Bugetul statului, adică banii poporului, a devenit o casă de binefaceri, care risipește totul ca și cum s-ar da grăunțe la găini, iar mass-media e un fel de curcan.

Ni se tot spune că nu sînt bani pentru pensii, salarii, alocații, medicamente ș.a., dar pentru 120 de milioane de doze de vaccinuri a avut balta pește. S-au găsit bani și pentru mărirea bugetului SRI, care, printre altele, a cheltuit 2 milioane de lei pe hîrtie igienică. Și partidele politice au primit bani – 47 milioane de lei –, AUR fiind singurul partid care nu a cheltuit nimic din banii alocați. Se intenționează ca suma primită să fie folosită pentru construirea unui spital, dar li s-a spus că ,,nu se poate, în lipsa unui cadru legal”. Bani mulți s-au dat și pentru achiziționarea unor tractoare, pardon, transportoare blindate, 120 la număr, pe care nu are cine să le conducă, pentru că, la noi, armata are doar vreo 150 de generali, majoritatea făcuți de Traian Băsescu. Avem și un contraamiral, că doar sîntem în posesia unui submarin la Muzeul din Constanța, o navă-școală și cîteva bărci pescărești, ce pot fi folosite, în caz de război, la transportul morților.

Tot așa, la promoție, am achitat și 32 de avioane din Norvegia, chilipir, nu alta, mai ales că, din partea casei, ni s-au dat cîteva bidoane de vopsea gri-metalizat și vreo sută de mii de pensule pentru a le acoperi rugina. Nu va fi nici o problemă, căci am mai făcut așa ceva și cu cele 16 avioane F16, primite de la NATO.

Totul merge ca uns, pentru că, atunci cînd Guvernul este strîmtorat, îi sare în ajutor Banca României, prin al său șef, Mugur Isărescu, care-i foarte cumsecade și vechi de cînd lumea acolo. Se zice că este un fel de faraon, adică a fost pus, cîndva, pe un teren viran și apoi au construit Banca României în jurul său.

Mai departe, aflați că bani primesc anual și mass-media (200 milioane de lei în 2019), dar și vreo 60 de ONG-uri, zice-se de interes public. De reținut că 59 de ONG-uri au ca obiect de activitate bătaia în familie, prostia, hoția, corupția, ilegalitatea, victimizarea, discriminarea ș.a.m.d. și doar unul are drept țintă copiii supradotați din România, cărora, recent, li s-a spus că nu mai sînt bani pentru bursele de studii. Cu toate cestea, pentru măști, teste și propagandă pro-vaccinare s-au găsit bani, ca și pentru mici, apă, 100 de lei/pers. Și tot felul de vouchere pentru cei care s-au vaccinat. Bani au fost și pentru primele acordate ,,medicilor eroi”, care au bătut record după record la A.T.I., unde mureau 9 pacienți din 10, în timp ce prin alte țări raportul era invers, adică doar un decedat la zece internați.

Mai nou, am fost anunțați că va trebui să găzduim pe teritoriul țării multe trupe militare străine, care, la nevoie, ne vor apăra în contextul conflictului Rusia-Ucraina, ceea ce înseamnă bani pentru cazare, hrană, asistență medicală ș.a.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Deșteptarea României (II)

În rezistența noastră la samavolnicii, în șira spinării, pe care ne îndîrjim să o mai avem. Și de aici pleacă toate: atacurile ungurești, reclamațiile pe la toate forurile mondiale, pedepsele internaționale, boicotarea țării în fața acelor străini care ar dori să coopereze în mod cinstit. Am mai dat acest exemplu într-un articol și fie-mi îngăduit să-l repet: cum n-a vrut să satisfacă o pretenție sionistă, lui Ceaușescu i s-a inventat imediat acuzația că a topit zeci de mii de Biblii, și întreaga presă a lumii a fost plină de anateme împotriva Antichristului. La alte dimensiuni, satanicul scenariu se repetă. Iar el e foarte periculos, pentru că a găsit aici un climat prielnic: nicăieri în lume nu există atîția intelectuali trădători de țară ca în România! Ce-i de făcut? Ceea ce știm mai bine. Adică să ne ținem de

Vino, Doamne Isuse! (I)

Astăzi, 1 ianuarie 2001. Primul articol pe acest an, secol, mileniu. E întîia oară cînd am senzația că o cifră valorează mai mult decît un cuvînt. „La început a fost cuvîntul“ – așa se deschide Evanghelia lui Ioan. „La sfîrșit va fi cifra“ – așa ar fi trebuit ea să se închidă. Numai că Biblia, în ansamblul ei, nu se va termina niciodată. E singura carte care rămîne deschisă, fiindcă ea e însăși inima lui Dumnezeu. Au fost făcute, în aceste zile, atîtea glume și speculații pe tema Mileniului III în care am intrat (unele cam îndoielnice!), încît cei care au, cu adevărat, ceva de spus, preferă să tacă. Pentru unii dintre ei, voi vorbi eu, acum. Ce este important în acest eveniment cosmic al morții unui mileniu și al nașterii unuia nou? Faptul că Apocalipsa nu a avut loc, așa după cum, sute de ani, s-a tot anticipat. Dar trebuia aceasta să se producă în anul 2000? Nu trebuia, nu reiese de nicăieri asta, decît din calcule apocrife, dar omenirea își fixează termene precise. Întîi a fost febra Anului 1000, cînd puținii oameni care trăiau atunci au așteptat sfîrșitul lumii. Există mărturii care atestă o isterie dramatică a acelei perioade.

A trecut și Anul 1000. Ce-i drept, o Apocalipsă ceva mai mică tot a avut loc: schisma tragică a Bisericii Creștine, la anul 1054, de la care pleacă multe dintre relele omenirii. Nu trebuie căutați vinovații nici printre ortodocși, nici printre catolici; singurul vinovat e Diavolul. Între două respirații ale lui Dumnezeu, a trecut și Anul 2000. Apocalipsa, în sens biblic, nu s-a produs nici atunci, nici acum. Dar

ETICHETA

legea și de datinile noastre. Aici nu mai e vorba nici de comunism, nici de naționalism. E vorba de supraviețuirea noastră ca popor. Raționamentul poate fi simplificat: cine e pregătit sufletește, cu cugetul împăcat ca, pentru un pachețel cu gumă de mestecat și mărgele bune pentru zăpăcit aborigenii, să renunțe treptat la limba română, la Poetul Național, la demnitatea Armatei și a Bisericii?

E cineva apt de un asemenea gest? Să facă un pas înainte! Mereu ni se predică minciuna că pretutindeni se înregistrează o atrofiere a sentimentului național, în folosul celui comunitar, europeist sau mondialist. Îi sfătuiesc pe acești profeți fără țară să debiteze inepția asta unui francez, de 14 iulie, sau unui american, cînd pune mîna la inimă și salută înălțarea drapelului cu stele! Cred că prea bine nu i-ar fi, ar scăpa doar cu fuga!

În ceea ce ne privește, așteptăm de la anul 1993 să fie plivită mai repede holda de buruieni. La alte proporții, ce înseamnă ea? Învierea morților, judecarea oamenilor și a neamurilor, apariția lui Antichrist, precum și, mai importantă decît toate, a doua venire a lui Isus Christos. Fiindcă El va veni, cu siguranță. Iar cine nu crede asta, cine zîmbește, cu scepticism sau cu superioritate, e mai mort decît Nero, care fugea din calea poporului răsculat, pentru a-și salva viața, apoi se ruga de gărzile sale să-l omoare, iar acestea nu voiau. El, Nero, care l-a dat morții pe Sfîntul Petru… Poate că nici o viziune n-a valorat mai mult decît cuvintele rostite de călugărul florentin Savonarola, în 1493: „Mica noastră speranță este ca Dumnezeu să lovească pămîntul cu sabia Sa“. Numai focului putea să cadă pradă acest om sumbru, care a pus degetul pe rană – și așa s-a și întîmplat, el fiind ars pe rug 5 ani mai tîrziu, în Piața Signoriei din Florența, iar eu am pus piciorul, în două rînduri, în doi ani diferiți, pe chepengul acela de fier medieval, ca mica arenă a unui discobol, care marchează locul autodafeului său. și ce părere aveți despre vizionara germană Hildegarde (1098-1179), care a lăsat una dintre cele mai tulburătoare mărturii anticipative? Ea a descris Fiara (pe Antichrist), la fel cum a făcut-o Profetul Daniel, cu un amănunt în plus: Fiara ar avea 284 de dinți. Ori, Piața Sf. Petru de la Vatican are exact 284 de coloane, le-am văzut, săptămînile trecute, cu ochii mei. Atunci cînd călugărița cu pricina făcea această proorocire, coloanele nu existau, proiectul acestui simbol al creștinismului – Piața Sf. Petru – fiind realizat de Bernini 5 secole mai tîrziu. Ideea este că Dumnezeu a creat lumea, dar că trebuie să o pedepsească, deși o iubește atît de mult (Evanghelia după Ioan). Și asta din pricina răutății, și trufiei, și egoismului, și cruzimii, și gîndurilor urîte, și lăcomiei,

Neonicotinoidele – pericolul nevăzut

(urmare din pag. 21)

Neonicotinoidele sînt substanțe chimice care acționează la nivelul sistemului nervos central; din cauza proprietăților lor sistemice, acestea sînt absorbite de rădăcină și apoi distribuite în aproape toate țesuturile plantei, inclusiv în flori și în polenul acestora. Aceasta înseamnă că nu pot fi îndepărtate de pe fructe sau legume prin spălare sau decojire și că le vom ingera constant, ceea ce implică un risc relativ mare de expunere prin aportul alimentar, avînd în vedere și faptul că nu există un antidot specific. O altă cale de expunere este cea aeriană, ele fiind inhalate odată cu polenul plantelor, putînd declanșa astfel crize de astm, alergii sezoniere sau disfuncții pulmonare cronice la cei expuși constant neonicotinoidelor. Inițial s-a crezut că acționează țintit asupra patogenilor din agricultură; studii ulterioare au demonstrat faptul că sînt afectate și organismele nevizate, incluzînd aici alte insecte, printre care și albinele dar și animalele, plantele (afectînd astfel biodiversitatea) și, mai mult

decît atît, s-a dovedit că are efecte nefaste și asupra omului. Insecticidele din clasa neonicotinoidelor au timp de înjumătățire lung, putînd persista în sol ani de zile și se pot ajunge în rezervele de apă. Pe de altă parte, unii dintre metaboliții lor pot avea efecte de cîteva sute de ori mai intense decît substanța-mamă. Atît copiii cît și adulții sînt expuși efectelor negative ale acestora. Studii realizate în SUA, Japonia și China au arătat că fructele si legumele sînt contaminate în proporție de 70-80% cu neonicotinoide, iar în urina copiilor de 3 ani s-au găsit neonicotinoide în proporție de 58%, aceasta fiind puternic asociată cu consumul de fructe și legume contaminate. Un alt aspect important este legat de faptul că spălarea fructelor și legumelor nu îndepărtează niciodată total aceste pesticide, deoarece ele pătrund profund în țesutul plantei. Deși intoxicațiile acute sînt mai rare, totuși nu sînt de neglijat, avînd în vedere că pot conduce la insuficiență respiratorie și deces. Expunerea cronică la neonicotinoide (care se face de obicei prin ingerarea vegetalelor tratate cu aceste substanțe) poate

cam așa grăia și C.A. Rosetti mulțimii care, într-o zi de noiembrie a anului 1877, venise să-i anunțe căderea Plevnei: „A căzut Plevna externă, acum trebuie să cadă și Plevna internă!”. Prin urmare, calul troian. Deosebit de nocivă pentru țară, rețeaua de tip mafiot a publicațiilor și organismelor aservite lui Sörös sau unor ambasade străine trebuie redusă la tăcere. Altfel, vor face un cap de pod aici, iar pe acest pod vor defila mîine ucigașii copiilor noștri. Așa cum se întîmplă acum, de pildă, în Iugoslavia. Aceasta, da, este o țară în derivă. Noi încă putem evita catastrofa. În rest? Dacă vom avea stabilitate și tihnă, încet-încet va sosi și belșugul mult visat. Pentru că o țară atît de bogată și un popor atît de înzestrat ar mînia pe Dumnezeu dacă s-ar plînge de foame!

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor („România Mare “, nr.din 8 ianuarie 1993 și crimelor săvîrșite de oameni. Planul pe care îl are Dumnezeu cu această creație supremă a Sa – Omul –este greu de pătruns. De ce l-a făcut rău, dacă îl vrea bun? De ce i-a dat darul vieții, dacă i-l ia înapoi? De ce îl lasă să se degradeze în mocirla păcatelor, dacă l-a făcut „după chipul și asemănarea Lui”? Multe nu știm noi, oamenii. Și, pe măsură ce îmbătrînim, iar fluviul timpului se îndreaptă spre vărsarea în Marea Veșniciei, știm tot mai puține. Noi, oamenii, n-am avut șansa să fim de față la Facerea Lumii. De ce am avea-o, oare, pe aceea de a fi de față la Sfîrșitul Lumii? Dar, cum va arăta „Ziua Domnului”? În 13 versete din Capitolul 24, Proorocul Isaia dă măsura harului său vizionar, vorbind la timpul prezent: „Pămîntul e cu totul sfărîmat. Pămîntul e făcut bucăți. Pămîntul se zguduie cu putere. Pămîntul se clatină ca un om beat, se leagănă ca o colibă, păcatul îl apasă cu tărie, el se prăbușește și nu se va mai ridica. (…) Atunci Luna se va tulbura, iar Soarele se va rușina. (…) Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe obrajii tuturor. (…) Morții vor învia, trupurile se vor ridica. O, voi, care vă tăvăliți în colb, treziți-vă și cîntați de bucurie! Căci roua e semn al luminii și pe tărîmul umbrelor o voi lăsa să cadă”. În realitate, pentru fiecare om care moare, Apocalipsa are loc. Pentru victimele marilor cutremure de pămînt, ale inundațiilor, incendiilor, epidemiilor, catastrofelor de tot felul, războaielor –sfîrșitul e apocaliptic. Pentru vietățile ucise în abatoare sau în lupte armate – sfîrșitul este la fel de apocaliptic. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 1 ianuarie 2001, Bran

conduce la apariția bolilor cronice degenerative prin toxicitatea dată de acestea. Au fost raportate situații de toxicitate la nivelul ficatului, al sistemului nervos și imunitar, afectarea ADN-ului, a echilibrului endocrin și a sistemului reproducător (scăderea testosteronului la bărbați și a hormonilor LH și FSH la femei, micșorarea testiculelor, respectiv a ovarelor și scăderea numărului de spermatozoizi, respectiv ovocite, precum și forme anormale ale lor), dar și corelația cu anumite tipuri de cancer. Au fost semnalate cazuri de dureri abdominale, toracice sau musculare, tremor și spasme/ slăbiciune musculară, palpitații, dureri precordiale etc. Mai mult, femeile însărcinate care locuiesc în apropierea culturilor tratate cu neonicotinoide prezintă un risc semnificativ de avort spontan, naștere prematură sau de a da naștere unor copii cu malformații cardiace, spina bifida, palatoschizis, anencefalie sau autism și amnezie.

În susținerile autorizațiilor se spune că nu există variante alternative, deși în toată Europa se folosesc. Iată cum, în acest fel, sînt afectate atît albinele și bondarii, extrem de importanți în polenizare, cît și producția de fructe și cea de miere. În afară de aceste probleme care nu sînt doar ale apicultorilor, există și altele, pe care le voi expune în curînd.

Din 10 în 10

(urmare din pag. 21)

O perioadă în care se nasc sau se afirmă artiști și scriitori importanți, omul ajunge pe Lună, iar în România construim majoritatea lucrărilor de infrastructură cu care ne mîndrim și astăzi. Lumea trece prin războiul vietnamez, prin criza rachetelor din Cuba și este martora invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia – mai puțin România, care, prin vocea președintelui Ceaușescu, critică deschis fapta sovieticilor. În opinia mea, este unul din cele mai fascinante decenii ale Secolului XX.

După această perioadă înfloritoare am traversat 10 ani grei – perioada 1980-1990 – cînd ne plătim datoria externă, construind în același timp Casa Poporului (Palatul Parlamentului), Metroul din București și Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sînt ani pe care mi-i amintesc cu bune și cu rele, pentru că, elev de școală fiind, preocupările mereu erau cititul, învățatul, joaca și statul la coadă. În compensație, să zicem, acum apar cele mai bune bancuri politice, avem cele mai

FAKE-NEWS- uri

(urmare din pag. 21)

Nu știu dacă vom recupera ceva din aceste cheltuieli, poate doar Emmanuel Macron să ne omenească cu cîteva halebarde și trei ghilotine de prin Secolul XVI, că tare cumsecade e el, mai ales atunci cînd este consiliat de Jacques Attali, un înfocat adept al Noii Ordini Mondiale.

Ce mai, lume bună, și noroc cu ei că ne învață, din Apocalipsă în Apocalipsă, cît de valoroase sînt viața, pacea, libertatea, sănătatea, dragostea... Doamne, ce ne făceam fără indivizii ăștia? Oare am fi putut trăi fără blesteme și înjurături? Știu ei, oare, că ,,Ne-au ucis și bucuria, și-au pus doliu peste țară/ Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem,/ Și asupra lor cade al străbunilor blestem/ Căci în cugetele lor mai au doar o ură milenară” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

Și pentru că populimea să nu se prindă care este purul adevăr, mass-media provoacă o cascadă de fakenews-uri, pe care le cosmetizează în așa fel încît să pară pur adevărate. Iată cîteva exemple:

● ,,Pandemia va dura pînă ne vom obișnui cu ea” (Dr. Adrian Streinu Cercel). Asta se vrea a fi o concluzie oficială emisă de un ,,specialist” pe care e musai să-l ascultăm orbește. Acest Adrian Streinu Cercel a devenit, într-adevăr, un specialist în a anunța pandemiile și efectele lor la televizor. Are tot interesul, mai ales că este finanțat la greu de giganții farmaceutici, iar cine vrea să aprofundeze subiectul poate accesa riseproject.ro/articol

● ,,Trebuie să ne pregătim pentru valul 5!” (Dr. Alexandru Rafila). Alt specialist, care calculează cînd și cum va veni un val pandemic, prin regula de trei simplă, iar dacă valul nu vine în data de 15 februarie, după ora 13, el trebuie inventat. De ce? Simplu: Rafila are contract de finanțare cu Big Farma prin intermediul unei fundații din Spitalul ,,Matei Balș” din București, condus de Adrian Streinu Cercel, dar să nu credeți că fundația respectivă are vreo legătură cu acel spital și că Rafila și Cercel au vreo relație interpersonală în această poveste. Sînt pure coincidențe. Credeți-mă pe cuvînt că aceștia sînt oameni onorabili. Mama lor!

● ,,Vaccinul poate avea efecte secundare doar asupra inimii și cordului” (Col.dr. Valeriu Gheorghiță). Bravo, doctore! Numai un ,,specialist” cu creierul mare mai mic decît creierul mic poate fi autorul unei premiere mondiale a anatomiei umane: inima și cordul sînt două organe diferite. Așa aflăm și noi ce înseamnă un inteligent asimptomatic.

● ,,Copiii nevaccinați pun în pericol bunicii” (dr. Mihai Gafencu). Această știre a apărut pe site-ul

mari performanțe sportive olimpice, dar și fotbalistice, pentru a încheia deceniul cu sîngeroasa Revoluție.

Urmează alți zece ani – 1990-2000 – de frenezie social-economică corespunzătoare trecerii la noua orînduire. Totul e frumos, sîntem liberi, afacerile înfloresc, dar, în același timp, pe nesimțite, ni se distruge tot ceea ce clădisem cu suferințe, muncă și sacrificii în perioada 1960-1987. Sînt greve, mineriade, oameni fără locuri de muncă, lupte politice, pîine și circ. Printre lucrurile bune voi aminti atît apariția Revistei ,,România Mare”, cît și activitatea literarpatriotică, jurnalistică și parlamentară a lui Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu.

Reculul acestei decade înseamnă anii 2000-2010, cînd intrăm în NATO și UE – succese majore ale diplomației de atunci, venite în primul rînd din cauza nevoii grozave a militarilor americani de a controla poziția noastră strategică și a occidentalilor de a-și găsi o piață de desfacere și o vacă de muls.

Începem următorul deceniu – 2010-2020 – cu o criză economică financiară care a durat vreo doi ani, după care au urmat atentatele teroriste ce au îndoliat lumea, Europa în primul rînd, apoi începutul războiului

,,Școala nouă”, finanțat de B.R.D., medicul în cauză, care este pediatru, fiind și el finanțat de... Big Farma.

● ,,Nu există nici un studiu din care să reiasă că Arbidolul este eficient împotriva virusului” (Dr. Alexandru Rafila). Fals, fake-news, pentru că pînă acum au fost făcute publice cel puțin 5-6 studii în acest sens. Chiar și Valeriu Gheorghiță a încercat un astfel de studiu, dar nu a reușit, pentru că i-a ieșit I.Q.-ul pozitiv.

● ,,Antiviralele sînt mai toxice decît vaccinurile” (Dr. Raed Arafat). Alt ,,specialist”, care, mințind despre antivirale, spune adevărul despre vaccinuri, adică ,,sînt și ele toxice, dar mai puțin decît medicamentele”, deci gura păcătosului adevăr grăiește.

● ,,Vor muri mulți români pentru că se spală în lighean, iar cînd se îmbolnăvesc, se vaccinează la chiuvetă” (Dr. Emilian Imbri). Asta da ,,știre”, venită de la un mare ,,specialist” în virusologie, care, de fapt, este... ginecolog, dar lucrează în Ministerul Învățămîntului, în calitate de consilier al ministrului. Acest rătăcit ar fi fost de apreciat dacă ar fi declarat așa ceva în sens invers, adică: ,,Mulți români și-au apărat viața vaccinîndu-se la chiuvetă”.

● ,,Vaccinarea a fost un succes, păcat că s-au vaccinat puțini români” (Klaus Iohannis). O remarcă antologică, bună de pus în ramă!

● ,,Prăpăd, la ATI nu mai sînt locuri. Cei 1.671 de pacienți au ajuns să fie oxigenați prin tragere la sorți” (RomâniaTV). Institutul Național de Statistică, la data de 1 ianuarie 2021, anunța, în mod oficial, că, ,,în România, există în stare de funcționare 5.621 de paturi ATI”.

● ,,Decesele din cauza virusului Covid-19 au întrecut orice închipuire” (Tedros Adhanom Ghebreyesus, președinte O.M.S.). Sursa: Worldometer - ,,Între 1 ianuarie 2020 și 10 martie 2020 (70 de zile), la nivel planetar s-au produs următoarele decese: Coronavirus (3.310), gripă sezonieră (85.925), fumat (884.152), alcool (442.355), accidente trafic (238.749), avorturi (7.516.249).

● ,,Pot spune că Pfizer, Moderna, Johnson&Johnson ș.a. au salvat planeta” (Bill Gates). Nu vreau să comentez vorbele acestui amețit, dar redau o știre privitoare la giganții farmaceutici care vor să ne salveze de la viață. În perioada 2005-2009, în timpul războiului din Irak, firmele americane Pharma, Moderna, Johnson&Johnson și General Electric au finanțat la greu armata irakiană, dar și pe teroriștii care acționau în zonă. Firesc, rudele soldaților morți în urma bombardamentelor finanțate de firmele menționate, dar și soldații întorși de pe front în cîrje și cărucioare au deschis un mare proces, daunele solicitate fiind colosale. Da, este vorba de o premieră incredibilă în istoria omenirii. S-a întîmplat ca și cum Ștefan cel Mare

contra Statului Islamic, toate culminînd cu pandemia de Covid-19. Am să amintesc aici epoca „băsismului” ce a suscitat atîta pasiune și dezbateri, marcată de numeroase scandaluri și evenimente. Personal, în acest deceniu m-am implicat politic la nivel de chibițăreală și de scris pe social-media extrem de mult. Am înțeles apoi că am făcut-o degeaba, că m-am certat și am jignit oamenii fără rost, moment în care am dat copacii la o parte ca să văd pădurea, iar asta mi-a schimbat definitiv nivelul de implicare în certurile de pe social-media sau de la televizor. Am înțeles că cearta și jignirile nu rezolvă nimic, ci dialogul, negocierea, și că urmarea unor valori recunoscute și însușite de majoritatea cetățenilor reprezintă calea corectă.

Anul trecut am intrat într-un nou deceniu care, conform tiparului descris pînă acum, ar trebui să fie unul înfloritor, pașnic și bun. Am intrat acum într-un nou an care a debutat cu finalul pandemiei (cel puțin așa se vede), cu niște zile tensionate în Ucraina, care, cred eu, se vor termina cu bine, și sper să continue cu creștere economică, cu pace, și cu mai multă înțelepciune a conducătorilor lumii.

Cum va fi în realitate, vom vedea împreună.

le-ar fi dat turcilor bani, alimente, hărți, arme pentru ca moldovenii săi să fie învinși. Privitor la procesul menționat, se pare că aceleași firme au finanțat justiția americană pentru a se pune batista pe țambal, ceea ce s-a și întîmplat. Știm, cunoaștem: și la ei, ca peste tot, dar ce să vezi și să nu crezi: anul acesta, procesul a fost reactivat, spre bucuria fără margini a societății americane. Stați pe-aproape, cine a vrut circ – îl va avea!

● ,,Una dintre prioritățile României este aceea de a se implica în salvarea mediului planetar” (Klaus Iohannis). Doar o observație: pînă să te implici matale în salvarea mediului planetar, preferabil ar fi fost să acționezi ferm împotriva defrișărilor iresposabile din România. Ani la rînd, munții noștri au fost rași de păduri, în timp ce ’mneata erai pe la schi, golf, pliramide ș.a.m.d. Și o întrebare: Despre implementarea în România a unor mici componente atomice, interzise în SUA, aduse aici pentru a fi experimentate pe termen lung, ce știți? Cei de la Greenpeace au tras un serios semnal de alarmă, v-au trimis și un raport bine documentat, dar v-a durut în cot.

Oare cum va acționa Klaus Iohannis în fața pericolului iminent de la centrala atomică Fukushima (Japonia)? Este vorba de faptul că se intenționează deversarea în ocean a unei cantități de 1,23 milioane de tone de apă reactivă, folosită la răcirea reactoarelor incendiate în urmă cu zeci de ani. Deși în Ungaria s-a descoperit o procedură de decontaminare a apei nucleare prin cristalizare, soluția nu este dorită, pentru că se ating interesele financiare ale unor sau altora.

După ce a anunțat că ,,Țara a eșuat”, cum crede președintele Iohannis că va soluționa probleme de nivel planetar? Este adevărat că s-a ivit și oportunitatea unei DEMISII DE BUN-SIMȚ. Dar oare de unde luăm atît bun-simț? „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca, punînd mîna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie la la casa de nebuni!” (Mihai Eminescu, ,,Scrisoarea III”).

Da, este o problemă: ce facem cu acești oameni? Nu-i de glumit. Trebuie să găsim ceva pentru a-i lecui definitiv de asemenea apucături. Să-i băgăm la mititica nu se poate, că nu avem atîtea locuri și ar trebui să transformăm stadioanele în pușcării. Să-i punem să prezinte scuze pentru că au pus țara pe butuci, nici asta nu merge, fiindcă, pînă atunci, o să ne fure și butucii. A..., gata, am găsit: îi vom pune să construiască Canalul Vîrful Omul – Marea Neagră, cu vreo 200 de ecluze și cîteva porturi. Mînă de lucru este, proiectul îl vom face, bani găsim noi, iar utilaje și scule avem, atîta doar că vom interzice folosirea greblei, că ăștia se pricep să calce-n ea. La asta sînt campioni mondiali.

po L i T ică G eopo L i T ică

Seminţele dezastrului. Încălzirea globală ameninţă existenţa cafelei

Milioane de oameni nu își pot imagina viața fără cafea. Aproape 10 milioane de tone de cafea sînt consumate în fiecare an în întreaga lume: aproximativ 2,25 miliarde de cești pe zi. Cu toate acestea, cea mai populară băutură este pe cale de dispariție pe fondul schimbărilor climatice: arborele de cafea este foarte capricios și depinde de temperatura exterioară. În căutarea celui mai bun gust, fermierii mută plantațiile din ce în ce mai sus în munți, tăind în calea lor hectare întregi de păduri. În acest ritm, pînă la jumătatea secolului, vaste suprafețe agricole pot deveni inutilizabile. Dacă nu se iau măsuri, încălzirea globală ar putea lăsa lumea fără cafea și milioane de oameni fără mijloace de existență. Cu toate acestea, calea de ieșire din această situație poate fi cafeaua produsă în eprubetă.

Osituaţie fără rezolvare

Cafeaua este un aspect important al stilului de viață modern și una dintre cele mai exportate culturi din țările în curs de dezvoltare. Industria are peste 125 de milioane de angajați, iar piața globală a cafelei valorează peste 19 miliarde de dolari. Teritoriile în care se cultivă arbori de cafea includ peste 50 de țări, iar cei mai mari producători sînt Brazilia, Vietnam, Columbia, Etiopia și Indonezia.

Marea majoritate (60%) a ofertei mondiale de cafea provine de la micii fermieri; cea mai mare parte din cafeaua produsă în lume este Arabica (pînă la 70%), restul, mai ieftină, este reprezentată de Robusta și de soiuri sălbatice care nu sînt cultivate la scară industrială. Arborii de cafea sînt foarte capricioși, iar soiurile premium cresc exclusiv la o altitudine de 900 pînă la 2000 de metri deasupra nivelului mării. Umiditatea și temperatura afectează în primul rînd randamentul și calitatea: chiar și o modificare de jumătate de grad afectează gustul și aroma produsului.

Cercetătorii de la Universitatea de Stat din Montana au concluzionat că gustul cafelei a început să se schimbe: plantațiile sînt acum situate la o altitudine mai mare decît înainte, arborii primesc prea multă lumină, iar acest lucru înrăutățește proprietățile boabelor. În plus, boabele de cafea sînt afectate și de fluctuațiile aprovizionării cu apă, de creșterea temperaturii aerului și de concentrația de dioxid de carbon – tot ceea ce este considerat a fi consecință a încălzirii globale. „O ceașcă proastă de cafea afectează nu numai micul dejun, ci și economia”, se arată în studiu. „Condițiile de creștere afectează gustul cafelei, care, la rîndul său, afectează interesul consumatorilor pentru aceasta, ceea ce îi afectează în cele din urmă pe fermierii care o cultivă”.

Pînă în 2050, experții se așteaptă ca cererea să se dubleze, în timp ce schimbările climatice au un impact din ce în ce mai mare asupra pieței. Oamenii de știință estimează că pînă la jumătatea secolului, suprafața potrivită pentru cultivarea arborilor de cafea se va înjumătăți. O altă problemă este că boabele se maturizează prea repede la temperaturi calde, iar gustul

este mai rău. Pentru a obține boabe mai bune, fermierii trebuie să mute plantațiile pe terenuri mai înalte, iar pentru a cultiva zone noi, trebuie să distrugă pădurile. De asemenea, defrișările masive accelerează încălzirea, astfel încît procesul se desfășoară în cicluri și nu există încă nici o cale de ieșire din acest cerc vicios.

Stresul - un factor determinant

Condițiile climatice au afectat și piața globală. La sfîrșitul anului 2021, cafeaua la bursă a crescut la aproape 2,46 dolari pe liră, doar Arabica crescînd cu 80%. Au existat mai multe motive pentru saltul brusc: producția din Brazilia a scăzut din cauza secetei, iar înghețurile au pus în pericol recolta sezonului următor.

Incertitudinea pieței este, de asemenea, asociată cu unele țări exportatoare. De exemplu, Etiopia, locul de naștere al soiului Arabica, este acum în pragul războiului civil din cauza unei crize politice. În Vietnam, producția poate fi afectată de coronavirus și pur și simplu nu vor mai exista persoane care să culeagă. „De exemplu, Costa Rica, unde nivelul de trai este ridicat, a angajat secerători din Nicaragua în nord și din Panama în sud. Cu toate acestea, restricțiile generate de Covid au limitat în mod semnificativ accesul lucrătorilor migranți, astfel că fermierii au fost nevoiți să angajeze localnici la un preț mai mare. Dar toată această afacere nu este doar mai scumpă, ci și mai dificilă, din moment ce localnicii nu vor să lucreze în condiții modeste”, a declarat Ilya Savinov, fondatorul și managerul companiei de prăjire a cafelei Torrefacto.

La rîndul lor, fermierii columbieni (Colombia este a doua țară în ceea ce privește aprovizionarea cu cafea pe piața mondială) au decis să amîne vînzarea produselor lor, în așteptarea unor prețuri mai mari. În 2021, au sistat livrarea a aproximativ un milion de saci de cereale – 10% din întreaga recoltă.

Criza globală a logisticii s-a suprapus și dificultăților de pe piața mondială a cafelei: pe fondul creșterii cererii, al dezechilibrului comercial și al penuriei de containere de transport, prețurile de transport au crescut semnificativ. Din cauza instabilității, furnizorii au început să cumpere cafea cu o marjă, ceea ce pune presiune asupra prețurilor. O nouă rundă de creștere a prețurilor este așteptată în primul trimestru al acestui an, cu 15-25%.

asemănătoare cu cele ale cafelei datorită eliberării de molecule din materiile prime. Inventatorii mărcii se bazează pe respectarea mediului și asigură că, în timpul fabricării băuturii, emisiile nocive în atmosferă sînt reduse cu 93%, iar consumul de apă cu 94%. „Cererea globală de cafea îi determină pe fermieri să taie pădurile. Și odată cu creșterea cererii de cafea în următorii 30 de ani, producția va trebui să se tripleze. Aceasta înseamnă că toate pădurile sălbatice vor trebui distruse. Aceasta este ceea ce încercăm să evităm”, spun inițiatorii proiectului. Rezultatul este un lichid care trebuie amestecat cu apă rece, apoi turnat în cutii. Băutura este deja la vînzare, un pachet de opt cutii costă 60 de dolari, dar încă nu se știe cînd va apărea în Europa.

Atomo nu este singurul proiect care sintetizează cafeaua la nivel molecular; un alt start-up american, Compound Foods, dezvoltă aceleași tehnologii. Compania nu dezvăluie rețeta completă, dar proiectul a atras investiții de peste cinci milioane de dolari, iar inițiatorii plănuiesc să cheltuiască aceste fonduri pentru îmbunătățirea rețetei.

Oamenii de știință finlandezi de la laboratorul de la Centrul de Cercetare Tehnologică VTT lucrează și ei la sinteza cafelei. Ei produc cafea folosind tehnologia culturii celulare, folosind nu un boabe de cafea, ci o frunză de cafea care este sterilizată și plasată într-un mediu nutritiv pentru creșterea celulelor. Produsul este cultivat într-un bioreactor special, care durează cîteva săptămîni. Mai mult, spre deosebire de Atomo, pudra rezultată nu este infuzată în apă, ci prăjită ca boabele adevărate de cafea.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Pentru a înțelege rezolvarea problemei globale a cafelei, mai întîi trebuie să evaluăm domeniul de aplicare. Acest lucru este realizat, printre altele, de către organizația agricolă non-profit World Coffee Research, care promovează inovația agricolă pentru a asigura viitorul industriei cafelei. Scopul campaniei globale de economisire a cafelei este de a introduce metode moderne de ameliorare și noi soiuri, precum și de a ajuta fermierii să lupte împotriva amenințărilor climatice. Experimentul se va desfășura în timp real: pe baza datelor obținute, experții vor putea vedea cum se comportă soiurile de plante în diferite condiții climatice. Organizația investighează sustenabilitatea soiurilor de cafea care pot crește la temperaturi mai ridicate fără a-și pierde aroma.

Dar această abordare este departe de a fi ideală: atunci cînd un fermier plantează un arbore de cafea, durează cîțiva ani pentru ca acesta să dea roade. Plantele trăiesc cîteva decenii, iar clima care li se potrivește acum poate fi complet nepotrivită în timp. O posibilă soluție la această problemă ar putea fi așa-numitele soiuri sălbatice de cafea, care anterior nu erau cultivate pentru consumul general, dar sînt mai rezistente la temperaturi ridicate și secetă.

Boabele din eprubetă

Compania americană Atomo a creat „cafeaua… fără cafea”. Băutura este făcută pe bază de coji de semințe de floarea-soarelui și de pepene verde prelucrate, semințe de curmale și coajă de struguri, iar gustul și mirosul sînt

În general, cafeaua cultivată în eprubetă poate fi de ajutor, dar este prea devreme să vorbim despre dispariția completă a cafelei. Încălzirea globală este mai probabil să determine cultivarea cafelei în zonele care sînt cele mai rezistente la schimbările meteorologice. Drept urmare, cafeaua își va pierde serios gustul în 20-30 de ani. „Oamenii de știință fac previziuni îngrijorătoare, dar aceste procese sînt graduale, iar industria cafelei va avea cu siguranță timp să se adapteze”, a declarat Nikolay Chistyakov, cofondatorul proiectului. „Cafea pe care o bem în prezent se va schimba, dar oamenii nu vor observa acest lucru”. Un viitor sumbru pentru industrie este prezis de Artem Temirov, fondatorul proiectului Black Cooperative. „În țările în care se cultivă cafeaua, aceasta este de obicei piesa centrală a economiei, fiind ținta unui număr mare de instituții și procese financiare locale. Și dacă undeva, în lume, se întîmplă o catastrofă ecologică care va periclita cultivarea și aprovizionarea cu cafea, aceasta va afecta economia întregii țări”, a adăugat Temirov.

În următoarele decenii, piața cafelei se va confrunta cu probleme serioase care nu vor putea fi rezolvate fără combaterea încălzirii globale. O modalitate de a evita catastrofa este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și crearea unei industrii „curate”. Dacă tranziția energetică nu este accelerată acum, consecințele în viitorul apropiat vor fi catastrofale. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.